SINTEZA CURSULUI

PSIHOSOCIOLOGIA FAMILIEI

Conf. univ.dr. Ioana LEPĂDATU

OBIECTIVELE DISCIPLINEI PSIHOSOCIOLOGIA FAMILIEI:

OBIECTIVE SPECIFICE:

- defineşte principalele abordări teoretice ale psihosociologiei familiei

- descrie metodele şi instrumentele specifice psihosociologiei familie

- culege informaţii despre membrii familiei, relaţiile din familie şi atmosfera de

familie utilizând metodele specifice domeniului

- promovează valorile care optimizează dezvoltarea familială

- cultivă o atitudine responsabilă faţă de familie

CONŢINUTUL TEMATIC DE BAZĂ 1. Obiectul, problematica psihosociologiei familiei

2. Relaţiile psihosociologiei familiei cu celelalte ramuri ale psihologiei, dar şi cu alte

ştiinţe

3. Familia ca sistem, Funcţiile familiei, tipurile, rolurile familiale

4. Caracteristicile vieţii de familie

5. Metode de cercetare în psihosociologia Familiei

6. Optimizarea relaţiilor de familie

Introducere în Psihosociologiei familiei

Copiii învaţă mai mult din ceea ce suntem decât din ceea ce îi învăţăm să fie, astfel că

trebuie să fim ceea ce vrem să devină copiii noştri ’’

Joseph Chilton Pearce

Familia este prima societate a fiecărui om, dând copilului primele noţiuni

de conduită, morală, imprimându-i acestuia principii ce constituie fundamentul, baza pe

care apoi se clădeşte personalitatea omului matur, creator la rândul său de familie.

Sărăcia, divorţul, hospitalismul, abuzurile sau agresivitatea manifestate asupra

copiilor, plecarea părinţilor la lucru peste hotare sunt numai câteva incidente negative în

dezvoltarea normală, firească a copilului.

Referitor la rolul familiei, Pearsons compara familiile cu, “fabrici’’ care produc

personalităţi umane. Familia devine astfel cel mai durabil şi cel mai important lucru din

viaţă, iar dacă e bună sau rea, depinde de cum a fost ea construită, cum au dorit membrii

ei s-o menţină, sau s-o dezvolte. Pentru că, da, familia este o construcţie, o construcţie

care nu se termină niciodată, că depinde de străbunicii, bunicii, părinţii noştri, dar şi de

noi, copiii noştri sau copiii copiilor noştri. În familie te naşti, creşti, te dezvolţi şi te

împlineşti, familia fiind cea mai veche formă de comunitate umană.

În Dicţionarul Larousse de psihologie, familia este o instituţie socială bazată pe

sexualitate şi pe tendinţele materne şi paterne, a cărei formă variază de la o cultură la alta

(monogamă, poligamă, poliandră etc.). Din punct de vedere psihologic, familia consumă

aspiraţii şi idealuri comune, unele similitudini de păreri, la nivel cultural şi forţa de a le

conserva şi extinde, statutul social ce se întreţine prin relaţii, roluri şi statute profesionale

şi culturale. Termenii de rol şi statut social sunt foarte legaţi între ei şi constituie concepte

foarte încărcate de conotaţii sociologice, psihologice, antropologice şi psihopatologice

legate de conduitele umane. Statutul se referă la poziţia socială a unei persoane într-un

sistem social, iar rolul reprezintă modul în care are loc adaptarea la conduitele prescrise

de statutul social. Ca atare rolul poate fi considerat ca aspectul dinamic al statutului.

Modul de exercitare a rolurilor părinţilor, reglarea raporturilor dintre membrii

familiei, grija faţă de bunurile comune, organizarea vieţii de la micile responsabilităţi din

familie la activităţile recreative şi creative, atenţia şi afecţiunea care se acordă fiecăruia

sunt percepute şi trăite de copil în mod diferit la fiecare vârstă. În interrelaţiile dintre

părinţi şi copii singura atitudine părintească validă este cea de acceptare şi de respect faţă

de personalitatea copilului, faţă de sentimentele şi nevoile sale.

D.p.d.v. juridic- uniunea liber consfinţită dintre un bărbat şi o femeie încheiată cu

respectarea dispoziţiilor legale în scopul întemeierii unei familii.

D.p.v. psihologic-„ relaţie psihologică”, „construcţie complicată”

Transformarea relaţiei dintre soţi într-o relaţie individuală se face cu mari greutăţi, cu

multe schimbări cu zguduiri şi crize. …Cu timpul „vreau” se transformă în „trebuie”.

Totuşi nici cea mai reuşită căsătorie nu poate şterge cu desăvârşire particularităţile

individuale.

CĂSĂTORIA: din perspectivă sociologică:

1.endogamică (partenerul din acelaşi grup)

2. exogamică (când partenerul vine)

1. patrilocală (stabilitatea reşedinţei noilor soţi impreună sau în

aproprierea părinţilor soţului),

2. neolocală (reşedinţă neutră),

3.matrilocală (stabilirea domiciliului împreună sau în aproprierea

părinţilor soţiei).

CĂSĂTORIA: din perspectivă istorică:

1. poligamia (un principiu acceptat de unele popoare, conform căruia căsătoria se poate

realiza între un partener de un sex şi mai mulţi parteneri al celuilalt sex ).

Poligamia are două forme:

1.1. poliandria – „formă de familie” alcătuită din o femeie – mamă(♀) şi mai mulţi

bărbaţi (♂♂♂ ).Pentru ca o familie să fie poliandrică, fiecare dintre soţi trebuie să

fie tatăl a cel puţin unuia dintre copiii femeii. Societăţi poliandrice: Todas din India,

Sherpa din Nepal, ţăranii din Tibet, … .

(+) asigură subzistenţa cu ajutorul mai multor susţinători economici bărbaţi.

(-) determinarea paternităţii este dificilă; dezavantaj pentru satisfacerea celor mai

importante interese ale indivizilor şi ale grupurilor largi.

1.2. poliginia – căsătoria unui bărbat (♂)cu una sau mai multe soţii (♀♀♀). În ţări

africane precum Senegal, Tanzania, Togo, Zair unul din patru bărbaţi căsătoriţi trăiesc în

familii poliginice. Aborigenii numiţi Jivaro din Ecuador şi Peru (20.000). Problemele

frecvente cu care se confruntă sunt creşterea rivalităţii, ostilităţii şi geloziei dintre soţi.

Pentru supravieţuire trebuie să funcţioneze după reguli stricte şi clare, care să „guverneze

” o dreaptă diviziune a sarcinilor şi o afecţiune egal distribuită din partea soţului.

2. monogamia: forma de căsătorie între un singur bărbat şi o singură femeie.

2.1. Familia extinsă caracteristică societăţii tradiţionale. Membrii locuiesc în acelaşi

spaţiu şi reprezintă 2 sau 3 generaţii reunite, şi, uneori, colaterale (fraţii). Dispune de un

sistem de reguli şi norme care se perpetuează de la o generaţie la alta. Caracteristica ei

generală este conservatorismul, păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi stilului familial

dominant. Funcţionează după reguli oarecum rigide menite să asigure stabilitatea şi

„spiritul de clan”. Pattern-urile educaţionale sunt mai rigide, aşteptările mai previzibile.

Tipul de organizare familială „istoria se repetă” ceea ce conferă membrilor sentimentul

de apartenenţă şi securitate relativ crescut. Apar conflicte intra - şi intergeneraţionale,

evoluţia este defavorizată adesea, dar şi calitatea relaţiilor intime.

2.2. Familia nucleară (specifică societăţii moderne) formată din soţi şi copiii lor

necăsătoriţi proprii sau adoptaţi, este o structură democratică, bazată pe egalitate şi

complementaritate a rolurilor de soţ/ soţie, precum şi o participare crescândă a copiilor.

Cuplul modern este marcat de libertatea alegerii şi de exercitarea dreptului de

autodezvoltare, iar când sentimentul iubirii dispare, cuplul îşi pierde raţiunea de a fi, şi de

multe ori se separă. Cuplul modern este mai supus instabilităţii, divorţul emoţional fiind

mult mai frecvent decât divorţul legal. În SUA, în 1988, pentru fiecare 2 căsătorii noi, se

înregistra un divorţ. În primii ani de căsătorie 40% din căsătorii înregistrau divorţ.

Familia nucleară îşi construieşte un nou stil de viaţă se separă de întreaga ramificaţie de

rudenie. Aici se asigură suportul emoţional, nevoia de comunicare şi „creştere a

personalităţii”. Relaţiile interpersonale sunt mai intime, dar şi mai complicate şi presupun

un grad de competenţă relaţională, bazat pe flexibilitate şi creativitate, ce permite soţilor

să se interadapteze optim, iar copiilor să evolueze sănătos d.p.d.v. psihic şi social.

Incapacitatea nucleului familial de a se autoregla „aici şi acum” periclitează treptat

autodezvoltarea personalităţii şi chiar „cursa maritală”.

FAMILIA: d.p.d.v. sociologic –

grup primar caracterizat prin tipul de relaţii „face to face”. Instituţie socială având la bază

alegerea reciprocă a partenerilor maritali.

Tipologii: de origine (consangvină) reprezintă familia în care te naşti şi creşti.

de procreare (conjugală) este cea constituită din propria căsătorie.

după gradul de cuprindere a grupului:

nucleară (soţ, soţie, copiii acestora)

extinsă (cuprinde şi alte rude)

după modul de exercitare a autorităţii:

patriarhale (autoritatea în cadrul familiei este deţinută de bărbatul cel mai

în vârstă în familia extinsă, sau de soţ în cadrul familia nucleare)

matriarhale (autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vârstă sau de

soţie)

egalitare ( puterea şi autoritatea sunt relativ egal distribuite între soţ şi

soţie).

Obiectul, problematica psihosociologiei familiei Definiţie:

Psihosociologia Familiei este o ramură a psihologiei izvorâtă din

psihologia socială şi se ocupă de studiul teoretic şi aplicativ al

mecanismelor psihologice ale constituirii, menţinerii şi disoluţiei familiei,

precum şi al proceselor şi fenomenelor care au loc în cadrul unei familii.

Aşa cum avem nevoie de medic de familie, aşa avem şi pentru sănătatea psihică şi

morală a familiei nevoie de un psiholog de familie. Poate mai mult decât bunăstarea

fizică sau materială, bunăstarea psihică este mai importantă, deoarece le influenţează pe

cele două. Aşa cum psihologul este considerat un arhitect, un constructor al sufletului tot

aşa psihologul de familie poate fi un arhitect, un constructor al familiei, şi nu este deloc

uşor, familia fiind într-o dinamică şi o schimbare permanentă. Necesităţile oamenilor şi

problemele lor au nevoie de o susţinere specializată pentru că şi acestea, la rândul lor,

sunt supuse schimbării şi diversificării fiind influenţate nu numai de schimbările din

familie, ci şi de modificarea contextului social, care adesea devine greu de gestionat.

Astfel psihologul de familie va avea un rol esenţial în susţinerea proceselor de educare şi

organizare ale grupului familial şi extra familial, în sensul optimizării şi creşterii calităţii

viaţii de familie.

Familia este prima societate a fiecărui om, dând copilului primele noţiuni de

conduită, morală, imprimându-i acestuia principii ce constituie fundamentul, baza pe care

apoi se clădeşte personalitatea omului matur, creator la rândul său de familie.

Cuvinte cheie: familia, bunăstare psihică, schimbare, dinamică

Relaţiile Psihosociologiei Familiei cu alte ştiinţe

Psihosociologia Familiei este o ramură a psihologiei izvorâtă din psihologia

socială şi se ocupă de studiul teoretic şi aplicativ al mecanismelor psihologice ale

constituirii, menţinerii şi disoluţiei familiei, precum şi al proceselor şi fenomenelor care

au loc în cadrul unei familii.

Psihologia familiei stabileşte relaţii biunivoce cu psihologia generală,

biopsihologia sau psihofiziologia care are ca obiect de studiu stabilirea relaţiilor existente

între procesele biologice şi comportament. Spre exemplu care este influenţa hormonilor

sexuali asupra comportamentului?

Psihosexologia studiază instinctul sexual şi a comportamentelor legate de

manifestarea acestuia.

Psihologia socială se ocupă de studiul relaţiilor dintre oameni, dar şi de procesele

şi fenomenele psihosociale precum: cunoaşterea interpersonală, comunicarea, conflictele,

competiţia, formarea coaliţiilor, manipulare, negociere. Dezvoltarea psihologică are loc

în contextul relaţionării cu alte persoane, părinţi, fraţi, prieteni de joacă, deci are un

accentuat caracter social.

Psihologia vârstelor sau psihologia dezvoltării are ca obiect de studiu dezvoltarea

umană şi factorii determinanţi ai comportamentului, de la naştere până la bătrâneţe.

Dezvoltarea are loc în cadrul familiei, de aceea climatul familial şi tot ce se întâmplă în

familie are un impact esenţial asupra evoluţiei şi funcţionării în toate ariile vieţii.

Psihologia clinică şi consilierea aplică principiile psihologice în diagnosticarea şi

tratamentul tulburărilor emoţionale şi de comportament, conflicte familiale şi maritale.

Psihanaliza, psihoterapia şi consilierea psihologică, medicina, antropologia,

sociologia, dreptul,… .

Familia ca sistem Un sistem este un ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare,

care funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie. În sens psihologic,

homeostazia se referă la orice fel de comportament, care conferă sistemului din nou un

echilibru care a fost perturbat. Noţiunea de homeostază a familiilor disfuncţionale de a

rezista schimbării se datorează prin exagerarea proprietăţilor lor de conservare şi

subestimând flexibilitatea şi resursele lor. Limitarea acestui termen a provocat gândirea

unui nou concept şi anume morfogeneza, pentru a explica ceea ce Bertalamffy credea că

era pur şi simplu o proprietate a organismelor de a căuta schimbarea, în plus faţă de a

rezista.

În conformitatea cu teoria lui Bertalanffy, sistemul este mai mult decât suma

părţilor. Astfel familia este mai mult decât suma membrilor ei componenţi, importantă

fiind mai ales interacţiunea dintre ei, care se realizează după anumite reguli, având

anumite funcţii şi încercând să menţină un anumit echilibru în interiorul ei. Astfel,

familia este mai mult decât o colecţie de indivizi: este o reţea de relaţii. Sistemul de

familie trebuie văzut mai mult decât o colecţie de oameni şi eforturile de intervenţie pot fi

concentrate asupra interacţiunii dintre membrii familiei, decât asupra personalităţii

individuale. Teoria generală a sistemelor defineşte sistemul ca o grupare sau ca o

organizare ierarhică de elemente, indiferent de natura lor, având o desfăşurare spaţio-

temporală şi implicând legături substanţiale, energetice şi informaţionale între elemente şi

într-o anumită măsură cu mediul ambiant. Ea studiază legile şi caracteristicile sistemelor

în general, feed-back-ul fiind principiul de bază al adaptării oricărui sistem la mediu, prin

reacţia efectului asupra cauzei, realizând echilibrarea dinamică.

Ca şi sistemele şi familiile pot fi mai închise sau mai deschise. Primele având

puţine relaţii cu mediul, fiind foarte rezistente la schimbare şi având un mare grad de

rigidizare. Celelalte cu multe relaţii de prieteni fiind preocupate pentru modificarea

regulilor şi concepţiilor prin observarea altor familii. Sistemele deschise, opuse

sistemelor închise se susţin ele însele prin schimbarea continuă de resurse. O altă

proprietate a sistemelor vii este şi aceea că, organismele nu reacţionează doar la stimuli,

ci iniţiază eforturi pentru a se dezvolta. În familiile sănătoase, părinţii apreciază ideile noi

ale copiilor privindu-le ca pe o sursă de îmbogăţire, adesea membrii acestor familii

căutând căi pentru a se bucura unul pe celălalt. Bertalanffy a luptat mereu împotriva

abordării mecaniciste a sistemelor vii. El a considerat că organismele vii demonstrează

echifinalitate, abilitatea de a atinge un anumit scop final printr-o varietate de modalităţi,

la sistemele moarte, starea finală şi mijloacele de a o atinge fiind fixe (M., P., Nichols, R.,

C., Schwartz, p. 110). Organismele vii sunt active şi creative.

Familia foloseşte şi ea mecanisme de feed- back prin care îşi menţine stabilitatea

şi echilibrul dinamic. Feed-back-ul pozitiv semnalizează nevoia de a modifica sistemul,

pentru a-l face să evolueze, în timp ce feed-back-ul negativ semnalizează nevoia de a

reechilibra sistemul, datorită unei perturbări.

Sistemul familial operează prin intermediul pattern-urilor tranzacţionale.

Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când şi cu cine se relaţionează.

Repetabilităţile zilnice, a interacţiunilor influenţează dezvoltarea şi comportamentul

copilului, iar acesta influenţează familia.

Aceste pattern-uri pot fi verbale sau nonverbale, cunoscute sau necunoscute, dar

funcţia lor este de a regla comportamentul membrilor familiei. Fiecare familie are

propriile valori acceptate, obiceiuri, pattern-urile ei de funcţionare care sunt menţinute

prin două tipuri de constrângeri: unul generic referitor la regulile universale care

guvernează organizarea familiei ( ierarhia puterii), altul idiosincratic, referitor la

expectaţiile reciproce ale unor membri. Fiecare dintre membri familiei contribuie la

dezvoltarea şi întărirea acestor aşteptări. Dar, este relativ uşor să descoperi teme în

relaţiile dintre două persoane, decât să vezi pattern-urile interacţiunii în grupuri mai largi

precum familiile întregi. Din acest motiv, consilierii de familie şi terapeuţii de familie

consideră teoria sistemelor atât de folositoare.

Convingerile, valorile, concepţia despre lume şi viaţă, despre sine, sunt transmise

de la o generaţie la alta, aşa cum s-ar transmite urmaşilor bijuteriile de familie. Exemple

de input parental (puterea de alimentare informaţională) vine din cartea lui Robin Prior şi

Joseph OConnor.

Un bărbat era mândru de lecţiile care le învăţase de la tatăl său, un om puternic

şi cinic. Când era mic tatăl său l-a urcat pe un zid înalt şi i-a spus să sară, zicându-i că

îl va prinde. Copilul a sărit, iar tatăl l-a lăsat să cadă şi să se lovească. Lecţia era că

fiul nu trebuie să aibă încredere în nimeni, niciodată, fiindcă va fi rănit. Băiatul preia

acest mesaj şi creşte fără a avea încredere în oameni, mulţumit că experienţa aceea îl

scăpase de neplăceri. Când i s-a vorbit de incapacitatea de a avea încredere în propria

soţie, şi despre căsătoria lui nefericită care a decurs din convingerile lui moştenite, a

răspuns că preferă astfel de căsătorii decât una care-l expune la suferinţe. A transmis

copiilor săi acelaşi mesaj, la fel de plin de bune intenţii, dar viaţa sa a fost mărginită

emoţional.

Sau exemplul farmacistului care dorise să devină doctor, dar nu reuşise. Acesta

şi-a obligat fiul să studieze aproape tot timpul, pentru a deveni doctorul care nu ajunsese

el. Băiatul era mereu mohorât şi retras. O fi avut vreodată şansa de a alege liber ce să

facă în viaţă?

Input-ul parental poate fi constructiv, dacă am fost educaţi să ne simţim bine cu propria

persoană şi dacă părinţii noştri şi-au arătat dragostea unul faţă de altul, atunci vom avea

un model sănătos pe care să-l copiem.

Astfel părinţii contribuie cel mai mult la vocea condiţionării. Părinţii sunt modelul

pe care îl copiem, devenind produsul acelor valori şi odele de comportament pe care le-au

promovat părinţii noştri. Dacă le punem sub semnul întrebării, este ca şi când ne-am

pune pe noi sub semnul întrebării. De aceea unii îşi găsesc parteneri asemănători cu

părinţii lor ca înfăţişare şi atitudine.

Orice sistem este subsistem al unor sisteme mai largi. Subsistemele familiei sunt:

subsistemul adulţilor (marital), subsistemul parental, subsistemul fraternal. Primul,

subsistemul marital include de regulă diada soţilor. Rolul preponderent este acela de a

modela intimitatea şi angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a îndeplini acest

rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite

fiecăruia să „ofere” fără a avea sentimentul că „pierde”.

Subsistemul parental apare atunci când se naşte primul copil şi cuprinde de obicei

părinţii, dar poate cuprinde şi bunicii. Rolul lor este de a-i creşte, a-i ghida şi de a-i

disciplina. Apariţia unui copil duce la reorganizarea sistemului. Apar noi obiceiuri, apar

noi relaţii, apar noi tipuri de comunicări. De multe ori pentru menţinerea echilibrului se

face apel şi la alţi membrii ai familiei (bunici, mătuşi). De multe ori apar dificultăţi

deoarece adultul devine în acelaşi timp partener în diada maritală, dar şi părinte pentru

copil şi nu întotdeauna aceste funcţii pot fi întrepătrunse eficient. Acest lucru poate duce

la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil în interiorul acestui subsistem

sau la izolarea copilului de către cuplu marital. Orice influenţă exterioară asupra

copilului are efecte asupra subsistemului parental, dar şi asupra celui marital.

Subsistemul fratriilor( fraternal) include copiii din familie şi le oferă acestora

primul grup social în care sunt cu toţii egali. Aici copiii învaţă cooperarea, negocierea,

submisivitatea, competiţia, suportul reciproc. În familiile cu mulţi copii, există o

diferenţiere a rolurilor şi mai accentuată, cel mic încă mai este îngrijit şi ghidat, în timp

ce fratele mai mare experimentează deja contactele şi contractele cu mediul extrafamilial.

Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar flexibile pentru a se proteja de

nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze

cu acesta. Graniţele rigide permit maxim de independenţă şi o interacţiune minimă cu

ceilalţi membri, iar acolo unde graniţele sunt difuze nu este clar cine are responsabilitatea

şi autoritatea, iar membrii familiei pot fi mult influenţaţi unul de celălalt.

Evoluţia ne împinge către viitor prin intermediul copiilor noştri. Odată ce avem

copii, obiectivul nostru principal este de a-i menţine sănătoşi. Uneori părinţii

suprasolicită din dorinţa de a avea un copil bine instruit şi oferă în plus lecţii de muzică,

limbi străine, etc. Aceasta le influenţează negativ disponibilitatea de timp şi bugetul. În

condiţii normale insă, nu se obţin dezechilibre, ci o nouă organizare impusă de ţeluri

considerate demne de sacrificiul lor (Carmen Ciofu).

Tipologii parentale

Sentimentul de siguranţă al copiilor este dat de autoritatea părintească, copiii

fiind înspăimântaţi de lipsa acesteia. Autoritatea, conform dicţionarului de pedagogie,

înseamnă “puterea sau dreptul de a da ordine, de a obliga să fie ascultate, de a trece la

fapte sau de a lua decizii finale”. Una dintre cele mai mari nevoi ale copilului este să aibă

nişte părinţi care să-şi înţeleagă poziţia autoritară în planul dinamic al unei familii.

Părinţii trebuie să fie un exemplu, să conducă, să călăuzească, să direcţioneze, să

corecteze şi să încurajeze. Personalitatea părinţilor stă la baza structurii autorităţii pe care

o impune o familie. Viitorul unui popor întreg stă în mâinile părinţilor, pentru că acesta

depinde de copiii noştri şi de lumea pe care ei o vor construi şi-şi vor întemeia viziunea

zilei de mâine.

Rose Vincent prezintă următoarele tipuri de conduită parentală, evidenţiind şi

consecinţele acestora asupra personalităţii copilului.

Părinţii rigizi: impun copiilor propriile idei, opinii, modul de a trăi şi a vedea,

obişnuinţele lor, fără nici o abatere şi fără să ţină cont de particularităţile individuale ale

fiecăruia. Asemenea părinţi întipăresc în mintea copiilor repere foarte precise în timp şi

spaţiu, care pot ajuta la înţelegerea lumii înconjurătoare. Dacă însă rigiditatea se combină

cu o îngustime de vederi şi de interese, vor apărea drept consecinţe în dezvoltarea

copiilor unele atitudini de infantilism şi renunţare, iar mai târziu o sărăcie a personalităţii.

Părinţi boemi: aceştia lasă copiii mai mult în seama altor persoane sau în voia lor.

Ca o consecinţă poate să apară la copii o “lipsă de prezenţă” care să provoace o delăsare

morală, lipsa unor puncte de reper în viaţă şi a unei baze suficiente care să le garanteze un

sentiment de securitate.

Părinţii anxioşi: fac ca asupra copilului să planeze o presiune, deoarece acesta se

simte spionat şi strict supravegheat. Deoarece din gesturile sale se naşte teama, copilul

ajunge la un fel de deposedare de el însuşi.

Părinţii infantili: refuză să se autodefinească în calitate de părinţi şi se retrag din

faţa oricărei responsabilităţi, fiind, de regulă, prea absorbiţi de propriile lor probleme de

afirmare personală. Această depărtare se anulează uneori brusc, părinţii adoptând o

poziţie prea apropiată de cea a copilului, printr-o identificare exagerată. Drept consecinţă,

copiii părinţilor infantili riscă să nu aibă prea mare încredere în forţele proprii şi să fie

dependenţi şi uşor influenţabili.

Părinţii incoerenţi: se caracterizează printr-o mare instabilitate privind modul de

relaţionare cu copiii. Activitatea educativă prezintă multiple neregularităţi, exigenţele

cele mai nemăsurate alternează brusc cu perioade de libertate totală. Dacă copilul nu are

sprijinul unei personalităţi puternice care să se substituie părinţilor, el va prezenta adesea

o stare accentuată şi continuă de descumpănire.

Părinţii prea indulgenţi: nu manifestă nici un fel de limită şi nici un fel de

rezervă în a acorda copilului tot ce acesta îşi doreşte. Drept consecinţă, copilul nu va

putea mai târziu să suporte nici o frustrare, cultivând totuşi un anumit sentiment de

vinovăţie.

Părinţii prea tandri: creează, de regulă, un climat prea încărcat de stimulente

afective, fiecare părinte revărsându-şi fără nici o rezervă întreaga lui afectivitate.

Asemenea atitudini pot favoriza uneori conturarea la copii, pe măsură ce cresc, a unor

comportamente deviante pe linie sexuală.

Specialiştii nu au putut formula o reţetă comportamentală care să poată fii aplicată

şi să ofere o familie într-adevăr reuşită. În funcţie de personalitatea copilului şi de situaţia

care se impune, un părinte ar putea lua câte puţin din fiecare stil parental şi să îl

adapteze.

Familia influenţează copilul pe diverse căi, dar disfuncţiile familiale se situează

undeva între cei doi poli şi anume, hiperprotecţie şi neglijare. Pentru o armonie în

familie, efortul depus este foarte mare, tocmai pentru că există diferenţe de temperament

între părinţi, între părinţi şi copii, între fraţi, modul de a reacţiona al copilului, valorile

acceptate şi transmise copilului.

Conceptul de rol şi complementaritatea rolurilor maritale

Susţinând ideea complementarităţii rolurilor familiale masculine şi feminine, H.

Touzard (1975) afirma că echilibrul în familie este dat de găsirea şi restabilirea în

permanenţă a complementarităţii rolurilor mambrilor familiei. Echilibrul presupune ca

întreaga conduită de rrol a unui soţ să corespundă aşteptărilor celuilalt şi invers

(Turliuc M., N., p179) Rareori soţii sunt competenţi în toate rolurile lor familiale,

competenţele fiind adesea inegale.

Rolurile de îngrijire şi cel de socializare al copiilor sunt printre cele mai

importante pentru o bună funcţionare a vieţii familiale. Rolul de îngrijire se referă la

satisfacerea nevoilor fizice şi psihologiece ale copiilor, cel de socializare se referă la

dezvoltarea abilităţilor sociale şi psihologice ale copiilor ambele fiind strâns legate de

statutul de părinte.

Rolul de rudenie se referă la participarea la ritualuri şi ceremonii, promovarea

bunăstării membrilor familiei, încrederea între rude sau maximizarea comunicării.

Rolul de susţinător economic se referă la producerea de bunuri materiale necesare

satisfacerii nevoilor membrilor familiei.

Rolul privind realizarea sarcinilor domestice a fost tradiţional rezervat femeilor,

chiar dacă ambii soţi muncesc cu normă întreagă, iar rolul sexual al partenerilor de cuplu,

respeciv iniţierea activităţii sexuale era considerată o sarcină a soţului, soţia având

obligaţia să răspundă nevoilor sexuale ale soţului.

Rolul recreator a fost mult timp ignorat, acţiunile recreative fiind considerate

individuale. Se vorbeşte de existenţa acestui rol, în măsura în care unul sau ambii soţi au

responsabilităţi clare în legătură cu petrecerea timpului liber al familiei.

Un nou rol în curs de integrare în structura familiei este rolul terapeutic. El se

referă la ascultarea problemelor partenerului, oferirea siguranţei, a susţinerii şi afecţiunii,

oferirea ajutorului în rezolvarea problemelor sale.

Metode de cerectare in Psihologia Familiei

Desenul Familiei

Testul desenului familiei este utilizat în majoritatea ţărilor din lume, din Europa,

America de Nord şi Sud, Africa şi Asia. Utilizarea datelor provenind din «Desenul

Familiei » trebuie amplasată în cadrul evenimentului psihologic. Pentru a elabora un

psihodiagnostic, psihologul trebuie să recurgă la diferite instrumente în afara anamnezei.

Chiar dacă grila de cotare este riguroasă nu este recomandabil utilizarea unui singur

desen.

Testul este relativ uşor de aplicat şi ne oferă informaţii despre: dinamica

psihologică a familiei, membrii familiei, relaţiile dintre membrii familiei şi atmosfera de

familie, fiind o probă proiectivă pentru adulţi şi copii peste 4 ani.

Genogramele

Cea mai mare încercare de a trata familia este de a descoperi modalitatea de a

vedea personalităţile trecute ale pattern-urilor influenţei care formează comportamentul

membrilor familiei. Comportamentul unei persoane este un produs al relaţiilor. Ceea ce

se întâmplă în familie nu este un produs al calităţilor individuale, ci sunt pattern-urile

relaţiilor.

În evaluarea sistemelor familiale extinse se poate începe cu o descriere şi o istorie

a problemei prezentate. Aceste date sunt verificate mai târziu în ceea ce priveşte legătura

lor cu evenimentele din ciclul vieţii familiei extinse. Apoi urmează istoria unei familii

nucleare care cuprinde şi date despre când s-au întâlnit părinţii, cum şi-au făcut curte,

căsătoria lor, apariţia copiilor, locul unde au trăit, legătura cu locaţia familiilor extinse.

Pasul trei este dedicat istoriei ambilor soţi, naşterilor, poziţiei fraţilor ( primii născuţi,

ultimii, al doilea,... gemenii, copii unici), faptele semnificative despre copilăria acestora

şi despre funcţionarea trecută şi prezentă a părinţiilor acestora. Astfel genogramele sunt

diagrame schematice care listează membrii familiei şi relaţiile acestora unul cu celălalt, şi

acoperă cel puţin trei generaţii.

Fiecare familie are propria istorie şi este prin aceasta unică.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie obligatorie/minimală:

Vasile Diana Lucia, Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie, Editura Fundaţiei

România De Mâine, Bucureşti , 2006

Bibliografie facultativă:

1. Caluschi Mariana (coordonator), Psihologul de Familie. Necesitate în spaţiul românesc

contemporan, Performantica, Iaşi, 2008

2. Ciofu Carmen, Interacţiunea Părinţi – Copii, Editura Medicală AMALTEA, Bucureşti,

1998

3. Druţă F., Psihosociologia familiei, EDP, Bucureşti, 1998

4. Dolto F., Când părinţii se despart, Editura Trei, Bucureşti, 2003

5. Iluţ Petru, Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Argonaut, Cluj Napoca, 1995

6. Minulescu Mihaela, Relaţia Psihologică cu copilul tău, Psyche, Bucureşti, 2006.

7. Mitrofan Iolanda, Vasile Diana Lucia, Terapii de Familie, SPER, Colecţia Alma Mater,

Bucureşti, 2001

8. Mitrofan Iolanda, Ciupercă Cristina, Incursiune în Psihosociologia şi Psihosexologia

familiei, Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti,1998.

9. Mitrofan Iolanda, Ciupercă Cristina, Psihologia Vieţii de Cuplu, SPER, Colecţia Alma

Mater, Bucureşti, 2002

10. Mitrofan Iolanda, Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi, 2003

11. Nichols Michael P., Schwartz Richard C., Terapia de familie. Concepte şi metode,

Editura Pearson Education, 2005

12. Petru I., Familia. Cunoaştere şi Asistenţă , Editura ARGONAUT, Cluj- Napoca, 1995

13. Prior Robin , O Connor Joseph , NLP şi Relaţiile de Cuplu, Editura Curtea Veche,

Bucureşti

14. Stănciulescu Elisabeta, Sociologia Educaţiei Familiale, Polirom, Iaşi, 1997