SINTEZE an I Sociologie-Psihologie

8/14/2019 SINTEZE an I Sociologie-Psihologie

http://slidepdf.com/reader/full/sinteze-an-i-sociologie-psihologie 1/387

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

SINTEZE

Anul I. Învăţământ la distanţă



Autori: Prof. univ. dr. Petruş Alexandrescu

Prof. univ. dr. Mihai Golu Prof. univ. dr. Grigore Nicola Prof. univ. dr. Nicolae Radu Prof. univ. dr. Florian Tănăsescu

Conf. univ. dr. Carmen Furtună Conf. univ. dr. Corneliu Stanciu Lector univ. drd. Claudia Buruiană Lector univ. drd. Beatrice Manu Lector univ. dr. Cristian - Mihai Pomohaci Lector univ. drd. Dan Roşca

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Sinteze, anul I, învăţământ la distanţă, Facultatea de Sociologie-Psihologie / coord. Carmen Furtună, Nicolae Lungu, Editura Fundaţiei România de Mâine,2005388 p., 20,5 cm.Bibliogr.ISBN 973-725-382-5

I. Furtună, Carmen (coord.)II. Lungu, Nicolae (coord.)

159.9(075.8)316(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005



UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIESpecializarea Sociologie Specializarea Psihologie

SINTEZE

Anul I

Învăţământ la distanţă Conf. univ. dr. Conf. univ. dr.

CARMEN FURTUNĂ NICOLAE LUNGU

coordonatori

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005



Redactor: Constantin FLOREATehnoredactor: Marian BOLINTIŞ

Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 11.10.2005; Coli tipar: 24,25

Format: 16/61x86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, s. 6, O. P. 83

Tel./Fax: 316 97 90; www.spiruharet.roe-mail: [email protected]



5

CUPRINS

Cuvânt înainte ……………………………………………….……… 13DISCIPLINE OBLIGATORII

SOCIOLOGIE GENERALĂ (Conf. univ. dr. Carmen Furtună)

Obiective …………………………………………………….……… 15

Semestrul II. Perspectiva sociologică …………………………………………... 15

1. Cunoaşterea comună (spontană) despre societate, bunul-simţ sau „raţionalitatea eronată” ...……………………….………… 15

2. Cunoaşterea ştiinţifică ………………………………….……... 163. Sociologia – definire, origini, devenire ……………………….. 184. Neutralitate axiologică şi valori sociale ………………………. 255. Funcţiile sociologiei …………………………………………... 256. Principalele teorii sociologice ………………………….……... 267. Identitate, cultur ă şi raporturi sociale …………………………. 28

II. Metode de cercetare în sociologie ……………………….……… 29

1. Principii metodologice în cercetările sociologice empirice ………. 302. Metodă, tehnică, procedeu, instrument de investigare ………... 303. Conţinutul conceptului de metodologie ………………………. 324. Procesualitatea cunoaşterii sociologice ……………………….. 32

III. Cultura. Influen ţ ele multiple ale culturii ……………………… 331. Definirea culturii ……………………………………….……... 332. Teorii cu privire la cultur ă …………………………………….. 363. Elementele culturii ……………………………………………. 374. Principalele funcţii ale culturii ………………………………... 375. Evoluţie socioculturală ………………………………………... 38

IV. Identitate personal ă şi social ă ………………………….……… 391. Ce este identitatea? …………………………………….……… 392. Rolul social şi individual al identităţii ………………………… 393. Cum se construieşte identitatea? ..…………………………….. 40

V. Socializarea: individul – o fiin ţă social ă ……………………….. 411. Ce este socializarea? …………………………………………... 412. Diferite forme de învăţare …………………………………….. 423. Agenţi de socializare, control social, devianţă, marginalitate …….. 42

Semestrul IIVI. Stratificare şi mobilitate social ă ……………………………….. 43

1. Stratificarea socială …………………………………….……... 43



6

2. Mobilitatea socială ……………………………………………. 50VII. Institu ţ ii sociale ……………………………………………….. 51

1. Familia, rudenia şi căsătoria …………………………………... 542. Viaţa economică şi munca …………………………………….. 573. Politică, putere, autoritate, stat, democraţie, partid politic ..……… 604. Educaţia ……………………………………………………….. 645. Ştiinţa …………………………………………………………. 68

6. Religia ………………………………………………….……... 71VIII. Organiza ţ iile şi conducerea lor ……………………….……… 781. Teorii despre organizaţii ……………………………….……… 782. Conducerea organizaţiilor …………………………………….. 86

IX. Comunit ăţ ile teritoriale ………………………………………... 88X. Comportament colectiv şi schimbare social ă …………………... 93

1. Mişcările sociale ……………………………………….……... 942. Schimbarea socială …………………………………….……… 96

Bibliografie selectivă ……………………………………….………. 98

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE.METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE

(Lector univ.drd. Beatrice Manu)

Obiective …………………………………………………….……… 99

Semestrul II. Metodologia cercet ării sociologice ……………………….……… 99

1. Proiectarea cercetării …………………………………………. 1032. Cercetarea de teren propriu-zisă ……………………….……... 1043. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor ……………... 1044. Detalii privind schema de desf ăşurare a activităţii de cercetare

(etapele cercetării sociologice ………………….…………….. 1045. Elaborarea ipotezelor de cercetare (ipotezele de lucru) .……… 1086. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea

instrumentelor necesare pentru recoltarea informaţiilor …………. 1117. Sistematizarea informaţiilor obţinute în cercetarea de teren;

prelucrarea statistică a datelor ………………….…….……… 1128. Formularea concluziilor ……………………………….……… 1149. Redactarea raportului de cercetare …………………….……… 114

Semestrul IIII. Metode şi tehnici de cercetare sociologică ……………………... 115

1. Ancheta sociologică …………………………………………... 1152. Sondajul de opinie publică …………………………….……… 1163. Chestionarul sociologic ……………………………………….. 1164. Interviul ……………………………………………………….. 118



7

5. Documentele sociale ………………………………………….. 1206. Tehnici de analiză a conţinutului comunicării ………………... 1217. Observaţia sociologică ………………………………………... 1248. Experimentul psihosociologic ………………………………… 126


FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI( Prof.univ.dr. Mihai Golu)

Obiective …………………………………………………….……… 130

Semestrul II. Obiectul psihologiei ……………………………………………… 130II. Specificul cunoa şterii psihologice. Metodele psihologiei ……… 132

1. Specificul cunoaşterii psihologice ……………………………. 1322. Metodele psihologiei …………………………………………. 1333. Strategii în cercetarea psihologică ……………………………. 133

III. Principiile metodologice ale psihologiei ……………….……… 134IV. Problema legilor în psihologie ………………………………… 137V. Psihicul uman …………………………………………………... 138

1. Noţiunea de psihic ……………………………………………. 1382. Specificul psihicului uman …………………………….……... 139

3. Psihicul uman ca sistem ……………………………….……… 140VI. Procesele de prelucrare-gestionare a informa ţ iilor …………… 141

1. Senzaţia ……………………………………………………….. 1412. Percepţia ……………………………………………….……... 1433. Reprezentarea ………………………………………….……... 144

Semestrul II4. Gândirea ……………………………………………….……… 1455. Imaginaţia …………………………………………………….. 1486. Memoria ……………………………………………….……… 149

VII. Procesele de energizare, poten ţ are, direc ţ ionare a comportamentului 1511. Motivaţia ……………………………………………………… 1512. Afectivitatea ………………………………………………….. 152

VIII. Comunicare şi limbaj ………………………………………… 154

IX. Procesele de reglare: aten ţ ia şi voin ţ a ………………………… 1571. Atenţia ………………………………………………………… 1572. Voinţa ………………………………………………….……... 158

X. Personalitatea …………………………………………………… 1591. Precizări terminologice ……………………………………….. 1592. Direcţii de definire a personalităţii în psihologie …………….. 160




8

NEUROPSIHOLOGIE ŞI NEUROCIBERNETICĂ (Conf.univ.dr. Corneliu Stanciu)

Semestrul IObiective …………………………………………………….……… 162I. No ţ iuni introductive ……………………………………………… 162II. Actul şi arcul reflex în integrare ………………………………... 164

III. Unitatea anatomo-func ţ ional ă a sistemului integrator ……….. 164IV. Tipuri de arcuri reflexe ………………………………………... 165V. Func ţ iile neuronului …………………………………….……… 166VI. Propriet ăţ ile neuronului. Rela ţ ii interneuronale ……………... 167VII. Circuite neuronale …………………………………………….. 171VIII. Centrii nervo şi ………………………………………………... 172IX. Iradierea şi concentrarea excitabilit ăţ ii. Condi ţ ionarea reflex ă 173X. Comportamentele ……………………………………………….. 176XI. Structura fiin ţ ei umane ………………………………………... 179XII. Aspecte ontogenetice ………………………………………….. 180XIII. Integrarea fiin ţ ei umane ……………………………………... 183 Bibliografie selectivă ……………………………………….………. 185

INFORMATICA ŞI APLICAŢIILE EI ÎN SOCIOLOGIE

ŞI PSIHOLOGIE (Lector univ.dr. Cristian-Mihai Pomohaci)

Semestrul IObiective …………………………………………………….……… 186I. No ţ iuni generale despre computer ……………………….……… 186II. Prezentarea sistemului de operare Windows …………………… 187III. Editorul de texte Word ………………………………….……… 189IV. Utilizarea Excel-ului …………………………………………… 196 Bibliografie selectivă ……………………………………….………. 203

ISTORIE SOCIALĂ (Prof.univ.dr. Florian Tănăsescu)

Semestrul I

Obiective …………………………………………………….……… 204I. Cunoa şterea social ă versus legitimarea ştiin ţ elor socio-umane ... 204

1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale ……………….……... 2042. Istorie, filosofie, sociologie – convergenţe şi distincţii ………. 2053. Originile şi evoluţia istoriei sociale …………………………... 206

II. Sursele istoriei sociale. Obiective ştiin ţ ifice, metode şi tehnici de cercetare ………...……………………………………………. 2101. Surse ………………………………………………………….. 210



9

2. Obiective ştiinţifice …………………………………………… 2123. Metode şi tehnici de cercetare ………………………………... 213

III. Extinderea spa ţ iului de manifestare a istoriei sociale. Proliferarea investiga ţ iilor asupra surselor orale …………….. 2131. Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică; scurt istoric al

evoluţiei sale …………………………………………………. 2132. Recuperarea mărturiilor orale ………………………….……... 216

IV. Perspectiva realiz ării sintezelor sociale. O abordare pragmatică a studiilor de istorie social ă …………………….……………… 217V. Destinul european al lumii române şti ………………………….. 219

1. Teritoriul – un dat natural sau un act al voinţei colective …….. 2192. Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnare şi regres

în spaţiul sud-est european ……………………………………. 2193. Resursele naturale–binecuvântare sau povar ă pentru români …….. 2204. Geografia variabilă a spaţiului românesc …………………….. 221

VI. Natur ă , om, comunitate românească ………………………….. 2221. Apariţia fiinţei umane ………………………………….……... 2232. Condiţiile mediului natural; adaptarea la mediu ……………… 2233. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, tr ăsături …….. 224

VII. Începuturile şi evolu ţ ia vie ţ ii sociale ………………….……… 2251. Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilor

interumane ……………………………………………………. 2252. Forme incipiente de grupări sociale ………………………….. 2263. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale ……………………. 266

VIII. Consolidarea sistemului clientelar şi a dezvolt ării dependente.Tendin ţ e timpurii de periferializare a comunit ăţ ilor sud-est europene …………………………………….………………... 227

1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip de evoluţiesocială ………………………………………………………... 227

2. Natura şi esenţa raporturilor cu migratorii. Sistemul tributalşi efectele lui în plan social ………………………………….. 228

3. Obştea ţăr ănească – expresie socială a comunităţilor agrareşi reactiv antidominator ……………………………………… 230

4. Succesiunea tipurilor dominatorii. „Modelul” dezvoltării

dependente ……………………………………………………. 231IX. Comunit ăţ ile rurale şi urbane. Accentuarea caracterului agrar al societ ăţ ii române şti ………………………………………….. 2321. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc ……………….. 2322. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire.

„Oraşul românesc” ca produs autohton ………………….…… 234X. Structuri şi raporturi sociale (I). Evolu ţ ia lent ă spre modernism …….. 235

1. Dominanta agrar ă a structurilor sociale ……………….……… 235



10

2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale” ………………... 237XI. Structuri şi raporturi sociale (II). Accelerarea ritmurilor

dezvolt ării moderne …………………………………………….. 2381. Consecinţe ale trendului modernizator: dominanta burgheză

a structurii sociale ……………………………………………. 238XII. Societate-na ţ iune ……………………………………………… 241

1. Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea .……… 241

2.

Problema naţională – problemă socială primordială.Perspective şi împliniri ale idealului naţional. Statulnaţional-unitar ………………………………………………... 242

Bibliografie selectivă ……………………………………….……… 243

ANTROPOLOGIE CULTURALĂ ŞI SOCIALĂ (Lector univ. drd. Claudia Buruiană)

Semestrul IObiective …………………………………………………….……… 244I. Obiectul antropologiei culturale. Specificul cunoa şterii antropo-

logice ……………………………………………………………... 244II. Curente, şcoli, reprezentan ţ i …………………………….……… 249III. Marile domenii de cercetare ale antropologiei culturale

şi sociale ………………………………………………….……. 250

1. Mitul ………………………………………………………….. 2512. Religia. Antropologia religiei ………………………….……... 2533. Sistemele de interdicţii şi semnificaţia lor antropologică …….. 261


ISTORIA PSIHOLOGIEI(Prof. univ. dr. Grigore Nicola)

Semestrul IIObiective …………………………………………………….……… 264I. Introducere ……………………………………………………….. 264II. Gândirea psihologică prearistotelică …………………………… 268III. Aristotel – fondatorul psihologiei ştiin ţ ifice …………………… 271IV. Psihologia în gândirea medical ă antică ……………………….. 274

V. Empirismul antichit ăţ ii ………………………………….……… 275VI. De la Antichitate la paradigmele gândirii psihologice moderne …….. 277VII. Paradigmele psihologiei moderne. Asocia ţ ionismul ….……… 283VIII. Structuralismul ……………………………………………….. 290IX. Func ţ ionalismul ………………………………………………... 292X. Behaviorismul …………………………………………………... 294XI. Gestaltismul …………………………………………………….. 295XII. Psihanaliza …………………………………………………….. 300



11

XIII. Psihologia umanist ă ………………………………………….. 305XIV. Trecut şi istorie în psihologia românească ………………….. 309 Bibliografie selectivă ……………………………………….………. 315

PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI(Prof.univ.dr. Nicolae Radu)

Semestrul IIObiective …………………………………………………….………

316 Introducere ………………………………………………………….. 316I. Întemeietorii ……………………………………………………… 319

1. Momentul Johann Friedrich Herbart …………………………. 3202. Momentul Ernst Meumann …………………………………… 3213. Momentul Wilhelm August Lay ……………………………… 321

II. Continuatorii …………………………………………….……… 322III. Momente esen ţ iale parcurse …………………………………… 323

1. Momentul Lev Semionovici Vâgotski ………………………... 3232. Momentul Serghei Leonidovici Rubinstein …………………... 3253. Momentul Alexei Nikolaevici Leontiev ……………….……... 3274. Trecerea la practică: momentul P. I. Galperin ………………... 329

IV. De la psihologia pedagogică la psihologia educa ţ iei …………. 332V. Intelectul specific şi problema construirii anticipate a intelectului

dezirabil …………………………………………………………. 3361. Scurtă istorie al intelectului uman ……………………………. 3372. De la intelectul specific la problema construirii intelectului

dezirabil anticipat …………………………………………….. 342 Bibliografie selectivă ……………………………………….………. 343

SOCIOLOGIA POPULAŢIEI ŞI DEMOGRAFIE(Lector univ. drd. Dan Roşca)

Semestrul IIObiective …………………………………………………….……… 345I. Demografia ca ştiin ţă …………………………………….……… 345II. Răspândirea popula ţ iei pe Terra ……………………………….. 347III. Numărul popula ţ iei …………………………………………….. 349IV. Structura popula ţ iei după caracteristici demografice ………… 355V. Natalitatea, fertilitatea, nup ţ ialitatea, divor ţ ialitatea popula ţ iei .. 358VI. Mortalitatea popula ţ iei ………………………………………… 362VII. Mi şcarea migratorie a popula ţ iei ……………………………... 365VIII. Popula ţ ie – resurse – mediu înconjur ător …………………… 369IX. Teorii despre popula ţ ie ………………………………………… 370X. Politici demografice …………………………………………….. 371 Bibliografie selectivă ……………………………………………….. 372



12

STATISTICA ŞI APLICAŢIILE EIÎN SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE(Prof. univ. dr. Petruş Alexandrescu)

Semestrul IIObiective …………………………………………………….……… 373I. Gruparea datelor ………………………………………….……… 374

II. Frecven ţă absolut ă . Frecven ţă relativă . Frecven ţ e cumulate ……... 375III. Reprezentarea grafică a seriilor statistice ……………………... 376IV. Forma distribu ţ iilor cu o caracteristică ……………………….. 378V. Elemente caracteristice ale unei serii statistice ………………... 379VI. Dispersia ……………………………………………………….. 380VII. Variabile aleatoare …………………………………….……… 380VIII. Corela ţ ia rangurilor ………………………………………….. 383IX. Analiza de regresie ……………………………………………... 385X. Analiz ă cauzal ă ………………………………………….……… 385XI. Modelul recursiv ……………………………………………….. 386XII. E şantionarea …………………………………………………... 387XIII. Chestionarul psihosociologic ………………………………… 388 Bibliografie selectivă ……………………………………….……… 388



13

CUVÂNT ÎNAINTE

Volumul cuprinde Sintezele disciplinelor obligatorii predate laFacultatea de Sociologie-Psihologie, anul I, învăţământ la distanţă.

Tipărirea unor astfel de volume se înscrie în preocupările permanente ale Universităţii Spiru Haret de a oferi studenţilor fiecăreifacultăţi suportul didactic şi ştiinţific pentru un învăţământ de calitateşi performant. Aceste preocupări s-au materializat deja prin asigurareaunor oportunităţi deosebite, cum sunt: elaborarea, tipărirea şi difuzareaProgramelor analitice, potrivit Planului de Învăţământ; tipărireamanualelor şi cursurilor; tipărirea unor lucrări de sinteză, ca şi a unorlucrări didactice ajutătoare, ca suport interdisciplinar, care dezvoltă

informaţiile conţinute în manualele sau cursurile tipărite; introducerea pe site-ul Facultăţii a sintezelor pentru toţi anii de studiu etc.Asigurarea suportului didactic prin diversitatea formelor şi

materialelor puse la dispoziţia studenţilor se corelează cu activitatea decercetare ştiinţifică în care sunt angrenate atât cadrele didactice, cât şistudenţii Facultăţii noastre şi care, la rândul ei, se manifestă prin: sesiuni ştiin ţ ifice anuale; utilizarea laboratoarelor de profil, organizate pentrudisciplinele care includ formarea unor deprinderi practice (Laboratorulde testare psihologică, Laboratorul de psihologie experimentală,Laboratorul de informatică); cercuri de specialitate, care se desf ăşoar ă în Facultate; participarea la proiecte de cercetare; efectuarea unor anchete şi sondaje de opinie publică; parcurgerea activităţilor din

cadrul practicii de specialitate etc.Volumul de Sinteze pentru anul I de studiu, învăţământ la distanţă, prezintă succint, dar explicit, disciplinele obligatorii incluse în Progra-ma analitică pentru anul universitar 2005-2006, având menirea:

• să informeze studenţii în legătur ă cu structura cursului şitemele majore ale unităţilor de curs şi alte componente ale cursului;

• să sprijine formarea unor deprinderi şi abilităţi care să permită cursanţilor formularea unor judecăţi de valoare circumscrise



14

fiecărei discipline şi, deopotrivă, pachetului de discipline care se predau în acest an universitar;

• să îndrume activitatea de studiere a cursurilor, a altor lucr ărididactice.

Recomandările bibliografice pentru completarea cunoştinţelor despecialitate solicită un efort suplimentar, este adevărat, care secompensează însă cu o sporire necesar ă a cunoaşterii în domeniilerespective.

Sintezele reprezintă, în esenţă, o deschidere către conţinutulintegral al unui curs sau manual, o punere în temă cu aspectele celemai importante ale fiecărei discipline care trebuie reţinute prioritar.Sintezele nu pot suplini însă studierea, obligatorie, a manualelor,cursurilor şi altor lucr ări didactice, a bibliografiei recomandate.

Conf. univ dr. Carmen Furtună



15

DISCIPLINE OBLIGATORII

SOCIOLOGIE GENERALĂ

Conf.univ.dr. CARMEN FURTUNĂ

OBIECTIVE Sociologia general ă (teoretică sau de bază ), ca disciplină de

studiu fundamental ă , este astfel conceput ă şi prezentat ă , încât să asigure o preg ă tire de specialitate la nivelul performan ţ elor ştiin ţ ificeactuale şi să contribuie, în acela şi timp, la demersul colectiv de

formare a profilului intelectual al viitorului absolvent al Facult ăţ ii deSociologie-Psihologie. Cursul, şi într-o formă corespunză toare şi

sinteza, î şi propune să ofere o imagine cât mai clar ă şi conving ă toarea ceea ce înseamnă sociologia ca ştiin ţă , care îi este perspectiva

specifică de abordare şi ce faze a cunoscut în evolu ţ ia ei, cu ceconcepte operează şi care este valoarea ei ştiin ţ ifică intrinsecă , în ce

fel contribuie la dezvoltarea orizonturilor cunoa şterii umane, prin

studierea, analizarea şi interpretarea vie ţ ii sociale, cum şi în cemă sur ă se implică în ac ţ iunea social ă , cu scopul de a ameliorarealitatea social ă înconjur ă toare ( sociologia militans ).

SEMESTRUL I

I. PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ

1. Cunoa şterea comună (spontană ) despre societate, bunul-sim ţ sau „ra ţ ionalitatea eronat ă”

Sociologia îşi propune să studieze societatea, adică problemeleoamenilor, viaţa lor în societate, structurile şi instituţiile sociale şievoluţia lor. Toţi avem o anumită percepţie asupra societăţii şi asupra

raporturilor acesteia cu indivizii.De fapt, zi de zi, fiecare dintre noi observăm şi interpretămrealitatea socială. Cu toţii ne lansăm în discuţii şi speculaţii cu privirela cauzele şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor în care suntemantrenaţi şi care ne influenţează viaţa. De obicei, ne referim la acestesubiecte din perspective diferite, adică adoptând puncte de vedere

particulare. Văzut din perspective individuale, unul şi acelaşi fenomensau proces generează semnificaţii diferite.



16

Perspectivele individuale, însă, sunt, în mod inevitabil, par ţialeşi incomplete, deoarece este practic imposibil să cuprindem dintr-odată toate laturile şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor sociale. Înscopul de a ne organiza observaţiile, de a înţelege semnificaţia datelor obţinute şi de a ne orienta comportamentul şi acţiunile, trebuie să avem o anumită perspectivă. În perspectivele individuale asupradiferitelor aspecte ale realităţii sociale, ne bazăm pe propria

experienţă, dar şi pe informaţiile şi ideile furnizate de alţii. În cea maimare măsur ă însă, ele sunt condiţionate de simţul comun. Potrivit lui S. Moscovici şi M. Hewstone (1983), simţul comun

reprezintă un „corpus de cuno ştin ţ e fondat pe tradi ţ iile împă rt ăşite şiîmbog ăţ ite de mii de observa ţ ii şi experien ţ e sanc ţ ionate de practică ”.După modul de dobândire a cunoştinţelor, cei doi autori identifică două forme esenţiale ale simţului comun:

• simţul comun de primă mână, care semnifică „ansamblul cuno ştin ţ elor spontane fondate pe experien ţ a direct ă a agen ţ ilor cunoscă tori”;

• simţul comun de mâna a doua, care reprezintă „ansamblul cuno ştin ţ elor ştiin ţ ifice transformate în imagini şi folosite în

practică ”.

Caracteristicile cunoaşterii comune (spontane)

A. Caracterul iluzoriu. Henri H. Stahl (1974) ar ăta că, lanivelul simţului comun, cunoaşterea are un caracter iluzoriu datorită unei serii de factori:

• enculturaţia;• socializarea, atât cea primară, cât şi cea secundară;• implicarea subiectivă a oamenilor în viaţa socială.B. Caracterul pasionalC. Caracterul contradictoriu D. Caracterul limitat

2. Cunoa şterea ştiin ţ ifică

Naşterea sociologiei, ca ştiinţă, a însemnat punerea sub semnulîntrebării a simţului comun în abordarea şi interpretarea fenomenelor şi proceselor cu care suntem confruntaţi zilnic. De asemenea, ea a

pretins adoptarea unei atitudini prudente, dacă nu chiar de respingeretotală, faţă de intuiţie, speculaţie, superstiţie, mit etc. Sociologia,atr ăgea atenţia Emile Durkheim (1974), în prefaţa la lucrarea saRegulile metodei sociologice , „nu trebuie să consiste într-o simpl ă



17

parafrază a prejudecăţ ilor tradi ţ ionale, ci să ne facă să vedemlucrurile altfel de cum apar omului de când; că ci obiectul fiecă rei ştiin ţ e este de a face descoperiri şi orice descoperire deconcertează mai mult sau mai pu ţ in opiniile acceptate”. El cerea, încă de lasfâr şitul secolului al XIX-lea, ca sociologia să devină asemeneaoricărei ştiinţe, îndemnând la despăr ţirea de cunoaşterea spontană. În

prezent, tot mai mulţi sociologi se pronunţă pentru distanţarea

cunoaşterii teoretice de cunoaşterea spontană.Definită, în mod esenţial, ca „studiul explicativ şi comprehensival realit ăţ ii sociale în totalitatea ei, adică a unei realit ăţ i sui-generis,

precum şi a unor pă r ţ i, fenomene şi procese ale acestei realit ăţ i înleg ă turile lor multiple, variate şi complexe cu întregul” (Achim Mihu,1992), sociologia ofer ă r ăspunsuri la problemele care ne preocupă,avându-şi temeiul în datele şi faptele strânse printr-o cercetaresistematică, directă sau puse la dispoziţie de alte ştiinţe, analizate şiinterpretate în conformitate cu anumite cerinţe riguros determinate.

Din această succintă caracterizare a obiectului sociologiei rezultă că ea este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o conştiinţă de un tip aparte.

Ştiinţa este „folosirea metodelor sistematice de investigareempirică , analizarea datelor, gândirea teoretică şi exprimarea logică

a argumentelor, pentru a forma un ansamblu de cuno ştin ţ e despre un subiect anume” (Anthony Giddens, 2001). Conform acestei definiţii,sociologia este un demers, o întreprindere ştiinţifică. Ea presupunemetode sistematice de investigare empirică, analiza datelor şiformularea de teorii în lumina evidenţei şi a argumentelor logice.

Conştiinţa sociologică. C. Wright Mills a numit perspectivasociologică de analiză imaginaţie sociologică. Este un gen deconştiinţă specială, o expresie a relaţiilor dintre experienţa proprie(biografie) şi istorie, în cadrul structurilor sociale existente la unmoment dat. Adesea, oamenii văd lumea prin prisma experienţei lor limitate. Acest mod de a privi lucrurile limitează imaginea deansamblu a societăţii. În mod paradoxal, îngustează imaginea proprieinoastre lumi personale.

Prin intermediul imaginaţiei sociologice, omul poate deveniconştient de omenire, adică poate fi scos din starea de „nelinişte şiindiferenţă” care caracterizează societatea şi publicul de masă,incapabile să înţeleagă realitatea socială numai cu ajutorul proprieicunoaşteri.



18

3. Sociologia – definire, origini, devenire

A. Sociologia – ştiinţă a societăţilor moderne şi contemporane Deşi nu există un acord unanim în ceea ce priveşte perioada

constituirii sociologiei ca ştiinţă a societăţii (lat. socius = „social”,gr. logos = „ştiinţă”), cei mai mulţi istorici ai sociologiei consider ă că aceasta s-a născut odată cu maturizarea societăţii capitaliste, în secolul

al XIX-lea, deci înlăuntrul epocii moderne şi se înscrie în efortul maiamplu al filosofiei occidentale de a elabora o etică socială secular ă,raţională. Prin urmare, sociologia apare ca unul din rezultateleprocesului de f ăurire a modernităţii, ea fiind ştiinţa care îşi asumă explicit ca obiect de studiu şi cercetare noua realitate social-istorică pecare o reprezintă lumea modernă.

Cu toate acestea, meditaţia asupra societăţii, caracteristică perioadei imediat anterioare, este apreciată ca fiind sociologică, deşiea ar apar ţine protosociologiei, în care sunt incluse elaborateleteoretice ale unor filosofi, istorici, teologi sau reprezentanţi ai unor ştiinţe ale naturii. Se consider ă ca reprezentanţi ai protosociologiei:Montesquieu şi Rousseau, în Franţa; Hobbes, Hume, Locke,Ferguson şi Smith, în Anglia; Machiavelli, în Italia; I. H. R ădulescu,

S. Bărnuţiu, M. Kogălniceanu, în România.Dacă protosociologia stabileşte originile sociologiei în epocaRenaşterii, există şi opinii potrivit cărora istoria gândirii sociologice se extinde până la filosofia socială a Antichităţii, Aristotel, Platon sauAbd er–Rhaman Ibn Khaldoun fiind, astfel, consideraţi ca„adevăraţii” întemeietori ai sociologiei.

La limită, există şi o a treia teorie despre originile sociologiei.Aceasta consider ă că sociologia n-a apărut decât la sfâr şitul secoluluial XIX-lea, şi mai mult în secolul al XX-lea, ca analiză sociologică.

Transformările care au condus la formarea lumii moderne (amodernităţii) s-au desf ăşurat pe multiple planuri:

• economic: industrializarea producţiei, dezvoltarea economieifinanciare, apariţia consumului de masă;

•

social: procese de urbanizare rapidă şi masivă, cu consecinţeimportante pentru modul de a gândi şi de a realiza controlul social, producerea unor ample mişcări demografice, apariţia „maselor populare”, apte a fi ideologizate şi implicate în procese revoluţionare;

• politic: formarea statelor naţionale suverane, ca birocraţii totmai complexe, generalizarea controlului de stat asupra societăţii,apariţia şi r ăspândirea ideologiilor liberale şi socialiste, construireasistemelor politice moderne;



19

• cultural: modificarea percepţiei şi a modalităţilor de măsurare aspaţiului şi timpului, transformările profunde ale proceselor de învăţământşi educaţie, apariţia şi extinderea sistemelor de comunicare în masă, dar şi a

posibilităţii ca acestea să fie utilizate în scopuri manipulatorii;• spiritual: secularizarea progresivă a societăţii europene,

însemnând pierderea contactului, de către ample forme ale realităţiisocial-politice, cu dimensiunea moral-religioasă şi căutarea unor

criterii de legitimare în filosofii seculare, în ştiinţă, privită cainstrument al emancipării umane (Sandra Dungaciu, 2002).Totodată, constituirea sociologiei, ca ştiinţă socială „pozitivă”,

teoretică şi aplicativă, a fost rezultatul unei logici interne a evoluţieisistemului ştiinţelor sociale.

B. „Pionierii” şi „fondatorii” sociologiei

Ca ştiinţă, sociologia este produsul unui şir lung de preocupări şirezultatul unor contribuţii, dintre care unele reprezintă repere fundamentale.

Auguste Comte (1798-1857) este considerat drept fondatorulsociologiei şi cel care a inventat termenul sociologie, utilizat pentru primaoar ă în al 47-lea capitol al lucr ării Cours de philosophie positive (1830– 1942). Părinte al pozitivismului, Auguste Comte este sensibil latransformările din societăţile europene ale secolului al XIX-lea. În această mişcare de ansamblu, el distinge trecerea de la o societate „militar ă şiteocratică” la o societate „industrială şi ştiinţifică”.

Sociologiei îi sunt acordate două domenii de studiu: statica şi dinamica sociale. Preluând opoziţia anatomie/fiziologie de la biologi,Comte numeşte statică studiul determinantelor ordinii şi consensuluisocial. Studiul progresului spiritului omenesc şi al societăţilor constituieobiectul dinamicii sociale. Comte postulează că dezvoltarea spirituluiuman a parcurs trei stări: starea teologică sau fictivă, starea metafizică sauabstractă şi starea ştiinţifică sau pozitivă.

Herbert Spencer (1820–1903) este considerat unul dintre „pionierii”sociologiei, fundamentând o concepţie evoluţionistă (darwinism social), cea servit ca suport doctrinar liberalismului capitalist.

Karl Marx (1818–1883) s-a considerat, mai degrabă, gânditor şi

activist politic. şi nu sociolog. Deşi Lucien Goldmann îi neagă această calitate, Georges Gurvitch proclamă că, dimpotrivă, Marx a fost în primulşi cel mai important rând sociolog. Scrierile lui acoper ă, însă, o marediversitate de domenii. Chiar şi cei mai înver şunaţi critici ai săi îi consider ă lucr ările ca fiind importante pentru dezvoltarea sociologiei. Multe dintre eles-au concentrat asupra problemelor economice, însă, întrucât a fosttotdeauna preocupat să lege problemele economice de instituţiile sociale,opera lui a fost şi mai este încă plină de semnificaţii sociologice.



20

Punctul său de vedere a fost fundamentat pe ceea ce Marx a numitconcepţia materialistă asupra istoriei. Potrivit acesteia, nu ideile sauvalorile umane sunt cauza principală a schimbării sociale. Nuconştiinţa determină modul real în care oamenii îşi organizează viaţalor socială, ci mai curând aceasta este o „reflectare a vie ţ ii lor reale,materiale”. Semnificaţia fenomenelor sociale nu trebuie căutată înconştiinţa autorilor lor, ci în ele însele, fiind produsele unui

determinism obiectiv, similar cu cel care guvernează şi natura.Karl Marx s-a concentrat asupra schimbărilor din vremurilemoderne, deşi a scris despre diferite epoci istorice. Cele maiimportante transformări erau legate de dezvoltarea capitalismului.Acesta este un sistem de producţie care contrastează radical cusistemele economice anterioare din istorie, deoarece implică producţiade bunuri şi servicii vândute unor categorii largi de consumatori. Ceicare deţin capital formează clasa conducătoare. Populaţia în masă formează o clasă de muncitori salariaţi, care nu posedă mijloace

pentru a se întreţine, trebuind să-şi găsească slujbe oferite de posesoriide capital. Prin urmare, capitalismul este un sistem de clasă, în careconflictul dintre clase este un fenomen frecvent întâlnit. Prin aceasta,Marx fundamentează una dintre principalele perspective din

sociologie, şi anume, conflictualismul.Emile Durkheim (1858–1917), considerat unul dintre fondatoriisociologiei ştiinţifice moderne, a militat pentru ca sociologia să dobândească mai multă rigoare şi un statut academic recunoscut. Deşia preluat şi dezvoltat unele aspecte din opera lui A. Comte, Durkheimconsidera că multe dintre ideile predecesorului său erau preaspeculative şi vagi şi că acesta nu-şi îndeplinise misiunea – aceea de a

pune bazele ştiinţifice ale sociologiei. Potrivit lui E. Durkheim, pentrua deveni ştiinţifică, sociologia trebuie să studieze acţiunile noastre caindivizi, cum ar fi starea economiei sau influenţa religiei. El credea că trebuie să studiem viaţa socială cu aceeaşi obiectivitate cu careoamenii de ştiinţă studiază lumea naturală.

Multiplele faţete ale teoriei acestui fondator al sociologiei pot fi

rezumate folosind conceptul de integrare. De ce şi cum se integrează indivizii în societate? Încă din lucrarea Despre diviziunea muncii sociale,Durkheim avea în vedere natura şi cauzele evoluţiei societăţilor modernespre o mai mare diferenţiere a funcţiilor sociale, ridicând, din nou,

problema organizării sociale şi contestând explicaţia artificială acontractului social. El propunea, în schimb, o teorie întemeiată pe normă şi

pe sancţiune, ca premise ale oricărei existenţe din societate.



21

Preocupat de schimbările produse în societatea din timpul vieţii sale,Durkheim credea că ceea ce susţine o societate sunt valorile şi obiceiurileîmpărtăşite de membrii ei. Analiza sa asupra schimbării sociale se baza pedezvoltarea diviziunii sociale, care a înlocuit treptat religia, ca bază acoeziunii sociale. Pe măsur ă ce diviziunea socială a muncii se adânceşte,oamenii devin tot mai dependenţi unul de altul, întrucât fiecare are nevoiede bunuri şi servicii oferite de cei care le furnizează. Procesele schimbării în

lumea modernă sunt atât de rapide, încât dau naştere unor dificultăţi socialemajore, pe care el le leagă de anomie. Reperele şi standardele moraletradiţionale, asigurate mai înainte de religie, sunt r ăsturnate de dezvoltareasocială modernă, iar aceasta inoculează indivizilor din societăţile modernesentimentul că viaţa lor cotidiană este lipsită de sens. În acest context, deşisuicidul pare să fie un act pur personal, el este determinat de factori sociali,una dintre influenţe fiind chiar anomia.

Lucrarea lui Durkheim, Regulile metodei sociologice, constituie prima fundamentare riguroasă a metodologiei sociologiei. Ea sublinia-ză necesitatea înlătur ării din ştiinţă a prenoţiunilor, propune criterii dedistingere a normalului de patologic în viaţa socială, stabileşte regulileanalizei tipologice, fundamentează explicaţia sociologică deterministă şi prescrie regulile analizei comparative.

Max Weber (1864–1920). Sociologul german are o oper ă impresionantă, care se opune ideilor lui Marx şi Durkheim. Ideile saleau marcat mai ales sociologia americană şi pe cea germană. El afondat un curent sociologic numit sociologia comprehensivă.

Influenţa lui Max Weber este considerabilă în toate ramurilesociologiei.

Potrivit concepţiei sale sociologice, fiecare participant la o cultur ă dată este legat de anumite valori. Omul de ştiinţă tr ăieşte valorile, ca oricarealt om, conform unei anumite conştiinţe. Însă, întrucât el este şi detaşat deele, caută să le înţeleagă mai întâi dintr-o perspectivă globală. Astfel, el

poate porni de la această înţelegere către semnificaţia lor, dar şi cătreinterpretarea raţională, care pune în legătur ă mijloacele şi scopul utilizate decătre actorul social. Acest ansamblu de demersuri nu este posibil f ăr ă a

admite că orice conduită socială are un sens şi nici unul dintre ele nu trebuieinterpretat ca intuiţie.

Înţelegând prin sociologie o ştiinţă a acţiunii sociale, MaxWeber distinge patru tipuri de acţiuni:

• acţiunea raţională în raport cu un scop (actorul îşi organizează mijloacele necesare atingerii scopului, pe care îl concepe în mod clar);



22

• acţiunea raţională în raport cu o valoare (actorul esteconsecvent cu ideea pe care şi-o face despre ceea ce este valid din

punct de vedere moral);• acţiunea tradiţională (cea dictată de cutumă);• acţiunea afectivă (care este o reacţie pur emoţională).Sarcina sociologului este, aşadar, de a înţelege sensul pe care

actorul social îl dă conduitei sale.

Contribuţia lui Max Weber nu se reduce la aspectelemetodologice. Într-una din lucr ările sale celebre, Eticaprotestantă şi spiritul capitalismului, Max Weber demonstrează că orice comportament individual nu este inteligibil decât atuncicând sunt luate în consideraţie concepţiile generale şi individualedespre lume, în cadrul cărora credinţa religioasă reprezintă numai o parte. El constituie, astfel, un tip al capitalismului dinideea de capitalism, aşa cum apare ea din cunoaşterea realităţiigermane a epocii (protestantismul).

Merită, de asemenea, să fie amintite preocupările lui Max Weber privind birocraţia, ca tip de organizare socială. Birocraţia, sistemulierarhic funcţional, cu relaţii oficiale între membrii săi, reglementatede norme fixe, este instrumentul raţionalizării în lumea modernă.

Formă superioar ă de organizare din punct de vedere tehnic, birocraţia permite obţinerea eficienţei şi calcularea rezultatului, subordonând pefiecare unei finalităţi obiective.

C. Geneza şi dezvoltarea sociologiei româneşti

Ca şi în celelalte ţări ale Europei, şi în România sociologia poatefi identificată printr-o formă extinsă de gândire sociologică, precum şi

printr-o protosociologie, pe baza căreia s-a ajuns la analiza sociologică propriu-zisă.

Încă în stadiul protosociologic, se pot distinge, în România, celedouă orientări sociologice de bază, identificate mai înainte pentruanaliza sociologică europeană: o sociologie a ordinii (a echilibruluiîntre antiteze la I.E. R ădulescu); o sociologie a schimbării

revoluţionare (a clasei ţăr ăneşti, la N. Bălcescu).În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-au conturat câteva

orientări ce au cristalizat opţiunile fundamentale existente însocietatea românească.

Pe lângă poporanism, având ca reprezentanţi pe ConstantinStere şi Constantin Dobrogeanu-Gherea, şi conservatorism, ilustratde Titu Maiorescu, liberalismul, pozitivismul, evolu ţ ionalismul etc.



23

au avut unii adepţi, mai ales în ultima parte a secolului al XIX-lea şi laînceputul secolului al XX-lea: de exemplu, Ştefan Zeletin (1882– 1934), care lupta pentru ascensiunea burgheziei liberale; Spiru Haret (1851–1912), care vedea în învăţământ fundamentul dezvoltării socio-culturale şi economice a ţării, dar s-a preocupat şi de analiza chestiei ţă r ă ne şti, a crizei bisericeşti etc. El a scris Mecanica social ă (apărută la Paris, în anul 1910), în care societatea este înf ăţişată ca o „reuniune

de indivizi în interac ţ iune şi constrân şi din exterior”; omul, principalul element constitutiv al societăţii, ar trebui să aibă ca scopfundamental realizarea civilizaţiei lui interioare; în societate există oameni cu inteligenţă medie şi oameni cu inteligenţă maximală;

„cre şterea geometrică a inteligen ţ ei mijlocii a societ ăţ ii” este o lege.Dimitrie Drăghicescu (1875–1945) a fost studentul lui E.

Durkheim. În principalele sale scrieri de sociologie: Rolul individului în determinismul social (1940), Idealul creator. Eseu

psihosociologic asupra evolu ţ iei (1914) – apreciate ulterior de cătreG. Bouthoul, P. Sorokin ş.a. –, el a dezvoltat o concepţie sociologică în ton cu sociologiile vremii. „Sociologia este ştiin ţ a unei societ ăţ iconcrete, a unei na ţ iuni. Faptul social nu este universal ”.„Universalizarea unei societ ăţ i concrete” poate fi înţeleasă ca

internaţionalizare sau deznaţionalizare. Nici „occidentalizarea” nu poatefi „Idealul”, fiindcă nici o stare a societ ăţ ii nu este sub speciaeaeternitatis. Sociologia, aprecia el la debutul secolului al XX-lea, ar trebui să „resubiectivizeze istoria”, să scoată la lumină actorul social.„Personalităţile marcante”, geniile şi elitele sunt for ţa principală ce potcontribui la renaşterea unei naţii. Prin cunoaştere se poate „democra-tiza geniul”, se poate forma „conştiinţa socială” capabilă să treacă la„activitate socială”.

Dimitrie Gusti (1880–1955) a ţinut primul curs sistematic de sociologie la Ia şi, a întemeiat Seminarul modern de sociologie, etică şi politică . „ A- ţ i cunoa şte ţ ara este cel mai bun mijloc de a o sluji”,spunea el. Dimitrie Gusti a f ăcut studii la Paris, Leipzig, Berlin.Contribuţia fondatorului „Şcolii sociologice de la Bucureşti” poate fi

sintetizată în teoria voin ţ ei sociale, teoria cadrelor şi manifest ă rilor,teoria unit ăţ ilor sociale, legea paralelismului sociologic şimetodologia monografică , prezente în principalele sale scrieri: Desprenatura vie ţ ii sociale (1910); Realitate, ştiin ţă şi reformă social ă (1919); Sociologia monografică – ştiin ţ a realit ăţ ii sociale (1934) ş.a.

Voin ţ a de a crea liantul social este motivată afectiv şi raţional. Iubirea de sine, simpatia şi religiozitatea motivează afectiv voinţa.



24

Iubirea de sine însoţită de con ştiin ţ a de sine se manifestă sub forma simpatiei. Omul constată că are o identitate comună, similar ă cu acelorlalţi şi capătă împreună con ştiin ţ a de grup. Iubirea de sine,respectul de sine, conştiinţa de sine şi simpatia sunt reunite înreligiozitate – venerarea necunoscutului, frica respectuoasă caresubordonează conştient eul puterii naturii şi societăţii. Motivareavoin ţ ei neevoluate (când omul nu-şi reprezintă scopul şi foloseşte

mijloacele pe care le are la îndemână) se deosebeşte de motivareavoin ţ ei evoluate (omul caut ă mijloace adecvate pentru a-şi atingescopul) şi de cea a voin ţ ei ra ţ ionale (când omul se concentrează asupra scopurilor de ales, stă pânind bine mijloacele). „Impulsul spresocializarea voinţei” se exercită în cadre naturale şi cadre sociale alevoinţei sociale (cosmic, biologic, istoric, psihic). Acestea provoacă reacţii ale voinţei care se manifest ă (economic, spiritual, etico-juridic,

politico-administrativ). Legea paralelismului sociologic surprinderaporturile dintre voin ţ a social ă , cadre şi manifest ă ri. Comunităţile,instituţiile, grupurile sunt unit ăţ i sociale pentru studiul cărora estenecesar demersul interdisciplinar . Tehnica de cercetare privilegiată este monografia. D. Gusti şi echipele sale au intenţionat cunoaştereasociologică a întregii societăţi româneşti, pentru a întocmi un „atlas

sociologic al poporului român”.Printre discipolii şi colaboratorii lui Gusti se număr ă MirceaVulcănescu, Henri H. Stahl, Traian Herseni, Anton Golopenţia,Constantin Brăiloiu.

Petre Andrei (1891–1940) a fost un promotor al integralismului în sociologia românească (sociologia tratează faptul social în totalitateasa). Doar o asemenea sociologie poate studia manifest ările constitutive şi manifest ările organiza ţ ionale, mai exact modul în care secristalizează relaţiile reciproce în instituţii. Ca să cercetăm o instituţietrebuie să o plasăm în „totul social”. Putem cerceta sociologic şi valorile(să facem sociologia valorilor ) şi personalităţile, pe „purtătorii”valorilor şi pe creatorii lor. Petre Andrei s-a ocupat, de asemenea, destudiul sociologic al tradiţiei, solidarităţii, claselor sociale, evoluţiei. În

Problemele metodei în sociologie (1927), ca şi în Sociologie general ă (1936), sociologul ieşean a realizat o temeinică prezentare a sociologieilui Max Weber.

Sociologia universitar ă s-a dezvoltat prin activitatea profesorală şi publicistică a lui Virgil Bărbat, Eugeniu Speranţia, AlexandruClaudian, George Em. Marica.



25

4. Neutralitate axiologică şi valori sociale

În general, paradigmele difer ă nu numai din punctul de vedereal conceptelor folosite, ci şi în raport de valorile cărora li sesubordonează.

Referindu-se nu numai la realităţile prezente, ci şi la ceea ce ar trebui să fie, paradigmele includ judecăţi de valoare, reflectă valorile

la care cercetătorul a aderat.În acest caz, se pune întrebarea: Mai poate fi realizată cunoaştereaobiectivă a socialului? La această întrebare s-au conturat două tipuri der ăspunsuri:

• unul, care susţine ideea de neutralitate axiologică;• altul, care pledează pentru afirmarea deschisă a valorilor

adoptate de cercetător.Sociologul german Max Weber evidenţiază faptul că asigurarea

obiectivităţii este posibilă numai prin neutralitate axiologică (independenţă faţă de valori). Această atitudine are două laturi:

• Prima: sociologul trebuie să se lase condus de etosul ştiinţei,şi nu de comandamentele morale sau politice ce decurg din rolul lui decetăţean sau adept al unei anumite orientări politice;

•

A doua latură se refer ă la imposibilitatea de a deriva judecăţile de valoare din enunţurile teoretice sau existenţiale.Majoritatea celor care recunosc existenţa unei legături indisolubile

între cercetarea ştiinţifică şi valori nu interpretează acest fapt ca fiind o piedică de netrecut pentru promovarea cunoaşterii ştiinţifice însociologie. Ei pretind, însă, respectarea următoarei norme: fiecarecercetător să dezvăluie cu claritate premisele valorice de la care a plecatîn studierea diverselor aspecte ale realităţii sociale. Altfel spus, este

preferabil să se recunoască deschis valorile împărtăşite de cercetător,decât să se afirme neutralitatea axiologică, imposibil de atins.

Prin urmare, nici în ştiinţele naturii şi cu atât mai puţin în ştiinţelesociale şi comportamentale nu este posibilă, nici dezirabilă detaşarea devalorile sociale. Etica responsabilităţii, concept propus de Max Weber,

trebuie să orienteze activitatea de cercetare ştiinţifică şi disciplinelesocio-umane.

5 . Func ţ iile sociologiei

Definită ca studiul sistematic al societăţilor umane, punândaccent, în special, pe sistemele moderne industrializate, implicând



26

metode de investigare şi evaluare a teoriilor, necesare evidenţierii şiargumentării logice, sociologia are funcţii importante:

a) expozitivă, de descriere a realităţii sociale, de prezentare afaptelor, fenomenelor şi proceselor sociale, aşa cum acestea au loc.Este aşa-numita dimensiune sociografică a sociologiei;

b) explicativă. Ca oricare ştiinţă, sociologia urmăreşte explicarea aceea ce se întâmplă în societate, analiza diferitelor aspecte ale realităţii

sociale, clarificarea şi înţelegerea diverselor relaţii dintre diversele laturiale vieţii sociale, dintre faptele, fenomenele şi procesele sociale cecaracterizează o societate;

c) critic-ameliorativă, prin studierea fenomenelor sociale,critica realităţilor problematice şi propunerea de soluţii ce pot fiintegrate în diferite politici sociale. Dimensiunea critică a sociologieiface ca această disciplină ştiinţifică să nu se poată dezvolta cuadevărat decât în societăţile democratice;

d) aplicativă sau programatic-inginerească. Rezultatelecercetărilor sociologice pot fi utilizate în elaborarea politicilor sociale,sociologul neputându-se substitui, însă, politicianului.

6. Principalele teorii sociologice

Dintre numeroase teorii sociologice, le-am selectat pe cele maisemnificative, care, prin importanţă şi renume, au marcat profundgândirea sociologilor, şi anume: interacţionismul simbolic,funcţionalismul şi conflictualismul.

A. Interacţionismul

Teoria interacţionistă, bazată pe modelul individualismului,desemnează toate formele de interacţiuni dintre indivizi şi grupuri. Eaapar ţine microsociologiei: porneşte de la punctul de vedere alindividului şi dezvoltă ideea că fiecare fiinţă umană, în asociere cualtele, contribuie la a face din societate ceea ce este. Ea are în vedere,înainte de toate, bogăţia tr ăirilor fiecărui individ, care acţionează liber şi într-un anumit context social. Starea societăţii ar depinde îndeosebide multitudinea interacţiunilor concrete între persoane sau grupuri.Exemplul aglomeraţiei la orele de vârf în marile oraşe ilustrează această interacţiune între indivizi, în care fiecare alege, în mod izolat,să procedeze precum ceilalţi, luând autoturismul pentru a merge laserviciu. Consecinţa socială a acestor nenumărate gesturi individualeidentice este nefavorabilă: aglomeraţie, ore lungi de aşteptare, poluare,



27

nervozitate etc. Deciziile individuale interacţionează. La limită, ele auun impact direct asupra funcţionării globale a societăţii.

Potrivit antropologului american Henri Garfinkel, nu se poateniciodată analiza un fenomen social într-o manier ă obiectivă, rece. Îninteracţiunea dintre oameni, apare faptul. În felul acesta, fiecare persoană îşireevaluează constant raporturile cu celelalte, bazându-se pe propriaexperienţă şi cunoaştere a comportamentelor celorlalţi. Sociologul trebuie

să descopere motivele acţiunilor individuale şi sensul pe care fiecare leatribuie acestor acţiuni. Teoria interacţionistă pune accent, prin urmare, pedemersul subiectiv în analiza fenomenelor.

B. Funcţionalismul

Teoria funcţionalistă s-a dezvoltat în ideea de a explicafuncţionarea globală a societăţii. Ea a pornit de la o întrebareimportantă: Ce trebuie să facă o societate pentru a se menţine, în

pofida for ţelor (violenţa indivizilor şi a grupurilor, revoluţii, r ăzboaieetc.) care ar putea să o distrugă?

Bronislaw Malinowski, considerat ca unul dintre fondatoriifuncţionalismului, a fost primul care a fixat reperele acestei teorii,

punând următoarele întrebări cu privire la indivizi şi instituţii: Cefuncţionează? Cum? De ce?

El constată că instituţiile, precum familia, religia etc., trebuie să r ăspundă unor nevoi colective precise.

De exemplu, familia are mai multe funcţii în societate: o funcţieeconomică, o funcţie de reproducere şi o funcţie de educaţie sau detransmitere a moştenirii culturale a unei societăţi.

La început, funcţionalismul ţintea să explice cum o instituţieintegrează membrii într-o societate şi contribuie la menţinerea ordiniisociale.

Alţi fondatori ai funcţionalismului (Clyde Kluckhohn, TalcottParsons) au acordat mare atenţie contribuţiei instituţiilor la bunafuncţionare a societăţii, subliniind următoarele:

a) societatea funcţionează ca un tot coerent, cu structuri şigrupuri sociale bine coordonate;

b) societatea posedă propria structur ă, care tinde spre ordine socială;c) societatea are instituţii care-şi au utilitatea lor;d) pentru că societatea tinde spre o anumită ordine socială,

membrii săi trebuie să împărtăşească aceleaşi valori fundamentale.Funcţionaliştii acordă o mare importanţă mecanismelor de

integrare în societate (familie, şcoală etc.).Un alt sociolog american, Robert King Merton, a fost

preocupat, cu precădere, să descrie funcţionarea instituţiilor sociale şi



28

impactul acestora asupra individului. El a explicat cum este posibil cainstituţiile să exercite presiuni asupra indivizilor şi cum unii dintre eidevin mai curând nonconformişti decât conformişti.

C. Conflictualismul

Demersul critic ofer ă o perspectivă diferită asupra societăţii şiraportului său cu individul. Curentul dominant în demersul critic este, f ăr ă

îndoială, marxismul. Marxismul dezaprobă integral structurile societăţilor capitaliste. Lui Karl Marx i se datorează, în principal, această teorie. El adescris modul în care societatea engleză a secolului al XIX-lea a fostorganizată în vederea satisfacerii intereselor unei minorităţi care poseda şigestiona bogăţiile, în defavoarea majorităţii populaţiei. Această exercitare a

puterii de către clasa avută ia forma exploatării economice a claseimuncitoare. Aceasta din urmă este deposedată de mijloacele de muncă şi

pierde roadele muncii sale în favoarea capitaliştilor, a profiturilor acestora.Marx constată existenţa a două clase sociale antagoniste: burghezia, care

posedă mijloacele de producţie şi bogăţiile dintr-o societate, şiproletariatul, care nu dispune decât de for ţa sa de muncă, pe care o vinde

pentru a-şi satisface trebuinţele. Interesele celei dintâi sunt de a sporicontinuu productivitatea, profiturile, bogăţia. Interesele celei de-a doua

sunt de a-şi spori salariile şi de a-şi ameliora condiţiile de muncă şi calitateavieţii. Antagonismul fundamental între interesele acestor două claseconduce la lupta de clasă.

Potrivit acestei teorii, problemele sociale rezultă din acţiunileclasei dominante şi sunt produsul societăţii capitaliste în ansamblul său.Contrar teoriei funcţionaliste, care reproşează problemele apăruteinstituţiilor şi indivizilor incapabili să-şi îndeplinească rolurile sociale,teoria marxistă demonstrează că societatea capitalistă este incapabilă să satisfacă trebuinţele fundamentale ale indivizilor şi că aceasta este loculunei lupte pentru putere de care profită, de fapt, o minoritate. Această minoritate nu este capabilă să pună capăt problemelor cu care seconfruntă proletariatul: alcoolismul, violenţa, şomajul, bolile. Astfel, unşomaj prea ridicat poate chiar să avantajeze clasa dominantă, care are

posibilitatea să reducă salariile şi să-şi sporească profiturile. Marxexplică procesul de dezumanizare a proletariatului prin faptul că, însocietatea capitalistă, totul poate deveni obiect comercial şi de profit.

7. Identitate, cultur ă şi raporturi sociale

Pentru a studia interdependenţa dintre individ şi societate se urmărescdouă demersuri complementare. Primul porneşte de la individ şi de laadaptarea sa la societate. Se ştie că identitatea individului – ansamblu de



29

caracteristici (sex, vârstă, etnie, clasă socială) care definesc o persoană – seformează în acelaşi timp în care dobândeşte cultura; prin interiorizarea devalori, de norme şi de scheme de comportament, individul se ataşează afectiv de societate. Conceptele de identitate şi de cultur ă permit înţelegereaacestui demers de integrare în societate. Cel de-al doilea demers porneştede la societate, de la structurile şi conflictele sociale, pentru a stabili, după cum evidenţiază C.W. Mills, legăturile dintre individ şi „provocările” pe

care acesta trebuie să le înfrunte zilnic. Conceptul de raporturi socialeeste nucleul analizei conflictelor şi tensiunilor care există în societate şi aconsecinţelor lor asupra individului şi formării identităţii sale.

II. METODE DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

În sociologie există două mari orientări sau tradiţii de cercetareempirică.

Prima dintre aceste orientări metodologice are în vedere cerinţaca sociologia să ofere analize obiective, ştiinţifice ale faptelor sociale.R ădăcinile sale se găsesc în tradiţia modernă pozitivistă, care adominat cunoaşterea ştiinţifică începând cu secolele al XVII-lea şi alXVIII-lea. Ea afirmă faptul că viaţa socială trebuie analizată într-unmod similar cu cel utilizat de către ştiinţele naturale, în cazul naturii.

Făcând apel la o asemenea perspectivă, fenomenele sociale pot fiexplicate evidenţiind relaţiile cauzale dintre ele. Variabilele reprezintă aspectele sociale măsurabile, susceptibile de a se schimba.Fenomenul care produce sau clarifică modul de comportare al altuifenomen este numit variabilă independentă, iar fenomenul ce sedoreşte a fi explicat poartă denumirea de variabilă dependentă.Pentru a putea fi utilizate într-o cercetare, datele cantitative (măsurabile) referitoare la ambele variabile trebuie culese într-un modsistematic şi riguros.

Cea de-a doua tradiţie de cercetare porneşte de la presupoziţiicontrare. Ea îşi află sorgintea în tradiţia antropologiei sociale. Deaceastă dată, accentul este pus pe înţelegerea în profunzime asensurilor culturale, a percepţiilor subiective şi a dinamicii intersubiec-

tive a comportamentului social. Din punct de vedere ontologic,realitatea socială este considerată ca fiind diferită de cea naturală. Caatare, nici metodele de cercetare a societăţii nu pot fi aceleaşi cametodele aplicate lumii naturale. Un asemenea demers ştiinţific se

bazează pe tehnici de colectare a unor date calitative, care permitcercetătorului să aibă experienţa directă a culturii pe care o studiază (Sandra Dungaciu, 2002).



30

1. Principii metodologice în cercet ările sociologice empirice

Cercetările empirice referitoare la comportamentele individuale şicolective, la personalitate şi societate, pot să se bucure de succes numai prinluarea în considerare a unor principii metodologice, precum:

• unitatea dintre teoretic şi empiric;• unitatea dintre înţelegere şi explicaţie;•

unitatea dintre cantitativ şi calitativ;• unitatea dintre judecăţile constatative şi cele evaluative.

2. Metod ă , tehnică , procedeu, instrument de investigare

a) Metoda. Din punct de vedere etimologic, noţiunea de metod ă provine din termenul grecesc methodos, care înseamnă cale, drum,mijloc, mod de expunere. Prin metodă se înţelege modul de cercetare,sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare arealităţii obiective. Este, deci, calea pe care o urmează procesul decunoaştere pentru elaborarea unor cunoştinţe despre realitate, drumulde la ipotezele cu privire la fapte la culegerea faptelor.

În general, gândirea metodică asigur ă coerenţa logică internă aacesteia, dar şi concordanţa imaginilor noastre mintale cu realitatea

obiectivă.Orice metodă are un caracter normativ, în sensul că ofer ă

indicaţii, reguli, procedee şi norme asupra modului cum trebuieabordat obiectul cunoaşterii.

Regulile esen ţ iale ale metodei sociologice

Pentru a explica în mod corect caracterul metodelor specificesociologului, este necesar să precizăm regulile care însoţesc şicălăuzesc procesul de cercetare, activitatea de culegere şi interpretarea datelor cercetării:

a) Regula concretului. Întrucât sociologia este o ştiinţă „pozitivă” a faptelor sociale, ea trebuie să pornească de la concret, dela observarea nemijlocită a realităţii sociale;

b) Regula eliberării de prejudecăţi. De la început, cercetătorultrebuie să renunţe la noţiunile cunoaşterii comune, spontane, la prejudecăţi, la elementele sau atitudinile preconcepute, subiectivedespre realitate;

c) Regula obiectivităţii. Ca în cazul oricărei alte ştiinţe,sociologia trebuie să aibă o atitudine obiectivă faţă de realitateasocială. Considerată drept cea mai importantă, această regulă

presupune ca sociologul să obţină date care să reprezinte cunoştinţe



31

exacte, valabile despre realitatea studiată. În acest context, precizămcă trebuie f ăcută distincţie între judecăţile de valoare (evaluative),

prin care apreciem sau acordăm semnificaţie sociologică unui faptsocial, şi judecăţile de fapt (constatative, de existenţă), carereprezintă constatări imediate despre faptele reale (Gh. Râpeanu,S.M. R ădulescu, 1997).

Având în vedere necesitatea elabor ării unor principii sau reguli de

abordare a faptelor sociale, sociologul francez Emile Durkheim a stabilit,în lucrarea Regulile metodei sociologice, câteva principii (reguli)metodologice:

• Primul principiu se refer ă la înţelegerea faptelor sociale ca lucruri,adică recunoaşterea caracterului lor obiectiv;

• Al doilea principiu are în vedere necesitatea de a distingecaracterul specific al faptului social de caracterul faptelor de alt ordin. Oricefapt social este de natur ă normativă, exercitând asupra individului o acţiunecoercitivă, care condiţionează integrarea lui în structurile sociale;

• Al treilea principiu priveşte necesitatea unei definiri riguroase anoţiunilor, categoriilor şi principiilor utilizate în cercetarea sociologică.Această definire poate contribui la stabilirea unui consens în activitateadiferiţilor cercetători;

• Al patrulea principiu se refer ă la necesitatea unei explicaţii

judicioase a fenomenelor sociale, a căutării cauzelor specifice care le-augenerat;

• Al cincilea principiu are în vedere necesitatea corelării unităţii cudiversitatea sub care se prezintă faptele sociale. Conform acestui principiu,acumularea unui corp de cunoştinţe exacte presupune a opera o anumită unitate în diversitatea datelor ce ne stau la dispoziţie, sistematizându-le

potrivit unui principiu metodologic coordonator. b) Tehnica. Termenul tehnică (gr. tekne – procedeu, vicleşug)

desemnează un anumit instrument sau procedeu operator deînregistrare şi interpretare a datelor rezultate din cercetarea ştiinţifică.Ea este o operaţie concretă de identificare sau utilizare a datelor realităţii în interesul cunoaşterii. Tehnicile de cercetare suntsubordonate metodelor fiecărei ştiinţe. Deosebirea dintre metodă şi

tehnică este reprezentată tocmai de acest caracter procedural sauoperaţional, tehnica fiind o unealtă de lucru. Astfel, dacă anchetareprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică. Aceleiaşi metode îi

pot fi subordonate mai multe tehnici, fiecare putând fi aplicată înmodalităţi variate.

c) Procedeul reprezintă „maniera de acţiune”, de utilizare ainstrumentelor de investigare.



32

d) Instrumentele de investigare sunt uneltele materiale de carese slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socio-umane (foaie de observaţie, fişă de înregistrare etc.).

3. Con ţ inutul conceptului de metodologie

Cunoscând semnificaţia termenilor de metodă, tehnică, proce-

deu, instrument de investigare, putem preciza conţinutul conceptuluide metodologie.Spre deosebire de metodă, „metodologia are semnifica ţ ii mai

complexe, desemnând:• ansamblul legilor şi principiilor care stau la baza analizei şi

interpret ă rii ştiin ţ ifice;• totalitatea metodelor şi tehnicilor folosite într-o anumit ă

ştiin ţă sau ramur ă ştiin ţ ifică ;• modalitatea distinct ă de analiză şi interpretare logică a

realit ăţ ii;• analiza, în scopuri evaluative, a întregului demers ştiin ţ ific,

pentru a verifica gradul de valabilitate a metodelor folosite, gradul decorectitudine a ra ţ ionamentelor, precizia informa ţ iei, fidelitatea şi

validitatea tehnicilor de cercetare, consisten ţ a logică a teoriilor etc.”(Gh. Râpeanu, S.M. R ădulescu, 1997).Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos = cale; logos

= ştiinţă, ordine, logică a lucrurilor) desemnează „ştiinţa metodelor”,fiind echivalentă cu logica procesului de cunoaştere şi cu analiza căilor unei cât mai bune cunoaşteri. În sens literal, metodologia este„ ştiin ţ a integrat ă a metodelor, metoda fiind demersul ra ţ ional al spiri-tului pentru descoperirea adevă rului sau rezolvarea unei probleme” (Claude, 1964).

4. Procesualitatea cunoa şterii sociologice

În procesul de cercetare sociologică, metoda condiţionează desf ăşurarea a trei faze principale:

• contactul cu realitatea obiectivă (munca de teren);• interpretarea datelor (activitatea de generalizare şi abstracti-

zare);• aplicabilitatea practică a rezultatelor.Corespunzător acestor faze, procesul de cunoaştere sociologică

presupune următoarele etape, specializate metodologic:• ce anume cunoaştem (obiectul cercetării)?;



33

• cum anume cunoaştem (prin ce mijloace, metode şi tehnici)?;• în ce scop cunoaştem (cu ce rezultate)?Concretizând aceste etape în practica de cercetare, putem schiţa

următorul model al desf ăşur ării oricărei investigaţii sociologice:a) pregătirea cercetării, cuprinzând subetapele:• alegerea temei şi a obiectivelor;• stabilirea ipotezelor de lucru;• selectarea mijloacelor de investigaţie; b) colectarea datelor (munca de teren);c) analiza şi interpretarea datelor;d) redactarea raportului final.

III. CULTURA. INFLUENŢELE MULTIPLE ALE CULTURII

1. Definirea culturii

O incursiune în teoriile contemporane ale culturii evidenţiază multiple sensuri şi accepţiuni ale acestei noţiuni, definite variat, înfuncţie de unghiurile din care este abordată şi de gradul de generalitatesub care este analizată, precum şi de sistemul de referinţă la care este

raportat acest domeniu al vieţii sociale. Reprezentând nu numai oexpresie a importanţei care se acordă fundamentării sale teoretice, ci şio rezervă faţă de una sau alta din accepţiunile conceptului, care nu şi-agăsit, până în prezent, un sens comun şi o semnificaţie unanimrecunoscută, numeroasele definiţii ale culturii încearcă să descrie câtmai semnificativ această categorie sociologică de bază.

Definiţiile culturii şi teoriile despre cultur ă pot fi clasificate îndiferite feluri.

F.M. Keesing (1958) distinge câteva orientări:• evolu ţ ionismul (reprezentat de Lewis Morgan, H. Spencer,

E. B. Taylor );• istorismul (îndeosebi F. Boas, interesat de istoria fiecărei culturi

particulare, de ariile culturale, procesele de invenţie, difuziune, distribuirea

elementelor culturale);• difuzionismul , interesat de contactele şi împrumuturile culturale,formarea şi r ăspândirea complexelor culturale (W. Schmidt şi alţii);

• func ţ ionalismul ( B. Malinowski, Radcliff-Brown);• configura ţ ionismul ( E. Sapir, Ruth Benedict ) etc.Antropologul şi sociologul francez Georges Balandier a

clasificat teoriile antropologice ale culturii în trei mari grupuri:



34

a) cele care urmează tradiţia antropologilor americani Boas şiKroeber şi care abordează cultura din unghiul istoriei culturale, curentcare are meritul de a fi depăşit teoriile statice ale culturii, teorii ce selimitau la stabilirea, pentru fiecare tip de societate, a unui catalog pecât posibil complet al cunoştinţelor, tehnicilor şi credinţelor sale.Orientarea istorică pune în evidenţă aspectul dinamic al culturii,

procesul formării şi dezvoltării culturilor şi civilizaţiilor;

b) şcolile care analizează cultura în raport cu anumite tipuri de personalitate, exemplul cel mai caracteristic fiind oferit de Ruth Benedict,care a clasificat culturile, civilizaţiile arhaice şi personalităţile cores-

punzătoare în două tipuri: „apoliniene”, orientate spre armonie paşni-că, înţelepciune şi echilibru, şi „dionisiace”, care exaltă tendinţeleagresive ale individului. Aceste şcoli vor evolua spre teoriile şianalizele dezvoltate în jurul noţiunii de „personalitate de bază”;

c) cele care studiază cultura în raporturile sale cu teoriacomunicării şi ajung la structuralism (Claude Lévi–Strauss).

După Jean Cazeneuve (1967), ultimele două grupuri de şcoli îşiau originea în concepţiile lui Ed. Sapir, care vedea în cultur ă,simultan, un sistem de comportamente pe care societatea îl impuneindivizilor şi un sistem de comunicare pe care ea îl stabileşte între ei.

Structuralismul are unele înrudiri cu func ţ ionalismul , care explică fiecare element al unei culturi prin rolul sau funcţia pe care oîndeplineşte în cadrul ei şi prin contribuţia la conservarea unui grup şia unui sistem cultural.

E.B. Taylor cuprinde în definiţia culturii toate cunoştinţele şiaptitudinile pe care le-a acumulat omul în lupta cu natura, dar şi legile,obiceiurile, arta, moravurile, credinţele însuşite în decursul istorieisale. La aceeaşi concluzie ajunge şi B. Malinowski, pentru care teoriaculturii trebuie să ţină seama de cele două laturi ale naturii omului:latura biologică şi cea socială. Pentru Malinowski, cultura are o bază

biologică, elementele ei fiind inventate pentru satisfacerea nevoilor elementare ale oamenilor. Ea este un tot, constând din bunuri deconsum, drepturi constituţionale acordate grupurilor sociale, idei şi

meşteşuguri, credinţe şi obiceiuri. „Indiferent dacă examină m ocultur ă foarte simpl ă şi primitivă sau o cultur ă foarte complexă şidezvoltat ă , ne lovim de acest vast mecanism material, uman şi spiritul cu ajutorul că ruia omul poate rezolva problemele specifice cu careeste confruntat” (1960).

Antropologii americani A. Kroeber şi K. Kluckhohn, care auconsacrat o lucrare specială istoriei conceptului de cultură, ocupându-sede natura culturii, de elementele componente şi proprietăţile sale, de



35

raporturile acesteia cu psihologia, cu limba, cu societatea, privesc cultura într-o relaţie tridimensională, şi anume: relaţia omului cu natura, relaţiaomului cu valoarea şi relaţia omului cu omul. „Cultura const ă din modeleimplicite şi explicite ale comport ă rii şi pentru comportare, acumulate şitransmise prin simboluri … incluzând şi realizarea lor în unelte. Miezul esen ţ ial al culturii const ă din idei tradi ţ ionale apă rute şi selec ţ ionate istoric şi, în special, din valorile ce li se atribuie; sistemele de cultur ă pot fi

considerate, pe de o parte, ca produse ale ac ţ iunii şi, pe de alt ă parte, caelemente ce condi ţ ionează ac ţ iunea viitoare” (A. Kroeber, K. Kluckhohn,1952, apud Al. Tănase, 1968).

În gândirea românească din perioada interbelică, au aduscontribuţii importante la definirea noţiunii de cultur ă şi a raporturilor ei cuomul şi societatea o serie de teoreticieni ca P.P. Negulescu, Petre Andrei,

Eugen Lovinescu, Dimitrie Gusti, Lucian Blaga, Tudor Vianu şi alţii.Astfel, P.P. Negulescu, într-o amplă confruntare cu concepţia ciclică

a lui O. Spengler, respinge interpretarea dată de acesta noţiunii de cultur ă,ca sumă a produselor sufleteşti ale popoarelor. El face istoricul conceptuluide cultur ă, începând din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre,afirmând că înţelesurile care i se pot da acestuia sunt:

• cel de cultivare a pământului şi de realizare a bunurilor

materiale, pentru ca omul să-şi poată menţine existenţa;• cel de învăţare a deprinderilor de a munci mai bine, pentru casocietatea să producă mai mult;

• cel de cultivare a gustului pentru frumos, prin mijlocireaartelor. Pentru Negulescu (1971), dezvoltarea culturii şi a civilizaţieiînseamnă însuşi progresul istoric al omenirii şi nicidecum declinulacesteia, ca în concepţia spengleriană. „Progresul omenirii a constat într-o îmbună t ăţ ire treptat ă a condi ţ iilor de existen ţă , prin mijloacele

pe care i le pune la dispozi ţ ie înaintarea ei mai mult sau mai pu ţ incontinuă în cultur ă şi civiliza ţ ie”.

O interpretare asemănătoare ofer ă sociologul D. Gusti, pentrucare conceptul de cultură are, de asemenea, trei înţelesuri, şi anume:

• sistem de bunuri culturale care formează stilul unei epoci;•

instituţiile şi regulile pe care acestea le alcătuiesc;• procesul de mişcare şi devenire, atitudinea faţă de opera decultur ă, adică raportul tr ăit, viu, de activitate, între persoana de cultivat şivaloarea de cultur ă.

Pentru Petre Andrei, cultura nu este altceva decât natura pusă în valoare de către om, un proces de necontenită creaţie de valori.Omul apar ţine deopotrivă naturii şi societăţii, este fiinţă naturală,rezultat al unei îndelungate evoluţii biologice, dar şi fiinţă culturală,



36

rezultat al unor eforturi milenare, desf ăşurate de omenire prin muncaşi viaţa colectivă.

O contribuţie de preţ la definirea culturii aduce Tudor Vianu.Încă din 1929, într-un studiu consacrat acestei probleme, el sublinia,f ăr ă rezerve, că „definiţia culturii” trebuie să scoată în relief treielemente:

• ideea de activitate omenească;• ideea unei naturi ale cărei posibilităţi cultura le dezvoltă;• ideea unei valori care conduce opera de cultur ă.Tudor Vianu considera că prin actul de cultur ă omul se ridică

deasupra stării naturale, prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor salefizice şi spirituale, cultura presupunând mai întâi o activitate, apoi oanumită opoziţie cu natura, dar nu una radicală, ci rezolvabilă, pentrucă, propunându-şi să ridice omul peste starea sa naturală, ea înţelegesă dezvolte anumite tr ăsături care ţin de natura sa. De asemenea,cultura înseamnă nu numai transformarea activă a naturii, dar şi„prelucrarea datelor şi materialelor naturale în sensul şi în slujbaideii şi a voin ţ ei de perfec ţ ionare social ă şi omenească ”.

Din analiza prezentată, reţinem câteva caracteristici care fac posibilă înţelegerea sociologică a culturii, şi anume:

•

istorismul culturilor;• caracterul structural al culturilor;• caracterul profund naţional al culturilor;• caracterul socio-dinamic al culturilor (transferul elementelor

culturale ale unei clase la o altă clasă şi chiar ale unui popor la un alt popor sau naţiune);

• conţinutul raportului dintre cultur ă şi suprastructur ă (momen-tul funcţional al culturii) etc.

2. Teorii cu privire la cultur ă

Antropologii au studiat mult conceptul de cultur ă pentru a ar ătacum evoluează individul în mediul său. De la început, antropologia, caşi alte discipline apar ţinând ştiinţelor sociale, a apelat la teorii pentru a

observa societăţile primitive şi neoccidentale. Cu timpul, şi-a extinsobservaţiile şi la culturile societăţilor occidentale.O trecere în revistă a literaturii consacrate conceptului de cultur ă

evidenţiază multitudinea teoriilor cu privire la cultură. De această dată, vom grupa aceste teorii conform celor trei modele principale

prezentate anterior, care încercau să r ăspundă la întrebarea: „Individuleste cel care creează societatea şi cultura sa sau acestea din urmă îlmodelează pe individ?”.



37

Prima teorie asupra culturii (funcţionalismul), dar şi asupraindividului şi societăţii, a avut tendinţa să separe cultura de cei care otr ăiesc, o produc şi o creează, opunând pur şi simplu culturaindividului. Ea lăsa foarte puţin loc pentru libertatea individului.

Cea de-a doua teorie (interacţionismul) a acordat o mai mareimportanţă rolului individului în cadrul culturii sale, considerând că aceasta din urmă este rezultatul imaginaţiei, construcţiei individului.

Cea de-a treia teorie susţine că există un raport echilibrat între individ şi societate.În anul 1871, Edward B. Taylor definea cultura ca un sistem

complex de cunoştinţe, credinţe, arte, legi, morală, moravuri, cutume,alte capacităţi umane şi deprinderi dobândite de om, ca membru alunei societăţi. Această definiţie pare acceptată azi de majoritateasociologilor şi antropologilor.

Cultura înseamnă un milion de mici detalii referitoare lamodurile noastre de a gândi, simţi şi acţiona în viaţa cotidiană (G. Rocher, 1973). Indivizii se aseamănă sau sunt diferiţi prin tr ăsăturide cultur ă. Aceste particularităţi sunt transmise din generaţie îngeneraţie prin intermediul familiei şi al educaţiei, în general. În decursulsocializării, individul învaţă că este membru al unor grupuri cu care se

poate identifica, cu care poate stabili relaţii afective şi comunica. Învaţă,

de asemenea, să se distingă de alte grupuri care nu-i împărtăşesc cultura.Prin urmare, cultura adună la un loc indivizii care o împărtăşesc.

3. Elementele culturii

Care sunt principalele aspecte care variază de la o cultur ă la alta?Orice cultur ă se caracterizează prin:• limbaj;• simboluri;• ideologie (ansamblu de credinţe);• valori;• modele de comportament;• tradiţii.

4. Principalele func ţ ii ale culturii

Studiul diferitelor societăţi a condus la punerea în evidenţă a patru funcţii importante ale culturii:

Prima este funcţia de adaptare. Pentru antropologul americanClyde Kluckhohn, cultura permite individului adaptarea la mediulgeografic şi climatic, oferindu-i un ansamblu de soluţii pentru rezolvarea



38

problemelor de supravieţuire (locuinţă, hrană, îmbr ăcăminte etc.).Datorită culturii, societăţile umane s-au putut adapta climatului mai recesau mai cald, cercului polar sau deşertului.

O altă funcţie a culturii este comunicarea. Unii autori consider ă că aceasta ar fi principala sa funcţie. Comunicarea presupune folosirealimbajului şi simbolurilor care disting grupurile sociale între ele şi peacestea de animale. Comunicarea între indivizi se stabileşte mai uşor

în cadrul aceleiaşi culturi.O a treia funcţie a culturii permite membrilor societăţii să prevadă comportamentele celorlalţi. La om, cultura joacă acelaşi rol, precuminstinctul la animal. Spre deosebire de animale, care au comportamenteinstinctive, fiinţa umană nu dispune de comportamente înnăscute. Eaînvaţă comportamentele de-a lungul vieţii. Într-o cultur ă, indivizii adoptă comportamente asemănătoare şi au aşteptări precise unii faţă de alţii. Dacă este cunoscută cultura unui popor, se pot prevedea, în parte, şicomportamentele individuale ale membrilor săi.

Cea de-a patra funcţie are în vedere faptul că o cultur ă favorizează anumite tipuri de relaţii afective între indivizii careaparţin unui grup. Ea propune individului identificarea cu aceleaşivalori, simboluri, norme şi modele de conduită. Se asigur ă, astfel,

unitatea grupului.5. Evolu ţ ie sociocultural ă

Altădată, tradiţiile f ăceau posibile schimbul şi vecinătatea întremembrii unei comunităţi. Fiecare îl cunoştea pe celălalt. Această cunoaştere crea un sentiment de apartenenţă la comunitate foarte

puternic. Desigur, multe dintre aceste tradiţii au slă bit sau au dispărutcomplet, luând cu ele şi sentimentul de apartenenţă. Astăzi, relaţiile audevenit mai impersonale.

Cultura modernă se caracterizează printr-o creştere aindividualismului şi o deplasare a legăturilor de solidaritate din familieşi comunitate spre grupuri din ce în ce mai restrânse. Rata ridicată asinuciderii şi creşterea numărului de celibatari atestă neliniştile cerezultă de aici. Nici indivizii şi nici societăţile nu pot tr ăi izolaţi.Contactul cu alte culturi poate conduce la două atitudini: o atitudineetnocentristă (afirmarea superiorităţii unei culturi asupra alteia) şi oatitudine de relativism cultural (afirmarea egalităţii culturilor).





40

Componenta afectivă a fiinţei noastre colective se bazează pesentimentul de apartenenţă. Acest sentiment se construieşte în

procesul de împărtăşire a unor experienţe comune. Orice fiinţă umană,care tr ăieşte într-un mediu social, este impregnată de normele şi valorileacestuia. „Aceste impregnă ri culturale identice pentru indiviziiapar ţ inând aceluia şi grup creează posibilitatea de în ţ elegere şi decomunicare cu cel ă lalt ” (Muchielli, 1980).

Diferitele forme de solidaritate umană ilustrează concret acestsentiment de apartenenţă. Spiritul de grup care se exprimă în diferitelemanifestări de solidaritate – sindicală, familială, de clan sau de clasă – se manifestă şi prin întrajutorare, adeziune, loialitate şi valorificarealegăturilor comunitare.

3. Cum se construie şte identitatea?

Identitatea se înscrie într-un proces evoluţional. Ea semodelează progresiv, se reorganizează şi se modifică de-a lungulvieţii. Acest proces se declanşează odată cu întâlnirea cu o persoană remarcabilă pentru copil (în general, mama sau tatăl) şi ia sfâr şitatunci când dispar la individ capacităţile de relaţionare (în general,

odată cu moartea biologică a persoanei).Identitatea se rafinează şi se precizează în decursul unei lungievoluţii personale, care permite o definire de sine care integrează atâtaspectele cele mai personale, cât şi aspectele sociale şi colective aleindividualităţii. Identitatea se construieşte printr-un dublu proces – socializarea şi personalizarea. Aceste două procese nu se află înopoziţie, ci în interdependenţă.

Pe parcursul socializării, copilul învaţă diferite reguli sociale şiculturale, precum şi valorile dominante din societate. Acestecunoştinţe se împlinesc, deoarece copilul se identifică, de fapt, cu unmodel pe care-l admir ă.

Socializarea permite copilului să înveţe reguli sociale şiculturale pentru a se integra în mediu. Mai târziu, la vârsta

adolescenţei, individul se personalizează, adică el respinge selectivunele aspecte ale socializării, alege într-un mod personal modele,valori şi norme, le face să-i corespundă, să fie ale sale.

Evoluţia identităţii se produce începând de la vârsta copilăriei şicontinuă până la sfâr şitul vieţii. În fiecare perioadă a dezvoltării indivizilor,elemente ale contextului social şi cultural influenţează această identitate.Identitatea evoluează, aşadar, pe firul transformărilor socio-culturale

produse într-o societate. În această perspectivă trebuie discutată criza de



41

identitate din adolescenţă, criza de identitate masculină şi feminină şi crizade identitate a persoanelor vârstnice.

V. SOCIALIZAREA: INDIVIDUL – O FIINŢĂ SOCIALĂ

1 .Ce este socializarea?

Potrivit lui G. Rocher (1968), socializarea se defineşte ca„procesul prin care persoana umană înva ţă şi interiorizează elementele socio-culturale ale mediului să u, le integrează în structura

personalit ăţ ii, sub influen ţ a experien ţ elor şi agen ţ ilor sociali semnificativi şi, prin aceasta, se adaptează mediului social în caretrebuie să tr ă iască ”.

Socializarea permite individului să dobândească bagajul de careare nevoie pentru a acţiona în societatea în care evoluează. În acestscop, individul trebuie, de pildă, să înveţe regulile elementare de

politeţe, să tr ăiască în ritmul anotimpurilor proprii climatului zonei încare locuieşte, să acumuleze o moştenire culturală etc. Moştenireaculturală este un ansamblu de modele, de valori, de norme, desimboluri, de cutume şi de ideologii specifice societăţii în care

individul este chemat să tr ăiască.Socializarea permite, aşadar, individului să-şi dobândească

identitatea socială, adică să se definească drept asemănător celorlalţi,împărtăşind aceleaşi moduri de a gândi, simţi, acţiona. Ea face

posibile interiorizarea şi respectarea regulilor sociale, precum şiasimilarea culturii mediului de viaţă, f ăcând-o parte integrantă amodului propriu de gândire. Atunci când cultura este interiorizată, nuse mai pune problema pertinenţei gesturilor sale: se creează impresiacă acestea reprezintă singura modalitate normală de comportare.

Socializarea fundamentează şi sentimentul de apartenenţă lagrup. Faptul de a asimila şi integra aceleaşi valori şi norme socialeface posibilă înţelegerea reciprocă şi creşte solidaritatea între membriigrupului.

Ca şi identitatea, socializarea este un proces continuu. Copilăriaeste perioada celei mai intense socializări, însă de-a lungul întregiisale vieţi de adult, individul trebuie să integreze normele sociale, deexemplu, în procesul de învăţare a rolului de părinte, în adaptarea lamediul universitar sau în integrarea în mediul de muncă. Iată de cesociologii fac distincţia între două tipuri de socializare: socializareaprimară, cea pe care individul o suportă în copilărie şi în cursul căreia



42

devine membru al societăţii, şi socializarea secundară, caresemnifică procesul ulterior, prin care individul, deja socializat, seintegrează în noi domenii ale vieţii sociale.

2. Diferite forme de învăţ are

Socializarea se realizează prin intermediul învăţării. Există diverse

tipuri de învăţare. Se vorbeşte de învăţare prin consolidare, de învăţareprin condiţionare, de învăţare prin observare şi de învăţare prininteracţiune cu ceilalţi.

Noţiunea de habitus se aplică ansamblului de elemente alemoştenirii noastre culturale, care devin o a doua natur ă. Esteansamblul de dispoziţii de a acţiona, de a gândi, de a percepe şi de asimţi într-un mod determinat. Aceste feluri de a fi sunt astfelinteriorizate, încât ai impresia că te-ai născut cu ele. Se disting treitipuri de habitus. Habitus-ul cultural caracterizează identitateacolectivă naţională a unui popor. Habitus-ul de clasă reflectă apartenenţa la un mediu social. Habitus-ul sexual corespundestereotipurilor sexuale, care sunt legate de comportamentele masculinşi feminin.

3. Agen ţ i de socializare, control social, devian ţă , marginalitate

Diferiţii actori sociali care au influenţă asupra individului pe parcursul existenţei sale se numesc agenţi de socializare, printre carese număr ă familia, şcoala, grupul de covârstnici, mass-media, loculde muncă.

Una dintre principalele consecinţe ale socializării este stabilireaunui control social. În mod concret, socializarea are ca rezultat să exercite presiune asupra indivizilor pentru ca ei să-şi regleze conduita.Se vorbeşte de control social instituţionalizat atunci când se pune

problema de a face respectate legea şi ordinea de către autorităţile publice. Se vorbeşte de control social informal când presiunileasupra individului se exercită, într-un mod subtil, în mediul său

imediat de viaţă.Controlul social nu se exercită niciodată perfect. Unii indivizi nu

reuşesc să se integreze într-un cadru social prescris; se spune despre eică sunt devianţi. Individul deviant încearcă să nege o ordine pe careînţelege s-o conteste, s-o schimbe sau chiar s-o distrugă. Când uniiindivizi tr ăiesc complet în afara normelor şi sunt excluşi din societate,se vorbeşte de marginalitate.



43

SEMESTRUL II

VI. STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ

1. Stratificarea social ă

Stratificarea este universală şi omniprezentă. În această situaţiese găsesc atât societăţile primitive aparent cele mai simple şiomogene, cât şi sistemele sociale cele mai diferenţiate şi eterogene:toate sunt alcătuite din diviziuni verticale, întemeiate fie pe sex, vârstă sau structur ă de rudenie, fie pe o bogăţie materială, putere sau

prestigiu. Orice instituţie reprezintă combinaţia mai multor ordineierarhizate, indiferent dacă avem de-a face cu grupuri primare, aparentdintre cele mai puţin inegalitare, cum este familia, sau cu grupurisecundare, dintre cele mai selective, cum este şcoala. Toate sectoareleactivităţii umane sunt stratificate: diferenţele de salariu, sursa de venitsau patrimoniul, eterogenitatea religioasă a unei societăţi, intensitatea

practicilor de cult în viaţa coreligionarilor, distribuţia puterii politiceîntre grupuri sau indivizi, proximitatea în raport cu centrele de decizie,

gradul de angajare partizană, modurile de consum ale bunurilor materiale sau simbolice, stilurile de viaţă, iată tot atâtea exemple ceilustrează aspectele polimorfe ale acestui fenomen. Există stratificaredin momentul în care există diferenţiere, integrare, ierarhizare,inegalitate sau conflict între elementele constitutive ale unui grup.

A. Definire şi tipologie

Definită ca „diferen ţ iere a func ţ iilor, ierarhizat ă şi evaluat ă după criterii specifice fiecă rei societ ăţ i” (Mohamed Cherkaoui,1996), „dispunere ierarhică a unui set de grupuri, categorii, straturi

sociale, pe o scal ă constituit ă pe baza unuia sau mai multor criterii” (Septimiu Chelcea, 1993), stratificarea apare „drept inegalit ăţ i

structurale între diverse grupuri de oameni” (A. Giddens, 2001). Defapt, atunci când vorbim de stratificare, atragem atenţia asuprapoziţiilor inegale ocupate de indivizi în societate.

Se pot distinge patru sisteme de stratificare de bază:• sclavia;• casta;• starea;• clasa.



44

B. Teorii despre stratificare

Cele mai influente abordări teoretice cu privire la stratificaresunt:

a) teoria funcţionalistă; b) teoria marxistă;c) teoria elitelor;

d) teoria weberiană.a) Teoria funcţionalistă Teoria funcţionalistă are dublul merit de a distinge procesele

elementare, considerate a sta la baza stratificării, precum şi de a fiabstractă şi suficient de suplă pentru a putea fi aplicată diferitelor tipuride societăţi. Schematic, ea poate fi condensată în trei ipoteze dediferenţiere şi un principiu de stratificare, pe care îl vom exprima cuajutorul următoarelor enunţuri:

• orice societate este un ansamblu de poziţii structurate, cărora lesunt asociate îndatoriri sau funcţii;

• membrii societăţii trebuie repartizaţi în aceste poziţii;• îndatoririle aferente fiecărei poziţii trebuie îndeplinite de către

membrii societăţii;• poziţiile nu sunt de importanţă egală pentru supravieţuirea

societăţii;• ele nu cer din partea membrilor societăţii aceeaşi experienţă

sau un talent egal;• ele nu se realizează cu aceeaşi plăcere.Acest principiu presupune, deci, trei structuri de ordine privitoa-

re la poziţii (de la cea vitală la cea mai neglijabilă pentru societate), lacalificările cerute (de la cea expertă până la absenţa competenţei) şi lagradul de plăcere sau dificultate presupus de executarea sarcinilor.

Pe de altă parte, pentru ca ipotezele de diferenţiere să fierealizate, iar principiul de stratificare respectat, trebuie să existe:

• un ansamblu de recompense ierarhizate;• un mod de repartizare a acestor recompense, în funcţie de

valorile respective ale poziţiilor.După cum precizează K. Davis (1942), „recompensele şi

distribu ţ ia lor devin o parte a ordinii sociale şi creează stratificarea”.În realitate, principiul enunţat în prima propoziţie presupune

deja în mod logic stratificarea, ca proces de evaluare a poziţiilor ierarhizate. Gratificaţia este, evident, fundamentală, dar ea nu facedecât să desăvâr şească construcţia edificiului.



45

Cele trei tipuri de recompense de care dispune orice societate pentru a-i stimula pe indivizii competenţi să-şi asume funcţiileconsiderate dificile sunt de ordin economic (bunuri materiale), estetic (divertisment şi plăcere) şi simbolic (prestigiu).

Davis şi Moore (1945) consider ă, deci, că „inegalitatea social ă este un mijloc elaborat în mod incon ştient, prin care societatea

garantează că pozi ţ iile cele mai importante sunt realizate con ştiincios

de cei mai califica ţ i indivizi”.Este cert că o asemenea teorie analitică prezintă avantaje datorită faptului că deosebeşte cu claritate cele patru procese care se află labaza stratificării (Mohamed Cherkaoui, 1997), şi anume:

• diferenţierea;• ierarhizarea;• evaluarea;• recompensa.Ipoteza de diferenţiere semnifică, pur şi simplu, fenomenul,

universal observat, al deosebirii dintre statutele şi rolurile ce le suntasociate (tată, mamă, soţ etc.). Cu toate acestea, ea nu înseamnă că unui rol îi corespunde un statut, şi invers: un statut poate, de fapt,trimite la un ansamblu de roluri (Merton).

Ierarhizarea evidenţiază diferenţa dintre talentele naturale aleindivizilor sau calificările dobândite prin experienţă şi învăţare.Ierarhizarea nu presupune în mod logic nici o judecată de valoare; unrol poate fi socotit mai dificil decât altul, un individ mai dotat fizic saumai subtil decât un altul, f ăr ă să avem motive să afirmăm că este mai

bun. Ierarhizarea este un proces neutru.T. Parsons a ar ătat că valorizarea unei acţiuni sociale este

determinată de existenţa unui sistem de valori.Prin precizarea acestora din urmă, putem obţine informaţii

privitoare la stratificarea caracteristică unei anumite societăţi. Modulşi intensitatea stratificărilor profesionale, de pildă, se schimbă de la osocietate la alta în funcţie de sistemul de valori. O anume societate va

privilegia statutul dobândit, în defavoarea statutului atribuit:

statutul pe care individul îl dobândeşte ca rezultat al propriilor saleacţiuni (diplomă, medalie olimpică, reuşită financiar ă) va fi socotitsuperior statutului atins pe baza unor caracteristici pe care individul nule controlează sau pe care este incapabil să le schimbe (sex, origineetnică, vârstă, castă). Într-o altă societate va fi considerată legitimă ordinea inversă.



46

b) Teoria marxistă

În majoritatea operelor sale, K. Marx s-a preocupat destratificare şi, îndeosebi, de clasele sociale, dar, în ciuda acestui fapt,el „nu a reu şit să ofere o analiză sistematică a conceptului de clasă ” (A. Giddens, 2001).

Conceptul de clasă, dezvoltat de Marx, trebuie reconstituit după conţinutul lucr ărilor sale în ansamblu, tr ăsăturile lui esenţiale fiinddestul de clare. Pentru Marx, clasa reprezintă un grup de oameni care seaflă într-o relaţie comună faţă de mijloacele de producţie, mijloacelecu ajutorul cărora îşi câştigă existenţa. Înainte de apariţia industrieimoderne, mijloacele de producţie constau în primul rând din lucrarea

pământului şi uneltele folosite. Prin urmare, în societăţile preindustriale,cele două clase principale erau cei care deţineau pământul (aristocraţi,mici nobili de ţar ă sau deţinători de sclavi) şi cei angajaţi în mod activîn exploatarea sa (şerbi, sclavi şi ţărani liberi). În societăţile industrialemoderne, devin mai importante fabricile, birourile, maşinile şi avereasau capitalul necesar pentru a le putea cumpăra. Cele trei clase

principale sunt cele care deţin aceste noi mijloace de producţie – industriaşi sau capitalişti, precum şi proprietarii funciari şiproletariatul. Marx scrie: „Cei care n-au alt ă proprietate decât for ţ alor de muncă , proprietarii capitalului şi proprietarii funciari, ale că ror

surse respective de venituri sunt salariul, profitul şi renta funciar ă ,a şadar, muncitorii salaria ţ i, capitali ştii şi proprietarii funciari

formează cele trei mari clase ale societ ăţ ii moderne bazate pe modul de produc ţ ie capitalist”.

După Marx, relaţia între clase este una de exploatare. Însocietăţile feudale, exploatarea lua forma transferului direct al

produsului de la ţăr ănime către aristocraţie. Şerbii erau siliţi să dea unanumit procent din producţie aristocraţilor stă pâni sau trebuia să lucreze lunar un număr de zile pe pământurile seniorilor. În societăţilecapitaliste moderne, sursa exploatării este mai puţin vizibilă, iar Marxîi dedică multă atenţie, în încercarea de a-i clarifica natura. El

socoteşte că, în decursul zilei de lucru, muncitorii produc mai multdecât au nevoie patronii lor pentru a-i r ăsplăti. Această plusvaloare reprezintă sursa de profit, pe care capitaliştii îl folosesc în propriulinteres.

Marx a fost uimit de inegalităţile pe care le creează sistemulcapitalist. Cu toate că în epocile anterioare aristocraţii duceau o viaţă luxoasă, complet diferită de cea a ţăr ănimii, societăţile agrare eraurelativ sărace. Chiar dacă n-ar fi existat aristocraţie, standardele de trai



47

ar fi fost în mod inevitabil scăzute. Însă, odată cu dezvoltareaindustriei moderne, bogăţia era produsă la o scar ă mult peste ceea cese obţinuse până atunci, cu toate că muncitorii aveau un acces redus la

bogăţia pe care o creau prin munca lor. Ei r ămân relativ săraci, învreme ce bogăţia acumulată de clasa proprietarilor sporeşte. În plus,odată cu dezvoltarea fabricilor moderne şi cu mecanizarea producţiei,munca devine în mod frecvent plicticoasă şi extrem de opresivă.

Conceptul lui Marx referitor la clasă ne conduce către inegalită-ţile societăţii structurate obiectiv. Clasa nu se refer ă la convingerile pecare le au oamenii în legătur ă cu poziţia lor, ci la condiţiile obiectivecare permit unora să beneficieze de un mai mare acces la recompen-sele materiale decât alţii.

c) Teoria elitelor

Pentru Vilfredo Pareto (1916), nici stratificarea, nicischimbarea nu se explică corect prin conflictele rezultate din

proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Fundamentul stratificării poate fi la fel de bine forţa militară sau puterea politică. Lupta declasă nu va dispărea prin eliminarea conflictului dintre muncă şicapital. Vom asista pur şi simplu la apariţia altor conflicte, întemeiate

pe alte diviziuni, ce sunt tot atâtea expresii ale eterogenităţii sociale,f ăr ă îndoială conceptul paretian cel mai important.Eterogenitatea trebuie extinsă atât la planul valorilor, cât şi la

cel al grupurilor constitutive ale societăţii. Eterogenitatea valorilor interzice reificarea societăţii. Eterogenitatea structurală semnifică existenţa unei stratificări şi a unei opoziţii între masa indivizilor şielită. Pareto defineşte elita sau elitele în două moduri diferite, dar complementare. În conformitate cu primul, elita este o categoriesocială compusă din indivizi ce au nota cea mai mare în ramura lor deactivitate. Aceştia sunt, de pildă, oamenii de stat, ofiţerii superiori,savanţii, artiştii, cei care au venitul cel mai ridicat. Această definiţieobiectivă şi neutr ă, care subliniază inegalitatea dintre indivizi, esteabandonată în beneficiul alteia, întemeiată pe existenţa puterii. În

acest ultim caz, elita este alcătuită din cei care exercită funcţiiconducătoare în plan politic sau social. Pareto împarte această clasă îndouă, elita guvernamentală, ce joacă un rol esenţial în conducereastatului, şi elita nonguvernamentală. Pentru el, elita guvernează întoate societăţile, indiferent de regimul politic sau de instituţiileeconomice. Inegalitatea este posibilă, deoarece cei puţini la număr guvernează masa. Fundamentul stratificării este, într-adevăr,puterea.



48

d) Teoria weberiană

Teoria weberiană se vrea, deopotrivă, o critică, dar şi oîmbogăţire a modelului marxist de stratificare.

Când analizăm stratificarea, precizează Max Weber (1904),trebuie să avem în vedere cele trei dimensiuni:

• economică;• statutar ă;• politică.Cele trei dimensiuni sunt corelate. Corelaţia nu înseamnă nici

cauzalitate cu sens unic, nici determinism. O poziţie înaltă pe una dindimensiuni poate favoriza deţinerea unui loc similar în celelalte două ierarhii. Dar, deşi cauzalitatea este circular ă între cei trei poli,diferenţele de repartizare a indivizilor în funcţie de cele treidimensiuni nu pot fi înţelese şi explicate decât dacă presupunem că sunt autonome.

Clasa ne trimite la dimensiunea economică. Ea este definită caansamblu de indivizi ce au interese economice comune, referitoare ladeţinerea de bunuri şi la şansele de a-şi crea un venit în condiţiileoferite de piaţa bunurilor şi de piaţa muncii. Mai precis, indivizii serepartizează la nivelul pieţei. Ca şi Marx, Weber consider ă că proprietatea este categoria fundamentală a poziţiei de clasă, iar tipulde proprietate dominant variază de la un sistem economic la altul: oeconomie capitalistă este radical diferită de o economie bazată pesclavie; fiecare tip creează o stratificare anume. Dar, spre deosebirede Marx, Weber socoteşte că o analiză aprofundată a claselor

presupune să luăm în considerare nu numai aspectul dominant al proprietăţii într-o economie, ci şi celelalte tipuri de bunuri deţinute.Dacă proprietatea defineşte „clasele avute”, monopolul exercitatasupra serviciilor determină la rândul său „clasele achizitoare”. Ofertade servicii propuse de bancheri, negustori sau practicanţii profesiilor liberale, de pildă, este evaluată pe piaţă, iar aceste clase sunt cu atâtmai puternice, cu cât cererea este mai mare.

Invers, proletariatul nu deţine nici un monopol asupra ofertei deservicii. Numărul muncitorilor, nivelul lor scăzut de calificare, precumşi lipsa de organizare ca grup de presiune eficientă nu le permit să exercite un control economic al pieţei. Weber recunoaşte specificitateaclaselor mijlocii, dar care nu sunt un reziduu.



49

Cea de-a doua dimensiune, ordinea statutară, se refer ă laonoarea socială sau prestigiu. Ea presupune existenţa unei vieţicomunitare bazate pe relaţii continue şi un minim consens cu privire laanumite norme şi valori. Ierarhia statutelor sau prestigiului seîntemeiază pe judecăţi de valoare, pe evaluări f ăcute de membriicomunităţii. „Grupurile de statut” se deosebesc prin stilul lor deviaţă, exprimat prin nivelul de educaţie, prestigiul conferit de naştere

sau profesie, modurile de consum al bunurilor materiale sau culturale.Indivizii fiecărui grup de statut întreţin mai frecvent relaţii socialeîntre ei decât cu celelalte grupuri de statut. Fiecare se str ăduieşte să-şisublinieze identitatea, să se deosebească de ceilalţi, să sporească distanţa care îl separ ă de inferior şi să se apropie astfel de superior.Prin consumul său excesiv şi ostentativ, prin anumite practici culturalesau sportive ce presupun mulţi bani şi o îndelungată educaţie, prinanumite obiceiuri, un grup se apăr ă de intruşi şi îşi asigur ă, din parteamembrilor celorlalte grupuri, recunoaşterea temeiniciei prestigiuluisău. Chiar în societăţile democratice, în care egalitatea condiţiilor esteadmisă, asistăm pe termen lung la cristalizarea acestor grupuri şi laconstituirea unor veritabile aristocraţii, ba chiar caste, în care accesuleste aproape imposibil.

Ierarhia statutară depinde în mod evident de ordineaeconomică, dar se întâmplă deseori şi invers. Ca atare, proprietatea nueste un criteriu de repartiţie statutar ă; şi, totuşi, uneori devine astfel.Pe de altă parte, o poziţie înaltă într-o ordine statutar ă poate ameliorasituaţia profesională a unui individ. Dar influenţă reciprocă nuînseamnă identitate: cele două ierarhii nu se suprapun.

Cea de-a treia dimensiune a stratificării este politicul,întruchipat în grupuri politice şi partide. Această ordine depinde deexistenţa unor birocraţii ce au în fruntea lor o conducere. Poziţia unuiindivid în această ierarhie este funcţie de influenţa pe care o poateexercita în cadrul unei acţiuni comune. Acţiunea poate fi o cauză ideală,cum ar fi realizarea unui program sau a unor obiective personale,economice sau simbolice. Subliniind autonomia acestei dimensiuni, îi

vom putea identifica pe cei care deţin această putere f ăr ă a se bucura înmod obligatoriu de poziţii înalte în celelalte două ierarhii. Organizareapartidelor depinde de felul în care este stratificată societatea în funcţiede statut şi clase. Ele variază în funcţie de structura de dominaţie,deoarece obiectivul şefilor de partid este cucerirea puterii în cadrulcomunităţii.



50

2. Mobilitatea social ă

Atunci când studiem stratificarea, trebuie să avem în vedere nunumai deosebirile dintre poziţiile economice sau ocupaţii, ci şi ceea celi se întâmplă indivizilor care le ocupă.

Putem considera mobilitatea drept rezultatul unei selecţii deindivizi în urma intervenţiei unei suite de mecanisme proprii anumitor

agenţi, precum familia, şcoala, biserica, birocraţiile. Aceste instanţecontrolează, orientează, determină în mod direct poziţia indivizilor îninteriorul propriei lor stratificări şi, indirect, statutul membrilor societăţii la nivel macrosocial. Locul şi importanţa acestor agenţi deselecţie variază de la o societate la alta: pentru o anumită societate,familia este instanţa de orientare cea mai importantă, pentru o alta,

biserica sau armata; pentru o a treia, şcoala şi competenţa dobândită încadrul anumitor organizaţii.

Termenul de mobilitate socială se refer ă, prin urmare, lamişcările indivizilor şi grupurilor între diferite poziţii socio-economice.

Mobilitatea verticală înseamnă mişcarea în sus sau în jos pescara socio-economică. Cei care câştigă, din punctul de vedere al

proprietăţilor, al venitului sau al statutului se consider ă că sunt mobiliascendent, în timp ce aceia care se mişcă în direcţia opusă sunt mobilidescendent.

În societăţile moderne există, de asemenea, mobilitate laterală,care se refer ă la mişcarea geografică între cartiere, oraşe sau regiuni.Deseori, mobilitatea verticală şi cea laterală sunt combinate. Deexemplu, un individ care lucrează într-o companie dintr-un oraş poatefi promovat într-un post superior într-o filială a firmei localizată într-unalt oraş sau chiar într-o altă ţar ă.

Există două modalităţi de studiere a mobilităţii sociale. În primulrând, putem examina carierele indivizilor – gradul în care se mişcă însusul şi în josul scării sociale pe parcursul vieţii lor de angajaţi. Acestlucru este, de obicei, denumit mobilitate intrageneraţională. În mod

alternativ, putem analiza măsura în care copiii au aceleaşi ocupaţii caşi părinţii sau bunicii lor. Mobilitatea de la o generaţie la alta senumeşte mobilitate intergeneraţională.





52

înt ă rit prin lege la ceea ce este considerat implicit” (Hoffman, 1997).O posibilă abordare ar fi analiza tuturor acestor fapte ca elemente cecontribuie, în moduri interdependente şi reciproc consolidante, la un

puternic cadru social, care înglobează şi demonstrează for ţa şiflexibilitatea acestor structuri. Dintr-o astfel de perspectivă integratoare, instituţiile par să fie sisteme supradeterminate.

a) Pilonul reglator. În sensul cel mai larg, toţi cercetătorii

subliniază aspectele reglatoare ale instituţiilor: ele constrâng şireglementează comportamentul. Cei care susţin această perspectivă acordă o importanţă major ă proceselor de reglementare explicite:activităţi de stabilire a regulilor, de monitorizare şi sancţionare. Înconcepţia lor, procesele de reglementare presupun capacitatea de a stabilireguli, de a verifica respectarea lor de către ceilalţi şi, dacă este necesar,de a oferi recompense sau de a impune pedepse, într-o încercare de ainfluenţa comportamentul viitor al participanţilor. Aceste procese potfuncţiona prin intermediul unor mecanisme difuze şi informale, implicândtradiţii şi cutume ori pot fi foarte formalizate şi atribuite unor instanţespecializate.

În această perspectivă, instituţia apare ca un sistem de regulistabil, fie el formal sau informal, fundamentat pe supraveghere şi pe

puterea de a sancţiona. b) Pilonul normativ. În acest caz, accentul se pune pe regulilenormative, care introduc în viaţa socială dimensiunea prescriptivă,dimensiunea evaluării şi cea a necesităţii sau obligaţiei. Sistemelenormative includ atât valori, cât şi norme.

Valorile sunt concepţii referitoare la ceea ce este preferabil saudezirabil, precum şi la elaborarea unor standarde în cadrul căroracomportamentul sau structurile existente pot fi comparate şi evaluate.

Normele specifică în ce fel trebuie f ăcute lucrurile. Ele definescmijloacele legitime pentru atingerea unor scopuri spre care aspir ăm.Sistemele normative definesc scopuri şi obiective, dar desemnează şicăile cele mai potrivite pentru a le atinge.

Unele norme şi valori se pot aplica tuturor membrilor unei

colectivităţi, altele se aplică numai anumitor tipuri de actori sau poziţii. Ultimele dau naştere rolurilor, care sunt moduri de conceperea scopurilor şi activităţilor adecvate unor anumiţi indivizi sau unor

poziţii sociale specifice. Aceste convingeri nu sunt simple anticipărisau predicţii, ci perspective normative asupra modului în care ar trebuisă se comporte anumiţi actori.



53

Sunt mulţi sociologi care au adoptat o viziune normativă asuprainstituţiilor. De la Durkheim la Parsons şi Selznick , sociologii auîncercat să-şi concentreze atenţia asupra acelor tipuri de instituţii, cumsunt grupurile de rudenie, clasele sociale, sistemele religioase şiasociaţiile de voluntari, în care existenţa convingerilor şi valorilor comune este mai probabilă.

De fapt, teoreticienii care adoptă o viziune normativă asupra

instituţiilor subliniază influenţa stabilizatoare a convingerilor şinormelor sociale, care sunt, în egală măsur ă, asumate şi impuse dealţii. Reprezentanţii acestei perspective, printre care şi Parsons,consider ă că normele şi valorile împărtăşite constituie bazele uneiordini sociale stabile.

c) Pilonul cultural-cognitiv. Reprezentată, în primul rând, deantropologi (Geertz, Douglas) sau sociologi (Berger, Meyer,Zucker), această categorie de instituţionalişti a pus în evidenţă poziţiacentrală deţinută de elementele cultural-cognitive ale instituţiilor:concepţiile împărtăşite, care constituie natura realităţii sociale, şicadrele prin care se produce semnificaţia.

Potrivit exponenţilor acestei perspective, acţiunea de mediereîntre lumea stimulilor din exterior şi r ăspunsul organismului

individual se constituie într-o acumulare de reprezentări simbolice internalizate ale lumii. „În paradigma cognitivă , ceea ce face o fiin ţă este, în mare parte, o func ţ ie a reprezent ă rii interne a fiin ţ eirespective despre mediul în care tr ă ie şte” (D’Andrade, 1984).Simbolurile – cuvinte, semne, gesturi – au efect prin conturarea sem-nificaţiei pe care o atribuim obiectelor şi activităţilor. Semnificaţiile se ivesc în interacţiune şi sunt menţinute şi transformate, întrucât suntutilizate pentru a da sens cursului neîntrerupt al evenimentelor.Potrivit lui Max Weber, pentru a înţelege sau a explica o acţiune,trebuie să ţinem cont nu doar de condiţiile obiective, ci şi deinterpretarea lor subiectivă de către actorii sociali. El consider ă acţiunea ca fiind socială numai în măsura în care actorii asociază semnificaţii comportamentului.

În opinia lui Berger şi Kellner (1981), „orice institu ţ ie umană este, cum a fost întotdeauna, o sedimentare de semnifica ţ ii sau, ca să

folosim alt ă imagine, o cristalizare a semnifica ţ iilor în formă obiectivă ”. Atributul de „cultural-cognitiv” reprezintă acceptareafaptului că procesele interpretative interne sunt modelate de cadreleculturale externe.



54

Prin urmare, o concepţie cultural-cognitivă asupra instituţiilor accentuează rolul fundamental jucat de construcţia mediată social aunui cadru comun de semnificaţii.

Din punct de vedere sociologic, instituţia reprezintă un„ansamblu de reguli care organizează societatea sau unele dininstan ţ ele acesteia” (Gilles Ferréol şi alţii, 1998), reguli de influenţareşi control social ale comportamentelor individuale, modele specifice şi

stabilite de organizare şi desf ăşurare a interacţiunilor dintre indivizi şigrupuri sociale, orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valorişi interese cu importanţă esenţială, strategică pentru menţinereacolectivităţilor sociale, a societăţii.

În accepţia dată de E. Durkheim şi şcoala sa, instituţiile suntmoduri de a acţiona, a gândi şi a simţi, care, ca orice fapt social, au oinfluenţă constrângătoare asupra individului, venită din exteriorulacestuia, au o existenţă proprie, independentă de manifestărileindividuale, sunt distinctive pentru un grup dat, fiind relativ acceptatede toţi membrii acestuia.

Comportamentele individuale instituţionalizate sunt, în această interpretare, sancţionate în mod explicit şi eficient de către o autoritatespecial desemnată de colectivitate în acest scop.

1. Familia, rudenia şi că sătoria

În sens larg, familia este un grup social ai cărui membri suntlegaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care tr ăiescîmpreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii(Murdock , 1949), iar în sens restrâns, este un grup social formatdintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia.

Legăturile de rudenie sunt relaţii între indivizi, stabilite fie princăsătorie, fie prin descendenţă, care întemeiază legături de sânge(mamă, tată, copii, bunici etc.). Rudenia biologică poate fi considera-tă consangvină (bazată pe legături „de sânge”) sau afină, de rudeniespirituală (năşia, fr ăţia de cruce etc.), care este o relaţie de tip

convenţional, dar care poate reglementa atât raporturi sociale, cât şiraporturi biologice.

În comunităţile arhaice, reţeaua de rudenie deţine o importanţă capitală, ea suprapunându-se cvasiintegral structurii sociale a grupuluiuman respectiv (C.C. Harris, 1998).

La rândul său, căsătoria poate fi definită ca o modalitate, acceptată lanivel social, prin care două sau mai multe persoane constituie o familie.



55

Căsătoria poate comporta un aspect juridic (sancţionare formală de către oinstituţie legitimă a uniunii maritale) şi un aspect religios (sancţionareformală, prin sacralizare, de către o instituţie religioasă legitimă a uniuniimaritale). În ambele tipuri de sancţionare, esenţială este recunoaştereasocială a uniunii maritale.

Când doi oameni se căsătoresc, ei devin rude. Legătura căsătorieilărgeşte aria relaţiilor de rudenie. După căsătorie, părinţi, fraţi, surori şi alte

rude de sânge devin şi rude ale partenerului.Relaţiile de familie sunt întotdeauna recunoscute în cadrul mai larg algradelor de rudenie. Putem identifica, practic în toate societăţile, ceea cesociologii şi antropologii numesc nucleu familial (familia nuclear ă), adică doi adulţi care locuiesc împreună cu proprii lor copii sau adoptaţi. În multesocietăţi tradiţionale, nucleul familial a fost o parte a unei reţele mai largi derudenie de un tip sau altul. Atunci când rude apropiate, altele decât perecheade soţi şi copiii lor, locuiesc în aceeaşi gospodărie sau se află într-o relaţieapropiată şi continuă, putem vorbi despre familia lărgită (familia extinsă).O familie lărgită poate include bunicii, fraţii şi soţiile lor, surorile şi soţiilor, mătuşile şi nepoţii.

În societăţile occidentale, căsătoria – şi, deci, şi familia – este asociată cu monogamia. Este ilegal ca un bărbat sau o femeie să fie căsătorit(ă) cu

mai mult de o persoană în acelaşi timp. Monogamia nu este tipul decăsătorie cel mai obişnuit în lume. Într-o comparaţie faimoasă a mai multor societăţi din zilele noastre, George Murdock a evidenţiat că poligamia,care permite unui soţ sau unei soţii să aibă mai mult de un partener, eraacceptată în peste 80% din cazuri (Murdock, 1949). Există două tipuri de

poligamie: poliginia, în care un bărbat poate fi căsătorit cu mai mult de ofemeie în acelaşi timp, şi poliandria, mai rar întâlnită, în care o femeie

poate avea doi sau mai mulţi soţi simultan.În prezent, în majoritatea societăţilor din lume, forma cea mai

r ăspândită de familie este cea nucleară. Fiecare individ face parte din două familii nucleare:

• familia părinţilor săi sau familia de origine, în care el deţine rolulde copil;

• familia pe care şi-o constituie prin propria căsătorie sau familia de procreaţie, în care el are rolul de soţ sau soţie.

Antropologul George Peter Murdock (1949) a subliniat faptul că familia nuclear ă este universală. Ea permite realizarea a patru funcţiifundamentale pentru viaţa socială umană:

a) sexuală; b) economică;



56

c) reproductivă;d) educaţională.Transmiterea moştenirii unei familii (proprietate, nume, status) se

poate realiza în trei forme:• patrilinear (pe linia tatălui);• matrilinear (pe linia mamei);• bilinear (liniile paternă şi maternă au acelaşi rol).

În majoritatea societăţilor europene sau de cultur ă europeană,transmiterea se face în sistem bilinear, deşi numele de familie seretransmite, în majoritatea cazurilor, pe linie paternă.

Stabilirea rezidenţei unui nou cuplu familial se face în moddiferenţiat de la o societate la alta. În sistemul patrilocal, noul cuplu îşistabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea din care a provenit soţul. Însistemul matrilocal, noul cuplu îşi are reşedinţa în familia sau localitateadin care a provenit soţia. În societăţile industrializate, majoritatea cuplurilor se conformează sistemului nelocal. În acest caz, fixarea reşedinţei se face înafara familiilor sau comunităţilor din care provin soţii.

În raport cu modul de exercitare a autorităţii în cadrul familiei,sistemele familiale pot fi:

• patriarhale: autoritatea în cadrul familiei este deţinută de bărbatul

cel mai în vârstă (familia lărgită sau extinsă) sau de soţ (familia nuclear ă);• matriarhale: autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vârstă

sau de soţie;• egalitare: puterea şi autoritatea sunt relativ egal distribuite între soţ

şi soţie. Acest sistem este foarte r ăspândit în societăţile europene sau decultur ă europeană.

Trebuie subliniat că, în diferitele societăţi din lume, continuă să existeo mare diversitate de forme familiale. În unele zone, cum ar fi cele maiîndepărtate regiuni din Asia, Africa şi Oceanul Pacific, sistemele familialetradiţionale au suferit mici schimbări. Dar în majoritatea ţărilor au locschimbări ample.

După cum evidenţiază Anthony Giddens (2001), „aceste schimbă ricreează o mi şcare mondial ă că tre men ţ inerea familiei nucleare, desfiin ţ ând

sistemele de familie l ă rgit ă sau alte tipuri de grupuri bazate pe grade derudenie”.

Cele mai importante schimbări care au loc în lume sunturmătoarele, potrivit lui A. Giddens:

• influenţa familiilor lărgite şi a altor grupuri bazate pe relaţiile derudenie este în curs de scădere;



57

• se manifestă o tendinţă generală de liber ă alegere a parteneruluimarital;

• drepturile recunoscute ale femeilor au o deschidere tot mai mare,atât în privinţa iniţierii mariajului, cât şi în cea a luării de decizii îninteriorul familiei;

• căsătoriile între rude sunt tot mai puţin frecvente;• în societăţile care erau altădată foarte restrictive se observă o mai

mare libertate sexuală;• se manifestă o tendinţă generală de extindere a drepturilor copiilor.

2. Via ţ a economică şi munca

Pentru cei mai mulţi dintre noi, munca ocupă, în viaţa noastr ă, o parte mai amplă decât orice alt tip de activitate. Adeseori, munca esteasociată cu corvoada, o serie de sarcini le dorim minimalizate şi, dacă se

poate, total absente. Oare aceasta este atitudinea majorităţii oamenilor faţă de munca lor? Iar dacă nu, care este motivul?

Studiile au demonstrat că munca prezintă mai multe avantaje decâtcorvoada. Altfel, oamenii nu s-ar simţi atât de descurajaţi, dezorientaţi,stresaţi, atunci când devin şomeri.

În societăţile moderne, a avea slujbă este un lucru important învederea asigur ării stimei faţă de propria persoană. Chiar şi atunci cândcondiţiile de muncă sunt relativ neplăcute, iar sarcinile de serviciu

plictisitoare, munca are tendinţa de a fi un element structurant în alcătuirea psihologică a oamenilor şi reprezintă nucleul ciclului activităţilor zilnice.

În sens general, munca este activitatea de producere a bunurilor materiale şi spirituale, iar în sens restrâns, constituie activitatea de

producere de bunuri şi servicii recunoscute social şi care reprezintă o sursă de venit pentru cei care o prestează.

Potrivit lui A. Giddens (2001), în strânsă legătur ă cu munca, suntrelevante următoarele aspecte:

• Ocupaţia – tip de activitate socială aducătoare de venit, desf ăşurată de către o persoană într-una din ramurile economiei. Ea se refer ă la

producerea de bunuri materiale şi spirituale, la efectuarea unor prestaţii deservicii recunoscute şi recompensate în cadrul societăţii, ceea ce îi asigur ă individului sursele de existenţă. În decursul istoriei, pe baza diviziuniisociale a muncii, s-a constituit o structur ă complexă de ocupaţii, trecându-se de la activităţile primare, nediferenţiate, prin care se asigura existenţa

personală, la o muncă specializată. Pe măsura adâncirii diviziunii muncii s-arealizat o creştere tot mai substanţială a eficienţei acesteia, ceea ce a condusla progresul mai rapid al societăţii, dar şi la sporirea considerabilă a



58

interdependenţelor între producători, adică la o structur ă ocupaţională complexă. În epoca contemporană, ocupaţiile cunosc o dinamică deosebită,ca şi un proces de profesionalizare, necesitând o pregătire prealabilă;

• Bani – Salariul constituie principala sursă de care depind mulţioameni pentru a-şi satisface nevoile materiale şi spirituale. Temerilereferitoare la existenţă au tendinţa de a se multiplica f ăr ă un astfel de venit;

• Nivel de activitate – Pentru dobândirea şi exersarea calificărilor şi

competenţelor, munca ofer ă o bază solidă. Chiar atunci când munca este derutină, ea ofer ă un mediu structurat în cadrul căruia energiile personale potfi absorbite;

• Varietate – Munca face posibil accesul la contexte care difer ă decadrul domestic. Chiar şi atunci când sarcinile sunt relativ monotone, înmediul de la locul de muncă indivizii au posibilitatea de a realiza cevadeosebit faţă de activităţile de acasă;

• Structura temporală – Pentru cei angajaţi, de obicei ziua esteorganizată în jurul programului de lucru, oferind un sentiment al direcţiei înactivităţile zilnice. Cei care nu au o slujbă consider ă plictiseala o problemă major ă şi resimt un sentiment de apatie în privinţa timpului;

• Contacte sociale – Adesea, cadrul de la locul de muncă ofer ă ocazii de a participa la activităţi comune cu ceilalţi şi posibilitatea de a

stabili raporturi de prietenie. Cercul de posibili prieteni şi cunoştinţe se poate restrânge serios, atunci când nu există cadrul oferit de locul demuncă;

• Identitate socială – Munca este preţuită datorită sentimentului deidentitate socială pe care il ofer ă. Lipsa unei slujbe poate submina, prinurmare, încrederea indivizilor în valoarea lor socială.

În toate societăţile, munca reprezintă baza economiei. Sistemuleconomic constă din instituţii care asigur ă producţia şi distribuţia bunurilor şi serviciilor. În societăţile moderne, acest sistem depinde de producţiaindustrială. Industria modernă difer ă în mod fundamental de sistemele

premoderne de producţie, care se bazau preponderent pe agricultur ă. Ea seaflă într-o permanentă schimbare, determinată, în principal, de modificăriletehnologice. Tehnologia se refer ă la aplicarea practică a cunoaşterii prin

intermediul tehnicilor (ca ansamblu de instrumente, metode şi norme),utilizate în activităţile productive. Ea are trei dimensiuni esenţiale:

a) materială, care se refer ă la ansamblul de unelte, instalaţii, maşini,aparate şi dispozitive, folosite în anumite activităţi sociale, productive prinexcelenţă;

b) normativă, care cuprinde normele de utilizare, ca şi reţetele deorganizare asociate unei tehnologii;



59

c) socială, reprezentată de ansamblul de abilităţi şi comportamenteindividuale şi colective, ca şi de normele sociale generate de utilizarea uneianumite tehnologii.

Între dimensiunea sau componenta materială a unei tehnologii şi ceasocială există un anumit decalaj în timp, în sensul unei lipse de adaptare lao nouă tehnologie. Subliniind acest aspect, sociologul W.F. Ogburn (1964) a elaborat teoria decalajului cultural, potrivit căreia problemele şi

conflictele sociale sunt datorate, în principal, incapacităţii instituţiilor sociale de a ţine pasul cu schimbările tehnologiei.Una dintre cele mai distincte caracteristici ale sistemului economic

din societăţile moderne o reprezintă existenţa unei diviziuni a muncii extrem de complexe.

Diviziunea muncii poate fi definită ca „diferen ţ ierea şi separareaactivit ăţ ilor sociale sau muncii pe sectoare specializate, în condi ţ iileexisten ţ ei unei coordonă ri de sarcini şi a unor interac ţ iuni sau rela ţ ii de

schimb de bunuri şi servicii” (Lazăr Vlăsceanu, 1993).Realizată pe două axe – economică şi socială –, care sunt

complementare, diviziunea muncii poate fi:• diviziunea economică a muncii, care constă în separarea

activităţilor de subzistenţă socială pe sectoare şi a muncii din cadrul

acestora pe operaţii specializate;• diviziunea socială a muncii, care semnifică delimitarea, în plan

social, de categorii recunoscute social şi specializate funcţional în formaocupaţiilor şi a unităţilor productive.

Într-o economie industrială se disting trei sectoare:• primar (agricultur ă, minerit, pescuit etc.);• secundar (prelucrarea materiilor prime, industria manufacturier ă);• terţiar (servicii manageriale, educaţionale, medicale etc.).Complexitatea tehnologică şi diviziunea economică a muncii sunt

interdependente. Pe de o parte, creşterea complexităţii tehnologice estedeterminată de gradul de diferenţiere a diviziunii muncii. Pe de altă parte,adâncirea diviziunii muncii este generată de dezvoltarea tehnică şitehnologică.

În acest context, menţionăm că, potrivit lui Alain Touraine, istoriarelaţiilor dintre om şi maşină poate fi descompusă în trei etape.

Prima etapă (faza A) corespunde începuturilor revoluţiei industriale.În acest caz, maşinile sunt universale, capabile să fabrice diferite piese.Muncitorul este stă pânul muncii sale. Formarea are loc în atelier şi poatedura ani întregi. În ateliere domneşte o etică a conştiinţei profesionale.



60

În a doua etapă (faza B) intr ă în scenă taylorismul. Maşinile devindin ce în ce mai specializate. Cronometrul impune respectarea ritmurilor delucru, care să conducă la maximă eficacitate.

Ultima etapă (faza C) este cea a maşinii autonome. Sarcinile caretrebuie executate nu mai sunt decât sarcini de control, de supraveghere saude întreţinere.

În prezent, chiar dacă s-a ajuns la o coordonare a principiilor de

eficienţă economică a muncii şi de producere a tehnologiilor adecvateacestora, încă n-au fost înlăturate, ba uneori au fost accentuate, sursele deînstr ăinare umană în procesul strict specializat de practicare a unor ocupaţii

productive.O viziune sociologică interesantă asupra diviziunii muncii ne ofer ă

Emile Durkheim (1893). Potrivit sociologului francez, chiar dacă diviziunea muncii presupune o specializare a sarcinilor şi o creştere a

productivităţii muncii, ea este un fapt de organizare socială sau desolidaritate, care se bazează pe coordonarea sarcinilor specializate pentrurealizarea complementarităţii necesare funcţionării armonioase, organice asocietăţii.

3. Politică , putere, autoritate, stat, democra ţ ie, partid politic

Politica reprezintă „procesul prin care un grup uman, cu opinii şiinterese ini ţ ial diferite, ajunge la decizii şi op ţ iuni colective, care se impunîntregului grup” (Nicolae Lotreanu, 1993). Politica priveşte mijloacele princare este folosită puterea pentru a duce la îndeplinire scopul şi conţinutulactivităţilor guvernamentale. Guvernarea se refer ă la punerea în practică a

politicilor şi hotărârilor de stat de către funcţionarii unui aparat politic. Noţiunea de politică implică deliberarea, opţiunea, diferenţierea

atitudinilor, lupta sau consensul. Ea presupune diversitatea opiniilor, chiar dacă acestea difer ă doar în ce priveşte mijloacele şi nu obiectivele vizate.Când oamenii sunt spontan de acord cu privire la modalităţile de a acţionasau, şi mai mult, ajung la unanimitate în procesul decizional, f ăr ă a ficonstrânşi, atunci nu mai au nevoie de politică. Grupurile de prieteni sau

comunităţile ştiinţifice pot ilustra acest ideal de consens apolitic. Politica are implicaţii asupra modalităţii în care se elaborează sau se adoptă odecizie, ceea ce comportă trei caracteristici principale:

• persuasiunea (raţională);• negocierea;• execuţia, ca mecanism de realizare efectivă a deciziei.



61

Politica exclude rezolvarea conflictelor prin for ţă. Ea încetează atuncicând intervin armele sau for ţa.

Politica se asociază cu exerciţiul puterii, singurul care poate asigurarealizarea deciziilor. Chiar dacă este de neconceput f ăr ă o autoritateintrinsecă, politica este inseparabilă de putere, puterea politică reprezentând tocmai asocierea dintre structurile deliberative ale uneisocietăţi şi birocraţia statală.

Pentru studiul vieţii politice, esenţiale sunt şi următoarele concepte:putere, autoritate, stat. Întreaga viaţă politică, într-un fel sau altul, seconfruntă cu puterea: cine o deţine, cum este obţinută şi în ce mod estefolosită.

Puterea reprezintă „capacitatea indivizilor sau a grupurilor de a- şiimpune propriile interese şi preocupă ri, chiar atunci când ceilal ţ i seopun” (A. Giddens, 2001). Poate cea mai frecvent citată definiţie a puterii este cea apar ţinând lui Max Weber: „ Puterea înseamnă orice şansă

folosit ă pentru a- ţ i impune propria voin ţă în cadrul unei rela ţ ii sociale,chiar împotriva unor rezisten ţ e şi indiferent de elementele pe care sebazează aceast ă şansă ” (Max Weber, 1971). Puterea apare ca odimensiune esenţială a anumitor relaţii de interdependenţă socială, ceea ceface din ea un conceput relaţional. Nu se poate afirma despre o persoană

sau un grup că „are putere”, f ăr ă a se specifica în relaţie cu cine şi ce anumeîi confer ă acest atribut. Puterea este mai degrabă un proces decât o entitatesau o structur ă fixă.

Definiţia weberiană a puterii nu se refer ă în mod deliberat la resurselecare pot face posibil exerciţiul puterii. În ultimă instanţă, orice confer ă unei

persoane sau unui grup un anumit control asupra a ceea ce alţii au nevoie şidoresc poate fi considerat ca o resursă de putere. Studiile şi cercetărilesociologice au avut în vedere diferite asemenea resurse: capitalul, venitul,

prestigiul conferit de status, cunoaşterea, îndemânările deosebite şi rare,virtuţile magice, charisma etc. Ceea ce funcţionează socialmente ca oresursă de putere depinde de tipul de societate. De exemplu, în societăţilearhaice, controlul ritualurilor magice a constituit o sursă de putere, în timpce capitalul are o importanţă preponderentă în societăţile capitaliste

moderne.Distincţia lui Max Weber între clase, grupuri de status şi partide

se refer ă la tipuri diferite de grupuri sociale, particularizate prin controlulanumitor resurse de putere:

• cele economice, în cazul claselor;• prestigiul, în cazul grupurilor de status;• accesul la aparatul politico-administrativ, în cazul partidelor.



62

Distribuţia diferitelor resurse de putere tinde să fie organizată şiinstituţionalizată în structuri de dominaţie relativ stabile pentru fiecare tipde societate.

Puterea se poate exercita prin:• coerciţie – utilizarea for ţei sau ameninţarea cu for ţa;• autoritate – când puterea este considerată legitimă şi este

respectată ca atare.

Puterea acceptată ca legitimă de către cei asupra cărora este exercitată devine autoritate. Max Weber distinge trei tipuri ideale de autoritate:a) charismatică, întemeiată pe „sanctitatea, eroismul sau caracterul

exemplar al unei persoane şi pe modelul normativ relevat sau impus deaceast ă persoană ”;

b) tradiţională, având la bază „credin ţ a înr ă d ă cinat ă în suprema ţ iatradi ţ iilor imemoriale şi în acele persoane că rora aceste tradi ţ ii le confer ă legitimitate”;

c) raţional-legală, bazată pe „credin ţ a în legalitatea reglement ă rilor impuse şi în dreptul celor plasa ţ i în pozi ţ ii de autoritate prin asemeneareguli de a emite ordine” (Călin Anastasiu, 2003).

În marea majoritate a societăţilor cunoscute, una dintre tr ăsăturile

stabile ale puterii, ca fenomen social, constă în distribuţia sa inegală întremembrii societăţii. Sociologii explică acest fapt în mod diferit:• teoriile funcţionaliste consider ă că, dată fiind complexitatea

deosebită a societăţii, este normal ca unii indivizi să deţină putere asupracelorlalţi;

• teoria marxistă evidenţiază că puterea este acumulată în mâinilecapitaliştilor, datorită disparităţii resurselor economice, cu scopul de a

prezerva interesele grupurilor respective, acest fapt generând conflictesociale;

• teoriile elitelor consider ă, de asemenea, că puterea estemonopolizată de un număr redus de oameni, dar apreciază că acest lucru nuse poate schimba, indiferent de sistemul politic;

• teoriile pluraliste, mai recent, văd puterea ca fiind dispersată în

societate, distribuţia şi sursele ei fiind într-un continuu proces derenegociere şi schimbare.

Statul este cea mai importantă instituţie politică, distingându-se decelelalte prin faptul că deţine monopolul asupra utilizării legitime aforţei. Făr ă a fi o instituţie universală, întrucât sunt cunoscute în istoriesocietăţi f ăr ă stat, acesta reprezintă instituţia politică cea mai însemnată



63

pentru societăţile moderne, în care statele sunt organizate tot mai mult pe baze naţionale.

Putem vorbi de mai multe tipuri de state:• democratic, dacă autoritatea derivă din lege şi este înr ădăcinată în

consensul popular;• autoritar, când conducerea (guvernul) centralist(ă) nu admite

existenţa pluralismului politic (a mai multor partide de orientări diferite);• totalitar, atunci când guvernul central controlează activitateatuturor instituţiilor economice, politice, culturale etc.Sistemele politice democratice încearcă să instituie mecanisme

pentru schimbarea paşnică a ordinii politice (existenţa mai multor partide politice rivale, alegeri libere, alte forme de participare politică, existenţaunor grupuri de interese diferite), care să ofere posibilitatea participăriimembrilor societăţii la procesul politic.

Democraţia îşi are originea în termenul grecesc demokratia (demos= popor; kratos = conducere). „Democra ţ ia, în sensul ei de bază – subliniază A. Giddens (2001) –, înseamnă , de aceea, un sistem politic încare poporul şi nu monarhii (regi ori regine) sau aristocra ţ ii (oameni devi ţă nobil ă , cum sunt lorzii) se afl ă la conducerea ţă rii”. Altfel spus,democraţia reprezintă modalitatea de conducere a unui sistem social

caracterizată prin participare, în diferite forme, a membrilor respectivuluisistem la procesul de conducere.Democraţia politică modernă a luat contururile actuale în secolul al

XIX-lea, bazându-se pe câteva principii fundamentale: parlamentreprezentativ, separarea puterilor în stat, domnia legii, garantareadrepturilor civile. Ea este un instrument de conducere capabil să realizezedouă funcţii esenţiale:

a) mecanisme de negociere, de asamblare şi armonizare a pluralităţiide interese ale colectivităţii într-o conducere unitar ă şi coerentă. Din acest

punct de vedere, reprezintă un cadru în care fiecare grup şi clasă socială semnalează celorlalte interesele sale, devine conştient de intereselecelorlalte grupuri şi clase şi de interesele comune, asigur ă luarea înconsiderare, într-o măsur ă sau alta, a intereselor proprii;

b) mecanism social de comunicare a cunoştinţelor şi informaţiilor distribuite în masa colectivităţii, de cumulare şi verificare reciprocă a lor.

Efectul cel mai important al democraţiei este realizarea, prinintermediul procedeelor sale specifice de negociere şi comunicare, a unuigrad substanţial de consens.



64

Democraţia reprezintă o formă de conducere pentru care societateaactuală a optat cu claritate, deşi „democra ţ ia se afl ă în dificultate aproape

peste tot în lume” (A. Giddens, 2001).De regulă, în favoarea eficienţei superioare a democraţiei sunt

invocate următoarele argumente:• superioritatea gândirii colective asupra celei individuale, mai ales în

soluţionarea problemelor cu un grad ridicat de complexitate;• crearea consensului: acceptarea deciziilor este mult mai ridicată încondiţiile participării la luarea acestora;• motivare: participarea la luarea deciziei ridică substanţial gradul de

implicare, de responsabilitate, în timp ce sistemele nedemocraticegenerează pasivitate, rezistenţă, ostilitate, apatie, alienare;

• există o relaţie certă între procedeele democratice şi creativitateasistemului;

• democraţia este o bază necesar ă pentru orientarea flexibilă,deschisă, pentru experimentare, analiză critică. În contrast, sistemelenedemocratice sunt rigide, închise la realitate;

• democraţia reprezintă singura modalitate de promovareconstructivă şi consensuală a pluralităţii intereselor care caracterizează ocolectivitate şi, de aici, gradul relativ redus de conflictualitate şi de alienare;

• control eficient asupra exercitării conducerii de către întreagacolectivitate.Dincolo de avantajele sale certe, democraţia prezintă şi dificultăţi:

consum de timp, blocarea deciziei, permite proiecţia unor interese particulare în procesul decizional.

Democraţia implică, prin definiţie, existenţa mai multor partidepolitice. Asociată cu extinderea democraţiei şi cu creşterea interesuluimaselor pentru viaţa politică (sufragiul universal, sistemele parlamentareetc.), afirmarea partidelor politice s-a produs îndeosebi în a doua jumătate asecolului al XIX-lea. Un partid politic poate fi definit ca fiind „oorganiza ţ ie constituit ă în scopul ob ţ inerii controlului legitim al guvernă riiîn urma unui proces electoral” (A. Giddens, 2001) sau ca reprezentând „oorganiza ţ ie al că rei obiectiv final este cucerirea sau influen ţ area puterii

guvernamentale, în vederea promovă rii intereselor politice, economice,ideologice, culturale etc. ale unor grupuri, clase sau frac ţ iuni de clasă ,comunit ăţ i locale, etnice, religioase” (Călin Anastasiu, 1993).

4. Educa ţ ia

Educaţia, o altă instituţie fundamentală a societăţii, poate fi definită,în sensul cel mai general, ca „orice activitate social ă vizând transmiterea



65

că tre indivizi a mo ştenirii colective a societ ăţ ii în care ace ştia seinserează ” (Gilles Ferréol, 1998). În câmpul său de cuprindere sunt incluse,astfel, socializarea copilului în familie, instruirea primită în instituţii cu scopeducativ explicit sau în cadrul diferitelor grupuri, influenţa grupului de

prieteni, a mass-media etc. La limită, câmpul educaţiei este atât de vast,încât nici o acţiune care vizează o transmitere a culturii şi valorilor uneisocietăţi nu poate fi exclusă.

Sociologia educaţiei, ramur ă specializată a sociologiei, utilizează termenul într-un sens mai restrâns. Dintre instituţiile educative este avută învedere şcoala, în calitatea ei de organizaţie profilată în formarea şitransmiterea de informaţii. Obiectul actual al sociologiei educaţiei este, în

primul rând, sistemul şcolar, în particular cel stabilit şi dezvoltat începândcu revoluţia industrială.

În ultimele două secole, amplele procese sociale de industrializare şiurbanizare au transformat întreaga reţea instituţională a societăţilor occidentale. Educaţia a cunoscut, în acest sens, două tendinţe majore, şianume, trecerea de la o educaţie a elitelor la o educaţie de masă şisporirea birocratizării.

Folosirea crescândă a materialelor scrise în domenii diferite ale vieţiia dus la un nivel mai ridicat al alfabetizării (capacitatea de a citi şi de a

scrie la un nivel minim) decât în orice epocă anterioar ă. Treptat, a apăruteducaţia, în forma ei modernă, implicând instruirea elevilor în cadrul unor şcoli construite special.

Procesul industrializării şi expansiunea oraşelor au contribuit lasporirea necesităţii unui învăţământ specializat. Când oamenii lucrează înmulte profesii diferite, calificările nu mai pot fi transmise direct de la părinţila copii. Dobândirea de noi cunoştinţe se bazează tot mai mult pe gândireaabstractă, mai curând decât pe transmiterea practică a unor calificărispecifice. Într-o societate modernă, oamenii trebuie să fie înzestraţi atât cunoţiuni de bază (cititul, scrisul, socotitul), cât şi cu cunoştinţe generaledespre mediul înconjur ător, social şi economic. Totodată, este important caei să ştie cum să înveţe, în aşa fel încât să poată stă pâni informaţia, atât decopleşitoare în epoca pe care o tr ăim.

Din punctul de vedere al gradului de organizare, putem distinge între:• educaţia formală, realizată prin acţiuni de predare şi instruire

proiectate şi înf ă ptuite de personal specializat pentru conducerea învăţării pe baza unor obiective prestabilite în instituţii şcolare ierarhic structurate,după criterii de vârstă şi de performanţă, în cadrul unui sistem deînvăţământ (sau şcolar);



66

• educaţia nonformală, realizată prin acţiuni educative, filiere deinstruire şi reţele de învăţare organizate în afara sistemului de învăţământ,ca r ăspuns la cerinţele sociale şi nevoile individuale de permanentizare aînvăţării. Educaţia nonformală s-a dezvoltat rapid începând cu a doua

jumătate a secolului al XX-lea, incluzând instituţii educative destinate maiales tinerilor şi adulţilor (universităţi deschise sau populare, colegiicomunitare, case de educaţie, cultur ă sau creaţie etc.). Acestea sunt, uneori,

complementare cu instituţiile şcolare, pentru ca, alteori, să ofere soluţiialternative de formare profesională sau general-culturală sub semnulexigenţelor educaţiei permanente. Sunt mai puţin structurate organizatoricdecât instituţiile şcolare, pe care uneori le iau ca model, mai flexibile înorganizarea timpului, centrate pe realizarea unor scopuri imediate deinformare sau chiar de dobândire a unor calificări;

• educaţia informală: procesul permanent de asimilare voluntar ă şiinvoluntar ă de atitudini, valori, modele de comportare sau cunoştinţevehiculate în relaţiile şi interacţiunile sociale din mediul personal de viaţă,din familie, muncă, mass-media etc. Aria de extindere a educaţiei informaleîn timp şi în spaţiu depinde de receptivitatea individuală şi presiuneasocială, incluzând socializarea, aculturaţia, propaganda şi alte acţiunisociale cu efecte educative, care au şi funcţii de modelare a conştiinţei.

Graniţele dintre instituţiile şi acţiunile sociale specifice celor treitipuri de educaţie nu sunt stricte, existând, de fapt, un continuum dinspreformal spre nonformal şi informal. Împreună, aceste tipuri circumscriusistemul educaţional al unei societăţi, în cadrul căruia sistemul de

învăţământ este cel mai reprezentativ.Ca şi în sociologie, în studierea problemelor educaţiei se pot distinge

abordări teoretice particulare, care tind, uneori, spre convergenţă, alteorispre contestări reciproce. Intervine, totodată, şi contextul social specific, cudilemele şi contradicţiile sale, într-o epocă sau alta şi într-un spaţiugeografic sau altul. Dincolo de diversitate, însă, pot fi identificate câtevaaxe polarizante de structurare a abordării în funcţie de centrarea acestora

pe:• generarea şi reproducerea ordinii sociale sau conflictul şi

contradicţia dintre categorii (clase) sociale;• înţelegerea practicilor vieţii cotidiene şi a principiilor care le

reglementează sau definirea tehnicilor, metodelor şi procedeelor demăsurare şi prelucrare a datelor empirice de tip cantitativ;

• specificarea sistemelor, structurilor şi a relaţiilor structurale intra şiintersisteme sau caracterizarea modului de construcţie a realităţii social-



67

educative prin relaţiile şi interacţiunile care vehiculează simboluri şisemnificaţii;

• orientare macrosocială sau microsocială.Abordările tind să se situeze pe o poziţie sau alta a uneia sau mai

multor axe, deşi aspiraţia este de a ajunge la o tipologie a sistemeloreducaţionale în relaţie cu structura socială, ţinând cont de tendinţeleschimbării sociale şi de dinamica dezvoltării educaţiei. Finalitatea acestei

tipologii principale este de a identifica şi caracteriza practici modelatoare pe baza explicării mecanismelor de structurare a conştiinţei individuale şisociale. Unitatea de bază a analizei este relaţia dintre generaţii, aşa cumaceasta se exprimă prin instituţii, conţinuturi şi interacţiuni de producţie,transmitere şi reproducţie culturală. Acestea se realizează în contextespecifice, prin moduri vizibile sau invizibile, în condiţii de distribuire a

puterii şi realizare a controlului social, care sunt specifice unei societăţidate.

În analiza fenomenelor educaţionale s-au conturat diferite orientăriteoretice, mai ales în ultima jumătate a secolului al XX-lea.

• Paradigma funcţionalismului structuralist, iniţiată de T. Parsons.El a publicat un studiu, în care a adaptat teoria sa generală la domeniuleducaţiei, în special al clasei şcolare. Scopul analizei, subliniază Parsons,

implică o dublă problemă: „prima se refer ă la modul cum func ţ ionează clasa pentru a face pe elevi să interiorizeze atât angajă rile, cât şicapacit ăţ ile necesare realiză rii cu succes a viitoarelor roluri de adult, iar adoua la modul în care ea func ţ ionează pentru a aloca aceste resurse umaneîn structura de roluri a societ ăţ ii de adul ţ i” (Lazăr Vlăsceanu, 1993).

• Intrarea în umbr ă a abordărilor funcţionaliste coincide, la sfâr şituldeceniului al şaptelea al secolului trecut, cu o proliferare deosebită adirecţiilor de cercetare din sfera educaţiei. Ca urmare a dezvoltăriimetodologiilor de cercetare empirică, în special a tehnicilor de culegere,

prelucrare şi interpretare a datelor cantitative, se afirmă, în această perioadă şi mai târziu, aşa-numita orientare a „aritmeticii politico-sociale”. Scopulsău este dublu:

a) pe de o parte, descrierea unei stări a sistemului de învăţământ în

condiţiile specifice unei societăţi date; b) pe de altă parte, formularea unor direcţii de schimbare sau

reformare socială şi şcolar ă.• O altă direcţie de studiu şi analiză a fost orientată spre dezvăluirea

aspectelor invizibile ale organizării sociale şi a proceselor de transmi-tere a conţinuturilor educaţiei, precum şi spre cercetarea modului deconstrucţie a identităţilor personale ale elevilor în şcoală.



68

• În contrast cu această direcţie, teoriile reproducţiei s-au orientatcătre domeniul macrosocial al educaţiei şi au îmbinat fundamentareateoretică şi analiza empirică. Aceste teorii fac efortul de a contribui laelaborarea unei teorii sociologice generale a educaţiei, fie că ilustrează

perspectiva conflictualistă (Louis Althusser), fie că preiau unele idei şi principii din teoriile clasice ale lui Durkheim sau Weber (B. Bernstein,P. Bourdieu, S. Bowles, H. Gintis).

O direcţie productivă de cercetare este propusă de P. Bourdieu şiJ.C. Passeron (1970) şi de către B. Bernstein (1978), pentru dezvoltareaunei teorii a reproducţiei culturale, şi de către S. Bowles şi H. Gintis,

pentru elaborarea unei teorii a reproducţiei sociale.

5. Ş tiin ţ a

Ştiinţa a parcurs secole de dezvoltare şi de maturizare, pătrunzând totmai adânc în esenţa intimă a lumii înconjur ătoare. În ultimele decenii,ştiinţa şi-a îndreptat atenţia, într-un mod tot mai organizat şi sistematic,asupra ei înseşi. Numeroşi savanţi şi multe discipline ştiinţifice seconcentrează asupra cercetării ştiinţei.

Ştiinţa este, în acelaşi timp, sistem de cunoştinţe, teorii şi metode şi

formă a conştiinţei sociale, produs spiritual general al dezvoltării sociale şisfer ă specifică a diviziunii sociale a muncii, instituţie socială şi instrumentde conducere a dezvoltării sociale etc. În ultimele decenii, ştiinţa a devenitobiect al unor intense cercetări, în calitatea ei de for ţă de producţienemijlocită, fapt datorat intr ării directe a ştiinţei în sfera producţiei.

Unii autori încearcă să sintetizeze această multilateralitate a ştiinţei şisă reducă cercetarea ei, în principal, la următoarele trei aspecte:

a) aspectul teoretic, care vizează ştiinţa ca sistem de cunoştinţe, caformă a cunoaşterii sociale;

b) ca gen anume al diviziunii sociale a muncii;c) ca aplicare practică a rezultatelor ştiinţei, adică rolul social al

acesteia.Aceste trei aspecte, inseparabil legate între ele, nu pot fi înţelese

corect dacă sunt privite izolat.John Bernal, marele cunoscător al ştiinţei, care a consacratopere fundamentale cercetării acesteia, consider ă inutile încercările dea defini ştiinţa.

În locul unei definiţii a ştiinţei, el s-a mulţumit să ofere o imaginecuprinzătoare a tr ăsăturilor şi aspectelor ei principale, să stabilească legităţile ei fundamentale. În concepţia sa, ştiinţa trebuie înţeleasă o dată cainstituţie, adică organizaţie de oameni care îndeplinesc în societate anumite



69

sarcini, apoi ca metodă, adică ansamblu de principii şi de reguli necesare pentru dezvăluirea unor aspecte şi legităţi noi ale naturii şi societăţii, în altreilea rând ca acumulare de tradiţii în ştiinţă, în al patrulea rând ca factorimportant pentru dezvoltarea producţiei şi, în fine, ca izvor de ideigenerale şi principii filosofice despre lume (John Bernal, 1964).

Istoria ştiinţei a fost confruntată în repetate rânduri cu asemeneasituaţii. Matematica, sociologia, epistemologia o dovedesc elocvent.

Situaţia devine şi mai complexă datorită noilor şi importantelor tr ăsături ale ştiinţei apărute în etapa actuală, în special datorită transformării ei în operă colectivă.

Alături de termenul de ştiinţă, se foloseşte tot mai mult cel deactivitate ştiinţifică. Acesta este un indiciu atât al faptului că cercetareaştiinţei devine tot mai complexă, cât şi al unei mai mari pătrunderi în

profunzimea ei. Dificultăţile rezidă, în acest caz, în insuficienta precizare aceea ce este comun şi ceea ce este distinct în conţinutul celor doi termeni, înfaptul că, de regulă, aceştia sunt folosiţi alternativ, f ăr ă delimitărilenecesare.

Acesta este motivul pentru care propunem accepţia potrivit căreia„ ştiin ţ a este o formă specifică de activitate umană , un proces creator dedobândire (cu ajutorul metodelor corespunză toare) a noi cuno ştin ţ e, de

elaborare a unor idei noi care reflect ă lumea în mod obiectiv şi sunt verificate în practică ” (Niko Iahiel, 1984), pe când activitatea ştiinţifică sintetizează atât specificul ştiinţei ca sistem de cunoştinţe care slujesc ca„material”, ca bază pentru acumularea de noi informaţii ştiinţifice, cât şiînsuşi specificul producţiei acestor informaţii.

Prin urmare, nu trebuie să opunem ştiinţa, ca sistem de cunoştinţe,activităţii ştiinţifice, ca proces de „producere” a cunoştinţelor.

Ca parte componentă a structurii societăţii, ştiinţa este o formă specifică de activitate umană, o producţie de un tip aparte, care creează noicunoştinţe ştiinţifice. Cunoştinţele ştiinţifice constituie, totodată, o parte dinelementele fundamentale ale acestei activităţi sociale specifice.

Din punct de vedere sociologic, ştiinţa nu este, deci, simplă cunoaştere, ci o instituţie socială specifică, în care se realizează activitateaştiinţifică şi în cadrul căreia se stabilesc anumite relaţii sociale. Acesterelaţii se manifestă în structura activităţii ştiinţifice, între activitateaştiinţifică şi diferitele componente ale structurii societăţii, între activitateaştiinţifică şi sistemul vieţii sociale ca întreg.



70

Ştiinţa nu este ceva exterior societăţii, ci o componentă a ei esenţială şi necesar ă. Sistemul vieţii sociale exercită o influenţă atât asupradezvoltării ştiinţei ca proces de cunoaştere, cât şi asupra elementelor ştiinţeica instituţie socială, asupra întregii ei structuri.

În prezent, dar şi în viitor, ponderea specifică a ştiinţei în structurasocietăţii va creşte continuu, interacţiunile ei cu toate celelalte domenii sevor consolida, funcţiile ei sociale se vor amplifica, va spori influenţa ei

asupra funcţionării şi dezvoltării societăţii ca întreg. Sistemul social şifiecare componentă a acestui sistem formează mediul social, careacţionează asupra funcţionării şi dezvoltării activităţii ştiinţifice şi în care serealizează funcţia socială a ştiinţei.

Dacă funcţia euristică a ştiinţei constă în continuarea valorificării, în procesul cunoaşterii ştiinţifice, a cunoştinţelor dobândite în urma activităţiiştiinţifice de cercetare, funcţia ei socială constă în a face utilizabile, înîntreaga practică, cunoştinţele despre legităţile naturii, societăţii, gândiriiumane. Acest rol funcţional îi este „predestinat”, prin specificul său şi prinlocul pe care îl ocupă în structura societăţii, ca „producător” şi „furnizor” deinformaţie ştiinţifică.

Într-un studiu consacrat sociologiei ştiinţei şi sociologiei cunoaşterii,G. Namer (1971), distingând şi descriind patru direcţii în dezvoltarea

sociologiei ştiinţei, prezintă şi analizează, de fapt, însăşi sociologia ştiinţei:• Prima direcţie: O sociologie empirică a ştiinţei. Dezvoltarea

sociologiei empirice a ştiinţei este rezultatul lucr ărilor lui R.K. Merton, încare tratează conflictele dintre ştiinţă şi societate şi al cercetărilor empiriceîntreprinse de T. Parsons asupra instituţiei ştiinţifice. Conceptul de„instituţionalizare a ştiinţei”, utilizat de Parsons, este rezultatul cercetăriiorganizării activităţii ştiinţifice şi a comunicării dintre oamenii de ştiinţă;

• A doua direcţie: O sociologie empirică a ştiinţei, care se dezvoltă,cum arată Merton (1957), pe baza priorităţii descoperirilor ştiinţifice. Culucrarea Priorityes in Scientific Discovery a lui Merton se reia, pe o bază nouă, cercetarea sociologică a ştiinţei, cu un lung calendar al discuţiilor despre prioritatea descoperirilor şi se tratează instituţionalizarea ştiinţei cafactor al recunoaşterii acestei priorităţi;

• A treia direcţie: O sociologie a ştiinţei, care se dezvoltă în perioada 1950–1960 şi care priveşte ştiinţa ca subsistem social. Remarcăm,în acest context, lucrarea lui N. Storer, Sistemul social al ştiin ţ ei , în careştiinţa este înţeleasă ca un subsistem al întregului sistem al societăţii, însensul conceptului de sistem social dat de T. Parsons. Storer porneşte de laanaliza sociologică a ştiinţei ca profesie, de la cercetarea sociologică a



71

creaţiei ştiinţifice. El construieşte un sistem de norme de comportament înştiinţă, care a servit ulterior la alte elabor ări;

• A patra direcţie: O sociologie a ştiinţei dedicată aspectuluicognitiv al activităţii ştiinţifice. Această direcţie de dezvoltare a sociologieiştiinţei este ilustrată cel mai bine de J.M. Ziman (1968). După părerea lui

Namer, Ziman depăşeşte distincţia dintre ştiinţă ca şi cunoaştere, caactivitate şi ca instituţie socială, folosind conceptul unificator de „consens”

(identitate a modului de a gândi). Pentru Ziman, doar cunoştinţele„unanime” sunt sigure şi autentice. Ca urmare, opinia publică reprezintă criteriul adevărului. Această concluzie derivă în special din concepţiaautorului potrivit căreia o ştiinţă „mai unanimă ” este mai adevărată decât oştiinţă „mai pu ţ in unanimă ”. De fapt, însă, nu „unanimitatea” stabileşteconţinutul de adevăr, ci doar din adevăr poate izvorî unanimitatea autentică.

În ultimul timp, în sociologia ştiinţei se manifestă o tendinţă accentuată reprezentată de dezvoltarea sociologiei cunoaşterii ştiinţifice,ca parte esenţială şi în cel mai înalt grad reprezentativă a sociologiei ştiinţei.

În afara aspectelor deja tratate, se impune atenţiei problema, atât deimportantă, a instituţionalizării ştiinţei. După părerea multor oameni deştiinţă, elaborarea unei concepţii sociologice asupra ştiinţei este deneconceput f ăr ă a ţine seama de unul dintre fragmentele sale esenţiale, şi

anume, interpretarea instituţională.

6. Religia

Nu există o definiţie a religiei care să se bucure de unanimitate înrândul cercetătorilor şi unii dintre ei au vorbit chiar de un „Turn Babel” aldefiniţiilor (Y. Lambert, 1991). Într-adevăr, este greu de izolat în totalitatedefiniţia religiosului de analiza acestuia, iar definiţiile propuse reflectă înmod inevitabil orientările de cercetare ale autorilor lor. Pe de altă parte,cum religia se manifestă în moduri diferite, o definiţie trebuie să încerce să subsumeze unui singur concept o varietate fenomenală a religiosului, adică să convină analizei diferitelor religii existente şi să nu fie unilateraldependentă de o religie dată (de creştinism, spre exemplu).

Etimologia însăşi a cuvântului, relegere la Cicero (a relua cuscrupulozitate, a reculege) sau religare la Lactanţiu (a relega) este ezitantă,chiar dacă unii înclină pentru cea dintâi, care permite, după cum aar ătat H. Hatzfeld (1993), definirea religiei ca „activitate simbolică tradi ţ ional ă ”. Pe de altă parte, termenul de religie se situează într-ununivers semantic în care se defineşte prin raportare la alţi termeni(superstiţie, erezie, credinţă, necredinţă …), aceste diferenţieri având decele mai multe ori rolul de a opune un religios veritabil faţă de ceea ce nu



72

pare demn de a primi un asemenea calificativ (religiosul putând el însuşi să fie descalificat în numele credinţei). În sfâr şit, sunt mai multe puncte devedere disciplinare posibile pentru a defini religiosul: definiţia sociologică a religiosului care ne interesează aici nu exclude alte perspective.

În funcţie de privilegierea a ceea ce face religia, a funcţiilor sociale pecare le îndeplineşte, sau a ceea ce este ea, a substanţei sale, ajungem ladefiniţii numite funcţionale sau substantive ale religiilor. Aceste două

registre de definiţii, cu avantajele şi inconvenientele respective, nuepuizează totuşi chestiunea şi vom spune de ce ni se pare necesar să depăşim această opoziţie între abordările funcţionale şi cele substantive (referitoare la substanţă) ale religiilor.

• Definiţii funcţionaleDin perspectiva antropologiei culturale, Clifford Geertz (1966)

defineşte religia după cum urmează:„Un sistem de simboluri care ac ţ ionează în scopul suscit ă rii în

rândul oamenilor a unor motiva ţ ii şi dispozi ţ ii puternice, profunde şidurabile, formulând concep ţ ii de ordin general despre existen ţă şiconferind acestor concep ţ ii o asemenea aparen ţă de realitate încât acestemotiva ţ ii şi aceste motivă ri par că se întemeiază numai pe realitate”.

Potrivit acestei abordări, religia este concepută mai ales ca unansamblu simbolic producător de sens, care permite indivizilor să înscrieevenimente şi experienţe într-o ordine a lumii dată. Deşi de natur ă neempirică, această ordine presupusă a lumii este considerată de credincioşica foarte reală, chiar mai reală decât experienţele laice.

Alţii merg mai departe în determinarea funcţiilor religiei.Definind religia ca pe „un sistem de credin ţ e şi de practici gra ţ iecă rora un grup poate suporta problemele ultime ale vie ţ ii omene şti”,I. Milton Vinger (1970) identifică aceste funcţii cu tipurile der ăspunsuri pe care oamenii le propun chestiunilor referitoare lamoarte, la suferinţă, la sensul ultim al existenţei. Definiţiilefuncţionale au un caracter extensiv, permiţând cuprinderea subtermenul religie a unor fenomene care nu se prezintă ca atare.

• Definiţii substantive În definiţiile substantive, se câştigă la înţelegere ceea ce se pierde

prin extensie. Un exemplu de definiţie substantivă a religiei ne este propus de R. Robertson (1970), care înţelege prin cultură religioasă următoarele:

„Un ansamblu de credin ţ e şi simboluri ( şi de valori ce derivă în mod direct din acestea) ce depinde de distinc ţ ia dintre o realitate empirică şiuna supraempirică , transcendent ă , aspectele empiricului fiind subordonate

semnifica ţ iei nonempiricului”.



73

Melford Spiro (1966), care înţelege prin termenul instituţiemodele de comportamente şi de credinţe împărtăşite sub raport social,vede în religie:

„O institu ţ ie care const ă în interac ţ iuni modelate în mod cultural cu fiin ţ e supraomene şti postulate tot în mod cultural”.

În 1981, Karel Dobbelaere propunea următoarea definiţie a religiei:„Un sistem unificat de credin ţ e şi practici referitor la o realitate

supraempirică , transcendent ă , care-i une şte pe to ţ i cei care ader ă la el cu scopul formă rii unei singure comunit ăţ i morale”.Definiţiile substantive ale religiei raportează, într-un fel sau altul,

religia la transcendent, la supranatural; aceasta este şi poziţia adoptată deB. Wilson (1982). În felul acesta, ele sunt în consonanţă cu întrebuinţareasocială a termenului religie, cel puţin în societăţile occidentale. Celălaltavantaj este acela că permit delimitarea relativ clar ă a obiectului lor,îndepărtând din start, din domeniul religiosului, tot ceea ce nu se refer ă la oformă oarecare a transcendenţei. Pentru că riscă să fixeze religiosul într-oformă stabilită, o definiţie substantivă a religiosului se poate dovediincapabilă să prezinte schimbarea religioasă: religiile se transformă, şiaceastă lume extrem de diversificată de practici simbolice, care este lumeareligiei, cunoaşte mutaţii profunde. Ceea ce se înţelege prin religie într-o

anumită epocă poate fi complet diferit de ceea ce se înţelege prin ea într-oaltă perioadă.Realitate supraempirică, transcendenţă, supranatural: aceşti termeni

cu conţinuturi foarte problematice, datorită faptului că sunt definiţi din punct de vedere istoric şi cultural, caracterizează limitele definiţiilorsubstantive ale religiei. Într-un fel sau altul, definiţiile substantive suntmereu părtinitoare în determinarea a ceea ce este religios şi a ceea ce nueste, pornind de la o anumită viziune a religiosului, de cele mai multe orioccidentală. Or, diversitatea extremă a formelor religioase, precum şievoluţiile noi pe care religiosul le poate cunoaşte trebuie privite cu multă

prudenţă de cercetător. Este, deci, dificil să definim din punct de vederesociologic religia, pe baza unor criterii pur de substanţă.

Putem ieşi din această dilemă încercând să reunim cele două

abordări. Claude Bovay şi Roland J. Campiche (1992), spre exemplu,definesc religia prin îmbinarea unor aspecte funcţionale cu aspecte desubstanţă:

„Orice ansamblu de credin ţ e şi practici, mai mult sau mai pu ţ inorganizat, referitor la o realitate supraempirică transcendent ă , careîndepline şte, într-o societate dat ă , una sau mai multe din func ţ iile



74

urmă toare: integrare, identificare, explicare a experien ţ ei colective,r ă spuns la caracterul structural nesigur al vie ţ ii individuale şi sociale”.

• Teorii despre religie. Tipologia organizaţiilor religioaseReligia există în toate societăţile cunoscute, deşi credinţele şi

practicile religioase variază de la o cultur ă la alta. Toate religiile implică unset de simboluri, care presupun sentimente de veneraţie, legate de ritualuri

practicate de o comunitate de credincioşi.

Abordările sociologice ale religiei au fost influenţate cel maimult de ideile celor trei gânditori „clasici”: K. Marx, E. Durkheim şiMax Weber. Toţi aceştia au considerat că religia este, într-un modfundamental, o iluzie. Ei au crezut că „lumea de apoi”, pe care ocreează religia, este, de fapt, lumea noastr ă, distorsionată, văzută prin

prisma simbolismului religios.Pentru Marx, religia conţine un puternic element ideologic. Ea ofer ă

justificare pentru inegalităţile de avere şi putere existente în societate.Pentru Durkheim, religia este importantă datorită funcţiei de

coeziune pe care o îndeplineşte, în special prin aceea că asigur ă faptul că oamenii se întâlnesc cu regularitate pentru a-şi afirma credinţele şi valorilecomune.

Pentru Weber, religia este importantă datorită rolului pe care îl joacă

în schimbarea socială, mai ales în dezvoltarea capitalismului modern.Toate religiile implică, în fapt, comunităţi de credincioşi, dar există multe diferenţe în modul de organizare a acestora. Există patru tipuriprincipale de organizaţii religioase:

• bisericile sunt instituţiile religioase cele mai mari recunoscute,având, de obicei, o structur ă birocratică formală şi o ierarhie alcătuită dinfuncţionari religioşi;

• sectele sunt grupuri de credincioşi de dimensiuni mai reduse şi mai puţin formale, înfiinţate, adesea, pentru a revigora biserica recunoscută;

• dacă o sectă supravieţuieşte o perioadă mai îndelungată de timp şieste instituţionalizată, dobândeşte numele de confesiune;

• cultele se aseamănă cu sectele, dar nu se preocupă de revigorarea bisericii recunoscute.

Conceptele de biserică, sectă şi confesiune pot fi, în oarecaremăsur ă, determinate cultural. Organizaţiile religioase care există de cevavreme tind să devină birocratice şi inflexibile. Dar simbolurile religioase au o extraordinar ă putere emoţională pentru credincioşi, neacceptându-sereducerea lor la nivelul rutinei. Cu cât activităţile religioase sunt maistandardizate, devenind acte repetate în mod inconştient, cu atât se pierdelatura de sacralitate, iar ritualurile şi credinţele religioase devin un fel de



75

elemente ale vieţii cotidiene. Pe de altă parte, ceremonialurile contribuie larevitalizarea unor calităţi ale experienţei religioase.

• Religia şi funcţiile sale Ca orice fenomen social, şi religia îndeplineşte anumite funcţii într-un

context social determinat. Literatura de specialitate evidenţiază următoarelefuncţii importante:

a) Funcţia cognitivă. Încă din Antichitate, religia a fost înţeleasă ca o

încercare de explicare a lumii, în absenţa unei cunoaşteri ştiinţifice. Camodalitate de cunoaştere, specifică religiei, este forma sa preteoretică,mitologică. Ea are o accentuată orientare antropomorfică, proiectândcaracteristicile existenţei umane, prima existenţă la care cunoaşterea umană a avut acces, asupra tuturor celorlalte domenii ale existenţei, în vedereaexplicării lor. În această perspectivă, antropologul social englez E.B. Taylor ofer ă o primă teorie sistematică, ce are la bază o mare cantitate de date şiinformaţii. Potrivit lui Taylor, caracteristică religiei este ideea de suflet, carea apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experienţe,

precum aceea a viselor, transei, mor ţii. b) Funcţia acţională. Religia reprezintă o formă de extensie a

capacităţii umane limitate de acţiune. James Frazer consider ă că omul primitiv a încercat să abordeze lumea prin magie (complex de tehnici prin

care omul încearcă să realizeze scopurile sale prin controlul for ţelor supranaturale). Religia a apărut în condiţiile în care omul a descoperit că magia este ineficientă. În loc să caute să controleze for ţele supranaturale

prin descântece, ritualuri, formule, omul încearcă să înduplece, să soliciteajutorul for ţelor supranaturale, subordonându-se acestora.

c) Funcţia de reducere a anxietăţii. Bronislav Malinowski a ar ătatcă magia şi religia sunt instrumente de reducere a anxietăţii în situaţiile caredepăşesc posibilităţile efective de control. Religia reprezintă o „sacralizarea crizelor vie ţ ii umane”. Ea nu este o încercare de explicare a lumii, ci unr ăspuns la tragediile vieţii umane, la conflictul dintre proiectele umane şirealităţi;

d) Funcţia socială. În cunoscuta lucrare Formele elementare alevie ţ ii religioase, E. Durkheim evidenţiază faptul că funcţia religiei este de

a afirma superioritatea morală a societăţii asupra membrilor săi, menţinând,astfel, solidaritatea societăţii. Dumnezeul clanului nu este altceva decâtclanul însuşi. În religie, „societatea se sacralizează pe ea însăşi”.

Spre deosebire de Malinowski, A.R. Radcliffe-Brown consider ă că religia are, în primul rând, o funcţie socială, contribuind la menţinerea ordiniisociale. Cercetările din antropologia socială şi culturală pun în evidenţă



76

faptul că numeroase tabuuri şi prescripţii religioase trebuie interpretate camodalităţi de adaptare a colectivităţilor umane la mediul din care fac parte.

În general, teoriile religioase elaborate de antropologii sociali şiculturali au în vedere societăţile arhaice.

e) Funcţia compensatorie. O explicaţie aparte asupra religiei însocietăţile stratificate social o găsim în lucr ările lui K. Marx şi F. Engels.Pe de o parte, religia se constituie într-un protest împotriva lumii alienate,

însă un protest neputincios, ea îndeplinind, în acest fel, o funcţiecompensatorie, care face lumea tolerabilă în speranţa unei compensări înlumea de după moarte. Pe de altă parte, tocmai pentru că religia este oformă de compensare iluzorie a unei vieţi inacceptabile, ea reprezintă un

puternic instrument utilizat de clasele dominante pentru a menţineorganizarea socială care le favorizează.

f) Funcţia de liant social, de prezervare a identităţii comunitare. Numeroase studii relevă faptul că religia reprezintă un instrument importantal constituirii şi prezervării identităţii unor comunităţi etnice sau chiar aunor comunităţi constituite exclusiv prin aderenţa la o credinţă religioasă.Foarte adesea, ea a reprezentat un liant al vieţii sociale, un instrumentspiritual şi instituţional al creşterii coeziunii sociale şi al mobilizăriiresurselor în vederea unei mai bune adaptări la un mediu aflat în continuă

schimbare. Sunt şi situaţii în care diferenţele dintre opţiunile religioase potsă accentueze tensiunile şi conflictele din cadrul unei comunităţi.• Religie şi modernitate. Problema secularizării Ca intenţie de analizare a societăţii şi a evoluţiei acesteia la

modul cât mai sistematic şi mai obiectiv cu putinţă, sociologia s-anăscut din schimbarea socială care a antrenat apariţia societăţiimoderne. Altfel spus, dezvoltarea sa este chiar un element almodernităţii, iar întrebările inerente acesteia în legătur ă cu viitorul şievoluţia religiosului în societăţile industriale îi sunt constitutive. Prinurmare, nu este deloc de mirare că, încă de la începuturile sale,sociologia a fost interesată de fenomenul religios. Deloc surprinzător este şi faptul că a putut să gândească, în calitatea sa de ştiinţă pozitivă a socialului, că poate propune bazele ştiinţifice ale unei morale laice

debarasate de elementele mitice de provenienţă religioasă (Durkheim)şi chiar să se considere ea însăşi o alternativă modernă a religiosului şia metafizicii. Această implicare a sociologiei în procesul demodernizare a avut drept consecinţă faptul că sociologii au avuttendinţa de a considera modernitatea un proces opus religiosului. Dacă industrializarea, urbanizarea şi raţionalizarea ar contribui la dizolvarealumilor religioase, dacă modernitatea ar reprezenta o „demitizare a



77

lumii” (Weber), religiosul ar putea să apar ă, în aceste condiţii, ca or ămăşiţă supravieţuitoare menită să dispar ă, într-un termen mai scurtsau mai lung, de pe orizontul societăţilor moderne.

În direcţia sensului originar al termenului de secularizare – termen prin care se desemna apropierea bunurilor bisericeşti de puterea civilă – unii, precum Peter Berger (1971), definesc secularizarea ca pe un„proces prin care unele sectoare ale societ ăţ ii şi ale culturii sunt sustrase

de sub autoritatea institu ţ iilor şi simbolurilor religioase”.Prin urmare, secularizarea cuprinde, pe lângă un aspect instituţionalşi juridic, un aspect cultural ce se manifestă prin următoarele tr ăsături:

• emanciparea reprezentărilor colective faţă de toate referinţele religi-oase;

• constituirea de învăţături independente faţă de religie;• autonomizarea conştiinţei şi a comportamentului indivizilor faţă de

prescripţiile religioase.Potrivit lui Brayn Wilson (1966), unul dintre cei mai str ăluciţi

reprezentanţi ai tezei secularizării în sociologia religiilor,secularizarea desemnează „procesul prin care institu ţ iile, gândirile şi

practicile religioase î şi pierd importan ţ a (semnifica ţ ia) social ă ”, fiindun proces care afectează locul religiei în sistemul social. În opinia lui

Wilson (1982), secularizarea este legată de trecerea „de la un sistemcu bază comunitar ă la un sistem cu bază societal ă ”, o trecere caretransformă situaţia religiei: „În societatea secularizat ă , religia var ă mâne marginal ă , relativ slabă şi va continua să -i reconforteze peoameni în intersti ţ iile unui sistem social lipsit de suflet, ai că rui

prizonieri mai mult sau mai pu ţ in constrân şi sunt (ace şti oameni)”.Wilson nu identifică secularizarea cu un declin inevitabil al religiei,

după cum nici nu pretinde că secularizarea societăţii înseamnă „că to ţ ioamenii au dobândit o con ştiin ţă secularizat ă ” sau că „au l ă sat la o parteorice interes fa ţă de religie”. Trebuie să se facă distincţia între secularizareasistemului social şi secularizarea actorilor.

După părerea lui Wilson, secularizarea rezultă în principal din procesul de raţionalizare a organizaţiilor moderne şi de autonomizare

crescândă a instituţiilor şi a practicilor sociale faţă de religie, autonomizarecare-i permite omului să se gândească la faptul că-şi poate schimba, prin

practica şi proiectele sale, condiţiile de viaţă şi societatea.Karel Dobbelaere (1981) a identificat trei dimensiuni ale

secularizării:• laicizarea la nivel macrosociologic, care priveşte procesul de

diferenţiere structurală şi funcţională a instituţiilor;



78

• schimbarea religioasă, care se refer ă la evoluţiile înseşi aleuniversurilor religioase şi mai cu seamă la tendinţa lor de a se moderniza;

• implicarea religioasă personală, care se refer ă la comportareaindividuală şi măsoar ă gradul de integrare normativă a persoanelor îngrupurile religioase.

Ca şi Wilson, Dobbelaere consider ă că secularizarea este un procescare priveşte în principal sistemul social sau nivelul societal. În acest sens,

măsurile de participare religioasă nu i se par a fi indicatorii cei mai fiabili aisecularizării. Diferitele nivele reperate de Dobbelaere permit identificareautilă a evoluţiilor nu întotdeauna concordante care afectează societatea,organizaţiile religioase şi indivizii.

În fond, prin secularizare trebuie să înţelegem o mutaţie socio-culturală globală manifestată prin diminuarea rolului instituţional şi culturalal religiei, care ar pierde mult din puterea sa socială. Dintr-un cadru ceîngloba societatea şi reprezenta sensul ultim al ordinii sale, ale căruicredinţe şi al cărui limbaj se impregnau adânc în viaţa cea de toate zilele aindivizilor, religia ar deveni un sector ca atâtea altele ale vieţii sociale şichiar o lume din ce în ce mai str ăină pentru un mare număr de persoane.

VIII. ORGANIZAŢIILE ŞI CONDUCEREA LOR

Definită ca „ansamblu uman formalizat şi ierarhizat în vedereaasigur ă rii cooper ă rii şi coordonă rii membrilor să i pentru atingerea unor

scopuri date” (Erhard Friedberg, 1997), ca „un grup uman, alcă tuit din speciali şti care lucrează împreună la o sarcină comună ” (Peter F. Drucker, 1999), ca „un grup mare de persoane, structurat într-un mod impersonal şicare are menirea de a asigura anumite obiective specifice” (Giddens,2001), organizaţia s-a impus ca un semn distinctiv al epocii contemporane,iar societatea în care tr ăim arată exact ca organizaţiile care o alcătuiesc.Bună sau rea, cu cele bune şi cu cele rele, societatea noastr ă reflectă, înmare măsur ă, ceea ce există, se întâmplă, se dezvoltă sau se schimbă înspaţiul organizaţional (Mihaela Vlăsceanu, 1999).

1. Teorii despre organiza ţ ii Etapa I

Etapa cuprinsă între 1900-1930 a avut ca semn distinctiv pentruorganizaţii imaginea clasică a acestora ca „maşini” proiectate deliberat să realizeze scopuri specifice. În cadrul acestei etape au fost dezvoltateurmătoarele modele teoretice:



79

a) Managementul ştiinţific, promovat de Frederick Taylor

Taylor, artizanul a ceea ce este cunoscut drept „managementştiinţific”, ar ăta: „Obiectul principal al managementului trebuie să fieasigurarea maximei prosperit ăţ i pentru patron, împreună cu maxima

prosperitate pentru salariat. Pentru patron, maxima prosperitate nuînseamnă neapă rat profituri mai mari pe termen scurt, ci dezvoltarea

tuturor aspectelor care îi asigur ă întreprinderii o prosperitate permanent ă . Pentru salaria ţ i, prosperitatea maximă nu înseamnă doar salarii mai mariimediate, ci şi dezvoltarea capacit ăţ ii lor de a ob ţ ine realiză ri maivaloroase, la nivelul maxim la care sunt califica ţ i” (D.S. Pugh,D.J. Hickson, 1994).

Dependenţa reciprocă dintre conducere şi salariaţi, precum şinecesitatea de a munci împreună în scopul atingerii obiectivului comun al

prosperităţii crescute pentru toţi cei implicaţi i s-au părut evidente luiTaylor.

Iniţiind realizarea de studii sistematice asupra muncii şimanagementului, Taylor a ajuns să propună patru mari principii alemanagementului ştiinţific:

• dezvoltarea ştiinţei reale a muncii, prin adunarea şi sistematizarea

tuturor cunoştinţelor deţinute de muncitori şi reducerea lor la reguli, legi,chiar la formule matematice;• selecţia ştiinţifică şi perfecţionarea progresivă a muncitorului:

alegerea muncitorilor în funcţie de însuşirile lor fizice şi intelectuale absolutnecesare muncii, însoţită de instruirea lor pentru a putea ajunge muncitoride „primă clasă”;

• combinarea ştiinţei muncii cu for ţa de muncă selecţionată şi perfecţionată ştiinţific: inducerea dorinţei sau interesului muncitorilor pentru a se instrui şi a progresa, fapt ce poate fi realizat fie prin folosireaunor stimulente, fie prin comportamente amabile sau consideraţie din

partea conducătorilor;• cooperarea constantă şi strânsă între conducere şi muncitori:

distribuirea echitabilă a muncii şi a responsabilităţilor între muncitori, ceea

ce poate preîntâmpina apariţia conflictelor.Esenţa concepţiei tayloriste este rezumată de însuşi creatorul ei, înfinalul lucr ării sale Principles of Scientific Management : „Organizarea ştiin ţ ifică nu comport ă neapă rat o mare inova ţ ie, nici o descoperire de fapte noi, extraordinare; ea const ă într-o oarecare combina ţ ie de elementecare n-a fost încă f ă cut ă , în gruparea cuno ştin ţ elor analizate şi în clasarealor sub formă de legi şi reguli, care constituie o ştiin ţă ; aceast ă ştiin ţă esteînso ţ it ă de o schimbare total ă în atitudinile reciproce ale lucr ă torilor şi



80

conducă torilor, nu numai în raport cu oamenii, ci şi în raport curesponsabilit ăţ ile şi îndatoririle proprii. Rezult ă o nouă reparti ţ ie aîndatoririlor şi o cooperare strânsă şi cordial ă , imposibil de ob ţ inut învechiul sistem de conducere. Aceast ă combina ţ ie ce reprezint ă organizarea ştiin ţ ifică poate fi rezumat ă astfel:

– ştiin ţă în loc de empirism; – armonie în loc de discordie;

– cooperare în loc de individualism; – randament maxim în loc de produc ţ ie scă zut ă ; – formarea fiecă rui om, pentru a-l determina să ob ţ ină randament şi

prosperitate maxime” (M. Zlate, 2001).

b) Teoria organizării şi administraţiei, dezvoltată de Henry Fayol

Preocupat de realizarea unei analize teoretice adecvate unei largigame de organizaţii, Fayol şi-a pus întrebarea fundamentală: Ce estemanagementul?, oferind un r ăspuns neaşteptat pentru vremea sa:managementul este un tot, care cuprinde:

• prevederea şi planificarea: examinarea viitorului şi întocmirea planului de acţiune;

• organizarea: crearea structurii materiale şi umane a întreprinderii;• conducerea: menţinerea activităţii în rândul personalului;• coordonarea: corelarea, unificarea şi armonizarea tuturor activităţi-

lor şi eforturilor;• controlul: supravegherea, astfel încât totul să se desf ăşoare în con-

formitate cu regulile stabilite şi ordinele transmise.Pentru transpunerea eficientă în practică a acestor coordonate de bază

ale managementului, Henry Fayol propune 14 principii ale administr ării ,de fapt, principii ale managementului:

• diviziunea muncii;• autoritatea şi responsabilitatea;• disciplina;• unitatea de comandă şi acţiune;• unitatea de direcţie;• subordonarea interesului individual în raport cu interesul general;• remunerarea corectă a personalului;• centralizarea şi descentralizarea;• ierarhia;• ordinea;• echitatea;• stabilitatea în funcţii a personalului;



81

• iniţiativa;• unitatea personalului.

c) Teoria birocraţiei, elaborată de Max Weber

După opinia lui Weber, toate organizaţiile de mare întindere autendinţa, prin natura lor, să fie birocratice. Cuvântul birocraţie a fostinventat de către Monsieur de Gournay, în anul 1745, care a adăugat

cuvântului birou, însumând atât încă perea, cât şi masa de scris, un termenderivat din verbul grecesc a conduce. Birocraţia ar însemna, deci,conducerea de către funcţionari. Ca termen, birocraţia a fost aplicată, maiîntâi, funcţionarilor guvernamentali, însă, treptat, a fost extinsă pentru adefini organizaţiile mari, în general.

Birocraţiile s-au dezvoltat pe deplin abia în vremurile moderne.După Weber, expansiunea birocraţiei este inevitabilă în societăţilemoderne, întrucât autoritatea birocratică este singurul mod de adaptare lacerinţele administrative ale sistemelor sociale de mare întindere. Totuşi,Weber considera că birocraţia prezintă multe neajunsuri importante, care auimplicaţii semnificative în viaţa socială modernă.

Preocupat de problema autorităţii şi încercând să identifice temeiurile pentru care oamenii acceptă legitimitatea autorităţii, Weber a ajuns la

descrierea a trei tipuri „pure” de organizaţii:• organiza ţ ia centrat ă pe lider (tipul charismatic): tipul de

organizaţie în care exercitarea autorităţii se bazează pe calităţile personaleale liderului, pe charisma lui; ierarhia constă în acest caz dintr-un lider şidiscipolii săi, aceştia din urmă total devotaţi, având şi rolul de mediere întrelideri şi mase; puterea decizională îi apar ţine în exclusivitate liderului, faptce aduce cu sine un risc crescut de abordare defectuoasă a problemelor cucare se confruntă organizaţia respectivă;

• organiza ţ ia patriarhal ă (tipul tradi ţ ional): se caracterizează prinexistenţa unui sistem de autoritate acceptată în virtutea tradiţiei, a datinilor,a faptului că „întotdeauna a fost aşa”; tradiţia este glorificată, rangul sau

poziţia în societate au o importanţă deosebită, iar relaţiile existente într-oastfel de organizaţie sunt mai mult de tipul „stă pân-supus”;

• organiza ţ ia birocratică (tipul ra ţ ional-legal ): tip de autoritateraţional-legal, pe care Weber îl consider ă ca reprezentând instituţiadominantă în societatea modernă; sistemul este numit raţional pentru că îninteriorul său mijloacele sunt desemnate expres pentru realizarea unor scopuri specifice, este legal fiindcă autoritatea se exercită pe baza unuisistem de reguli şi proceduri specifice poziţiei pe care individul o ocupă într-o anumită perioadă de timp.



82

Principalele caracteristici ale organizaţiilor birocratice, aşa cum ar fi fost ele definite de Max Weber, sunt următoarele:

• specializarea;• structura ierarhică autoritar ă;• sistemul de reguli şi reglementări formale;• impersonalitateaşi impar ţialitatea;• promovarea în carier ă;• eficienţa organizaţiilor birocratice.d) Teoria comportamentului administrativ, formulată de Herbet

Simon Prin promovarea conceptului de ra ţ ionalitate limitat ă şi a teoriei

privind comportamentului de luare a deciziei , care se raportează,îndeosebi, la structura formală a organizaţiei – reguli, ierarhii funcţionale,ierarhii de obiective –, Simon poate fi inclus în această primă etapă adezvoltărilor teoretice în analiza organizaţională.

Etapa a II-a

După 1920 şi până în anul 1960, se conturează treptat şi se impuneun nou model de înţelegere şi explicare a organizaţiilor, centrat pe ideeaconsider ării lor ca sisteme naturale. Următoarele teorii au fost dezvoltate în

această etapă:a) Şcoala relaţiilor umane

Teoreticienii sistemelor naturale sunt interesaţi de studierea acelor caracteristici care le definesc ca organisme sau colectivit ăţ i sociale.Accentul este deplasat spre considerarea vieţii contemporane a acestor colectivităţi sociale, respectiv spre studierea şi explicarea acelor aspecteresponsabile de apariţia, cristalizarea şi varietatea formelor de manifestare acomportamentului social în organizaţii. Preocupările centrale ale promoto-rilor acestui model sunt legate de:

• analiza structurilor informale şi a modului în care acestea influen-ţează organizarea formală;

• mecanismele de integrare a necesităţilor individuale în cele organi-zaţionale;

• problemele mai generale referitoare la „supravieţuirea organizaţiei”.Cele mai importante contribuţii la dezvoltarea orientării cunoscute

sub denumirea de „ şcoala rela ţ iilor umane” apar ţin lui G.E. Mayo,F.J. Roethlisberger şi D. Mc. Gregor.



83

Scopul iniţial al investigaţiilor lui Mayo şi Roethlisberger a fostacela de a înţelege relaţia dintre condiţiile de muncă şi productivitate.

Descoperind rolul structurii informale în cadrul organizaţieiformale, şcoala relaţiilor umane a contribuit la zdruncinarea principalelor supoziţii pe care se baza paradigma raţionalistă de abordare a organizaţiilor.Rezultatul cel mai important este acela de promovare a viziunii organiza-ţiilor ca sisteme sociale, evidenţiindu-se faptul că eficienţa organizaţională

depinde de complementaritatea şi congruenţa dintre scopurile organizaţieişi necesităţile personale ale angajaţilor. Este important, de asemenea, rolulconducerii în stimularea şi influenţarea comportamentului individual almembrilor organizaţiei, cercetătorii ar ătând că performanţa şi satisfacţia înmuncă ale angajaţilor sunt determinate de caracteristicile liderilor, respectivde calitatea climatului de supraveghere şi conducere (Mihaela Vlăsceanu,1999).

La rândul său, Mc Gregor, preocupat toată viaţa de interpretareaorganizaţiilor dintr-o perspectivă umană, conturează două concepţiimanageriale care ghidează modul de raportare a conducătorilor la oameni:Teoria X şi Teoria Y , fiecare dintre ele bazându-se pe o serie de ipoteze

privind motivaţia muncii şi conducerea. b) Teoria privind comportamentul cooperator în organizaţiile

formale, promovată de Chester Barnard Principala contribuţie a lui Chester Barnard la dezvoltarea teorieiorganizaţiilor constă în formularea principiilor care fundamentează existenţa şi funcţionarea organizaţiilor: ac ţ iunea social ă de cooperare.

În concepţia lui Barnard, o organizaţie apare atunci când suntîntrunite cel puţin două condiţii:

• există persoane capabile să comunice între ele;• acestea doresc să contribuie acţional la realizarea unui scop comun.O altă idee accentuată de Barnard este aspectul cooperator al

scopului organiza ţ ional . Pentru ca membrii unei organizaţii să coopereze,este necesar ca scopul să fie acceptat şi considerat relevant atât pentru ţelulorganizaţiei ca întreg, cât şi pentru fiecare individ în parte. Aspectulsubiectiv al scopului organizaţional este considerat central. Temeiul acţiunii

cooperatoare, conform viziunii lui Barnard, este reprezentat de un scopcooperator , apreciat de participanţi ca fiind cel al organizaţiei.

c) Teoria instituţională a lui Philip Selznick În elaborarea teoriei sale, Selznick porneşte de la acceptarea ideii că

organizaţiile sunt instrumente proiectate deliberat pentru atingerea unor scopuri. Organizaţia este însă alcătuită din oameni care, prin simpla lor

prezenţă, colorează viaţa organizaţională cu accente nonraţionale,



84

determinate de atitudinile, obiceiurile, angajamentele sau perspectivele lor diferite. Pentru a evada din această perspectivă limitată de interpretare aorganizaţiilor, autorul propune termenul de institu ţ ie, considerat că acestasurprinde mai sugestiv caracteristicile organizaţiei, ca produs natural al

presiunilor şi necesităţilor sociale.Pentru a surprinde şi mai nuanţat acest proces de schimbare, Selznick

introduce alte două concepte: competen ţ a distinctivă şi personalitatea

organiza ţ ional ă, ar ătând că infuzia de valori transformă organizaţiile îninstituţii, oferindu-le o identitate distinctă. Selznick accentuează şi el roluldecisiv al liderului în procesul evolutiv al organizaţiei, în viziunea sa liderulinstituţional fiind acela care dispune în cea mai înaltă măsur ă de capacitateade a promova şi proteja valorile.

Etapa a III-a

În jurul anului 1950, preocuparea teoreticienilor şi analiştilor seorientează spre studiul schimburilor reciproce sau interdependenţelor dintreorganizaţii şi mediu, acesta fiind considerat o sursă esenţială ainformaţiilor, energiei şi ordinii prin care se asigur ă însăşi supravieţuireaorganizaţiilor.

Acestei etape îi corespund următoarele modele teoretice:

a) Teoriile de contingenţă (G.M. Stalker, P. Lawrence, J. Lorch,J. Woodward, J.D. Thompson)

Teoriile contingenţei argumentează că orice problemă (umană sau destructur ă) a organizaţiilor trebuie abordată nu la modul general, ci în funcţiede situa ţ ia specifică. Aceasta înseamnă că nu există o singur ă sau „cea mai

bună” structur ă de organizare, formă de motivare sau de practică deconducere, care să fie potrivită în orice situaţie. Modul de abordare afiecărei probleme trebuie adecvat cerinţelor situaţiei specifice, respectivtipurilor de activităţi, de oameni sau de mediu în care funcţionează organizaţia. Eficienţa organizaţiei este determinată de modul de adecvare astructurii şi proceselor interne ale organizaţiei la natura mediului.

Constituindu-se ca o provocare la adresa interpretăriiorganizaţiilor ca sisteme închise, teoriile de contingenţă accentuează ideea că „o mare parte a varian ţ ei din comportamentul unor firmedepinde de mediu”. În cadrul abordării contingenţiale au fost

promovate extrem de multe analize şi modele a căror premisă eraaceea că modul de adecvare a caracteristicilor organizaţiilor lacerinţele mediului va determina însăşi capacitatea lor de adaptare(Corina Ilin, 2004).



85

b) Analiza costurilor tranzacţionale

Oliver Williamson promovează un model analitic care îmbină perspectivele de abordare a organizaţiilor ca sisteme deschise şiraţionale. El îşi dezvoltă teoria pornind de la încercarea de a explicaoriginile şi raţiunile existenţei organizaţiilor. R ăspunsul pe care îlofer ă reprezintă o conceptualizare a formării şi schimbării

instituţionale, apelând în formularea explicaţiilor la teoriile economiceale pieţei şi la teoria organizaţională. Prin combinarea unor elementespecifice celor două modalităţi de analiză, Williamson a ajuns laformularea conceptului de „economie instituţională”, motiv pentrucare este considerat un reprezentant al „noii teorii economiceinstituţionale”. Din multitudinea tranzacţiilor existente într-o societate,unele au loc pe piaţă, iar altele în cadrul organizaţiilor. Alegereacadrului sau a modului de realizare a tranzacţiei depinde atât deinformaţia disponibilă, cât şi de costurile presupuse de eventualanecesitate a obţinerii unor informaţii suplimentare. Alegerea moduluide tranzacţionare depinde de modul de combinare a două seturi defactori: primul se refer ă la caracteristicile decidenţilor (ra ţ ionalitatealimitat ă şi oportunismul ), iar cel de-al doilea are în vedere condiţiilede mediu (complexitatea deciziilor, incertitudinea deciden ţ ilor privindaspecte importante ale tranzacţiilor, numă rul tranzac ţ iilor dintre

parteneri).

Etapa a IV-a

La sfâr şitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 ai secolului trecut, s-a produs o nouă schimbare în modul de abordare şi analiză a organizaţiilor.Semnificative pentru această etapă sunt:

Teoria organizării, elaborată de K.E. Weick

Analiza lui Weick se focalizează pe examinarea proceselor cognitive responsabile de crearea şi susţinerea organizaţiilor, respectiv

pe acţiunile sau activităţile prin care membrii organizaţiei instituie sauedifică lumea (mediul) ce-i înconjoar ă. Prin teoria sa cu privire larolul şi importanţa proceselor cognitive în instituirea şi modelareaactivităţilor şi mediului organizaţional, dar mai cu seamă prinaccentuarea caracteristicilor evolutive ale acestor procese, Weick sesituează printre teoreticienii care văd organizaţiile ca pe nişte sistemenaturale, şi nu raţionale, combinând totodată această perspectivă de



86

abordare cu cea a organizaţiilor ca sisteme deschise. Analiza luiWeick se realizează la nivelul psihologiei sociale.

Analiza ecologică este un model explicativ care accentuează importanţa relaţiilor dintre organizaţii şi mediu, din perspectiva capacităţiide adaptare a acestora la presiunile de control ale mediului.

2. Conducerea organiza ţ iilor

Într-o definiţie tradiţională, conducerea apare ca influen ţ ainterpersonal ă orientat ă că tre atingerea obiectivului sau obiectivelor (organiza ţ ionale). Deşi nu reuşeşte a surprinde întregul tablou,accepţiunea general acceptată a conducerii are meritul de a sublinia,

prin termenul „interpersonal”, importanţa factorului uman antrenat îndinamica acestui fenomen. Liderul de succes influenţează opiniile,atitudinile, comportamentul şi sentimentele oamenilor , r ăspunzândnevoilor lor (de structur ă, de claritate, de constanţă, de suport) înraport cu cerinţele situaţiilor în care acţionează.

Teoriile organizaţionale ale conducerii promovează ideea că liderul obţine acest rezultat de la oamenii săi, motivând, influenţând,inspirând, furnizând un obiectiv, propunând o viziune, dând astfel sensacţiunii angajaţilor.

Liderul cultivă şi valorifică sursele de influenţă şi putere caredevin operaţionale la nivel informal, astfel încât sensul viziunii propuse de el şi obiectivele desprinse de aici îşi păstrează valoarea şiînsemnătatea în conştiinţa oamenilor, chiar şi în momentele dificile aletraseului, aceştia urmându-l îndeaproape.

Nu orice şef este lider. În toate grupurile din cadrulorganizaţiilor pot fi descoperiţi lideri f ăr ă vreun titlu oficial. Surselede influenţă într-un grup pot fi formale (conferite de autoritatea

poziţiei personale în ierarhia organizaţională) sau informale(dezvoltate în perimetrul relaţiilor interpersonale, prin interacţiunea cucolegii sau subordonaţii). Maniera în care este exercitată această influenţă în relaţie cu oamenii constituie domeniul de analiză alteoriilor conducerii (Cătălina Zaborilă, 2004).

A. Influenţă şi putere în organizaţii Influen ţ a – abilitatea de a schimba comportamentul celorlalţi într-o

anumită direcţie – se exercită în domeniul puterii . Puterea reprezintă potenţialul sau capacitatea unei persoane de a

exercita influenţă (Spector, 2000). Cu cât o persoană deţine mai multă putere, cu atât este mai larg teritoriul de manevr ă al acesteia şi cu atât maisigur ă eficienţa tacticilor de influenţă aplicate. Se poate urmări fenomenul



87

în experienţa din grupurile de lucru. Se întâmplă, uneori, ca o persoană să se delimiteze ca un centru de influenţă (lider emergent) datorită entuziasmului, talentului, calităţilor personale. Desemnarea oficială aaceleiaşi persoane ca lider al grupului îi va spori influenţa, în baza puteriiconferite de poziţia de autoritate în care a fost învestită.

B. Perspective teoretice asupra conducerii

• Perspectiva centrată pe trăsăturile de personalitate;• Perspectiva centrată pe comportament;• Teoriile contingenţei (situaţionale);• Teorii tranzacţionale;• Teoria conducerii charismatice; • Teoria liderului tranzacţional versus cel transformaţional.

C. Stiluri de conducere

a) Modelul continuumului conduceriiConceptul de stil de conducere este abordat şi dezvoltat pentru

prima dată cu ocazia unui studiu efectuat de Lewin, Lippit şi White, înanul 1939, asupra comportamentului conducătorilor unor grupuri de copiiîntre 10 şi 11 ani. Acest studiu clasic deschide calea cercetărilor privindconducerea participativă, urmărind efectele participării membrilor grupului la luarea deciziilor în privinţa performanţei.

Autorii descriu şi compar ă efectele a trei stiluri de conducere carefacilitează în diferite grade sau inhibă participarea membrilor echipei laluarea deciziilor: autoritar, democratic şi permisiv (fr.laissez–faire),sugerând că se pot distinge două orientări semnificative încomportamentul liderului: orientarea spre probleme legate de oameni(sesizată la liderul democratic) şi orientarea spre probleme legate desarcinile de lucru (sesizată la liderul autoritar).

Stilul autoritar defineşte situaţia în care puterea este concentrată înmâinile unei singure persoane – liderul. Acesta adoptă deciziile şi le anun ţă membrilor echipei, de la care se aşteaptă să le urmeze îndeaproape.Conducerea nu este preocupată de părerile şi atitudinile subordonaţilor faţă

de decizia adoptată, ci de îndeplinirea de către aceştia a sarcinilor prevăzuteşi de atingerea obiectivelor fixate (orientate spre sarcini).

Stilul participativ presupune ca liderul să ia deciziile împreună cumembrii grupului (orientate spre oameni). Variantele acestui tip sunt: stilulconsultativ (liderul solicită opiniile şi argumentele membrilor echipeiînainte de a lua o decizie definitivă, dar el are ultimul cuvânt de spus şidecizia finală îi apar ţine), stilul orientat spre consens (liderul ascultă opiniile membrilor echipei şi încurajează discuţiile de grup pe marginea



88

diferitelor argumente aduse, dorind ca decizia finală să fie susţinută şiîmpărtăşită de toţi, chiar dacă acordul nu este total) şi stilul democratic (liderul cere opinia fiecărui membru al echipei şi supune la vot deciziafinală, astfel încât ea să reflecte nevoile, interesele, argumentele grupului).

Stilul permisiv (laissez-faire) descrie liderul care îşi deleagă întreagaautoritate membrilor grupului. Membrilor grupului li se specifică şi li serepartizează sarcinile de lucru, ei având libertatea de a decide cum îşi

îndeplinesc aceste sarcini, în limitele normelor şi politicii organizaţiei, iar liderul nu se implică decât atunci când este solicitat în acest sens. b) Grila managerială Grila conducerii, elaborată de Blake şi Mouton (1964), porneşte de

la aceleaşi două orientări distincte ale comportamentului de conducere:oameni versus sarcini, relaţii umane versus productivitate/profit. De această dată nu le regăsim ca limite ale unui continuum (reprezentare ce sugerează

posibilitatea ca orientarea predominantă într-o direcţie să excludă preocuparea pentru cealaltă), ci ca dimensiuni care se integrează simultanîn comportamentul de conducere (reprezentare ce avansează posibilitateaca stilul de conducere să reflecte ambele preocupări, în funcţie denecesităţile organizaţiei la un moment dat).

Grila de reprezentare a stilurilor de conducere cuprinde două axe(dimensiuni):

• axa orizontal ă, care evaluează preocuparea conducătorului pentrurezultate (calitatea produselor/serviciilor, performanţa, profitul, îndeplinireamisiunii etc.);

• axa vertical ă, care evaluează preocuparea conducătorului pentruoameni (susţinerea membrilor echipei, cultivarea unor relaţii profesionale

bazate pe respect şi încredere, preocuparea pentru securitatea posturilor angajaţilor etc.) (Mihaela Vlăsceanu, 1993).

Principalele stiluri sunt definite de combinaţia, în diferite propor ţii, ainteresului pentru rezultate şi oameni.

IX. COMUNITĂŢILE TERITORIALE

Comunit ăţ ile umane teritoriale

• Comunităţile umane teritoriale reprezintă cadrul de desf ăşurare avieţii sociale. Ele sunt constituite din grupuri de oameni care tr ăiesc într-oanumită arie geografică, sunt cuprinşi într-o anumită diviziune socială amuncii, au o anumită cultur ă comună şi un sistem social de organizare aactivităţilor, sunt conştienţi de apartenenţa lor la comunităţile respective,acţionând în mod colectiv şi organizat (Ioan Mihăilescu, 2003).



89

În cazul comunităţilor umane teritoriale se poate vorbi de o varietatede structuri social-spaţiale, care, în decursul istoriei, s-au remodelat sau aur ămas neschimbate perioade îndelungate de timp.

Datorită diversităţii mari a punctelor de vedere, izvorâte atât dinvarietatea abordărilor disciplinare, cât şi din multitudinea formelor decomunităţi, definiţiile date comunităţilor umane teritoriale pot fi grupate înurmătoarele clase distincte:

• definiţii de tip istorico-genetic, care au în vedere devenirea social-istorică a comunităţilor teritoriale;• definiţii statistico-administrative; în cazul României, organizarea

administrativă operează cu următoarele tipuri de comunităţi teritoriale:− municipiul;− oraşul;− comuna suburbană;− comuna rurală, având ca subdiviziune satul;• definiţii sociologice, care au la bază, în principal, criterii

sociologice şi care sunt de o mare diversitate.

A. Comunităţile rurale

Realităţi complexe, cu variate determinări şi caracteristici,

comunităţile rurale prezintă o mare diversitate de la o societate la alta şide la o perioadă istorică la alta.

Referindu-se la vechile comunităţi rurale româneşti, Henri H. Stahl le defineşte astfel, pornind de la o serie de caracteristici demografice,economice, sociale şi culturale:

• satul era un grup biologic relativ redus, bazat pe legături de rudenie;• sub aspect economic, satul era autarhic;• întreaga activitate a satului era organizată şi controlată de obşte;• satul avea o cultur ă proprie cu caracter folcloric;• comunităţile rurale întreţineau legături unele cu altele în cadrul unor

veritabile societăţi ţăr ăneşti regionale.George Em. Marica (1942) identifică următorul set de variabile în

funcţie de care putem defini şi deosebi o aşezare rurală de o comunitate

urbană:• ocupaţiile locuitorilor;• caracteristicile ecologice;• densitatea populaţiei;• dimensiunea aşezării umane (numărul de locuitori);• stratificarea socială;• omogenitatea sau eterogenitatea socio-culturală;



90

• mobilitatea socială;• tipul de interacţiune socială;• tipul de solidaritate socială.Pentru R. Redfield (1955, 1956), comunitatea rurală se defineşte

prin faptul că este „un tot uman”, având la bază următoarele criterii:• identitate;• omogenitate;• dimensiuni reduse;• autonomie.Prin aplicarea acestor criterii de analiză a diferitelor societăţi,

R. Redfield ajunge să distingă între folk society şi civilization şi să stabilească o tipologie a comunităţilor rurale.

Potrivit lui R. Redfield, tipul ideal de societate ţărănească (comunitate rurală) se defineşte prin următoarele tr ăsături:

• autonomie relativă a colectivităţilor ţăr ăneşti faţă de societatea carele înglobează, le domină sau le influenţează, dar tolerează originalitatea lor;

• importanţa structurală a grupului domestic în organizarea vieţiieconomice şi a vieţii sociale a colectivităţii;

• un sistem economic de autarhie relativă, care nu distinge consumulde producţie şi care întreţine relaţii cu societatea globală;

• o colectivitate locală caracterizată prin raporturi interne de intercu-noaştere şi raporturi slabe cu colectivităţile din jur;• funcţia decisivă a notabilităţilor, care au rolul medierii între colecti-

vitatea ţăr ănească şi societatea globală (Ioan Mihăilescu, 2003).În ceea ce priveşte viitorul comunităţilor rurale în societăţile

industrializate, ca urmare a schimbărilor intervenite în ultimele decenii,Ioan Mihăilescu (2003) rezumă astfel punctele de vedere conturate:

• punctul de vedere paseist , de orientare ecologistă, care susţineredezvoltarea comunităţilor ţăr ăneşti tradiţionale, pe cât posibil beneficiindde condiţiile oferite de tehnica modernă; au fost formulate modele alecomunităţii rurale bazate pe reconsiderarea rolului agriculturii şi al lumiireale în cadrul societăţilor industrializate;

• punctul de vedere care sus ţ ine dispari ţ ia comunit ăţ ilor rurale,

unele nemaisupravieţuind ca entităţi teritoriale, iar altele transformându-seîn oraşe; această orientare îşi are originile în ideologiile creşterii cantitativenelimitate şi se bazează pe ideea superiorităţii oraşului şi a declinuluiinevitabil al comunităţii rurale ca formă de viaţă socială; acest punct devedere a fost prezent, în mod direct sau indirect, în politicile sociale

promovate în anii 1950–1960, atât în ţările capitaliste, cât şi în fostele ţărisocialiste din Europa de Est; ideile promovate de acest curent sunt respinse



91

în numeroase analize recente, atât în studiile sociologice, cât şi în măsurilede politică socială şi de politici regionale;

• punctul de vedere care sus ţ ine posibilitatea men ţ inerii comunit ăţ ilor rurale ca formă de locuire şi de viaţă socială, dar într-oformă diferită, în multe privinţe, de cea a comunităţilor rurale tradiţionaleţăr ăneşti; se pledează pentru o dezvoltare diferenţiată a comunităţilor ruraledupă modele care iau în considerare specificitatea acestora; este un punct

de vedere larg acceptat, în multe ţări el orientând şi politicile de dezvoltarerurală.

B. Comunităţile urbane

Ca şi în cazul comunităţilor rurale, definirea termenului decomunitate urbană, oraş¸ este la fel de dificilă. Câteva caracteristici careîntrunesc consensul specialiştilor pot fi considerate definitorii pentrucomunităţile urbane:

• volum demografic relativ mare;• prezenţa a numeroase ocupaţii specializate în cadrul diviziunii

sociale a muncii;• preponderenţa activităţilor industriale şi în sfera serviciilor;• organizarea socială bazată pe diviziunea ocupaţională şi pe structu-

ra socială;• reglementarea formală, instituţională a relaţiilor sociale;• însemnătatea redusă a relaţiilor de rudenie şi a celor de intercunoaş-

tere;• viaţa socială raţionalizată.Dezvoltarea urbană cunoaşte tr ăsături specifice fiecărei societăţi sau

regiuni, încât nu se poate vorbi de o teorie generală a urbanizării.

Teorii despre urbanism

Multă vreme, baza teoretică şi de cercetare în sociologia urbană a fostconstituită de ideile formulate de Robert Park, Ernest Burgess şiLouis Wirth, specialişti proveniţi de la Universitatea din Chicago. Oatenţie specială merită două concepte dezvoltate de „Şcoala de la Chicago”:unul este reprezentat de aşa-zisa abordare ecologică a analizei urbane,celălalt este caracterizarea urbanismului ca mod de viaţă.

Teoriile recente despre urbanism au fost formulate de:• David Harvey – restructurarea spa ţ iului ;• Manuel Castells – urbanismul şi mi şcările sociale.





93

• aceste oraşe sunt pieţele pe care „produsele” finanţelor şi aleindustriilor de servicii sunt cumpărate, vândute sau tranzacţionate în moddiferit.

X. COMPORTAMENT COLECTIV ŞI SCHIMBARE SOCIALĂ

Deşi psihosociologul francez Gustave Le Bon (1895) este cel dintâicare a abordat problematica comportamentului colectiv, termenul caatare a fost utilizat pentru prima dată de sociologii americani RobertPark şi Ernest Burgers (1921).

Definit ca „tip de comportament emergent (spontan şi ghidat denorme create de participan ţ i) şi extrainstitu ţ ional (orientat după altenorme, adesea divergente, decât cele general acceptate social)” (SeptimiuChelcea, 1993) sau „termen generic care desemnează tipurile decomportament propriu unor indivizi care, sub influen ţ a unei credin ţ eîmpă rt ăşite, ac ţ ionează uneori în mod «concertat»” (Patrice Mann, 1991),comportamentul colectiv este un concept care confruntă sociologul cudouă tipuri de dificultăţi.

Prima este de ordin terminologic: din momentul în care, odată

cu E. Durkheim, se admite că modurile de manifestare în societate nu suntdeloc dependente „de voin ţ a particular ă a fiecă ruia în parte”, sedovedeşte că orice comportament social cu o anumită generalitate va aveaobligatoriu un caracter colectiv. Aspect particular al comportamentuluisocial, comportamentul colectiv trebuie să fie distins de comportamentulconvenţional, care recurge la modele sociale organizate stabil. Referirea laun domeniu în care conduitele nu sunt instituţionalizate poate constitui un

prim element în caracterizarea fenomenului.În această perspectivă, dinamica comportamentului colectiv se refer ă

la percepţii, motivaţii şi aşteptări ale indivizilor.Cea de-a doua dificultate se refer ă la relaţia dintre conduita şi

credinţa colective. Deoarece au capacitatea de a restructura cognitivsituaţiile nesigure, credinţele împărtăşite sunt considerate a avea un rol

decisiv. Însă aceste credinţe nu implică obligatoriu, din partea subiecţilor, punerea la punct a unei acţiuni concertate. Mişcările de panică sunt, f ăr ă îndoială, dovada cea mai bună. Total diferit este cazul mişcărilor sociale,

pentru care punerea la punct a unei acţiuni concertate este o condiţieimperativă.

În cercetarea comportamentului colectiv s-au conturat, în timp, potrivit lui David L. Miller (1985), mai multe orientări:



94

• o primă şi cea mai veche orientare tratează comportamentulcolectiv din perspectiva emoţionalităţii sporite (Le Bon, Park şi Burgess,Blumer, Kloppe, Lofland);

• o altă direcţie se centrează pe considerarea comportamentuluicolectiv ca r ăspuns adaptativ la situaţiile noi şi ambigue (Turner şi Killian,Lang);

• cea de-a treia orientare abordează comportamentul colectiv din

perspectiva conflictelor sociale, ca pe un r ăspuns în destructurarea socială (Blumer, Smelser, Rose).Analiza comportamentului colectiv are în vedere:a) scopul;

b) gradul de organizare a participanţilor;c) durata.

Scopurile comportamentelor colective pot fi:

• expresive – exteriorizarea unor sentimente;• instrumentale – obţinerea unor drepturi sau avantaje.Din punct de vedere al gradului de organizare a participanţilor la

acest tip de comportament, pot fi distinse:• comportamente colective neorganizate, spontane, f ăr ă lider formal;• comportamente colective înalt organizate, cu programe de acţiune

şi lider formal;• comportamente colective intermediare, plasate între cele două

extreme.După durată, comportamentele colective pot fi:• de durată scurtă – câteva ore, ca în cazul unor festivităţi;• de durată mare – zile, să ptămâni sau mai mult, ca în tulbur ările

rasiale sau mişcările sociale.Potrivit lui Patrice Mann (1966), există patru tipuri de

comportament colectiv:• mişcări de panică;• admiraţie exagerată (fenomene la modă şi alte forme de entuziasm

colectiv);• insurecţii şi alte forme de exprimare a agresivităţii colective (linşări,

pogromuri);• mişcări sociale.

1. Mi şcările sociale

În societăţile moderne a existat o varietate de mişcări sociale, unelede durată, altele trecătoare. Mişcările sociale reprezintă o tr ăsătur ă evidentă



95

a lumii contemporane, ca şi organizaţiile formale, birocratice, cărora adeseali se opun. Studiul naturii şi al impactului lor formează un domeniu deinteres major în sociologie.

Mişcarea socială reprezintă un proces social amplu, care conduce lacrearea de noi forme de relaţii sociale, noi instituţii, noi valori sau chiar aunor noi societăţi. Ea poate promova anumite schimbări sau poate să seopună schimbărilor produse de anumite for ţe sociale.

Potrivit lui Neil Smelser (1962), pentru apariţia unei mişcări socialese cer întrunite următoarele condiţii simultane:• o structur ă socială favorabilă, adică una care să fie suficient de

complexă şi diferenţiată pentru a putea apărea interese divergente, pe de o parte, şi să nu fie excesiv de autoritar ă, pe de altă parte;

• o constrângere structurală: conflicte sau tulbur ări sociale, situaţieeconomică proastă, discrepanţe în ordinea socială, dar şi dezastre naturale,mişcări ale populaţiei etc.;

• acord social asupra cauzei constrângerii sociale şi a caracterului săuilegitim, injust;

• un eveniment catalizator, care să aducă problema în prim plan sausă permită înţelegerea unei situaţii ca problematică;

• mobilizare, în sensul că este vorba de implicarea şi acţiunea directă

a oamenilor, şi nu doar de acordul lor;• opoziţie ineficientă.Sunt numeroase modalităţi de clasificare a mişcărilor sociale.Potrivit lui Ioan Mihăilescu (1993), mişcările sociale pot fi

clasificate astfel:a) în funcţie de sensul lor:• mişcări care urmăresc producerea unei schimbări;• mişcări de rezistenţă;

b) în funcţie de profunzimea schimbărilor urmărite:• mişcări protestatare;• mişcări reformatoare;• mişcări revoluţionare;c) în funcţie de posibilităţile de realizare a obiectivelor urmărite:• mişcări cu obiective realizabile;• mişcări utopice.Aceste trei criterii de clasificare se pot combina între ele, permiţând o

caracterizare mai completă a tipurilor.O clasificare cuprinzătoare propune şi David Aberle (1966). El

distinge patru tipuri de mişcări sociale:



96

• mişcările transformatoare au în vedere o schimbare vastă şi deseoriviolentă a societăţii; cazul tipic îl reprezintă revoluţiile;

• mişcările reformatoare aspir ă doar la schimbarea unor aspecte aleordinii sociale existente;

• mişcările mântuitoare au menirea de a-i salva pe oameni de lastilurile de viaţă socotite a fi corupătoare;

• mişcările alteratoare vizează realizarea unei schimbări par ţiale în

indivizi, a unei schimbări incomplete a obişnuinţelor acestora.Analizele care au în vedere mişcările sociale sunt preocupate nunumai de condiţiile de apariţie şi coagulare, de tipologia lor, ci şi de factoriicare pot conduce la reuşita acestora. Factorii hotărâtori în asigurareareuşitei mişcărilor sociale ţin de:

• măsura în care solicitările mişcării sunt convergente cu valorilesocietăţii în ansamblu;

• suportul, sprijinul altor organizaţii sau grupuri;• capacitatea de a exercita presiune direct asupra factorilor responsa-

bili;• precizie şi coerenţă în formularea cererilor;• caracter flexibil, negociabil al solicitărilor;• prezenţa unor grupuri neutre, capabile să medieze între păr ţi;• mărimea mişcării sociale, suficientă pentru a permite organizareaei, dar nu excesivă, pentru a nu fi percepută ca o ameninţare serioasă la

adresa autorităţii grupului dominant (Sandra Dungaciu, 2002).

2. Schimbarea social ă

Problema schimbării sociale ocupă un loc central în sociologiamodernă şi contemporană. De la marii sociologi ai secolului al XIX-lea – A. Comte şi H. Spencer – şi până la teoreticienii contemporani, au fostnenumărate tentativele de a aborda această temă, în vederea explicităriidiferitelor aspecte, a determinării cauzelor sau a anticipării evoluţieifenomenelor la care se refer ă schimbarea socială.

Potrivit lui Guy Rocher (1968), schimbarea reprezintă „orice

transformare observabil ă în timp, care afectează nu doar provizoriu sauefemer structura sau func ţ ionarea organiză rii sociale a unei colectivit ăţ idate şi care modifică cursul istoriei acesteia”.

În opinia lui Lazăr Vlăsceanu (1993), schimbarea socială „const ă în trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o

stare la o alt ă stare diferit ă calitativ şi/sau cantitativ. Specific schimbă riieste faptul că ea însăşi este o stare, chiar tranzitorie, ce trebuie considerat ă



97

ca atare şi, în acela şi timp, vizează diferen ţ ele dintre două st ă ri succesiveale sistemului”.

Sociologul francez Jean Baechler (1996) consider ă că „sociologia schimbării studiază factorii care afectează o stare A, transformând-o într-o stare B. Aceast ă pozi ţ ie trebuie abordat ă cu mult ă aten ţ ie, deoarece exist ă tenta ţ ia de a nu se ţ ine cont decât de factorii exteriori şi de a se neglija atât natura lui A, cât şi dinamismul propriu transformă rii, pentru a se explica

starea lui B, ca rezultat al acestor componente”.Într-o definiţie generală, schimbarea socială poate fi reperată după patru manifestări, conform lui G. Rocher:

• implică noi organizări (optica structurală);• poate fi identificată în timp, prin raportare la o situaţie iniţială, dar şi

pe termen scurt sau mediu;• este durabilă;• este colectivă.

Schimbări actuale şi perspective

După cum am putut constata, epoca modernă, care se întinde cuaproximaţie din secolul al VIII-lea până în prezent, a cunoscut oextraordinar ă accelerare a proceselor schimbării. Probabil că în această

perioadă, care nu este decât un segment minuscul din timpul istoriei umane,au avut loc schimbările cele mai profunde din întreaga istorie a umanităţii.Dintre influenţele majore asupra schimbării, evidente sunt: mediul înconju-r ător material, cel fizic, factorii politici şi cei culturali, dar şi expansiuneacapitalismului industrial, dezvoltarea statelor–naţiuni centralizate, industria-lizarea r ăzboiului, apariţia unor moduri de gândire „raţionale”, critice şidezvoltarea ştiinţei (A. Giddens, 2001).

Încotro se îndreaptă schimbarea socială în prezent? Care sunt principalele direcţii de evoluţie susceptibile de a ne afecta viaţa la începutulsecolului al XXI-lea?

Teoreticienii din domeniul sociologiei nu au căzut de acord în privin-ţa r ăspunsului la aceste întrebări. S-au conturat, totuşi, unele perspective, şianume:

• O eră nouă – era post-modernă;• Sfârşitul istoriei (Francis Fukuyama).Încercând să privim către deceniile care urmează, ne asociem

opiniilor celor care consider ă că nu putem anticipa dacă perioada ce va veniva fi marcată de evoluţii sociale şi economice paşnice sau de o multiplicarea problemelor globale, care să depăşească, eventual, capacitatea oamenilor



98

de a le rezolva. Se poate constata, deja, că industria modernă, tehnologia şiştiinţa nu sunt întru totul benefice în ceea ce priveşte consecinţele lor.

Lumea în care tr ăim este mai bogată decât oricând înainte.Întrevedem posibilitatea de a ne controla destinul şi de a ne îndrepta viaţacătre un trai mai bun; totodată, lumea este ameninţată de un dezastrueconomic şi ecologic. A face o asemenea afirmaţie nu înseamnă

promovarea unei atitudini de disperare şi resemnare. Dimpotrivă. Aşa cum

sublinia cu deplin temei şi înţelepciune Anthony Giddens (2001), „dacă exist ă vreun lucru pe care ni-l ofer ă sociologia, acesta este profundacon ştientizare a faptului că oamenii sunt autorii propriilor lor institu ţ ii

sociale. În ţ elegerea aspectelor incerte ale schimbă rii sociale moderne nutrebuie să ne împiedice să sus ţ inem o optică realist ă şi optimist ă fa ţă deviitor”.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă *

1. Carmen Furtună, Sociologie general ă , Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.

2. Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000.3. Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider

Bucureşti (s.a.).4. Ioan Mihăilescu, Sociologie general ă , Editura Polirom, Iaşi,2003.

* Pentru ambele semestre de studiu.



99

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE.METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE

Lector univ.drd. BEATRICE MANU

OBIECTIVE

Ca disciplină fundamental ă în domeniul cercet ă rii şi explică rii fenomenelor sociale, „Metodologia cercet ă rii sociologice” î şi propune,ca obiectiv principal, însu şirea de că tre studen ţ i a bazei conceptuale şi opera ţ ionale pentru ini ţ ierea şi executarea unei cercet ă ri sociologice în general.

Prima parte a cursului este consacrat ă analizei con ţ inutuluiconceptului de metodologie şi demersului metodologic specific activi-t ăţ ii de cercetare, accentuându-se faptul că cercetarea sociologică trebuie conceput ă şi desf ăşurat ă în baza unui program riguros elaborat,etapele derul ă rii unei cercet ă rii sociologice şi demersurile metodolo-

gice specifice fiecă reia dintre acestea fiind esen ţ iale. Partea a doua a cursului realizează o incursiune în câmpul

metodelor şi tehnicilor de cercetare sociologică : metoda anchetei şi a sondajului de opinie publică , chestionarul, interviul, analiza docu-mentar ă , observa ţ ia şi experimentul psihosociologic.

După parcurgerea cursului, studen ţ ii vor putea în ţ elege mai bine sistemul conceptual cu care operează sociologia în cercetarea faptelor sociale, specificul demersului cognitiv în cercetarea de profil, modul de selectare a metodelor şi tehnicilor adecvate cercet ă rii concrete a unuidomeniu social, natura demersurilor şi regulilor metodologice necesareelabor ă rii şi utiliză rii în cercetare a diferitelor metode şi tehnici derecoltare a informa ţ iilor.

SEMESTRUL I

I. METODOLOGIA CERCET Ă RII SOCIOLOGICE

Pentru a organiza şi conduce viaţa socială este imperios necesar ă cunoaşterea ştiinţifică a acesteia, a factorilor care stimulează dezvoltarea,a sensului pe care-l capătă această dezvoltare. O astfel de cunoaştere

poate fi obţinută, în primul rând, cu ajutorul sociologiei ca ştiinţă.



100

Prin „metodologie” se desemnează tocmai acea ştiinţă care nerelevă modalităţile de efectuare a cercetării; metodologia exprimă şi

precizează demersul ştiinţific pe care trebuie să-l întreprindă cercetă-torul vieţii sociale, sociologul, pentru a realiza cunoaşterea ştiinţifică aunui fapt social.

Etimologic, metodologia înseamnă „ştiinţa metodelor” (denumi-rea provine de la cuvintele greceşti methodos – drum, cale şi logos – ştiinţă). Metodologia sociologică ghidează întregul drum parcurs desociolog pentru cunoaşterea unei probleme sociale, de la delimitareaobiectului de studiu pînă la explicaţia şi construcţia teoretică a realităţiisociale cercetate. Tocmai de aceea nu r ămânem în definirea metodolo-giei cercetării sociologice la sensul oferit de etimologia termenului;domeniile de interes ale metodologiei cercetării sociologice suntmultiple, iar sensul pe care îl atribuim metodologiei în acest context esteacela de a cuprinde ansamblul demersurilor teoretice, metodico-tehniceşi epistemologice pe care le întreprinde un cercetător în vedereacunoaşterii ştiinţifice a unor fapte, fenomene sau procese sociale.

Demersurile de natur ă teoretică pe care le întreprinde cercetă-torul pentru a desf ăşura o cercetare concretă a unui anumit domeniu al

vieţii sociale sunt multiple. El trebuie să-şi clarifice cu exactitatenivelul la care a ajuns cunoaşterea sociologică a domeniului pe care îlcercetează; să facă o analiză critică a aparatului conceptual în care estereflectată realitatea socială devenită obiect al cercetării ştiinţifice; să formuleze cu claritate ipoteze generale şi ipoteze de lucru în care sunt,de altfel, surprinse raporturile de cauzalitate dintre componentelestructurale ale realului social cercetat şi alţi factori economici, politici,morali intrinseci acestui real sau exteriori acestuia.

Nivelul tehnic al metodologiei se refer ă la faptul că cercetătorultrebuie să cunoască ansamblul metodelor de care dispune sociologia

pentru cunoaşterea realităţii sociale; să ştie care dintre acestea este(sunt) cea mai (cele mai) adecvată(e) pentru investigarea domeniului

pe care îl studiază; să cunoască tehnicile pentru aplicarea fiecăreimetode şi să fie capabil să construiască singur cele mai performanteinstrumente de recoltare şi prelucrare a informaţiilor sociale.

• Câteva precizări terminologice se impun. Prin metod ă sedesemnează modul de cercetare şi întreg programul de realizare acercetării. În practica sociologică, cel mai adesea este întâlnită sintagma: metode şi tehnici de cercetare pentru evitarea unei distincţii evidentedatorită legăturii extrem de strânse dintre ele. Pentru o mai bună



101

înţelegere a termenilor, vom apela la criteriul ierarhizării (propus deI. Mărginean, 2000, p.57), drept criteriu de diferenţiere a metodelor,tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de investigaţie. Astfel, metoda,cea mai complexă dintre elementele enumerate, este cea care prescriemodul de a acţiona în efectuarea unei cercetări (de exemplu: anchetasociologică, sondajul de opinie publică, experimentul, observaţia etc.) – unei singure metode fiindu-i subordonate mai multe tehnici de cerceta-re. Tehnica, subsumată metodei, reprezintă modalitatea concretă deabordare a fenomenelor supuse cercetării (chestionarul, interviul etc.);

procedeul semnifică modul de aplicare a tehnicii – procedeul de lucru,de recoltare a informaţiilor (chestionarul poate fi administrat de cătreoperatorii de anchetă sau poate fi autoadministrat, de tip poştal); iar instrumentul de investigaţie este constituit din întreaga aparatur ă, uneltede care se foloseşte cercetătorul pentru înregistrarea informaţiilor (chestio-narul tipărit – lista de întrebări, ghidul de interviu, fişa de observaţie etc.).

Din punct de vedere epistemologic, nu sunt prea numeroasedemersurile pe care le întreprinde cercetătorul vieţii sociale, dar estesuficient să facem precizarea că niciodată nu vom realiza o cunoaştereriguroasă dacă nu vom avea în permanenţă în vedere natura specifică a

actului cognitiv în sociologie. În această ştiinţă nu numai că sursele deinformaţii cele mai importante sunt oamenii, dar înseşi faptele socialesunt moduri de a fi ale acestora. Tocmai de aceea, un autentic cercetător ştiinţific al vieţii sociale va putea fi numai acela care va avea capacitateade a distinge ceea ce sunt şi fac oamenii în mod real de ceea ce spun sauar dori ei să fie şi să facă. În măsura în care sociologul stă pâneşte bineteoria sociologică, metodele de cercetare proprii sociologiei, tehnicile şi

procedeele de aplicare a fiecărei metode, se asigur ă rigoarea explicaţieiştiinţifice a faptelor sociale în urma cercetărilor concrete, de teren. Prinsintagma cunoaştere şi explicare ştiinţifică a realităţii sociale mar-căm deosebirea dintre acest tip de cunoaştere ştiinţifică şi cunoaştereacomună (spontană, cotidiană).

Cel din urmă tip de cunoaştere specificat (cunoaşterea comună)desemnează acea cunoaştere pe care o realizăm prin experienţa noastr ă de zi cu zi, prin observaţiile şi explicaţiile pe care le realizăm în modobişnuit, prin interacţiunea pe care o avem cu semenii noştri, în bazaactivităţilor practice şi contextelor obişnuite (familie, cerc de prieteni,loc de muncă etc.) şi prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile,limbajul natural, gândirea obişnuită etc.).



102

Deşi cunoaşterea comună are o serie de caracteristici (este directaccesibilă oamenilor obişnuiţi, nu necesită utilizarea unor metode,tehnici şi instrumente speciale, utilizează un limbaj viu, natural, mai

puţin standardizat şi riguros etc.), ea prezintă şi unele aspecte negative(este puternic marcată de subiectivitatea celui care o realizează, are uncaracter individual, personal, de cele mai multe ori este superficială,lipsită de precizie şi exactitate, este influenţată de zestrea culturală

primită prin socializare etc.), neajunsuri care impun depăşirea ei şitrecerea la un alt tip de cunoaştere, superioar ă, şi anume cunoaştereaştiinţifică.

Spre deosebire de simţul comun, cunoaşterea ştiinţifică repre-zintă cunoaşterea realizată de oameni cu o pregătire teoretică specială,

prin parcurgerea unui demers metodologic riguros şi care utilizează metode şi tehnici adecvate de investigare a realităţii sociale. Acest tipde cunoaştere prezintă o serie de caracteristici, dintre care cele maiimportante sunt:

-subiectivitatea are o pondere mică şi, mai mult decât atât, există posibilitatea de a o controla, într-o oarecare măsur ă, prin utilizarea unor metode specifice şi respectarea unor reguli de investigare;

-are un caracter impersonal, organizat şi sistematizat;-pune în evidenţă legături profunde între diferite aspecte alevieţii sociale şi porneşte de la un set de ipoteze, cu rol de ghidare ainvestigaţiei şi a efortului de cunoaştere;

-se bazează pe măsurare etc.Societatea umană este guvernată de o serie de regularităţi şi

legităţi pe care teoriile ştiinţifice trebuie să le explice, iar metoda ceamai bună pentru a descifra şi a surprinde statutul unei discipline constă în identificarea principalelor paradigme pe care aceasta le utilizează.Paradigmele nu sunt altceva decât nişte modele, „pattern”-uri, exem-

ple care îndeplinesc funcţii de cunoaştere, dar care ocupă în cercetareaştiinţifică un rol incontestabil.

Realitatea socială este descrisă în cadrul disciplinelor socio-umane printr-o serie de „binoame conceptuale”, dublete ce relevă foarte bine dualitatea acestei realităţi (T. Rotariu, P. Iluţ, 1997). Astfel,întâlnim cuplurile:

● teoretic – empiric („teoretic” se refer ă la toate ideile, explica-ţiile, interpretările, ipotezele elaborate asupra realităţii, în timp ce„empiric” se refer ă la studierea concretă a realităţii sociale, utilizândmetode şi tehnici specifice);



103

● cantitativ – calitativ (modelul cantitativist apelează la descrierişi explicaţii ale realităţii obiective şi se bazează pe metode şi tehnicistructurate, în timp ce modelul calitativist pune accentul pe subiecti-vitatea umană, pe înţelegerea realităţii sociale şi utilizează metode şitehnici nestructurate).

Aceste „dublete conceptuale” se reg ă sesc în literatura de spe-cialitate şi sub formă de „principii metodologice ale cercet ă rii

sociologice”.Cercetarea ştiinţifică trebuie concepută şi desf ăşurată în baza unui

program riguros elaborat, tocmai pentru a se realiza o cunoaştereştiinţifică a realităţii sociale. În cadrul acesteia se disting mai multeetape, fiecare etapă presupunând un ansamblu de demersuri metodolo-gice specifice. În literatura de specialitate există mai multe modalităţi dea clasifica etapele unei cercetări sociologice; importantă este, însă,respectarea cu rigoare a logicii generale de desf ăşurare a cercetăriiştiinţifice, astfel încât să nu se omită nici unul din demersurile care ar

putea să afecteze calitatea analizei întreprinse.Elaborarea cercetării sociologice presupune o anumită procesua-

litate, desf ăşurată pe parcursul a trei stadii esenţiale:

1. Proiectarea cercetării.2. Cercetarea de teren propriu-zisă.3. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor.Fiecărui stadiu al cercetării sociologice îi corespunde o serie de

demersuri metodologice specifice (etape).

1. Proiectarea cercet ării

1) Delimitarea domeniului, a temei cercetării (delimitarea obiec-tului de studiu).

2) Informarea şi documentarea.3) Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare.4) Analiza conceptelor (operaţionalizarea conceptelor).

5) Elaborarea ipotezelor de cercetare.6) Delimitarea populaţiei supuse cercetării.7) Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea

instrumentelor necesare pentru recoltarea informaţiilor.



104

2. Cercetarea de teren propriu –zisă

► Vizează aplicarea propriu-zisă a instrumentelor construite învederea recoltării informaţiilor.

► Presupune contactul direct dintre cercetător şi realitateasocială supusă cercetării.

► „Produce” date, informaţii, idei inovatoare.

În acest moment al cercet ă rii pot apă rea distorsiuni datorate fierela ţ iei dintre anchetator şi anchetat, fie modului de construire a teh-nicilor şi instrumentelor pe baza că rora se culeg informa ţ ii (întrebă ririgide, care pot influen ţ a r ă spunsurile etc.).

3. Analiza informa ţ iilor şi formularea concluziilor

8) Sistematizarea informaţiilor obţinute în cercetarea empirică (cercetarea de teren); prelucrarea statistică a datelor.

9) Analiza informaţiilor; interpretarea şi explicarea faptelor sociale studiate.

10) Formularea concluziilor.• Demersurile intelectuale şi practice întreprinse de cercetător

de-a lungul celor trei stadii, prin trecerea de la unul la altul, suntnumeroase şi variate. Ele se află în interdependenţă, apar ca oînlănţuire a unora de altele, după schema logică prezentată, chiar dacă aceasta nu este rigidă şi ireversibilă.

4. Detalii privind schema de desf ăşurare a activit ăţ ii de cercetare (etapele cercet ării sociologice)

Delimitarea domeniului, a temei de cercetare (delimitarea problemei de cercetare şi a obiectului de studiu).Cu această primă etapă debutează orice cercetare, ea condiţionând într-un fel derulareaîntregului ciclu al cercetării.

• Pentru elaborarea unei cercet ă ri, sociologul va trebui să

circumscrie mai întâi domeniul , apoi tema şi în fine problema decercetare. El trebuie să opereze o serie de selec ţ ii succesive care îl vor conduce spre formularea precisă a problemei ce urmează a fiinvestigat ă ;

„Problemele” de cercetare sunt nu numai aspecte teoretice sau practice necunoscute sau investigate până la un moment dat, ci şi celefoarte bine cunoscute, mult investigate şi teoretizate, însă insuficient,



105

neconvingător sau unilateral abordate. De asemenea, ideile, punctele devedere şi conceptele controversate constituie probleme de cercetare.

• Cu cât problema de cercetare va fi mai bine şi mai exact circumscrisă , cu atât în finalul cercet ă rii se va ajunge la explica ţ ii cuvaloare de adevă r ştiin ţ ific.

• Problema poate avea un grad mare de specificare chiar de laînceput sau îl poate că pă ta pe parcurs, mai ales în urma celui de-al doilea ciclu al cercet ă rii.

Informarea şi documentarea. Constă, mai întâi, în localizarea(identificarea) informaţiilor utile cercetării problemei propuse şi, apoi,în lecturarea şi asimilarea ei.

• Presupune rezolvarea următoarelor aspecte de către cercetător:a) Care sunt metodele de care dispune pentru recoltarea infor-

maţiilor necesare ? (De exemplu: metoda convorbirii, metoda analizeidocumentelor etc.).

b) De unde recoltează informaţiile ? ( Publica ţ ii, comunică ri ştiin ţ ifice, lucr ă ri de popularizare, rapoartele unor cercet ă ri realizate anterior etc.).

c) Care sunt formele recenzării informaţiilor ?• Contribuie la stabilirea stadiului atins în adordarea şi soluţiona-rea problemei respective, la conturarea punctelor „nevralgice”, la

identificarea dezacordurilor dintre cercetători, a căilor posibile deinvestigare.

Documentarea efectuată poate conduce cercetătorul la continua-rea investigaţiei pe tema de la care a plecat iniţial sau documentarea îl

poate determina să reformuleze tema. Astfel, documentarea îl ajută pecercetător în parcurgerea următoarelor etape de cercetare şi acesta îşiclarifică în ce măsur ă se poate acoperi, prin respectiva cercetare,întreaga problematică a temei propuse.

Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare. Este etapa încare cercetătorul specifică scopul şi obiectivele pe care le urmăreşte în

cercetare.Sunt propuse o serie de obiective particulare, specifice temeicercetate şi scopului propus de către cercetător. Aceste obiective spe-cifice sunt urmărite pe tot parcursul cercetării.

Obiectivele unei cercetări reprezintă ghiduri sau principiicălăuzitoare ale întregii investigaţii, ele justificând, în mare parte,însăşi cercetarea.



106

• Cercetarea nu are un scop în sine (nu cercetez de dragul de acerceta!), obiectivul general este fie asigurarea avansului cunoa şterii ştiin ţ ifice (scop teoretic), fie optimizarea ac ţ iunilor şi activit ăţ ilor umane (scop practic).

Analiza conceptelor (opera ţ ionalizarea conceptelor). Constituieun demers metodologic deosebit de important ce presupune analizaaparatului conceptual. Caracterul abstract al unor concepte impune oserie de demersuri care să le facă operaţionale în cercetarea socială.Aceasta reclamă descrierea păr ţilor componente ale proceselor psiho-sociale care sunt exprimate în conceptele ce fac obiectul analizei.

Definiţia operaţională constă în prescrierea operaţiilor empiricenecesare trecerii de la teorie la cercetarea concretă. Presupuneclarificarea înţelesului conceptelor prin definire şi analiză riguroasă;sunt definite acele concepte în care este reflectată realitatea supusă cercetării. Prin încorporarea definiţiei operaţionale în contextulcercetării ştiinţifice se asigur ă trecerea de la nivelul teoretic la celempiric printr-o procedur ă sistematică de indicare a operaţiilor demăsurare ce urmează să fie efectuate asupra domeniului cercetat.

Prin operaţionalizarea conceptelor se desemnează întregul proces

de evidenţiere a dimensiunilor şi indicatorilor unui anumit domeniu, detranspunere a temei într-o procedur ă de investigare concretă.P.F. Lazarsfeld este cel care elaborează paradigma operaţionalizării

conceptelor în cercetarea sociologică. Această paradigmă cuprinde:• reprezentarea imagistică a conceptului;• specificarea conceptului prin stabilirea dimensiunilor;• alegerea indicatorilor;• construcţia indicilor empirici.Deşi această schemă este larg acceptată în literatur ă, se cuvine să

facem o precizare care vizează un neajuns esenţial : nu putem acceptaideea potrivit căreia o cercetare poate fi încununată de succes dacă se

porneşte de la o reprezentare imagistică a conceptului. În realitate,

trebuie să realizăm o definire cât mai riguroasă a domeniului supuscercetării, ceea ce se constituie într-o premisă favorabilă efectuăriicelorlalte etape ale operaţionalizării.

Etapele opera ţ ionaliz ării conceptelor . După definirea conceptelor pe cale nominală se trece la stabilirea dimensiunilor conceptului, ca primă operaţie pe care o face cercetătorul pentru a apropia formelegândirii abstracte (conceptele) de manifestările concrete ale lumii reale pecare urmează s-o cerceteze cu ajutorul unor metode ştiinţifice.



107

A stabili dimensiunile unui concept înseamnă, de fapt, a nomi-naliza domeniile sau elementele structurale esenţiale care compun

procesul sau realitatea desemnată de conceptul respectiv. Stabilirea variabilelor . Termenul „variabilă” exprimă fenomene

sau relaţii proprii realităţii desemnate de dimensiunile conceptului opera-ţionalizat (M. Constantinescu, 1972). Prin identificarea variabilelor se vor identifica, de fapt, factorii care influenţează sau care determină schimbări,direcţii de evoluţie ale fiecărei dimensiuni a conceptului operaţionalizat.

Stabilirea indicatorilor . Termenul de indicator este utilizat însociologie pentru a desemna o particularitate elementar ă a unei teme,o tr ăsătur ă caracteristică a realităţii sociale (M. Constantinescu, 1972).

• Indicatorii sociologici (indicatori ob ţ inu ţ i prin opera ţ ionaliza-rea conceptelor) sunt „semne observabile şi mă surabile cu ajutorul că rora pot fi caracterizate unit ăţ ile sociale şi calit ăţ ile acestora”(S. Chelcea, 2001).

De regulă, în studiile exploratorii se porneşte de la un număr maimare de indicatori, iar pe parcurs sunt eliminaţi indicatorii nesemni-ficativi şi sunt reţinuţi doar aceia care se dovedesc relevanţi în raportcu obiectul analizat şi obiectivele urmărite.

De menţionat este şi faptul că între indicatori şi indicatul lor sestabileşte o relaţie statistică, iar legătura dintre ei are un caracter probabilist; în cercetarea sociologică reţinem acei indicatori care corelează puternic cu indicatul.

Determinarea relevanţei indicatorilor pentru tema şi obiectivelecercetării se poate realiza prin două modalităţi:

• Teoretică – analiza teoretică şi, totodată, specificarea semni-ficaţiei datelor ce se obţin în cercetarea empirică;

• Tehnică – analiza puterii de discriminare – propusă deSt. Nowak (I. Mărginean, 2000, p. 179). În acest sens, trebuie specifi-cat faptul că vom reţine, pentru cercetarea sociologică, acei indicatoricu o putere mare de discriminare, respectiv putere de conţinere şi

putere de respingere a indicatorilor faţă de indicat. Puterea decon ţ inere reprezintă acea putere deţinută de indicator de a reţine toateobiectele care posedă proprietatea specificată de acesta, chiar dacă sunt reţinute şi obiecte care nu conţin indicatul. Spre deosebire deaceasta, puterea de respingere este dată de capacitatea indicatorilor dea respinge toate obiectele care nu posedă indicatul; sunt reţinute astfeldoar obiectele care se caracterizează prin deţinerea indicatului.



108

• Nu se întâlnesc indicatori care să se caracterizeze atât prin putere de con ţ inere, cât şi prin putere de respingere maximă ; celedouă propriet ăţ i se refer ă la întreaga list ă de indicatori ob ţ inu ţ i prinopera ţ ionalizarea conceptelor.

Concluzii . Formularea indicatorilor desăvâr şeşte operaţionalizareaconceptului analizat. În acest moment, cercetătorul are în faţa sadescrierea detaliată a tuturor sau cel puţin a principalelor caracteristiciale procesului sau domeniului realităţii care constituie obiectul cerce-tării concrete proiectate. În metodologia sociologică, totalitatea elemen-telor componente, ori, altfel spus, a dimensiunilor, factorilor de schim-

bare (variabile) şi a caracteristicilor (indicatorii) unui fenomen sau proces socio-economic poartă denumirea de spaţiu (câmp) de atribute.

Componentele schemei operaţionale (caracteristicile realităţii) seconstituie, la rândul lor, în criterii pentru stabilirea surselor din care nevom recolta informaţiile şi în funcţie de care vom redacta instrumen-tele adecvate acestui scop.

• Defini ţ ia opera ţ ional ă (sau opera ţ ionalizarea conceptelor)const ă în prescrierea opera ţ iilor empirice necesare trecerii de lateorie (exprimat ă în concepte) la cercetarea concret ă (de teren).

• Trecerea de la concepte generale la cele apropiate de concre-tul social se realizează prin elaborarea de scheme opera ţ ionale decercetare.

• Elaborarea dimensiunilor, variabilelor şi indicatorilor presupune o bună cunoa ştere teoretică a domeniului cercetat; definireariguroasă a realit ăţ ii sociale supuse cercet ă rii constituie premisaefectuă rii celorlalte etape ale opera ţ ionaliză rii.

• Indicatorii sociologici servesc la întocmirea instrumentelor decercetare pe baza că rora se culeg informa ţ ii necesare atingerii obiec-tivelor cercet ă rii şi, implicit, verifică rii ipotezelor de cercetare.

5. Elaborarea ipotezelor de cercetare (ipotezele de lucru)

Ipoteza constituie un element indispensabil al construcţiei teore-tice ştiinţifice şi, în acelaşi timp, al investigaţiei de teren. Stabilireaipotezelor ştiinţifice – moment-cheie al cercetării ştiinţifice – pune înevidenţă interdependenţa dintre abordarea teoretică şi cercetareaconcretă, care se condiţionează reciproc.

Ipoteza este „enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permiteverificarea empirică” (Th. Caplow, 1970, după S. Chelcea, 1998).



109

Modalitatea cel mai frecvent utilizată de elaborare a ipotezelor de lucru o constituie deducerea acestora din teorie, astfel:

• Teoria ştiinţifică este constituită dintr-o multitudine de ipotezeelaborate şi organizate asemenea unui sistem logic deductiv, în careunele ipoteze, de nivelul cel mai înalt (ipoteze cu grad maxim degeneralitate – numite ipoteze teoretice), servesc ca premise iniţiale aleteoriei, în timp ce celelalte enunţuri urmează logic (constituindipotezele cu nivel minim de generalitate – ipoteze de lucru). Ipotezeleteoretice (ipoteze fundamentale) sunt generale şi indirect testabile;ipotezele de lucru (sau ipoteze empirice de cercetare), derivate din

primele, reprezintă enunţuri direct testabile sau verificabile empiric (încercetarea empirică de teren).

Trebuie subliniat faptul că justificarea teoretică a problemeisociale în discuţie, respectiv prezentarea obiectivelor de cercetare suntmomente ale cercetării ştiinţifice anterioare elabor ării ipotezelor delucru – primele reprezentând un sistem de ipoteze indirect testabile(teoretice) din care sunt derivate logic enunţuri direct testabile (ipotezede lucru) a căror confirmare sau infirmare va fi redată de dateleempirice (informaţiile furnizate de cercetarea de teren).

Formularea ipotezelor de cercetare. Ipotezele de lucru iau formaunor implicaţii logice, tocmai de aceea apare restricţia formulării lor întermenii:

► „Dacă A atunci B” Exemplu: „Dacă în familie exist ă un climat conflictual, violent

atunci tendin ţ a spre devian ţă comportamental ă a copiilor este mare.”► „Cu cât A cu atât B”

Exemplu: „Cu cât nivelul de trai al popula ţ iei scade, cu atât rata comportamentelor delincvente cre şte”.

Aceste formulări orientează activitatea de testare empirică aipotezelor.

Enunţurile astfel exprimate trebuie să aibă o formulare clar ă şi

concisă, să fie coerente logic şi noncontradictorii.Observa ţ ii privind validitatea ipotezelor. În cercetarea sociolo-gică, nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre fenomene consti-tuie ipoteză ştiinţifică. Pentru a fi validă, ipoteza empirică trebuie să fie direct testabilă, respingând încă de la început acele enunţuri pentrucare nu există posibilitatea de verificare a adevărului lor. Numai printestare, prin confruntare cu realitatea socială, se ajunge, în investigaţiasociologică, la confirmarea sau infirmarea ipotezelor ştiinţifice. Se



110

impune o precizare: în cercetarea socioumană nu se pleacă de la premisa doar a confirmării (sau doar a infirmării) ipotezelor empirice.Cercetătorul formulează enunţuri ce urmează a fi verificate. Numaidatele empirice (date ce vor fi recoltate în cadrul cercetării empirice cuajutorul metodelor şi tehnicilor de investigaţie sociologică) vor confirma (sau infirma) ipotezele cercetării; acest aspect urmând a fianalizat în etapa cercetării sociologice de analiză şi interpretare adatelor recoltate pe teren.

Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol:metodologic şi cognitiv-explicativ, ipotezele ştiinţifice constituie, înesenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative validate ştiin-ţific, care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.

Determinarea popula ţ iei cuprinse în investiga ţ ie. În cercetările psihosociale se utilizează ca sursă de informaţii oamenii, care sunt, defapt, integraţi ei înşişi în procesele analizate.

◙Cine sunt subiec ţ ii de la care se vor recolta informa ţ iilenecesare verifică rii ipotezelor de cercetare? Ce caracteristici trebuie

să aibă ace ştia? Cum vor fi selec ţ iona ţ i?Alegerea acestora se va face în funcţie de natura problemei

studiate şi de intenţiile cercetătorului.Pentru ca informaţiile recoltate în cercetarea de teren să aibă valoare ştiinţifică şi, implicit, pentru a putea fi generalizate, trebuie să se respecte câteva cerinţe metodologice. Astfel, determinarea

populaţiei supuse investigaţiei sociologice presupune realizarea a treioperaţii metodologice:

a) Stabilirea colectivit ăţ ii statistice generale – criteriul dereferinţă pentru efectuarea acestei operaţii metodologice îl constituie

problemele sociale care constituie obiectul cercetării de teren. b) Gruparea popula ţ iei (stratificarea popula ţ iei) – în funcţie de: – caracteristici socio-demografice: vârstă, sex, stare civilă etc.; – caracteristici socio-profesionale: tipul profesiei, forma de

calificare, vechimea în muncă etc.; – caracteristici sociale: mediul social de provenienţă (rural/urban),apartenenţa la grupul social etc.;

– caracteristici economice: venituri, bugete familiale, tipul şistructura locuinţei etc.



111

c) E şantionarea:● Condiţia fundamentală de realizare a unei cercetări ştiinţifice

complexe este ca eşantionul calculat după scheme de eşantionareelaborate în cadrul statisticii sociale să fie reprezentativ.

● Un eşantion este reprezentativ atunci când subiecţii reţinuţi îneşantion sunt purtătorii tuturor sau, cel puţin, ai principalelor caracte-ristici ale populaţiei totale.

Reprezentativitatea eşantionului exprimă, deci, capacitatea aces-tuia de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţieidin care a fost extras.

Pentru a satisface această cerinţă, eşantioanele trebuie să fiecalculate după scheme de eşantionare elaborate în cadrul statisticiiteoretice sau în cadrul metodologiei cercetărilor sociale.

6. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborareainstrumentelor necesare pentru recoltarea informa ţ iilor

Natura specifică a diverselor tipuri de fapte sociale impuneutilizarea unor metode adecvate pentru studierea lor. De regulă, într-ocercetare sociologică, aplicarea unei singure metode este incompletă,deoarece se situează şi se finalizează într-un singur nivel analitic (cel maifrecvent descriptiv). Tocmai de aceea se recomandă dublarea metodelor cantitative prin metode calitative de recoltare a informaţiilor.

• Modelul cantitativ : – presupune realitate social ă exterioar ă , obiectiv-structurată,

bazată pe descrieri de tip pozitivist: pe cercetare efectivă, peînregistrare, numărare şi măsurare ( vezi T. Rotariu, P. Iluţ, 1997);

– se bazează pe tehnici de cercetare structurate, standardizate:chestionarul, interviul standardizat (pe bază de ghid de interviu), planobserva ţ ional riguros, standardizat etc.

• Modelul calitativ: – se fundamentează pe subiectivitatea umană , pe realitatea

social ă construit ă şi interpretat ă prin interac ţ iunea motiva ţ iilor, a ştep-t ă rilor, reprezent ă rilor individuale şi de grup (T. Rotariu, P. Ilu ţ , 1997);

– se bazează pe tehnici nestandardizate (nestructurate, intensive, de profunzime): interviul intensiv, interviul de grup, studii decaz, analiza biografiilor.

• Cunoa şterea ştiin ţ ifică riguroasă trebuie să conducă la îmbi-narea celor două abord ă ri.



112

• În practică , unitatea dintre metodele şi tehnicile cantitative şicele calitative apare astfel:

– în cazul unor probleme sociale mai pu ţ in cunoscute, elabora-rea propriu-zisă a tehnicilor cantitative (a chestionarului, deexemplu) ar trebui precedat ă de studii preg ă titoare (în care să se

folosească interviurile intensive, de profunzime, analize documentare,observa ţ ii).

• Benefic pentru cercetare este ca în urma aplică rii propriu-zise achestionarului (a metodelor şi tehnicilor cantitative) informa ţ iile să fiecompletate de date ob ţ inute prin utilizarea metodelor intensiv-calitative.

Trebuie selectate metodele cele mai adecvate cercetării, în func-ţie de concepţia general-teoretică, de obiectivele şi ipotezele cercetării.

Întrebările din chestionar, ghid de interviu, ghid de observaţieetc. vor fi construite pe baza indicatorilor obţinuţi prin operaţionaliza-rea conceptelor.

Atât metodele şi tehnicile de cercetare stabilite, cât şi elaborarea propriu-zisă a instrumentelor de lucru nu au valoare decât în măsura încare, prin intermediul acestora, se ating obiectivele cercetării şi suntverificate ipotezele de cercetare.

Ancheta „pilot” şi cercetarea de teren propriu-zisă. Toatedemersurile descrise mai sus sunt premergătoare deplasării „în teren”,contactului nemijlocit cu realitatea ce urmează să fie cercetată. Avândîn vedere că viaţa socială este în permanentă schimbare, se recomandă ca înainte de a declanşa cercetarea propriu-zisă să se procedeze la oanchetă „pilot”. În această fază, cercetătorul testează validitatea instru-mentelor de cercetare.

După ce avem convingerea că problemele asupra cărora solici-tăm informaţii sunt şi problemele reale ale oamenilor, că întrebărilesunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesaţi în a coopera cunoi, putem considera că se poate trece la activitatea de recoltare ainformaţiilor de la întreaga populaţie din eşantion.

7. Sistematizarea informa ţ iilor ob ţ inute în cercetarea de teren; prelucrarea statistică a datelor

În cadrul cercetărilor sociologice se recoltează, de obicei, unmare volum de informaţii. Pentru ca acestea să poată fi analizate estenecesar ă o prelucrare prealabilă a lor.



113

Prelucrarea informaţiilor rezultate din ancheta sociologică solicită un efort mult mai mare şi o cunoaştere exactă a cerinţelor teoretico-metodologice pe care le presupune această etapă a cercetării.Prelucrarea statistică a datelor recoltate devine posibilă numai după sistematizarea şi ordonarea informaţiilor.

Principalele momente ale unei astfel de prelucr ări sunt: verificareaşi validarea informaţiilor care urmează să fie reţinute pentru prelucrare;totodată, în ansamblul prelucr ării, un loc deosebit îl ocupă codificareainformaţiilor.

◙ Verificarea şi validarea informaţiilor presupune: – Lecturarea fiecărui chestionar pentru a stabili dacă este sau nu

valid pentru prelucrare. – De regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr

mare de întrebări f ăr ă r ăspuns sau când lipsesc r ăspunsurile laîntrebările de date factuale (întrebările de identificare).

◙ Codificarea informaţiilor reprezintă: – Operaţia de reprezentare convenţională a unei informaţii. – Codul stabileşte o corespondenţă riguroasă între natura calita-

tivă a informaţiei şi cifrele (în cazul unei codificări numerice) sau

literele (codificare alfabetică) atribuite. – Simbolurile (codurile) sunt introduse în memoria calculatorului,astfel încât fiecare chestionar, respectiv, fiecare r ăspuns la întrebări să devină unităţi distincte în baza unui program de corelaţii statistice.

○ În cercetarea socio-umană, se impune utilizarea unor metodestatistice:

– se calculează ponderea diverselor caracteristici; – se calculează medii şi indici ale valorilor acestora; – se efectuează corelaţii statistice; – se realizează analiza statistică a gradului de semnificaţie a

rezultatului obţinut prin aplicarea formulelor (teste de semnificaţie). Analiza informa ţ iilor; interpretarea şi explicarea faptelor

sociale studiate. Se raportează la obiectivele şi ipotezele cercetării – este momentul în care se argumentează confirmarea / infirmareafiecărei ipoteze de lucru.

► Este evidenţiat următorul aspect: precizarea modului în careorice aspect al datelor recoltate modulează sau completează explicaţiireferitoare la ipoteze.



114

► Corelarea şi integrarea tuturor informaţiilor rezultate în urmaanalizei fie în vederea formulării de noi ipoteze de cercetare, fie asuger ării de noi demersuri de abordare a obiectului supus analizei.

► Sunt subliniate reprezentativitatea informaţiilor obţinute şisemnificaţia lor sociologică.

8. Formularea concluziilor

În urma analizei şi interpretării datelor recoltate, a stabilirii semni-ficaţiei lor în raport cu problema abordată şi, mai ales, cu ipotezeleelaborate, se recurge la formularea concluziilor întregii cercetări (con-cluzii finale).

Concluziile:○ Sunt exprimări sintetice care conţin sau rezumă esenţa

rezultatelor obţinute în cercetare.○ Pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcţie

de generalitatea sau specificitatea obiectivelor şi ipotezelor iniţiale.○ Relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la

idei noi care le depăşesc sau continuă pe cele deja cunoscute sau dacă ideile deja cunoscute sunt doar confirmate sau întărite.

○ Conţin, uneori implicit, sugestii pentru viitoarele cercetări(este de dorit însă formularea explicită a acestor sugestii).

9. Redactarea raportului de cercetare

Este ultima etapă a unei cercetări sociologice şi implică prezentareacerinţelor redactării acesteia:

• Se elaborează mai întâi o schiţă a raportului – aceasta permite punerea în ordine logică a tuturor informaţiilor de care dispunem.

• Se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, caretrebuie să fie concis.

• După ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză

critică a acestuia de către autori, cu participarea şi a altor specialiştisau colaboratori.• Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat presupune

implicarea totală şi responsabilă a cercetătorului, utilizarea experienţeiacumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate din cercetărisimilare desf ăşurate de alţi autori etc. Între etapele prezentate există olegătur ă indisolubilă, iar actul cunoaşterii se realizează ca rezultat alactivităţii desf ăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii sale.



115

SEMESTRUL II

II. METODE Ş I TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă

1. Ancheta sociologică este una dintre cele mai complexe metodede investigaţie sociologică, atât de complexă încât uneori este identificată,în mod nepermis, cu cercetarea sociologică însăşi. Complexitatea ei estedată atât de ansamblul instrumentelor (chestionare, ghiduri de interviu) şial tehnicilor (de codificare, scalare, analiză, prelucrare etc.) pe care lefoloseşte, cât şi de faptul că, deseori, se utilizează şi alte tehnici decercetare (observaţia, analiza documentar ă etc.).

Specificitatea şi complexitatea anchetei sociologice sunt determina-te, în acelaşi timp, de obiectul său de cercetare foarte larg, în care intr ă:a) opinii, atitudini, comportamente; b) aspiraţii, trebuinţe, motivaţii carestau la baza acţiunilor, conduitelor, atitudinilor; c) cunoştinţe, mărturii aleoamenilor despre fapte, fenomene, evenimente adeseori trecute sauinaccesibile cercetătorului; d) caracteristici demografice – structurifamiliale, structuri de vârstă, structuri socioprofesionale etc.; e) caracteris-tici ale mediului social şi ale modului de viaţă al oamenilor – ocupaţii,venituri, condiţii de locuit, servicii sociale şi, în general, factorii social-

economici care influenţează viaţa şi activitatea lor.Valoarea anchetei sociologice constă în faptul că permiteculegerea unei mari varietăţi de informaţii într-un timp relativ scurt şiface posibilă prelucrarea acestora cu ajutorul calculatorului. Pe de altă

parte, este de reţinut, ca un avantaj, aria mare de aplicabilitate pe populaţii numeroase, reprezentative din punct de vedere statistic.

Ancheta se poate defini ca o metodă de interogare, informareasupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii, aspiraţii, caracteris-tici personale, ale mediului social etc.) la nivelul grupurilor umane,mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în vedereadescrierii şi explicării lor.

Deseori, în rândul nespecialiştilor, cercetarea sociologică în

general este identificată cu ancheta sociologică, iar unii reduc ancheta laaplicarea de chestionar. O încercare de clasificare a raportului dintre„cercetarea sociologică”, „ancheta sociologică” şi „sondajul de opinie”găsim şi la S. Chelcea, care relevă că „într-un anume sens, termenii decercetare sociologică concretă şi investigaţia sociologică de terensubsumează termenii de anchetă şi sondaj, constituind faţă de aceştiagenul proxim, diferenţa specifică fiind dată de ponderea metodelor interogative caracteristice anchetelor şi sondajelor” (S. Chelcea,



116

Chestionarul în investiga ţ ia sociologică , Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1975).

2. Sondajul de opinie publică este o formă specifică a ancheteisociologice. El este definit ca o „metodă statistică de stabilire, pe bazaeşantionării, a stratificării opiniilor în raport cu diferite variabile socio-demografice ale populaţiei studiate” (S. Chelcea, op. cit ., 1975).

Sondajul este un fel de anchetă pur ă şi rapidă; în cadrul său seaplică doar instrumente de anchetă (chestionare, ghiduri de interviu),fapt care permite colectarea rapidă de informaţii dintre cele mai variate.Sondajul se opreşte la date de ordin subiectiv (opinii, aspiraţii, motivaţiietc.), f ăr ă să-şi propună confruntarea acestora cu faptele, fenomeneleobiective care le determină şi eventualele corecţii care se impun caurmare a acestei confruntări.

Ancheta sociologică reprezintă o metodă complexă în careaccentul poate să cadă pe studiul opiniilor, atitudinilor, motivaţiilor,aspiraţiilor – într-un cuvânt asupra subiectivităţii umane –, dar nu seopreşte doar la ele. Coeficientul de eroare este depăşit prin confrun-tarea opiniilor cu faptele pe care le reflectă. În acest scop, sunt utiliza-

te metode şi surse complementare de informare asupra fenomenelor cercetate. Confruntarea opiniilor recoltate cu instrumentele de anchetă permite introducerea unor corecţii menite să ofere o imagine ştiinţifică asupra faptelor sociale investigate. Astfel, dacă în sondaj opiniilesubiecţilor constituie principala sursă (sau chiar unica) de informareasupra faptelor studiate, opiniile constituie în acelaşi timp şi obiect decercetare supus analizei ştiinţifice riguroase.

3. O tehnică de cercetare specifică atât anchetei sociologice, câtşi sondajului de opinie publică o constituie chestionarul sociologic.Între mijloacele de culegere a date-lor din teren, ancheta pe bază dechestionar este, f ăr ă nici o îndoială, metoda cea mai des utilizată,metoda despre care numeroşi autori consider ă că a dominat şi încă mai

domină spaţiul socio-umanului şi care pune în evidenţă, atât faptelesociale, cât şi factorii care le determină.Cu ajutorul chestionarului, ca instrument de investigare, se pun

întrebări şi probleme care determină diverse r ăspunsuri din partea persoanelor anchetate. R ăspunsurile, respectiv comportamentele oame-nilor, pot fi influenţate de numeroşi factori, dintre care putem aminti:

personalitatea celui care anchetează, dar şi a celui anchetat, tema



117

anchetei, mediul în care are loc, timpul de desf ăşurare a acesteia,structura chestionarului, precum şi modul lui de aplicare etc.

Ancheta prin chestionar se distinge de celelalte tehnici decercetare printr-o serie de aspecte, care o individualizează. Acesteaspecte ţin, fie de natura formal ă (adică de modul de realizare acercetării), fie de natura con ţ inutului (adică de natura problemelor abordate), fie de natura popula ţ iei investigate (în ceea ce priveştereprezentativitatea, numărul etc.).

Se impun o descriere şi o clasificare riguroasă a tuturor instrumentelor de cercetare utilizate în sociologie şi, ca urmare, am

propus o schemă de clasificare a chestionarelor având ca model pe ceaelaborată de Septimiu Chelcea. Schema are ca punct de plecare trei maricriterii: conţinutul, forma întrebărilor şi modul de aplicare a chestiona-relor.

După primul criteriu de clasificare, şi anume con ţ inutul informa- ţ iilor ob ţ inute , chestionarele se împart în patru mari categorii: chestio-narele de date factuale (sau de tip administrativ), chestionarele deopinie, chestionarele speciale şi chestionarele omnibus. Primele două tipuri vizează natura, calitatea informaţiei, în timp ce ultimele două

vizează cantitatea informaţiei, respectiv numărul de teme abordate.Cel de al doilea criteriu de clasificare al chestionarelor este forma întrebărilor , după care distingem: chestionare cu întrebări închise (sau precodificate), chestionare cu întrebări deschise (saulibere, postcodificate) şi chestionare cu întrebări mixte (semiînchi-se sau semideschise).

În sfâr şit, cel de-al treilea criteriu de clasificare este modul deaplicare a chestionarelor, după care distingem: chestionare autoadmi-nistrate (poştale, publicate în ziare, reviste, căr ţi etc.) şi chestionareadministrate prin intermediul operatorilor de anchetă.

De-a lungul timpului s-au încercat diverse clasificări aleîntrebărilor utilizate în cadrul chestionarului sociologic; criteriile în

baza cărora s-au realizat astfel de clasificări sunt multiple, motiv pentru care nu ne vom opri decât asupra a trei dintre ele: conţinutulîntrebării, forma întrebării şi poziţia acesteia în cadrul chestionarului.

După primul criteriu de clasificare, con ţ inutul întrebării saunatura informa ţ iei solicitate prin întrebarea respectivă, întâlnim:

întrebări factuale, întrebări de opinie, întrebări de cunoştinţe şi întrebări de motivaţie.



118

Al doilea criteriu de clasificare a întrebărilor, respectiv formaîntrebării , relevă urmatoarele tipuri: întrebări închise, întrebărideschise, întrebări mixte şi întrebări scalate.

În final, al treilea criteriu de tipologizare a întrebărilor este pozi ţ ia în cadrul chestionarului , după care întâlnim: întrebăriintroductive, întrebări de conţinut, întrebări de trecere, întrebărifiltru, întrebări bifurcate, întrebări de control şi întrebări deidentificare (sau de clasificare).

Aspectele discutate mai sus, tipurile de întrebări şi raporturile carese stabilesc între ele ne conduc la evidenţierea unor tehnici în virtuteacărora putem alcătui chestionarele. Acestea pot fi exemplificate printehnica pâlniei, cea a pâlniei răsturnate, efectul „halo”, efectul depoziţie, lungimea chestionarului, design-ul acestuia şi, desigur, modulde formulare a întrebărilor.

Se înţelege faptul că orice studiu bazat pe eşantion presupune şi oanumită eroare. Orice acţiune umană este supusă unor factori care potdeforma realitatea. Erorile care pot să apar ă într-o cercetare sociologică se împart în două mari categorii: erori sistematice (care pot fi: erori deeşantionare, erori legate de construcţia chestionarului, erori

datorate operatorilor şi erori datorate respondenţilor) şi erori întâmplătoare.

Chiar dacă ancheta pe bază de chestionar prezintă unele neajun-suri, totuşi ea constituie o sursă importantă de date, o metodă frecventutilizată în cercetările sociologice, iar noi nu putem face altceva decâtsă-i recunoaştem limitele, dar şi atuurile, să-i respectăm regulile, să oaplicăm în lumina acestora şi să-i atribuim valoarea adevarată.

4. Interviul . Metodei anchetei sociologice, pe lângă chestionar, îicorespunde şi o altă tehnică de cercetare, deosebit de relevantă analizei

psiho-sociologice. Utilizat pentru prima dată în psihoterapie şi în psihotehnică, interviul reprezintă una dintre cele mai frecvent folosite

tehnici de cercetare, aplicată atât în ştiinţele sociale, ştiinţele socioumane,cât şi în desf ăşurarea diverselor activităţi profesionale.În Dic ţ ionarul de sociologie interviul este definit ca „tehnică de

obţinere prin întrebări şi r ăspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizişi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descriereaştiinţifică a fenomenelor socioumane...” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu,coord., Editura Babel, Bucureşti, 1998).



119

Folosirea interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumaneduce la stabilirea relaţiilor dintre variabile şi la validarea ipotezelor.Acesta se deosebeşte de comunicarea verbală obişnuită prin simplul faptcă informaţia este, în mod dirijat, transmisă de către cel ce intervievează.Folosit în anchete (de unde şi denumirea de „anchetă prin interviu”),interviul se constituie într-una dintre tehnicile de investigare cu cea maimare frecvenţă de aplicare.

În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări aleinterviului ca tehnică de cercetare, în raport de unele criterii, dintrecare distingem (după Septimiu Chelcea):

A. După gradul de libertate lăsat respondentului (operatorului deinterviu) în abordarea diferitelor teme de investigare, în ceea ce

priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, precum şidupă nivelul de profunzime al informaţiei culese, se disting mai multetipuri de interviu, de la interviul nondirectiv (nedirijat, neghidat) până la interviul directiv (structurat, ghidat, standardizat).

B. După natura conţinutului comunicării: interviul de opinie şiinterviul documentar.

C. După gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot

avea loc o singur ă dată (interviul unic) sau în mod repetat (interviulrepetat).D. După calitatea informaţiilor obţinute: interviul extensiv şi

interviul intensiv.E. După numărul persoanelor care participă la interviu: interviul

personal şi interviul de grup.F. După modalitatea de comunicare: interviul direct ( face to

face) şi interviul telefonic.G. După statutul social şi demografic al participanţilor, interviul

poate avea loc cu adulţi, tineri, copii, cu persoane publice, cu persoanedefavorizate social, cu specialişti în diverse domenii etc.

H. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării:

interviul explorativ, interviul de cercetare (propriu-zis) şi interviul deverificare.I. După scopul urmărit: interviul de selecţie (de angajare),

interviul terapeutic şi interviul de informare.În viaţa cotidiană utilizăm interviul, dar nu orice conversaţie sau

întâlnire între două sau mai multe persoane echivalează cu un interviu,în special cu unul de cercetare ştiinţifică. În general, interviul se

bazează pe comunicarea verbală, aceasta fiind o comunicare de tip



120

special, în care o persoană pune întrebări (anchetatorul), iar cealaltă furnizează r ăspunsuri, informaţii (persoana intervievată). Convorbireareprezintă, deci, elementul fundamental în tehnica interviului, dar interviul nu se poate confunda cu chestionarul (bazat şi el pe întrebărişi r ăspunsuri); în primul caz este vorba de obţinerea de informaţiiverbale, de opinii, păreri, preferinţe, exprimate liber, despre problema

pusă în discuţie, iar în cel de-al doilea caz, întrebările şi r ăspunsurilesunt, de regulă, scrise (are loc înregistrarea obligatorie a r ăspunsurilor în scris; într-o anchetă bazată pe tehnica chestionarului r ăspunsurilesunt scurte, clare, precise).

5. Documentele sociale reprezintă una dintre sursele de infor-mare la care deseori cercetătorul apelează, alături de populaţie. Prinnatura şi complexitatea lor, documentele asigur ă o diversificare ainformaţiilor şi permit elaborarea unor modele explicative ale fenome-nelor sociale.

Fie că realizează în mod spontan sau sistematic acest lucru,oamenii produc documente, le analizează, le interpretează. În limbajulcomun, termenul de document are înţelesul de act oficial; în sens

sociologic, însă, el este utilizat cu înţelesul de text sau orice alt obiectcare ofer ă anumite informaţii, imagini asupra populaţiilor saudomeniilor vizate, date despre contextul social în care a fost construit;documentele sunt marcate atât de specificitatea (particularitatea)epocii în care au fost elaborate, cât şi de personalitatea (subiectivi-tatea) autorilor lor.

„Actele oficiale, ziarele şi revistele, căr ţile şi foile volante tipărite,afişele, fotografiile, benzile imprimate, casetele video, însemnărilezilnice, jurnalele personale, scrisorile, biografiile şi autobiografiile, dar şiuneltele de muncă traditionale sau moderne, produsele muncii, bunurilede consum, ca şi creaţia artistică (pictura, sculptura, arhitectura etc.)reprezintă documente sociale, importante surse de informaţii în

sociologie.” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993). Urmele lăsate de trecutulmai apropiat sau mai îndepartat sunt multiple şi diverse. Ele nu se refer ă doar la documente scrise (gen scrisori, jurnale personale, statistici,

publicaţii), ci şi la fotografii, filme, clădiri sau obiecte casnice. Bogăţiaacestor surse, din care cercetătorii extrag informaţii, pentru reconstituireavieţii sociale, a relaţiilor interumane şi a proceselor sociale, impunenecesitatea elabor ării unui sistem de tipologizare a documentelor.



121

Criteriile după care se pot clasifica aceste documente sunt nume-roase şi, din această cauză, este greu de elaborat o schemă integra-toare, care să le cuprindă pe toate.

Totuşi, noi am propus o schemă integratoare, preluată de laSeptimiu Chelcea, în care sunt reţinute patru criterii: forma (naturadocumentelor), conţinutul, destinatarul şi emitentul. În funcţie de acestea,avem două mari categorii de documente, şi anume: scrise şi nescrise.

În cadrul documentelor scrise se disting documentele cifrice (publice oficiale şi neoficiale, personale oficiale şi neoficiale) şidocumentele necifrice (publice oficiale şi neoficiale, personaleoficiale şi neoficiale).

În cadrul documentelor nescrise se disting documentele vizuale (aparţinând culturii materiale şi aparţinând culturii spirituale),documentele audiovizuale şi documentele auditive.

Cele mai r ăspândite documente şi cele mai des utilizate de cătrecercetători în investigaţiile ştiinţifice sunt cele scrise, iar în cadrulacestora, un loc aparte îl ocupă recensămintele, studiile pe bază deeşantion, monografiile şi biografiile sociale; nu trebuie să uităm însă faptul că utilizarea documentelor de tot felul în investigaţiile

sociologice, ca orice altă metodă sau tehnică de cercetare, are atâtavantaje, cât şi neajunsuri.Oricare ar fi valoarea utiliză rii unei astfel de tehnici, ea nu se

poate constitui într-o sursă exclusivă de date, nu poate înlocuicelelalte metode şi tehnici, ci trebuie privit ă ca o sursă complemen-tar ă , al ă turi de alte metode şi tehnici.

6. Tehnici de analiz ă a con ţ inutului comunicării Documentele sociale (scrise sau nescrise), ca, de altfel, orice

comunicare simbolică stă la baza unei cercetări sociologice ceutilizează diverse tehnici de analiză a conţinutului comunicării.

Utilizată pentru prima dată în 1886 în Anglia, analiza conţinu-

tului apare ca reacţie la modul subiectiv de analiză al criticii literare.Atât analiza conţinutului, cât şi critica literar ă se apleacă asuprastudiului limbii, al stilului pentru reconstituirea contextului socialconcret. Spre deosebire de critica literar ă, în care scopul criticului esteacela de a fi cât mai personal, de a aborda opera prin prisma proprieisubiectivităţi, în analiza conţinutului se doreşte o transgresare asubiectivităţii analistului pentru a ajunge la concluzii valide privind

personalitatea autorului şi contextul social.



122

În timp, tehnica analizei conţinutului cunoaşte o continuă perfec-ţionare: se face trecerea de la descrierea comunicării la testareaipotezelor cercetării, urmărindu-se, îndeosebi, efectele comunicării.Specific acestui tip de analiză este şi faptul că ea nu se aplică numaitextelor (documentelor scrise), orice comunicare simbolică putând fisupusă acestui tip de analiză.

Definiţia care surprinde specificul tehnicii analizei conţinutuluişi al obiectului ei de investigaţie este dată de S.Chelcea (1998): „Înştiinţele socioumane, analiza conţinutului reprezintă o serie de tehnicide cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi nonverbale,în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinu-tului manifest şi/sau latent, pentru a trage concluzii privind individulşi societatea sau comunicarea însăşi, ca proces de interacţiunesocială”.

Aplicarea tehnicii analizei conţinutului presupune parcurgereaetapelor cercetării sociologice cu surprinderea particularităţilor speci-fice acestui tip de analiză:

► Stabilirea temei de cercetare; justificarea teoretică şi prezentarea obiectivelor cercet ării.

► Elaborarea ipotezelor de cercetare.► Stabilirea materialului supus analizei (determinarea sur-

selor de date).► Alegerea unit ăţ ilor de analiz ă şi a schemei de categorii :◙ Unitatea de înregistrare – „acea parte din comunicare ce

urmează a fi caracterizată şi introdusă într-una din categoriile schemeide analiză”.

◙ Unitatea de context reprezintă acea parte din comunicare ce ne permite să stabilim orientarea unităţii de înregistrare; într-o analiză aconţinutului comunicării este necesar a preciza contextul – segmentulcomunicării în care se poate observa dacă unitatea de înregistrare are oorientare pozitivă/negativă/neutr ă.

◙ Unitatea de numărare – cu ajutorul acesteia se exprimă cantitativ unităţile de înregistrare şi de context.◙ Categoriile de analiză – textul supus analizei este divizat în

clase relevante cercetării, în acord cu obiectivele şi cu ipotezele decercetare. „Conţinuturile comunicării (unităţile de înregistrare) – subli-niază S. Chelcea (1998, op.cit .) – urmează a fi clasificate, introduse înrubrici sau clase (categorii) relevante pentru verificarea ipotezelor cercetării”.



123

► E şantionarea textelor (materialelor supuse analizei) – reprezintă selectarea strictă, din multitudinea surselor de informare, aclasei de documente care este cea mai relevantă pentru tema de studiuşi obiectivele de cercetare.

► Alegerea procedeului de analiz ă - se face în funcţie de temaşi obiectivele cercetării, de ipotezele de cercetare şi de materialul ceurmează a fi analizat:

○ Analiza frecvenţelor – este determinată frecvenţa de apariţie aunităţii de înregistrare în categoriile de analiză, precum şi determi-narea cantitativă a unităţilor de înregistrare cu ajutorul unităţii denumărare.

○ Analiza tendinţei – tendinţa exprimă atitudinea autorului faţă de comunicarea transmisă. Pornindu-se de la analiza frecvenţelor seevidenţiază orientarea favorabilă, defavorabilă sau neutr ă, în raport cuo anumită temă, a celui ce transmite mesajul.

○ Analiza evaluativă – procedeu de analiză propus de Ch. Osgood – presupune „identificarea enunţurilor în legătur ă cu o anumită temă şiacordarea de ponderi, în funcţie de atitudinea faţă de aceste teme”(S. Chelcea).

○ Analiza contingenţei este procedeul de analiză a conţinutuluicomunicării propus tot de Ch. Osgood, care pune în evidenţă structu-rile de asociere a termenilor în cadrul comunicării.

►Cuantificarea propriu-zisă ►Verificarea validit ăţ ii şi fidelit ăţ ii analizei – Prin validitatea

analizei conţinutului se urmăreşte relevanţa caracteristicilor textului pentru verificarea ipotezelor cercetării. De asemenea, validitatea depin-de de identificarea corectă a categoriilor de analiză (care trebuie să îndeplinească o serie de dimensiuni: să fie exhaustive, exclusive,obiective şi pertinente) şi a unităţilor de înregistrare în funcţie de temaaleasă, de obiectivele şi ipotezele de cercetare.

Cu cât schema de categorii este mai clar ă (corect elaborată), cu

atât codificarea (introducerea unităţilor de înregistrare în categoriile deanaliză) este mai validă şi mai fidelă.Evaluarea fidelităţii vizează măsura în care mai mulţi cercetători

care vor supune analizei conţinutului acelaşi material şi urmărescaceleaşi obiective vor ajunge la aceeaşi interpretare a rezultatelor.Fidelitatea, fiind expresia gradului de obiectivitate a rezultatelor anali-zei, presupune acordul între cercetători şi încrederea pe care o putemacorda cercetării.



124

Valoarea unei analize a conţinutului comunicării depinde decorectitudinea şi claritatea unităţilor de analiză stabilite, de elaborareacategoriilor de analiză şi folosirea corectă a procedeului de analiză ales.

► Redactarea raportului de cercetare În afara acestor precizări, trebuie subliniat că, înainte de toate,

analiza conţinutului reprezintă o descriere obiectivă şi sistematică acomunicării, a comunicării verbale şi nonverbale. Însă, după cumsubliniază S.Chelcea, definirea analizei conţinutului prin sintagma„descriere obiectivă şi sistematică” reprezintă identificarea genului

proxim, adică orice tehnică de cercetare sociologică trebuie să fieobiectivă şi sistematică. Diferenţa specifică o constituie faptul că întregul conţinut al comunicării se clasifică în categorii de analiză elaborate în conformitate cu ipotezele de cercetare, pentru a putea, înfinal, să tragem concluzii asupra persoanelor şi structurilor sociale.

7. Observa ţ ia sociologică constituie o altă metodă de cercetarerelevantă analizei sociologice.

Ca ştiin ţă teoretico-empirică , sociologia presupune, înainte detoate, observarea realit ăţ ii sociale în întreaga sa complexitate şi

diversitate. Observarea reprezint ă pentru mul ţ i autori una din celemai importante modalita ţ i de investigare a vie ţ ii sociale, sursaindispensabil ă de date.

Observaţia sociologică este una din metodele de bază alesociologiei, fundamentală pentru cunoaşterea realităţii înconjur ătoare şi,totodată, reprezintă o etapă sau un moment al demersului sociologic. Eacompletează toate celelalte metode de investigaţie sociologică : interviul,experimentul etc. şi permite obţinerea de date şi informaţii, ca urmare acontactului nemijlocit al observatorului cu obiectul observaţiei.

Cercetări sociologice concrete care să se fundamenteze peobservaţia sociologică au fost realizate în România de Dimitrie Gusti.Rezultatul acestor cercetări a fost valorificat de profesorul Gusti şi

colaboratorii săi sub formă de monografii sociologice . În relaţie cu problemele tehnicii de cercetare, acesta susţine că este greşită tendinţasociologiei din acea vreme de a-şi recolta informaţiile din realitateasocială numai cu ajutorul chestionarelor. Chestionarele aplicate denespecialişti şi folosite apoi de sociologi – sublinia D. Gusti (1940) – nu pot conduce la cunoaşterea efectivă a realităţii sociale. Singura cale

justă pentru sociologie este, deci, cercetarea concretă a realităţii



125

sociale, nemediată, observaţia sociologică în această perspectivă fiindconsiderată ca singura metodă care promovează cunoaşterea.

„Întrucât socotim monografiile ca mijloace perfecţionate deobservaţie, care îmbină intuiţia, tr ăirea şi înţelegerea cu măsur ătoarea,cu statistica şi reconstituirea trecutului – relevă profesorul DimitrieGusti – nu ne-am gândit să înlătur ăm pe nici una din metodeleexistente, ci trebuie să legăm pe acestea mai strâns de realitate şi să dăm întâietate observaţiei directe, cât mai amănunţită şi cât mai

precisă, într-o ordine metodologică pentru scopurile cele mai înalte alecunoşterii omeneşti.” (D. Gusti, Un sistem de cercet ă ri sociologice deteren, în Îndrumă ri pentru monografiile sociologice, Bucureşti, 1940).Însă, după cum afirmă în continuare conducătorul Şcolii sociologicede la Bucureşti, „observaţia care stă la baza monografiei sociologicenu poate fi întâmplătoare. Ea trebuie să se aplice unor categorii defenomene, într-o ordine sistematică, după reguli precise şi după scopuri bine lămurite… ”. Observaţia trebuie să fie obiectivă, adică să redea cât mai exact realitatea, trebuie să fie cât mai completă, să îmbr ăţişeze fenomenele în toate amănuntele, adâncimea şi unitatea lor;observaţia trebuie să fie controlată, verificată şi – specific cercetărilor

întreprinse de echipe complexe sub directa îndrumare a lui D. Gusti – trebuie să fie colectivă. Acestea sunt cerin ţ ele pe care trebuie să le satisfacă observa ţ ia

ştiin ţ ifică , „esen ţă a metodei monografice.”Observaţia este o metodă deosebit de utilă şi valoroasă (cu

condiţia să fie corect aplicată), înregistrând atât comportamenteindividuale, cât şi colective, în momentul desf ăşur ării lor, evitând astfelerorile datorate memoriei celor vizaţi; de asemenea, observaţia prezintă avantajul că înregistrează comportamentele în condiţiile naturale dedesf ăşurare a lor. În plus, metoda observaţiei prezintă avantajul analizeilongitudinale a fenomenelor, comportamentelor, proceselor etc.

Dar, ca orice altă metodă din ştiinţele socio-umane, observaţia

are şi unele dezavantaje. Neajunsul principal constă tocmai în faptulcă necesită timp îndelungat de realizare a cercetării, de calificare profesională a celui care realizează observaţia; se limitează la studiulunor eşantioane mici şi nu poate pătrunde în profunzimea unor comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual). În

principal, la nivelul observaţiei nu se pot identifica relaţiile cauzale, cuun rol decisiv pentru înţelegerea şi explicarea corectă a realităţiisociale.



126

Dacă ne gândim la distincţia cunoaştere comună – cunoaştereştiinţifică, putem spune că acest raport se poate transfera şi la nivelulobservaţiei. În general, în funcţie de măsura în care sunt urmate anumiteetape teoretico-epistemologice şi respectate regulile unei investigaţiiştiinţifice de teren, se pot identifica două mari tipuri de observaţie:spontană sau nesistematică (observaţia realizată la nivel cotidian, carezultat al contactului subiectului cu realitatea) şi ştiinţifică sausistematică (cea realizată în mod deliberat, de către specialist).

Numeroşi autori au încercat să găsească diferite criterii declasificare a procedeelor de aplicare a metodei observaţiei, care au dattot atâtea tipuri de observaţie. Astfel: după gradul de structurare,observaţia poate fi nestructurată (sau slab structurată) şistructurată; după gradul de implicare a cercet ătorului în sistemulstudiat, observaţia poate fi neparticipativă (sau externă) şiparticipativă (sau coparticipativă); în funcţie de durata observa ţ iei ,

putem distinge observaţia continuă şi cea instantanee (saueşantionată); luând în considerare natura observa ţ iei realizate, modulcum se obţin datele şi informaţiile despre realitatea supusă investigaţiei, întâlnim observaţia directă şi cea indirectă; în fine, în

funcţie de gradul de extensiune şi de profunzime al observaţiei, putem distinge observaţia extensivă şi cea intensivă.Datorită complexităţii şi varietăţii realităţii sociale, nu există

instrumente de cercetare universal valabile, standardizate. Fiecaresociolog este obligat să-şi construiască propriile instrumente de lucru,

potrivit obiectivelor urmărite, resurselor disponibile şi particularită-ţilor domeniului investigat; în cazul observaţiei sociologice putemvorbi, în primul rând, de ghidul de observaţie, ca instrument de lucruce urmăreşte culegerea de informaţii şi, alături de acesta, fişa deobservaţie, instrument destinat înregistr ării efective a datelor deobservaţie.

Observaţia nu este o simplă metodă care ne dă imaginea la un

moment dat a realităţii; ea este mai mult decât atât, este o metodă careconduce la cunoaşterea şi înţelegerea acestei realităţi, la surprinderea,dar şi la explicarea celor observate.

8. Experimentul psihosociologic este o metodă de cercetarestrâns legată de metoda observaţiei, definită deseori ca „observaţie

provocată”.



127

Aplicat cu succes în ştiin ţ ele naturii, experimentul este ast ă zi tot mai des utilizat în sociologie, psihologie şi pedagogie. Manifest ă rile

fenomenelor sociale sunt observate şi descrise pentru ca, în final,datele de observa ţ ie să fie integrate în sisteme teoretice explicative.

Leon Festinger defineşte experimentul ca fiind „observarea şimăsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupravariabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori(prezenţi efectiv, dar str ăini studiului) este redusă la minimum”(L. Festinger, D. Katz, Les méthodes de recherche dans les sciences

sociales – 1963, după Mielu Zlate, Introducere în psihologie, EdituraPolirom, Iaşi, 2000). Sunt subliniate în această definiţie două caracteristici esenţiale ale experimentului:

a) experimentul este observaţie provocată; b) experimentul presupune măsurarea efectelor manipulării varia-

bilei independente asupra variabilei dependente într-o situaţieexperimentală controlată.

Definind experimentul ca o „observaţie provocată”, apar necesareurmătoarele precizări: la fel ca şi în cazul observaţiei, experimentul

presupune urmărirea, respectiv înregistrarea obiectivă şi sistematică a

manifestării fenomenelor sociale; spre deosebire însă de metodaobservaţiei, experimentul presupune intervenţia activă a cercetătorului,şi anume:

- experimentatorul provoacă intenţionat fenomenul;- „izolează” variabilele cercetate şi menţine sub control alţi

factori ce pot perturba cercetarea - în afara variabilelor manipulate decercetător se urmăreşte ca alţi factori ce intervin în situaţia experimen-tală să r ămână constanţi, să fie controlaţi;

- poate modifica condiţiile de manifestare a fenomenelor pentrua sesiza relaţiile dintre variabilele experimentale;

- compar ă efectele obţinute la grupul experimental (în care seintervine prin introducerea variabilei independente) cu cele obţinute la

grupul martor („grupul de control”, în care nu acţionează variabilaindependentă).Este evident, în acest sens, că, spre deosebire de metoda observa-

ţiei, în experimentul psihosociologic cercetătorul este cel ce provoacă producerea fenomenelor sociale cu scopul de a le înregistra şi explica prin identificarea relaţiilor cauzale.

În metodologia experimentului psihosociologic se regăsesc urmă-toarele concepte fundamentale:



128

1. Variabil ă. Leslie Kish stabileşte patru categorii de variabile:explanatorii (experimentale, interne – ce se clasifică în variabile inde-

pendente şi variabile dependente), exterioare controlate, exterioarenecontrolate şi exterioare necontrolate care dau erori randomizante(Septimiu Chelcea, 1998).

2. Control (reprezintă elementul specific al metodei experimen-tale care vizează întreaga situaţie experimentală).

3. Grup. În experimentul sociologic distingem între: grup experimental (constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora vor acţiona variabilele pe care cercetătorul le introduce în mod deliberat – variabile independente) şi grup de control (sau grup „martor” – asupracăruia nu acţionează variabila independentă, el asigurând comparabili-tatea rezultatelor).

4. Moment experimental – reprezintă momentul în care semăsoar ă variabila dependentă: înaintea acţiunii asupra lor a variabileiindependente şi după introducerea variabilei independente.

5. Situa ţ ie experimental ă – „cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţi de experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.),

precum şi condiţiile în care se desf ăşoar ă experimentul” (S. Chelcea, 1998).În literatura de specialitate există o mare diversitate a criteriilor de clasificare a experimentului psihosociologic. Cele mai r ăspânditetipuri de experimente regăsite la majoritatea autorilor sunt: experimen-tul de laborator şi experimentul natural.

Se recomandă ca, atunci când este posibil, o problemă socială să fie analizată atât prin experimentul natural, cât şi prin experimentul delaborator, ţinând cont că avantajele şi dezavantajele celor două tipuri deexperimente sunt reciproce: experimentul de laborator permite controlulriguros al variabilelor (ceea ce constituie un real avantaj), însă

presupune o situaţie experimentală artificială; experimentul de teren aretocmai avantajul de a păstra neschimbate condiţiile naturale ale

fenomenului cercetat, însă întreaga situaţie experimentală este greu decontrolat (izolarea variabilelor experimentale şi menţinerea constantă avariabilelor externe, în condiţii naturale este extrem de greu de realizat).

Ca urmare a acestor precizări, putem conchide că „în ştiinţelesocioumane experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente intr-o situaţiecontrolată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale” (S. Chelcea, 1998).



129


1. Ion Cauc, Beatrice Manu, Daniela Pârlea, Laura Goran, Metodologia cercet ă rii sociologice. Metode şi tehnici de cercetare,ediţia a II-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

2. S. Chelcea, I. Mărginean, I. Cauc, Cercetarea sociologică ,Editura Destin, Deva, 1998.

3. S. Chelcea, Metodologia cercet ă rii sociologice. Metodecantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001.4. V. Miftode, Metodologia sociologică , Editura Porto –

Franco, Galaţi, 1995.5. I. Mărginean, Proiectarea cercet ă rii sociologice, Editura

Polirom, Iaşi, 2000.6. T. Rotaru, P. Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie,

Editura Polirom, Iaşi, 1997.7. L. Vlăsceanu, Metodologia cercet ă rii sociale. Metode şi

tehnici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.




130

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Prof. univ. dr. MIHAI GOLU

OBIECTIVE

Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care contri-buie, în mod esen ţ ial, la dezvoltarea orizontului de cuno ştin ţ e al

studen ţ ilor, la orientarea lor în spa ţ iul teoretic şi, deopotrivă , în cel al cercet ă rii ştiin ţ ifice. Sinteza pe care o prezent ă m vizează urmă toarele obiective principale: să releve cu pregnan ţă schema logică internă a

psihologiei generale ca nucleu comun şi cadru de referin ţă al tuturor celorlalte ramuri particulare ale cunoa şterii psihologice; să facilitezeînsu şirea, în spirit modern, a principalelor no ţ iuni referitoare la natura şi esen ţ a psihicului, în general, a celui uman, în special, să ofereelementele de bază ale metodologiei cunoa şterii psihologice şi să capa-citeze studen ţ ii cu schemele logico-opera ţ ionale necesare efectuă riiindependente a unei cercet ă ri ştiin ţ ifice în domeniu.

SEMESTRUL I

I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1. Psihologia, ca ştiinţă independentă, s-a constituit relativ târziu,„certificatul ei de naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea, laLeipzig, de către savantul german Wilhelm Wundt, a primului laborator

bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima dată,fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şispeculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţificesistematice, aplicându-li-se operaţiile măsur ării, cuantificării şi criteriileobiectivităţii şi cauzalităţii.

Foarte curând, însă, aveau să apar ă divergenţe în legătur ă cu

definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea părea să impună de la sine identitatea acestui obiect – psihe = psihic,logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a dovedit că,în realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a

psihicului uman nu a fost câtuşi de puţin unitar. Astfel, s-au configurattrei orientări diferite şi în mare măsur ă opuse, şi anume:



131

a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi caresusţinea că obiectul psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei(respectiv, al proceselor psihice conştiente);

b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant alvieţii psihice a omului este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei(psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud);

c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate psihologică o constituie reacţiile externe de r ăspuns (secretorii şimotorii) la acţiunea diver şilor stimuli din mediu şi, ca atare, obiectul

psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul,creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913).

2. În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe carese bazau orientările menţionate . Astfel, se admite că sfera noţiunii de„psihic uman” este mai largă decât sfera noţiunii de „conştiinţă”, eaincluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei componente:inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formânddomeniul de studiu al psihologiei.

Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv(comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu

se mai opun ca entităţi antagonice ireductibile; dimpotrivă, serecunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor sub egida principiului unităţii „conştiinţă-activitate”.

Finalmente, psihologia se define şte ca ştiin ţ a care studiază , cuajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psihocompo-rtamental ă sub aspectul determinismului, mecanismelor şi legilor devenirii şi func ţ ionă rii ei, în plan animal şi uman, în unitateacontradictorie a individualului, particularului şi generalului, univer-

salului. Această definiţie stabileşte, în mod real, sfera de cuprindere adomeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările existente îninteriorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia umană.

Psihologia umană are, la rândul ei, o latur ă general ă , care neofer ă tabloul global al organizării psihocomportamentale a omului

normal (mediu), f ăcând abstracţie de vârstă, sex, context socio-cultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latur ă particular-diferen ţ ial ă ,care se centrează pe studiul şi explicarea ipostazelor concrete în carese poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie de: vârstă,sex, mediu socio-cultural, activitate profesională, nivel de dezvoltare,natura deviaţiilor şi tulbur ărilor patologice: psihologia genetică şi adezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolar ă, psihologia



132

muncii, psihologia militar ă, psihologia creaţiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comercială şi economică, psihologiasocială, psihologia medicală, psihopatologia etc.

II. SPECIFICUL CUNOA Ş TERII PSIHOLOGICE. METODELE PSIHOLOGIEI

1. Specificul cunoa şterii psihologice. Modelul tradiţional alcunoaşterii ştiinţifice constituit sub autoritatea mecanicii şi fiziciiclasice formula cerinţa ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, să

posede proprietăţi nemijlocit observabile şi perceptibile, care să poată fi măsurate şi cuantificate.

Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietăţi, el nu arenici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nicigust. Singura dimensiune care se recunoştea proceselor şi tr ăirilor

psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibilă construireaunui sistem complet de coordonate şi măsur ători, care să fie tratabilmatematic.

Acesta era principalul argument invocat de marele filosof

german, Immanuel Kant, pentru a respinge, în mod categoric, posibi-litatea desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei într-o ştiinţă independentă.

În aceste condiţii, ca unică modalitate de obţinere a datelor necesare descrierii conţinuturilor şi stărilor psihice interne (aleconştiinţei) era considerată metoda introspecţiei (privirea cu propriulochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scenaconştiinţei şi relatarea verbală a celor constatate). Psihologia bazată peutilizarea exclusivă a acestei metode a primit denumirea deintrospecţionistă şi ea s-a afirmat puternic în ultimele două decenii alesecolului XIX şi în primele trei decenii ale secolului XX (Th. Lipps,

N. Ach, O. K űlpe, E. Titchener).Pentru a satisface cerinţa observabilităţii nemijlocite, behavioris-

mul a aruncat peste bord lumea subiectivă internă a conştiinţei,reţinând ca obiect al cunoaşterii psihologice reacţiile de r ăspuns alesubiectului la stimulii obiectivi din afar ă. Dar, aşa cum se va remarcaulterior, procedând astfel, behaviorismul a constituit o „psihologie f ăr ă suflet”, o psihologie nu a „omului subiect”, ci a „omului robot”.Ieşirea din acest impas metodologic este posibilă numai în măsura încare se admite că o cunoaştere ştiinţifică poate să aibă nu numai uncaracter nemijlocit, ci şi unul mijlocit, observarea obiectului



133

realizându-se indirect prin intermediul unor efecte şi fenomene princare el se manifestă şi se exprimă.

Cunoaşterea psihologică devine, prin excelenţă, o cunoaşteremijlocită: datele şi informaţia obiectivă despre natura, conţinutul şidinamica proceselor psihice particulare se obţin pe baza observării,înregistr ării şi analizei r ăspunsurilor şi conduitelor subiectului însituaţii obiective concrete.

2. Metodele psihologiei. Cunoaşterea psihologică se realizează prin utilizarea unui larg repertoriu de metode şi procedee. După poziţia pe care o au faţă de fenomenul studiat, metodele psihologiei seîmpart în două grupe: pasive şi active.

Pasive sunt considerate acele metode care se adresează fenome-nelor a căror declanşare se produce spontan, în situaţia concretă încare se află subiectul în momentul dat. În rândul lor includem: metodaobserva ţ iei şi metoda biografică .

Active sunt metodele prin care cercetătorul acţionează directasupra subiectului şi provoacă manifestarea procesului psihic, atr ăsăturii de personalitate sau a comportamentului propus pentru a fistudiat. Din această categorie fac parte: experimentul de laborator,

experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor activităţii, testele sau probele psihometrice. Metoda centrală încercetarea psihologică trebuie considerată experimentul de laborator .El depăşeşte toate celelalte metode în precizie, obiectivitate şi grad decontrolabilitate a variabilelor. Metoda experimentală permitecercetătorului: să intervină activ şi să provoace fenomenul studiat; să izoleze, să dozeze şi să controleze variabilele – independente,dependente şi intermediare; să modifice şi să varieze condiţiile demanifestare a fenomenului; să compare rezultatele grupului experi-mental cu cele ale grupului de control care nu a fost supus regimuluiexperimental; să repete acelaşi model experimental de mai multe ori,

pe acelaşi subiect sau grup de subiecţi; să releve condiţionareareciprocă dintre variabile.

Ca limite ale experimentului de laborator se menţionează:caracterul relativ artificial al situaţiei în care este plasat subiectul,izolarea acestuia de contextul natural al existenţei şi activităţii sale; nu

poate fi folosit în mod universal, existând anumite fenomene psihocomportamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite, din punct de vedere etic, să se provoace experimental.

3. Strategii în cercetarea psihologică. Fiind subordonată unor obiective şi finalităţi cu semnificaţie generală, cercetarea psihologică



134

dobândeşte un caracter continuu şi sistematic. Ea nu se reduce la simpleexplor ări secvenţiale, independente unele de altele, ci se realizează caun demers integrat, întemeiat pe anumite principii şi consideraţiimetodologice generale. Un asemenea demers îl numim strategie decercetare. Complexitatea şi diversitatea fenomenelor psihocomporta-mentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii, şi anume:

a) strategii transversale, care constau în studiul nivelului de

dezvoltare şi funcţionare a organizării psihocomportamentale laindivizi de aceeaşi vârstă; b) strategii longitudinale, care rezidă în studiul organizării

psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe parcursulmai multor etape de vârstă, de exemplu: la vârsta de 3 ani, la vârsta de 5ani, la vârsta de 7 ani, la vârsta de 11 ani etc; folosind asemeneastrategii, se pot identifica şi stabili particularităţile curbei evoluţiei

psihice, amplitudinea diferenţelor dintre etapele de vârstă;c) strategii genetice, prin care se urmăreşte cunoaşterea mecanis-

melor, legităţilor şi factorilor formării şi dezvoltării proceselor psihiceşi comportamentelor – în plan istoric, filogenetic şi în plan individual,ontogenetic;

d) strategii diferenţiale, prin care se evidenţiază şi se evaluează

deosebirile de ordin calitativ în organizarea psihocomportamentală între: om şi animal, copil şi adult, bărbat şi femeie, normal şi patologic, între persoane de aceeaşi vârstă şi acelaşi sex etc; studiuldeosebirilor interindividuale şi intergrupale este la fel de important

pentru cunoaşterea psihicului în toată complexitatea sa ca şi studiulasemănărilor şi aspectelor comune;

e) strategii clinice, care au ca scop studiul şi explicarea abaterilor şi tulbur ărilor patologice în sfera psihicului şi comportamentului,cauzate de focare organice sau de dereglări funcţionale ale creierului.

III. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată deun set de principii metodologice generale care să asigure coordonatele

de referinţă ale analizei şi interpretării fenomenelor concrete. Esenţialesunt următoarele principii:a) principiul determinismului (extern);

b) principiul relaţionării neuro-psihice;c) principiul reflectării şi modelării informaţionale;d) principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate;e) principiul genetic şi al istorismului;f) principiul sistemicităţii.



135

a) Principiul determinismului ( extern ) impune obligativitateaanalizei şi explicării psihicului pe baza unor condiţii şi cauze realeobiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea asupra organelor de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şigrade de complexitate.

În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de-a face cuun determinism mijlocit. Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul

extern se refractă şi se modifică în funcţie de stările şi condiţiileinterne ale subiectului. Ca urmare, relaţia dintre stimulul extern (S) şireacţia de r ăspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip

probabilist: stimulul extern dat nu duce în mod necondiţionat şiinvariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de r ăspuns, ci numaicu o anumită probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul să dea şio altă reacţie sau chiar să nu r ăspundă deloc, în funcţie de starea lui

psihofiziologică internă la momentul respectiv. Astfel, conchidem că procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se înscriu însfera unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic.

Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determina-tivi externi, pentru psihicul şi comportamentul uman rolul principalrevine factorilor socio-culturali, principiul determinismului luând

forma specifică a principiului condiţionării social-istorice şi istorico-culturale. Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poatevorbi numai la individul socializat, care se naşte, tr ăieşte şi îşidesf ăşoar ă activitatea într-un anumit mediu social.

b) Principiul rela ţ ionării neuropsihice impune necesitatea ca psihicul în întregul său, inclusiv forma lui superioar ă de manifestare – conştiinţa umană –, să fie considerat şi definit ca funcţie a sistemuluinervos, a creierului. Mecanismul producerii oricărui proces psihic, de lacel mai simplu, până la cel mai complex, este de natur ă reflexă, fiindmediat de procese fiziologice nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări aleamplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc.). Creierul însă nugenerează percepţii, idei, tr ăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea

simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării, prelucr ării şi interpretării stimulilor din afara sa. Din principiulrelaţionării neuro-psihice derivă mai departe principiul unităţiidialectice a psihologicului şi fiziologicului.

Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu se poate realiza f ăr ă unanumit ansamblu de transformări şi fenomene neurofiziologicespecifice. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul

precede şi condiţionează psihologicul; psihologicul posedă însă



136

caracteristici şi determinaţii calitative proprii, devenind ireductibil lafiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai

proceselor psihice, nu şi celor fiziologice, care apar ţin fenomenelor substanţial-energetice obiective). Pe măsur ă ce structura psihică aindividului se maturizează şi se consolidează, ea capătă o relativă autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă asupra stării generale a organismului – influenţa psihosomatică, care

face posibile sugestia, autosugestia şi psihoterapia.c) Principiul reflect ării şi model ării informa ţ ionale stă la baza

înţelegerii naturii existenţiale sau a statutului ontologic al psihicului.El ne r ăspunde, aşadar, la întrebarea: „În ce formă sau modalitateexistă psihicul?”. Şi r ăspunsul va fi: psihicul există ca o formă

particular ă de reflectare, respectiv, reflectare de speţă subiectivă şiideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie. Percepţiile, reprezentările,noţiunile care alcătuiesc scheletul intelectului, al conştiinţei sunt însine modele informaţionale interne ale lucrurilor, fenomenelor şisituaţiilor obiective externe. Faptul că psihicul este de natur ă reflectoriu-informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut dinnecesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai complex,

caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte pretutindeni şi în oricemoment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca şi informaţia, psihicul exprimă şi ne dă măsura gradului de organizare la nivelulsistemelor animale şi umane.

d) Principiul ac ţ iunii şi al unit ăţ ii con ştiin ţă-activitate neobligă să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul comporta-mental extern şi planul subiectiv intern. Forma primordială demanifestare a psihicului, în ontogeneză, o constituie acţiunea directă acopilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizaretreptată, stadială, schemele de organizare şi desf ăşurare a acţiunilor externe – de descompunere, de comparare (măsurare), de grupare, deasamblare etc. – devin matrici ale structur ării operaţiilor mentale, caredobândesc autonomie completă, putându-se desf ăşura f ăr ă apelarea la

suport obiectual sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani.Pe măsur ă ce se formează şi se consolidează, structurile interne

ale conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii externe,condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide astfel circuitul acţiune

– conştiinţă – acţiune.



137

e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nutrebuie considerat ca un dat sau ceva predeterminat şi imuabil, ci caceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în ansamblul său, cât şidiferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic,istoric şi în plan individual, ontogenetic. Identificarea şi descriereastadiilor şi formelor pe care le îmbracă în fiecare stadiu trebuie să constituie unul din obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice.

Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde să sesuprapună traiectoriei dinamicii organismului, punând în evidenţă treimari segmente:

– segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au loc procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare;

– segmentul optimum-ului func ţ ional , în cadrul căruia toatecomponentele sistemului se menţin la valori ridicate;

– segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se acumulează efectele entropice, de regresie şi dezorganizare.

f) Principiul sistemicit ăţ ii reclamă necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigenţelor metodologiei cibernetico-sistemice.Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un sistem, alecărui componente (procese, stări, tr ăsături) se află într-o relaţie legică unele cu altele, condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionareeste atât de puternică, încât generează acea calitate emergentă a unităţiisupraordonate, graţie căreia, în orice proces particular, se imprimă

pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte.Abordarea sistemică se opune astfel abordării atomare, bazată pe

principiul descompunerii-recompunerii, dezvoltată de asociaţionism.

IV. PROBLEMA LEGILOR ÎN PSIHOLOGIE

Scopul principal al oricărei ştiinţe este acela de a descoperi şiformula legi, prin care să explice riguros şi obiectiv modul de fiinţareşi manifestare (desf ăşurare) a fenomenelor pe care le studiază. Legea

este înţeleasă ca o relaţie de condiţionare sau determinare mai multsau mai puţin stabilă şi repetabilă între două sau mai multe fenomene.Cu cât cerinţa stabilităţii şi repetabilităţii este satisf ăcută mai bine, cuatât legea este considerată mai valabilă şi mai veridică, şi invers. Dinacest punct de vedere, cele mai „tari” sunt considerate legile mecaniciişi fizicii clasice.

Multă vreme, psihologia a mers pe linia descoperirii unor asemenea legi. S-a dovedit însă că bilanţul este mai mult decât



138

nesatisf ăcător, întrucât doar legile psihofizice care descriu relaţia dintreintensitatea stimulului şi intensitatea reacţiei (senzaţiei) pot fi încadrateîn categoria legilor tari (dinamice).

În rest, relaţia dintre variabilele independente (stimulii,situaţiile) şi cele dependente (procesele psihice, comportamentele) seînscrie în sfera probabilităţii. Ca urmare, legea care o exprimă devineuna statistică. Aceasta înseamnă că ea se deduce şi se formulează pe

baza unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de măsur ători; deasemenea, ea nici nu poate fi verificată şi confirmată pe cazuriindividuale, ci numai la nivel de grup sau de „populaţii”.

Aşadar, orice lege psihologică presupune şi se bazează pegeneral, dar nu-l exprimă în mod direct, ci numai indirect, prinintermediul unei tendinţe centrale (o medie aritmetică, de pildă) şi alunui indice de dispersie (abaterea standard, de pildă).

Cum continuumul probabilităţii se cuprinde între 0 şi 1, punândîn evidenţă grade diferite de nedeterminare (incertitudine), rezultă că şi legile statistice cu care operează psihologia vor avea grade de tăriediferite. Gradul cel mai slab de tărie îl vor avea acelea care gravitează în jurul probabilităţii de 0,50; corespunzător, cu cât relaţia descrisă delege se îndepărtează mai mult de 0,50 spre 1 sau spre 0, cu atât gradul

de tărie creşte.După sfera de cuprindere, legile psihologice se împart în: particulare, care se refer ă la anumite procese psihice (exemplu, legilesenzaţiei, legile percepţiei, legile memoriei etc.) şi generale, care serefer ă la organizarea şi funcţionarea sistemului psihic în ansamblu(exemplu, legile dezvoltării, legile asociaţiei, legile organizăriiierarhice, legea motivaţiei).

După conţinut, legile psihologice au fost împăr ţite în: legi de func ţ ionare, legi de compozi ţ ie, organizare sau structur ă şi legi dedezvoltare. Din prima categorie fac parte: legile senzaţiei, percepţiei,memoriei, gândirii; din a doua categorie pot fi menţionate: legea

pregnanţei, legea bunei forme, legea integr ării; din categoria a treiafac parte legea diferenţierii-individualizării, legea stadialităţii. Unul şi

acelaşi proces, ca şi psihicul în ansamblu, se subordonează concomitent tuturor celor trei categorii de legi.

V. PSIHICUL UMAN

1. No ţ iunea de psihic. Probabil că, în istoria ştiinţei, nu există un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute şicontroverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs



139

scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va subordona psihiculdeterminaţiilor şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihiculde determinaţiile pur spirituale, extramateriale, transcendente.

Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principiimaterialiste, considerând psihicul ca fenomen natural, care seindividualizează prin atribute calitative specifice, ireductibile laatributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizează printr-o

serie de raportări corelate, şi anume: a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura saexistenţială de formă subiectivă, ideală de reflectare şi de formă

particular ă de informaţie la nivelul organismelor animale, bazată pesemnalizare-designare-reprezentare;

b) raportarea la sistemul nervos, la creier, din care rezultă statutul lui de funcţie specifică a creierului, realizată în cadrulcomunicării informaţionale a individului cu lumea externă;

c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare aleorganismului animal, din care decurg statutul său de formă specifică,calitativ superioar ă, a vieţii de relaţie, şi rolul instrumental-reglator în desf ăşurarea comportamentului.

2. Specificul psihicului uman. Privit pe scar ă evolutivă, filogenetică, psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform, ci o succesiune detrepte, distanţate unele de altele, după gradul de diferenţiere şi complexitatestructural-funcţională. Treapta cea mai de sus, care se distanţează cel maimult de cea imediat inferioar ă, o ocupă psihicul uman. Putem astfel afirmacă principala caracteristică a psihicului uman constă în aceea că el esteforma cea mai înaltă de organizare şi funcţionare, dintre toate formele de

psihism cunoscute nouă.Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul

animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor informaţionale cognitive, a capacităţii de înţelegere, explicare,interpretare, decizie, creaţie (proiecţie, planificare, anticipare etc.),

precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul

devenind cel mai perfecţionat instrument de codificare-vehiculare asemnalelor (informaţiei). La om, psihicul se realizează şi în formaconştiinţei. Această superioritate o punem pe seama a doi factoriesenţiali: a) complexitatea structural-funcţională extraordinar ă acreierului uman şi b)complexitatea şi specificul influenţelor mediuluisocio-cultural.



140

3. Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporană abordează psihicul ca sistem, de pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin naturacomponentelor sale, este un sistem informaţional-energetic, decinonsubstanţial. Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice(evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi

probabiliste. De asemenea, se include în clasa sistemelor cibernetice,fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de

stabilizare – homeostazia psihică), feedback pozitiv antientropic (deoptimizare şi de dezvoltare), feed-thrtowght (de mediere şi detransfer), feed-before (de prospectare-anticipare).

Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul incon ştient, subsistemul subcon ştient sau precon ştient şi subsistemul con ştient .

Subsistemul incon ştient cuprinde o componentă înnăscută,ansamblul tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei

biologice a personalităţii umane, şi o componentă dobândită,ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale asocietăţii, asimilate şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă.

Subsistemul subcon ştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile

informaţional-cognitive şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează f ăr ă controlul conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intr ă succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şisituaţii. Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg dininconştient, aşteptând să intre în conştiinţă.

Subsistemul con ştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în forma saspecifică, numai omului. Funcţionarea sa se bazează pe principiuldisocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată ascopurilor), al planificării, al realităţii.

Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive(senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, imaginaţie), tr ăiri emoţional-

afective, structuri motivaţionale (trebuinţe, interese, idealuri etc.), acţiunişi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem controlaşi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştienteeste mediată de limbajul verbal, de analiză şi deliber ări mentalesuccesive.

Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şiistoric, subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi



141

dinamică a psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prindisponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă

parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât însuccesiunea istorică a generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşigeneraţii, de la un individ la altul.

De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomporta-mentale a unei persoane, elementul de referinţă esenţial trebuie să fie

subsistemul conştient.Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi atingvalorile cele mai ridicate funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi

proiecte mentale de transformare a realităţii imediate, de creare a uneirealităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare – predicţie şide reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială.

Interacţiunea dintre cele trei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un caracter circular (realizându-se atât în sensascendent – influenţa inconştientului asupra subconştientului şiconştientului, cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asuprasubconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atâtcompatibilitate şi sinergie finalistă, cât şi contradicţie, antagonismfinalist – ceea ce „cere”, de pildă, inconştientul la momentul dat poate

să fie respins de conştient şi viceversa). De aici, derivă dramatismul şiimprevizibilitatea comportamentelor umane.

VI. PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE A INFORMAŢ IILOR

Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă f ăr ă unminimum de „date” şi „informaţii” despre însuşirile lucrurilor şisituaţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea, despre legităţilecare le guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumeaexternă şi utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de r ăspuns,a acţiunilor instrumentale reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului

psihic. La nivelul omului, această funcţie se va realiza prinintermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia,

percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria.1. Senza ţ ia. Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a

informaţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externispecifici şi ale propriului organism. La baza ei stă sensibilitatea – funcţie de recepţie-semnalizare, care derivă din excitabilitatea sauiritabilitatea primar ă şi se realizează de mecanisme structurale specia-lizate denumite analizatori.



142

Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pecare le reflectă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate demodalităţi (tipuri). Distingem: a) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre lumea externă (exterocepţia): senzaţiile cutano-tactile,senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile olfactive, senzaţiilegustative; b) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre

poziţiile posturale şi actele motorii ale membrelor, capului şi trunchiului

(propriocepţia); c) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţiidespre modificările şi variaţiile mediului intern al organismului(interocepţia).

Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt:integritatea structural-funcţională a analizatorului şi acţiuneastimulului specific la intensitatea corespunzătoare (să fie cel puţinegală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective).

Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi principale: modalitatea (calitatea), intensitatea, durata şi tonul afectiv.

a. Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflectaselectiv anumite însuşiri ale stimulului specific (de pildă, în cazulsenzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul cromatic; în cazulsenzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.).

b. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi apreciaîncărcătura energetică sau for ţa de acţiune a stimulului specific.c. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se

manifesta pe durata de acţiune a stimulului. Nici o senzaţie nu se produce concomitent cu declanşarea acţiunii stimulului specific, ci cuo anumită întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici nudispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului, continuând câtevamiimi de secundă şi după aceea – efectul de urmă sau imagineaconsecutivă.

d. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu oanumită tr ăire emoţională – plăcută sau neplăcută, agreabilă saudezagreabilă.

Legile sensibilităţii. Sensibilitatea este o funcţie dinamică evolutivă. Dinamica ei este surprinsă într-o serie de legi generale:1) legi evolutive (legea diferenţierii, legea specializării, legea complexi-ficării); 2) legi psihofizice (legea raportului invers propor ţional întrevaloarea pragului absolut şi nivelul sensibilităţii E = 1/I, unde E =nivelul sensibilităţii, I = intensitatea stimulului; legea raportuluiconstant al pragurilor diferenţiale dx/x = constant, unde dx = fracţiuneade intensitate a stimulului specific ce trebuie adăugată la stimulul iniţial



143

pentru a determina o modificare abia conştientizabilă a intensităţiisenzaţiei; legea progresiei: în timp ce intensitatea stimulului creşte în

progresie geometrică, intensitatea senzaţiei creşte în progresiearitmetică E = K log. X + C, unde E = intensitatea senzaţiei, X =intensitatea stimulului, K şi C = constante; aceste legi au fost formulatede francezul Bouguer şi germanii Weber şi Fechner (purtându-lenumele); 3) legi psihofiziologice (legea adaptării, legea sensibilizării,

legea depresiei, legea contrastului, legea sinesteziei); 4) legisocioculturale (legea învăţării-optimizării, legea estetizării, legea profesionalizării).

2. Percep ţ ia. Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informaţiei extrase din interacţiunea actuală a subiectului cuobiectul. Ea are la bază senzaţia şi se constituie prin articularea şiintegrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cumsusţinea Şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul esteun model informaţional complex, care ne raportează la obiect caîntreg, în identitatea lui individuală sau categorială specifică. A

percepe înseamnă a putea da r ăspunsuri corecte la întrebarea „Ce esteacesta?”

Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce stimulul specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător, percepţia presupune o implicare mai activă a subiectului,care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare, căutare,selecţie, evaluare, comparare. De aceea, definirea percepţiei careflectare nemijlocită sau imediată este improprie, ea fiind mediată înrealitate de operaţiile succesive ale subiectului. Astfel, desf ăşurarea

percepţiei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existenţaurmătoarelor faze: a) detec ţ ia, care constă în sesizarea acţiunii stimu-lului şi încadrarea lui în spaţiu şi timp; b) discriminarea, care rezidă îndesprinderea stimulului din contextul celorlalţi; c) identificarea, care seconcretizează în integrarea finală a modelului informaţional al stimulu-lui şi în elaborarea r ăspunsului „este x”; d) interpretarea, în cadrul

căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune înrelaţie cu scopul activităţii subiectului.După conţinut şi mecanism, distingem: percep ţ ii monomodale

(exemplu, percepţia vizuală, percepţia auditivă, percepţia tactilă) şi percep ţ ii plurimodale, care au la bază interacţiunea între doi sau maimulţi analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe genuride însuşiri ale obiectului.



144

În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ: percep ţ ia spa ţ iului (formă, volum, distanţă, poziţie), percep ţ iatimpului (durate, intervale vide, succesiuni), percep ţ ia mi şcă rii (direcţie, viteză), percep ţ ia limbajului (oral, scris), şi percep ţ ia muzicii (raporturi de înălţime, linie melodică, structur ă armonică).

Legile percepţiei. Aspectele esenţiale ale percepţiei sunt

exprimate de un ansamblu de legi, pe care le împăr ţim în următoarelegrupe: a) legi ale asocia ţ iei (asemănare, contrast, contiguitate spaţio-temporală), care acţionează în etapele iniţiale ale formării mecanismelor şi schemelor perceptive în raport cu o clasă sau alta de obiecte); b) legide structur ă (legea bunei forme, legea pregnanţei, legea buneicontinuităţi, legea destinului comun, legea unum-duo etc), care exprimă funcţionarea mecanismelor şi schemelor perceptive consolidate şi atestă ireductibilitatea percepţiei la o simplă sumă de senzaţii); c) legi

generale, supraordonate (legea integralităţii, legea selectivităţii, legeasemnificaţiei, legea constanţei, legea obiectualităţii).

3. Reprezentarea. Dacă senzaţia şi percepţia ne ofer ă informaţiidespre obiectele care acţionează hic et nunc asupra organelor noastrede simţ, reprezentarea reflectă şi ne ofer ă informaţii despre un obiect

sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima treaptă înorganizarea şi funcţionarea activităţii mentale autonome (operarea pe

plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene percepute cândvaîn trecut şi ale căror modele informaţionale au fost stocate şi păstrateîn memoria de scurtă şi lungă durată).

Termenul de reprezentare desemnează două realităţi: a) procesul deecforare-reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect în absen ţ alui şi b) produsul , respectiv, imaginea conştientizată.

Procesul poate avea o desf ăşurare spontană, involuntar ă, luândaspectul unui flux de reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţinhaotice, amalgamate sau una intenţionată, voluntar ă, imaginile succedându-se într-o ordine logică şi fiind subordonate unui scop. Produsul poate fi

caracterizat după următoarele calităţi (proprietăţi): a) claritatea sau pregnan ţ a, în funcţie de care distingem reprezentări intense sau vii şireprezentări pasive sau şterse; b) completitudinea, pe baza căreia delimitămreprezentări bogate, care tind să se suprapună imaginilor perceptive, şireprezentări sărace sau lacunare (în principiu, imaginea-reprezentare estemai săracă, mai rezumativă decât imaginea-perceptivă); c) relevan ţ a sau

semnifica ţ ia, care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care seselectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale



145

obiectului, şi a reprezentărilor derizorii, care conţin note accidentale,nesemnificative (de regulă, reprezentarea reflectă în mai mare măsur ă semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percepţia); d) gradul de

generalitate, după care distingem reprezentări individuale, care reflectă obiecte concrete singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumitobiect etc.), şi reprezentări generale, care reflectă prototipul unei clase deobiecte asemănătoare (reprezentarea de casă în general, de om, în general,

de copac, în general); de regulă, imaginea-reprezentare are un grad degeneralitate mai înalt decât perceptul; e) caracterul mijlocit , care constă înaceea că elementele informaţionale constitutive ale imaginii-reprezentaresunt furnizate de senzaţii şi percepţii; f) caracterul panoramic, care rezidă în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni (însuşiri) care seetalează în percepţie în configuraţii simultane.

SEMESTRUL II

4. Gândirea. Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel maicomplex şi calitativ cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şiluarea în stă pânire mintală a generalului, esenţialului şi necesaruluidin realitatea externă.

Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hicet nunc, gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică,întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut,viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente şistări ale „obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului

pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor.

Gândirea confer ă activităţii de cunoaştere atributele abstracti-zării, predicţiei, anticipării, teoretizării.

Fiind un proces şi o structur ă multidimensională de maximă complexitate, gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite:cognitiv-procesual, structural-operaţional, structural-informaţional.

Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea

intelectuală discursivă de prelucrare criterial-logică a informaţiilor furnizate de percepţie sau memorie, în vederea înţelegerii, explicării şiinterpretării fenomenelor din univers (natur ă şi societate), a rezolvăriidiferitelor tipuri de situaţii problematice, a elabor ării diferitelor proiecteşi planuri de activitate creatoare, a elabor ării şi adoptării deciziilor optime de acţiune.



146

Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este unsistem ordonat de operaţii sau de transformări care se aplică uneisituaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare finală (scop) (A*),ce reprezintă un r ăspuns, un rezultat sau o soluţie.

În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită organizare dinamică internă, în cadrul căreia vom identifica două tipurimari de operaţii: generale şi particulare (specifice).

Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, concretizarea. Analiza constă în descompunerea, pe plan mintal, aobiectului în păr ţi componente, pentru dezvăluirea şi descrierea-explicarea structurii lui interne; sinteza este operaţia inversă, dereconstituire, pe plan mintal a obiectului, extr ăgându-se şi reţinându-seinformaţia esenţială despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze

poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză);abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor esenţiale şi lăsarea în afar ă a celor neesenţiale, secundare; generalizarea este operaţia de extindere a unor însuşiri sau relaţii extrase prinabstractizare la toate obiectele care fac parte din aceeaşi clasă;concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generalela analiza şi interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare.

Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi seutilizează în interiorul diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie, sociologie etc.

Operaţiile gândirii au caracter formal , în sensul că se aplică unor constructe ideale, simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şireversibil , în sensul că pentru orice transformare există una inversă sauopusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau starea iniţială.

Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuiedefinită ca un sistem de noţiuni, organizat după criteriile esenţialităţiişi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz unitatea structurală de

bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri neesen-ţiale, desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene,şi ştiinţifice, reflectând însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaş-

terii ştiinţifice. După sfera de cuprindere, se delimitează: noţiuniindividuale, care se raportează la obiecte singulare, luate separat,noţiuni particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiec-te, şi noţiuni generale, categoriale, care cuprind însuşirile esenţialecomune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor (exemplu,noţiunea de „existenţă”).



147

Un nivel superior de integrare a conţinuturilor informaţionale(respectiv, a noţiunilor) este judecata. Aceasta afirmă sau neagă cevadespre altceva, suportând testul adevărului. Orice judecată esteadevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nurealităţii.

La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor seintegrează în structuri informaţionale şi mai complexe de tipul

raţionamentelor. În raţionament sunt surprinse discursivitatea gândirii,mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumitrezultat final (o concluzie) în care să apar ă informaţii sau adevăruri noi.

Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă ,în care, pornindu-se de la judecăţi individuale, particulare, se ajunge lao concluzie generală, deductivă , în care se porneşte de la general,

particular şi se merge spre particular, individual, şi analogică , în carese compar ă două obiecte pentru a li se pune în evidenţă asemănările,ceea ce au în comun.

Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţionalşi informaţional, îmbr ăcând mai multe forme:

a) În plan opera ţ ional distingem: 1) gândirea algoritmică şi

2) gândirea euristică şi, de asemenea: 1) gândirea convergent ă şi2) gândirea divergent ă . Gândirea algoritmică se caracterizează prinaceea că aplicarea unei anumite succesiuni de operaţii (transformări)duce în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristică are uncaracter explorator, se desf ăşoar ă după principiul încercare-eroare,succesiunea de operaţii nu duce în mod necesar la găsirea soluţieicorecte; gândirea convergentă porneşte de la un număr mare deelemente, de date pentru a ajunge în final la un număr mic de elementesau date (ea comprimă câmpul informaţional); gândirea divergent ă

porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi ajunge în final laun ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeştecâmpul informaţional).

b) În plan informa ţ ional , se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-

concret ă şi 2) gândirea simbolic-abstract ă . Gândirea intuitiv-concret ă secaracterizează prin predominarea codificării figural-imagistice a conţinu-turilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv; gândirea

simbolic-abstract ă se caracterizează prin predominarea codificăriiinformaţionale şi prin detaşarea de suportul perceptiv.



148

5. Imagina ţ ia. Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitateade sine, imaginaţia este un proces distinct de prelucrare şi utilizare ainformaţiei.

Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezentării, bazându-se pememorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria careîncepe spre gândire, ocupând astfel o poziţie aparte pe continuumulactivităţii cognitive a omului.

Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente:a) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în

experienţa anterioar ă, fie de la crearea prin mecanisme proprii deimagini „pure”, f ăr ă legătur ă aparentă cu realul;

b) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundareşi ale fanteziei, realizându-se combinări, amplificări, reordonări etc.;

c) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţialeşi a produsului final;

d) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţieidesignative a imaginilor elaborate. Imaginaţia este elementul central înstructura creativităţii, ca dimensiune globală a personalităţii.

Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă sub mai multe

forme, diferenţierea f ăcându-se după natura produsului şi după dome-niul de aplicaţie. După primul criteriu, se delimitează: 1) imaginaţiareproductivă şi 2) imaginaţia creatoare. După cel de-al doilea criteriu,distingem: 1) imaginaţia artistică (literar ă, muzicală, plastică);2) imaginaţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii; 3) imaginaţiaştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor şi proiectelor de cerce-tare, în elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imaginaţia arhitectu-ral-constructivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi deconstrucţii; 5) imaginaţia managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente moduri de conducere şi administrare etc.

Procedeele imaginaţiei. Ca activitate intelectuală finalistă,imaginaţia se sprijină pe o serie de procedee specifice, precum:

a) Schimbarea propor ţiilor lucrurilor prin diminuarea sau amplifi-carea lor (exemplu, „Guliver în ţara piticilor”, „Flămânzilă”, „Setilă” etc.).

b) Amalgamarea – combinarea de elemente şi tr ăsături esenţialeluate de la lucruri diferite (exemplu, Ducipalul lui Al. Macedon).

c) Schimbarea raporturilor cauzale (exemplu, un piepten aruncatde Făt-Frumos duce la apariţia unei păduri).

d) Substituţia (înlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiectecu altele).



149

e) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relaţii printr-oschemă).

f) Tipizarea (redarea unei tr ăsături generale printr-un prototipindividual: avariţia întruchipată de Hagi Tudose).

6. Memoria este procesul prin care se realizează gestionareainformaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engramare,

păstrare, reorganizare şi reactualizare. Ea confer ă Eului nostruidentitate şi continuitate în timp şi asigur ă transformarea necunoscu-tului în cunoscut.

Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după următorii parametri:

a. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă,cu atât mai bine).

b. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singur ă per-cepere (prezentare).

c. Tr ăinicia păstr ării materialului memorat.d. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii.e. Completitudinea reproducerii.f. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai

întinsă, cu atât mai bine).Valorile acestor parametri depind atât de factori subiectivi(particularităţile individuale şi stările subiective de moment), cât şi defactori obiectivi (volumul materialului, modul lui de prezentare,gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în mod adecvatasupra acestor factori, memoria poate fi îmbunătăţită.

Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se poaterealiza la niveluri integrative diferite şi în forme diferite. După prezenţaintenţiei şi contextului voluntar, se disting: 1) memoria involuntar ă (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi reactualiza un fapt, oinformaţie etc.) şi 2) memoria voluntar ă (prezenţa intenţiei şi ascopului). După gradul de înţelegere a celor memorate, se diferenţiază:1) memoria mecanică şi 2) memoria logică . După durata păstr ării celor

achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria de scurt ă durat ă , pentrucare limita superioar ă a păstr ării este de trei minute, şi 2) memoria delung ă durat ă , pentru care limita superioar ă a păstr ării echivalează cudurata vieţii individului. După conţinut, se delimitează: 1) memoriainforma ţ ional-cognitivă , prin care se achiziţionează, se păstrează şi seactualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre noi înşine,2) memoria afectivă , care realizează păstrarea şi evocarea întregiiexperienţe emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în



150

dispoziţia generală de fond, 3) memoria motiva ţ ional ă , legată de păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor secundare, dobândite;4) memoria motorie, care asigur ă păstrarea şi actualizarea schemelor mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia. După canalele senzoriale implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei,se diferenţiază: 1) memoria vizual ă , 2) memoria auditivă , 3) memoriatactil ă , 4) memoria olfactivă , 5) memoria gustativă şi 6) memoria

kinestezică . În sfâr şit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducemtrecutul în actualitate şi-l integr ăm în activitatea şi comportamentulcotidian, trebuie admisă existenţa şi a unei memorii prospective, defixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi acţiunilor ceurmează să se producă în viitor. Această formă de memorie maximdezvoltată la om face posibile programarea, planificarea şi anticipareaîn reglarea comportamentului.

Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergereasau scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor, experienţelor,amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latur ă pozitivă, cât şi unanegativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasămde informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber

pentru achiziţionarea altora mai importante; latura negativă constă în

blocarea sau eliminarea din fluxul actual al conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă aunei activităţi.

Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialuluimemorat. Astfel, uitarea se produce mai rapid şi în raţii mai mari încazul unui material f ăr ă sens (exemplu, silabe, cuvinte f ăr ă înţeles)decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede şi maiintens în cazul unui material neorganizat, fragmentat, decât în cazulunui material bine sistematizat şi organizat logic; se produce mairepede şi mai intens în cazul unui material lipsit de semnificaţie pentrunoi, decât în cazul unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nuacţionează ca o fatalitte decât în cazuri patologice, de amnezie totală.În mod normal, ea poate fi ţinută sub control, determinând-o să

acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea efectuluinegativ al uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea)

periodică a celor pe care le apreciem ca fiind importante şi necesare înactivitatea noastr ă viitoare.



151

VII. PROCESELE DE ENERGIZARE, POTEN Ţ ARE, DIREC Ţ IONARE A COMPORTAMENTULUI

Dacă, din procesele cognitive, omul reuşeşte să diferenţieze, să identifice, să interpreteze, să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şise întâmplă în jurul său, prin procesele de energizare, potenţare şidirecţionare, el devine capabil să ia o anumită atitudine şi să se

exprime activ şi selectiv prin comportamente specifice. În categoriaacestor procese includem motiva ţ ia şi afectivitatea.

1. Motiva ţ ia. Prin termenul de motivaţie se desemnează un întregansamblu de „entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile, disonanţele şideficitele ce apar în cadrul diferitelor componente ale sistemului

personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în direcţia înlătur ăriilor şi restabilirii echilibrului. Luată global, motivaţia reprezintă, aşadar,for ţa motrice internă a comportamentului şi activităţii, conferindu-necaracterul de fiinţe active şi relativ autonome.

Orice act comportamental integrat are o anumită bază motivaţională,iar motivaţia devine o lege generală de organizare a comportamentului.

Elementul central al structurii motivaţionale este trebuin ţ a. Aceastaexprimă nevoia puternic consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer,

odihnă, mişcare, adă post, informaţie, frumos etc. Nesatisfacereaîndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale echilibrului

psihic al personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare, generează cele mai puternice motive sau mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţeleumane se împart în două grupe mari: primare sau înnă scute (aici intrând,în primul rând, trebuinţele biologice şi fiziologice) şi secundare saudobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice,trebuinţele religioase, trebuinţele morale).

Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslowa construit „piramida trebuin ţ elor”, larg acceptată în psihologie. Înforma ei finală, piramida cuprinde 8 clase, care, în ordine, de jos în sus,sunt următoarele:

I – trebuinţe biologiceII–trebuinţe de securitate III – trebuinţe deafiliere socială IV – trebuinţele EuluiV – trebuinţe deautorealizareVI – trebuinţe de cunoaştereVII – trebuinţeesteticeVIII – trebuinţe de concordanţă.

Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şirelaţii: 1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai



152

continuu satisf ăcută; 2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă ceaanterioar ă ei a fost satisf ăcută; 3) efectul perturbator al nesatisfaceriicronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât trebuinţarespectivă se situează mai aproape de baza piramidei; 4) activarea şisatisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei – o trebuinţă odată satisf ăcută se retrage, lăsând locul alteia.

Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului

intr ă alte două componente: interesele şi idealurile. Intereselerealizează legătura noastr ă selectivă şi relativ stabilă cu diferiteaspecte ale realităţii şi domenii de activitate; idealurile reprezintă for ţade proiecţie şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire a

propriei personalităţi.După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot

fi împăr ţite în pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi menţinerea proceselor de dezvoltare, şinegative, care determină degradări şi tulbur ări serioase ale tabloului

psihocomportamental (exemplu, trebuinţa de alcool, trebuinţa dedroguri etc.).

Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă oanumită intensitate optimă – optimum motivaţional. În principiu,

activităţile uşoare şi mai puţin atr ăgătoare prin conţinutul lor reclamă o motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi atractive prin conţinutreclamă o stare de motivaţie mai slabă.

2. Afectivitatea. Sub denumirea de afectivitate se reuneşte unansamblu de structuri specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de motivaţie) şidinamica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele, persoanele din jur).

Orice tr ăire şi componentă emoţională se caracterizează prinurmătoarele proprietăţi:

a) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie, bucurie, sau semn negativ – tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă);

b) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu

sine tr ăirea emoţională; aceasta poate fi slabă, medie sau mare;intensitatea cea mai mare o au afectele);c) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de

durată scurtă, sentimentele sunt de durată lungă);d) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi

modifica semnul în timp: iubirea poate trece în ur ă, iar ura poate treceîn iubire);



153

e) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a includeconcomitent tr ăiri de semn opus, pozitiv şi negativ, exemplu: gelozia).

Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica, plăcerea, bucuria) şi emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice,sentimentele morale).

După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple(tonul emoţional care acompaniază procesele cognitive, tr ăirile de

esenţă organică, stările de afect), emoţiile complexe (emoţiilesituaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţareetc.) şi structurile afective superioare (sentimentele).

Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă,necesar ă a vieţii noastre psihice; ea confer ă relaţiilor omului cu lumeaun caracter activ şi selectiv. În funcţie de semnul dominant alorganizării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integr ăm înlume, să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperarecu cei din jur sau, dimpotrivă, să ne retragem şi să ne izolăm de lume.Făr ă emoţii, f ăr ă sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omular fi un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic lastimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumeaexternă, la celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană, fiecare

din noi dezvoltând faţă de propriul Eu tr ăiri pozitive, de satisfacţie, destimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care neautopercepem şi ne autotr ăim condiţionează modul în care nerelaţionăm cu ceilalţi.

Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şiorientând, ca şi motivaţia, desf ăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă intensitatea pe care trebuie s-o posede o tr ăire emoţională pentru afacilita finalizarea eficientă a activităţii.

De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra intensităţii tr ăirilor emoţionale, pentru a nu le permite să ne

dezorganizeze gândirea şi acţiunea.Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu

numai de firea omului, de individualitatea lui, ci şi de regimuleducaţional, de împrejur ările de viaţă. Astfel, o persoană emotivă dinfire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afar ă poate să ajungă să-şi controleze foarte bine emoţiile situaţionale, prevenind instalareatimidităţii, după cum şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc



154

emotivă, într-un climat educaţional represiv şi în împrejur ări de viaţă dure, dramatice, poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută laacţiunea factorilor afectogeni.

VIII. COMUNICARE Ş I LIMBAJ

Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este

aceea de a comunica, adică, de a emite către cei din jur anumitemesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a recepţiona de laaceştia mesajele lor. Această capacitate are premise şi mecanismenaturale, neurofiziologice, şi este modelată şi structurată socio-cultural.

Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sino-nim cu termenul de schimb în general, sub influenţa teoriei informaţieişi a teoriei organizării, cel puţin în lingvistică şi psihologie, sfera lui selimitează la procesele de emitere, transmitere şi receptare a mesajelor informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane, o

persoană umană şi computer sau altă maşină, o persoană umană şi unanimal.

După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interuma-

nă este de două feluri: nonverbală şi verbală.Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme:

comunicarea prin corp (ţinută, îmbr ăcăminte, machiaje, gestică,mimică), comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul de organizare aambianţei, distanţe fizice interpersonale şi intergrupale în diferitesituaţii), comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi desenate,ilustraţii, cinema).

Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor lingvistice – alfabete, reguli gramaticale, elementul principal decodificare a mesajului fiind cuvântul.

Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivelindividual; limba este o categorie socio-istorică, fiind produsulcomunicării în decursul timpului în cadrul unei colectivităţi. Ea se

compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet(pentru codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguligramaticale (morfologice, semantice şi sintactice). În raport cuindivizii concreţi, luaţi separat, limba se prezintă ca un dat obiectiv, pecare aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze cainstrument de comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul



155

verbal individual, şi organizarea lui va prezenta diferenţe mai mari saumai mici de la o persoană la alta.

Structura psihologică a limbajului include trei componente principale: componenta fizică , componenta formal-gramatical ă şicomponenta semantică .

Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare(vocale şi consoane) care formează cuvintele (unităţi fonetice de bază

ale limbii) şi literele care se pun în corespondenţă sunetele articulate,obţinându-se codifcarea grafică a mesajelor. În măsura în carelimbajul realizează transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine suportul substanţial-energetic indispensabil de obiectivare şicodificare a lor.

Componenta formal-gramatical ă constă din ansamblul normelor şi regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura informaţională pe care o poartă să

poate fi uşor şi corect decodificată.Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor

de designare dintre cuvinte – ca semne – şi mulţimea obiectelor,lucrurilor, fiinţelor, fenomenelor, relaţiilor etc. din jurul nostru.Legătura designativă este mediată de o imagine, o schemă sau un

construct conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act deînvăţare condiţionată. Rodându-se şi consolidându-se treptat în procesul comunicării, o asemenea legătur ă devine atât de puternică,încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cucealaltă devin organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.

În plan intern, componenta semantică are o organizare în formaunei reţele ierarhizate, cu conexiuni atât pe verticală, cât şi peorizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone concentrice alesistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostruindividual: a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintelecele mai familiare, cu frecvenţa cea mai mare în procesul comunicăriinoastre cotidiene; b) zona secundar ă, în care se integrează cuvintele cuun grad de familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în procesul

comunicării curente; c) zona ter ţiar ă, în care se includ cuvintele mai puţin cunoscute şi rar folosite în comunicarea obişnuită.

Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în maremăsur ă competenţa lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitateasa de comunicare. Astfel, cu cât zona centrală are o arie mai întinsă,iar celelalte două – una mai redusă, cu atât nivelul de competenţă verbală este mai înalt, şi invers.



156

Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un locimportant în diagnosticul inteligenţei şi al profilului personalităţii.

În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţaverbală şi performanţa verbală: prima este o capacitate virtuală, latentă,cea de-a doua este o capacitate în act. În legătur ă cu cea dintâi sunt încă dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste, susţinută de

N. Chomsky, şi reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată

de J. Piaget. O soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând principiul interacţiunii ereditate - mediu şi al dublei condiţionări. Nu se poate merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că structurile verbale şi gramaticale sunt integral înnăscute, condiţiile demediu şi stimularea din afar ă neavând nici o importanţă, după cum, niciinvers, nu se poate merge atât de departe cu ipoteza genetistă, încât să seafirme că limbajul se dobândeşte printr-un act mecanic de implantare,indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului.

Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizicde obiectivare şi codificare a informaţiei, ci şi un mod de conduită – conduita verbală, limbajul se structurează şi funcţionează în mai multeforme. O primă diferenţiere se produce după natura componenteifizice, rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua diferenţiere

se face după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern,utilizat în principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul intern,utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu sineînsuşi.

O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern),delimitându-se: monologul , comunicarea se desf ăşoar ă într-un singur sens – de la emiţător la receptor (auditoriu), şi dialogul , comunicarease desf ăşoar ă în dublu sens, emiţătorul şi receptorul schimbându-şisuccesiv locurile.

Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul verbalîndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală şi socială. Există însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale între autori înclasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm,

vom regăsi următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) decunoaştere (cuvântul este un instrument de extragere, organizare şi

prelucrare a informaţiilor lor); c) de reglare (cuvântul influenţează desf ăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi acomportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri decuvinte cu caracter distractiv).



157

IX. PROCESELE DE REGLARE: ATEN Ţ IA Ş I VOIN Ţ A

1. Aten ţ ia. Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost puternic controversată: din element central în psihologia introspec-ţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism. De asemenea, s-adiscutat mult dacă trebuie considerată un proces, o stare, o activitatesau o condiţie facilitatoare.

Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definireaatenţiei trebuie să fie aceea că ea nu posedă un conţinut informaţional propriu; cea de-a doua constatare trebuie să fie aceea că atenţiacaracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi toate actelecomportamentale finaliste, conştiente. Din cele două constatări se des-

prinde concluzia că termenul cel mai adecvat pentru definirea atenţieieste cel de mecanism psihic de reglare. Astfel, atenţia este mecanismul

psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se orientează selectivactivitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi activitateamotorie externă, creându-se condiţii psihofiziologice optime definalizare.

Atenţia pune în evidenţă o serie de tr ăsături sau calităţi, care auvalori diferite la diferite persoane, ceea ce face necesar ă testarea şi

evaluarea ei.Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şimăsurate sunt: 1) concentrarea, care exprimă gradul de activare şiintensitatea focalizării conştiinţei şi controlului voluntar în cadrul

percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2) distributivitatea, care constă înconcentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra adouă sau mai multor obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea, proprietate aatenţiei de a se menţine la nivel optim de concentrare pe toată duratadesf ăşur ării unei activităţi; opusă ei este instabilitatea, care are influenţă

puternic perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra activităţii profesionale; 4) mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctuloptimei concentr ări în concordanţă cu succesiunea evenimentelor şisecvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea – stagnarea

atenţiei într-un punct.În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele: fiziologice şi psihofiziologice. Primele pun accentul pe rolul sistemuluireticulat activator ascendent şi pe raporturile de inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plancomportamental reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu creareasuccesivă şi selectivă a dominantelor funcţionale. Celelalte(psihofiziologice) pun accentul pe interacţiunea dintre mecanismele



158

neuronale şi factorii psihici, cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului,dependenţa sau independenţa de câmp, respectiv, introversia şiextraversia, for ţa voinţei, autocomanda şi autostimularea verbală.

2. Voin ţ a. Voinţa este modalitatea superioar ă de autoreglare asistemului psihocomportamental, care, în forma sa completă, este

proprie omului şi se împleteşte strâns cu dezvoltarea funcţiilor

conştiinţei.Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţionalal reglajului voluntar sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor căroraindividul uman trebuie să le facă faţă încă din primele zile după naştere. Ca factori interni favorizanţi se menţionează for ţa proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor

procese, motivaţia, rezistenţa la tentaţii.Rezultă că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre ac ţiune

şi nu este nici o for ţă spirituală pur ă, ci o construcţie psiho-fiziologică complexă, care se dezvoltă treptat în ontogeneză în contextulactivităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu obstacole de diferitegrade de dificultate.

O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să

depăşim atât teoria liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o for ţă primordială, situată în afara oricărui determinism, cât şi teoriafatalistă, a destinului implacabil, care consider ă acţiunile voluntare aleomului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliză,sau ambiental, ca în behaviorism.

Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar confer ă subiectuluiuman atributul autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensulsustragerii acţiunii unor factori extravoliţionali, ci în sensul libertăţiide a face opţiuni şi de a elabora decizii care să concorde cu principiulnecesităţii obiective.

Actul voluntar are o structur ă psihologică multifazică, el punândîn evidenţă câteva verigi, şi anume: 1) apariţia impulsului spre acţiune şiformularea scopului, 2) analiza şi lupta motivelor (atunci când subiectul

este confruntat cu mai multe cerinţe sau solicitări, care trebuie supuseevaluării comparative); 3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şiinstalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”,„Vreau să acţionez aşa”; 4) execuţia (trecerea efectivă la atingereascopului propus, cu surmontarea obstacolelor care pot apare petraiectoria acţiunii); 5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei

feedback de validare sau de corecţie.



159

Ca mecanism reglator cu sfer ă de acţiune la nivelul sistemuluisupraordonat al personalităţii, voin ţ a se concretizează printr-un set detr ă să turi generale, precum: 1) for ţa sau tăria, care exprimă gradul deefort pe care o persoană poate să-l susţină pentru învingereaobstacolelor interne sau externe; 2) perseverenţa, care constă înmenţinerea sau repetarea efortului voluntar până la finalizarea acţiunii;3) consecvenţa, care reprezintă rezistenţa liniei de conduită adoptate la

influenţa perturbatoare, precum şi concordanţa dintre vorbe şi fapte;4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţinehotărârea luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercită din afar ă asupra lui; 5) independenţa, care reprezintă capacitatea subiectului dea lua pe cont propriu adoptarea deciziei şi hotărârii de acţiune, f ăr ă aapela la sprijin extern; 6) iniţiativa, care exprimă gradul de activismintern al subiectului, promptitudinea de implicare în acţiune într-osituaţie sau alta.

X. PERSONALITATEA

1. Preciz ări terminologice. În psihologie, ca, de altfel, şi în cele-lalte ştiinţe socioumane, circulă, de cele mai multe ori ca sinonime,

trei termeni: individ, persoană , personalitate. La o analiză mai atentă,cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite.Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care

este determinată biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nunumai a omului, ci şi a oricărui organism viu – plantă sau animal.

Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, alindividului în plan biologic. El desemnează individul uman ca entitateconcretă într-un cadru relaţional dat, aşa cum este perceput de cei din jur.

Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică,filosofie de atributul valorii; în psihologie, el se ia într-o accepţiunediferită, ca desemnând modul şi gradul de integrare şi ierarhizaresistemică a componentelor biologice, psihice şi socioculturale la omulnormal, considerat într-un mediu social concret.

Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, persona-litatea este un concept integrator supraordonat, care subordonează toate celelalte concepte ale psihologiei, inclusiv pe cele de psihic,conştiinţă, comportament.

Din punct de vedere ontologic, personalitatea reprezintă orealitate complexă, care constituie obiect de studiu pentru biologiaumană, pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etică şi filosofie.



160

Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi acomportamentelor mediate psihic, ale acestei realităţi.

2. Direc ţ ii de definire a personalit ăţ ii în psihologie. De când personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologică (deceniul al treilea al secolului XX), definirea ei a suscitat maricontroverse, ceea ce a facut să apar ă un număr foarte mare de definiţii:

în 1950, McClelland inventaria nu mai puţin de 100 formulări diferite,iar la începutul deceniului al nouălea, numărul acestora depăşea 150.Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a

definiţiilor existente, el identificând trei grupe mari: 1) definiţii prinefect extern; 2) definiţii prin structur ă internă şi 3) definiţii pozitiviste.

Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare esteurmătoarea: „Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială care seformează stadial în ontogeneză şi determină un mod specific şi relativstabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.

În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante:1) modelul analitic al tr ăsăturilor; 2) modelul factorial (tr ăsăturile suntînlocuite cu factori, numeric mai puţini şi mai riguros definibili);3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic (temperamen-

tul), blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile), blocul de orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante); modelul Big-Five, care pune la baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia(arată capacitatea de orientare a persoanei către exterior, modul deimplicare în acţiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include diferenţeindividuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere);conştiinciozitatea (vizează, modul concret al individului de a abordasarcinile, activităţile, problemele care apar în viaţa lui); stabilitateaemoţională (diferenţe individuale referitoare la caracteristicile structuriiemoţionale); cultura sau intelectul (arată diferitele caracteristici alefuncţiilor intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienţă).

Structura şi tr ăsăturile de bază ale personalităţii se consider ă în principiu elaborate la vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la

adolescenţa târzie la maturitate.În această structur ă şi în aceste tr ăsături se reflectă şi se împletescîntr-un mod specific: generalul („În anumite privinţe toţi oamenii sunt lafel”), particularul („În anumite privinţe unii oameni sunt la fel) şiindividualul („În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”).

În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeulclasificărilor tipologice. Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pecare-l vizează şi prin aria de cuprindere: criterii temperamentale



161

(personalităţi introvertite şi personalităţi extravertite, sau: personalităţiflegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale (personalităţiintegre şi personalităţi coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţiînalt productive şi eficiente, personalităţi medii, personalităţi slab

productive şi eficiente); criterii de organizare internă (personalităţimature şi armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate,

personalităţi imature etc.).


1. M. Golu , Fundamentele psihologiei, vol.1, vol.2, EdituraFundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004,

2. M. Golu, Fundamentele psihologiei, Compendiu, EdituraFundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.

3. M. Golu, A. Dicu, Introducere în psihologie, Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1972.

4. I. Radu şi colab., Introducere în psihologia contemporană ,Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991, p.93-304.




162

NEUROPSIHOLOGIE ŞI NEUROCIBERNETICĂ

Conf. univ. dr. CORNELIU STANCIU

SEMESTRUL I

OBIECTIVE

Formarea unei concep ţ ii ştiin ţ ifice unitare cu privire la feno-menele şi procesele psihice, în calitatea lor de rezultante ale integralit ăţ ii

sistemului neuroendocrin, pe baza cunoa şterii mecanismelor neurofizio-logice, neurochimice şi neurocibernetice, constituie obiectivul esen ţ ial al disciplinei. Din ra ţ iuni ce vizează profilul viitorului specialist, cele două ramuri ale ştiin ţ ei nu vor fi tratate separat, ci sub forma unei sinteze logicconstituite, cu valoare de disciplină autonomă de învăţă mânt. La rândul ei, logica internă a acestei discipline de sinteză oblig ă la inversareaordinii celor două ramuri ale ştiin ţ ei, dat ă în titulatur ă , întrucât în ţ elegerea problemelor specifice neuropsihologiei este condi ţ ionat ă deîn ţ elegerea celor specifice neurociberneticii. Cum, însă , sinteza nu este o

simpl ă al ă turare, problemele specifice celor două domenii se vor intrica frecvent în con ţ inutul acestei discipline. În acela şi timp, pentru a evitaconfuziile de orice fel - mai cu seamă cele datorate utiliză rii neadecvate -

se impune definirea unor no ţ iuni cu caracter mai general.

I. NOŢ IUNI INTRODUCTIVE

• Definiţii: – Neuropsihologia este ştiinţa interdisciplinar ă care se ocupă cu

studierea fenomenelor psihice, ca rezultate ale activităţii integratoare a centrilor nervoşi superiori.

– Neurocibernetica este ştiinţa interdisciplinar ă care se ocupă custudierea proceselor şi mecanismelor specifice sistemului integrator,

care stau la baza achiziţiei, procesării, stocării şi utilizării informaţiei(sub formă de comenzi).• Noţiuni fundamentale:

Sistem: un ansamblu finit de păr ţi componente între care sestabileşte un ansamblu de relaţii semnificative.

Alcă tuirea sistemului: totalitatea păr ţilor ce compun un sistem(domeniu anatomic).



163

Structura sistemului: totalitatea relaţiilor semnificative dintre păr ţile componente ale unui sistem (domeniu funcţional, fiziologic).

Func ţ ia (func ţ iile) sistemului: calitatea (calităţile) unui sistem,considerat ca entitate, manifestată (manifestate) în relaţiile sale cu altesisteme sau componente ale acestora. Funcţia derivă, în primul rând, din

structur ă şi abia în al doilea rând din alcă tuire; alcătuirea condiţionează,în mod secundar, funcţia întregului (sistemului) şi aceasta numai întrucâtşi păr ţile care îl compun sunt, la rândul lor, tot sisteme, cu calităţi (funcţii)

proprii. Întrucât nu există sistem f ăr ă structur ă şi întrucât structuragenerează funcţie (funcţii), noţiunile structur ă şi func ţ ie sunt implicitenoţiunii de sistem (din acest motiv, sintagmele „sisteme structurate” sau„sisteme funcţionale” sunt tautologii).

Integralitatea sistemului: acel plus calitativ al întregului care nu seregăseşte la nici una dintre componentele sale şi care excede sumaînsuşirilor păr ţilor.

Sistem viu: acel sistem antientropic care există întru devenire prinmetabolism: unicul sistem viu este celula. Se deduce că existenţa

biologică nu are scop în sine; sistemul viu nu există ca să existe, ci există ca să devină. Devenirea lumii vii nu este o devenire a sistemului viu în

sine, ea nu este un proces de transformare a unui sistem inferior în altulsuperior, ci devenirea este abia rezultatul genezei de sisteme noi,superioare, din sisteme vechi, inferioare, în actul procrea ţ iei (termenii:înmulţire, reproducere sunt neadecvaţi aici, întrucât ei subliniază doar latura minor ă a existenţei biologice, anume conservatismul; finalitateaexistenţei lumii vii este devenirea, progresul, şi nu perpetuarea speciilor – ceea ce însemnă condamnarea la a bate pasul pe loc –, iar evolu ţia nutinde spre supunere faţă de condiţiile de mediu (adaptare), ci spre revoltafaţă de ele).

Metabolism: totalitatea schimburilor de substanţă, energie şi infor-maţie cu mediul extern, precum şi totalitatea transformă rilor interne (detip catabolic şi anabolic) suferite de acestea. Metabolismul nu este, deci, o

însuşire a sistemului viu, ci însuşi modul lui de existenţă; pentru a puteamanifesta însuşiri specifice viului, sistemul trebuie să fie, mai întâi detoate, viu. Din conţinutul definiţiei rezultă că singurul sistem viu estecelula, doar ea fiind capabilă să realizeze metabolismul ca mod de exis-tenţă. Organismul uman (organismul pluricelular, în general), neavând unmetabolism propriu, altul decât cel al celulelor sale, nu este un sistem viu



164

în sine şi prin sine, ci el este viu numai întrucât este alcătuit şi structuratîn baza unor subsisteme vii: celulele.

Integrarea sistemului viu: procesul complex prin care sistemul viuîşi menţine entropia la un nivel optim în circumstanţe diferite, dar compatibile cu viaţa. Subsistemul neuroendocrin al organismului are cafuncţie integrarea în plan intern şi extern a acestuia.

II. ACTUL Ş I ARCUL REFLEX ÎN INTEGRARE

Funcţia de integrare a organismului este realizată de subsistemulneuroendocrin în baza mecanismului cunoscut sub denumirea de act reflex (neuroendocrin), care reprezintă o procesualitate ce excede calitativconceptul cartezian. Suportul material la nivelul căruia se realizează această procesualitate poartă denumirea de arc reflex (neural, endocrinsau neuroendocrin). Arcul reflex este alcătuit din următoarele compo-nente: receptorul – care, la impactul cu stimulul adecvat, generează sem-nalul-informaţie (electroionic sau hormonal); calea aferent ă – cu rol decanal purtător de semnale-informaţie spre componenta de procesare; cen-trul reflex – care procesează semnalele-informaţie şi generează semna-lele-comenzi; calea eferent ă – cu rol de canal purtător de semnale-co-

menzi spre componenta de execuţie a acestora; efectorul – care execută într-o modalitate adecvată comanda primită de la centru, şi aferenta ţ iainversă – cu rol de canal purtător de semnale-informaţie spre centrulreflex despre modul în care efectorul a îndeplinit comanda primită,

permiţând intervenţia corectoare a centrului în cazul apariţiei unor abateriîn execuţia comenzii; prezenţa aferentaţiei inverse confer ă arcului reflexvaloarea unui sistem cu autoreglaj.

III. UNITATEA ANATOMO-FUNC Ţ IONAL Ă A SISTEMULUI INTEGRATOR

Arcul reflex neural reprezintă unitatea anatomo-funcţională a sub-sistemului nervos, şi nu neuronul, aşa cum în mod greşit se mai susţine

încă. Greşeala provine din inconsecvenţa cu care sunt definite anumitenoţiuni şi, nu de puţine ori, din faptul că mai există încă autori de lucr ăriştiinţifice care, din lipsa unei concepţii unitare de gândire, nu pot atribuirespectul cuvenit cuvântului scris. Prin unitate anatomo-func ţ ional ă (şi nustructural-funcţională, sintagma fiind cel puţin o iteraţie) trebuie să seînţeleagă nu cea mai mică parte dintr-un întreg, ci cea mai mică partedintr-un întreg, la nivelul că reia se realizează func ţ ia întregului care o



165

cuprinde. Cum funcţia subsistemului nervos este integrarea şi cumaceasta nu poate avea loc decât la nivelul arcului reflex, independent degradul lui de complexitate, neuronul nu poate avea calitatea de unitateanatomo-funcţională. Din definiţia dată mai sus, rezultă că cel mai simpluarc reflex este format din cel puţin patru neuroni, între care se stabilesctrei sinapse neuro-neurale; se deduce de aici că nu există arcuri reflexemonosinaptice, ci numai polisinaptice. Ceea ce se consider ă a fi un arc

reflex monosinaptic nu reprezintă altceva decât o parte a adevăratului arcreflex. Neuronul este parte componentă a arcului reflex, desigur, prin-cipala, dar el singur nu poate asigura procesul integr ării. Toţi neuronii,inclusiv cei specializaţi în secreţia de hormoni, apar ţin categoriei decelule excitabile, alături de fibrele musculare, unele celule endocrine şiepitelio-senzoriale şi celulele ţesutului excitoconductor cardiac. Parti-cularitatea acestei categorii celulare este reprezentată de capacitatea de agenera, la impactul cu stimulul, sau de a autogenera (celulele cardiaceexcito-conductoare, neuronii inspiratori bulbari cu automatism, unelefibre musculare netede din teritoriul visceral) o variaţie gravă a valorii

potenţialului electroionic de repaus al membranei periplasmatice, înconsecinţa căreia r ăspunsul celular specific devine iminent.

IV. TIPURI DE ARCURI REFLEXE

Toate arcurile reflexe care intr ă în alcătuirea subsistemului nervossunt duble, aceasta în sensul că fiecare arc reflex se închide, succesiv, îndoi centri nervoşi de decizie: unul subcortical, care asigur ă realizarearapid ă şi standardizat ă a acţiunii de r ăspuns şi altul cortical, care asigur ă realizarea acţiunii de r ăspuns nestandardizat ă (modular ă), în conformitatecu toate circumstanţele semnificative ale momentului şi locului. Dacă actul reflex care se închide în primul nivel de decizie (subcortical) esteinvoluntar, inconştient, dar conştientizabil ulterior, actul reflex care seînchide la al doilea nivel de decizie (cortical) este întotdeauna voluntar şiconştient de la început. De asemenea, toate actele comportamentale se

realizează pe baza funcţionării unor arcuri reflexe, chiar dacă gradul înaltde complexitate al acestora scapă observaţiei şi analizei noastre. Cândfacem referire la acte reflexe simple, spunem că ele au fost determinate deun anumit stimul, iar când ne referim la acte comportamentale complexe,spunem că ele au fost determinate în baza anumitor motivaţii; distincţiaeste, în mare măsur ă, de natur ă formală. Desigur, de aici nu trebuie să seextragă concluzia greşită că între stimul şi motivaţie nu facem distincţia

pe care o impune complexitatea mai mare a celei din urmă.





167

viaţa, fiind obligat să reacţioneze (să r ăspundă) prin refacerea neidentităţiide compoziţie chimică între citoplasmă şi lichidul interstiţial, concomitentcu reînchiderea canalelor deschise de stimul. Pompa de Na+-K+ repre-zintă mecanismul prin care se realizează atât refacerea compoziţiei chi-mice (ionice) a citoplasmei – aceasta în mod direct –, cât şi reînchidereacanalelor ionice, în mod indirect, prin intermediul antiportului Na+/H+.De la momentul deschiderii canalelor ionice de către stimul şi până lareînchiderea lor şi refacerea asimetriei chimice citoplasmă-mediu, prinintermediul unor mecanisme consumatoare de energie (pompe ionice),trece un interval de timp de aproximativ două miimi de secundă (pentruneuron şi fibra muscular ă scheletică); evenimentele electroionice care auloc în acest interval dau conţinut potenţialului de acţiune. Mai mult de 2/3din acest interval de timp, neuronul este inexcitabil (excitabilitate nulă),având canalele ionice deschise; r ămânând sub incidenţa legilor fizico-chimice, ionii Na+ pătrund pasiv în citoplasmă (faza ascendentă a poten-ţialului de acţiune), iar ionii K+ ies pasiv în interstiţiu (faza descendentă

pasivă a potenţialului de acţiune). Cea de-a doua proprietate a neuronilor este secreţia (sinteza şi eliberarea) de mediatori şi neuromodulatori;neuro-secreţia de hormoni nu reprezintă decât o specializare pe o altă

direcţie, dezvoltată din ceea ce este general valabil la oricare neuron.Abundenţa ergastoplasmei în neuroni dovedeşte că aceştia sunt celule prin excelenţă secretorii.

VI. PROPRIET ĂŢ ILE NEURONULUI.

RELAŢ II INTERNEURONALE

Excitabilitatea (ca şi conductibilitatea), ca proprietate esenţială aneuronului, este condiţionată de funcţionarea canalelor ionice aflate în

starea închisă . Canalul ionic este format din patru subunităţi proteicelungi, dispuse paralel şi diametral unele faţă de altele, astfel încât să delimiteze între ele un spaţiu canalicular cu diametrul de aproximativ 8 Å.Subunităţile str ă bat grosimea membranei de la o faţă la alta, astfel încât

lungimea canalului depăşeşte cu puţin grosimea acesteia (100 Å). Atuncicând canalul este deschis, citoplasma comunică liber cu lichidulinterstiţial, permiţând mişcarea prin el a tuturor moleculelor şi ionilor alecăror dimensiuni sunt inferioare diametrului acestuia. Starea deschisă acanalului este una tranzitorie şi de foarte scurtă durată, aceasta deoarecelibera comunicare dintre cele două medii îndreaptă neuronul spre moarte

prin egalizarea concentraţiilor ionilor şi moleculelor mici de cele două



168

păr ţi ale membranei. În timpul unui potenţial de acţiune, în bazagradienţilor electrochimici proprii, ionii Na+ pătrund în citoplasmă, iar ionii K+ ies în interstiţiu, ceea ce afectează grav, în primul rând,activitatea enzimelor implicate în metabolism. În aceste condiţii demaximă gravitate, neuronul angajează pompa de Na+-K+, care – cuconsum de energie (ATP) – scoate la exterior ionii Na+ şi reintroduce încitoplasmă ionii K+, până la refacerea stării iniţiale. În acest mod,concentraţia externă a ionilor Na+ creşte remarcabil (aprox.140 mEq/l) îndauna celei interne (aprox. 10 mEq/l), ceea ce generează o importantă for ţă (gradientul electro-chimic) care tinde să împingă ionii Na+ sprecitoplasmă, în timp ce concentraţia externă a ionilor K+ scade mult(aproximativ 10 mEq/l) în favoarea celei interne (aproximativ 110mEq/l). For ţa gradientului electrochimic al ionilor Na+ devine utilă ieşiriidin citoplasmă a ionilor H+ (rezultaţi din dehidrogenarea substratuluiorganic în scopul obţinerii energiei necesare refacerii ATP-ului), care tindsă se acumuleze în citoplasmă şi să-i afecteze pH-ul (un alt factor cecondiţionează activitatea enzimelor metabolice). Astfel, ionii H+, aflaţi înexces în citoplasmă, pot ieşi la exterior, în schimbul intr ării unui număr egal de ioni Na+ (mecanismul antiport Na+/H+, pentru care nu se

cheltuieşte direct energie metabolică). Ajunşi la faţa externă a membraneineuronale, ionii H+ r ămân ataşaţi intim la aceasta, atraşi fiind deelectronegativitatea feţei interne a membranei. Prezenţa ionilor H+ la faţaexternă a membranei duce la reducerea pH-ului în pelicula de lichidadiacentă acesteia. Cum capetele externe ale subunităţilor proteice alecanalului ionic sunt scăldate de o soluţie acidă, comportamentul lor , casubstanţe amfolite, va fi unul bazic; este generată astfel o mare afinitate acapetelor externe ale proteinelor canal faţă de ionul Ca++ care deţine uncaracter acid. În aceste condiţii, ionul Ca++ va fi legat prin coordinare de

proteinele canal (care ofer ă până la 8 puncte de ligandare pentru un ionCa++, aici nefiind o legătur ă de valenţă), r ămânând fixat precum un„capac” pe gura externă a canalului. Aceasta este starea închisă a

canalului, care nu este o stare discretă. Întrucât tăria legăturilor ionuluiCa++ la gura externă a canalului este funcţie de tăria caracterului bazic al proteinelor canal, iar aceasta funcţie de concentraţia ionilor H+ (valoarea pH), se înţelege că gradul de fermitate al stării închise a canalului variază între o limită minimă (când valoarea pH este mai mare) şi una maximă (când valoarea pH este mai mică). Astfel, când este închis, canalul ionicare o mulţime de stări posibile, determinate de fermitatea legăturilor coordinative ale ionului Ca++ la proteinele canal. De aici rezultă



169

vulnerabilitatea (excitabilitatea) mai mare a canalului faţă de acţiuneaexcitanţilor, atunci când tăria legăturii este minimă şi mai mică, atuncicând tăria legăturii este maximă, cunoscut fiind faptul că acţiunea oricăruiexcitant se rezumă la deschiderea canalului ionic. În concluzie, se poateafirma că un canal ionic deţine o singur ă stare deschisă şi mai multe stăriînchise; când canalul ionic este deschis, excitabilitatea este nulă (perioadarefractar ă absolută), iar când este închis, ea poate lua orice valoarecuprinsă între o limită minimă (atunci când fermitatea închiderii estemaximă) şi una maximă (atunci când fermitatea închiderii este minimă).Excitabilitatea nu este o constantă neuronală, ci valoarea ei este funcţie degradul de fermitate a închiderii canalului ionic, fermitate ce poate varia, laacelaşi neuron, de la un moment la altul; când fermitatea închiderii esteredusă, deschiderea canalului ionic poate fi realizată de un stimul cuintensitate mică, iar când fermitatea închiderii este crescută, deschidereanu poate fi realizată decât de stimulii cu intensitate corespunzător maimare. Dar, excitabilitatea neuronului variază şi în funcţie de alte variabile:densitatea canalelor ionice, viteza de lucru a pompei de Na+-K+,concentraţia externă a ionilor K+, temperatura mediului extern, nivelul demoment al metabolismului energetic etc.

Deschiderea unuia sau a câtorva canale ionice, sub acţiunea unuistimul de intensitate redusă, face posibilă difuzia unui număr mic de ioni Na+ şi K+, pe care pompa specifică îi poate redistribui în timp real,ref ăcând starea iniţială şi reînchizând canalele ionice. Un asemeneaeveniment minor nu este în măsur ă să influenţeze canalele încă închisedin jur, astfel încât el nu se propagă, r ămânând ca un eveniment local,nepropagabil (nu însă f ăr ă importanţă, el mărind corespunzător excitabi-litatea neuronului în acea zonă a membranei ). Pentru a putea genera un

potenţial de acţiune, stimulul trebuie să se dovedească a fi în măsur ă să deschidă un număr de canale, prin care fluxurile ionice pasive să fie atâtde mari, încât să nu mai poată fi contracarate în timp real de transportul însens invers realizat de pompa specifică. Numărul minim de canale ionice

deschise, prin care fluxurile ionice pasive pot genera un potenţial deacţiune, se numeşte numă r critic. Acest număr, însă, nu reprezintă oconstantă a neuronului, ci o mărime variabilă, funcţie de circumstanţe, el

putându-se modifica, pentru aceeaşi por ţiune membranar ă, de la unmoment la altul.

Obligaţi la interrelaţii funcţionale complexe, neuronii se leagă întreei (precum şi cu efectorii) prin intermediul sinapselor. Prezenţa acestoradetermină polarizarea funcţională a oricărui neuron: un pol de ieşire (a



170

neuromesagerilor), reprezentat de butonii terminali ai axonilor, şi un polde intrare (a semnalului), la nivelul căruia se află receptorii pentruneuromesageri, reprezentat de dendrite, soma neuronală – inclusiv conulde emergenţă al axonului – şi păr ţile laterale ale unora dintre butoniiterminali ai axonilor. Neuromesagerul eliberat din veziculele butonuluiterminal traversează, prin difuzie, fanta sinaptică şi se leagă de receptorulstereo specific de pe polul de intrare al neuronului următor sau alefectorului. Câtă vreme neuromesagerul este legat de receptor, canaleleionice din zonă sunt deschise. Pentru ca acestea să se poată reînchide, prinmecanismele deja cunoscute, este necesar ca mediatorul să păr ăsească receptorul. Dacă ar acţiona o enzimă de liză a legăturii dintre molecula deneuromesager şi receptor, atunci molecula de neuromesager astfeleliberată s-ar lega de un alt receptor şi reînchiderea canalelor nu ar fi

posibilă. Singura soluţie r ămâne aceea ca o enzimă specifică să degradezemolecula de neuromesager, astfel încât să rezulte fragmente ale acesteia,fragmente care nu mai pot r ămâne legate de receptor, canalele putându-sereînchide. Astfel de enzime sunt acetilcholinesteraza (pentru acetilcholinaşi derivaţi) şi manoamino-xidaza (pentru adrenalina şi alţi neuromesa-geri). R ămaşi în fanta sinaptică, produşii de degradare ai neuromesage-

rilor (cholina şi acetilul, în cazul acetilcholinei) împărtăşesc o soartă diferită: unii (cei mai puţini) sunt readuşi în butonul terminal axonal şimetabolizaţi, alţii (de asemenea puţini) trec, prin difuzie, în interstiţii şi,de aici, în circulaţie (fiind metabolizaţi la nivelul ficatului – uzina chimică a întregului organism), iar cei mai numeroşi sunt captaţi activ în neuronulurmător, fiind utilizaţi ca materie primă pentru a resintetiza, aici, noimolecule de neuromesager identic (de exemplu, acetilcholina), pe lângă materia primă adusă de circulaţia sanguină locală. Astfel, într-un lanţ deneuroni, fiecare primeşte o parte importantă din materia primă, pentrusinteza propriului mediator, de la neuronul dispus anterior, aportulsanguin de materie primă devenind secundar. Singurul neuron care nu areîn faţă un altul şi care, deci, nu are de la cine primi o parte importantă dematerie primă decât de la circulaţia sanguină este primul neuron din lanţ,adică protoneuronul, sau neuronul senzitiv al circuitului. Or, tocmai dinacest motiv, corpul celular al protoneuronului (neuronul senzitiv) oricăreicăi senzitive – spinale sau craniene – este situat în afara axului cere-

brospinal (în ganglionul senzitiv spinal sau cranian): pentru a putea beneficia exclusiv de aportul sanguin de materie primă în vederea sintezei propriului neuromesager (în cazul de faţă – acetilcholina).



171

Oricare sinapsă este caracterizată de o dinamică accentuată (plasticitate) atât în plan anatomic, cât şi funcţional, ceea ce face ca lanivelul ei să aibă loc o serie întreagă de procese implicate în codificare-recodificare a semnalelor, în memorie etc. Plasticitatea sinapselor esteaccentuată şi în privinţa tipului de neuromesager eliberat, deşi această specificitate vizează programul genetic al neuronului presinaptic şi nusinapsa în sine, neuron care, într-o anumită etapă, colinergic fiind, poatedeveni, în anumite circumstanţe, adrenergic, sau chiar producător deneuromesager inhibitor. De aici se desprinde concluzia că în programulgenetic al oricărui neuron există posibilitatea, sub formă de potenţialitate,de sintetizare a oricărui neuromesager.

În afara relaţiilor prin intermediul sinapselor, neuronii învecinaţistabilesc între ei şi relaţii nonsinaptice (electrotonice), prin intermediulcărora îşi condiţionează reciproc starea de excitabilitate. Este vorba detransmisia efaptică, implicată atât în procesele de propagare pe fibrevecine, cât şi în procesele de iradiere a excitabilităţii la nivelul centrilor nervoşi. Prin această din urmă implicaţie se asigur ă condiţionarea reflexă în primele ei faze. Iminenţa transmisiei efaptice la nivelul fibrelor şi lanivelul centrilor nervoşi condiţionează dispunerea atât a axonilor şi

dendritelor în cadrul nervilor spinali şi cranieni, cât şi dispunerea în spaţiua corpilor celulari în centrii nervoşi.

VII. CIRCUITE NEURONALE

Înlănţuirea neuronilor respectă o anumită logică funcţională, astfelîncât putem distinge mai multe tipuri de circuite: lineare, convergente,divergente, reverberante etc. şi combinaţii între acestea. Circuitele rever-

berante, întâlnite cu precădere în formaţia reticulată, sunt implicate nunumai în întreţinerea tonusului funcţional al altor centrii (de exemplu,sistemul activator), ci şi în memoria de scurtă durată. Viteza de circulaţiea potenţialelor de acţiune pe asemenea circuite este determinată, în primulrând, de numărul de sinapse din circuit, sinapse la nivelul cărora întâr-

zierea este remarcabilă (în medie 0,5 miimi de secundă), întrucât viteza de propagare pe filetele axonice şi dendritice, care poate depăşi 500 Km/h, poate fi neglijată, având în vedere dimensiunile corpului omenesc. Prinnumărul şi dispoziţia în spaţiu a sinapselor, ca şi prin ordinea în timp aintr ării lor în funcţie, circuitele neuronale pot asigura o serie întreagă demodalităţi de codificare a mesajelor neuronale (sumare, ocluzie, facilitareetc.).



172

VIII. CENTRII NERVO Ş I

Corpii celulari ai neuronilor se grupează în formaţiuni cenuşii, care poartă denumiri diferite, în general, după criterii mai puţin ştiinţifice.Asemenea grupări nu se realizează în mod aleatoriu, ci în baza unor criterii funcţionale (inclusiv criteriul bazat pe posibilitatea transmisieiefaptice) şi cu respectarea principiului „cu material puţin, maximum de

eficienţă”. Dacă oricare centru nervos este o grupare de corpi celulari, nuoricare grupare de corpi celulari are valoare de centru nervos. Grupareade corpi celulari neuronali, la nivelul căreia au loc procese de achiziţie,

prelucrare şi stocare de informaţii privitoare la o anumită categorie destimuli, precum şi procese de elaborare, modulare şi corectare a comen-zilor destinate unei categorii determinate de efectori, constituie o forma-ţiune cenuşie cu valoare de centru nervos. Restul aglomer ărilor de corpicelulari, care nu îndeplinesc aceste funcţii, reprezintă formaţiuni necen-trice, cu caracter auxiliar, chiar dacă de importanţă major ă în funcţionareacentrilor nervoşi propriu-zişi. În această categorie se includ, printre alteformaţiuni cenuşii, ganglionii de pe traiectul nervilor senzitivi spinali şicranieni, ganglionii de pe traiectul nervilor efectori simpatici şi parasim-

patici etc. Noţiunea de centru nervos implică, desigur, o delimitare nunumai anatomică, ci şi funcţională a aglomer ării de corpi celulari şi, peaceastă bază, s-a ajuns cu uşurinţă la exagerarea lucrurilor, până la admi-terea localizării stricte în centrii a anumitor funcţii, ca şi când sistemulnervos ar fi o asociere sumativă, un conglomerat de centrii cu autonomiefuncţională reală. Localizaţionismul dus dincolo de limitele admisibile – din nefericire, revigorat în prezent – nu face decât să prejudicieze laturaconceptuală a domeniului şi, implicit, să reducă, în sfera medicală, efi-cienţa actului terapeutic. De aici nu trebuie să se extragă concluzia greşită că pledăm pentru considerarea sistemului nervos ca un sumum de centriinervoşi egali în importanţă şi omnipotenţi. El reprezintă o asociere inte-

grativă de centri cu potenţialităţi multiple, chiar dacă, în anumite condiţii – cele normale din perspectivă statistică –, ei se dovedesc specializaţi în

realizarea unor categorii de funcţii şi capabili să se substituie – întreanumite limite – reciproc. Pierderea din vedere a caracterului profundunitar al sistemului nervos a condus, spre exemplu, la afirmaţia – nu demultă vreme vehiculată – că cel mai sofisticat computer pe care omul şi-l

poate imagina, nu echivalează nici măcar cu un centimetru pătrat dincortexul cerebral, neglijându-se realitatea că, nu numai un centimetru

pătrat, dar chiar cortexul cerebral în întregime, f ăr ă celelalte componente



173

ale sistemului, nu reprezintă nici o valoare funcţională pentru organism.Centrii nervoşi sunt, de regulă, ierarhizaţi valoric de către diver şi spe-cialişti după importanţa pentru organism a funcţiilor pe care se consider ă că le controlează, neglijându-se realitatea că, în faţa vie ţ ii tr ă ite la modul

propriu, funcţiile organismului deţin aceeaşi valoare. Că o anume ierar-hizare a centrilor nervoşi este nu numai posibilă, ci şi necesar ă, reprezintă un adevăr incontestabil. Ne vom referi la un singur şi edificator exemplu:cortexul cerebral (neo- şi paleocortexul) ocupă locul prim într-o ierarhie

posibilă nu pentru că r ăspunde de integrarea celor mai importante funcţiiale organismului, ci pentru că el reprezintă sediul central unde converginformaţiile provenite de la to ţ i receptorii din organism; f ăr ă nici oexcepţie el trimite comenzi – direct sau indirect – la to ţ i efectorii, pentrucă de ţ ine numă rul maxim de neuroni de asocia ţ ie şi pentru că neuronii ceîl compun sunt dispu şi în suprafa ţă şi nu în volum, ceea ce confer ă multmai multiple posibilităţi de interconectare sinaptică şi nonsinaptică (efap-tică). Deci, ierarhia centrilor este posibilă şi necesar ă numai în baza crite-riului numărului de câmpuri receptoare şi de zone efectoare cu careaceştia sunt conectaţi. Dar acest criteriu nu trebuie fetişizat, întrucât – spreexemplu – talamusul, deşi primeşte informaţii de la toţi receptorii, cu

excepţia celui olfactiv, nu poate fi considerat al doilea ca importanţă, înraport cu cortexul cerebral, tocmai întrucât el nu are relaţii directe cu efec-torii, cărora nu le trimite comenzi. Faptul că talamusul primeşte informaţiide la toţi receptorii, cu o singur ă excepţie, este datorat poziţiei sale de celde al doilea nivel de decizie pentru arcurile reflexe ale organismelor lacare încă nu a apărut scoar ţa cerebrală, ca achiziţie evolutivă (la peşti,spre exemplu). După cortexul cerebral (neo şi paleocortex), locul al doileaîn ierarhie este ocupat de hipotalamus, chiar dacă nu consider ăm relaţialui anatomo-funcţională cu paleocortexul, întrucât acesta are relaţii cumulţi receptori şi efectori. Denumirea de diencefal, în care acesta estecuprins alături de talamus, deţine un prefix care trebuie înţeles nu atât ca„dublu”, cât ca „al doilea” (ca importanţă într-o asemenea ierarhie posi-

bilă), chiar dacă, ab initio, sensul era cel dintâi.IX. IRADIEREA Ş I CONCENTRAREA EXCITABILIT ĂŢ II.

CONDI Ţ IONAREA REFLEX Ă

În baza relaţiilor nonsinaptice, între diversele zone ale centrilor nervoşi se stabilesc raporturi funcţionale prin intermediul modificărilor deexcitabilitate. Astfel, un focar de excitaţie apărut într-o anumită zonă a



174

unui centru, determină în jur, pe o distanţă propor ţională cu intensitateaexcitaţiei, o creştere a excitabilităţii neuronilor, în prima fază, şi o scăderea acesteia, în faza a doua. Este vorba despre inducţia simultană pozitivă,în prima fază şi negativă în cea de a doua. Fenomenul se explică printransmisia numită efaptică şi poate fi mai uşor înţeles dacă facem referirela cortexul cerebral (deşi fenomenul este prezent la nivelul oricăruicentru, inclusiv la nivelul centrilor medulari).

Să consider ăm o por ţiune plană din scoar ţa cerebrală, alcătuită dincorpi celulari neuronali care au aceeaşi valoare a potenţialului de repaus(aceeaşi excitabilitate), în mijlocul căreia un grup de câţiva neuroni suntdepolarizaţi de semnale sosite aici de la câmpul receptor propriu.Depolarizarea acestora se concretizează în negativarea electroionică asuprafeţelor lor externe, datorită prezenţei aici a ionilor de clor, r ămaşidupă influxul de sodiu. Ne aflăm, astfel, în faţa unei zone planeelectropozitive (neuroni cu canalele ionice închise la acelaşi grad defermitate), în centrul căreia se află o zonă restrânsă electronegativă (focar excitat, în care neuronii au excitabilitate nulă). Este esenţial să precizămcare sunt purtătorii de sarcină de la suprafeţele externe ale neuronilor dincele două zone, cea centrală (focar) şi cea periferică, precizare pe care cei

mai mulţi specialişti o ignor ă. Pe suprafaţa externă a neuronilor din focar,sarcinile negative sunt purtate de ionii Cl-, iar pe suprafaţa externă aneuronilor din jur sarcinile pozitive sunt purtate de ionii H+ şi ionii Na+.Între ionii de semn contrar se exercită reciproc for ţe de atracţieelectrostatică; dat fiind faptul că fiecare dintre cei trei purtători de sarcină exercită o for ţă a câmpului egală cu unitatea, ionul de Cl- atrage cu for ţă egală atât ionul H+, cât şi ionul Na+, după cum fiecare dintre acestia dinurma atrage cu aceeaşi for ţă ionul Cl-. Insă, întrucât dimensiunile şimobilităţile celor trei ioni în soluţie sunt diferite, primul şi singurul carese va deplasa va fi cel mai mic şi mai mobil, adică ionul H+.

Deplasarea spre focarul negativ a ionilor H+ de pe feţele externe alemembranelor neuronilor din zonele pozitive din jur duce la creşterea

valorii pH la suprafaţa acestora şi, în consecinţă, la reducerea caracterului bazic al capetelor externe ale subunităţilor proteice ale canalelor ionice, laslă birea legăturilor ionilor Ca++ şi, deci, la deschiderea unui anumitnumăr subcritic de canale de Na+-K+ în aceste zone. Deşi for ţa câmpuluinegativ din focarul de excitaţie se exercită la infinit, valoarea ei scade cu

pătratul distanţei. Din acest motiv, negativitatea focarului va disloca de pesuprafeţele externe ale neuronilor celor mai apropiaţi un număr mai marede ioni H+, ceea ce va duce la deschiderea aici a unui număr de canale



175

suficient pentru a determina la aceşti neuroni o scădere apreciabilă avalorii potenţialului de repaus (de la -80 mV la -70 mV, de exemplu) şi ocreştere corespunzătoare a excitabilităţii, în timp ce de pe suprafeţeleexterne ale neuronilor, din ce în ce mai îndepărtaţi de focar, numărul decanale ionice deschise se reduce din ce în ce mai mult şi excitabilitatea vacreşte tot mai puţin faţă de cea iniţială (corespunzătoare potenţialului derepaus de -80 mV). Acesta este fenomenul de iradiere a excitabilit ăţ ii (şinu a excitaţiei, cum în mod greşit încă se afirmă) în centrii nervoşi.

Datorită faptului că focarul determină deschiderea unui număr subcritic de canale ionice, în cito-plasma neuronilor din jur va pătrundeun număr corespunzător de ioni Na+, afectând homeostazia în plan ionic.În consecinţă, pompa de Na+-K+, în calitatea ei de mecanismhomeostazic, îşi va intensifica activitatea, tinzând să refacă starea iniţială.Însă, întrucât pompa este un mecanism enzimatic cu o anumită iner ţie, eanu se va opri brusc în momentul atingerii vechii valori (-80 mV) a

potenţialului de repaus, ci va continua să funcţioneze încă un scurtinterval de timp, consecinţa fiind sporirea corespunzătoare a noii valori a

potenţialului de repaus (până la -90 mV, de exemplu) şi reducerea pemăsur ă a excitabilităţii.

Dacă la neuronii cei mai apropiaţi de focar numărul canalelor deschise a fost mai mare decât la cei mai îndepărtaţi, atunci şi iner ţia pompei va fi mai mare la cei dintâi şi mai mică la cei din urmă, ceea ce vaface ca, în faza următoare, excitabilitatea să scadă cu atât mai mult cu câtneuronii sunt mai apropiaţi de focar. Cum, însă, primii neuroni care îşivor reface vechea stare – cu hiperpolarizarea corespunzătoare – sunt ceimai îndepărtaţi de focar, ei având mai puţin de lucru, fenomenul acesta sedeplasează de la periferie spre focar – invers decât iradierea –, motiv

pentru care a primit denumirea de concentrare a excitabilităţii (care scadecu atât mai mult, cu cât neuronii sunt mai apropiaţi de focar). Acesteconsecinţe asupra excitabilităţii sunt cunoscute sub denumirile de inducţiesimultană pozitivă (creşterea excitabilităţii în faza de iradiere), respectiv

inducţie simultană negativă (scăderea excitabilităţii în faza deconcentrare). Se deduce că este greşit să se afirme că stimularea unuicentru nervos (focar) determină în jur o stare de inhibiţie; corect este:stimularea unui centru (focar) induce în jur o creştere a excitabilităţii, în

prima faza (iradierea) şi o scădere a acesteia în cea de a doua fază (concentrarea).

Pe lângă inducţia simultană, există şi inducţia consecutivă, bazată pe aceleaşi mecanisme (în principiu), care se refer ă la faptul că într-un



176

focar de excitaţie, după încetarea stimulării, se instalează o stare deinhibiţie, propor ţională cu intensitatea stimulării, datorată aceleaşi iner ţiimetabolice a pompei ionice. Ambele forme de inducţie au o importanţă covâr şitoare în funcţionarea centrilor nervoşi, în special a cortexuluicerebral: condiţionarea reflexă, diversele forme ale inhibiţiei interne,inhibiţia de protecţie, ocluzia şi facilitarea, amnezia de scurtă durată,sinesteziile etc.

Dacă pe scoar ţă (sau în alţi centri nervoşi, inclusiv în măduvă) apar concomitent două focare de excitaţie, atunci, în faza de iradiere, neuroniiaflaţi pe linia dreaptă ce uneşte cele două focare vor suferi o creştere aexcitabilităţii egală cu suma efectelor produse de cele două focare. Dacă se repetă de mai multe ori stimularea în parte concomitentă (unul dintrestimuli anticipând pe următorul), neuronii aflaţi pe linia dreaptă dintrecele două focare vor „memora” pentru un timp efectele creşterii mai maria excitabilităţii, astfel încât, la un moment dat, aplicarea numai a celuidintâi stimul va determina apariţia reacţiei de r ăspuns specifică celui de aldoilea focar. Principial, aceasta este baza condiţionării reflexe de tip

pavlovian. Consider ăm important să subliniem că repetarea aplicăriicelor doi stimuli (condiţionat şi necondiţionat) nu este o condiţie obliga-

torie pentru elaborarea condiţionării reflexe; o singur ă asociere a acestoraeste suficientă în cazul în care semnifica ţ ia stimulului necondiţionat estevitală pentru organism. Desigur, condiţionarea reflexă se poate realiza şicu un număr mare de focare (generate de stimuli aplicaţi într-o anumeordine), aşa cum – de regulă – se întâmplă în viaţa reală. Acestea suntstereotipurile, care nu sunt rigide, ci dinamice.

X. COMPORTAMENTELE

Comportamentele se bazează pe aceleaşi activităţi reflexe, dar, întoate cazurile, ele reprezintă rezultante ale structur ării complexe a compo-nentelor necondiţionate şi condiţionate, structurare în care este profund

implicată şi contribuţia profilului hormonal al individului. Oricare comportament este determinat de o motivaţie, independent de faptul că ea estesau nu conştientizată în timp real. Dacă acceptăm ca adevărată afirmaţiacă motivaţia este o for ţă dinamizatoare, atunci suntem obligaţi să recu-noaştem că în spatele oricărei motivaţii – fie ea obiectivă sau subiectivă – se ascunde o necesitate – fie ea de ordin biologic, psihologic sau raţional

– care îşi reclamă satisfacerea în act. Nu de puţine ori se întâmplă ca o



177

motivaţie actuală să aibă la bază o necesitate ce îşi aşteaptă de foartemultă vreme satisfacerea, uneori chiar din perioada copilăriei. De aici, caşi din constatarea că aceleaşi motivaţii se actualizează comportamentalneidentic, funcţie de persoană, rezultă implicarea memoriei, a experienţeiindividuale în determinarea comportamentului. Alături de actele reflexesimple – condiţionate şi/sau necondiţionate –, comportamentele repre-zintă mijloace de integrare în complexul ambiental bio-psiho-socio-cul-tural al fiinţării umane. Trebuie remarcat, însă, faptul că integrarea este un

proces unitar şi el nu se desf ăşoar ă fragmentar pe cele patru direcţii alefiinţării. În fiecare moment, procesul de integrare unitar ă poate purtaamprenta mai evidentă a uneia dintre direcţii. Fiinţa umană este o entitateşi în ea se reflectă, ca dimensiuni proprii, cele patru direcţii ale ambi-entului fiinţării; fiinţa umană este, deci, quadridimensională. Din acestmotiv, integrarea fiinţei umane nu poate fi gândită decât ca o procesua-litate unică şi unitar ă, chiar dacă, funcţie de circumstanţe, ea deţine ofinalitate dominantă într-o direcţie sau alta. Dacă, spre exemplificare,vom considera integrarea în direcţie biologică, vom observa, la o analiză mai atentă, că ea – deşi deţine o finalitate principală de acest ordin – deţine şi finalităţi care vizează, în grade diferite, atât direcţiile psihologică

şi culturală, cât şi direcţia socială. Mai mult chiar, integrarea într-oanumită direcţie – socială, spre exemplu – se poate realiza prin apelarea – în mod explicit, ca pretext – la integrarea pe o altă direcţie – biologică,spre exemplu; este cazul dineului de afaceri.

Integrarea fiinţei umane în oricare dintre cele patru direcţii alefiinţării întru devenire se realizează în baza aceluiaşi principiu cibernetic

– actul de tip reflex – şi urmăreşte, aceeaşi finalitate, optimul entropic,chiar dacă modalităţile şi mijloacele concrete sunt diferite. Homeostazia,ca stare generală care exprimă nivelul optim al entropiei, poate fi afectată

pe numeroase căi, apar ţinând uneia sau alteia dintre cele patru direcţii.Independent de calea afectării şi de sfera (direcţia) din care provine,creşterea entropiei este sesizată la nivel cortical (cu participarea centrilor

subiacenţi şi a subsistemului endocrin) sub forma unor senza ţ ii specificesau a unor st ă ri mai mult sau mai puţin generalizate, fiecare anunţând, înfapt, apariţia unei anumite necesit ăţ i în una din cele patru direcţii.Satisfacerea necesit ăţ ii apărute, prin care nivelul entropiei este readus lavaloarea optimă, se instituie ca motiva ţ ie ultimă a comportamentelor,declanşate şi întreţinute prin mecanisme neuroendocrine. O dată cusatisfacerea necesităţii, entropia este readusă la valoarea ei optimă şiaceasta este sesizată, tot la nivel cortical, sub forma unor senzaţii şi/sau



178

stări opuse ca semnificaţii celor dintâi. Starea de disconfort, de o anumenelinişte resimţită la apariţia necesităţii nu reprezintă decât expresia în

plan psihic a creşterii entropiei, aşa după cum starea de confort, de oanume împăcare resimţită în timpul şi după satisfacerea necesităţii esteexpresia în acelaşi plan a revenirii entropiei la nivel optim. Astfel încâtintegrarea fiinţei umane în oricare dintre cele patru direcţii, realizată nemijlocit prin mecanisme neuroendocrine, este nu numai reflectată subforma tr ăirii sentimentelor de insatisfacţie şi satisfacţie, de nelinişte şiîmpăcare, ci şi controlată, dirijată şi modulată de planul psihic tocmai înraport cu aceste tr ăiri. Cum, însă, datorită variabilităţii, tr ăirile sunt

puternic individualizate, integrarea fiinţei umane în cele patru direcţii alefiinţării întru devenire dobândeşte un pronunţat caracter subiectiv şiaceasta nu numai în ceea ce priveşte modul de realizare, ci şi – întreanumite limite – în privinţa realizării în sine a integr ării (excesul,amânarea, abstinenţa). De aici şi marea variabilitate individuală şi de grupîn această direcţie.

Cele patru dimensiuni ale fiinţei umane – biologică, psihologică,socială şi culturală – se dezvoltă în ontogenie în baza tot atâtor determinări omonime (direcţiile fiinţării întru devenire). În fapt,

dezvoltarea lor progresivă are loc prin procese unitare de integrare afiinţei umane în sferele vie ţ uirii (biologică), reflect ă rii ra ţ ional-afective (psihologică), coexisten ţ ei pe bază de norme (socială) şi valoriză rii princrea ţ ie (culturală). Deşi comune tuturor fiinţelor umane, cele patrudimensiuni cunosc o dezvoltare cu accentuate diferenţieri individuale,cauzele fiind de natur ă atât genetică, cât şi educaţională. Determinărilegenetice, reprezentând doar poten ţ ialit ăţ i pentru devenirea fiinţei umane,sunt puse în valoare în cadrul procesului de instruire şi educare (învăţare).Cu toate că învăţarea poate fi considerată, din perspectivă fiziologică,drept un rezultat al integr ării în planuri multiple – integrare bazată pemecanisme de tip reflex –, din perspectiva generală a fiinţei umane ea nu

poate fi redusă la simpla sumă a rezultatelor integr ării în cele patru

direcţii ale existenţei şi devenirii. Achiziţia şi stocarea informaţiilor nusunt decât premise ale învăţării, procesul în sine constând în prelucrarea specifică la nivel cortical – nivel condiţionat atât de activitatea centrilor subiacenţi, cât şi de aceea a subsistemului endocrin – a informaţiilor

provenind din cele trei segmente temporale : prezent – cele receptateactual, trecut – cele stocate în memorie şi viitor – cele anticipate(prevăzute). În consecinţa unei astfel de prelucr ări sunt elaborate comenzice se concretizează nu numai în acte comportamentale reci, ci şi în efecte



179

calde, de natur ă psiho-afectivă. Acestea din urmă, la rândul lor, nu sunt osimplă „coloratur ă” a comportamentelor, ci componentele lor intrinseci.Ele constituie, pe de o parte, modalităţi hedonice de evaluare a acţiunii, pelângă cele pur praxiologice, şi, pe de altă parte, mijloace interioare deîntreţinere şi dezvoltare a motivaţiilor, pe lângă cele exterioare. Astfelîncât, orice acţiune întreprinsă în scop integrator (de reducere a entropieisistemului) în sferele biologică, socială şi culturală deţine şi o com-

ponentă psihologică-afectivă. În fapt, însăşi dezvoltarea dimensiunii psi-hologice a fiinţei umane este, în mare măsur ă, o consecinţă a desf ăşur ăriiraporturilor dintre dimensiunea sa biologică (de origine internă), ce îşirevendică dreptul la satisfacerea necesităţilor sale specifice de vieţuire, şidimensiunile socială şi culturală (de origine externă), ce îşi impun nor-mele prin care se asigur ă satisfacerea necesităţilor coexistenţei şi valori-zării prin creaţie.

XI. STRUCTURA FIIN Ţ EI UMANE

Dezvoltarea dimensiunii psihologice a fiinţei umane, deşi este un proces unitar şi fluent, poate fi împăr ţită în trei etape în funcţie de prevalenţa uneia sau alteia dintre determinările sale.

Într-o primă etapă, ea se datorează exclusiv raporturilor dintrecerinţele biologice (ale Sinelui dat genetic) şi normele socioculturale.Întrucât normele au un pronunţat caracter restrictiv faţă de cerinţe, acesteraporturi au o pregnantă tentă conflictuală, generatoare, în plan psihic, asentimentului de frustrare. Valoarea for ţei cu care se revendică satisface-rea cerinţelor biologice fiind o particularitate individuală, determinată genetic, intensitatea sentimentului de frustrare la impactul cu normasocioculturală va fi direct propor ţională cu aceasta. Într-o asemenea etapă,norma este respectată numai întrucât ea este impusă.

În etapa a doua, dezvoltarea dimensiunii psihologice, deja apărută,are loc preponderent în baza raporturilor specifice dintre cerinţele acesteia(ale Eului deja constituit) şi normele socioculturale, care, pe măsur ă ce îşi

dezvăluie bogăţia de semnificaţii şi caracterul raţional, sunt integrate progresiv acestei dimensiuni, ele devenind ele-mente constitutive propriişi operaţionale pentru individ. În această etapă, norma este respectată numai întrucât îşi dovedeşte raţional utilitatea (necesitatea). Respectareanormei devine, astfel, din impusă, liber consimţită şi intensitateasentimentului de frustrare se estompează.



180

În fine, în a treia etapă, dezvoltarea în continuare a dimensiunii psihologice devine o dezvoltare exclusiv intrinsecă, lăuntrică, deci, oautodezvoltare în baza raporturilor interne specifice dintre cerinţe, îngeneral (biologice, psihologice, sociale şi culturale) şi normelesocioculturale interiorizate şi, astfel, transformate în „bunuri” proprii(constituirea Supraeului). În această etapă, respectarea normei devine ochestiune nu numai liber, ci şi cu bucurie consimţită, întrucât normaacţionează acum din interior, unde ea a fost integrată în structurilespecifice ale nivelului psiho-raţional. Fiinţa umană devine astfel fiin ţă moral ă . Respectarea normei devine o problemă de necesitate interioar ă ,deoarece numai astfel se asigur ă, pe acest plan, valorizarea Eului în ochii

proprii şi ai celorlalţi. Din aceleaşi motive, respectarea normei, care în prima etapă genera un vădit sentiment de frustrare, va genera acum unsentiment de împlinire, de satisfacţie.

Dezvoltarea dimensiunii psihologice prin traversarea celor treietape şi împlinirea integral ă a conţinutului fiecăreia reprezintă cazul celmai fericit, aproape de idealul fiinţei umane. În realitate, însă, indiviziiumani se situează la distanţe diferite de acesta, întrucât dezvoltareadimensiunii psihologice este în mai mare măsur ă dependentă de calitatea

normelor şi de modul în care ele sunt aplicate, decât de for ţa cu care serevendică cerinţele. Tocmai din acest motiv nu este posibilă o corelare afiecărei etape de dezvoltare a Eului cu anumite etape ale vârstei biologice.Există indivizi maturi, chiar vârstnici care au r ămas doar la nivelul dedezvoltare specific primei sau, cel mult, celei de a doua etape, după cumexistă indivizi tineri, adolescenţi chiar, care, în precocitatea lor ce s-aîntâlnit în mod fericit cu un cadru sociocultural adecvat, au reuşit să str ă bată toate cele trei etape, r ămânând ca, în continuare, ei nu numai să leîmplinească integral conţinutul, ci şi să-l îmbogăţească.

XII. ASPECTE ONTOGENETICE

Dacă dezvoltarea dimensiunii psihologice este un proces complex

ce se desf ăşoar ă postnatal, geneza acesteia are loc încă în viaţa intra-uterină, la un moment în care subsistemul nervos atinge un anumit nivelde structurare (nu numai de alcătuire!). Geneza în perioada intrauterină sedatorează, cel mai probabil, unor forme simple de tr ăire a stărilor deconfort şi disconfort cu origine în planul biologic, al cărui nivel entropic

poate fi situat la o valoare optimă sau uşor crescută. Nu poate fi exclusă,în această etapă, nici contribuţia unor senzaţii (proprioceptive, labirin-



181

tice, tactile şi, posibil, gustative), chiar dacă acestea sunt mai puţin dis-crete decât cele din perioada postnatală. Este posibil, de asemenea, caunele elemente constitutive ale acestor tr ăiri să fie stocate ca atare înmemorie, ele formând primul sistem de referinţă la care vor fi raportateapoi primele informaţii externe din timpul parturiţiei şi imediat după aceasta. Ca urmare, se poate spune că fiinţa umană nu vine pe lume doar cu o singur ă dimensiune – cea pur biologică. Mai mult chiar, la naşterescoar ţa cerebrală are preformate anumite arhetipuri de gândire, ca pri-mordii pentru dezvoltarea ulterioar ă în această direcţie. Unor astfel derealităţi este greu să le stabilim determinările şi mecanismele de apariţie.Oricum, aceste arhetipuri trebuie considerate exclusiv ca poten ţ ialit ăţ i, şinu ca forme ale unei „eredităţi” sociale şi culturale cu un conţinut denorme concrete.

Ar fi, însă, greşit să consider ăm că fiinţa umană vine pe lume caentitate biologică desăvâr şită şi că dezvoltarea ei ulterioar ă ar interesadoar celelalte trei dimensiuni, date prin naştere ca potenţialităţi. În fapt,fiinţa umană deţine la naştere toate cele patru dimensiuni în formele lor incipiente, de start, pentru dezvoltarea lor ulterioar ă. Faptul că acesteforme, concretizate în premise materiale (de alcătuire) şi relaţionale (de

structur ă), sunt în mai mare sau mai mică măsur ă constituite la naştere, nuschimbă esenţa problemei, întrucât toate au încă un drum lung destr ă bătut până la desăvâr şire. În plan pur biologic, unele funcţii – cumsunt respiraţia şi digestia – încep abia imediat după actul parturiţiei, întimp ce o alta – funcţia de reproducere – devine actuală mult mai târziu.Însăşi funcţia de integrare în sfera biologică este precar ă în plan intern şiaproape exclusiv potenţială în plan extern (totala neajutorare a nouluinăscut). Faptul că fiinţa umană vine pe lume cu cele patru dimensiunidoar în formele lor incipiente şi potenţiale şi, din acest motiv, inoperantela parametrii valorici specifici, constituie, desigur, un mare dezavantaj.

Nu de puţine ori se afirmă – cu real temei – că fiinţa umană este, lanaştere, cea mai neajutorată şi, din acest motiv, considerată – f ăr ă temei

real – ca involuată în acest stadiu, comparativ cu speciile de animalesuperior organizate. În realitate, acest dezavantaj nu este pentru fiinţaumană decât tributul plătit pentru propria sa superioritate derivată dincapacitatea de a raţiona. Raţiunea – specific umană –, dezvoltată, prinmecanisme încă necunoscute, din inteligenţa proprie şi animalelor supe-rioare, a transformat lumea înconjur ătoare dintr-un ambient limitat într-ununivers dezmărginit. Cât este ea – raţiunea – un rezultat al reflectăriiacestui univers şi cât este ea un dat pentru reflectarea acestuia, reprezintă



182

o chestiune discutabilă ce nu trebuie gândită unilateral şi în sincronism, cicontextual şi în diacronism, devenirea lumii înseşi fiind rezultatul uneievoluţii teleonomice. Universul existenţial al fiinţei umane este nu numainemărginit în spaţiu, ci şi infinit variabil în conţinut, el aflându-sedintotdeauna, dar, mai cu seamă, după apariţia omului, într-o permanentă transformare (antropizarea ambientului). În aceste condiţii, integrarearaţională a fiinţei umane devine un proces nu numai cu o complexitatemaximă, ci şi cu o dinamică accentuată. Astfel încât realizarea ei exclusivîn mod nemijlocit, doar în baza experienţei proprii, nu ar fi posibilă,aceasta însemnând, în fapt, o retr ăire directă la nivel individual a istorieiomenirii, cu un maxim consum de timp şi cu un minim câştig de progres.

De aceea, în dezvoltarea postnatală a fiinţei umane se impune cunecesitate parcurgerea unei prime etape, în care ponderea major ă să odeţină integrarea mijlocit ă de experienţa generaţiilor anterioare,experienţa concentrată într-o asociere integrativă de reguli, norme şi legice trebuie însuşite şi respectate. Încât integrarea mijlocită se bazează peînvăţarea prin educare şi instruire, spre deosebire de integrareanemijlocit ă care are la bază învăţarea prin experienţă proprie. Cu câtuniversul existenţial este mai complex şi mai dinamic, cu atât etapa

integr ării mijlocite va fi mai lungă şi mai bogată în conţinut. Astfel,„copilăria prelungită” a omului dobândeşte justificarea necesar ă. Desigur,complexificarea crescândă a universului existenţial impune, la unmoment dat, o prelungire a etapei de integrare mijlocită până la limitadincolo de care ea s-ar transforma într-un dezavantaj atât în planindividual, cât şi social. Un astfel de impas nu poate fi depăşit decât prinmodificarea calitativă a conţinutului ei şi prin adoptarea unei altetehnologii a însuşirii acestuia (reformarea procesului de învăţare).Copilăria prelungită a fiinţei umane, ca tribut plătit pentru propria sasuperioritate, aduce şi un imens avantaj, anume acela că, venind pe lumecu cele patru dimensiuni doar în stadiile lor incipiente, fiinţa umană şi leva putea dezvolta în această etapă nu numai concomitent şi unitar, ci şi în

deplină concordanţă cu un univers existenţial în mişcare: cel care a fost – prin integrare mijlocită şi retroactivă –, cel care este – prin integrarenemijlocită – şi cel care va fi – prin integrare anticipativă, bazată peimaginare proiectivă. Încât, fiinţa umană, ca entitate constituită, trebuieconsiderată ca fiind un „produs” ce închide în el determinări bio-psiho-socio-culturale cu extensie temporală atât dincoace, cât şi dincolo detimpul tr ăit.



183

XIII. INTEGRAREA FIIN Ţ EI UMANE

În conformitate cu mecanismul unic – actul reflex (considerat însens cibernetic şi nu exclusiv fiziologic) –, integrarea fiinţei umane re-

prezintă o procesualitate informaţională interactivă desf ăşurată la nivelulunor ansambluri organale unitare, alcătuite şi structurate pe un principiucomun – acela al reflectării active, con ştiente şi ra ţ ionale. Un asemenea

ansamblu unitar prezintă o intrare, la nivelul căreia sunt generate – subimpactul stimulului specific – informaţiile actuale din mediul externşi/sau intern, un centru, la nivelul căruia există şi se dezvoltă un stocinforma ţ ional de referin ţă , constituit prin învăţare mijlocită (educaţie şiinstruire) şi nemijlocită (experienţa proprie) şi unde au loc prelucrareainforma ţ iilor şi elaborarea comenzilor, şi o ie şire, la nivelul căreia co-menzile sunt materializate în reac ţ ii de r ă spuns şi acte comportamentale.În acelaşi timp, stocul informaţional de referinţă (memoria individuală)

poate constitui şi în sine o sursă de comenzi, f ăr ă participarea informa-ţiilor actuale, elaborarea lor având, în acest caz, o motivaţie interioar ă cuorigine în acelaşi stoc, întrucât permanenta restructurare a informaţiilor depozitate în memoria individuală generează efecte cu caracter nu numairetroactiv, ci şi anticipativ (proiectiv). Încât, prin prelucrarea raţional-afectivă (cele două emisfere cerebrale fiind specializate în aceste două direcţii) a informaţiilor din stoc, se poate ajunge la structuri sui-generisf ăr ă un corespondent direct în realitatea trecută, tr ăită mijlocit saunemijlocit.

Acest proces dă conţinut ideatic celor ce va să vină, realităţii dorite,adică imagina ţ iei. Forma concretă în care acest conţinut se exprimă difer ă de la un individ la altul, funcţie, în primul rând, de determină rile genetice şi, în al doilea rând, de cele formative. Exprimările în forme concrete saumediat-concrete, ori cele în forme abstracte sau mediat-abstracte suntapanajul spiritului narativ din domeniile artei, ştiinţei şi filosofiei,respectiv al spiritului creator din aceleaşi domenii. Desigur, între spiritul

pur narativ şi cel pur creator există o arie largă în care extremele se

amestecă în propor ţii diferite, în interiorul acesteia fiind cuprinşi cei maimulţi dintre indivizii umani; este vorba aici nu de o distribuţie trimodală,ci de una unimodală. Având dimensiunea biologică deja constituită pentruun nivel optim de existenţă şi pe celelalte trei în formele lor incipiente,individul uman vine, prin naştere, într-o lume în care cele patru sfere –

biologică, psihologică, socială şi culturală – sunt preconstituite şi cu unanume nivel de dezvoltare condiţionată istoric. Integrarea într-o astfel de



184

lume, ce stă la baza dezvoltării postnatale şi care se bazează pe principiulreflectării, va duce la dezvoltarea celor patru dimensiuni ale fiinţei umaneindividuale, astfel încât aceasta devine un „produs” ale cărui dimensiuni

poartă amprenta gradului de complexitate – determinat istoric – al sferelor lumii în care a avut loc integrarea. Însă, integrarea nu este un simplu

proces de reflectare actuală, ci unul doar bazat pe principiul reflectării.Constituirea şi dezvoltarea depozitului individual de informaţii confer ă fiinţei umane posibilitatea integr ării în prezentul tr ăit prin permanentaraportare la trecut şi prin permanenta anticipare a viitorului. Imagineaviitorului astfel construită poate revela fiinţei umane nu numai aspecteconcordante cu lumea reală, ci şi aspecte discordante cu aceasta. Pe lângă faptul că această discordanţă devine o sursă de nemulţumiri interioare, ease instituie şi ca o sursă de motivaţii pentru unele atitudini critice, precumşi ale unor acţiuni de corectare a lumii, de transformare a ei în sensul uneimai mari apropieri de specificul uman. În acest mod, fiinţa umană sedovedeşte a fi nu numai un produs al lumii în care tr ăieşte, ci şi un creator al ei.

La rândul ei, lumea astfel schimbată, influenţează dezvoltareafiinţei umane prin integrarea ei în noile circumstanţe, acest dinamism

accentuându-se progresiv. Totul este ca viteza cu care se schimbă lumeasă nu depăşească viteza cu care se pot realiza procesele integratoare,adaptative ale fiinţei umane; altfel, preţul plătit de aceasta, mai cu seamă la nivelul dimensiunii sale psihologice, se dovedeşte prea mare încomparaţie cu avantajele dobândite din schimbarea lumii. Menţinereaechilibrului în această direcţie nu se poate realiza pe baza bunului sim ţ , cinumai pe baza ra ţ iunii. Schimbând lumea, prin îmbogăţirea conţinutuluifiecărei sfere componente, fiinţa umană se schimbă, în fapt, pe sine şi,

prin aceasta, ea devine produsul propriei sale crea ţ ii. Cum, însă,schimbarea lumii este rodul raţiunii, fiinţa umană se dovedeşte a fi

produsul complex rezultat din îmbinarea a două valori majore: aceea aistoriei lumii în care s-a format şi aceea a gândirii proiective prin care s-a

transformat. Întrucât însăşi istoria lumii este rodul gândirii predecesorilor,fiinţa umană poate fi considerată ca un produs ra ţ ional al Naturii. Doar din această perspectivă şi în acest mod se poate afirma că omul nureprezintă altceva decât acea parte a Naturii prin care aceasta se dovedeştecon ştient ă şi responsabil ă de propria sa existenţă şi devenire. Lumea nueste numai un cadru în care fiinţa umană trebuie acceptată, ci şi un obiectde acceptare pentru aceasta. Acceptarea presupune, însă, criterii, iar criteriile – judecăţi de valoare. Încât fiinţa umană nu are doar determinare



185

istorică, ci şi autodeterminare. Ea se pune în acord cu lumea numai înmăsura în care aceasta se dovedeşte conformă principiilor şi idealurilor specific umane; în caz contrar, fiinţa umană purcede la schimbarea lumiiîn sensul umaniză rii ei. Astfel, fiinţa umană se dovedeşte a fi nu numai

produsul, ci şi creatoarea lumii. Tr ăind şi evoluând într-o lume pe care, înmare măsur ă, singur a modelat-o, omul devine, în fapt, produsul propriei

sale crea ţ ii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

1. C. Stanciu, Introducere în psihofiziologie. Integrarea neuroendocrină ,Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.

2. W.H. Calvin, Cum gânde şte creierul, Editura Humanitas, Bucureşti,1998.

3. J. Delacour, Introducere în neuro ştiin ţ ele cognitive, Editura Polirom,Iaşi, 2001.

4. S. Hayward, Biopsihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999.5. T. Malim, A. Birch , S. Hayward, Psihologie comparat ă , Editura

Tehnică, Bucureşti, 2000.

6. C. Stanciu, Teoria biochimic-ionică a excitabiliăţ ii, Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1996.



186

INFORMATICA ŞI APLICAŢIILE EI ÎN SOCIOLOGIE

ŞI PSIHOLOGIE

Lector univ. dr. CRISTIAN-MIHAI POMOHACI

SEMESTRUL IOBIECTIVE

Eficien ţ a cercet ă rii cu ajutorul computerului este deja un fapt incontestabil. De aceea, la fel ca în alte ştiin ţ e, computerul a devenit uninstrument indispensabil în cercetarea sociologică şi psihologică .

În tratarea problematicii acestei discipline, insist ă m pe concepteleimportante privind utilizarea computerului, adică acele concepte ce ajut ă la realizarea unei cercet ă ri cât mai corecte.

Întrucât formarea de deprinderi în utilizarea computerului încercetarea sociologică şi psihologică reprezint ă scopul principal al aces-tei discipline, am pornit de la un caz concret: realizarea unui chestionar,centralizarea datelor după aplicarea chestionarului şi realizarea unor diagrame pentru prezentarea primar ă a datelor.

I. NOŢ IUNI GENERALE DESPRE COMPUTER

Schematic, pentru un utilizator, avem următoarele componente: – unitatea centrală; – monitorul; – tastatura; – mouse-ul.Unitatea central ă reprezintă „creierul” unui computer.

Monitorul este modul în care computerul ne comunică rezultatelecomenzilor ce le-am dat.

Tastatura reprezintă modul în care noi comunicăm computeruluicomenzile, un rol asemănător avându-l şi mouse-ul.La mouse, important este să ştim următorul lucru: butonul din

stânga execută, iar cel din dreapta activează o fereastr ă prin care ni seexplică ce putem face într-o anumită zonă de pe ecran.

Datorită rolului important pe care-l are tastatura, vom insista cevamai mult asupra ei, adică asupra funcţionalităţii unor taste:



187

Tab – pentru a face un salt de câteva spaţii. Se poate folosi pentruînceputul unui paragraf, pentru saltul de la o celulă la alta într-un tabel înWord.

Caps Lock – odată activată, orice tastă apăsată va apărea camajusculă.

Shift – dacă avem combinaţia Shift+Liter ă, efectul va fi ca pe ecran,va apărea majusculă, combinaţia Shift+Altă Tastă va avea ca efectapariţia simbolului de sus de pe tastă.

Backspace – şterge ceea ce se află la stânga cursorului. Delete – şterge ceea ce se află în dreapta cursorului. Stocarea informa ţ iei . Informaţia pe computer poate fi stocată: – pe unitatea fixă – harddisk; – pe unităţi mobile: dischetă sau CD-ROM. (Avem mai multe tipuri

de unităţi mobile de stocare, dar le-am amintit pe cele mai uzuale).O altă noţiune importantă este cea legată de comenzile de

întreţinere a computerului. Disk Defragmenter – realizează aranjarea fişierelor şi a spaţiului

nefolosit de computer. Acesta măreşte viteza de lucru a computerului şirealizează o mai rapidă accesare a fişierelor aflate pe diferite suporturi de

stocare a informaţiei.Scandisk – are rolul de a detecta eventualele erori şi de a reparazonele defecte.

DiskCleanup – eliberează spaţiul de pe hardisk, eliminând fişierelede care nu mai avem nevoie (cele temporare, cele puse în Recycle Binetc.).

II. PREZENTAREA SISTEMULUI DE OPERARE WINDOWS

După ce am pornit computerul şi înainte de a da orice comandă,ceea ce apare pe ecran este spaţiul de lucru. În legătur ă cu acesta, avemurmătoarele noţiuni importante:

Taskbar – de obicei, această bar ă este situată jos pe pagină, dar se

poate muta în oricare parte a ecranului (de exemplu, în dreapta). Un butonimportant este butonul de Start, care se află în stânga barei (în cazul când

bara se află jos). În dreapta se află indicatorul orei. Dând un dublu clic peacesta, va apărea o fereastr ă în care se vor afişa ora şi ziua curentă. După ce vom face modificări, pentru ca acestea să r ămână permanente, trebuiesă dăm un clic pe butonul Apply, care se activează atunci când am f ăcut omodificare în această fereastr ă.



188

My Computer – dând un dublu clic pe această imagine vom aveaacces la resursele computerului: unitatea de dischetă, harddisk-ul etc.

Internet Explorer – este programul cu ajutorul căruia putem naviga pe Internet.

Network – dacă avem computerul într-o reţea, dând dublu-clic peaceastă imagine, vom putea vedea ce alte computere mai sunt în reţea cucomputerul dumneavoastr ă.

Recycle Bin – reprezintă „coşul” în care se duc diferitele obiecte.(Prin obiect înţelegem un document, o imagine, un director etc.). Dacă dorim, le putem lua de aici şi le putem readuce pe computer, ori le putemşterge permanent mergând cu mouse-ul pe imagine, apoi dăm un clic pe

butonul din dreapta al mouse-ului, iar din imaginea care apare dăm unclic stânga pe opţiunea Empty Recycle Bin.

G ă sirea rapid ă a unui fi şier . Pentru a găsi repede un fişier încomputer putem folosi comanda Find care se găseşte în fereastra activată de butonul Start

Lista ultimelor documente utilizate. Pe măsur ă ce lucr ăm, sistemulde operare Windows ţine evidenţa ultimelor 15 fişiere cu care s-a lucrat

pe acel computer. Pentru a vizualiza această listă, dăm un clic pe start şi

alegem opţiunea Documents. Astfel se va afişa lista. Dacă dorim să accesăm unul din fişiere, dăm un dublu clic pe acest fişier. Ş tergerea unui fi şier . Pentru a şterge un fişier sau director trebuie

să îndeplinim următoarea succesiune de comenzi:1. Mergem cu mouse-ul pe fişierul pe care dorim să-l ştergem.2. Dăm un clic dreapta pe acest fişier.3. Din fereastra care va apărea vom alege opţiunea Delete şi dăm un

clic pe ea.4. Va apărea o fereastr ă intitulată Confirm File Delete, în care va fi

următorul mesaj: Are you sure you want to send nume fişier to the Recycle Bin? (Eşti sigur că vrei să trimiţi nume fi şier la Recycle Bin?),unde în loc de „nume fişier” va fi scris chiar numele fişierului ce-l dorim

a fi şters.5. Dacă fişierul este cel pe care dorim să-l ştergem, dăm un clic pe butonul Yes. În acest moment fişierul este trimis în coş (Recycle Bin).Reamintim că dacă dorim să fie şters cu totul, trebuie să mergem peimaginea cu Recycle Bin, dăm un clic dreapta şi alegem opţiunea EmptyRecycle Bin.

Oprirea computerului . La terminarea sesiunii de lucru, computerulse închide astfel: se dă un clic pe butonul de Start, apoi, din fereastra ce se



189

va deschide, vom alege opţiunea Shut down. Dând un clic pe aceasta, seva deschide o a doua fereastr ă, la care trebuie să fim atenţi să fie selectată opţiunea Shut Down (pe lângă această opţiune, mai avem: Restart –

pentru repornire imediată după oprirea computerului, „Restart in MS-DOS mode” – pentru ieşirea din Windows şi intrarea în modul MS-DOS,„Stand by” – pentru modul în care computerul consumă mai puţin curent,dar prin apăsarea unei taste reintr ă imediat în regimul de lucru), după carefie dăm un clic pe butonul OK, fie apăsăm tasta Enter.

Selectarea. De multe ori, pentru a da o comandă asupra uneisecvenţe de pe ecran (cuvânt, mai multe cuvinte, imagini etc.), trebuiemai întâi să selectăm acea zonă pentru a indica unde să se facă modificările. Pentru a selecta avem două moduri: cu ajutorul mouse-uluisau cu tastatura.

Comenzile Cut, Copy şi Paste. Aceste comenzi sunt aproapeuniversale în Windows. Se pot aplica la copierea pe dischete, la text sauchiar la scrierea unor adrese în Web. Comanda CUT : Această operaţie seaplică atunci când vrem să luăm o informaţie dintr-un loc şi s-o mutămîntr-un alt loc. Propriu-zis, informaţia este luată din locul ei şi pusă înClipboard. Comanda COPY : Efectul acestei operaţii este asemănător cu

cel al comenzii CUT, cu singura diferenţă că informaţia r ămâne şi în loculiniţial. Comanda PASTE : Se merge în locul unde dorim să puneminformaţia şi dăm comanda PASTE.

Accesarea acestor comenzi se poate face dând un clic dreapta peinformaţia pe care dorim s-o punem şi în altă parte. Se va deschide ofereastr ă în care se vor afla şi cele 3 comenzi. De la tastatur ă avemurmătoarele combinaţii de taste: Ctrl-C – pentru copiere (Copy), Ctrl-X –

pentru decupare (Cut), Ctrl-V – pentru lipire (Paste).

III. EDITORUL DE TEXTE WORD

Tipuri de editoare de texte. Înainte de a începe prezentarea unor tipuri de editoare de texte, vom prezenta câteva reguli generale pentru

editare.● La începutul unui paragraf, se apasă tasta Tab pentru a avea

mereu aceeaşi distanţă.● Înainte de orice semn de punctuaţie ( . , :; ) nu se lasă spaţiu, iar

după orice semn de punctuaţie se lasă un spaţiu.● La sfâr şit, se salvează fişierul prin accesarea opţiunii File din

meniu, iar din fereastra care se va deschide se selectează opţiunea Save.



190

În general, putem recunoaşte fişierele realizate cu un editor de texteşi după tipul lor. După numele fişierului urmează un grup de 3 litere(extensia fişierului) precedat de punct. Din forma acestui grup de litere

putem deduce programul în care putem lucra cu fişierul. De aceea, la prezentarea fiecărui editor vom indica şi extensia fişierului.

În continuare, vom prezenta alte tipuri de editoare de text (le vom prezenta doar acele editoare ce rulează în Windows).

Notepad . Acest editor este unul din cele mai simple. Faţă de omaşină de scris clasică, prezintă singurul avantaj de a putea face inser ăriîn text (de exemplu, dacă am uitat să pun această paranteză în text, atuncio pot insera mergând cu cursorul după cuvântul text, după care, de latastatur ă, introduc textul ce doresc a fi inserat).

Mod de accesare al acestui editor : se dă un clic pe butonul Start,Programs, Accesories, Notepad.

Extensia txt Wordpad . Acest editor are ceva mai multe opţiuni decât Notepad-

ul. Aici putem găsi opţiuni pentru alinierea textului, distanţa între linii(1 rând, 1/2 rânduri sau 2 rânduri), mărimea caracterului etc.

Mod de accesare al acestui editor : Se dă un clic pe butonul Start,

Programs, Accesories, Wordpad. Extensia doc.Aceste două editoare sunt înglobate în pachetul de programe al sis-

temului Windows, deci licenţa de Windows se extinde şi asupra acestor editoare de texte.

Extensia doc o vom regăsi şi la fişierele de tip Word, ceea ceînseamnă că putem vedea aceste fişiere şi cu Wordpad şi cu Word. Tre-

buie să ţinem cont însă de editorul în care am f ăcut fişierul (de exemplu,anumite operaţii realizate în Word nu le putem „vedea” în Wordpad).

Pe lângă aceste editoare mai există şi altele: StarOffice Editor (cuextensia sdw), 602Text (cu extensia wpd) etc.

Prezentarea mediului de lucru. În cele ce urmează vom prezenta

păr ţile ferestrei ce se deschide atunci când deschidem editorul de texteWord: Bara de titlu (Title bar). Partea cea mai de sus (de obicei de culoare

albastr ă) se numeşte bar ă de titlu. După cum lesne se poate înţelege dindenumire, este bara în care se poate vedea editorul de texte cu carelucr ăm, cât şi titlul documentului.

Denumirea implicită este Document1, dacă documentul nu estesalvat.



191

În partea dreaptă a acestei bare se pot observa 3 butoane. Primul buton este pentru minimizarea ferestrei, al doilea este pentru extindereaferestrei de lucru la dimensiunile ecranului, iar cea de-al treilea buton este

pentru închiderea ferestrei de lucru, deci şi încheierea sesiunii de lucru.Primele două butoane sunt stil comutator (dacă la primul clic se activează,la al doilea se dezactivează).

Bara de meniu (Menu Bar). Modul de accesare a meniului: O primă posibilitate este prin folosirea mouse-ului, dând un clic stânga pe opţiunea pe care dorim s-o activăm. Un alt mod este cu ajutorul tastaturii. Se apasă odată pe tasta Alt, apoi fie ne deplasăm cu ajutorul tastelor cu săgeţi până la opţiunea dorită, fie apăsăm pe tasta cores-punzătoare literei subliniatedin opţiune. De exemplu, pentru a accesa Opţiunea Table, apăsăm tastaAlt şi apoi tasta A. O opţiune va fi activată în momentul în care sedeschide o fereastr ă în josul ei.

Barele de ustensile (Toolbars). Am folosit pluralul întrucât potajunge până la 13 bare de ustensile. În mod obişnuit, la deschidereaeditorului de texte Word avem cele două bare: Bara Standart (Stan-dardBar) şi Bara pentru caracteristici (Formatting Bar).

Accesarea acestor bare se face cu ajutorul mouse-ului.

Dacă vreuna din aceste bare nu este prezentă, ea se poate activamergând la bara de meniu la opţiunea View, din fereastra ce se va des-chide se selectează opţiunea Toolbars, iar din fereastra ce se va deschidese alege acea bar ă de care avem nevoie. În mod similar se poate face şidacă dorim să nu mai avem vizibilă una din barele de ustensile. Deexemplu, să zicem că dorim să nu mai fie vizibilă bara standart. Mergemla meniu la opţiunea View, apoi Toolbars şi se dă un clic pe opţiuneaStandard. Pentru a o reactiva, analog se merge la opţiunea View, se alegeToolbar şi se dă un clic pe opţiunea Standard.

Rigla (Ruler). Aceasta se află imediat sub barele de ustensile. Aremai mult un rol de ghidare. La fel ca şi barele de ustensile, şi această bar ă se poate activa/dezactiva din opţiunea View: se merge pe opţiunea View

şi se dă un clic pe Ruler (Riglă) pentru a o bifa/debifa, ceea ce reprezintă faptul că am activat/dezactivat această bar ă.Bara de stare (Status Bar). Această bar ă se găseşte la baza ecranului

de lucru şi conţine un indicator pentru pagina curentă în care suntem, altulne arată Pagina curentă/Total de pagini, iar ultimele două, ne indică liniarespectiv coloana în care se află cursorul pe pagină.

Barele de derulare rapidă (Scroll Bar). Pentru parcurgerea textuluise pot folosi una din tastele din grupul celor 4 săgeţi. Dacă dorim o



192

parcurgere mai rapidă, putem folosi una din tastele PageUp sauPageDown. La un text de dimensiuni mari (10-20 de pagini) chiar şiaceastă metodă poate părea destul de lentă. Pentru o parcurgere mairapidă, putem folosi bara de derulare verticală astfel: mergem cu mouse-ul pe pătratul (dreptunghiul) din bara de derulare. Ţinând apăsat butonuldin stânga mouse-ului, mişcăm mouse-ul în sus sau în josul paginii înfuncţie de locul unde dorim să ajungem. Când am ajuns în locul dorit,ridicăm degetul de pe butonul stâng al mouse-ului şi dăm un clic oriunde

pe pagină pentru a activa pagina. Atenţie! Dacă nu dăm un clic pe paginala care am ajuns, atunci, încercând să scriem ceva, vom observa că ne-amîntors la locul unde era cursorul înainte de a folosi bara de derulare ( scroll bar ).

Lista de fi şiere recent utilizate. Aşa cum în sistemul de operareaveam o posibilitate de a vedea lista ultimilor fişiere cu care s-a lucrat, lafel şi în Word avem un mod prin care putem vedea şi accesa unul dinultimele documente cu care s-a lucrat.

Se merge pe opţiunea File, se dă un clic şi vom obţine o fereastr ă încare vor fi în partea de jos lista de fişiere. Dând un clic pe unul din fişiere,acesta se va deschide. Singura posibilitate ca să nu se deschidă un fişier

când îl accesăm în acest mod este ca fişierul din listă să fi fost accesat de pe o dischetă sau un CD-Rom, în care situaţie va apărea un mesaj princare vom fi avertizaţi de aceasta.

Terminarea sesiunii de lucru. Pentru a încheia sesiunea de lucruavem 2 metode. Prima este de a închide de la butonul din bara de titlu (celcu X). O a doua metodă este de a merge pe opţiunea File, iar din fereastrace se deschide să alegem opţiunea Exit. Dacă s-au f ăcut ceva modificăriîn fişier, atunci, la închidere va apărea mesajul: Do you want to savechanges to Document 1? Pentru a păstra modificările se apasă pe Yes,altfel pe No. Putem anula comanda de închidere prin apăsarea pe butonulCancel.

Ş tergerea caracterelor . Unul din primele lucruri cu care ne întâl-

nim când lucr ăm în Word este cursorul. Cursorul se prezintă sub formaunei linii verticale aproximativ de înălţimea literei I. Din dreapta curso-rului începe introducerea textului.

Pentru a introduce un text într-un document Word, se tastează la felca la o maşină de scris mecanică. Pentru a scrie cu liter ă mare, se ţineapăsată tasta Shift şi se apasă scurt pe tasta corespunzătoare literei pe caredorim s-o introducem. Nu este nevoie să dăm Enter la sfâr şitul rândului,deoarece, când ajungem la sfâr şitul rândului, se va trece automat la rândul



193

următor. Se va folosi tasta Enter în momentul când se doreşte începereaunui nou paragraf.

Dacă la un moment dat dorim să ştergem ceva din text, avem două taste la dispoziţie. Tasta Backspace ne ajută să ştergem caracterele ce suntîn stânga cursorului, iar tasta Delete să ştergem caracterele se sunt îndreapta cursorului.

Scrierea îngro şat ă, înclinat ă şi subliniat ă. Exact aşa cum ne-amobişnuit, şi la aceste trei moduri de scriere avem cele două moduri deexecuţie: cu mouse-ul sau din tastatur ă.

Salvarea unui document . Comenzile învăţate mai înainte dorim să le avem într-un fişier pe care să-l deschidem mai târziu pentru a repetacomenzile. Operaţia de memorare a unui fişier se numeşte salvareafişierului. Pentru a salva un fişier, vom executa următoarele comenzi:

1. Accesăm opţiunea File din meniu.2. Din fereastra ce se va deschide alegem opţiunea Save As.La dreptunghiul din dreptul opţiunii Save înscriem locul unde

dorim să salvăm fişierul, la File name se pune numele fişierului pe caredorim să-l salvăm, iar Save as type trebuie să fie tipul de fişier (în cazulnostru, tip Word) pe care dorim să-l salvăm. Dacă dorim să renunţăm la

comanda de salvare, dăm un clic pe butonul Cancel.G ă sirea şi înlocuirea unui cuvânt . De multe ori, după scrierea unuitext, avem nevoie să găsim un anumit cuvânt. Pentru aceasta avemcomanda Find. Ca să accesăm această comandă, avem două posibilităţi:

Cu ajutorul mouse-ului: dăm un clic pe opţiunea View din meniu,apoi din fereastra ce se va deschide alegem opţiunea Find.

Cu ajutorul tastaturii: ţinem apăsată tasta Ctrl şi apăsăm scurt petasta F.

În fereastra ce apare, în primul dreptunghi alb scriem cuvântul pecare dorim să-l căutam (ca să activăm acel dreptunghi este suficient să dăm un clic pe el). Apoi, dăm un clic pe butonul Find. Dacă dorim ocăutare doar într-o anumită zonă a textului, atunci mai înainte selectăm

acea zonă şi apoi executăm operaţiile corespunzătoare căutării.Pentru înlocuire avem operaţiuni asemănătoare. Modificarea caracterului: mărime, tip (font) şi aliniere. În Word

se poate schimba mărimea caracterelor. Pentru a accesa butonul demodificare a mărimii, vom merge pe cu mouse-ul la bara de format.

Dacă dorim să schimbăm mărimea unor caractere, vom selecta maiîntâi textul, apoi dăm un clic: pe săgeata din dreapta butonului pentrumodificarea mărimii, se va deschide o listă din care vom alege mărimea



194

ce-o dorim pentru acel text. Un alt mod de folosire al acestui stil esteacela de a stabili de la început mărimea caracterelor şi apoi să scriemtextul.

Similar putem stabili tipul de font.Tot în bara de format mai avem şi butoanele de aliniere.

Distan ţ a între linii . Implicit, distanţa între linii este de un rând.Pentru a modifica distanţa între rânduri, mai întâi vom selecta textul pecare vrem să-l modificăm. Apoi, la meniu, dăm un clic pe Format. Înfereastra ce se va deschide vom selecta Paragraph. Se va deschide o nouă fereastr ă ce va conţine 4 zone: Alignment, Indentation, Spacing şiPreview.

În cele ce urmează vom vorbi despre ultimele două zone. Pentru amodifica distanţa între linii în zona Spacing. În dreptunghiul de subopţiunea Line spacing vom vedea că scrie Single (adică distanţa este la unrând). Dacă vrem să scriem la 1,5 rânduri, vom da un clic pe săgeata dindreapta dreptunghiului şi vom selecta opţiunea dorită din fereastra ce seva deschide. În zona Preview vom avea o vizualizare a comenzii efec-tuate. După ce am realizat toate modificările dorite, dăm un clic pe

butonul OK şi atunci comanda se va executa pentru por ţiunea din text

selectată.Tipărirea unui document . După ce am scris un document, o posibilă etapă ce ar putea urma ar fi să tipărim documentul realizat. Ometodă directă ar fi ca, având documentul deschis, să dăm un clic pe

butonul specific.O altă metodă este aceea de a merge la opţiunea File apoi Print

(pentru a deschide direct fereastra pentru tipărire, putem da Ctrl-P). Înaceastă fereastr ă putem specifica paginile pe care dorim să le tipărim,numărul de copii şi putem verifica de asemenea dacă tipul de imprimantă instalată este în concordanţă cu imprimanta pe care o avem.

Crearea de tabele. Deplasarea în tabel, inserarea de linii. Pentru aînţelege mai bine cum să creăm tabele, vom explica prin exemple. Pentru

început vom realiza un tabel cu cinci coloane şi patru linii:1. Dăm un clic pe opţiunea Table din meniu, apoi clic pe InsertTable.

2. La opţiunea Number of columns: dăm un clic, ştergem cu tastaBackspace numărul 2, şi scriem 5, asemănător, la opţiunea Number of rows, scriem numărul 4.

3. Dăm un clic pe butonul OK.





196

anulat comanda de unire a două celule să revenim totuşi şi să realizămunirea celulelor folosind comanda Redo.

IV. UTILIZAREA EXCEL-ULUI

Expunem aici doar acele noţiuni din Excel necesare sociologiei şi psihologiei. În special vom insista pe modul de lucru cu formule, intrând

puţin şi în noţiuni simple de statistică ce se pot rezolva cu ajutorul Excel-ului. Pentru o descriere mai amplă a statisticii realizate cu ajutorulcomputerului, recomandăm consultarea unui manual de statistică.

Amintim că:1) pentru a ne deplasa pe foaia de calcul, putem folosi grupul de

patru săgeţi. 2) similar cu editorul de texte Word, şi aici putem scrieîngroşat, înclinat sau subliniat, folosind aceleaşi metode.

Bara de formule. Un lucru important îl reprezintă bara de formule(Formula Bar): În partea stângă a acestei bare avem scrisă celula care esteselectată şi în care se va scrie formula. În partea dreaptă avem locul undese vede ceea ce este în celulă. Dacă datele introduse sunt de tip caracter,atunci ceea ce se vede în celulă este şi ceea ce vom avea în bara de

formule. Dacă introducem o formulă în bara de formule vom avea scrisă formula, iar în celulă vom avea rezultatul formulei. Bara de stare. O altă bar ă importantă este bara de stare: Ceea ce ne

interesează la această bar ă este ca opţiunea NUM să fie activă (să existe pe bar ă). În cazul când aceasta este activă, putem introduce numerele din partea dreaptă a tastaturii. Dacă nu este activă, o putem activa prinapăsarea tastei NumLock ce se află în colţul din stânga sus a grupului detaste.

Selec ţ ia unor celule. Similar cu procedeul de la Word, putem şiaici să facem selecţii. Aici însă ceea ce se va selecta este celula.

Alinierea în celule. Dacă nu am modificat alinierea în celule de la butoanele din meniu, atunci modul în care se aliniază datele în celulă poate reprezenta un indiciu despre tipul datelor:

– datele de tip caracter se aliniază la stânga; – datele de tip număr se aliniază la dreapta.Această informaţie este utilă când dorim să verificăm dacă am

introdus datele corect. De exemplu, dacă din greşeală în loc de „10” vomtasta cifra „1” şi litera „O”, atunci „1O” se va alinia la stânga, ceea ce neva indica faptul că pentru computer avem o dată de tip caracter, şi nu una



197

de tip număr (la anumite formule această greşeală poate duce la un re-zultat incorect sau la afişarea unui mesaj de eroare).

Modificarea dimensiunii unei coloane. Aceasta se realizează ducând cursorul până la îmbinarea dintre etichetele celulelor.

Pentru modificare avem două metode: fie mişcăm mouse-ul până ladimensiunea dorită, fie dăm un dublu-clic şi atunci coloana îşi va modi-fica lăţimea astfel încât să cuprindă tot textul din celulele din acea co-loană.

Trecerea la o alt ă foaie de lucru. În josul paginii, în Excel, avemmai multe foi pe care putem scrie datele. Dacă suntem pe foaia 1 şi dorimsă trecem pe foaia 2, ducem mouse-ul în partea de jos a paginii şi dăm unclic pe foaia nouă pe care dorim s-o deschidem.

Dacă dorim să dăm un nume foii, nume care să apar ă în loc deSheet1, avem două posibilităţi:

– dăm un dublu clic pe „Sheet1”. Denumirea se va selecta. Apăsăm pe tasta „Delete” şi apoi scriem de la tastatur ă denumirea dorită;

– mergem pe „Sheet1”, dăm un clic dreapta şi din fereastra ce aparealegem opţiunea „Rename”. Apoi, de la tastatur ă introducem denumireadorită.

Deplasarea rapid ă la anumite celule. În timpul lucrului într-o foaiede calcul s-ar putea să avem nevoie să ajungem cu cursorul direct la oanumită celulă. Pentru aceasta vom folosi comanda „Go to”. Execuţiaacestei comenzi se poate realiza în două moduri:

1) se apasă pe tasta „F5”, ce se află pe primul rând al tastaturii. Înfereastra ce va apărea se va tasta adresa celulei în care dorim să ajungem.Dăm Enter; 2) similar cu operaţiile de mai sus, cu singura diferenţă că înloc să apăsăm tasta F5 folosim combinaţia de taste Ctrl-G.

Simboluri pentru cele patru opera ţ ii. Modul de introducere al opera ţ iilor matematice. Pentru operaţiile în Excel avem următoarele tastespecifice fiecărei operaţii:

+→ adunare

-→

scădere*→ înmulţire/→ împăr ţireÎn afar ă de aceste operaţii, mai avem ridicarea la putere:52 se scrie 5^2.Pentru a introduce o formulă în Excel, trebuie să punem mai întâi

semnul egal. De exemplu, dacă dorim să adunăm ceea ce avem în celula



198

A1 cu ceea ce avem în celula A2 şi dorim să scriem rezultatul în celulaA3, atunci vom scrie: =A1+A2.

Forma numerelor . Putem să modificăm forma numerelor în Excelcu ajutorul următorului grup de taste:

Primul din stânga este pentru a scrie date de tip valutar.Cel de-al doilea buton este pentru a scrie date de tip procent, iar cel

de-al treilea buton este pentru scrierea numărului astfel încât să avemseparatori pentru mii şi numărul să aibă 2 zecimale.

Ultimele 2 butoane sunt pentru modificarea numărului de zecimale:mărirea, respectiv micşorarea numărului de zecimale.

Modul de introducere a datelor. În fiecare celulă putem aveaurmătoarele tipuri de date: text, date numerice, formule sau funcţii.

În general, celulele în care avem text ne ajută pentru a înţelege mai bine ceea ce este scris în foaia de calcul, pentru computer ele neavând nicio relevanţă. Pentru a introduce o formulă, se pune întâi semnul „=” apoise scrie formula, iar în celulă va apărea rezultatul calculului.

Un alt mod de folosire a formulelor este acela de a face calcule cu

valorile din celule, referindu-ne la eticheta celulei. De exemplu, fie ofoaie ca aceea de mai jos:A B C D

1 12 122 25 253 Suma(25+12) Suma(B1+B2)4 37 37Pentru a aduna numerele 12 şi 25, putem fie să scriem în căsuţa A4,

=12+25, fie să scriem =B1+B2, rezultatul din căsuţa A4 fiind acelaşi.Dacă dorim să facem o altă adunare în coloana A, trebuie să schimbămconţinutul căsuţelor A1, A2, A4, pe când în coloana B vom schimba doar conţinutul celulelor B1 şi B2, rezultatul din B4 schimbându-se automat.

Pentru a modifica conţinutul unei celule, putem rescrie conţinutul peste ceea ce era deja scris în celulă. Însă, în cazul când într-o celulă avem o formulă mai complicată în care trebuie să modificăm doar untermen, este mai convenabil să folosim o altă metodă. Prin apăsarea tasteiF2 „intr ăm” în formulă şi putem să ne deplasăm prin ea cu ajutorul uneiadin tastele cu săgeţi.





200

pentru o clasă sub medie:

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

4 5 6 7 8 9 10

note

n r .

e l e v i

pentru o clasă cu rezultate bune:

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

4 5 6 7 8 9 1 0

note

n r .

e l e v i

Desigur, graficele au o paletă mai largă de aplicaţii practice.Să luăm un exemplu şi să vedem efectiv modul de realizare a unui

grafic:Fie următoarele rezultate la un test:cu nota 4 – 3 elevi,cu nota 5 – 5 elevi,cu nota 6 – 2 elevi,cu nota 7 – 4 elevi,cu nota 8 – 3 elevi,cu nota 9 – 4 elevi,cu nota 10 – 3 elevi.



201

Dorim să realizăm un grafic care să ne ajute la analiza rezultatelor testului. În primul rând, vom scrie aceste rezultate într-o foaie de calcul:

A B C1 Note Nr.elevi2 4 33 5 6

4 6 25 7 56 8 47 9 28 10 1

Selectăm celulele de la A1 la B3. Ducem săgeata mouse-ului sus în bara de butoane şi dăm un clic pe butonul pentru diagrame.

Va apărea o fereastr ă intitulată Chart Wizard – Step 1 of 4 – Chart Type, fereastr ă din care trebuie să alegem tipul de grafic. Pentru exemplunostru, cel mai indicat este cel de tipul XY(Scatter). În partea dreaptă vomavea exemple de grafice de tipul XY. Vom alege pe cel cu linii curbe (perândul al doilea în dreapta). Apoi dăm un clic pe butonul Next din partea

de jos a ferestrei sau putem apăsa tasta Enter .A apărut fereastra Chart Wizard – Step 2 of 4 – Chart source Data ,

adică fereastra în care se indică sursa de unde se vor lua valorile pentrugrafic şi forma graficului. Dacă am f ăcut selecţia bine la început, aici nuar trebui să mai scriem nimic. Pentru a verifica dacă datele sunt bineselectate, dăm un clic pe partea de sus a ferestrei acolo unde scrie Series.Fereastra o să se modifice în partea din mijloc (cea de sub grafic). Înstânga acestei păr ţi ar trebui să avem scris denumirea Nr.elevi , iar îndreapta, în dreptul lui Name, vom avea scris =Sheet1!$B$1; în dreptul lui

X Values vom avea scris =Sheet1!$A$2:$A$8, iar în dreptul lui Y Values vom avea scris =Sheet1!$B$2:$B$8. Apoi, dăm un clic pe butonul Next din partea de jos a ferestrei sau putem apăsa tasta Enter .

Avem acum fereastra Chart Wizard – Step 3 of 4 – Chart Options,adică acea etapă în care stabilim opţiunile de scriere pentru grafic. În partea de sus avem mai multe butoane:

1. Titles – dacă dorim, putem pune un titlu graficului şi putem scrieceva în dreptul axelor Ox şi Oy. La titlu vom scrie Rezultate test , la axaOx vom scrie nr. elevi, iar la axa Oy vom scrie Note.



202

2. Axes – stabileşte dacă dorim să avem numerotate axele. Implicit,ele vor fi numerotate.

3. Gridlines – stabilim dacă dorim linii suplimentare în dreptulgradaţiilor axelor. De obicei, liniile stabilite implicit sunt suficiente.

4. Legend – se refer ă la legenda graficului, dacă o dorim, şi unde să fie plasată. Se foloseşte când avem mai multe serii de numere de repre-zentat. În acest caz, având doar o singur ă serie, vom da un clic pe căsuţade lângă opţiunea Show legend , până când aceasta va r ămâne liber ă.

5. Data labels – dacă dorim ca pe grafic să apar ă valorile de lafiecare notă, apăsăm pe opţiunea Show value. Dacă dorim să apar ă nr. deelevi, apăsăm pe opţiunea Show labels. În cazul acesta, aleg opţiunea

None, adică să nu scrie nimic pe grafic.Apoi, dăm un clic pe butonul Next din partea de jos a ferestrei sau

putem apăsa tasta Enter . – Ultima fereastr ă Chart Wizard – Step 4 of 4 – Chart Location

este cea în care stabilim unde să apar ă graficul: As new sheet , adică pe o foaie separată. As object in, adică pe aceeaşi foaie cu tabelul.Alegem opţiunea pentru o foaie separată şi obţin următorul grafic:

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

4 5 6 7 8 9 10

Observa ţ ie: nu este obligatoriu să selectăm de la început datele pecare le vom folosi pentru a trasa graficul. Putem face aceasta şi la pasul 2,Chart Wizard – Step 2 of 4 – Chart source Data, unde la căsuţa X Values scriem =a2:a8, iar la căsuţa Y Values scriem =b2:b8.



203


D. M. Mareş, Bazele informaticii, Editura Fundaţiei România deMâine, Bucureşti, 2000.

C. Pomohaci, E. Vasilescu, Informatică şi instruire asistat ă decalculator , Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

3. C. Pomohaci, Informatică aplicat ă în sociologie şi psihologie,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.



204

ISTORIE SOCIALĂ

Prof.univ.dr. FLORIAN TĂNĂSESCU

SEMESTRUL I

OBIECTIVE

Primul şi esen ţ ialul demers didactic şi ştiin ţ ific al cursului const ă înconfigurarea imaginii generale a disciplinei, ca a orică rei discipline

socio-umane, care este conferit ă de obiectul de cercetare, metode şitehnici de investigare, rezultatele cercet ă rii, produc ţ ia publicistică , locul şi rolul pe care îl de ţ ine în ansamblul ştiin ţ elor sociale. Unele confuzii,aprecieri parcelare sau concluzii, cu iz de sentin ţ e definitive, ne-au impus

să acord ă m o aten ţ ie special ă raporturilor interdisciplinare, mai alesîntre istorie, sociologie, filosofie şi istorie social ă . Într-un câmp ştiin ţ ific

precipitat de propriile demersuri ale ştiin ţ elor socio-umane şi deapropieri, disocieri şi recompuneri ale disciplinelor de grani ţă , fixarea

pozi ţ iei istoriei sociale este indispensabil ă perceperii corecte, mai ales araporturilor cu istoria şi sociologia. În sfâr şit, dar nu în ultimul rând,no ţ iunile şi cuno ştin ţ ele noi oferite de curs constituie un suport important interdisciplinar, cu precă dere pentru istoria sociologiei române şti şiuniversale. Structura cursului este astfel elaborat ă încât să corespund ă atât obiectivelor sale enun ţ ate, cât şi urmă toarelor cerin ţ e: să se înscrieîn ra ţ ionalitatea orelor afectate unui semestru; să ofere un volum suficient şi coerent de cuno ştin ţ e de specialitate; să contribuie la crearea unor deprinderi pentru investiga ţ ii ştiin ţ ifice şi să încerce cristalizarea unor

preocupă ri care să conducă în timp la fondarea unei şcoli na ţ ionale deistorie social ă .

I. CUNOA Ş TEREA SOCIAL Ă VERSUS LEGITIMAREA Ş TIIN Ţ ELOR SOCIO-UMANE

1. Finalitatea cognitivă a ştiin ţ elor sociale. Prin „finalitateaesenţialmente cognitivă” a ştiinţelor sociale, Raymond Boudon înţe-lege „capacitatea pe care o au de a produce un supliment de cunoaş-tere, de a rezolva enigme” sau „de a oferi o explicaţie clar ă – în teorie,universal acceptabilă a unor fenomene ce par la prima vedere opere



205

pentru spirit”. Acest supliment de cunoaştere, cum defineşte Boudonrezultatele investigaţiilor asupra socialului, apropie sau distanţează ştiinţele sociale, antrenându-le într-o perpetuă „mişcare”. Fenomenulnu este nou, din contr ă, are o vechime respectabilă. Devine sesizabil şiapoi viguros când cunoaşterea socială depăşeşte faza empirică, trecân-du-se de la stocarea datelor, faptelor sau informaţiilor la prelucrarea,cuantificarea şi interpretarea lor.

Două sunt însă condiţiile necesare depăşirii empirismului: socie-tatea să fie în măsur ă să reclame „surplusul de cunoaştere” şi ştiinţelesociale să aibă capacitatea de a r ăspunde adecvat solicitărilor macro-sociale.

Cele două condiţii, o dată cu edificarea societăţii moderne, chiar dacă nu se îndeplinesc integral şi uniform în întreg spaţiul socio-uman,generează comenzi sociale pe care ştiinţele sunt chemate să le onoreze.

Cunoaşterea socialului, în componentele, dar şi în integralitatea sa,apare, astfel, ca un perpetuum mobile ştiinţific, ca o depăşire continuă a

propriilor sale frontiere. Este, în esenţă, vehiculul aflat în mişcare carestimulează permanent gândirea socială pentru a da r ăspunsuri la

provocări mai vechi, mai noi sau în devenire ale socialului.

Cunoaşterea socială nu este un scop în sine; ea este un mijloc prin care ştiinţele sociale îşi aduc contribuţia la progresul general-uman şi, deopotrivă, îşi justifică raţiunea lor de a fi.

2. Istorie, filosofie, sociologie – convergen ţ e şi distinc ţ ii . Ştiinţeleumanist-sociale au o mobilitate remarcabilă. Istoria şi filosofia, înhotarele cărora se configurează primele preocupări de istorie socială, nuse pot sustrsge acestui demers. Ambele traversează epoci ce evidenţiază „mai mult rupturi decât continuităţi” (Guy Bourde, Hervé Martin).

Se recunoaşte – aşa cum a f ăcut-o la vremea respectivă şiEugeniu Speranţia – că „faptele omeneşti nu interesează istoria decât

prin latura tr ăită de subiectivitatea individuală”. Latura socială estecea care generează „rupturile” şi modalităţile foarte diferenţiate de

concepere a demersurilor analitice şi explicative ale istoricilor sau,mergându-se chiar mai departe, însăşi definirea istoriei ca ştiinţă.Independent de istorie, dar asemănător acesteia, filosofia traver-

sează o astfel de perioadă. Interesul pentru cunoaşterea socială sedimen-tează filosofia social ă (sau filosofia istoriei), ca disciplină filosofică distinctă, ale cărei demersuri ştiinţifice sunt centrate pe studierea sen-sului şi dinamicii evoluţiei societăţii.



206

Filosofia socială precede constituirea sociologiei, care are loc totîn cadrul filosofiei. Procesul de autonomizare a sociologiei este dificilşi complicat, dar încununează un remarcabil demers ştiinţific al noiiştiinţe sociale, marcat de numeroase bătălii pentru obţinerea recunoaş-terii sale academice.

Sociologia era ştiinţa chemată să preia iniţiativa şi să dea r ăspunsurila noile provocări ale dezvoltării umane, evident într-o altă perspectivă decât o f ăcuse până atunci filosofia socială. Diferenţele esenţiale dintrecele două discipline, dincolo de asemănarea fundamentală definită deacelaşi obiect de studiu – societatea, sunt de viziune şi de metodă. „Întimp ce sociologia cercetează constituţia de fapt a proceselor sociale, ainstituţiilor, ocupându-se de problema existen ţ ei reale a societ ăţ ii,filosofia socială urmăreşte determinarea sensului ei” (Petre Andrei).

Un alt motiv pentru care sociologia s-a distanţat de filosofiasocială îl reprezintă faptul că filosofia socială studiază schimbarea ne-contenită a fenomenelor, în timp ce sociologia caută să identificenumai ce este persistent.

Iniţial, sociologia a fost nedivizată, ulterior, însă, ea se f ărâmiţează în sociologii de ramur ă, între care şi sociologia istorică , „specializată în

cunoaşterea dimensiunii temporale a fenomenelor sociale”, spre deosebirede istorie, care este „centrată pe analiza timpului istoric ca structur ă adesf ăşur ării vieţii sociale”.

3. Originile şi evolu ţ ia istoriei sociale. Germenii istoriei socialese identifică în scrierile primilor creatori de istorie (Herodot, Tacitusş.a.). Până în veacul al XVIII-lea, scrierile istorice din afara spaţiuluiromânesc se înf ăţişează, aproape invariabil, ca fragmente puţin semni-ficative şi imobile ale vieţii sociale. Factura lor evenimenţială şi des-criptivă primează. În secolul al XVIII-lea, Voltaire şi I.Möser, prinlucr ările lor, sunt consideraţi drept „agenţi” importanţi ai constituiriiistoriei sociale. Şi unuia şi altuia li se atribuie rolul de fondatori aistudiilor de istorie socială (primului, datorită lucr ării Secolul lui

Ludovic al XIV-lea – 1751, celui de al doilea, pentru volumul IstoriaOsnabrück-ului – 1768).Se apreciază că deschiderile realizate de cei doi autori, unul spre

realizarea unei panorame a societăţii franceze, altul spre for ţarea pene-tr ării în intimitatea vieţii paşnicilor cetăţeni ai burgului german, sunthotărâtoare în direcţionarea studiilor de istorie socială. Într-adevăr,cele două direcţii se dezvoltă paralel, se intersectează sau se află înconcurenţă în raport cu însăşi evoluţia istoriei sociale. O pleiadă de



207

mari istorici (Herder, Turgot, Condorcet, Guizot, Burckhard, Ranke,Lamprecht), sociologi (Comte, Spencer, Durkheim ş.a.), economişti şireprezentanţi ai altor discipline creează, treptat, un spaţiu distinct destudiu în cadrul disciplinelor respective, care pregăteşte terenul„evadării” istoriei sociale şi constituirii sale ca domeniu ştiinţific desine stătător.

„Evadarea” are loc începând din 1929, când, la Strasbourg(Franţa), se constituie grupul de istorici condus de Marc Bloch şiLucien Febvre, care editează revista „Annales d’Histoire économiqueet sociale” („Analele de Istorie Economică şi Socială”). În jurul revis-tei se creează prima şcoală de istorie socială, ale cărei orientări suntambiţioase: studierea totalităţii vieţii sociale, având ca finalitate con-vertirea socialului într-o istorie socială. Pentru aceasta, reprezentanţiişcolii, în reconstrucţia fiecărei epoci istorice, apelează şi la analizaaspectelor ideatice şi normative, apreciind că dau o notă suplimentar ă de înţelegere şi acurateţe atât umanului, cât şi ştiinţei ca atare. Şcoala„Analelor” – cum a r ămas cunoscută în epocă, dar şi mai târziu – aînsemnat nu numai crearea unui nou şi viguros curent de studii privindistoria socială, ci şi iniţierea unui mod propriu de cercetare, care

constă în antrenarea a numeroase discipline umaniste (sociologie,economie, demografie, istorie etc.) la un demers comun, cu finalităţi profitabile pentru toate şi, evident, în primul rând, pentru istoriasocială. Oricâte comentarii a generat şi mai produce, încă, mişcareadeclanşată în 1929 de „Anale” marchează o nouă şi importantă fază înevoluţia istoriei sociale: a statuat autonomizarea relativă a istoriei

sociale fa ţă de istorie, conferind preocupărilor în acest domeniuarticulaţii suplimentare în demersul recunoaşterii propriei saleidentităţi ştiinţifice.

Continuatori de mare prestigiu ai Şcolii „Analelor” (FernandBraudel, Ernest Labrousse, Pierre Chaunu, François Siminard) seîndepărtează treptat de „spiritul” mişcării iniţiate de Bloch-Febvre. Ei

împrumută de la economişti conceptul de „longue durée” („timplung”) şi îl utilizează (Braudel) pentru a marca ideea că schimbărilesociale reale într-o societate se produc la mari intervale de timp, caredepăşesc durata vieţii unui om sau a unei generaţii. Basculările unor continuatori ai Şcolii „Analelor” între tradiţie şi „noul stil” sunt

percepute ca ameninţătoare atât pentru prestigiul acesteia, cât şi pentru bunele relaţii statornicite cu sociologia şi alte discipline socio-umane. Noul context favorizează, însă, o puternică ofensivă a unor sociologi



208

(Robert N.Belloh, Neil J.Smelser, Seymur Lipset), care elaborează valoroase lucr ări în orizontul istoriei sociale. Acest aspect, ca şi altele,calmează tonul contestatar la adresa istoriei sociale, care urmează otraiectorie de împliniri remarcabile la nivelul comunităţilor ştiinţificedin diverse state, dar şi la nivelul unor proiecte internaţionale deanvergur ă, care antrenează considerabile for ţe umane şi materiale.

Varietatea şi consisten ţ a studiilor sale, contribu ţ iile pe care leaduce în planul cunoa şterii sociale, raporturile cu alte discipline

socio-umane confer ă autoritate ştiin ţ ifică istoriei sociale şi,deopotrivă , un loc tot mai bine definit . Procesul de instituţionalizare,început în perioada interbelică şi dezvoltat ulterior, a creat o vastă reţea de unităţi de cercetare la nivelul comunităţilor naţionale, precumşi instituţii specializate de rang internaţional, un sistemcomunicaţional alcătuit din zeci de publicaţii şi manifestări de celemai diverse tipuri şi anverguri ş.a.m.d.

Istoria socială se prezintă, astfel, ca o disciplină socială al căreistatut ştiinţific este condiţionat încă de raporturile cu alte ştiinţesociale, îndeosebi cu sociologia şi istoria. S-a impus şi tinde să segeneralizeze punctul de vedere potrivit căruia istoria socială este o

disciplină autonomă sau cu un grad mare de autonomizare, având un prestigiu ştiinţific bine statornicit, care se consolidează, chiar dacă uniisociologi sau istorici apreciază că locul său este în cadrul celor două discipline. Numărul acestora este în scădere, majoritatea comunităţilor ştiinţifice, inclusiv unele dintre cele mai puternice, considerând istoriasocială ca o disciplină socială distinctă.

Preocupări româneşti în orizontul istoriei sociale se descifrează încă înainte de Dimitrie Cantemir şi Spătarul Nicolae Milescu, dar ceidoi cărturari marchează momente semnificative nu numai pentruistoria sociologiei, ci şi pentru evoluţia istoriei sociale, prininformaţiile şi tendinţele de analiză socială care se desprind din operalor. Nicolae Bălcescu este însă cel care detaşează în câmpul istoriei

studiile de istorie socială, fiind apreciat drept fondator al istorieisociale în România. Bălcescu şi, ulterior, A.D.Xenopol şi NicolaeIorga resping istoria evenimenţială şi accentuează analizele asuprafactorului uman şi evoluţiei sociale pe două dimensiuni esenţiale: timpşi spaţiu.

Un „model” original de istorie socială a fost propus de NicolaeLocusteanu şi Nicolae Blaramberg, ambii autori ai unor lucr ări editateîn limba franceză la Bruxelles şi, respectiv, Paris, cu ecou semnificativ



209

în epocă. „Modelul” propus era reprezentat de ample studii monogra-fice, considerate ca fiind foarte importante realizări ştiinţifice. Lucra-rea lui Blaramberg (încă necunoscută practic în România), consacrată „instituţiilor şi moravurilor României din timpurile cele mai vechi

până în zilele noastre” şi editată în 1886-1887, primeşte aprecierifavorabile din partea unor personalităţi ale epocii: Hyppolite Taine(care releva: „Aceste mari monografii sistematice sunt baza oricăreiconcluzii politice: când le vom avea în număr suficient de mare, vomajunge poate a ne scă pa de formele ţepene şi mecanice în care spiritulde libertate s-a ţinut închis până acum”), Herbert Spencer, CesareCantù, Alfred Jourden, Dora D’Istria, Georg Weber etc.

Locusteanu şi Blaramberg se înscriu în rândul „monografiştilor”încă de la finele secolului XIX, prefigurând o mişcare monografică românească unică ca amploare şi rezultate ştiinţifice cel puţin înspaţiul sud-est european şi al cărei aport la dezvoltarea sociologiei,istoriei şi istoriei sociale este substanţial.

Preocupat de a desluşi „organizarea unui popor”, A.D.Xenopol procedează la reconstrucţia socială a istoriei potrivit elaboratului săuteoretic cunoscut sub numele de „teoria serialităţii în istorie”. Con-

form acestuia, în succesiunea proceselor şi fenomenelor istorice semanifestă, nu legi, ci „serii istorice”, istoria societăţii devenind, astfel,succesiunea ireversibilă a unor serii de fapte înlănţuite cauzal. Teoria,ca şi scrierile lui Xenopol, de factur ă istorică şi sociologică, confer ă inclusiv istoriei sociale deschideri interpretative importante. A.D.Xenopol, ca şi N.Blaramberg, se bucur ă de autoritate în cercurileştiinţifice din str ăinătate, la fel cum va fi receptat mai târziu NicolaeIorga şi opera sa.

Contribuţii semnificative la constituirea unor preocupări deistorie socială aduc şi C.C.Giurescu, I.C.Filitti, Vasile Pârvan,Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ştefan Zeletin, Gheorghe I.Br ătianu.

Profesorului Dimitrie Gusti îi dator ăm una din primele forme

instituţionalizate ale istoriei sociale (o secţie în cadrul InstitutuluiSocial Român) şi primul proiect de cercetare concretă a istoriei socialea românilor. Reprezentanţi ai Şcolii de sociologie de la Bucureşti – H.H.Stahl, T.Herseni, M.Constantinescu – continuă studiile de istoriesocială şi după 1945, cu excepţia perioadei nefaste 1947/1948 – 1965,când sociologia a fost interzisă de regimul comunist.

După 1989, într-un context socio-politic nou, dispariţia sistemuluide comandă politică n-a fost suficientă, cum nici nu poate fi de altfel,



210

pentru impulsionarea creării unui statut cert istoriei sociale. Propriiledificultăţi ale ştiinţelor umanist sociale lasă puţin spaţiu pentru recon-siderarea istoriei sociale şi pentru aşezarea ei în poziţia sa firească, dedisciplină autonomă. Important este, de asemenea, ca istoria socială să-şigăsească un cadru instituţional adecvat şi să-şi elaboreze propriileorientări şi programe de cercetare, într-o viziune pragmatică, condiţio-nată încă de resurse umane şi, evident, materiale.

II. SURSELE ISTORIEI SOCIALE.OBIECTIVE Ş TIIN Ţ IFICE, METODE Ş I TEHNICI DE CERCETARE

Istoria socială, la fel ca oricare altă disciplină socio-umană, îşicolectează informaţiile din diferite „zone”, mai mult sau mai puţinimportante sub raportul datelor şi faptelor. Firesc, informaţiile suntfoarte variate fiindcă provin din numeroase „zone”. Informaţiile, îngenere, au valoare de surse.

1. Surse. Principalele surse ale istoriei sociale sunt: rezultatelecercetărilor arheologice; unele documente istorice cu încărcătur ă socială (pe care sociologii le definesc ca fiind documente sociale); scrieriistorice din trecut (îndeosebi monografiile); „faptele artistice” (picturi,fresce, litografii etc.); „limbajul social”; mărturiile orale (istoria orală).

Varietatea surselor (mai limitată însă comparativ cu sociologia)este studiată nu oricum, ci cu un anume obiectiv ştiinţific, deci cu unorizont finalist, rezultate concrete care, la rândul lor, pot îmbr ăca formediferite (lucr ări, studii, articole, comunicări, rapoarte de cercetare etc.).

Lista „documentelor” care sunt utile istoricului social mai cuprinde: rapoarte oficiale, publicaţii periodice, scrisori, jurnale perso-nale, „care relevă în profunzime şi în detaliu ariile interne aleexperienţei umane” (Jan Hecht), literatura hagiografică (Sofia BoeschGajano), relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre), „arhivelefiscale”, „inventare de bunuri”, „liste electorale” (Philippe Vigier) etc.În afara lor, istoria socială penetrează zone sociale din trecut şi prin

mijlocirea însemnărilor de călătorie, condicilor domneşti şi bisericeşti,registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilor instanţelor judecătoreşti, instituţiilor politice etc., jurnalelor de front,foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor deepocă, monografiilor ş.a.m.d. Marea varietate de informaţii a impuselaborarea unor sisteme de clasificare ce au la bază criterii diferite(Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Ion Cauc).



211

Se admite, în general, că documentele sociale se pot împăr ţi încifrice şi necifrice (iar ambele, în publice şi personale). În cazulultimelor, întâlnim documente oficiale şi neoficiale. Întregul set dedocumente sociale, care se încadrează în aceste divizări, are oconsistenţă remarcabilă de fapte sociale care sunt surse virtuale aleistoriei sociale.

Cu prudenţă, dar f ăr ă exager ări, se pot utiliza informaţiile cuprinse în jurnalele intime sau scrisori, biografii sociale sau unele ştiri,comentarii etc. din presă.

În general, însă, documentele sociale reprezint ă una din surseleesen ţ iale ale istoriei sociale, deoarece:

• sunt un suport important în efortul reconstrucţiei unor aspectesemnificative ale vieţii sociale în devenirea sa istorică;

• pot conduce la determinări cantitative şi calitative ale faptelor şi proceselor sociale;

• contribuie la decantarea veridicului de ceea ce este ireal saufals (cu sau f ăr ă intenţie);

• prin imaginile sau panoramele istorice pe care le conturează,aduc o contribuţie considerabilă la conexarea trecutului cu prezentul,

sprijinind, astfel, efortul sociologilor în compararea realităţilor socialecontemporane cu cele din trecut şi în surprinderea dinamicii unor schimbări sociale într-o cuprindere temporală generoasă.

Surse ale istoriei sociale sunt considerate şi „obiectele de artă”,„desenele”, „faptele artistice” (Jan Hecht), imaginile picturale, ilus-tratele, filmele documentare (pentru timpurile mai apropiate zilelor noastre) ş.a., limbajul istoric şi istoria orală.

Faptele artistice, cum sunt denumite generic picturile, desenele,frescele, litografiile etc., pot să fie, într-adevăr, surse pentru inspiraţiaimaginaţiei istoricilor numai în măsura în care reproduc surse au-tentice de viaţă sau portrete de epocă reale, f ăr ă stilizări sau „corecţii”artistice.

Limbajul istoric este o sursă foarte importantă pentru istoriasocială. Dacă pentru istorici interesul faţă de acest izvor este evident,materializat deja în studii valoroase, elaborate în baza unor meto-dologii proprii de cercetare, pentru istoricii sociali apare mai pu ţinreliefat. Este adevărat, un reviriment s-a produs în ultimele decenii,dar reconsiderarea autentică a sursei este departe de finalizare. Unelereţineri pentru o astfel de sursă au, se pare, un substanţial coeficient deconfuzie. Limbajul istoric este un teritoriu vast, presupunând



212

investigarea a sute sau mii de texte scrise sau tipărite, ceea ce,recunoaştem, este dificil de cercetat. Esenţa problemei nu constă însă în aceasta. Important este să se facă distincţie între limbajul istoric, îngeneral, şi limbajul social , ca parte componentă a acestuia şi,

bineînţeles, a lexicului. Limbajul social reprezintă fondul de cuvinte care se creează şi are

circulaţie într-o îndelungată deschidere temporală, exprimând realităţilesociale trecute şi actuale. În viziunea unor sociologi şi istorici, este osursă care trebuie intens exploatată, deoarece circulaţia cuvintelor şi asintagmelor cu semnificaţie socială, volumul acestora precum şi acura-teţea cu care exprimă realităţi sociale constituie un plus de informaţiedeosebit de valoros. Pentru un istoric social nu poate scă pa atenţieiimportanţa deosebită pe care o reprezintă apariţia în lexic a cuvintelor sau expresiilor cu încărcătur ă socială. Termeni precum familie, clan,grup, popor, naţiune, comunitate, societate, neam, spiţă de neam, clasă socială (care exprimă şi conştientizează, în esenţă, forme de agregaresocială), vatra satului, sălaş, ocol, hotar (în sens de spaţiu social sausocio-politic), căsătorie, rudenie (instituţii sociale) sau noţiuni şi expre-sii ce configurează raporturi interumane (legătur ă, conflict, înţelegere,

apropiere) ş.a.m.d., în forme etimologice evolutive, reînvie un universuman, nebănuit de bogat în imagini şi sensuri, care modifică, uneorisubstanţial, idei, perspective, aprecieri etc.

Istoria oral ă , care se constituie într-o altă sursă a istoriei sociale,a dobândit, în ultima jumătate de veac, o importanţă deosebită. Serecunoaşte că este o sursă complexă şi relevantă sub raportul informa-ţiilor pe care le furnizează.

2. Obiective ştiin ţ ifice esenţiale şi generoase (dar greu de atins)ale istoriei sociale constau în realizarea unei istorii a evolu ţiei sociale(naţionale şi universale) de la începuturi şi până în contemporaneitate(în înţeles de timp istoric care se apropie de „barierele” prezentului) ce

presupun reînvierea imaginilor unor lumi trecute în însăşi esenţa lor

umană: modul în care oamenii, ca fiinţe sociale, au înţeles să intre înraporturi unii cu alţii, să-şi f ăurească forme variate şi complexe deagregare socială, să r ăspundă la provocările naturii şi la propriile lor aşteptări, aspiraţii, exigenţe etc., să imagineze şi să creeze, în paralelcu sistemul social, alte sisteme (economic, juridic etc.), să-şi f ăurească

propriul univers mental despre natur ă, lume, viaţă, moarte, să adoptenorme şi reguli de comportament ş.a.m.d.



213

Obiectul de studiu al istoriei sociale, particularizat la diver şiautori, relevă poziţii care se apropie sau se distanţează. PentruH.H. Stahl, obiectul de studiu al istoriei sociale constă în „reconstituireaformaţiunilor social-economice”, care implică „obligaţia de a analiza atâtstructurile economice de bază, cât şi suprastructurile aferente”.

Istoria socială, în viziunea istoricului ungur, György Ranki,„studiază schimbările sociale şi particularităţile concrete ale puterii

politice, procesul dezvoltării conducerii politice şi al legislaţiei”,aspect ce reclamă o metodologie care să-i permită analiza istorică atr ăsăturilor unei societăţi.

În perspectivă ideală, istoria socială „presupune studiul structuriişi proceselor acţiunii şi interacţiunii umane, aşa cum au fost acestea încontexte social-culturale trecute” (Jan Hecht).

Există, în afara părerilor enunţate, numeroase altele, inclusivîncercări de teoretizare a obiectului de studiu al istoriei sociale, carefie extind aria de cercetare a acesteia, fie o restrâng.

3. Metode şi tehnici de cercetare. Acestea sunt relativ consistente,dar considerabil mai reduse decât cele ale sociologiei. Metodeletransversale utilizate de sociologi sunt par ţial şi restrictiv valorificate de

istorici, dintre acestea observaţia şi ancheta fiind în măsur ă să lefurnizeze unele informaţii. Alte metode de care istoria socială se arată preocupată să le aplice sunt biografiile sociale şi studiile de caz.Analizele de conţinut nu lipsesc din arsenalul istoricilor, iar în ultimeledecenii se arată preocupaţi şi de studii cantitative. Monografia socială istorică este o metodă r ăspândită şi întrebuinţată de multă vreme, ca şicea comparativ-istorică.

III. EXTINDEREA SPAŢ IULUI DE MANIFESTARE A ISTORIEI SOCIALE. PROLIFERAREA INVESTIGAŢ IILOR

ASUPRA SURSELOR ORALE

1. Ce este istoria oral ă; relevan ţ a ei ştiin ţ ifică; scurt istoric al evolu ţ iei sale. „Istoria orală poate fi văzută ca o sursă pe care căutăm să o utilizăm în vederea reconstituirii istoriei unui popor f ăr ă scriere”(Sylvie Vincent). Alţi cercetători o consider ă, mai generos, subdiscipli-nă sau subramur ă a istoriei sau istoriei sociale. De mai multe decenii, în

balanţa părerilor se produce un dezechilibru în favoarea celei din urmă. Istoria oral ă este, a şadar, o component ă a istoriei sociale, a că reiînsemnă tate a sporit considerabil. Are un orizont propriu de cercetare şi



214

utilizează metode şi tehnici variate, în majoritatea lor împrumutate dinsociologie.

Importanţa sa este cu atât mai mare, cu cât pentru anumite spaţiigeografice (Africa, America de Nord şi de Sud, Australia, nordulîngheţat al Asiei şi Europei, precum şi Groenlanda etc.), în care îşi

prelungesc existenţa urmaşi ai unor triburi de indieni, aborigeni,eschimoşi sau de altă origine, reprezintă singura sursă care permitereconsiderarea trecutului istoric al unei populaţii şi, deopotrivă, reali-zarea unei istorii a acesteia. Dar istoria orală nu se limitează numai laatât, fiind solicitată să pună în valoare mărturiile „oamenilor încă înviaţă ca sursă a istoriei recente” (T. C. Barker), ceea ce îi deschide unalt imens şi complex teren de investigaţii. „Documentele vii” ofer ă ,

practic, o infinitate de mă rturii, greu de ierarhizat în raport de semnifica ţ ia lor, dat ă fiind o condi ţ ie particular ă deosebit ă : acestea dispar odat ă cu persoanele respective, ceea ce face să se exercite o presiuneîn cre ştere asupra cercet ă torilor, pentru recuperarea cât mai rapid ă ainforma ţ iilor. În prezent, există un număr relativ important de per-soane care au tr ăit experienţa dramatică a celui de-al doilea r ăzboimondial, mai puţin cea a r ăzboiului civil din Spania, şi mult mai

puţine care au fost combatante în prima conflagraţie mondială.Dacă particularizăm la societatea românească, un imens şi unicmaterial documentar îl ofer ă în prezent, şi nu întâmplător accentuămasupra acestui aspect, miile de oameni care au tr ăit calvarul regimuluitotalitar comunist. Ast ă zi mai pot fi studiate: efectele psihosociale alenaţionalizărilor succesive, ale schimbării, în general, a regimului pro-

prietăţii în România; pot fi colectate informaţii despre dislocările ma-sive ce se produc în raporturile sociale dintre sat şi oraş; se obţin datenumeroase, inedite şi cutremur ătoare despre sistemul represiv, despreapariţia, evoluţia şi condiţia umană a unui grup social distinct şi specifictotalitarismului comunist – „deţinuţii politici”, despre tr ăirile complexeale componenţilor grupurilor de partizani anticomunişti, despre mişca-

rea de rezistenţă anticomunistă şi anticeauşistă ş.a.m.d. Tot ast ă zi mai pot fi studiate încă: genocidul practicat de regimul sovietic împotrivaromânilor basarabeni şi bucovineni; viaţa familiilor de germani dinRomânia în urma deportărilor for ţate în Rusia; atitudini şi compor-tamente ale populaţiei faţă de germani, ruşi şi americani; emigr ări înOccident din ultima jumătate de veac, comunităţile româneşti din str ăi-nătate etc. Mâine, înţelegând prin aceasta timpul care trece începând cuminutul următor, este prea târziu.



215

Iniţiative sporadice de colectare a informaţiei orale se identifică în epoci îndepărtate, dar despre istoria orală, ca preocupare ştiinţifică,se poate afirma că există numai de câteva decenii.

În Marea Britanie, acest tip de cercetare debutează în 1926, patronat de Societatea Irlandeză de Folklor, care se extinde ulterior,dar păstrând, în continuare, acelaşi caracter. Investigaţiile autentice deistorie orală încep însă mai târziu, în condiţiile mediatizării f ăcute deB.B.C. şi constituirii unui grup de istorici la Universitatea Lancaster,condus de John Marshall, preocupat de promovarea istoriei orale.Grupul, sprijinit de B.B.C., reuşeşte în anii '60 să creeze o arhivă sonor ă, care conţinea înregistr ări privind mărturii despre condiţiilesociale ale diverselor straturi sociale, îndeosebi ale claselor mijlocii.

Creşterea numărului instituţiilor universitare care se arată dispuse să iniţieze cercetări de istorie orală, precum şi mediatizarea stu-diilor de acest tip, concur ă la apariţia unui interes considerabil ampli-ficat faţă de documentele orale. Din acest punct de vedere, anul 1969este apreciat ca moment de referinţă în evoluţia istoriei orale în MareaBritanie prin implicarea şi susţinerea demersurilor ştiinţifice de cătreInstitutul Britanic de Sunete, B.B.C. –celebrul post de radio şi televi-

ziune, Consiliul de Cercetări Sociologice şi Comitetul său de Econo-mie şi Istorie Socială.Conferinţa de la Universitatea din Leicester (23-25 martie 1972)

consacr ă dezbaterile pe tema istoriei orale în Marea Britanie. Una dinurmările Conferinţei o reprezintă înfiinţarea Societăţii de Istorie Orală,care editează publicaţia „Istoria Orală”.

În 1974 se înregistrează tentativa creării unui centru naţional deistorie orală, care eşuează. Nereuşita nu descurajează profesioniştii şiexpansiunea istoriei orale; sunt create peste 70 de instituţii şi societăţilocale, se iniţiază cercetări şi se publică studii, articole şi lucr ări re-marcabile, se iniţiază noi dezbateri ştiinţifice.

Proiectele de istorie orală în Spania debutează după 1970 şi ele se

datorează englezului Ronald Fraser care studiază în special Andaluzia şiCatalonia, pornind de la experienţa de viaţă a unui bărbier socialist,ajuns primar în vremea republicanilor, care s-a ascuns timp de 30 de aniîn vremea regimului franchist şi ajungând, în final, la o frescă intere-santă a r ăzboiului civil şi societăţii spaniole din anii 1936-1939.

Fraser, prin lucr ările sale, în care prelucrează un vast materialoral, „a încercat să ne transmită experienţa de viaţă a unui întreg sat

prin interviuri individuale aplicate unui număr de 70 de persoane.



216

Apoi a asamblat interviurile pe teme şi pe vârsta celor intervievaţi. Înfinal „[...] a abordat subiectul unei ţări sfâşiate de r ăzboiul civil prinintermediul a 300 de persoane” (Mercedes Vilanova, DominiqueWillems, 1980, p.547).

Studiile englezului sunt urmate de cercetările Cristinei Borderias, care s-a preocupat de identificarea momentului critic al „luptei de clasă”(insurecţia) pe un eşantion reprezentativ de mineri. Istoria orală estefolosită şi de Mercedes Vilanova „ca sursă complementar ă a unei ana-lize cantitative”.

Cercetători şi universitari francezi, italieni, germani, olandezi,unguri, polonezi etc. manifestă deschideri spre acoperirea unor cât maiîntinse zone sociale prin studiile de istorie orală. În S.U.A. şi Canada,unde istoria socială are tradiţii, investigaţiile orale au condus nu numaila crearea unor instituţii, ci şi a unor şcoli, cu rezultate remarcabile înrecuper ări de informaţii şi mai ales în plan publicistic. Studii importantede istorie orală se remarcă şi în comunităţi africane, asiatice etc.

2. Recuperarea mărturiilor orale. Persistă încă falsa impresie că recuperarea mărturiilor orale este o întreprindere facilă, care nu nece-sită pregătiri şi se poate iniţia spontan. Impresia de facial a avut şi are

un impact negativ asupra credibilităţii studiilor, influenţând uneori po-tenţialii subiecţi, care fie refuză să r ăspundă la solicitări, fie manifestă reţineri, diminuând calitatea informaţiilor.

Mărturia, la nivelul cunoaşterii comune, are semnificaţie de rela-tare, depoziţie, declaraţie a unei persoane referitoare la un fapt sau la o

persoană (la fapte şi/sau la grupuri de persoane). După modul de uti-lizare, se disting mărturii orale şi mărturii scrise. În limbajul şi cunoaş-terea ştiinţifică, conceptul de mărturie are accepţie de document socialşi poate fi, de asemenea, scrisă sau orală, aceasta din urmă constituindsursa esenţială a istoriei orale.

Mărturiile orale, spre deosebire de cele scrise, a căror particula-ritate este conferită de înseşi consemnarea şi conservarea însemnărilor

(indiferent de natura materialului utilizat sau a mijloacelor prin care serealizează), se înscriu în mecanismele memor ării şi ale memoriei. Acesttip de mărturii îsi datorează existenţa exclusiv memoriei individuale şicolective. Ca şi cele scrise, mărturiile orale sunt expresii ale experienţeiumane în devenirea ei, ale diversităţii manifestărilor individuale saucolective, ale identităţii unor grupuri sociale. Mărturiile orale reţin şireflectă deopotrivă infinite aspecte ale vieţii sociale, având deci o



217

valoare documentar ă ridicată în reconstrucţia evoluţiei acesteia din celemai îndepărtate timpuri şi până în prezent.

Ca forme de manifestare a memoriei, mărturiile orale suntcondiţionate de fidelitatea şi de conservarea informaţiei. Cu cât trecemai mult timp de la întipărirea în memorie a unui eveniment, a uneiîntâmplări etc., cu atât se diminuează calitatea şi acurateţea acesteia,

prin influenţele mediului social în permanentă mişcare.Istoria socială nu face abstracţie de aceste aspecte, din contr ă, le

acordă o atenţie specială. Prezintă importanţă nu numai diferenţelecalitative şi cantitative ale mărturiilor orale care se refer ă la unul şiacelaşi eveniment înregistrat în spaţii sociale diferite, ci şi motivaţiileşi mecanismele producerii lor, pentru a discerne corect veridicitatea şivaloarea reală a informaţiilor păstrate în memorie.

Mărturiile orale consemnează două modalităţi distincte de „înre-gistrare” a unui fapt social, eveniment politic, întâmplare cu valoare

personală etc.: direct ă , când subiectul observă personal cele relatateşi/sau se implică în evenimente, şi indirect ă , când subiectul se faceecoul unor întâmplări tr ăite de alţi subiecţi în trecut, pe care le preia, lememorează şi le transmite mai departe. În raport de modalităţile de

„înregistrare” a evenimentelor, unii specialişti fac distincţie între măr-turiile orale: pe unele le califică drept tradi ţ ii orale (avându-se învedere cele indirecte), iar pe altele drept istorie oral ă (care estesinonimă cu cele directe). Distincţia este esenţială „pentru dezvoltareainstrumentelor metodologice potrivit obiectivelor cercetării” (A. J. Alagoa).

IV. PERSPECTIVA REALIZ Ă RII SINTEZELOR SOCIALE.O ABORDARE PRAGMATIC Ă A STUDIILOR DE ISTORIE SOCIAL Ă

Experienţa acumulată de ştiinţele umanist-sociale relevă că func-ţiile oricărei discipline se exprimă îndeosebi prin finalităţile ei prac-tice, înţelegând prin acestea contribuţia pe care o aduc la lămurirea saula soluţionarea unor importante probleme care vizează spaţiile lor de

investigare teoretică şi/sau aplicativă. Propriul demers ştiinţific, ca şiexperienţa mereu amplificată a ştiinţelor sociale reprezintă repereimportante în orientarea studiilor de istorie socială.

Traiectoria pe care s-a înscris istoria socială în ultimele deceniirelevă distincţii esenţiale pe cele două planuri de analiză: naţional şiuniversal. Evoluţia acesteia în orizontul internaţional creează imaginea



218

unei discipline în expansiune, care, după maniera în care se produce,denotă că faza căutărilor s-a încheiat, explorarea spaţiului socio-istoricdefinind orientări şi direcţii puternic conturate. În perspectiva realităţilor româneşti, istoria socială creează imaginea unui domeniu care încearcă să

păstreze o distanţă rezonabilă faţă de avansurile pe care le înregistrează comunităţile ştiinţifice din alte state, dar str ădaniile nu au efectul scontat.Decalajul creşte, marcând pe termen lung demersurile sale.

Cea mai importantă sursă de identificare a sensurilor evolutive aleistoriei sociale o constituie activitatea publicistică, ce materializează rezultatele studiilor efectuate, fie individual, fie în echipă. Sociologiidefinesc aceste rezultate ca fiind „producţie” ştiinţifică, înţelegând prinaceasta numărul total de volume, studii, articole, comunicări ştiinţificeşi teze de doctorat publicate sau susţinute într-o anume perioadă. Ocomparaţie între „producţia” realizată în Occident în domeniul istorieisociale, indiferent de secvenţa temporală pe care o alegem, şi creaţiilespecialiştilor români în aceeaşi unitate de timp, este practic inoperantă dată fiind „cantitatea” impresionantă de scrieri care au fost aruncate pe

piaţa intelectuală de către universitarii şi cercetătorii din comunităţileştiinţifice „vestice”. Studiul de caz consacrat numai elabor ării şi susţi-

nerii tezelor de doctorat din Franţa numai în perioada 1964-1979 relevă,în mod evident, acest decalaj, care creşte substanţial în următoareledecenii.

Timpul şi spa ţ iul social ca dimensiuni ale realit ăţ ii sociale.„Fenomenele sociale nu sunt întâmplări abstracte, desprinse de loc şide timp, ci se petrec cu necesitate într-un anumit mediu geografic şiîntr-o anume epocă istorică” (Traian Herseni). Aprecierea sociologuluiromân pune în ecuaţie o problemă asupra căreia s-au desf ăşurat ampledezbateri atât în trecut, cât şi în prezent şi care este esenţială pentrudiscernerea evoluţiei grupurilor sau comunităţilor umane.

Indivizii, ca şi grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat f ăr ă o raportare la cele două dimensiuni – timp şi spaţiu; nu pot exista sus-

pendaţi în atemporalitate şi în infinit. Delimitarea demersurilor lor subraport temporal şi spaţial le dă autenticitate şi sens, plasându-le în realulsocial. „Făr ă discuţie că viaţa socială – relevă D. Gusti – se află plasată într-un anume mediu istoric: negreşit c-ar fi de o spăimântătoare mono-tonie viaţa omenească f ăr ă atmosfer ă istorică, datorită căreia generaţiilenu sunt decât o punte vremelnică între trecut şi viitor”.

Relaţionată la timpul istoric, o comunitate are un început şi fazeevolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasată în trecut , judecată în prezent



219

şi proiectată în viitor. Realitatea socială concretă se află în toate acestefaze ale procesului devenirii şi evoluţiei unui grup uman.

V. DESTINUL EUROPEAN AL LUMII ROMÂNE Ş TI

1. Teritoriul – un dat natural sau un act al voin ţ ei colective Ca europeni, românii sunt plasaţi într-un spaţiu pe care îl

revendică şi care a intrat în conştiinţa politică europeană. Apartenenţala un teritoriu este fundamentală pentru orice comunitate umană,inclusiv pentru comunitatea românească, dar modul cum este perceput„spaţiul vital” este diferit.

Românii consider ă că teritoriul lor le-a apar ţinut dintotdeauna,viziune identică sau asemănătoare cu cea exprimată de majoritateaetniilor europene, chiar şi de către acelea care n-au sau au prea puţinetemeiuri să o facă. Este evident că, dincolo de argumentele ştiinţifice,în joc intr ă şi o componentă politică importantă. Ne interesează însă,în mod deosebit, latura socială, mai exact consecinţele în plan psiho-social ale unei asemenea viziuni, deoarece conştientizarea vechimii şia perpetuării locuirii unui spaţiu devine, în asemenea contexte socio-

politice, o autentică religie, a cărei for ţă constă în crearea unui spiritcoeziv, permanent alimentat de memoria istorică, dublat de resusci-tarea continuă a puterilor lăuntrice morale şi spirituale ale românilor.„Religia conştiinţei locului” devine un factor primordial al existenţeietnice a blocului românesc. Comunitatea care se naşte şi evoluează peunul şi acelaşi spaţiu geografic (deliberat dăm acest înţeles spaţiului)

perpetuează conştiinţa acestui fapt. Primordialitatea, adânc întipărită prin mecanismele memor ării şi transmiterii ei din generaţie în gene-raţie, s-a constituit într-un argument de la sine înţeles, tratat ca atarede numeroşi specialişti, f ăr ă să fie însă analizată şi în perspectivă

psiho-socială.2. Jocul factorilor şi condi ţ iilor istorice. Avans, stagnare şi

regres în spa ţ iul sud-est european. „Europa unită” a fost şi este mai

mult o aspiraţie decât o realitate. Dacă în prezent tentativele au con-sistenţa unei voinţe politice, pare-se mai articulate pe fapte, decât pevorbe, cu cât coborâm în istorie divizarea bătrânului continent devinetot mai pregnantă. „Apusul” sau „R ăsăritul” n-au sensul singular al unor

banale puncte cardinale; ele invocă primordial comunităţile umane caresunt plasate în orizontul celor două extreme continentale. În orizontgeo-politic, arealul r ăsăritean cuprinde comunităţile estice propriu-zise



220

(orientale) – bulgar ă, română, ungar ă, cehă, slovacă şi poloneză, precumşi pe cele sud-estice (meridionale) – albaneză, bosniacă, croată, greacă,macedoneană, slovenă, sârbă şi muntenegreană. Acest bloc multietniceste plasat în sud-estul continentului (după istorici) sau mai este apreciatdupă locul pe care îl ocupă în spaţiul european, drept zonă centrală şiestică (în viziunea politologilor).

Perimetrul sud-est european (ucrainenii şi bieloruşii au fostîncorporaţi în Rusia şi apoi în U.R.S.S.), comparativ cu alte zone, areun trend istoric sinuos, cu avansuri socio-economice, dar şi cu stagnărişi chiar regrese. Factorii esenţiali care concur ă la diferenţiereasocietăţilor sud-est europene, îndeosebi de cele occidentale, sunt denatur ă geo-politică, economică, culturală şi spirituală.

Aceşti factori, pe care îi consider ăm esenţiali, nu numai că aucontribuit la crearea unor decalaje substanţiale între societăţile „r ăsări-tene” şi cele „apusene”, dar au influenţat major cursul evoluţiei lor istorice. Perioadele reale de avans sunt sufocate de stagnări şi chiar regrese în domenii vitale: economie, finanţe, cultur ă, nivel de instruc-ţie, starea de sănătate a populaţiei, evoluţia demografică etc.

3. Resursele naturale – binecuvântare sau povar ă pentru români.

Resursele naturale sunt indispensabile vieţuirii unei colectivităţi umane.Lipsa sau puţinătatea lor implică eforturi considerabile pentru procurareastrictului necesar asigur ării existenţei oamenilor; diversitatea şi bogăţiaresurselor, din contr ă, creează condiţii favorabile comunităţilor care seaflă într-o asemenea fericită situaţie, cum au fost şi cea geto-dacă şisuccesoarele acesteia, daco-romană şi română.

Paradoxal, românii, comparativ cu etniile înconjur ătoare, deşi s-auaflat în situaţia de a beneficia de aproape tot ce poate oferi natura, n-aurealizat performanţe deosebite în domeniul economic, precum şi înaltele, ca reflex al subdezvoltării. Dimitrie Dr ăghicescu, Grigore Antipaşi C. R ădulescu-Motru, pentru a ne referi doar la câteva personalităţiştiinţifice româneşti, au încercat să găsească r ăspuns în cercetarea „firii

neamului”. „Firea neamului” – rezultantă a confluenţelor Orientului şiOccidentului pe un fond uman receptiv şi predispus la influenţe – esteexpresia concentrată a unei evoluţii îndelungi şi complexe. Desigur,„firea omului” a jucat un rol şi încă unul important în utilizarea şigestionarea resurselor naturale, iar anumite tr ăsături de caracter sau

predispoziţii care n-au fost suficient de puternice şi motivate nu puteauşi nu aveau cum să asigure o angajare totală în utilizarea bogatei zestrenaturale. Spunem aceasta doar raportându-ne la un aspect – pe lângă



221

atâtea altele, dar care a fost de primă dimensiune: limitarea şi uneorichiar interdic ţ ia de a valorifica propriile resurse naturale de că treadministra ţ ia de ocupa ţ ie.

Sentimentul de frustrare, incertitudinea şi teama pentru ziua demâine, în contextul în care dinamica schimbării dominatorilor eraalertă uneori, au fost motivaţii serioase în deteriorarea interesului faţă de exploatarea resurselor şi mai ales faţă de valorificarea lor.

4. Geografia variabil ă a spa ţ iului românesc. Arealul r ăspândiriielementului preromânesc este mult mai mare decât teritoriul statuluiromân, în fazele sale evolutive. Dar un spaţiu geografic nu poate deveniab initio o posesiune de drept sau un teritoriu atribuit, revendicat etc.Condiţia sine qua non pentru ca un spaţiu geografic să ajungă în situaţiade a fi teritoriu apar ţinător unei etnii este ca populaţia respectivă să con ştientizeze că pă mântul este indispensabil propriei existen ţ e şi,deopotrivă, să se fixeze în conştiinţa publică a populaţiilor învecinateideea că teritoriul pe care se află este în stă pânirea acesteia. Cu altecuvinte, avem de-a face cu transformarea cadrului natural în spa ţ iu

social sau, ceea ce demonstrează istoricii, cu apariţia vetrei originare deformare şi dezvoltare a unui popor.

Locuitorii de acum 2000 de ani ai spaţiului social românesc îndevenire percep, în forme primare, importanţa teritoriului pe care-locupă. Suntem în epoca de constituire a vetrei de locuire a tracilor, dincare, ulterior, iau naştere geto-dacii.

Caracterul sedentar al triburilor traco-geto-dace, ocupaţiilespecifice unei populaţii acomodate şi integrate mediului natural şiexploatarea intensivă a bogatelor resurse naturale accelerează procesulde conştientizare spaţială şi delimitare teritorială.

Primul stat dac are dimensiunile unui imperiu, cuprinzând –înafara viitoarelor teritorii româneşti –spaţii la est de Nistru (în Ucrainaactuală), la sud de Dunăre (în Bulgaria actuală), la vest (Ungaria şi,

par ţial fosta Cehoslovacie). Este maxima extensie teritorială pe care o

atinge o structur ă statală, fie preromânească, fie românească.De la Burebista spre epoca contemporană, întinderea formaţiu-nilor statale româneşti are tendinţe descrescătoare, cu scurte perioadede stagnare.

Statul dac condus de Decebal – al II-lea regat dacic – este mai micca predecesorul, micşorându-şi suprafaţa îndeosebi pe coordonata est-vest.

În evul mediu se consacr ă definitiv nu numai denumirile unor spaţiigeo-politice româneşti (Muntenia, Moldova, Transilvania, Banatul şi



222

Dobrogea), dar şi imaginea întinderii lor în spaţiu. Muntenia („Valahia”,„Transilvania”, „Ungro-Vlahia”, „Mauro-Vlachia”, Kara Vlaska”, „KaraIflak”), mai întinsă la început prin includerea în componenţa sa a unor

păr ţi din Transilvania (Făgăraş, Severin, Almaş), Basarabia (Chilia),Moldova până peste Prut (Vrancea-Putna spre Trotuş) şi Dobrogea(par ţial), se stabilizează teritorial având o suprafaţă de aproximativ77.000 km.p. Moldova (uneori denumită şi „Bogdania”; foarte rar chiar „Valahia”) în graniţe istorice (inclusiv Basarabia şi Bucovina) măsuracca 93.000 km.p. Transilvania („Ardeal”; denumită de unguri „Erdely” şide populaţia de origine germană –„Siebenburgen”) se întinde pe osuprafaţă de peste 100.000 km.p., Dobrogea, („Ţara dintre Dunăre şiMare”) pe 10.020 km.p. şi Banatul pe aproape 19.000 km.p.

Odată definitivate, structurile politico-administrative româneşti, pe măsura avansului spre modernitate, sunt cercetate cu mijloace şiinstrumente care elimină aproximările (aspect pe care-l sesizăm şi în1930, când se aduc unele corecţii la suprafaţa totală a ţării) şi fixează limite spaţiale bine determinate.

Geografia variabilă a teritoriului românesc are efecte deosebiteasupra societăţii autohtone, efecte care sunt mult mai profunde decât

cele relevate până în prezent. Spaţiul social – care ne interesează – este supus permanent din 106 şi până în 1859 unei presiuni specificedominaţiei unor etnii asupra alteia, pe întreaga sa întindere, iar din1859 par ţial. Timpul istoric favorabil evolu ţ iei românilor în propriul lor spa ţ iu social este anterior anului 106, iar în perspectiva terito-riului tradi ţ ional, numai între 1918-1940.

Compresia teritorială a spaţiului recunoscut şi acceptat ca fiindromânesc de către comunitatea internaţională a generat mutaţii sociale

profunde şi în rândul populaţiei româneşti care a r ămas în afara spa-ţiului carpato-danubiano-pontic.

VI. NATUR Ă , OM, COMUNITATE ROMÂNEASC Ă

Comunităţile umane sunt expresia şi efectul unui proces social alecărui debuturi sunt mai apropiate sau mai îndepărtate în timp. Fiecarecomunitate umană are propria istorie, dar şi convergenţe cu evoluţia altor comunităţi. Factorul comun îl reprezintă fiinţa umană, f ăr ă de care grupu-rile sociale sau comunităţile nu pot apărea, dar care nu se reduc la individ.Ceea ce configurează şi dă sens acestor comunităţi este viaţa socială, carereprezintă condiţia şi deopotrivă terenul devenirii lor istorice. „Termenul



223

de << viaţă socială >> desemnează fenomenele rezultate din interacţiuneareciprocă a indivizilor şi a colectivităţilor care se află într-un spaţiu limitat…Viaţa socială constituie un ansamblu de fenomene şi procese care apar în legătur ă cu satisfacerea nevoilor biologice ale organismului şi a

proceselor vitale din acest organism” (Jan Szczepanski).1. Apari ţ ia fiin ţ ei umane. Asupra originilor şi genezei fiinţei uma-

ne există diferite orizonturi interpretative. Acceptând teoria evoluţionistă,nu înseamnă că respingem alte teorii. Este un mod de a privi şi explicafenomene şi procese care au avut loc în natur ă. Potrivit teoriei evolu-ţioniste, îndelungatul proces al devenirii omului, ca fiinţă distinctă înmediul biologic din care provine, poartă numele de antropogeneză. Pro-cesul nu se poate declanşa, chiar luând în considerare ipoteza unuiaccident genetic, decât numai când sunt întrunite anumite condiţii.

Procesul de antropogeneză defineşte fazele succesive ale deveniriispeciei umane, de la desprinderea din animalitate şi până la definitivareaînf ăţişării exterioare, structurii anatomo-somatice, tr ăsăturilor, caracteris-ticilor de unică fiinţă înzestrată cu gândire şi, deci, cu raţiune.

Pe plan universal, antropogeneza debutează cu aproximativ 4-3 mi-lioane de ani î.Hr. şi se încheie cu circa 50-40.000 de ani î.Hr.

În spaţiul social românesc, acest proces debutează cu cel puţin unmilion de ani în urmă, mai „exact” în intervalul cuprins între 1 milion şi700.000 de ani î.Hr. Elementele probatorii: vestigiile arheologice de laCiuperceni –Turnu Măgurele.

Prin evoluţii lente, în decurs de mii de ani, înf ăţişarea omului pri-mitiv se schimbă, apropiindu-se de cea actuală. Omul primitiv de tipneanderthalian „produce” focul, confecţionează unelte din piatr ă, practică vânatul şi este cultivator, locuieşte în peşteri („La Adam”, în Dobrogea;Ohaba Ponor, în Transilvania; Baia de Fier, în Oltenia) sau la suprafaţă,în aer liber (Ripiceni, pe Prut).

Ajuns în faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropo-geneză,în linii esenţiale, se încheie. Omul este pe deplin format, presiunile

mediului ambiant schimbându-i neesenţial fizionomia şi caracterul.2. Condi ţ iile mediului natural; adaptarea la mediu. Situarea înspaţiul european şi euroasiatic a teritoriului locuit de români, poziţia lui înraport cu alte teritorii, învecinate sau îndepărtate, au o importanţă deosebită atât pentru demersul existenţial al românilor, cât şi pentrucoagularea tr ăsăturilor lor specifice, a matricei proprii. Orice grup uman,de la formele cele mai primitive ale existenţei şi organizării vieţii salesociale şi până la cele din zilele noastre se află în interdependenţă cu



224

mediul înconjur ător, cu perimetrul geografic pe care îl umanizează, cucomunităţile învecinate sau aflate mai departe. În afar ă de acestea, factoriişi condiţiile istorice, care difer ă mai mult sau mai puţin de la un spaţiugeopolitic la altul, sunt de natur ă să influenţeze evoluţia unei colectivităţiumane. Cunoaşterea tuturor acestor factori şi condiţionări, asupra cărorase insistă în curs, este indispensabilă înţelegerii corecte a fenomenelor şi

proceselor sociale din zorii apariţiei fiinţei umane şi până în pragul zilelor noastre. Fireşte că numai în această perspectivă poate fi şi trebuieanalizată devenirea istorică a societăţii româneşti, integrată spaţiuluisocio-politic sud-est european şi, evident, celui european. În acest orizont

premergător abordării genezei vieţii sociale, s-a procedat la prezentareaimportanţei pe care o incumbă teritoriul şi caracteristicile sale geomorfo-logice, resursele umane şi plasarea spaţiului pe care îl ocupă o comunitateumană în perimetrul european. Toate acestea sunt condiţionări alemediului natural, care au un impact major în destinul istoric al uneicomunităţi, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul românilor.

3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, tr ăsături. Prinnatura lui, omul nu a fost un solitar, chiar dacă avea să-şi consumegândurile, energia şi predispoziţiile sale native. Constrângeri, dintre care

unele grave, îl obligă să se apropie de semenii săi, intrând în relaţii decomunicare, cooperare sau de rudenie, apoi şi de adversitate sau conflict,când apar diferenţierile de avut şi poziţie socială în cadrul comunităţii.Treaptă cu treaptă se clădeşte edificiul social, care, progresiv, se indivi-dualizează, construcţiile sociale devenind şi construcţii etno-lingvistice.

Etnogeneza este, poate, cel mai complex proces din istoria oricăreicomunităţi umane, ea fiind delimitată în timp şi spaţiu de o mulţime defactori endogeni şi exogeni. Este de fapt o construcţie de tip piramidal,dar r ăsturnată, baza fiind îngustă; pe măsur ă însă ce comunitatea res-

pectivă se dezvoltă, ea creşte, se amplifică, până la finalizarea acesteia,care presupune definitivarea formării etniei respective. Poporul repre-

zint ă chintesen ţ a evolu ţ iei istorice a unei comunit ăţ i umane, care se

diferen ţ iază de toate celelalte, fie învecinate, fie mai îndepă rtate, printr-oidentitate proprie, inconfundabil ă , de natur ă rasial ă , fizică , psihică ,comportamental ă , lingvistică şi care con ştientizează apartenen ţ a la etniarespectivă şi la teritoriul pe care-l populează .

În lungul şi sinuosul demers al formării poporului român există „zidiri” succesive, trepte sau, altfel spus, etape distincte, dar înlănţuiteîntre ele etc. Esenţiale sunt: „tracizarea” spaţiului românesc, individua-lizarea geto-dacilor, romanizarea şi configurarea tipului daco-roman,



225

asimilare a ultimilor „mari migratori” şi definitivarea elementelor consti-tutive ale poporului român.

Premergător acestora, se configurează alte „zidiri” pe care nu putemsă le omitem în devenirea istorică a populaţiei autohtone. Ele au loc în

perioade istorice generoase ca întindere, pe care le-am putea defini dreptepoca preindo-europeană şi epoca simbiozei dintre autohtoni şi „indo-europeni”.

Fiecare treaptă pregăteşte fundamentele etapei următoare, într-osuccesiune care uneori este mascată, în prim plan apărând rupturi,discontinuităţi, stagnări sau chiar regrese. Aparenţele, ca întotdeauna, suntînşelătoare. În straturile adânci ale popula ţ iei autohtone au existat elemente de continuitate şi perpetuare – for ţ a l ă untrică pe care i-oconfer ă mereu teritoriul românesc prin frumuse ţ e, varietate, propor ţ io-nalitate, bog ăţ ie şi unitate de geneză .

VII. ÎNCEPUTURILE Ş I EVOLU Ţ IA VIE Ţ II SOCIALE

O dată cu apariţia sa, fiinţa umană generează un nou mod deexistenţă pe scara evoluţiei lumii naturale, date fiind tr ăsăturile şiaptitudinile sale care o singularizează şi o detaşează, deopotrivă, de restulvieţuitoarelor. Viaţa socială nu este un dat; ea este o „creaţie” germinată

pe terenul relaţiilor şi interrelaţiilor între indivizi şi colectivităţi şi alefectelor rezultate din acestea. Începuturile vieţii sociale se confundă cuzorii umanităţii şi descifrarea lor este nu numai dificilă, dar şi plină deriscuri.

1. Constrângeri, restric ţ ii şi factori favorizan ţ i ai rela ţ iilor interumane. Hominizii care trec linia de demarcaţie a lumii animale şiîncep lunga evoluţie spre devenirea lor umană sunt fiinţe gregare. Ei vindin regnul animal cu un bagaj genetic – gregarismul sau comportamentulgregar – fapt semnificativ pentru începutul vieţii sociale. „Cu alte cuvinte,nu numai indivizii umani ca atare, dar şi omenirea, mai exact speciaumană , este social ă în înţelesul că s-a născut, s-a format şi se dezvoltă

până azi exclusiv în forme colective de viaţă” (Traian Herseni). Încondiţiile în care spaţiile de deplasare se micşorează şi, mai ales, când se

produce sedentarizarea, când oamenii încep să-şi confecţioneze unelte,arme, îmbr ăcăminte etc., când se adă postesc în locuri oferite de natur ă saucând îşi construiesc locuinţe, când introduc restricţii în raporturilesexuale, când populaţia creşte sub raport demografic, iar grupurile umaneîşi micşorează spaţiile între ele intrând în raporturi de cooperare sau în



226

relaţii conflictuale, viaţa socială dobândeşte conţinut prin apariţia unor forme de agregare socială, a unor structuri sociale şi a unor raporturisociale mai diversificate şi mai intense, fie între indivizi, fie între aceştiaşi grupurile sociale din care fac parte.

2. Forme incipiente de grupări sociale. O primă şi importantă închegare socială, definită de N. Petrescu drept grup elementar , ar reprezenta un indiciu în sensul că omul nu apare izolat, ci într-un mediugregar pe care îl moşteneşte şi pe care îl socializează treptat. Uniforme camod de organizare, grupurile elementare, prin adaptări succesive, mai desuprafaţă sau mai profunde, generează obiceiuri, credinţe, preocupări,care încep să se diferenţieze de la un grup la altul. Elementul fundamentalîn această fază a evoluţiei fiinţei umane îl constituie solidaritatea, ce semenţine inclusiv în grupurile în care deja conducătorii s-au impus, avândfuncţia conservării atât a individului, cât şi a colectivităţii. Solidaritateaare mai mult un caracter mecanic, fiind întreţinută de instinctul gregar. Înesenţă, este o solidaritate naturală.

3. Geneza şi evolu ţ ia diferen ţ ierilor sociale. Viaţa socială care sedesf ăşoar ă în clanuri, ginţi, triburi etc. reprezintă, în esenţă, o componentă a existenţei umane, care îşi are geneza în înseşi începuturile îndepărtate

ale devenirii omului.Deosebirile care apar în cadrul unui grup sunt generate, în primulrând, de instinctul de dominare (for ţa) şi de proprietate, posibil derivat din

primul, dar cert influenţat de către acesta. Atmosfera de dolce farniente care plana asupra grupurilor primare umane se risipeşte când indiviziidotaţi fizic „descoper ă” că este profitabil să utilizeze puterea lor pentru

propriile lor aspiraţii. Puternicii se detaşează de cei slabi, generândierarhizări în grupul respectiv şi conflicte. Procesul de formare a pro-

prietăţii, care a fost încurajat iniţial de instinctul de proprietate, ulterior este generat şi de alţi importanţi factori precum:

– apari ţ ia, apoi generalizarea sedentariză rii, care conduce laconfigurarea primelor „structuri ocupaţionale” (vânători, crescători de

vite, culegători, agricultori, negustori) şi a celor socio-profesionale(diverse tipuri de meşteşuguri: olar, pietrar etc.); – schimbă rile mediului înconjur ă tor, care favorizează procesele

demografice ce determină apropierea grupurilor unele de altele şi con- ştientizarea spa ţ iului „vital” de că tre fiecare grup;

– declan şarea conflictelor intergrupale pentru spaţiu (ca sursă dehrană şi locuire), care au în obiectiv şi implică deposedarea de bunuri,



227

apariţia prizonierilor şi implicit a sclaviei arhaice, „confiscarea” femeilor,alungarea grupurilor învinse sau uciderea membrilor lor;

– calamit ăţ i naturale: revărsări de ape, incendii devastatoare,secetă, erupţii vulcanice etc. ce determină fuga precipitată, cu consecin-ţele de rigoare: pierderea propriului teritoriu cu toate bunurile; intrarea înconflict cu alte comunităţi sau acceptarea „tutelării” de către altă co-munitate (ceea ce duce, implicit, la inegalităţi).

Viaţa socială a comunităţilor primitive relevă existenţa unor di-ferenţieri sociale. Deosebirile care se configurează în aceste comunităţisunt de două tipuri: a) de castă (sau de clasă) şi b) de merit. Primeleîmpart societatea în categorii pe bază de drepturi ereditare şi avere, iar celelalte sunt produsul unor calităţi individuale. Chiar şi numai acestedistincţii sunt suficiente pentru a observa că „societatea” primitivă estedeparte de a prezenta aspectul unei egalităţi nivelatoare. Averea (în sensde bunuri), na şterea şi meritul sunt criterii de apreciere în aceste

societ ăţ i, creând, astfel, decalaje, unele chiar importante.

VIII. CONSOLIDAREA SISTEMULUI CLIENTELAR Ş I A DEZVOLT Ă RII DEPENDENTE. TENDIN Ţ E TIMPURII

DE PERIFERIALIZARE A COMUNIT ĂŢ ILOR SUD-EST EUROPENE

1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip de evolu ţ iesocial ă . Aşa cum a primat în diferenţierea indivizilor în primele faze ale

procesului de antropogeneză, tot la fel s-au produs, la început, şidistanţările între comunităţi, cu efecte vizibile în plan social, dar şi pe alte

planuri.O vreme, „agenţii” care provocau asemenea fenomene şi procese

socio-istorice de anvergur ă şi profunzime au fost populaţiile migratoare,ulterior locul lor fiind cedat puterilor europene ale vremii. Dacă în păr ţileapusene ale continentului europeandecalajele între cuceritori şi învinşi nudevin o povar ă pentru ultimii, iar în epoca modernă şi contemporană se

anihilează, practic, în cele r ăsăritene situaţia este cu totul alta. Societăţiledin acest perimetru tr ăiesc drama periferializării.

Propor ţionalitatea formelor de relief, reţeaua hidrografică, climatemperată, vegetaţia şi fauna bogate, resursele naturale variate şi dinabundenţă în trecut, s-au constituit în avantaje şi, deopotrivă, dezavantaje

pentru populaţia românească. Dezavantajele au început să apar ă când bogăţiile pământului românesc şi munca stăruitoare a locuitorilor săi au



228

devenit surse de atracţie pentru populaţiile pr ădalnice, al căror mod deviaţă era centrat pe jaf şi exploatare. Resursele naturale s-au transformat,f ăr ă voia românilor, şi în povar ă. Vreme de secole, ei au fost privaţi deaceste daruri ale naturii, au fost vexaţi în propriul lor spaţiu de vieţuire destr ăini profitori, care i-au deposedat de resurse şi le-au furat munca.

Permanentizarea ocupării integrale sau par ţiale a pământuluiapar ţinător românilor de către imperiile învecinate a influenţat evoluţia lor istorică. Ritmurile dezvoltării economico-sociale sunt mai scăzute decâtcele din Vestul continentului, generând, treptat, decalaje substanţiale faţă de societăţile occidentale.

Este o realitate mult prea evidentă ca să poată fi contestată: lumeaîndepărtată a str ămoşilor românilor şi cea a românilor, după încheierea

procesului de etnogeneză, s-au dezvoltat pe o linie constant ascensională atâta vreme cât factori istorici agresivi nu le-au influenţat mersul deveniriilor istorice. Aşa au fost perioadele premergătoare impactului cu popula-ţiile r ăzboinice şi pr ădalnice sau cu puteri trecătoare europene, care le-auinvadat spaţiul tradiţional de vieţuire, schimbându-le cursul şi esenţaexistenţei. Din cele două situaţii opuse s-a configurat un trend evolutiv

plasat în incidenţa unei duble presiuni: dezvoltarea normală, „organică”,

potrivit aspiraţiilor românilor, ca popor şi naţiune, şi „dezvoltarea” de- pendentă, impusă de dominatorii str ăini, ca expresie a propriei lor voinţeşi a intereselor lor economice, politice şi militare. Cele două tendinţe,diametral opuse, explică avansurile, stagnările şi regresele (uneori) so-cietăţii româneşti, după cum explică şi reacţiile antidominatorii ale popu-laţiei autohtone, cu obiectivul eliminării stavilelor din calea reconstrucţieiunităţii statale şi dobândirii independenţei.

2. Natura şi esen ţ a raporturilor cu migratorii. Sistemul tributal şi efectele lui în plan social . Studiile asupra „orânduirii tributale” relevă că încă de la Caesar (100-44 î.Hr.), iar în spaţiul românesc de la DimitrieCantemir se fac referiri la un anume mod de organizare socială, care,după M. Constantinescu, ar evoca un alt tip de sistem social. Acesta

consider ă că „Există [...] posibilitatea ca societatea dacică din sec. I î.Hr.să fie o variant ă a orânduirii tributale. În orice caz, ea depăşeşte stadiulcomunei primitive şi ipoteza orânduirii tributale, chiar implicând uneleelemente din sclavagismul greco-roman, e mult mai verosimilă decât ceaa unei societăţi sclavagiste”.

Denumirea de „orânduire tributală” apar ţine lui M. Constantinescu,la ea subscriind şi profesorul Ion Banu, unul dintre puţinii specialiştiromâni care se implică în controversele lumii ştiinţifice din str ăinătate în



229

deceniile şase şi şapte ale secolului trecut în problematica dificilă şicomplexă a „orânduirii asiatice”. Potrivit acestora, orânduirea tributală (şinu tributar ă) este o formaţiune socială care „nu se înscrie în rândulformaţiunilor clasice (de la comuna primitivă la sclavaj, la feudalism,capitalism, socialism) şi nici nu ar fi o verigă de trecere de la una la altadin aceste formaţiuni” (Henri H. Stahl).

Orânduirea tributală nu poate fi asimilată cu cea a comunei primitive, date fiind diferenţierile sociale care apar în cadrul acesteia, cumnu trebuie confundată nici cu orânduirea sclavagistă sau cu cea feudală.Ceea ce distinge orânduirea tributală de feudalism, deşi ambele au uncaracter agrar, sunt următoarele aspecte esenţiale:

În orânduirea tributală, „unitatea superioar ă” (conducerea uniuniitribale sau a statului) nu se distinge net, ca în feudalism, de masa socială,ci formează o singur ă „formaţiune socio-economică”, în care numai unele

poziţii difer ă, în raport de bunuri şi muncă; în feudalism avem de-a facecu structuri sociale distincte (clase sociale) opozante prin nivelul pro-

prietăţii, interese şi aspiraţii: seniorii (feudalii – laici şi bisericeşti) şimasa ţă r ă nimii dependente, majoritar ă, a or ăşenimii şi me şte şug ă rimiidependente.

În orânduirea tributală, pătura suprapusă (elita) se mulţumeşte să „încaseze” surplusul produselor şi să „solicite” munci „de ajutorare”(executarea de şanţuri sau ziduri de apărare), care sunt, în fond, în folosultuturor; în feudalism, seniorii se substituie unit ăţ ii centrale colective înîncasarea tributului, fixându-i cuantumul în raport de propria lor voinţă;din anonim şi colectiv, tributul devine individual, pe cap de gospodar,conducând la decăderea în servaj a membrilor comunităţii respective.

În orânduirea tributală, ocupaţiile membrilor comunităţii sedesf ăşoar ă liber, în timp ce în feudalism activităţile productive suntsupuse arbitrariului seniorului feudal sau bisericii.

În timp ce în orânduirea tributală există un proprietar unic asupra pământului şi bunurilor (tribul), în feudalism pă mântul se află în proprietate devălmaşă între senior (care este mai mult stă pân decât proprietar deplin) şi comunitatea rural ă (care nici ea nu este proprietar ă deplină, ci are numai un drept devălmaş asupra unui hotar care apar ţinecomunităţii). Proprietatea feudală exprimă, astfel, un tip de relaţii de

proprietate mixte – seniorale şi ţăr ăneşti – confuze şi nestabile. Ipotezaexistenţei „orânduirii tributale”, inclusiv în spaţiul tradiţional românesc,are, f ăr ă îndoială, o anumită substanţă teoretică şi este atractivă. Nu esteexclus ca un astfel de sistem socio-economic să se dovedească în modargumentat că a funcţionat cândva.



230

3. Ob ştea ţăr ănească – expresie social ă a comunit ăţ ilor agrare şi reactiv antidominator . Dacă „orânduirea tributală” se înscrie în rândul

probabilităţilor istorice, obştea sătească este o realitate socială indiscuta- bilă. Este o formă de agregare socială, care „vine” din adâncurile istorieiumane şi îşi prelungeşte existenţa în mai multe zone europene, până înmodernism.

Pentru istoria socială a comunităţilor româneşti, obştea sătească areo importanţă deosebită, motiv pentru care istorici, sociologi, economişti şialţi specialişti i-au acordat o atenţie considerabilă.

Ob ştea ţă r ă nească teritorial ă , cum a intrat definitiv în istoriasocială a poporului român, nu este nici prima şi nici cea mai veche formă de organizare socială de acest tip. P. P. Panaitescu demonstrează că,anterior acesteia, încă din vremea comunităţilor geto-dace, existau formede obşti cum erau comunit ăţ ile vicinale teritorializate, care, la rândul lor,

prin unele forme structurale, ancestrale, indicau un „model” anterior, detipul comunit ăţ ilor gentilice.

Deosebirea dintre obştea gentilică şi cea ţăr ănească teritorială constă în aceea că prima era întemeiată pe legăturile de sânge (derudenie), formând un trib de sânge care stă pânea şi lucra pământul în

comun, în timp ce a doua era întemeiată pe legături de vecinătate şiinterese economice, dualismul proprietăţii, autoconducere şi autoapărare.Deşi comunitatea sătească era formată din familii diferite, cu vechime saumai nou aşezate în spaţiul comunitar, se mai păstrează tradiţia comunităţiide sânge, moştenită din vremea ginţilor. Acest aspect reiese din conştiinţamoşnenilor şi r ăzeşilor din spaţiul tradiţional românesc referitoare laînrudirea între toţi locuitorii satului devălmaş, prin fixarea unei genealogiicomune şi prin perpetuarea unei legende despre un „moş” comun alcolectivităţii umane respective.

Trecerea de la comunitatea gentilică la comunitatea vicinală bazată pe munca în comun pe acelaşi pământ a fost un proces complex şi delungă durată.

Obştea ţăr ănească este o formă str ăveche de agregare socială,rezistentă şi reprezentativă pentru evoluţia societăţii autohtone, în anumiteforme prelungindu-şi existenţa până în pragul epocii contemporane. Este,totodată, o formă ancestrală socială care opune rezistenţă tentativelor seniorilor feudali – laici sau eclesiaşti – de aservire, dar nu aduce progreseîn producţia de mărfuri şi nici nu poate contribui la dezvoltarea pieţeiinterne sau externe a societăţii româneşti, dimpotrivă este o stavilă îndezvoltarea economică. Cu toate acestea, importanţa obştilor, pentru



231

perioadele prefeudală şi feudală, sub aspect social, este considerabilă,constituind elementul opozant al spolierii ţăranilor de către marii feudalişi, deopotrivă, al aservirii lor economice. Acesta este, de fapt şi aspectulesenţial care distanţează procesul de aservire din spaţiul social românescde cel înregistrat în apusul Europei. În timp ce în vestul continentuluiaservirea ţăr ănimii este rapidă sau relativ rapidă, în Ţările Române (înŢara Românească şi Moldova) aceasta cunoaşte ritmuri mult mai reduseşi se prelungeşte până în epoca modernă.

4. Succesiunea tipurilor dominatorii. „Modelul” dezvolt ării dependente. Prin campaniile militare ale ungurilor împotriva teritoriilor vestice româneşti se prefigurează reinstalarea tipului imperial dedominaţie, inaugurat de romani în 105/106. Timp de trei secole – de laînceputul veacului al X-lea şi până la începutul veacului al XIII-lea – românii transilvăneni se confruntă cu expansiunea ungurilor. La sfâr şitulacestui interval, Ardealul devine principat autonom sub suzeranitatemaghiar ă. O soartă asemănătoare au şi celelalte teritorii româneşti carecad în sistemul dominator str ăin nu la mare distanţă de timp. Din secolulal XIV-lea şi până la 9 mai 1877, Ţara Românească şi Moldova suntsupuse de otomani, soartă împărtăşită şi de Dobrogea (1417 –1877) şi

Transilvania (1541 –1688).Imperiul Habsburgic apare în postur ă de putere dominantă mai întâiîn Transilvania (1688), apoi succesiv în Banat (1718), Oltenia (1718) şiBucovina (1775). Cu excepţia Olteniei, care r ămâne sub Habsburgi până la 1739, celelalte provincii sunt menţinute de Curtea de la Viena în

propria împăr ăţie până în 1918. Ungurii revin în postur ă de dominatoriasupra Transilvaniei în urma instituirii dualismului de tip monarhic încombinaţie cu Imperiul Habsburgic (1867).

Perioade mai lungi sau mai scurte de ocupaţie militar ă rusească cunosc Muntenia şi Moldova între 1769 –1854, iar partea r ăsăriteană aMoldovei, botezată de ţarişti Basarabia, intr ă în componenţa Rusiei în1812 şi este menţinută până în 1918, când se reuneşte cu România. Dar

calvarul Basarabiei nu se încheie, deoarece ruşii o ocupă între 1940-1941,apoi după 1944 şi până în 1990.Consecinţele nefavorabile ale îndelungatei „integr ări” a provinciilor

româneşti în imperiile multietnice învecinate sunt numeroase. Esenţamutaţiilor care se produc în planul structurilor şi manifestărilor sociale şinu numai a lor constă în marginalizarea (periferializarea) societ ăţ iiromâne şti.



232

Prin periferializare sau marginalizare în ţ elegem rezultatul acelui proces complex şi de durat ă prin care o comunitate umană ajunge să sedepă rteze progresiv de standardele superioare şi performante aledezvolt ă rii socio-economice, plasându-se cu mult sau chiar cu foarte mult

sub nivelul acestora. Societatea românească este în situaţia aceasta, saumai exact a fost adusă într-o astfel de situaţie, prin „efortul conjugat” alunor puteri europene. Evoluţia ei, ca şi a celor din această parte acontinentului nu poate fi înţeleasă f ăr ă cunoaşterea urmărilor prezenţeiintegrale sau par ţiale a comunităţilor naţionale sud-est europene în spaţiulde exploatare a imperiilor învecinate. Este un fenomen istoric care areefecte generale zonale, dar şi urmări distincte pentru fiecare grup etnicluat separat.

IX. COMUNIT ĂŢ ILE RURALE Ş I URBANE. ACCENTUAREA CARACTERULUI AGRAR

AL SOCIET ĂŢ II ROMÂNE Ş TI

1. Geneza, tipologia şi evolu ţ ia satului românesc. Formele celemai îndepărtate şi, evident, primitive de colectivităţi umane au fostcomunităţile săteşti, care stă pâneau în comun pământul, identificate înîntreg spaţiul euro-asiatic, din Marea Britanie până în India şi maideparte. Comunităţile săteşti arhaice, bazate pe rudenia de sânge întremembrii săi, evoluează generând comunităţi agrare, în care indivizii numai erau legaţi printr-o relaţie de rudenie şi aveau deja în posesie osuprafaţă de pământ şi locuinţa amplasată pe ea.

Asemenea comunităţi sunt înregistrate în epocile str ăvechi şi înspaţiul social românesc. Se pare că aşezările agrare, alcătuite la începutdin mai multe familii înrudite, sunt primele tipuri de „localităţi” şi,deopotrivă, cele mai r ăspândite. Le urmează comunităţile pastorale, caresunt de durată sau temporare (în raport de predispoziţiile grupului umandin care erau alcătuite şi de vegetaţia necesar ă creşterii animalelor).Formaţiunile comunitare agrare au dăinuit în forme str ăvechi până în

apropiere de zilele noastre, generând una din problemele cele mai dificile,dar şi cele mai incitante ale istoriei sociale.

Este generalizată părerea că satul (comunitatea rurală) reprezintă oformă de viaţă socială stabilă, care este antrenată cu mare greutate laschimbări şi mai ales la transformări, caracteristică comună, de altfel,tuturor formelor de organizare de acest tip.



233

Organizarea comunităţilor rurale nu se realizează ad hoc. Ea presupune, evident, existenţa unor precondiţii esenţiale. „Un sat –aprecia profesorul Dimitrie Gusti – se dezvoltă într-un mediu cosmic, subînrâurirea anumitor forme de relief, unei anumite formaţii biogeografice,faţă de care el cedează adaptându-se pasiv sau reacţionează devenind elînsuşi un agent de transformare, imprimând pecetea genului său de viaţă,socializând sau umanizând peisajul” (D. Gusti, 1968, p. 420). Ca aşezareumană, satul, potrivit aceloraşi aprecieri, se raportează la spaţiulînconjur ător („problema regiunii”), la spaţiul utilizat pentru practicareaagriculturii („problema trupului de moşie”), la suprafaţa locuită („vatrasatului”) şi la propriile sale alcătuiri sociale.

Satele „se aşază” nu numai în raport de condiţiile de mediu, ci şi înraport de funcţiile sociale şi economice pe care trebuie să le îndepli-nească. În general, satele de şes au vatra satului în mijlocul „moşiei”, dinraţiuni economice, dată fiind maniera de exploatare a pământului întarlale, adică utilizarea prin rotaţie a terenurilor destinate culturii plan-telor. Acest „principiu” s-a aplicat şi mai târziu, tot din raţiuni economice,dar impus de către latifundiarii laici sau eclesiaşti unor ţărani. În majo-ritatea lor, satele mănăstireşti, domneşti sau boiereşti au fost aşezate sau

mutate după voia stă pânilor de pământ, păşuni, păduri etc. În epocaregulamentar ă şi, mai ales după aceea, se impune alinierea satelor, dată fiind r ăsfirarea lor prea mare, iar în epoca comunistă s-a trecut la siste-matizarea localităţilor rurale. Vatra satului, ca şi dispunerea locuinţelor însatele de colonişti (mai vechi sau mai noi) sunt, de asemenea, impuse deautorităţi. Astfel, de la alegerea şi dispunerea liber ă a vetrei satului, ca şi alocuinţelor, pe măsur ă ce ne depărtăm de epocile vechi, se ajunge laconstituirea de noi aşezări rurale după voinţa proprietarilor de pământ saua autorităţilor vremurilor respective.

O privire rapidă asupra dimensiunilor, formei, orientării şi structuriiaşezărilor rurale româneşti relevă situaţia că satele risipite şi sateler ă sfirate se dovedesc a fi cele mai tipice sate româneşti. Preponderent, ele

sunt situate în zonele de munte şi sub munte. În aceste sate au tr ăit cei maimulţi ţărani moşneni. De aici s-a extins treptat o mare parte din populaţiacare s-a aşezat la câmpie. Există şi a şa-zisele sate r ă sfirate ,care suntformate, pe de o parte, din grupuri de gospodării mai adunate, iar pe dealtă parte, din gospodării noi „roite” pe locuri mai îndepărtate. Între acestedouă tipuri de sate deosebirile şi delimitările nu sunt tranşante, ambelefiind caracteristice pentru ceea ce ar putea fi denumit satul românesc alînălţimilor. Spre ţinuturile joase se identifică alte tipuri de sate, între care,



234

în primul rând, satele adunate, ce au gospodăriile aşezate una lângă alta,cu tendinţe spre aglomerare.Tipologia satelor este determinată de factorifizici, dar, de cele mai multe ori, de factori socio-umani. Din acest punctde vedere, satele româneşti sunt: neregulate, foarte întinse, risipite pemunţi şi coline; altele sunt lungi, îndeosebi cele aşezate de-a lungulapelor; multe sunt sate ramificate (cele aşezate în bazine muntoase mici,în care există mai multe cursuri de ape şi văi, pe care se înşir ă, în ramurisau radiar, gospodăriile). Există şi alte forme ale satelor româneşti:rotunde, circulare sau poligonale, triunghiulare, cum sunt satele decolonizare, satele de şes sau cele situate de-a lungul văilor. În ansamblu,distribuţia pe regiuni a satelor româneşti ne relevă că la munte predomină satele risipite; în zonele colinare cele r ăsfirate, iar la şes şi în câmpiesatele adunate, compacte.

2. Apari ţ ia ora şelor. Ipoteze, căi şi modalit ăţ i de constituire. „Ora şul românesc” ca produs autohton. Habitatul, în contextul dezvol-tării culturii materiale şi spirituale, al diversificării structurilor şi rapor-turilor sociale, cunoaşte extinderi şi adaptări succesive la noile exigenţeumane şi sociale. Treptat, comunităţi teritoriale îşi îmbogăţesc zestreaedilitar ă cu noi construcţii, mai rezistente, mai confortabile şi mai bine

înzestrate cu utilităţi casnice sau publice, îşi schimbă înf ăţişarea generală şi îşi măresc suprafaţa locuită, concomitent cu apariţia unor noi preo-cupări lucrative care generează mărirea gamei produselor şi a întrebu-inţării lor, cristalizarea altor tipuri de compartimente şi manifestări ale

populaţiei etc. Este, în fond, un proces lent sau mai rapid de trecere a unor aşezări rurale şi pastorale la o viaţă semiurbană, iar apoi urbană.

Oraşele apar şi se dezvoltă, devenind realităţi ale lumilor trecute şi acelei actuale. Sunt centre în care pulsează un alt tip de viaţă socială,integrată, însă, ansamblului social, în variatele sale forme. „Fiind vorbade o realitate socială sedentar ă, adică legată de un anumit teritoriu, celedintâi elemente componente sunt unităţile sociale legate de teren, anumeora şele, corespunzând vieţii industriale, comerciale, administrative cen-

trale, satele, corespunzând vieţii agrare, şi stâne, corespunzând vieţii păstoreşti din timpul verii (iarna se confundă uneori cu satul obişnuit).Sub forma aceasta se prezintă, în genere, societatea românească”(D. Gusti, 1968, p. 273).

Oraşul, ca „realitate socială sedentar ă”, reprezintă, în esenţă, „oformă de comunitate umană”, care se caracterizează prin: număr de locui-tori relativ mare; organizare socială bazată pe „diviziune ocupaţională şispecializare a serviciilor”; reglementare instituţională a raporturilor so-



235

ciale; relaţii de rudenie la un nivel scăzut; legături „de intercunoaştereredusă”; comportamente şi cultur ă eterogene (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu).

Un capitol distinct în studiile sistematice asupra oraşului şi pro-cesului de urbanizare îl reprezintă modalităţile de constituire a oraşelor. Înlinii generale, se acceptă că există un număr de căi ce pot fi identificate în

procesele de edificare a aşezărilor urbane. Între acestea se număr ă:a) Constituirea ora şelor prin concentrarea de a şeză ri omene şti f ăr ă

a avea o structur ă diferenţiată sau cu structuri diferenţiate. b)Constituirea ora şelor prin aglomerarea satelor .c) Constituirea ora şelor prin for ţă centrifug ă , respectiv prin sepa-

rarea elementelor contopite. O asemenea modalitate de constituire a ora-şelor constă în desprinderea şi „roirea” unor elemente componente dintr-unoraş deja constituit.

d) Întemeierea de noi ora şe prin atrac ţ ia unor aglomera ţ ii umanede că tre altele, preexistente. Acesta este un proces caracteristic unor fazemai avansate de dezvoltare socială, fiind cvasigeneralizat în epocaapariţiei oraşelor medievale.

În spaţiul sud-est european, existenţa oraşelor este o realitate eco-

nomică şi socială timpurie, evident în forme rudimentare. Continuitatealor, inclusiv pe teritoriul României istorice, este remarcabilă, chiar dacă,în anumite perioade (năvălirile barbare), şi-au f ăcut simţită prezenţa mai

puţin. În decursul evoluţiei lor, comunităţile urbane s-au diferenţiat, fiedatorită plasării lor în zone geografice distincte, fie din cauza unor condiţii care le-au favorizat sau, din contr ă, le-au marcat existenţa.Evident, diferenţierile regionale au imprimat o anume „coloratur ă”habitatului urban, care a generat distanţări faţă de procesele de urbanizareînregistrate în vestul continentului.

X. STRUCTURI Ş I RAPORTURI SOCIALE (I). EVOLU Ţ IA LENT Ă SPRE MODERNISM

1. Dominanta agrar ă a structurilor sociale. Importanţa care seacordă în curs obştii săteşti şi, deopotrivă, evoluţiei raporturilor de pro-

prietate din mediul rural, structurilor, manifestărilor şi proceselor socialeare în vedere preponderenţa ţăr ănimii în componentele societăţii româ-neşti, care este însă serios amendată în epoca comunistă, ca efect alindustrializării intensive.



236

Preponderenţa ţăr ănimii în structura ocupaţională şi socială impri-mă un pregnant caracter agrar evoluţiei societăţii româneşti, al cărei trend spre modernitate este lent, cu tendinţe de accelerare la începutul acestuisecol şi, mai ales, după 1918. Aceste ritmuri lente sunt datorate nu numai

preponderenţei elementelor agrare, ci şi statutului de societate dependentă pe care o are, din nefericire, societatea românească, vreme de peste unmileniu.

Dominanta agrar ă a structurii sociale se defineşte de timpuriu şi semenţine până către finele deceniului al IV-lea al secolului trecut. Ea estespecifică nu numai spaţiului românesc, ci şi întregului perimetru care, maitârziu, după cum îl vor califica unii exper ţi vestici, va reprezenta „Europaagrar ă”.

Ponderea ţăr ănimii, în ansamblul vieţii sociale, este o realitate caretranspare de la primele documente scrise şi, evident, ea este anterioar ă mărturiilor scrise. În secolele XIV-XV, dar şi în perioade lungi de după acestea, ţă r ă nimea liber ă este un strat foarte numeros şi puternic,r ăspândită în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, sub numele der ă ze şi, în Moldova , sau de mo şneni şi megie şi, în Ţara Românească. Cutimpul, însă, ţăr ănimea liber ă se diminuează, căzând în dependenţa

feudalilor români sau str ăini.Ţă r ă nimea dependent ă , la începuturile Evului Mediu, alcătuia un

strat redus numeric. Cu timpul, însă, se majorează substanţial, pe măsur ă ce presiunea nobililor (boierilor) creşte, iar unele obşti săteşti, a căror rezistenţă s-a diminuat, cedează, fiind aservite. În Ţara Românească şiMoldova, ţăranii dependenţi erau cunoscuţi sub numele de rumâni şi,respectiv, vecini, iar în Transilvania, de iobagi (care dispuneau de sesii,loturi mici de pământ) şi jeleri (care erau lipsiţi de orice proprietate, dar aveau libertatea de a se muta dintr-un sat în altul).

Satele libere (obştile) sunt aservite din interese economice, caregenerează competiţie acerbă între marii boieri (nobili) pentru extinderea

propriilor proprietăţi. Aşa se nasc marile domenii (latifundii ), începând

cu ultimele decenii ale veacului al XVI-lea şi continuând vreme desecole. Expansiunea lor, practic, nu are limite, astfel încât un număr restrâns de mari latifundiari ajung să stă pânească imense suprafeţe de

pământ, majoritatea satelor libere devenind sate boiereşti sau mănăstireşti.„Lumea” rurală, în majoritatea ei, încă înainte de antrenarea

societăţii româneşti în demersuri mai substanţiale şi mai hotărâte spremodernizare, înf ăţişa imagini ce exprimau mari contraste sociale: ominoritate, care se bucura de o situaţie înfloritoare economică şi de o



237

existenţă îmbelşugată, şi o majoritate, care avea o existenţă precar ă subraportul regimului alimentar, al locuirii şi al posibilităţilor materiale.

Tendinţele de diminuare a marilor dezechilibre patrimoniale dinagricultur ă, materializate prin unele măsuri legislative reparatorii, îndeo-sebi în epoca modernă şi contemporană (reforme sau legiuiri agrare), f ăr ă a le diminua meritele şi importanţa lor intrinsecă, n-au dat unei problemeatât de acute, cum a fost problema agrar-ţăr ănească, decât rezolvărilimitate. În felul acesta, asistăm la o perpetuare a acestei probleme, ceeace a condus la menţinerea unei preponderenţe substanţiale ţăr ăneşti înstructura societăţii româneşti până în epoca comunistă.

2. Esen ţ a raporturilor agrare. Distinc ţ ii „locale” . Întregul set de probleme cu care se confruntă, vreme de sute de ani, comunităţile ruraleşi care generează raporturi sociale specifice are un numitor comun:distribu ţ ia suprafe ţ elor cultivabile, a păşunilor, a terenurilor pentrulocuin ţ e şi a pă durilor.

Modul cum s-a realizat împăr ţirea pământului sau mobilitatea cucare comunităţile au schimbat distribuţia acestuia între membrii lor auconstituit puncte-cheie într-o strategie realistă a dezvoltării. Acele co-munităţi care au trecut de timpuriu la liberalizarea circulaţiei pământului,

apreciat drept marf ă, şi, deopotrivă, au gândit şi pus în aplicare măsuri derectificare a decalajelor între proprietăţi, reducând dispropor ţiile, au progresat rapid, ajungând în vârful ierarhiei societăţilor dezvoltate. Celecare au evitat să se angajeze în astfel de politici sau chiar le-au respinss-au înscris, pe termen lung, într-un demers de automarginalizare, deîndepărtare de ritmurile unei dezvoltări susţinute economico-sociale.

Raporturile agrare din perioada feudalismului timpuriu, ca şi maitârziu, sunt dominate de manifestarea unor tendinţe, care se accentuează

progresiv: a) diminuarea numărului satelor libere, organizate pe prin-cipiile obştii săteşti şi creşterea celor care devin dependente; b) sporireadomeniilor boiereşti şi mănăstireşti, care ajung să deţină mari suprafeţe de

pământ şi zeci de sate; c) amplificarea obligaţiilor ţăr ănimii dependente

faţă de marii proprietari de pământ şi domnie; d) stratificarea mai ac-centuată a ţăr ănimii dependente şi a boierimii, care polarizează societatearomânească într-o minoritate bogată, chiar opulentă şi o majoritate să-r ăcită sau în curs de săr ăcire; e) fuga ţăr ănimii de pe domeniile nobililor (boierilor), pentru a scă pa de constrângerile economice şi financiare totmai apăsătoare (la sfâr şitul secolului al XVIII-lea, peste 24.000 de familiidin Transilvania se refugiază în Moldova şi Ţara Românească);f) accentuarea tensiunilor sociale în spaţiul economiei rurale, care degene-



238

rează în violenţe spontane sau în mişcări sociale de anvergur ă, ce antre-nează mase importante ale populaţiei rurale; g) apariţia unor manifestăriîn cadrul elitelor politice, care denotă conştientizarea pericolului radicali-zării raporturilor agrare (unificarea sistemului de impozite şi fixareasarcinilor economico-financiare ale ţăr ănimii dependente, desfiinţarea le-gării de pământ a sătenilor etc.).

Dinamica schimbărilor operate în structura proprietăţii agrare dinRomânia Veche, în perioada cuprinsă între 1864-1918, este mai alertă,comparativ cu trendul reformator din celelalte provincii româneşti carer ămân în sistem dominator str ăin. Iniţiativele legislative începând cu 1878(împroprietărirea „însur ăţeilor”) s-au înscris ca eforturi de ameliorare aregimului proprietăţii agrare şi de detensionare a raporturilor dintre ţărani,

pe de o parte, şi arendaşi şi moşieri, pe de alta.Contextul social şi, în general, condiţiile în care evoluează socie-

tatea românească se schimbă radical în 1918, prin eliminarea dominaţieistr ăine, reunificarea românilor într-un stat naţional-unitar şi redobândireadeplinei demnităţi naţionale.

Soluţiile date problemei agrar-ţăr ăneşti în perioada interbelică auavut un caracter pregnant reparatoriu, ceea ce a diminuat efectele ei po-

zitive. Prelungirea în timp a aplicării prevederilor ei, existenţa în conti-nuare a peste o jumătate de milion de capi de familie care n-au fostîmproprietăriţi, lipsa resurselor financiare, a utilajelor, a seminţelor selec-ţionate etc. resimţită de către ţăranii împroprietăriţi, creşterea datoriilor agricole, ca efect al dobânzilor ridicate etc., au fost alţi factori care augrevat asupra urmărilor legislaţiei agrare din perioada interbelică.

În viziunea reformatorilor din 1945, aceste efecte trebuia să dispar ă printr-o nouă redistribuire a pământului, care va fi curând anihilată (1949) prin cooperativizarea for ţată a agriculturii româneşti. Se deschid, astfel,un capitol nou al regimului proprietăţii agrare din România, precum şi untip nou de raporturi sociale, încă insuficient studiate până în prezent.

XI. STRUCTURI Ş I RAPORTURI SOCIALE (II). ACCELERAREA RITMURILOR DEZVOLT Ă RII MODERNE

1. Consecin ţ e ale trendului modernizator: dominanta burghez ă astructurii sociale. Modernizarea, în înţeles de proces de esenţă transfor-matoare, care defineşte par ţial sau global sensul, ca şi natura evoluţieisocietăţii româneşti, este condiţionată de dezvoltarea problemei naţionalecare generează, la rândul său, alte probleme sociale. Diferite ca nivel şi



239

complexitate, procesele sociale se constituie, deci, în elementul motor almetamorfozării ansamblului social şi al relaţiilor sociale şi, deopotrivă,ele însele sunt surse originale de „producere” a unei alte categorii de

procese care acţionează în afara unor segmente sociale.Trecerea de la un sistem social la altul configurează procese sociale

specifice, fiecare având o anume „autonomie”, dar toate aflându-se sub presiunea aceloraşi factori de convergenţă.

Dezvoltarea economică, îndeosebi a industriei, trasează unul dintre procesele socio-economice fundamentale ale societăţii româneşti mo-derne: industrializarea. Timid conturată în prima jumătate a secolului tre-cut, industrializarea se cristalizează pregnant în următoarea jumătate deveac, fiind urmată de crearea bazelor industriei maşiniste moderne româ-neşti. Industrializarea implică muta ţ ii demografice, în sensul „migr ării”unor segmente ale populaţiei din mediul rural în cel urban, şi or ăşenizareaacesteia, determinând o substanţializare progresivă a procesului deurbanizare.

În sistemul economiei agrare asistăm la apariţia şi generalizarearaporturilor capitaliste, care generează degradarea treptat ă a marii supra-

fe ţ e latifundiare în favoarea dezvolt ă rii propriet ăţ ii mijlocii de tip bur-

ghez, apar ţ inând producă torilor liberi. Ambele procese conduc la schim- bări în stratificarea socială, ca şi în raporturile sociale. Procesul modifică rii structurii sociale şi de clasă nu este numai

„derivat” al modernizării, el însuşi se justifică ca un element pulsativ înacest sens. Dinamica lui este condiţionată însă de ritmul implementăriiraporturilor burgheze în sfera economică, de gradul de modernizare asistemului instituţional şi de reglementările administrativ-juridice aleaparatului de stat. Efectul său este major şi cu implicaţii determinante îndefinitivarea caracterului burghez al societăţii româneşti.

Era firesc ca, în împrejur ările schimbării stratificării sociale, să asistăm la prefaceri şi în planul raporturilor sociale, prefaceri care iauaspectul unui proces de sine stătător, cu faze distincte de evoluţie.

Elementul variabil al acestor raporturi îl constituie poziţia faţă demijloacele de producţie, a căror tendinţă, după cum am văzut, o reprezintă „regenerarea” lor în sistem capitalist. Natura relaţiilor sociale din cadrulsocietăţii româneşti care traversează această perioadă istorică este generalantagonică, excepţie f ăcând, par ţial, raporturile dintre păturile superpuse,dar mai ales relaţiile dintre muncitorime şi ţăr ănime, cu tendinţe deapropiere progresivă în demersurile pentru ameliorarea condiţiei lor existenţiale.





241

articulate voinţei şi aspiraţiilor colective. Calea spre împlinirea idealuluinaţional este deschisă şi ea confirmă, treaptă cu treaptă, că voinţa uneinaţiuni, puternic motivată în temeinicia dreptului ei istoric, devine faptă.Treptele acestor f ă ptuiri sunt: 1859, 1877 şi 1918. România Mare era unideal împlinit, dar şi o chemare la concordie şi muncă încordată, lademnitate şi echitate socială, la respect faţă de alte state pentru a fi eaînsăşi respectată, la gândire politică vizionar ă, pentru scrutarea viitorului.

Într-o măsur ă adecvată, cu date şi informaţii consistente, comentateşi analizate într-o viziune integratoare, în curs se acordă atenţia cuvenită fiecărui aspect semnalat anterior.

XII. SOCIETATE – NAŢ IUNE

1. Unele concep ţ ii şi teorii privind societatea şi na ţ iunea. Defi-nirea societăţii şi a naţiunii, precum şi precizarea distincţiei dintre acesteasunt esenţiale pentru înţelegerea adecvată a evoluţiei unei comunităţiumane, deşi există o mare varietate de accepţiuni şi sensuri care li seatribuie. Perspectiva interpretativă istorică difer ă considerabil de ceasociologică, istoricii fiind mai puţin preocupaţi de aspectele teoretice.Pentru aceştia din urmă, cele două concepte au un pregnant caracter ope-raţional conferit de propriile demersuri, care evită abstractizările, concen-trându-se îndeosebi asupra aspectelor concrete, cu încărcătur ă socială,

politică, economică etc. În orizontul istoriei sociale, însă, cunoaştereacontribuţiilor sociologiei la clarificarea unor aspecte referitoare la inter-

pretarea şi utilizarea celor două concepte este foarte importantă.Interpretările date celor două concepte, în perspectivă istorică şi

sociologică, aşa cum se regăsesc la diver şi autori, precum şi analizareaacestora sunt importante în discernerea corectă a evoluţiei atât a societăţii,cât şi a naţiunii române.

Soluţiile teoretice autohtone date naţiunii sunt originale şi deopo-trivă interesante. Profesorul Dimitrie Gusti are contribuţii esenţiale şivaloroase. Naţiunea, afirma f ăr ă echivoc ctitorul Şcolii sociologice de la

Bucureşti, nu este o născocire, o invenţie, ceva ireal sau imaginar. Ea esteo realitate, la fel ca şi societatea, cu mare vechime, ce „poartă legăturiadânci cu pământul pe care se dezvoltă, cu sângele poporului care ocompune, cu trecutul şi produsele str ămoşilor şi cu viaţa psihică a indi-vizilor în viaţă”. Naţiunea – demonstrează Gusti – este, deci, „o creaţiesintetică voluntar ă, o unitate socială, cu motivare cosmică, biologică şi

psihologică şi cu manifestări creatoare pe tărâmul sufletesc, economic,



242

juridic şi politic, care formează cultura naţională”. Nu poate fi separată desubstratul ei etnic, „de populaţia care o compune, de tr ăsăturile ei rasialespecifice, de masa ereditar ă, de însuşiri fizice şi psihice. Între naţiune şiteritoriu există o profundă relaţie”. Desigur, extensia teritorială are mai

puţină importanţă în intensitatea unei culturi, dar ea este foarte importantă pentru dezvoltarea naţiunii. Factorii naturali şi istorici au, de asemenea,influenţă asupra unei comunităţi naţionale. Ceea ce, însă, dă consistenţă demersului naţiunii este statul naţional, „care reprezintă mijlocul de

păstrare şi dezvoltare integrală a naţiunilor, în calea lor spre desăvâr şire”(D. Gusti).

2. Problema na ţ ional ă – problemă social ă primordial ă . Perspec-tive şi împliniri ale idealului na ţ ional. Statul na ţ ional-unitar . Populaţiiledin spaţiul sud-est european au neşansa de a cunoaşte de timpuriuservituţile regimurilor de dominaţie impuse de etniile pr ădalnice sau deimperiile învecinate. Din acest punct de vedere, destinul lor istoric esteasemănător. Dominaţia str ăină a generat nu numai subdezvoltare şisăr ăcie; ea generează şi reacţii de cele mai diverse tipuri, care, progresiv,se amplifică şi se radicalizează, creând un spaţiu conflictual ireconciliabil.Acesta este terenul pe care apare şi se dezvoltă problema na ţ ional ă , ca

problemă social ă fundamental ă , de soluţionarea ei favorabilă depinzândtoate celelalte probleme sociale, cum erau: dezvoltarea, regimul proprie-tăţii agrare, săr ăcia etc.

Societatea românească, integrată spaţiului sud-est european, înre-gistrează aceleaşi efecte ale dominaţiei str ăine, cum înregistrează şi reacţiiantiimperiale, care o plasează în avanscena acestui areal european. Supor-tul esenţial al reacţiilor antidominatorii, care dobândesc treptat tr ăsăturileunei mişcări de eliberare naţională, îl constituie conştiinţa unităţii deorigine, de limbă, obiceiuri şi tradiţii a populaţiei româneşti, care origi-nează conştiinţa de neam şi identitatea naţională. „Naţionalizarea” tim-

purie a structurilor româneşti (în înţeles gustian) este referenţialul fondăriiideologiei daco-româniste şi apoi a ideologiei naţionale, ca ferment

mobilizator şi incitator la acţiune politică, diplomatică şi militar ă, pentrueliminarea barierelor constrângătoare ale dominaţiei str ăine şi realizareaunităţii naţional-statale.

Idealul naţional este primordial, dar nu anulează aspiraţiile spremodernism ale societăţii româneşti, care devin complementare şi, deopo-trivă, se constituie în replică la subdezvoltarea impusă de imperialiidominatori. Angrenată în trend modernizator, comunitatea românească amplifică propriul spaţiu de manifestare antidominator şi îi confer ă o for ţă



243

suplimentar ă. În acest context, momente relevante ale acţiunilor ante-rioare antiimperiale şi manifestările care converg spre cristalizarea ideo-logiei naţionale (Unirea Ţărilor Române sub sceptrul lui Mihai Viteazul, la1600, scrierile cronicarilor, efortul cultural şi ideologic al Şcolii ardelene,Unirea Ţării Româneşti şi Moldovei la 1859, obţinerea independenţei destat de către statul român modern, confer ă un substrat pragmaticdemersurilor spre unitate naţional-statală, care se desăvâr şeşte în 1918.


1. Florian Tănăsescu, Istorie social ă , Editura Fundaţiei România deMâine, Bucureşti, 2000.

2. Nicolae Radu, Carmen Furtună ş.a., Prefaceri socio-umane în România secolului XX. De la comunitatea tradi ţ ional ă la societatea postcomunist ă , Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,1996.

3. C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobă gia, studiu economico-social al proble-mei noastre agrare, în Opere complete, vol. 4, Editura Politică,Bucureşti, 1977.

4. Dimitrie Gusti, Opere, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,1968, p.47, 213, 238, 259-262, 270, 281, 376, 383, 416, 469.

5. Traian Herseni, Sociologie. Teoria general ă a vie ţ ii sociale, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.



244

ANTROPOLOGIE CULTURALĂ ŞI SOCIALĂ

Lector univ. drd. CLAUDIA BURUIANĂ

OBIECTIVE

Obiectivul disciplinei este cunoa şterea de că tre studen ţ i a culturilor în diversitatea lor, a specificului cunao şterii antropologice. Antropo-logia cultural ă şi social ă este preocupat ă de om ca fiin ţă integrat ă culturii sale (societ ăţ ii/grupului să u). Cultura este un concept central al antropologiei culturale.

I. OBIECTUL ANTROPOLOGIEI CULTURALE. SPECIFICULCUNOA Ş TERII ANTROPOLOGICE

Prima parte a cursului urmăreşte să contureze specificulcunoaşterii antropologice, locul antropologiei culturale în ştiinţeledespre om, raportul antropologiei culturale cu celelalte ştiinţe socio-uman, metodele de cercetare. Antropologia culturală are ca obiect destudiu omul: ce anume diferenţiază atunci antropologia de psihologie,sociologie, sociobiologie, istorie, istoria religiilor? Obiectul antropolo-giei culturale îl constituie cultura şi omul integrat culturii sale,grupului său.

Acest obiect a cunoscut o permanentă schimbare. Contextulnaşterii antropologiei ca ştiinţă a f ăcut ca obiectul antropologiei să fieiniţial alte culturi (decât cea proprie cercetătorului – se mai spuneuneori că antropologia s-a născut ca ştiinţă a Occidentului despre alteculturi, neoccidentale); ulterior, antropologii au trecut de la studiereaunor comunităţi arhaice, „exotice” la societăţi mai apropiate lor întimp şi spaţiu – cum ar fi oraşul contemporan occidental; a apărut nu

numai o anthropology at home occidentală, ci şi o antropologie anativilor despre ei înşişi. De exemplu, în antropologia americană setrece de la interesul pentru populaţiile indigene ale Vestuluiîndepărtat, la sfâr şitul secolului al XIX-lea, la studierea grupurilor degang, a grupurilor deviante etc. din metropola urbană americană încadrul Şcolii de la Chicago la începutul secolului al XX-lea. Obiectulde studiu al antropologiei culturale se extinde acum la mozaicul vieţii



245

din marile oraşe: minorităţi etnice, religioase naţionale, ghetouri.Avem de-a face cu acest proces de extensie a obiectului de studiu de laculturile exotice la anthropology at home şi în Europa: în Franţa apar lucr ări consacrate bandelor de tineri sau de imigranţi, ori diferitelor categorii de excluşi sau fenomenului fanilor unui star ori ai uneiechipe de fotbal. În antropologia britanică apar cercetări despregrupuri de tineri de tipul skinheads.

Cu toate acestea, antropologia culturală r ămâne în cadrul proiectului său iniţial: acela de a descoperi – sub diversitateasocietăţilor omeneşti – ceea ce este propriu umanităţii omului. Altfelspus, deşi tribul arhaic şi familia din societăţile (post)industrializate,contemporane nouă, sunt obiecte de studiu atât de diferite, această extindere a obiectului antropologiei constituie traiectul ei firesc:antropologia se „generalizează” – cum spunea recent un antropologelveţian – la „ansamblul situaţiilor sociale şi culturale constitutivegenului uman.”

Cunoaşterea antropologică se construieşte, aşadar, tocmai înmijlocul acestei tensiuni între marea diversitate a societ ăţ ilor omene ş-ti şi ceea ce constituie atributele universale ale umanit ăţ ii omului.

Există un număr foarte mare de definiţii date culturii – în diferitediscipline şi arii lingvistice. Puşi în faţa acestei probleme, a definiriicât mai precise a termenului considerat central în antropologiaculturală, Kroeber şi Kluckhohn au încercat o clasificare a acestor definiţii. Ei au stabilit astfel că definiţia cea mai aproapiată de sensulantropologic al culturii este cea dată de sir Edward Tylor în 1871 înlucrarea Primitive Culture; aceasta poate fi considerată un punct de

pornire în toate încercările ulterioare de definire a culturii: „Culturasau civilizaţia, considerate în sens larg, etnografic, sunt acel totcomplex care include cunoaşterea, credinţa, arta, morala, legea,obiceiurile şi orice alte aptitudini şi obişnuinţe dobândite de om camembru al societăţii.”

Dacă analizăm toate componentele culturii enumerate în această definiţie a lui Tylor, constatăm că, într-adevăr, ea subliniază:●ideea de cultur ă ca „tot”, ca întreg organizat (whole complex);●elementele cele mai importante care organizează o societate:

legea, morala, credinţele, cunoaşterea etc;●ideea de om ca fiinţă culturală (membru al unei culturi,

societăţi, grup);●ideea de cultur ă ca o cunoa ştere transmisibil ă .



246

Este dificil totuşi de stabilit, în această definiţie a lui Tylor, de la1871, un început al construcţiei sensului antropologic al termenului decultur ă, câtă vreme regăsim în spatele ei o întreagă tradiţie de gândire,după cum remarca de curând R. Williams – care stabileşte filiaţia princare definiţia lui Tylor se înscrie în tradiţia filosofiei germane,îndeosebi a gândirii lui Herder, care la 1776 vorbea şi el despre

popoare ca formând „un întreg tablou viu de moduri de viaţă,obişnuinţe, dorinţe…etc”; altfel spus, ceea ce distinge popoarele nu

poate fi surprins într-o formulă verbală simplă şi de aceea avemnevoie de o sintagmă ca: „un întreg tablou viu de moduri de viaţă,aptitudini, dorinţe…”. Observăm că avem de-a face încă la 1776 cufolosirea termenului popoare în sensul în care antropologia va vorbi laînceputul secolului XX despre culturi – motiv pentru care ar trebui,mai degrabă, să consider ăm celebra definiţie a lui Tylor ca f ăcând

parte din această tradiţie de gândire, decât ca anticipare a sensuluiantropologic al culturii.

De ce discutăm despre un sens antropologic al noţiunii decultur ă? Pentru că există şi un sens nu neapărat non-antropologic, cimai restrâns, care include doar creaţiile cultural-literar-artistice-

ştiinţifice; în acest sens se spune despre cineva că este „cult”, erudit,„un munte de cultur ă” etc. (ştie foarte multe într-un domeniu, aremulţi ani de studii, este un specialist etc.). În sens antropologic, şiindivizii care nu au nici un fel de studii sau chiar nu ştiu să scrie şi să citească, au o cultur ă: aceea a grupului ai cărui membri sunt, de la careau învăţat să supravieţuiască (cules, vânat, cultivat plante, crescutanimale etc. – în comunitatea arhaică sau a circula cu metroul, acumpăra într-un supermarket – în comunitatea urbană), adică tot ceeace este necesar pentru a se adapta unui mediu natural şi social dat.

Cazurile limită în care un copil este pierdut şi este adoptat de ocolectivitate de animale arată cât de importante sunt grupul şiinteracţiunea socială pentru ceea ce devine ulterior individul: crescut

în colectivităţi de animale, copilul învaţă ceea ce este necesar pentru aface faţă unui mediu de viaţă natural – să culeagă, să vâneze, să seapere, să lupte –, dar modul său de a comunica se va limita la strigătenearticulate, r ămânându-i inaccesibile formele de comunicare simboli-că, modelarea unei atitudini în faţa vieţii şi a mor ţii prin mit, religieetc. Prin naştere, omul devine un membru al speciei, dar nu devineîncă om.



247

Încercaţi acest exerciţiu atunci când aveţi ocazia: întâlniţi o persoană care nu are studii. Discutaţi despre ceea ce a ţinut foarte multsă transmită copiilor şi nepoţilor. Veţi afla că „ştie” şi transmiteurmaşilor săi foarte multe lucruri: cum să se poarte, cum să salute,cum să-şi aleagă partenerul de viaţă, cum se numesc anumite stele şiconstelaţii sau diverse plante şi pentru ce leacuri sunt bune, cum să hr ănească animalele, când se ar ă sau seamănă sau ce lucr ări se începdupă Sf. Gheorghe, când se lucrează şi în ce zile nu e bine să lucrezi,când nu se fac nunţi, sub ce sancţiune etc. etc.

Omul devine om asimilând cultura grupului să u, cunoa şterea pecare grupul să u a sintetizat-o şi transmis-o cu fiecare genera ţ ie;asimilarea culturii de fiecare membru al grupului se nume şteencultura ţ ie.

Sensul antropologic al culturii este plural şi relativistic: vorbimdespre culturi, lumea este împăr ţită în culturi diferite. Orice persoană umană este produsul unei culturi, în care a tr ăit, iar diferenţele dintreoameni se explică prin diferenţele dintre culturile în care au tr ăit, maimult decât prin diferenţele de rasă, de bagajul sau zestrea biologică – idee subliniată încă de Franz Boas, care recomanda la sfâr şitul

secolului al XIX-lea să nu mai folosim termenul de rase – diferenţele biologice nu sunt esenţiale, constituţia biologică a fiinţelor umane esterelativ unitar ă, apar ţinem sub acest aspect unei aceleiaşi specii –, ci ar fi mai potrivit să folosim termenul de culturi – sub acest aspectsuntem mai degrabă diferiţi. În istoria conceptului antropologic decultur ă, momentul „Boas” este considerat foarte important.

Antropologia se ocupă de studierea diversităţii culturale pentru aajunge la o teorie a umanităţii ca întreg. Dar cum pot fi cunoscute alteculturi? Care sunt principiile cunoaşterii antropologice, regulile deinserare a antropologului într-o altă cultur ă decât a sa, metodele decercetare ? De ce antropologia are ca metodă etalon observaţia

participantă?

Cunoaşterea antropologică are ca punct de pornire „mirareaantropologică”, curiozitatea faţă de o altă cultur ă, faţă de un alt modde viaţă decât cel propriu cercetătorului. Primele date despre alteculturi nu apar ţin unor antropologi, ci unor misionari sau călători, alecăror jurnale de călătorie ajung să fie citite de savanţii „de cabinet”din metropolă; apare ideea organizării de muzee, având drept scopînregistrarea – mai precisă decât o f ăceau amatorii – a faptelor şiobiectelor culturale ale arhaicilor („primitivilor”). Clyde Kluckhohn a



248

avut ocazia să cunoască de tânăr limba şi obiceiurile indienilor navaho, fiind trimis de părinţi la o fermă din New Mexico, învecinătatea unei rezervaţii. După ce studiază la Viena – prilej cu caredescoper ă psihanaliza –, întors în SUA, va face o str ălucită carier ă universitar ă la Harvard. În perioada 1936-1948, Kluckhohn iniţiază unteren antropologic de tip nou: pe termen lung, intensiv, interdisciplinar la care participă nu doar antropologi, ci şi psihologi clinicieni, alţispecialişti din ştiinţele socioumane; interesant de menţionat, în treacăt,exact în aceeaşi perioadă se derulau în România terenuri după ometodologie asemănătoare în cadrul Şcolii lui Dimitrie Gusti;Kluckhohn va studia chiar comunităţile navaho, ajungând autor alunor lucr ări celebre bazate pe acest tip de cunoaştere directă: NavahoWitchcraft (1944), The Navaho Individual and his Development (1947),

Navaho Classification and His Development (1938), Navaho Chant Practice (1940).

Să observăm că dacă primii antropologi erau antropologi decabinet, ulterior antropologia va deveni fundamental o disciplină deteren. A defini terenul antropologic este însă dificil, întrucât există

probabil tot atâtea forme sau tipuri de terenuri antropologice câţi

antropologi, proiecte sau contexte în care au fost iniţiate cercetări deteren există. De exemplu, în 1970, Jean Briggs petrece 17 luni cu ungrup de inuiţi din Canada, departe de civilizaţie, în condiţii de izolareşi dependenţă totală de grup, în 1991 M. Young şi-a f ăcut terenul încadrul poliţiei din Newcastle, M. Carrithers a stat trei ani în Sri Lankaetc. Cum ar trebui deci să fie un teren antropologic? Există câtevaexigenţe sau precondiţii generale: cercetătorul trebuie să aibă capacitatea de a depăşi dificultăţile interacţiunii cu o altă cultur ă decâta sa; terenul să dureze cel puţin doi ani; să înveţe limba grupuluicercetat (instrument f ăr ă de care nu ar putea să interacţioneze direct cumembrii grupului, ci ar avea nevoie de un interpret).

Considerat fondator al antropologiei moderne de teren,

Bronislaw Malinowski a publicat în 1920 Argonau ţ ii din Pacificul deVest – care nu este doar o lucrare despre această populaţie, ci şi o prezentare a propriului teren, a dificultăţilor de interacţiona, de a seintegra şi de a rezista o perioadă mai îndelungată printre membrii uneialte culturi, str ăină antropologului. În această lucrare sunt dejaconturate aceste exigenţe ale muncii de teren: cercetătorul petrece maimulţi ani printre membrii culturii studiate, învaţă limba, participă,observă, înregistrează orice document despre orice aspect al vieţii



249

societăţii studiate. Odată ce reuşeşte să se stabilească în satulindigenilor, cercetătorul trebuie să „alcătuiască un plan clar şi coerental structurii sociale şi să degajeze din încâlceala faptelor legile şinormele tuturor fenomenelor culturale”(B. Malinowski, Argonauts of the Western Pacific. An Account of Native Enterprise and Adventurein the Arhipelagoes of Melanesian New Guineea, 1922). Adesea se

practică o suprapunere categorială între „teren” şi „observaţie participantă”, considerată metoda etalon a antropologiei culturale. Participarea este considerat ă o formă superioar ă de observa ţ ie – antropologul de teren „înva ţă ” de fapt cultura pe care o studiaz ă – aceasta este cunoaşterea directă, informaţia de primă mână asupracăreia reflectează şi teoretizează într-un moment ulterior.

II. CURENTE, Ş COLI, REPREZENTAN Ţ I

Partea a doua a cursului prezintă în cuprinsul a cinci prelegeriistoria antropologiei de la naşterea sa până la apariţia şcolilor naţionale (Marea Britanie, SUA, Franţa, Germania), curentele

principale (evoluţionism, difuzionism, funcţionalism, culturalism,structuralism, antropologie fenomenologică, antropologia interpreta-tivă, antropologia simbolică) şi cei mai de seamă reprezentanţi.Această trecere, poate prea rapidă prin istoria disciplinei, estecompensată de reluarea, în prelegerile următoare – consacrate temelor fondatoare ale antropologiei culturale – a principalelor lucr ări deveniteclasice pentru fiecare temă în parte, punctând de fiecare dată semnificaţia unei lucr ări sau a alteia pentru construcţia teoretică înantropologie. Oricât s-ar dezvolta azi o ştiinţă globală a religiei – religiologia – nu se va putea dezbate problema definirii religiei f ăr ă lucrarea din 1912 a lui Emile Durkheim, Formele elementare ale vie ţ iireligioase, în care se introduce deja distincţia dintre sfera sacrului şi

sfera profanului. Paradigmele consacrate trebuie înţelese în toatenuanţele lor. De exemplu, în perioada naşterii antropologiei ca ştiinţă,

evoluţionismul a fost curentul dominant în câmpul ştiinţelor socioumane. Teoriile evoluţioniste pun accent pe similitudini îndetrimentul diferenţelor, pe noţiunea de progres continuu în istoriaculturilor, pe noţiunea de evoluţie linear ă a umanităţii; umanitatea esteconsiderată ca fiind esenţial una, iar diferenţele, diversitatea suntconsiderate ca manifestări conjuncturale şi istorice; etapele prin caretrec culturile de la stadiul „primitiv” la stadiul „final”, cel „civilizat”



250

sunt aceleaşi (stadiul final fiind în această viziune modelul culturiioccidentale moderne). Toate aceste „premise” ale evoluţionismuluisunt amendabile şi astăzi pot fi considerate depăşite, dar evoluţio-nismul r ămâne o etapă importantă pentru cunoaşterea antropologică.Frazer, Maxwell au fost evoluţionişti, iar Durkheim poate fi consideratşi el un evoluţionist moderat. Reacţiile faţă de evoluţionism augenerat curente noi în antropologie: şcoala culturalistă americană „Personalitate şi cultur ă” – care va pune accentul pe diversitate,considerând că fiecare cultur ă trebuie tratată în funcţie despecificitatea sa, culturile fiind entităţi ireductibile, unitatea genuluiuman fiind dată de posibilitatea societăţii umane de a se diferenţiacultural la infinit.

III. MARILE DOMENII DE CERCETARE ALE ANTROPOLOGIEI CULTURALE Ş I SOCIALE

Marile domenii sau „obiecte” de studiu asupra cărora antropo-logia s-a aplecat cu predilecţie de la constituirea sa ca ştiinţă suntabordate din perspectiva curentelor consacrate în antropologie: evolu-ţionism, difuzionism, invenţionism, funcţionalism, structuralism, post-structuralism, antropologie interpretativă, fenomenologie antropologi-că etc. Studenţii pot urmări astfel modul cum a „crescut” cunoaştereaantropologică în abordarea mitului, religiei, rudeniei etc., dar şi eşeculoricărei tentative de a explica fenomenele sociale şi diversitateasocietăţilor pe baza relaţiei de opoziţie dintre gândirea simbolică şigândirea raţională şi dintre societatea primitivă şi societăţile moderne.

Temelor centrale ale disciplinei le sunt rezervate cinci prelegeri,organizate astfel:

● Mituri, rituri, ceremonii, sărbători;● Religia, sisteme de interdicţii (tabu), sisteme de clasificare

(totem) ;● Sisteme de schimb simbolic. Darul. Sacrificiul. Rudenia;● Sisteme ale eficacităţii simbolice. Magia. Mana. Vr ă jitoria.

Şamanismul ;● Teme actuale ale antropologiei culturale şi sociale. Localizare

şi globalizare. Identitate şi identitate etnică. Naţiune şi naţionalism.Viziuni tradiţionale asupra lumii versus viziuni stereotipizate asupralumii. Antropologia aplicată.



251

Pentru a ilustra modul de abordare – trecerea unei teme printoate curentele care au abordat-o, ne oprim în această prezentaresintetică asupra unor teme privilegiate ale antropologiei culturale şisociale, încă de la apariţia sa ca ştiinţă: mitul, religia, sistemele deinterdicţii. Studiul miturilor, religiei, riturilor, tabuurilor, al tuturor reprezentărilor şi actelor simbolice ocupă un loc aparte în antropologiaculturală şi socială. Dacă simbolul – cum spune Ernest Cassirer – neapare ca un „sesam al lumii culturale” şi dacă putem defini cultura cafiind „ordinea simbolică a lumii” (viziunea asupra lumii – la IonIonică în cadrul Şcolii de la Bucureşti), descifrarea semnificaţiilor pecare le au lumile simbolice este calea de acces spre înţelegereaculturilor şi totodată spre acele elemente culturale care fac posibilă ordinea într-o societate.

1. Mitul

Mitul a constituit o preocupare constantă a antropologieiculturale de la începuturile sale. Un bogat material etnologic despremituri a permis compararea acestora. S-a observat că, în ciuda mariidiversităţi a miturilor, există teme şi motive mitice comune, a căror recurenţă le-ar putea impune ca „universale” (Frazer considerafecunditatea un mit generalizat). Miturile nu sunt însă, pentruantropolog, doar povestiri despre originea lumii, a fenomenelor naturiişi a omului (aşa cum consider ă filologii, de pildă). Mai mult decât o„poveste”, mitul conţine şi cultivă într-o societate atitudini,ataşamentele general împărtăşite. Mitul nu este nici o fabulaţie (o falsă reprezentare a lumii), absurdă în ultimă analiză. „Mytos” a fostconsiderat multă vreme ca opus lui „logos” (raţiunii). În analizele luiClaude Levi-Strauss ni se relevă, dimpotrivă, că mitul transmite nudoar viziunea despre lume comună grupului (având deci funcţia de auni grupul prin reprezentările colective şi soluţiile pe care le ofer ă la

problemele omului), ci, mai mult decât atât, legile de funcţionare ale

gândirii. Şi gândirea mitică şi gândirea modernă recurg la aceleaşioperaţii logice şi reguli de combinare: opoziţii, inversiuni, substituţii,multiplicare etc.

Tot ceea ce trebuie să facă omul, toate actele prescrise de rit seîntemeiază pe mit. Mitul descrie situaţia exemplar ă şi acteleexemplare săvâr şite de zei şi recreate de rit în mod periodic(sevorbeşte despre complexe mitico-rituale). În Sathapatha Brahmana



252

VII 2,1,4 apare expres formulată ideea: „Noi trebuie să facem ceea cezeii au f ăcut.” În toate culturile există serii întregi de acte prescrise şiacte interzise deodată cu explicaţia că aşa au procedat în aceeaşisituaţie sau „la început” zeul, eroul civilizator, str ămoşul etc. Odihnadin timpul sărbătorii imită şi ea gestul primordial al lui Dumnezeu,care s-a odihnit în a şaptea zi după ce a creat lumea şi omul, cum scrieîn Facerea (2,2): s-a odihnit de toate lucrurile sale, pe care le-a f ă cut.Şi în Noul Testament apare, în chiar cuvintele lui Iisus, ideea că întregmesajul său se refer ă la un exemplu ce trebuie urmat: „Că v-am datvouă pildă, ca, precum v-am f ăcut Eu vouă, să faceţi şi voi.” (Ioan 13, 15)şi „Cel ce crede în mine va face şi el lucrurile pe care le facEu…”(Ioan, 14, 12). Calendarul religios repetă toate actele Creaţiei.Anul nou este renaşterea periodică a timpului, fiecare a şaptea zi estedestinată repaosului ritualic, ziua liturgică, lumea intr ă în fiecare aşaptea zi în timpul sacru, care reactualizează viaţa şi r ăstignirea luiIisus. La fel stau lucrurile în toate culturile, în toate marile religii.M. Eliade constată, aducând numeroase ilustr ări, că la omul arhaic „nunumai ritualurile îşi au modelele lor mitice, dar orice activitate umană îşi dobândeşte eficacitatea în măsura în care repetă exact o acţiune

săvâr şită la începutul timpurilor de un zeu, un erou sau un str ămoş”(Mitul eternei reîntoarceri, 1991, p.26).Mitul a fost considerat multă vreme ca fiind suprapus ritului (în

general, toate abordările mitului până la Cl. Levi-Strauss). Mitul esteînsă mai mult decât ritul (sau decât „reţeta” pentru rit), cum seobservă, de pildă, în mitul marii treceri, unde descrierea ceremonieifunerare nu epuizează mitul; gândirea mitică trece „dincolo”, însoţeştemintea umană într-o ceremonie mitică, în prelungirea celei terestre,mitul devenind astfel un instrument de cunoaştere: el are acces acolounde vederea obişnuită nu are, mitul „ştie” acolo unde, de pildă, ştiinţamodernă nu are un r ăspuns (viaţa omului după moarte).

Miturile exprimă idei universale, categorii fundamentale ale

mentalului colectiv sau individual dintotdeauna, ceea ce invalidează ipoteza existenţei unui mental prelogic – care ar fi caracteristicsocietăţilor „primitive”; mitul pare să fie un „raţionament” careînsoţeşte, justifică, întemeiază un „comportament” şi deci nimic nu neîndreptăţeşte să consider ăm gândirea mitică şi omul mitic iraţionale şitotal opuse omului modern (care ar fi „raţional”). La o legitimare aactelor umane printr-un model extra-uman recurg atât primitivul, cât şimodernul.



253

2. Religia. Antropologia religiei

Ştiinţa religiilor este mai veche şi mai amplă decât cercetările propriu-zis antropologice. Antichitatea ofer ă o mare cantitate de datereferitoare la faptele religioase ale grecilor, romanilor şi ale popoa-relor cu care aceştia au venit în contact şi o primă încercare decomparaţie şi sistematizare; în Antichitate apar şi interpretările psiho-

logice – sociologice – filosofice ale religiei. Protagoras, în dialogul Protagoras al lui Platon, spune despre omul religios: „Omul participant la demnitate (datorită întrudirii cu zeii) a fost singura dintref ă pturi care i-a cinstit pe zei şi a început să le ridice altare şi statui”. Seconsider ă că perioada patristică şi medievală nu cunoaşte studiulobiectiv al faptului religios, tocmai pentru că acesta presupune „oanumită distanţare faţă de religie”.

Perioada descoperirilor geografice (începând cu secolul XV)acumulează date, informaţii, materiale referitoare la credinţelereligioase ale popoarelor colonizate), inaugurând o nouă etapă înstudiul religiilor, care poate fi considerată încheiată odată cu apariţia,în secolul XIX, a ştiinţei moderne a religiilor.

Ştiinţa modernă a religiilor stă sub semnul unei duble emanci- pări:

– faţă de filosofie, care punea în discuţie cu precăderevalabilitatea faptului religios;

– faţă de teologie, preocupată preponderent de argumentareavalidităţii acestor fapte religioase .

Vorbim despre o ştiinţă a religiilor în sensul a două tendinţe:1) tendinţa de a pozitiva faptele religioase, descrierea lor ca

fapte observate şi explicate, sau ale căror manifestări vizibile pot fidescrise şi explicate;

2) tendinţa de a considera faptul religios ca fapt cultural, ca şicelelalte fapte culturale: limba, mitul, arta.

Primele abordări ştiinţifice ale religiei sunt marcate de o serie de

principii comune: – ideea că religia este un produs cultural, o creaţie a omului într-o

anumită etapă a istoriei omenirii; ştiinţa şi raţiunea nu păreau dispusesă accepte nici o realitate supranaturală;

– schema pozitivistă de interpretare a religiei este una tipicevoluţionistă la începutul său, premisa sa de bază fiind aceea că religia



254

apar ţine unui stadiu primitiv, mitic, fabulatoriu al istoriei omenirii, decare aceasta se va emancipa ulterior;

– obsesia originii religiei (M. Eliade, Marc Bloch): toate teoriileacestei prime etape a elabor ărilor ştiinţifice asupra religiei caută unmoment prim al apariţiei religiilor.

Schema evolutivă aplicată atât istoriei culturii, cât şi religieiapar ţine lui H. Spencer. Iată cele mai importante principii evoluţio-niste:

− dezvoltarea societăţii se supune unei aceleiaşi legi generale ;− evoluţia presupune trecerea prin aceleaşi stadii ;− evoluţia este lentă, dar constant progresivă.În ciuda acestor principii dogmatice şi dovedite ulterior eronate,

etapa evoluţionistă a produs unele rezultate semnificative pentru problematizarea ulterioar ă a religiei de către ştiinţa religiei, inclusiv decătre etnologie, antropologia culturală şi socială.

Max Müller este considerat întemeietor în ştiinţa modernă areligiilor. În 1897 el pune bazele unei opere enciclopedice de textereligioase The Sacred Books of the East . Lucrarea sa Mitologiacomparat ă , scrisă la numai 24 ani (1856), este considerată „actul de

naştere a ştiinţei religiilor”. În concepţia sa, în om există un simţ aldivinului şi ideea de infinitate. Omul nu se naşte cu acest simţ, ci îldobândeşte în contact cu realitatea sensibilă. Müller s-a ocupatîndeosebi de religiile vedică şi greacă. Omul atribuie prin limbaj calit ăţ i lumii sensibile: str ălucitorul, puternicul, apoi personifică şiatribuie aceste calităţi: cerul, considerat iniţial locul infinitului, devineulterior divinitatea etc. Şi el consider ă, ca toţi evoluţioniştii, că există o formă primitivă a religiei pe care o identifică în Vede, unde există mai mulţi zei, dar numai unul este considerat suprem.

Ed. B. Tylor, autorul cunoscutei lucr ări Primitive Culture (2 vol., Londra, 1871), considera animismul („credinţa în fiinţespirituale”) cea mai rudimentar ă formă de religie. Omul descoper ă în

afara sa un principiu de acţiune diferit de al său. Visul, transa, moarteaconduc la ideea de suflet ca fiind altceva decât corpul . Apare ideea despirite ale mor ţilor, benefice/primejdioase; în ce priveşte transforma-rea credinţelor religioase, Tylor considera că iniţial apar diferite formede politeism în cadrul cărora, prin ierarhizarea multiplelor zeităţi, seajunge la monoteism; animismul este astăzi depăşit, deşi în vremea luiTylor devenise un model de explicaţie pentru toate formele de religiecunoscute.



255

Astăzi, toate presupoziţiile sale sunt invalidate radical:− credinţa în spirite nu este universală ;− monoteismul nu a apărut din politeism ;− există şi credinţa într-o putere supremă, credinţa într-o Fiinţă

supremă ;− chiar şi în culturile arhaice, religia este un fenomen mai

complex decât animismul.J.G. Frazer, autorul foarte cunoscutei Creanga de aur (iniţial

apărută în 2 volume la Londra 1890; la a treia ediţie, între 1907-1913,ajunge la 12 volume), considera că magia ar sta la originea religiilor.Magia ar fi înrudită cu ştiinţa, căci presupune existenţa unor atitudiniidentice ale vieţii psihice, ale intelectului uman. Frazer elaborează olege care seamănă cu legea lui Comte: omenirea trece de la magie lareligie, apoi la ştiinţă; când magia devine ineficientă în a controlaspiritele, se trece la religie. Hubert şi Mauss vor critica această teorie:nu s-au descoperit societăţi care să nu fi avut vreodată religie şi deci să fi avut într-o etapă anterioar ă doar magie – ele par să fi coexistatdintotdeauna ca două componente str ă vechi ale viziunii omului asupralumii.

Creanga de aur, deşi depăşită ca teorie, este valabilă încă pentrucolecţia de fapte asupra religiei primitive.Depăşirea problemei „originii”, odată cu lucrarea Formele

elementare ale vie ţ ii religioase a lui E. Durkheim, a însemnat un real progres în cunoaşterea religiei. „Nu există un moment anume în caresă fi apărut religia; aşadar, problema religiei nu trebuie să fie pusă însensul unui început absolut” ( Formele elementare ale vie ţ ii religioase, 1912). Există însă o formă ce poate fi considerată cea mai simplă areligiei, cea totemică. Dacă definiţiile date religiei, anterior luiE. Durkheim, se bazau pe noţiunea de supranatural, de „adevăr ocult”,definiţia sa are un sens mai larg: există o ordine a sacrului, diferită decea a profanului, sacrul fiind superior profanului, sacrul şi profanul

fiind, aşadar, două niveluri ierarhizate ale realităţii, două lumi ce par să nu aibă nimic în comun. Deosebirea dintre ele constă într-oeterogenitate de natur ă – pentru a trece din profan în sacru este nevoiede o totală transformare a individului, aceste două lumi fiind separate

prin tabu, prin sancţiuni severe. Dar şi fenomenele magice suntdeosebite radical de cele profane. Ce separ ă, aşadar, magia de religie?

Biserica, o comunitate morală, o societate, deci o „totalitate decredincioşi”, împărtăşind aceeaşi credinţă. Religia este un fapt



256

împărtăşit cu alţii, social. Magia nu. „Magicianul are doar clienţi, nu oBiserică.” Cu aceste distincţii pe care le introduce, definiţia dată reli-giei de E. Durkheim este foarte importantă, atât pentru antropologie,cât şi pentru sociologie: religia este „un sistem de credin ţe şi practicilegate de lucrurile sacre, adică separate, interzise; credinţe şi practicice unesc într-o singur ă comunitate morală, numită Biserică, pe toţi ceicare le acceptă” (p. 50, 58).

Weber accentuează legătura dintre tipul de organizare socială şicel religios, politic, economic. Aproape toate lucr ările sale – Sociologia religiei, Economie şi societate, Etica protestant ă şi spiritul capitalismului – conţin o problematică religioasă.

Analizele sale se focalizează pe: figura liderului charismatic, persoana divină Iisus Hristos, virtuosul religios ascet, călugăr, sufit,derviş. Carisma este o putere aparte prin care cel care o deţine îi poateinfluenţa pe ceilalţi. Weber analizează şase sisteme religioase:hinduism, budism, confucianism, iudaism, creştinism, islam.

Deşi analiza eticii protestante şi relaţia acesteia cu spiritulcapitalismului sunt contestate (vezi lucrarea lui Phipippe Besnard

Protestantisme et capitalisme, 1970), totuşi ideea că religia nu are

numai rolul de a genera ordinea, ci şi schimbarea, inovarea esteimportantă.După Weber, marile sisteme religioase propun, fiecare, o cale, o

„metodă de viaţă”: „O acţiune motivată magic sau religios esteorientată în constiutuţia sa primar ă spre această lume. Acţiunilemotivate magic sau religios trebuie îndeplinite „«ca să-ţi meargă bineşi să tr ăieşti mult pe pământ» (…)”.

Aceste acţiuni sunt deci de tip raţional, înţelegând prin raţionaleacţiunile orientate de mijloace şi scopuri, care, aşadar, păstrează logicaşi regulile experienţei.

În Etica protestant ă şi spiritul capitalismului, „metoda de viaţă”ascetă, sobr ă promovată de protestantism devine un factor favorabil

avântului capitalismului. Reforma este un moment important îndezvoltarea Europei moderne, care însă nu poate explica totul. Calvina admis împrumutul cu dobândă, deşi Biblia condamna camăta, dar asta nu face din el părintele capitalismului modern. Conducător al unuioraş comercial în pragul falimentului, Calvin a încuviinţat o nouă atitudine faţă de ban – ideea de „creştin activ”, slujind pe Dumnezeu şi

pe ai săi prin vocaţia sa.



257

Mentalitatea calculată, orientată spre profit este vectorul unei noiatitudini, care, deşi motivată religios, are în fundal raţionalizarea vieţiieconomice.

Omul este eliberat de vechiul blestem biblic ce apasă asupra bogatului, asupra strângătorului de averi şi de bani. Un buncomerciant nu era automat un creştin r ău, dacă el urma o vocaţie. Ca şicalvinismul, catolicismul a introdus, de asemenea, inovaţii menite să simplifice practicarea îndatoririlor religioase pentru oamenii „vremurilor noi”, ceea ce demonstrează apariţia, în zorii capitalismului, a unei noietici, care sprijină orientarea în viaţa de aici spre căutarea profitului.

Max Weber va căuta, de asemenea, să vadă şi în cazul altor sisteme religioase care este morala economică a acestora şi în ce mod

poate să apar ă o nouă „mentalitate economică” (1915-1919: Moralaeconomică a marilor religii, eseu de sociologie religioasă comparat ă ). Înaproape toate religiile, lucrurile pentru care se roagă credincioşii şi încare sper ă sunt lucruri sau bunuri pământeşti: sănătate, o viaţă lungă,

bogăţiile. Numai tipul numit de Weber „virtuosul religios” aspir ă la bunuri de alt fel decât cele terestre: mântuirea, salvarea sufletului,sfinţenia, dar nici acestea nu sunt totdeauna privilegiul exclusiv al

lumii de dincolo. De fapt, omul preocupat de mântuirea sa caută înreligie o orientare pentru viaţa sa de aici, o regulă de comportamentcotidian. Ideea de mântuire/salvare, prezentă în toate religiile, esteveche de când lumea. Dar şi interesele legate de lumea de aici sunt lafel de prezente dintotdeauna: dorinţa de eliberare de suferinţă, defoame, de moarte – în viziunea lui Weber acestea ar comanda în moddirect acţiunea umană. În disputa sa împotriva călugăriei, Luther revaloriza valoarea şi importanţa profesiei – „Beruf” nu exprimă doar „starea (poziţia)”, ci şi vocaţia –, implementarea ei este o datorie caretrebuie realizată în această lume. Profesia este cea mai înaltă activitatea creştinului. Prin munca sa, susţinea Calvin, omul slăveşte aici pe

pământ pe Dumnezeu. Omul lui Calvin este de o extremă eficienţă

socială. Reuşita în profesie este o stare de graţie. Munca îi înlătur ă omului neliniştile metafizice, în sfera activităţilor sale el va obţinegraţia. El va reinvesti continuu profitul şi va consuma cu sobrietate,căci trândăvia şi consumul sunt condamnabile şi atrag pierdereagraţiei. Acest ascetism, religios în motivaţiile sale iniţiale, este totuşi,

prin consecinţele practice, economic şi deci profan. Importanţa teorieilui Max Weber asupra religiei – deşi amendată în numeroase puncteale sale şi pasibilă de multe nuanţări – este dată de introducerea în



258

analiză a unor factori multipli ai cauzalităţii sociale şi de analizainteracţiunii dintre atitudinea religioasă a omului şi atitudinea sa înlume.

„Suntem fiinţe culturale – scria el – înzestrate cu capacitatea şivoinţa de a lua o atitudine deliberată faţă de lume şi de a a-i dasemnificaţii”. Acţiunea umană se bazează pe sensul atribuit de actoriisociali, de modul cum actorii interpretează situaţiile sociale, desemnificaţiile pe care le acordă implicării lor în acţiunea socială.Sensul acţiunilor este şi el rezultatul interacţiunii sociale. A înţelegesensul cu care actorii învestesc acţiunile este cheia explicării lor.Weber iniţiază o atitudine nouă a cercetătorului faţă de societăţile şiculturile studiate: orientarea antipozitivistă, interpretativă în ştiinţelesocio-umane pune accent pe comprehensiunea, înţelegerea sensuluisubiectiv al comportamentului uman.

Analizele sale vor fi decisive pentru dezvoltarea ulterioar ă aantropologiei în Marea Britanie şi SUA. Curentul antropologieiinterpretative va acorda o atenţie deosebită Weltanschauung-ului(viziunii asupra lumii); în cadrul acestui curent, C. Geertz, cel mai deseamă reprezentant, avea să susţină că orice cultur ă dezvolt ă o

coeren ţă internă cu valoare cognitivă – viziunea simbolică asupralumii.

Metoda fenomenologică pune accent pe comprehensiuneafaptului religios; propriu acestei abordări este faptul că, „plecând de larespectarea caracterului specific al acestuia, renunţă să-l explice prinreducerea sa la orice alt tip de fenomen” (Velasco,1997). Religia poatesă îndeplinească o func ţ ie social ă , dar cunoaşterea sa nu se poatereduce la a studia acest aspect. Metoda fenomenologică este o cale deacces spre lumea interioar ă a formelor materiale create de spirituluman; comprehensiunea „se realizează prin punerea între paranteze a

problemei adevărului şi a valorii faptelor religioase, concentrându-seasuprea captării sensului interior”(Velasco, 1997).

G. van der Leeuw, reprezentant al şcolii olandeze a ştiinţeireligiilor, distinge între obiectul religiei – diverse manifestări aleacesteia – şi subiectul religiei – omul religios, pentru ca ulterior să analizeze raportul dintre obiectul şi subiectul religiei. Deşi cea maiimportantă lucrare a sa, Phenomenologie der Religions (Tű bingen,1933), este o lucrare de referinţă în domeniu, Leeuw este criticat

pentru a fi moştenit „viciile evoluţioniste” anterioare în cunoaştereareligiilor.



259

Alţi reprezentanţi de seamă ai analizei fenomenologice a religiei

sunt Joachim Wach şi Rudolf Otto. Mircea Eliade este, de asemenea,considerat un reprezentant al curentului fenomenologic de interpretarea religiei, îndeosebi prin Tratatul de istoria religiilor – o sistematizarea fenomenului religios pornind de la manifestările prin care acesta seface vizibil (hierofaniile), dar şi prin analiza sa asupra sacrului ca

structur ă proprie omului şi care nu dispare decât odat ă cu omul .Metoda fenomenologică în analiza religiilor permite evidenţiereastructurii faptului religios prin intermediul compar ării celor maidiverse manifestări ale acestuia şi a semnificaţiilor lor. Pentru Rudolf Otto, definitoriu pentru sacru este caracteristica sa de a fi „cu totulaltceva”, diferit de profan şi de tot ceea ce există, diferit de orice altă experienţă. Omul simte, preia această categorie a spiritului – care estesacrul, că Dumnezeu este origine şi cauză transcendentă a tot ceea ceexistă. M. Eliade va orienta la rândul său cercetarea religiilor spreaceastă categorie a sacrului, dar şi spre revelaţia sa în lume,hierofaniile – manifestări prin care ceea ce este sacru (hiers) apare( phanein) în lume, în istorie. Dacă riturile şi credinţele sunt atât de

diferite de la o cultur ă la alta, de la o religie la alta, trebuie să existe ocategorie care să fie definitorie pentru toate religiile. Aceasta numaisacrul poate să fie, el fiind realitatea însăşi. Experienţa religioasă esteuna integrală şi de aceea are puterea de a întemeia comportamenteleumane. „Sacrul şi profanul” – ipoteza sa că sacrul nu dispare, ci

persistă în profunzimea inconştientului omului modern – a avut oinfluenţă deosebită asupra studiului religiilor, generând şi o nouă atitudine metodologică faţă de faptele simbolice şi religioase. „Omula-religios al societăţilor moderne este încă hr ănit şi ajutat deactivitatea inconştientului său, f ăr ă să atingă însă o experienţă şi oviziune a lumii cu adevărat religioasă. Inconştientul îi ofer ă soluţii la

problemele propriei existenţe, îndeplinind astfel rolul religiei …

posibilităţile de a ajunge la o experienţă religioasă a vieţii zac ascunseundeva în str ăfundurile conştiinţei lor.” Atitudinea non-religioasă aomului modern echivalează cu a doua cădere a omului, după căderealui Adam; şansa sa de a tr ăi din nou ca fiinţă integrată în unitatea dată experienţei vieţii de religie există încă în om.



260

Abordarea religiilor lumii ca „structuri de sens” şi sistemesimbolice a constituit un pas înainte în cunoaşterea vieţii religioase aomului. „Multă vreme, spunea G. Dumezil în prefaţa la Tratatul deistoria religiei, căutarea acelui „ceva care apare ca un element comunal tuturor religiilor, indiferent de numele sub care apare în diferitereligii: sacer , numen, hagnos, thambos, brahman, dao, graţia creştină etc. – nu ar fi altceva decât variaţii ale „manei”. Astăzi, ceea cecaptează atenţia în studiul religiilor, spune Dumezil, „nu mai esteaceastă for ţă difuză şi confuză, a cărei raţiune o regăsim peste tot (…),ci, dimpotrivă, structurile, mecanismele, echilibrele constitutiveoricărei religii şi definite, discursiv sau simbolic, în orice teologie, înorice mitologie, în orice liturghie”.

În prelungirea analizei lui R. Otto asupra sacrului ca fiind „cutotul altceva”, Eliade consider ă că sacrul reprezintă o categorieconstantă şi specifică religiei, însă ea reprezintă, mai mult decât atât, ocategorie prin care se exprimă ideea că ceva „ireductibil real există înlume” în raport cu fluctuaţiile permanente ale realului.

În concluzie, reţinem că religia poate fi definită ca fapt social ,dar şi ca fapt cultural şi fapt social total, având implicaţii decisive în

toate domeniile vieţii: ordinea morală, simbolică, economică, politică,organizarea socială.Durkheim a pus în dificultate analiza religiei ca fapt negativ

(„opium pentru popor”, cum s-a spus la un moment dat) şi a evidenţiatfuncţia pozitivă a religiei în toate societăţile.

Să reţinem funcţiile religiei:a) explicativă – în orice religie este conţinută o cunoaştere asupra

apariţiei omului, cosmosului, societăţii; b) de organizare – tocmai pentru că presupune o ordine în întreg

universul, reguli şi ierarhie ;c) securizantă – „aduce la un nivel suportabil neliniştile,

tensiunile, căutările omului”, inducând speranţă şi încredere într-o

dreptate implacabilă;d) integratoare socializatoare – împărtăşind aceleaşi credinţe şiavând aceleaşi reprezentări, credincioşii sunt uniţi prin partea comună a ştiinţei lor, conştiinţa colectivă;

Abordate ca sisteme semnificante, ca sisteme de simboluri,religiile r ăspund unei căutări a sensului în lume; în cadrulantropologiei interpretative, „religia este un sistem de simboluri careacţionează astfel încât să trezească în oameni motivaţii şi dispoziţii



261

puternice, profunde şi durabile, formulând concepţii de ordin generalcu privire la existenţă”(Clifford Geertz).

M. Eliade susţinea că Occidentul, care a mizat câteva secole peştiinţă în detrimentul religiei, pare să acorde în epoca noastr ă ceva maimultă atenţie sistemelor religioase ale Orientului, unde credinţelereligioase sunt încă principiul organizant al vieţii; iar întoarcereaOccidentului descumpănit către un Orient mitificat are, probabil,sensul unei căutări a „căii, adevărului şi vieţii”, adică a sensului

pierdut prin îndepărtarea de religie.De altfel, această îndepărtare a fost numai de fond, căci

numeroase acţiuni şi instituţii sociale sau politice păstrează formainstituţiilor religioase, care, în cele mai multe cazuri, a stat la originealor: drapelul şi simbolurile de pe drapel, jur ământul pe Biblie al

preşedintelui, sărbătorirea Revoluţiei, aprinderea flăcării la mormântulsoldatului necunoscut etc. ; acte laice ca fond şi ca scop, formal elesunt religioase şi au aceeaşi funcţie ca şi faptele religioase: delegitimare, de justificare, de comunicare şi întărire a comunităţii.

3. Sistemele de interdic ţ ii şi semnifica ţ ia lor antropologică

Dacă mitul creează decorul pentru viaţa socială, iar ritul pozitivsau cultul pozitiv sunt expresia simbolică a acţiunilor sociale, riturilenegative (interdicţiile sau tabuurile) ne arată cum devine efectivă această ordine. Încălcarea interdicţiilor atrage după sine aplicarea unor

sanc ţ iuni grave. „Prohibiţia legată de tabu, după J. Martin Velasco, se bazează în mod esenţial pe caracterul primejdios al realităţii interziseacţionând, în plus, şi la nivel inconştient.”

Interdicţiile sunt justificate printr-un sistem de credin ţ e şireprezent ă ri care modelează ataşamentele indivizilor faţă de valorilegeneral împărtăşite într-o societate; sunt fapte culturale întâlnite

pretutindeni, lucru pus în evidenţă şi de existenţa unui bogat materialetnografic referitor la acestea. „Fiind mai uşor de enumerat ceea ce nu

trebuie f ăcut decât ceea ce trebuie sau poate fi f ăcut – spuneA. van Gennep – teoreticienii au găsit la diverse popoare liste extinsede tabuuri, prohibiţii şi interdicţii etc.” (1996/1909).

La ce se refer ă ele? După etnologul francez Claude Riviere,interdicţiile se refer ă la variabile diferite: sex, vârst ă , clase sociale,

status, grade diferite de ini ţ iere religioasă , spa ţ iu, timp: „Distincţiileîntre tabuurile religioase (să nu mănânci timp de o or ă înainte de



262

euharistie) şi interdicţiile politice (afişajul interzis, contravenienţii vor plăti amendă), între interdicţiile morale (să nu ucizi) şi interdicţiiledisciplinare (înscrise în statutul unei asociaţii), între tabuul raţional (să nu produci poluare) şi tabuul superstiţios (să nu treci pe sub o scar ă)ne obligă să luăm în considerare diferitele variabile, ca de exempluvârsta (copii/adulţi, fraţi mai mari, fraţi mai mici), sexul (tabuurimestruale), extinderea câmpului social (tabuuri etnice, totemice,familiale, individuale), statutul persoanelor (interzis celor iniţiaţi,

brahmanilor), timpul(zile şi ore în care anumite acţiuni sunt interzise,tabuuri permanente sau temporare pe perioada doliului sau agravidităţii, evoluţia de la o epocă la alta), spaţiul (ceea ce e interzis întemplu e permis în altă parte), simţurile (interdicţia de a vedea, de aatinge, de a mânca).”

Putem clasifica teoriile explicative ale tabuurilor în: teoriisociologice, teorii psihanalitice, ale ştiinţelor religiei şi antropologice.Însă, în măsura în care, generic, interdicţiile se refer ă lacomportamentul uman, sociologii, psihologii, antropologii sunt înegală măsur ă îndreptăţiţi să se intereseze de studiul tabuurilor. Teoriilesociologice care au în centru „ordinea socială” constată că acesta este

un concept destul de abstract în absenţa altor concepte care să-l facă mai „vizibil”. Termenul de interdicţie, regulă de comportament, tabu joacă un rol important în explicitarea modului cum este posibilă ordinea socială, raportând ordinea la baza sa psihologică – sentimente,ataşamente ale indivizilor. Durkheim a introdus pentru aceastatermenul de sentimente colective, Pareto vorbeşte de un „sentiment alierarhiei” etc. Semnificaţia antropologică a interdicţiilor nu poate faceabstracţie de funcţia lor socială. Între ideea existenţei unor regiuniontologic diferite şi ideea existenţei unor limite ale comportamentuluiuman există o legătur ă logică: accesul individului în regiuni ontologic„diferite” este semnificativ şi corespunzător „diferit”: „Nu te apropiaaici, ci scoateţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci

este pământ sfânt”( Ie şirea, 3, 5). Dar ce au în comun toate aceste atâtde diverse interdicţii? Am văzut deja că ele funcţionează ca reguli decomportament, căci nici o societate nu lasă la voia întâmplării, în afararegulii, comportamentele indivizilor. Am văzut, de asemenea, că există şi alte elemente comune ale tabuurilor din societăţile cele maidiverse. O categorie importantă o constituie distincţia primejdios /securizant şi se refer ă prin urmare la regulile de interacţiune aleomului cu mediul său natural – după cum prima categorie, aceea care



263

f ăcea distincţie între comportamente socialmente dorite /socialmentenedorite, regla interacţiunea individului cu mediul său social. Toatecategoriile de distinc ţ ii pe care le introduc interdictiile sunt importante şi formeaz ă un sistem, sistemul de interdic ţ ii.

Van der Leeuw observă că nu putem deduce elementul comundin categorii diverse de interdicţii pe baza elementului „primejdios”.„La băştinaşii maori, spune el, tapu poate însemna deopotrivă „murdărit” şi „sfânt”. Trebuie deci să existe o categorie mai generală decât polaritatea primejdios/inofensiv şi care să ne permită să disociem funcţia esenţială a tabuurilor.Funcţia cea mai importantă atabuurilor pare să fie, aşadar, aceea de a introduce distincţii, graniţe,între: sacru/profan, iniţiat/neiniţiat. După Mircea Eliade, interdicţiile – în semnificaţia lor ultimă – se refer ă la categorii ontologic distincte, laregimuri diferite ale realului.

Ca şi în cadrul altor teme, de fiecare dată trebuie ar ătat că studiulunui fapt cultural universal, prezent în aproape toate culturile, sedatorează nu atât acestei prezenţe universale, cât datorită uneisemnificaţii aparte pe care o are.

Prezenţa în toate culturile a unor fapte care necesită o de-codare

simbolică permite şi în alt sens disocierea unui numitor comun alacestora, conform proiectului iniţial al antropologiei culturale.Interdicţiile exprimă în toate culturile existenţa unor praguri întreregimuri ontologic diferite (sacrul/profanul), spaţii sociale diferite(clasa inferioar ă nu are acces acolo unde clasa superioar ă are), timpconsacrat în mod radical diferit (al sărbătorii/al muncii),

primejdios/inofensiv, permis/nepermis, semnificativ/ nesemnificativ.


1. M-O. Geraud, ş.a., No ţ iunile cheie ale etnologiei. Analize şitexte, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

2. P. Bonte, M. Izard, Dic ţ ionar de etnologie şi antropologie,Editura Polirom, Iaşi, 2000.



264

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Prof.univ.dr. GRIGORE NICOLA

SEMESTRUL II

OBIECTIVE

Disciplina Istoria Psihologiei urmă re şte să releve studen ţ ilor evolu ţ ia psihologiei, atât din perspectiva idea ţ iei psihologice, care sereg ă se şte la filosofii antici, la cei din Evul Mediu, Rena ştere şi

Iluminism, cât şi din perspectivă ştiin ţ ifică , începând cu înfiin ţ area primului Laborator de psihologie experimental ă (1879 – Leipzig) şi până în actualitate. Ea reliefează traseul evolutiv al conceptelor psihologice şi modul în care acestea se reg ă sesc în diferite paradigme sau curente psihologice, inclusiv în psihologia românească . Perspec-tiva istorică are drept scop să ofere studen ţ ilor posibilitatea de aîn ţ elege o serie de paralele conceptuale, dar şi strict istorice, oferin-du-le totodat ă , şi posibilitatea unei abord ă ri holiste a fenomenului deevolu ţ ie a gândirii umane, de a cunoa şte curentele mari ale cercet ă rii şi teoriei psihologice şi principalele lor personalit ăţ i, istoricul dezvol-t ă rii psihologiei în România.

I. INTRODUCERE

Studiind Istoria Psihologiei, studentul de astǎzi are revelaţia unuirelief, deci a unui peisaj cu trei dimensiuni: oameni, idei, contextsocial. Se aflǎ în faţa unei moşteniri; cum orice moştenire are menireade a fi folositǎ, aventura parcurgerii mai multor secole de gândiregenereazǎ ideea presantǎ „La ce foloseşte?”. Înainte de toate, în istorieidentificǎm baza pe care ştiinţa psihologicǎ de astǎzi a cumulat treptatcinci principii de determinism în funcţionarea psihicului uman:

1) principiul determinǎ rii biologice, în dublu sens:a) psihicul este o funcţie a sistemului nervos ce constǎ în orien-tarea „sub formǎ de imagini” a lumii obiective (interne şi externe);

b) psihicul este forma superioar ǎ de reglaj a relaţiei individuluicu mediul, îndeplinind astfel o funcţie de adaptare, deci de „problemsolving” pentru supravieţuire;

2) principiul determinǎ rii sociale: homo sapiens este diferit derestul lumii vii prin faptul cǎ „înmagazineazǎ” şi „împrumutǎ”



265

experienţǎ de specie. Uneltele, limbajul, conceptele, algoritmii,valenţele obiectelor, chiar expresiile emoţionale, mecanismele dedecentrare şi empatie, chiar tot ce a putut acumula omenirea înmilenara ei existenţǎ sunt însuşite, folosite şi dezvoltate de fiinţaumanǎ. Acest pressing nu diminueazǎ statusul personalitǎţii umane înraport cu „animalul suveran şi independent”. Experienţa împrumutatǎ dǎ conţinut individuaţiei, construcţiei sufleteşti a fiecǎrei persoane,astfel cǎ tot ce „împrumutǎ”serveşte tot la construcţia identitǎţii

personale; însuşind „fondul comun”, omul îşi alimenteazǎ potenţialulde „a fi”, „acţiona” şi „a avea”, câştigându-şi „dreptul la diferenţǎ” şila originalitate;

3) principiul dezvolt ă rii: orice funcţie psihicǎ este supusǎ principiului învǎţǎrii şi dezvoltǎrii; nici un fenomen, nici o stare saucompetenţǎ nu pot cǎ pǎta o explicaţie suficientǎ f ǎr ǎ aportulexperienţei cǎ pǎtate prin interacţiunea subiect-mediu. Cunoscutul

psiholog Hebb, la r ǎspântia de veacuri XIX şi XX, se pronunţa printr-unmodel geometric asupra raportului dintre „ereditar” şi „dobândit”: aaprecia aportul unuia sau altuia este ca şi când te-ai întreba care estecontribuţia lungimii sau lǎţimii în determinarea suprafeţei unui

dreptunghi. Orice funcţie psihicǎ se dezvoltǎ în timpul vieţii, fiind înfapt produs al dezvoltǎrii. Factorii de progres ai acestui proces ţin de particularitǎţi neuro-funcţionale, mediul de viaţǎ, conţinuturile şiritmurile activitǎţii. În istoria gândirii psihologice, locul demonilor afost revendicat de „factorii ereditari” sau „formele native ale

psihismului”. În psihologia modernǎ, problematica genezei funcţiilor psihice reprezintǎ o „schelǎ” pentru construcţia unei noi metodologii:studiile genetice, excelând în Şcoala piagetianǎ de la Geneva, audeschis o magistralǎ spre natura imaginii, gândirii, personalitǎţii.Recunoaşterea tacitǎ sau declaratǎ a acestui principiu a generatdomenii noi în aplicaţiile psihologiei, cum sunt creatologia,

psihoterapia şi formarea mentoralǎ a carierei; de asemenea, a impus

criterii noi învǎţământului şi psihodiagnozei;4) principiul ac ţ iunii: orice organism se aflǎ într-un raport activcu mediul în care tr ǎieşte; psihicul deserveşte acest proces, dar este şiinfluenţat prin conţinut şi procesualitate de aceastǎ interacţiune.Subiectul uman învaţǎ sǎ raporteze scopurile par ţiale ale acţiunilor (dispuse în serii continue sau paralele) la scopul ultim al activitǎţii.Tocmai acest gen de procesare a elementelor activitǎţii – raportareaţelului la motiv, a scopului la mijloace, a obiectului la substitutul lui



266

etc. – imprimǎ tr ǎirii omului caracterul conştient. Conştiinţa ca actsupervizeazǎ raportul activ al omului cu lumea externǎ şi internǎ,

precum şi procesul conex al asimilǎrii de cunoştinţe, deprinderi şivalori;

5) principiul func ţ ionǎ rii sistemice. Încǎ de la delimitarea decǎtre Aristotel a celor trei funcţii ale sufletului – hr ǎnirea, simţirea şiraţiunea –, problema unitǎţii structural funcţionale a psihicului a fost o

preocupare în planurile teoretic şi aplicativ. Modulele cognitiv,afectiv-motivaţional şi volitiv, definite tot în De anima, apoi niveleledefinite de psihanalizǎ şi componentele personaliţǎţii – toate auatributul funcţionǎrii în sistem. Demonstraţiile vin în principal dindouǎ direcţii: cea a tratǎrii genetice şi cea a compensǎrii în caz dedisfuncţii.

Evoluţia Psihologiei poate fi urmǎritǎ sub mai multe aspecte,nici unul dintre acestea, singur, nefiind suficient pentru constituireaidentitǎţii unei ştiinţe.

1. Terminologie. În general, ştiinţele umaniste folosesc termenidin vocabularul obişnuit, ceea ce le face şi dificile ca obiect de studiu.Aristotel, considerat pǎrintele Psihologiei, ca naturalist nu s-a

preocupat de un termen specific pentru aceastǎ ştiinţǎ, folosind doar un termen ce indicǎ „obiectul” de cercetare: „de anima”. Pânǎ şi înepoca Renaşterii, în foile matricole ale studenţilor, nota se dǎdea la„De anima”. Se crede însǎ cǎ, pentru definire, maestrul construcţiilor logice a fost nevoit sǎ inventeze un termen esoteric – entelehia –

pentru a exprima funcţia sufletului şi relaţia sa cu corpul: „potenţa înact” a unui corp cu organe, capabil sǎ se hr ăneascǎ, sǎ simtǎ şi sǎ raţioneze.

Istoricii au cǎutat sǎ defineascǎ data şi autorul care a folosit prima oar ă termenul de Psihologie: unii cred cǎ prioritatea o areMarco Marulik, umanist croat, care l-a folosit în 1506; în 1524, tot el a

publicat o carte (Iul volum), Psihologia gândirii umane; alţii recunosc

pe Christian von Wolff, care în 1732 a publicat un tratat de psihologieempiricǎ şi, în 1734, altul de psihologie raţionalǎ.Terminologia psihologicǎ a cunoscut schimbǎri în planurile

lexical şi semantic, atât sub efectul metodologiei experimentale şi altehnicilor de prelucrare statisticǎ a datelor, cât şi prin extindereacâmpurilor de aplicaţie a cunoştinţelor de psihologie în industrie,medicinǎ, transporturi, învǎţǎmânt, artǎ, comer ţ, politicǎ etc. În ultima

jumǎtate de veac, psihologii s-au familiarizat cu termeni ca set,



267

învǎţ are latent ǎ , insight, gândire divergent ǎ , model cognitiv, creatolo- gie, reluctan ţǎ , disonan ţǎ cognitivǎ , construct, actualizare etc.

2. Obiectul de studiu: atât pentru profesionişti, cât şi pentrudiletanţi, obiectul meditaţiei psihologice ar părea că este acelaşi – stările, actele, interacţiunile, modificările, dezvoltarea şi alienărilevieţii sufleteşti. Ştiinţa lucrează însă productiv-sistemic: ea îşi propunescopuri, formulează probleme, acumulează fapte, ipoteze, idei şiacceptări, face sinteze şi reconsider ări. Date fiind multitudinea deforme în care se manifestă psihicul, precum şi diversitatea funcţiilor sale, obiectul psihologiei a fost redefinit adesea, acesta fiind chiar unelement diferenţiator al paradigmelor şi şcolilor:

− „ştiinţa vieţii mentale, a condiţiilor şi manifestărilor ei”(W.James, 1890);

− „ştiinţa faptelor de experienţă” (O.Külpe, 1893);− „experienţa cognitivă, reactivă şi volitivă manifestă în

introspecţie” (W.Wundt);− „ştiinţa proceselor mentale” (E.B.Titchener);− „ştiinţa comportamentului manifest sau ascuns” (J.B.Watson);− „mecanismele de orientare în sarcină” (P.J.Galperin).

Definirea obiectului Psihologiei nu este doar o problemǎ teoreticǎ, de filosofie a ştiinţei. Orice investigaţie psihologicǎ şi cu precǎdere cea experimentalǎ presupun o concepţie mai mult sau mai puţin explicitǎ a „faptului psihic” în contextul amplu al celorlalteaspecte ale situaţiei: etice, estetice, biologice, fiziologice, sociale etc.

3. Scopul gândirii psihologice: la începuturi, în AntichitateaOrientului depǎrtat şi în cea greceascǎ, era evident filosofic, cǎutându-seargumente pentru definirea ontologicǎ şi epistemicǎ a sufletului însistemul universului; ca într-o evoluţie filogeneticǎ în care sediferenţiazǎ în timp tot mai multe funcţii şi organe, cu înmulţirearamurilor Psihologiei, scopurile se multiplicǎ, devenind tot maispecifice „domeniilor de activitate” sau „de competenţǎ”. Se urmǎresc

deci legitǎţile reglajului psihic în domenii desemnate de titulaturi ca:Psihologia animalǎ, ecologicǎ, medicalǎ, a muncii, a sportului, a jocului, cognitivǎ, socialǎ, a artei etc.

4. Metodologia: spre deosebire de cunoaşterea empiricǎ,situaţionalǎ şi nesistemicǎ, gândirea ştiinţificǎ recurge la metode

pentru provocarea, colectarea, prelucrarea şi validarea datelor.Investigaţie înseamnǎ identificarea şi controlul variabilelor; o linie aevoluţiei Psihologiei o constituie multiplicarea şi perfecţionarea



268

metodelor: la început, dominantǎ a fost introspecţia; combǎtutǎ pentrusubiectivism şi inadecvare, autoobservaţia a cedat locul observaţieidirecte şi instrumentale şi investigaţiei experimentale; ulterior, succesedeosebite au înregistrat investigaţia clinicǎ şi analiza factorialǎ; altemetode: analiza ciberneticǎ-sistemicǎ, analiza de caz, chestionarul şitestul, pentru colectarea de date relative la un eşantion, experimentulformativ, investigarea geneticǎ, metoda gemenilor univitelini etc.

De metodologie depind şi alte caracteristici ale cunoştinţelor ştiinţifice: exactitatea, predicţia, aplicabilitatea, generalitatea. LoculPsihologiei între ştiinţe este revendicat de 23 de veacuri, dar estecâştigat definitiv de la Wundt încoace.

„ Istoria psihologiei” a devenit un domeniu ştiinţific distinct, cudrept la „imagine proprie”. Din 1964 se publică revista de profil „The

journal of history of the behavioral sciences”, iar în 1969 s-a înfiinţat„International society for history of psychology”. Asociaţiile naţionalede psihologie din multe ţări au secţii de istorie; în institutele decercetări sunt sectoare speciale ce elaborează lucr ări de istorie şi

pregătesc reuniuni ştiinţifice.

II. GÂNDIREA PSIHOLOGIC Ă PREARISTOTELIC Ă Istoricii sistematizează gândirea greacă dinaintea erei noastre în

trei perioade: a) secolele VIII – VI: perioada primitivă; b) secolele VI – III: perioada clasică; c) secolele III – I: perioada elenistă.

Ş coala din Milet marchează în secolul al VI-lea trecerea de laideaţia cosmogonică, antropomorfică şi mistică la reprezentărinaturalist–logice despre cauzalitate şi cunoaştere. În una din coloniilegreceşti populate de ionieni în Asia Mică, pe ţărmul Mării Egee, eraoraşul înfloritor Milet. Aşa-zişii fizicieni, Thales (624 – 547),

Anaximandru (610 – 545) şi Anaximene (585 – 525) au formulat oconcepţie a unităţii naturii, derivată dintr-un element fundamental,imperisabil şi veşnic, respectiv apa, infinitul, aerul. Gândirea lor a fost

remarcabilă în matematică, inginerie, astronomie. Deşi nu se refer ă latexte originale, Aristotel reproduce definirea sufletului dată de cătreThales: similar for ţei magnetice, sufletul este de natur ă materială, dar incorporală şi înzestrat cu mişcare; fiind principiul unei mişcărispontane şi eterne, are atributul imortalităţii.



269

Continuator al cosmologiei „fizicienilor” din Milet, Pitagora,celebrul filosof şi matematician, substituie principiul lui Thales, apa,cu numărul, originea tuturor lucrurilor. Sufletul uman este o parcelă din sufletul universal şi mişcarea universală, sensibilitatea fiindcomună tuturor fiinţelor, apare ca o emanaţie universală.

Heraclit din Efes. În Muzele (intitulatǎ şi Despre natur ǎ , dincare s-au pǎstrat peste 100 de fragmente) se îmbinǎ cunoscutulmaterialism ionian (la el „regula” fundamentalǎ este focul) cu

principiul contrariilor sau metoda dialecticǎ. La originea tuturor lucrurilor se aflǎ lupta contrariilor: naşterea şi conservarea viaţa şidezvoltarea se datoresc echilibrului contrariilor. Alte trei teme aledialecticii lui Heraclit sunt unitatea tuturor lucrurilor, veşnicaschimbare şi relativitatea epistemicǎ (acelaşi lucru poate apǎrea altfel,chiar contrariul sǎu, dacǎ se schimbă punctul de vedere).

Ş coala Eleat ǎ promoveazǎ, excelând cu Parmenide, un panteismde factur ǎ spiritualistǎ. Obiectul cunoaşterii este un „invariant”încremenit, neschimbat; ceea ce se schimbǎ nu poate fi cunoscut decâtimperfect, conjunctural.

Între gândirea logicǎ şi cunoaşterea empiricǎ, Parmenide vede o

opoziţie în problema adevǎrului. Numai cunoaşterea raţionalǎ poatesesiza existenţa deposedatǎ de orice schimbare calitativǎ, de mişcare şidevenire. Ontologic, încremenirea, imuabilitatea par absurde, dar tocmai ideea acestei aspiraţii la surprinderea invarianţei a sugerat luiSocrate, Platon şi Aristotel posibilitatea formulǎrii principiilor gândiriiraţionale.

Democrit din Abdera (460 – 370). Scrierile sale sunt numeroase,iar douǎ cu titluri majestuoase s-au pǎstrat aproape în întregime:Marea orânduire a lumii şi Despre natura lumii.

„Materia este una şi e constituitǎ din atomi în mişcare sprevarietate infinitǎ” reprezintă ideea fundamentalǎ a teoriei lui Demo-crit, aceasta însemnând în acelaşi timp combaterea dualismului lui

Anaxagora şi a unitǎţii absolute şi inerte a eleaţilor. Datoritǎ vidului,atomii se pot mişca veşnic, producând în acest proces toatǎ diversi-tatea legǎturilor, formelor şi selecţiilor. Variabilitatea este privitǎ simplist: deplasare, asociere şi disociere de atomi.

Sofiştii erau dovada unei noi profesii, constând în discutarea, promovarea, selectarea, argumentarea ideilor; Protagoras a fost primul care şi-a atribuit asemenea titulatur ǎ şi şi-a meritat-o pe deplin,ca „negustor de înţelepciune”. Contemporan cu materialiştii (Leucip şi



270

Democrit), prieten cu Pericle, cǎlǎtor în Grecia Mare şi Sicilia,Protagoras a r ǎmas celebru prin opera filosoficǎ Despre fiin ţǎ (cunoscutǎ şi sub titlurile Despre adevǎ r şi Discursuri zdrobitoare),orientatǎ împotriva eleaţilor.

Socrate (469 – 399) a marcat o reorientare hotǎrâtoare a gândirii psihologice, de la explicare în termeni de elemente ale mediului – aer,foc, mişcare a atomilor – la calitǎţi interne ale omului, cum suntintelectul, conceptul, aspiraţia, simţul şi reprezentarea fericirii. Nouaviziune este sintetic exprimatǎ în imperativul „Cunoaşte-te pe tineînsuţi!” şi larg elaboratǎ în problematica eticii raţionale.

Aristotel consider ǎ cǎ Socrate a pus bazele ştiinţei şi aceasta prindiscursurile inductive şi defini ţ ia prin general. Generalizarea apare

pentru prima datǎ ca activitate umanǎ, de reducere a incertitudinii,confuziilor, contradicţiilor, pentru a pune capǎt stângǎciei şi a instituiclaritatea, siguranţa, stabilitatea. Astǎzi, ştiind ce înseamnǎ celula

pentru biologie şi atomul pentru fizicǎ, înţelegem ceea ce a realizatatunci Socrate: categorizarea sau invariantul, elementul constitutiv alcogniţiei conceptuale, esenţial atât în activitatea individualǎ deorientare şi problem solving , cât şi în transmiterea zestrei intelective a

homo sapiens-ului.Viziunea psihologicǎ a lui Socrate este într-un înalt grad provocatoare: dupǎ Xenofon, Socrate afirma cǎ sufletul este nemuritor şi cǎ starea sa de nondependenţǎ (când nu are nici o trebuinţă) este deordin divin.

Gândirea psihologicǎ a lui Platon. Deşi gândirea psihologicǎ alui Platon, dispersatǎ în numeroase lucr ǎri, se prezintǎ în termenimetafizici, prin cadrele problematice formulate avem elementele unuisistem: în privinţa raportului suflet – corp, în Fedon se afirmǎ întâietatea primului real, în Timen şi Republica sunt definite treisuflete, cu funcţii distincte la nivelele capului, pieptului şiabdomenului; o viziune asupra afectivitǎţii o gǎsim în Fileb şi

Banchetul , distingând dimensiunile divinǎ şi organicǎ; în Republica (IV, V, VII) gǎsim abordǎri ale cogniţiei.În senzaţii şi percepţii, efecte directe ale raportului Subiect –

Obiect, nu putem avea decât semne ale realitǎţii, nu realitatea ca atare.Acţiunile externe asupra organelor de simţ transmit sufletului date şiimpresii prin intermediul corpului. Vederea are specificul transmiteriiconfluente a luminii de la obiect la ochi şi de la ochi la obiect;noaptea, aceastǎ întâlnire este blocatǎ. Platon remarcǎ şi posibilitatea



271

senzaţiilor subliminale, explicate printr-o mai redusǎ intensitate ainfluxurilor exterioare ce nu reuşesc sǎ treacǎ din corp în suflet.

Referitor la valoarea de adevǎr a datelor despre lumeaexterioar ǎ, Platon ne-a lǎsat cea mai convingǎtoare şi originalǎ metafor ǎ a idealismului obiectiv, „mitul peşterii”: obiectele ce se

perindǎ prin faţa peşterii sunt sesizate de noi, cei dinǎuntru, ca nişteumbre pe peretele opus intr ǎrii; înţelegem ceva din natura lucrurilor originale prin raportarea senzaţiilor la noţiuni primitive sau patternuriideative existente aprioric în spiritul nostru.

De aici, principala tezǎ a lui Platon: ideile (şi nu lucrurile) au oexistenţǎ realǎ şi primordialǎ, reprezentând „cauza exemplar ǎ a ceeace este constant în natur ǎ” (Aristotel, Metafizica, XII, 242). Caracterulsistemic al orientǎrii omului în diversitatea lumii este asigurat deierarhia ideilor. Cea mai generalǎ este „existenţa”, manifestatǎ în

planul cunoaşterii ca „adevǎr” (obiectul cel mai general în cogniţie);subordonate „existenţei” sunt ideile de distincţie (acelaşi – altul,asemǎnǎtor – deosebit, egal – inegal în materie de spaţiu, timp,mişcare, repaus etc.); fenomenele psihice ocupǎ planul urmǎtor alderivǎrilor. Continuând abordarea eticǎ a lui Socrate, „existenţa” este

identificatǎ cu Unitatea şi Binele, iar acestea împreunǎ genereazǎ Frumosul.Teza centralǎ a idealismului obiectiv: ideile sunt cunoscute în

mod virtual spiritului nostru, din existenţe anterioare; cunoaşterea nueste decât o revelaţie a restituirii spirituale, o reintrare în posesiaideilor, proces doar facilitat de contactul cu lumea sensibilǎ şi dereceptarea discursurilor.

Metafora folositǎ în Fileb (39 a) este edificatoare pentruviziunea lui Platon asupra memoriei empirice: sufletul este o carte încare memoria, ca un scrib, consemneazǎ ceea ce dicteazǎ simţurile şichiar ilustreazǎ conţinuturile cu imagini. La memoria empiricǎ, Platonraporteazǎ şi asociaţia ideilor; o numeşte reminiscenţǎ şi o explicǎ prin

contiguitate şi asemǎnare.III. ARISTOTEL – FONDATORUL PSIHOLOGIEI Ş TIIN Ţ IFICE

Plasând psyche-ul omenesc în cadrul larg al naturii, cercetându-i principiile şi cauzele (scopul suprem al cunoaşterii), Aristotel ne apareastǎzi ca pionier al paradigmei funcţionaliste (opus deci dualismuluisuflet – viaţǎ biologică, promovat de Platon). Valoarea istoricǎ,



272

îndelung validatǎ, a ştiinţei aristotelice despre suflet, rezidǎ înafirmarea unit ǎţ ii func ţ iilor spirituale şi vitale: sufletul este acea

formǎ (calitate, însuşire, proprietate) a substanţei (corpului) careîndeplineşte trei funcţii necesare vieţii: nutritivǎ, senzitivǎ si raţionalǎ.

Conceptul „entelehie” a fost o invenţie a lui Aristotel utilizatǎ îndefinirea concisǎ a principiului activitǎţii, adicǎ al gener ǎriidiferenţelor calitative (sau, cum se zice astǎzi în psihologia umanistǎ,

principiul actualizǎ rii, al dezvoltǎrii în trepte); sintagmele „potenţa înact” şi „entitate individualǎ umana” se înţeleg astǎzi ca funcţionalitate,calitate de a realiza ceva. Aristotel însuşi defineşte principala funcţiesau facultate a psihicului: discernǎmântul prin simţire şi gândire.Axând cogniţia, contrar lui Platon, pe coordonate ontologice (nu există cunoaştere f ǎr ǎ referire la corpuri), simţirea are preemţiune, formelesensibile sunt la originea obiectelor inteligibile. Peste secole,empirismul englez declara cǎ „nimic nu existǎ în intelect care sǎ nu fifost mai înainte în simţuri”, iar dupǎ alte secole, o pleiadǎ de

psihologi, de la P. Janet la P. I. Galperin, definesc modelul psihological sufletului prin conceptul de orientare, procesare a datelor în vedereastǎ pânirii raportului activ dintre organism şi mediu.

Opera scrisǎ a lui Aristotel conţine douǎ genuri de lucr ǎri:exoterice, destinate publicului (unele, zise acroamatice, erau adresateauditoriului selectat), şi esoterice, pentru uzul intern din Lyceu. Dupǎ operele de tinereţe, cu puternica tentǎ a magistrului Platon, identitateaaristotelicǎ începe sǎ se remarce prin lucr ǎrile de Logicǎ, Metafizicǎ,Ştiinţele naturii, Psihologie şi Gnoseologie, Politicǎ, Eticǎ şi Esteticǎ.

Aristotel defineşte patru tipuri de mişcare (deplasare, alterare,micşorare şi creştere); el dǎ o conotaţie metafizicǎ a mişcǎrii:„Cugetarea este mişcarea intelectului, precum rotirea e mişcareacercului”. Preocupat de definirea psihicului ca natur ǎ psihofizicǎ,Aristotel relevă funcţiile de hr ănire, simţire, gândire şi mişcare; primadintre acestea este o condiţie elementar ǎ, astfel cǎ şi plantele intr ǎ în

sfera însufleţitului.Abordând „puterile sufleteşti” sau „facultǎţile sufletului”,Aristotel face de fapt un gen de psihologie comparatǎ şi diferenţială latrei niveluri: plantǎ, vietate şi om. Ordinea este dictatǎ de înţelegereacauzalǎ şi sistemicǎ: simţirea nu poate exista f ǎr ǎ hr ǎnire, simţirea

presupune plǎcere şi durere şi, pe baza lor, nazuinţǎ spre un scop. Demare utilitate pentru viitorul psihologiei este distincţia potenţial-actual, învǎţare-dezvoltare, învǎţare-instruire.



273

Tratarea simţurilor începe cu definirea obiectului (practicǎ uzualǎ în psihologia modernǎ), de aici trecând la particularitǎţi, tipuri,moduri de funcţionare şi praguri senzoriale. Dintre toate simţurile,

pipǎitul are mai multe note calitative, în special o mai mare arie decunoaştere şi de implicare în aşa-zisele „obiecte comune” (cald-rece,uscat-umed, neted-aspru, greu-uşor etc.); este singurul simţ careasigur ǎ o receptare directǎ, celelalte având nevoie de medii: aer, apǎ etc.

Prima notǎ distinctivǎ a intelectului este „operarea în timp”,opus simţurilor care au cu obiectul lor un contact exclusiv direct şiconcret. Distincţia merge mai departe, pe douǎ trepte: intelectul seraporteazǎ la suflet ca partea la întreg, iar în cadrul intelectului sedisting componentele activǎ şi pasivǎ. Intelectul nu e amestecat, „nuse confundǎ” cu corpul, ci reprezintǎ un potenţial al sufletului de agândi şi concepe; nu este un organ corporal, comparabil cu organulsenzitiv; datoritǎ corporalitǎţii, sim ţ irea are praguri. În actul decugetare, intelectul se identificǎ cu obiectul inteligibil, dar discerneîntre esenţa unui fapt şi faptul ca atare, între ceea ce ţine de sine şi deconţinutul cogniţiei. În „Metafizica”, Aristotel zicea cǎ putem

contempla direct inteligibilul (f ǎr ǎ intermedierea senzorialului), dar numai din când în când, tr ǎind astfel o „fericire divinǎ”.O secvenţǎ memorabilǎ a operei lui Aristotel este respingerea

ideii orfico-platoniciene a imortalitǎţii sufletului; a definit canemuritoare doar o parte a sufletului, superioar ǎ, „cea mai demnǎ”,intelectul activ; el confera tuturor lucrurilor o formǎ (s-a specificatmai sus conotaţia acestui termen). Acest atribut este precizat de tezacǎ intelectul activ nu posedǎ cunoştinţe date, ci le obţine în procesulcunoaşterii; definindu-l în spiritul mentorului sǎu, Platon, ca onăzuinţǎ a omenirii spre cunoaştere absolutǎ, nemurire sau divinitate,se trece la operaţionalizare când se afirmǎ cǎ „intelectul activ”determinǎ pe cel pasiv sǎ treacǎ la acte.

Pentru Aristotel, existenţa obiectivǎ a lumii corporale este ocertitudine, nu mai trebuie demonstratǎ; de aici, a conchis cǎ gândirea,referindu-se la corpuri, trebuie sǎ se sprijine pe senzaţii şi reprezentǎri.Studiul mişcǎrii (în Cartea a III-a) este o instructivǎ aplicaţie în acestsens: mişcǎrile în spaţiu sunt cauzate de nǎzuinţa şi intelectul practic;Baza dinamicǎ a acestora este constituitǎ de obiectul nǎ zuit şi dereprezentarea sensibil ǎ şi reflexivǎ .



274

IV. PSIHOLOGIA ÎN GÂNDIREA MEDICAL Ă ANTIC Ă

Istoria psihologiei este tributar ǎ lui Hipocrate înainte de toate pentru faptul cǎ el este primul care opereazǎ distincţia dintretratamentul medical (şi fiziologie) şi conceptualizarea filosoficǎ,apelând la raţionament şi observaţie.

Marele numǎr de scrieri ale lui Hipocrate sunt cuprinse în

Corpus hippocraticus. În 1839 – 1853, la Paris, au fost publicate 10volume ale lui Hipocrate. Însoţitǎ de comentariile lui Galen, concepţiamedicalǎ a lui Hipocrate a constituit baza învǎţǎmântului medical pânǎ în epoca modernǎ.

Conota ţ iile psihologice ale operei lui Hipocrate – No ţ iunea de mediu: anotimpurile, temperatura, apele şi

dispunerea localitǎţilor sunt cauze ale maladiilor. Hipocrate are olucrare specialǎ pe aceastǎ temǎ: Despre aer, ape şi locuri. Poziţiageograficǎ predispune la maladii specifice; de exemplu, localitǎţileexpuse spre Nord, cu aer uscat şi rece, favorizeazǎ o viaţǎ lungǎ,apetituri dezvoltate, pubertate târzie, rezistenţǎ la boli, vigurozitate,dar predispun la pneumonii.

Climatul şi solul condiţioneazǎ temperamentele şi caractereleoamenilor: ţǎrile muntoase, cu pǎduri şi umiditate, determinǎ untemperament diferit de cel al ţinuturilor uscate şi uşoare. Climatuluniform genereazǎ indolenţa.

– Umorismul – cauzǎ a comportamentului. Erau cunoscute patruumori: sângele, limfa, bila galbenă şi bila neagr ǎ. Ele pot fi înechilibru (propor ţional), ceea ce corespunde stǎrii de sǎnǎtate, sau dedezechilibru, ceea ce înseamnǎ boalǎ, îndepǎrtare de la legile naturale.De exemplu, amestecul sângelui cu limfa produce frigurile, excesul de

bilǎ este cauza febrei. La rândul lor, dezechilibrele sunt produse şirestabilite de natur ǎ, fie internǎ, proprie organismului, fie externǎ. Nuexistǎ boli divine, sau cauzate de zei. Simptomatologia clinicǎ adevenit o ştiinţǎ şi Hipocrat i-a dedicat un tratat, în care promoveazǎ

cunoscutul principiu „nu existǎ boli, ci bolnavi”. Aceastǎ formulǎ a avut o mai mare rezonanţǎ prin trimitere la

temperamente care, în mod natural, sunt expresia comportamentalǎ a predominǎrii uneia dintre cele patru umori: o anumitǎ medicamentaţie poate fi eficientǎ pentru un temperament, şi nu pentru altul.



275

Preluând de la Aristotel distincţia suflet – spirit, precum şi celetrei facultǎţi ale vieţii sufleteşti, cu experienţa sa de chirurg şifarmacist, Galen abandoneazǎ cordiocentrismul, argumentând cǎ senzaţiile, limbajul şi comanda volitivǎ îşi au sediul în creier. Întrucâtadmitea totuşi cǎ inima este sediul pasiunilor şi al mişcǎrilor involuntare, a definit un nivel inferior al sufletului, legat de viscere, deaceeaşi natur ǎ la om şi animale. Ca gânditor al cauzalitǎţii, dar şilogician şi filosof, Galen îşi pune probleme asupra fiziologiei vârstelor şi a mecanismului prin care, în timpul somnului, atât sensibilitatea, câtşi conştiinţa dispar. Circulaţia sângelui va fi descoperitǎ abia în 1628(de cǎtre Harvey), iar celula nervoasǎ şi procesele nervoasesuperioare, la începutul secolului al XX-lea.

V. EMPIRISMUL ANTICHIT ĂŢ II

Cu o oper ǎ vastǎ de peste 300 de volume şi cu pretenţii declaratede autodidact şi novator, Epicur este gânditorul promotor al acesteiconcepţii, provocatoare în decursul a peste 22 de secole. Dintrenumeroasele sale lucr ǎri, Diogene Laertios (în sec.III e.n.)consemneazǎ titluri, evident, multe de metafizicǎ, dar şi pe tematicǎ

psihologicǎ: Despre vǎ z, Despre pipǎ it, Despre imagini, Despre percep ţ ie, P ǎ reri despre pasiuni, Despre scop.

Epistemologia lui Epicur este axatǎ pe observaţie şi peinteracţiunea unor atomi, ce produce senzaţia şi gândirea. Dincolo şiînainte de raţiune, chiar de la naştere, sufletul uman, ca şi cel animal,cunoaşte plǎcerea şi durerea şi spontan începe s-o caute pe prima. Peaceastǎ bazǎ, în fapt, visceralǎ, apar stǎrile emotive, izvorul continuual vieţii psihice, tr ǎirea binelui şi virtuţii. Acest determinism reprezintǎ superioritatea epicureismului în evoluţia gândirii psihologice: unitatea

psihic – organism. (Adversarii din toate timpurile au distorsionataceastǎ tezǎ, luând plǎcerea organicǎ drept criteriu al moralitǎţii).

Toate formele şi produsele cunoaşterii derivǎ din senzaţii şi

percepţii, iar acestea au caracter reflectoriu, redând realitateaautenticǎ. De fapt, obiectele emanǎ nişte particule invizibile (cum suntfumul sau mirosul) ce ating şi pǎtrund în cele cinci organe de simţ;

pipǎitul şi vǎzul exceleazǎ în certitudine. Anumite denatur ǎri aledatelor simţurilor se datoresc amestecului judecǎţilor noastre relativela obiectele redate de ele. Nimeni n-a f ǎcut elogiul for ţei cognitive asenzaţiei ca Epicur: datele senzaţiilor au o evidenţǎ de nezdruncinat; o



276

senzaţie nu poate fi dezminţitǎ de nici o for ţǎ din lume. Persistenţaunor senzaţii dǎ anticipa ţ ia sau prenoţiunea (astǎzi aceastǎ cogniţieeste numitǎ reprezentare). Funcţia anticipaţiei este formularea de

judecǎţi care depǎşesc experienţa prezentǎ. Corectitudinea acestora poate fi datǎ tot de senzaţii.

Combinarea datelor senzoriale persistente se face prin

asemǎnare şi analogie. Sunt şi prenoţiuni generale, utile în procedeeleraţionale: noţiunea de existenţǎ, de fiinţǎ ca totalitate, cauzǎ şi efect,devenire, hazard, necesitate şi libertate, determinism, infinit, scop.Toate acestea stau la baza opiniilor, ce pot fi adevǎrate sau false, f ǎr ǎ a avea deci evidenţa senzaţiilor (de aceea le punem la îndoialǎ şiîncercǎm sǎ le verificǎm prin experienţǎ).

Memoria este pǎstrarea şi organizarea datelor senzoriale şi aleexperienţei.

Scopul cunoaşterii de orice fel este realizarea liniştei sufleteşti şia fericirii.

Despre suflet, Epicur crede cǎ nu poate exista în afara corpului,fiind un fel de organ al acestuia. Despre om, a imaginat o întreagǎ

antropogenezǎ: natura a f ǎcut nenumǎrate experienţe pânǎ ce a ajunssǎ aşeze atomii într-o formǎ perfectǎ. Atributul esenţial al sufletuluieste scopul . Dar, pentru cǎ simte şi acţioneazǎ, înseamnǎ cǎ estematerie, parte a corpului. Natura materialǎ a sufletului este acceptatǎ ca alternativǎ a vidului: nu există nimic altceva decât materie şi vid.Totuşi, atomii sufletului, asemǎnǎtori cu ai focului, sunt uşori, deose-

bit de mobili şi r ǎspândiţi în tot corpul.Pentru viaţa afectivǎ în stil epicurean, sobru, este nevoie de

ştiinţǎ, respectiv de „profesor de voluptate”. Astfel, omul aflǎ cǎ dorinţele sunt de o diversitate controlabilǎ:





278

b) Roger Bacon (1210 – 1294 sau 1214 – 1292). Împotrivascolasticii ce valorifica introspecţionismul liniei Plotin – Augustin – Thomas d’Aquino, Bacon reia teza aristotelică a unităţii formă – materie (suflet – corp) în cunoaşterea lumii externe. În lucrarea Opusmajus (1267), capitolul despre „perspectivă” (optică) este piatr ă deîncercare a determinismului în viaţa psihică, demonstrând cum, deja lanivelul senzaţiilor, calităţi fizice bine determinate (inclusiv matematic)sunt adecvat receptate (mişcarea razei de lumină preexistă în raport cu(şi determină)efectul senzorial); imaginea nu „provine”, ci seconstruieşte de către organul senzorial prin combinarea de efecteoptice.

* Nota cea mai generală a civilizaţiei Renaşterii este caracterul

laic: omul cu nevoile şi aspiraţiile sale apare ca o valoarefundamentală, cu drept natural la fericire, înzestrat cu raţiune de

putere nelimitată.Primul teoretician al noii ştiinţe a fost Francis Bacon

(1561 – 1626). Metoda inducţiei fusese folosită şi de Galilei, dar Bacon o tratează drept un Novum Organum şi îi stabileşte regulile.

Gândirea filosofică antică este respinsă organic, ca speculaţie deşartă,îndepărtată de natur ă, falsificatoare, frenatoare a dezvoltării ştiinţei.Prin mijloacele logicii formale nu se descoper ă adevăruri, ci doar seexpune ceva cunoscut. Experienţa este cartea deschisă a ştiinţelor, ce

poate fi „lecturată” direct dacă învingem prejudecăţi şi neajunsurispecifice minţii noastre.

Deformările generatoare de erori ţin de individ şi de socius;Bacon le defineşte şi le sistematizează în patru clase:

- idola tribus: tendinţa de generalizare pripită şi comodă, deextindere f ăr ă control a ceea ce ştim şi vrem la ceea ce nu ştim(superstiţii, magia, alchimia, antropomorfismul etc.);

- idola specus: fixitatea propriilor deprinderi şi obiceiuri ne

îngustează posibilitatea de receptare şi abordare a noului;- idola fori sau „fantomele pieţii”: desemnarea prin cuvinteconvenţionale a unor realităţi doar presupuse (exemplu: „destinul”,„sfera cerească”);

- idola theatri: prestigiul istoric al unor teorii; cazul unor filosofiantici greci este edificator, teoriile lor sunt preluate ca bază înexplicarea naturii, deşi sunt saturate de teologie şi superstiţii.



279

René DescartesÎn 1637 a apǎrut Discursul despre metod ǎ , iar în 1641

Meditationes de prima philosophia, în care, cu ezitare, dar şi cu maremǎiestrie acceptǎ şi explicaţia teologicǎ în metafizicǎ şi gnoseologie:intervenţia divinǎ este acceptatǎ ca „primul mobil” şi garant alcorectitudinii sensibilitǎţii şi raţiunii.

În unele analize de psihoistorie se apreciazǎ cǎ „îndoiala cartezianǎ” ca izvor al certitudinii a fost o reacţie generalizatǎ atânǎrului Descartes faţǎ de cunoştinţele dogmatice pe care le-aasimilat for ţat la colegiul iezuit. Fr.J.Bruno (1972) crede cǎ Descartesîn mod deliberat a început prin a se îndoi de orice, inclusiv de propria-iexistenţǎ. Criteriul certitudinii, emblematic pentru începutul secoluluial XVII-lea, îi apare a fi cugetarea: Cogito ergo sum (expresielatineascǎ, ea însǎşi notǎ ironicǎ la adresa scolasticii, deoareceDescartes a fost primul filosof modern care şi-a scris opera în limbafrancezǎ, a poporului sǎu).

Claritatea afirmaţiilor lui Descartes nu lasǎ loc la ambiguitǎţi.Cadrul conceptual general este dualismul: materia şi spiritul sunt celedouǎ „substanţe”, net distincte ca natur ǎ şi metodǎ de cunoaştere;

prima se defineşte prin întindere sau cantitate şi poate fi cunoscutǎ prin matematicǎ; a doua are drept notǎ esenţialǎ gândirea, ce se preteazǎ la cunoaştere prin introspecţie (observaţia interioar ǎ atr ǎirilor şi analiza elementelor conştiinţei). Dacǎ în ambele cazuri suntclare obiectele şi metodele cunoaşterii, cine este Subiectul (careobservǎ, se autoobservǎ şi foloseşte o metodǎ de cunoaştere)?

R ǎspunsul cartezian la aceastǎ întrebare imprimǎ dualismului uncaracter evident idealist: „Subiectul este substanţa spiritualǎ pur ǎ”.Comportamentul uman ca lucrare a corpului împrumutǎ schemafuncţionǎrii naturii, reflexul (necondiţionat); arcul funcţional „stimul-r ǎspuns”, ca şi tuburile de transmisie a presiunilor de la maşinilehidraulice, este şi mecanismul mişcǎrilor corpului, numai cǎ acesta are

stimului atât din afar ǎ, cât şi dinǎuntru.În Pasiunile sufletului (1649) şi Tratat despre om, publicat postum, Descartes face descrieri anatomice şi fiziologice, cu greşeliinerente timpului, dar cu observaţii şi intuiţii pertinente; defineştecreierul (spre care vin „tuburi” nervoase cu impresii din afar ǎ sau de laorgane) drept sediu al sensibilitǎţii, dar unitatea gândirii, imaginaţiei şia subiectului în general îl face sǎ creadǎ cǎ sediul principal al



280

sufletului este într-o zonǎ singular ǎ, nepereche, cum este epifiza (sauglanda pinealǎ).

Descoperirea reflexului de către Descartes este un momentmajor în istoria psihologiei, deoarece înseamnă conturarea concepţieidespre comportament ca expresie a vieţii de relaţie, a interacţiuniiorganismului cu mediul; dispozitivele mecanice şi hidraulice aletimpului au servit drept modele pentru analogii; principalul argumenta fost însă mecanismul circulaţiei sângelui, descoperit de Harvey(1608; o lucrare în latină a fost publicată la Frankfurt, în 1628).Prezentarea fiziologică a reflexului a fost axatǎ chiar pe mecanismulmedicului englez: după ce umple arterele şi venele, sângele ajuns îninimă se supune unor schimbări, astfel că păr ţile sale cele mai fine seridică la creier, influenţând gândirea şi pasiunile. (Mult mai târziu, lasfâr şitul secolului al XIX-lea, „teoria periferică a amoţiilor” formulată simultan de James şi Lange promovează aceeaşi idee a medieriiviscerale). În lipsa conceptului de influx nervos, Descartes foloseştetermenii antici „suflu vital” şi „spirit animal”.

Demonstrarea substratului fiziologic al afectivităţii şi regulilemetodei sunt exersate în cartea a doua a Tratatului despre pasiuni, în

care este abordată taxonomia pasiunilor. Descartes defineşte şidescrie, atât prin obiect, cât şi fiziologic, şase pasiuni simple(admiraţia, dragostea, ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea), pe celecompuse şi variantele (sau speciile). Este prima tratare consistentă aacestei mari problematici psihologice, în fapt o depăşire pentrutotdeauna a reducţionismului scolastic: polarizarea sufletului îndorinţă şi mânie.

Concepţia carteziană despre reflex şi pasiuni conduce în principal la clarificări hotărâtoare pentru evoluţia psihologiei:

– funcţia cognitivă a conştiinţei devine singura esenţă dată nemijlocit Subiectului în introspecţie; cunoştinţa despre obiect există numai în măsura în care este receptată şi tr ăită subiectiv; prin aceasta

ea devine şi transcendentă, adică nesupusă organizării obiective a unuiact real; tr ăirea umană are două „începuturi substanţiale”(existenţiale): corpul (cu atributul mişcării) şi con ştiin ţ a (cu atributulgândirii); acesta este dualism, dar diferit de cel scolastic;

– dualismul „corp – suflet” are începând cu Descartes un nouconţinut: corp înseamnă un sistem automat organizat structural şifuncţional după legile mecanicii; comportamentul corpului poate fiexplicat şi f ăr ă intervenţia sufletului: impulsurile externe şi construcţia



281

materială sunt suficiente. Raportul corp – suflet se discută de acum întermeni fiziologici. (vechii materialişti supuneau sufletul legilor corpului, iar idealiştii, invers, puneau corpul la dispoziţia sufletului);cu Descartes, fiecare „substanţă” îşi are legile sale, iar interacţiunealor (dovedită empiric) a devenit problemă aparte;

– sufletul, în concepţia lui Descartes, este definit după un singur criteriu: conştientizarea nemijlocită a manifestărilor sale (gândire, dar şi senzaţii, afecte, reprezentări); de acum, delimitarea unui sufletraţional şi a altuia senzitiv nu mai are sens, unitatea s-a realizat peseama conştiinţei de sine sau autoconştiinţei, faţă de care toatefenomenele sunt egale; pentru prima dată Subiectul apare în rolul său

plenar de „administrator-observator”, care-şi stă pâneşte lumeainterioar ă pentru a r ăspunde eficient la solicitările vieţii; dacă la Plotinşi Augustinus obiectul introspecţiei persoanei era comunicarea cudivinitatea, la Descartes obiectul este „tehnic”, „practic”, concret”:chiar propria gândire; obiectul acesta fiind cert, şi corelatul său,gânditorul, este „Subiectul” cert. Numai după stabilirea acestor „identităţi”, Descartes se ocupă de existenţa lui Dumnezeu, pe care orecunoaşte alături sau complementar cu natura şi cu gânditorul.

Introspecţia a că pătat de acum statutul unei metode serioase,compatibile cu…matematica. Dublul raport cu lumea obiectivă şi cusubiectul fiziologic confer ă lui Descartes statutul de metodolog alştiinţei moderne.

SpinozaPrincipala temă a psihologiei lui Spinoza este cea a afectelor

(căr ţile III – V din Etica). Le defineşte ca stări ale corpului, careamplifică sau diminuează capacitatea de acţiune a organismului, ofavorizează sau limitează; tot afectele sunt şi ideile despre acestestări.Această viziune este complementar ă reprezentării despre corp casistem dinamic, supus schimbărilor de progres sau regres. Cursul

stărilor nu numai că reflectă schimbările în acest sistem, dar la rândullor acestea măresc disponibilităţile de acţiune.La Spinoza, voin ţ a ca for ţă autonomă dispare, ea confundându-

se cu intelectul. Numai recunoaşterea cauzelor unei acţiuni ne creează iluzia că ea este voluntar ă.

Esenţa omului este pasiunea şi aceasta deoarece este fenomen psihofiziologic. Dorin ţ a este atracţie conştientizată, dar derivată din



282

conştiinţă. Satisfac ţ ia (bucuria) şi insatisfac ţ ia (tristeţea), formează cu prima grupul celor trei afecte fundamentale, din care derivă celelalte.

Dar şi aceste trei afecte au o bază generică: „puterea sufletului”,constând în fermitate ( năzuinţa spre menţinerea existenţei conformnormelor raţiunii) şi generozitate (năzuinţa de a ajuta pe alţii şi de a seuni prin prietenie). Diversitatea porneşte de aici: prezenţa de spirit,curajul, cumpătarea, sobrietatea etc. sunt alternative ale fermităţii;clemenţa, modestia, cardinalitatea etc. sunt moduri ale generozităţii.Analiza afectivităţii la Spinoza este meticuloasă, naturalistă, după regulile matematice ale descompunerii, derivării şi compunerii;demonstraţia sa urmăreşte relevarea determinismului universal şi înaceastă sfer ă a vieţii sufleteşti.

Materialismul şi iluminismul francez, secolul al XVIII-leaO lucrare de referinţă în istoria psihologiei este Traité des

sensations publicată de Etienne Bonnot de Condillac (1715 – 1780) în1754. Inspirat de modelul newtonian de gândire (explicareamultitudinii de fenomene fizice prin principiul general al gravitaţiei),Condillac respinge metoda deductivă ca întemeiată pe teze arbitrare

(numai pentru că sunt clare şi evidente), dar şi conexionismul lui JohnLocke, deoarece abstracţia şi judecata nu sunt reductibile la asociaţii;foloseşte un model genetic pentru a argumenta că orice fapt psihic esteo senzaţie transformată. Astfel, o senzaţie puternică şi neaşteptată

provoacă atenţie; când senzaţia revine, avem de-a face cu memoria;două senzaţii conduc la comparaţie, diferenţiere, judecată ş.a.m.d.

până la cele mai complexe operaţii ale intelectului; fiecare senzaţie areton afectiv, fiind plăcută sau neplăcută, ceea ce duce la impulsulvolitiv de orientare pozitivă sau negativă. Senzaţia permite distincţiasubiectiv – obiectiv.

O „linie de progres” a materialismului francez o constituie ideea practică a rolului hotărâtor în viaţa oamenilor al educaţiei şi legilor.

Personalităţile marcante ale acestei ideaţii au fost J.J.Rousseau (1712 – 1778) şi C.A.Helvetius (1715 – 1771). Primul afirmă efectulnegativ al civilizaţiei asupra omului, prin natura sa acesta fiind bun şi

perfect. Helvetius a susţinut teza genezei calităţilor intelectual-moralesub efectul împrejur ărilor de viaţă, (deci, opus lui Rousseau) şi ducechiar la exagerare rolul modelator al educaţiei ( Despre om, 1773).



283

Şi D’Holbach, în Sistemul naturii (numit „Biblia materialis-mului”), vede fericirea omului (în fapt, fiinţă fizică) în reorganizareacunoştinţelor, educarea respectului pentru raţiune şi a curajului. Pentrua că păta cunoştinţe adecvate despre suflet, este necesar să experi-mentăm asupra lui cu mijloacele fizicii, anatomiei, medicinii, pentrucă psihicul, în toată fenomenologia sa, nu este decât manifestare aunor forme de mişcare.

O oper ă ce „pregăteşte” darwinismul este cea a marelui iluminist Diderot; în anii 1774 – 1779, a elaborat Elemente de fiziologie, încare se promovează ideea selecţiei naturale şi a influenţei mediuluiasupra organismului. El consider ă drept simplist modelul lui Lametrie,concretizat în Omul-ma şină : creierul şi nervii formează un întreg caredepinde simultan de corp şi de lumea înconjur ătoare. Spiritul vremiiera unul polemic, experimental, academic.

VII. PARADIGMELE PSIHOLOGIEI MODERNE. ASOCIAŢ IONISMUL

a ) Înainte de reflexologie John Locke (1632 – 1704). Pentru gândirea sa psihologicǎ, douǎ

lucr ǎri sunt remarcabile: An essay concerning human understanding (1690) şi Some thoughts concerning education (1693). Începând cuJohn Locke, în ştiinţele cognitive se instituie douǎ interpretǎri aleoriginii şi dezvoltǎrii cunoaşterii: curentul nativist, al ideilor înnǎscute(susţinut şi de Descartes), şi cel care derivǎ „tot materialul raţiunii şi alcunoaşterii” din experienţǎ şi senzaţie.

Lucrurile au însuşiri primare, inerente şi permanente (soliditate,întindere, mişcare, etc.); în procesul cunoaşterii apar şi calitǎţi

secundare, ce ţin de interacţiunea primelor cu organele de simţ (culori,sunete, gusturi etc.). Şi unele şi altele pot fi cunoscute chiar la nivelraţional numai dacǎ apar direct în experienţa noastr ǎ: „Nimic nu esteîn raţionament care sǎ nu fi fost transmis mai înainte prin simţuri”.

Evident, complementar lumii exterioare, lumea internǎ a propriilor idei, imagini şi simţuri este obiect al experienţei şi avemastfel un al doilea izvor de cunoştinţe, numite reflexie. În Carteaa II-a, cap.I din An essay, Locke calificǎ aceastǎ facultate ca foarteasemǎnǎtoare simţurilor şi de aceea o numeşte provizoriu „simţ intern”. Principala sa lucrare constǎ în dezvoltarea, prin combinare,compunere şi abstracţie, a ideilor simple (provenite din unul sau mai



284

multe simţuri). Este o fundamentare consistentǎ a asociaţionismului,întǎritǎ încǎ şi printr-o teorie a limbajului. În stabilitatea asociaţiilor deidei, afectivitatea are un rol important, din momentul în care unsentiment a fost prezent în actul cunoaşterii (fie ea senzorialǎ saureflexivǎ). Tot prin asociere se obţine şi diversitatea sentimentelor dindouǎ, bazale: plăcerea şi durerea. De fapt, sentimentul (termenulgeneric la Locke) nici nu este o facultate independentǎ, pentru cǎ, princonţinutul sǎu, ţine atât de senzaţii, cât şi de reflecţii.

John Locke a r ǎmas în istorie ca „fondator al asociaţionismuluienglez” şi datoritǎ aplicaţiilor pe care le-a întreprins în domeniuleducaţiei. Lucrarea Some thoughts concerning education a rezultatdintr-o serie de scrisori pe aceastǎ temǎ, reflecţii „din inimǎ” de elev şistudent chinuit în sistemul tradiţional de învǎţǎmânt, trimise din exilunui prieten din Anglia. În limba românǎ ,opera pedagogicǎ a lui JohnLocke a apǎrut cu titlul Câteva idei asupra educa ţ iunii, în 1909 – 1910, în traducerea lui George Coş buc.

George Berkeley (1685 – 1753), episcop, filosof şi teoretician îndomeniul educaţiei, continuator empirist-conexionist al lui JohnLocke. La doar 25 de ani a publicat douǎ lucr ǎri reprezentative: New

theory of vision (1709) şi Principles of human knowledge (1710).„ A fi înseamnǎ a fi perceput” (celebrul dicton latin: esse est percipi) rezumǎ concepţia subiectiv-idealistǎ a lui Berkeley. Dacǎ Descartes s-a întrebat despre relaţia spirit-corp, iar Locke despremodul în care materia genereazǎ spirit, Berkeley a considerat esenţialǎ întrebarea „Cum spiritul genereazǎ materie?”

David Hume (1711 – 1776) a devenit celebru la tinereţe (29 deani), când a publicat lucrarea în trei volume Treatise on human nature. Raportându-se sceptic la valoarea cognitivǎ a reflecţiei, declar ǎ dreptunic obiect al cunoaşterii propria experienţǎ. Conceptul de experienţǎ apare aici mai elaborat, operându-se o distincţie între „impresii maivii” (senzaţii şi percepţii) şi „idei mai puţin vii” (imagini sau amintiri).

Hume defineşte relaţia cauzǎ – efect ca un gen nou de asociaţie prin contiguitate, purtând nota invariabilitǎţii succesiunii. Analiştii demai târziu contrazic raportarea acestui tip de asociaţie la clasacontiguitǎţilor şi identificǎ la Hume trei modalitǎţi de asociere:asemǎnare, contiguitate şi cauzǎ-efect. Hume dǎ relevanţǎ cauzalitǎţiica mecanism intrapsihic al gener ǎrii datelor conştiinţei de cǎtreimpresii, deci tot de fapte ale conştiinţei.



285

David Hartley (1705-1757), în singura sa carte publicatǎ,Observations of man (1749), postuleazǎ un mecanism vibratoriu însistemul nervos, corespunzǎtor senzaţiilor, ideilor şi imaginilor; este ointerpretare fiziologicǎ a distincţiei operate de Hume între impresii şiidei; în cazul al doilea, vibraţiile fiind mai slabe. Pentru aceastǎ contribuţie la abordarea fiziologicǎ a conexiunilor, cu extrapolǎri lamecanismul emoţiilor, unii istorici îi confer ǎ rolul de precursor alreflexologiei respondente.

John Stuart Mill ( 1806 – 1873) a împǎrtǎşit şi dezvoltatconcepţia tatǎlui sǎu, vǎzând în coalescenţǎ un gen de „chimiementalǎ”; astǎzi am putea desemna fenomenul prin termenul deemergenţǎ, deoarece produsul asocierii a douǎ sau mai multe idei

poate fi necunoscut sau de neanticipat la nivelul fiecǎrei componente.Eruditul filosof recurge şi la anlogie cu „discul culorilor”, cu care

Newton a demonstrat compoziţia luminii albe (din cele şapte culori).O mai mare precizie în termeni a favorizat acceptarea noilor explicaţii:„ideile simple mai curând genereazǎ decât le compun pe celecomplexe”.

Alexander Bain (1818 – 1903). Dintre lucr ǎrile sale, douǎ au fost

recunoscute drept cea mai elaboratǎ gândire psihologicǎ a secoluluiXIX-lea: The senses and the intellect (1855) şi The emotions and thewill ( 1859). Concepţia lui Bain se remarcǎ prin orientareaasociaţionismului spre biologie, fiziologie şi aportul activ al instanţeicerebrale; f ǎcând din arcul reflex unitatea elementar ǎ a psihismului, elremarcǎ momentul activ al organismului în procesul adaptǎrii şidezvoltǎrii (o diferenţǎ major ǎ faţǎ de asociaţionismul pasiv, ceexplica doar ideile şi imaginile întâmplǎtoare, respectiv visele şireveriile). Fǎr ǎ a fi experimentator, Bain a f ǎcut oper ǎ prin analizǎ,intuiţie, credinţǎ în posibilitatea plasǎrii psihologiei în rândul ştiinţelor naturii.

Herbert Spencer (1820 – 1903), în lucrarea Primele principii

formuleazǎ legea evoluţiei, ca generalǎ pentru explicarea schimbǎrilor din natur ǎ. Spencer nu apare ca un scolastic, sau metafizician, ci ca uninductivist de mentalitate englezǎ: supune observaţiei, analizei şicomparaţiei ştiinţele naturii (botanica, geologia, fiziologia) şi celesociale (psihologia, estetica, morala, lingvistica, istoria etc.).Principiul evoluţiei este formulat ca ipotezǎ şi nu ca o dogmǎ.





287

gândirii, promovând un determinism fiziologic (de altfel a scris şi olucrare intitulatǎ De cǎ tre cine şi cum trebuie elaborat ǎ psihologia?, în care respinge introspecţia şi argumenteazǎ evoluţia ontogeneticǎ afuncţiilor psihice). „Motorul” dezvoltǎrii este experienţa, „întâlnirea

biologicǎ cu realitatea”. Descoperirea reflexului condi ţ ionat de cǎ tre PavlovIstoricii psihologiei ruse (dar, în consens, şi cei occidentali)

consider ǎ cǎ lucrarea lui Pavlov O experien ţǎ de 20 de ani (publicatǎ în 1923) reprezintǎ prima bazǎ naturalist-ştiinţificǎ, argumentatǎ experimental, pe care s-a format psihologia modernǎ; de acum,activitatea psihicǎ avea o raportare (sigur ǎ) la activitatea nervoasǎ superioar ǎ (a emisferelor cerebrale).

Ivan P.Pavlov (1849 – 1936) a intrat în ştiinţǎ ca fiziolog aldigestiei (factori glandulari şi neuronali), obţinând premiul Nobel

pentru medicinǎ în 1904. Atent la controlul condiţiilor de mediu înlaboratorul de fiziologie, Pavlov a surprins un fenomen „nefiziologic”:salivarea anticipativǎ. Un montaj-tehnic experimental minuţios, cutuburi ce colectau saliva glandelor bucale la câine, le-a permiscercetǎtorilor sǎ înregistreze salivarea înainte de administrarea

stimulului adecvat (pesmet, praf de carne etc.). Nefiind o excitarelocalǎ a organului de simţ respectiv, observatorii s-au aflat în faţa unuireglaj de tip anticipativ. Dacǎ acesta nu este de tip fiziologic,înseamnǎ cǎ este de un ordin superior: zgomotul produs de laboranţi,sau vederea lor, a vaselor, a locului, sesizarea timpului, le „anunţa”Subiecţilor apariţia excitanţilor întǎritori şi le provoca salivaţiaspecificǎ, f ǎr ǎ ca excitantul specific sǎ fie prezent. În comportamentulactual, contau trecutul, coincidenţele anterioare.

Pavlov a fost pasionat nu atât de reflexul condiţionat ca fapt deînvǎţǎre sau de psihologie, cât de activitatea cerebralǎ, domeniul cutotul nou la r ǎspântia de veacuri XIX – XX. Condiţionarea reflexelor glandulare şi motrice era o metodologie, minuţios elaboratǎ şi, evident,

originalǎ, prin care îşi verifica ipoteze despre procese de excitaţie şiinhibiţie, iradierea şi concentrarea lor, funcţia general-mobilizatoare areflexului (necondiţionat şi condiţionat) de orientare etc.

Psihologia occidentalǎ îl plaseazǎ pe Vladimir M.Bechterev (1857 – 1927) în istorie pe un loc privilegiat, al cercetǎtorului atâtnovator, cât şi umanist: el a studiat reflexul condiţionat motric la om şianimal, în forma asocierii unui şoc electric pe laba câinelui sau pemâna unei persoane, cu sunetul unei sonerii. Practica lui Pavlov, fost



288

cercetǎtor-medic nutriţionist, de a scoate canale ale glandelor salivareîn afara cavitǎţii bucale şi, printr-o capsulare specialǎ, a trimitelaborantului, prin tuburi, picǎturile de salivǎ, n-a fost potrivitǎ spiritului „pacifist” al lui Bechterev (şi al psihologilor care au urmat şiau înţeles cǎ „lumea obiectivǎ nu trebuie r ǎstignitǎ pe crucea cercetǎriiadevǎrului”). Deci, Pavlov a condiţionat (a pus în contingenţǎ temporar ǎ) reacţiile glandulare – salivare, iar Bechterev, înaintea sa,reacţiile motrice.

Edward Lee Thorndike (1874 – 1949) a început sǎ studiezeînvǎţarea la animale, ca asociaţionist, dar în curând a început sǎ seintereseze de învǎţarea umanǎ şi de aspecte ale psihologiei educaţio-nale şi sociale. Primul manual şcolar elaborat de un psiholog în sferaînvǎţǎmântului clasic a fost Aritmetica lui Thorndike, din 1919.

În 1898, la 24 de ani, Thorndike susţine teza de doctorat cu titlul Animal intelligence: an experimental study of the associative processes in animals. Continuând cercetǎrile pe peşti şi antropoide, publicǎ o lucrare mai completǎ în 1911. Istoricii îi analizeazǎ contribuţiile referindu-se la lucrarea din 1949, Selected writings froma connectionist’s psychology. Thorndike apare ca funcţionalist;

conexiunea sau legǎtura stimul-r ǎspuns este principala preocupare a psihologiei, fie cǎ ea este dictatǎ de situaţia externǎ sau de atitudinilesubiectului, cǎ apare izolatǎ sau ca element într-o serie.

Clark Hull (1884 – 1952). Printre lucr ările sale reprezentative senumăr ă Aptitude testing (1928), Hypnosis and sugestibility (1933);

Principles of behavior (1943), Essentials of behavior (1951) şi Abehavior system (1952), au avut un efect imens asupra problematiciiînvǎţǎ rii.

Între stimul şi reacţie Hull a vǎzut variabile intermediare,condiţii ce au intervenit anterior, cum ar fi numǎrul de încercǎriîntǎrite, intensitatea stimulului, for ţa motivaţiei exprimatǎ în numǎrulde ore de deprivare (de hranǎ, de exemplu).

Un exemplu edificator pentru demersul lui Hull este principiulnumit „goal gradient hypothesis” (1932): potenţialul de r ǎspuns este înfuncţie de distanţa şi timpul ce despart Subiectul de evenimentul-întǎrire. Corolarul este formulat astfel: „Cu cât este mai mareamânarea întǎririi într-un lanţ comportamental dat, cu atât este maislab potenţialul de reacţie la stimulul respectiv”.



289

B. F. Skinner: Condi ţ ionarea operant ǎ sau instrumental ǎ Replicǎ pozitivistǎ la teoriile formale enunţate de Hull, Skinner

s-a ridicat din umbra lui Tolman şi Hull în anii ’50, cu o puternicǎ prizǎ la tineret prin profilul sǎu caleidoscopic; cercetǎrile sale experi-mentale au avut constant un înalt credit şi interes, deoarece a identi-ficat în „regimul de întǎriri” factorul principal de dirijare a comporta-mentului (principala lui preocupare: dezvoltarea capacitǎţilor umane).

Punctul de originalitate major ǎ al gândirii lui B.F.Skinner esteconceptul de comportament operant sau emitent, alternativǎ la celrespondent, provocat de un stimul extern. Primul nu are un agent

provocator extern, ci este, precum un act de voinţǎ, o manifestare aindividualitǎţii pentru propria supravieţuire şi dezvoltare.

Într-o cuşcǎ perfect izolatǎ de zgomot, cu condiţii binedeterminate de temperatur ǎ, luminǎ şi echipament, toate formândansamblul variabilelor dependente, subiecţii preferaţi ai lui Skinner erau porumbeii şi şobolanii, dar şi oamenii. Reacţiile lor simple ceerau vizate pentru a fi întǎrite erau simpla apǎsare pe o pârghie sau ocheie. Se înregistra frecvenţa cumulativă a reacţiilor spontane înfuncţie de recompensarea lor selectivă într-un anumit interval de timp.

Replici la adresa asocia ţ ionismului. Principalele atacuri criticeau vizat:a) Elementarismul. Disponibilitatea analiticǎ a empiriştilor

englezi a fost în spiritul progresist al timpului, cu efecte beneficeasupra înţelegerii raportului om-mediu şi a factorilor de progres aieducaţiei. Teoria transferului pe seama elementelor identice, formulatǎ de Thorndike a fost însǎ o provocare pentru un veac. Gestaltismul afost principala f ǎclie a protestului, dar şi teoriile personologice,umaniste, creatologice şi intuiţioniste au insistat pe analiza molar ǎ acomportamentului şi, în general, a istoriei personale.

b) Hazardul (încercarea şi eroarea), ca mecanism al învǎţǎ rii.Acest aspect a fost criticat pentru viciul metodologic de a pune

animalul în situaţii problematice stupide (din punctul de vedere alcomportamentului sǎu normal). „Puzzle box” nu-i permite Subiectuluialtceva.

c) Legea efectului. Iniţial, acest principiu a fost înţeles ca fiindde ordin mentalist. Thorndike a explicat însǎ cǎ nu este vorba de„dorinţǎ”, de „plǎcere” sau „vrere”, deci nu de afect, ci de efect, cusensurile sale general-biologice, comportamentale.



290

d) Determinism mecanic. Critica a vizat mai mult marginalizareavalorilor umane. Conexioniştii au r ǎspuns cǎ noţiunea de ambient şiîntǎrire surprinde toate aspectele personologice, sociale, culturale,morale; mintea şi spiritul omului sunt pǎr ţi ale existenţei naturale,efecte şi cauze ale progresului.

VIII. STRUCTURALISMUL

Structuralismul a fost pregǎtit de Brentano, Fechner şiHelmholtz.

Franz Brentano (1838 – 1917), preot catolic şi filosof austriac,la 24 de ani a publicat cartea Psihologia lui Aristotel , iar în 1874

Psihologia din punct de vedere empiric. Gândirea lui Brentanoreprezintǎ un punct de cotitur ǎ sau un „reper de orientare” în istoria

psihologiei: el a înţeles şi a spus lumii cǎ, în timp ce ştiinţele naturiistudiazǎ fenomene, psihologia are de-a face cu acte, acţiuni care

pornesc de la Subiect, f ǎurar care are nevoi, interese, intenţii, scopuri.Psihologia este definitǎ ca ştiinţǎ a actelor psihice. Orice act are unconţinut (un obiect) şi un mod de acţiune cu respectivul conţinut.„Obiectul” şi „acţiunea” sunt de nedespǎr ţit într-un act psihic.

Gustav Fechner (1801 – 1887). Fondul sǎu conceptual este cel alidealismului obiectiv: el afirma despre conştiinţǎ cǎ este peste tot înunivers, corpurile cereşti sunt însufleţite, iar materia nu este decât oumbr ǎ a psihismului. Culmea cutezanţei: a vrut sǎ demonstreze acesteidei cu ajutorul matematicii şi al experimentului.

În acest timp, E.H.Weber a descoperit un fapt capital:diferenţierea a doi stimuli depinde nu de mǎrimea absolutǎ a fiecǎruia,ci de relaţia dintre excitaţia datǎ şi cea iniţialǎ. Aceastǎ regularitate averificat-o pe mai multe modalitǎţi senzoriale: musculare, vizuale etc.,ajungându-se la conceptul de „prag diferenţial”. Apǎrea un noudomeniu al cunoaşterii, – psihofizica, ştiinţa raporturilor dintremǎrimile fizice ale excitanţilor şi intensitǎţile sezaţiilor. Una dintre

primele realizǎri: intensitatea senzaţiei este direct propor ţionalǎ culogaritmul intensitǎţii excitaţiei; aceasta dovedeşte cǎ existǎ un plan alfuncţionalitǎţii, mai larg decât cel al cauzalitǎţii. Aceastǎ lege

psihofizicǎ este prezentǎ în lucrarea Elemente de psihofizicǎ (1860). Herman Helmholtz (1821 – 1894) – remarcabil reconstructor al

gândirii fiziologice din secolul al XIX-lea. Tehnica sa de mǎsurare avitezei influxului nervos a fost o inovaţie. El a împǎrtǎşit concepţia lui



291

J.Müller despre energia specificǎ a organelor de simţ, recunoscândsenzaţiei rolul de semn sau simbol al lumii externe, iar nu o copie sauo reflectare. Totuşi, viziunea filosoficǎ agnosticǎ nu l-a împiedicat sǎ introducǎ mǎsur ǎtori ale percepţiei vizuale şi auditive, devenind astfelîntemeietorul psihometriei. Prin opera filosoficǎ contradictorie a luiHelmholtz, psihologia a câştigat în statutul ei (independent faţǎ defiziologie) şi a progresat în viziunea sa sistemicǎ asupra relaţiei dintre

planurile senzorial şi logic.Gândirea psihologică a lui Wilhelm Wundt (1832 – 1920),

părintele psihologiei experimentale, fondatorul primului laborator în1879, la Universitatea din Leipzig. Wundt a înţeles cǎ studiul sufletu-lui înseamnǎ o ştiin ţǎ a experien ţ ei şi cǎ instrumentul ei principal esteexperimentul. Obiectul psihologiei este experienţa imediatǎ şi metodaadecvatǎ este observa ţ ia controlat ǎ a conţinuturilor în condiţiiexperimentale.

Programul de cercetări al lui Wundt avea trei obiective:− analizarea proceselor conştiente ca elemente;− descoperirea modurilor în care aceste elemente se leagă unele

cu altele în formaţiuni complexe;

− determinarea mecanismelor fiziologice ale conexiunilor.Deşi în multe pasaje ale scrierilor sale Wundt a vorbit deelementele mentalului ca despre procese sau „desf ăşur ări”,structuralismul a fost acuzat de „elementarism static”, ca şi cândelementele conştiinţei ar fi similare unor obiecte fizice.

Dintre colaboratorii europeni ai lui Wundt, cel care a socotitstructuralismul wundtian incomplet a fost Oswald Külpe (1862 – 1915). Prieten şi colaborator, un timp, cu americanul Ed.B.Titchener ,Külpe a sesizat că în planul mental sunt elemente identificabile drept„obiecte”, dar sunt şi func ţ iuni, ce nu se pretează la conştientizare şianaliză. În această viziune, distincţia act – stări – procese, f ăcută deBrentano, precum şi conceptul de „experienţă” au fost repere

conceptuale pentru „Şcoala de la Würtzburg”, iniţiată de Külpe. Edward Bradford Titchener (1867 – 1927) a văzut unitateaştiinţelor pe fundament psihologic: universul experien ţ ei umane. După acest criteriu a văzut diferenţa dintre Fizică şi Psihologie în felul cumeste orientată experienţa: în afar ă , asupra obiectelor şi a relaţiilor dintre ele, înă untru, asupra elementelor experienţei, sau a stărilor deconştiinţă.



292

Structuralismul ca paradigmă Prima problemă ce se pune când discuţi o paradigmă în

psihologie este reprezentarea despre obiectul psihologiei. „Platforma”structuraliştilor a fost clar definită sub acest raport: „studiul analitic al

psihicului omului adult normal prin metoda introspecţiei”. În această formulare, diferenţele individuale şi disfuncţiile sunt excluse din sfera

problematicii psihologice. Postulatele structuralismului n-au avut o formulare controlabilă

logic, ci una ce poate fi doar abstrasă: – psihologia se sprijină pe experiment pentru a se elibera de

metafizică; – adevărurile sale sunt de ordin empiric; – gândirea şi conştiinţa sunt concepte bazale şi domeniu de

studiu experimental; – introspecţia este o metodă validă de studiu, dar are grade

diferite de elaborare şi învăţare; – „spiritul” şi „corpul” sunt sisteme paralele, iar legile

psihologice trebuie sǎ remarce această distincţie; totuşi conceptul de„experienţă” exprimă un monism, o unitate a celor două roluri.

Principiile conexiunii. Conexiunea prin contiguitate a fostconsiderată primordială. Wundt a recunoscut şi un principiu alsintezei, bazat pe „senzaţia” semnificaţiei elementelor ce intr ă înstructur ă mai complexă.

Principiile selec ţ iei. Conceptul-cheie în explicarea selecţieidatelor şi experienţelor este aten ţ ia. Titchener distingea trei forme:1) nativă sau involuntar ă , în care intensitatea şi calitatea experienţei,în special noutatea, sunt factori de selecţie; 2) voluntar ă sau

secundar ă ; 3) atenţia ca deprindere, deci par ţ ial involuntar ă .

IX. FUNC Ţ IONALISMUL

Funcţionalismul ca sistem a fost fundamentat de cǎtre doi

remarcabili profesori universitari din Chicago: John Dewey (1859-1952) şi J.R.Angell (1859-1949). Ca promotori sunt recunoscuţiR.S.Woodworth (1869-1962) şi H.Carr (1873-1954).

William James (1842-1910). Lucrarea sa în două volume The principles of psychology (1890), devenitǎ clasicǎ, a „f ăcut epocǎ”încǎ înainte de apariţie, fiind publicatǎ pe capitole în diferite

periodice. Primele manifestǎri în câmpul psihologiei au avut o tentǎ



293

criticǎ la adresa structuralismului wundtian: îl vedea îngust, artificial, punctiform, reducţionist („ reduce grandoarea psihicului uman la scalenumerice”).

Cea mai provocatoare distanţare de structuralismul wundtian(promovat în America de fostul doctorand la Leipzig, Ed.B.Titchener,

profesor la Universitatea Cornell, care şi impusese termenul„structuralism”) a fost definirea conştiinţei prin 5-6 caracteristici:

− este întotdeauna „personalǎ”, în sensul cǎ apar ţine unuianumit individ;

− se află în continuǎ schimbare, fiind un proces neîntrerupt( stream of consciousness);

− judicios continuǎ: în ciuda hiatusurilor, identitatea individualǎ se menţine întotdeauna;

− selectivǎ: alege continuu relevanţe;− decurge în forme atât „tranzitive”, cât şi „stabile” (în alţi

termeni: forme centrale şi forme marginale);− funcţia major ǎ a conştiinţei este aceea de supravieţuire, de mai

bunǎ adaptare, intervenind atunci când problemele sunt noi (încomparaţie cu deprinderile şi obişnuinţele).

John Dewey (1859-1952). A fost autorul primului tratatamerican de psihologie ( Psychology, în 1886), depǎşit, în curând, doar peste patru ani, de Principiile lui W.James. Prin publicarea, în 1896, astudiului The reflex arc concept in psychology, Dewey devinefondatorul mişcǎrii funcţionaliste: respinge analiza comportamentuluiîn unitǎţi S-R, ce nu surprinde coordonarea globalǎ a comportamen-tului în vederea adaptǎrii organismului la o situaţie.

Contribu ţ iile func ţ ionalismului: − stimularea psihologiei ca ştiinţǎ experimentalǎ relativǎ la om

şi animale;− promovarea unei metodologii a studiului variabilelor

empirice;−

instrumentarea conceptualǎ a Etologiei;− formularea unei teorii asupra emoţiilor;− s-a dovedit un sistem deschis la experimentalism, obiectivism,

elementarism şi la raportul endogen-exogen.



294

X. BEHAVIORISMUL

Cel care a dat denumirea de „behaviorism” noii paradigme a fost John B.Watson (1878-1958). În 1913, apare în „Psychological review”lucrarea polemicǎ Psychology as the behaviorist wiews it . Aicidefineşte psihologia ca o ştiinţǎ naturalǎ pur experimentalǎ, ceurmareşte predicţia şi controlul comportamentului. Excluzând

introspecţia din aria metodologicǎ, nu recunoaşte nici demarcaţiadintre om şi animal; cât de complexǎ este manifestareacomportamentalǎ a omului, ea apar ţine totuşi schemei generale deinvestigare a comportamentului, astfel încât referirea la conştiinţǎ şi laalte entitǎţi mentaliste devine inutilǎ. În lucr ǎri ulterioare, Watson a

promovat un reducţionism provocator (de exemplu, afectele reduse lamodificǎri vasculare) şi a f ǎcut referiri pozitive la reflexologia luiI.P.Pavlov. În Behaviorism (1925) apare preocupat de ambient şi de

perfecţionarea fiinţei umane. Behaviorismul ca paradigmǎ 1) Definirea psihologiei ca ştiin ţǎ . Dacǎ ne referim la un text de

maturitate, The battle of behaviorism, lucrare polemicǎ din 1929,înregistr ǎm urmatoarea definiţie: „acel domeniu al ştiinţelor naturii cese ocupǎ cu comportamentul uman, cu ce face şi ce ştie, atât învǎţat,cât şi neînvǎţat” (pag. 4). „Conştiinţa” şi „viaţa psihicǎ” suntconsiderate „pure presupuneri”. Limbajul, pentru alţii şi pentru sine,este un gen de comportament precum baseball-ul. Obiectivele uneiasemenea ştiinţe a comportamentului se rezumă la douǎ genuri de

predicţii: ştiind stimulul, să prezici r ăspunsul şi invers. Evident, într-oasemenea largă viziune, stimulul şi r ǎspunsul au o nelimitatǎ gamǎ deconotaţii relative la diversitate şi complexitate.

2) Natura datelor . Pentru behaviorişti, datele despre psihic serefer ǎ la conexiunea stimul-r ǎspuns, în toate ariile de raportare aorganismului la mediu: chinestezie, verbalizare, reglaj glandular, toate

plasate în spaţiu şi timp, exprimate în mǎsuri cantitative.

3) Postulate. Din ampla literatur ǎ behavioristǎ pot fi relevate patru postulate:

a) în sfera comportamentului animal şi uman existǎ un strictdeterminism;

b) comportamentul se reduce la procese psihomecanice, decimusculare şi glandulare;



295

c) orice comportament, oricât de complex, este analizabil înelemente de r ăspuns;

d) procesul conştiinţei, dacǎ existǎ, nu poate fi studiat ştiinţific.4) Modul de selectare a datelor . Consecvent unui determinism

naturalist, Watson pune în prim-plan învǎţarea şi disponibilitateaereditar ǎ.

5) Principiile conexiunii. Din orgoliu sau dintr-o fixitate conceptualǎ,Watson n-a acceptat principiul întǎririi, descoperit şi formulat de Pavlov, şinici legea efectului, de la Thorndike. Punând în prim-plan legea exerciţiului(frecvenţa şi recenţa), comportamentele, oricât de complexe ar fi, suntexplicate ca înlǎnţuiri de unitǎţi Stimul – R ăspuns.

6) Raportul psihic-corp. În accentele sale extreme, behaviorismulînseamnǎ un monism fizic, în sensul cǎ mentalul nu este decât o expresie amodului în care funcţioneazǎ sistemul nervos; conştiinţa (dacă existǎ) nuare o existenţǎ independentǎ.

7 ) Programul de cercet ă ri experimentale. Watson s-a remarcatşi a impus paradigma behavioristă experimentând pe animale; sintezaacestor experimente o gǎsim în lucrarea, din 1925, Psychologies of 1925. Ulterior însǎ, studiul comportamentului copiilor în prima lunǎ

de viaţǎ şi condiţionarea emoţionalǎ au devenit cercetǎri curente. Prinobservaţii zilnice asupra a peste 100 de copii, a identificat un„repertoriu comportamental la naştere”. O concluzie a acestor investigaţii au fost lipsa unei diferenţieri a abilitǎţilor manuale şicâştigarea acesteia pe mǎsura condiţionǎrii sociale. Prin studiilongitudinale a demonstrat şi condiţionarea fricii, furiei şi dragostei lacopii, respingând astfel concepţia tradiţionalǎ a predeterminǎriiereditare. Prin situaţii stimulative speciale a educat frica (de exemplu,asociind un zgomot puternic cu un anumit fapt, obiect sau animal), iar

prin altele a înlăturat-o (prin asociere cu stimuli pozitivi).

XI. GESTALTISMUL

Fondatorii gestaltismului. Fenomenul mişcării aparente, ce a datde gândit psihologilor şi a condus la paradigma gestaltistă, şi-a găsitaplicaţia major ă în cinematografie. Cum se face cǎ succesiunea unor stimuli luminoşi la fante distanţate, la un interval de cca 60 m sec. dă observatorului impresia că lumina se mişcă de la o fantă la alta?Aceastǎ întrebare a constituit obiectul unor îndelungate discuţii întreWertheimer, venit la Institutul de Psihologie din Frankfurt pe Main în



296

1910, şi ceilalţi doi colaboratori, la început subiecţi ai experimentării,W.Kohler şi K.Koffka.

Principiile gestaltismuluia) Gestaltul-calitate esen ţ ial ă a câmpului psihologicSe zice că raportarea gestaltiştilor la întreg este dificil de înţeles,

deşi aser ţiunea „întregul este altceva decât suma păr ţilor” se găseşte şila înţeleptul chinez Lao-Tzi, care tr ăise cu şase secole înaintea ereinoastre; simpla afirmaţie a diferenţei dintre suma păr ţilor şi întreg afost considerată de B. F. Skinner, în deceniul al patrulea, o pseudopro-

blemă, deşi gestaltiştii delimitaser ă pe baza acestui criteriu „gândirea productivă” şi „rezolvarea prin surprindere a legii de organizareinternă” (prin Einsicht).

Prin natura intrinsecă a experienţei lor cognitive, oameniirecepţionează şi procesează datele într-un mod structurat, potrivit unor legi ale dependenţei păr ţii de întreg. Realitatea însăşi are organizarestructural-emergentă; exemple: apa, cu calităţile ei surprinzător dediferite faţă de elementele componente (oxigenul şi hidrogenul);structura casei, structurile materialelor şi ale ţesuturilor vii, circuitulelectric funcţional etc. (W.Kohler tratează sistematic asemenea

exemple în lucrarea Die physichen Gestalten, 1920). b) Raportul psihic-fiziologicDacă, în Fizică, noţiunea de câmp semnifică un spaţiu definit de

mişcarea unor particule (ce poate fi descrisă matematic), înaccepţiunea psihologică, realitatea este alta. Să luăm exemplul maifrecvent utilizat al câmpului perceptiv: cămpul semnifică un ansamblude relaţii antecedent-consecvent, cu o descriere verbală saumatematică, relativ la care comportamentul de orice fel nu depinde

punctual de caracteristicile locale ale situaţiei-stimul.Ipoteza unor câmpuri fiziologice a fost admisă de psihologi sub

semnul izofuncţionalităţii epistemice: dacă un anumit „model”fiziologic are o înaltă probabilitate de predicţie a comportamentului,atunci el poate fi considerat valabil. Ideea de câmp a captivat pefiziologi şi i-a f ăcut să experimenteze interferenţe între for ţe electrice,schimbări fiziologice şi percepţie (în special cea vizuală). Dacă înaceastă privinţă datele n-au fost considerate edificatoare, relaţia dintrestructurile cerebrale şi experienţă a fost definită sigur ca una deizomorfism. În Gestalt psychology, 1947, W.Köhler afirmă:„Organizarea experenţială în spaţiu este întotdeauna structural-identică cu organizarea funcţională în distribuţia proceselor cerebralede bază” (p. 61).



297

c) Atitudinea fa ţă de experien ţ a trecut ă Acest principiu, redat prin sintagma „simultaneitate” (între

psihic şi fizic), este cu totul specific şcolii gestaltiste. Făr ă a nega totalrolul experienţei trecute în reactivitatea individului într-o situaţieinedită, valoarea acesteia este diminuată în apariţia noii imagini

perceptive sau soluţii; confruntarea concretă cu stimulul sau cu situaţia problematică este atât de hotărâtoare pentru comportamentul adecvat,

încât modifică experienţa trecută. Percepţia este influenţată de treitipuri de variabile: genetice, istorice şi situaţionale. Aceasta nuînseamnă că unele legi de organizare a gestaltului nu pot fi învăţate(cum ar fi principiul proximităţii: elementele apropiate apar ţinaceluiaşi obiect).

Gestaltiştii sunt preocupaţi de „efectul productiv” al impactuluicu prezentul, la care pot contribui şi elemente native şi date aleexperienţei trecute, f ăr ă însă a fi hotărâtoare. W.Kohler explicaaceasta prin figura următoare:

Deşi figura conţine două litere „H”, cu care suntemfamiliarizaţi, ansamblul nu este perceput ca o completare a acestora,deci ca:

d) Principiile configura ţ iilor Enunţate în 1923 de M.Wertheimer ca rezultate experimentale,

cu timpul au devenit cunoscute ca „legi de organizare”. Autoriigestaltişti şi-au dat seama de dificultatea înţelegerii formulărilor verbale şi au ilustrat fiecare principiu cu figuri.

1) Proximitatea: elementele dispuse împreună în timp şi spaţiutind să fie receptate împreună. Figura următoare este percepută ca trei

perechi de linii, şi nu altfel:



298

2) Similaritatea: elementele asemănătoare tind să fie perceputeîmpreună într-o aceeaşi structur ă de lucruri egale. De exemplu, şirulunor cerculeţe dispuse alternativ, mare-mic:

3) Direc ţ ia: tindem să vedem figurile în modul în careelementele sunt orientate ca o curgere continuă. De exemplu:

4) Set-ul obiectiv: dacă se percepe un anumit tip de organizare,se formează o disponibilitate (set) de a vedea la fel şi elementele-stimuli ce nu au întocmai aceeaşi dispunere. Vedem alăturat trei seturide elemente: primul este compus din perechi clar delimitate spaţial; înal doilea, delimitarea este mai estompată, iar în al treilea lipseşte;totuşi,întregul ansamblu tinde să fie perceput cu organizarea primeiserii:

5) „Soarta comună ”: când elementele unei serii mai mari sunt

dispuse altfel, ele tind să fie percepute grupat. Exemplu:

6) Pregnan ţ a: figurile tind să fie percepute ca „bune”, complete,stabile, în ciuda unor lipsuri. Alăturat vedem „cerc” şi „triunghi”, deşisunt figuri incomplete:



299

Problematica învăţă riiDupa cum reiese din formularea acestor principii, Wertheimer

admite prezenţa experienţei trecute (ca set, ca tendinţă sau cadisponibilitate cognitivă); în general însă, gestaltiştii nu pun accentul

pe „reproducere”, ci pe „aspectul productiv”, adică pe procesareacognitivă determinată de „vectorii” situaţiei prezente. Modul decooperare a celor două grupe de factori, putem spune acum, n-a fostdezvăluit de gestaltişti, dar a f ăcut obiectul următoarei jumătăti deveac de cercetari în creativitate (inclusiv inventică).

Încǎ din cartea Mentality of apes (1925), W. Kohler demonstrează experimental că formarea imaginii perceptive este determinată decalitatea câmpului ca întreg. Rezolvarea unei probleme devine orestructurare a câmpului perceptiv, în sensul unei conpletări pentru

ca, în raport cu problema pusă, câmpul să devina semnificativ. Cumconfiguraţiile „bune” sunt stabile, odată insightul (descoperirea,iluminarea) produs, experienţa câştigată (deci învăţarea) este stabilă.

În Productive thinking , M. Wertheimer sugerează metodegestaltiste eficiente în problem solving , abordări în termeni holistici,diminuarea atenţiei pentru detalii, încercări oarbe şi căi înguste dedresaj (în spiritul lui Thorndike).

Un moment remarcabil în evoluţia concepţiei gestaltiste îlreprezinta cartea lui K.Duncker On problem solving (1945), odezvoltare a lucr ării cu acelaşi titlu publicată în 1935, în germană

Psychological monographs. Aici, tânărul gestaltist (coleg de doctoratcu cunoscutul psiholog român Gh. Zapan) face o delimitare clar ă între

două tipuri de situaţii problematice: „tipul Hume” şi „tipul Gestalt”.Primul se pretează la o rezolvare după suma elementelor, al doilea serezolvă prin „Einsicht”(engl. „insight”), adică restructurare, surprin-derea principiului de organizare holistică; într-un caz, rezolvarea estegraduală, metoda încercărilor şi erorilor poate fi adecvată; în celălalt,gânditorul învinge obstacole (cum este fixitatea funcţională), trecereade la neputinţă la reuşită este bruscă, performanţa este rapidă,

procedeul este uşor transferat.



300

Paradigma gestaltist ă Obiectul Psihologiei: studiul experienţei imediate a întregului

organism. În contrast cu behaviorismul, gestaltiştii s-au ocupat maimult cu percepţia, şi aceasta din perspectiva condiţiilor situaţiei

prezente şi a antecedentului. Postulate . Unul singur este formulat clar: întregul domină păr ţile

şi constituie realitatea primar ă, „unitatea elementar ă” de analiză,specifică şi profitabilă pentru psihologie. Mai sunt explicite alte patru

postulate secundare: 1) izomorfismul, 2) contemporaneitatea, 3) legileorganizării, 4) noncontinuitatea învăţării.

Datele analizei ştiin ţ ifice. În aceastǎ privinţǎ se poate observa oapropiere de behaviorişti, care au practicat acceptarea aceluiaşi gen dedate privind învǎţarea şi rezolvarea de probleme. Dacǎ behavioriştii auexclus conştiinţa şi introspecţia ca fapt al analizei ştiintifice, ei auacceptat totuşi comportamentul verbal; gestaltiştii au fost maitoleranţi, acceptând relatǎrile subiectului despre ceea ce recepţioneazǎ şi gândeşte.

Selec ţ ia şi conexiunea. Problema de studiu pentru gestaltişti afost nu selecţia elementelor realului, ci structurarea lor: unele

elemente devin fond, altele „figur ǎ pe fond”. Legile de structurareformulate de M.Wertheimer sunt în fapt reguli de selecţie; alţigestaltişti au definit unele proprietǎţi ale stimulilor care-i fac„invarianţi” pentru procesarea cognitivǎ.

În ceea ce priveşte conexiunea (apariţia formaţiilor complete dinelemente simple), trebuie remarcat faptul cǎ principiile de organizare(ale gestalturilor) nu vizeazǎ conexiuni, ci raporturi dinamice dintreantecedent şi consecvent şi raporturi funcţionale (cu efect emergent)dintre componente; principiul izomorfismului, de asemenea, explicǎ aspectul productiv al procesǎrii cognitive, cum vor zice creatologii – „a flexible use of knowledge”.

XII. PSIHANALIZA

Nici o altă paradigmă nu „a coborât” asupra lumii atât de şocant,

ca o bombă; bulversarea mentalităţilor tradiţionale a fost atât degeneralizată încât sistemul a fost perceput ca ceva absolut nou.

Sigmund Freud a abordat inconştientul ca un teritoriu neexploratal psihicului, iar nu ca un construct logic necesar în explicareafenomenelor. Pe măsur ă ce l-a scrutat, gândirea sa a progresat spre



301

„pattern-uri” mai precise, validate în terapie şi prin acumulare de dateempirice. În 1895 a publicat, împreună cu Joseph Breuer (1842-1925),Studii asupra isteriei, ce a marcat începutul psihanalizei, iar în 1900apare Interpretarea viselor ; carte ce l-a consacrat ca psihanalist.

Orientat spre dinamica vieţii psihice, Freud identifică energia şiizvorul acesteia (pentru funcţionarea aparatului mental): libido-ul,respectiv, id -ul. Diferitele instincte (din id) presează să se descarce deenergia libidinală. Pentru aceasta le trebuie un ţ el (în cadrul uneiactivităţi specifice) şi un obiect ce facilitează descărcarea. Id-ulacţionează conform principiului pl ă cerii, eliminând energie, dar

păstrând încă un nivel satisf ăcător.Un alt modul al sistemului psihic este Ego-ul; el funcţionează

după legile procesului secundar, adică după principiul realit ăţ ii (esteun service de evaluare ce selectează acţiunile în mod raţional pentru aminimaliza teama şi a maximiza plăcerea). Inconştientul şi conştientulsunt două sfere ale vieţii psihice în care se derulează, respectiv,

procese primare şi procese secundare. De exemplu, ilogismul viselor este caracteristic pentru procesele primare, ca întreg.

Superego, al treilea modul al sistemului psihic, funcţionează

după legile procesului primar, deci într-un plan necontrolat deconştiinţă. Omul se formează şi acţionează într-o anvelopă socio-culturală, cu reguli, imagini, valori, aşteptări, ce-l privesc direct;„stratul” cel mai apropiat al acesteia este constituit de părinţi.

Doi vectori pulsionali polarizează comportamentul unei persoane: 1) al vieţii, integr ării, continuităţii; 2) al mor ţii saudezintegr ării. Dacă, pentru cel din urmă, Freud nu i-a rezervat unnume, libido-ul este energia vieţii; ea „se fixează” pe reprezentări aleobiectelor externe; ca un proces de descărcare, numit cathexis, cuadresă dictată de specificitatea instinctelor, dar şi de stadiul dezvoltăriiindividului.

Relativ la fenomenul fixă rii (metafora lui Stendhal, apreciată şi

de C. R ădulescu-Motru, era mai fericită: emoţiile se cristalizează înobiect, generând sentimentul iubirii) dezvoltă o teorie a „complexelor”,a cathectării libidoului în obiecte nepermise. Complexul sau conflictulOedip este cel mai frapant: iubirea timpurie a bǎiatului faţǎ de mamǎ.

Dacǎ din precon ştient , informaţiile pot fi actualizate cu un efortmai mic, inconştientul necesitǎ o abordare prin mijloace speciale, cumsunt hipnoza, asociaţia liber ǎ, visele, erorile involuntare.



302

„Descǎrcarea” pulsiunilor, a dorinţelor de satisfacere este blocatǎ dereglajele şi barajele conştiente, dar se poate regǎsi în diferite produse,

printre care simbolistica viselor. Printre experienţele timpurii refulatedatoritǎ pedepselor şi represaliilor, primul loc îl ocupǎ cele ce ţin demotivaţia sexualǎ.

Cele trei sisteme ale personalităţii; tablou comparativ*.ID EGO SUPEREGO

Natura biologică psihologică socială Originea ereditate experienţă cultur ă

Contribuţii instincte Sine conştiinţă Orientare spre trecut prezent trecut

Nivelul inconştient conştient şiinconştient

inconştient

Principiul plăcerii realităţii moralităţiiScopul plăcerea adaptarea reprezentarea

binelui şi r ăuluiRaţionalitatea iraţional raţional nelogic

Realitatea subiectivă obiectivă subiectivă

Viziunea psihanaliticǎ asupra obiectului PsihologieiFǎr ǎ a formula definiţii în acest sens, Freud a intenţionat sǎ

elaboreze un cadru conceptual sistematic în jurul ideilor de inconşti-ent, rezistenţǎ, transfer, energie instinctualǎ, catharsis, nevrozǎ.

O analizǎ a cunoscutelor variante în psihanalizǎ relevǎ patru postulate:

a) viaţa psihicǎ se supune unui determinism cert; b) incon ştientul joacǎ un rol esenţial în determinarea comporta-

mentului uman;c) factorii hotǎrâtori în explicarea psihicului sunt cei motivaţio-

nali (sau „dinamici”); un gen de motivaţie poate instrumenta mai

multe comportamente; acţiunea intenţionatǎ este mai potrivitǎ explicǎrii omului decât conexiunea S – R;

d) istoria organismului este de extremǎ importanţǎ în determina-rea comportamentului actual.

* După Ch.Potkay, Bem P.Allen, Personality; theory, research, and applications, Brooks/Cole, Puol Co, Monterey, 1986, p.73.



303

Evident, într-un sistem de gândire şi explicaţii atât de amplucum este psihanaliza, analiştii au identificat şi alte postulate de ordinsecundar: trebuinţa sexualǎ este bazalǎ, fiind prioritar ǎ pentru biologiaorganismului; existǎ un conflict bazal între instinctele vieţii şi mor ţii;comportamentul este manifestarea interacţiunii a trei module: id, egoşi superego; raportul pǎrinţi – copii este hotǎrâtor pentru nevroze;visele, erorile în vorbire şi alte produse ale gândirii au o valoaresimbolicǎ relativǎ la experienţa sexualǎ.Aceste postulate suntidentificate de analişti, dar Freud a fost un inductivist, el a pornit de lafapte, pe care le-a extrapolat şi generalizat.

Alfred Adler ( 1870 – 1937), medic vienez, încă de la începutul„întâlnirilor de miercuri” organizate de Freud, din 1902, a devenit undiscipol al acestuia. După prima conferinţă a Asociaţiei Internaţionalede Psihanaliză, ce a avut loc în 1910, Adler a trecut în dizidenţă pemotiv că maestrul a dat întâietate la preşedinţie lui Jung. La fineleanului 1911, el a constituit şcoala rivală cunoscută sub numele de

psihologie individual ă .Ideea originală (tolerată un timp de către Freud) a fost aceea că

teoria şi practica analitică trebuie să aibă drept obiect mecanismele

compensatorii; stilul de via ţă al individului este determinat de acestea.For ţa motivaţională, cea mai importantă pentru Adler, este voinţa de putere a omului, sexul fiind doar un simptom. Copilul nu este un micanimal sexual ale cărui dorinţe incestuoase trebuie reprimate, ci unorganism mic şi neputincios, ale cărui trebuinţe sunt satisf ăcute şigestionate de către adulţii puternici. Copilul îşi dezvoltă treptat unsimţământ al inferiorităţii faţă de aceştia şi tinde spre un statut deindependenţă.

Astfel, accentul în explicarea psihismului se mută de lainstinctele şi energiile biologice la relaţiile sociale instituite în familiaîn care creşte copilul. Conflictele esenţiale sunt mai curând întreindivid şi mediu, decât în interiorul individului. Stilul de viaţă este o

construcţie psihică determinată de acest raport. Creativ, racordatmereu la un viitor imaginar, omul tinde spre integritate, concentrare,autocontrol conştient. Este o imagine luminoasă, un chip optimist alomului, constructor al stilului propriu de viaţă, preocupat de mediu şide progres.



304

Carl Jung (1875 – 1961) a abandonat conceptul de libido, înfavoarea unei „determinări actuale”, fondând noua şcoală de

psihanaliză intitulată psihologie analitică . Respingând cauzalitateaexclusiv în termenii trecutului, Jung pune accent pe prezent(conjunctur ă şi simultaneitate – principiul sincronicit ăţ ii), peanticiparea viitorului şi creativitate; impulsurile primitive vizează laJung autorealizarea şi împăcarea cu divinitatea.

Dacă Freud a dat prioritate energiei sexuale (conexă diferitelor zone şi stadii – oral, anal, falic, latent, genital), Jung a văzut că estevorba de o energie vitală ce se manifestă în forme ce ţin de momenteleimportante pentru supravieţuire: hr ănire, sex, autorealizare,comportamente arhetipale etc. Astfel, complexul Oedip poate fiîntâlnit la copii, dar el nu are o bază exclusiv sexuală, ci emoţional – reflexă, datorată asistenţei funcţional – organice şi afective, prioritar materne. Asimilând concepte şi patternuri cauzale din Fizică, Jung aînţeles posibilitatea schimbărilor şi transferurilor de energie întrediferite sisteme psihice. Sub puterea unificatoare a self -ului,inconştientul personal şi complexele sale, cel colectiv şi arhetipurilesale ( persona, anima, animus, umbra), acumulează şi fac schimb de

energie pentru a realiza gândirea, simţirea afectivitatea şi intuiţia. Eu-leste mentalul conştient în contact cu realitatea, centrul identităţii şi personalităţii (total diferit de ego-ul palid al lui Freud).

Teoria lui Jung, cu implicaţiile sale în plan personalistic,metodologic şi terapeutic, s-a dovedit repede în consonanţǎ cu noulspirit sistemic al ştiinţelor. Caracteristicile temperamentale, pregnanteîn gândirea psihologicǎ cea mai veche, capǎtǎ o fundamentare înconceptul de transfer al energiilor de la un sistem la altul, în ansamblulcompus din self, trecut, prezent, viitor şi mediu. Tipurile „introvert” şi„extravert” sunt astǎzi înţelese şi acceptate de psihologi şinepsiholohogi, ca un spectacol uşor de urmǎrit, dar revelator al unuireal hipercomplex, în care un Eu activ stǎ pâneşte, controleazǎ şi

foloseşte datele experienţei individuale şi colective. Astfel, termenul„psihologie analiticǎ” ce desemneazǎ viziunea lui C.Jung este înscris pe traiectul evoluţiilor gândirii lui W.Wundt, dar vizeazǎ sistemul deconţinuturi şi energii, cu efect net diferenţiator între psihicul uman şicel animal. Jung l-a descoperit pe om ca moştenitor responsabil:„averea” sa este experienţa umanǎ pǎstratǎ şi purtatǎ de ceea ceAristotel, cu evidentǎ timiditate, a denumit „spirit”, ca atribut esenţialal transcendenţei. Deşi Jung n-a fost un naturalist ca Aristotel, el a



305

înţeles continuitatea „lumii sufletelor”: „umbra” sa este cel mai vechiarhetip, parte a inconştientului moştenitǎ din arsenalul instinctiv alanimalelor, primitiv şi amoral, prin aceasta provocator, puternic,comod, dar hǎr ţuitor, al persoanei care trebuie sǎ r ǎspundǎ unui spirital timpului, încorsetat sau acompaniat de norme morale.

Cât de diferite ar fi pattern-urile culturale, Jung vede în ele persistenţa unui filon comun: un cerc magic al tensiunilor , mandala sau self -ul, un pressing spontan asupra elementelor experienţiale

pentru integrarea lor într-o personalitate ce-şi păstreazǎ identitatea înorice situaţie. În contactul sǎu permanent cu lumea, selful poate aveadouǎ tendinţe: o atenţie mai mare pentru ambient (extroversia) sau

pentru propria lume interioar ǎ (introversia). Tipologia individualǎ seamplificǎ, dacǎ se consider ǎ cǎ, asociat celor douǎ tendinţe, patrufuncţii pot fi dominante în mǎsuri diferite: gândirea, afectivitatea,sensitivitatea şi intuiţia. Deci, tipologia umanǎ se prezintǎ în termenide atitudini şi funcţii; persoana, ca identitate, presupune acţiuneaacestor factori în armonie.

XIII. PSIHOLOGIA UMANIST Ă

Toate paradigmele psihologice au vizat omul, folosind modeleale sufletului sǎu ca „telescop” spre formele cele mai depǎrtate deviaţǎ sufleteascǎ; a fost comod, apropiat, s-a putut şi sta de vorbǎ (cealtǎ ştiinţǎ mai are acest privilegiu sǎ întrebe şi sǎ primeascǎ r ǎspunsuri de la propriul obiect de studiu?)

Carl R.Rogers (1902 – 1987). Principalele sale cǎr ţi sunt:Counseling and psychotheraphy, 1942; Client centered theraphy,1951; On Becoming a person, 1961; Carl Rogers on encounter

groups, 1970; Becoming partners: marriage and its alternatives,1972; Carl Rogers on personal power , 1977; A way of being , 1980;

Freedom to learn for the 80’s, 1983.Dacǎ Skinner s-a centrat pe comportament (ca o tranzacţie în

monedǎ de recompensǎ şi pedeapsǎ), iar Freud a dat atenţie prioritar ǎ for ţelor oarbe ale întunericului interior, Rogers se ocupǎ, scoate în

prim plan, persoana: cu sufletul ei anticipativ, reflexiv, decentrat,empatic.

Intr ǎm în viaţǎ ştiind ce ne place şi ce nu, ce este, în general, bunsau r ǎu; procesul evaluativ este operativ, firesc, flexibil, dar mai alesspontan, f ǎr ǎ judecǎţi şi precepte. Este un ghid intern ce funcţioneazǎ



306

în copilǎrie f ǎr ǎ blocaje, într-o unitate organicǎ cu sinele; la vârstaadultǎ, acest contact natural se pierde, evaluarea devine inflexibilǎ,nesigur ǎ, nonconfortabilǎ, bulversatǎ de grija de apǎrare şi, în general,de anxietate. Practic, evaluarea nu mai serveşte pe deplinautorealizarea; Rogers explicǎ acest fenomen prin concepteleurmǎtoare:

– Considera ţ ia pozitivǎ necondi ţ ionat ǎ . Dezvoltarea self -ului presupune acceptare şi dragoste; Rogers este convins cǎ aceastǎ nevoie de afecţiune din partea celorlalţi este înnǎscutǎ. De aici derivǎ importanţa hotǎrâtoare a persoanelor care se ocupǎ de viaţa copilului,în special rolul pǎrinţilor. Acest „înalt edificiu” al protecţiei lasǎ însǎ oumbr ǎ cu efecte profunde: cum adulţii încep sǎ determine ce este„corect” şi ce este „greşit”, ce este „bine” şi ce este „r ǎu”, potenţialulevaluativ al copilului devine din ce în ce mai frânat, rolul sǎu dedecizie în materie de experienţǎ internǎ este diminuat. Internalizareavalorilor din cadrul familiei, şcolii, bisericii, statului imprimǎ origiditate şi, evident, un gen de alienare a asistǎrii evaluative acomportamentului. Ele sunt totuşi asimilate pentru cǎ sunt privite

pozitiv de cǎtre persoanele importante. Exemple de precepte: „supune-

rea necondiţionatǎ faţǎ de autoritate este un lucru bun”, „a câştiga banieste foarte important”, „a învǎţa la şcoalǎ este bine”, „a învǎţaneorganizat, f ǎr ǎ scop, este o pierdere de timp”, „erotismul este unlucru r ǎu”, „este nepotrivit pentru un bǎrbat sǎ plângǎ” etc.

Ca urmare a acestor asimilǎri, se schimbǎ şi procesul realizǎriiimaginii de sine; se folosesc repere de împrumut; disociaţiile întreceea ce Subiectul crede despre sine şi ceea ce cred alţii poate duce latensiune şi nelinişte.

Consideraţia pozitivǎ necondiţionatǎ este un remediu al alienǎrii: persoana vede cǎ propriile-i gânduri şi simţǎminte sunt pozitiv privitede cǎtre ceilalţi, care-l înconjoar ǎ, şi mai ales de cei care-i suntdeosebit de apropiaţi. Sinonimele „consideraţiei pozitive necondiţio-

nate” sunt „acceptarea” şi „lauda”.În practica psihoterapeuticǎ, în momentul în care simt cǎ suntacceptaţi aşa cum sunt, clienţii încep sǎ renunţe la „dispozitiveleinterne” de apǎrare şi negare, generate de „aprecierile condiţionate” lacare au fost supuşi în experienţa anterioar ǎ.

– Congruen ţǎ şi incongruen ţǎ – termeni folosiţi de C.Rogers pentru a desemna relaţiile de concordanţǎ, armonie şi, respectiv,discrepanţǎ sau dizarmonie dintre imaginea de sine şi tr ǎirile intime



307

(organismic experiencing ). Starea-ţel în procesul de terapie esteatingerea „stǎrii de congruenţǎ”, însemnând integrare, autenticitate,neînstr ǎinare, deci o armonie între tendinţa generalǎ de actualizare şiautorealizarea sinelui.

– Persoanǎ cu func ţ ionalitate complet ǎ – individ ipotetic cereprezintǎ actualizarea maximǎ a unei fiinţe umane. În viaţa realǎ,funcţionalitatea poate fi descrisǎ doar în termeni relativi. De aceea„funcţionalitatea totalǎ” trebuie privitǎ ca proces, iar nu ca o condiţiestaticǎ: un organism ce funcţioneazǎ bine, adaptativ, atât de mobil şiflexibil încât sǎ întâlneascǎ situaţiile noi în modul cel mai eficient şi sǎ aspire spre nivele mai înalte de actualizare; este vorba deci de omişcare constructivǎ în direcţia dezvoltǎrii şi împlinirii continue.Evident, o asemenea persoanǎ se caracterizeazǎ prin congruenţǎ,armonie între sine şi tr ǎirea experienţialǎ: de aceasta este conştient, oacceptǎ f ǎr ǎ s-o nege sau s-o distorsioneze; testeazǎ efectiv realitatea

pentru a-şi maximiza satisfacţiile; practicǎ relaţii interpersonalearmonioase.

Terapia centrat ǎ pe client Reţinem de la C.Rogers o definiţie a psihoterapiei, formulată în

1959, deci la douǎ decenii de la prima sa carte (Counseling and psychotherapy, 1942): „Psihoterapia este punerea în funcţiune a uneicapacitǎţi deja existente într-un individ potenţial competent” (p.221).Eficienţa terapiei este determinatǎ de trei „condiţii atitudinale”:

1) terapeutul sǎ fie în starea de congruenţǎ, de armonie întreceea ce simte şi ceea ce-i transmite clientului;

2) terapeutul practicǎ în raport cu clientul o apreciere pozitivǎ:acesta este „premiat” pentru tot ceea ce este şi ceea ce poate deveni;

3) înţelegerea empaticǎ a clientului: terapeutul simte experienţainternǎ a clientului, intrând şi r ǎmânând în lumea lui subiectivǎ, f ǎr ǎ ase împotmoli în temerile, confuziile şi alte emoţii pe care acesta letr ǎieşte. Este o intuire şi împǎrtǎşire a experienţei clientului, în scopul

sprijinirii lui sǎ-şi gǎseascǎ perspective clare (diminuarea temerilor dea se exprima, intrarea într-un contact mai apropiat cu propriaexperienţǎ intimǎ – „organismicǎ”).

Prin faptul cǎ terapeutul se simte confortabil şi atras de ceea ceface, el este o persoanǎ cu „funcţionalitate completǎ”, într-un raportreal, autentic, firesc. Nu numai verbal, dar şi prin mimicǎ, ton, pauze,acţioneazǎ „nondirectiv” asupra clientului pentru ca acesta sǎ-şiaccepte tr ǎirile profunde, sǎ devinǎ mobil, fluent şi cu o bogǎţie de



308

diferenţieri în reacţii, ceea ce înseamnǎ o recentrare a potenţialitǎţilor lui pe „aici şi acum”.

Al ţ i promotori ai psihologiei umaniste Abraham Maslow (1908 – 1970). Opera lui A.Maslow este o

dezvoltare a ideii de „creştere psihologicǎ” şi „afirmare a sinelui”.Cele mai cunoscute lucr ǎri ale sale sunt: Motivation and personality (1954 şi 1970); A theory of motivation (1967); The farther searches of human nature (1971).

Astǎzi, chiar şi la cursurile de management şi în practicainginerilor se fac trimiteri la „piramida motivelor”, a lui Maslow.Având şapte nivele, baza (dimensiunea cea mai întinsǎ pe care sesprijinǎ celelalte), o constituie „nevoile fiziologice” (foame, sete, sexetc.); urmeazǎ nevoia de securitate (adǎ post, apǎrare de pericole etc.);apoi, palierele trebuinţelor psihologice: nevoia de proprietate,dragoste, acceptare; de stimǎ şi apreciere; cognitive; estetice; autorea-lizarea sau actualizarea. Vârful piramidei a dat mai mult de gândit luiMaslow, care a elaborat o concepţie a multimotivaţiei: motivaţia

pentru valori mai înalte – frumuseţe, ordine, justiţie, perfecţiune,dorinţa de a crea, transcendenţa. Coalescenţa acestora este favorizatǎ

de nevoia de autoîmplinire sau autorealizare.Corespunzǎtor trebuinţelor de acest ordin, superior, este compor-tamentul de vârf („peak experience”), definit prin intensitate, efecteemergente asupra personalitǎţii şi destinului, caracter sacru, deschi-dere spre infinit, extaz, uimire şi veneraţie. Fǎr ǎ a fi interpretatemistic, acest gen de experienţe au momente de revelaţie şi inspiraţie.

Erich Fromm ( 1900 – 1980) este un promotor al psihologieiumaniste prin apelul la capacitǎţile umane ca izvor al sensului vieţii,cât şi prin încǎrcarea tendinţelor inconştiente cu un conţinut raţional,creativ şi pozitiv-afectiv (iubire, altruism, armonie).

Lucr ǎrile mai importante ale lui Fromm: Escape of freedom (1941); Man for himself (1947); The sane society (1955); The art of

loving (1956); The revolution of hope toward a humanized technology (1968).Societatea supertehnicizatǎ şi de consum excesiv are drept efect

asupra omului, alienarea: decentrarea de la ideea de existenţǎ la cea de posesie; omul se rupe de sine, dar şi de alţii, se percepe ca un str ǎin, sereduce la un „caz” în documentele birocraţiei, un „obiect” în aparatulde producţie, f ǎr ǎ nici o identitate. Sufletul uman devine divizatfuncţional în compartimentele intelectiv şi afectiv, raţiune şi pasiune.



309

Vǎzând în „criza de identitate” (indiferenţa omului faţǎ de el însuşi)expresia dezumanizǎrii, propune totuşi remedii: substituirea eticii„autoritare” cu una „raţionalǎ” şi trecerea de la speranţa iluzorie şi

pasivǎ la speranţa activǎ (ca factor creator al vieţii, punerea în act a potenţelor proprii, imprimarea unui sens vieţii).

Printre promotorii psihologiei umaniste sunt şi alte numecunoscute: R. W. Coan, care a publicat în 1974 în Anglia o cartedespre „personalitatea optimalǎ” (de succes şi confort, flexibilǎ,integr ǎ, cu identitate puternicǎ); Charlotte Bühler (probleme deînvǎţare şi dezvoltare).

XIV. TRECUT Ş I ISTORIE ÎN PSIHOLOGIA ROMÂNEASC Ă

În Geneza psihologiei ca ştiin ţǎ experimental ǎ în România,Marian Bejat identificǎ douǎ faze în devenirea psihologiei ca activitateştiinţificǎ pe teritoriile româneşti:

I. Emanciparea psihologiei de sub influenţa metafiziciispiritualiste.

II. Constituirea psihologiei ca ştiinţǎ experimentalǎ în România.În prima fazǎ sunt delimitate douǎ perioade:

– pânǎ în anul 1860: problemele de psihologie prezente în operefilosofice, antropologice şi fiziologice;

– a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea, perioada 1860 – 1890,de rezonanţǎ cu mişcarea de idei psihologice din Occident.

În a doua fazǎ, se impun analizei istorice: – perioada 1890 – 1920, cu primele laboratoare şi cercetǎri

experimentale, cursuri universitare şi personalitǎţi cu oper ǎ recunos-cutǎ (şi valorificatǎ) în Occident;

– perioada de dupǎ primul r ǎzboi mondial, 1920 – 1930.

Psihologia experimental ǎ în RomâniaÎn ţara noastr ǎ, primul laborator de psihologie a fost înfiinţat în

1893, la Iaşi, de cǎtre Eduard Gruber , doctor al Universitǎţii dinLeipzig (cu o tezǎ asupra luminozitǎţii culorilor, coordonatǎ deW.Wundt). Eduard Gruber deschide, la 21 octombrie 1893, primulcurs de Psihologie experimentalǎ din România.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, au apǎrut cǎr ţirelevante pentru noul spirit experimental din psihologia europeanǎ:

Introducere în psihofizicǎ (1812), de Şt.Michǎilescu; Principii de



310

psihologie (1892), de C. Leonardescu; Problemele psihologiei (1898),de C.R ǎdulescu-Motru.

Nicolae Vaschide (1873 – 1907). În iunie 1895 susţine licenţa cuteza Senza ţ iile vizuale. Din toamna anului 1895, Vaschide lucreazǎ ca„ataşat” în laboratorul lui Binet (pânǎ în 1899), apoi în altelaboratoare; din 1901 este director adjunct al laboratorului de

psihologie patologicǎ, de pe lângǎ Sorbona, condus de Ed.Touluse.Publicǎ împreunǎ cu Binet date de cercetare privind efectul munciiintelectuale asupra presiunii sanguine şi psihologia şcolarului; cuTouluse publicǎ lucr ǎri de metodologie (în 1904, o carte la carecolaboreazǎ şi H.Piéron: Technique de psychologie experimentale). Încei aproape 12 ani petrecuţi în Franţa, pe lângǎ teza de doctorat, fişa sa

bibliograficǎ specificǎ 170 de titluri, printre care 12 cǎr ţi.Constantin Rǎ dulescu-Motru (1868 – 1957), filosof şi psiholog,

a asimilat tehnica psihologiei experimentale la Leipzig, în laboratorullui Wundt; şi-a extins activitǎţile în laboratoarele de psihologie,învǎţând ulterior de la Charcot, Ribot, Beaunis şi Binet.

Lucrarea sa de doctorat cu titlul Despre dezvoltarea teoriei lui Kant asupra cauzalit ǎţ ii în natur ǎ (1893) este publicatǎ în revista lui

Wundt, „Philosophische Studien”, devenind lucrare de referinţǎ. Întorsîn ţar ă, C.R ădulescu-Motru ţine primul curs de Psihologieexperimentală la Bucureşti, intitulat Elemente de psihologieexperimental ă . În 1906 obţine fonduri pentru înfiinţarea primuluilaborator de psihologie experimentală la Universitatea din Bucureşti.

Crezul ştiinţific al profesorului C. R ǎdulescu-Motru au fostdeterminismul şi monismul. Piatra de încercare a vocaţiei sale a fostexplicarea personalitǎţii şi a abordat-o chiar cu riscul finalismului. Elînsuşi a comentat deseori tentaţia psihologului de a face metafizicǎ,astfel cǎ psihologii pot aprecia mai mult frumuseţea decât robusteţeateoriei personalismului energetic (cartea cu acest titlu a apǎrut în1927). Ca evoluţionist, nu s-a ferit de a defini o continuitate a energiei

fizice cu energia spiritualǎ ( „ puterea sufleteascǎ”). Vede personalitatea ca o direcţie în care au evoluat formele de energienaturalǎ: „…natura produce personalitatea sufleteascǎ aşa cum

produce cristalizarea mineralelor şi cum se produce ereditateaformelor organice” (p.115).

Fundamentarea ştiinţific-experimentală a Psihologiei a creat un pol de interes academic, atracţie pentru o nouă carier ă. Dupǎ audiereacursului de psihologie al lui R ǎdulescu-Motru , Dimitrie C.N ǎ dejde îşi



311

ia o licenţǎ str ǎlucitǎ cu teza Valoarea vie ţ ii ca problemǎ psihologicǎ (1898). Peste câţiva ani va fi profesor alǎturi de C.R ǎdulescu-Motru şiM.Dragomirescu, dar îşi întrerupe activitatea pentru studii înGermania; la Universitatea din München studiazǎ cu Th.Lipps, cuI.Ranke şi cu Güttler. Teza de doctorat condusǎ de Th.Lipps a avuttitlul Eseu asupra teoriei biologice a pl ǎ cerii şi durerii şi a fostdeosebit de apreciatǎ, publicatǎ în germanǎ şi francezǎ.

În „The american journal of Psychology” nr.3/1908, lucrareaeste atent şi elogios recenzatǎ, calificatǎ drept „prima încercareserioasǎ de a învinge în mod critic teoria finalistǎ a plǎcerii şi durerii,un serviciu real adus psihologiei ştiinţifice” (p.408). Psihologul românrespinge schema „plǎcut = normal, util; neplǎcut = anormal,dǎunǎtor”, argumentând inconsistenţa acesteia (de exemplu, alcoolulşi tutunul sunt consumate din plǎcere, dar sunt dǎunǎtoare).

De asemenea, trateazǎ într-un mod nou raportul organic – staresufleteascǎ în materie de afectivitate; starea organicǎ apare doar ca unfactor, iar acţiunea sa este mediatǎ de stǎrile şi cerinţele sufleteşti.Problema are o valoare ştiinţificǎ major ǎ, date fiind controversele dinepocǎ relative la teoria perifericǎ a emoţiilor, formulatǎ în paralel de

W.James şi de profesorul olandez de anatomie patologicǎ Carl-GeorgLange (1834 – 1900).Trei domenii conexe în sprijinul dezvolt ǎ rii psihologiei

române şti: fiziologia, neurologia şi endocrinologiaRomânia a intrat în secolul al XX-lea cu mari aspiraţii în toate

domeniile: socio-naţional, economic, ştiinţific. În favoarea dezvoltǎriiştiinţelor, în ţar ǎ apar „şcoli ştiinţifice” de prestigiu european:

bacteriologie, chimie, fizicǎ, medicinǎ, construcţii, sociologie. ThomaIonescu era un chirurg al lumii (a introdus tehnica anesteziei centrale);

pe biroul lui Victor Babeş erau buletine de analizǎ ce soseau cuserviciile aviatice; Ioan Cantacuzino şi Gheorghe Marinescu erausolicitaţi frecvent de centrele universitare celebre ale lumii.

a) Institutul internaţional de fiziologie experimentalǎ de laBoulogne sur Seine, lângǎ Paris, fusese frecventat de C. R ǎdulescu-Motruşi N.Vaschide; în 1902 îl are ca director adjunct pe Ion Atanasiu (1896

– 1926), absolvent al Facultǎţii de medicinǎ veterinar ǎ din Bucureşti,cu studii de fiziologie la Paris şi Bonn. Concepţia sa ştiinţificǎ esteaxatǎ pe înţelegerea sistemului nervos ca sistem ce realizeazǎ interacţiunea organismului cu mediul, funcţie realizatǎ la toatenivelurile, de la instinctiv la intelectiv, prin reflexe; principiul



312

asociaţiei stǎ la baza dezvoltǎrii şi funcţionǎrii întregii vieţi psihice (în„Convorbiri literare”, 4/1902). Interesul lui Atanasiu pentru psihologiea fost constant, profund, înalt apreciativ. Înainte de toate, el vedeaunitatea fizic-psihic ca un principiu al determinismului şi o condiţie a

progresului psihologiei; aduce argumentul cǎ în funcţionareaorganelor de simţ este vorba de „excitanţi specifici” şi organeadaptate, iar nu de „energii specifice” care „filtreazǎ” şicontorsioneazǎ realitatea. Despre lumea externǎ avem „imaginireprezentative”, ce r ǎspund direct cauzelor din mediu care le-au

provocat, şi „imagini simbolice”, purtate de cuvinte, f ǎr ǎ prezenţaimediatǎ a obiectelor de referinţǎ.

b) Gheorghe Marinescu (1863 – 1938), om de ştiinţă format „la bazǎ” în ţar ǎ (student la Medicinǎ în Bucureşti şi cercetǎtor înlaboratorul lui V.Babeş de anatomie patologicǎ şi bacteriologicǎ).Lucrarea sa, devenitǎ clasicǎ, La cellule nerveuse, este prefaţatǎ elogios de Ramon y Cajal. Din 1900, Gh.Marinescu începe sǎ seocupe în mod special de problemele limbajului, scrisului, sensibilitǎţii,sugestiei, nevrozelor. Psihoterapia capǎtǎ un caracter concret, operabilîn baza principiului integr ǎrii corticale a tuturor funcţiilor neuronale.

Materialul experimental lǎsat de Ed.Gruber, dupǎ moartea saneaşteptatǎ, este valorificat de Gh.Marinescu în 1911, în lucrareaStudii asupra audi ţ iunii colorate.

c) C. I. Parhon (1874 – 1970), personalitate de vârf a ştiinţeiendocrinologice mondiale, cu o oper ǎ ştiinţificǎ masivǎ şi inovatoare.Pe fondul problematicii neurologice, descoper ǎ factorii endocrini şi, îndecursul unui deceniu, în colaborare cu M.Goldstein, elaboreazǎ şi

publicǎ primul Tratat de endocrinologie din lume (1908).În 1910 elaboreazǎ un studiu (de 452 de pagini) asupra rolului

glandelor endocrine în patologia mentalǎ. Rezultatele studiilor salesunt comunicate la congrese internaţionale; în 1943, în „Analele de

psihologie” publicǎ sinteza Rolul hormonilor în via ţ a psihicǎ .

Interesantǎ este viziunea marelui cercetǎtor fiziolog asupra psihologiei: o consider ǎ un capitol al biologiei, deoarece are la bazǎ funcţionarea creierului şi a glandelor endocrine. De exemplu,emotivitatea este activatǎ de excesul de secreţie tiroidianǎ şi slǎ bitǎ,

pânǎ la apatie, de deficitul acesteia; în ultimul caz, slǎ besc şi memoriaşi învǎţarea (constituirea asociaţiilor), efortul voluntar şi, în general,tonusul psihic.



313

Începuturile psihologiei socialeReţinem observaţia pertinentǎ a lui Marian Bejat cǎ la r ǎspântie

de veacuri XIX şi XX, conceptul de ştiinţǎ psihologicǎ se identificǎ cucel de psihologie experimentalǎ. Set-ul permisiv al acceptǎrii metode-lor ştiinţelor naturii era însǎ întâmpinat aversiv de factorii genezei şifuncţionǎrii psihicului uman, social prin excelenţǎ.

În cartea psihologicǎ de cǎ pǎtâi Problemele psihologiei (C.R ǎdulescu-Motru, 1898), similar ǎ poate cǎr ţii americane a luiJames Principles of psychology (1890), se afirmǎ explicit importanţafactorilor sociali, complementari celor biologici în explicarea

psihicului uman. Dimitrie Dr ǎ ghicescu (1875 – 1945) a instituit un sistem

conceptual în domeniul psihologiei sociale. În 1903, Dr ǎghicescu publicǎ o carte de sociologie: Le problème du determinisme social. Determinisme biologique et determinisme social (Paris, Ed.de laGrande France). Se deplaseazǎ la Berlin pentru un semestru şi în anulurmǎtor îşi susţine la Paris teza de doctorat Du rôle de l’individu dansle determinisme social , pe care o şi publicǎ la F.Alcan.

Reîntors în ţar ǎ, Dr ǎghicescu elaboreazǎ în francezǎ zeci de

studii şi tratate (sociologie, moralǎ, alcoolism, liberalism, etnografie,religie, biografii psihosociale etc.) Scrisǎ şi editatǎ în limba francezǎ,opera lui Dr ǎghicescu a fost asimilatǎ şi apreciatǎ de mentalitateaeuropeanǎ.

Primul institut de cercet ǎ ri psihologice în RomâniaÎn 1919 ia fiinţǎ Universitatea din Cluj, un simbol al întregii ţǎri,

al speranţei în propǎşirea spiritului cultural românesc. Printre cadreleuniversitare detaşate la Cluj pentru a realiza aceastǎ oper ǎ a fost şi

Florian Ş tef ǎ nescu-Goang ǎ , numit şeful catedrei de psihologie.Imediat, profesorul a înaintat un memoriu ministrului Instrucţiunii

publice în care solicita alocarea unui fond extraordinar pentruînfiinţarea Institutului de psihologie al Universitǎţii din Cluj. Acest

fond a fost ordonanţat pe 26 martie 1921.Într-un spirit experimental evident analog celui practicat deEbbinghaus, teza de doctorat a lui Fl.Ştef ǎnescu-Goangǎ opereazǎ odisociere a culorilor principale (din spectrul cromatic) de figurile,formele şi semnificaţiile corpurilor (cum se prezintǎ ele de obicei în

percepţie) pentru a studia efectul specific al culorilor asupra stǎriiafective a persoanei; odatǎ înlǎturatǎ componenta asociativǎ

perturbatoare (din punctul de vedere al ipotezei cercetǎrii), prin



314

urmǎrirea modificǎrilor respiraţiei, a circulaţiei sanguine etc. s-a reuşitdeterminarea obiectivǎ a tonalitǎţii afective proprii celor şapte culori şicelei purpurii.

Fl.Ştef ǎnescu-Goangǎ a iniţiat serviciile de psihologie aplicatǎ de la calea feratǎ, armatǎ, poştǎ, instituţiile juridice şi de reeducare,sǎnǎtate, muncǎ, educaţie specialǎ şi educaţie diferenţiatǎ, orientatǎ spre excelenţǎ. (Relativ la acest ultim aspect, în 1929 şi 1933 a

publicat Selec ţ iunea capacit ǎţ ilor şi orientarea profesional ǎ ). Raportul ereditate – învǎţare – dezvoltare este o tratare deosebit devaloroasǎ, instructivǎ şi astǎzi. Dezvoltarea creativitǎţii reprezintǎ oanticipare magistralǎ a mişcǎrii creatologice care se va declanşa înlume peste un deceniu.

Institutul de Psihologie al Academiei Române a fost înfiinţat la1 octombrie 1956. În perioada postbelicǎ, cercetare în domeniu sef ǎcuse de cǎtre un colectiv în cadrul Institutului de istorie şi filosofie, care din 1953 trecuse ca o Secţie de psihologie la Institutul de

fiziologie normal ǎ şi patologicǎ al Academiei.Primul director al noului institut a fost Mihai Ralea, şeful

catedrei de psihologie a Universitǎţii din Bucureşti, care din 1938venise de la Iaşi; de altfel, cele douǎ unitǎţi au funcţionat în acelaşispaţiu şi aproape cu acelaşi personal. Prestigiul şi titlurile publice ale

profesorului Ralea, fervent critic al „curentelor occidentale”, aufavorizat dezvoltarea continuǎ a institutului sub raport numeric (s-a

pornit cu 25 de cercetǎtori şi în 15 ani numǎrul lor s-a dublat), al potenţialului de cercetare (tematicǎ, înzestrare, specializǎri prindoctorat), al relaţiilor ştiinţifice şi contractuale în ţar ǎ şi str ǎinǎtate;volumul bibliotecii a ajuns la 25.600 de volume în 1975.

Din 1955, apare Revista de psihologie (patru numere pe an);redacţia ei a trecut la Institut, iar din 1964 a început sǎ fie editatǎ

Revue roumaine de sciences sociales – serie de psychologie (douǎ

numere pe an). Aceasta din urmǎ a prilejuit schimbul internaţional deidei, cǎr ţi şi reviste cu peste 35 de ţǎri.Din 1958 pânǎ în 1968, director adjunct al Institutului a fost

Alexandru Roşca, profesor universitar la Cluj. Deşi planurile decercetare şi rezultatele aveau o clar ǎ orientare spre practica socialǎ şieconomicǎ, din iulie 1970, Institutul de psihologie este trecut subegida Academiei de Ş tiin ţ e Sociale şi Politice, înfiinţatǎ în acelaşi an;dupǎ cinci ani, Institutul este unificat cu Institutul de Ştiinţe



315

Pedagogice (formând Institutul de Cercet ǎ ri Pedagogice şi Psiholo- gice), devenind institut departamental pe lângǎ Ministerul Educaţiei şiÎnvǎţǎmântului.

Cele douǎ schimbǎri au avut resorturi ideologice şi au „prilejuit”scoaterea din cercetare a unor specialişti remarcabili, ca TraianHerseni, C.I.Botez, Marian Bejat, Maria Mamali, Ileana Bǎrbat.

În luna aprilie 1982, Institutul de cercetǎri pedagogice şi psihologice a fost desfiinţat prin hotǎrâre politicǎ, axatǎ pe o înscenarecu elemente inventate şi motivaţii ideologice.

Din 1990, Institutul de Psihologie funcţioneazǎ din nou subegida Academiei Române.


1. Grigore Nicola, Istoria psihologiei, Editura Fundaţiei Româniade Mâine, Bucureşti, 2004.

2. A. Adler, Cunoa şterea omului, Editura IRI, Bucureşti, 1996.3. G. Berkeley, Principiile cunoa şterii omene şti, Editura Agora,

Iaşi, 1995.4. Şt. Odobleja, Psihologia consonantist ǎ (traducere), Editura

Academiei, Bucureşti, 1984.5. M. Ralea, C. Botez, Istoria psihologiei, Editura Academiei,

Bucureşti, 1958.6. C. R ǎdulescu-Motru, Personalismul energetic, Casa Şcoalelor,

Bucureşti, 1927.



316

PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

Prof.univ.dr. NICOLAE RADU

SEMESTRUL II

OBIECTIVE

Sinteza de fa ţă urmă re şte familiarizarea studen ţ ilor cu problemele fundamentale ale domeniului. Este o sinteză în general, dar şi una a„momentului”, de aceea, în cuprinsul ei ne propunem să schi ţă mcontribu ţ iile majore în domeniul învăţă rii şcolare: „Întemeietori”,„Continuatori”, „Specificul Psihologiei educa ţ iei”, „Intelectul specific şi

problema constituirii anticipate a intelectului dezirabil”. Odat ă însu şiteaceste obiective generale din Sinteză , cursul poate fi parcurs mai u şor.

Introducere

A înţelege astăzi psihologia educaţiei înseamnă a parcurge istoriaei (de la pedagogia pedagogică, la didactica intelectului), aşa cum aparemai ales din perspectiva aplicaţiilor ei practice. Este un drum lung, carenu poate fi scurtat rezonabil decât prin analiza primelor şi ultimelor verigi ale lanţului şi prin rezumarea drumului parcurs. Vom începe cu

prima verigă: pedagogia psihologică , vom continua cu enunţareamomentelor parcurse, pentru a încheia cu punctul final la care s-a ajuns.

Până în decembrie 1989, aşa cum pedagogia era formată dindouă păr ţi principale: Didactica (care se ocupa cu problemele instruiriidin perspectivă pedagogică) şi Teoria Educaţiei (care se ocupa cu

problemele educaţiei, din aceeaşi perspectivă), exista şi o psihologie pedagogică, formată tot din două păr ţi: Psihologia Instrucţiei şiPsihologia Educaţiei. Ea studia acelaşi domeniu ca şi pedagogia, dar din perspectivă psihologică.

Din motivele de mai sus, o psihologie a educaţiei, independentă

de psihologia pedagogică (deci nu ca parte a ei), nu avea nici un rost şiea nici nu a fost elaborată. Se preda psihologia pedagogică, cu ambelecomponente: instrucţie şi educaţie, în calitate de capitole mari sau

păr ţi esenţiale ale ei.Situaţia s-a schimbat brusc, o dată cu ordinul Ministerului

Educaţiei Naţionale nr.3345/25.02.1999, cu privire la pregătireainiţială psihopedagogică a viitorilor profesori şi institutori. Ordinul a



317

luat prin surprindere „frontul” pedagogic şi psihologic, deoarecePsihologia Educaţiei apărea ca un obiect de învăţământ distinct, astfel:Psihologia Educaţiei: an I, semestrul II; două ore curs; o or ă seminar

pe să ptămână; examen pe semestrul II.În acest caz, Psihologia Educaţiei nu mai era înţeleasă ca „parte” a

Psihologiei Pedagogice, ci pur şi simplu ca denumire a psihologiei pedagogice în limba engleză. Era vorba de traducerea exactă în limbaromână a ştiinţei denumită în engleză „Educational Psychology”(Psihologia Educaţiei). Într-adevăr, în Occident (în SUA în primulrând), se preda un obiect de învăţământ denumit „Psihologia educaţiei”,iar în R ăsărit (în ţările comuniste), se preda psihologie pedagogică,domeniul de preocupări r ămânând acelaşi: copilul în context şcolar,instruirea şi formarea lui.

Dar, Ordinul MEN nr. 3345 nu schimba pur şi simplu denumireaunui obiect de învăţământ, occidentalizând-o (f ăcea şi aşa ceva), ci

propunea o altfel de psihologie pedagogică, una care să se ocupe de problemele şcolii, sub denumirea de psihologie a educaţiei, careevoluase „rupt” de psihologia pedagogică existentă la noi şi careacumulase multe informaţii diferite şi deosebit de valoroase. Încurcătura

produsă nu venea, deci, de la domeniul studiat, el r ămânea acelaşi, ci dela faptul că Psihologia Pedagogică şi Psihologia Educaţiei (în înţelesulei occidental), acumulaser ă nu numai informaţii comune, ci şi unelefoarte diferite. De unde nevoia de a le trata în paralel şi de a încercasinteza lor.

Şi mai apărea o problemă dificilă. Psihologia Pedagogică apăruseîn paralel cu Pedagogia Experimentală încă la sfâr şitul secolului XIX şiînceputul secolului XX, şi nu numai în Rusia, ci şi în Germania şi alteţări europene. De aici nevoia altor precizări. Pedagogia se desprinsesede filosofia speculativă, chiar cu J. Fr. Herbart, iar ca urmare,acumulase informaţii psihologice importante despre funcţionareaintelectului infantil şi uman în general, devenind o Pedagogie

Psihologică în două variante: filosofică (speculativă) şi experimentală,ambele devenind o realitate a progresului în sfera educaţiei, de unde şinevoia de a începe cursul de psihologie a educaţiei chiar cu izvoarele,deci cu „Pedagogia Psihologică” şi abia apoi cu „PsihologiaPedagogică” şi „Psihologia educaţiei”, ca momente distincte ale uneisinteze posibile. Evoluţia în aceste direcţii distincte ale cercetăriidomeniului este reală, chiar dacă „amestecul” apare destul de frecvent lanivelul metaanalizei.



318

Oricum, un capitol al cursului nostru va trebui să trateze cuatenţie Pedagogia Psihologică, în diferitele ei ipostaze în timp şispaţiu, apoi Psihologia Pedagogică în varianta ei sovietică, mai ales,deoarece ea a acumulat informaţii importante în domeniul instrucţiei şieducaţiei. Într-un capitol diferit va trebui să analizăm apoi PsihologiaEducaţiei, deoarece şi aceasta a acumulat informaţii importante înaceleaşi domenii. Mai mult, fondurile uriaşe puse la dispoziţiacercetării psihologice în SUA (în comparaţie chiar cu ţările din EuropaOccidentală) au permis acumularea de date care au impus PsihologiaEducaţiei din SUA întregii lumi.

A fost justificat Ordinul MEN nr. 3345 din 1999, dar el a luat cuadevărat prin surprindere frontul pedagogic şi psihologic. Lucr ările decare dispunem r ămân tributare vechiului mod de gândire, cel mairecent exemplu fiind Dic ţ ionarul de psihologie (coord. UrsulaŞchiopu, 1997), în care Psihologia Educaţiei nici nu figurează, înciuda faptului că la elaborarea lui au contribuit unii dintre cei maiimportanţi „psihologi” ai momentului, pentru a nu mai vorbi dedicţionarele mai vechi ale „Estului comunist”. Dar, cum mai putemtrece azi peste faptul că de psihologia educaţiei ţin studiul naturii

gândirii în diferite domenii (specificul ei), modul în care trebuiestructurate informaţiile, proiectarea anticipată a obiectivelor curriculare sub raportul capacităţilor intelectuale ce urmează a seforma, evaluarea lor riguroasă etc.

Dificultăţi şi mai mari apar în ceea ce priveşte ierarhizareacontribuţiilor. În ţările foste comuniste, amestecul dintre ideologie şiştiinţă a încurcat serios ierarhia valorilor, inclusiv în domeniul care ne

preocupă, propulsând în vârf oameni care nu aveau nici o legătur ă cu psihologia, ci doar cu poziţia de putere în structura socială. Şi nu estevorba numai de „conducători” din „sfera de vârf”, ci şi de„nomenclaturişti” mai „mărunţi”, de „aparatcici”, care au dominatadministrativ ministere şi edituri, institute de cercetări, facultăţi şi

catedre, care s-au str ăduit să reeşaloneze valorile în domeniu, după interese mai vechi şi mai noi. Ignorarea specialiştilor din „exteriorulsistemului” (din ţările capitaliste), ca şi a celor din „interiorul” lui(„marginalii”), ori preluarea lor arbitrar ă sau deformată vor r ămânerealităţi istorice imposibil de ocolit multă vreme de aici înainte. Aşa seşi explică dominarea unor nume într-un interval de timp în care poziţialor socială a fost puternică şi intrarea lor ulterioar ă în anonimat.



319

Cu toate acestea, o psihologie a educaţiei, concepută ca osuccesiune de momente evolutive esenţiale, este posibilă şi necesar ă,mai ales dacă intenţia este dublată de nevoia unor clarificări majore

pentru tinerele generaţii de studenţi, care vor fi implicaţi semnificativîn modernizarea învăţământului românesc în viitor.

I. ÎNTEMEIETORII

Pedagogia psihologică. Orice fel de educaţie porneşte de la oconcepţie implicită sau explicită despre copil, despre psihologia lui şidespre metodele de învăţare. Baza unei astfel de concepţii este, deregulă, dublă: experienţa acumulată în practică (prin observaţie,constatări etc.) şi speculaţia teoretică, şi ea legată de practică, dar nuîntotdeauna vizibil. Aşa se face că, mult înainte de secolul XX şi deorice cercetare experimentală riguroasă, apar numeroase descrieri decopii în literatur ă (Ch. Dickens, F. M. Dostoievski etc.), iar în ştiinţă lucr ări de genul Sufletul copilului ( Die Seele des Kinders, W. Preyer,1882). După 1815 apare în unele şcoli un „paidometru”, de fapt, unregistru în care sunt trecute observaţii sistematice despre rezultateleobţinute de diferite şcoli. De altfel, prima şcoală experimentală apareîn 1773 la Londra, deschisă de David Williams, sub influenţafilosofiei luminilor şi a lui J. J. Rousseau. După A. Leon ( Introductiona l`histoire des faits educatifs, Paris, PUF, 1980), începutulPedagogiei Experimentale trebuie situat în perioada Revoluţieifranceze (1789) (Apud G. de Laudsheere, op. cit ., p. 42). I. Kantscrisese un Tratat de pedagogie (1803), în care milita şi el pentru şcoliexperimentale. În sfâr şit, J. Fr. Herbart scrisese, chiar înainte de a-iurma lui I. Kant la catedra de filosofie, o monografie asupra

psihologiei matematicilor. „Dincolo”, peste Ocean, în SUA, încă din1855 (până în 1882) apare „American Journal of Education”, care-şi

propunea să publice idei pedagogice venind din lumea întreagă. Aici,în SUA, Horace Man va fundamenta evaluarea şcolar ă (pe baze

empirice, fireşte). Din 1842, el cere conducerii întreprinderilor să compare productivitatea muncii după gradul de şcolarizare alangajaţilor. Aşadar, pedagogie bazată pe filosofie, dar şi pe cercetareempirică a faptelor.

E. Durkheim este poate gânditorul care a înţeles cel mai bineamestecul de speculaţie şi empiric specific începuturilor pedagogiei,faptul că str ădania de a înţelege „obiectul educaţiei” era firească. Între



320

multele lui studii pe teme educative, amintim: Pedagogia lui Rousseau ( La pédagogie de Rousseau, 1919), Copil ă ria ( Enfance) şi, fireşte,

Educa ţ ie şi sociologie, apărută în limba română încă din 1930. Dar filosoful şi gânditorul tipic pentru acest amestec de filosofie şiexperienţă practică, cel care a influenţat cel mai mult învăţământuleuropean este J. Fr. Herbart. De aceea l-am şi ales ca gânditor reprezentativ pentru „Pedagogia Psihologică”, caracterizată prinamestec de speculaţie şi experienţă, dar şi prin diferenţierea acestor două componente, căci Pedagogia Psihologică este una concomitent

filosofică şi experimental ă , mai exact experienţială, deoarece ideeaexperimentală era incomplet tradusă în practică, îi lipsea rigoareaspecifică a ceea ce numim azi experiment.

1. Momentul Johann Friedrich Herbart. Pedagogia secoluluiXIX, secolul în care a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare, eranormativă, ceea ce înseamnă câteva lucruri precise:

– o pedagogie care nu se ocupa de subiectul educaţiei, de şcolar,chiar dacă „normativul” îl privea direct, datorită regulilor de instruire

pe care le formula;

– o pedagogie a profesorului, elaborată dinspre el şi proiectată spre copil; – o pedagogie generală, f ăr ă capitole speciale privind psihologia

copilului, teoriile învăţării, integrarea socială, comportamentul de grup etc.Izvorul acestei pedagogii este cultura germană, iar fondatorul ei

este J.Fr. Herbart (1776-1841), care va domina gândirea pegagogică mult peste începutul secolului XX, cu toate inovaţiile şi schimbărilesuportate de domeniu. Herbart a avut numeroşi urmaşi, mai importanţifiind: W. Rein (1847-1929) şi T. Ziller, care a fost chiar elev al luiHerbart. Rein scrie un Tratat enciclopedic de pedagogie ( Enciclopädisches Handbuch der Pädagogik ), în 10 volume, care ar ăspândit concepţia pedagogică a lui Herbart în lume. El urmăreşte

acelaşi lucru prin formarea a peste 2000 de specialişti negermani şi,fireşte, a numeroşi specialişti germani. Herbartienii vor avea oinfluenţă deosebită în Franţa, dar şi în S.U.A.

Şi totuşi, pedagogia herbartiană este una psihologică. Ea nutratează despre copil, dar îl presupune; nu formulează teorii ale învăţării,dar le aplică implicit. Sursa de informare era bogată, chiar dacă insuficient de precisă: experienţa empirică, psihologoia dezvoltată în



321

cadrul filosofiei, psihologia cuprinsă în operele literare, contribuţiile luiComenius şi Pestalozzi etc.

Chiar treptele formale ale lui Herbart presupun elabor ări psiho-logice implicite deosebit de subtile: redeşteptarea vechilor cunoştinţe încadrul lecţiilor de predare a noilor cunoştinţe, predarea cunoştinţelor noiîn secvenţe scurte, eşalonate, evidenţierea ideilor principale, aplicaţiile

practice sunt cerinţe care ne duc cu gândul la teoria asimilării formulatemai târziu de J. Piaget, sau a „paşilor mici” elaborată de B.F. Skinner. Însfâr şit, pedagogia de model herbartian cuprinde capitole sau subcapitolede psihologie înglobate şi subordonate ansamblului pedagogiei.

Pedagogia psihologică nu a putut fi decât o psihologie presupusă sau elaborată dinspre pedagogie, nu pentru că sistematizarea nu ar fifost dorită, ci pentru simplul motiv că psihologia a apărut ca ştiinţă maitârziu, iar conţinutul ei nu s-a dovedit semnificativ pentru practică decâtfoarte târziu, o dată cu progresele în psihologia învăţării (începând cuSkinner mai ales), cu dezvoltarea testelor psihologice (L.S. Terman etc),cu cercetările privind psihologia copilului etc. Abia aceste realizări vor

permite elaborarea unei psihologii pedagogice dinspre psihologie. Dar până atunci va mai trece timp şi pedagogia psihologică va evolua pe

cont propriu multă vreme.

2. Momentul Ernst Meumann. În sânul pedagogiei psihologiceclasice, începând cu primii ani ai secolului XX, îşi face apariţia şi o

pedagogie psihologică nouă, cu izvoarele tot în Germania, dar cunumeroşi reprezentanţi şi în alte ţări. În rândul lor trebuie trecuţi maiales E. Meumann (1862-1915) şi W.A. Lay (1862-1926) etc. Cuaceştia, pedagogia încetează să mai fie speculativă (adesea în sensul

bun al cuvântului) şi devine experimentală sau experienţială, deoarecenu putea fi vorba încă de experimente riguroase la început. De dataaceasta, copilul apare adesea în centrul preocupărilor specialiştilor (caracteristici de vârstă, specificul dezvoltării etc.). Meumann este

întemeietorul pedagogiei experimentale, dar acest lucru se poatespune, la fel de bine, şi despre Lay, sau despre A. Binet (în Franţa),S. Hall şi J. Dewey (în S.U.A.), P.P. Blonski (în Rusia) etc.

3. Momentul Wilhelm August Lay. Wilhelm August Lay (1862-1926) este o altă figur ă interesantă şi importantă a pedagogiei psiholo-gice. Acesta publică încă în 1903 o Didactică experimental ă şi o

Pedagogie experimental ă , la trei ani după cea a lui Meumann (1908).



322

Lay îl depăşeşte pe Meumann în multe privinţe, în primul rând în ceeace priveşte trecerea în practica şcolar ă a concepţiei sale. El este, defapt, întemeietorul „Şcolii acţiunii” şi, cu aceasta, abaterea de la liniatradiţională este major ă, fie că este vorba de scolastică, fie că estevorba de şcolile de tip herbartian. „Şcoala acţiunii” apar ţine curentului„Şcolii active”, care a dat prin Georg Kerschensteiner o „Şcoală amuncii” în Germania, prin A.S. Makarenko şi alţii o şcoală legată de„munca productivă”, prin J. Dewey şi alţii o şcoală în care se înva ţă

f ă când (learning by doing ) în SUA etc.Toate aceste şcoli pun accentul pe „a face”, „a acţiona”, „a

munci”, deci a învăţa altfel. Modelajul, îngrijirea plantelor, aanimalelor etc. devin componente ale instruirii. Proiecţia psihologică aacestei concepţii este limpede formulată de Lay: percepţia, prelucrareaşi acţiunea sau exprimarea a ceea ce s-a însuşit. Treapta ultimă – acţiunea – este cea mai importană, de unde şi denumirea concepţieisale: „Şcoala acţiunii”. Această schemă de învăţare se va dovedivalabilă până azi în variante diferite. Evoluţia nu se va produce lanivelul „schemei”, ci al conţinutului şi modului de legare între„verigi”. Aceeaşi „triadă” a învăţării o vom întâlni la Jean Piaget

(asimilare-interiorizare-acomodare), la P.I. Galperin (teoria acţiunilor mintale), la cognitivişti (asimilare la schemă – structura schemei – comportamentele inteligente ale omului realizate pe baza inteligenţeiartificiale).

II. CONTINUATORII

Diversitatea pedagogiei psihologice şi apari ţ ia psihologiei pedagogice. Pedagogia psihologică herbartiană sau cea gândită deE. Meumann erau departe de a satisface cerinţele de instrucţie şi educaţieale secolului XX, iar presiunea puternică în această direcţie duce la oadevărată explozie a încercărilor. Între contribuţiile remarcabilemenţionăm pe cele legate de „Şcoala activă”, de elaborarea incipientă a

unei „ştiinţe a copilului”, denumită pedologie, pedagogia ideologică,teoria curriculum-ului. În cadrul psihologiei pedagogice, contribuţiilesunt şi mai spectaculoase. Se conturează deplin o adevărată teorie şi

practică a testelor, a căror aplicare cuprinde treptat toate sferele sociale,inclusiv şcoala: teste de memorie, de aptitudini, de inteligenţă, de

personalitate, de evaluare a randamentului şcolar. Psihologia copiluluicunoaşte mari contribuţii, la fel ca teoriile învăţării. Câteva culturi aduc



323

o contribuţie remarcabilă în aceste privinţe: cea rusă şi sovietică, ceagermană, franceză şi americană (SUA).

III. MOMENTE ESEN Ţ IALE PARCURSE

1. Momentul Lev Semionovici Vâgotski. L.S. Vâgotski (1896-1934) consider ă că „istoria dezvoltării funcţiilor psihice superioare

reprezintă un domeniu al psihologiei cu desăvâr şire necercetat”(L. S. Vâgotski, Opere psihologice alese, vol. I, EDP, Bucureşti,1971). Lipseşte o teorie pe care să se bazeze aceste cercetări şi lipsescmetodele (să ne amintim mereu că W. Wundt nici nu considera acestefuncţii ca putând fi cercetate altfel decât culturologic).

De aceea, spunea L. S. Vâgotski, trebuie pornit de la „clarifi-carea noţiunilor fundamentale, de la formularea problemelor de bază,de la fixarea sarcinilor cercetării” (L. S. Vâgotski, op.cit ., p. 12). Lavremea respectivă, datele adunate în domeniul psihologiei erauîncadrate într-o concepţie „nefondată”, care concepea funcţiile psihicesuperioare ca procese şi structuri naturale, nu istorice, social-istorice.

Consecinţele sunt, constată Vâgotski, că apar „numeroasecercetări particulare şi monografii valoroase consacrate anumitor laturi, probleme şi momente ale dezvoltării funcţiilor psihicesuperioare ale copilului, limbajul şi desenul copilului, însuşireacititului şi scrisului, logica şi concepţia despre lume a copilului,dezvoltarea reprezentărilor şi a operaţiilor numerice, chiar psihologiaalgebrei şi a formării noţiunilor”. (L.S. Vâgotski, op. cit ., p.13).

Aceste cercetări, observă L. S. Vâgotski, sunt elaborate subaspectul lor natural, al proceselor naturale. Funcţiile psihice superioare,formele superioare de comportament r ămân în afara preocupărilor cercetării. Întregul, structura se pierd astfel, totul se reduce la studiulaspectelor elementare ale proceselor. Acest lucru nu a permisînţelegerea dezvoltării copilului. S-a putut constata, de exemplu, faptulcă noţiunile abstracte se cristalizează în jurul vârstei de 14 ani, dar nu şi

cum şi de ce tocmai la această vârstă. Se cristalizează şi atât, aşa cumdinţii se înlocuiesc la 7 ani. Organicul şi culturalul apar astfel nedistinct ,ca şi când ar fi vorba de aceeaşi serie de fenomene. L.S. Vâgotski maiconstată şi faptul că, în cercetarea empirică (inclusiv în cea de tip

behaviorist), funcţiile psihice superioare se descompun în primare şielementare, efortul este de a se ajunge la elementele primare,



324

combinarea lor dându-le pe cele complexe. Se încearcă astfel „un tablouatomist grandios al spiritului uman dezmembrat”.

Pentru L. S. Vâgotski, şi psihologia veche, şi cea nouă sunt, înfond, psihologii ale proceselor elementare. Aşa se face, îşi continuă L.S. Vâgotski demonstraţia, că psihologia apare în două etajedistincte: memoria mecanică – memoria logică, atenţia involuntar ă – atenţia voluntar ă, imaginaţia reproductivă – imaginaţia creatoare,gândirea în imagini – gândirea prin noţiuni, sentimente inferioare – sentimente superioare. Psihologia copilului se ocupă (în cercetare) cu

primul etaj, psihologia generală, cu al doilea. Cele două psihologii serup astfel. Istoria dezvoltării funcţiilor psihice superioare, sau istoriadezvoltării culturale a copilului, nu este încă scrisă.

Este vorba despre dualismul inferior/superior, ruptura lor,etajarea ca explicaţie. Se ajunge astfel la o psihologie fiziologică şi launa descriptivă (sau interpretativă a spiritului: Dilthey, Münsterberg,Husserl etc.).

În concepţia lui L.S. Vâgotski, funcţiile psihice superioare – celecare îl interesează – se împart în două grupuri:

1. Procesele însuşirii mijloacelor exterioare ale dezvoltării

culturale şi ale gândirii: limba, scrierea, socotitul, desenul.2. Procesele dezvoltării funcţiilor psihice superioare, denumiteîn psihologia tradiţională atenţie voluntar ă, memorie logică, formareanoţiunilor etc.

Evident, unele funcţii biologice ale creierului au r ămas aceleaşila om şi la animal. Dar toate? Cultura nu introduce şi alte funcţii înafara reflexelor şi a instinctelor? Acestea sunt funcţii şi structurisuperioare: unele ţin de toţi oamenii unei anumite culturi (intelect deepocă, intelect de clasă etc.), altele de domenii ale culturii (intelectlogico-matematic, artistic etc.), iar o a treia categorie de un obiectlimitat sau o parte a lui (intelect specific). Azi ne apare limpede faptulcă reflexele şi instinctele, inconştientul şi conştientul nu explică nimic

din psihologia istorică, din funcţiile psihice superioare, chiar dacă efortul de a explica totul prin reflexe condiţionate mai domina încă psihologia comunistă şi la începutul anilor '50, de exemplu, înRomânia.

Prin L. S. Vâgotski, psihologia pedagogică a generat o direcţie decercetare deosebit de productivă. Linia culturală de gândire a proceselor

psihice superioare era corectă şi fecundă, capabilă să adune împreună realizările „Şcolii active”, ale reflexologiei şi behaviorismului.



325

Procesele psihice superioare apăreau ca produse ale contactului cu„obiectele culturale” specifice fiecărei epoci. În această direcţie s-aînaintat în psihologia lumii până la „tehnologiile didactice”, la teoriaobiectivelor şi la intelectul specific. Dar, spre acelaşi ţel, se înainta şidin alte direcţii, şi anume dinspre psihologia empirică.

L. S. Vâgotski nu a avut urmaşi în sensul propriu al cuvântului.Pentru multă vreme, L. S. Vâgotski a devenit un obiect al referirilor critice şi al respingerii şi, „ca oricare gânditor idealist", stigmatizat înepocă. De fapt, L. S. Vâgotski a fost preluat par ţial şi denaturat deurmaşii lui direcţi.

2. Momentul Serghei Leonidovici Rubinstein. Cu S.L. Rubinstein(1889-1960), psihologia sovietică capătă nuanţe ideologice mult mai

puternice decât la Vâgotski.„Uneltele sociale”, care vor forma „funcţii noi”, „structuri men-

tale”, „procese psihice superioare”, sunt concepte utilizate de Vâgotski pentru a ar ăta că procesele psihice superioare se prezintă iniţial subforma unor „obiecte culturale”, care cuprind în ele, pe lângă ceea cevedem (limbă etc.), şi o psihologie culturală implicită, pe care copilul o

creează, o reface în activitatea de învăţare. S.L. Rubinstein îşi va asumasarcina de a demonstra în plan filosofic acest lucru. În studiul Principiul determinismului şi teoria psihologică a gândirii, el rezumă ceea ceexpusese pe larg în cartea Despre gândire şi că ile cercet ă rii ei (1958),studiu în care, de fapt, reia păr ţi din cartea amintită, pe care le consider ă reprezentative pentru contribuţia lui în psihologie (studiul a fost publicatla sfâr şitul vieţii, în anul 1959).

Această contribuţie constă în respingerea behaviorismului în formalui psihologică, adică a relaţiei stimul-reacţie (determinism mecanicist),„concepţie care a suferit un incontestabil eşec”. Acestei concepţiiS. L. Rubinstein îi opune o întreagă teorie, expusă pe larg în Existen ţă şicon ştiin ţă („Condiţiile externe acţionează întotdeauna prin intermediul

celor interne”). În fiziologie, expresia acestui mod de gândire este teorialui Secenov-Pavlov despre reflexe. Aceeaşi concepţie este transferată şi în psihologie. „În psihologie, spune S. L. Rubinstein, expresia specială aacestui principiu al determinismului este teoria lui Secenov-Pavlov desprereflexe (tocmai în aceasta rezidă, pentru noi, în primul rând, importanţa ei

principală)” (p.143). În treacăt fie spus, această observaţie era greşită.Lucr ări de genul celor scrise de Hilgard şi Bower au aşezat definitiv înaceeaşi ordine de gândire reflexul condiţionat şi condiţionarea operantă.



326

S. L. Rubinstein f ăcea, în acest caz, o simplă concesie ideologieicomuniste, în variantă rusească, care avea o componentă naţională extremde agresivă, cum se poate lesne constata în multe alte lucr ări şi nu numaide psihologie (polemici degenerate, sofisme impuse ideologic, protocro-nisme inventate etc.). Scopul acestui gen de abordare era subliniereacontinuă a faptului că „de pe poziţiile principiului materialist-dialectic aldeterminismului se deschide calea rezolvării problemelor teoreticefundamentale ale psihologiei…” (p.143). „Determinarea problemelor

psihice”, oricât ar fi fost subliniată, nu se opunea, în esenţă, concepţiei luiVâgotski. Concepţia culturologică a acestuia susţinea acelaşi lucru şi maila obiect decât speculaţiile lui Rubinstein de genul „ceea ce estefundamental în gândire, în cunoaştere este interacţiunea subiectuluigânditor cu obiectul cunoscut” (p.145). Combaterea de pe această poziţiea gestaltismului este, desigur, cu totul superficială. Nici Koffka, niciWertheimer şi nici alţi gestaltişti nu susţinuser ă niciodată contrariul.„Reformularea problemei”, în procesul rezolvării, presupune, de fapt,tocmai această interac ţ iune. Urmează reluarea gândirii luiL.S. Vâgotski, f ăr ă referiri exprese la „izvor”. „Specificul gândirii umaneîşi găseşte aici expresia în faptul că ea este interacţiunea omului care

gândeşte, nu numai cu realitatea percepută nemijlocit, senzorial, ci şi cuun sistem de cunoştinţe elaborat de societate şi obiectivat în cuvânt, ocomunicare a omului cu omenirea” (p.146).

Şi S.L. Rubinstein susţine că „acţiunile copilului cu obiectele,care reproduc procedeele socialmente elaborate de a opera cu ele, seconformează proprietăţilor obiectelor şi servesc la cunoaştereaacestora” (p.146). S.L. Rubinstein devine cu adevărat creator atuncicând afirmă: „Aşadar, nu numai dezvoltarea gândirii individului estedeterminată social, ci şi procesul funcţionării ei; întregul proces algândirii este o operare cu cunoştinţe social elaborate” (p. 146).

Definirea gândirii la S.L. Rubinstein conţine totuşi elementeremarcabile. Ea nu este numai rezolvare de probleme, ci şi punere sau

formulare de probleme, reconstituirea realului reflectat, reflectareadependen ţ elor cauzale, formare şi utilizare de concepte, structura şidinamica cuno ştin ţ elor.

Obiectul de cercetare în cazul gândirii îl constituie procesualitatea,gândirea ca activitate, ca proces, opera ţ iile care o compun (analiza,sinteza etc.). Analiza este un act de gândire: „Anumite acte de gândire(analiza etc.) se descompun după obiectele asupra cărora se orientează sau după rezultatele la care ne conduc” (p.148). Şi, mai departe:



327

„Trecerea de la o verigă a procesului de gândire (de la o operaţie degândire) la alta se desf ăşoar ă când procesul de gândire (să zicemanaliza) trece de la un obiect la altul…” (p. 148). Gândirea are verigi,deci, operaţiile gândirii sunt aceste verigi, denumite şi „acte de gândire”.

Concluzia este neaşteptată: „Aşadar, două principii funda-mentale determină modul în care abordăm problema gândirii; primuleste principiul materialist-dialectic al determinismului (şi teoria desprereflexe, care este expresia sa specială); cel de-al doilea se refer ă lafaptul că obiectul de bază al investigaţiei psihologice este

procesul de gândire.” (p.148). Desigur, „condiţiile exterioare nuacţionează ca impuls exterior, care determină nemijlocit, mecanicrezultatele activităţii de gândire, ci mijlocit, prin condiţiile interioareale acestei activităţi, în expresia lor fiziologică şi psihologică.”.S. L. Rubinstein revine la definirea gândirii, a procesului de gândire:„Procesul de gândire este analiză şi sinteză (în conexiunea şi îndeterminarea lor), abstracţiune şi generalizare”.

3. Momentul Alexei Nikolaevici Leontiev. Prin L.S. Vâgotski şiS.L. Rubinstein, psihologia sovietică s-a întors spre filosofie în moduri

diferite. A.N. Leontiev a f ăcut acelaşi drum, în felul lui. Teza de pornire este că influenţa condiţiilor social-istorice stă la bazacomportării şi conştiinţei omului. Faptul acesta era, desigur,recunoscut, în diverse variante, de diferite curente psihologice.A .N. Leontiev vorbeşte de evoluţionismul pozitivist al lui H. Spencer ( Principii fundamentale, Moscova, 1867, şi Elemente de psihologie,1898).

Pe linia combativ agresivă a lui L. S. Rubinstein, A. N. Leontievformulează concluzia: „Nici materialismul mecanicist, nici idealismulnu sunt în stare să orienteze investigaţia psihologică în aşa fel încât să

poată fi creată o ştiinţă unică despre viaţa psihică a omului. Această sarcină poate fi rezolvată numai pe baza unei concepţii filosofice

asupra lumii, care extinde explicaţia ştiinţifică materialistă atât lafenomenele naturii, cât şi la fenomenele sociale. Iar singura concepţiedespre lume de acest fel este materialismul dialectic” (p.9). Şi maideparte: „Din primele zile ale existenţei sale, psihologia sovietică şi-aasumat sarcina de a dezvolta psihologia pe baza materialismuluidialectic, pe baza marxismului” (p.9). Aici A. N. Leontiev îl citează

pe A. A. Smirnov, care face o istorie a dezvoltării psihologieisovietice în ultimii 40 de ani, publicată în anul 1957.



328

L. S. Vâgotski este primul, arată A.N. Leontiev, care a deschis„o nouă etapă” în problema determinării social-istorice a psihiculuiuman în psihologia sovietică, iar această teză trebuie să devină „principiul conducător în construirea psihologiei” (p.9).

L. S. Vâgotski, în interpretarea lui A.N. Leontiev, a emis două ipoteze fundamentale: ipoteza caracterului mediat al funcţiilor psihiceumane şi ipoteza provenienţei proceselor intelectuale interioare dinactivităţi iniţial exterioare.

În anii ’30, apare tendinţa de a analiza, pe baza pavlovismului, procesele psihice inferioare şi pe baza marxismului pe cele superioare.Se reia, oarecum caricatural, după o jumătate de secol, „problema luiWundt” – experimentalistul şi culturologul.

A.N. Leontiev va aduce în psihologie un mod de gândire, maiexact va da relevanţă unui mod de gândire, cunoscut astfel: organismeledispun de comportamente ereditare, înnăscute (reflex necondiţionat,instinct) şi de comportamente dobândite (reflexele condiţionate şidezvoltările permise de acestea). Apoi, face deosebire întrecomportamentul de specie şi cel diferenţial, în cadrul speciei, întreindivizi care îi apar ţin. Relaţia înnăscut – dobândit devine centrală în

psihologie. Pavlov dorise o listă a comportamentelor înnăscute la caresă se adaoge cele dobândite. Căile preformate care asigurau funcţio-narea reflexelor necondiţionate, a instinctelor, apar ţineau subcortexului,cortexul r ămânând, în mod esenţial, o zonă liber ă pentru formarea unor legături condiţionate noi, determinate de condiţiile exterioare în care îşiducea animalul viaţa. La om, această zonă are o dezvoltare deosebită şio calitate superioar ă celei animale. Ea poate realiza reflexe condiţionate,ca forme de învăţare ontogenică, dar şi structuri psihice superioare, înfuncţie de condiţiile de învăţare solicitate de mediu.

De aici şi până la „teoria obiectivelor” din curriculumul modernnu era decât un pas, iar al doilea ar fi fost chiar curriculumul sauintelectul specific fiecărui domeniu de instruire. Aceşti paşi puteau fi

f ăcuţi în anii ’30 sau ’40, dar nu au fost f ăcuţi nici în anii ’80. Iar cândau fost f ăcuţi, cauza nu a fost dezvoltarea proprie, ci importul de ideidin civilizaţia occidentală, care se dovedise mai eficientă şi în sferainstruirii.

Întoarcerea spre trecut nu este însă inutilă. Dimpotrivă, abiaînţelesul şi geneza funcţiilor psihice superioare permit înţelegereadeplină a teoriei obiectivelor. Căci, aceste funcţii superioare, acestestructuri sunt cu adevărat culturale şi istorice. Şi aceasta pentru simplul



329

motiv că fiecare cultur ă şi epocă istorică asigur ă conţinutul a ceea ceurmează a se însuşi (mereu altul, în funcţie de evoluţia fiecărei societăţişi a fiecărei ştiinţe). Din perspectivă psihologică, acest conţinut este şi o„ psihologie obiectivată” pe care o preia, prin efort propriu, fiecareindivid. Teoria „organelor funcţionale” r ămâne marea contribuţie a luiA.N. Leontiev la psihologie, în general, şi la cea pedagogică, în special.Ea este valabilă şi azi, fiind deosebit de productivă în contextul oricăruisistem curricular de modernizare a învăţământului.

4. Trecerea la practică: momentul P. I. Galperin. Fundamentareateoretică a unei noi psihologii a luat foarte mult timp şi, practic, nu s-aîncheiat niciodată în cultura comunistă. Dar era limpede faptul că începând chiar cu L. S. Vâgotski se putea trece la practică, o practică nouă, diferită de cea gândită cândva de Comenius sau Herbart. Înaceastă privinţă, presiunea era mare şi ea venea nu atât din interior,căci mimarea cercetării ştiinţifice era o tehnică bine pusă la punct,inclusiv în România (cine are curiozitatea să compare planurile decercetare ştiinţifică ale Institutului de Psihologie al Academiei R.S.R.,ale Institutului de Ştiinţe Pedagogice şi ale catedrelor de profil, cu

rezultatele practice ale cercetării este uluit de gradul de ficţiune în carealunecase cercetarea în domeniile amintite), cât din exterior. Se f ăceau progrese în cercetarea şcolar ă (pe care le vom analiza în capitolulurmător) şi trebuia f ăcut ceva. Mai ales P. I. Galperin este omul careîncearcă această trecere la practică prin „teoria acţiunilor mintale”(P. I. Galperin, Dezvoltarea cercet ă rilor asupra formă rii ac ţ iunilor intelectuale, în: Psihologia în U.R.S.S., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1963, p. 279). P.I. Galperin începe prin a spune că „Studiul procesuluiformării acţiunilor intelectuale, iar apoi, pe baza acestora, a celorlalte

procese psihice, a început relativ recent. Dezvoltarea psihologieisovietice a dus treptat la aceasta, pe căi diferite” (P. I. Galperin,op. cit ., p. 279). Era adevărată şi o altă observaţie emisă de Galperin, şi

anume că, în gândirea pedagogică şi psihologică mondială, problemafusese abordată mai de mult, după cum am văzut (de către W.A. Lay – „Şcoala acţiunii”, Kerschensteiner – „Şcoala muncii”, Dewey – „learning by doing ” etc., ca să nu mai vorbim şi de alţi reprezentanţi ai„Şcolii active”). Psihologia sovietică a trebuit să aştepte conturarea„căilor” care au permis elaborarea teoriei acţiunilor mintale(intelectuale). Dintre „căile diferite” la care se refer ă P. I. Galperin,„cea mai importantă…a constat în dezvoltarea problemelor teoretice



330

ale psihologiei – linie principală a psihologiei sovietice, corespunzător necesităţii istorice de a restructura stiin ţ a psihologiei pe bazaconcep ţ iei materialiste, în forma ei ştiin ţ ifică cea mai evoluat ă , adică

pe baza materialismului dialectic şi istoric ( s.n.). Făr ă această restructurare nu s-ar fi putut conta pe o reuşită temeinică a cercetărilor concrete, lucru atestat în mod elocvent de istoria psihologiei

burgheze” (P. I. Galperin, op. cit ., p. 279). Mai limpede nici că se poate. Psihologia burgheză nu putea avea reuşite concrete, deoarecenu avea la bază materialismul dialectic şi istoric. Nu conta faptul că această psihologie burgheză dăduse deja prima didactică psihologică (a lui Hans Aebli) şi pe cea de-a doua, denumită „învăţare

programată” (legată de numele lui B.F. Skinner). Reuşitele acestea, casă nu mai vorbim de altele, erau deplin conturate când P. I. Galperin şi-ascris studiul la care ne referim: „Ştiinţa psihologiei în U.R.S.S.”( Psihologhiceskaia nauca v S.S.S.R, Moskva, 1959–1960). În timp cealţii cercetau şi mergeau înainte, psihologia comunistă „restructura”.Efortul de construire a unei psihologii ideologice era pe cât decronofag, pe atât de inutil, dar efortul a fost dus până la capăt, avândca efect final, în România, distrugerea par ţială chiar a domeniului, iar

în Rusia, desincronizarea profundă de progresele „altora” în domeniul psihologiei.A doua cale, dar nu cea mai importantă, a fost, recunoaşte

Galperin, teoria lui L.S. Vâgotski. P.I. Galperin era, desigur, unideolog în psihologie, ca şi Vâgotski, Rubinstein sau Leontiev, dar unul mai zelos decât aceştia, căci el îi reproşează lui Vâgotski faptulcă „nu şi-a pus problema conţinutului concret al activităţii psihice.Atenţia îndreptată exclusiv spre mediere, spre utilizarea uneltelor şiinsuficienta luare în considerare a naturii şi organizării sociale amuncii l-au f ăcut să supraaprecieze elementul tehnic al activităţiiumane, ceea ce a avut drept consecinţă diversele sale devieri de laconcepţia marxistă asupra muncii şi asupra societăţii…noţiunea a

devenit pentru Vâgotski cheia înţelegerii structurii conştiinţei, iar dezvoltarea noţiunilor a ajuns veriga conducătoare a evoluţiei psihicului” (P. I. Galperin, op. cit ., p.280). „Intelectualismul” apare caeroarea capitală a lui L. S. Vâgotski, care îl plasa în plin idealism peacesta şi în afara gândirii psihologice marxiste.

Este ca şi când ai reproşa unui antropolog că nu se ocupă cuteoria învăţării, ca şi când ai reproşa logicii aristotelice că nu se ocupă cu formarea gândirii copilului. De altfel, chiar observaţia privind locul



331

socialului în dezvoltarea gândirii era un abuz de interpretare. În anul1996 a apărut o lucrare semnificativă pentru psihologia secolului XX:The social genesis of thought (Anastasia Tryphorne and JaquesVoneche – eds, – Psychology Press), adică geneza socială a gândirii,în care se vorbeşte despre J. Piaget şi L.S. Vâgotski, numiţi „figuri

pivotante" ale psihologiei mondiale. Şi mai departe: „Ambii ajung laconcluzii similare, şi anume: cunoştinţele sunt construite în contextulunor activităţi materiale concrete şi în context social”. PrinP. I. Galperin mai ales, L.S. Vâgotski a fost victimizat, după modelelevremii, întocmai ca şi Celpanov, din nevoia negării psihologieioccidentale, căci L. S. Vâgotski criticase diferite curente psihologice,dar nu negase niciodată „psihologia capitalistă” şi nu şi-a imaginat- oca fiind un fel de alchimie a cunoaşterii psihologiei umane.

Dar, în fond, ce aduce nou P.I. Galperin în psihologia pedagogică prin critica lui L.S. Vâgotski? Faptul că „nu noţiunea ofer ă cheia pentruînţelegerea psihicului, ci activitatea cu sens” (P. I. Galperin, op.cit .,

p. 281). Sarcina pe care şi-a luat-o Galperin era analiza noţiunii deactivitate, atât de cunoscută lui J. Dewey, Éd. Claparede, W. A. Lay,G. Kerschensteiner etc. El o interpretează încercând să creeze „un

spaţiu” nou psihologic între conceptul clasic de activitate şi conceptelede acţiune şi de operaţie elaborate de J. Piaget. P. I. Galperin, ca unstr ălucit reprezentant al psihologiei ideologice, îi ignor ă pe primul(J. Piaget) şi îl expediază pe al doilea (L. S. Vâgotski), printr-o formulă specifică ideologiei vremii, catalogându-l ca idealist. Şi astfel, „teoriaacţiunilor mintale” capătă un loc central în psihologia pedagogică

bazată pe ideologie. Teoria acţiunilor mintale (intelectuale) a apărut,arată mai departe în studiul citat Galperin, ca o ultimă etapă a evoluţiei

psihologiei sovietice (de fapt „ideologice”). O primă fază a constituit-orespingerea idealismului subiectiv, pornind de la curentele biologizante(reactologia, reflexologia, behaviorismul, chiar psihanaliza). Urmează faza următoare (sfâr şitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30), dominată de

Vâgotski, şi, în sfâr şit, ultima fază, dominată de „teoria acţiunii”,elaborată chiar de P. I. Galperin, în forma ei deplină, la ea contribuind şiA. N. Leontiev şi S. L. Rubinstein. Efortul de a dezvolta o psihologiesovietică, diferită de cea occidentală, este, de fapt, pe cât de steril, peatât de amplu, iar P.I. Galperin reprezintă una din culmile acesteidirecţii de evoluţie a psihologiei pedagogice. Contribuţiile la psihologia

pedagogică vor fi rezumate de P.I Galperin astfel: eficienţa activităţii



332

exterioare determină eficienţa activităţii psihice; acţiunile mintale suntforme prescurtate ale celor exterioare.

O sarcină poate fi accesibilă copilului la trei niveluri: în operarea practică cu obiecte, în acţiunea cu glas tare (verbalizată) sau în gând(ca acţiune interiorizată).

Reduse astfel şi „filosofate”, tezele acestea nu ne spun nimic maimult decât bunul simţ pe baza căruia crease, la vremea lui, I.A. Komenski,dar şi Pedagogia psihologică, „Şcoala activă” etc.

Pe baza unei astfel de concepţii nu se putea înainta prea mult în practică şi, de altfel, nici nu s-a înaintat.

IV. DE LA PSIHOLOGIA PEDAGOGIC Ă LA PSIHOLOGIA EDUCAŢ IEI

Trecerea de la Psihologia pedagogică la Psihologia educaţiei s-af ăcut în România, cum am mai spus-o chiar în Introducere, prinOrdinul MEN nr. 3345/25.02.1999 cu privire la pregătirea iniţială

psihopedagogică şi metodică a studenţilor viitori profesori. Aşa s-aschimbat Psihologia pedagogică în Psihologia educaţiei înînvăţământul superior românesc. Firesc era să se explice nu numairaţiunea schimbării, dar şi noul conţinut al programei. Nu s-a dat nicio explicaţie. Cauza era simplă: pentru mulţi era doar o schimbare determinologie, generată de alinierea noastr ă la Occident, unde se utilizaaceastă denumire, Psihologia educaţiei fiind o simplă traducere aformulării din limba engleză „Educational Psychology”.

Reţinerea MEN, a Universităţii Bucureşti şi a CNEAA mai aveaînsă şi o altă explicaţie: nu era limpede faptul dacă nu cumvaschimbarea denumirii, respectiv trecerea de la Psihologia pedagogică laPsihologia educaţiei, avea şi alte consecinţe. Şi avea. Într-adevăr, celedouă formulări semnificau practic acelaşi lucru: psihologie aplicată ladomeniul pedagogic. Problema era alta: oricât de echivalente ar fi fostcele două formulări, sub raport istoric, trecerea de la una la alta însemna

un lucru foarte important, şi anume renunţarea la contribuţia exclusivcomunistă (rusească mai ales) şi preluarea celei anglo-americane.Psihologia educaţiei era, de fapt, o trecere de la Psihologia pedagogică

sovietică la Psihologia pedagogică elaborat ă mai ales în SUA şi careobişnuia să se numească Psihologia educa ţ iei. Cele două formulăriascundeau de fapt două tipuri de acumulări în acelaşi domeniu:acumulările ruseşti, la care ne-am referit deja, şi cele din SUA, mai ales,



333

la care urmează să ne referim. Acestea din urmă erau mai bogate, maicomplexe şi mai semnificative, dar fuseser ă practic excluse din gândirea

psihologică comunistă, când nu fuseser ă păstrate doar ca referire critică.Psihologia pedagogică americană (Psihologia educaţiei) se constituise,în mod natural, într-o variantă liber ă de orice constrângere ideologică şi

politică, ea neavând de luptat cu nici o restricţie. Iată de ce Psihologiaeducaţiei obligă la alt tip de abordare, la care nu se gândiser ă cei care

propuseser ă schimbarea prin Ordinul MEN nr. 3345. Din acest motiv,va trebui să ne adaptăm expunerea la noile condiţii, create peste noapte,

printr-o măsur ă strict administrativ-politică.Dificultatea problemei este nu numai ştiinţifică, ci şi umană.

Majoritatea specialiştilor în Psihologia pedagogică de la noi cunoşteau,cel mult, varianta sovietică şi cu totul superficial pe cea occidentală (mai ales din cauza lipsei de documentaţie, dar şi din cauza politicii derespingere a tot ceea ce venea „de dincolo”, „de la ceilalţi”, dinOccident, „a barierelor mentale”). Şi încă o observaţie: posturile deconducere în învăţământ şi cercetare erau ocupate de oameni care seformaser ă („îmbătrâniser ă”) în vechiul regim, iar reacomodarea cuOccidentul, după o jumătate de secol, nu mai era posibilă peste noapte.

Pe de altă parte, Psihologia pedagogică, aşa cum am văzut încapitolul precedent, nu era deloc ignorabilă, lipsită total de valoare,„simplă ideologie” etc. Meritele ei au fost reale şi noi le-am redatsuccint şi, fireşte, incomplet. Numai pe această bază putea devenideplin utilă şi analiza „celeilalte” contribuţii, sintetizată sub denumireade Psihologia educaţiei. Trebuia început chiar cu „delimitările”. Ceeace am şi f ăcut.

Delimitarea domeniului Psihologia educa ţ iei. În Dic ţ ionarul de psihologie al lui P. Popescu-Neveanu, apărut în 1978, termenul„Psihologia educaţiei” nu exista. În Dic ţ ionarul pedagogic al luiI. A. Kairov termenul există, dar cu sensul de parte a Psihologiei

pedagogice, alături de Psihologia instrucţiei. Unul dintre primelemanuale de Psihologie pedagogică publicat la noi, rezultatul colabor ăriicolectivelor de psihologie de la Universitatea Babeş –Bolyay din Cluj-

Napoca şi de la Universitatea Al. Ioan Cuza din Iaşi, la care s-a adăugatcontribuţia A. Tucicov–Bogdan de la Universitatea din Bucureşti,consider ă că „temele Psihologiei pedagogice pot fi împăr ţite în două mari grupe”… „problemele psihologice ale procesului de instrucţie….la care se adaugă problemele psihologice ale educaţiei tinerei generaţii”A. Chircev, V. Pavelcu, Al. Roşca, B. Zorgo (şi alţii), Psihologie

pedagogică , E.D.P., Bucureşti, 1962).



334

Aşa cum pedagogia se împăr ţea în două păr ţi esenţiale: didacticaşi teoria educaţiei, psihologia pedagogică nu putea să se împartă decâttot în două păr ţi: psihologia pedagogică a instruirii (a învăţării) şi

psihologia pedagogică a educaţiei sau, mai simplu: pedagogiainstruirii şi pedagogia educaţiei. Exact acelaşi înţeles îl are psihologiaeducaţiei şi în cultura americană (Carter V.. Good (ed.), Dictionary of

Education, McGraw, New York Company, 1959, p. 427). În liniimari, deci, constatăm că obiectul celor două discipline este acelaşi, nuînsă şi problemele tratate. (În pedagogia românească, lui Şt. Bîrsănescuîi revine meritul de a fi clarificat deplin relaţia dintre psihologia

pedagogică şi psihologia şcolarului. El vorbeşte de psihologiaeducaţiei sau psihologia pedagogică - vezi Şt. Bîrsănescu, op. cit .,

p. 79). „Diferenţierea lor nu ţine de domeniul de care se ocupă”, ci demodul în care o face fiecare. În Occident, intelectul a fost cercetatintens, inclusiv prin teste (interzise în fosta URSS), ceea ce a permisnu numai aplicaţii practice mai eficiente, ci şi extinderea, cu mult, aariei cercetărilor. Astfel că azi nici nu se mai pune problema abordăriituturor problemelor, ci a selecţiei lor în funcţie de spaţiul acordatcursului de „Psihologia educaţiei” şi de „perspectiva autorului sau

autorilor” care îl elaborează. Altfel spus, din pricina exploziei preocupărilor în sfera educaţiei, nici un curs nu mai poate abordatoate tendin ţ ele. Întotdeauna se precedează prin eliminare, reţinându-seceea ce un autor sau altul consider ă că este esenţial.

Astfel, Donald Ross Green, profesor asociat la UniversitateaEmory, tratează în cadrul „Psihologiei educaţiei” următoarele teme:„Studiul psihologic al învăţării şcolare”, „abilităţile şi învăţareaşcolar ă”, „profesorii”, „elevii”, „transferul”, „legea efectului”,„motivaţia”, „metodele de instruire”, „educaţia şi schimbareaatitudinală” etc., cu o bibliografie din care nu lipsesc autori cetratează: psihologia învăţării, procesul educaţiei, psihologiadiferenţială, învăţarea şi capacităţile umane, intelectul. El face referiri

la un număr de Psihologii ale educa ţ iei, începând cu cea a luiJ. S. Cronbach (1963) şi continuând cu cele semnate de J. F. McDonald (1959)şi E. L. Thorndike (1913).

E. Stones, de la Universitatea din Birmingam, în Introducere în Psihologia educa ţ iei, tratează, în 409 pagini, următoarele teme: „bazeleînvăţării”, „introducere în problemele învăţării”, „mecanismeleînvăţării”, „învăţarea şi limba”, „învăţarea şi formarea conceptelor”,„învăţarea în şcoală”, „instruirea programată”. Dar şi probleme speciale,



335

legate de procesul de instruire: „examinarea şi testele”, „inteligenţa şitestarea inteligenţei”, „psihologia socială în şcoală” etc. (E. Stones, An

Introduction to Educational Psychology ,Methuen, London, 1966).Acelaşi E. Stones, într-o altă lucrare de Psihologia educa ţ iei (de

fapt o culegere de texte elaborate de un mare număr de specialişti întrecare notăm: E. Sapir, A. R. Luria, L. S. Vâgotski, J. Piaget, R. M. Gagné,E. R. Hilgard, J. S. Bruner, D. N. Bogiavlenski şi N. A. Mencinskaia,B. F. Skinner, A. N. Leontiev şi P. I. Galperin, R. Glaser etc.),schimbă tematica şi tratează: „gândirea, limba şi învăţarea, teoriaînvăţării şi practica instruirii”, „aplicaţii la problemele instruiriişcolare”, „învăţarea programată”, „eşecul în învăţare”, „evaluareaînvăţării” etc. (E. Stones, coord., Readings in Educational Psychology,Methuen, London, 1970).

O lucrare de sinteză şi de prestigiu, datorită colabor ării unuinumăr mare de psihologi de seamă (P. E. Vernon, H. J. Butcher,H. J. Eysenk etc.), editată de W. D. Wall şi V. P. Varma, în 1972, seocupă cu analiza unor teme de genul: conceptele de aptitudine şicapacitate, dezvoltarea operaţiilor gândirii, personalitatea şi învăţareaetc. (W. D. Wall, V. P. Varma, Advances in Educational Psychology,

University of London Press, 1972). Noi înşine a trebuit să optăm pentru un curs care selectează dinceea ce există doar ceea ce consider ăm că este util contextului nostrucultural postcomunist. Axa lui principală va fi deschiderea spre

practica şcolar ă a „Psihologiei educa ţ iei”, pornind de la sinteza „Psihologiei pedagogice”, a şa cum a fost ea în ţ eleasă în perioadacomunist ă , cu „Psihologia educa ţ iei”, elaborat ă în Occident (maiales în SUA).

În cadrul Psihologiei educaţiei au apărut primele didactici psihologice. Precursori sunt: S.L. Pressey, H. Aebli şi alţii. Cea maiimportantă contribuţie a fost adusă de B.F. Skinner sub denumirea de„învăţare programată”. Aceasta din urmă conţine în germene toate

capitolele din curriculum-ul modern, adică: obiective operaţionale,conţinuturi detaliate în secvenţe, evaluarea capabilă să dea indicii precise despre atingerea obiectivelor. În acest capitol s-a urmăritdrumul parcurs de psihologie până la didactica psihologică, în general.Pasul următor va continua în direcţia elabor ării didacticii intelectuluispecific, adică până la a preciza ce capacităţi intelectuale ar trebuiînsuşite în „paşii skinnerieni” sau în secvenţele curriculare. Dar începutul a fost f ăcut. B.F.Skinner nu va ezita să spună în 1968:



336

„Puţini oameni dintre cei care ar dori astăzi să amelioreze educaţiaaşteaptă ajutor de la «metodologia» pedagogilor. Eşecurile din trecutarată însă că nu este absolut zadarnic să-i înveţi pe profesori meserialor, ci numai că acest lucru nu a fost f ăcut bine” (B. F. Skinner,

Revolu ţ ia ştiin ţ ifică a învăţă mântului,E.D.P., Bucureşti, 1971, p. 213).

V. INTELECTUL SPECIFIC Ş I PROBLEMA CONSTRUIRII ANTICIPATE A INTELECTULUI DEZIRABIL

Didactica psihologică este parte a psihologiei educaţiei,deoarece, în formă deplin conturat ă , a apărut în cadrul concepţieidespre învăţare pedagogică în SUA, adică în acea ţar ă în care chiar termenii de pedagogie sau psihologie apar rar şi sunt înţeleşi cudificultate. Didactica psihologică a lui B.F. Skinner se va numiînvăţare programată, ceea ce, în ordinea psihologiei educaţiei, era cutotul firesc. Cu o remarcă, esenţială: învăţământul programat era odidactică psihologică riguroasă, în măsura în care se referea la modulde a gândi experimental predarea oricărui obiect de învăţământ. Dar şio didactică psihologică aplicată, deoarece se referea la un anumitobiect de învăţământ sau, mai simplu, o didactică specială, diferită demetodică prin rigoare experimentală. Este motivul pentru care, intrândîn şcoală, didactica psihologică va genera un adevărat conflict cuvechea pedagogie şi cu metodica – atât de departe de ideeatehnologiilor didactice experimentale. În ţara noastr ă, acest conflictapare chiar de la început. Anii ’60 l-au cunoscut din plin, iar anii ’70ai secolului XX au sfâr şit prin a consfinţi eliminarea gândirii didacticeriguroase; de altfel, psihologia în întregime va sfâr şi prin a fi eliminată din sfera cercetării, la început prin unirea fostului Institut de

psihologie al Academiei Române cu Institutul de Ştiinţe Pedagogice şiapoi prin desfiinţarea totală a noii instituţii la începutul anilor ’80, dinmotive ideologice. Cercetătorii au fost trimişi – ca pedeapsă – pe

posturi de muncitori necalificaţi în diferite domenii (nu s-au putut

salva nici cei cu statute politice mai înalte, şi acestora li s-a schimbat profesia devenind marginali în diferite domenii).

Revenind la conflictul dintre didactica psihologică aplicată,didactica diferitelor domenii sau tehnologiile didactice şi metodicadiferitelor obiecte de învăţământ, ar mai trebui f ăcute câteva precizări.Este adevărat că didactica psihologică (în varianta aplicată) priveşteun anumit obiect de învăţământ, ca şi metodica, dar în vreme ce prima



337

este experimental ă , cealalt ă este empirică , redusă la acumulareaexperien ţ ei practice. Faptul că este experimental ă ofer ă didacticii

psihologice aplicate o superioritate incontestabil ă de la început, că ciacest fapt asigur ă progresul instruirii controlat şi continuu.

Spre deosebire de psihologia pedagogică, disciplină care nu s-adovedit capabilă să fie o alternativă eficientă la metodica actuală,

psihologia educaţiei, prin didactica psihologică şi prin didacticafiecărui obiect de învăţământ, a creat premisele subordonării experien-ţei empirice (concentrată în metodici) şi chiar integr ării ei în ştiinţă,adică în psihologia educaţiei.

Abia acum, în acest context, cuceririle anterioare ale psihologieiîncep să capete o importanţă deosebită. Programările skinneriene

porneau de la obiective, dar aceste obiective cuprindeau inevitabildouă componente: informaţii şi aspecte formative – capacităţi aleintelectului. În felul acesta, istoria intelectului, cercetarea lui printeste, intelectul specific fiecărui domeniu etc. devin componente fireştiale psihologiei educaţiei. O istorie a intelectului uman devine astfelnecesar ă.

1. Scurt ă istorie a intelectului uman. L.S. Hearnshaw (Theconcepts of aptitude and capacity,în: W. D. Wall and V. P. Varma (şialţii), Advances in Educational Psychology, University of LondonPress, 1972, p. 21) face o istorie a intelectului începând cu Aristotel,iar concluziile la care ajunge merită toată atenţia. Omul deplin era celce reuşea să-şi realizeze potenţele sau puterile spirituale, în primulrând în sfera raţiunii, esenţa omului fiind raţionalitatea. Dar, istoriacontinuă, cultura greacă este preluată de romani. Potenţele de carevorbea Aristotel (potenţe sau puteri) devin facult ăţ i la Cicero ( facultas = putinţă, uşurinţă, putere). Suetonius vorbeşte chiar de facultasdicendi (uşurinţa la vorbă). Cam acelaşi înţeles îl are şi cuvântulintelligentia (pricepere, înţelegere), intelligere plus quam ceteros (a

înţelege mai mult decât alţii). Cuvântul intelect provine din intellectus,care la Seneca are şi sensul de inteligenţă, minte. La Quintilianintelectus e utilizat şi cu sensul de înţeles: Intellectu carere (a fi lipsitde înţeles).

Am insistat asupra „momentului latin” al evoluţiei vocabularului psihologic mult mai mult decât o face Hearnshaw, deoarece aparelimpede lipsa de precizie a termenilor. „Potenţele” de care vorbeşteAristotel, sunt traduse pur şi simplu de Cicero prin cuvântul facultas,



338

la Suetonius sensul cuvântului facultas se amplifică printr-unul nou – „uşurinţa” de a face ceva, adică aptitudine în limbaj modern (înţelesulacesta îl găsim şi la Cicero). Facultas are acelaşi sens ca şiintelligentia, dar şi ca intellectus.

Scolastica medievală aduce o contribuţie importantă laclarificarea conceptelor legate de viaţa spirituală a omului. Tomad’Aquino va relua conceptul aristotelic de potenţă sau putere asufletului într-o traducere directă ( potentiae animae, şi nu facultas caCicero). Aquino vorbeşte despre unitatea spiritului (sufletului), dar şide ansamblul potenţelor umane pe care acesta le unifică şi le domină.Spiritul este, desigur, unul, dar potenţele mai multe. Unificarea şidominarea lor presupun organizare şi ierarhie, ceea ce este un altmod de a exprima ceea ce Spearman va numi mai târziu factorul G,reprezentând o energie mentală generală, şi factorul S, implicat înactivităţi specifice, particulare. Teoria bifactorială a lui Spearman(factorii G şi S) pare, într-adevăr, conturată pe deplin în gândireascolastică.

Tot în ordine istorică, concepţia despre intelect a scolasticilor a pătruns în culturile vernaculare (locale) prin preoţi, care apar ţineau nu

numai catolicismului universal, ci şi culturilor specifice în care eislujeau. Din acest motiv, terminologia „explodează” şi devine de uzcurent în cele mai diferite contexte. Cuvinte ca faculté, ability, capacité,vermögen, fähigkeit, abilità etc. vor fi termenii întâlniţi curent în celemai diferite culturi europene cu acelaşi înţeles.

Dar, dacă nu prea ştim ce sunt conceptele amintite,comportamentele pe care le generează sunt însă „la vedere” şi, în

principiu, măsurabile. Aceste „măsuri” urmăresc, fireşte, scopuri practice, în două feluri: prin referiri la factorul G, cercetat deSpearman, sau la anumiţi factori specifici – factorul S. Analiza acestei

probleme ar presupune un spaţiu mult prea mare şi ne-ar îndepărta puţin de la intenţiile cursului de faţă. Vom face doar câteva remarci:

natura intelectului uman este socială, cum au demonstrat-oL.S.Vâgotski şi, după el, mulţi alţi gânditori, inclusiv oamenii deştiinţă preocupaţi de antropologia culturală (Ruth Benedict, M. Meadetc.), de psihologia istorică (Fr. Braudel etc.) sau de istoria socială avârstelor (N. Radu).

Există un individ care gândeşte, dar şi o societate care gândeşte(thinking society), gândirea individuală este un reflex al celei sociale,chiar dacă, în altă perspectivă, societatea care gândeşte este formată



339

inevitabil din indivizii care gândesc. Din acest motiv, gândirea apareadesea ca un construct cultural (faptul este evident în gramatică,matematică, logică).

Cercetarea prin teste a intelectului s-a dovedit utilă în între- prinderi, în armată şi în şcoală, încât negarea „măsurii” şi a utilităţii ei practice este o eroare pe care a comis-o psihologia comunistă îngeneral, iar cea pedagogică nu a f ăcut excepţie.

Cercetările de didactică psihologică – mai recente – au dus la progrese importante în cunoaşterea intelectului specific fiecăruidomeniu, fiecărei profesii etc., iar faptul acesta are o importan ţă major ă pentru învăţământ.

Vom reda sintetic conţinutul acestei teorii:1. Există un intelect general (nespecific) al omului, al tuturor

oamenilor, cel ce asigur ă comunicarea raţională dintre oameni. El afost cercetat, sub diferite aspecte, de Spearman, Binet, Cattel etc.

Intelectul general (nespecific) este „trunchiul comun” alintelectului tuturor oamenilor. El este generat de intelectul obiectivatal înaintaşilor în diferite produse culturale (termenul cultur ă este luatîn sens general, de opus naturii). În acest sens, fiecare obiect cultural

este o componentă a întregii psihologii materializate în produseleculturii pe care „urmaşii” o preiau de la „înaintaşi” la modul cel maigeneral. Această preluare la nivel general face posibilă comunicareaîntre toţi oamenii – o comunicare deplină la nivelul nevoilor obişnuiteale oamenilor tr ăitori în aceeaşi epocă istorică.

2. Există şi un intelect specific, cel care se adaugă celui general(nespecific) şi care exprimă faptul că grupuri diferite de oameni s-auspecializat în anumite domenii (în şcoală le corespund obiectele deînvăţământ).

Intelectul specific a ajuns atât de evident azi din pricinaîmpingerii la extrem a specializărilor. Problema aceasta nu exista însocietatea tribală, nici în cea sclavagistă, dar azi, specializarea merge

până la vocabular specific, până la metalimbaj.La intelectul specific s-a ajuns printr-un proces îndelungat deevoluţie culturală, care a produs modele diferite de gândire evidente azi,mai ales în relaţia „exper ţi şi novici”. Legat de acest proces special detransmitere, se pune problema trecerii de la formarea spontană laconştientizarea specificului acestui intelect şi trecerea lui în teoriaînvăţării şi în programe didactice.



340

3. Orice intelect – general sau specific – se formează prinînvăţare, prin interiorizarea experienţei mentale existente în societate.Dar în vreme ce intelectul general se formează, în mare măsur ă,spontan, cel special se formează numai prin şcolarizare îndelungat ă .

Din acest punct de vedere, fiecare domeniu: matematică, logică,filosofie, gramatică, limba maternă etc. constituie un intelect specificobiectivat şi şcoala are ca sarcină interiorizarea lui. Face acest lucrucât poate, se înţelege. Pe unii copii îi duce până la stadiul de expert, pealţii îi lasă „pe drum”.

4. În măsura în care un ciclu şcolar devine „de masă”, el adaugă la intelectul general importante elemente care apar ţinuser ă cândvanumai intelectului specific. Aşa, de exemplu, problemele de istorie(ale ţării proprii şi ale lumii) nu f ăceau altădată parte din experienţaintelectuală a tuturor. Abia în vremea noastr ă şi doar în anumite ţări,această experienţă este comună oamenilor care au încheiat ciclul

primar. Se înţelege faptul că generalizarea ciclului gimnazial (şi acelui liceal) a îmbogăţit mult intelectul general, lăsând pe seama celuispecific alte etaje ale evoluţiei cunoaşterii mai înalte.

5. Vechile teorii ale învăţării şi didactica nu s-au preocupat

sistematic de „interiorizarea intelectului”, de trecerea de la intelectulobiectivat la cel reflectat. Nici intelectul general şi nici cel specific nuau fost în atenţia teoriilor clasice ale învăţării decât cu totul episodic.

Descoperirile realizate de I.P. Pavlov, B.F. Skinner, J. Piaget etc.nu aveau în vedere „didactica” decât accidental.

Scopul lor era punerea în evidenţă a „mecanismelor generale aleînvăţării” şi multe din realizările gânditorilor amintiţi sunt cu totul deexcepţie. Aşa, de exemplu, reflexul condiţionat al lui I.P.Pavlovreprezintă şi „cel mai simplu fapt de învăţare”, unul din celefundamentale, dar ceea ce a urmărit prin el I.P. Pavlov nu a fostelaborarea unei didactici noi, ci pătrunderea în „tainele activităţiinervoase superioare”. Ca instrument de cercetare, reflexul condiţionat

a generat o ştiinţă – A.N.S. (Activitatea nervoasă superioar ă), şi nu odidactică.6. Teoriile clasice ale învăţării r ămân un prim nivel de elaborare a

teoriilor învăţării în general. Ele vor continua să fie dezvoltate, cu undublu scop. Cel iniţial – cunoaşterea prin ele a modului de funcţionare acreierului. Dar şi cu un al doilea: acela de a descoperi noi mecanismefundamentale de învăţare, utile pentru o didactică a viitorului.



341

Al doilea aspect a apărut ca vital pentru cunoaşterea posibilităţilor în general ale creierului, deoarece epoca post-industrială vine şi cu masive cerinţe noi şi cu situaţii imprevizibile. De aici,nevoia de a exploata resurse necunoscute ale creierului. Ipotezaexistenţei lor este cu totul justificată. În fond, creierul este produsulevoluţiei universului, psihologia umană pe care o „fixează” este doar un produs istoric, al istoriei omului (de câteva zeci de mii de ani, înforme cunoscute şi semnificative pentru istorie). Îmbinarea potenţelor cosmice, a potenţelor „hardului biologic”, la care s-a ajuns printr-oevoluţie incomparabil mai lungă decât cea a culturii umane, cu softurididactice sofisticate r ămâne o mare problemă a teoriilor învăţării şi adevenit azi complet deschisă.

7. Dacă există un intelect specific, apărut ca urmare a unui drumlung de evoluţie a ştiinţelor, se justifică încercarea de a elabora o nouă

genera ţ ie de teorii ale învăţă rii.a. O primă regul ă a orică rei teorii a învăţă rii intelectului

specific ar fi formarea corect ă a conceptelor respective, propriifiecărui domeniu. Regula formării conceptelor ţine de teoria învăţăriiintelectului specific şi aici îi este locul chiar dacă preocuparea se

justifică şi în cadrul psihologiei generale.Realizarea sarcinii de a învăţa corect conceptele specifice presupune un algoritm, adică paşi necesari şi acceptabili pentru aajunge la scopul propus. Se înţelege faptul că aceşti paşi (careformează algoritmul) trebuie să ţină seama de o serie de cerinţe alespecificului gândirii copilului, de faptul că el vine adesea pentru primaoar ă în contact cu unele informaţii şi deci nu are unde integra „noul”,de faptul că trebuie să se înveţe, odată cu conceptele, structura în careele trebuie să se lege.

b. A doua regul ă a orică rei teorii a învăţă rii intelectului specificeste construirea cu ajutorul conceptelor învăţ ate a însăşi structuriiintelectului specific, a „organului func ţ ional”, cum ar fi zis A.N. Leontiev.

În absenţa intenţiei formative a structurii intelectului specific, chiar dacă se vor însuşi conceptele, ele vor funcţiona izolat. În cel mai bun caz, vomavea tabloul unui comportament mental de genul celui cunoscut înînvăţarea limbii str ăine. Individul cunoaşte cuvinte, dar nu poate vorbi,cel mult traduce. Adevărul este că în cazul unor obiecte ca: gramatica,matematica, limbile str ăine (şi altele) ne confruntăm mereu cu tabloulurmător: concepte izolate, însuşite, eventual, bine, dar departe de a fiintegrate în structura conceptuală a domeniului.



342

Se înţelege faptul că, dacă o structur ă conceptual ă nu este format ă , ea trebuie să constituie o preocupare a învăţă rii cu fiecareconcept. Cu totul alta este situaţia când această structur ă esteinteriorizat ă deja. În acest al doilea caz, noul concept se integrează u şor în structura existent ă , oferind valenţele proprii şi legându-se cucele compatibile ale altor structuri.

c. O structur ă de intelect specific nu func ţ ionează niciodat ă într-un vid psihologic. Existenţa lui nu numai că nu anihilează pe celgeneral (intelectul general), dar chiar îl potenţează pe diferite căi:ridicarea nivelului inteligenţei generale, preluarea unor modele degândire superioare şi transferarea lor la nivelul intelectual general,amplificarea logică şi informaţională a intelectului general până lanivelul la care grupuri mari de indivizi încep să capete caracteristiciintelectuale comune noi.

Invers: intelectul general ajută formarea şi integrarea intelectuluispecific oferindu-i operaţii ale gândirii sau capacităţii nespecifice(analiza, comparaţia, abstractizarea etc.), care se aplică domeniului cegenerează intelectul specific şi care ajută mult la însuşirea lui.

Pentru a se putea realiza transferul de la intelectul general la cel

specific şi invers este nevoie de antrenamente speciale care fac parteintegrantă din teoria învăţării intelectului specific.d. Învăţ area intelectului specific presupune însu şirea de informa ţ ii

specifice, interiorizarea unor concepte specifice, organizarea lor într-o structur ă şi integrarea acesteia în intelectul general. Dar, mai presupuneceva: abordarea instrumentală a concretului, a problemelor de specialitate,în primul rând. De fapt, intelectul uman nu vine nud în fa ţ a unei sarcini,

fie ea şi întâmpl ă toare. El vine cu instrumente mentale, de fapt custructuri care stochează numeroase modele de rezolvare a acestora, sauutile pentru a construi noi modele şi structuri.

2. De la intelectul specific la problema construirii intelectului

dezirabil anticipat .

Problema „construirii” unui intelect pornind de laipoteze cu totul noi a apărut în ultimele decenii şi ea a fost analizată pelarg de Mircea Radu într-o lucrare specială (Mircea Radu, NicolaeRadu, Reciclarea gândirii, Ed. Sigma, Bucureşti, 1991). Se porneşte dela constatarea f ăcută, de Eckart Scheerer, că ştiinţa cogniţiei, în variantaei modernă, îşi are începuturile în SUA şi este încă în curs deinstituţionalizare. Termenul „construirea intelectului”, chiar în cadrulintelectului specific unui anumit domeniu, ne pune în faţa unei



343

probleme didactice complet noi şi nebănuite. Se înţelege faptul că de lateoria generală a intelectului, cu care nu este mare lucru de f ăcut înînvăţarea modernă a unui anumit obiect de învăţământ (şi a unei ştiinţe),şi până la o teorie a intelectului specific unui domeniu, distanţa estemare şi esenţială pentru psihologia educaţiei şi teoria curriculum-ului,dar de la teoria intelectului specific unui anumit domeniu şi până lavariantele dezirabile şi posibile, deoarece exper ţii fiecărui domeniudifer ă ca variantă de gândire între ei (uneori foarte mult), distanţa este lafel de mare. Dar, o distanţă şi mai mare este între varianta dezirabilă şiintelectul specific „de dincolo” de exper ţi, în ideea anticipă rii unor evolu ţ ii şi a gr ă birii lor prin construirea cu anticipaţie a intelectuluispecific util unor dezvoltări certe ale unui anumit domeniu.

Modalităţile practice de lucru nu le vom aborda. Ne mărginim să mai facem doar câteva precizări.

De la intelectul specific la cel construit ca variantă a acestuia şi,mai departe, la cel „de dincolo de exper ţi”, adică la cel care anticipează o anumit ă dezvoltare, distanţa este mare. În analiza acestei problemedepăşim psihologia cognitivă (nu şi pe cea a educaţiei) în direcţia a ceeace în SUA se cheamă cognitive-science (ştiinţa cogniţiei), care este

studiul principiilor pe baza că rora entit ăţ ile inteligente interac ţ ionează cu mediul lor . Specificitatea mediului poate fi şi virtuală, anticipată, deunde şi posibilitatea unei teorii a „intelectului anticipat”. Ştiinţacogniţiei, în acest înţeles, apare pentru Scheerer (profesor de psihologiacogniţiei şi director la Institutul de ştiinţa cogniţiei al Universităţii dinOldenburg – Germania) ca nouă. Termenul a fost introdus de Longuet – Higgins în 1973, în 1977 apare Cognitive – Science, în anii ’80 se dau

primele definiţii, după care dezvoltările sunt explozive; în cadrul lor unloc central îl ocupă descrierea capacităţilor mintale: structuri, funcţii,conţinut, caracteristica proceselor mintale din sistemele vii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Nicolae Radu, Laura Goran, Angela Ionescu, Diana Vasile, Psihologia educa ţ iei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,2004.

2. H. Aebli, Didactica psihologică , Bucureşti, 1973.3. J. Fr. Herbart, Prelegeri pedagogice, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1976.



344

4. G. de Landsheere, Istoria universal ă a pedagogiei experimentale,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

5. M. Radu, , N. Radu, Reciclarea gândirii, Editura Sigma,Bucureşti, 1991.

6. N. Radu, Învăţ are şi gândire, Editura Ştiinţifică şi Enciclo- pedică, Bucureşti, 1976.

7. N. Radu, Gramatica –ghid didactic pentru clasele a II-a şia III-a, Editura Sigma, Bucureşti, 1994.

8. N. Radu, M. Singer, Matematică – ghid pentru clasa I ,Editura Sigma, Bucureşti, 1993.

9. B.F. Skinner, Revolu ţ ia ştiin ţ ifică a învăţă mântului, EdituraDidactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.



345

SOCIOLOGIA POPULAŢIEI ŞI DEMOGRAFIE

Lector univ. drd. Dan ROŞCA

SEMESTRUL II

OBIECTIVE

Disciplina î şi propune să formeze studen ţ ilor abilit ăţ i în ceea ce prive şte analiza fenomenelor demografice, pe cât posibil în conexiunecu principalele fenomene extrademografice. De asemenea, ne a ştept ă mca, în urma parcurgerii acestui material, studen ţ ii, viitori teoreticieni şi practicieni ai ştiin ţ elor sociale, să aibă capacitatea de a desprindeconcluzii şi de a propune mă suri legate de o eventual ă politică demografică pentru România şi utilizabile de că tre factorii deciden ţ i.

Cursul urmă re şte să furnizeze un set coerent de informa ţ ii privind: popula ţ ia ca subsistem al sistemului social global; principalele variabile şi fenomene demografice şi modalit ăţ ile de analiz ă şimă surare a acestora; caracteristicile semnificative ale st ă rii şimi şcă rii popula ţ iei la nivel intern şi interna ţ ional.

I. DEMOGRAFIA CA Ş TIIN ŢĂ

Etimologic, termenul demografie provine din limba greacă:demos (δηµος) – popor, populaţie şi graphe ( γραϕω) – a desemna, ascrie, a descrie. Prin urmare, demografia ar însemna descrierea populaţiei.

Încercând să definim demografia, vom spune (cf. V. Trebici) că aceasta este o ştiin ţă ce are ca obiect populaţiile umane, pe care lestudiază sub principalele lor aspecte privind numărul şi repartizareageografică, strutura după diferite caracteristici demografice şi socio-economice, evoluţia lor, precum şi factorii ce determină schimbărilenumărului şi structurii, în scopul evidenţierii regularităţilor (legităţilor)

după care se produc fenomenele demografice.Pentru a-şi atinge scopul , demografia foloseşte cu precăderemetode cantitative/statistice, modele şi metode matematice.

Demografia a apă rut odată cu statistica, desprinzându-se treptatde sub „tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă autonomă.

Distingem două abord ă ri ale demografiei: una îngust ă (pe careo regăsim şi sub următoarele denumiri: demografie pur ă; demografieformală; analiză demografică) şi una mai larg ă (întâlnită şi sub termi-



346

nologia: demografie socială; studiu al populaţiei). În sens îngust ,corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia studiază, cumetode statistico-matematice, populaţiile umane, concentrându-şi atenţiaasupra fertilităţii, mortalităţii şi migraţiei, iar în sens larg , cores-

punzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei, studiază, în plus,mobilitatea socială, structura socio-economică a populaţiei şi factoriisocio-economici care influenţează fenomenele demografice, precum şiraportul reciproc dintre populaţie şi economie.

Termenul de demografie a fost folosit pentru prima dată de cătredemograful şi statisticianul francez Achille Guillard (1790-1876), înlucrarea Elements de statistique humaine ou démographie comparée(Paris, 1855). Acesta spunea: „Demografia descrie masele cu ajutorulnumerelor şi după sfera pe care ele o acoper ă… Ea are principiile sale

proprii ca orice altă ştiinţă născută din observaţii pozitive, principii cese sprijină exclusiv pe legea numerelor mari sau pe calculul proba-

bilităţilor.”Termenul demografie a fost propus de către demograful francez

Émile Levasseur (1829-1911), în 1878, la cel de-al doilea CongresInternaţional de Igienă şi Demografie, pentru a înlocui denumirile de

statistică , fizică social ă , teoria popula ţ iei ş.a. Lucr ările CongresuluiInternaţional de Igienă şi Demografie de la Geneva (1882), publicateîn 1883, includ pentru prima dată oficial conceptul de demografie.

Demografia ca ştiinţă, însă, s-a născut cu mult mai înainte.Istoricii demografiei sunt de acord că întemeietorul („părintele”) acesteidisciplinei este britanicul John Graunt (1620-1674), fondator, împreună cu William Petty (1623-1687), al şcolii de aritmetică politică . LaLondra, în 1662, Graunt a elaborat celebra lucrare Natural and political observations made upon the bills of mortality chiefly with reference tothe government, religion, trade, growth, air, diseases etc. of the Cityof London (Observaţii naturale şi politice f ăcute pe baza listelor demortalitate, în special cu referire la guvernare, religie, comer ţ, creştere,

aer, boli etc. din oraşul Londra). Lucrarea mai sus amintită marchează constituirea demografiei ca ştiin ţă , datorită analizei ştiinţifice, de mareingeniozitate, pa care o întreprinde autorul şi care-i permite să stabi-lească regularităţi şi legităţi în producerea unor fenomene demografice(de exemplu, mortalitatea), să folosească metode de estimare a populaţiei,să facă predicţii pe baza unui material statistic relativ redus, să poată intui caracterul dual – biologic şi social – al fenomenelor demografice.



347

În concepţia demografilor români din anii ’80 ai secolului XX(Vladimir Trebici ş.a.), popula ţ ia este un sistem ale cărui stări suntdefinite nu numai de parametrii demografici (natalitate, mortalitate), cişi de cei sociali, educaţionali, economici, sanitari.

În baza teoriei generale a sistemelor (Ludwig von Bertalanffy), populaţia poate fi reprezentată ca sistem demografic relativ autonom.Distingem, pe de o parte, populaţia de tip închis, iar pe de alta, cea detip deschis.

Ca populaţie de tip închis, intr ările sunt reprezentate de naşteri (N),iar ieşirile de decese (M).

La populaţia de tip deschis, sistemul demografic al populaţiei aredrept intr ări naşterile (N) şi imigr ările (I), iar ca ieşiri, decesele (M) şiemigr ările (E).

Potrivit sistemului şi caracteristicilor sale, populaţia nu seconfundă cu suma subsistemelor sale sau a persoanelor care o compun;întregul este mai important decât păr ţile, deoarece intervin structurile,conexiunile şi funcţionarea sistemului.

Indiferent cum privim populaţia ( închisă sau deschisă), ea nueste izolată, ci se află într-o permanentă interacţiune cu „mediul”, cu

celelalte sisteme.Constatările în legătur ă cu populaţia ca sistem demografic şi populaţia în raport cu alte sisteme sunt importante pentru definireademografiei şi delimitarea obiectului său de studiu.

II. R Ă SPÂNDIREA POPULAŢ IEI PE TERRA

Studiile de specialitate ale antropologilor arată că, o dată cudispariţia vechilor primate, la sfâr şitul oligocenului şi începutul miocenului,acum aproximativ 24 de milioane de ani, au tr ăit hominidele primitive

Kenyapithecus africanus şi Dryopitecii, urmate de specia Ramapithecus (cu 14 milioane de ani în urmă). Din aceste din urmă hominide s-audezvoltat str ămoşii comuni ai Australopitecilor şi ai genului Homo,

care au tr ăit în urmă cu mai bine de 5 milioane de ani. Homo erectus aevoluat în intervalul 2,5 milioane de ani – 100 000 de ani; din acesta s-audesprins pitecantropul (omul de Jawa), atlantropul (în nordul Africii),heidelbergensis (Germania) şi Sinathropus pekinesis.

Homo sapiens a fost atestat de către cercetători ca vieţuind acumaproximativ 250 000 de ani. El a fost considerat a fi „omul ra ţional”şi cel mai vechi reprezentant al omului actual. Continuând să progresăm



348

pe această scar ă a evoluţiei, precizăm apariţia, în urmă cu 150 000 – 35 000 de ani, a lui Homo neanderthalensis, în Europa, Asia şi Africa,având tr ăsături şi îndemânări superioare predecesorilor săi. Anumitestudii susţin perfecţionarea acestuia spre omul actual ( Homo sapiens

sapiens), în timp ce altele conchid înlocuirea lui neanderthalensis cutipul Cromagnon, reprezentat de oameni cu înf ăţişarea fizică actuală din Europa, Africa şi China.

Majoritatea paleontologilor precizează că locul antropogenezeieste în Africa; există şi opinia că acest loc ar apar ţine Asiei şi Africiiîn acelaşi timp. Cert este, însă, faptul că „locul originar” corespundezonei calde euro-asi-africane.

Procesul de aşezare a oamenilor pe aproape întreaga suprafaţă terestr ă s-a derulat lent, începând de acum 1,5 – 2 milioane de ani, încondiţii de mediu şi de existenţă extrem de diferite, ceea ce a avut o

puternică influenţă asupra deosebirilor rasiale, comportamentale, asupraocupaţiilor şi nivelului de trai. Se estimează că evoluţia biologică aomului s-a desăvâr şit în urmă cu 100 000 de ani şi că Homo sapiens s-aafirmat cu aproximativ 50 000 de ani în urmă ca specie (umană) unică.

În ceea ce priveşte adaptarea activă a omului la mediu, menţionăm

că, lent, dar continuu, aria de populare s-a extins, omul fiind singurafiinţă care a reuşit să se adapteze activ la condiţiile naturale cele maidiverse, de la clima ecuatorială la cea polar ă, de la mediile cele maicomode până la cele mai incomode. Putem vorbi, în acest sens, de

prezenţa temporar ă a omului în spaţiile inospitaliere sau de putinţa desupunere a legilor naturii, exemple semnificative fiind Groenlanda şiSvalbarg.

Diversitatea demografică a lumii se asociază diversităţii politice,economice şi culturale. Cele peste 200 de entităţi statale cunosc o marevariaţie a numărului de locuitori, începând cu China (peste 1,2 miliardelocuitori) şi ajungând la microstatele de numai câteva sute sau mii delocuitori.

La începutul anului 1995, populaţia Terrei însuma5.759.276.000 de locuitori, iar la 11 iulie acelaşi an erau înregistraţi5.785.335.142 de locuitori (un plus de peste 26 milioane locuitori). În1998, Terra contoriza 5.929.839.000 de locuitori, din care 4.748.310.000(80%) tr ăiau în ţările slab şi mediu dezvoltate.

Expresia r ăspândirii diferenţiate a populaţiei în teritoriu oconstituie densitatea. Aceasta reprezintă intensitatea populaţiei în raportcu suprafaţa, determinată ca raport între numărul populaţiei (P) la un



349

moment oarecare şi suprafaţa teritoriului (S) locuit de aceasta.Valoarea raportului se exprimă în număr de locuitori pe km.² Formulade calcul: d=P/S

III. NUM Ă RUL POPULAŢ IEI

Cu determinarea numărului sau mărimii populaţiei totale începe

orice studiu demografic sistematic: numărul populaţiei României,numărul populaţiei unui judeţ sau numărul populaţiei mondiale.În primul rând, distingem numă rul înregistrat al popula ţ iei şi

numă rul calculat al acesteia. Numă rul înregistrat al popula ţ iei este numărul determinat

nemijlocit cu prilejul recensământului populaţiei sau al altor operaţiistatistice similare, reprezentând populaţia la momentul critic al înre-gistr ării, ca număr fizic.

Numă rul calculat al popula ţ iei este numărul acesteia determinat pentru o dată sau pentru o perioadă oarecare, pentru care nu există informaţii, prin diferite metode de calcul, simple metode de extrapolarea numărului total al populaţiei.

Să adoptăm următoarele notaţii:P0 şi P1 – numărul populaţiei la două date diferite;

N(0,1) – numărul născuţilor vii în intervalul 0,1;M(0,1) – numărul decedaţilor în intervalul 0,1;I(0,1) – numărul imigranţilor (intraţilor) în populaţia respectivă înintervalul 0,1;E(0,1) – numărul emigranţilor (plecaţilor) din populaţia respectivă înintervalul 0,1∆n – sporul (excedentul) natural, determinat ca diferenţă N(0,1) - M(0,1);∆m – sporul (excedentul) migratoriu, determinat ca diferenţă I(0,1) -E(0,1).

În cazul acesta, pentru o popula ţ ie de tip închis (f ăr ă să fie afectată de migraţie), există egalitatea:

P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) = P0 + ∆nPentru o popula ţ ie de tip deschis (cu luarea în calcul a migraţiei),

egalitatea se prezintă astfel:P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) + (I(0,1) – E(0,1)) = P0 + ∆n + ∆m

Numărul populaţiei determinat în acest fel este un număr estimat: la 1 iulie sau la 1 ianuarie al anului respectiv. Cel determinat la1 iulie serveşte, aşa cum am menţionat, ca numă r mediu anual .





351

− recensă mânt experimental (de probă ): operaţie statistică ce„simulează” recensământul, efectuată cu o fracţie foarte scăzută de sondaj,având drept scop să verifice organizarea şi metodologia recensământului.

Pentru buna desf ăşurare a unui recensământ, o atenţie deosebită trebuie acordată momentului critic al recensă mântului. Prin moment critic înţelegem ziua, socotită la ora 0, la care se refer ă toate datele cese înregistrează cu ocazia recensământului. Este condiţia simultanei-t ăţ ii recensământului, importantă pentru asigurarea cuprinderii integralea populaţiei recenzate şi a comparabilităţii. Momentul critic al recen-sământului nu este identic cu data sau perioada de înregistrare.

Pentru ţara noastr ă, perioada de înregistrare durează, în general,7 – 10 zile.

În scopul utilizării eficiente a perioadei de înregistrare, esterecomandabil ca recenzorul să recunoască, în prealabil, sectorul derecensământ care i-a fost încredinţat, identificând pe teren obiectivele

pe care va trebui să le viziteze în cursul desf ăşur ării recensământului.Recenzorul poate, chiar, să stea de vorbă cu populaţia din sector asupra modalităţii de înregistrare.

Recensămintele populaţiei se efectuează utilizând metoda inte-

rog ă rii, care cunoaşte două forme: interogare oral ă şi autoînregistrare.Având drept criteriu situaţia populaţiei dintr-o anumită localitateîn momentul critic al recensământului, distingem:

− popula ţ ia stabil ă a localit ăţ ii (Pst); − popula ţ ia prezent ă în localitate (Pp).La rândul lor, cele două tipuri se subdivid, în funcţie de domi-

ciliul stabil. Popula ţ ia stabil ă a localităţii este constituită din totalitatea

persoanelor care îşi au domiciliul stabil în acea localitate. La momentulcritic al recensământului, populaţia stabilă a localităţii se poate afla înurmătoarele situaţii:

− este prezentă la domiciliul stabil, alcătuind categoria de popu-

la ţ ie stabil ă prezent ă ; − absentează de la domiciliul stabil, fiind prezentă în clădiri delocuit (locuinţe) din alte localităţi, constituind categoria de popula ţ ie

stabil ă absent ă temporar (At); − absentează întâmplător de la domiciliul stabil şi nu se află în

clădiri de locuit situate în alte localităţi (persoane la lucru în schimbde noapte, în mijloace de transport etc.), alcătuind categoria de



352

popula ţ ie stabil ă absent ă întâmpl ă tor . Această ultimă categorie seasimilează celei de popula ţ ie stabil ă prezent ă .

Popula ţ ia prezent ă într-o localitate este constituită din totalitatea persoanelor care, în momentul critic al recensământului, se aflau înclădiri de locuit (locuinţe) din localitatea respectivă. În funcţie dedomiciliul stabil, populaţia prezentă dintr-o localitate se subdivide înurmătoarele categorii:

– popula ţ ia stabil ă prezent ă , formată din totalitatea persoanelor care întrunesc concomitent două condiţii: au domiciliul stabil în acealocalitate, iar în momentul critic al recensământului se aflau prezentela acest domiciliu;

– popula ţ ia temporar prezent ă (Pt), alcătuită din totalitatea persoanelor care, în momentul critic, se aflau în locuinţe situate înlocalitatea respectivă, dar care aveau domiciliul stabil în alte localităţi.

Aşadar, din punctul de vedere al unei localităţi « A » în care sedesf ăşoar ă operaţiile de recenzare, distingem trei tipuri de populaţie:stabilă prezentă; temporar prezentă; temporar absentă.

Pornind de la aceste tipuri de populaţie, demografii propunurmătoarele relaţii matematice:

− Pst = Pp – Pt + At− Pp = Pst + Pt – AtModalit ăţ i de verificare a gradului de acoperire în cazul

recensă mintelor O primă asemenea modalitate o reprezintă repetarea recensă -

mântului. Este foarte rar utilizată din cauza costurilor foarte ridicate.A fost folosită în Rusia o dată, acum mai bine de 70 de ani. Este, dealtfel, singurul caz cunoscut în istoria modernă a efectuării recen-sămintelor.

O altă modalitate uzitată o constituie calcularea populaţieiaşteptate pentru momentul recensământului şi compararea cu rezul-tatele obţinute la recensământ. Cu cât valorile obţinute în urma acestor

două proceduri sunt mai apropiate, cu atât mai mulţumiţi ne putemdeclara în ceea ce priveşte operaţia de recenzare. Analiza consisten ţ ei interne a rezultatelor unui recensământ

constituie un procedeu mai frecvent folosit în practica demografică.Evoluţia componentelor demografice este, mai ales pe termen scurt,dominată de iner ţ ie demografică, ceea ce face ca modificarea structurii

pe sexe şi pe vârste a unei populaţii să aibă loc foarte lent. Astfel,



353

structura pe sexe şi pe vârste la un anumit moment dat nu ar trebui să fie sensibil diferită de cea de la recensământul anterior.

Putem întâlni şi procedura de comparare a rezultatelor recensă-mântului cu agregate independente (informaţii privind anumite segmenteale populaţiei, culese în alte scopuri decât cele demografice).

În fine, putem vorbi şi de efectuarea unor anchete post-recen-sământ pe bază de eşantionare.

Acurate ţ ea datelor unui recensământ nu este niciodată maximă.Întâlnim fie subînregistr ări (cel mai frecvent), fie supraînregistr ări.Acestea nu reprezintă probleme deosebite decât atunci când suntexcesive, existând riscul ca „imaginile” obţinute să fie serios distorsionate.

Principalele neajunsuri ale unui recensământ: – este foarte costisitor; – se efectuează la intervale mari de timp.Din aceste cauze, un recensământ nu satisface nevoia de date

curente, de informaţii demografice curente sau pentru o perioadă trecută neacoperită, de informaţii pentru o perioadă viitoare de timp.În aceste condiţii, putem apela la estimă rile de popula ţ ie ori la

proiec ţ iile de popula ţ ie.

Estimările reprezint ă încercările de stabilire, prin calculare, anumărului şi compoziţiei populaţiei pentru momente trecute, prezentesau viitoare, altele decât cele acoperite de un recensământ.

Estimările sunt necesare, prioritar, pentru satisfacerea nevoilor de informaţii demografice curente.

Din punct de vedere al momentului pentru care se fac estimă rile,distingem:

– estimă ri interrecensă minte. Acestea sunt estimări efectuate pentru un moment plasat între două recensăminte succesive şi care iauîn considerare cifrele furnizate de cele două recensăminte şi, eventual,de recensăminte mai vechi, dar în nici un caz cifrele rezultate ale unor recensăminte ulterioare;

– estimă ri postrecensă mânt. Estimările de acest tip sunt efectuate pentru un moment (trecut sau prezent) ulterior unui recensământ şi careiau în considerare rezultatele recensământului anterior şi, eventual, aleunor recensăminte mai vechi;

– proiec ţ iile de popula ţ ie. Acestea constituie o categorie apartede estimări, realizate pentru un moment plasat în viitor. Le vomdiscuta în următoarea secţiune a acestei teme.



354

Din punct de vedere al popula ţ iei estimate, distingem: – estimă ri ale popula ţ iei totale; – estimă ri ale unor grupe specifice de popula ţ ie. De regulă, prin popula ţ ie total ă înţelegem populaţia naţională.

Subgrupele specifice de popula ţ ie sunt cele stabilite, identificate pe baza anumitor tr ăsături, caracteristici (sexul, starea civilă, rezidenţa etc.).

Orice estimare de populaţie se efectuează în baza unor datedemografice. Acestea sunt de două feluri:

– date directe: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu ofinalitate explicit demografică şi care, pe de altă parte, se refer ă (deregulă) la întreaga populaţie;

– date indirecte: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu oaltă finalitate decât cea explicit şi predominant demografică şi care, pede altă parte, se refer ă la anumite grupe specifice de populaţie.

Demografii au elaborat unele principii (e drept, exclusiv generaleşi care comportă numeroase excepţii) ce stau la baza estimărilor de

populaţie.a) De regulă, estimările efectuate pe populaţia naţională sunt mai

uşor de f ăcut şi mai demne de încredere decât cele efectuate pe subarii

ale întregului naţional. b) Sunt de preferat a se folosi datele directe (când nu audeficienţe) în estimări, acestea caracterizându-se printr-un grad relativridicat de acurateţe şi completitudine. Când datele disponibile auanumite deficienţe în privinţa acurateţii şi completitudinii, este reco-mandată, cu prioritate, utilizarea datelor care au cea mai mare acurateţeşi completitudine, indiferent că ele sunt date directe sau indirecte.

c) Rezultatele unei estimări, acurateţea unei estimări suntverificate şi validate prin comparaţie cu rezultatele unei estimăriindependente, care să utilizeze informaţii diferite şi, eventual, metodede estimare diferite.

Dacă rezultatele a două estimări independente se apropie foarte

mult, atunci acest lucru contribuie la confirmarea reciprocă a celor două estimări. Dacă rezultatele difer ă foarte mult, atunci îndoiala cadeasupra ambelor estimări.

Se apreciază că estimarea cea mai de încredere este aceea dată de media aritmetică a rezultatelor mai multor estimări independente.

Urmând să definim proiecţiile de populaţie, vom spune că acesteareprezintă încercări de a stabili care va fi numărul populaţiei în viitor,



355

în ipoteza că natalitatea şi mortalitatea vor urma un anumit cursipotetic de evoluţie.

În practica demografică întâlnim două categorii de proiecţii ale populaţiei, şi anume:

– proiec ţ ii realiste: acestea sunt proiecţiile care, în opinia celuice le face, au cele mai mari şanse să se confirme;

– proiec ţ ii analitice: acele proiecţii care încearcă să identificeconsecinţele viitoare asupra numărului populaţiei ale anumitor evoluţiiale natalităţii şi mortalităţii, indiferent dacă aceste evoluţii au sau nuvreo şansă să se confirme.

Principalii factori de care depinde acurate ţ ea unei proiec ţ ii sunturmătorii:

– corectitudinea ipotezelor privind evoluţiile viitoare ale natalităţiişi mortalităţii;

– orizontul de timp pentru care se construieşte proiecţia.În legătur ă cu cel de-al doilea factor (orizontul de timp), întâlnim,

în studiile demografice de specialitate, proiecţii de populaţie pe termen scurt (5-10 ani), proiecţii pe termen mediu (10-20 ani) şi proiecţii petermen lung (peste 20 ani).

Acurate ţ ea unei proiecţii de populaţie, şansele de confirmare aleacesteia sunt direct propor ţ ionale cu gradul de corectitudine a ipotezelor şi invers propor ţ ionale cu orizontul de timp al respectivei proiec ţ ii.

Orice proiecţie necesită anumite revizuiri ulterioare, impuse degradul de abatere a evoluţiilor demografice reale faţă de cele proiec-tate. Dacă abaterile sunt mici, atunci revizuirile nu reprezintă decâtsimple ajustări ale proiecţiilor iniţiale. În cazul opus, revizuirea poatemerge până la modificarea ipotezelor de bază ale unei proiecţii.

IV. STRUCTURA POPULAŢ IEI DUP Ă CARACTERISTICI DEMOGRAFICE

Sexul şi vârsta reprezintă două dintre caracteristicile demografice

de bază în analiza structurii populaţiei. Necesitatea cunoaşterii structurii populaţiei după sex şi vârstă este uşor de intuit, dată fiind importanţaacestor caracteristici în definirea rolului şi locului fiecărei persoane în

procesul reproducerii populaţiei, al activităţii economice şi, în general,al organizării sociale. Se poate aprecia că nu există sector de activitatecare să nu fie interesat în cunoaşterea efectivului şi structurii populaţi-ei după vârstă şi sex.



356

Structura popula ţ iei după sex reprezintă o repartiţie statistică aunei populaţii după caracteristica (însuşirea) calitativă alternativă sex în două subpopulaţii: masculină şi feminină. Se recomandă ca această repartiţie a populaţiei să fie combinată cu aceea în funcţie de vârstă.Prezintă importanţă cunoaşterea ponderii femeilor şi a ponderii bărba-ţilor într-o populaţie oarecare nu numai la nivelul cel mai general, ci şi

pe vârste sau grupe de vârstă. Indicatorii statistici cei mai relevanţi în analiza sus-amintitei

repartiţii sunt următorii:a) Raportul de masculinitate; raportul de feminitate Raportul de masculinitate reprezintă acel raport între numărul

bărbaţilor şi numărul femeilor, calculat după formula: b = (Pm/Pf)·100,unde Pf – nr. femeilor, Pb – nr. bărbaţilor, b – raportul de masculi-nitate. Cu alte cuvinte, acest raport ne indică numărul de bărbaţi cerevin la 100 de femei, fie pe întreaga populaţie, fie pe vârste sau grupede vârstă.

La na ştere, raportul de masculinitate este supraunitar, la 100 de persoane de sex feminin născându-se, în medie, 105-106 persoane desex masculin. În timp, acest raport se modifică, devenind subunitar. În

jurul vârstei de 40 de ani, într-o populaţie, ponderea celor două sexe seegalizează (100 de bărbaţi ce revin la 100 femei). După vârsta de70 de ani, raportul între efectivul populaţiei masculine şi cel al popu-laţiei feminine este de 1 la 2 (50 bărbaţi revin la 100 femei). Per ansamblu (la toate vârstele), întâlnim aproximativ 96 bărbaţi la 100 defemei (în majoritatea statelor).

În mod analog, se determină raportul de feminitate, acestasemnificând numărul de femei ce revin la 100 de bărbaţi. În acest caz,formula de calcul va fi: f = (Pf/Pm)·100, unde f – raportul defeminitate.

b) Propor ţ ia bă rba ţ ilor; propor ţ ia femeilor Propor ţia bărbaţilor în totalul populaţiei reprezintă raportul între

numărul bărbaţilor şi efectivul populaţiei totale sau, cu alte cuvinte,desemnează numărul de bărbaţi ce revin la 100 de persoane. Se calcu-lează potrivit formulei: pb = (Pm/P)·100, unde Pm – nr. bărbaţilor,P – efectivul mediu al populaţiei totale, pb – propor ţia bărbaţilor.

În mod similar, se determină şi propor ţ ia femeilor în totalul populaţiei (numărul de femei ce revin la 100 de persoane, într-o populaţiedată), relaţia matematică fiind: pf = (Pf/P)·100, pf reprezentând propor ţia

populaţiei de sex feminin în totalul populaţiei.



357

Structura popula ţ iei după vârst ă desemnează o repartiţie statistică a unei populaţii după caracteristica (însuşirea) cantitativă continuă vârst ă .

În mod obişnuit, populaţia se distribuie pe ani de vârstă, născuţiivii dintr-un an se distribuie pe luni, iar pentru calculele demografice cucaracter mai general se folosesc intervalele cincinale: 0-4; 5-9; 10-14;…; 95-99; +100. În funcţie de tipul de analiză care ne interesează,

putem opta pentru una sau alta din variantele de distribuire a vârstelor.Cea mai generală împăr ţire este: 0-19 ani (populaţia tânăr ă);

20-64 ani (populaţia adultă); +65 ani (populaţia vârstnică).Cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste beneficiază de o

gamă de metode şi procedee proprii. Cel mai important instrument deanaliză a structurii după vârstă îl constituie aşa-numita piramid ă avârstelor.

Piramida vârstelor desemnează o reprezentare grafică specială arepartiţiei populaţiei pe vârste, constând din două histograme, una

pentru populaţia ordonatelor ca bază (numărul populaţiei de fiecarevârstă sau grupă de masculină) şi una pentru cea feminină (dispuse peaxa vârstă) şi pe axa absciselor, perpendicular (valorile vârstei). Peverticală întâlnim vârsta populaţiei, de la 0 ani (baza piramidei) la 100

(vârful acesteia). În stânga este reprezentată populaţia masculină, iar în dreapta, cea feminină.Piramida este un instrument fundamental în analiza structurii

populaţiei pe sexe şi vârste, cu o deosebită importanţă descriptivă şianalitică. Ea ne arată propor ţiile dintre efectivele pe sexe, vârste şigrupe de vârstă, oglindind, astfel, „istoria” unei populaţii. Cu ajutorulei putem aprecia efectele unor fenomene ca: deficitul de naşteri dintimpul r ăzboaielor, pierderile datorate r ăzboaielor, consecinţele proceselor de îmbătrânire demografică, de reîntinerire demografică, migratorii.

Ne sunt înf ăţişate cu claritate surplusul şi minusul de populaţiemasculină şi feminină la anumite vârste. Forma ei la un moment dateste rezultatul evoluţiei de lungă durată a variabilelor demografice ce

afectează numărul populaţiei (natalitate, mortalitate, migraţie).Evoluţia structurii pe vârste constituie conţinutul analizeiaşa-numitului proces de îmbă trânire demografică a popula ţ iei.

Îmbătrânirea demografică a populaţiei desemneaz ă un procesdemografic ce constă în creşterea propor ţiei populaţiei vârstnice,combinată cu scăderea propor ţiei populaţiei tinere; de obicei, propor ţia

populaţiei adulte r ămâne vreme îndelungată neschimbată.



358

Întrucât procesul de îmbătrânire demografică este reversibil,vom discuta acum despre ceea ce, în demografie, poartă numele dereîntinerire demografică a popula ţ iei. Prin reîntinerire demografică în ţ elegem un proces demografic ce constă în creşterea propor ţiei

populaţiei tinere, ca urmare a ridicării şi men ţ inerii fertilităţii la unnivel relativ ridicat.

Se apreciază că o populaţie în cadrul căreia efectivul grupei de

65 ani şi peste deţine mai puţin de 7% din total poate fi considerată tână r ă din punct de vedere demografic. În situaţia în care pondereavârstnicilor variază între 7-12%, populaţia respectivă se află în plin

proces de îmbă trânire demografică, iar în cazul în care depăşeşte12 procente, vorbim de o populaţie îmbă trânit ă demografic.

Structura popula ţ iei după starea civil ă reprezintă o repartiţiestatistică a unei populaţii după caracteristica stare civil ă sau starematrimonial ă , înţeleasă ca stare a unei persoane în raport cu eveni-mentul demografic că să torie. În fapt, stabilirea structurii populaţieidupă starea civilă constă în determinarea greutăţii specifice a populaţieinecăsătorite, căsătorite, divor ţate sau văduve, în totalul populaţiei.

Demografic, starea civilă a populaţiei se împarte în: necăsătorit,

căsătorit, văduv, divor ţat. Informaţiile ce ne interesează se obţin, înmod obişnuit, cu prilejul recensămintelor.

V. NATALITATEA, FERTILITATEA, NUP Ţ IALITATEA, DIVORŢ IALITATEA POPULAŢ IEI

Natalitatea popula ţ iei este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea naşterilor într-o populaţie oarecare. Matematic, cel maides, natalitatea este măsurată pe baza raportului dintre masa născuţilor vii dintr-o colectivitate şi efectivul total al populaţiei colectivităţiirespective.

În continuare, ne vom referi la principalii indicatori statistici demăsurare a natalităţii.

Rata brut ă (general ă ) a natalit ăţ iiReprezintă un indicator ce desemnează raportul între numărultotal al născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) şi numărulmediu al populaţiei. Se calculează după formula: RBN= (N/P)·1000,unde N – născuţii vii, P – efectivul mediu al populaţiei, RBN – rata

brută (generală) de natalitate. Cu alte cuvinte, RBN desemnează numărulde născuţi vii ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie oarecare,într-un an calendaristic.



359

Rata total ă a natalit ăţ iiEste un indicator rezultat din raportarea numărului total al

naşterilor (născuţii vii şi născuţii mor ţi) dintr-o perioadă (un an, deregulă) la numărul (mediu al) populaţiei totale. Se calculează după formula: RTN= [(Nv+Nm)/P]·1000, unde Nv – efectivul născuţilor vii, Nm – născuţii mor ţi, P – efectivul mediu al populaţiei, RTN – ratatotală a natalităţii. Astfel, putem spune că RTN desemnează numărultotal de născuţi ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie oarecare,într-un an calendaristic.

Prin fertilitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează intensitatea naşterilor într-o populaţie feminină de vârstă fertilă (15-49 ani).Cifric, măsurarea fertilităţii, la modul cel mai general, se face raportândmasa născuţilor vii dintr-o colectivitate la populaţia feminină de vârstă fertilă apar ţinând respectivei colectivităţi.

Principalii indicatori statistico-demografici folosiţi în măsurareafertilităţii vor fi prezentaţi în cele ce urmează.

Rata general ă a fertilit ăţ iiAceastă rată reprezintă un indicator obţinut din raportarea numă-

rului născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) la numărul mediu

al populaţiei feminine de vârstă fertilă. Se calculează după formula:f (sau RGF) = (N/F15-49)·1 000, unde F15-49 – totalul femeilor devârstă fertilă, N – suma născuţilor vii, f – rata generală a fertilităţii.

Rata de fertilitate pe vârsteAceasta desemnează un indicator rezultat din raportarea numărului

de născuţi vii de către femeile de o anumită vârstă (grupă de vârstă) lanumărul mediu al femeilor de vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Secalculează după formula: fx = (Nx/ Fx)·1 000, unde x reprezintă vârsta,Fx – totalul femeilor de o anumită vârstă x, Nx – efectivul născuţilor vii de către femeile de o anumită vârstă x, fx – rata specifică afertilităţii pe vârste. Aşadar, efectivul născuţilor vii de către femeile deo anumită vârstă este în funcţie de intensitatea fertilităţii specifice şi

de numărul populaţiei feminine corespunzător vârstei respective.Este important să ne referim, în analiza fertilităţii, şi la indicele sintetic (conjectural) al fertilit ăţ ii (rata total ă a fertilit ăţ ii). Acestadesemnează numărul mediu de copii pe care i-ar putea naşte o femeiecare, în absenţa mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 anifiind afectată, la fiecare vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce semanifestă, în momentul studiat, la vârstele respective. Se determină casumă a ratelor specifice de fertilitate după vârstă dintr-un an:





361

Rata de nup ţ ialitate pe sexeEste o rată specifică de nupţialitate, calculată prin raportarea

numărului căsătoriilor la numărul populaţiei nupţiabile de sexul respectiv.Formulele matematice de calcul ale acestei rate sunt următoa-

rele: cm= (C/Pm)·1 000, respectiv cf= (C/Pf)·1 000, unde C – numărultotal al căsătoriilor, Pm – efectivul populaţiei masculine, Pf – efectivul

populaţiei feminine, cm; cf – ratele de nupţialitate pe sexe. Rata de nup ţ ialitate pe vârsteEste, de asemenea, o rată specifică de nupţialitate calculată prin

raportarea numărului persoanelor căsătorite de vârstă x la numărul populaţiei nupţiabile de vârstă x. Se calculează după formula: cx=(Cx/Px)· 1 000, unde Cx – efectivul persoanelor căsătorite în vârstă dex ani, Px – suma nupţiabililor ce au vârsta de x ani, cx – rata denupţialitate pe vârste.

Divor ţ ialitatea este fenomenul demografic ce desemnează inten-sitatea (frecvenţa) divor ţurilor într-o populaţie oarecare (de regulă,

populaţia naţională).Iată care sunt principalele modalit ăţ i de analiz ă ale acestui fenomen:

Rata brut ă de divor ţ ialitate

Desemnează raportul dintre numărul de divor ţuri ce au loc într-o perioadă (un an, de obicei), într-o populaţie, şi efectivul mediu al populaţiei respective. Se calculează după formula: d = (D/P)·1 000,unde D – suma divor ţurilor, P – numărul mediu al populaţiei, d – rata

brută de divor ţialitate; altfel spus, aflăm în acest mod câte divor ţuri survin,la 1 000 de persoane, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic.

Rata de divor ţ ialitate pe sexe ( şi pe vârste)Desemnează intensitatea divor ţialităţii stabilită pe subcolectivităţi,

grupate după sex (şi după vârstă). Astfel, putem afla, de exemplu, careeste intensitatea divor ţurilor pentru bărbaţii de 47 de ani.

Rata de divor ţ ialitate a popula ţ iei că să toriteEste un indicator specific de divor ţialitate, obţinut din raportarea

numărului de divor ţuri la numărul populaţiei căsătorite existente, după formula: dc= (D/C)·1000, unde D – totalul divor ţurilor, C – efectivul populaţiei căsătorite, dc – rata specifică.

Deoarece divor ţurile anulează par ţial aportul nupţialităţii laconstituirea condiţiilor necesare desf ăşur ării normale a procesului dereproducere a populaţiei, se obişnuieşte să se determine, în limiteleaceleiaşi perioade de timp, rata nup ţ ialit ăţ ii nete (rata net ă denup ţ ialitate), ca diferenţă între rata brut ă de nup ţ ialitate şi rata brut ă



362

de divor ţ ialitate. Formula de calcul este: cnet = c-d = [(C-D)/P]·1000(explicarea simbolurilor folosite se regăseşte în formulele descrise maisus).

VI. MORTALITATEA POPULAŢ IEI

Mortalitatea este fenomenul demografic ce desemnează inten-

sitatea (frecvenţa) evenimentului demografic deces într-o populaţieoarecare. Cantitativ, de regulă, mortalitatea este măsurată pe bazaraportului dintre numărul deceselor dintr-o colectivitate şi efectivul(mediu) al populaţiei colectivităţii respective.

Dintre factorii mai importanţi ce influenţează mortalitatea,amintim: nivelul de trai; nivelul material şi cultural; eficienţa activităţiisanitare; starea de sănătate a populaţiei; morbiditatea (frecvenţa sauntensitatea îmbolnăvirilor într-o populaţie); r ăzboaiele; calamităţilenaturale.

Să ne referim, în cele ce urmează, la principalele modalit ăţ i deanaliz ă a mortalit ăţ ii.

Rata brut ă (general ă ) a mortalit ăţ iiAceastă rată defineşte un indicator ce rezultă din raportarea

numărului total de decese dintr-o perioadă (un an, de regulă) laefectivul mediu al populaţiei, în perioada analizată, într-o colectivitateoarecare. Se calculează după formula: RBM = (M/P)·1000, unde M – suma deceselor, P – numărul mediu al populaţiei, RBM – rata brută amortalităţii. Altfel spus, această rată a mortalităţii exprimă numărul dedecese ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-unan calendaristic.

Rata de mortalitate pe sexeDeterminarea intensităţii mortalităţii specifice pe sexe se face

prin raportarea masei deceselor înregistrate în rândul persoanelor desex masculin, respectiv feminin, într-o anumită perioadă de timp, laefectivul (mediu al) persoanelor apar ţinând sexului respectiv:

mm=(Mm/Pm)·1000mf = (Mf/Pf)·1000, unde Pf – numărul femeilor,Pm – numărul bărbaţilor, Mm – numărul deceselor înregistrate înrândul bărbaţilor, Mf – numărul deceselor înregistrate în rândul femeilor,mm – rata mortalităţii bărbaţilor, mf – rata mortalităţii femeilor.

Rata de mortalitate pe vârsteEste un indicator rezultat din raportarea numărului de decese la

o anumită vârstă (grupă de vârstă), într-o anumită perioadă de timp



363

(un an, de obicei), dintr-o colectivitate oarecare la efectivul populaţieide vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Formula matematică de calcul aacestei rate este: mx=(Mx/Px)·1000, unde Mx – efectivul deceselor înrândul populaţiei de vârstă x, Px – numărul populaţiei în vârstă de x ani,mx – rata specifică a mortalităţii pe vârste. Se calculează, astfel,numărul de decese la 1000 de locuitori care împliniser ă vârsta x încursul anului calendaristic în care s-a efectuat observarea fenomenului.

Rata de mortalitate pe cauze de decesRata de mortalitate la care ne referim este un indicator de

frecvenţă a deceselor provocate de o anumită cauză, într-o populaţie.Se calculează raportând numărul deceselor determinate de cauzarespectivă la numărul mediu al populaţiei; cifra rezultată se înmulţeştecu 100 (rezultând rata în procente): mc = (Mc/P)· 100, unde c – cauzade deces. Exprimarea ratei în procente se justifică prin numărul redusde decese în cazul anumitor cauze, fapt care ar imprima o valoarenesemnificativă intensităţii exprimate în promile. Dacă dorim să asi-gur ăm comparabilitatea cu rata generală a mortalităţii, putem exprimaratele de mortalitate pe cauze de deces şi în promile.

Calculul ratei poate surprinde, şi este de dorit a se face, variabila

vârst ă . Astfel, vom putea vorbi de mortalitatea la vârsta x, survenită caurmare a cauzei c.Se cuvine să discutăm, în contextul analizei generale a morta-

lităţii, despre speran ţ a de via ţă pentru o populaţie.Cel mai important concept în cadrul analizei este cel de speran ţă

medie de via ţă la na ştere (la 0 ani). În limbaj curent denumită durat ă medie a vie ţ ii sau via ţă medie, speran ţ a de via ţă la na ştere reprezintă numă rul mediu de ani pe care l-ar tr ăi o persoană (dintr-o cohortă ipotetică), născută în anul de referinţă, şi care ar fi afectată, la fiecarevârstă, de mortalitatea ce caracterizează vârsta respectivă în populaţiadată, la momentul analizei.

Alături de speranţa medie de viaţă, în studiile analitice demo-

grafice întâlnim şi noţiunea de speran ţă de via ţă la vârsta x

, caredefineşte numărul mediu de ani pe care i-ar mai putea tr ăi o persoană în vârstă de x ani, în condiţiile în care ar fi afectată, la fiecare vârstă (începând cu x, x+1,…), de mortalitatea ce caracterizează vârstarespectivă în populaţia dată, la momentul analizei.

La ora actuală, speranţa de viaţă la naştere, pentru ambele sexe,este de 63.2 ani, la nivel mondial, dar difer ă de la 74.1 ani pentruregiunile dezvoltate la 61.8 ani pentru cele mai puţin dezvoltate.



364

Dintre mortalităţile specifice după vârstă, cea mai importantă este mortalitatea nou-născuţilor până la împlinirea vârstei de 1 an,numită mortalitate infantil ă .

Mortalitatea infantilă exprimă intensitatea (frecvenţa) deceselor infantile (sub 1 an) în sânul unei populaţii.

Unul dintre indicatorii cei mai folosiţi în analiza mortalităţiiinfantile este rata mortalit ăţ ii infantile. Această rată rezultă din raportareanumărului deceselor infantile (sub 1 an) dintr-o perioadă (un an, deregulă) la naşterile vii din aceeaşi perioadă. Se calculează după formula: m0 = (M0/N)·1000, unde M0 – suma deceselor înregistrate lacopiii în vârstă de până la 1 an, N – numărul născuţilor vii, m0 – ratamortalităţii infantile. Altfel spus, rata mortalităţii infantile ne indică numărul de decese infantile ce revin la 1 000 de nou-născuţi, într-o

populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Această rată estimează probabilitatea de deces la vârsta de 0 ani.

În primele zile şi să ptămâni, mortalitatea infantilă este deosebitde puternică; treptat, intensitatea scade, astfel încât, spre sfâr şitul

primului an de viaţă, ea este de câteva ori mai mică decât în primelezile. În aceste condiţii, se pune problema găsirii unor metode de calcul

mai precise decât cea a ratei generale a mortalităţii infantile.Astfel, un loc aparte, prin importanţa pe care o prezintă, revineanalizei mortalităţii infantile pe grupe de vârst ă şi pe cauze de deces.

Rata mortalit ăţ ii neonataleRata exprimă intensitatea deceselor în prima lună de viaţă. Este

un indicator rezultat în urma raportării masei deceselor din prima lună de viaţă la efectivul născuţilor vii (în întregul an) dintr-o populaţieoarecare. Formula de calcul: m0-29zile = (M0-29zile/N)·1000. Această rată se subîmparte în alte două rate:

Rata mortalit ăţ ii( neonatale) precoceAceasta ne ofer ă o imagine asupra intensităţii deceselor în

primele 7 zile (prima să ptămână) de la naştere. Formula de calcul este:

mo-6zile = (M0-6 zile/N)·1000. Rata exprimă numărul de deceseinfantile ce survin în prima să ptămână de la naştere, într-o populaţieoarecare, la 1 000 de născuţi vii.

Rata mortalit ăţ ii( neonatale) tardiveAceastă rată specifică ne prezintă câţi dintre nou-născuţii în

intervalul 7-29 de zile de la naştere mor, prin raportare la 1 000 denăscuţi vii, într-un an calendaristic. Formula de calcul este: m7-29zile= (M7-29zile/N)•1 000.



365

Rata mortalit ăţ ii postneonataleÎn fine, această rată exprimă intensitatea deceselor ce survin în

intervalul de la o lună de la naştere până la un an. Se măsoar ă potrivitformulei: m 30-364zile = (M30-364zile/N) · 1000.

Aşa cum am mai menţionat, interesează şi analiza mortalităţiiinfantile din punct de vedere al cauzelor de deces. Cauzele de deces lavârsta de 0 ani se pot grupa în două mari categorii: cauze de natur ă endogenă şi cauze de natur ă exogenă .

După cum sugerează denumirea, cauzele de deces de natur ă endogenă sunt afecţiuni a căror apariţie se situează în timp înainte denaştere, în mediul intrauterin, sau sunt o consecinţă a procesuluinaşterii propriu-zise. În rândul cauzelor de deces de natur ă endogenă se cuprind anomaliile congenitale şi afecţiunile perinatale.

Restul cauzelor care provoacă decesele la vârsta de 0 ani sunt denatur ă exogenă şi reprezintă o consecinţă a contactului noului-născutcu mediul extern (accidente, intoxicaţii alimentare, viroze, traumatisme,

boli infecţioase etc.).Corespunzător acestor cauze de deces, vom întâlni:− rata mortalit ăţ ii infantile prin cauze de natur ă endogenă ;

− rata mortalit ăţ ii infantile prin cauze de natur ă exogenă ;− rata mortalit ăţ ii infantile prin cauza x de deces.

VII. MI Ş CAREA MIGRATORIE A POPULAŢ IEI

Mi şcarea total ă a unei populaţii se compune din mi şcareanatural ă şi mi şcarea migratorie. Populaţia unei ţări sau a unei unităţiadministrativ-teritoriale îşi modifică numărul nu numai ca urmare aintr ărilor şi ieşirilor determinate de naşteri şi decese, ci şi în urmaimigr ărilor şi emigr ărilor.

Mobilitatea geografică (spa ţ ial ă ) a popula ţ iei reprezintă totaluldeplasărilor populaţiei în teritoriu, cu sau f ăr ă schimbarea domiciliuluistabil, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine (plecare).

În această noţiune se includ deplasările turiştilor, ale lucr ătorilor sezonieri, ale navetiştilor, ale persoanelor dintr-o localitate în alta,inclusiv ale celor însoţite de schimbarea definitivă a domiciliului.

Migra ţ ia popula ţ iei este forma principală a mobilităţii geografice(spaţiale) a populaţiei, constând în schimbarea definitivă a domici-liului stabil, între două unităţi administrativ-teritoriale bine definite.



366

În raport cu grani ţ ele oficiale ale unei ţări, migraţia poate fi: – migra ţ ie internă : totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea

definitivă (permanentă) a domiciliului obişnuit, în cadrul unei ţări,între unităţile teritorial-administrative;

– migra ţ ie interna ţ ional ă (externă ): totalitatea deplasărilor, însoţitede schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului, între două ţări.

În raport cu localitatea de destina ţ ie ( sosire), respectiv de plecare (origine), se folosesc termenii de imigrare şi emigrare:

– imigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţiide destinaţie (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanelecuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane imigrante (I);

– emigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţiide plecare (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanelecuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane emigrante (E).

Migra ţ ia brut ă (total ă ) desemnează totalitatea intr ărilor şi ieşirilor în cadrul migraţiei, adică suma persoanelor imigrante şi emigrante.Relaţia matematică de calcul este: Mb = I+E, unde Mb – migraţia brută.

Migra ţ ia net ă (sporul migratoriu) reprezintă diferen ţ a dintrenumărul intr ărilor şi cel al ieşirilor în cadrul migraţiei (dintre numărul

persoanelor imigrante şi cel al emigranţilor). Formula de calcul esteurmătoarea: ∆m = I-E, unde ∆m – sporul migratoriu.Analiza demografică mai detaliată a migraţiei nete implică

luarea în discuţie a două concepte: cel de imigra ţ ie net ă şi cel deemigra ţ ie net ă .

Imigra ţ ia net ă reprezintă o formă a migraţiei în care numărul persoanelor sosite (imigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor plecate(emigrate). Matematic, acest aspect se reprezintă prin următoareainegalitate: I>E, ceea ce implică I-E>0, deci ∆m>0. În cazul imigraţieinete, după cum putem observa, sporul migratoriu al populaţiei este pozitiv.

Prin emigra ţ ie net ă înţelegem acea formă a migraţiei în carenumărul persoanelor plecate (emigrate) îl depăşeşte pe cel al persoa-

nelor sosite (imigrate). În acest caz, inegalitatea devine: E>I, adică I-E<0, deci ∆m<0. Cu alte cuvinte, emigraţia netă presupune un spor migratoriu al populaţiei negativ.

Migra ţ ia net ă ( sporul migratoriu) este cea de-a doua componentă a mi şcă rii totale a unei popula ţ ii (a cre şterii demografice). Alături de

sporul migratoriu, întâlnim sporul natural (considerat a fi primacomponentă a creşterii demografice). Acesta din urmă reflectă diferenţadintre numărul născuţilor vii şi cel al totalului deceselor, într-o



367

populaţie, într-un an calendaristic, potrivit formulei: ∆n = N-M, unde∆n – sporul natural.

Cre şterea total ă a popula ţ iei ( sporul total al popula ţ iei) secompune din suma sporului natural şi a celui migratoriu. Simbolizareamatematică este următoarea: ∆t = ∆n + ∆m, unde ∆t – creşterea totală a populaţiei.

Modalit ăţ i de analiz ă a migra ţ iei

Rata de migrare (rata brut ă de migrare)Una dintre cele mai uzitate modalităţi de analiză a fenomenului

migratoriu, rata brută de migrare este un indicator ce măsoar ă inten-sitatea migraţiei totale prin raportarea volumului migraţiei la numărulmediu al populaţiei. Se calculează după formula: migb = [(I+E)/P]·1 000. Această rată măsoar ă intensitatea migraţiei la 1 000 de locuitori,într-un an calendaristic, într-o populaţie.

Rata de imigrareAceastă rată măsoar ă intensitatea imigr ării prin raportarea

volumului numărului de sosiri sau intr ări (imigr ărilor) la numărul mediual populaţiei. Se calculează după formula: imig = (I/P)·1 000. Calcululne relevă numărul de persoane imigrante ce revin la 1 000 de locuitori,într-un an calendaristic, într-o populaţie.

Rata de emigrareAsemănătoare ca metodologie de calcul cu rata anterior discutată,

cea de emigrare măsoar ă intensitatea fenomenului emigr ării, prinraportarea masei emigranţilor (numărului de plecări sau ieşiri) la efec-tivul mediu al unei populaţii. Se calculează după formula: emig = (E/P)·1 000. Avem, astfel, imaginea numărului de emigranţi la 1 000 de persoane,într-un an calendaristic, într-o populaţie oarecare.

Rata migra ţ iei neteAceasta reprezintă o modalitate tehnică mai fină, mai precisă de

măsurare a intensităţii migraţiei. Rata migraţiei nete este un indicator care măsoar ă intensitatea migraţiei nete, prin raportarea sporuluimigratoriu la efectivul mediu al unei populaţii. Formula de calcul a

acestei rate este: mign = [(I-E)/P]·1 000.Cauze ale migra ţ ieiO cauză esenţială rezidă în procesele de suprapopulare, marcate

prin ruptura dintre numărul populaţiei şi resurse, având drept efectreducerea veniturilor şi imposibilitatea satisfacerii consumului.Suprapopularea poate fi determinată de excedentul naşterilor, caredomină indicele mortalităţii, fapt specific mai ales ţărilor mai puţindezvoltate.



368

În anumite ţări, cre şterea intensivă a animalelor a favorizatdisponibilizarea for ţei de muncă, aceasta intrând apoi sub incidenţamigraţiei.

În alte situaţii, dezvoltarea că ilor de comunica ţ ie a facilitatdispersarea industriilor, ceea ce reclamă for ţă de muncă şi antrenează o parte a populaţiei în fluxul mgratoriu. Transportul maritim şi, într-omăsur ă mai mică, cel feroviar au favorizat migraţiile intercontinentale.

De asemenea, mişcările migratorii pot fi determinate şi demotive istorice, religioase, politice, care pot fi considerate drept cauzeaccidentale şi actuale.

Accidentale pot fi şi cataclismele şi maladiile, ce pot determinaimigr ări şi emigr ări masive şi bruşte.

Cauzele de ordin psihologic au în vedere fascinaţia unor locuri,forme de relief sau peisaje. În acest fel, locurile alese de un grup de

populaţie pot fi poli de atracţie pentru compatrioţi, aşa cum, deexemplu, Barcelonette – colonie în Mexic – a devenit un caz clasic, lafel ca şi cartierele-colonii din S.U.A. şi Europa Occidentală.

Cauzele de ordin ecologic determină aşa-numita migra ţ ieecologică . Aceasta presupune deplasări de populaţie din zoneleafectate de trnsformări ale mediului natural sau antropic spre alteregiuni. Astfel, Mexico-City, Milano şi Atena sunt oraşe extrem deafectate de poluare şi pot constitui centre de disconfort şi de emigrarea populaţiei.

Consecin ţ e (efecte) ale migra ţ iilor O migraţie ce antrenează un număr mare de persoane, în general

de vârstă tânăr ă, poate provoca, în populaţia de origine, un deficit defor ţă de muncă şi, deci, o slă bire a activităţilor, o scădere a natalităţii,o îmbătrânire demografică.

Dacă avem situaţia unei zone iniţial suprapopulate, migraţia poate, prin slă birea presiunii demografice, să amelioreze situaţia celor r ămaşi, mai cu seamă dacă migranţii trimit celor r ămaşi acasă bunurimateriale şi bani.

Situaţia populaţiei din aria de primire poate fi şi ea influenţată înambele sensuri. În perioade de creştere economică, imigranţii contribuiela completarea necesarului for ţei de muncă; în schimb, în epoci derecesiune, participă la îngroşarea rândurilor şomerilor, fiind cei maiexpuşi la concediere, şi determină un consum suplimentar de resurse.

Populaţia locală poate reacţiona (uneori violent) la prezenţaimigranţilor, contribuind la schimbarea măsurilor legislative referitoarela migraţie.



369

Un alt aspect deosebit de intens cercetat este integrarea migran-ţilor în comunităţile de primire. În cazul migraţiei interne, accentulcade îndeosebi pe problema adaptării ruralilor la viaţa urbană şi lamunca industrială. În cazul celei externe, o atenţie specială se acordă contactelor între două populaţii ale căror culturi sunt mult diferite.

VIII. POPULAŢ IE-RESURSE-MEDIU ÎNCONJUR Ă TOR

Raportul dintre populaţie şi resurse se transpune şi în planulreproducerii umane. Acest fapt porneşte de la ideea că resurseleformează baza existenţei populaţiei, în funcţie de care se asigur ă unanumit echilibru în mersul economiei şi în calitatea vieţii.

Raţia totală de calorii, respectiv media necesar ă, pentru oameniicare duc o viaţă normală şi sănătoasă, activă este apreciată la circa3 200 de calorii/zi pentru un bărbat şi 2 300 pentru o femeie. Acestnecesar de calorii variază în funcţie de greutate, temperatur ă, naturafizică sau sedentar ă a activităţii desf ăşurate. În acest sens, diferen-ţierile teritoriale, după datele F.A.O., arată că 10-15% din populaţiamondială (peste 500 de milioane de locuitori) este subnutrită.

Insuficienţa proteinelor, mai ales, a celor de origine animală şi aaltor substanţe (vitamine, minerale, săruri), în condiţiile în care raţiazilnică este de aproximativ 80 gr., cauzează subnutri ţ ia.

Se apreciază că cea mai importantă resursă naturală este solul ,întrucât stă la baza relaţiei dintre populaţie şi resurse alimentare, fiind,în acelaşi timp, şi cea mai importantă „capacitate de susţinere” pentruagricultur ă. Suprafaţa uscatului terestru este de 137 793 000 km.², dincare numai 10-10.8% reprezintă terenuri cultivate, adică în jur de1.4 miliarde ha. După calculele specialiştilor de la F.A.O., suprafaţacultivată ar putea fi extinsă la 2.4-2.9 miliarde ha., f ăr ă a afectaechilibrul ecologic. Se apreciază, de asemenea, că, din întreaga suprafaţă a uscatului, aproximativ 68%, adică 10 miliarde ha., sunt „terenuri derezervă”, ce pot fi cuprinse în circuitul agricol, la nivelul unei tehnici

superioare. În acest caz, potenţialul agricol al Planetei ar putea fi de6-7 ori mai mare decât în prezent. În aceste condiţii, Pământul ar puteahr ăni o populaţie de 15-20 de miliarde de locuitori.

Decalajul dintre resursele de apă dulce şi numărul populaţiei încreştere se adânceşte în condiţiile în care cele mai mari debite saucantităţi de apă sunt repartizate acolo unde populaţia este mai rar ă şispaţiile agrare sunt mai limitate: Siberia, Amazonia, Africa Centală,



370

Canada, Alaska. Specialiştii apreciază că, la scar ă globală, va existasuficientă apă şi în viitor. La o populaţie de peste 8 miliarde delocuitori, în anul 2 015, cantitatea potenţială disponibilă pentru fiecare

persoană va fi de 4 760 m.cubi/an, în timp ce necesarul pentru o persoană variază între 900 şi 1 400 m.cubi/an. Teritorial, apar, însă,mari diferenţe, astfel încât multe ţări se vor afla în dificultate. La oraactuală, peste 1.3 miliarde de locuitori nu au acces la apă potabilă;aproape 1.8 miliarde de locuitori nu au acces la avantajele serviciilor de apă purificată; în jur de 200 milioane de persoane contractează,anual, boli de origine hidrică, în timp ce aproximativ 10 milioane mor,anual, ca urmare a maladiilor hidrice.

Resursele minerale prezintă mari disparităţi între ţări, iar multedin ele s-au împuţinat, existând resurse şi rezerve sigure pentruintervale scurte (10-50 de ani, după media consumului unor ţări). Deasemenea, consumul de energie se află în continuă creştere, pentruaceasta fiind antrenate cantităţi masive de cărbune, gaze naturale,

petrol etc.La toate aceste probleme trebuie să r ăspundă politicile demo-

socio-economice ale fiecărui stat în parte, politici care este util să ţină

cont de recomandările desprinse în urma ultimelor ConferinţeMondiale ale Populaţiei şi ultimelor Planuri Mondiale de Acţiune îndomeniul Populaţiei.

IX. TEORII DESPRE POPULAŢ IE

Teoria despre popula ţ ie are ca obiect studiul şi explicarea evolu-ţiei fenomenelor demografice, prin condiţionarea lor de către factoriieconomici, sociali, culturali, biologici etc., precum şi punerea înevidenţă a consecinţelor şi implicaţiilor pe care le generează fenome-nele demografice în evoluţia lor.

În linii foarte generale, teoriile despre populaţie se pot reduce ladouă tipuri fundamentale: teorii ce consider ă creşterea populaţiei ca

factor al creşterii economice şi teorii ce consider ă creşterea populaţieica obstacol al creşterii economice şi al ridicării nivelului de trai.Teoriile despre populaţie inspir ă, la rândul lor, politicile populaţiei sau

politicile demografice.Principala teorie clasică asupra populaţiei o constituie malthu-

sianismul (Thomas Malthus, 1766 – 1834, economist şi teolog britanic).Potrivit acesteia, populaţia ar creşte în progresie geometrică, în timp



371

ce masa mijloacelor de subzistenţă ar creşte în progresie aritmetică.Dezechilibrul creat ar face necesar ă intervenţia obstacolelor represive(obstacole ce se opun creşterii populaţiei şi o readuc în echilibru cumasa mijloacelor de subzistenţă: foamete, epidemii şi r ăzboaie). Deasemenea, Malthus pune accent şi pe aşa-numitele obstacole preventive,ce pot frâna creşterea naturală a populaţiei. Principalul astfel deobstacol îl reprezintă „reţinerea morală”, concretizată fie în amânareaşi, chiar, suprimarea căsătoriei, fie în abstinenţa practicată în timpulcăsătoriei. Teoria malthusiană a generat numeroase polemici şi critici,în principal invocându-se faptul că economistul englez a ignorat deter-minarea social-istorică a săr ăciei şi a mişcării populaţiei, acordând un

prea exagerat rol factorilor naturali.Dintre teoriile cu cea mai mare r ăspândire astăzi (în ultimele

decenii), menţionăm: teoria tranziţiei demografice, teoria optimuluidemografic şi teoria populaţiei staţionare.

Teoria optimului demografic pune în acord, cu ajutorul unor strategii de lungă durată, optimizarea creşterii economice cu un număr „optim” al populaţiei. Populaţia optimă reprezintă acel număr al

persoanelor socotit optim pentru o ţar ă, în raport cu suprafaţa respec-

tivei ţări, cu resursele existente, cu gradul ei de dezvoltare. Teoria popula ţ iei sta ţ ionare reprezintă o variantă a celei anterior menţionate.Această teorie mai poartă numele de teoria ritmului zero de cre ştere a

popula ţ iei. Tranzi ţ ia demografică cuprinde cinci faze. În esenţă, principalatr ăsătur ă o constituie scăderea mortalităţii, urmată de scăderea natali-tăţii. În intervalul ce separ ă scăderea mortalităţii de începutul scăderiinatalităţii are loc o creştere rapidă a populaţiei, însă de scurtă durată.

X. POLITICI DEMOGRAFICE

Politica demografică reprezintă un sistem de măsuri luate cuscopul de a influenţa variabilele demografice în sensul pe care statul îlconsider ă dezirabil, pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung,

pentru societatea globală, în conformitate cu interesele globale aleacesteia, cu respectarea drepturilor fundamentale ale individului şi alecuplului.

Datorită priorităţii acordate fertilităţii şi familiei, politiciledemografice sunt împăr ţite, cel mai frecvent, în (pro)nataliste (deîncurajare a natalităţii) şi antinataliste (de reducere a nivelului natali-tăţii); ultimele sunt denumite şi malthusiene. Desigur, pot exista şi



372

politici neutre în raport cu fenomenele demografice, obiectivul fiind populaţia staţionar ă, sau „cu ritm zero de creştere”.

Ţările cu politici de limitare a naşterilor au în plan, ca pas foarteimportant, informarea populaţiei, inducând motivaţia pentru o familiede dimensiuni reduse şi punând la dispoziţia populaţiei diversemijloace contraceptive moderne.

Ţările cu politici (pro)nataliste folosesc mijloace incitative, maiales de ordin economic: alocaţii familiale, ajutoare pentru familiile cucopii, ajutoare şi avantaje economice, educaţionale, sanitare, degrevăride impozite etc.


1. Dan Roşca, Introducere în sociologia popula ţ iei şi demografie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

2. Traian Rotariu, Demografie şi sociologia popula ţ iei, EdituraPolirom, 2003.



373

STATISTICA ŞI APLICAŢIILE EI

ÎN SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE

Prof. univ. dr. Petruş ALEXANDRESCU

SEMESTRUL II

OBIECTIVE

Principalele obiective ale disciplinei sunt preg ă tirea şi familia-rizarea studen ţ ilor cu metodele statistice cele mai importante utilizateîn cercet ă rile concrete din domeniul ştiin ţ elor sociale; formarea unei

gândiri statistice.

Statistica socială se ocupă cu gruparea, analiza şi interpretareadatelor referitoare la un fenomen social. Totodată, se are în vedere şiefectuarea unor previziuni privind producerea fenomenului în viitor.

Analiza statistică a unui fenomen comportă două etape: – Statistica descriptivă , care înseamnă procesul de culegere a

datelor asupra unui fenomen şi înregistrarea acestora. – Statistica matematică , care se ocupă cu gruparea datelor, analizaşi interpretarea lor în vederea unor predicţii asupra comportării înviitor a fenomenului.

Prin popula ţ ie statistică vom înţelege orice mulţime care formează obiectul de studiu al analizei statistice.

Exemple de populaţii statistice: populaţia şcolar ă, populaţiaadultă (de peste 18 ani) etc.

Elementele unei populaţii statistice se numesc unit ăţ i statistice, iar însuşirea comună a tuturor elementelor statistice se va numi caracteristică .

O analiză statistică a unui fenomen social se efectuează după una sau mai multe caracteristici care pot pune în lumină aspectelerelevante ale fenomenului luat în studiu.

Exemple:1. Dacă ne interesează rezultatele obţinute de studenţii uneifacultăţi, atunci mulţimea tuturor studenţilor formează populaţia statistică.Fiecare student al facultăţii respective va fi o unitate statistică, iar notele obţinute la examen vor constitui caracteristica studiată.

2. Dacă în studiu avem în vedere numărul locuitorilor fiecăreilocalităţi din ţar ă la o anumită dată, atunci mulţimea localităţilor



374

constituie populaţia statistică, fiecare localitate devine o unitate statis-tică, iar numărul locuitorilor la data respectivă a fiecărei localităţidevine caracteristica studiată.

O caracteristică ce se poate măsura se va numi caracteristică cantitativă . În caz contrar, caracteristica se va numi calitativă .

Caracteristicile din exemplele anterioare sunt cantitative. Alteexemple de caracteristici cantitative sunt: vârsta, salariul lunar, venitul

obţinut etc. Exemple de caracteristici calitative: sexul, profesia, culoareaochilor etc.

Unele caracteristici pot lua numai valori întregi (numărul delocuitori ai unui oraş, numărul pensionarilor dintr-o localitate, numărulfirmelor etc.). Aceste caracteristici se vor numi discrete.

O caracteristică ce poate lua orice valoare, număr real, dintr-uninterval finit sau infinit, se numeşte continuă . Astfel de caracteristici

pot fi: greutatea fiecărui individ al unei populaţii statistice, înălţimeaindivizilor unei populaţii etc.

I. GRUPAREA DATELOR

Să presupunem că s-au înregistrat notele obţinute de studenţii

anului II la examenul de statistică socială. Rezultatele sunt prezentategrupat astfel:

Nota 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Nr.stud. 0 1 2 5 10 25 31 25 15 6

Din aceste date putem trage unele concluzii privind nivelul de pregătire şi de prezentare la examen al studenţilor.

Analiza statistică a unui fenomen, în raport cu o singur ă carac-teristică, conduce la prezentarea unei serii de perechi de valori, pe careo vom numi serie statistică .

În cazul caracteristicilor calitative, prima valoare a perechii dinseria statistică nu mai este numerică.

Să luăm drept exemplu distribuţia după caracteristica sex a unei populaţii statistice:

Sex Masculin Feminin Total Nr.unit.statistice 86 94 180



375

De asemenea, distribuţia după caracteristica grupe de vârstă aunei populaţii active în câmpul muncii ar genera o serie statistică acărei primă valoare este cuprinsă între 18 şi 62 ani.

Vârsta 18 19 20 ................................62 Nr.unit.statistice ......................................................

Din motive practice se pot face grupări pe intervale mai mari alevârstei subiecţilor, de exemplu din 5 în 5 ani sau din 10 în 10 ani,astfel:

Grupe de vârstă 18 -20

21 -30

31 -40

41 -50

51 -60

61 -62

Nr.unit.statistice

II. FRECVEN ŢĂ ABSOLUT Ă . FRECVEN ŢĂ RELATIV Ă .FRECVEN Ţ E CUMULATE

Numim frecven ţă absolut ă a unei valori a caracteristicii numărul

de unităţi ale populaţiei statistice corespunzătoare acelei valori.De exemplu, în tabelul distribuţiei după caracteristica sex,valoarea 86 reprezintă numărul persoanelor masculine sau frecvenţaabsolută respectivă. Analog, 94 reprezintă frecvenţa absolută sau numărul

persoanelor de sex feminin.Suma frecvenţelor absolute ale tuturor valorilor caracteristicii

este egală cu totalul populaţiei statistice. Numim frecven ţă relativă a unei valori m a caracteristicii raportul

dintre frecvenţa absolută a valorii respective m a caracteristicii şitotalul populaţiei statistice. Vom scrie:

f =n

m

unde:f – frecvenţa valorii respective a caracteristicii;m – frecvenţa absolută a acestei valori;n – totalul populaţiei statistice.Revenind la exemplul anterior, frecvenţele relative vor fi:

f 1 =180

86 =0,48 sau 48%



376

f 2 =180

94 =0,52 sau 52%

Tabelul respectiv devine:

52,048,0

FemininMasculin

Seria statistică asociată unei caracteristici statistice se poateasocia cu distribuţia unei variabile aleatoare, care, reamintim, este untabel de forma:

n

n

p p p

x x x

...

...

21

21

în care x1, x2,.............xn sunt valorile aleatoare corespunzătoare cu probabilităţile p1, p2,.........pn.

Evident, p1 + p2 +.........+ pn = 1De multe ori, putem folosi termenul de variabil ă statistică în loc

de caracteristică. Numim frecven ţă absolut ă cumulat ă a unei valori x a variabilei

statistice, suma frecvenţelor absolute ale tuturor valorilor variabileicare apar până la valoarea x, inclusiv.

III. REPREZENTAREA GRAFIC Ă A SERIILOR STATISTICE

Să consider ăm distribuţia investiţiilor în câteva sectoare aleeconomiei naţionale:

Sectorul Investiţii procentualeA.................................................…5,5%B...................................................14,5%C...................................................20%D...................................................25%

E...................................................35% ____________________________ Total investiţii 100%



377

25%

20%

14.50%

5.50%

35%

Reprezentarea grafică corespunzătoare poartă denumirea dediagramă .

Seriile cu caracteristică cantitativă se reprezintă grafic în raportcu un sistem de axe. Astfel, distribuţia de mai sus poate fi reprezentată grafic în mai multe feluri:

a) Reprezentarea prin batoane

0

5

10

15

20

25

30

35

A B C D E F



378

b) Reprezentarea prin histograme

0

5

10

15

20

25

30

35

1 2 3 4 5 6

c) Reprezentarea prin poligonul frecvenţelor În cazul reprezentărilor spaţiale se utilizează cartodiagramele.Diagramele în cerc sau dreptunghiulare se mai numesc diagrame

de structur ă .

Histogramele se utilizează în cazul seriilor cu intervale egale.Ulterior se poate construi poligonul frecvenţelor.Dacă unim punctele poligonului de frecvenţă printr-o curbă

oarecare, obţinem curba frecven ţ elor sau curba de distribu ţ ie.

IV. FORMA DISTRIBU Ţ IILOR CU O CARACTERISTIC Ă

1. Distribu ţ ii simetrice. Se prezintă sub forma unui clopot. Celemai r ăspândite distribuţii simetrice sunt distribu ţ iile normale, careurmează legea normală de probabilitate studiată de Laplace şi K.J. Gauss.



379

2. Distribuţii uşor asimetrice.3. Distribuţii pronunţat asimetrice.4. Distribuţii în formă de J.5. Distribuţii în formă de U.

V. ELEMENTE CARACTERISTICE ALE UNEI SERII STATISTICE

Vom numi valoare central ă a unei clase de variaţie media arit-

metică a extremităţilor acestei clase.Modul sau dominanta unei serii statistice este valoarea caracte-risticii corespunzătoare celei mai mari frecvenţe.

Mediana unei serii este un număr x cu proprietatea că există atâtea unităţi statistice corespunzătoare valorilor mai mici decât x, câtşi cele corespunzătoare valorilor mai mari decât x.

Media aritmetică . Dacă x1, x2,.....xn sunt n valori, atunci mediaaritmetică a lor este:

n

x x x n+++ ...21

În cazul distribuţiei variabilei x:Valori x1 x2..........................................xn

Frecvenţe y1 y2..........................................yn



380

Valoarea medie a variabilei respective este:

n

nn

y y y

y x y x y x x

++++++

=...

...

21

2211

dacă N = y1 + y2 +.............yn este totalul populaţiei, atunci:

nn f x f x f x x +++= ...2211

unde N

y f i

i = , i = 1, 2, … , n.

VI. DISPERSIA

Fiind date n valori x1, x2,........xn cu media , numim dispersia

acestor valori, mă rimea:

∑=

−=n

ii x x

n 1

22 )(1

σ

iar mărimea 2σ σ = se numeşte abaterea medie pă tratică .Abaterea medie pătratică indică gradul de împr ăştiere a valorilor

în jurul mediei aritmetice. Din inegalitatea lui Cebâşov rezultă că înintervalul

]2,2[ σ σ +− x se află mai mult de 3/4 din numărul abaterilor.

VII. VARIABILE ALEATOARE

O variabilă aleatoare este un tabel de forma:

n

n

p p p

x x x

X ...

...:

21

21

unde xi sunt valorile pe care le poate lua variabila x cu probabilităţile pi. În plus, este îndeplinită conotaţia:

p1 + p2 + ......pn = 1



381

Pot exista variabile aleatoare diferite cu aceeaşi distribuţie.Opera ţ ii cu variabile aleatoare

Dacă

m

m

p p p

x x x X

...

...:

21

21,

n

n

qqq

y y yY ...

...:

21

21 şi a ∈ R o constantă, atunci se definesc

v.a. următoare:

n

n

p p p

axaxaxaX

...

...:

21

21;

++++

n

n

p p p

xa xa xa X a

...

...:

21

21;

++++

mn

nm

p p p y x y x y xY X

...

...:1211

2211

unde pij este probabilitatea realizării simultane a evenimentelor X = xi , Y = y j

mn

nm

p p p

y x y x y x XY

...

...:

1211

2211

unde pij este definit ca mai sus.

Variabile aleatoare independente

V.a. X şi Y sunt independente dacă evenimentele X = xi şi Y = y j sunt independente pentru toate cuplurile i şi j.Putem scrie:

pij = P( X = xi , Y = y j ) = P ((X = xi) ∩ (Y = y j) ) = P(X = xi)P(Y= y j) = piq j



382

Valoarea medie a unei v.a.Valoarea medie a v.a. X este:M(X) = m = x = p1x1 + p2x2 + … + pnxn

Numim moment de ordin k al v.a. X, valoarea medie a v.a. Xk :Mk (X) = M(Xk ) = p1x1

k + … + pnxnk

Variabila X-M(X) se numeşte abaterea de la medie a v.a. XCel mai bun indicator al împr ăştierii unei v.a. este dat de

expresia:M[(X-m)2]Care este un moment centrat de ordinul al doilea numit dispersia

v.a. X2σ = D2(X)= M[(X-m)2] , m = M(X)

2σ σ = = D(X) = )()( 22 X M X M −

se numeşte abatere medie pă tratică . Inegalitatea lui Cebâ şev:

P(|X-m| < ε) ≥ 1 -2

2

ε

σ

Unde m = M(X), iar σ2 este dispersia v.a. X

Covarian ţ a a 2 v.a. X şi Y este coeficientul

)()()()])([( Y M X M XY M Y Y X X M XY ⋅−=−−=

Coeficientul de corela ţ ie a 2 v.a. X şi Y este

)()()()(

)()()(2222 Y M Y M X M X M

Y M X M XY M

Y X

XY XY

−⋅−

⋅−==

σ σ ρ

Proprietăţi:

1) -1 ≤ ρXY ≤ 12) Dacă ρ = ± 1 între v.a. X şi Y există o dependenţă linear ă.Astfel:

y - M(Y) = X

Y

σ

σ ( X - M(X)) , (cazul ρ = 1)



383

y - M(Y) = - X

Y

σ

σ ( X - M(X)) , (cazul ρ = -1)

3) Dacă v.a. X şi Y sunt independente, atunci ρXY = 0

Coeficientul de varia ţ ie (sau de împr ăştiere)

V =)( X M

X σ

VIII. CORELAŢ IA RANGURILOR

Fie n unităţi statistice A1, A2, … , An fiecare fiind definită prin2 caracteristici:

(x1, y1) , (x2, y2) , … , (xn, yn) Ne punem problema existenţei unei corelaţii între aceste

caracteristici.

Coeficientul de corela ţ ie a rangurilor al lui Spearman:

)1(

61

2

2

−−= ∑

nn

d i ρ , (n > 1)

Proprietăţi: -1 ≤ ρ ≤ 1

Coeficientul de corela ţ ie a rangurilor al lui Kendall

)1(

)(2

−−

=nn

Q P r

unde P este un indicator al concordanţei pozitive, iar Q unindicator al concordanţei negative

Coeficien ţ i de corela ţ ie par ţ ial ă şi multipl ă

Dacă

i

i

p

x X : ,

i

i

q

yY : ,

i

i

r

z Z : sunt 3 v.a. şi m11=M(x-

m1)2 ; m12 = M(x-m1)(y-m2) , m22=M(x-m2)

2



384

atunci

2211

1212

mm

m= ρ

este coeficientul de corelaţie par ţială între variabilele X şi Y. Înmod analog se defineşte ρ23 şi ρ31

Corelaţia dintre variabila X şi grupul Y şi Z se stabileşte de cătrecoeficientul de corelaţie multiplu:

111123.1 1

M m

M −= ρ

unde

=

333231

232221

131211

mmm

mmm

mmm

M

iar ijM este minorul elementului mij din |M|

În mod analog,

222231.2 1

M m

M −= ρ şi

333312.3 1

M m

M −= ρ

Coeficientul multiplu între variabilele Xi şi grupul (X1, … , Xi-1,

Xi+1, … , Xn) este dat de formula:

iiii

niiiM m

M −=+− 1,...,1,1,...,2,1; ρ



385

IX. ANALIZA DE REGRESIE

Fie o distribuţie teoretică discretă de 2 variabile bidimensionale,X şi Y de repartiţii

i

i

p

a X : ,

j

j

q

bY :

şi P(X=ai , Y=b j)Se pune problema determinării parametrilor α şi β astfel încât:M(Y-αX-β)2 = min sau

∑∑= =

−−n

i

n

ji jij ab p

1 1

2)( β α = minim

Analiza de regresie rezolvă această problemă a minimizării sau agăsirii dreptelor de cea mai bună aproximare, obţinându-se dreptele deregresie:

y - M(Y) = ρY

X

σ

σ ( X - M(X)) şi

y - M(Y) = ρ X

Y

σ

σ ( X - M(X))

cu centrul de greutate: (M(X), M(Y))

X. ANALIZ Ă CAUZAL Ă

Termeni echivalenţi: „path analysis”, „cauzal analysis”, „analiză de dependenţă”.

Problema care se pune este determinarea relaţiilor într-unansamblu de variabile în contextul unei structuri cauzale.

Numim variabil ă orice criteriu de clasificare fie că este vorba deo însuşire dichotomică (sexul), de ordin (nivelul de şcolarizare) sauvariabilă cantitativă (precum venitul).

Metodele mai importante apar ţin lui Simon, H. Blalock şiR. Boudon.



386

Metodele se bazează pe observaţia coeficienţilor de corelaţielinear ă între variabile care au la bază tehnicile clasice ale analizei deregresie.

XI. MODELUL RECURSIV

(M. SIMON, H. BLALOCK, R. BOUDON, DUNCAN Ş I ALKER)

Ipoteze:I. Rela ţ iile sunt lineare.Orice variabilă a graficului este exprimată ca funcţie linear ă de

una sau mai multe variabile.Ex. x2=a12x1+e2

x1 x1

x2 x3 e2 x2

x4

x4=a24x2+a34x3+e4

II. Nu exist ă efect de interac ţ iune.III. Reziduurile ei nu sunt corelate între ele.

x1

x3 x2

x4

Sistemul de ecuaţii ataşat grafuluiorientat alăturat:

x2=a12x1+e2x3=a23x2+e3 x4=a14x4+a24x2+a34x3+e4



387

XII. E Ş ANTIONAREA

Eşantionarea reprezintă acel procedeu statistic prin care se prelevă un lot al populaţiei statistice intrate în studiu, numit eşantion,şi ale cărei caracteristici pot fi extinse, prin interferenţă statistică, laîntreaga populaţie statistică, numită adesea şi universul de eşantionare.

Principiul de bază al eşantionării este ca fiecare element al

colectivităţii statistice să aibă şanse reale, nenule, de apariţie în lotulde selecţie numit eşantion. Reprezentativitatea eşantionului este capacitatea acestuia de a

reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei dinuniversul de eşantionare.

Gradul de reprezentativitate este măsurat de 2 indicatori:d – eroarea maximă , care exprimă diferenţa cea mai mare pe

care o aceptăm între o valoare v* din eşantion şi v- valoareacorespunzătoare populaţiei;

P – nivelul de încredere, care arată ce şanse sunt ca eroarea reală comisă să nu depăşească eroarea maximă admisă (v* - d, v* + d) – interval de încredere.

Gradul de reprezentativitate al unui e şantion depinde de:caracteristicile populaţiei;mărimea eşantionului;

procedurta de eşantionare folosită.Tehnici de e şantionare: Eşantionarealeatoare (probabilistică);nealeatoare.Tipuri de e şantionare:Eşantionarea simplă aleatoare;Eşantionarea prin stratificare;Eşantionarea multistadială;Eşantionarea pe cote;

Eşantionarea fixă (panel).Tipuri de erori: de eşantionare;de observare.

Organizarea unui sondaj statistic.Dosarul unui sondaj.

Date post:	30-May-2018
Category:	Documents
Upload:	inabrindusac
View:	243 times
Download:	1 times