SINTEZA CURSULUI LA MANAGEMENT FINANCIAR · 2016-05-05 · fie atinse obiectivele prestabilite ale...

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Management Financiar Contabil

Disciplina: Management Financiar

Lect.univ.dr. Mihu Stefan

1

SINTEZA CURSULUI LA MANAGEMENT

FINANCIAR

Managementul firmei . Procesul managerial – concept, conţinut,

structură, trăsături

În cadrul oricărei organizaţii/firme se desfăşoară ample procese de muncă,

diferenţiate în funcţie de acţiunile ce le caracterizează şi rezultatele directe obţinute.

Esenţa managementului – ca proces – este dată de exercitarea unor atribute ale

conducerii, respectiv funcţii.

Astfel, managementul poate fi abordat ca: proces, funcţie, profesie, pe de o parte,

iar pe de altă parte, ca ştiinţă şi artă. Într-o accepţiune generală, managementul este

definit ca fiind arta şi ştiinţa de a conduce, dirija şi controla efortul uman, astfel încât să

fie atinse obiectivele prestabilite ale organizaţiei/firmei în concordanţă cu anumite politici

economice acceptate.

Deci, managementul este procesul de planificare, organizare, antrenare,

coordonare şi control al eforturilor membrilor unei organizaţii/firme şi folosirea tuturor

resurse organizaţionale pentru atingerea obiectivelor acesteia.

Procesul de management constă în ansamblul fazelor şi proceselor prin care:

- se determină obiectivele organizaţiei, firmei şi ale subsistemelor sale,

resursele şi procesele de muncă necesare realizării lor şi executanţii acestora;

- se integrează şi controlează munca personalului, folosind un complex de

metode şi tehnici în vederea îndeplinirii cât mai eficiente a obiectivelor propuse;

- o parte a resursei umane (managerii – “resursele calde”) acţionează asupra

celeilalte părţi a resursei umane (personalul condus) cu scopul de a atrage

organizaţia/firma pentru realizarea obiectivelor dorite.

Esenţa procesului de management este dată de exercitarea funcţiilor sale

fundamentale, identificate şi analizate pentru prima oară de Henry Fayol şi anume:

previziunea, organizarea, comanda, coordonarea şi controlul.

Literatura de specialitate, în cea mai mare parte, le prezintă ca atare, existând însă

şi variante ale funcţiilor procesului de management. Cel mai des întâlnite sunt:

previziunea, organizarea, comanda (decizia) - antrenarea-motivarea, coordonarea şi

control-evaluarea. Aceste cinci funcţii formează un ciclu logic al desfăşurării oricărei

acţiuni umane.

Procesul tip de management se poate structura în trei etape principale şi anume:





2

a) etapa previzională – caracterizată prin preponderenţa previziunii şi

exercitarea celorlalte funcţii ale managementului într-o viziune prospectivă (soluţii

organizatorice, strategii, decizii, tactici etc.);

b) etapa operaţională – caracterizată prin prepon-derenţa organizării,

coordonării şi antrenării personalului la realizarea obiectivelor cuprinse în planurile şi

prognozele (studiul viitorului firmei în ipoteza în care viitorul poate fi orientat)

organizaţiei/firmei;

c) Etapa de comensurare şi interpretare a rezultatelor – se caracterizează

prin preponderenţa exercitării funcţiei de control - evaluare.

“Materiile prime” pe care se fundamentează etapele şi funcţiile proceselor de

management sunt: informaţia şi oamenii. Informaţia serveşte la elaborarea deciziilor,

fiind principalul instrument de management, de calitatea ei depinzând, sensibil,

eficacitatea managementului organizaţiei / firmei. “Cel ce deţine informaţia, deţine

puterea sau supremaţia”.

Principalele trăsături ale unui proces de management sunt:

a) dinamismul – este determinat de mobilitatea, schimbarea, atât a problemelor,

a modului diferenţiat de tratare şi rezolvare a lor, cât şi a modalităţilor variate de

colaborare, comunicare şi reglare dintre funcţiile procesului managerial;

b) stabilitatea – este rezultatul consacrării unor mijloace, metode, tehnici şi

modalităţi de lucru utilizate în antrenarea organizaţiei/firmei spre atingerea scopurilor

sale;

c) continuitatea – este determinată de însăşi continuitatea procesului de

producţie;

d) repetabilitatea – este determinată atât de continuitatea procesului de

management, cât şi de caracterul ciclic a relaţiei cauză efect.

Funcţiile managementului

În opinia majorităţii autorilor de specialitate cele cinci funcţii ale procesului

managerial sunt: previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea-motivarea, control-

evaluarea.

Previziunea – ca funcţie a managementului, constă în ansamblul proceselor de

muncă prin intermediul cărora se determină principalele obiective ale firmei şi

componentele sale, precum şi resursele şi principalele mijloace necesare realizării lor.

Organizarea – defineşte ansamblul proceselor de conducere prin intermediul

cărora se divizează activitatea ansamblului, stabilindu-se şi delimitându-se subactivităţile

şi sarcinile corespunzătoare, având în vedere resursele disponibile şi utilizarea lor cât mai

eficientă.

Coordonarea – constă în ansamblul proceselor prin care se sincronizează

deciziile şi acţiunile personalului unei firme şi ale subsistemelor sale, în cadrul

previziunilor şi organizării stabilite anterior.

Coordonarea îmbracă două forme:





3

a) bilaterală: manager-subordonat;

b) multilaterală: manager-mai mulţi subordonaţi.

Antrenarea-motivarea

Accentul în cadrul acestei funcţii cade, pe de o parte, pe antrenarea şi motivarea

personalului, iar pe de altă parte, pe luarea deciziei.

Decizia (comanda) defineşte ansamblul proceselor prin care se schimbă natura şi

conţinutul resurselor firmei, contribuind la modificarea sistemului de nevoi şi urmăreşte

realizarea optimului economico-social al acesteia.

Antrenarea încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care personalul unei

firme este determinatsă contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor previzionate, în

conformitate cu factorii motivatori, respectiv împletirea intereselor firmei cu cele ale

salariaţilor şi invers.

Fundamentul antrenării îl reprezintă motivarea.

Caracteristic managementului ştiinţific este conceperea motivării şi implicit a

antrenării pe baza aşa-numitelor scări motivaţionale, respectiv a elementelor care prezintă

interes pentru componenţii firmei şi care sunt ordonate în funcţie de succesiunea lor (ex.

scara motivaţională a lui Abraham Maslow – necesităţi/nevoi) după cum urmează:

- fundamentale (fiziologice) – aer, apă, adăpost, hrană, sex;

- siguranţa (securitatea) – economii, siguranţa muncii, asigurări;

- afecţiune – acceptare, afiliere la grup;

- stima (statutul social) – prestigiu, statut, însemne (recunoaştere);

- autorealizare – a fi ceea ce eşti capabil să fi.

Pentru o antrenare eficace este necesar ca procesul motivării să întrunească

simultan mai multe caracteristici:

a) să fie complex – utilizarea combinată a stimulentelor materiale şi morale;

b) să fie diferenţiat – motivaţiile şi modul de folosire să ţină cont de

caracteristicile fiecărei persoane şi ale fiecărui colectiv de muncă;

c) să fie gradual – să satisfacă succesiv necesităţile personalului şi în strânsă

corelaţie cu aportul său.

Control – evaluarea – constă în ansamblul proceselor de urmărire, prin care

performanţele firmei sunt măsurate şi comparate cu obiectivele şi standardele stabilite

iniţial, în vederea eliminării deficienţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive.

Funcţia de control – evaluare are patru etape:

E1: evaluarea rezultatelor;

E2: compararea rezultatelor cu standardele;

E3: identificarea cauzelor perturbaţiilor;

E4: corectarea deviaţiilor înregistrate.

Firma şi funcţiunile sale





4

Prin firmă/întreprindere se înţelege un grup de persoane organizate potrivit

anumitor cerinţe juridice, economice, tehnologice şi manageriale, care concep şi

desfăşoară un complex de procese de muncă, folosind anumite mijloace de muncă,

concretizate în produse şi servicii în vederea obţinerii unui profit cât mai mare.

Principalele componente ale firmei ca sistem sunt:

a) Obiective:

- obţinerea unui anumit profit şi rată a profitului;

- realizarea unui anumit volum al producţiei;

- diversificarea producţiei.

b) Elemente: - materiale;

- umane;

- financiare;

- informaţii.

c) Variabile: - capacităţi;

- parametrii de funcţionare;

- randament;

- nivel de pregătire;

- valoare;

- viteză de rotaţie.

d) Relaţii: - relaţii om – maşină;

- relaţii interpersonale.

e) Transformări:

- privatizarea;

- retehnologizarea;

- modificarea structurii producţiei;

- modernizări informatice.

f) Intrări:

- materii prime, materiale;

- utilaje;

- forţă de muncă.

g) Parametrii:

- prevederile legislaţiei privind societăţile comer-ciale şi regiile autonome;

- norme de consum de materii prime;

- norme de calitate.

h) Ieşiri:

- produse;

- servicii;

- lucrări;

- bani;

- informaţii.

Firmele se organizează în toate domeniile de activitate, având drept obiectiv

obţinerea de profit de către cei care le-au înfiinţat.





5

Abordată ca sistem, firma are următoarele trăsături:

a) este un sistem complex – deoarece încorporează resurse umane, materiale,

financiare, informaţionale, aceste patru categorii de resurse se combină, dând naştere la

diferite subsisteme ca: şantier, secţii principale, secţii auxiliare de producţie, etc.;

b) este un sistem socio-economic – deoarece grupele de salariaţi desfăşoară

procese de muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare;

c) este un sistem deschis – deoarece se manifestă ca o componentă a numeroase

alte sisteme cu care se află în relaţii continue pe multiple planuri;

d) este un sistem organic adaptiv – deoarece se schimbă permanent sub

influenţa factorilor endogeni şi exogeni;

e) este un sistem tehnico-material – în sensul că între mijloacele de muncă,

materiile prime şi materialele utilizate, există anumite legături ce se manifestă prin

dependenţa dintre subdiviziunile sale;

f) are un profund caracter operaţional.

Funcţiunile firmei sunt:

1. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare – reuneşte ansamblul activităţilor

desfăşurate în cadrul firmelor, prin care se concepe şi se implementează progresul

tehnico-şiinţific.

Activităţile de cercetare-dezvoltare în firmele moderne reprezintă principala

reflectare la nivel microeconomic a transformării ştiinţei într-un vector al dezvoltării.

Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde trei activităţi:

A. - Activitatea de previzionare a funcţionării şi dezvoltării firmei;

B. - Activitatea de concepţie tehnică;

C. - Organizarea activităţii de cercetare-dezvoltare.

A. - Activitatea de previzionare – constă în elaborarea proiectelor, strategiilor

şi politicilor firmei, concretizate în planuri şi prognoze, în defalcarea pe perioade şi

principalele subdiviziuni organizatorice şi în urmărirea realizării lor.

B. - Activitatea de concepţie tehnică – include ansamblul cercetărilor aplicative

şi a dezvoltărilor cu caracter tehnic efectuate în cadrul firmei.

C. - Organizarea – reuneşte ansamblul proceselor de elaborare, adaptare şi

introducere de noi concepte şi tehnici cu caracter organizatoric.

2. Funcţiunea comercială – încorporează ansamblul proceselor de cunoaştere a

cererii şi ofertei pieţei de procurare a resurselor materiale necesare desfăşurării activităţii

de producţie a firmei şi de vânzare a produselor şi serviciilor acesteia.

Funcţiunea comercială cuprinde trei activităţi:

A. - Activitatea de aprovizionare tehnico-materială;

B. - Activitatea de vânzare-desfacere;

C. - Activitatea de marketing.

A. - Activitatea de aprovizionare tehnico-materială – reuneşte ansamblul

atribuţiilor prin care se asigură factorii materiali de producţie necesari realizării

obiectivelor.





6

B. - Activitatea de vânzare desfacere– reuneşte ansamblul atribuţiilor prin care

se asigură nemijlocit trecerea produselor şi serviciilor din sfera producţiei în sfera

circulaţiei.

Principalele atribuţii ale activităţii de vânzare sunt:

- elaborează, pe baza studierii pieţei, planul de vânzări;

- asigură portofoliul de comenzi pentru produse finite şi servicii;

- livrează produsele şi serviciile.

C. Activitatea de marketing – cuprinde ansamblul atribuţiilor prin care se

asigură studierea pieţei interne şi externe, cunoaşterea necesităţilor şi comportamentului

consumatorilor în vederea stabilirii celor mai adecvate modalităţi de orientare a

producţiei şi de creştere a vânzării produselor şi serviciilor.

Principalele atribuţii ale activităţii de marketing sunt:

- prospectarea pieţei interne;

- prospectarea pieţei externe;

- propunerea structurii, volumului şi eşalonării în timp a produselor şi

serviciilor de realizat în firmă.

3. Funcţiunea de producţie – încorporează ansamblul proceselor de muncă prin

care se transformă obiectele muncii în produse şi servicii şi se creează nemijlocit

condiţiile tehnico-materiale, organizatorice şi de deservire necesare desfăşurării

fabricaţiei în bune condiţii.

Funcţiunea de producţie cuprinde următoarele activităţi principale:

A. Programarea, lansarea şi urmărirea producţiei;

B. Fabricaţia;

C. Controlul tehnic de calitate;

D. Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor;

E. Producţia auxiliară.

A. - Programarea, lansarea şi urmărirea producţiei – reuneşte atribuţiile prin

care se determină cantităţile de produse şi servicii ce trebuie realizate în perioade reduse,

pe locuri de muncă, cu respectarea anumitor condiţii de calitate şi consum de muncă vie

şi materializată.

B. - Fabricaţia – presupune executarea produselor şi serviciilor programate

conform cerinţelor de calitate, cantitate şi a termenelor stabilite anterior.

C. - Controlul tehnic de calitate – reuneşte ansamblul proceselor prin care se

compară caracteristicile calitative ale resurselor materiale şi ale produselor executate cu

standardele şi normele de calitate.

D. Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor – reuneşte ansamblul

proceselor menite să asigure menţinerea echipamentelor de producţie şi a celorlalte dotări

în stare de funcţionare normală prin preîntâmpinarea şi eliminarea efectelor uzurii fizice

şi morale (dacă este posibil).

E. - Producţia auxiliară – reuneşte procesele de muncă din care se asigură

energia electrică, termică, apa, aburul etc. necesare desfăşurării normale a proceselor

producţiei de bază.





7

4. Funcţiunea financiar-contabilă – cuprinde ansamblul activităţilor prin care

se asigură resursele financiare necesare atingerii obiectivelor firmei, precum şi evidenţa

valorică a mişcării întregului său patrimoniu.

Funcţiunea financiar-contabilă cuprinde trei activităţi principale:

A. - Activitatea financiară;

B. - Activitatea contabilă;

C. - Controlul financiar intern.

A. - Activitatea financiară – reuneşte ansamblul proceselor prin care se

determină şi se obţin resursele financiare necesare atingerii obiectivelor.

B. - Activitatea contabilă – reuneşte ansamblul proceselor prin care se

înregistrează şi se evidenţiază cantitativ şi valoric resursele materiale, umane şi

financiare.

C. - Controlul financiar intern – reuneşte ansamblul proceselor prin care se

verifică respectarea normelor legale cu privire la existenţa, integritatea, utilizarea şi

păstrarea valorilor materiale şi băneşti cu care firma este dotată.

5. Funcţiunea de personal – reuneşte ansamblul proceselor prin care se asigură

resursele umane necesare, precum şi utilizarea, dezvoltarea, antrenarea şi motivarea

acestora.

Managementul financiar contabil

Definirea managementului financiar-contabil

Managementul financiar-contabil este definit ca o funcţiune a cărui scop constă în

asigurarea permanentă a întreprinderii cu fondurile necesare, înregistrarea şi evidenţa

cantitativ-valorică a resurselor materiale şi financiare precum şi controlul cu privire la

rentabilitatea operaţiunilor angajate cu aceste fonduri.

Pentru realizarea unui management financiar-contabil eficient, într-o economie de

piaţă, este necesar:

- asigurarea unei autonomii financiare a întreprinderii care presupune realizarea

pe criterii economice reale a procesului de procurare a fondurilor;

- aşezarea pe noi baze a relaţiilor întreprinderii cu piaţa financiară internă şi

internaţională.

Obiectivele managementului financiar-contabil

Obiectivele managementului financiar-contabil urmă-resc în esenţă realizarea

obiectivelor fundamentale ale întreprinderii şi constau în principal în: maximizarea

profitului şi maximizarea valorii întreprinderii (a averii acţionarilor). Managementul

financiar-contabil trebuie să caute investiţiile creatoare de bogăţie şi să reţină acele

investiţii şi mijloace financiare care permit obţinerea valorii maxime a întreprinderii.

Maximizarea valorii întreprinderii (a averii acţionarilor) este dată de pieţele

financiare pentru întreprinderile cotate la bursă, fiind motivată de următoarele elemente:





8

- întreprinderea aparţine proprietarilor (asociaţi, acţionari, antreprenori

individuali etc.) care au interesul să crească valoarea investiţiilor lor;

- acest obiectiv este mai complex, deoarece ţine cont de incertitudine, de risc şi

de timp;

- obiectivul maximizării valorii întreprinderii este unul operaţional, respectiv

orice decizie financiară poate duce la creşterea valorii întreprinderii sau invers;

- distribuirea de acţiuni determină conducătorii să crească valoarea

întreprinderii.

Printre obiectivele informării financiar-contabile se pot menţiona următoarele:

- furnizarea de informaţii utile luării deciziilor;

- furnizarea de informaţii pentru a fi folosite de utilizatori care nu au puterea,

competenţa sau resursele necesare pentru obţinerea informaţiilor şi care solicită situaţiile

financiare pentru a aprecia activitatea economică a întreprinderii;

- furnizarea de informaţii utile investitorilor şi creditorilor, pentru a le permite

să prevadă, să compare şi să evalueze fluxurile monetare şi potenţiale, în termeni de

mărime şi risc;

- furnizarea de informaţii care să permită să se prevadă, evalueze şi compare

capacitatea întreprinderii de a produce beneficii;

- furnizarea de informaţii utile pentru a se aprecia capacitatea conducătorilor de

a utiliza resursele întreprinderii într-o manieră eficientă;

- prezentarea activităţilor principale ale întreprinderii care pot să fie descrise şi

măsurate;

- furnizarea de informaţii reale privind operaţiunile economice şi alte

evenimente utile pentru previziunea, compararea, analiza şi evaluarea capacităţii

întreprinderii de a produce beneficii.

Bilanţul contabil, ca document oficial de gestiune al unităţii patrimoniale, trebuie

să prezinte o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei obţinute la

încheierea exerciţiului.

În acest scop, trebuie respectate, cu bună credinţă, regulile privind evaluarea

patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile conform normelor în domeniu, cum

sunt:

- Principiul prudenţei.

- Principiul permanenţei metodei

- Principiul continuităţii activităţii.

- Principiul independenţei exerciţiului.

- Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere.

- Principiul necompensării.

Domenii de abordare a managementului financiar-contabil





9

Domeniile de abordare a managementului financiar-contabil sunt următoarele:

1. Activitatea financiară cu probleme referitoare la:

- politica financiară a întreprinderii: ritmul şi modalităţile de creştere a

capitalului, organizarea structurii financiare;

- planificarea financiară (bugetul de venituri şi cheltuieli) prin care se

previzionează principalii indicatori economico-financiari;

- capitalul şi fondurile unităţii patrimoniale: structura capitalului, investiţiile de

capital, politica dividendelor;

- creditarea pe termen scurt, mediu şi lung pentru acoperirea nevoilor

suplimentare de fonduri;

- politica preţurilor şi tarifelor pentru produsele şi serviciile realizate;

- asigurarea relaţiilor financiare ale societăţii cu instituţiile bancare şi bugetul

statului.

2. Activitatea contabilă cu probleme referitoare la:

- gestiunea financiară a patrimoniului întreprinderii;

- contabilitatea sintetică şi analitică a patrimoniului;

- determinarea rezultatului exerciţiului şi întocmirea bilanţului;

- asigurarea integrităţii şi apărarea bunurilor economice ale societăţii.

3. Controlul financiar care răspunde de:

- modul de administrare şi gestionare a patrimoniului societăţii;

- rezultatele activităţii economico-financiare a întreprinderii.

Organizarea activităţii financiar-contabile

Organizarea internă a activităţii financiar-contabile variază în funcţie de mărimea

şi complexitatea unităţii patrimoniale.

Activitatea financiar-contabil este condusă de directorul economic (contabil şef)

care are următoarele atribuţii:

- prezintă managerului general propuneri de fundamentare şi elaborare a

politicii generale a întreprinderii;

- asigură evidenţa contabilă la zi a elementelor patrimoniale;

- asigură integritatea şi apărarea bunurilor unităţii, în care scop elaborează

norme de control;

- asigură elaborarea planurilor financiare (bugetul de venituri şi cheltuieli);

- asigură relaţiile cu instituţiile financiare, bancare, bugetul statului, bugetul

local şi alte instituţii;

- elaborează previziuni financiare (necesarul de capital şi fonduri);

- elaborează rapoarte privind problemele financiare, analizează şi interpretează

rezultatele financiare etc.





10

Mecanisme, fluxuri şi cicluri financiare

Mecanismele financiare ale întreprinderii sunt strâns legate de relaţiile de schimb

care există între agenţii economici. Nu se poate analiza viaţa financiară a întreprinderii

fără a o plasa în contextul economic, financiar şi social căreia îi aparţine şi la dezvoltarea

căruia contribuie.

De obicei, problemele financiare sunt abordate prin intermediul documentelor şi

registrelor contabile, însă contabilitatea este o tehnică de înregistrare şi de analiză, al

cărui obiectiv principal este evidenţierea corectă a existenţei şi mişcării elementelor

patrimoniale ale întreprinderii, calculul profitului sau a pierderii unei perioade de

gestiune şi inventarul permanent al situaţiei patrimoniale. Analiza economică este cea

care permite să se pună în evidenţă principalele caracteristici ale problemelor financiare.

În acest fel se explică uşor recurgerea la documentele contabile, şi în mod deosebit la

bilanţul contabil.

Funcţia întreprinderii şi mediul de afaceri

Funcţia întreprinderii nu are semnificaţie decât în mediul de afaceri în care ea

evoluează.

Capitalul întreprinderii este constituit la un moment dat dintr-un ansamblu de

bunuri imobile şi mobile sau “active”, precum clădiri, utilaje industriale, maşini, instalaţii

de lucru, materii prime, diverse materiale etc. Evaluarea lor constituie activul

patrimonial, respectiv activul bilanţului întreprinderii.

Dacă bunurile deţinute pot fi sesizate la un moment dat, mişcările bunurilor şi

serviciilor, care rezultă din schimburi, nu pot fi sesizate decât pe o perioadă determinată.

Mecanisme financiare

În economia de piaţă, funcţionarea mecanismului economic, impune existenţa

unor mecanisme de autoreglare a proceselor economice.

Mecanismul financiar reprezintă un sistem cu forme de funcţionare a relaţiilor

financiare si de credit, precum şi principii, metode, instrumente şi organe de conducere a

activităţii financiare dintr-o întreprindere.

Elementele componente ale mecanismului financiar sunt: sistemul financiar,

fondurile financiare, instituţiile şi organismele financiare, pârghiile economico-

financiare, instru-mentele şi tehnicile financiare, legislaţia financiară.

Mecanismele financiare sunt într-o mare diversitate si anume: mecanismele

circuitului capitalului, mecanismul amortizării imobilizărilor, mecanismul ciclurilor de

exploatare, mecanismul ciclurilor de investiţii, mecanismul privind autofinanţarea

bugetară etc. Acestea au un rol deosebit în conducerea şi organizarea activităţii

financiare, trebuie puse în mişcare procesele de naştere şi derulare a fluxurilor şi





11

ciclurilor financiare, a capitalurilor şi finanţelor astfel încât să ducă la creşterea

rentabilităţii, eficienţei, lichidităţii etc.

Fluxuri financiare

Prin flux se înţelege cantitatea de bunuri sau monedă transferată într-o anumită

perioadă între agenţii economici.

Se disting 2 categorii de fluxuri:

1. Fluxuri reale sau fizice de bunuri şi servicii care se nasc numai după o

prealabilă acumulare de bunuri şi servicii sau monedă la fiecare întreprindere şi se

măsoară prin evaluări monetare.

2. Fluxuri financiare – de monedă sau înlocuitori, astfel:

a) fluxuri financiare de contrapartidă care apar în cazul cumpărării unui bun cu

plata în numerar prin înlocuirea imediată a unui activ fix cu monedă şi are ca efect

modificarea compoziţiei stocurilor unei întreprinderi.

b) fluxuri financiare decalate care apar în situaţii când unui schimb fizic nu-i

corespunde imediat un schimb financiar şi se materializează pentru o creanţă la furnizor

şi o datorie la cumpărător. Apar în cazul operaţiilor comerciale însoţite de un credit, adică

creanţa, respectiv datoria, se vor stinge la o dată ulterioară.

c) fluxuri financiare multiple, respectiv activele financiare devin obiectul unor

tranzacţii adică întreprinderea îşi poate schimba creanţa pe monedă apelând la un

intermediar financiar. În acest caz apar următoarele fluxuri: transferul bunurilor indicate

de furnizor la cumpărător – un flux financiar în care furnizorul vinde creanţa unei terţe

persoane şi încasează contravaloarea bunurilor – şi alt flux financiar în care cumpărătorul

achită suma adică stinge datoria faţă de terţi.

d) fluxuri financiare autonome care apar în cazul operaţiunilor de acordare sau

primire de împrumuturi când are loc transferul de monedă de la o persană la alta (fizică

sau juridică).

Cicluri financiare

Ciclurile financiare constau în totalitatea operaţiunilor care intervin între

momentul transformării monedei în bani sau servicii şi momentul în care întreprinderea

îşi recuperează moneda.

Întreprinderea trebuie să-şi recupereze nu numai volumul iniţial de monedă, ci şi

un surplus de monedă pentru dezvoltare.

În cadrul întreprinderii distingem următoarele cicluri:

1. Ciclul de exploatare care asigură realizarea obiectivelor de bază ale

întreprinderii, respectiv producerea de bunuri şi servicii. Ciclul de exploatare cuprinde

trei faze:





12

- faza de aprovizionare prin care se asigură bunuri pentru procesul de

producţie;

- faza de producţie prin care se transformă bunurile intrate şi se obţin produsele

finite;

- faza de comercializare – produsele finite sunt vândute;

Ciclul de exploatare funcţionează continuu pentru a asigura folosirea optimă a

capacităţii de producţie şi a forţei de muncă şi este asigurată de constituirea de stocuri

(materii prime, producţia în curs de execuţie, produse finite).

2. Ciclul de investiţii 3. Ciclul operaţiunilor financiare constau în totalitatea operaţiunilor şi

procedeelor de acordare sau luare de împrumut precum şi achiziţiile de titluri de

plasament. Acordarea unui împrumut transformă moneda în activ financiar de la care se

obţin dobânzi. Achiziţionarea de titluri de plasament (acţiuni şi obligaţiuni) constituie o

alocare de monedă pentru o creanţă de la care se obţine un venit financiar (dividende,

dobânzi).

Componentele managementului financiar

Managementul financiar se ocupă de toate aspectele referitoare la modul în care

îşi utilizează o firmă resursele financiare în scopul maximizării profitului pe termen lung.

Managementul financiar cuprinde următoarele activităţi:

A - Planificarea financiară, care previzionează perfor-manţa întreprinderii în

termeni financiari, pentru a oferi o evaluare generală a modului cum evoluează aceasta şi

a furniza o bază pentru luarea deciziilor de natură financiară şi pentru a procura resursele

financiare necesare activităţii.

B - Contabilitatea financiară, care clarifică, înregis-trează şi interpretează în

monedă tranzacţiile şi orice operaţiune de natură financiară. Contabilitatea financiară

implică înregis-trarea şi actualizarea tranzacţiilor (înregistrarea contabilă), întocmirea

bilanţurilor contabile şi a conturilui de profit şi pierdere. Aceste situaţii contabile

întocmite de firmă vor fi auditate pentru a asigura că ele reprezintă “o redare reală şi

corectă” a performanţelor şi a situaţiei sale financiare. Dar pe lângă respectarea legislaţiei

şi regulilor contabile există şi un alt scop pentru contabilii firmelor, acela de a realiza o

“contabilitate creativă” în dorinţa de a prezenta terţilor (mediului de afaceri,

investitorilor) o imagine pozitivă a întreprinderii.

C - Analiza financiară, care analizează performanţele întreprinderii în termeni de

analiză a variaţiei, analiză cost-volum-profit, analiza mixului de vânzări, analiza riscului,

analiza cost-beneficii şi analiza cost-eficacitate.

D - Contabilitatea internă de gestiune, care calculează costurile de producţie,

furnizează elementele de bază pentru alocarea cheltuielilor de produse şi procese de

producţie, pregăteşte şi controlează bugetele financiare şi se ocupă în special de





13

contabilitatea cheltuielilor generale. Contabilitatea internă de gestiune furnizează datele

pentru analiza financiară, pentru întocmirea bugetului şi pentru evaluarea capitalului.

E - Evaluarea capitalului şi întocmirea bugetului, selectează şi planifică

investiţiile pe baza rentabilităţii estimate a fi obţinute de pe urma realizării lor. Tehnicile

de evaluare a capitalului cuprind rata medie a rentabilităţii, rambursarea şi actualizarea

cash-flow-ului (fluxurilor de numerar).

Planificarea financiară

Planificarea financiară este procesul de previzionare a performanţelor unei firme,

care oferă o măsură a modului cum evoluează aceasta şi a furnizează o bază pentru luarea

deciziilor referitoare la viitoarele necesităţi de finanţare şi la ratele de creştere şi

profitabilitate necesare, pentru a face faţă aşteptărilor acţionarilor şi mediului de afaceri.

Activităţi de planificare financiară Principalele activităţi de planificare financiară sunt:

Previzionarea profitului – previzionarea nivelurilor viitoare ale profitului,

cheltuielilor de desfacere şi a celor generale.

Previzionarea cash-flow-ului – previzionarea fluxurilor de numerar care intră şi ies din firmă şi a soldului contului bancar curent.

Planificarea fiscală – previzionarea incidenţei impozitului pe profitul societăţii, asupra câştigurilor din capital, a taxei pe valoarea adăugată (măsura în care

întreprinderea este pe ansamblul activităţii plătitor net sau primitor net) şi plăţilor către

sistemul naţional de asigurări.

Bugetarea pe termen lung – pregătirea capitalului pe termen lung şi a

bugetelor financiare care indică ce fonduri vor fi necesare în viitor.

Procurarea resurselor financiare – a decizii pe baza proiecţiilor financiare şi bugetelor volumul capitalului şi lichidităţilor necesare în viitor şi efectuarea paşilor

necesari pentru procurarea resurselor financiare şi asigurarea fluxurilor de numerar.

Planificarea profitului şi a dividendelor – planificarea atingerii unei rate de profit şi plăţii de dividende, prin realizarea unei valori ale câştigului pe acţiune şi ale

coeficientului de capitalizare a rezultatelor care să satisfacă partenerii, mediul de afaceri

şi investitorii existenţi.

Planificarea strategică – furnizează baza de date generale şi raţionale pentru planurile strategice ale între-prinderii în termeni de profit, creştere, achiziţii, diversificare,

investiţii externe şi planificarea portofoliului.

Definirea şi rolul bugetului de venituri şi cheltuieli

Previziunile financiare exprimă politica financiară a întreprinderii, planul de

dezvoltare al acesteia, ale cărui componente sunt industriale, comerciale, financiare,

umane.





14

Procesul de planificare urmează un demers alternativ, printr-o explorare a

diferitelor căi de dezvoltare posibile pentru o întreprindere şi orice iniţiativă în domeniul

economic se realizează prin acumularea de resurse financiare şi crearea unui capital

economic.

În economia românească, bugetul de venituri şi cheltuieli cuprinde totalitatea

secţiunilor de previziune financiară care evidenţiază veniturile, cheltuielile, rezultatul net

al exerciţiului şi repartizarea lui, fondurile proprii şi împrumutate, încasările şi plăţile în

lei şi valută, principalii indicatori economico-financiari.

Bugetul de venituri şi cheltuieli al întreprinderilor reflectă modul de formare,

administrare şi utilizare a mijloacelor financiare şi asigură furnizarea informaţiilor

necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea acestora. Prin structura sa, acesta

reprezintă instrumentul principal de programare a rezultatelor financiare, precum si a

fondurilor necesare.

Prin buget se defineşte previziunea pentru o perioadă de timp dată (an, trimestru,

lună) atât a veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare, cât şi al echilibrului

financiar, fluxurilor băneşti şi financiare, care asigură realizarea programelor de activitate

şi a capacităţii de plată a întreprinderii.

Organizaţiile statale îşi stabilesc bugetele prin legi valabile de regulă pe un an

calendaristic sau pe un an fiscal. Comunităţile locale (consiliile locale, primăriile

municipiilor, oraşelor şi comunelor, consiliile judeţene, prefecturile, alte servicii publice

de interes local) îşi dimensionează veniturile şi cheltuielile în funcţie de resurse şi nevoi,

iar instituţiilor publice de interes naţional sau local li se alocă credite bugetare potrivit

profilului şi obiectului lor de activitate.

În baza prevederilor art. 111 din Legea 31/1990 republicată privind activităţile

comerciale, adunările generale ale acţionarilor ale societăţilor pe acţiuni sunt obligate să

stabilească şi bugetul de venituri şi cheltuieli pentru exerciţiul următor.

În procesul de elaborare şi de execuţie a bugetului de venituri şi cheltuieli se va

urmări în mod obligatoriu respectarea principiilor eficienţei maxime şi echilibrului

financiar, rezultatele financiare şi fluxurile băneşti care să asigure realizarea programelor

de activitate şi capacitatea de plată a întreprinderii.

Ca instrument de previziune, bugetul de venituri şi cheltuieli joacă un rol deosebit

în activitatea unităţii economice, concretizat în: asigură determinarea optimă a nivelului

veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor întreprinderii; stabileşte modul de asigurare a

resurselor proprii pentru finanţarea activităţii economice, pentru necesităţile de plată a

obligaţiilor, precum şi nevoilor social-culturale, de risc comercial, de plată a salariilor

etc.; asigură echilibrul financiar al întreprinderii prin dimensionarea veniturilor şi

cheltuielilor, a resurselor şi utilizărilor numai în funcţie de producţia, serviciile şi

lucrările de executat contractate pe diferite perioade; asigură un echilibru între fluxurile

băneşti de intrare şi ieşire în şi din întreprindere, între necesităţile de resurse şi

posibilitatea acoperirii lor; asigură previziunea relaţiilor cu banca, cu furnizorii şi clienţii,

cu bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale şi alte organisme economico-sociale;

reflectă modul de formare, administrare şi utilizare a mijloacelor financiare necesare





15

bunei funcţionări a întreprinderii; furnizează informaţiile necesare fundamentării

deciziilor financiare privind gestionarea patrimoniului întreprinderii.

Bugetele de venituri şi cheltuieli elaborate de regiile autonome şi societăţile cu

capital de stat asigură baza de date pentru întocmirea şi fundamentarea bugetului public

naţional.

La elaborarea şi executarea bugetului de venituri şi cheltuieli se va urmări

respectarea principiilor eficienţei maxime şi echilibrului financiar, şi anume:

- mobilizarea tuturor resurselor (veniturilor) de care dispune întreprinderea în

vederea finanţării activităţii;

- dimensionarea corectă şi cu spirit de economie a cheltuielilor cuprinse în

buget;

- reflectarea în bugetul de venituri şi cheltuieli a modificărilor produse în

structura şi evoluţia patrimoniului şi a capitalului propriu (capital social, fonduri, rezerve,

provizioane, profit etc.);

- evaluarea şi dimensionarea relaţiilor băneşti interne şi externe ale unităţii;

- stabilirea previzională a ratei rentabilităţii economice (profit brut previzibil

/capital permanent), a ratei rentabilităţii financiare (profit net / capital propriu), a ratei

autonomiei financiare (capital străin /capital propriu) şi a altor indicatori financiari de

referinţă.

Elementele care formează veniturile unităţii economice se constituie din sumele

încasate sau de încasat din:

- livrări de bunuri, executări de lucrări şi prestări de servicii;

- executarea unei obligaţii legale din partea terţilor;

- venituri financiare;

- venituri extraordinare;

- venituri din producţia stocată;

- venituri din producţia imobilizată;

- diminuarea sau anularea provizioanelor;

- preţul de vânzare al activelor cedate.

Veniturile, după natura lor, se grupează în:

- venituri din exploatare;

- venituri financiare;

- venituri extraordinare;

- venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor.

Cheltuielile unităţii patrimoniale privesc:

- consumurile activităţii de producţie, lucrările executate şi serviciile prestate;

- cheltuieli de personal;

- executarea unor obligaţii legale sau contractuale;

- cheltuieli extraordinare;

- amortizările şi provizioanele constituite;

- valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau dispărute.

După natura lor, cheltuielile se grupează în:





16

- cheltuieli de exploatare;

- cheltuieli financiare;

- cheltuieli extraordinare;

- cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;

- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;

- cheltuieli cu impozitul pe profit calculat potrivit legii.

Rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere) se determină ca diferenţă între

veniturile şi cheltuielile exerciţiului, indiferent de data încasării sau plăţii lor şi cuprinde

rezultatul curent, rezultatul extraordinar şi impozitul pe profit. Rezultatul exerciţiului

reprezintă soldul final al contului de profit şi pierdere ce se supune repartizării.

Unele formulare se completează numai de către între-prinderile care întrunesc

condiţiile prevăzute de lege (de exemplu, Bugetul activităţilor de încasări şi plăţi în

valută, Bugetul activităţii de investiţii, Împrumuturi garantate de stat).

Deşi bugetul de venituri şi cheltuieli al unei între-prinderi se definitivează şi se

aprobă, de obicei, în ultima lună a anului curent pentru anul următor, preocuparea

consiliilor de administraţie, a managerilor, a compartimentului financiar şi a celorlalte

compartimente funcţionale din fiecare unitate, pentru destinul acesteia în anul următor,

trebuie să înceapă din prima zi anului curent.

Proiectele bugetelor de venituri şi cheltuieli se depun la Ministerul Finanţelor sau

la organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor, după caz, precum şi la băncile

finanţatoare, în următoarele cazuri:

- dacă această obligaţie este prevăzută într-un act normativ;

- dacă pentru activitatea unităţilor patrimoniale sunt prevăzute subvenţii sau

alocaţii pentru cheltuieli de capital de la bugetul de stat sau bugetele locale;

- dacă se solicită împrumuturi cu garanţia statului.

Conţinutul şi structura bugetului de venituri şi cheltuieli

Unităţile patrimoniale, indiferent de forma de proprietate au obligaţia de a întocmi

bugetul de venituri şi cheltuieli, anual, cu defalcarea pe trimestre, care conţine

următoarele secţiuni:

Bugetul activităţii generale;

Bugetul activităţii de producţie;

Bugetul activităţii de trezorerie;

Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută;

Bugetul activităţii de investiţii;

Împrumuturi garantate de stat;

Rezerve;

Repartizarea profitului;

Principalii indicatori economico-financiari.





17

Bugetul activităţii generale

Formularul conţine, la nivelul societăţii, date privind veniturile, cheltuielile şi

rezultatele financiare preconizate a se realiza în anul curent, comparativ cu cele realizate

sau previzionate în anul precedent.

Relaţia de bază a formularului este:

Rezultatul net al exerciţiului = Venituri totale – Cheltuieli totale

Capitolele principale ale bugetului activităţii generale sunt:

a) Venituri totale structurate astfel: - venituri din exploatare (venituri din vânzarea semifabricatelor, produselor

finite produselor reziduale, venituri din lucrări şi servicii prestate, studii şi cercetări, redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii, activităţi diverse);

- venituri financiare (venituri provenind din participaţie, alte imobilizări financiare, creanţe imobilizate, titluri de plasament, diferenţe favorabile de curs valutar,

dobânzi, alte venituri financiare); - venituri extraordinare – au ca sursă fie operaţiuni de gestiune (bunuri

rezultate din dezmembrarea imobilizărilor corporale), fie operaţiuni de capital (venituri din vânzarea activelor imobilizate).

b) Cheltuielile totale aferente activităţilor care determină veniturile programate a se realiza în cursul exerciţiului financiar sunt structurate astfel:

- cheltuieli pentru exploatare şi anume: - cheltuieli cu materiile prime şi materiale;

- cheltuieli de personal; - cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizionele;

- cheltuieli privind alte activităţi de exploatare; - cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate.

- cheltuieli financiare – privesc titlurile de plasament cedate, dobânzile, cheltuielile din diferenţe nefavorabile de curs valutar, alte cheltuieli financiare;

- cheltuieli extraordinare – legate fie de operaţiuni de gestiune (despăgubiri, amenzi şi penalităţi, donaţii, subvenţii acordate, pierderi provenite de la debitori diverşi),

fie de operaţiuni de capital (reprezentând active cedate); - rezerve legale;

- acoperirea pierderilor din anii precedenţi; - impozitul pe profit.

c) Rezultatul net al exerciţiului şi anume: - profit sau pierdere.

Bugetul activităţii de producţie În cazul acestui formular se determină eficienţa activităţilor de producţie pe baza

principalelor elemente ale costurilor de producţie aferente producţiei marfă. Prin acest

formular al bugetului de venituri şi cheltuieli este pus în evidenţă rezultatul activităţii

întreprinderii: profit sau pierdere.





18

Producţia marfă cuprinde produse finite, semifabricate din producţie proprie,

lucrări şi servicii terminate (recepţionate) executate pentru terţi, inclusiv pentru sectorul

de investiţii la preţurile de livrare preconizate.

Costul de producţie se stabileşte prin însumarea cheltuielilor aferente producţiei

marfă – materii prime şi mate-riale; combustibili, energie şi apă; amortizarea

imobilizărilor corporale; lucrări şi servicii executate de terţi; salarii personal; asigurări şi

protecţie socială; alte cheltuieli.

Bugetul activităţii de producţie cuprinde următorii indicatori:

- producţia marfă totală;

- costul de producţie total aferent producţiei marfă fabricată;

- costul producţiei – costul unitar al produselor;

- cheltuieli generale – cheltuieli directe şi indirecte de producţie.

Unităţile care prin bugetul de venituri şi cheltuieli propun subvenţii de la bugetul

de stat au obligaţii să anexeze la acest formular următoarele fundamentări:

- fundamentarea costurilor de producţie;

- fundamentarea costului unitar al produselor;

- fundamentarea cheltuielilor indirecte de producţie;

- fundamentarea cheltuielilor generale ale adminis-traţiei;

- fundamentarea subvenţiilor;

- fundamentarea cheltuielilor de protocol, reclamă şi publicitate.

Bugetul activităţii de trezorerie Formularul reprezintă o sinteză a resurselor proprii grupate în funcţie de

provenienţa, precum şi destinaţia resurselor pe principalele activităţi generatoare de

cheltuieli şi plăţi, având ca scop stabilirea modalităţilor de asigurare a echilibrului

necesar desfăşurării activităţii în condiţii normale.

Comparând resursele proprii cu necesarul de resurse, rezultă după caz, un

excedent sau un deficit la nivelul resurselor.

Excedent (+) = Resurse proprii – Necesar de resurse

Deficit (-) = Necesar de resurse – Resurse proprii În caz de deficit se procedează la identificarea modalităţilor de acoperire a

acestuia prin credite sau alte împrumuturi, subvenţii pe produse şi activităţi şi alocaţii

pentru investiţii.

În cadrul resurselor proprii sunt evidenţiate distinct:

- disponibilităţile la începutul perioadei – fond de dezvoltare, rezerve şi alte

fonduri;

- resursele aferente perioadei – venituri din exploatare, venituri financiare,

venituri extraordinare şi alte resurse.

Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută Acest formular se întocmeşte de unităţile patrimoniale care au încasări şi plăţi în

valută efectuate în conformitate cu prevederile Regulamentului privind efectuarea





19

operaţiunilor valutare. În cadrul acestui buget se urmăreşte programarea şi reglarea (prin

credite) capacităţilor de plată în valută a unităţilor economice respective.

Bugetul activităţii de investiţii

În cadrul acestui formular se dimensionează sursele de acoperire a cheltuielilor

pentru investiţii. Prin întocmirea acestui formular se urmăreşte stabilirea surselor de

acoperire a cheltuielilor pentru investiţii.

Împrumuturi garantate de stat

Acest formular se completează pe baza acordurilor sau contractelor încheiate, pe

fiecare garant (statul sau băncile finanţatoare), exprimat, atât în valută, cât şi în lei; se mai

completează pentru fiecare împrumut, la extern şi la intern, garantat de stat, exprimat atât

în moneda de contract, cât şi în milioane de lei.

Rezerve

Formularul se completează pe trei feluri de rezervă şi în cadrul acestora pe

fonduri constituite conform actelor normative. Sunt evidenţiate distinct rezervele legale,

cele statutare şi alte rezerve.

Repartizarea profitului net

Acest formular cuprinde repartizarea profitului net la sfârşitul exerciţiului pe

destinaţiile legale.

Principalii indicatori economico-financiari

Formularul de buget conţine un număr de 16 indicatori economico-financiari. În

funcţie de domeniul de activitate agenţii economici pot calcula anumiţi indicatori

specifici. Pe baza acestor indicatori se programează, urmăreşte şi analizează activitatea

economico-financiară a agenţilor economici.

Agenţii economici au obligativitatea calculării unui număr minim de 16 indicatori

(şi după caz, indicatori suplimentari, potrivit specificului activităţii), după cum urmează:

1. Pragul de rentabilitate – reflectă nivelul cifrei de afaceri (volumul total al

încasărilor) pentru care profitul este egal cu zero.

Costuri fixe (mii lei)

Prag de rentabilitate = ----------------------------------------

Preţul de livrare - Costuri variabile

unitar (lei/U.M.) unitare (lei/U.M.)

2. Lichiditatea globală (generală) reflectă posibilitatea competenţelor

patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a

satisface obligaţiile de plată exigibile.

Se apreciază o lichiditate globală favorabilă atunci când are o mărime

supraunitară (între 2 – 2,5):

Active circulante

Lichiditate globală = ---------------------------

Datorii curente

3. Lichiditatea redusă (intermediară):





20

Active circulante – Stocuri

Lichiditatea redusă = ------------------------------------

Datorii curente

Lichiditatea redusă trebuie să tindă spre o mărime unitară (între 0,5/1).

4. Lichiditatea imediată:

Trezorerie

(casa, dispoziţii bancare şi plasamente de

scurtă durată)

Lichiditatea imediată = ------------------------------------------------

Datorii pe termen scurt

5. Rata rentabilităţii economice măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi

financiare alocate:

Profitul exploatării

Rata economică = ------------------------

Total active

Rata rentabilităţii economice trebuie să fie superioară ratei inflaţiei; trebuie să

permită reînnoirea şi creşterea activelor într-o perioadă cât mai scurtă.

6. Solvabilitatea patrimonială reprezintă gradul în care unităţile patrimoniale pot

face faţă obligaţiilor de plată:

Capitalul propriu

Solvabilitatea patrimonială = ---------------------- x 100

Total pasiv

7. Gradul de îndatorare arată limita până la care agentul economic este finanţat

din alte surse decât fondurile proprii:

Plăţi exigibile

Gradul de îndatorare = --------------------- x 100

Total activ

8. Rata profitului:

Profit brut

Rata profitului = --------------------- x 100

Cifra de afaceri

9. Perioada de recuperare a creanţelor:

Debitori + Facturi de încasat

Perioada de recuperare = --------------------------------- x 365 zile

a creanţelor Cifra de afaceri

10. Perioada de rambursare a datoriilor:

Obligaţii

Perioada de rambursare a datoriilor =------------------- x 365 zile

Cifra de afaceri

11. Productivitatea muncii:





21

Cifra de afaceri

Productivitatea muncii = ---------------------------

Număr total personal

12. Ponderea salariilor în costuri:

Salarii directe

Ponderea salariilor în costuri = -------------------------------- (%)

Costuri directe de producţie

Definirea şi structura capitalurilor întreprinderii

Capitalul este o categorie economică care exprimă totalitatea resurselor materiale

care prin asociere cu factorii de producţie participă la realizarea de noi bunuri economice,

cu scopul de a obţine profit.

Din punct de vedere financiar-contabil capitalurile reprezintă componente ale

pasivului patrimonial şi se structurează astfel:

1. Capitaluri proprii, care cuprind:

- Capital social care este constituit din valoarea nominală a activelor sau

părţilor sociale şi este de valoarea aportului în natură sau numerar, rezervele încorporate

în capital şi profitul repartizat pentru majorarea capitalului social.

- Fondurile proprii sunt constituite din amortizări şi din profiturile realizate şi

sunt caracterizate în: fondurile de dezvoltare, fonduri de participare la profit, repartizarea

din profit la fondul de dezvoltare, alte fonduri.

2. Capitalurile împrumutate cuprind: împrumuturi pe termen lung > 5 ani,

împrumuturi pe termen mediu > 1 an şi împrumuturi pe termen scurt < 1 an.

Din punct de vedere al gestiunii financiare se grupează în:

- destinate finanţării activelor fixe (împrumuturi pe termen mediu şi lung)

- destinate finanţării activelor circulante (împru-muturi pe termen scurt).

Se adaugă şi capitaluri permanente, adică capitalul propriu plus împrumuturi pe

termen mediu sau lung.

Capitalurile proprii ale întreprinderii

Capitalurile proprii sunt constituite din :

1. Contribuţiile externe cuprind:

a) Contribuţia proprietarilor sub forma de aport la constituirea capitalului social

şi pentru care va primi un anumit număr de acţiuni sau părţi sociale.

Acţiunea reprezintă un titlu de participare, de coproprietate care dă dreptul la

dividende.





22

Pentru întreprinderile cotate la bursă, aceste acţiuni pot fi vândute, prin negociere,

în funcţie de cereri şi o ofertă, la un curs ce poate fluctua peste sau sub valoarea

nominală, în funcţie de rezultatele întreprinderii.

Acţiunile pot fi:

- ordinare (comune) sunt cele destinate conducerii, au drept de vot şi îşi asumă

riscul în caz de pierderi sau lichidare.

- preferate, care conferă o serie de avantaje cum ar fi: stabilirea nivelului

dividendelor la emiterea acţiunilor, răscumpărarea de către o societate a acestor acţiuni,

prioritate la rambursarea fondurilor în caz de lichiditare.

Acţiunile se mai pot clasifica în:

- acţiuni la purtător – fără nume, pot fi transmisibile altor persoane.

- acţiuni nominative – nu pot fi transmise decât prin înregistrarea transferului în

registrul întreprinderii, au înscris numele proprietarului.

b) Contribuţia statului sau unor organisme specializate care se materializează

prin acordarea unor prime sau subvenţii nerambursabile şi fonduri proprii cu titlu

temporar sau permanent. Cu ajutorul acestor contribuţii se sprijină întreprinderea aflată în

dificultate şi pentru a asigura dezvoltarea şi rentabilitatea întreprinderii.

2. Contribuţii interne (din interiorul întreprinderii) prin care se realizează procesul

de autofinanţare.

a) Creşterea capitalului este determinată de următoarele cerinţe:

- asigurarea resurselor pentru dezvoltarea întreprinderii pentru investiţii şi

modernizări.

- creşterea patrimoniului economic al întreprinderii prin absorbţia totală sau

parţială a unei întreprinderii.

- mărirea credibilităţii întreprinderii în relaţiile cu terţii prin creşterea garanţiei

juridice a acesteia.

- ameliorarea situaţiei financiare a întreprinderii (cu acordul posesorilor de

creanţă).

Creşterea capitalului se poate realiza prin aporturi noi la capital, încorporarea

rezervelor în capital şi conversia angajamentelor financiare în acţiuni.

b) Reducerea capitalului se realizează în următoarele situaţii: acoperirea

pierderilor acumulate pe mai mulţi ani, restrângerea volumului activităţii întreprinderii şi

restrângerea sumei capitalului, prin rambursarea unei părţi în aporturi şi anularea părţii de

capital sau adoptarea cifrei de capital la situaţia netă.

Modalităţile practice de reducere a capitalului sunt următoarele: reducerea

valorii nominale a acţiunilor sau a părţii sociale, răscumpărarea de către acţionari sau

părţilor sociale şi anularea acestora.

În toate cazurile decizia de creştere sau reducere a capitalului aparţine Adunării

Generale a Acţionarilor.

Capitalurile împrumutate





23

Capitalurile împrumutate cuprind următoarele categorii de împrumuturi pe

termen lung, împrumuturi pe termen mediu şi împrumuturi pe termen scurt.

1 - Împrumuturile pe termen lung se acordă pentru o durată de peste 5 ani,

acoperă elementele durabile ale patrimoniului şi se grupează în: împrumut de la bănci,

împrumut de la stat, împrumut de la organismele publice specializate şi împrumut

obligatar prin emise de titluri negociabile (obligaţiuni).

Obligaţiunile îmbracă următoarele forme:

a. obligaţiuni simple – cele cu o rată fixă a dobânzii

b. obligaţiuni indexate – preţul de rambursare şi dobânda se indexează cu un

indice ce are legătură directă cu activitatea întreprinderii;

c. obligaţiuni participante – dau dreptul la o dobândă fixă, la care se adaugă o

dobândă suplimentară indexată în funcţie de beneficiile întreprinderii;

d. împrumuturi obligatorii colective – sunt acordate unui grup de întreprinderi

de către anumite instituţii financiare create special;

e. obligaţiuni convertibile în acţiuni;

f. euro – obligaţiuni – sunt distribuite în străinătatea în devize de care

beneficiază societăţile multinaţionale şi sunt plasate prin intermediul unor grupări

bancare internaţionale.

2 - Împrumuturile pe termen mediu se acordă pe o durată de 5 ani, acoperă nevoile

financiare pentru procurarea unor elemente de imobilizări. Îndatorarea întreprinderii prin

aceste împrumuturi nu trebuie să depăşească fondurile proprii, iar garanţia lor este dată de

rentabilităţi viitoare a ale întreprinderii.

3 - Împrumuturile pe termen scurt se acordă pentru o perioadă de până la 1 an,

sunt utilizate pentru ciclul de exploatare, adică pentru procurarea de active circulante şi

cuprind creditele furnizărilor, creditele bancare, diferite creanţe.

Piaţa capitalurilor

Piaţa capitalurilor este acea piaţă care oferă posibilitatea întreprinderii de a-şi

procura resursele necesare din afară, prin confruntarea ofertei cu cerea de monedă.

Piaţa capitalurilor cuprinde piaţa financiară şi piaţa monetară.

1. Piaţa financiară mijloceşte legătura dintre deţinătorii de disponibilităţi care

caută plasamente de durată a acestora şi unităţile economice care asigură o îmbunătăţire

îndelungată a disponibilităţilor şi cuprinde totalitatea ofertelor şi cerinţelor de fonduri,

pentru subscripţii la capitalul social prin acţiuni şi subscripţii la capitalul împrumutat prin

obligaţiuni.

La rândul ei piaţa financiară cuprinde două pieţe complementare:

a) piaţa primară pe care se emit titluri (acţiuni şi obligaţiuni) pentru colectarea

de fonduri pe termen lung.

b) piaţa secundară reprezintă bursa de valori, adică locul unde se negociază şi se

schimbă acţiunile şi obligaţiunile emise de întreprindere.





24

2. Piaţa monetară asigură finanţarea exterioară pe termen scurt asigurând

fondurile necesare întreprinderilor pentru finanţarea activităţilor de exploatare şi este

reprezentată de bănci şi alte instituţii financiare care acordă credite pe termen scurt.

Pe piaţa de capital apar următoarele categorii de agenţi:

a) Acţionarii care sunt deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii.

b) Managerii sunt agenţi mandataţi de acţionari şi au ca obiectiv principal

utilizarea resurselor pentru a obţine profit.

c) Împrumutătorii percep şi încasează dobânzile conform contractului şi sunt

supuşi la trei tipuri de: variaţia ratei dobânzii, variaţia preţurilor, pierderea puterii de

cumpărare, riscul de nerecuperare sau de faliment.

d) Statul intervine prin fiscalitate: taxe de înregistrare, impozit pe profit, taxa pe

valoare adăugată, impozit pe salarii, etc. statul intervine asupra de capital care se face fie

direct pe pieţele de capital, fie prin interpunerea intermediului financiar.

Costul capitalurilor

Costul capitalului reprezintă rata randamentului minim obţinut de aducătorii de

capital în măsură să garanteze acestora un câştig comparabil celui pe care l-ar putea

obţine pe piaţa de capital cu acelaşi risc.

Dacă pentru întreprindere costul capitalului reprezintă un efort financiar de

remunerare a capitalului procurat, pentru aducătorii de capital, acesta este egal cu

rentabilitatea cerută pentru a consimţi să-şi plaseze disponibilităţile (lichidităţile).

Costul capitalului poate fi studiat sub două aspecte:

a) costul explicit – reprezintă sumele suportate de întreprindere pentru

remunerarea acţionarilor (dividende) şi a creanţelor (care îşi plasează lichidităţile),

formând fluxuri monetare de ieşire.

b) costul implicit – constă în surse care se formează în întreprindere şi se

utilizează pe loc (fond de amortizare, profit, fond de rezervă, etc.), dar acestea nu creează

fluxuri financiare.

Costul capitalului mai poate fi analizat sub alte trei aspecte şi anume:

a) Costul capitalului împrumutat care se măsoară în principal prin dobânzi, iar

suma dobânzilor reprezintă costurile capitalului împrumutat.

Dobânda se exprimă în:

- sumă absolută şi depinde, în acest caz, de mărimea capitalului împrumutat,

durata plasamentului şi rata dobânzii;

- procente, sub formă de rată a dobânzii şi reprezintă venitul aferent unei sume

de 100 lei plasată pe o perioadă de un an.

Dobânda poate fi:

- simplă – care nu este generatoare de alte dobânzi şi se calculează după relaţia:

D = Ci x t x r / 100 , unde:





25

Ci = capitalul împrumutat

t = durata plasamentului

r = rata dobânzii

- compusă – care dă naştere în continuare la alte dobânzi, fiind adăugate la

capitalul împrumutat şi se calculează după relaţia:

D = Ci x r / 100 , unde:

Ci = capitalul împrumutat care în primul an este cel iniţial, iar în anii

următori se majorează proporţional cu dobânda de la sfârşitul perioadei precedente

(capitalizarea dobânzii);

r = rata dobânzii.

b) Costul capitalului propriu care se măsoară în principal prin dividende, iar

suma dividendelor reprezintă costul capitalului propriu. Dividendele reflectă

rentabilitatea maximă pe care o pot atinge capitalurile proprii pentru a-i mulţumi pe

vechii acţionari şi a atrage alţi acţionari. Costul capitalurilor angajate de acţionari se

determină cu relaţia:

profitul net (cel cuvenit acţionarilor) = ----------------------------------------------------

capitaluri proprii

c) Costul total al capitalului este alcătuit din costul capitalului împrumutat şi

costul capitalului propriu.

Echilibrul financiar

Conţinutul economic şi importanţa echilibrului financiar

Echilibrul evocă, în general, ideea de armonie între diferitele elemente ale unui

sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile.

Astfel, echilibrul financiar este o formă de manifestare a echilibrului economic şi

reflectă asigurarea resurselor pe de o parte şi respectarea obligaţiilor de plată pe de altă

parte.

Echilibrul financiar se realizează atunci când se recuperează integral mijloacele

consumate, respectiv atunci când veniturile sunt egale cu cheltuielile şi necesită o

sincronizare între ritmul cheltuielilor de aprovizionare şi producţie şi cel al încasărilor din

activitatea de exploatare şi vânzării producţiei. Existenţa echilibrului financiar reprezintă

o dovadă că procesul de producţie şi de circulaţie din întreprindere se desfăşoară în

condiţii normale.

Ecuaţia care stă la baza echilibrului financiar şi exprimă un ansamblu de corelaţii

care se formează în procesul de rotaţie a capitalului este:

Cf + Of = Fpr + Fc, unde:

Cf = cheltuieli de producţie şi pentru formarea şi dezvoltarea fondurilor de

producţie;





26

Of = obligaţii financiare faţă de terţi (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale

de stat, bugetele locale, băncile, furnizorii, alţi creditori etc.);

Fpr = fonduri din rezultate proprii;

Fc = fonduri din surse financiare centralizate..

Pentru analiza echilibrului financiar se utilizează o serie de instrumente şi anume:

- Bugetul de venituri şi cheltuieli;

- Bilanţul contabil cu anexele lui;

- Graficul de încasări şi plăţi previzionate (pentru sincronizarea în mod

operativ a încasărilor cu plăţile).

Analiza echilibrului financiar

Noţiunea de echilibru financiar poate fi analizată în funcţie de două concepţii de

elaborare a bilanţului: patrimonială şi funcţională.

1 - În concepţia analizei patrimoniale, întreprinderea apare ca o entitate juridico-

economică ce posedă un patrimoniu, inven-tariat în activul (bunuri, creanţe) şi pasivul

bilanţului. Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei firme la data încheierii

exerciţiului financiar o reprezintă activul net contabil, respectiv capitalurile proprii,

calculate ca diferenţă între activul total, exclusiv elementele de activ fictiv, şi datoriile

totale contractate, sau prin adăugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce

revin acţionarilor.

Analiza lichiditate - exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale analiză

patrimonială, prezintă avantajul că pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al

întreprinderii. Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele

asumate faţă de terţi.

Analiza lichiditate - exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepţia

patrimonială a întreprinderii, iar, pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a posturilor

bilanţiere. Datele necesare analizei financiare patrimoniale sunt preluate din bilanţul

financiar, pornind de la construcţia acestuia, respectiv de la elementele conţinute în

bilanţul contabil, elemente structurate după criteriile de lichiditate - exigibilitate.

Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de

lichiditate, începând din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă

aptitudinea unui activ de a se transforma, fără termen, în monedă, dar şi fără pierdere de

valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide,

respectiv imobilizările (necorporale, corporale, financiare), numite şi nevoi sau

întrebuinţări permanente datorită rotaţiei lente a capitalurilor investite. Se înscriu apoi

activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările, motiv

pentru care sunt şi nevoi sau întrebuinţări temporare.

Această grupare a posturilor de activ, presupune, nişte riscuri de clasament

arbitrar legate de:

- încadrarea imobilizărilor în afara exploatării în categoria nevoilor permanente,

deşi în realitate sunt elemente uşor vandabile şi în consecinţă mai lichide;





27

- încadrarea unor elemente mai puţin lichide în categoria stocurilor sau chiar a

creanţelor (în cazul creanţelor nesigure), deşi în realitate pot fi asimilate imobilizărilor

etc.

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate,

(însuşirea acestora de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, se vor înscrie în

bilanţ mai întâi capitalurile proprii, provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiri ale

acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat), iar apoi capitalurile din surse

publice (subvenţii, provizioane reglementate şi alte fonduri). Practic, aceste resurse nu au

o anumită scadenţă deci, nu sunt exigibile (decât în situaţii extreme de faliment) şi de

aceea pot fi numite şi resurse permanente sau capitaluri permanente. Datoriile pe

termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe termen

lung şi mediu cu scadenţă mai mare de un an. Datoriile pe termen scurt regrupează

ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de un an, numite şi resurse temporare.

Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă

corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de

sus a bilanţului, respectiv nevoile permanente (activul imobilizat net) şi capitalurile

permanente (capitalul social, rezervele, profitul net nerepartizat, provizioane pentru

riscuri şi cheltuieli mai mari de un an, datoriile pe termen lung, adică cu scadenţe mai

mari de un an), iar partea de jos, respectiv nevoile temporare (activul circulant net,

creanţe-clienţi, titlurile de plasament, disponibilităţile) şi resursele temporare (datorii pe

termen scurt, deci cu scadenţe mai mici de un an, furnizori, salariaţi, creditori diverşi,

bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat şi de sănătate, bănci etc.) surprinde

echilibrul financiar pe termen scurt.

2 - Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii

realizate de agentul economic în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi

originea expresiei “analiză funcţională”.

Analiza funcţională implică, pe de o parte, o nouă concepţie a întreprinderii, iar pe

de altă parte, un nou conţinut pentru analiza financiară. Prezentarea funcţională a

bilanţului evidenţiază aspectele financiare, structurale şi legăturile cu gestiunea

previzională, adaptându-se mai bine cerinţelor managerilor întreprinderii.

În centrul analizei funcţionale se situează funcţia de producţie, respectiv ciclul de

producţie sau de exploatare care are patru faze:

faza de aprovizionare – achiziţionarea şi constituirea stocului fizic de materii prime şi materiale;

faza de fabricaţie – stocurile reale de materii prime şi materiale alimentează

stocurile de producţie în curs de fabricaţie, care în urma procesului de producţie se

transformă în semifabricate şi produse finite;

faza de comercializare – fază în care întreprinderea trebuie să finanţeze stocajul produselor finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora; deci

fluxurile de vânzări îşi au originea în stocurile de produse finite destinate comercializării;

faza încasărilor din vânzări sau faza de încasare a creditelor - clienţi - Dacă

vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieşire sunt compensate imediat printr-un





28

flux monetar de intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul fluxurilor dă naştere

unui stoc financiar sub forma creanţelor asupra clienţilor. Acest stoc financiar poate fi

considerat o “rezervă de credit” şi durata sa de indisponibilitate creează o nevoie de

finanţare până în momentul încasării creanţei. În faza de încasare a creditelor-clienţi,

banca poate facilita finanţarea creditului clienţi, mobilizând sau răscumpărând creanţele

asupra clienţilor (scontare, mobilizarea creanţelor comerciale etc.).

Indicatorii echilibrului financiar

1. Lichiditatea patrimonială – exprimă posibilitatea întreprinderii de a acoperi

toate obligaţiile pe termen scurt din lichidităţile patrimoniale curente.

Acest indicator se exprimă în mai multe modalităţi:

a) Lichiditatea curentă – exprimă posibilitatea componentelor patrimoniului

curent de a se transforma într-un termen scurt în disponibilităţi băneşti pentru a se efectua

plăţile exigibile.

active curente

Lc =

datorii curente

Indicatorul cel mai favorabil pentru întreprindere este cuprins între 2-2,5.

b) Lichiditatea redusă (intermediară):

active curente – stocuri

Lr =

datorii curente

Un indicator bun pentru întreprindere este cel situat între 0,5-1.

c) Lichiditatea imediată (testul acid):

Active curente - stocuri

Li =

Datorii curente

d) Lichiditatea la o anumită dată viitoare:

DB + I + C

Lv = x100

PE

unde: - DB = disponibilităţi băneşti şi împrumutate

- I = încasări ce urmează a se rezolva până la sfârşitul datei analizate

- C = credite sau alte împrumuturi ce se pot obţine pe bază de contracte

până la sfârşitul perioadei

- PE = plăţi exigibile în perioada analizată.

2. Solvabilitatea patrimonială – arată gradul în care întreprinderea poate face

faţă obligaţiilor de plată îndeosebi din surse proprii.

Acest indicator se calculează de asemenea în două variante, astfel:

a) Solvabilitate generală:

capitaluri proprii





29

Sp = x 100

total pasive

b) Solvabilitate imediată – mai este denumită şi capacitatea de plată a

întreprinderii şi exprimă mijloacele băneşti disponibile la un moment dat sau pe o

perioadă scurtă de timp în raport cu obligaţiile de plată exigibile în acelaşi interval de

timp.

Se calculează cu relaţia:

Db

Si = Db – Ob sau K = x 100

Ob

unde: Db = disponibilităţi băneşti (lichide şi potenţiale);

Ob = obligaţii băneşti curente.

3. Indicatori de rentabilitate – exprimă eficienţa unei întreprinderi în sensul

capacităţii acestuia de a produce profit.

Se calculează următorii indicatori de rentabilitate:

a) rata rentabilităţii economice – reflectă nivelul eficienţei mijloacelor materiale

şi financiare alocate ciclurilor de funcţionare.

profit din exploatare

Re = x 100

total active

b) rata profitului:

profit brut

Rp = x 100

CA

k) gradul de îndatorare – exprimă limita până la care întreprinderea este finanţată

din alte surse decât fondurile proprii.

plăţi exigibile

Gî =

total active

Acest indicator trebuie să fie 100% şi cu cât este mai mic ( 30%) cu atât este mai redus şi gradul de îndatorare al întreprinderii.

4. Indicatori de risc - exprimă gradul în care întreprinderea poate acoperi

cheltuielile cu dobânda aferentă împrumuturilor.

5. Indicatorii de activitate (indicatori de gestiune) - furnizează informaţii cu

privire la:

- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de numerar ale întreprinderii;





30

- capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile sale

comerciale de bază;

- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de câte ori stocul

a fost rulat pe parcursul exerciţiului financiar.

6. Indicatori de profitabilitate - exprimă eficienţa întreprinderii în realizarea

de profit din resursele disponibile:

Analiza financiară a bilanţului contabil

Componentele de bază ale bilanţului contabil

Analiza financiară a bilanţului contabil evaluează punctele tari şi cele slabe din

punct de vedere financiar ale companiei, în primul rând din punct de vedere al

acţionarilor şi potenţialilor investitori, dar şi ca parte a datoriei conducerii întreprinderii

de a exercita o administrare corespunzătoare a fondurilor investite în companie şi a

bunurilor şi mijloacelor aflate în patrimoniul ei.

Cele trei componente principale ale bilanţului contabil sunt:

activul = ceea ce are întreprinderea în proprietate

pasivele = ceea ce întreprinderea datorează; şi

capitalul = investiţia asociaţilor / acţionarilor în firmă. Secţiunea unu care cuprinde tabelul „BILANŢ“, cu soldurile la începutul şi

sfârşitul anului ale următoarelor elemente:

A - Active imobilizate - formate din: imobilizări necorporale, imobilizări

corporale şi imobilizări financiare;

B - Active circulante - formate din: stocuri, creanţe, investiţii financiare pe termen

scurt, casa şi conturi la bănci;

C - Cheltuieli în avans,

D - datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an;

E - Active circulante nete, respectiv datorii curente nete;

F - Total active minus datorii curente;

G - Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an;

H - provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;

I - Venituri în avans;

J - Capital şi rezerve.

Urmează secţiunea doi care cuprinde tabloul „CONTUL DE PROFIT ŞI

PIERDERE“ din care rezultă: cifra de afaceri, venituri şi cheltuieli rezultate din

exploatare, financiare, extraordinare şi totale. De asemenea aici este cuantificat rezultatul

brut şi net al exerciţiului financiar precum şi impozitul aferent profitului realizat.

În secţiunea trei „SITUAŢIA FLUXURILOR DE TREZORERIE“ sunt prezentate

fluxurile de numerar şi de finanţare la începutul şi sfârşitul perioadei.





31

Aceste formulare sunt însoţite de zece note explicative la situaţiile financiare

anuale simplificate şi anume:

Active imobilizate; provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; repartizarea profitului;

analiza rezultatului din exploatare; situaţia creanţelor şi datoriilor; principii, politici şi

metode contabile; acţiuni şi obligaţiuni; informaţii privind salariaţii, administratorii şi

directorii; exemple de calcul şi naliză a principalilor indicatori economico-financiari şi

alte informaţii.

Notele explicative nu sunt limitative.

Analiza financiară a bilanţului contabil

Analiza financiară bilanţului contabil se concentrează asupra a două probleme:

lichiditatea şi structura capitalului. Informaţiile reieşite din bilanţul contabil şi contul de

profit şi pierdere oferă de asemenea şi o serie de domenii importante de analiză.

Analiza lichidităţii

Analiza lichidităţii are ca obiectiv să stabilească dacă întreprinderea are destule

resurse băneşti pentru a face faţă datoriilor pe termen scurt. Indicatorii bilanţieri de bază

folosiţi în analiza lichidităţii sunt următorii:

1. Rata lichidităţii generale (Indicatorul capitalului circulant). Acesta face

legătura între activele circulante ale întreprinderii şi pasivele curente (datoriile pe termen

scurt) şi se calculează:

Active circulante

Pasive curente

Nu există o regulă referitoare la valoarea care ar trebui să aibă acest indicator, dar

reiese clar faptul dacă este mai mic decât 1 ar putea exista pericole deoarece lichidităţile

sunt insuficiente pentru a acoperi datoriile pe termen scurt. Totuşi, o valoare prea mare

(de exemplu, mai mare decât 2) poate fi determinată de faptul că nivelul lichidităţilor sau

al stocurilor este mai mare decât strictul necesar şi în consecinţă acest lucru poate indica

un management defectuos al necesarului de capital circulant.

Indicatorul capitalului circulant este susceptibil a fi transformat prin “trucarea

imaginii”, ceea ce înseamnă manipularea capitalului circulant prin accelerarea sau

întârzierea finalizării tranzacţiilor aproape de încheierea anului.

2. Rata lichidităţii imediate (Testul acid, Testul rapid). Indicatorul capitalului

circulant include stocurile ca un element major şi acestea s-ar putea să nu fie rapid

convertibile în bani dacă apare necesitatea plăţii imediate a creditorilor. Testul rapid,





32

după cum sugerează numele lui, e concentrează asupra activelor curente (circulante) mai

uşor transformabile în bani şi furnizează o variantă de testare a lichidităţii mult mai strictă

decât indicatorul capitalului circulant.

Testul acid se calculează astfel:

Active circulante (curente) - stocuri

Datorii curente

Încă o dată, nu există reguli rigide cu privire la ce valoare ar trebui să aibă acest

indicator. Dar nu trebuie să aibă valori sub 1 deoarece ar însemna că dacă toţi creditorii

companiei ar cere acesteia achitarea imediată a datoriilor nu ar exista suficiente lichidităţi

pentru a face faţă pretenţiilor acestora. Întreprinderea nu ar trece “testul acid” de a fi

capabilă să-şi onoreze obligaţiile pe termen scurt şi în consecinţă ar fi în pericol de a

deveni insolvabilă. Gravitatea situaţiei ar depinde de existenţa posibilităţilor de creditare

sau facilităţilor de credit în descoperit de cont (overdraft) de care dispune întreprinderea.

Analiza structurii capitalului

Analiza structurii capitalului examinează pe ansamblu, modalităţile pe care le

utilizează întreprinderea în finanţarea operaţiilor sale. Companiile sunt de obicei finanţate

parţial din fondurile acţionarilor lor şi parţial de către bănci şi alţi creditori. Aceste două

surse de finanţare sunt denumite capitalul acţionarilor (capitalul social) şi respectiv

datorii, iar relaţia dintre cele două indică gradul de îndatorare al companiei.

Cu cât este mai mare proporţia datoriilor faţă de capitalul acţionarilor, cu atât este

mai mare gradul de îndatorare, ceea ce înseamnă că o companie este socotită foarte

îndatorată atunci când are un nivel foarte mare al capitalului împrumutat faţă de capitalul

acţionarilor. Problema care ar putea apare într-o astfel de situaţie este că cei care oferă

capital de împrumutat au prioritate la recuperarea capitalului faţă de acţionari, iar în

perioade mai grele acţionarii ar putea să sufere din cauza aceasta. Pe de altă parte,

îndatorarea oferă posibilitatea previzionării unui nivel fix de dobândă de plată în fiecare

an, iar prioritatea pe care o au cei care oferă capital de împrumut faţă de acţionari în cazul

lichidării trebuie să reducă costul capitalului de împrumut faţă de capitalul furnizat de

acţionari. Situaţia gradului de îndatorare al unei firme poate fi estimată prin utilizarea

următorilor indicatori bilanţieri:

1. Raportul datorii pe termen lung – capitalul social. Acesta este indicatorul

clasic al gradului de îndatorare şi se calculează astfel:

Împrumuturi pe termen lung + acţiuni preferenţiale

x 100 Fondurile acţionarilor ordinari





33

2. Raportul datorii pe termen lung – finanţare pe termen lung. Acest raport

calculează cuantumul finanţării prin îndatorare ca proporţie a totalului finanţării pe

termen astfel:

Împrumuturi pe termen lung + acţiuni preferenţiale

x 100

Împrumuturi pe termen lung + Acţiuni preferenţiale + Fondurile acţionarilor ordinari

Implicaţiile acestui raport sunt similare cu acele ale raportului datorii pe termen

lung – capitalul acţionarilor. Cu atât mai mare este acest raport, cu atât este mai mare

proporţia datoriilor în structura de capital a companiei şi în consecinţă cu atât mai mare

este valoarea dobânzilor care vor trebui plătite.

Nu există ceea ce se poate numi un raport optim. Depinde de condiţiile existente.

Dar o firmă cu un nivel scăzut de risc în afaceri cu profituri operaţionale stabile poate

avea capacitatea de a suporta un grad de îndatorare mai mare decât o firmă a cărei

profituri operaţionale au fluctuaţii mari.

3. Raportul datorii totale – total active. Acest raport arată cât din activele

totale ale întreprinderii sunt finanţate din fonduri împrumutate, atât pe termen lung cât şi

pe termen scurt. Se calculează astfel:

Împrumuturi pe termen lung + împrumuturi pe termen scurt

x 100

Total active

Raportul datorii totale – total active confirmă faptul că, creditele bancare pe

termen scurt şi facilităţile de credit în descoperit de cont sunt deseori aproape automat

reînnoibile şi sunt în consecinţă efectiv o sursă de finanţare pe termen lung. Încă o dată,

acest raport dă indicii asupra măsurii în care vor trebui efectuate plăţi de dobânzi.

Analiza profitabilităţii

Analiza profitabilităţii clasifică, măsoară şi estimează performanţa întreprinderii

în legătură cu profiturile pe care le obţine raportate fie la investiţia acţionarilor sau

capitalul utilizat în firmă, fie la vânzări. Profitul (sau pierderea) poate fi definit(ă) ca

venit minus cheltuieli. Alternativ, profitul mai poate fi privit ca şi creşterea revendicărilor

proprietarilor sau o creşterea a activelor nete.





34

Scop:

Conform lui Peter Drucker, profitul serveşte trei scopuri:

1. Măsoară eficacitatea netă şi soliditatea efortului unei firme.

2. Este prima care acoperă costul rămânerii în afacere.

3. Asigură necesarul viitor de capital pentru inovare şi dezvoltare.

Profitabilitatea este principala ţintă şi cea mai bună măsură a eficienţei în

competiţia pe piaţă, iar analiza profitabilităţii ţinteşte să ofere datele pe baza cărora să se

acţioneze în scopul îmbunătăţirii performanţei întreprinderii.

Clasificare:

Există patru titluri sub care se clasifică profiturile:

1. Profitul brut – diferenţa dintre veniturile din vânzări şi costul bunurilor

vândute. Acesta mai poartă denumirea de marjă brută, mai ales în sectorul comerţului cu

amănuntul.

2. Profitul operaţional sau comercial – profitul brut din care se scad costurile de

marketing şi de distribuţie precum şi costurile administrative şi cheltuielile de cercetare -

dezvoltare.

3. Profitul impozabil – profitul operaţional plus venitul investit minus dobânzile

de plată.

4. Profitul net – profitul impozabil minus impozitul pe profit.

Prezentarea profiturilor:

Informaţiile referitoare la profit provin din contul rezultatelor comerciale şi din

contul de profit şi pierdere.

Contul rezultatelor comerciale

Contul rezultatelor comerciale arată costul bunurilor produse, costul produselor

vândute, vânzările şi profitul brut, care este transferat în contul de profit şi pierdere.

Contul de profit şi pierdere

Conceptul de factor restrictiv

Analiza mix-ului vânzărilor poate fi utilizată atunci când apare un factor restrictiv

sau o constrângere.

Un factor restrictiv este un factor care poate să apară la un moment dat pe

parcursul derulării activităţii unei firme şi care, dacă nu este luat în considerare la

momentul potrivit, poate diminua volumul producţiei, respectiv al rezultatelor

întreprinderii. Frecvent, un asemenea factor este potenţialul vânzărilor, dar el poate fi şi o

limitare a capacităţii de producţie a uzinei, a calificării forţei de muncă sau pur şi simplu

o limitare a spaţiului în care se desfăşoară respectiva activitate.





35

Conceptul de factor restrictiv are de a face cu o singură constrângere. Dacă, de

exemplu, constrângerea se referă la capacitatea de producţie a uzinei şi trebuie făcută o

alegere în ceea ce priveşte prioritatea pe care o anumită activitate o va avea înaintea

alteia, contribuţia pe care o are fiecare gen de activitate se va împărţi pe maşini-ore, iar

activităţile se vor ordona în funcţie de rezultatul împărţirii.

Dacă apar mai multe restricţii, constrângeri, se va apela la utilizarea unor tehnici

de programare liniară.

Avantaje

Analiza mix-ului vânzărilor ajută managerii să ia decizii în ceea ce priveşte

realizarea unor modificări în politica de producţie sau în politica de vânzări. Aceste

decizii se iau pe baza comparării contribuţiei la profit şi a costurilor fixe generate de

diverse combinaţii ale produselor fabricate şi mai ales vândute de către întreprindere, mai

ales atunci când apar factori restrictivi.

Analiza riscului

Analiza riscului evaluează pericolul neîmplinirii previziunilor cu privire la

rezultatele sau rentabilitatea unei investiţii, cu atât riscul atribuit unui proiect de investiţii

este mai mare, cu atât cresc şansele ca proiectul să genereze pierderi. Rezultatele sunt în

general exprimate ca valori prezente nete, urmând calcularea cash-flow-ului discontat a

probabilităţii apariţiei variaţiilor faţă de valorile iniţial previzionate în ceea ce priveşte:

cererea, costurile, inflaţia şi cash-flow-urile.

Estimarea cash-flow-urilor se face atunci când evaluarea investiţiilor este

subiectul unor posibile erori de previziune, ca orice estimare. Erorile apar pentru că:

1. cererea nu este niciodată complet previzibilă, de aceea previzionarea

fluxurilor de intrare de numerar este incertă;

2. costurile, şi de aici fluxurile ieşirilor de numerar, sunt stabilite pentru fiecare

perioadă de timp, dar pot fi modificate de apariţia unor circumstanţe neprevăzute;

3. inflaţia nu poate fi previzionată cu exactitate, ea reduce valoarea banilor, în

timp ce ratele dobânzii cresc.

Cele mai utilizate tehnici în analiza riscului sunt:

1. estimările pe trei nivele;

2. valoarea aşteptată.

Estimarea pe trei nivele este o metodă “primitivă” de comparare a riscurilor. Este

similară analizei de sensibilitate, dar spre deosebire de alte tehnici de evaluare a riscului,

nu încorporează evaluarea probabilităţii variaţiilor factorilor de bază.

Se constituie trei cash-flow-uri previzionate: unul pentru variante optimistă (în

care se întâlnesc cele mai bune condiţii), unul pentru varianta pesimistă (în care se

întâlnesc condiţii nefavorabile) şi unul pentru varianta medie, în care se prevede cel mai probabil rezultat de

Distribuirea valorii adăugate





36

1. Partea alocată salariaţilor, care cuprinde salariile brute, contribuţiile la

fondurile de asigurări şi pensii, costurile complementare (concedii, asigurări de sănătate

etc.), şi facilităţi asigurate salariaţilor.

2. Plăţile către guvern, de regulă impozit pe profit, dar unele raportări include

contribuţiile la fondurile de asigurări, taxa pe valoare adăugată, taxe vamale, accize etc.

3. Partea alocată furnizorilor de capital pe termen lung – dobânda plătită şi de

plată pentru credite, dividendele plătite şi de plată către acţionari.

4. Măsura în care o parte din valoarea adăugată este reţinută în scopul dezvoltării

viitoare a afacerii şi întreţinerii activelor fixe. Unii susţin că amortismentul nu ar trebui

inclus în această categorie, ci ar trebui evidenţiată ca o deducere din valoarea adăugată

brută în prima parte a declaraţiei.

Declaraţia privind valoarea adăugată nu adaugă nimic informaţiilor deja

disponibile prin contul de profit şi pierdere şi prin alte raportări financiar-contabile

întocmite de companie. În schimb, ea rearanjează informaţiile cu scopul de a pune în

evidenţă faptul că o companie funcţionează în scopul furnizării de beneficii unui grup de

interese diferite – salariaţi, acţionari, creditori, guvern – fiecare dintre aceştia având

anumite drepturi care trebuie satisfăcute prin exercitarea optimă a abilităţilor de

management de către conducerea întreprinderii.

Pentru salariaţi în particular, declaraţia privind valoarea adăugată se concentrează

asupra contribuţiei lor şi este deseori exprimată sub forma valorii adăugate/salariat. Dar

declaraţiile atrag de asemenea atenţia salariaţilor şi nu numai asupra faptului că

rezultatele adiţionale obţinute depind de contribuţia acţionarilor şi creditorilor, care

furnizează capitalul şi trebuie remuneraţi pentru riscul pe care şi-l asumă. În cele din

urmă, declaraţia indică destul de clar mărimea obligaţiilor pe care companiile le au faţă

de guvern cât şi către alte părţi interesate.

Date post:	27-Dec-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	8 times
Download:	0 times

SINTEZA CURSULUI LA MANAGEMENT FINANCIAR · 2016-05-05 · fie atinse obiectivele prestabilite ale...

Documents