+ All Categories
Home > Documents > SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de...

SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de...

Date post: 10-Sep-2019
Category:
Upload: others
View: 4 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
49
1 SINTEZĂ SOCIOLOGIA ECONOMICĂ Codul cursului Denumirea cursului: SOCIOLOGIE ECONOMICĂ Tip curs: obţional Durata cursului: un semestru Perioada de accesare a cursului: - prelegeri: - seminar: - consultaţii: Manualul recomandat: „Sociologie economică”, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, ediţia a III-a - 2008 Obiectivele principale ale cursului: familiarizarea studenţilor cu elementele de bază ale acestei discipline aflate la graniţa dintre ştiinţele economice şi sociologice; aprofundarea unor cunoştiinţe economice şi sociologice, strict necesare viitorilor specialişti în domeniile pentru care se pregătesc; cunoaşterea şi interpretarea principalelor intercorelaţii ale economiei şi sociologiei contemporane, româneşti şi străine. Modul de stabilire a notei finale: nota finală este cea obţinută în urma examenului susţinut cu calculatorul Conţinutul tematic al cursului (programa) Temele prelegerilor sunt: l. Introducere în sociologia economică 1.1. Conceptele de bază în sociologia economică; 1.2. Activitatea economico-socială şi sociologia economică; 1.3. Societatea şi economia contemporană în perspectiva globalizării. 2. Raportul sociologiei economice cu ştiinţele socio-umane 2.1. Relaţia cu economia politică şi sistemul ştiinţelor economice; 2.2. Relaţia cu psihologia şi disciplinele de graniţă respective; 2.3. Relaţia cu alte discipline socio-umane (etica, morala, religia şi antropologia). 3. Repere ale sociologiei economice
Transcript
Page 1: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

1

SINTEZĂ SOCIOLOGIA ECONOMICĂ

Codul cursului Denumirea cursului: SOCIOLOGIE ECONOMICĂ Tip curs: obţional Durata cursului: un semestru Perioada de accesare a cursului:

- prelegeri: - seminar: - consultaţii:

Manualul recomandat: „Sociologie economică”, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, ediţia a III-a - 2008 Obiectivele principale ale cursului: familiarizarea studenţilor cu elementele de bază ale acestei discipline aflate la graniţa dintre ştiinţele economice şi sociologice; aprofundarea unor cunoştiinţe economice şi sociologice, strict necesare viitorilor specialişti în domeniile pentru care se pregătesc; cunoaşterea şi interpretarea principalelor intercorelaţii ale economiei şi sociologiei contemporane, româneşti şi străine. Modul de stabilire a notei finale: nota finală este cea obţinută în urma examenului susţinut cu calculatorul Conţinutul tematic al cursului (programa)

Temele prelegerilor sunt: l. Introducere în sociologia economică

1.1. Conceptele de bază în sociologia economică; 1.2. Activitatea economico-socială şi sociologia economică; 1.3. Societatea şi economia contemporană în perspectiva globalizării. 2. Raportul sociologiei economice cu ştiinţele socio-umane 2.1. Relaţia cu economia politică şi sistemul ştiinţelor economice; 2.2. Relaţia cu psihologia şi disciplinele de graniţă respective; 2.3. Relaţia cu alte discipline socio-umane (etica, morala, religia şi antropologia). 3. Repere ale sociologiei economice

Page 2: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

2

3.1. Teorii şi doctrine din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea; 3.2. Teorii şi doctrine din secolul al XIX-lea;

3.3. Teorii şi doctrine din secolul al XX-lea. 4. Concepţii despre om şi societate 4.1. Tipologia umană în economie- determinări şi caracteristici; 4.2. Structura psihologică a omului;

4.3. Condiţionarea economică şi socială a omului. 5. Comportamentul economic 5.1. Concept şi teorii explicative; 5.2. Factori de influenţare; 5.3. Modele şi metode de măsurare. 6. Relaţiile economice ca relaţii interumane 6.1. Concept şi forme de manifestare; 6.2. Teorii ale comunicării şi metode de studiere a acesteia; 6.3. Comunicarea ca liant al acţiunilor umane. 7. Sistemul economico-social 7.1. Rolul individului în economie şi societate; 7.2. Tipologia sistemelor economice şi sociale; 7.3. Economia şi societatea românească în tranziţie. Bibliografie minimă obligatorie:

- Dobrescu, Emilian M. – Sociologie economică, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008 Bibliografie facultativă

- Blaug, Mark – Teoria economică în retrospectivă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992 (selectiv)

- Dogan, Mattei şi Pahre, Robert – Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor, traducere din limba franceză de Nicolae Lotreanu, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Alternative, 1997 (selectiv)

- Galbraith, John Kenneth – Ştiinţa economică şi interesul public, Bucureşti, Editura Politică, 1982 (selectiv)

- Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de piaţă libere, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991 (selectiv)

- Smith, Adam – Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol.1, Editura Academiei Bucureşti, 1962 (selectiv)

Page 3: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

3

Prezentarea temei 1 INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA ECONOMICĂ

Introducere la tema tratată: Sociologia economică este disciplina ştiinţifică al cărei obiect de studiu este activitatea oamenilor în câmpul economic

Obiectivul temei: prezentarea pricipalelor coordonate ale disciplinei Concepte cheie tratate în această temă: concept, activitate economico-

socială, sociologie economică, societate şi economie contemporană, globalizare Rezumatul temei tratate: 1.1.Conceptele de bază în sociologia economică

Pentru ca o disciplină să existe, trebuie îndeplinite, simultan, trei condiţii: � să aibă obiect de studiu – în cazul nostru, obiectul de studiu al Sociologiei

economice îl constituie activitatea economico-socială, modul în care economia influenţeză societatea şi reciproc;

� să posede o metodologie proprie, adică un corpus de metode şi tehnici, cu ajutorul cărora să măsoare şi să cuantifice obiectul de studiu – în cazul nostru, Sociologia economică împrumută de la Sociologie şi Economie Politică aceste metode şi tehnici;

� să existe mai multe cuvinte cheie, noţiuni esenţiale, concepte de lucru, cu care să opereze în cunoaşterea obiectului său de studiu. Sociologia economică împrumută concepte cheie din Sociologie şi Economie Politică, precum şi din alte discipline socio-umane. Cele mai semnificative concepte cheie de care se serveşte sociologia economică sunt prezentate în dicţionarul de termeni utili, aflat la sfârşitul sintezei.

Prin factori de producţie înţelegem totalitatea resurselor naturale, materiale, energetice, tehnice şi umane care, prin transformări succesive, servesc satisfacerii necesităţilor individului. Nevoile umane reprezintă cerinţele indivizilor de a avea şi de a folosi bunuri materiale şi servicii în conformitate cu necesităţile fiziologice, psihologice, sociale şi spirituale ale fiinţei umane.

Există o piramidă a trebuinţelor realizată de psihologul Abraham Maslow, care ierarhizează aceste nevoi umane. A. Maslow pune la baza piramidei trebuinţele fiziologice, urmate de cele de confort social, de securitate materială şi spirituală. Pe cea mai înaltă treaptă aşează satisfacerea spiritului uman. Toate aceste trebuinţe au o latură subiectivă, proprie fiecărui individ, dar şi o latură obiectivă care ţine de specificul tipului de societate în care trăieşte individul. Caracteristicile nevoilor umane sunt: limitarea lor ca volum şi nelimitarea ca număr; sunt complementare, concurente şi substituibile (adică unele se dezvoltă în detrimentul altora). În orice societate umană există nevoi individuale, de grup şi generale. În funcţie de timp, nevoile pot fi: curente, de perspectivă, permanente, periodice şi întâmplătoare. Nevoile umane cunosc o evoluţie spaţio-temporală specifică şi satisfacerea lor în cel mai înalt grad reprezintă scopul activităţii economice. Resursele umane reprezintă totalitatea potenţialităţilor fizice, profesionale şi spirituale de care dispune o persoană sau un grup de persoane. Angelica Băcescu şi

Page 4: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

4

Marius Băcescu1 vorbesc de resurse umane naţionale, pe care le definesc ca totalitatea persoanelor fizice, de aceeaşi cetăţenie, care locuiesc în interiorul sau în afara graniţelor ţării la un moment dat. Bunurile economice reprezintă totalitatea mărfurilor şi serviciilor care pot satisface o anumită trebuinţă umană. Conceptul de bunuri are două subdiviziuni: bunuri libere (naturale), de exemplu apa, aerul, lumina şi bunuri economice, care se manifestă numai în legătură cu satisfacerea unor trebuinţe umane. În funcţie de diferite criterii de clasificare, bunurile pot fi împărţite în: materiale (servicii); directe (de consum personal); indirecte (de consum colectiv, de producţie, de investiţii, de transport). Între necesităţile umane şi bunurile economice există o legătură reciprocă, în sensul că există o intercondiţionare a unora cu celelalte şi o modificare reciprocă a acestora.

1.2. Activitatea economico-socială şi sociologia economică Economia este o ştiinţă dătătoare de soluţii şi concluzii, care-l îmbogăţesc pe cel

care o practică. Totul are legătură cu realitatea, cu viaţa de zi cu zi. Cifrele ascund în spatele lor activitatea oamenilor. În economie cifrele arată cum evoluează o ţară sau cum trăiesc oamenii acelei ţări. La nivelul economiei unei ţări se pot înregistra două mari zone de desfăşurare a activităţii economice: 1) macroeconomia - care reprezintă evidenţierea la dimensiunea întregii ţări a tuturor activităţilor economice desfăşurate şi, 2) microeconomia - totalitatea activităţilor economice înregistrate la nivelul unei întreprinderi sau a unei unităţi economice (firme). Economia se desfăşoară în modalităţi specifice la nivelul celor două entităţi şi este extrem de importantă cunoaşterea şi stăpânirea dinamicilor şi interdependenţelor de dezvoltare specifice acestora. Conceptele care explică această dinamică sunt cele de fenomen şi proces economic. Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, trăsăturile esenţiale ale acestei activităţi, care pot fi cunoscute de oameni în mod distinct. Procesul economic reprezintă totalitatea transformărilor cantitative, structurale şi calitative ale unei activităţi economice, care pot fi cunoscute în timp şi spaţiu.

După Dimitrie Gusti, mare sociolog român, întemeietorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, activitatea economică reprezintă “manifestarea societăţii în vederea satisfacerii nevoilor materiale ale membrilor care o compun… Activitatea economică începe, după cum se ştie din economia politică, de la trebuinţă. Orice lucru în stare să satisfacă o trebuinţă, se numeşte bun economic. Acesta are ca atare o valoare economică. Activitatea pentru crearea de bunuri economice se cheamă producţie, aceasta ridică apoi problema repartiţiei şi circulaţiei. Problemele economiei iau sfârşit cu consumaţia prin care trebuinţa este satisfăcută şi, deci, ciclul vieţii economice se închide”2.

Definind sociologia economică drept o disciplină tematică, aidoma altor ramuri ale sociologiei, precum sociologia familiei, a grupurilor mici, urbană, rurală, organizaţională, Alin Teodorescu3 arată că aceasta studiază fenomenele sociale ce aparţin domeniului economic sau altfel spus, studiază activitatea economico-socială a oamenilor.

1 Angelica şi Marius Băcescu - Dicţionar de macroeconomie, Bucureşti, Editura All, 1993, p. 106 2 Dimitrie Gusti şi Traian Herseni - Elemente de sociologie, cu aplicări la cunoaşterea ţării şi a neamului nostru, sub redacţia lui Ovidiu Bădina, Chişinău, 1992, cap. X - Activitatea economică, p. 175 3 apud Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, coordonatori – Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, 1993, p. 577 – 578 (selectiv)

Page 5: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

5

Dificultatea de a defini sociologia economică, provine din faptul că “variabila economică” apare aproape în aproape toate sistemele teoretice şi cercetările empirice (practice) din sociologie. Astfel, distingem partea economică a unui fenomen social ( de exemplu, studiul relaţiilor dintre organizarea producţiei şi structura socială generată de acestea în cazul satelor devălmaşe, studiu realizat de H.H. Stahl în lucrarea sa, “Contribuţii la studiul satelor devălmaşe”, 3 volume publicate între 1958 şi 1965) şi partea socială a unui fenomen economic (de exemplu, studiul aspectelor contractuale ale fenomenelor economice, realizat de E. Durkheim în lucrarea sa “De la division du travail social”, 1893). Chiar de la originile sociologiei, s-au înregistrat dificultăţi de delimitare între sociologie şi economie politică, fapt remarcat încă din controversa dintre Auguste Comte, supranumit “întemeietorul sociologiei” (care susţinea că sociologia înglobează economia politică) şi John Stuart Mill (adeptul ideii că sociologia şi economia politică au acelaşi statut epistemologic). În consecinţă, spune Alin Teodorescu, sociologia economică este studiul condiţiilor istorice şi sociale în care funcţionează legile economice.

O clasificare a ramurilor sociologiei economice poate fi făcută după structura procesului economic, în:

� sociologia producţiei – studiază comportamentul uman, relaţiile dintre oameni şi organizaţiile formate de aceştia în cursul desfăşurării producţiei de bunuri economice, având ca disciplină de sine stătătoare sociologia muncii;

� sociologia schimbului şi repartiţiei economice – sudiază comportamentele activităţilor de schimb, repartiţie şi circulaţie a bunurilor economice;

� sociologia consumului – are în atenţie studiul comportamentelor şi aspiraţiilor de consum de bunuri materiale şi culturale şi de servicii (comerciale, turistice, artistice etc).

Sociologia economică este deci, disciplina de graniţă aflată la intersecţia obiectelor de studiu ale economiei politicie şi sociologiei, ce studiază activitatea umană desfăşurată pe palierul economic al societăţii.

1.3. Societatea şi economia contemporană în perspectiva globalizării Relaţiile dintre economie şi societate pot fi analizate în context istoric sau

contemporan. Astfel, există studii de sociologie economică a societăţilor primitive (realizate de sociologii R. Thunrnwald, B. Malinovski, M. J. Herskovitc etc.), antice, asiatice, feudale, capitaliste, socialiste etc. În fiecare caz în parte, relaţiile dintre societate şi economie se desfăşoară pe 3 nivele:

- macrosocial, în care sociologia economică studiază raporturile dintre tipul şi structura societăţii şi subsistemul său economic (vezi lucrarea “Economie şi Societate”, scrisă de T. Parsons şi N. J. Smelser în 1956);

- mezosocial (interinstituţional), în care sunt studiate relaţiile dintre diferitele componente ale societăţii : sectoare (economic, social, politic şi cultural); instituţii (stat, armată, biserică); grupuri (familia, grupurile profesionale, de societate etc.) şi organizaţii (oficiale, neguvernamentale) şi diviziunile corespunzătoare ale economiei (producţie, repartiţie, circulaţie şi consum );

- microsocial (individual), nivel la care sociologia economică studiază comportamentele şi valorile după care se ghidează membrii unei societăţi într-o epocă

Page 6: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

6

dată, în raport cu sistemul economic respectiv ce induce: comportamentul de capitalizare, economisire, cumpărare, raţionalitatea muncii individuale, locul muncii şi al consumului în viaţa individuală etc.

Studii de specialitate confirmă faptul că după anul 2007, jumătate din populaţia globului trăieşte la oraş, iar procentul persoanelor în vîrstă continuă să crească rapid, fapt ce necesită schimbări profunde la nivel economic şi social. Cea mai mare problemă pentru ţările în curs de dezvoltare este rata mare a mortalităţii, în timp ce ţările industrializate se confruntă cu o rată scăzută a naşterilor şi, de aici, scăderea populaţiei apte de muncă, se arată într-un raport all Comisiei Economice şi Sociale a ONU. Potrivit acestui document, procentul vârstnicilor va deveni din ce în ce mai mare în toate ţările, însă creşterea va fi mai evidentă în ţările în curs de dezvoltare. În acest context, sistemele de securitate socială care se bazează pe populaţia aptă de muncă pentru a asigura pensiile vârstinicilor vor fi fi supuse unor presiuni crescânde. În anul 2000, pe plan mondial se înregistrau 600 de milioane de persoane cu vârste peste 60 de ani, de trei ori mai multe decât în 1950, iar numărul acestora se va tripla în următorii 50 de ani, ajungând la circa 2 miliarde. Raportul mai arată că din ce în ce mai mulţi oameni aleg să locuiască într-o zonă urbană, iar până în 2007, jumătate din populaţia globului va trăi la oraş.

Statele Unite sunt ţara cu cea mai mare rată a urbanizării, 87 la sută din populaţie trăind la oraş. În acest clasament, SUA sunt urmate de ţările din America Latină şi Insulele Caraibe, cu un procent de 78 la sută, populaţie urbanizată. Dacă în 1950, doar două oraşe aveau peste 10 milioane de locuitori, respectiv New York şi Tokyo, astăzi există 20 de astfel mari metropole. Dintre acestea, Tokyo conduce detaşat, cu o populaţie de 35,3 milioane de locuitori, fiind urmat de Ciudad de Mexico, cu 19,2 milioane de locuitori şi New York-Newark, cu 18,5 milioane. Populaţia globului a atins 6,5 miliarde de locuitori în 2005 şi s-ar putea stabiliza la cifra de 9 miliarde după anul 2050.

România este a doua ţară ca dimensiune din Europa Centrală. Are o poziţie ideală pentru circulaţia mărfurilor între Marea Caspică, Marea Neagră şi Europa vestică. Posedă stabilitate politică, bune şi foarte bune relaţii cu toate ţările vecine, un sistem legislativ “croit” după standarde europene, care necesită însă, o mai mare stabilitate şi rigoare. Cei cca 22 milioane consumatori, cât reprezintă populaţia României constituie o piaţă potenţială de mărime medie pentru orice producător de bunuri economice. Analiza rezultatelor reformei întreprinse după 1990 relevă un dublu eşec. Pe de o parte, la nivel macroeconomic nu au fost create condiţiile necesare creşterii eficacităţii şi eficienţei alocării resurselor. Pe de altă parte, recesiunea şi inflaţia reprezintă problemele-cheie cu care s-a confruntat aproape un deceniu din cei 18 ani de tranziţie, economia României.

Etapele parcuse în tranziţia de la planul centralizat la economia de piaţă au cuprins: liberalizarea preţurilor, dezvoltarea sectorului privat în paralel cu încercarea de restructurare şi privatizare a întreprinderilor de stat. Principala politică de stat promovată cu ardoare, aceea a fragmentării marilor combinate şi întreprinderi industriale în mai multe societăţi comerciale mici – pe principiul “divide et impera”(divizează şi stăpâneşte), s-a dovedit a fi eronată. Politica “întâi privatizare, apoi restructurare” s-a dovedit nepotrivită, puţini investitori preferând întreprinderi falimentare, grevate în datorii. “Macrostabilizarea” a fost principiul defectuos aplicat, prin care s-a încercat să se influenţeze politica economică generală. Nu a fost avută în vedere refacerea economică a ţării, prin impulsul pe care l-ar fi dat evoluţiile pozitive din agricultură şi industrie, ci, s-a

Page 7: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

7

încercat dirijarea evoluţiei economice prin măsuri monetare şi fiscale, fără a stăpâni baza reală a transformărilor produse. Rezultatele obţinute au fost pe măsura lipsei politicilor economice concrete, esenţiale şi aflate la baza construcţiei economico-sociale.

Legile proprietăţii trebuiau să se afle la baza reformei societăţii româneşti postdecembriste. Dreptul de proprietate trebuie garantat şi nu ocrotit. Nu există nici acum o concepţie generală privind toate formele de proprietate, mai ales în materie de revendicări sau despăgubiri pentru persoanele ale căror bunuri imobile au intrat după 1947 în proprietatea statului.

Reforma economică trebuie să fie neapărat însoţită de o reformă instituţională şi morală a societăţii româneşti. Unul din elementele cheie ale reformei - privatizarea - a început în agricultură, mai precis în sistemul cooperatist din agricultură. Comparativ cu alte state central şi est europene, cum ar fi Polonia, Cehia sau Ungaria, în România procesul de privatizare a fost mai lent, datorită indeciziei factorilor politici, dar şi dificultăţilor legate de mentalitatea oamenilor moştenită de la regimul totalitarist. Acest lucru a făcut şi face ca România să fie în acest proces în urma altor ţări din regiune, ceea ce îi agravează şi mai mult dificultăţile din economie.

Eroarea făcută în aplicarea privatizării în ţara noastră a fost aceea că s-a considerat şi s-a acţionat pentru accelerarea procesului de privatizare, ca obiectiv principal pentru relansarea economică. Apreciem că trebuia să se procedeze invers: să se realizeze mai întâi relansarea economică şi apoi să se facă privatizarea! Printre cauzele care au inflenţat în mod esenţial derularea fenomenului de privatizare enumerăm: lipsa capitalului intern şi extern, blocajul financiar, inflaţia, criza economică prelungită, inconsecvenţele de natură juridică şi politică (subvenţionarea preferenţială a unor firme de stat cu pierderi). Capacitatea redusă de retehnologizare, datorată puţinelor investiţii efectuate a întreţinut ritmul lent al restructurarii. România s-a plasat în grupul statelor în tranziţie cu cele mai slabe performanţe în domeniul fluxurilor de investiţii străine directe.

În urma politicilor de liberalizare aplicate pe fondul unui sistem economic slab structurat a apărut dublul deficit (cel bugetar şi cel de cont curent). Deficitul de cont curent a avut ca sursă principală dezechilibrul balanţei comerciale. Deficitul bugetar a fost cauzat de creşterea nivelului cheltuielilor bugetare în condiţiile declinului economic, de deteriorarea capacităţii de colectare a veniturilor, precum şi de insuficienta transparenţă a exerciţiilor bugetare, care au permis canalizarea ineficientă a resurselor financiare. Propunându-şi ca principală ancoră controlul deficitului bugetar, autorităţile au promovat politici fiscale severe. S-a demarat totodată procesul de aliniere la rigorile stabilite de Uniunea Europeană şi organismele internaţionale, creându-se premisele diminuării ponderii deficitului bugetului general consolidat în produsul intern brut. Piaţa muncii a fost afectată de dezechilibre, la nivelul raportului dintre populaţia activă şi populaţia inactivă, cât şi în rata de ocupare. Pe fondul instaurării normelor şi instituţiilor statului de drept, al activării şi organizării societăţii civile, al creării cadrului normativ al noilor mecanisme ale economiei de piaţă (cerute de liberalizarea preţurilor, piaţa bancară şi bursieră, piaţa financiară, monetară, a asigurărilor etc), România a înregistrat paşi importanţi în direcţia formării sistemului economiei de piaţă, care încă nu este pe deplin funcţional. O evaluare obiectivă, arată însă că economia românească se prezintă ca un sistem slab structurat din punct de vedere instituţional. Ea este neeficientă, neproductivă, nefuncţională, necompetitivă şi nestructurată.

Page 8: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

8

Operaţionalitatea mecanismelor şi instuţiilor create pentru implementarea economiei de piaţă este redusă din cauza insuficientei coerenţe a cadrului normativ, a persistenţei practicilor etatiste şi capacităţii reduse a sistemului juridic de a asigura aplicarea legii. Pe de altă parte, activitatea economică se derulează încă, într-o proporţie considerabilă, pe palierul informal al societăţii (economia subterană).

Examinând perioada pe care o străbatem4, în primul rând, constatăm că ea reprezintă un complex de tranziţii interdependente:

� o tranziţie de la economia centralizată, bazată pe proprietatea colectivă, la o economie de piaţă, bazată pe proprietatea privată;

� o tranziţie a României către un nou loc în economia mondială şi modificarea corespunzătoare a structurii de ramură a economiei naţionale;

� o tranziţie de la o structură socială de clasă la alta; � o tranziţie politică, de la dictatură la democraţia pluralistă şi, în acest context,

de la statul totalitar la statul democratic de drept; � o tranziţie de la o structură socială de clasă la alta; � în fine, tranziţie de la un mod de viaţă al populaţiei şi de la un comportament

al ei la altele noi. Deşi dispunem de resurse umane comparabile calitativ cu cele din ţările dezvoltate, utilizarea lor în toţi aceşti ani a fost nesatisfăcătoare, datorită slabei activităţi economice. Apariţia şomajului, ca fenomen de masă, s-a datorat închiderii – lichidării sau vânzării întreprinderilor cu pierderi; gradul de ocupare a resurselor umane active s-a redus continuu, şomajul de lungă durată s-a cronicizat, riscul de şomaj la tineri fiind destul de mare. Pentru ca România să depăşească stările de lucruri negative din economie, apreciem că este necesară descătuşarea energiei creatoare a fiecăruia din cetăţenii ei, într-un climat instituţional şi juridic corespunzător, în paralel cu reforma morală a întregii societăţi româneşti.

Teste pentru autoevaluare la tema tratată – alegeţi răspunsul eronat: 1. Sociologia economică este: a) disciplină de graniţă, situată între economie şi sociologie, care studiază în ce

măsură economia este influenţată de faptele sociale umane şi reciproc; b) modul în care comportamentul uman, individual şi social, este determinat de

principalele domenii ale vieţii economice (producţie, circulaţie, repartiţie şi consum); c) disciplina care nu împrumută meode şi tehnici de studiu, precum şi concepte cheie

din alte ştiinţe socio-umane: economia, psihologia şi sociologia.

2. Pentru ca o disciplină să fie considerată ştiinţifică, trebuie îndeplinite, simultan, trei condiţii:

a) să aibă obiect de studiu – în cazul nostru, obiectul de studiu al Sociologiei economice îl constituie activitatea economico-socială, modul în care economia influenţeză societatea şi reciproc;

4 Nicolae N. Constantinescu – Reformă şi redresare economică, Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 111

Page 9: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

9

b) nu este strict necesar să posede o metodologie proprie, adică un corpus de metode şi tehnici, cu ajutorul cărora să măsoare şi să cuantifice obiectul de studiu;

c) să existe mai multe cuvinte cheie, noţiuni esenţiale, concepte de lucru, cu care să opereze în cunoaşterea obiectului său de studiu.

Răspunsuri la testele de autoevaluare: 1.c; 2.b.

Subiecte pentru teme de casă, referate sau studii de caz: - Obiectul de studiu al sociologiei economice; - Economia şi societatea contemporană; - Ramurile sociologiei economice.

Precizări privind tema următoare: tema 2 pune în evidenţă locul sociologiei

economice în ansamblul ştiinţelor. Prezentarea temei 2 - RAPORTUL SOCIOLOGIEI ECONOMICE CU ŞTIINŢELE SOCIO-UMANE

Introducere la tema tratată: Sociologia economică este o ramură a sociologiei, aflată la intersecţia obiectelor de studiu ale economiei şi sociologiei.

Obiectivul temei: se urmăreşte evidenţierea locului pe care-l ocupă sociologia

economică în ansamblul ştiinţelor. Concepte cheie tratate în această temă: economie politică, sistemul

ştiinţelor economice, psihologia şi disciplinele de graniţă, alte discipline socio-umane (etica, morala, religia, antropologia).

Rezumatul temei tratate 2.1. Relaţia cu economia politică şi sistemul ştiinţelor economice

Sistemele teoretice din sociologia economică pot fi clasificate, după Alin Teodorescu,5 în:

� sisteme în care variabilele economice sunt independente, generatoare de forme şi relaţii sociale (vezi lucrările şi studiile unor economişti şi sociologi, precum Karl Marx, Werner Sombart, Vilfredo Pareto, Max Weber, Talcott Parsons, Henri H. Stahl);

� sisteme în care variabilele economice sunt dependente, economia find produsă de structuri: sociale, studiate dintr-o anumită perspectivă (de exemplu, sociologismul lui Emile Durkheim); biologice (organicismul lui Herber Spencer) sau geoclimatice (antropogeografismul). În acelaşi timp, sistemele teoetice ale economiei politice pot avea ca premise:

5 Op. cit., p. 577 – 578 (selectiv)

Page 10: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

10

a) propria structură productivă, studiată de K. Marx în lucrarea sa fundamentală, “Capitalul” (vol. I, cartea a II-a, cap. al XX-lea);

b) comportamentul individual al oamenilor, studiat de doctirna economică marginalistă;

c) structurile sociale supraindividuale (organizaţiile, clasele) şi înclinaţiile psihosociale ale omului, studiate de economistul John Maynard Keynes.

Vă rugăm să studiaţi şi să comentaţi următorul text: “Sociologia este profund înrudită şi legată de două ştiinţe sociale – economia politică şi politica, de două grupe de ştiinţe sociale – ştiinţele economice şi ştiinţele politice. Cercetările şi concluziile sociologice se întemeiază pe cercetările economice, în primul rând şi se finalizează în propuneri politice. … Fără producţia şi reproducţia celor necesare traiului, existenţa socială nu poate continua. Aceasta nu înseamnă că voinţa socială se reduce numai la viaţa materială, este mult mai vastă, mai complexă, mai multilaterală, dar raporturile de producţie formează nucleul, miezul tuturor relaţiilor sociale de toate felurile… Pe de altă parte, depăşind planul cunoaşterii şi abordând domeniul vieţii sociale, este un fapt recunoscut că orice intervenţie radicală în viaţa socială, presupune, în primul rând, acţiunea în economie, în infrastructura economică”6.

2.2. Relaţia cu psihologia şi disciplinele de graniţă respective Psihologia studiază relaţia individului cu sine însăşi, economia - relaţiile

economice din societate, iar ramura de graniţă constituită din acestea - psihologia economică, are ca obiect de studiu comportamentul economic al indivizilor. În 1895, un psiholog francez clasic, Gustave le Bon punea bazele teoriei despre comportamentul social, în lucrarea sa, tradusă abia după cca 100 de ani la noi, "Psihologia mulţimilor", una din primele lucrări de psihologie socială.

Prima lucrare de psihologie economică, intitulată "Psychologie economique", care a apărut la Paris, în Editura Alcan, în două volume în 1902, o datorăm celebrului psiholog francez, Gabriel Tarde. În 1918, într-o exegeză asupra aceleiaşi discipline7, un alt psiholog francez nota: "Mişcarea psihologică trebuie să modifice tendinţele, metodele şi chiar obiectul însuşi al ştiinţei economice. Economia încetează tot mai mult să fie o ştiinţă obiectivă a avuţiei şi devine studiul direcţiilor activităţii oamenilor pentru realizarea reciprocă a cerinţelor lor".

Conform opiniilor prof. Mihail Cernea8, în primele două decenii ale secolului trecut, "dominantă în evoluţia psihologiei economice a fost tendinţa, principial eronată de a absorbi economia în psihologie (…), ceea ce a blocat drumul dezvoltării acestei discipline. Extragem de aici un avertisment sever şi pentru anumite tendinţe subiectiviste mai recente (G.H. Mead ş.a.), de psihologizare a interpretării economicului. Evoluţia

6 Miron Constantinescu – Introducere în sociologie, note de curs, partea I şi a II-a, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1974, p. 25 7 Maurice Roche-Augussol - La psychologie economique chez les anglo-americains, Montpellier, 1918, p. 19 8 Mihail Cernea - Sociologie, psihologie economică şi conştiinţă economică, în Sociologia dezvoltării - contribuţii româneşti la al VI-lea Congres internaţional de sociologie de la Evian, 1966, în Teorie şi metodă în ştiinţele sociale, vol. IV, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 134

Page 11: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

11

cunoaşterii a respins ca nelegitimă ştiinţific, tendinţa de a construi o economie psihologică, confirmând în schimb ca justificat şi fecund interesul pentru studiul psihologiei comportamentelor economice de masă".

În 1964, prof. Pierre Louis Reynaud9 definea psihologia economică drept "studiul economiei, abordată în ceea ce priveşte aspectul ei subiectiv…, tratând problemele subiective puse de activitatea de creare a avuţiilor, utilizând conceptele şi metodele psihologiei şi ale economiei moderne, a căror sinteză o face, provocând, la nevoie, depăşirea lor prin descoperirea unor noţiuni şi metode originale.

În 1966, prof. Mihail Cernea10 nota că "dintre faptele de conştiinţă care influenţează comportamentul economic al oamenilor sunt laute în considerare, unilateral, doar cele care se situează pe palierul inferior al conştiinţei, palierul psihologic, constituit mai mult sau mai puţin spontan… Psihologia economică, ca disciplină, cel puţin aşa cum se manifestă în unele lucrări, nu abordează diferenţiat latura subiectivă a conduitei economice a diferitelor clase sau grupuri sociale, ci, tratează tipuri (neclasiale) de comportament. Aportul ei în cunoaşterea economică este, de aceea, în mod corespunzător limitat".

Între sociologia economică şi etică există legături care iau în considerare corectitudinea raportată la norme juridice şi cutume tradiţionale, în care oamenii desfăşoară activităţi economice. Morala (de la termenul latinesc “mores”=”obiceiuri”) cuprinde regulile de conduită valabile într-o societate sau într-un grup uman, ansamblul normelor de comportament proprii unei societăţi date. Religia reprezintă ansamblul credinţelor şi dogmelor care definesc raportul omului cu sacrul, cu fiinţa supremă, ansamblul practicilor şi riturilor proprii fiecărei credinţe. Cu morala şi cu religia, sociologia economică stabileşte relaţii care explică în ce mod oamenii sunt influenţaţi în activitatea lor economică de normele şi regulile pe care le cuprind aceste discipline socio-umane esenţiale (morala, religia).

Etnologia reprezintă în opinia lui R. Cresswell, "sociologia altor culturi", adică modul de configurare a structurii sociale, regulile de comportament social, modul de a produce şi de a repartiza bunurile, obiceiurile, miturile, instituţiile sociale esenţiale, structura puterii etc. Francezul Claude Levi-Strauss înţelege prin etnologie, antropologia. Există mai multe feluri de antropologie: culturală, economică, socială sau politică. Sociologia economică aduce completări (pe care le presupune analiza activităţii umane în context economic), la obiectele de studiu ale antropologiei şi etnologiei.

În acest fel, ca disciplină de graniţă, de sine stătătoare, sociologia economică este un liant al disciplinelor socioumane citate mai sus, iar activitatea umană constituie, în manierele specifice menţionate, obiectul de analiză al fiecăreia în parte.

2.3. Sociologia economică şi societatea civilă Sensul comun al termenului de societate civilă ne conduce la ideea că aceasta

reprezintă o societate a cetăţenilor. Etimologic, termenul provine din limba latină – “civilis societas”. Principalele sale semnificaţii le datorăm, încă din antichitate, marelui orator roman Cicero. În accepţiunea acestuia, prin societate civilă se desemna nu numai statul sau indivizii, ci şi condiţiile de viaţă ale unei comunităţi politice civilizate, suficient de dezvoltate pentru a cuprinde oraşe cu legi proprii, relaţii sociale, avantajele şi

9 Pierre Louis Reynaud - La psychologie economique, Paris, 1964, pp. 6-7 10 Mihail Cernea- Op.cit., p.135

Page 12: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

12

libertăţile unei vieţi civile. Acad. Paul Mircea Cosmovici subliniază că “societatea civilă este un element constitutiv al sistemului democratic...Conceptul de “societate civilă” nu poate fi însă definit cu uşurinţă, şi nu este de mirare că, pentru unii, este un concept paradoxal, care se conturează în diferite moduri în cadrul raporturilor dintre stat şi societate... Există două interpretări diferite ale conceptului şi anume, o interpretare negativă în sensul că “societatea civilă” implică o limitare a puterilor statului, împiedicarea acestuia de a reglementa ansamblul activităţii sociale, de a monopoliza iniţiativele şi talentele care se manifestă în societate. Într-o interpretare pozitivă se pune accentul pe instituirea în cadrul societăţii a unor centre care pot constitui un releu al opiniei publice, dar şi un instrument de presiune împotriva puterilor publice11. Apreciem ca deosebit de relevante trăsaturile caracteristice ale unei “societăţi civile”, nominalizate de acad. P. M. Cosmovici: economia de piaţă care, sub aspectul ce interesează aici, descentralizează deciziile economice şi crează largi posibilităţi de acţiune şi de informare în cadrul societăţii civile; autonomia mijloacelor de informare şi de comunicare, ţinând seama că într-un regim democratic este necesară independenţa efectivă a acestora, atât faţă de guvernanţi, cât şi faţă de grupurile de interese particulare; centrele cu competenţe independente faţă de stat, care au posibilitatea de a aprecia problemele politice şi acţiunile puterilor publice sub diferite aspecte; de asemenea, o reţea în continuă extindere de asociaţii voluntare în diverse domenii ale vieţii sociale, care permit ca membrii acestor asociaţii să-şi gestioneze propriile afaceri.

Financiarul şi gânditorul George Soros, un aplicant al conceptului, prin intermediul reţelei de fundaţii care-i poartă numele, deschise în 25 de ţări, subliniază că acest “concept universal“ nu şi-a pierdut relevanţa, numai că trebuie regândit, reformulat, prin recunoaşterea faptului că interesul comun trebuie să aibă prioritate faţă de interesele individuale. “După părerea mea, notează Soros într-un studiu de mare profunzime a ideilor - “Ameninţarea capitalismului”, publicat în ianuarie 1997 în “Die Zeit” şi reluat apoi în “The Atlantic Monthly”- “societatea deschisă” poate fi ameninţată şi din partea opusă, de individualismul excesiv, de exagerat de multă competiţie sau de prea puţină cooperare... Teoria economică riscă să devină o ideologie ostilă “societăţii deschise”, din cauza premisei că ar exista cunoaştere perfectă - ceea ce la început s-a afirmat deschis, iar apoi s-a travestit în mijloc ideologic”12. Apreciem că societatea civilă este un subiect care ar trebui dezbătut cât mai larg la noi în această perioadă. Existenţa societăţii civile este o dovadă a maturizării economice şi social-democratice a cetăţenilor societăţii respective. Astfel, pe lângă puterea statului, trebuie să existe o societate civilă activă şi suficient de consolidată. Aceasta face posibil ca puterea în societate să fie scoasă de sub monopolul statului şi translatată către structuri neguvernamentale. Este vorba de un proces mult mai larg, prin care centrele de putere din afara controlului de stat sunt progresiv întârite.

Principiile de construcţie a unei societăţi deschise implică astăzi, conform regulilor Institutului pentru o Societate Deschisă, cu sediul la New York, ca necesitatea şi oportunitatea de a obţine sprijin să fie echitabilă şi deschisă tuturor şi nu restrânsă sau parţial restrânsă la un grup de presiune. Prima încercare a lui George Soros de a susţine

11 apud “România 2020”, sub egida Academiei Române şi a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Editura Conspress, Bucureşti, 1998, p. 285-286 12 George Soros - Ameninţarea capitalismului, în “22 plus”, supliment al revistei 22, nr. 44, 4 martie 1997, p. 2

Page 13: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

13

edificarea societăţii deschise, într-o societate închisă, totalitară, a fost înfiinţarea unei fundaţii care-i purta numele în Africa de Sud, în 1979, pe vremea regimului de apartheid (evident, încercarea s-a constituit într-un eşec). Iată ce mărturiseşte “experimentatorul”: “Recunosc faptul că o “societate deschisă” este o formă mai evoluată, mai sofisticată de organizare socială decât o “societate închisă” (fiindcă în “societatea închisă” n-avem decât un şablon impus societăţii, în timp ce în “societatea deschisă” fiecare cetăţean are nu numai permisiunea, ci şi obligaţia să gândească pentru sine). După insuccesul din Africa de Sud, George Soros şi-a îndreptat atenţia spre ţările central şi est europene, în 1984 înfiinţând fundaţia din Ungaria, apoi în 1987 - fundaţia din fosta Uniunea Sovietică, 1988 – din Polonia, 1990 - Bulgaria, Estonia, Lituania, România (filiala din Cluj Napoca) şi Ucraina; în 1991 s-a constituit fundaţia din Iugoslavia; 1992 - din Albania, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Cehia, Letonia, Macedonia, Moldova, Slovacia şi Slovenia; 1993 - Kazahstan, Kîrghîzstan şi, din nou, în Africa de Sud; 1994 - Georgia, iar în 1995, chiar în Haiti. În cadrul societăţii deschise pe care o promovează toate aceste 24 de fundaţii, care fac parte din “Open Society Fund”, George Soros respinge liberalismul de tip “laissez-faire”, darvinismul social şi geopolitica. “Fiindcă “societatea deschisă” nu e doar lipsa intervenţiei guvernamentale şi a opresiunii. Este o structură complicată, sofisticată, care poate fi instaurată şi menţinută doar printr-un efort deliberat. Având în vedere că “societatea deschisă” este mai sofisticată decât sistemul pe care-l înlocuieşte şi cere instituţii complexe pentru a supravieţui, o tranziţie rapidă are nevoie de asistenţă externă. Însă combinaţia ideii laissez-faire cu darwinismul social şi realismul geopolitic, care a dominat SUA şi Marea Britanie, n-a lăsat să se devolte speranţa de a avea o asemenea asistenţă. Dacă liderii americani şi britanici ar fi avut o altă concepţie asupra lumii, ei ar fi putut stabili baze ferme pentru o nouă ordine mondială, bazată pe o “societate deschisă globală”. În momentul colapsului Uniunii Sovietice, ONU a avut ocazia de a funcţiona în conformitate cu mandatul său iniţial. Însă, de atunci până acum, această ocazie a fost ratată. Pentru ONU, Bosnia a însemnat ceea ce, în 1936, a fost Abisinia pentru Liga Naţiunilor”.

Societatea deschisă este cadrul în care diferite puncte de vedere privind problemele sociale şi politice pot fi reconciliate şi reprezintă un mod de a trăi împreună şi de a rezolva anumite probleme sociale. Cei ce susţin societatea deschisă afirmă şi perfectibilitatea acesteia, cred în libertatea de expresie şi comentează liber criteriile de stabilire a ceea ce este bun sau adevarat. Unul din oamenii politici de nuanţă democrat-creştină, dar şi teoretician al perfectibilităţii societăţii civile, fostul preşedinte al Venezuelei, Rafael Caldera, declara: “Nu suntem determinişti, nu credem în fatalitatea destinului. Recunoaştem influenţa pe care factorii naturali, geografici, rasiali, economici, culturali o exercită asupra vieţii popoarelor, influenţă mai mare sau mai mică potrivit circumstanţelor. Dar, credem că omul şi societatea - constituită din oameni - au, în ultimă instanţă, capacitatea de a hotărî asupra propriului destin, de a acţiona transformând circumstanţele şi realitatea. Astfel că, pentru noi, societatea nu constituie un fapt în faţa căruia trebuie să ne supunem total şi inert, ci o realitate pe care avem posibilitatea şi datoria să o transformăm, în sensul de a o perfecţiona”13.

Este important să înţelegem în fiecare moment ce este societatea civilă, care îi sunt binefacerile şi limitele, cum îşi poate păstra sau pierde vitalitatea. Societatea civilă

13 Rafael Caldera - Specificitatea democraţiei creştine, traducere de Doina Lascu, Editura Progresul Românesc SA, Bucureşti, 1992, p. 65

Page 14: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

14

nu poate să apară decât ca un produs al activităţii cetăţenilor, care se organizează şi acţionează liber. Se apreciază astăzi tot mai mult că societatea civilă este esenţială pentru succesul economic şi politic. Există însă un risc în actuala popularitate a societăţii civile: ea poate fi “confiscată” de stat sau de sectorul privat. Societăţile contemporane edifică societatea civilă de secole sau decenii întregi. Statele central şi est-europene, foste comuniste, deci totalitare, au început procesul acesta cu mult timp înaintea ţării noastre. Prin amploarea şi efectele revoluţiilor de la Berlin (1953) şi din Ungaria (l956), ale “primăverii” de la Praga (din 1968), ale Cartei 77 din Cehoslovacia şi ale mişcării Solidaritatea din Polonia (după 1981), putem aprecia, că toate aceste evenimente au fost şi rodul unei societăţi civile în curs de structurare în statele respective. Datorită represiunii dictaturii totalitare din România, cu excepţia mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1978) şi Braşov (1984) şi a unor dizidenţe sporadice şi individuale ale unor intelectuali români, societatea civilă românească era foarte puţin structurată în decembrie 1989, aproape lipsea. Iată, de altfel, ce notează legat de acest aspect acad. P.M. Cosmovici14: “Trebuie reţinut însă că România a suferit înainte de 1989, cea mai cumplită distatură comunistă. Nu au existat premise pentru apariţia şi dezvoltarea unei societăţi civile. Nici condiţii ca acelea din Polonia - unde Solidaritatea a deschis un nou capitol în istoria Europei răsăritene, datorită declinului autorităţii partidului conservator şi creşterii voinţei populare - şi nici ca în Cehoslovacia - în care după “Primăvara de la Praga” s-a născut opţiunea politică a Cartei 77 anticipând o nouă formă a politicii caracteristică ideologiei postcomuniste, ce îşi găseşte expresia în societatea civilă. Chiar şi în Ungaria, dizidenţa nu a fost supusă unui regim de foarte mare severitate, astfel ca, în anii ‘80, Ungaria părea cea mai avansată ţară din blocul sovietic sub aspectul liberalizării pe plan intern”.

Prin înlăturarea totalitarismului ceauşist s-au creat şi germenii funcţionării societăţii civile. Prin evoluţia acestui fenomen în ţara noastră, s-a reuşit destul de mult implicarea politicului şi subordonarea unor fenomene ale societăţii civile factorilor de decizie administrativă şi, evident politică, atât înainte de alegerile din noiembrie 1996, cât şi după acestea. “Principala noastră sarcină este resuscitarea grabnică a societăţii civile” - notează Stelian Tănase15. “Această operă realizată va produce schimbarea raportului de forţe între cele două elemente aflate în conflict: statul şi societatea civilă. Deocamdată acest raport de forţe este defavorabil societăţii civile. Aici aflăm cauza tuturor eşecurilor procesului demarat în 22 decembrie... Totuşi, asaltul pentru o schimbare a raportului de forţe nu poate să pornescă decât de pe poziţiile deja existente ale societăţii civile”.

Crearea Grupul de Dialog Social în ianuarie 1990, a unor fundaţii precum Fundaţia România de Mâine (1992), s-a produs şi pentru promovarea dezbaterilor pe probleme sociale şi civice. Apariţia mişcărilor civice în România s-a făcut deci cu întârziere. În prezent, cca 3,5% din populaţia României face parte dintr-o structură ONG, iar din partidele politice – cca 2,5 %. Cca 1/5 din totalul membrilor ONG sunt recrutaţi din rândul voluntarilor, care participă la activităţile acestora. Peste 2/3 din totalul ONG-urilor dispun de personal remunerat, în timp ce aproape 1/3 îşi desfăşoară activitatea fără salariaţi, numai cu colaboratori şi voluntari. Voluntariatul îi ajută pe cetăţeni să fie activi şi dă un sens vieţii lor. Peste jumătate din voluntari sunt bărbaţi, situaţi în majoritate în

14 * * * - “România 2020”, p. 287 15 Stelian Tănase - Societatea civilă românească şi violenţa, în Agora, vol. IV, nr. 3, iulie-septembrie 1991, p. 27

Page 15: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

15

eşantionul de vârsta 30-55 ani şi desfăşoară aceste activităţi pentru ajutorarea semenilor sau conservarea mediului. În ceea ce priveşte motivele înscrierii într-o ONG, predomină cel al obţinerii unor ajutoare sau a altor facilităţi şi abia după aceea, apărarea intereselor de grup; între celelalte motive, care determină înscrierea într-o asociaţie se numără nevoia de comunicare, nevoia unei protecţii sociale, nevoia de a desfăşura o activitate utilă, dorinţa de a-i ajuta pe alţii sau persuasiunea unor prieteni. Motivele pentru care cetăţenii români nu doresc să se înscrie într-o ONG sunt: lipsa lor de interes, lipsa de timp, lipsa unei propuneri în acest sens şi lipsa de încredere în ONG-uri. Relaţia guvernare - democraţie - societate civilă pare a fi cea care contribuie la structurarea actuală a societăţii civile, influenţată evident de instituţiile oficiale ale statului, pe de o parte, dar şi de procesul propriu de formare, pe de altă parte. În cadrul relaţiei sus-amintite, rolul ONG-urilor este acela de a promova adevărul, de a acţiona ca medici spirituali ai societăţii. În celelalte ţări din Europa de est, mişcările civice au evoluat ca grupuri instituţionale, care joacă un rol de propunere, de evaluare, de implementare a politicilor guvernamentale, acoperind întregul spectru politic. Acest rol de punte între populaţie şi administraţia publică, între asociaţiile profesionale şi puterea politică este tocmai ceea ce mişcările civice au neglijat cel mai mult la noi în ţară. Încercând eliminarea acestor cauze şi evitarea greşelilor produse de ele, soarta relaţiei guvernare – democraţie - societate civilă ar putea să se schimbe în favoarea ultimei verigi, aşezând-o la locul ce i se cuvine în mecanismul social. În multe cazuri, relaţia guvernare – democraţie –societate civilă, trebuie înţeleasă ca funcţionând nu numai la nivel naţional, ci şi internaţional şi, mai ales, regional. Îmbunătăţirea stării generale a societăţii respective, asigurarea cadrului juridic şi instituţional pentru promovarea egală a drepturilor şi libertăţilor omului, a participării acestuia la activităţile obişnuite sunt elemente indispensabile ale funcţionării trinomului guvernare – democraţie – societate civilă. Analizând şi explicând activitatea oamenilor în câmpul economic şi social, sociologia economică este chemată să contribuie mai mult şi mai eficient la înţelegerea aspiraţiilor şi acţunilor umane în cadrul societăţii civile.

Principiile de construcţie a unei societăţi deschise implică astăzi, conform regulilor Institutului pentru o Societate Deschisă, cu sediul la New York, ca necesitatea şi oportunitatea de a obţine sprijin să fie echitabilă şi deschisă tuturor şi nu restrânsă sau parţial restrânsă la un grup de presiune. Prima încercare a lui George Soros de a susţine edificarea societăţii deschise, într-o societate închisă, totalitară, a fost înfiinţarea unei fundaţii care-i purta numele în Africa de Sud, în 1979, pe vremea regimului de apartheid (evident, încercarea s-a constituit într-un eşec). Iată ce mărturiseşte “experimentatorul”: “Recunosc faptul că o “societate deschisă” este o formă mai evoluată, mai sofisticată de organizare socială decât o “societate închisă” (fiindcă în “societatea închisă” n-avem decât un şablon impus societăţii, în timp ce în “societatea deschisă” fiecare cetăţean are nu numai permisiunea, ci şi obligaţia să gândească pentru sine). După insuccesul din Africa de Sud, George Soros şi-a îndreptat atenţia spre ţările central şi est europene, în 1984 înfiinţând fundaţia din Ungaria, apoi în 1987 - fundaţia din fosta Uniunea Sovietică, 1988 – din Polonia, 1990 - Bulgaria, Estonia, Lituania, România (filiala din Cluj Napoca) şi Ucraina; în 1991 s-a constituit fundaţia din Iugoslavia; 1992 - din Albania, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Cehia, Letonia, Macedonia, Moldova, Slovacia şi Slovenia; 1993 - Kazahstan, Kîrghîzstan şi, din nou, în Africa de Sud; 1994 - Georgia, iar în 1995, chiar în Haiti. În cadrul societăţii deschise pe care o promovează toate aceste 24

Page 16: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

16

de fundaţii, care fac parte din “Open Society Fund”, George Soros respinge liberalismul de tip “laissez-faire”, darvinismul social şi geopolitica. “Fiindcă “societatea deschisă” nu e doar lipsa intervenţiei guvernamentale şi a opresiunii. Este o structură complicată, sofisticată, care poate fi instaurată şi menţinută doar printr-un efort deliberat. Având în vedere că “societatea deschisă” este mai sofisticată decât sistemul pe care-l înlocuieşte şi cere instituţii complexe pentru a supravieţui, o tranziţie rapidă are nevoie de asistenţă externă. Însă combinaţia ideii laissez-faire cu darwinismul social şi realismul geopolitic, care a dominat SUA şi Marea Britanie, n-a lăsat să se devolte speranţa de a avea o asemenea asistenţă. Dacă liderii americani şi britanici ar fi avut o altă concepţie asupra lumii, ei ar fi putut stabili baze ferme pentru o nouă ordine mondială, bazată pe o “societate deschisă globală”. În momentul colapsului Uniunii Sovietice, ONU a avut ocazia de a funcţiona în conformitate cu mandatul său iniţial. Însă, de atunci până acum, această ocazie a fost ratată. Pentru ONU, Bosnia a însemnat ceea ce, în 1936, a fost Abisinia pentru Liga Naţiunilor”.

Societatea deschisă este cadrul în care diferite puncte de vedere privind problemele sociale şi politice pot fi reconciliate şi reprezintă un mod de a trăi împreună şi de a rezolva anumite probleme sociale. Cei ce susţin societatea deschisă afirmă şi perfectibilitatea acesteia, cred în libertatea de expresie şi comentează liber criteriile de stabilire a ceea ce este bun sau adevarat. Unul din oamenii politici de nuanţă democrat-creştină, dar şi teoretician al perfectibilităţii societăţii civile, fostul preşedinte al Venezuelei, Rafael Caldera, declara: “Nu suntem determinişti, nu credem în fatalitatea destinului. Recunoaştem influenţa pe care factorii naturali, geografici, rasiali, economici, culturali o exercită asupra vieţii popoarelor, influenţă mai mare sau mai mică potrivit circumstanţelor. Dar, credem că omul şi societatea - constituită din oameni - au, în ultimă instanţă, capacitatea de a hotărî asupra propriului destin, de a acţiona transformând circumstanţele şi realitatea. Astfel că, pentru noi, societatea nu constituie un fapt în faţa căruia trebuie să ne supunem total şi inert, ci o realitate pe care avem posibilitatea şi datoria să o transformăm, în sensul de a o perfecţiona”16.

Este important să înţelegem în fiecare moment ce este societatea civilă, care îi sunt binefacerile şi limitele, cum îşi poate păstra sau pierde vitalitatea. Societatea civilă nu poate să apară decât ca un produs al activităţii cetăţenilor, care se organizează şi acţionează liber. Se apreciază astăzi tot mai mult că societatea civilă este esenţială pentru succesul economic şi politic. Există însă un risc în actuala popularitate a societăţii civile: ea poate fi “confiscată” de stat sau de sectorul privat. Societăţile contemporane edifică societatea civilă de secole sau decenii întregi. Statele central şi est-europene, foste comuniste, deci totalitare, au început procesul acesta cu mult timp înaintea ţării noastre. Prin amploarea şi efectele revoluţiilor de la Berlin (1953) şi din Ungaria (l956), ale “primăverii” de la Praga (din 1968), ale Cartei 77 din Cehoslovacia şi ale mişcării Solidaritatea din Polonia (după 1981), putem aprecia, că toate aceste evenimente au fost şi rodul unei societăţi civile în curs de structurare în statele respective. Datorită represiunii dictaturii totalitare din România, cu excepţia mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1978) şi Braşov (1984) şi a unor dizidenţe sporadice şi individuale ale unor intelectuali români, societatea civilă românească era foarte puţin structurată în decembrie 1989, aproape lipsea. Iată, de altfel, ce notează legat de acest aspect acad. P.M.

16 Rafael Caldera - Specificitatea democraţiei creştine, traducere de Doina Lascu, Editura Progresul Românesc SA, Bucureşti, 1992, p. 65

Page 17: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

17

Cosmovici17: “Trebuie reţinut însă că România a suferit înainte de 1989, cea mai cumplită distatură comunistă. Nu au existat premise pentru apariţia şi dezvoltarea unei societăţi civile. Nici condiţii ca acelea din Polonia - unde Solidaritatea a deschis un nou capitol în istoria Europei răsăritene, datorită declinului autorităţii partidului conservator şi creşterii voinţei populare - şi nici ca în Cehoslovacia - în care după “Primăvara de la Praga” s-a născut opţiunea politică a Cartei 77 anticipând o nouă formă a politicii caracteristică ideologiei postcomuniste, ce îşi găseşte expresia în societatea civilă. Chiar şi în Ungaria, dizidenţa nu a fost supusă unui regim de foarte mare severitate, astfel ca, în anii ‘80, Ungaria părea cea mai avansată ţară din blocul sovietic sub aspectul liberalizării pe plan intern”.

Prin înlăturarea totalitarismului ceauşist s-au creat şi germenii funcţionării societăţii civile. Prin evoluţia acestui fenomen în ţara noastră, s-a reuşit destul de mult implicarea politicului şi subordonarea unor fenomene ale societăţii civile factorilor de decizie administrativă şi, evident politică, atât înainte de alegerile din noiembrie 1996, cât şi după acestea. “Principala noastră sarcină este resuscitarea grabnică a societăţii civile” - notează Stelian Tănase18. “Această operă realizată va produce schimbarea raportului de forţe între cele două elemente aflate în conflict: statul şi societatea civilă. Deocamdată acest raport de forţe este defavorabil societăţii civile. Aici aflăm cauza tuturor eşecurilor procesului demarat în 22 decembrie... Totuşi, asaltul pentru o schimbare a raportului de forţe nu poate să pornescă decât de pe poziţiile deja existente ale societăţii civile”.

Crearea Grupul de Dialog Social în ianuarie 1990, a unor fundaţii precum Fundaţia România de Mâine (1992), s-a produs şi pentru promovarea dezbaterilor pe probleme sociale şi civice. Apariţia mişcărilor civice în România s-a făcut deci cu întârziere. În prezent, cca 3,5% din populaţia României face parte dintr-o structură ONG, iar din partidele politice – cca 2,5 %. Cca 1/5 din totalul membrilor ONG sunt recrutaţi din rândul voluntarilor, care participă la activităţile acestora. Peste 2/3 din totalul ONG-urilor dispun de personal remunerat, în timp ce aproape 1/3 îşi desfăşoară activitatea fără salariaţi, numai cu colaboratori şi voluntari. Voluntariatul îi ajută pe cetăţeni să fie activi şi dă un sens vieţii lor. Peste jumătate din voluntari sunt bărbaţi, situaţi în majoritate în eşantionul de vârsta 30-55 ani şi desfăşoară aceste activităţi pentru ajutorarea semenilor sau conservarea mediului. În ceea ce priveşte motivele înscrierii într-o ONG, predomină cel al obţinerii unor ajutoare sau a altor facilităţi şi abia după aceea, apărarea intereselor de grup; între celelalte motive, care determină înscrierea într-o asociaţie se numără nevoia de comunicare, nevoia unei protecţii sociale, nevoia de a desfăşura o activitate utilă, dorinţa de a-i ajuta pe alţii sau persuasiunea unor prieteni. Motivele pentru care cetăţenii români nu doresc să se înscrie într-o ONG sunt: lipsa lor de interes, lipsa de timp, lipsa unei propuneri în acest sens şi lipsa de încredere în ONG-uri. Relaţia guvernare - democraţie - societate civilă pare a fi cea care contribuie la structurarea actuală a societăţii civile, influenţată evident de instituţiile oficiale ale statului, pe de o parte, dar şi de procesul propriu de formare, pe de altă parte. În cadrul relaţiei sus-amintite, rolul ONG-urilor este acela de a promova adevărul, de a acţiona ca medici spirituali ai societăţii. În celelalte ţări din Europa de est, mişcările civice au evoluat ca grupuri instituţionale, care joacă un rol de propunere, de evaluare, de implementare a

17 * * * - “România 2020”, p. 287 18 Stelian Tănase - Societatea civilă românească şi violenţa, în Agora, vol. IV, nr. 3, iulie-septembrie 1991, p. 27

Page 18: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

18

politicilor guvernamentale, acoperind întregul spectru politic. Acest rol de punte între populaţie şi administraţia publică, între asociaţiile profesionale şi puterea politică este tocmai ceea ce mişcările civice au neglijat cel mai mult la noi în ţară. Încercând eliminarea acestor cauze şi evitarea greşelilor produse de ele, soarta relaţiei guvernare – democraţie - societate civilă ar putea să se schimbe în favoarea ultimei verigi, aşezând-o la locul ce i se cuvine în mecanismul social. În multe cazuri, relaţia guvernare – democraţie –societate civilă, trebuie înţeleasă ca funcţionând nu numai la nivel naţional, ci şi internaţional şi, mai ales, regional. Îmbunătăţirea stării generale a societăţii respective, asigurarea cadrului juridic şi instituţional pentru promovarea egală a drepturilor şi libertăţilor omului, a participării acestuia la activităţile obişnuite sunt elemente indispensabile ale funcţionării trinomului guvernare – democraţie – societate civilă. Analizând şi explicând activitatea oamenilor în câmpul economic şi social, sociologia economică este chemată să contribuie mai mult şi mai eficient la înţelegerea aspiraţiilor şi acţunilor umane în cadrul societăţii civile. Teste pentru autoevaluare la tema tratată – alegeţi răspunsul eronat:

1. În 1895, un psiholog francez clasic, Gustave le Bon punea bazele teoriei despre comportamentul social, în lucrarea sa:

a) “Psihologia mulţimilor”; b) “Psihologia socio-economică”, una din primele lucrări de psihologie

socială; c) una dn cele două lucrări a fost tradusă abia după cca 100 de ani la noi.

2. Prima lucrare de psihologie economică, intitulată "Psychologie economique", a

apărut la Paris, în Editura Alcan, în două volume în: a) 1902; b) 1922; c) nici unul din ani nu este corect.

Răspunsuri la testele de autoevaluare:1.b,c; 2.b, c.

Subiecte pentru teme de casă, referate sau studii de caz:

- Relaţiile sociologiei economice cu ştiinţele socio-umane; - Piramida ştiinţelor socio-umane; - Economie – sociologie – sociologie economică

Precizări privind tema următoare: tema 3 face o incursiune în istoria

sociologiei economice

Prezentarea temei 3 - REPERE ALE SOCIOLOGIEI ECONOMICE

Introducere la tema tratată: sunt analizate principalele teorii şi doctrine emise în intervalul de timp dintre secolele al XVII-lea şi al XX-lea.

Page 19: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

19

Obiectivul temei: poziţionarea sociologiei economice în câmpul istoric al ştiinţelor

Concepte cheie tratate în această temă: fiziocratism, mercantilism,

liberalism, economie domestică închisă, economia urbană (orăşenească), economie naţională, economie mondială, darvinism social.

Rezumatul temei tratate 3.1. Teorii şi doctrine din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea Fiziocraţii pot fi consideraţi precursorii sociologiei19: ei au arătat pentru prima

oară că fenomenele economice ca şi cele sociale au o regularitate, o desfăşurare obiectivă, fiind independente de voinţa omenească, precum şi faptul că există în societate o ordine naturală după care se conduce viaţa socială, în mod necesar, determinat. Pornind de la considerarea strictă a fenomenelor economice, fiziocraţii şi-au extins deducţiunile până la societate în general, pregătind cercetările sociologiei de mai târziu.

Contemporani cu fiziocraţii, a căror paradigmă ştiinţifică era pământul, mercantiliştii au promovat ca paradigmă – banul şi rolul economic şi social al acestuia.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Adam Smith, primul mare economist clasic lansa, în una din cele mai importante lucrări ale sale şi ale gândirii economice – “Avuţia naţiunilor“ (1776) - conceptul de om economic. Astăzi20, s-a uitat faptul esenţial că el a scris nu numai “Avuţia naţiunilor”, în care porneşte de la ipoteza că omul ar fi strict individualist şi egoist, ci şi o a doua mare lucrare, de care era foarte mândru: “Teoria sentimentelor morale”, care are alt punct de plecare: profund umanist, moral şi altruist…prin care Adam Smith întregea analiza făcută lumii. [Astăzi], declarându-se ipoteza lui din “Avuţie” drept singura bază de desfăşurare a activităţii în societate, se poate promova mai uşor un soi de darvinism social, folositor unora, dar dăunător marii majorităţi a populaţiei, prin care statului îi mai rămâne doar rolul să guverneze acumularea primitivă a capitalului şi goana după profit, oamenii comportându-se unii faţă de alţii, aşa cum spuneau anticii, ca lupii. Adam Smith a formulat primul teoria capitalului şi a acumulării. El înţelege prin capital - partea de la care se aşteaptă un venit. “Venitul brut al locuitorilor unei ţări cuprinde produsul total anual al pământului şi muncii lor, iar venitul net, ceea ce ne rămâne după ce se scad cheltuielile de întreţinere, mai întâi a capitalului fix, apoi a celui circulant....”. Acumularea de capital şi de bunuri permite reluarea activităţii respective la un nivel superior. Tot Smith este autorul teoriei diviziunii muncii între naţiuni, a comerţului între ţări şi a avantajului absolut, dat de condiţiile naturale diferite de existenţă şi de aprovizionare cu materii prime, la fabricarea produsului respectiv.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Adam Smith, primul mare economist clasic lansa, în una din cele mai importante lucrări ale sale şi ale gândirii economice – “Avuţia naţiunilor“ (1776) - conceptul de om economic. “Astăzi21, s-a uitat faptul esenţial că el a scris nu numai “Avuţia naţiunilor”, în care porneşte de la ipoteza că omul ar fi strict individualist şi egoist, ci şi o a doua mare lucrare, de care era foarte mândru:

19 Mihai Ralea – Introducere în sociologie, Casa Şcoalelor, 1944, p. 9 20 Nicolae N. Constantinescu – Op. cit., p. 9 21Nicolae N. Constantinescu – Reformă şi redresare economică, Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 9

Page 20: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

20

“Teoria sentimentelor morale”, care are alt punct de plecare: profund umanist, moral şi altruist…prin care Adam Smith întregea analiza făcută lumii. [Astăzi], declarându-se ipoteza lui din “Avuţie” drept singura bază de desfăşurare a activităţii în societate, se poate promova mai uşor un soi de darvinism social, folositor unora, dar dăunător marii majorităţi a populaţiei, prin care statului îi mai rămâne doar rolul să guverneze acumularea primitivă a capitalului şi goana după profit, oamenii comportându-se unii faţă de alţii, aşa cum spuneau anticii, ca lupii”. David Ricardo (1772-1823) a elaborat prima sa paradigmă economică în lucrarea “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii” (1817): valoarea şi avuţia constituie obiectul economiei politice. El este primul gânditor care prezintă cele trei clase ale societăţii: proprietarul de pământ (care obţine renta); arendaşul pământului (obţine profitul); muncitorii (ţăranii), obţin salariul pentru activitatea prestată; distribuţia rentei, a profitul şi a salariului constituie principala problemă în economia politică. Valoarea se deosebeşte de bogăţie. Bogăţia se acumulează şi se stochează în timp ce valoarea este un produs al muncii omului. A doua paradigmă a lui Ricardo se referă la impozite. Cele patru maxime fundamentale referitoare la impozite sunt: a) supuşii să contribuie la susţinerea statului în conformitate cu posibilităţile lor; b) impozitele să fie sigure, nu arbitrale; c) impozitul să fie convenabil; d) să fie cât mai mic posibil. D. Ricardo a mai gândit la rolul maşinismului în economie, precum şi la teoria avantajelor relative - condiţiile sociale diferite în care se produce o marfă, precum şi partea de muncă umană încorporată în acea marfă. În paralel cu liberalismul economic, de-a lungul secolului al XIX-lea s-au dezvoltat şi alte teorii economice, dintre care cele mai importante au fost: socialismul utopic, marxismul şi protecţionismul. Reprezentanţii socialismului utopic susţineau dezvoltarea egală, accesul egal al tuturor oamenilor la valorile create. Celebre utopii creaseră filosoful idealist antic Platon, autorul lucrării “Republica” şi Thomaso Campanella, autorul lucrării “Cetatea soarelui”. Cei mai cunoscuţi socialişti utopici au fost Saint Simon, Pierre Proudhomme, Charles Fourrier şi Robert Owen. Toţi aceştia au propus, pornind de la principiile liberalismului clasic, societăţi socialiste, egalitariste, care să asigure oamenilor libera dezvoltare a facultăţilor lor şi care să aplice principiul de repartiţie - de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă. Pe terenul socialismului utopic, al economiei politice engleze, propulsată de filosofia clasică germană, a apărut doctrina marxistă, care propunea dezvoltarea societăţii pe principiile strictei planificări a evoluţiei acesteia. Liberalismul a fost dezvoltat şi de Thomas Robert Malthus (1766-1834), un prelat englez, care a scris la 1820 - “Principii de economie politică”. Malthus considera economia, drept o ştiinţă esenţialmente practică şi aplicabilă la treburile obişnuite ale vieţii oamenilor. Pentru el avuţia reprezintă obiectele materiale necesare, utile sau plăcute omului, avuţia naţională fiind dată de munca productivă şi serviciile oferite de cetăţeni, iar renta reprezintă un venit justificat pentru posesorul pământului.

Dintre adepţii protecţionismului, îl cităm pe germanul Fr. List (1779-1846), al cărui concept principal este cel de naţionalitate, ca verigă între individ şi omenire. Criticând bagajul teoretic acumulat până la el, List numeşte economia politică - o ştiinţă experimentală, iar adevărata economie politică - o ştiinţă economică a naţiunii, pe care o numeşte “sistemul organic naţional de economie politică”. Astfel, economia realizează

Page 21: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

21

legătura între toate forţele productive ale naţiunii. Ea garantează nu numai posesiunea, ci şi sporirea valorilor, înlocuirea acestora, dezvoltarea lor progresivă. Teoria forţelor productive ale naţiunii reprezintă “reacţia chimică” a spiritualităţii germane la ideile economiei liberale vehiculate în epocă şi pune accentul pe importanţa specificului naţional în evoluţia economică.

3.2. Teorii şi doctrine din secolul al XIX-lea Economiştii germani domină prima parte a secolului al XIX-lea în teoria

economică. Pornind de la criteriul schimbului, R. Hildebrand a propus trei tipuri de economii: economia fără schimb, economia cu monedă şi economia cu credit. Elaborându-şi al său sistem al economiei naţionale, Friedrich List a clasificat patru tipuri de economii: pastorală, agricolă, agricolă-manufacturieră şi manufacturieră. Iar Karl Bucher, la rândul său, a propus patru stadii:

- economia domestică închisă (casnică sau familială), în care nu există decât producţie personală; economia nu cunoaşte schimbul, bunurile se consumă chiar de producător. Ea există la noi într-o anumită măsură în gospodăriile ţărăneşti22: de pildă, îmbrăcămintea lucrată de ai casei din cânepa sau lâna produsă în gospodărie şi purtată de familie. Se produce personal şi se consumă chiar de producători;

- economia urbană (orăşenească), în care producţia se face pentru clienţi, adică schimbul se face direct, bunurile trec nemijlocit de la prodcuător la consumator. Ea se întâlneşte şi la noi, la meseriaşii care lucrează la comandă (încălţăminte, mobilă etc.) şi care cedează direct, fără intermediari, producţia lor clienţilor;

- economia naţională, în care se produce marfă, adică bunuri de circulaţie. Bunurile trec de la producător la intermediar, până ajung la consumator. Aceasta presupune libertatea comerţului, chiar liberul schimb;

- economia mondială, în care producţia se realizează într-o ţară, iar prin comerţul internaţional ajunge să se consume în altă ţară. Aşa sunt toate mărfurile pe care le cumpărăm din străinătate. Ţara noastră cunoaşte toate patru formele în acelaşi timp. Ele nu arată numai patru forme de relaţii economice, ci, patru cercuri sociale de manifestare. Prima se manifestă în familie, adoua într-o localitate (sat sau oraş), a treia în sânul unei naţiuni, a patra între mai multe naţiuni. Deuvoltarea economică se petrece deci şi aici în funcţie de dezvoltarea formelor sociale. De aceea, activităţile economice au, ca orice fenomen social, în mare parte un caracter tradiţional şi obligatoriu.

Darvinismul social23 este un curent sociologic apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care încearcă să explice dezvoltarea socială şi raporturile dintre oameni prin extinderea mecanică asupra vieţii sociale a legilor biologice ale luptei pentru existenţă şi ale selecţiei naturale, descoperite de Darwin în lumea plantelor şi animalelor. Darvinismul social neagă legitatea obiectivă specifică a dezvoltării societăţii şi încearcă, pe această bază, să prezinte capitalismul ca o orânduire conformă naturii şi, prin urmare veşnică.

22 Dimtrie Gusti şi Traian Herseni – Elemente de sociologie, cu aplicaţii la cunoaşterea ţării şi a neamului nostru, Cişinău, 1992, p. 185 - 186 23 R. Sommer şi R. Tomoiagă – Mic dicţionar filosofic, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Politică, 1973, p. 130 – 131 (selectiv)

Page 22: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

22

John Stuart Mill (1806-1873) a pornit de la legătura dintre libertatea economică şi libertatea politică, pe care nu le separa, susţinând că tot ce limitează concurenţa este rău, iar tot ce o extinde e un bine definitiv. A fost un adept al reformelor propunând un program liberal de politică socială prin care sugera două direcţii de reformă: schimbarea repartiţiei, nu a producţiei şi circulaţiei; proprietatea individuală este bună,dacă şi regulile gestionării ei şi ale împărţirii rezultatelor sunt bune. Problema schimbării proprietăţii individuale a fost pusă în contextul calităţii regulilor gestionării, ale repartiţiei, ale rezultatelor vizând condiţiile de trai şi de civilizaţie ale oamenilor. J. S. Mill compară proprietatea colectivă cu proprietatea privată individuală, analizând măsura în care cele două sisteme de proprietate acordă suma cea mai mare de libertate şi de spontaneitate umană. După ce mijloacele de subzistenţă sunt asigurate, nevoia cea mai imperioasă a fiinţei umane este cea de libertate... Intensitatea acestei nevoi sporeşte în loc să se micşoreze, pe măsură ce inteligenţa şi facultăţile morale se dezvoltă. Se înţelege că orice sistem de proprietate, prin care se asigură sporirea bunăstării materiale în detrimentul libertăţii este sortit, mai devreme sau mai târziu, eşecului; În demersul teoretic în problemele proprietăţii şi ale repartiţiei, J. S. Mill pune în discuţie şi problemele viitorului societăţii, oscilând între libertate şi socialism. Contradicţiile, inechităţile, distorsiunile economiei şi societăţii capitaliste l-au condus spre un socialism sui-generis în care problema socială a viitorului ar consta în a concilia cea mai mare libertate de acţiune a individului, cu dreptul tuturor asupra proprietăţii materiilor primite oferite de planetă şi cu participarea tuturor la profiturile muncii în comun.

Leon Walras (1834-1910), profesor de economie politică la Universitatea din Lausanne, a dorit să fie un reformator, care să amelioreze condiţiile sociale, ca urmare a abordării ştiinţifice a mecanismelor economice, făcând distincţie între trei domenii ale ştiinţei economice şi anume: economia pură, economia concurenţială (aplicată) şi economia socială. În lucrarea sa “Teoria matematică a avuţiei sociale” (1883) pune în evidenţă atât distincţia cât şi legătura dintre aceste trei domenii. După L. Walras economia pură studiază în principal fenomenele rezultând din raporturile omului cu bunurile, iar economia socială este acea parte a ştiinţei economice, despre avuţia socială, care tratează repartiţia acestei avuţii între indivizi şi stat şi care recurge la principiul dreptăţii. El arată ca economia pură reprezintă baza economică a economiei sociale, dacă economia concurenţială este lăsată să funcţioneze liber. Astfel, economia concurenţială alocă în aşa fel factorii şi proporţionează valorile de întrebuinţare, încât asigură pentru societate belşug şi bunăstare, în termenii satisfacerii necesităţilor oamenilor de acces la bunuri şi servicii. Practic, el a sugerat teoria bunăstării economice, de mai târziu, care îşi propune să soluţioneze problema optimizării distribuirii veniturilor, în condiţiile asigurării avantajului atât la nivelul individului, cât şi la cel social.

Un fenomen cu profunde cauze şi semnificaţii economice şi sociale este cel al sinuciderii, studiat de sociologi încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Sinuciderea, ca act asocial, a fost semnalată încă din antichitate, primele sinucideri apărând în rândul unor persoane dezaxate nervos sau care consumau prea mult alcool. Cazurile semnalate de sinucideri s-au înmulţit mult în vremea Imperiului Roman, când ar fi apărut şi primele probleme psihice grave. Psihiatrii explică apariţia primilor nebuni prin schimbările survenite în viaţa oamenilor în această perioadă. Sinuciderea este un act condamnat dur de doctrina creştină, care o consideră un mare păcat, deoarece Dumnezeu este cel care ne-a dat viaţa şi tot el este singurul care ne-o poate lua. Doctrina religioasă

Page 23: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

23

apreciază că cei care se sinucid sunt necredincioşi, iar un om care crede în ceva este superior unuia care nu crede în nimic. De aceea, preoţii nu oficiază slujbe de înmormântare persoanelor care şi-au luat singure viaţa.

Cel mai important studiu despre sinucidere, reţinut de istoria sociologiei - “Le suicide. Etude sociologique”, a apărut la Paris, în 1897 şi aparţine lui Emile Durkheim. Acesta a subliniat în studiul său că nu există o legătură cauzală între numărul şi intensitatea stărilor psihopatologice şi numărul sinuciderilor. Durkheim deosebeşte patru tipuri de sinucidere: anomică, egoistă, altruistă şi fatalistă. Iată cum le caracterizează sociologul francez: Sinuciderea anomică (etimologic, “a-nomos” semnifică “fără nume”) este favorizată de situaţiile sociale caracterizate prin: dezintegrarea structurilor normative şi valorice, definirea neclară a scopurilor individuale, conflicte înregistrate între mijloace şi scopuri. Dacă orientarile valorice dominate în societate sunt de tip individualist, sunt favorizate sinuciderile de tip egoist. Pentru sinuciderea altruistă, motivaţia o constitue dorinţa de a face bine altora (de exemplu, prin comiterea unor acte de eroism). Sinuciderea fatalistă se produce ca reacţie la norme prea restrictive, care blochează orice perspectivă individuală (de exemplu, sinuciderea sclavilor).

Fenomenul sinuciderii este influenţat de: a) comunitatea de reşedinţă, fiind mai intens la oraşe, unde relaţiile sociale sunt mai “rarefiate”, decât la sate; b) convingerile religioase, fiind mai pronunţat la liber cugetători, decât la credincioşi; c) mobilitatea socială, iar în acest sens, mobilitatea descendentă favorizează sinuciderea; d) stabilitatea vieţii de familie – s-au înregistrat sinucideri mai frecvente la femeile divorţate, decât la cele căsătorite); e) imitaţia sau contagiunea socială; f) vârsta - sinuciderea creşte ca frecvenţă o dată cu numărul de ani); g) sexul - s-au înregistrat sinucideri mai fecvente la bărbaţi decât la femei, ca act împlinit, dar ca tentativă, sinuciderea este mai frecventă la femei; h) categoria socială căreia îi aparţine sinucigaşul, persoanele defavorizate economic şi social fiind mai mult predispuse; i) perioadele de criză economică, de tranziţie socială sau de război, care, de asemenea, favorizează sinuciderile. Astfel, crizele economice şi sociale determină o stare de instabilitate familială, fiind urmate de creşterea numărului de divorţuri în codiţiile înrăutăţirii statutului economic al familiei. Stările deviante ale societăţii – criza şi opulenţa – produc, la rândul lor, creşteri ale numărului de sinucideri. Exagerarea caracterului competitiv al relaţiilor sociale, provoacă uneori, mai ales la firile slabe, stări de nelinişte, care conduc la sinucidere.

Sinuciderea este un exemplu de comportament deviant, în care factori de mediu, psihologici şi genetici se intercondiţionează, nici unul din ei nefiind suficient singur. Se pare că există factori genetici ce favorizează sinucidere şi care, operează independent sau adiţional, faţă de depresie sau alte psihoze majore. De asemenea, anumite trăsături de personalitate precum: emotivitatea, impulsivitatea, labilitatea, dominanţa afectivităţii, înclină balanţa în favoarea comportamentelor suicidare.

Din punct de vedere social, frecvenţa sinuciderii este mai mare la celibatari decât la căsătoriţi, la văduvi faţă de cei căsătoriţi, la persoanele căsătorite fără copii decât la cele cu copii. Un risc crescut pentru sinucidere îl au, de asemenea, copii proveniţi din două familii diferite, în cazul cărora se crează o atmosferă atipică, datorată supraprotecţiei pe care fiecare părinte o acordă propriilor copii; copiii proveniţi din familii descompuse, fie ca urmare a divorţului, fie prin decesul unuia din părinţi, caz în care copilul rămas fără părinte depinde foarte mult de părintele rămas, care trebuie să

Page 24: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

24

compenseze dragostea celui plecat sau dispărut. Pe de altă parte, condiţiile economice şi socio-culturale ale familiei nu au acelaşi efect asupra tuturor copiilor, ci diferă în raport cu numărul acestora şi cu ordinea naşterii lor. Profesia intervine în măsura în care ea implică un anumit nivel intelectual, precum şi un anumit mod de viaţă. Astfel, în Anglia se produc mai multe sinucideri în clasele superioare şi medii, decât în cele inferioare. În SUA, există o rată foarte ridicată a sinuciderilor în rândul medicilor: 38,5 pentru 100.000 de locuitori, faţă de 13-16 la 100.000 de locuitori, cât reprezintă rata medie a sinuciderilor, în general. La militari, rata sinuciderilor este cu cel putin 25 la sută mai ridicată decât la civili. Diferite studii subliniază că şi coborârea pe scara socială conduce la un risc suicidar crescut. S-a mai constatat că rata sinuciderii la populaţia de religie protestantă este mai ridicată decât la populaţia de religie catolica, iar la populaţia catolică, mai ridicată decât la evrei.

În ultimii zeci de ani s-au manifestat fenomene îngrijorătoare de suicid colectiv, petrecute mai ales în sânul unor secte religioase. Actul suicidar comis simultan de mai multi membri ai aceleiaşi secte a primit ca principală explicaţie, influenţa liderului religios în inducerea sau limitarea dorinţei de moarte. Un posibil rol de încurajare a comportamentului suicidar este atribuit şi factorilor meteorologici, reprezentaţi prin temperatură, presiune atmosferică, umiditate, nebulozitate şi viteza vântului. Dintre aceşti factori, E. Durkheim acorda o mai mare importanţă temperaturii, evidenţiind o relaţie între zilele cu călduri toride şi creşterea numărului de sinucideri în ţările mediteraneene. Alte corelaţii semnificative au mai fost comunicate de către diferiţi autori din Italia, Spania, Marea Britanie, Mongolia şi chiar Japonia, în legătură cu presiunea atmosferică şi, în mai mică măsură cu gradul de umiditate a aerului. S-a constatat, de asemenea, că influenţa factorilor bioclimatici afectează mai mult rata sinuciderilor la populaţia vârstnică.

Sociologii, scriitorii şi psihiatrii cred că sinucigaşul e cel care sfidează absolut tot. Îi sfidează pe cei vii prin renunţarea la o existenţă pe care o socotea nesatisfăcătoare sau intolerabilă. Îi sfidează pe cei morţi, cărora li se alătură cu o grabă de neînţeles24. Sinucigaşul, scriu Philippe Aries şi George Duby în “Istoria vieţii private”, „îl sfidează pe Dumnezeu, deoarece îi contestă propria-i Creaţie şi, de aceea, preoţii consideră că sinuciderea prin spînzurare, ca a lui Iuda Iscarioteanul, e un păcat mortal“.

Vă rugăm să studiaţi şi să comentaţi următorul text: “Progresul şi civilizaţia mea au drept scop îndreptarea relelor şi îmbunătăţirea societăţi omeneşti, iar nu desfiinţarea lor şi întoarcerea la omul sălbatec sau la omul naturii…[Omul trebuie să fie neapărat sociabil], fiindcă numai în contactul cu alţi oameni îşi poate mulţumi aspiraţiunile sufletuuli şi ale intelectului, căci numia în starea socială poate găsi sprijinul necesar la împlinirea trebuinţelor şi dorinţelor sale, numai în viaţa socială se poate lumina şi perfecţiona. Prin schimbul ideilor sale cu acelea ale altor oameni îşi măreşte cercul cunoştinţelor; puterea fiecăruia se adaugă şi se înmulţeşte cu puterile de aceeaşi natură ale celorlalţi şi dobândeşte astfel ceea ce putem numi lucrarea spiritului românesc. Industria şi meşteşugurile, artele, ştiinţele şi literatura, aceste mari şi frumoase producte ale inteligenţei, care suie pe om atât de sus în ordinul moral şi

24 după Simona Suciu şi Claudiu Loghin - Ispita morţii, în Monitorul Expres, 15 septembrie 2004

Page 25: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

25

intelectual, sunt monumente nedestructibile ridicate de lucrarea colectivă a spiritului şi a puterii omeneşti, adică a sociabilităţii”.25

3.3. Teorii şi doctrine din secolul al XX-lea În 1912, Joseph Alois Schumpeter, economist, sociolog şi istoric economic

austriac, susţinea în lucrarea “Teoria evoluţiei economice” că motorul progresului economic este inovaţia, în lipsa căreia economia ar stagna şi s-ar rezuma la un simplu circuit. Inovaţia determină dinamismul şi profitul, ea se află la originea dobânzii şi a creditului. În 1913, în teoria sa asupra ciclurilor, considera inovaţia, cauza explicativă a celor trei mari cicluri economice capitaliste:

� 1787 - 1842: caracterizat de producerea bumbacului, a oţelului şi a maşinilor cu abur;

� 1843 - 1897: căile ferate, forţa aburului; � 1898 - 1937: electricitatea, chimia, automobilul.

Sociologul Werner Sombart deosebea între economia socială şi cea individuală, iar Mihai Ralea a propus patru tipuri de societăţi cu economie specifică în fiecare caz în parte: domestico-religioasă (corespunzătoare economiei comunitare a clanului), juridico-religioasă (corespunzătoare economiei familiale), politică (pentru economia rurală şi urbană) şi economică (corespunzătoare economiei naţionale şi internaţionale). Definiţia sociologică a fenomenului economic trebuie căutată încă, spunea Mihai Ralea26. De exemplu, relaţiile economice de schimb ori de producţie sunt foarte greu posibile între indivizi izolaţi, pentru că funcţiunea economică e eminamente socială.

După F. Simiand, pentru o apreciere individuală, subiectivă, valoarea este o problemă e calitate; preţul unui lucru variază extrem de la individ la individ: unul poate găsi ca cel mai preţios lucru – florile, altul – cărţile, un al treilea – pietrele scumpe. Capriciul subiectiv poate găsi valoarea acolo unde altul nu găseşte nimic. Valoarea economică poate fi măsurată obiectiv, generalizarea, socializarea valorii economice aduce cuantificarea acesteia. Valorile economice, continuă M. Ralea, nu variază după capriciile individuale, dar pot varia după stările de opinie într-un moment dat. Economia clasică greşeşte atunci când consideră că homo economicus este acelaşi în toate timpurile, iar economia este o funcţie eternă, independentă de tipurile sociale în care apare. Relaţiile economice variază în strînsă legătură cu toate celelalte funcţiuni sociale.

În teza sa de doctorat în filosofie la Universitatea din Bucureşti, Traian Herseni27 susţine că economicul (sau civilizaţia) este tot spirit obiectiv, dar în alt gen decât cultura…, sensul economicului nu vine decât de la om, de aceea civilizaţia nu constituie un domeniu de scopuri, ci, un domeniu de mijloace. Civilizaţia ne ajută să trăim, ne măreşte confortul, ne face să fim ceea ce suntem şi ne menţine, cultura merge însă mai departe. Ea constituie adevăratul progres, ea ne indică ceea ce ar trebui să fim şi ajută la treptata îndepărtare a aomului de animalitate, la realizarea omului ca om.

Teste pentru autoevaluare la tema tratată- alelgeţi răspunsul eronat:

25 Ion Ghica – Scrisori, vol. I, p. 123-124, citat după Miron Constantinescu şi colaboratorii – Gândirea sociologică din România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 27 26 Mihai Ralea – Introducere în sociologie, Casa Şcoalelor, 1944, p. 62 – 63 (selectiv) 27 Traian Herseni – Realitatea socială – încercare de ontologie regională, Editura Institutului Social Român, Institutul de Arte Grafice Luceafărul, fără an, p. 102

Page 26: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

26

1. Mercantilismul este a) un curent important al gândirii economice, a cărui paradigmă era

reprezentată de bani; b) considerarea pământului ca principal element economic, productiv; c) politică economică şi curent de gândire economică, apărute în Anglia,

în secolul al XVI–lea.

2. Liberalii sunt primii gânditori care, de pe poziţiile ştiinţei economice au început să:

a) nege ordinea naturală existentă în societate, b) sunt cei care au determinat obiectul ştiinţei economice - cercetarea

cauzei avuţiei individuale şi avuţiei popoarelor; c) sunt primii gânditori economici care au descoperit şi aplicat metoda

concretizării în cercetările pe care le efectuau.

Răspunsuri la testele de autoevaluare: 1.b; 2.c. Subiecte pentru teme de casă, referate sau studii de caz:

- Curentele economice şi sociologia economică; - Curentele sociologice şi sociologia economică; - Teorii ale sociologiei economice în secolul al XX-lea.

Precizări privind tema următoare: se vor analiza principalele concepţii

despre om şi societate

Prezentarea temei 4 - CONCEPŢII DESPRE OM ŞI SOCIETATE

Introducere la tema tratată: omul este cel mai important element de acţiune

socială, care influenţează, prin activitatea sa, palierul economic al societăţii Obiectivul temei: precizarea rolului activităţii umane îm economie şi societate Concepte cheie tratate în această temă: tipologia umană, structura

psihologică a omului, condiţionarea economică şi socială a omului.

Rezumatul temei tratate: 4.1. Tipologia umană - determinări şi caracteristici

Există numeroase tipuri umane obiective, determinate de condiţiile specifice, economice, de mediu şi sociale caracteristice fiecărei societăţi în care omul îşi desfăşoară activitatea sa. Ca atare, există oameni diferiţi în tipuri de economii diferite, în medii diferite şi, respectiv, în societăţi diferite. Economia, mediul şi societatea îşi pun hotărâtor amprenta asupra omului respectiv, care le însufleţeşte şi le dinamizează, în felul acesta formându-se şi modificându-se şi pe sine. Omul este deci produsul economiei, mediului

Page 27: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

27

şi societăţii în care trăieşte, iar, la rândul său, determină şi influenţează hotărâtor prin acţiunile şi ideile sale economia, mediul şi societatea căruia îi este contemporan.

După cum atestă Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei, în ţara noastră există prenume ca: Strugurel (192 de persoane), Portocală (65 de persoane), Ministru (22), Lămîia (18), Poliţia (3), Justiţia (2), Semafor (1)28. În ceea ce priveşte prenumele cele mai comune, Maria ocupă prima poziţie în topul românilor cu 876.690 de persoane înregistrate, urmat de Gheorghe cu 511.721, Elena şi Ioan. Popa este cel mai frecvent nume de familie, întâlnit la 191.938 de persoane.

4.2. Structura psihologică a omului

În general, fiinţa umană este un complex de influenţe şi factori bio-psiho-sociali. Norbert Sillamy29 defineşte structura ca un mod în care părţile unui tot se ordonează între ele. În caest sens, vorbim atât de structura unui edificiu sau a organismului (K. Goldstein), cât şi de structura unui grup social sau a comportamentului (M. Merleau-Ponty). Structura este aceea care îi dă ansamblului unitatea sa şi părţilor valoarea lor, este “forma” unică, nativă şi educată a organizării elementelor care o compun. Structura psihologică ordonează toţi factorii care ţin de personalitatea umană, elementul stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de altă persoană. Fiecare om are particularităţile sale, a căror structură organizată determină personalitatea în cauză. Fiecare om este, totodată, asemănător cu semenii săi, dar şi diferit de ei prin structura unică, irepetabilă în spaţiu şi timp a personalităţii sale. În esenţă, omul este un ansamblu structurat al: dispoziţiilor înnăscute - transmise prin ereditate, condiţionărilor economice şi de mediu şi al dipoziţiilor dobândite – transmise prin educaţie, cultură şi tradiţii.

Ciclurile vieţii reprezintă o succesiune de stadii prin care trece o gospodărie de la formarea sa până la disoluţie. Stadiile sunt caracterizate prin patternuri diferite de consum şi prin variaţia veniturilor, atât din punctul de vedere al mărimii, cât şi structurii. Trecerea de la un stadiu la altul presupune o modificare a structurii gospodăriei şi a relaţiilor dintre membrii acesteia, cum ar fi naşterea unui copil, plecarea acestuia din gospodărie sau dispariţia unuia dintre soţi. R. Wilkes (1995, 1999) arată că în aceste situaţii de tranziţie, de la o etapă a vieţii la alta, au loc realocări ale resurselor gospodăriei, în scopul adaptării la noua situaţie. De asemenea, de-a lungul vieţii patternurile de venit ale gospodăriei variază, ca urmare a schimbărilor în implicarea pe piaţa muncii şi a modificării capacităţilor de câştig. Pete Alcock (1997) relevă faptul că patternul mediu de venit în timpul vieţii are formă de U întors: creşte la adultul tânăr, atinge un platou la adultul de vârstă medie şi scade la bătrâneţe. O etapă a vieţii expusă unui risc ridicat de sărăcie este bătrâneţea. Pensionarea este însoţită de scăderea veniturilor, iar înaintarea în vârstă determină scăderea

28 Lista numelor hilare este mult mai lungă, printre care: Curcă (4.796 de persoane), Bucă (2.996), Flocea (1.728), Păsărică (1.669), Labă (880), Nebunu (850), Bou negru (611), Mortu (581), Sulica (540), Blegu (515), Belibou (507), Găleată (276), Sarcină (255), Puţică (244), Muia (233), Bucilă (228), Pipi (226), Beţivu (219), Sulă (193), Slăbuţu (193), Slănină (186), Roadevin (173), Boubătrân (119), Oasenegre (109), Jegu (95), Bubă (87), Stricatu (80), Nespălatu (70), Găinaţ (61), Pişu (54), Botderaţă (48), Gunoi (41), Muc (29), Regulatu (27), Castron (25), Pierdevară (23), Băţmândru (21), Sfârc (16), Uşăînchisă (10), Pârţan (9), Bulan (7), Pizdelea(7), Curu (6), Acru (6), Bulă (5), Boroboaţă (5), Coi (3), Caca (2), Prostu (1), Hitler (1), Muci (1). 29 Norbert Sillamy – Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Univers Encicopedic, 1996, p. 302

Page 28: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

28

capacităţilor fizice şi creşterea riscului de îmbolnăvire. În aceste condiţii paternul de consum al gospodăriei se modifică. Cresc cheltuielile destinate îngrijirii medicale şi plăţii unei persoane care acorde ajutor în treburile casnice. Scad, în schimb cheltuielile destinate achiziţionării de îmbrăcăminte, aparatură casnică, mobilă, cele destinate călătoriilor şi distracţiilor. Înaintarea în vârstă este însoţită de scăderea veniturilor şi de creşterea cheltuielilor destinate îngrijirii sănătăţii. O atenţie aparte a fost acordată eterogenităţii veniturilor şi consumului la vârsta a treia. Bătrânii nu reprezintă un grup omogen în ceea ce priveşte expunerea faţă de riscul sărăciei. Diferenţele între vârstnici pot fi structurate în funcţie de vârstă şi sex. Cercetările au indicat faptul că „cei mai bătrâni” dintre bătrâni sunt mai săraci deoarece: puţine cupluri mai rămân intacte până la vârste înaintate (după 75 de ani), economiile celor mai în vârstă au fost erodate de inflaţie, cohortele mai tinere au beneficiat de condiţii mai avantajoase de pensionare (formule de calcul al pensiei mai generoase, scheme de asigurare mai bune) (Walker, Hutton, 1988), numărul de femei prezente pe piaţa muncii a fost mai mare la cohortele mai tinere. Femeile vârstnice sunt mai sărace decât bărbaţii vârstnici deoarece multe dintre ele au o pregătire profesională mai slabă şi au lucrat în posturi cu salarii mai mici (Vic George, 1996) sau nu au fost deloc integrate în piaţa muncii. Deci, departe de o constitui un grup omogen, bătrânii sunt expuşi în mod diferit riscului sărăciei. Însă cercetările efectuate au relevat faptul că nu există o omogenitate foarte mare în cadrul etapelor care compun ciclurile vieţii (O’Higgins, Bradshaw, Walker, 1988; Hans–Jürgen Andress, Katia Schulte, 1998). Datele culese de O’Higgins ş.a. arată că în fiecare grupă de gospodării care aparţine unui ciclul al viaţii diferit există gospodării care au venituri suficiente ca se plaseze în quintilele superioare. Factorii pe care îi identifică autorii ca fiind determinanţi pentru variaţia în interiorul fiecărui ciclu al vieţii sunt: poziţia familiei în raport cu piaţa muncii, proprietatea pe care o deţine, starea fizică şi de sănătate, rolul redistributiv al statului. Hans–Jürgen Andress şi Katia Schulte demonstrează că vulnerabilitatea faţă de riscul de intrare în sărăcie în anumite etape ale ciclului vieţii depinde de nivelul de educaţie. Astfel, persoanele cu studii superioare sunt cel mai puţin expuse riscului de sărăcie datorat variaţiei veniturilor şi paternurilor de consum în diferite etape ale viaţii. Riscul maxim pentru această categorie apare la intrarea pe piaţa muncii. În schimb acest risc este crescut pentru persoanele cu pregătire şcolară redusă.

4.3. Condiţionarea economică şi socială a omului Piaţa resurselor umane (piaţa muncii) reprezintă o altă trăsătură specifică a societăţii româneşti actuale. Procesul de restructurare şi transformare a economiei a impus adoptarea unui nou model al pieţii muncii. Odată cu demararea reformei economice, modelul centralizat-planificat a devenit depăşit, învechit, fiind înlocuit de un model nou, caracterizat prin liberalizarea pieţei muncii şi creşterea numărului de angajaţi în sectorul privat, precum şi prin extinderea funcţiilor de reglare ale statului, în ceea ce priveşte utilizarea resurselor umane. Prăbuşirea activităţii economice, mai ales în primii ani ai tranziţiei, a marcat profund piaţa resurselor umane în România. Populaţia activă ocupată a scăzut, ca urmare a declinului producţiei, iar şomajul a crescut până la peste 10% din populaţia activă, estimându-se noi creşteri, cel puţin pe termen scurt, în contextul continuării politicii de

Page 29: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

29

reformă. În prezent, sectorul privat cuprinde aproape 50% din forţa de muncă, dar multe întreprinderi de stat menţin încă un număr supradimensionat de salariaţi.

România dispune de un însemnat potenţial uman, determinat atât cantitativ, cât şi calitativ, compatibil în multe domenii, cu cel din ţările dezvoltate. Efortul general pentru realizarea reformei economice trebuie să conducă la utilizarea resurselor umane la adevăratul lor potenţial, la creşterea finală a calităţii vieţii populaţiei. Vă rugăm să studiaţi şi să comentaţi următoarele texte: “Orice om conştient îşi dă seama că prosperitatea deplină a unui popor nu se poate realiza, la scară istorică, într-un mod spontan, miraculos, ca în basmele orientale străvechi. Cantitatea de fericire a unui popor, ca să spunem aşa, este o funcţie ce depinde de cantitatea de muncă liberă, creatoare, pe care o depune pentru făurirea temeliei destinului său istoric”.30 “Mişcarea şi progresul economic al societăţii trebuie să se producă în folosul ansamblului membrilor ei, mai ales că şi costul acestora le revine inevitabil. Aşa se face că în toate ţările civilizate, guvernele sunt judecate, în primul rând după evoluţia nivelului de trai al populaţiei şi după calitatea mediului. Indiscutabil aceloraşi repere se supune şi justificarea trecerii de la economia de comandă la economia de piaţă în România”.31

Teste pentru autoevaluare la tema tratată – alegeţi răspunsul eronat: 1. Sectoare economice şi sociale - diviziunile cele mai importante ale activităţilor

economice şi sociale sunt: a) sectorul primitiv - grupează activităţile legate de transformarea mediului

specific omului; b) sectorul primar – grupează activităţile legate de transformarea mediului

natural, agricultura, pescuitul, activităţile forestiere; unii autori au inclus şi activităţile extractive (mine), pe care alţii le situează în sectorul secundar;

c) sectorul secundar – cuprinde activităţile industriale; se exclud adesea transporturile din acest sector pentru a le include la servicii.

2. Sistemul economic şi social cuprinde:

a) un ansamblu coerent de instituţii şi mecanisme ale producţiei, consumului şi repartiţiei, precum şi un stil de viaţă, o interpretare generală tradusă în acţiuni ale vieţii sociale, care se bazează pe o ierarhie determinată de valori;

b) modul de clasare a situaţiilor, persoanelor, actelor şi ideilor, de la cele mai apreciate din punct de vedere social, până la cele mai puţin apreciate;

c) un ansamblu coerent de instituţii şi mecanisme economice.

Răspunsuri la testele de autoevaluare: 1.a; 2.b.

Subiecte pentru teme de casă, referate sau studii de caz: - Importanţa tipirilor umane pentru economie şi societate;

30 Gheorghe Trandafir – Sociologia modului de trai, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 127 31 Nicolae N. Constantinescu – Op. cit., p. 93

Page 30: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

30

- Condiţionarea economică a omului; - Condiţionarea socială a omului.

Precizări privind tema următoare: tema 5 prezintă rolul deosebit de

important al comportamentului economic pentru activităţile economice şi sociale.

Prezentarea temei 5 - COMPORTAMENTUL ECONOMIC

Introducere la tema tratată: comportamentul economic reprezintă constanta definitorie a acţiunii umane.

Obiectivul temei: sublinierea rolului comportamentului economic în ansamblul

comportamentului uman. Concepte cheie tratate în această temă: consum, mod de consum, societate

de consum, comportament al consumatorului, factori de influenţare, modele şi metode de măsurare.

Rezumatul temei tratate: 5.1. Concept şi teorii explicative Consumul reprezintă secvenţa ultimă (ciclul fiind: producţie, circulaţie, repartiţie

şi consum) a activităţii economice, care constă în folosirea bunurilor economice (mărfuri sau servicii) de către persoane sau stat, pentru satisfacerea trebuinţelor lor individuale sau colective. Dacă bunul economic este folosit pentru a produce alte bunuri, atunci consumul este productiv, iar dacă este folosit pentru satisfacerea unor trebuinţe personale, este consum final. Consumul este şi un act social, deoarece reflectă tradiţii, sisteme de valori, obişnuinţe, ritualuri. Autoconsumul reprezintă ceea ce consumă individul şi este produs în gospodăria proprie; în special în zonele rurale, autoconsumul constituie un procent, uneori însemnat al consumului total al individului sau familiei respective. Consumul individual sau privat se referă la persoana care foloseşte un bun economic în folosul său. Consumul public este alcătuit mai mult din servicii (precum cele educative, administrative, iluminatul public etc) adresate mai multor persoane sau chiar întregii colectivităţi (societăţi).

Modul de consum exprimă forma pe care o ia consumul într-un anumit moment al evoluţiei economico-sociale, ţinând seama de resursele individuale şi sociale disponibile. Modul de consum reprezintă şi un mod de reflectare a tradiţiilor, obiceiurilor şi culturii unei societăţi, într-un anumit moment al evoluţiei sale.

Venitul obţinut de un individ (persoană fizică) sau de un agent economic (persoană juridică), în urma activităţilor economice şi sociale desfăşurate, poate să fie consumat sau economisit (o parte din economii pot fi, apoi investite). O egalitate economică fundamentală ne spune că: Venitul = Consum + Economisire Înclinaţia spre consum măsoară procentul din venit destinat consumului.

Page 31: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

31

Elisabeta Nicorescu subliniază că soarta producţiei este hotărâtă de consum, că nivelul şi structura repartiţiei influenţează nivelul şi structura consumului, iar schimbul de mărfuri crează o formă specifică de manfestare a trebuinţelor populaţiei, anume cererea de mărfuri32. După opinia noastră, “soarta producţiei” este influenţată direct de capacitatea bunului economic respectiv de a satisface în cea mai înaltă măsură necesităţile şi trebuinţele consumatorului, care, astfel, va prefera să folosească, în repetate rânduri acel bun şi nu altul. Comportamentul reprezintă, după N. Sillamy33, conduita unui subiect luat în considerare într-un timp mediu şi într-o unitate de timp dată. Comportamentul, care depinde atât de individ cât şi de mediu, are întotdeuna un sens. El corespunde căutării unei soluţii sau unui obiect susceptibil să reducă tensiunile şi să satisfacă trebuinţele individului. După H. Pieron, comportamentul desemnează modul de a fi şi de a acţiona al omului, reprezentâtnd o manifestare obiectivă a întregii activităţi umane. Comportamentul consumatorului reprezintă un ansamblu de atitudini care au ca scop satisfacerea – în cel mai înalt grad - a necesităţilor şi trebuinţelor individului în cauză. După Ph. Kotler comportamentul consumatorului corespunde ieşirilor unui sistem ale cărui intrări sunt: situaţia economică generală, calitatea bunului economic (produs sau serviciu), utilitatea acestuia, prezentarea, probabilitatea de alegere, tradiţiile, obiceiurile şi cultura individului respectiv. Oamenii se deosebesc între ei după sex, vârstă, ocupaţie, mod de viaţă, ceea ce le determină idei, sentimente, emoţii, deprinderi diferite, deci comportamente de consumatori diferite. Publicul consumator reprezintă totalitatea persoanelor care posedă gusturi şi preferinţe comune pentru anumite bunuri economice, pe care le cumpără în vederea consumului. Preferinţa pentru anumite mărfuri sau servicii se modifică în funcţie de acţiunea unor factori de influenţare a achiziţionării acestora şi de nivelul de satisfacere a trebuinţelor fiecărui individ, membru al publicului. După Paul Popescu-Neveanu, comportamentul economic al consumatorului reprezintă actele şi hotărârile consumatorului privind utilizarea veniturilor pentru diferite cumpărături curente, bunuri de uz îndelungat sau economii, precum şi în legătură cu atitudinile acestuia.

5.2. Factorii de influenţare pot fi clasificaţi astfel: - factori biologici: sex, vârstă, rasă; - factori economici: veniturile individuale, preţurile bunurilor, modul de

dezvoltare al economiei, modul de consum; - factori psihologici: afectivitate, nivel al gusturilor, sensibilităţilor,

preferinţelor şi trebuinţelor, temperament şi caracter; - factori sociali: număr de membri ai familiei, număr de copii, mediu de

provenienţă, mod de viaţă; - factori profesionali: ocupaţie/profesie, condiţiile de exercitare; - factori spirituali: tradiţii, obiceiuri, cultură, religie.

Fiecare din aceşti factori comportă o analiză separată, iar unii dintre ei o discuţie specială. De exemplu, persoanele de sex feminin se caracterizează prin afectivitate pronunţată,

32 Elisabeta Nicorescu – Sociologie economică, curs, 1996, p.57 33 Norbert Sillamy – Op. cit., p. 74

Page 32: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

32

sensibilitate şi participare sufletească, receptivitate şi preocupare sporită în actul alegerii şi cumpărării unui bun economic. Comportamentul economic poate fi considerat ca efectul a două categorii principale de factori:

� factori exogeni, corespunzători mediului social în care trăieşte consumatorul, care cuprind: nevoi, valori, obiceiuri, credinţe sociale etc. şi,

� factori endogeni, corespunzători personalităţii consumatorului respectiv şi care cuprind: nevoi, aspiraţii, percepţii, atitudini, motivaţii individuale etc. Când omul şi-a satifăcut nevoile fiziologice, spune cunoscutul gânditor şi economist, John Kenneth Galbraith, nevoile psihologice le iau locul; acestea sunt de mai mică importanţă, ar pot să fie la fel de presante ca şi nevoile fiziologice. Psihologul Abraham Maslow, recunoscut pentru celebra sa “piramidă a trebuinţelor sau necesităţilor umane” deosebeşte:

� necesităţi de supravieţuire sau fiziologice: aerul, apa, adăpostul; � necesităţi de siguranţă sau securitate: economii băneşti, rezerve de bunuri,

asigurări; � necesităţi de afectivitate sau apartenenţă: acceptarea de către o persoană sau

un grup, participarea la activităţile respective; � necesităţi privind stima şi poziţia socială: statusul, rangul, însemnele

distinctive; � necesităţi privind împlinirea personală: a fi ceea ce eşti capabil să devii.

În funcţie de temperament, consumatorul poate fi un: � tip slab, visător, corespunzător temperamentului melancolic; � tip puternic, neechilibrat, “ “ coleric; � tip echilibrat, inert, “ “ flegmatic; � tipul echilibrat, mobil “ “ sanguinic.

Având în vedere, trăsăturile pozitive sau negative de caracter, Elisabeta Nicorescu34 desprinde următoarele categorii de consumatori:

• consumatorul atotştiutor, care nu pierde vreo ocazie de a-şi etala cunoştinţele, are multă încredere în competenţa sa şi nu suportă să fie contrazis;

• consumatorul dificil, este pretenţios, se hotărăşte greu, descoperă tot timpul defecte ale mărfurilor şi serviciilor, are reacţii negative la argumentele vânzătorului;

• consumatorul econom, care apreciază bunul economic dorit şi se hotărăşte să-l cumpere după o îndelungată chibzuinţă;

• consumatorul timid, care nu are curajul să-şi manifeste micile sale dorinţe şi se simte jenat dacă i se acordă prea multă atenţie la achiziţionarea unei mărfi;

• consumatorul entuziast, care admiră în mod nejustificat produsele şi laudă exagerat mărfurile şi serviciile solicitate;

• consumatorul impulsiv, ce ia decizii fără o judecată prealabilă, avâd în vedere numai anumite trăsături ale ale mărfii sau serviciului (marca, aspectul estetic etc.);

• consumatorul grăbit, care nu are răbdare şi i se pare mereu că servirea este prea lentă, iar dacă este nevoit să se aşeze la rând, renunţă;

• consumatorul nemulţumit, care nu este satisfăcut de nici un serviciu sau produs;

34 Elisabeta Nicorescu, Op. cit., p. 59

Page 33: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

33

• consumatorul nedecis, care nu ştie ce anume să aleagă şi apelează la recomandarea vânzătorului;

• consumatorul ideal este cel ce are un scop precis, ştie bine ce doreşte, vrea să fie servit repede şi dă indicaţii scurte şi precise în legătură cu bunul solicitat.

Determinante esenţiale ale variabilelor exogene, nevoile sociale reprezintă ansamblul cerinţelor sau trebuinţelor de consum productiv sau neproductiv al unităţilor economice, instituţiilor şi populaţiei

5.3. Modele şi metode de măsurare Investigarea fenomenelor şi proceselor economice şi sociale se concentrează pe

două direcţii principale: � studierea ofertei de bunuri de consum, precum şi a fenomenelor sociale, prin

intermediul unor metode de măsurare cantitativă şi constativă; � cercetarea cererii de bunuri de consum şi a omului ca fiinţă socială, prin

intermediul unor metode de măsurare calitativă şi proiectivă. După Elisabeta Nicorescu35, cercetarea calitativă, respectiv cercetarea

motivaţională se concentrează asupra cunoaşterii cât mai adâncite a răspunsurilor la întrebări fundamentale, precum: de ce?, pentru ce?, cum?, în ce măsură? A răspunde la aceste întrebări echivalează cu “a explica” sau “a înţelege” mecanismele care se desfăşoară în psihicul consumatorului sau al cetăţeanului ca fiinţă socială; a găsi înlănţuirile necesare şi legăturile cauză-efect, care sunt determinate de existenţa anumitor nevoi ce impun decizii constituite în scopuri pentru consumator.

Cercetarea de tip calitativ, motivaţional şi proiectiv poate răspunde la întrebările de mai sus, propunând măsurile pentru construcţia feed-back-ului necesar şi depăşind astfel măsurarea cantitativă şi pur constatativă. Rezultatele cercetărilor de tip motivaţional au permis construirea unor scheme şi modele ale comportamentului consumatorului, care descriu procesele comportamentale în funcţie de acţiunea unor stimuli.

Teste pentru autoevaluare la tema tratată – alegeţi răspunsul eronat: 1. Factorii sociali principali de influenţare a consumului sunt:

a) temperamentul şi caracterul; b) numărul de membri ai familiei şi numărul de copii; c) mediul de provenienţă şi modul de viaţă. 2. Factorii psihologici principali de influenţare a consumului sunt:

a) obiceiurile; b) afectivitatea; c) modul de viaţă.

Răspunsuri la testele de autoevaluare: 1.a; 2.a,c.

Subiecte pentru teme de casă, referate sau studii de caz: - Consumul şi modul de consum; - Comportamentul uman şi valenţele sale; - Comportamentul economic al consumatorului.

35 Idem, p. 70-71 (selectiv)

Page 34: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

34

Precizări privind tema următoare: tema 6 prezintă rolul deosebit de

important al comunicării pentru activităţile economice şi sociale.

Prezentarea temei 6 - RELAŢIILE ECONOMICE CA RELAŢII INTERUMANE

Introducere la tema tratată: Comunicarea influenţează hotărâtor relaţiile economice.

Obiectivul temei: ilustrarea importanţei deosebite a comunicării în relaţiile

interumane, cu prioritate în relaţiile economice. Concepte cheie tratate în această temă: comunicare, comunicare empatică,

teorii ale comunicării economice, comunicarea ca liant al acţiunilor umane. Rezumatul temei tratate: 6.1. Comunicarea inter-umană - concept şi forme de manifestare Comunicarea (de la termenul latin comunis=comun) semnifică încercarea de a

stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informaţii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele. Wilbur Schram înţelege prin comunicare procesul stabilirii unei comuniuni sau identităţi de reflecţii, idei, concepţii între emiţătorul mesajului şi receptorul mesajului36 prin intermediul unui canal de comunicaţie.Este un concept de bază în sociologie şi psihologie socială, unde se utilizează în diferite accepţiuni: a) procesul prin care individualităţile observă stimulii şi reacţionează în grade diferite la perceperea lor; b) mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă; c) toate simbolurile gândirii, împreună cu mijloacele de propagare şi conservare a lor; d) comunicare socială, definită fie ca expresie generală pentru a desemna toate formele de relaţii sociale în care există o participare conştientă a indivizilor şi grupurilor, fie ca raporturi interpersonale comportând o comuniune sau fuziune a conştiinţelor (comunicare interpersonală); e) comunicare economică, definită ca totalitatea relaţiilor stabilite între indivizi în desfăşurarea proceselor şi fenomenelor economice. Comunicarea poate fi: directă sau indirectă; unilaterală sau reciprocă; privată sau publică. Combinarea primelor patru tipuri de comunicarea poate naşte alte patru forme de comunicare - cele mai întâlnite de altfel: 1) reciprocă directă (faţă în faţă); 2) reciprocă indirectă sau interactivă (prin intermediul radio-ului, telefonului); 3) unilaterală directă (într-o conferinţă); 4) unilaterală indirectă (prin intermediul discului, filmului, scrisorii). 36 Wilbur Schram, Process and Effects of Mass Communication, 1995

Page 35: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

35

După tipurile de activităţi umane, J. L. Aranguren37 deosebeşte comunicare : obişnuită (comună), ştiinţifică şi/sau tehnică, de noutăţi (informaţii), publicitară, pedagogică, estetică (artistică), socială, economică, politică, religioasă, etc. O formă cu totul aparte o reprezintă comunicarea empatică (de la cuvintele greceşti patheia, pathos=ceea ce simţi) pe care H. Pieron o numeşte o specie de comunicare afectivă prin care cineva se identifică cu altcineva, măsurându-şi sentimentele, iar H. Sillamy - un fenomen de rezonanţă psihică, de comunicare afectivă cu altul. Comunicarea de masă se adresează mai multor indivizi fiind o comunicare publică. După Gina Stoiciu38, comunicarea de masă reprezintă un caz particular (cu caracteristici proprii) al comunicării umane, care poate fi raportată prin analiza canalelor, a tipurilor de conţinuturi difuzate, a limbajelor specifice, precum şi a modului de receptare. Comunicarea de masă, ca orice comunicare reprezintă un transfer de informaţie, prin intermediul unui mesaj şi cu ajutorul unui canal de comunicaţie; ea facilitează atât circulaţia socială a informaţiei, cât şi blocarea, denaturarea şi standardizarea ei. Comunicarea de masă poate fi inclusă printre cele mai redutabile şi eficiente narcotice sociale, a căror influenţă este studiată de sociologia propagandei. Astfel, comunicarea de masă funcţionează ca un agent de întărire a valorilor şi atitudinilor existente39. Dicţionarul de Sociologie40 subliniază că în cazul comunicării de masă, acelaşi emiţător dispune de posibilităţi de transmitere a aceluiaşi mesaj la un număr foarte mare de receptori potenţiali. Aceste posibilităţi sunt oferite de mijloacele tehnice de comunicaţie de masă (mass-media), respectiv presă, radio şi televiziune. Comunicarea de masă este un proces ce se realizează prin intermediul unor mijloace de comunicare care permit şi înlesnesc efectuarea comunicaţiei de masă. Prin media se înţelege orice suport pentru un mesaj. Mass media (media de masă) desemnează grupa suporturilor de aceeaşi natură, constituind un mijloc de expresie destinat publicului (exemplu: radio, tv, cinema, afişe, presă).

6.2. Teorii ale comunicării economice şi metode de studiere a acesteia

Sunt cunoscute caracteristicile teoriilor ştiinţifice, valabile şi în cadrul sociologiei economice: a) de a fi izvor izvor de inspiraţie pentru datele empirice; b) de a interacţiona permanent cu practica; c) de a înlesni orice cunoaştere a faptelor. Pornind de la principalele grupe de discipline socio-umane înrudite cu sociologia comunicării - cele lingvistice, psihologice şi sociologice - considerăm că sunt semnificative pentru procesul comunicării economice, următoarele teorii:

37 J. L. Aranguren - Sociologie de l'information, L'Univers de connaissances, Paris Hachette, 1967, cap. III selectiv 38 Gina Stoiciu - Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă, rezumatul tezei de doctorat, Universitatea Bucureşti, Facultatea de istorie-filosofie, 1977, p. 11 39 George Friedmann - Sociologia comunicaţiilor de masă, în Sociologia franceză contemporană, antologie de I. Drăgan şi I. Aluaş, Ed. Politică, 1971, p.602 40 Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, coordonatori - Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Ed. Babel, 1993, p. 125

Page 36: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

36

� Teoria competenţei comunicative, propusă de Jurgen Habermas41, conform căreia orice om are o anumită competenţă de comunicare determinată de competenţa lingvistică şi universaliile pragmatice, utilizate într-una din cele două forme ale comunicării curente: acţiunea comunicativă şi discursul.

Competenţa lingvistică a fiecărui individ reprezintă capacitatea acestuia de a comunica semenilor ideile pe care le are, folosind cuvintele, bogate în sensuri şi semnificaţii. Între competenţa lingvistică şi cea comunicativă există o determinare directă în cadrul căreia un rol important îl joacă universaliile pragmatice - propuneri de sistematizare a actelor de vorbire, cele mai des utilizate cuvinte în limbajul comun sau ştiinţific. Principalele universalii pragmatice sunt: - pronumele personale (eu, tu, el, ea, noi etc); - cuvintele tipice şi întorsăturile de frază des utilizate; - exprimările deictice (care fac legătura între spaţiu şi timp): modurile gramaticale, timpurile verbelor; - verbele performative utilizate la forma interogativă, modul imperativ sau vorbirea indirectă; - verbele intenţionale utilizate neperformativ, precum şi unele adverbe de mod.

Clasele de vorbire determinate de aceste universalii pragmatice sunt următoarele: 1 - comunicative; 2 - constatative; 3 - reprezentative; 4 - regulative (ordonatoare); 5 - universaliile pragmatice propriu-zise (exemple: a saluta, a felicita, a mulţumi, a exprima condoleanţe, a se căsători, a se logodi, a face cunoscut, a bea, a mânca, a fuma, a arăta, a vorbi, a prezenta etc).

În discursul sau acţiunea comunicativă cotidiană, individul îşi manifestă de fapt prin jocuri de vorbire competenţa comunicativă ce îl caracterizează, marcându-i activitatea în societate.

� Teoria comunicării interumane şi internivelice, aparţine românului Corneliu Mircea42 şi este o teorie cu subsrat psihologic. Autorul porneşte de la conceptele: - instinctualitate (sexualitate, libido), aparţinând teoriei psihanalitice a lui S. Freud; - afectivitate, aparţinând teoriei sociometrice a lui J. L. Moreno; - realitate spirituală, aparţinând teoriei spiritualiste a lui Max Scheler.

Luate împreună, acestea determină preferinţa sau alegerea partenerului pentru comunicare, determinând evoluţia acestei preferinţe în următoarele stadii: tandreţe, afecţiune, interes, simpatie mentală. Conform părerii lui Corneliu Mircea, Eu-l se îndreaptă spre altul graţie puterii atractive care sălăşluieşte în instinctualitate, afectivitate şi spirit. Pentru orice comunicare umană este valabil proverbul popular: Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti. Cele două criterii ale preferinţei interpersonale, care conduc la comunicarea între indivizi sunt asemănarea şi complementaritatea; ele contribuie la identificarea dar şi la diferenţierea partenerilor, generând 5 modele aberante de comunicare43:

41 J. Habermas - Cunoaştere şi Comunicare, Bucureşti, Editura politică, 1983, Colecţia Idei contemporane, pp. 190-230 42 C. Mircea - Inter-comunicare, Bucureşti, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, 1979, colecţia Psyche 43 C.Mircea - Op.cit., pp. 100 – 110 (selectiv)

Page 37: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

37

1) modelul nevrotic - primul pas al alienării în comunicare; mai poartă încă semnul atracţiei, însă, atracţia nevroticului se preschimbă pe nesimţite în repulsie; eu-l nevrotic se află între atracţie şi repulsie;

2) modelul desocializant - al introversiunii, lipsei de voinţă, de vlagă şi al inerţiei; sinele se retrage în singurătatea suferinţei, eşecurile repetate sunt resimţite dureros, se părăseşte scena intercomunicării, ceea ce conduce la dezinteres şi indiferenţă, este alterat sentimentul tonic al comunicării normale;

3) modelul psihopatiform - atracţia se preschimbă imprevizibil în repulsie, sinele se smulge pe neaşteptate din actul comunicării şi respinge brutal fiinţa celuilalt, ceea ce poate conduce la iritabilitate sau acte agresive;

4) modelul delirant - îl conduce pe cel în cauză într-un ţinut străin de realitate, imaginar, în care sinele este permanent agresat de fiinţa celuilalt;

5) modelul autist - care descrie însingurarea sinelui, până la ruperea acestuia de realitate.

Acestor modele le corespund cinci zone nivelice: 1) instinctualitatea (inclusiv sexualitatea); 2) imaginaţia; 3) afectivitatea; 4) raţiunea; 5) cunoaşterea paroxistică de sine.

Astfel, comunicarea interumană se desfăşoară între aceste zone nivelice, iar atunci când intră în sfera patologicului, se încadrează într-unul din modelele prezentate mai sus.

� Teoria sociodinamică a modurilor de comunicare aparţine lui Abraham Moles44, care, luând în considerare factorii sociali, propune 5 doctrine ce caracterizează cultura şi comunicarea în societate:

1) doctrina demagogică - se află în serviciul publicităţii subliniind imersiunea individului în câmpul publicitar (G. Maletzke), pentru a obţine cea mai mare satisfacţie a majorităţii ascultătorilor (A. Moles);

2) doctrina dogmatică - legată de forme propagandistice, are scopul de a transforma auditoriul conform unei ideologii, definite în prealabil;

3) doctrina piramidală - separă straturile sociale, cu valorile lor proprii, dispuse de regulă piramidal;

4) doctrina eclectică (culturalistă) - conform căreia, scopul omului îl constituie comunicarea valorilor, selectarea şi ierarhizarea lor; reflectarea evenimentelor culturale joacă un rol relativ secundar în comunicare;

5) doctrina sociodinamică a modurilor de comunicare - care explică, după A. Moles, schimbările intervenite în comunicarea între indivizi, ca urmare a schimbărilor produse în cultura acestora; poate fi explicată prin prisma funcţionalismului comunicaţional. Teoria sociodinamică a modurilor de comunicare pune accentul pe factorii sociali în explicarea fenomenului comunicării; determinarea culturală a acestora este surprinsă de Moles în cele cinci doctrine ale modelului său teoretic.

� Teoria instrumentalistă, propusă de Herbert Marshall Mc Luhan, porneşte da la ideea că mass media nu sunt doar instrumente, canale de transmitere a informaţiilor, ci mediumuri - mesaje, adică factori care contribuie activ şi specific, prin particularităţile tehnologiei lor şi ale modului specific de percepţie pe care îl solicită, la efectele globale ale comunicării.45

44 A. Moles - Sociodinamica culturii, Bucureşti, Editura Stiinţifică, 1976. 45 Serge Moscovici, sous la direction de - Introduction a la psichologie sociale, Paris, Larousse Universite, 1972, p.226

Page 38: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

38

Formula celebră a lui Marshall Mc Luhan - mediumul este mesajul - subliniază că rolul mass-media nu se reduce la transmiterea unei informaţii; fiecare mijloc mass-media modifică, în perioada istorică a dominaţiei sale (...), modul în care individul percepe lumea, îi modelează sensibilitatea şi gândirea, prelungindu-se pe această cale efectele până la nivelul societăţii globale şi al evoluţiei istorice a omenirii46. După Mc Luhan, evoluţia modalităţilor de comunicare induce modificări în evoluţia diferitelor tipuri de societăţi şi civilizaţii: Societăţile au fost totdeauna remodelate mai mult de natura mediumurilor (mijloacelor de comunicare) prin care oamenii comunică, decât prin conţinutul comunicării47. În realitate însă, apreciem că este important şi conţinutul comunicării transmise de emiţător receptorului, toţi aceşti factori (emiţătorul, receptorul, mesajul) fiind condiţionaţi economic şi social. În lucrarea sa, “Galaxia Gutenberg”, publicată iniţial în 1962, Herbert Marshall Mc Luhan subliniază că istoria umanităţii se articulează următoarelor trei moduri de comunicare: - graiul viu - care a dominat viaţa tribală; - cuvântul scris - din antichitate şi până la jumătatea secolului al XX-lea; - satul global, care începe cu televiziunea.

� Teoria matricei psihosociale, poate constitui o încercare de explicare a fenomenului comunicării, pornind de la combinarea factorilor psihici (care ţin de Eu-l individual) cu factori economici şi sociali (care ţin de mediul în care acesta îşi desfăşoară activitatea). Astfel, în afara caracteristicilor biologice şi lingvistice specifice unei anumite persoane, aceasta posedă o matrice psihosocială proprie. Această matrice psihosocială caracterizează în mod unic fiecare persoană şi personalitate umană.

Pot comunica eficient, inclusiv pe probleme economice, două persoane ale căror matrici psihosociale sunt asemănătoare, deci persoanele respective au fost condiţionate similar de factorii psihici proprii şi cei economico-sociali, care le determină existenţa. O comunicare perfectă, ideală nu este posibilă întrucât nu pot exista două matrici psihosociale identice. De aceea, prin (auto)educaţie, individul uman îşi poate structura permanent matricea psihosocială proprie, contribuind în felul acesta la îmbunătăţirea comunicării sale cu semenii.

6.3. Comunicarea ca liant al acţiunilor umane Comunicarea este un proces în care un emiţător (E) numit şi sursă de comunicare,

care transmite un mesaj (M) sau un repertoriu de mesaje (Rm) ce cuprinde conţinuturi comunicaţionale, prin intermediul unui canal (C), către un receptor (R), numit şi destinatar sau public consumator. Mesajul, înţeles ca ansamblu al semnelor transmise de emiţător este vehiculat prin intermediul unui canal comunicaţional, care reprezintă suportul material al comunicării.

Mediile comunicaţionale - radio, tv, cinema, teatru, presă, discuri, casete etc. formează suporturile clasice ale comunicărilor umane, în care informaţiile sunt codificate într-un grad mai mare sau mai mic, folosind mai multă sau mai puţină tehnică de specialitate. Semnificaţia atribuită mesajului de către receptor se numeşte decodificare. Răspunsul înglobează ansamblul reacţiilor receptorului după primirea mesajului. Procesul de retransmitere poate fi direct sau indirect (intermediat). În procesul de transmitere sau

46 Ioan Drăgan - Modalităţi de transmitere eficientă a mesajelor propagandei, în Factori de eficienţă ai propagande politice, coordonator Gh. Arădăvoaice, Bucureşti, Editura militară, 1984, p. 77 47 Marshall Mc Luhan - Galaxia Gutenberg, Bucureşti, Editura politică, 1975, Introducere

Page 39: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

39

retransmitere a mesajului (feed-back) pot interveni unul sau mai multe elemente perturbatoare, care influenţează fenomenele de învăţare sau re-învăţare specifică receptorului şi apoi acţiunile acestuia. Asfel comunicarea se transformă în participare, scopul oricărei comunicări, devenind comunicare participativă, adică acţiunea de a face un individ sau un organism să participe la experienţa de viaţă a unui alt individ sau organism48.

O comunicare între două persoane este completă atunci când acestea înţeleg două semnale în acelaşi fel, deci atunci când fac apel la acelaşi sistem de decodificare. Mai multe persoane care comunică formează un lanţ de comunicare sau o reţea de comunicare. Orice comunicare poate decurge direct (nemijlocit, natural) între emiţător şi receptor sau indirect (mijlocit, artificial) prin intermediul mijloacelor sau mediilor comunicaţionale. Comunicarea reprezintă un câmp al interdependenţelor. Toţi factorii care concură la realizarea ei o pot influenţa în câmpul comunicaţional creat.

Comunicarea este deci un proces complex, ai cărui factori se intercondiţionează reciproc. Pot fi imaginate trei modele ale comunicării: liniar (comunicarea este unidirecţională); interacţional (comunicare bidirecţională) şi tranzacţional (emiţatorul şi receptorul mesajului joacă roluri permutabile, alternante pe toată durata comunicării).

Teste pentru autoevaluare la tema tratată – alegeţi răspunsul eronat: 1. Comunicarea reprezintă: a) procesul stabilirii unei comuniuni sau identităţi de reflecţii, idei, concepţii

între emiţătorul mesajului şi receptorul mesajului prin intermediul unui canal de comunicaţie;

b) un concept derivat din demografie, unde se utilizează în diferite accepţiuni; c) procesul prin care individualităţile observă stimulii şi reacţionează în grade

diferite la perceperea lor.

2. Teoria matricei psihosociale: a) poate constitui o încercare de explicare a fenomenului comunicării, pornind de

la combinarea factorilor psihici (care ţin de Eu-l individual) cu factori economici şi sociali (care ţin de mediul în care acesta îşi desfăşoară activitatea);

b) semnifică faptul că pot comunica eficient, inclusiv pe probleme economice, două persoane ale căror matrici psihosociale sunt diferite, deci persoanele respective au fost condiţionate de alţi factori psihici decât cei economico-sociali;

c) reprezintă permanent matricea psihosocială proprie, contribuind în felul acesta la îmbunătăţirea comunicării sale cu semenii.

Răspunsuri la testele de autoevaluare: 1.b; 2.b. Subiecte pentru teme de casă, referate sau studii de caz:

- Comunicarea interumană şi valenţele ei;

48 Cf. Francis Dessart ( prof. dr. la Facultatea liberă de ştiinţe ale comunicării, Levallois,Paris) - Abordarea comunicaţională a unei reînnoiri a relaţiilor internaţionale, în Revista română de studii internaţionale, anul XXVI, nr. 3-4 (119 -120), mai-august 1992, pp. 193 - 209

Page 40: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

40

- Modele ale comunicării economice; - Modele ale comunicării sociale.

Precizări privind tema următoare: ultima temă prezintă importanţa

sistemului economic şi social.

Prezentarea temei 7 - SISTEMUL ECONOMICO-SOCIAL

Introducere la tema tratată: toate activităţile economice şi sociale se desfăşoară în cadrul bine delimitate al sistemului economico-social.

Obiectivul temei: prezentarea importanţei sistemului economic şi social. Concepte cheie tratate în această temă: rolul individului în economie şi

societate, tipologia sistemelor economice şi sociale, economia şi societatea românească în tranziţie.

Rezumatul temei tratate: 7.1. Rolul individului în economie şi societate

Schimbările economice şi politice ale tranziţiei au consecinţe importante asupra resurselor umane. Cetăţenii trebuie să-şi asume noi responsabilităţi, noi roluri sociale, economice şi politice, să-şi valorifice cunoştintele, experienţa şi competenţele într-un context cu totul diferit. Acest context rezultă din acţiunea convergentă a iniţiativei private, a concurenţei şi a insecurităţii sociale, dar şi din dificultăţile inerente oricărei schimbări de regim. În noile circumstanţe economice şi sociale, capitalul uman existent cunoaşte o puternică eroziune, dar şi procese de valorificare alternativă prin adaptare şi creaţie. Această situaţie contradictorie, care îmbină declinul şi apatia cu apariţia unor noi competenţe, instituţii şi centre de excelenţă, trebuie valorificată în strategia de dezvoltare a resurselor umane. Noile focare de inovare şi expertiză trebuie să devină pârghia principală a schimbării sociale. Pentru aceasta, ele nu trebuie doar protejate sau conservate, ci identificate, încurajate şi valorificate ca centre de decizie, management şi influenţă socială.

În ceea ce priveşte piaţa resurselor umane, s-a luat în considerare o anumită creştere a ratei de participare, ca reacţie firească a populaţiei apte de muncă la consecinţele pauperizării sale înalte; s-a exclus ipoteza pensionărilor anticipate. Nu se întrevăd perturbaţii notabile în trendurile conturate deja în domeniul demografic (numărul şi structura pe vârste a populaţiei, resursele de muncă, migraţia teritorială, emigraţia externă).

Efortul investiţional preconizat pentru această perioadă - din resurse interne, finanţări nerambursabile şi atragerea mult mai intensă a capitalului extern privat - se va solda cu crearea unui important număr de noi locuri de muncă. O contribuţie substanţială va avea în acest sens şi stimularea extinderii sectorului de firme mici şi mijlocii.

Proiecţiile sectoriale iau în considerare redimensionarea ramurilor industriale cu cele mai grele probleme, revigorarea sectorului viabil inhibat din cauza subcapitalizării,

Page 41: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

41

accelerarea procesului de restructurare a economiei. Întărirea disciplinei financiare este reflectată prin comprimarea severă a distorsiunii monetare induse în special de arierate şi diverse scheme compensatorii de tip barter (bi sau multilateral). Ajustarea în sectorul industrial trebuie corelată cu obiectivele de creştere a competitivităţii externe şi a productivităţii interne în raport cu toţi factorii de producţie. În acest sens se urmăreşte:

� amplificarea procesului de remodelare a capacităţii şi structurii producţiei

industriale, inclusiv prin dezvoltarea şi stimularea cooperării cu parteneri din UE, pe fondul consolidării funcţionării economiei de piaţă, al instaurării unui climat concurenţial;

� revitalizarea întreprinderilor mijlocii şi mari cu potenţial de competitivitate; � secvenţializarea procesului de selecţie şi redimensionare a agenţilor economici

angajaţi în procesul de restructurare, urmărind asigurarea condiţiilor normale de desfăşurare a activităţii pentru satisfacerea cererii interne, aflată în creştere, şi pentru sporirea semnificativă a volumului şi eficienţei exportului de bunuri şi servicii;

� finalizarea procesului de privatizare a societăţilor comerciale din industrie; expunerea unităţilor industriale rămase în proprietate publică la forţele pieţei, în condiţiile întăririi disciplinei legislative din domeniul concurenţei(inclusiv prin aplicarea prevederilor Legii Falimentului);

� restructurarea sectoarelor energo şi material intensive, a celor cu supracapacităţi în sensul reducerii pierderilor şi al obţinerii de sporuri substanţiale de productivitate; stimularea promovării tehnologiilor care asigură reducerea consumurilor energetice;

� revigorarea şi valorificarea eficientă a potenţialului naţional de cercetare şi dezvoltare tehnologică, inclusiv a cercetării de firmă;

� creşterea potenţialului concurenţial prin promovarea alianţelor strategice, a structurilor de tip holding şi a grupurilor economice de interes, în scopul racordării industriei româneşti la procesul globalizării, inclusiv a dezvoltării exporturilor complexe;

� dezvoltarea accelerată, externalizarea şi specializarea serviciilor pentru producţie;

� creşterea în ritm susţinut a volumului şi eficienţei exportului, încurajând exportul produselor cu grad ridicat de prelucrare şi valoare adăugată mare; susţinerea prioritară, în limitele permise de cadrul reglementărilor internaţionale, a sectoarelor industriale pentru care piaţa mondială este în expansiune sau care sunt purtătoare de tehnologii de înaltă performanţă şi care reprezintă industrii imature în România;

� valorificarea poziţiei geografice a României, prin direcţionarea exporturilor şi către zone învecinate ce pot deveni pieţe de desfacere de maxim interes pentru UE.

Rezultatele obţinute prin aplicarea măsurilor de reformă în sectorul agricol trebuie consolidate în următorii ani, avându-se în vedere securitatea alimentaţiei populaţiei şi necesitatea modernizării satului românesc:

� trebuie stimulată formarea de exploataţii de dimensiuni optimale, eficiente din punct de vedere economic. Politica din acest domeniu va avea ca ţintă

Page 42: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

42

creşterea suprafeţelor, prin asociere, schimb şi cumpărare, descurajându-se diviziunea proprietăţii sub o anumită limită. Este nevoie de promovarea unor forme asociative, de parteneriat, de integrare şi manageriat, pe baza competitivităţii şi a intereselor producătorilor agricoli, inclusiv practicarea arendării şi concesionării pe durată îndelungată, în scopul promovării progresului tehnic în producţia agricolă;

� trebuie continuate reformele structurale, cu accent deosebit pe consolidarea exploataţiilor agricole, privatizarea societăţilor comerciale din mediul rural la care statul este majoritar. Se impune perfecţionarea cadrului legal şi instituţional pentru funcţionarea pieţelor agricole şi rurale esenţiale – piaţa produselor, a materiilor prime şi serviciilor pentru agricultură, piaţa creditului şi cea funciară – şi va sprijini dezvoltarea infrastructurii necesare pentru funcţionarea acestor pieţe;

� sunt necesare politici de produs vizând sprijinirea creşterii eficienţei economice pe întregul lanţ de activitate agricolă, de la producţie până la comercializarea pe piaţa internă şi externă.

7.2. Tipologia sistemelor economice şi sociale

România a cunoscut disparităţi regionale de-a lungul întregii ei evoluţii statale. În timp ce activitatea industrială era concentrată în anumite regiuni ale ţării, preponderent acolo unde se aflau şi resursele minerale şi energetice accesibile, alte regiuni se caracterizau prin dominanta activităţilor agricole şi de servicii. După cel de-al doilea război mondial, conducerea comunistă a urmărit în procesul de implementare a politicii de industrializare a ţării, o serie de principii majore, privind amplasarea noilor obiective industriale, precum: amplasarea în apropierea surselor de materii prime sau a principalelor aglomeraţii urbane; utilizarea la maximum a resurselor de muncă disponibile, mai ales în zonele subdezvoltate; valorificarea prin industrializare şi prelucrare a materiilor prime locale; sprijinirea creşterii şi dezvoltarii de noi platforme industriale în arii urbane. Astfel, în judeţele cele mai sărace ale ţării, precum Bistriţa-Năsăud, Buzău, Ialomiţa, Mehedinţi, Olt, Sălaj, Vaslui, au fost dezvoltate ramuri ale industriei grele şi uşoare: construcţii de maşini, chimie, metalurgie, textile şi confecţii-textile etc. Între 1970 şi 1989, ritmul de creştere a producţiei industriale din aceste noi ramuri a fost impresionant. În anul 1975, conducerea politică a ţării a definit, în termeni foarte precişi, obiectivele politicii de dezvoltare teritorială în cadrul procesului de industrializare. Acestea se exprimau prin stabilirea pragului minim de 10 mld. lei producţie industrială anuală, ca obiectiv şi sarcină la nivelul fiecărui judeţ. În 1980, acest prag a fost modificat, fiind corelat cu mărimea fiecărui judeţ. Urmarea procesului de industrializare a fost crearea unei baze de producţie industrială în fiecare judeţ. Motivaţia şi obiectivul acestei dezvoltări au fost de a utiliza integral potenţialul resurselor de muncă şi de a diminua disparităţile inter-judeţene. Acest mod de redistribuire a resurselor naţionale globale a condus în cele din urmă la o încetinire a ritmului de dezvoltare economică pe ansamblul ţării. După introducerea sistemului economiei de piaţă, resursele tind să se orienteze către acele regiuni unde maximizarea utilizării lor este posibilă. Ca urmare, regiunile cele mai sărace, care au cunoscut o dezvoltare industrială artificială, suportă în prezent un

Page 43: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

43

impact sever al procesului de tranziţie şi al ajustării structurale în vederea trecerii la sistemul economiei de piaţă. O hartă ad-hoc a disparităţilor regionale din România, permite localizarea spaţială a sărăciei şi subdezvoltării, în două arii principale ale ţării: nord-estul, care include practic în totalitate regiunea istorică a Moldovei şi sudul, respectiv cea mai extinsă zonă agricolă a ţării - Câmpia Română. Spre deosebire de aceste două arii, Vestul şi Centrul ţării se conturează drept zonele mai bogate şi mai puternic dezvoltate, din punct de vedere al veniturilor din gospodăriile populaţiei, precum şi al echipării şi dotării tehnico-sociale şi a potenţialului economic. Dincolo de disparităţile generale şi globale, analizele au relevat o serie de aspecte de detaliu, simptomatice pentru tipologia problemelor specifice diferitelor arii. Drept principale concluzii pot fi amintite următoarele: 1. Judeţele cu cel mai scăzut nivel de trai sunt localizate în cele două principale zone ale sărăciei: prima, cu o situaţie deosebit de critică, este situată în estul Moldovei şi cuprinde judeţele Vaslui şi Botoşani, iar a doua în zona de câmpie din sudul ţării şi cuprinde judeţele Teleorman, Giurgiu, Călăraşi şi Ialomiţa. Despre judeţele Botoşani şi Vaslui se poate spune că se caracterizează printr-o stare generalizată de sărăcie, având resurse materiale foarte reduse şi niveluri înalte ale mortalităţii infantile, ale migraţiei şi şomajului. Judeţele din sudul ţării şi, mai ales, Călăraşi, Giurgiu şi Teleorman sunt exemple tipice de sărăcie culturală, după cum susţin sociologii, caracterizate printr-un nivel educaţional scăzut şi printr-o rată înaltă a mortalităţii infantile datorată precarităţii condiţiilor sanitare. 2. Subdezvoltarea infrastructurii şi sărăcia din gospodăriile populaţiei sunt puse în evidenţă de unele cazuri tipice, precum cel al judeţului Gorj, caracterizat prin nivelul scăzut de dezvoltare a infrastructurii(tehnice şi sociale). Urmează situaţia din judeţele Hunedoara şi Constanţa, unde nivelul scăzut al calităţii vieţii din gospodăriile populaţiei contrastează cu nivelul ridicat al activităţilor economice, exprimat ca atare de indicatorii specifici. Studiul disparităţilor regionale şi al evoluţiei acestora trebuie să fie însoţit şi de analize privind schimbările petrecute în structura ocupaţională a populaţiei şi în sectorul antreprenorial. Aceste analize adaugă noi aspecte şi semnificaţii în vederea unei mai bune înţelegeri a disparităţilor regionale. Principala corelaţie între fenomenele de natură economică şi aspectele vieţii sociale, la nivel regional, o reprezintă declinul numărului locurilor de muncă din industrie. Scăderea numărului de salariaţi din industrie a fost de peste 50% din totalul scăderilor înregistrate pe ansamblul economiei. Peste 45% din numărul total al firmelor înregistrate în România se concentrează în cele mai dezvoltate 8 judeţe, cu un total de 30% din populaţia ţării. Valori mai ridicate ale şomajului se înregistrează în judeţele cu un nivel mai scăzut de dezvoltare şi cu o rată ridicată a declinului numărului de salariaţi din industrie (Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Tulcea, Vaslui etc. Sub aspectul distribuţiei spaţiale poate fi observată, de asemenea, o grupare a disparităţilor globale, cu diferenţe majore între estul şi sudul ţării şi zonele centrale şi de vest. Cele mai multe dintre judeţele slab şi foarte slab dezvoltate se află în Moldova şi Muntenia, în timp ce majoritatea celor cu nivel ridicat şi foarte ridicat de dezvoltare se afla în Transilvania şi Banat. Regiunile istorice ale Olteniei şi Maramureşului se caracterizează printr-un nivel mediu de dezvoltare. Una dintre ariile cele mai puţin dezvoltate se află în jurul Capitalei, excepţie făcând doar zona puternic industrializată şi urbanizată a judeţului Prahova.

Page 44: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

44

Disparităţile regionale ating valori remarcabile pentru anumiţi indicatori, evidenţiind decalajele din domeniile economic, social, ale echipării tehnice sau în ceea ce priveşte caliatea vieţii, în general. Schimbările cele mai dinamice au fost evidenţiate în rândul indicatorilor care ilustrează categoriile infrastructură şi socio-demografie. Indicatorii economici s-au caracterizat printr-un declin general în anii 1990-1999, în timp ce indicatorii calităţii vieţii au crescut pentru o mare parte a populaţiei în aceeaşi perioadă. Schimbările pozitive cele mai dinamice au putut fi observate la indicatorii creşterea numărului de autoturisme proprietate personală şi a numărului abonamentelor telefonice. Nivelul de urbanizare, exprimat ca procent al populaţiei urbane din populaţia totală a unui judeţ, a rămas relativ constant, indicând lipsa unor deplasări majore de populaţiei din mediul rural către mediul urban sau invers. Cele mai relevante scăderi ale nivelelor de dezvoltare au fost înregistrate în judeţele Mehedinţi, Caraş-Severin şi Hunedoara, în timp ce judeţele Brăila, Dâmboviţa şi Ialomiţa au cunoscut unele creşteri. Maximum de stabilitate s-a înregistrat atât în cazul judeţelor bine dezvoltate (Sibiu, Braşov, Cluj şi Timiş), cât şi în cazul celor mai slab dezvoltate (Giurgiu, Botoşani, Vaslui, Călăraşi, Teleorman). Dinamicile regionale în România s-au caracterizat printr-o creştere a disparităţilor economice în conditiile unui declin general al economiei naţionale. Schimbările regionale au evoluat după modele diferite în cazul resurselor gospodăreşti, a infrastructurii sau a structurilor economice. Producţia întreprinderilor industriale a suferit cel mai acut declin, dovedind că aceste structuri au fost cel mai puţin capabile de a se adapta la schimbările specifice economiei de piaţă. Viteza cu care se desfăşoară reforma economică este cea care influenţează, în ultimă instanţă, creşterea, mai lentă sau mai rapidă, a disparităţilor regionale.

Iniţiat în cadrul PHARE, de către Uniunea Europeană şi Guvernul României, programul pentru politica de dezvoltare regională a demarat în luna februarie 1996. Împărţirea României în zone sau regiuni de dezvoltare a suscitat multe opinii, generate de caracterul de noutate al proiectului şi soluţiile, parţial finalizate, de aplicare a principiilor regionalismului în ţara noastră. Începând cu anul 2001, România primeşte timp de şase ani, cca 100 milioane de euro anual din partea Uniunii Europene, prin programe de dezvoltare regională. Potrivit estimărilor Comisiei Europene, prin aceste programe de dezvoltare regională s-ar putea crea în ţara noastră cca 50.000 noi locuri de muncă, în special în sectorul privat, susţinut cu precădere în dezvoltarea sa de către Uniunea Europeană. Contribuţia Guvernului român la derularea acestor programe, în parteneriat cu Uniunea Europeană, este de 25% din totalul fondurilor europene alocate.

Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională (ANDR) gestionează zonele defavorizate şi are în componenţă 7 agenţii de dezvoltare regională (ADR): ADR 1 nord-est, cu sediul la Piatra Neamţ; ADR 2 sud-est (sediu la Brăila); ADR 3 sud-Muntenia(sediu la Călăraşi); ADR 4 sud-vest Oltenia (sediu la Craiova); ADR 5 vest-România (cu sediul la Timişoara); ADR 6 nord-vest (cu sediul la Cluj Napoca) şi ADR 7 centru (cu sediul la Alba Iulia). La acestea se adaugă ADR 8 cu sediul la Bucureşti. Pe de altă parte, cu sprijinul financiar al Băncii Mondiale, Guvernului Marii Britanii şi al Uniunii Europene, Agenţia Naţională pentru Dezvoltarea şi Implementarea Programelor de Reconstrucţie a Zonelor Miniere a urmărit înfiinţarea unor centre de promovare şi facilitare a investiţiilor în zonele miniere, centre de plasament, centre comunitare de profil şi cantine pentru săraci. Scopul principal al acestei agenţii guvernamentale este este cel de absorbţie a forţei de muncă disponibilizate şi de refacere a zonelor miniere. Cea

Page 45: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

45

mai industrializată regiune este cea de Centru, iar cea mai slab industrializată - Regiunea de Nord-Est. Agricultura este cel mai bine reprezentată în Regiunea Sud, urmată de Sud-Vest şi Nord-Est, în timp ce comerţul şi sectorul financiar bancar sunt cel mai bine reprezentate în Regiunea Bucureşti. Programul PHARE de dezvoltare regională şi coeziune economică vezi şi Anexa cursului) este coordonat în România de Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională (ANDR) şi se derulează prin intermediul celor opt agenţii de dezvoltare regională de mai sus, create la nivel local, pe principalele macroregiuni. Principalele obiective ale Proiectului pentru dezvoltare ruală sunt întărirea capacităţii instituţionale locale pentru dezvoltare rurală şi promovarea accesului la serviciile de infrastructură rurală. Costul total era estimat în 2001 la 120 milioane dolari SUA, din care Banca Mondială trebuia să participe cu un împrumut în valoare de 100 milioane dolari SUA, iar judeţele selecţionate să contribuie cu 10% din valoarea investiţiei. Perioada de implementare a proiectului a fost estimată la 4 ani. În primii doi ani s-a urmărit construirea unei capacităţi iniţiale pentru dezvoltarea rurală şi s-au disponibilizat fonduri pentru infrastructura din cinci judeţe, aparţinând diferitelor regiuni de dezvoltare. Cinci judeţe au fost selectate din cadrul celor opt regiuni existente, pe baza criteriului celui mai mic venit pe locuitor şi pe baza altor indicatori sociali. Au fost identificate mai multe centre rurale, ca potenţiali poli de creştere economică în spaţiul rural, care pentru dezvoltarea lor economică şi inducerea dezvoltării în spaţiul rural adiacent, trebuie să realizeze următoarele obiective:

1. dezvoltarea infrastructurii fizice şi de susţinere a activităţii economice specifice;

2. stimularea dezvoltării activităţilor cu caracter non-agricol; 3. dezvoltarea turismului rural; 4. dezvoltarea silvo-turismului; 5. dezvoltarea enduro-turismului.

Pentru ca centrele urbane să-şi asigure rolul de centre de polarizare economică este necesar să se realizeze în continuare, următoarele obiective:

1. menţinerea dezvoltării industriale, a serviciilor şi a formelor de turism specifice existente;

2. dezvoltarea infrastructurii fizice şi de susţinere a activităţii economice; 3. extinderea dezvoltării sectorului de întreprinderi mici şi mijlocii,

diversificarea şi optimizarea sectorului de servicii, dezvoltarea turismului urban;

4. descentralizarea dezvoltării economice spre zonele de influenţă în vederea stimulării dezvoltării echilibrate a judeţului.

7.3. Economia şi societatea românească în tranziţie Studierea tranziţiei economice şi sociale ne ajută la formularea următoarelor idei:

oferă posibilitatea cunoaşterii dinamicii şi contradicţiilor procesului de schimbare, a efectelor pozitive şi negative ale unor procese şi fenomene din economie şi societate; poate conduce la identificarea modelelor, strategiilor şi proiectelor sociologice propuse ca soluţii posibile ale realizării cerinţelor modernizării societăţii româneşti; permite evalurea aspectelor pozitive şi a limitelor acestora, a posibilităţilor de utilizare în soluţionarea problemelor practice, concrete; poate asigura - şi în ce măsură - abordarea şi soluţionarea

Page 46: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

46

corectă a exigenţelor trecerii eficiente a societăţii româneşti contemporane de la faza tradiţională a dezvoltării, la cea modernă şi postmodernă, în contextul creşterii interdependenţelor, a internaţionalizării şi globalizării proceselor şi problemelor economice şi sociale.

În stadiul actual, reforma economică-socială din ţara noastră presupune dezetatizarea, adică restructurarea şi privatizarea, precum şi generalizarea mecanismelor pieţii, care ajută la dezvoltarea mediului concurenţial. Există situaţii când restructurarea este realizată după privatizare. Este un risc pe care investitorul şi-l asumă singur. Dacă ne referim la costuri, este limpede că privatizarea este o prioritate, iar restructurarea este o problemă care nu mai priveşte statul, ci pe investitor. O strategie de privatizare a fost aplicată în agricultură, turism şi comunicaţii; o altă strategie este pe cale de a fi elaborată pentru industrie şi transporturi. Obiectivele programului anual de privatizare coincid cu punctul de vedere exprimat de Banca Mondială. Priorităţile sunt privatizarea pe piaţa secundară de capital, privatizarea cu investitori strategici şi de portofoliu, restructurarea şi privatizarea regiilor autonome. Principalele sectoare în care au fost privatizate societăţi comerciale sunt industria materialelor de construcţii, industria metalurgică, construcţiile mecanice, industria chimică şi petrochimică. Economia şi societatea se află într-o permanentă tranziţie de la o stare la altă stare. Economia şi societatea românească se găsesc în “tranziţia de la plan la piaţă”. Vă rugăm să meditaţi asupra următoarelor aspecte ale sinuoasei tranziţii pe care o parcurgem:

� ca proces amplu al transformărilor profunde, structurale, ale organizării, conducerii şi desfăşurării tuturor activităţilor economice, reforma economică nu a reuşit îmbunătăţirea performanţelor sistemului economic şi nici diversificarea şi satisfacerea la un nivel optim a trebuinţelor consumatorilor;

� în mod similar, reforma socială şi umană - condiţionată de reforma economică - este mult întârziată.

Studierea tranziţiei economice şi sociale ne ajută la formularea următoarelor idei: oferă posibilitatea cunoaşterii dinamicii şi contradicţiilor procesului de schimbare, a efectelor pozitive şi negative ale unor procese şi fenomene din economie şi societate; poate conduce la identificarea modelelor, strategiilor şi proiectelor sociologice propuse ca soluţii posibile ale realizării cerinţelor modernizării societăţii româneşti; permite evalurea aspectelor pozitive şi a limitelor acestora, a posibilităţilor de utilizare în soluţionarea problemelor practice, concrete; poate asigura - şi în ce măsură - abordarea şi soluţionarea corectă a exigenţelor trecerii eficiente a societăţii româneşti contemporane de la faza tradiţională a dezvoltării, la cea modernă şi postmodernă, în contextul creşterii interdependenţelor, a internaţionalizării şi globalizării proceselor şi problemelor economice şi sociale.

Teste pentru autoevaluare la tema tratată - alegeţi răspunsul eronat: 1. Sectoare economice şi sociale - diviziunile cele mai importante ale activităţilor

economice şi sociale sunt: a) sectorul primitiv - grupează activităţile legate de transformarea mediului specific omului;

b) sectorul primar – grupează activităţile legate de transformarea mediului natural, agricultura, pescuitul, activităţile forestiere; unii autori au inclus şi activităţile extractive (mine), pe care alţii le situează în sectorul secundar;

Page 47: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

47

c) sectorul secundar – cuprinde activităţile industriale; se exclud adesea transporturile din acest sector pentru a le include la servicii.

2. Sistemul economic şi social cuprinde: a) un ansamblu coerent de instituţii şi mecanisme ale producţiei, consumului şi repartiţiei, precum şi un stil de viaţă, o interpretare generală tradusă în acţiuni ale vieţii sociale, care se bazează pe o ierarhie determinată de valori;

b) modul de clasare a situaţiilor, persoanelor, actelor şi ideilor, de la cele mai apreciate din punct de vedere social, până la cele mai puţin apreciate;

c) un ansamblu coerent de instituţii şi mecanisme economice.

Răspunsuri la testele de autoevaluare: 1.a; 2.b.

Subiecte pentru teme de casă, referate sau studii de caz: - Importanţa sistemelor economice şi sociale; - Tipologia sistemelor economice şi sociale; - Sistemul economic şi social al secolului al XXI-lea.

DICŢIONAR DE TERMENI UTILI (selectiv) Fapt social – concept propus de E. Durkheim, care-l formula drept “orice mod de

a acţiona, fixat sau nu, susceptibil de a exercita asupra individului o constrângere exterioară”. În “Essai sur le don” (1924), M. Mauss introduce conceptul de “fapt social total” pentru a sublinia “intensitatea legăturilor organice dintre fenomenele juridice, economice, religioase şi simbolice”. După Durkheim, faptele sociale pot fi considerate ca lucruri, sunt exterioare conştiinţei noastre şi au un efect coercitiv asupra omului. Cauza unui fapt social trebuie căutată în alte fapte sociale.

Mod de producţie – concept des utilizat de K. Marx, compus din infrastructură (totalitatea fenomenelor economice, determinate de factorii şi forţele de producţie) şi suprastructură (totalitatea relaţiilor de producţie şi sociale dintre oameni, care permit funcţionarea economiei şi societăţii). De-a lungul istoriei au existat mai multe moduri de producţie: antic, asiatic, feudal, capitalist, socialist.

Sectoare economice şi sociale - diviziunile cele mai importante ale activităţilor economice şi sociale:

� sectorul primar – grupează activităţile legate de transformarea mediului natural, agricultura, pescuitul, activităţile forestiere; unii autori au inclus şi activităţile extractive (mine), pe care alţii le situează în sectorul secundar;

� sectorul secundar – cuprinde activităţile industriale; se exclud adesea transporturile din acest sector pentru a le include la servicii; reprezintă simbolul societăţii industriale;

� sectorul terţiar – cuprinde totalitatea serviciilor economice şi sociale, precum şi actvitatea instituţiilor respective;

Page 48: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

48

� sectorul cuaternar – include activităţile legate de producerea şi petrecerea timpului liber; reprezintă, alături de sectorul terţiar, simbolul societăţii post-industriale.

Sistem economic şi social – reprezintă, după Francois Perroux, un ansamblu coerent de instituţii şi mecanisme ale producţiei, consumului şi repartiţiei, precum şi nu stil de viaţă, o interpretare generală tradusă în acţiuni ale vieţii sociale, care se bazează pe o ierarhie determinată de valori.

TEME FINALE DE CASĂ

1. Imaginaţi o schemă, conţinând legături logice, între elementele principale ale unei comunicări: emiţător (E), receptor (R), mesaj (M), canal comunicaţional (C), repertoriu de mesaje (Rm), câmp comunicaţional. Ce factori economici şi sociali puteţi introduce în schemă ?

2. Stabiliţi o conexiune şi justificaţi-o, între următoarele tipuri de comunicare:

economică, empatică, de masă şi socială.

3. Dintre teoriile cunoscute asupra comunicării, pe care o agreaţi mai mult (justificaţi alegerea) ?

4. Care sunt cuvintele cheie (paradigmele) teoriilor:

- competenţei comunicative; - comunicării interumane şi internivelice; - sociodinamica modurilor de comunicare; - instrumentalistă; - matricei psihosociale.

5. Stabiliţi o ierarhizare a modelelor aberante de comunicare (nevrotic,

desocializant, psihopatiform, delirant, autist).

6. Pe care dintre doctrinele teoriei sociodinamice a modurilor de comunicare o preferaţi şi de ce ?

7. Explicaţi ce înţelegeţi prin formula celebră a lui Marshall Mc Luhan – mediumul este mesajul.

PROPUNERI (SUGESTII) PENTRU TEME DE REFERATE - Economia şi sociologia - ştiinţe socio-umane importante; - Statutul şi determinările sociologiei economice; - Aplicaţiile teoriilor şi doctrinelor sociologiei economice; - Raportul om – economie - societate; - Aspecte legate de politica locuirii; - Comportamentul consumatorului – influenţare şi modelare; - Comunicarea ca liant al acţiunilor umane;

Page 49: SINTEZ Ă SOCIOLOGIA ECONOMIC Ă - Anunțuri facultate · - Heyne, Paul – Modul economic de gândire – mersul economiei de pia ţă libere, Bucure şti, Editura Didactic ă şi

49

- Comunicare, economie şi societate; - Economia şi societate românească în tranziţie; - Tranziţia economico-socială; - Comunitatea urbană (rurală) în tranziţie; - Perceperea schimbărilor sociale în mediul urban (rural); - Diagnoza oraşului (satului) românesc actual; - Procese şi tendinţe în evoluţia resurselor umane în mediul urban (rural).


Recommended