Singurii - luminavechilorcarari.roluminavechilorcarari.ro/Decembrie2018.pdf · sau de cei cinci...

1 Lumina Vechilor Cărări

Este de prisos a spune că apostolul Pavel când se referă la acești doi oameni: Marcu (v.10) și Iust, ca fiind „singurii”, vorbește despre o situație anume și nu despre toată perioada lui de slujire. Asta pentru că citind Noul Testament ne dăm seama cu ușurință că apostolul Pavel a mai avut și alți colaboratori în alte perioade de timp, cu care a fost împreună implicat în diferite lucrări duhovnicești. Însă pentru împrejurarea la care se referă aici apostolul, Marcu și Iust au fost „singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu,”

A alege de unul singur o anumită cale sau a fi singur implicat într-o anumită lucrare duhovnicească, presupune câteva dificultăți. Unele dintre aceste dificultăți vin din lăuntrul ființei celui care alege un astfel de drum. A te vedea singur nu este un lucru prea confortabil. Deseori devine descurajant. Uneori ai nevoie de sprijinul cuiva de alături și acesta lipsește. Mai sunt și dificultăți venite din jur. Când cineva este singur sau câțiva s-au organizat într-un număr mic, sunt priviți cu neîncredere: „Ce vor putea reuși aceștia ?” Sau pot fi priviți cu dispreț. „Se dau mari ! Vor să fie importanți...!” – se mai spune. Totuși Dumnezeu a binecuvântat adesea oameni care au făcut anumite alegeri sau au ales un anumit drum de unul sau de unii singuri, doar de dragul Domnului Isus și a lucrării Lui.

Enoh, patriarhul, a fost singurul care a ales să umble cu Dumnezeu, într-o generație răzvrătiră împotriva lui Dumnezeu. (Id.14-16). Patriarhul Avram a plecat doar cu familia sa în călătoria în necunoscut, fiindcă L-a crezut pe Dumnezeu. Isaac, fiul lui, a ieșit singur pe câmp, ca să „...cugete în taină pe câmp,” ocupație care presupune o înclinație de acest fel, prin urmare și existența

unui obicei de acest fel. Singuri au fost și Noe din vremea potopului și micul Samuel în mijlocul unui popor alunecat spre neascultare de Dumnezeu. Nici Noul Testament nu este lipsit de oameni care singuri sau în grupuri restrânse, au ales să se apropie de Dumnezeu. Ne putem aminti de Ioan Botezătorul, de apostolul Pavel la începutul pocăinței sau de cei cinci bărbați creștini din Biserica din Antiohia, care s-au adunat pentru a se sfinți căutându-L pe Domnul cu post și rugăciune. Parcurgând Scripturile, s-ar putea spune că în majoritatea situațiilor, Dumnezeu s-a folosit de oamenii care au acceptat să devină singuri sau puțini în alegerea lor.

De multe ori cei singuri sau puțini află cu bucurie că la o oarecare distanță mai sunt credincioși ca și ei; oameni care împărtășesc aceleași ținte și aceleași simțăminte. Încă din anii tinereții am întâlnit credincioși care au format părtășii în cadru restrâns, în care să se poată apropia de Dumnezeu într-un mod mai serios decât o făcea creștinătatea din jur, părtășii în care sfințirea avea locul central. Cred că cele mai frumoase amintiri din viață le am din vremea aceea. Nu o dată am întâlnit în diferite adunări, tineri, și nu numai, care s-au văzut nevoiți să aleagă un mod de viață mai retras de mersul celorlalți, pentru că cugetul lor nu s-a putut asocia cu viața religioasă din jur, împuiată de înclinații lumești. Singurii !

Și în alte împrejurări apostolul Pavel menționează că a fost sprijinit în lucrare de puțini, dar devotați credincioși. Sună emoționant expresiile care exprimă împrejurări de felul acesta: „Ştii că cei ce sunt în Asia toţi m-au părăsit; între alţii şi Figel şi Ermogen. Domnul să-şi verse îndurarea peste casa lui Onisifor; căci de multe ori m-a mângâiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu. Nu numai atât dar când a fost în Roma,

m-a căutat cu multă grijă şi m-a găsit. Dea Domnul să capete îndurare de la Domnul „în ziua aceea”. Tu ştii foarte bine cât ajutor mi-a dat el în Efes.” (2Tm.1.15-18); sau „Numai Luca este cu mine.” (2Tm.4.11). Dar cu singurii ăștia, Evanghelia a mers mai departe și Numele lui Dumnezeu a fost proslăvit.

Fiindcă nimeni nu rămâne în afara planurilor diavolului, și acești oameni deosebiți trebuie să fie atenți la anumite capcane. Scriptura este categorică în această privință: „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice !” (Ec.4.9-10). De asemeni a rămas proverbială în Scripturi soarta amară a cetății Lais din vechime și aceasta din pricină că „...erau departe de sidoniţi şi n-aveau nicio legătură cu alţi oameni.” (Jd.18.7b). Mi-aduc aminte de cineva care alegea adesea să slujească de unul singur doar pentru ca să aibă timp suficient pentru predică. El avea o justificare interesantă preluată de undeva: „Vulturii mari zboară singuri !” Numai că și vulturii mari sunt o pradă ușoară pentru satana. De aceea este mult mai bine a ști unii de alții, nu numai ca nume și adresă, ci și ca tovarăși de drum. Orice om implicat în lucrul Domnului ar trebui să aibă pe cineva în măsură să-i spună la un moment dat: „Aici nu e prea bine !” Altfel riscul de a aluneca este destul de mare.

Revenind însă la ceea ce se poate desprinde din textul biblic de față, a alege să slujesc pe Dumnezeu într-un mod mai serios, în împrejurări când ceilalți creștini din jur n-o fac, este un lucru prețuit de Dumnezeu. Curaj !

Din „Comorile mele”

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap. 4.11:

„...şi Isus, zis Iust: ei sunt din numărul celor tăiaţi împrejur şi singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, oameni care mi-au fost de mângâiere.”

Singurii !


Suntem poate foarte buni în privința aceasta. Cred că ați sesizat dumneavoastră și prin Bisericile din care faceți parte, sunt foarte mulți frați și surori care știu să constate foarte bine că treaba nu merge bine. Cred că ați sesizat, surori și frați din Biserică vin și se adresează fraților care răspund de lucrarea Domnului: „Frate, treaba nu merge bine!”

Fraților, Biserica nu merge cum trebuie, dar în lucrarea lui Dumnezeu nu este suficient numai să constați un lucru, ci trebuie să dai și soluții.

Doisprezece iscoade au fost trimise în Canaan și toți au constatat același lucru: țara este bună, este mare binecuvântare acolo, numai că soluția n-au dat-o toți la fel. Doi dintre ei au avut o călăuzire dumnezeiască, încurajând poporul să intre în promisiunea lui Dumnezeu, însă zece au zis nu, nu se poate ! Nu putem să beneficiem de țara aceasta pentru că acolo sunt niște uriași și ne vor mânca. Dar au venit doi care au constatat același lucru ca și ceilalți zece, dar au zis: „Da, e adevărat cum s-a spus, dar Dumnezeul nostru este un Dumnezeu mare, Dumnezeu puternic, care ne va da biruință.”

Îndemnul pentru rugăciune pe care îl am, este potrivit cu ce a spus Domnul Isus într-una din pildele Lui și anume pilda talanților. Aici este vorba despre împăratul acela care i-a chemat pe robi și le-a încredințat avuția. La unul i-a dat un număr de talanți, la alții alt număr de talanți. Dar când a venit ziua socotelii, (v. 24-30 din Matei capitolul 25) ni se spune așa: „Cel ce nu primise decât un talant a venit și el și a zis: „Doamne, am știut că ești un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă și m-am dus de ți-am ascuns talantul în pământ; iată-ți ce este al tău!” Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean și leneș! Ai știut că secer de unde n-am semănat și că strâng de unde n-am vânturat; prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi, și, la venirea mea, eu mi-aș fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu. Luați-i, dar, talantul și dați-l celui ce are zece talanți. Pentru că celui ce are, i se va da și va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua și ce are! Iar pe robul acela netrebnic, aruncați-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.”

Aici e o pildă într-adevăr. Robul acela netrebnic, cum a fost leneș? S-a străduit să facă o groapă, să îngroape talantul; a muncit și el. Deci a lucrat ceva. Stăpânul îi spune rob „viclean și leneș”,

tu ai știut, deci la teorie era bun. Dar sentința a fost următoarea: „...aruncați-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.” În întunericul de afară ? Dar ce păcate a făcut ? Aici nu scrie nici despre curvie, nici despre preacurvie, nici despre vrăjitorie. Asta nu înseamnă că acestea sunt calități demne pentru un credincios, acestea sunt defecte, păcate, dar omul acela n-a fost acuzat pentru așa fapte. Numai că n-a lucrat cu talantul încredințat. Numai că n-a lucrat cu talantul încredințat!

Eu de aicea înțeleg așa: că Dumnezeu ne-a chemat să lucrăm pentru El, să lucrăm pentru lărgirea hotarelor Împărăției Lui. Noi nu ne-am făcut pocăiți numai să primim ceva. Noi nu ne-am pocăit pentru ca să primim ajutoare și binecuvântări, cum auzeam pe cineva într-o adunare din țară: „Eu de asta m-am pocăit, că am auzit că la pocăiți se dau biciclete.” Și a primit o bicicletă ! Câtă vreme a fost bicicleta bună, a venit la adunare, după aia n-a mai venit. S-a stricat bicicleta ! Pentru asta ne-am pocăit noi ? Noi ne-am pocăit într-adevăr ca să fim iertați de păcate, dar nu numai atât, ci să și să lucrăm pentru El, pentru lărgirea hotarelor Împărăției Lui. De ce a dat Domnul pilda aceasta cu talanții ? Pentru ca să ne arate nouă că noi suntem chemați să lucrăm, să lucrăm în ogorul lui Dumnezeu. Amin, ajută-ne Doamne ! „Iar pe robul acela netrebnic, aruncați-l în întunericul de afară.” Dar cine e afară ? Cu cine va fi tovarăș ? Cu cine va fi tovarăș cel care nu a lucrat cu talantul ? În Apocalipsa găsim scris cu cine va fi tovarăș. Afară, tot afară, coleg cu cel

Redăm mai jos câteva luări de cuvânt de la întrunirea Alianței Bisericilor Conservatoare, la sfârșitul lunii august a acestui an, de la Tîrgu Mureș, mai precis din îndemnurile la rugăciune din seara precedentă sfatului frățesc al responsabililor de lucrare, adunați din toată țara.


care nu a lucrat cu talantul: „afară sunt câinii, vrăjitorii...” (Ap. 22.15). Cel care nu a lucrat cu talantul ar putea spune: „Eu? Eu nu le am cu vrăjitoria. Eu nu le am nici cu răutatea, cum sunt câinii, nici nu m-am întovărășit cu „...vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună!” Dar cel care nu lucrează cu talantul, va fi tovarăș cu aceștia. „Luați-l, legați-i mâinile și picioarele și aruncați-l în întunericul de afară !” Să lucrăm cu talantul pe care ni l-a dat Dumnezeu!

Rugăciunea pe care o facem, să fie numai în privința aceasta. „Doamne dă-ne înțelepciune, priceperea necesară ca să lucrăm cu talantul încredințat.”

Iubiți credincioși, nu credeți că este de mare folos în zilele noastre să ne înțelegem chemarea noastră ? Dacă ne-a chemat Dumnezeu aici la o lucrare, să lucrăm cu darul încredințat ! A face o slujbă unde Dumnezeu nu te-a chemat: strici, strici ! De aceea dacă suntem sinceri - și cred că suntem sinceri - că nu degeaba am venit noi până aici, haideți în rugăciunea aceasta, să-i spunem Domnului: „Doamne, fă-mă să înțeleg care este talantul meu, care este chemarea mea în slujirea Ta, care este darul pe care Tu mi l-ai dat.” Amin!

Viorel Boulean - Dolj

Am întâlnit copii, adolescenți, tineri, care aveau probleme... Unul s-a pornit la gardul feroviar să se arunce în fața trenului. Copil din doisprezece frați, din familie de pocăiți, tată, mamă, pocăiți ! Copil care a venit să mă rog cu el, să se mărturisească... A spus că s-a pornit la gara de tren, la cinci dimineața, să se arunce în fața trenului. Și nu știe nici el cine a fost: un bărbat care de după un colț l-a apucat de-o mână și i-a spus: „Copile, oprește-te!” Asta numai Dumnezeu și-a întins mâna. El a spus: „Nu știu frate Viorel cine m-a oprit, dar eram pornit să mă sinucid.” Și atunci l-am întrebat: „De ce?” „Am nevoie de tată, dar tata numai de bătut se ține de noi. N-am auzit niciodată o vorbă spusă cu dragoste, n-a venit niciodată să mă îmbrățișeze, să mă strângă la piept, să mă mângâie că sunt copilul lui... E doar mânie, numai ceartă, numai: „Mergi !”, „Vino !”, „Treci !”, „Fă !”, „Șezi !”, „Să nu te văd !”...

Într-adevăr, asta nu duce la rezultate bune. O să luăm un exemplu neplăcut din viața lui Moise, când Biblia scrie în cartea Numeri, capitolul 20: „Domnul a vorbit lui Moise și a zis: „Ia toiagul și cheamă adunarea, tu și fratele tău Aaron. Să vorbiți stâncii acesteia în fața lor, și ea va da apă.” Dumnezeu i-a zis să ia toiagul și să zică stâncii, să îi vorbească și ea va da apă. Ce face Moise? „Apoi Moise a ridicat mâna și a lovit stânca de două ori cu toiagul. Și a ieșit apă...” Dar lucrarea s-a făcut. Lucrarea s-a făcut. A curs apa ! Ajungi la rezultate și prin lucrări necuviincioase. Dar cât va dura asta? Cât va dura? Dacă Dumnezeu spune că mânia omului nu lucrează neprihănirea Lui și noi uneori ne gândim: „Dar altfel nu se poate; asta-i singura posibilitate... Așa noi stricăm mai mult decât zidim,

deși poate că obținem niște rezultate pe un timp scurt, dar îndurarea... De exemplu noi putem obține rezultate bune în casă, lovind cu pumnul în masă: „Spală vesela !” și de frică o spală... Dar când scapă de acasă, după ce sunt mari, nu mai vor să știe nici de părinți, nici de biserică; nici nu mai vor să audă de pocăință.

Noi trebuie să lucrăm așa cum ne spune Dumnezeu. Exact așa... Chiar dacă putem ajunge la rezultate și după propriile noastre idei. În privința asta, ca să înțelegem bine că aceasta este o lucrare cerută de Dumnezeu, vă povestesc o împrejurare petrecută la noi: „Într-o adunare de joi seara, în timpul rugăciunii am avut o descoperire, dar pentru mine. Și imediat ce s-a terminat rugăciunea, până se cânta o cântare, mi-am scos agenda și mi-am scris-o. Mi s-a arătat în descoperire, ușa de la casa de rugăciune și era așa bătută de vânt: nici deschisă complet, nici închisă. Și Duhul Sfânt mi-a zis așa: „Ușa asta trebuie să fie ori deschisă complet, ori închisă complet ! Ascultă-mă, bărbatule ! Nu fii mai bun ca Mine.” N-am înțeles ce putea să însemne și la ce anume se putea referi. Dar mi-am scris-o (am agenda cu mine și pot să vă arăt și-acuma, e agenda veche) pentru mine. Și în slujba aceea mă tot frământam: „Ce să fie? Unde mă dau eu mai bun decât Dumnezeu?” Așa mi-a zis Dumnezeu: „Ascultă bărbatule, nu fii mai bun decât Mine!”

S-a terminat adunarea, s-au dus toți și cum s-a terminat, mă telefonează un frate prezbiter din sectorul nostru de Biserici și îmi spune că în Biserica cutare, a primit o mărturisire și este ceva aparte care mă privește. L-am invitat pe omul acela la discuție a doua zi. I-am ascultat încă o dată mărturisirea. Era o persoană apropiată de mine, îmi era ca prieten. Dar mi-a mărturisit un păcat cu privire la care în epistola apostolului Pavel către Corinteni, se spune să dați afară din mijlocul vostru pe un așa om. Și eu înțelegeam hotărârea pentru așa păcat în fața lui Dumnezeu, că e o hotărâre clară. În plus, e o procedură lăsată de frați din vechime: îl invităm în fața adunării, nu spunem păcatul, dar spunem că fratele, sora va fi exclusă pe un timp nedeterminat, din Biserică. După ce am discutat aceste lucruri, bărbatul acesta a început să plângă, s-a apucat de cap, a venit pe genunchi în fața mea și mă ruga: „Nu mă exclude, te rog !” Îmi spunea așa: „Lovește-mă ! Bate-mă dacă vrei ! Mai bine bate-mă, trage-mi câțiva pumni, să ies de aici cu ochii vineți, numai nu mă exclude.” Plângea și spunea: „Ai milă! Gândește-te la mine ! Nu fă lucrul ăsta !” Eu îl ascultam, mă uitam la el... La început parcă am avut așa o frământare: „Ce să fac cu el? Uite-l cum plânge.” Dar imediat mi-a venit în gând descoperirea de ieri seară: „Nu fii mai bun decât Mine, omule!” Dacă Dumnezeu în dreptul unui așa păcat spune „exclus”, eu nu puteam să spun altceva; eu nu puteam să mă dau mai bun decât Dumnezeu. Și el se uita la mine... Și cum plângea el și se frământa stând în genunchi, îmi zice: „Bă, da zi ceva ! Stai aicea așa, nici nu râzi, nici nu plângi cu mine, ce e cu tine?” Și am zis: „Uite, nu crede că îmi ești indiferent, dar încă de ieri Dumnezeu mi-a zis ce să fac astăzi. De asta acuma am pace în mine și liniște, că eu trebuie să fac ceea ce mi-a zis Dumnezeu, nici la stânga, nici la dreapta nu mă voi abate. „Ce ai să faci?” I-am întors agenda și i-am zis:


„Na, citește !” El a citit ce am scris cu o seară înainte iar la urmă unde era notat „pentru mine”, a spus: „Păi da e și pentru mine.” „Nu, nu e pentru tine. Descoperirea este pentru mine. Asta pentru mine a fost, adică mie Dumnezeu mi-a zis să nu fiu mai bun decât El, ci așa cum El îmi spune: nici mai rău, nici mai bun, ci așa cum e El. Și pentru așa păcat îți spun ce trebuie și punct. Nu se poate altcumva.” S-a ridicat, s-a scuturat și el de pe genunchi și... râzând disprețuitor mi-a dat un cuvânt care m-a mirat și a plecat lăsând să se înțeleagă că puțin îi pasă. Am rămas privind după el, gândindu-mă că știa Dumnezeu ce zace în el.

Noi nu trebuie să avem nicicum mânie, ci trebuie să ne păstrăm pacea; și pacea aceasta vine de la Dumnezeu. „...în pace pentru cei ce fac pace.” – după cum spune Scriptura. Știți cum spunea Domnul: că cei împăciuitori sunt fii ai lui Dumnezeu. Este foarte important să fii un om care să te știe toți că tu faci pace. Adică tu nu ești părtinitor, nu ai nici partea ta, nu ai nici partea nimănui. Ești un om pentru pace și asta e foarte important. Chiar dacă trăiești toate stările sufletești și parcurgi toate lucrurile să păstrezi pacea în tine și să faci pace în alții. Asta e foarte important și nu e o lucrare simplă, ca tu să faci pace în alții. E foarte important pentru noi în vremea asta, fiindcă uneori suntem și noi la limite, când am zis cuiva să se ducă de pe capul nostru, dar e posibil să nu se fi dus de la noi cu pace. Domnul Isus spune: „Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuși Mi-a poruncit ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc.” Nu sunt cuvinte în plus, rostite de Domnul Isus. El spune că Dumnezeu, Tatăl i-a zis ce trebuie să spună și i-a zis și de maniera în care a trebuit să vorbească: să fie atent la cum vorbește. Multe lucruri adevărate sunt pierdute din cauza tulburărilor pe care le aprindem vorbind adevărul, cu gândul că slujim adevărului, dar s-a pornit tulburare și nu pace. Atitudinea asta trebuie să fie în noi: să lucrăm între frați, după cuvântul Scripturii și nu după capul nostru, chiar dacă se poate ajunge la rezolvări și după ideile noastre lucrând.

Viorel Calancea – Chișinău

Citesc aici primul verset: „Războinic viteaz,

încinge-ți sabia, podoaba și slava - da, slava ta! - Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul, blândețea și neprihănirea,” (Ps. 45.3). În Vechiul Testament, ca și în Noul Testament, putem observa niște slujitori care au făcut cinste lui Dumnezeu, în vremea lor. Acum nu vorbesc la trecut, vorbesc la prezent și aș vrea ca pe noi să ne ajute Dumnezeu să înțelegem ce avem de făcut cu sabia.

Am avut o descoperire cu ceva timp în urmă, la o rugăciune, la noi la adunare. Am avut post și a venit un vas al Domnului și a trecut și pe la mine prin casă și Domnul i-a arătat așa și a zis: „Bărbatule, erai cu Biblia în mână și deodată Biblia ta s-a făcut unealtă. Și Domnul mi-a arătat că erai reținut s-o îndrepți

spre familia ta. Și Domnul spunea așa: „Atenție, că dacă te reții a folosi unealta cu privire la familie, vei avea tendința să te reții a o folosi și cu privire la Biserică.” Înțelegeți ideea ? De aceea în ziua de azi Dumnezeu să ne ajute pe linia asta: slujitorii să fie oameni verticali. Oameni care nu-s de plastilină, care nu se modelează după adunare, după mediu, ci oameni care rămân verticali. Eu am văzut astfel de slujitori.

Vreau să vă arăt o situație în Scriptură, pe care sunt sigur că o cunoașteți. S-a vorbit mult de el aseară și vreau să vă spun că e mai frumos sau e mai plăcut sfârșitul unui lucru decât începutul lui. Mi-e drag așa să citesc: „Iehoiada a murit bătrân și sătul de zile. La moarte, avea o sută treizeci de ani.” Și uitați ce spune mai sus: „În tot timpul vieții lui Iehoiada, au adus necurmat arderi de tot în Casa Domnului.” Și mi-am pus întrebarea: la o vreme în care domnea Atalia, împărăteasa idolatră, un om să se silească să nu se stingă candela în Casa Domnului și să se aducă jertfe. E posibil? Omul acesta avea merite să ajungă în mormântul împăraților, după cum stă scris în Scripturi că s-a întâmplat cu el.

Citesc alt caz: „Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma;” (F.A. 20.29); Și mi-am pus o întrebare: cu cine vorbea Pavel aici? La prezbiteri ! Eu așa găsesc scris aici că, la Efes când s-a dus, a adunat ceata de prezbiteri de acolo și lor le-a spus ceva: „Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma;” Oare e posibil ca unul singur să țină lupii la distanță ? Așa găsim aici. Așa găsesc scris. Un om integru ! Dar un lucru care mi-a plăcut, spune așa: „De aceea vegheați și aduceți-vă aminte că, timp de trei ani, zi și noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi.” Spuneau frații aseară că au fost situații când în momentul în care se făcea o disciplinare, plângea și cel disciplinat, dar plângea și păstorul. Așa-i ? Aseară ni se spunea situația asta, cum se folosește sabia asta: că există tendința asta să faci pe placul unora, să-i denigrezi pe ceilalți și nu știi cum s-o mai scoți la capăt după ce o mânuiești astfel. Oh, Dumnezeu să dea lumină la slujitorii Lui ! Mă uit că împărații evrei, câtă vreme au avut legătură cu Dumnezeu, s-a putut păstra linia pocăinței în Israel și acolo Dumnezeu dădea binecuvântarea.


Citeau frații din Psalmul 84: „Când trec aceștia prin valea plângerii...” și mă gândesc că era o vale în care se plângea. Da, unii plângeau, dar alții se plângeau și asta e o diferență să știți ! Ieremia spunea într-o împrejurare: „De ce să se tot plângă omul ?” De multe ori asta e văicăreală. Asta vedem prin adunări: văicăreală: noi nu suntem buni, noi nu putem și tot ne gândim la înaintași, cum au făcut. Eu vă întreb: are Dumnezeu putere pe linia asta și în ziua de azi ? Are putere ! Numai că și noi va trebui să sprijinim lucrarea Bisericii. Și noi trebuie să plătim prețul în felul nostru după cum înaintașii credinței au plătit prețul în felul lor.

Patriarhul Avraam a trăit multă vreme între filisteni, ca un om credincios lui Dumnezeu. Cum a reușit ? Care i-a fost secretul ? A ajuns până acolo că oamenii din jur i-au spus: „Tu ești ca un domnitor al lui Dumnezeu între noi !” Auziți părerea oamenilor ! Dar care era părerea lui? Iat-o: „Eu sunt străin... printre voi...” (Gn.23.4a). Asta cred că l-a ajutat să rămână în picioare. S-a folosit de tot ce putea da pământul, dar ca și un străin... Uneori vrem fală, vrem să fim în față, vrem să fim mari, suntem supărăcioși uneori. Vreau să vă spun că nu e nevoie să fim mari ca să apărăm adevărul. De aceea, atenție la sabie! Atenție, pentru că dacă sabia asta nu aduce biruință, nu-i câștig pentru Biserică, nu-i câștig pentru familie.

Aseară am pus toate cap la cap în mintea mea, am făcut așa un cumul la cum s-au completat frații de frumos, de sănătos, pentru noi. Ăsta e un har ! Îmi aduc aminte de o descoperire pe care a avut-o un frate cândva, pe Țibleș. Spunea că la sfârșit, după trei zile de post și slujire, a avut o vedenie. Cine a urcat acolo, știe că se urcă tare greu, mai ales cei care sunt în vârstă și poate mai betegi. Dar când se coboară, se coboară repede. Și spunea vedenia că unii coborau cu saci de pâine: foarte greu. Dar unii au luat o trăistuță de tărâțe și o aruncau pe umăr coborând. Se poate întâmpla așa și aici ? Se poate întâmpla ! Se poate întâmpla ca după atâta Cuvânt binecuvântat, să te duci cu nimic. Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune că „...noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.”

Ghe. Ciobanu – Prahova

Avem în discuție subiectul „derapaje”. Mă

gândesc că unul dintre ele poate fi socotit felul în care vin tinerii să primească binecuvântarea în căsătorie. Mă gândesc aici că ceea ce ar trebui să fie făcut, ar fi o conștientizare a tinerilor asupra valorii binecuvântării, conștientizare care să înceapă încă din vremea copilăriei. Nu ar trebui să se pună accent pe momentul acela din finalul slujbei de căsătorie doar, așa cum se procedează în vremea aceasta, astfel încât diavolul să poată să câștige exact atunci când ar trebui ca tinerii să primească binecuvântarea.

Legat de aceasta, vreau să vă mărturisesc ce mi s-a întâmplat. Într-o zi, pe când mă întorceam acasă de pe un drum și trebuia să plec pe altul, în vederea unei alte slujbe, ajuns pe strada noastră, văd un grup de oameni; erau o familie. Când m-am apropiat, am văzut că fetele aveau batic și mi-am dat seama că sunt credincioși. Am

intrat în discuție cu ei, - căutau pe cineva - și spunea fratele: „Eu am copilărit pe strada asta și am stat o vreme în casa asta și acum am venit cu copiii mei să le arăt pe unde am copilărit eu.” Fiindcă au spus că mai rămân în zonă, le-am propus să vină a doua zi pe la noi, după orele mele de servici, pentru că atunci eram grăbit să plec la slujba aceea.

Și ne-am întâlnit a doua zi. Când ne-am pus la rugăciune, am văzut că erau oameni obișnuiți cu rugăciunea. Erau: tata, mama, cinci copii și o verișoară a fratelui, împreună cu ei. Copiii erau de la clasa a șasea în jos: șase, cinci, patru și mai mici. Copiii se rugau. M-am uitat așa cumva mirat la ei... Când ne ridicăm de la rugăciune, fetița care era în clasa a cincea zice: „Am avut din partea Domnului” pentru un băiat de-al meu „un cuvânt.” Se scoală băiatul din clasa a șasea și zice că Domnul mi-a arătat pentru voi cutare și cutare. Se scoală băiatul din clasa a patra... și el are descoperiri. Apoi ne-am așezat la masă și m-am apropiat puțin de tată și i-am zis: „Auzi, totuși sunt niște copii. Cum i-ai băgat în stăruință după Duhul Sfânt ?” Și fratele a zis: „Nu, frate. Noi am înțeles că venirea Domnului e aproape și acolo unde trăim (Austria), e foarte greu la școală. Și am înțeles că n-avem cum să îi apărăm și să le purtăm de grijă copiilor așa cum am vrea și atunci am înțeles că ar trebui să îi ajutăm pe ei să înceapă să se apere, să știe ei cum să trăiască. Și atunci am zis că cel mai bun lucru pe care putem să îl facem pentru ei, e să îi obișnuim cu rugăciunea. Și am hotărât ca în fiecare seară să se facă rugăciune în familie. În afară de serile de adunare când mergeam la casa de rugăciune, avem un grup de rugăciune unde ne întâlnim și acolo Dumnezeu ne zidește.” Și mi-a explicat, mi-a spus mai multe experiențe și atunci mi-a spus și de fetița lor căreia Domnul i-a dat o vedenie la școală. Fetița aceea avea o profesoară care nu prea o simpatiza din pricina baticului pe care fata îl purta pe cap. Și într-o zi, ca s-o facă de rușine în clasă față de copii, i-a pus o întrebare mai grea din lecția lor, la care era sigură că fata nu va putea răspunde. Dar imediat ce profesoara a terminat întrebarea, fetița a văzut cum o mână scria răspunsul pe tablă și a început să-l citească, ceea ce a stârnit uimirea profesoarei. Tatăl ei mi-a zis: „Copiii noștri trebuie să înțeleagă chiar de când sunt mici, că suntem în război. Nu putem să îi ducem cu povești și să le spunem: „Știi, noi suntem într-un război cu cel rău, dar voi n-ar trebui să știți asta. Voi simțiți-vă bine, fiți cum vă place să fiți pentru că sunteți copii.”

M-am mirat așa de felul în care puneau ei problema, dar din discuțiile purtate, am aflat că la ei lucrul acesta a dat roade. L-am întrebat: „Nu te temi că-s prea mici ?” „Nu mă tem pentru că nu am cerut eu de la Domnul să îi boteze cu Duhul Sfânt, nu am cerut să le dea daruri și dacă Domnul a hotărât să facă asta, El face ceea ce e cel mai bun pentru ei și am încredere că Dumnezeu va avea putere să îi păstreze în continuare.” Mă gândesc că astfel de copii care au înțeles ce înseamnă pocăința - ei deja au experiențele lor cu Dumnezeu - nu mai trebuie să le spunem noi că bunicii noștri uite cum au trăit și uite ce se întâmpla pe vremea lor.


Ei, la un copil din ăsta când crește și ajunge să fie mire, nu trebuie să îi mai spui că ziua nunții trebuie să fie și ea marcată de simplitate. Ei știu să prețuiască valoarea binecuvântării și când merg să primească binecuvântarea căsătoriei, știe cum să o facă. Asta și pentru că atunci, în preajma căsătoriilor din familiile noastre, se găsesc foarte mulți binevoitori. Când apare momentul acesta al pornirii în viața de familie, de căsătorie, atunci vin neamuri care poate că niciodată nu te-au vizitat, dar pentru că ai nuntă la copil, își aduc aminte că e neam cu tine și vin cu fel de fel de păreri. Însă la așa copii, poate să vină oricine și să le spună: „Auzi, o dată ești mire, o dată ești mireasă.” „Păi tocmai pentru că o dată se petrece așa ceva, nu vreau să pierd binecuvântarea. Eu vreau să fiu sigur că plec de acolo binecuvântat pentru toată viața.” Slăvit să fie Domnul !

Da, trebuie să ne învățăm copiii că trebuie să lupte, să ne învățăm copiii și să le spunem adevărul: că suntem într-un război, că noi n-avem aici odihnă, n-avem aici concediu, nu suntem în niciun caz într-o stare de relaxare, ci dimpotrivă, lupta noastră e continuă, e permanentă și ei să poată pricepe lucrul acesta de mici. „Copiii tăi vor lua locul părinților tăi; îi vei pune domni în toată țara.” (Ps.45.16). Sigur, dacă ca și părinți știm să ne păstrăm locul și să ne păzim poziția de copii ai lui Dumnezeu așa cum trebuie, și copiii noștri vor putea la rândul lor să ne ia locul și să trăiască frumos și Dumnezeu îi va binecuvânta. Dar dacă ei nu știu mai nimic despre părtășia cu Domnul, despre legătura pe care ei ar trebui să o aibă încă de când pot să înțeleagă lucrurile...

M-am gândit că ar fi un lucru bun pe care să-l avem în vedere, pentru că e prea puțin lucru să te ocupi de aceste lucruri când știi că mai are trei luni până când se însoară. E puțin.

Ion Nemeș - Hunedoara

Slăvit să fie Domnul! Îl binecuvântăm pe

Dumnezeu care până aici ne-a ajutat și ne-a binecuvântat cu viață ca să ajungem în Casa Domnului și să-L lăudăm căci ne-a păzit cu brațul Său și împreună cu frații din zona Prahovei suntem aici și Îl binecuvântăm și lăudăm pe Domnul.

Aș avea un gând, după cum frații au citit, ales din cartea 2 Cronici, cap 11, despre împăratul Ioas. Biblia spune că înainte de a fi împărat, Ioas a fost ascuns de împărăteasa Atalia. După șase ani, preotul Iehoiada care l-a ținut ascuns, l-a adus ca să-l pună împărat peste Iuda. Important este faptul că cineva s-a îngrijit de copilul acesta, atunci când au fost uciși fiii împăratului. Dacă cineva nu se ocupa de el, putea să fie și el omorât. Acolo se menționează că întâi a fost ascuns și apoi a fost pus împărat. M-a dus cu gândul la alt împărat al lui Israel și anume la Saul. Când Domnul l-a ales ca să fie împărat și poporul s-a prezentat înaintea Domnului, scrie că au tras la sorți și a căzut ca Saul să fie împărat. Și când l-au căutat, scrie că nu l-au găsit. Și cineva a zis: „Este ascuns între vase!”

Putem să spunem că și în Noul Testament,

oamenii lui Dumnezeu care au ajuns să fie lucrători, au fost o vreme ca și ascunși. Până când cineva le-a înlesnit intrarea în slujbă; i-a scos între frați. Când vine timpul, ei sunt chemați și puși în lucrare, în slujbă. De micul Ioas, citim că s-a ocupat o familie: preotul și soția lui. Apostolul Pavel, în cartea Tesaloniceni, spune că „ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-și crește cu drag copiii.” Punem întrebarea: „Mai sunt și astăzi doici, părinți spirituali, care mai cresc și astăzi copii, tineri, frați ca să fie puși mai apoi în lucrare, în slujire ?” Este de dorit ca un lucrător, înainte de a fi așezat în slujbă, să fi avut pe cineva care să-l fi crescut. Așa ca și cu Ioas...

Găsim scris de asemenea că Ioas a făcut voia lui Dumnezeu și a plăcut Domnului, cât a trăit preotul Iehoiada. După ce n-a mai fost preotul Iehoiada, căpeteniile au venit înaintea împăratului și i s-au închinat. Și din momentul acela, oamenii nu s-au mai închinat în Casa Domnului. De asemeni, din porunca împăratului a fost omorât Zaharia, fiul preotului care l-a ascuns, riscându-și viața pentru el. Ioas nu s-a mai gândit la tot binele pe care l-a făcut Iehoiada pentru el. Dar poporul a judecat drept lucrurile: când a murit Iehoiada, l-au îngropat în casa lui David, în mormintele împăraților, deși el nu a fost împărat, ci a fost preot. Despre Ioas este scris că a murit și l-au îngropat în casa lui David, dar nu în mormintele împăraților. Să ne rugăm ca Dumnezeu să mai scoată în vremea aceasta părinți duhovnicești și oameni care să fie o doică pentru alții și să ne rugăm ca Dumnezeu să îi ajute pe lucrători, pe slujitori să rămână statornici, credincioși Domnului până la capăt.

Să mai luăm o familie, dar din Noul Testament: Acuila și Priscila care s-au ocupat și de viața apostolului Pavel, dar în mod deosebit s-au ocupat de creșterea duhovnicească a lui Apolo. Prin ei, Dumnezeu l-a ridicat pe Apolo și a ajuns un bun slujitor al Evangheliei. Mai sunt și astăzi familii, soț și soție, care se ocupă de creșterea duhovnicească a celor tineri din Biserică ? Scrie Biblia că surorile în vârstă trebuie să învețe pe cele tinere să fie cumpătate, cu viață curată, să-și iubească soțul și copiii și să își vadă de treburile casei lor, să fie bune gospodine. Surorilor, acum nu suntem la căsătorie, dar dacă frații au datorie de a crește lucrători în slujbă; surorile în vârstă își mai fac datoria ca pe cele tinere să le învețe să își vadă de treburile casei lor ? Nu de casa altora...

Să rămânem statornici, Pavel spunea în epistola către Evrei: „Uitați-vă la sfârșitul felului lor de viețuire.” Ioas a început bine lângă Iehoiada, a fost credincios, a fost plăcut Domnului, a căutat să facă voia lui Dumnezeu, dar după aceea, când nu a mai fost nimenea lângă el, și-a făcut de cap. Nu se întâmplă oare și în vremea aceasta la fel ? Când peste noi, peste viața noastră, peste slujba noastră, peste lucrarea noastră, nu dăm voie nici Domnului să ne verifice, nu dăm voie nici fraților și facem ce vrem și cum vrem. Oare nu ar putea să se întâmple ca sfârșitul nostru să nu fie un sfârșit bun? Apostolul Pavel spune despre Timotei: „A lucrat împreună cu mine... pentru înaintarea Evangheliei.”

Frați și surori, Domnul Isus să ne ajute să putem


să lucrăm împreună cu frații și cu oamenii lui Dumnezeu și Domnul să ne dea mai departe putere să rămânem statornici în lucrarea lui Dumnezeu până la capăt. Să nu avem numai un început bun și apoi să o sfârșim rău. Domnul să ne binecuvânteze.

Adi Niculai - Dîmbovița

Am venit ca la izvoare, ca la ape de odihnă, la

pășuni verzi... Domnul să fie slăvit căci știm unde să alergăm, atunci când tânjim. Și pentru că avem astfel de privilegii și harul acesta, mărit să fie Dumnezeu ! Nu știm cât și când vor mai fi prilejuri de felul acesta – nu suntem noi cu calendarul, este Dumnezeu – dar dacă putem profita de orișice situație de acest fel, ferice de noi !

Însă consider, că având în vedere credința dată sfinților odată pentru totdeauna, mai presus de înviorare și de mângâiere am avea nevoie – chiar dacă venim din luptă – de împovărare. Și dacă vreți dumneavoastră, să facem o rugăciune în care să îl rugăm pe Dumnezeu să-și împărtășească povara inimii Lui cu noi. Adică El are o povară. Aduceți-vă aminte că Domnul Hristos a fost cu ucenicii în grădina Ghetsimani. Însă au fost câțiva dintre ei, unii aleși, cu care a avut cele mai îndeaproape și mai spectaculoase revelații și experiențe - cei ce au fost pe muntele schimbării la față. Aceștia au fost mai aproape de Domnul Hristos și Domnul le-a spus: „Rămâneți aici și vegheați împreună cu mine”. Și le mai spune: „Sufletul meu este întristat, împovărat cu o întristare de moarte. Am nevoie de voi să vegheați împreună cu Mine.” A fost momentul în care Domnul Isus Hristos și-a împărtășit din povara, din apăsarea inimii Lui, dar ei au adormit.

Atunci când ne plecăm pe genunchi și avem și cuvânt din Scriptură „Nu vă îngrijorați de nimic; ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.”; toți ne dorim asta. Dar rugăciunea cealaltă sau până acolo dacă ne-am putea duce, rugăciunea în care să-L rugăm pe Dumnezeu: „Doamne, pune pe inimile noastre povară din povara inimii Tale. Împovărează-ne !”

Am impresia - sau poate așa simt eu - și n-aș vrea să pun pe nimeni după calapodul meu, că nu suntem atât de împovărați, cât ar trebui să fim pentru o lucrare atât de importantă. În seara aceasta am venit să ne rugăm, mâine vom rămâne la sfat, am venit din toată țara nu pentru că n-am avut adunări unde să ne închinăm, ci pentru că am știut că aici se adună oameni care au dovedit până acum că simt mai mult decât propria cămașă, mai mult decât propria familie sau adunarea locală. Deși toate acestea

au importanța lor și nu vrem să le minimalizăm, fiecare ne putem cerceta și indiferent la ce intensitate suntem împovărați sau nu, ar fi bine să facem o rugăciune în care să ne rugăm: „Doamne, dacă tot ne-ai adus aici împreună, împovărează-ne, fă-ne să simțim cam cum simți Tu.” E una din bucurii să ne vedem la față; asta o mărturisesc și cred că o aveți și dumneavoastră în inimă. Ne vedem și zilnic, dar numai cu ochii credinței, în imaginație cumva și în rugăciune; așa mă gândesc, așa trag nădejde, că altfel, nu știu unde aș fi fost eu dacă nu s-ar fi rugat frații pentru mine, dacă nu s-ar fi „întâlnit” cu mine când m-au purtat în rugăciunile lor. Putem foarte bine, cu Biblia în mână și cu principii corecte, să avem luptele noastre, să înălțăm steagul, să fluturăm stindarde care nu sunt ale lui Dumnezeu și nimeni să nu ne oprească. Și oameni curați la suflet - oameni cu bune intenții, oameni care nu se pot acuza pe ei înșiși, că au alte scopuri și obiective meschine - să nu se poată lupta aceeași luptă și să nu poată să fie umăr la umăr într-o lucrare sfântă.

Aș vrea să ne rugăm așa: „Doamne, împovărează-ne cu povara din inima Ta. Că ne vei mângâia, că ne vei înviora, că vei face toate câte le faci Tu, când vii Tu cu Duhul Tău cel Sfânt, Mângâietorul, dar mai presus de astea toate, împovărează-ne.” Mi-am adus aminte de prorocul Ieremia, care atunci când a aflat în ce stare ajunsese Ierusalimul, a plâns, s-a rugat și a postit -spune el acolo: „zi și noapte.” Dar având în vedere lucrarea pe care i-a încredințat-o Domnul, de câteva ori spune „...ce mi-a pus Dumnezeu în inimă să fac pentru Ierusalim, pentru Israel.” Dumnezeu i-a pus în inimă. Putea trăi foarte bine fără niciun fel de împovărare, avea tot ce îi trebuia. Și putea să zică: „Lasă că am să mă rog Domnului pentru Ierusalim și poate a scoate El pe cineva...” Dar nu a putut răbda să știe că Ierusalimul era cum era, și el să fie la curtea împăratului bine aranjat, om de carieră. Nu a putut răbda. Mă gândesc că cei care sunt însuflețiți de Duhul Domnului, trebuie să aibă sau să se nască în ei o scânteie din aceeași dorință ca a lui Dumnezeu, pentru Biserica Sa, pentru seminția sfântă, poporul ales, preoția împărătească, pentru care Hristos S-a dat pe Sine Însuși. Pentru lucrarea care-L


onorează, Biserica în care se proslăvește Dumnezeu prin Isus Hristos și prin Duhul Sfânt. Domnul să ne binecuvânteze ! Nu e doar de a păstra ceva, nu e doar de a conserva ceva, este vorba de a-L onora pe Dumnezeu, de a-L slăvi pe Hristos, de a-I mări faima, la aceasta am fost rânduiți. Duhul Sfânt pentru aceasta a fost dat – „când va veni el, Mă va proslăvi.” Biserica pentru asta există: ca să-L proslăvească, să-I mărească faima și toți să audă de El, să creadă și să-I îmbrățișeze picioarele, să se afle mântuiți prin harul și prin lucrarea lui Dumnezeu, în Biserică și prin Biserică. Domnul să se îndure de noi și să ne binecuvânteze !

Aș vrea să-Și facă loc și drum spre inima mea să mă împovăreze cu ceea ce este important, cu ceea ce după titlu de merit, ne-a cam adus aici. Am venit, ne-am adunat – cum zicea cineva – și mergem întăriți, mergem mângâiați, bucuroși de harul lui Dumnezeu. Dar dacă mergem fără povară, vom lupta tot ca până acum, vom veghea tot ca până acum, vom sluji tot ca până acum, dar după cum arată lucrurile, ar trebui o cotitură; să fie o mișcare, să fie un pas înainte. Nu că suntem nemulțumiți, dar cu cât întunericul este mai întunecos și păcatul mai din cale-afară de păcătos și ridicat la rang de virtute, cu atât Biserica trebuie să fie mai curată, mai sfântă, mai plină de râvnă, mai plină de ardoare, mai veghetoare, mai predată fără niciun fel de rezervă, știind că nu pentru viața aceasta ne-am pus încrederea în Dumnezeu. Dacă suntem aici, înseamnă că avem un rost. „Doamne, pune-ne pe inimă! Dă-ne din povara inimii Tale ! Împovărează-ne !” Nu s-a întâmplat vreodată să nu îți mai placă gustul la mâncare, pentru că te apasă ceva? Ne-am învățat să predicăm; ne încărcăm cu energia lui Dumnezeu - zicem noi - în rugăciuni, apoi venim la predică. Dar când vorbim de la amvon, suntem ușurați: „Bă, am spus-o!” Am văzut pe câțiva plângând, am văzut că câțiva s-au bucurat, doar pentru ce altceva ai mai predica? Când însă am predicat și am plecat de la amvon mai împovărați decât eram când am urcat? Nu că am greșit acolo, că am săvârșit vreun dezacord gramatical, că nu am fost suficient de elocvent sau că am văzut pe cutare dormind... Nu de asta ! Aia e povara mea, grija mea. Nici dacă m-am plecat pe genunchi și am zis: „Na, m-am rugat și Ți-am încredințat-o, Doamne.” Aia nu-i povara lui Dumnezeu. Nici dacă ai venit să predici, fără să fi primit ceva de la Dumnezeu pentru inima răscumpăraților Lui, pentru starea lor și te-ai coborât de la amvon zicând în sinea ta: „Eu le-am spus.” Ca și cum ți-ai vedea copilul cu niște chiștoace în buzunar și îi spui: „Băi copile, nu e bine să fumezi, că uite scrie aici pe pachet: cancer, dăunător.” Și apoi să-ți spui: „Eu i-am spus !” Dacă te-ai despovărat astfel, aia nu-i povara nici măcar a unui tată firesc, a unui tată cu dragoste firească. Dar când este vorba de povara Tatălui ceresc? Nu poți să spui: „M-am spălat pe mâini, am spus-o, m-am rugat, mi-am făcut datoria, am venit, am văzut, am vegheat, am intervenit, am încercat să fac, am făcut ce s-a putut, măcar nu am să fiu tras la răspundere că am stat degeaba sau că am fost neglijent.” Aia nu-i povară din inima lui Dumnezeu ! Povară din inima lui Dumnezeu este cea care nu-ți dă pace, nu-ți dă somn, care nu te lasă să te bucuri de

altceva decât de biruința lui Dumnezeu în inimile celor pentru care te rogi. Biruința lui Dumnezeu în și prin Biserica Lui. Slăvit să fie Domnul !

Acum nu suntem noi partizanii lui Dumnezeu și nici cei mai vajnici lucrători ai Lui, dar nevoia noastră să nu fie doar aceea de a reveni în matcă, de a ne simți bine în pielea noastră și de a ne duce viața așa cu cinste și fără prea multe sincope și zbateri; mai departe hai la rai și numai înainte. Ci vindecarea noastră, întremarea noastră, înzdrăvenirea noastră să fie pentru a putea purta povara lui Dumnezeu, luptele lui Dumnezeu. Așa mici cum suntem ! Nu le ducem noi pe toate, dar fiecare în partea ce-i revine, numai în măsura în care vrea să se pună sub povară. Cine vrea și cine prinde glasul lui Hristos când spune: „Vegheați împreună cu Mine !” Am vorbit până acuma pentru cei cărora le tânjește sufletul în ei să-și împlinească rostul pentru care sunt pe pământ: nu altul decât de a fi în armonie cu inima lui Dumnezeu, în același gând și în aceeași lucrare, în același plan dumnezeiesc. Dar dacă nu suntem angajați în slujbă, dacă nu suntem împovărați de Dumnezeu, viața noastră va avea tendința de a fi trăită în fire și la nimereală, de azi pe mâine și nu poate avea un rezultat fericit, ci mergem în jos. Toate lucrurile cad fiindcă spiritual și moral noi suntem setați să decădem, dacă nu ne ținem de Dumnezeu. Cândva mă gândeam la cuvântul care zice că văduvele tinere trebuie să se mărite, că dacă n-au să îngrijească de bărbat și de copii, se deprind să fie limbute și umblă din casă în casă. Așa s-ar putea întâmpla cu asemenea femei... Dar toți suntem așa! Dacă nu ne împovărăm cu povara lui Dumnezeu, asumându-ne-o cu toată răspunderea, ne dă diavolul la toți ce să lucrăm: și pentru firea pământească și avem și timp de pierdut și de investit în lucruri de nimic. Sunt atâția lucrători și totuși mare este secerișul și puțini sunt cei care sunt implicați cu inimă, cu trup, cu suflet, cu toată viața lor. Nu zic asta: „hai să fim eroii lui Dumnezeu !”, nu ne facem că Îl băgăm în seamă și că ne pasă de ce Îl doare, mai mult decât ceea ce ne doare pe noi. Ci efectiv aceasta ar fi lucrarea Duhului Sfânt în inimile care chiar vor mai mult decât de a se bucura în Duhul Sfânt. Aceasta e dorința: de a fi în armonie cu inima lui Dumnezeu.

Eu am spus-o în cuvinte cam reci și uscate, dar dacă ați prins-o măcar cu mintea și mergem înaintea lui Dumnezeu cu cererea aceasta, Dumnezeu ne poate veni la inimă fără cuvinte. El ne poate pune acolo ce poate n-am sesizat la alții, n-am știut cum de alții sunt așa de prinși, de chinuiți dacă vreți – ca în durerile nașterii – pentru mântuirea altora, pentru păstrarea sau pentru recuperarea sau pentru propășirea lucrării lui Dumnezeu.

Doamne, dă-ne povară din povara inimii Tale !

Claudiu Șandra – Bihor.


Gen.12.1; Ev. 11:8 - Credința stătea în faptul că el nu știa unde se duce. Avraame, ieși din țara ta! Și unde să merg, Doamne ? Am să îți spun Eu !...

Gen. 12:8; 13:18 - Avraam obișnuia să zidească altare și să cheme Numele Domnului; Biblia nu ne spune asta și despre Lot !

Gen. 12:12 - Slăbiciunea lui Avraam, frica. Soția s-a supus cu orice preț.

Gen. 13:7 - Avraam și Lot trebuiau să fie lumină. Canaaniții și Fereziții îi vedeau certându-se. Doi evrei se certau pentru un loc care nici nu era al lor.

Gen. 13:9 - Ca și în disputa dintre Avraam și Lot, sunt oameni cu care nu ai altă variantă, decât despărțirea amiabilă.

Gen. 13:11 - Lot cel lacom. Și-a ales toată... Gen. 13:12; 14:12 - Când îți întinzi corturile

până la Sodoma, mai târziu te vei trezi în mijlocul ei. Gen. 13:14 - Pe Avraam îl durea nedreptatea

pricinuită de Lot și Domnul a găsit cu cale să îl mângâie. Lot, cel care s-a ținut de el ca un cățeluș, a pus mâna pe ce era mai bun.

Gen. 14:13 - A venit unul… Acesta a salvat mult prin înțelepciunea sa. I-a trecut prin cap că Lot are un unchi în munți.

Gen. 14:16 - Avraam nu s-a bucurat; nu a privit la necazul lui Lot ca fiind răspunsul lui Dumnezeu la nedreptatea pe care acesta i-a făcut-o. Nu a spus: „Vede Dumnezeu, așa îți trebuie!”

Gen. 14:23 - Avraam n-a primit bani pentru ajutorul dat lui Lot și celorlalți. A vrut să dovedească că nu a făcut-o pentru bani, ci pentru că inima lui era curată față de Lot și îl iubea.

Gen. 15:1 - După fiecare încercare în care Avraam trece cu nota 10, i se arată Domnul.

Gen. 17:3 - Dumnezeu l-a încercat pe Avraam să vadă dacă mai credea. Când îi spune din nou promisiunea, Avraam nu Îl socotește pe Dumnezeu mincinos pentru că nu a împlinit-o încă. Avram se aruncă cu fața la pământ.

Gen. 17:23 - Ascultarea lui Avraam- „…chiar în ziua aceea.” Când îți cere Dumnezeu ceva, fă chiar atunci !

Gen. 18:6,7,8 - Avraam tratează musafirii bine: pune pe Sara să frământe (putea să le aducă o turtă rămasă de ieri). El însuși îi slujea.

Gen. 18:19 - Împlinirea făgăduinței depindea de ceva. […] „pentru ca Domnul să împlinească astfel...”

Gen. 18:21 - Îngerii trimiși să investigheze zvonul. Dumnezeu are o justiție perfectă. Nu acuză fără dovezi.

Gen. 19:1 - Pentru că Lot își chinuia sufletul, ieșise la poartă pentru puțin răgaz. Pe când Avraam nu avea parte de poluare vizuală și fonică păcătoasă, Lot avea parte din plin. Așa că era acum la poartă, uitându-se înspre munte (i-a văzut venind), probabil jinduind viața liniștită a lui Avraam.

Gen. 19:8 - Lot reușise să își păstreze fetele fecioare în pofida nelegiuirilor din Sodoma.

Gen. 19:15,16 - Lot îndoielnic, nu știa ce să facă. Lot nu era convins de ce spun îngerii cu privire la nenorocirea ce urma să vină peste Sodoma...

Gen. 19:30 - Lot credea acum de ce e în stare Dumnezeu și s-a temut să mai stea în Țoar. A schimbat viața de oraș cu cea de peșteră.

Gen. 21:10 - Sara cere sentință de moarte pentru roaba ei. Izgonirea în deșert însemna moarte.

Gen. 21:14 - Ascultarea lui Avraam era imediată.

Gen. 21:19 - Dumnezeu are toate posibilitățile de a te salva. Tu ai ochii închiși și nu le vezi.

Gen. 21:22 - Trebuie să se vadă că Dumnezeu este cu tine. Așa au spus vecinii lui Avraam despre el.

Gen. 22:1 - Avraam de fiecare dată răspundea: „Iată-mă !”

De la grupul de studiu biblic.

Biserica Betania Galați – Pîrîianu David.


Aud deseori povestindu-se despre acele vremuri

când credința în Domnul Isus implica mai multe costuri. Acele vremuri când pocăit însemna prigonit.

În aceste povestiri ni se descrie unitatea dintre frați, râvna lor și tăria pe care o aveau înaintea autorităților. Deseori concluzia acestor povestiri e că frații ar fi la fel dacă ar mai fi astfel de vremuri, că și cei care sunt acum nepăsători sau vin mai rar pe la adunare, atunci ar deveni deodată foarte sârguincioși.

Să ni-l imaginăm pe Daniel. Era incontestabilă înțelepciunea și corectitudinea lui. Probabil era admirat de mulți. (în afara grupului care a făcut planul să fie aruncat în groapa cu lei). Însă în momentul în care vine porunca aspră că cine nu se va închina doar împăratului va fi aruncat în groapa cu lei, îl găsim doar pe Daniel continuând să se închine. E adevărat că el a fost special urmărit, dar nu găsim în acest text ideea unei mișcări între evrei sau o întoarcere la Domnul specială cu ocazia acestei porunci.

E de notat aici că Daniel a fost un sfânt și pentru cei ce îi erau contemporani. Ezechiel a fost contemporan cu Daniel, iar în capitolul 14 în versetul 14 și 20, Dumnezeu îl dă pe Daniel exemplu alături de Iov și Noe, ca oameni foarte neprihăniți. Iar Dumnezeu prin acele versete vrea să arate cât de gravă e starea Israelului, dacă nici rugăciunile acestor trei sfinți nu ar putea să îi ajute cu nimic. Înțelegem așadar că Daniel era privit ca un sfânt în vremea lui.

Totuși, observăm că această poruncă a împăratului

nu a mișcat spre rugăciune oamenii nepăsători și dezinteresați, ci a oferit cadrul potrivit ca adevărata credință a lui Daniel și rugăciunea lui perseverentă, să fie scoase la lumină și să li se dovedească puterea.

Bine ar fi să nu ne culcăm pe ideea că există o perioadă de încercare a Bisericii înainte de a veni Domnul Isus, perioadă ce va întări Biserica și o va scoate din starea de ațipire. Nici măcar pe harul care ne va fi arătat la venirea lui Isus să nu ne punem atâta încredere, încât să uităm de sfințire.

Atât prigonirile, cât și harul, vor fi resimțite de cei ce doresc și iubesc venirea Domnului.

Șandra Adelman Cezar - Bihor

Slujești? După o noapte de meditare, împăratul Dariu a

alergat la groapa cu lei și dând să plângă, l-a strigat pe Daniel. După o noapte de meditat, descrie relația dintre Dumnezeu și Daniel prin cuvintele: „Dumnezeul tău căruia îi slujești necurmat…” Aceste cuvinte au descris întreaga traiectorie a lui Daniel, de la aducerea lui în robie, până în momentul în care stătea între lei.

Dariu a înțeles că necurmat înseamnă și în vremurile bune. Probabil erau alți oameni înțelepți aduși robi din alte țări, dar care în compania bogăției uitau de Dumnezeul pe care L-au slujit. Dar pe Daniel îl analizase în vremurile bune; și el slujea lui Dumnezeu. Oricâtă slavă a primit și oricât a fost de promovat, continua să Îl slujească pe Dumnezeu. Nu știu când își făcea timp, dar știu că avea un program foarte riguros și bine stabilit. Faptul că Daniel Îl slujea pe Dumnezeu în vremuri bune, nu deranja pe nimeni, din contră, e posibil ca perseverența lui să fi fost apreciată de mulți, chiar de împărat.

Însă pentru fiecare vine și o zi rea. Dariu a înțeles că necurmat înseamnă și în

vremurile de prigoană.

Cu toate că avea un respect deosebit pentru Daniel, momentul în care Daniel e gata să moară decât să nu se mai închine, îl aduce pe Dariu în momentul în care spune: „slujești necurmat”, nu de trei ori pe zi.

E posibil că dacă cineva înainte cu o zi să se dea porunca, ar fi spus unui evreu că urmează o perioadă de prigonire, evreul ar fi arătat către Daniel și ar fi spus că e imposibil atâta vreme cât Daniel e în frunte. Cât de bine se aseamănă situația noastră cu situația de atunci. Noi nu ne bazăm pe Daniel, ci pe legi și rânduieli puse de oameni, pe libertatea religioasă și alte concepte democratice… Ne asemănăm mult cu lumea de atunci: din punct de vedere a vitezei cu care ne schimbăm și cât de ușor cultura ia locul credinței. Dar ar trebui să ne asemănăm cu Daniel, un om care L-a slujit pe Dumnezeu în toate vremurile, s-a mândrit cu Dumnezeul lui și nu a privit slujirea ca pe un moment din zi sau din săptămână, ci slujea necurmat lui Dumnezeu.



După o noapte de vâslit, Petru își adună curajul să pășească pe ape. Face câțiva pași și se scufundă, dar strigă la Domnul Isus și e ridicat înapoi pe ape. Însă are parte de o întrebare la care nu ni se spune că a avut răspuns: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Expresia „puțin credinciosule” cred că a răsunat și în urechile lui Petru o bucată de vreme... Domnul Isus intră în corabie și fără alte cuvinte furtuna se oprește și vântul nu mai suflă împotrivă. În urma acestei aglomerări de minuni, cei ce rămaseră în corabie vin, se închină și Îl recunosc pe Învățătorul lor ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Se pare că Domnul Isus nu are niciun cuvânt pentru ei. Concluzionez că:

1. E mai bine ca Petru (puțin credincios), decât ca restul ucenicilor (lipsiți de credință); 2. Dacă Petru s-ar fi raportat la cei ce stăteau în barcă (băgați laolaltă) de frica unei năluci, se putea considera

plin de credință, dar când a pornit pe mare către Domnul Isus s-a schimbat sistemul de valori. Pentru că nu superioritatea noastră înaintea altora ne dovedește credința, ci poziția noastră pe ape cu vântul împotrivă.


Deseori prim mesajul Evangheliei, prin poezii ori prin cântări, suntem chemaţi şi îndemnați în a-L căuta pe Dumnezeu, ceea ce este desigur un lucru foarte bun, chiar cel mai bun lucru pe care îl poate face un om pe pământul acesta ! Şi desigur că Îl vom şi găsi dacă Îl căutăm din toată inima.

Următoarea ,,problemă” este... ce facem atunci când L-am găsit? Atunci când cineva se întâlneşte personal cu Dumnezeu, este imposibil să nu simtă ceva deosebit, ceva aparte care poate până atunci nu mai avusese ocazia să trăiască (astfel de clipe). Însă o întâlnire personală cu Isus Hristos nu este de ajuns ! Doar faptul că te-ai întâlnit cu El și nu L-ai primit pe El ca Stăpân al vieții tale: asta nu face să se schimbe viața ta, iar mai apoi destinul tău veşnic.

Aş vrea să privim la tânărul bogat în Evanghelia după Marcu, capitolul 10:17, de unde ne putem da seama că tânărul acesta chiar L-a căutat pe Domnul Isus: „a alergat la El un om...”. Acest „a alergat” mă face să cred că tânărul nostru a fost într-o oarecare căutare, dorind să afle răspuns pentru ceea ce îl măcina pe el: şi anume - viața veşnică. L-a căutat pe Domnul Isus, L-a găsit, a şi primit răspuns pentru întrebarea lui dar... din păcate totul s-a limitat doar aici. Și care a fost câştigul până la urmă? Mai ales că apoi „...mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot”.

Alt exemplu din capitolul 17 din Evanghelia după Luca, unde îi găsim pe cei zece leproşi care întâmpinându-L pe Domnul Isus, L-au rugat să aibă milă de ei, iar apoi fiind trimişi de El să se arate preoţilor, pe

drum aceştia sunt vindecaţi. Şi după cum bine ştim, dintre toţi zece doar unul singur se întoarce să Îi mulțumească. Ceea ce face diferența între acel samaritean şi ceilalți nouă leproşi, în urma întâlnirii lor cu Domnul Isus, sunt următoarele cuvinte rostite doar în dreptul samariteanului: „Scoală-te şi pleacă; credința ta te-a mântuit.” Oare... nu toți zece au avut parte de întâlnirea cu Domnul Isus? Oare... nu toți zece au avut o experiență chiar în urma acestei întâlniri? Cu toate acestea, doar unul a fost mântuit !

Ne putem gândi iarăşi la gloatele care zi de zi erau în prezența Lui, dar nu găsim niciunde scris că toți câți erau cu El au fost numiți mântuiți. Ceea ce ne putem da seama, este faptul că, chiar dacă am avut ocazia să ne întâlnim vreodată cu Dumnezeu, poate avem și experiențe cum El a lucrat în viețile noastre; poate facem parte dintr-o adunare bună din punct de vedere al învățăturii sau din orice alt punct de vedere al nostru, dacă însă toată viața noastră spirituală se rezumă doar la atât, s-ar putea să fim în pericol de a avea doar o formă de credință şi astfel mântuirea noastră să fie cu semnul întrebării. O viață trăită cu Dumnezeu, care nu se limitează doar la nişte sentimente trăite cândva, anumite experiențe şi minuni care au avut loc în viața noastră şi care are siguranța mântuirii la sfârşit, este o viață trăită în permanență pentru Dumnezeu, (nu pentru ceea ce face El pentru noi), în conformitate deplină cu Biblia.

Pavel Nemeș - Hunedoara


Preocuparea citirii din Scripturi a făcut ca celelalte temeri să treacă pe planul doi. O soluție la această frământare însă, nu o putea distinge. Galina rămânea singura posibilitate. Dar acest lucru trebuia făcut în ascuns. „S-o duc la mine în cameră nu pot. Noi doi în cameră și nu o singură dată... Să merg la ea, se va afla...” Ajungea de fiecare dată la o singură ieșire: „S-o iau de nevastă...” Prima dată când a ajuns la această concluzie a scuturat furtunos din cap: „Ce le spun copiilor când o voi aduce între ai noștri ?” Considera că este rușinos să spui unor copii care pot înțelege, sunt destul de mari, că le-ai adus o altă mamă... „În veci n-o să am o femeie care a fost a altui bărbat, indiferent de situații.” – era alt gând. Și apoi fața aceea cu ochi negri pe care n-o putea uita; femeia care a acceptat să moară numai să nu accepte de bunăvoie să fie a altui bărbat, fie și pentru o ocazie trecătoare. Femeia cu care avea atâtea amintiri ce l-au însoțit aici în iadul tadjic din munți... „Nu, niciodată !” Dar fiindcă la aceeași soluție ajungea de fiecare dată, în locul unui furtunos refuz de a accepta ajutorul acestei femei, rămânea îngândurat vreme îndelungată. Recunoștea că femeia aceasta a dovedit în mai multe rânduri că are un caracter aparte. Desigur că mai exista o ieșire pe care acest bărbat creștin o lua în calcul și care făcea ținta rugăciunilor lui: să se pocăiască cineva care să știe să citească în rusă. Ceea ce-l ajuta să refuze ajutorul Galinei și să aștepte pur și simplu o altă ieșire mai era și o altă constatare: „Voi avea copii aici. Și copiii aceștia vor fi sclavii lui Toh. Mai bine nu citesc în veac din Scriptură; mai bine mor !” Pe această concluzie se scurgeau zile, ca mai apoi tot tacâmul să fie iar și

iar, frământat în dorința de a ajunge ziua în care să audă cuvintele Cărții.

Săptămânile treceau astfel peste frământarea bărbatului care-și potolea dorul după cuvintele Cărții, desfăcând în fiecare seară târziu, săculețul de piele în care se găsea așezată. O privea așa închisă apoi îi răsfoia filele pline de litere chirilice pe care numai nu le putea pune cap la cap. Până la urmă a luat decizia că dacă va alege o legătură cu Galina, asta nu va fi înainte de venirea primăverii. Iarna, libertatea de mișcare era mult îngrădită de nămeții de zăpadă, în cazul în care ar fi trebuit să facă față unor urmări neașteptate ale unei astfel de alegeri. Într-o zi însă, pe când era pe platforma de butuci, Petrusi, prietenul lui credincios i-a strigat în felul lui mai glumeț:

_ Vrei să vezi dacă nu cumva se întoarce vreunul înapoi în sus ?

Se referea la ninsoarea abundentă care cădea pentru primele ocazii în iarna care intra iar în drepturi. Dar Adam nu i-a răspuns; privea înainte la fulgii mari care cădeau din abundență... De fapt nu era sigur dacă l-a auzit. Mirat de așa atitudine nemaiîntâlnită la tovarășul lui, Petrusi s-a dus aproape și i-a așezat mâna pe umăr. Adam l-a privit la fel de îngândurat și i-a spus doar atât:

_ Nu mai pot răbda. Am un gând... Roagă-te lui Dumnezeu până diseară, în fiecare clipă pe care o prinzi. Și facă Dumnezeu ce va crede...

Era întuneric deja, când cei doi bărbați înfruntau vântul care răscolea zăpada de curând depusă. Adam era mulțumit: „O vreme mai potrivită pentru treaba lor nici nu se putea.” Curând au ajuns la torcătoria de lână și au căutat un loc mai dosnic pentru a scoate

Scriptura din trăistuța ei de piele, pe care Adam a trecut-o la spate, cu funicica pe după un umăr iar deasupra a luat o haină grea, de iarnă. Voia s-o aibă mai la îndemână, totuși destul de ascunsă în buzunarele largi. De îndată ce au intrat și au dat de bătrâna Saska, a și întrebat cu glas tare ca să fie auzit de oricine s-ar fi aflat pe aproape:

_ Ceva ciorapi groși se poate toarce pentru cine plătește ?

După ceva timp, Adam privea bănuitor spre femeia din fața lui, care așa de aproape nu părea așa bătrână cum o știa el. Inima îi bătea cu putere: să aibă încredere în ea sau să nu aibă ? Erau doar ei doi și ele două. Nici Galina nu-și putea masca prea bine curiozitatea: „Ce s-o fi întâmplat cu omul care i-a răscolit sentimentele și apoi s-a purtat cu ea așa de aspru ? Acum este aici la un pas de ea și... a chemat-o !”

_ Mătușă Saska, crezi în Dumnezeu ? - a început el nesigur.

Femeia s-a uitat la el așa de mirată încât fusul de tors de care se pare că nu se despărțea niciodată, a căzut din poală pe faldurii largi ai rochiei ei forate lungi.

_ Apoi măi băiete, eu și tăiată în bucăți n-oi spune altceva decât că Dumnezeu este Tatăl nostru... – și neștiind cum să-și continue declamația, s-a oprit, măcar că ultimul cuvânt arăta că ar mai trebui să urmeze ceva.

Nici Adam nu știa cum să mai continue, măcar că a repetat în minte mai multe scenarii. Așa că a murmurat un cuvânt de rugăciune și a luat-o pe de-a dreptul:

_ Mătușă Saska, oamenii care cred în Dumnezeu chiar dacă ar fi făcuți bucăți, au o Carte sfântă...

Și văzând că mătușa stă ca și încremenită, a scos Scriptura din

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)


buzunar. Era tăcere deplină. Saska privea Cartea ca și vrăjită și Adam căuta să înțeleagă ce ar putea gândi femeia în clipele acelea.

_ Noi nu știm să citim în ea. În limba poporului meu literele sunt altfel... Dar știu că Galina poate să citească în rusește. De aceea am venit la voi să cumpăr ciorapi. Înțelegi ?

După puțin timp, Galina avea Scriptura deschisă în poală. Avea capul acoperit cu o carpetă din cele împletite de ele acolo, fiindcă mătușa Saska a cerut cu insistență să nu pună mâna pe Scriptură fără să aibă capul acoperit. „Așa este creștinește !” – a spus ea. Adam o privea și i-a venit în minte că seamănă cu surorile creștine din satul lui de departe, din Evghenia natală. N-a văzut-o niciodată cu capul acoperit, nici măcar iarna, când purta un fel de guler foarte înalt, încât îi trecea de vârful capului.

_ De unde să citesc ? _ Din Noul Testament. _ Dar unde-i Noul

Testament ? Adam i-a luat Scriptura din

mâini și i-a arătat unde începe Noul Testament. A dat de asta mai înainte, tot răsfoind filele ei. Și femeia s-a aplecat citind: „Kniga natsii Isusa Hrista...” Adam era încurcat: nu știa să scrie așa ceva în Scriptură. Și mătușa Saska părea la fel de încurcată, dar nimeni n-a întrerupt citirea. Când curând s-a ajuns la nașterea Domnului Isus, toți s-au liniștit. Saska plângea fără să-i pese că lacrimile curgeau în

voie. Bărbații ascultau înțepeniți: era Scriptura... Au terminat cu Evanghelia după Matei fără să se oprească și au continuat cu cea după Marcu. Când au ajuns la cea după Luca, Galina s-a oprit puțin nedumerită că a dat iar de cartea neamului lui Isus Hristos, dar văzând că elevii ei sunt gata să asculte din nou aceleași lucruri, a continuat. Dar glasul ei devenea mai slab și se oprea mai des să-și tragă suflarea. Saska a oprit-o și i-a adus o cană de lut cu ceai din fructe uscate. Ceas nu aveau și afară cerul era plin de norii care cerneau ninsoarea spulberată de un vânt mai aspru decât cel de seară, astfel încât nu se putea deosebi timpul. Când au socotit că dimineața nu-i departe, s-au pregătit de plecare. Adam avea însă de pus o întrebare și s-a îndreptat spre femeia cea mai în vârstă:

_ Mătușă Saska, n-o să mă vinzi, nu-i așa ?

_ Ca Iuda ? a întors femeia întrebarea, zâmbind.

Apoi după câteva clipe în care la rândul ei i-a privit lung, i-a făcut semn lui Adam să o urmeze. Au trecut în altă cameră și apoi în altele, încât Adam se gândea că dacă îl va lăsa singur, s-ar putea să nu mai nimerească calea înapoi. Când a deschis încet, foarte încet, o ușă de nuiele împletite, căptușită cu ceva haine vechi, a simțit aerul rece ca și cum ar fi fost afară, deși la lumina opaițului femeii, se vedea un acoperiș. Saska l-a prins de mână:

_ Data viitoare când ai să vii

– știu că ai să mai vii – să intri la grajdul cu vaci care este mai sus de torcătorie. Ușa de acolo dă în grajd. Intri aici și apoi vii pe unde te-am dus.

Văzând fața încurcată din fața ei, a continuat:

_ Încearcă tu acum. Hai înapoi... În lături sunt numai magazii cu uși închise. Mergi numai înainte.

Adam se mira cum de n-a observat că au venit în linie dreaptă din ușă în ușă. Înainte de a intra în camera în care au stat, Saska l-a întrebat zâmbind:

_ N-o să mă vinzi, nu-i așa ? La plecare s-au închinat și

Adam a observat că mătușa Saska a făcut niște cruci foarte mari și evlavioase. Însă cele auzite din Scripturi au fost mult prea copleșitoare pentru el așa că crucile mătușii Saska au rămas în umbra minții.

A doua seară au fost din nou acolo, intrând după instrucțiuni, prin grajdul animalelor, de care tot Saska era răspunzătoare. Era un grajd mai mic, de care îngrijeau femeile de la torcătorie. Din ce pricină, Adam nu știa. Cirezile cu animale sălășluiau în altă parte. Și așa a continuat toată iarna. Se adunau pentru doar două sau trei ore. La a treia întâlnire, Adam a văzut cu îngrijorare că mai erau trei femei: două de vârstă medie, rusoaice, sclave ca și Galina și una cu părul alb, dintre tadjici. Saska a fost lucrătoare în casa acesteia din urmă, cu ceva ani înainte. Soțul acesteia avea un cuvânt de spus între lucrătorii tadjici; nu între căpetenii. De aici șansa Saskăi de a fi șefă la torcătorie. Observând reținerile lui Adam, Saska a intervenit:

_ Le-am spus tot ! Și ele trebuie să asculte din Scripturi.

Gândindu-se că poate Saska are dreptate, până la urmă Adam s-a învoit. Și așa întrunirile lor au continuat, dar numai în săptămânile în care Adam și tovarășul lui erau schimb de zi. (De o vreme se lucra și de noapte, sub îndrumarea muncitorilor instruiți, după cererea insistentă a căpeteniei.). La un timp au mai venit și alte femei și apoi și fratele femeii tadjice. Prinzând curaj din pricină că nimeni nu îi


deranja în vreun fel, au mai chemat și dintre bărbații care lucrau pe platforma de butuci și alții care lucrau la alte treburi. În mai bine de două luni se adunau unsprezece femei și șase bărbați. Deseori Adam făcea câte o introducere la timpul de citire și de asemenea la sfârșit sublinia scurt câte ceva ce se înțelegea a fi mai important pentru ei din cele citite. Era necăjit că nu știa nicio cântare creștină în limba rusă, dar odată a cântat una în românește. Când a sfârșit, a observat că Yura, femeia tadjică care venise prima între ei, avea ochii înlăcrimați. Se pare că fiecare om are un loc sensibil în interiorul lui, numai că asprimea vieții deseori face ca locul acela să nu fie mișcat mult timp. La sfârșit a fost chemat cu insistență să mai cânte o dată și a cântat aceeași cântare, fiindcă era singura pe care o știa bine de la un capăt la altul. Deseori în timpul pribegiei lui, s-a gândit cu părere de rău la faptul că nu a memorat mai multe cântări din mica Biserică din Evghenia. Mai ales când dorul de casă se dorea alinat cu vreo melodie. Marea mirare a venit când a ajuns la torcătorie în următoarea ocazie: în una din încăperi a dat de Galina, când încă nu erau toți adunați. Femeia cânta cântarea pe care a cântat-o Adam la ultima lor întâlnire și o cânta în românește, măcar că nu cunoștea niciun cuvânt în această limbă. Pronunța oarecum stâlcit cuvintele, dar dovedea o voce deosebit de frumoasă. Adam s-a oprit la câțiva pași privind-o. Era cu tulpan – cum se spunea în Moldova la batic – era ca o femeie pocăită din Basarabia. Când Galina a terminat de cântat, l-a privit la rândul ei:

_ Tu plângi ? Adam s-a întors fără să spună

nimic. Oamenii s-au adunat și slujba lor a început, dar el trăia nădejdea că la sfârșit cineva îi va cere Galinei să mai cânte o dată. Era ceva deosebit s-o asculte cântând. Cu timpul și-a luat inima în dinți și a rugat-o să cheltuiască cu el câteva minute la sfârșitul fiecărei întâlniri, pentru a-l învăța să citească în rusește. Femeia a acceptat cu rugămintea ca el s-o mai învețe câteva cântări creștine,

în românește. Dar dificultatea cea mai

ciudată venea din altă parte. La sfârșitul fiecărei întâlniri, când se ridicau pentru a se închina în câteva cuvinte de rugăciune, mătușa Saska împreună cu femeile roabe, de origine rusă, făceau cu multă reverență, cruci mari. În același timp, Adam și Petrusi nu făceau cruce. Tadjicii, două femei și fratele uneia dintre ele, înclinau să facă și ei cruce, dar erau vădit nedumeriți de această diferență, pentru că îl considerau pe Adam ca fiind cunoscător a ceea ce se petrece acolo, adică a ceea ce înseamnă a fi creștin. În câteva rânduri, Adam s-a uitat pe furiș la Galina să vadă ce face; aceasta făcea și ea cruce, dar așa mai firav... Deseori Adam s-a gândit la o explicație a faptului că pocăiții nu fac cruce. Știa încă din satul natal că ortodocșii făceau cruce și pocăiții nu, dar niciodată nu a auzit o explicație a acestei deosebiri și nici nu a fost interesat vreodată s-o afle; a luat lucrurile așa cum se fac și gata. Dar într-o zi se pare că mătușa Saska și-a pierdut răbdarea cu situația asta și, în calitatea ei de gazdă, fiind și o femeie destul de îndrăzneață, a răbufnit:

_ Ascultă. Voi de ce nu faceți cruce când vă închinați; doar sunteți creștini, nu ?

Adam ar fi preferat ca această întrebare să fie pusă doar între ei doi, dar de acum era prea târziu. Deși avea capul plecat, simțea privirile tuturor îndreptate spre el. Simțea sudoarea umplându-i tâmplele; asta fiindcă nu avea un răspuns mulțumitor la problema asta. Ceva destul de simplu, care să fie ușor de înțeles de toți și mai ales de tadjicii dintre ei. Dar a vorbit gura fără el:

_ Mătușă Saska, citim în Scripturi de ceva timp. Noi nu am auzit citindu-se undeva că trebuie să facem cruce. Ori noi citim în Scriptură tocmai pentru ca să facem ce scrie în ea. Și ce nu scrie, nu facem...

Dar se pare că mătușa Saska era deja destul de agitată.

_ Da tu nu știi că tot creștinul face cruce ? Nu te-a învățat asta mama ta ?

Adam a răspuns numai

pentru că nevoia cerea un răspuns, dorind cumva ca discuția asta să nu se transforme în ceartă.

_ Știu că creștinii fac cruce, dar sunt atâția creștini care și înjură crucea. De aceea eu rămân lângă ceea ce am găsit scris în Scriptură. Ea ne arată calea de urmat ca și creștin...

_ Apăi dacă nu se face cruce, asta nu-i creștinește...

Adam s-a silit să zâmbească și au plecat. În a doua ocazie în aerul din jur se simțea tensiunea. În a treia, după ce s-au așezat pentru a asculta citirea unei porțiuni din Noul Testament, mătușa Saska s-a ridicat:

_ Cine face cruce rămâne, cine nu face cruce trebuie să iasă ! Iar Scriptura rămâne aici, dacă vrei s-o mai ai. Ți-o voi înapoia după ce vom termina de citit Noul Testament...

Adam și-a dat seama că nu are șanse. Ar fi trebuit să smulgă Scriptura care ajunsese deja în mâinile mătușii Saska, ceea ce presupunea să se lupte cu ea sub privirile celor adunați. Și apoi chiar dacă ar fi obținut Cartea, toată tărășenia ajungea la cunoștința căpeteniei care, de când avea deja oameni instruiți la platforma de butuci, îl trata cu multă răceală, aproape cu dușmănie, măcar că nu au mai avut niciun incident. Așa că s-a ridicat și s-a îndreptat spre ieșire, mergând cu spatele, pentru că se pregătea să le spună celor ce rămâneau că adevăratul creștinism se așază pe ceea ce stă scris în Scripturi și nu pe obiceiuri moștenite din strămoși, fie ele și creștine. După el s-a ridicat și Petrusi. Și spre mirarea lui, n-a mai trebuit să spună ce avea în gând să spună, pentru că toți s-au ridicat să iasă: a rămas doar mătușa Saska și o femeie care lucra cu ea în torcătorie; era un fel de magazioneră. Ajunși în drum, Adam a plecat cu capul în jos de amărât ce era, și fiecare s-a dus la locuința lui. După ce s-au despărțit, Adam a început a plânge nestăpânit, mergând pe drum în jos, spre cabana lor. Și tovarășul lui l-a lăsat să plângă în voie. De fapt plângea și el numai nu cu lacrimi... Frumoasa lor adunare creștină s-a spart ca și cum nici n-ar fi fost... Și


Scriptură nu mai aveau. „Ce fel de creștini pot fi aceștia !” – se gândea.

Și zilele următoare Adam era negru de supărare. Dar în săptămâna următoare s-a hotărât să obțină Scriptura, chiar dacă pentru asta trebuia să o fure. Și dacă o putea fura, era sigur că Toh va afla că are Scriptură. Considera că în torcătorie ar fi putut intra; doar mătușa Saska i-a arătat drumul. Dar mai apoi de unde s-o ia ? Dacă mătușa o ținea sub pernă ? „Dar trebuie încercat.” – își zicea. Se gândea că cel mai nimerit spion, care să obțină pentru el informații despre locul unde era depozitată Cartea, nu putea fi altul decât Galina, care încă lucra acolo. (Mătușa Saska nu putea alege lucrătorii cu care să-și facă treaba pentru că și ea era doar o sclavă.). Când lipsa unei idei salvatoare îl aducea din nou aici, Adam răbufnea în sinea lui, zicând: „Doamne, orice aș face, numai peste femeia asta dau !” Dar tot frământându-și mintea, până la urmă s-a hotărât să încerce aceeași metodă cu care l-a convins de mai multe ori chiar și pe Toh, căpetenia: banii. Bani nu avea, dar avea niște bucăți mari de stofă de postav milităresc, pe care le-a primit toți lucrătorii, din care să-și coase alte haine. Abia erau primite și încă nu s-a dus nimeni la femeile care făceau un fel de croitorie manuală, cu ac și ață. De dragul Scripturii s-a hotărât să renunțe la haine noi; să rămână cu cele jerpelite de vechi ce erau, și să ofere postavul unei fete care lucra la torcătorie, numai să afle și să-i spună unde ascunde mătușa Saska, Scriptura. Restul credea că se poate descurca el însuși. Fata s-a prins din prima pentru că nevoia de îmbrăcăminte era destul de mare și, după câteva zile, vine cu vestea: Scriptura se găsea într-un sertar de la un dulap adevărat – nu din cele făcute din nuiele, cum erau cele mai multe piese de mobilier de acolo. Și dulapul acela se găsea în camera în care ziua ținea socoteala lucrului, iar noaptea dormea. A doua seară, după terminarea lucrului, l-a trimis pe Petrusi la torcătorie. Trebuia s-o cheme pe mătușa Saska și s-o țină cât mai

mult timp rugând-o cu toată umilința să-i facă și lui niște ciorapi, făgăduind că îi va plăti bine. Când acesta a ajuns la ușa torcătoriei, Adam era deja în grajdul cu animale, așteptând cele trei pietre pe care Petrusi le-a cărat în buzunar, fiindcă zăpada era mare și pe drum pietre nu se mai găseau, și pe care acesta trebuia să le arunce pe acoperișul grajdului. Singura teamă era ca nu cumva mătușa Saska să termine prea repede cu „clientul” său. Dar se merita riscul. În următoarele clipe, trecea în viteză ușă după ușă, având grijă să facă zgomot cât mai puțin. Dulapul era ușor de observat și avea doar două sertare. Inima a început a-i bate cu putere: într-unul din ele se afla comoara... A tras de unul: câteva gheme cu sfoară răsucită. A tras pe al doilea: mănuși, fulare... Le-a dat într-o parte și-n alta, dar fără niciun folos: Scriptura nu se găsea acolo. S-a uitat roată prin cameră, la lumina unui opaiț care ardea pe masă. Tot pe masă se vedea un mănunchi de șnururi din piele, pe care erau mai multe sau mai puține noduri; așa țineau tadjicii din munți, socotelile... Însă acela era singurul dulap... Altă încăpere care să potrivească cu descrierea fetei spion, nu mai era, așa că s-a retras în întuneric. Dezorientat, după ce a mai zăbovit puțin în așteptarea vreunei idei, s-a întors la cabană. I-a mărturisit prietenului său eșecul și... priveau triști în gol. A doua zi, fata jura pe tot ce avea mai scump că nu l-a mințit și făgăduia că în

ziua următoare va veni cu știri proaspete despre soarta Cărții. Când a venit, știrea spunea că Scriptura nu mai este nicăieri, dar că va continua să urmărească lucrurile.

Însă tot în acel început de săptămână, a venit o altă știre: soțul femeii tadjice care venise prima între ei la slujbă, i-a trimis vorbă să vină numaidecât la el când va termina munca și că trebuie să-l ia și pe Petrusi. Se puteau aștepta la o bătaie din pricina femeii acelui om, care a participat la slujbele lor fără ca acesta să știe. În legea lor, orice băștinaș putea bate orice sclav, oricând și din orice motiv. Dar de ales nu aveau. Când au ajuns, s-a oprit în prag uimit: casa era plină cu cei care se adunau de obicei la mătușa Saska, fără să lipsească niciunul. Și mai erau și alții, bărbați și femei, unii cunoscuți, alții nu, dar care nu au mai fost la slujbele lor. Gazda le-a spus să intre și li s-a dat câte un scaun. Toată lumea se uita la ei și ei se uitau la toată lumea ! Dar glasul gros al gazdei a scurtat mirarea:

_ Ascultați ! Femeia mea mi-a spus că a găsit la voi ceva foarte deosebit și inima ei nu poate uita asta. Eu nu am nevoie de lămuriri, ci vreau să văd cu ochii mei ce faceți când vă întâlniți laolaltă, ca mai apoi să gândesc cu capul meu ce este și ce nu trebuie să fie. – a terminat el cu un glas destul de amenințător.

Și fiindcă toți tăceau, s-a adresat lui Adam:

_ Cu tine vorbesc. Hai


începe... Fă ce faci când se adună cei ce te ascultă...

Adam s-a ridicat fiindcă niciun sclav nu avea voie să vorbească cu un băștinaș, fiind așezat.

_ Noi ne adunam să ascultăm citindu-se din Cartea religiei creștine, dar Cartea nu o mai avem...

_ Du-te după ea... Te așteptăm și să nu cumva să nu mai vii...

Nevasta lui l-a lămurit că Cartea a rămas la Saska de la torcătorie, dar că Adam ar putea să spună din cele ce știe, câte ceva despre credința creștină. Și fiindcă trebuia să asculte, Adam a început să spună despre credința în Dumnezeu, ca fiind doar ceea ce știa din țara lui, ocolind a prezenta lucrurile ca pe niște adevăruri deasupra oricărei religii, pentru că mândria acestor oameni nu suporta așa ceva. Pentru a doua oară a început a vorbi despre existența lui Dumnezeu, Cel care iubește oamenii, doar că de data asta o făcea sub amenințare. După o vreme, gazda i-a făcut semn să se oprească și a spus:

_ Ceea ce spui este într-adevăr foarte interesant, dar eu aș vrea să știu cum scrie acolo în Cartea voastră. Vorba citită este una, cea povestită poate fi alta. Ciaș, - se adresă el unei slugi - du-te repede la Saska la torcătorie și spune-i să-ți dea Cartea creștină să citim din ea.

Băiatul s-a și ridicat și după vreun sfert de ceas s-a întors gâfâind de alergătură:

_ Saska spune că nu mai are Cartea; cineva a furat-o...

_ Hmm, o voi găsi chiar dacă voi trece prin strungă toate pisicile acelea care torc acolo...

A trece prin strungă însemna să fie bătute una câte una. Și așa întâlnirea lor s-a încheiat, urmând să se adune iar după ce va fi găsită Scriptura. La ieșire, Galina s-a lipit din mers de Adam și-i spune destul de speriată:

_ Ce să fac ? Eu am furat Scriptura din camera șefei și este la mine...

Și așa Adam a aflat că Galina a fost în camera în care a fost și el doar cu câteva ceasuri mai

devreme. Ea se aștepta ca Saska s-o fi ascuns în camera în care stătea mare parte din zi și noaptea, dar cunoscând temperamentul lui Adam, aștepta ca acesta să facă ceva. Așa s-au scurs câteva zile și până la urmă s-a hotărât să facă ea „curățenie” în camera Saskăi.

_ Dă-mi răgaz... – i-a cerut Adam.

_ Dimineața poate începe strunga...

_ Pășește lângă mine și roagă-te...

Rugându-se așa, mergând unul lângă altul pe ulița înzăpezită, Adam și-a amintit că Galina a citit din Scripturi cum niște oameni aveau o inimă mai aleasă fiindcă voiau să vadă cu ochii lor dacă ceea ce li se spunea despre Dumnezeu era așa. Și gândul acesta era așa de insistent încât a hotărât să îi dea ascultare. De îndată ca s-a hotărât astfel, frica că ar putea rămâne fără Scriptură pentru totdeauna dacă o aduce în casa acelui tadjik, a dispărut și o pace lăuntrică a pus stăpânire pe el. Era ca și cum Dumnezeu pășea împreună cu ei pe drum.

_ Spune-i lui Yura că s-a găsit Cartea.

_ Și dacă mă va întreba cum ? – a întrebat ea cu teamă în ochii cu care-l privea.

_ Nu te va întreba... Femeia îl privea

neîncrezătoare. _ Garantez. – a asigura-o el. Și o convingere ciudată

izvora din ființa lui, fiind sigur că ce spune așa va fi.

Așa că în seara următoare s-au adunat din nou.

_ De unde să citesc ? La rând, mai departe sau ceva ce am mai citit ? – a întrebat Galina.

Adam la toate detaliile s-a gândit, dar asta i-a scăpat din minte așa că a spus că pe moment ce tot se găsesc în casa Yurei și a soțului ei, să spună ea ce anume să se citească din ceea ce a auzit citindu-se. Se pare că această introducere a făcut să răsară o măsură de încredere în inima bărbatului gazdă, că Adam nu folosește vicleșugul ca să influențeze oamenii care se adună. La propunerea Yurei, s-au citit câteva pilde rostite de Domnul Isus. Adam era neîncrezător că a

fost o alegere bună, dar curând și-a dat seama că oamenii aceia, Yura și soțul ei, aveau o minte ascuțită și le plăcea să caute înțelesurile adânci din asemănările pildelor.

Au fost chemați și a doua oară. Și apoi mereu, mereu. Deseori gazda cerea să citească chiar el anumite fragmente din Scripturi, care i se păreau mai importante. Nu după multă vreme, l-a rugat pe Adam să lase la el Scriptura ca să o poată citi în serile în care nu se adunau, mai ales în săptămânile în care ei erau de noapte la butuci. Erau 39 de persoane la fiecare slujbă și nimeni nu lipsea, ori de câte ori se făceau.

_ Mai trebuie unul – zicea Adam. Să fim un număr complet...

Se gândea adesea la uimitoarea întorsătură care au luat-o lucrurile după ce au fost dați afară de Saska. Sărmana femeie credea că vor ieși doar ei doi și când colo au rămas numai ele două... Își aducea aminte de amărăciunea lui și se întreba de ce n-a văzut în împrejurarea aceea, mâna lui Dumnezeu. „Eu sunt creștin din toată inima mea. Mă rog totdeauna lui Dumnezeu. De ce totuși nu știu când Dumnezeu lucrează ?” Răspuns la frământarea lui provenită dintr-un suflet ce se simțea vinovat, un gând ca un glas i-a spus: „Tu ești rob, nu ?” „Da, eu sunt rob. Stăpânul nu are obligații față de mine.” „Așa că din moment ce El există, celelalte ce mai contează ? Eu fac ce poate prinde mintea mea și dincolo... lucrează El...” „Dar dacă asta mă duce la nepăsare ?” Erau frământările unui om care tânjea să-L înțeleagă pe Dumnezeu, în pustiurile în care nu avea cu cine să se sfătuiască cu privire la căutările sufletului lui. Doar Dumnezeu venea cu gândurile care se deosebeau ca un fel de glas neauzit, dar clar în mintea lui.

Însă, într-o seară, a venit al patruzecilea. Erau deja adunați și ascultau pe Galina citind. Ușa s-a deschis și în prag a apărut Toh. Era îmbrăcat ca de război și armele îi atârnau pe curele...

(Va urma)

Prelucrare ####


MICA

-profetul a vestit pedeapsa Domnului

pentru cei lacomi care nu se mulțumeau cu ce aveau-

Mica locuia în Moreșet, o localitate în apropierea Ierusalimului - orașul capitală al regatului lui Iuda. Profetul a spus cuvintele lui Dumnezeu poporului, pe vremea împăraților: Iotam, Ahaz și Ezechia.

Împăratul Iotam a ajuns puternic fiindcă urma căile Domnului. A construit clădiri, cetăți și turnuri în Iuda. (2Cronici 27). Oamenii din popor o duceau bine, dar în loc să fie mulțumiți cu starea de bine, au devenit lacomi și răi.

Știi când apare lăcomia? Atunci când nu ești mulțumit. Oare ce înseamnă MULȚUMIRE? Mulțumire este să ai o stare de recunoștință, indiferent de condițiile materiale. Lăcomia trebuie înlocuită cu mulțumirea. Și cum un păcat nu vine niciodată singur, tot așa și lăcomia are prietenii săi: răutatea, lipsa de milă, nedreptatea, neascultarea de Dumnezeu și altele.

Împăratul Ahaz, fiul lui Iotam, nu L-a iubit pe Dumnezeu și s-a închinat idolilor. Și când împăratul este rău, poporul se strică și mai mult. Iar faptele rele au și consecințe rele.

Au fost timpuri grele pe vremea lui Mica, când peste oameni veneau năvălitori străini care îi jefuiau și îi asupreau. Și chiar bogații țării se purtau fără milă cu cei săraci. Mica, un om credincios, trimis de Dumnezeu, s-a ridicat plin de curaj și a strigat împotriva nedreptății. Judecătorii erau corupți, dădeau dreptate celor care le aduceau cadouri, preoții învățau poporul pentru plată, iar prorocii profețeau pentru bani. Mica le spune că aceste fapte Îl întristează mult pe Dumnezeu care îi va pedepsi. El le vestește israeliților că Dumnezeu îi va lăsa să fie robi, ca pedeapsă pentru răutățile lor.

Cuvintele lui Mica sunt scrise într-o carte din Biblie care îi poartă numele. El nu a vorbit doar pentru oamenii din vremea lui, ci și pentru noi. El ne-a lăsat scris că este bine să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit.

Citește istoria celor trei regi, pe vremea cărora a trăit Mica și învață de la ei. După Ahaz, a urmat la tronul lui

Iuda, Ezechia, fiul lui, care a fost un împărat foarte credincios și bun. El a dat legi ca poporul să slujească doar pe Dumnezeu. Dumnezeu i-a iertat pe israeliți de fiecare dată când L-au rugat, însă au trebuit să plătească pentru faptele lor cu ani grei de robie.

Învață să fii mulțumitor cu ceea ce ai, fugi de lăcomie că ea te va împinge la fapte rele.

Îți mai amintești de câte ori ai deschis frigiderul care era plin și ai zis: „Nu e nimic de mâncare!” Sau te-ai uitat în dulapul plin cu haine și ai zis: „Nu am cu ce să mă îmbrac, azi!” Mulțumește lui Dumnezeu în fiecare zi pentru ceea ce ai și nu permite lăcomiei să ocupe inima ta; îți va face sufletul rob.

Știi că mulțumirea este o jertfă valabilă și azi? „Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri...” (Psalmul 50:14), în fiecare zi!

Dumnezeu vrea ca să ne salveze din robia păcatului. Și prin Mica a făcut promisiuni despre venirea Mântuitorului Isus, eliberatorul. Dumnezeu, prin profetul Mica nu a transmis doar mustrare, ci și speranța unei eliberări.

Azi, pentru ce I-ai mulțumit? Verset de memorat: „... Mulțumiți-vă cu ce aveți,

căci El însuși a zis: Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5).

L. Ungureanu


S-a întâmplat pe 19 februarie 2018 când Lea

Sharibu voia să se urce împreună cu alte fete eliberate

într-un autobuz. Acest mijloc de transport trebuia să o

ducă din nou la părinții ei acasă, după acest

eveniment trist. Teroriștii i-au cerut în acel moment

să accepte din nou credința islamică. Ea a refuzat și a

rămas ca urmare mai departe în închisoare.

Ține-te tare de Hristos, Lea!

Părinții lui Lea, Natha și Rebecca Sharibu, au

fost distruși atunci când au observat că fiica lor nu se

afla printre fetele eliberate. Cu toate acestea Natha a

spus: „Sunt foarte trist, dar în același timp mă și

bucur deoarece fiica mea nu s-a lepădat de Hristos.”

Mărturia fiicei sale l-a apropiat și mai mult de Hristos

Domnul. El i-a adresat aceste cuvinte de îmbărbătare,

de a rămâne în continuare fidelă lui Hristos: „Ține-te

tare de Hristos Lea!”

„Toate bisericile din Dapchi se roagă”,

relatează Daniel Auta, unul dintre păstorii din

localitatea în care s-a făcut răpirea. Faptul că mulți

oameni se roagă pentru ea este de mare ajutor pentru

familia lui Lea. „Le sunt recunoscătoare tuturor celor

ce se roagă și îi chem din suflet să o facă și mai

departe”, spune Rebecca Sharibu, în declarația ei

oficială de la sfârșitul lui septembrie. „Aș dori să vă

mulțumesc pentru faptul că sunteți de partea noastră.

Să vă binecuvânteze Dumnezeu pentru aceasta!”

Să ne rugăm mai departe pentru eliberarea

lui Lea Sharibu și să-L implorăm pe Dumnezeu să

fie milostiv cu Lea și familia ei, să-i întărească și să

-i mângâie, pentru ca ei să fie umpluți de pacea Sa

dumnezeiască care întrece orice pricepere.

Crimă, distrugere, răpire

Exemplul lui Lea este doar unul din cel al

multor răpiri care se petrec frecvent aici. Tot așa s-a

întâmplat și cu alte cinci femei religioase din statul

federal Delta, care au fost răpite în sud-estul Nigeriei.

Această răpire a urmat unui șir de cazuri

asemănătoare. Răpiri de pastori și fete sunt doar o

fațetă din repertoriul groaznic al terorii pe care o

emană Boko Haram și fulanii radicalizați proveniți

dintr-un popor de nomazi musulmani. În permanență

au loc din partea acestora atacuri asupra satelor

creștine care sunt pârjolite complet. Sute de mii au

fost alungați și zeci de mii uciși. Creștinii nu se simt

apărați de către regim.

Într-un sat din regiunea Caduna, de exemplu,

fulanii și-au anunțat atacul îngrozitor cu premeditare.

Sătenii au informat poliția, dar nu a fost trimis nici

măcar un singur militar. Seara satul creștin a fost ars

din temelii, fapt care a provocat mulți morți și răniți

iar dintre aceștia cel puțin patru bărbați au ars ca niște

torțe vii. Nici până în ziua de azi atentatorii nu au dat

nimănui socoteală.

Teroarea crește mai departe

Teroarea ia proporții vizibile și se întinde de la

o regiune la alta și ajunge și în zonele unde până

acum era o liniște relativă. Nouă ne-au parvenit vești

despre atacurile înfiorătoare din împrejurimile

localității Jos (Isus Salvatorul nostru), una în care

până nu demult domnea liniștea. În mod deosebit

păstorii și familiile lor devin ținta predilectă a

teroriștilor.

Proiecte ale HMK (Asociația

Ajutor pentru Biserica Creștină – care

editează și revista „Vocea Martirilor”)

Ajutor pentru văduvele martirilor.

Acest proiect susține femeile care și-au pierdut

soții în atacurile teroriste, ajutându-le ca să poată

asigura îngrijirea și întreținerea copiilor lor. Văduvele

sunt îndrumate, instruite cum să lucreze mai bine

pământul și primesc semințe de cereale și

îngrășăminte pentru cultivarea pământului. Altele

primesc o sumă de bani pentru a-și ridica singure o

Creștinii urmăriți Nigeria

Sculați-vă și ridicați-vă vocile !

Vestea că miliția teroristă islamică Boko Haram a răpit 110 fete a făcut înconjurul lumii. După multe săptămâni a venit și ușurarea: fetele au fost eliberate. Totuși o fată în vârstă de 15 ani se mai află încă în mâinile teroriștilor: Lea, singura creștină aflată între fetele răpite.


mică afacere din care să trăiască împreună cu familia.

Suma de bani în cauză se ridică la 120 euro. Și în

anul acesta au fost susținute în felul acesta mai mult

de 50 de femei.

Proiect de întrajutorarea copiilor

Acest proiect este dedicat preponderent copiilor

care au luat împreună cu familiile lor calea pribegiei.

Mulți dintre ei și-au pierdut unul dintre părinți și

provin din familii de păstori. Prin acest proiect ei sunt

ajutați cu îmbrăcăminte, tratament medical sau bani

de școală. Peste 100 de copii au fost susținuți în acest

an în urma acestei inițiative de suflet. Suma de bani

cu care sunt ajutați copiii la școală se ridică

la 180 de euro pe an.

Proiect de ajutor de urgență

Prin aceste ajutoare de urgență sunt

susținuți cca 300 de creștini care au trebuit

să fugă din calea terorii și ajutorul constă

în lucruri de primă necesitate precum:

alimente, apă, îmbrăcăminte, medicamente.

Proiecte noi: reconstrucție și

școlarizare

În anul acesta a trebuit să ajutăm

suplimentar la reconstruirea caselor și a

Bisericilor distruse din regiunea Kaduna.

În afară de acestea am angajat o avocată

care să reprezinte interesele creștinilor din

localitate, care sunt acuzați pe nedrept. Mai

nou se adaugă un proiect de învățământ

pentru tineri. Tinerii creștini au avut parte de lucruri

îngrozitoare, fiind internați la început datorită terorii,

într-un campus al refugiaților. Printr-un proiect de

parteneriat putem înlesni în regiune cursuri de scurtă

durată în care să acordăm celor loviți mai întâi un

ajutor moral și sufletesc, apoi să-i școlarizăm în

domeniul tehnic care să le permită să pășească și să-și

deschidă drumuri noi în viață.

În românește de Vasile Breabăn

Din „Vocea Martirilor” 12/2018

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA – SLUJITORI ȘI SLUJIRE

1. Ghehazi - 2 Împărați 5:20

2. Ieroboam, a vrut să-l ucidă pe Solomon – 1

Împărați 11:26-28

3. Împăratul Saul, slujitorilor lui. Ei i-au

răspuns: Este în En-Dor. 1Samuel 28:7

4. Să-și caute 2 slujitori care fugise de la el.

1Împărați 2:39-40

5. Logofătul Șafan, împăratului Iosia – 2

Cronici 34:16

6. Israeliții lui Iosua – Iosua 24:24

7. Luca, medic 2Timotei 4:10, 11

8. Dima 2Timotei 4:10

9. Slujește doar când este văzut, să slujim din

inimă ca pentru Domnul – Efeseni 6:5-8

10. Dumnezeu, diavol - Mamona Matei 6:24

11. Domnului - cu frică/respect și bucurie, și

unii altora cu dragoste. Psalmii 2:11,100:2, Galateni

5:13

12. Dăm hrană flămânzilor, apă celor ce le este

sete, ne îngrijim de cei singuri, ajutăm săracii cu

haine, vizităm bolnavii și pușcăriașii. Matei 25:31-36

13. Va primi cinste din partea lui Dumnezeu.

Ioan 12:26

14. Loialitate – vezi definiție în articol

15. Reflecție personală.

1. Cum se numeau împărații lui Iuda care au fost contemporani cu profetul Mica?

2. Cum se numesc împărații Siriei și Israelului care au asediat Ierusalimul pe vremea împăratului Ahaz?

3. Care împărat a spus că nu-i pasă de altarul de aramă care era pentru a aduce jertfe Domnului Dumnezeu?

4. Cine era împărat în Iuda când a venit Sanherib, împăratul Siriei, împotriva Ierusalimului- capitala regatului?

5. Mica și-a rostit profețiile în mijlocul poporului, care profet avea acces la curtea regală tot în acea perioadă?

6. Când împăratul Ezechia a fost bolnav pe moarte, ce L-a rugat el pe Dumnezeu și ce răspuns a primit?

7. Completează versetul care redă cuvintele profetului Mica: „Vai de cei ce ……… ……… și făuresc…….. în…………….lor; ……. …… ……. de

…… o ………. Dacă le stă în ………” . 8. Ce prevestește profetul Mica despre Samaria,

capitala regatului lui Israel? 9. Despre cine spune profetul Mica, că este de

datoria lor să cunoască dreptatea, iar ei urăsc binele și iubesc răul?

10. Potrivit cuvintelor lui Mica, din ce motiv Domnul își ascunde fața de unii oameni când ei strigă către El?

11. Mica condamnă comportamentul căpeteniilor cetății, a preoților și a profeților. Cum se comportau aceștia? a) căpeteniile; b) preoții; c) profeții.

12. Scrie versetul din profeția lui Mica care prevestește nașterea Mântuitorului Isus!

13. Ce înseamnă MULȚUMIRE? 14. Potrivit Psalmului 50, mulțumirea este o

…..? 15. Ce motive de mulțumire ai tu?


CONCURS BIBLIC: „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „Profetul Mica”

„Ţi s-a arătat, omule, ce este bine! Şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8).

Citeşte cu mare atenţie cerinţele:

De citit Cartea Mica, 2Împărați cap.16,18-20 şi povestirea de la „Rubrica copiilor: MICA – profetul, a vestit pedeapsa Domnului pentru cei lacomi... ” Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică.

Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.02.2019!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

Premianţii acestei luni:

Sicoe Iudita-Debora – Căstău ; Șandru Rahela – Sibiu ; Brăgărea Viorica – Bughea de Jos ; Bucoș Simeon – Fundata ; Chiru Persida – Câmpulung ; Chiru Claudia – Cânpulung ; Goleșie Alexandru – Dobra ; Gheorghe Andreea – București ; Gheorghe Rut – București ; Rusu Debora Elena – Periș ; Radu Naomi – Lugoj.

Vă rugăm confirmați primirea premiilor sau anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau mail.


ANUNȚ

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2019 se pot face la următoarele preţuri:

35 RON pentru 1 abonament în România.

32 EURO pentru 1 abonament în Europa.

35 EURO pentru 1 abonament în alte continente.

La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere. Vă rugăm să ne contactați pentru a ne comunica dacă continuați abonamentul sau nu. Până la data de 20 ianuarie 2019 așteptăm să ne spuneți câte abonamente doriți, iar în caz că nu suntem contactați înțelegem că nu mai doriți să fiți abonat. Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0722.558243. Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe. Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa: Gică Vişan OP. 1 CP. 13, Rădăuţi 725400 Jud. Suceava

Având în vedere răspândirea legăturii frățești din cadrul „Alianței Bisericilor Conservatoare” în toată

țara, s-a gândit că este bine ca și contul bancar, de care se folosesc cei însărcinați cu lucrul Domnului între

frați, să fie în grija mai multor frați din diferite zone ale țării.

Numărul acestui cont este RO65 BTRL RONC RT02 1673 1601 (RON), deschis la Banca

Transilvania. Responsabilii de cont sunt: Ardean Florin – Hunedoara; tel.: 0724563418; Cârstea Andrei –

Prahova, tel.: 0729814386 și Breabăn Vasile – Suceava, tel.: 0744307224.

Acest cont este extrem de trebuincios având în vedere că unii frați din unele biserici slujite au

potențial financiar, alții nu-l au deloc sau aproape deloc, iar „ABC” nu folosește procedura de cotizație pe

membru, lucrarea ei nu se desfășoară cu bani ceruți sau pretinși, ci cu bani dăruiți din inimă sau ai celor ce

cheltuiesc din al lor când slujesc frățietății în Numele Domnului.

Pentru joi, 3 ianuarie 2019, orele 17.00, în casa de rugăciune a Bisericii Penticostale nr. 4 din

Rădăuți, este programată o slujbă publică zonală, pentru frați şi surori. Se are în vedere o căutare a lui

Dumnezeu în rugăciune și o privire asupra epistolei 2Corinteni, cap. 1.3-4, cu tema: „Înaintea lui

Dumnezeu care ne mângâie.” Este bine ca dorința noastră cu privire la această zi să fie așezată din timp

înaintea Domnului, pentru ca El s-o binecuvânteze.

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

SINGURII !

ÎNDEMNURI DE RUGĂCIUNE

CONCLUZII BIBLICE DESPRE AVRAAM

SLUJEȘTI ?

MAI POCĂITI LA PRIGOANĂ ?

REFLECTII !

MAI BINE PUTIN CREDINCIOS...

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR !

MICA –RUBRICA COPIILOR

SCULATI-VĂ ȘI RIDICATI-VĂ VOCILE !

CONCURS BIBLIC: PROFETUL MICA

DINCOLO DE ZARE

ISSN 2601 - 0526

Dincolo de zare Nu-i mult şi vom pluti spre zări albastre Ca porumbeii ce se’nalţă-n zbor - Va izbucni spre cer cântarea noastră, Când mirele va apărea pe nor. Ce râuri de lumini o să ţâşnească, Cum vor străpunge neguri în văzduh, Iar norii plumburii o să sclipească Când vom zbura purtaţi de-acelaşi Duh. Cum se topesc puzderii-n şir de stele În zorii calzi ce-aduc o nouă zi, Aşa cum păsări zboară spre-orizonturi, Zbura-vom spre albastrele tării.. În urmă, vom lăsa amarul lumii Cu fum, cu foc, cu foame şi nevoi, Cu moarte, boli, cu negura genunii, În jale, plâns, mânie şi război. În slăvi va fi doar pace şi iubire, Va fi cum nici nu ne-a trecut prin gând… Învăluiţi de cântul fericirii Vom poposi pe locul veşnic sfânt.

Simion Buzduga

Date post:	12-Oct-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	3 times
Download:	0 times

Singurii - luminavechilorcarari.roluminavechilorcarari.ro/Decembrie2018.pdf · sau de cei cinci...

Documents