Sfântul Apostol Pavel şi scrierile sale - teologie.eu · la Domnul nostru Iisus Hristos" (I...

Sfântul Apostol Pavel şi scrierile sale

Introducere

Cartea Faptele Apostolilor constituie - cum am văzut - cea de-a doua parte a unei

opere unice, alături de care a putut şi poate fi înţeleasă. Evanghelia vorbeşte despre Persoana

şi Opera lui Iisus Hristos: Întruparea, Patimile, Moartea, Învierea şi Înălţarea la cer. Deşi

respins de iudei, activitatea lui Iisus nu s-a încheiat cu un eşec, El a adus mântuirea Noului

Israel, iar de acum pocăinţa şi iertarea păcatelor vor fi propovăduite în toată lumea începând

de la Ierusalim: "Şi le-a zis că aşa este scris şi că aşa trebuia să pătimească Hristos şi a treia zi

să învie din morţi şi întru numele Său să se propovăduiască pocăinţa şi iertarea păcatelor la

toate neamurile, începând de la Ierusalim" (Lc 24,47).

Al doilea volum lucanic se dezvoltă urmând linii paralele cu Evanghelia, partea I-a a

cărţii fiind centrată pe Ierusalim, iar rolul principal aparţine Sfântului Petru şi partea a II-a în

care personajul principal este Sfântul Pavel, care întreprinde o operă misionară proprie, în

afara graniţelor Ţării Sfinte, culminând cu venirea sa la Roma, capitala imperiului.

Scopul Sfântului Luca în Fapte este de a prezenta "marşul triumfal" al Evangheliei

lui Iisus de la Ierusalim până la Roma. Propovăduirea trece de la iudei la păgâni (trecere

justificată cu texte vechi testamentare - vezi Fapte 28,26-27 || Isaia 6,9-10), apoi se extinde în

jurul păgânismului. La originea acestui proces autorul vede "lucrarea Sfântului Duh", proces

care începe şi se desfăşoară prin puterea Sfântului Duh. Călăuzirea Sfântului Duh e prezentă

peste tot pe parcursul propovăduirii Evangheliei în lumea romană: autorul este ales de Sfântul

Duh: "Şi pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiţi-Mi pe Barnaba şi

pe Saul, pentru lucrarea la care I-am chemat" (Fapte 13,2); este condus de Sfântul Duh: "Şi ei

au străbătut Frigia şi ţinutul Galatiei, fiind opriţi de Duhul Sfânt să grăiască în Asia cuvântul"

(Fapte 16,6), "Iar acum iată că, legat fiind cu Duhul, merg la Ierusalim fără să ştiu cele ce mi

se vor întâmpla acolo, în afară doar că Duhul Sfânt îmi mărturiseşte prin cetăţi spunându-mi

că lanţuri şi necazuri mă aşteaptă" (Fapte 20,22-23).

Prima activitate misionară în afara Iudeii se naşte din prigoană (Fapte 8,1 "...şi în

ziua aceea prigoană mare s-a făcut asupra Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, în afară de apostoli,

s-au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei"). După moartea Sfântului Ştefan eleniştii

fug în Samaria şi predică acolo Evanghelia: "Şi într-adevăr, harul lui Dumnezeu începuse să

se răspândească şi peste celelalte popoare, mai întâi în Cezareea Palestinei, unde Corneliu, cel

dintâi, a primit credinţa în Hristos, el şi casa lui, printr-o descoperire dumnezeiască şi în urma

strădaniilor apostolului Petru. După aceea au venit la credinţă un mare număr de păgâni din

Antiohia, cărora le-au propovăduit cei împrăştiaţi de prigoana pornită împotriva lui Ştefan,

aşa încât Biserica din Antiohia a ajuns să fie curând înfloritoare şi populată, dovadă că deja

de atunci se aflau în ea mulţime de prooroci refugiaţi din Ierusalim, între ei Barnaba şi Pavel,

precum şi o mulţime de alţi fraţi, căci tot acolo a şi apărut atunci, ca dintr-un izvor bogat şi

puternic, numele de "creştin" (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, cartea a II-a,

III,3).

Saul este interpelat de Iisus Cel Înviat şi persecutorul de până atunci devine marele

apostol al neamurilor. Sub conducerea sa misiunea creştină cuprinde Asia Mică şi Peninsula

Balcanică. Prigoana şi furtuna nu pot împiedica sau zădărnicii împlinirea planului lui

Dumnezeu, căci misiunea s-a împlinit, Sfântul Pavel ajungând la Roma conform planului

2

trasat de Hristos (Fapte 1,8). Aici se adresează mai întâi iudeilor (care resping cuvântul), dar

păgânii îl primesc. Cu iudeii s-au împlinit cuvintele profetului Isaia 6,9-10.

Sfântul Luca a înţeles foarte bine că Creştinismul este o religie universală. El nu a

exagerat grandoarea eroului său. După ce a scris "faptele lui Iisus" el a scris despre apariţia şi

dezvoltarea Noului Israel (relatând copilăria Bisericii şi dezvoltarea ei) sau "faptele lui

Pavel".

Aşadar, partea a doua Cărţii Faptele Apostolilor relatează activitatea misionară a

Sfântului Pavel la neamuri. O latură semnificativă a activităţii sale o constituie epistolele pe

care le-a scris comunităţilor întemeiate de el în timpul călătoriilor misionare pe care le-a

desfăşurat. Ca apostol, Sfântul Pavel vroia să-şi ajute credincioşii. Când n-a putut face acest

lucru "faţă către faţă", prea departe fiind din punct de vedere geografic, şi vrând să se "achite"

de obligaţiile misionare care-l ţineau pe loc altundeva, aşternea în scris ceea ce le-ar fi

comunicat prin viu grai.

Epistolele sunt aşadar, scrieri ocazionale, alcătuite sub presiunea unor necesităţi

misionare urgente, în împrejurări speciale şi pentru clarificarea unor nedumeriri de ordin

doctrinar sau moral, ori de ordin individual.

S-a pus întrebarea: "Ce sunt scrierile lui Pavel: epistole sau scrisori ?" Se cunoaşte

deosebirea dintre o epistolă şi o scrisoare. Aceasta din urmă este o corespondenţă cu caracter

privat, adresându-se unei persoane anume şi privind o situaţie specială, bine determinată.

Epistola este mai solemnă, este un "act public" destinat publicităţii, neavând caracter

particular sau privat.

Scrierile Sfântului Pavel sunt numite "Epistole" întrucât sunt adresate unui cerc mai

larg de cititori şi, prin urmare, dezbat probleme de interes general. Ele pot fi numite şi

"Scrisori" dar scrisori de interes general, ca atare, nu le lipsesc lămuririle necesare pentru

înţelegerea deplină a problemelor în care se pronunţă.

Schimbul de scrisori pe care Sfântul Pavel îl propune creştinilor din Colose şi

Laodiceea ("Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi la voi, faceţi în aşa fel ca ea să fie citită şi

în Biserica Laodiceenilor; iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi" - Col 4,16), dovedeşte că

apostolul însuşi atribuia rolul de epistolă circulară corespondenţei sale cu credincioşii.

Aşadar, scrierile Sfântului Pavel pot fi numite "Epistole" dar şi "Scrisori".

1. Numărul Epistolelor pauline

Numărul lor depăşeşte pe cel păstrat în canonul Noului Testament. "Câte epistole

avem ?" Treisprezece plus Epistola către Evrei. Aceasta din urmă este redactată de altcineva.

Se ştie sigur că, corespondenţa dintre Sfântul Pavel şi creştinii din Corint a constat nu din

două epistole (câte ni s-au păstrat) ci din mai multe. În Epistola I-a către Corinteni capitolul 5

versetul 9 Sfântul Pavel scrie: "V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii".

Epistola la care Sfântul Pavel se referă aici nu ni s-a păstrat. Cronologic, a fost anterioară

celor două epistole păstrate în canonul Noului Testament, lucru care rezultă din exprimarea la

timpul trecut. Această epistolă pierdută e numită de specialişti: "epistola precanonică". A

existat apoi o "epistolă intermediară" între Epistolele I şi II Corinteni numită: "Epistola scrisă

cu multe lacrimi".

Nu este exclus apoi ca, creştinilor din Filipi să le mai fi scris o epistolă. Acest lucru

ar putea fi înţeles din exprimarea apostolului Pavel din Filipeni 3,1b: "...ca să vă scriu

aceleaşi lucruri, mie nu-mi este greu, iar vouă vă este întărire" şi de la o menţiune a Sfântului

Policarp al Smirnei: "Că nici eu, nici altul asemenea mie, nu poate să calce pe urmele

înţelepciunii fericitului şi slăvitului Pavel, care, fiind la voi, a învăţat, precis şi sigur, pe

oamenii de atunci faţă către faţă cuvântul adevărului; care, după ce a plecat de la voi v-a scris

epistole, pe care dacă le citiţi cu atenţie veţi putea să vă zidiţi în credinţa dată vouă"

3

(Policarp, Episcopul Smirnei către Filipeni capitolul III, 2 în „Scrierile Părinţilor

Apostolici”, trad. Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995).

Epistola din Laodiceea amintită în Coloseni 4,16 e posibil să fi fost o copie a

Epistolei canonice către Efeseni.

Eusebiu de Cezareea în Cartea a III-a, 3, 5 spune: "Cât despre Pavel, cele

paisprezece epistole sunt sigure şi provin de bună seamă de la el. Dacă, cu toate acestea, unii

resping Epistola către Evrei, spunând că nu-i recunoscută de Biserica Romei ca fiind paulină,

ar fi nedrept să nu spunem".

Vorbind despre numărul epistolelor Sfântului Pavel amintim cuvintele lui John

Bligh: "Sfântul Pavel a gândit mai mult decât a vorbit, a vorbit mai mult decât a scris şi nu tot

ceea ce a scris ni s-a păstrat".

2. Împărţirea Epistolelor pauline

Se pot face mai multe împărţiri:

a) Epistolele mari: Romani, I şi II Corinteni, Galateni;

b) Epistolele captivităţii: Efeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon;

c) Epistolele pastorale: I şi II Timotei, Tit;

În această împărţire, I şi II Tesaloniceni şi Evrei rămân neîncadrate.

Împărţirea epistolelor după cuprinsul doctrinar:

a) Epistole soteriologice: Romani şi Galateni;

b) Epistole hristologice: Filipeni, Coloseni şi Evrei;

c) Epistole ecclesiologice: Efeseni;

d) Epistole eshatologice: I şi II Tesaloniceni + I Corinteni 15;

e) Epistole disciplinare: I Corinteni;

f) Epistole apologetice: II Corinteni;

g) Epistole pastorale: I şi II Timotei, Tit (+ Filimon);

Împărţirea cronologică a epistolelor (noi le vom studia în ordinea scrierii lor):

a) Epistole scrise în a doua călătorie misionară: I şi II Tesaloniceni

b) Epistole scrise în a treia călătorie misionară: Galateni, I şi II Corinteni, Romani şi

poate Filipeni ( 57 d.Hr.)

c) Epistole scrise în prima captivitate romană: Efeseni, Coloseni, Filimon şi poate

Filipeni;

d) Epistole scrise imediat după prima captivitate romană (în „Italia”): Evrei

e) Epistole scrise după prima captivitate romană: I Timotei şi Tit

f) Epistole scrise în a doua captivitate romană: II Timotei.

În canonul Noului Testament, ordinea epistolelor pauline este următoarea: Romani, I

Corinteni, II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I Tesaloniceni, II Tesaloniceni, I

Timotei, II Timotei, Tit, Filimon, Evrei.

În ce priveşte limba, epistolele pauline deţin locul al treilea între cărţile Noului

Testament, în frunte situându-se limba Epistolei către Evrei, urmată în locul al doilea de

aceea a scrierilor lucanice (Evanghelia a III-a şi Faptele Apostolilor).

3. Forma Epistolelor pauline Epistolele antice erau elaborate după un tipic bine stabilit: adresare A către B

χαίρειv= salutare! Erau scurte şi la obiect, iar la sfârşit se punea salutarea finală "Fiţi

4

sănătoşi!". Sfântul Pavel s-a inspirat şi din epistolografia religioasă iudaică. El însă în loc de

salutarea iniţială pune o binecuvântare iniţială: "Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de

la Domnul nostru Iisus Hristos" (I Corinteni 1,3), iar la sfârşit din nou pune o binecuvântare:

"Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi !" (I Corinteni 16,23).

Sfântul Apostol Pavel îşi secţionează scrierile şi le sistematizează în două sau trei

părţi (o parte doctrinar-dogmatică şi una parenetică, cuprinzând sfaturi şi îndemnuri). Înaintea

acestor părţi, de obicei, Sfântul Pavel include şi o secţiune apologetică în care îşi apără

apostolatul. La sfârşit epistolele conţin un "epilog-autograf" scris de însăşi mâna apostolului.

În antichitate epistolele erau dictate. Era folosit în acest scop un tahigraf (sau un

secretar). Tahigraful avea un scris format (frumos) care putea fi citit uşor. Tertius este

tahigraful Sfântului Pavel (cf. Romani 16,22).

Forma epistolelor pauline este, cum spuneam, în concordanţă cu epistolografia

vremii. Cartea Faptele Apostolilor oferă un exemplu în sprijinul acestei afirmaţii. Este vorba

despre scrisoarea pe care tribunul Claudius Lysias, comandantul garnizoanei romane din

Ierusalim, a trimis-o procuratorului Antonius Felix, la Cezareea Palestinei, în problema

conflictului Sfântului Apostol Pavel cu iudeii.

Persoanele particulare îşi transmiteau scrisorile prin curieri (colaboratori ai Sfântului

Pavel). De pildă, Epistola către Romani a fost dusă la destinaţie de diaconiţa Febe (cf.

Romani 16,1-2), Epistola a II-a către Corinteni de Tit (cf. II Corinteni 8,16-18), Epistola către

Filipeni de Epafrodit (cf. Filipeni 2,25-30), Epistola către Coloseni de Tihic (cf. Coloseni

4,7); la fel Epistola către Efeseni de acelaşi Tihic (cf. Efeseni 6,21).

Impresia pe care o făceau epistolele era deosebită pentru cititorii lor (destinatarii),

dar şi pentru opozanţii Sfântului Pavel, care îl acuzau că e "tare" în scris, e cu greutate şi plin

de putere în scrisori (când nu e de faţă) dar, când este de faţă, i se diminuează şi chiar îşi

pierde aceste calităţi: "Că scrisorile lui - spun ei - sunt cu greutate şi pline de putere, dar

înfăţişarea trupului său e slabă şi cuvântul său e vrednic de dispreţ" (II Corinteni 10,10).

Întrucât se pare că circulau unele epistole false (II Tesaloniceni 2,2), prin care unii

încercau să se folosească de numele său, apostolul scrie cu mâna sa "autograful" care era o

autentificare a scrisorii. Autograful exprima apoi o anumită intimitate cu destinatarii:

"Salutarea, cu mâna mea - a lui Pavel. Acesta este semnul meu în orice scrisoare: aşa scriu"

(II Tesaloniceni 3,17).

Deşi se numără printre epistolele Sfântului Pavel, ca făcând parte din canonul

Noului Testament, Epistola către Evrei nu a fost scrisă de Sfântul Pavel. Epistola nu are

adresă şi salutare, iar ideile pe care le conţine, deşi sunt ideile Sfântului Pavel, forma

Epistolei nu-i aparţine. Sunt amestecate în ea pericope doctrinare şi parenetice. Toate aceste

consideraţii califică Epistola către Evrei drept "unicat" în corpus-paulinum.

Epistola întâi către Tesaloniceni a Sf. Ap. Pavel

(epistolă eshatologică, Corint, 51 d. Hr.)

Introducere

Sfântul Apostol Pavel vizitează Tesalonicul în a doua călătorie misionară (Fapte 17,

1a). Tesalonicul a fost capitala provinciei romane Macedonia. Oraş înfloritor, port maritim şi

centru comercial, Tesalonicul avea o populaţie numeroasă şi amestecată, inclusiv o

importantă comunitate evreiască, care avea o sinagogă (Fapte 17,1b). Port la Marea Egee,

Tesalonicul era situat pe celebra Via Egnatia, drum care, conjugat prin transbordare peste

Marea Adriatică cu Via Appia, lega Roma de Orient.

5

În epoca apostolică, oraşul Tesalonic număra aproape 100.000 de locuitori, în

majoritate greci şi romani, dar printre care se aflau şi aproximativ 20.000 de evrei. Oraşul îşi

avea numele foarte probabil de la Tesalonica, fiica regelui Filip al II-lea şi sora lui Alexandru

cel Mare. Soţul ei Cassandru a refăcut oraşul în anul 315 î.Hr. şi i-a schimbat numele de

Thermć (cf. Strabo VII,21), în "Tesalonic". În anul 146 î.Hr. oraşul trece sub stăpânire

romană. Sub împăratul Octavian Augustus Tesalonicul a primit privigiile unui oraş liber şi

autonom, care-i dădea dreptul să se conducă şi să aibă organizare proprie. Oraş înfloritor

datorită comerţului, avea o constituţie democratică şi era condus de politarhi, πoλιτάρχαι

(Fapte 17,8).

Ulterior, Tesalonicul şi-a pierdut autonomia. Împăratul Deciu l-a deposedat de

vechile drepturi şi l-a transformat la anul 250 d.Hr., în colonie romană. În secolele VI şi VII,

este devastat de câteva ori de către migratorii slavi şi avari, iar în secolele VII şi IX de către

bulgari. Aici s-au născut cei doi apostoli ai lumii slave Chiril şi Metodiu. În secolul X,

Tesalonicul a fost devastat de către piraţii sarasini din insula Creta, iar în secolul XII de către

normanzi. În anul 1204, oraşul a căzut în mâna cruciaţilor, iar în 1430 în mâna turcilor. După

războiul din 1912, oraşul a revenit Greciei, în cuprinsul căreia se află şi astăzi.

Sfântul Apostol Pavel ajunge la Tesalonic în anul 50 (51 cel mai târziu) împreună cu

Sila în timpul celei de-a doua călătorii misionare (50-53 d.Hr.). Luca şi Timotei rămăseseră la

Filipi. Cei doi misionari au predicat în sinagogă în trei sâmbete consecutive (Fapte 17,2).

Iudeii, făcând caz de loialismul populaţiei faţă de împărat, au iniţiat o mişcare împotriva

Sfântului Pavel şi a lui Sila. Aşadar, Sfântul Pavel este silit să părăsească Tesalonicul mai

înainte decât şi-ar fi dorit; Astfel a venit noaptea la Bereea împreună cu Sila (Fapte 17,10).

Aici au intrat din nou în sinagogă şi au predicat iudeilor care erau mai buni la suflet decât cei

din Tesalonic şi au primit Cuvântul (Fapte 17,10-11). Adversarii îl urmăresc şi aici şi nu se

lasă până ce nu-l alungă din Macedonia, forţându-l să plece spre Atena şi Corint (aici avea să-

i reântâlnească pe Sila şi Timotei).

Este cunoscută grija apostolului faţă de Bisericile întemeiate de el. În cazul celei din

Tesalonic, el nu apucase să-şi termine cateheza pe care şi-o propusese. Ca urmare, el se

hotărăşte să renunţe pentru moment la ajutorul şi conlucrarea lui Timotei şi-l trimite din

Atena la Tesalonic cu misiunea de a cerceta acea Biserică (I Tes 3,1-5).

Timotei îi aduce veşti Sfântului Pavel despre Biserica din Tesalonic. Veştilor bune

se adaugă o seamă de rezerve asupra moravurilor, precum şi problema principală pentru care

Sfântul Pavel s-a hotărât să scrie Epistola: dacă sfârşitul lumii este aproape şi Domnul încă nu

a venit, atunci de ce creştinilor deja adormiţi în Domnul li s-a luat privilegiul şi bucuria de a

participa - în viaţă fiind - la slava acestei de a doua veniri? Acestea sunt împrejurările în care

Sfântul Pavel, fiind în Corint, cam la sfârşitul anului 50 sau începutul anului 51, alcătuieşte

"Epistola Întâia către Tesaloniceni". Veştile bune aduse de Timotei au încălzit inima

apostolului, totuşi el le scrie pentru a îndrepta micile probleme precum şi problema care îi

preocupa pe tesaloniceni despre situaţia celor adormiţi la Parusie.

1. Planul Epistolei

Adresă şi salutare (1,1)

Rugăciunea de mulţumire (1,2-10)

I. Apostolul şi credincioşii tesaloniceni (cap. 2-3)

1) Predica şi conduita Sfântului Apostol Pavel (2,1-12)

2) Râvna tesalonicenilor (2,13-16)

3) Grija apostolului faţă de credincioşii tesaloniceni (2,17- 3,10)

4) Rugăciunea apostolului pentru ei (3,11-13)

II. Partea parenetică (învăţături şi îndemnuri) (4,1-5,24)

6

1) Curăţie şi iubire (4,1-12)

2) Cei vii şi cei adormiţi la Parusie (4,13-18)

3) Îndemnuri la priveghere în aşteptarea venirii Domnului Iisus (5,1-11)

4) Diferite recomandări (5,12-22)

5) Rugăciunea finală (5,23-24)

Încheierea (5,25-28)

2. Cuprinsul Epistolei

În adresă Sfântul Apostol Pavel îi asociază pe Sila şi pe Timotei (acesta din urmă era încă

tânăr). Salutarea obişnuită: "Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul

Iisus Hristos!" (vers. 1b). Urmează rugăciunea adusă lui Dumnezeu pentru roadele

convertirii tesalonicenilor, operate de Sfântul Duh (vers. 5) (vezi Romani 15,19).

Tesalonicenii s-au făcut pildă tuturor celor din Macedonia şi Ahaia (vers.7).

I. Apostolul şi credincioşii tesaloniceni (2,1-12)

Sfântul Apostol Pavel arată curăţia şi dezinteresarea sa în propovăduirea Evangheliei

(dezinteresul în cele materiale) şi în modul său de viaţă. Faţă de ei s-a purtat cu iubire

părintească (vers.11), cu blândeţe, fără a urmării avantaje. Propovăduirea Evangheliei lui

Hristos venea din gând curat nu din vicleşug. Apostolul nu a căutat slavă de la oameni, nici

nu a folosit cuvinte de linguşire, nici vreun pretext pentru a câştiga avantaje materiale (ştiut

fiind faptul că fost acuzat că face pe învăţătorul contra plată). Aşadar, Sfântul Pavel respinge

insinuările răuvoitorilor, amintindu-le că şi-a câştigat pâinea cea de toate zilele prin osteneală

proprie, lucrând zi şi noapte, ca să nu fie cuiva povară (vers.9). Dumnezeu şi credincioşii

tesaloniceni sunt martori ai sincerităţii lui (vers.10). Sfântul Pavel le face şi lor îndemnul "de

a umbla în chip vrednic de Dumnezeu" (vers.12).

Cei din Tesalonic au primit mesajul apostolului drept "cuvânt al lui Dumnezeu":

"...că voi, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-aţi auzit de la noi, nu ca pe un cuvânt al

oamenilor l-aţi primit, ci potrivit cu ceea ce este el într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui

Dumnezeu, care şi lucrează întru voi, cei ce credeţi" (vers.13) (vezi Evrei cap.4 vers.12 "Căci

cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi

pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi este

judecător al simţirilor şi al cugetelor inimii"). Ei s-au făcut următori ai Bisericii din Iudeea

prin credinţa şi prigoanele îndurate pentru Hristos, prigoane generate de iudei, cei care şi pe

Domnul Iisus L-au omorât precum pe prooroci, iar pe noi ne-au prigonit, iudei care, prin

atitudinea lor sunt neplăcuţi lui Dumnezeu (vers.14-15).

Apostolul arată sentimentele de după plecarea din Tesalonic şi eforturile făcute

pentru păstrarea contactului cu ei:

- dorinţa de a-i revedea (2,17-20). Ei sunt bucuria apostolului şi lauda lui înaintea

Domnului Iisus la venirea Sa;

- trimiterea lui Timotei (3,1-5), ca să-i întărească şi ca să le facă îndemnul de a

rezista în necazuri;

- bucuria când Timotei revine cu veşti bune (3,6-10);

- rugăciunea apostolului "strigăt al inimii" pentru propăşirea lor (3,11-13). Apostolul

îl roagă pe Dumnezeu să sporească dragostea tesalonicenilor, ca să prisosească în iubire unul

pentru altul, să le întărească inimile întru sfinţenie. Această din urmă expresie "întărirea în

sfinţenie" o avem în cuprinsul Sfintei Liturghii. După împărtăşirea credincioşilor se rosteşte

rugăciunea: "Să se umple gurile noastre de lauda Ta Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta; Că

7

ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu Sfintele, Preacuratele, Nemuritoarele şi de Viaţă

făcătoarele Tale Taine. Întărăşte-ne pe noi întru Sfinţenia Ta...".

II. Partea parenetică

(învăţături şi îndemnuri)

Sfântul Apostol Pavel inaugurează o practică obişnuită a epistolelor sale. Abordează

subiecte apropiate credincioşilor, îndemnându-i spre sfinţenie şi spre practicarea moralei

creştine. Voia lui Dumnezeu este sfinţirea credincioşilor (vers.3). Aminteşte îndatoririle

castităţii, a iubirii şi a fidelităţii conjugale. Fiecare trebuie să ştie să-şi stăpânească trupul în

sfinţenie şi cinste (vers.4). În versetul 9 Sfântul Pavel aminteşte tesalonicenilor datoria

întrajutorării frăţeşti, scriindu-le un cuvânt al Domnului: "Să vă iubiţi unii pe alţii (In 13,34).

În continuare apostolul îi îndeamnă ca fiecare să-şi vadă de treabă şi să-şi continue

munca (vers.11), apoi răspunde unei probleme ivite între credincioşii din Tesalonic, problemă

care l-a făcut dealtfel pe apostol să scrie epistola, asigurându-i că credincioşii adormiţi sunt

cu Domnul şi vor fi martori ai Parusiei Lui.

"Cei vii şi cei adormiţi la Parusie" (I Tes 4,13-18)

Se pare că această problemă care-i preocupa s-a datorat unei neînţelegeri a

tesalonicenilor, care erau prea puţini catehizaţi. Ei credeau că Domnul va veni curând,

venirea Lui era foarte aproape, iar trăiau în această aşteptare. Dar se întrebau - întrucât unii

dintre ei muriseră - dacă aceştia vor participa la venirea Domnului. Pentru cea de-a doua

venire a Domnului se foloseşte un termen specific [παρoυσία].

Când Sfinţii Evanghelişti relatează Intrarea Domnului în Ierusalim folosesc doi

termeni ai limbii greceşti:

a) O venire a regelui în slavă se făcea printr-o παρoυσία = arătare, a fi de faţă. Se

anunţa vizita unui rege de către un crainic care venea înainte în cetate. Oamenii din cetatea

respectivă organizau o "ceremonie de primire" în afara oraşului, cu ramuri în mâini şi cu

cununi pe cap. La apariţia demnitarului reveneau împreună cu el în cetate în aclamaţii.

b) Pentru "ieşirea spre întâmpinare" se folosea expresia tehnică εις απάvτισιv. La fel

s-au petrecut lucrurile şi la Intrarea lui Iisus în Ierusalim.

Sfântul Pavel foloseşte "scenariul" unei primiri a unui demnitar pentru a ilustra

evenimentul Parusiei. "Cei adormiţi întru Iisus" nu au un dezavantaj ci vor lua şi ei parte la

cea de-a doua venire. În versetul 15 avem o exprimare la persoana I-a plural "noi, cei vii". Se

pare că Sfântul Pavel spera ca Parusia "să-l prindă" în viaţă. (vezi I Cor 15). Epistola a doua

către Corinteni îl prezintă pe Sfântul Pavel împăcat cu ideea morţii.

"Scenariul" din versetul 16: "Că la un semn poruncitor, la glasul arhanghelului şi

întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Însuşi Domnul Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos

vor învia întâi" este preluat din apocrife. În acest verset Sfântul Pavel este tributarul unei

apocrife. Folosind acest text şi expresia "vor învia întâi" mileniştii şi iehoviştii spun că

Sfântul Pavel se referă la două învieri. Dar, este vorba de "cei morţi", urmând apoi "noi cei

vii". Ideea este că în urma judecăţii obşteşti vom reveni pe un "pământ nou". Pericopa are

rostul de a explica faptul că tesalonicenii nu au motiv să fie îngrijoraţi pentru cei care deja au

murit. Sfântul Pavel spera că Domnul va veni curând, dar nu ştia precis când va fi ziua aceea.

"Cu aceste cuvinte mângâiaţi-vă unii pe alţii" (vers.18). Dar Domnul va veni pe

neaşteptate, de aceea este necesară privegherea. Pentru a ilustra spontaneitatea acelei zile

Sfântul Pavel foloseşte două pilde schiţate "venirea furului noaptea" şi "durerile naşterii",

situaţii care se ivesc tocmai atunci când nu te aştepţi. Aceste pilde au fost folosite şi de

Mântuitorul (Mt 24,43) şi îndemnul: "Aşadar, privegheaţi, că nu ştiţi în care zi vine Domnul

8

vostru" (Mt 24,42), îndemn reluat în capitolul 25 versetul 13 - ca o concluzie a parabolei

celor zece fecioare. Speranţa Sfântului Pavel este cea a unui om credincios, om care doreşte

venirea Domnului. Sfântul Apostol Petru spune că această zi poate fi grăbită, dar - subliniază

şi el - timpul clar nu se cunoaşte.

În capitolul 5 versetele 4-8 sunt prezentaţi creştinii ca "fii ai luminii": "Voi însă,

fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un fur" (vers.4). Creştinii

nu sunt fii ai întunericului întrucât au primit cuvântul lui Dumnezeu şi ca atare ziua aceea,

chiar dacă vine pe neaşteptate, nu-i va găsi nepregătiţi. În versetul 8b sunt prezentate armele

creştinului: "platoşa credinţei şi iubirii" şi "coif având nădejdea mântuirii". În versetul

9 Sfântul Pavel spune că Dumnezeu ne-a rânduit spre "dobândirea mântuirii prin Domnul

nostru Iisus Hristos". În versetul 17 apare îndemnul la rugăciune neîncetată tocmai pentru

motivul menţionat mai sus, ca ziua venirii Domnului să nu-i prindă nepregătiţi.

Învăţătura biblică despre om este dihotomică: omul este alcătuit din suflet şi trup. În

versetul 23 Sfântul Pavel prezintă trei componente ale omului: duh, suflet şi trup. În limbaj

biblic termenii "duh" şi "suflet" se folosesc unul pentru celălalt, prin suflet înţelegându-se

viaţa biologică a omului comună cu cea a animalelor, iar prin duh înţelegându-se suflarea lui

Dumnezeu asupra omului. Duhul omului este "suport" al Duhului Sfânt. Duhul lui Dumnezeu

se uneşte cu duhul omului şi îl potenţează (vezi Prof. Grigorie Marcu, Antropologia paulină,

Sibiu, 1941). Versetele 11-22 cuprind sfaturi finale pe care apostolul le dă tesalonicenilor de

a se zidi unii pe alţii, de ai cinstii pe conducătorii lor rânduiţi de Domnul, de a-i dojenii pe cei

fără de rânduială şi de a-i îmbărbăta pe cei slabi şi neputincioşi, de a fi îngăduitori unii cu

alţii, de a nu răsplătii răul cu rău şi de a urmării întotdeauna binele. Versetele 23-24 cuprind

rugăciunea finală, iar versetele 25-28 cuprind încheierea (îndemnul apostolului făcut

tesalonicenilor de a citi tuturor fraţilor scrisoarea pe care le-a trimis-o).

"Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi !".

Epistola a doua către Tesaloniceni a Sf. Ap. Pavel

(epistolă eshatologică, scrisă din Corint în anul 51/52 d. Hr.)

După ce le-a trimis prima epistolă, Sfântul Apostol Pavel primeşte veşti de la

Tesalonic; veşti bune, că tesalonicenii au primit cu bucurie epistola şi s-au conformat ideilor

ei. Ei sunt încredinţaţi acum că morţii întru Hristos vor participa la slava venirii Acestuia, dar

cu privire la venirea însăşi au rămas oarecum nedumeriţi. Este vorba, în special, de data

Parusiei, vremea anume când Domnul se va arăta. Printre ei erau unii care promovau o eroare

cu dublu aspect:

a) Unul teoretic: Parusia este iminentă; Domnul va veni de azi pe mâine, a doua

venire bate la uşă şi în consecinţă toţi trebuie să fie de pe acum pregătiţi să-L pe Domnul în

văzduh. Această eroare nu venea din neînţelegerea primei epistole, ci era o consecinţă a

preocupărilor stăruitoare privind Parusia;

b) Altul practic: Părăsirea muncii; Aceşti propovăduitori îşi părăsiseră munca,

considerând inutil să mai lucreze, astfel că sărăcia venea repede, iar comunitatea creştină

ajungea de râsul păgânilor;

Dificultatea constă în aceea că prima generaţie de creştini, inclusiv Sfântul Pavel,

credea în iminenţa Parusiei. Faptul nu este cu totul nou; încă din vremea lui Iisus existau unii

care "credeau că Împărăţia lui Dumnezeu se va arăta curând" (Lc 19,11), ceea ce-L îndeamnă

pe Domnul să le spună parabola stăpânului care se va întoarce, într-adevăr, la ai săi, dar

numai după o lungă călătorie.

9

Sfântul Pavel confirmă cele afirmate în prima epistolă, dar introduce precizările de

trebuinţă. A doua venire se va produce negreşit, dar numai după ce se vor consuma anumite

"semne premergătoare", evenimente majore cum ar fi: o apostazie generală apoi apariţia şi

lucrarea "Omului - nelegiuirii" sau a "Fiului - pierzării".

Aşadar, activitatea zilnică trebuie să reintre în normal, fiecare să muncească şi să-şi

vadă de treburile sale, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin slăbirea sau abandonarea credinţei

în Parusie, dimpotrivă, nădăjdea creştinilor nu poate fi despărţită de permanenta lor "stare de

veghe".

Toate acestea explică de ce Sfântul Apostol Pavel le trimite tesalonicenilor această a

doua epistolă tot din Corint, la numai câteva luni după prima şi de ce această epistolă nu mai

are tonul patern a celei dintâi, ci unul autoritar, aproape sever şi cu termeni care trimit la

avertismente şi sancţiuni.

1. Planul epistolei

Adresă şi salutare (1,1-2)

Rugăciunea de mulţumire (1,3-4)

Corpul epistolei (1,5-3,15)

1. Răsplătirea finală (1,5-10)

2. Rugăciune pentru credincioşi (1,11-12)

3. Parusia şi semnele premergătoare (2,1-12)

4. Îndemn la statornicie în dreapta credinţă (2,12-3,5)

5. Îndemn la muncă (3,6-15)

Încheiere (3,16-18)

2. Cuprinsul Epistolei (scurtă interpretare)

În adresa epistolei sunt asociaţi Sila şi Timotei. Urmează obişnuita rugăciune de

mulţumire pentru credinţa şi fidelitatea tesalonicenilor. Tesalonicenii au îndurat prigonirile şi

necazurile venite din partea iudeilor, iar acesta este un motiv de laudă pentru el (vers.3-4).

În versetele 5-10 sunt cuprinse consideraţii privind răsplătirea care va urma judecăţii

obşteşti. Se va petrece cu siguranţă dreapta judecată a lui Dumnezeu, cei ce pătimesc acum

vor fi răsplătiţi, iar cei ce prigonesc şi nu ascultă Evanghelia vor fi pedepsiţi.

Versetele 11-12 cuprind rugăciunea apostolului pentru credincioşi, de a spori în

credinţă şi de a se face vrednici de chemarea Sa, pentru ca numele Domnului nostru Iisus să

se preamărească întru ei.

În versetul 10 s-a crezut că e vorba de milenarism (Domnul va veni să se

preamărească întru sfinţii Săi.

În capitolul 2 Sfântul Pavel reia problema Parusiei şi a semnelor ei. El îi îndeamnă

pe tesaloniceni să nu-şi piardă cumpătul şi puterea lor de a-şi folosi propria judecată (de a nu-

şi vicia gândirea cu anumite zvonuri false), nici să fie înşelaţi de o persoană care pretinde că

vorbeşte sub inspiraţia Duhului Sfânt sau de o falsă sau false epistole care circulau în numele

lui. Este vorba de o epistolă peripotetică. Apostolul spune că ziua Domnului nu a venit, după

cum ziceau unii că a venit, dar nu a văzut-o nimeni (azi la fel zic iehoviştii).

Sfântul Pavel spune că acea zi va fi pecedată de anumite "semne premergătoare".

Mai întâi trebuie să vină o mare apostazie datorată creşterii lucrării diavoleşti (vezi Cartea

Apocalipsei). Aceste avertismente au fost spuse de Sfântul Pavel tesalonicenilor încă de când

10

a trecut pe la ei (vers.5). Trebuie să apară "Omul - nelegiuirii", "dar Domnul Iisus îl va ucide

cu suflarea gurii Sale şi-L va nimicii cu arătarea venirii Lui" (vers.8).

Din versetul 9 aflăm că "Omul - nelegiuirii" sau "Fiul pierzării" nu este satana

însuşi. Arătarea acestuia va fi într-adevăr prin lucrarea lui satan, cu putere, cu tot felul de

semne şi false minuni. Motivul pentru care Dumnezeu va îngădui aceasta este ca cei care n-au

primit iubirea adevărului (vers.10) să fie osândiţi (şi împreună cu ei toţi cei care au procedat

la fel) complăcându-se în minciună şi nedreptate (vers.12).

În versetul 14 Sfântul Pavel spune că creştinul este chemat să dobândească slava

Domnului Iisus Hristos, iar în versetul 15 avem un temei scripturistic în favoarea Sfintei

Tradiţii: "Astfel că, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin

cuvânt, fie prin epistola noastră". În Epistola I-a către Corinteni Sfântul Pavel face şi

corintenilor îndemnul şi îi laudă chiar că păstrează predaniile aşa cum le-a predat el (I Cor

11,2).

În capitolul 3 versetul 2 Sfântul Pavel subliniază adevărul conform căruia credinţa

nu este dată tuturor, iar aceasta nu pentru că Dumnezeu este nedrept sau că i-a predestinat pe

oameni într-un fel, iar în versetul 3 Îl numeşte pe Dumnezeu "credincios" în sensul că El îşi

ţine făgăduinţele sau promisiunile.

În versetele 7-9 Sfântul Pavel aminteşte tesalonicenilor comportamenul său când a

fost la ei: "...n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă şi cu osteneală am lucrat

noaptea şi ziua, ca pe nimeni dintre voi să nu-l împovărăm, nu doar că n-am avea puterea

(autoritatea sau dreptul de a petinde întreţinerea în schimbul muncii de evanghelizare), ci

pentru ca pe noi înşine să ne dăm vouă pildă, spre a ne urma".

În versetul 13 Sfântul Pavel spune că creştinul nu trebuie să se descurajeze în face

binele şi - zicem noi - să nu se descurajeze în general căci viaţa lui e în mâinile lui

Dumnezeu. Şi galatenilor Sfântul Pavel le-a făcut un îndemn asemănător: "...să nu slăbim dar

în a face binele căci la vremea cuvenită vom secera..." (Gal 6,9).

În versetele 16-18 avem încheierea epistolei care cuprinde epilogul - autograf scris

de mâna Sfântului Pavel: "Salutarea, cu mâna mea - a lui Pavel. Acesta este semnul meu în

orice scrisoare: aşa scriu" (vers. 17). Acesta era un semn al autenticităţii împotriva epistolei

sau epistolelor care circulau în numele lui, ca venind de la el şi care viciau gândirea

tesalonicenilor, deranjându-le echilibrul interior şi întunecându-le dreapta judecată.

Epistola se încheie cu formula obişnuită de sfârşit: "Harul Domnului nostru Iisus

Hristos să fie cu voi cu toţi ! Amin".

Epistola Sf. Ap. Pavel către Galateni

Introducere

Sfântul Apostol Pavel adresează această Epistolă “Bisericilor Galatiei” (Gal 1,2) sau

“galatenilor” (Gal 3,1). Galatenii erau o populaţie celtă, provenind din Galia. În epoca

Sfântului Pavel termenii “galatai” şi “keltoi” erau sinonimi. În secolul III î.Hr., trecuseră în

Asia Mică. Pentru multă vreme au fost groaza Asiei Mici, deoarece trăiau din jafuri. Înfrânţi

într-o luptă cu regele Bitiniei, au fost siliţi să se aşeze în centrul Asiei Mici, într-un ţinut

semideşertic (un platou arid, lipsit de vegetaţie) care se va numi “Galatia”.

11

Teritoriul Galatiei avea trei oraşe mai importante: Ancira (Ancara), Tavium şi Pessinus.

Teritoriul galatenilor a trecut ca moştenire prin mâinile mai multor regi. Ultimul rege

galatean, Amyntas, la moartea sa în anul 25 î.Hr., a lăsat regatul său ca moştenire romanilor.

Galatia a devenit provincie romană cu capitala la Ancira. Aici exista un templu dedicat

împăratului Octavian Augustus (ridicat după moartea acestuia). Acest templu era o

transformare (modificare) a vechiului templu construit în cinstea Cibelei (Magna Mater) şi a

zeului Men.

Pe lângă Galatia propriu-zisă, provincia cuprindea şi Pisidia, partea vestică a Frigiei, cea

mai mare parte a Licaoniei şi Isauria, la care s-au mai adăugat în anul 7 î.Hr., o parte din

Paflagonia şi Pontul galatic. În timpul Sfântului Apostol Pavel acestui teritoriu vast i s-au

adăugat Pontul Ptolemaic şi Armenia, iar în timpul împăratului Vespasian şi Capadocia.

La data scrierii Epistolei către Galateni, localităţile Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra şi,

probabil, Derbe aparţineau provinciei romane Galatia.

1. Sfântul Apostol Pavel şi galatenii

Sfântul Apostol Pavel trece prin “ţinutul Galatiei” în cursul celei de-a doua călătorii

misionare: “Şi ei au străbătut Frigia şi ţinutul Galatiei, fiind opriţi de Duhul Sfânt să grăiască

în Asia cuvântul” (Fapte 16,6) şi în cursul celei de-a treia călătorii misionare: “Şi după ce a

stat acolo câtva timp, a plecat şi a străbătut pe rând ţinutul Galatiei şi Frigia, întărind pe toţi

ucenicii” (Fapte 18,23).

Aşadar, în a doua călătorie misionară Sfântul Pavel a străbătut Frigia (teritoriu aflat în

centrul Asiei Mici) şi ţinutul Galatiei propriu-zise (adică teritoriul locuit, începând din secolul

III î.Hr., de triburile celtice de care am vorbit), fiind opriţi de Duhul Sfânt să grăiască în Asia

cuvântul (adică Provincia romană cu acest nume a cărui capitală era Efesul).

Din Fapte 18,23 rezultă că Sfântul Pavel a desfăşurat în Galatia o activitate misionară

intensă. În acest al doilea text Galatia e amintită întâi, apoi Frigia, acest text aducând şi o

completare textului din Fapte 16,6 cu privire la întemeierea de Biserici creştine în Galatia

propriu-zisă. În Galatia existau deja “ucenici” pe care Apostolul Pavel îi întăreşte în credinţa

pe care o îmbrăţişaseră mai înainte. În a treia călătorie misionară Sfântul Pavel nu-i mai

“evanghelizează”, căci făcuse acest lucru atunci când vizitase Galatia pentru prima dată

(Fapte 16,6).

Despre activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel în Galatia şi despre raporturile sale

cu galatenii aflăm indicii chiar din cuprinsul Epistolei pe care el le-o adresează. Din cuprinsul

ei aflăm că Sfântul Pavel este întemeietorul Bisericilor din Galatia (Gal 1,8 şi 1,10).

Prima oprire a Sfântului Pavel în Galatia şi activitatea misionară pe care a desfăşurat-o cu

acest prilej s-au datorat unei crize a bolii cronice de care suferea Apostolul: “Dar voi ştiţi că

din pricina unei slăbiciuni a trupului v-am binevestit vouă întâia oară...” (Gal 4,13). Cu acest

prilej, galatenii i-au făcut Sfântului Pavel o primire cordială “ca pe Hristos Iisus” (Gal 4,14).

Această dintâi vizită a Sfântului Pavel în Galatia a fost urmată de cel puţin încă una, aşa cum

reiese din folosirea expresiei “= mai întâi; întâia oară” (Gal 4,13b). Curând după a

doua vizită a Sfântului Pavel iudaizanţii au produs aici tulburare (Gal 1,6-7), făcând necesară

intervenţia Apostolului.

2. Primii destinatari ai Epistolei către Galateni

O problemă care s-a pus în legătură cu Epistola către Galateni, mai ales începând cu a

doua jumătate a secolului al XIX-lea, este aceea a primilor ei destinatari: “Cui a adresat

Sfântul Apostol Pavel Epistola către Galateni?” Unor Biserici din Galatia propriu-zisă,

12

întemeiate în cursul celei de-a doua călătorii misionare (Fapte 16,6), şi consolidate în cursul

celei de-a treia călătorii misionare (Fapte 18,23)? sau unor Biserici din provincia romană

Galatia (care includea Pisidia şi Licaonia, cu oraşele Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra, Derbe,

evanghelizate in prima călătorie misionară)? Locuitorii de aici, deşi nu erau galateni, făceau

parte din provincia romană Galatia.

Există două teorii sau ipoteze:

a) Ipoteza galatică nordică (Galatia propriu-zisă);

b) Ipoteza galatică sudică (provincia romană Galatia);

c) Ipoteza galatică mixtă (propusă şi susţinută de Theodor Zahn, după care Epistola ar fi

fost adresată ambelor provincii);

Pr. Prof. Vasile Gheorghiu a scris o lucrare pe această temă intitulată Adresaţii Epistolei

către Galateni, Cernăuţi, 1904, în care susţine ipoteza galatică nordică.

Ce argumente au fost aduse de susţinătorii teoriei galatice sudice? Multe, însă nu toate

au aceeaşi valoare:

– În cartea Faptele Apostolilor apar trei vizite ale Sfântului Pavel la Ierusalim după

convertirea sa, iar în Galateni nu sunt amintite decât numai două. De aici rezultă că Epistola a

fost scrisă înainte de Sinodul Apostolic. Între anii 45-48 a avut loc prima călătorie misionară a

Sfântului Apostol Pavel.

– Adepţii teoriei galatice sudice spun că în Galateni nu avem nici o aluzie la “decretul

apostolic”, iar în Galatia exista problema iudaizanţilor.

– Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte de Macedonia, Ahaia sau Asia înţelege prin

acestea provinciile romane cu acest nume. De aici rezultă că Apostolul folosea denumirile

oficiale ale provinciilor romane. Aşadar, vorbind despre Galatia sau despre “Bisericile

Galatiei” (Gal 1,2), Apostolul s-ar referi la Galatia de Sud.

– În Galateni e menţionat Barnaba (însoţitorul Sfântului Pavel din prima călătorie

misionară), fără să dea date despre el, presupunându-se că era cunoscut de cititori.

– În sfârşit, faptul că nu se aminteşte în Fapte despre existenţa unor Biserici creştine în

Galatia propriu-zisă (cea de Nord) înseamnă că ele nu ar exista.

Nici unul din aceste argumente nu este hotărâtor.

Presupunerea că Sfântul Apostol Pavel a folosit denumirile oficiale romane este fără

temei. Adepţii ipotezei galatice sudice susţin că în Ep. Către Galateni lipseşte relatarea

Sinodului apostolic, ceea ce e fals. În Gal 2,1-10 avem relatarea paulină a Sinodului apostolic

(personajele sunt aceleaşi, locul de desfăşurare este acelaşi – Ierusalim, problema pusă în

discuţie este aceeaşi, iar rezolvarea ei de asemenea). Putem pune aşadar, semnul egalităţii

între Fapte 15,1-35 şi Gal 2,1-10. De aici rezultă că Epistola către Galateni a fost scrisă după

Sinodul apostolic. “Decretul apostolic” avea o destinaţie precisă şi e foarte posibil ca Sfântul

Pavel să nu-l fi cunoscut, el fiind redactat într-o întrunire locală (alta decât Sinodul apostolic).

Am văzut că în Fapte 21,25 Sfântul Iacov îl informează pe Pavel despre decret ca şi cum

acesta n-ar şti nimic despre el: “Cât despre păgânii care au crezut, noi le-am trimis scrisoare,

hotărându-le să se ferească de ceea ce este jertfit idolilor şi de sânge şi de (animal) sugrumat

şi de desfrâu”.

Nu este deloc adevărată afirmaţia cum că Sfântul Apostol Pavel a folosit denumirile

oficiale romane. În Gal 1,21, de pildă, vorbind despre Siria, el se gândeşte la Antiohia Siriei

(vechea Siria), nu la provincia romană Siria din care făcea parte şi Palestina şi Ierusalimul.

Este adevărat că e pomenit Barnaba fără să dea amănunte despre el, dar nu numai el e

pomenit. Este menţionat, de asemenea, Iacov, fratele Domnului, iar în capitolul 2 sunt

pomeniţi Iacov, Chefa şi Ioan, “stâlpii Bisericii”, şi Apostolul nu simte nevoia să spună ceva

nici despre ei. De ce? Deoarece toţi îi cunoşteau (nu personal evident, dar auziseră despre ei).

13

Dacă în Fapte nu citim despre fundarea unor Biserici în Galatia Nordică, aceasta nu

înseamnă că ele nu au existat. În a doua călătorie misionară, Sfântul Pavel a trecut prin

Galatia (Fapte 16,6), iar în cursul celei de-a treia călătorii misionare Apostolul a revenit în

Galatia “întărind pe toţi ucenicii...” (Fapte 18,23). Care ucenici? Cei formaţi în a doua

călătorie misionară. O dovadă clară că Apostolul a revenit în această regiune pentru a

consolida Bisericile întemeiate anterior.

Amintim aici precizarea pe care am făcut-o când am vorbit despre titlul cărţii “Faptele

Apostolilor”. Al doilea volum lucanic nu şi-a propus să descrie în amănunt activitatea

Sfântului Pavel sau a celorlalţi Sfinţi Apostoli. S-a spus că acestei cărţi i s-ar potrivi mai

degrabă titlul: “unele fapte ale unora dintre Apostoli şi ale unora dintre ucenicii Apostolilor”.

Când spune “Galatia”, Sfântul Luca nu se referă la provincia romană Galatia, ci foloseşte

denumirea tradiţională, înţelegând prin această denumire Galatia propriu-zisă.

Împotriva ipotezei galatice sudice există şi alte argumente:

În Gal 3,1 Sfântul Pavel foloseşte expresia “anoitoi= fără minte”. Să le spui “galateni” şi

unor locuitori din Galatia de Sud (care nu erau galateni), şi încă „fără minte”, era o gravă

jignire, ştiut fiind faptul că denumirea de “galatean” în epocă echivala cu cea de “brigand”,

“barbar” sau “tâlhar”.

Sfântul Apostol Pavel însuşi era din Galatia Sudică; niciodată nu ar fi făcut el eroarea

tactică de a-i numi “galateni” pe locuitorii acestei zone.

Pe de altă parte trebuie să ţinem seama că Bisericile din Galatia propriu-zisă n-au fost

întemeiate potrivit unui plan misionar dinainte stabilit (Gal 4,13 ş. u.). Sfântul Pavel ne spune

că clar acest lucru. O criză a bolii sale cronice l-a oprit acolo.

Din Epistolă aflăm că a fost adresată unor păgâno-creştini (cf. Gal 4,8: “Atunci însă, când

voi nu-L cunoşteaţi pe Dumnezeu, slujeaţi celor care prin firea lor nu sunt dumnezei”; Gal

5,2: “Iată, eu, Pavel, vă spun vouă că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la

nimic”; Gal 6,12-13: “Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai

ca să nu fie ei prigoniţi pentru crucea lui Hristos. Fiindcă nici ei înşişi, cei care se taie

împrejur, nu păzesc Legea, ci vor ca voi să vă tăiaţi împrejur pentru ca să se laude ei în

trupul vostru”). Din aceleaşi texte aflăm că existau aici, totuşi şi iudei.

Germanul Theodor Zahn a emis ipoteza galatică mixtă, însă nimeni nu l-a urmat în teoria

lui.

Concluzie:

Galatenii cărora le adresează Sfântul Apostol Pavel Epistola nu sunt creştini ai Licaoniei

şi Pisidiei, ci creştini din Galatia propriu-zisă (de Nord), evanghelizaţi şi convertiţi de

Apostol în cursul călătoriilor a doua şi a treia misionare. Epistola are – cum am menţionat

deja la început – caracter de enciclică (de circulară). Sfântul Apostol Pavel nu dă nici un

indiciu topografic afară de singura denumire “Galatia”.

3. Data şi locul scrierii Epistolei

Dacă Epistola a fost scrisă pentru Galatia propriu-zisă, atunci care este timpul scrierii ei?

Susţinătorii ipotezei galatice sudice sunt obligaţi să fixeze data scrierii Epistolei către

Galateni înainte de Sinodul Apostolic din Ierusalim (48/49 d. Hr.). De aceea, ei socotesc că

scrierea Epistolei către Galateni trebuie datată între prima călătorie misionară a Sfântului

Apostol Pavel şi Sinodul apostolic, iar locul scrierii ar fi Antiohia Siriei. În consecinţă,

Epistola către Galateni ar fi cea mai veche scriere paulină, anterioară chiar primei Epistole

către Tesaloniceni.

14

Problema căreia îi răspunde Epistola, cea a obligativităţii circumciziunii pentru păgânii

convertiţi, a fost soluţionată la Sinodul apostolic. Dacă Epistola a fost scrisă după acest Sinod,

Apostolul n-ar fi avut altceva de făcut decât să citeze hotărârea adoptată la Ierusalim.

Această obiecţie este mai mult aparentă decât reală, căci chiar dacă nu citează explicit şi

direct “Decretul apostolic”, Sfântul Pavel oferă, în Epistola către Galateni o relatare destul de

largă a Sinodului apostolic, astfel că identificarea evenimentului din Fapte 15,1-35 cu cel din

Gal 2,1-10 este certă.

Susţinătorii ipotezei galatice sudice nu pot aduce nici un argument convingător în

favoarea datării Epistolei înainte de Sinodul apostolic. Însuşi cuprinsul Epistolei reflectă

împrejurările unei epoci mai târzii.

Pe de altă parte, înrudirea evidentă a Epistolei către Galateni cu grupul celorlalte Epistole

“mari” pauline exclude în mod absolut datarea propusă de susţinătorii ipotezei galatice sudice.

Datele pe care le avem ne permit următoarele constatări:

– Deoarece Epistola vorbeşte despre Sinodul apostolic, înseamnă că ea a fost scrisă după

acest eveniment, adică după anii 48/49;

– La data scrierii Epistolei, Apostolul Pavel îi vizitase deja de două ori pe galateni (cf.

Gal 4,13), iar din Fapte 16,6 şi 18,23 ştim că cele două vizite ale Sfântului Pavel la ei au avut

loc în cursul celei de-a doua şi a celei de-a treia călătorii misionare;

– În cursul celei de-a treia călătorii misionare (54-58 d. Hr.), Sfântul Apostol Pavel a mai

scris Epistolele I şi II Corinteni şi Romani. Există o înrudire între Epistola către Galateni şi

cea către Romani, aceasta din urmă reluând, mai dezvoltat, argumentarea soteriologică a celei

dintâi. Probabil că cele două Epistole au fost scrise destul de aproape una de alta. Epistola

către Romani a fost scrisă în iarna anilor 57 spre 58. De aici rezultă că Epistola către Galateni

a fost scrisă cândva între anii 54-57.

Epistola a fost scrisă, deci, după cea de-a doua vizită a Sfântului Pavel în Galatia, care a

avut loc pe la începutul anului 55 şi înainte de toamna anului 57, anume la începutul acestei

perioade de timp, după cum reiese din expresia din Gal 1,6: “Mă mir că aşa degrabă treceţi la

altă evanghelie”.

După ce a trecut a doua oară prin Galatia, Sfântul Apostol Pavel a mers la Efes (Fapte

19,1: “Şi în timp ce Apollo era în Corint, Pavel, după ce a străbătut părţile de sus [Galatia

de Nord], a venit la Efes...”), unde a rămas aproape trei ani (Fapte 19,10 şi 20,31). Probabil

că la scurtă vreme după ce a ajuns la Efes, Apostolul a primit veşti despre situaţia creată în

Galatia de iudaizanţi. Distanţa dintre Efes şi Galatia era mare (600 km), iar Sfântul Pavel

era angajat într-o activitate misionară importantă (Fapte 19). El n-a putut să revină în Galatia,

măcar că şi-ar fi dorit acest lucru (Gal 4,20: “Aş vrea acum să fiu la voi şi să-mi schimb felul

de a vorbi, că nu mai ştiu cum să vă iau!”). Ca atare, Epistola trebuie să-i suplinească absenţa

în mijlocul Bisericilor Galatiei.

În concluzie, Epistola către Galateni a fost scrisă la Efes, în cursul anului 55 d. Hr.

4. Împrejurările şi scopul scrierii Epistolei

Prin Epistola pe care Sfântul Pavel o scrie galatenilor vrea să combată propaganda şi

erorile iudaizante care au stârnit în Galatia o mare tulburare. Pseudo-didascali veniţi de aiurea

au tulburat pe credincioşi, spunându-le că fără tăierea împrejur nu există mântuire.

Apostolul Pavel caută să combată această eroare şi să-şi “legitimeze” Evanghelia pe care

o propovăduieşte la neamuri. Legea a fost o instituţie provizorie, cu un rol tranzitoriu, căci,

venind Hristos, rolul ei s-a încheiat. Pentru creştini singurul mijlocitor între Dumnezeu şi

oameni este Iisus Hristos, iar prescripţiile Legii mozaice au devenit perimate.

Iudaizanţii făcuseră, desigur, caz de Apostoli (Petru, Ioan şi Iacov), susţinând că ei înşişi

ar ţine Legea, punând prin aceasta sub semnul întrebării autoritatea apostolică a Sfântului

15

Pavel. Vor fi spus despre el că nici măcar nu e apostol, că dacă e apostol, atunci e un apostol

de la oameni şi nu de la Dumnezeu, că Evanghelia propovăduită de el diferă de cea

propovăduită de “adevăraţii apostoli”, şi că prin predica lui caută să placă oamenilor, că îşi

potriveşte învăţătura după împrejurări, că face pe învăţătorul contra plată, predicând el însuşi

uneori obligativitatea circumciziunii (cf. Gal 5,11).

Această “campanie” dusă împotriva Sfântului Pavel, a clătinat încrederea galatenilor în el.

Fără a ajunge încă la tăierea împrejur, ei au început să ţină unele rituri şi prescripţii iudaice.

Când Sfântul Apostol Pavel a auzit aceste lucruri a fost cuprins de o sfântă mânie şi a scris în

grabă această epistolă, pentru a-i întoarce pe galateni de pe drumul rătăcirii. Stilul epistolei

este neşlefuit, neîngrijit, Apostolul arătându-se foarte puţin preocupat de echilibrul frazelor,

Epistola către Galateni fiind, din acest punct de vedere, cea mai “bolovănoasă” din Corpus

paulinum, aşa cum o caracteriza profesorul (pe atunci) Nicolae Colan.

5. Planul Epistolei

Adresă şi salutare (1,1-5);

Tema Epistolei: Există o singură Evanghelie (1,6-10);

Partea I-a: autobiografic-apologetică (1,11-2,21);

Partea a II-a: doctrinar-teologică – “Evanghelia Sfântului Pavel” (3,1-5,12);

Partea a III-a: parenetică (morală) (5,13 - 6,10);

Epilog-autograf (scris de însăşi mâna Apostolului) (6,11-18).

6. Epistola către Galateni

(scurtă interpretare)

Începutul Epistolei (vers. 1-5) este de o solemnitate neobişnuită. De la început, Sfântul

Apostol Pavel afirmă originea divină a apostolatului său. Apoi afirmă deplina putere

mântuitoare a Jertfei lui Hristos, lăsând la o parte obişnuita “rugăciune de mulţumire. În

versetul 3 Iisus Hristos este numit alături de Tatăl izvor al binecuvântării, iar în versetul 4,

unii comentatori mai noi cred că avem o mărturisire de credinţă prepaulină, o formulă

hristologic-soteriologică a Bisericii primare.

Prima parte a acestei formule hristologic-soteriologice este construită pe baza bine-

cunoscutului text mesianic din Cartea profetului Isaia 53,6: “Şi Domnul a făcut să cadă

asupra Lui păcatele noastre”; şi vers. 12: “Şi El a purtat fărădelegile multora şi S-a dat

pentru păcatele lor”. Domnul Iisus Hristos S-a dat pentru păcatele noastre, adică din cauza

păcatelor noastre, dar şi cu scopul de a ne izbăvi din aceste păcate, oferindu-ne darul vieţii

Sale. Păcatele noastre au fost motivul, iar izbăvirea din ele a fost scopul morţii de bunăvoie a

Mântuitorului Hristos. Expresiile “pentru păcatele noastre” (Gal 1,4; I Cor 15,3), “pentru noi”

(Gal 3,13; Rom 8,32), “pentru voi” (I Tim 2,6) cu referire la Jertfa lui Hristos, sunt paralele,

ele arătând, toate, că Hristos a primit să moară de bunăvoie, din iubire pentru oameni şi că

Jertfa Sa, Patimile Sale au avut un rol substitutiv: Iisus pătimeşte şi moare pentru oameni.

Despre versetele 3-5, un comentator (John Bligh) spune că sunt scrise într-un limbaj liturgic.

În versetul 6 Sfântul Apostol Pavel îşi exprimă mirarea pentru atitudinea lor şi le

reproşează sever nestatornicia. Adversarii îl acuză că îşi potriveşte Evanghelia ca să fie pe

placul ascultătorilor, ca să atragă cât mai mulţi, şi că doreşte să placă oamenilor. Acestor

acuze Sfântul Pavel le răspunde în versetul 10: “Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe

a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea încă oamenilor, n-aş fi rob al lui

Hristos”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că înţelesul acestui verset este următorul: “Dacă aş

fi vrut să plac oamenilor, aş fi încă printre iudei, aş prigoni Biserica!”. Sfântul Apostol

16

Pavel ştie că există o opoziţie fundamentală între a căuta favoarea oamenilor (dorinţa de a

plăcea lor) şi slujirea lui Dumnezeu. Ştie că între “a plăcea cuiva” şi “a sluji cuiva” există o

strânsă legătură, iar el doreşte să fie robul lui Hristos, să placă lui Hristos şi nu oamenilor.

Înţelesul acestui verset (10) mai poate fi: “Cuvintele mele pot să vă pară aspre, dar acum nu-i

momentul de a căuta plăcerea oamenilor”.

În versetul 9 este scoasă în evidenţă valoarea tradiţiei primite. În acest verset apare

expresia “...ceea ce aţi primit”. Această expresie a devenit la Sfântul Pavel termenul tehnic al

“tradiţiei primite” (“Fiindcă eu de la Domnul am primit ceea ce v-am predat şi vouă”, I Cor

11,23; “Că înainte de toate, v-am predat ceea ce şi eu am primit”, I Cor 15,3), aşa cum “a

preda” desemnează “tradiţia transmisă” (“Fraţilor, vă laud că întru toate vă aduceţi aminte de

mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat” I Cor 11,2; cf. I Cor 15,3). “Dacă vă

propovăduieşte cineva altceva decât ceea ce aţi primit – să fie anatema!” (anatema înseamnă

despărţire de Hristos şi de Biserică). Epistola întâi către Corinteni prezintă despărţirea de

Biserică a unui om păcătos (incestuosul, 1 Cor 5,1 ş. u). În textul nostru din Galateni anatema

este pronunţată împotriva oricărui om care predică altă evanghelie, deoarece Evanghelia este

una singură.

Partea I-a: autobiografic-apologetică (Gal 1,11-2,21)

Sfântul Apostol Pavel continuă, în secţiunea autobiografic-apologetică, să-şi apere

apostolatul, afirmându-şi autoritatea apostolică şi autenticitatea Evangheliei sale. Evanghelia

pe care o propovăduieşte nu este de la oameni (vers. 11) (apostolul fusese acuzat că a

deformat Evanghelia şi că ceea ce propovăduieşte el diferă de ceea ce propovăduiesc Cei

Doisprezece). El a primit Evanghelia prin descoperire de la Iisus Hristos (vers. 12). Este

vorba aici, evident, despre convertirea sa pe drumul Damascului (Fapte 9). El nu a primit

toată învăţătura creştină prin revelaţie. „Evanghelia” Sfântului Pavel, adică ceea ce constituia

accentul său special ca Apostol al neamurilor, era învăţătura despre mântuirea prin credinţa în

Hristos, fără faptele Legii lui Moise. Această „Evanghelie” n-a învăţat-o de la oameni.

Antecedentele sale precreştine nu prevesteau convertirea, nimic din biografia sa de dinainte

de convertire nu anunţa schimbarea din prigonitor al lui Hristos în ucenic al Său. Iar după

convertire, a avut puţine contacte cu Apostolii Domnului, înainte de a propovădui în Galatia.

Versetele 12-13 vorbesc despre conduita Apostolului înainte de convertirea sa. Din versetul

13 ne dăm seama că trecutul Sfântului Pavel era cunoscut cititorilor. El însuşi (Fapte 22,2-21;

Fapte 26,4-23; I Cor 15,8-10), dar, desigur, şi adversarii săi, i-au informat pe galateni asupra

lui Saul, prigonitorul Bisericii. Dar acestea s-au întâmplat “odinioară”; contrastul dintre acest

“odinioară” şi “acum” este exprimat de Sfântul Pavel în versetul 23.

Cât priveşte această perioadă anterioară chemării sale, Sfântul Pavel e convins că

ostilitatea sa împotriva Bisericii şi dorinţa sa de a fi un iudeu desăvârşit sunt o garanţie

suficientă a faptului că întoarcerea operată în viaţa sa se datorează unei intervenţii divine

speciale. Convertirea sa a fost una teologică, nicidecum una morală. Sfântul Pavel nu

asociază niciodată perioada precreştină a vieţii sale cu degradarea morală; nu în acest sens se

numeşte el pe sine “cel dintâi dintre păcătoşi” (I Tim 1,15). Dimpotrivă, el era, “în ce priveşte

dreptatea cea din Lege, fără prihană” (Fil 3,6). Prigoana pe care el a pornit-o împotriva

Bisericii îşi avea temeiul nu în cruzimea firii sale, ci în convingerea că creştinismul însemna

o apostazie de la Lege.

El a fost ales “din pântecele maicii sale” şi a fost chemat “prin harul lui Dumnezeu”

(vers.15). Aşadar, chemarea nu a primit-o de la oameni, ci direct de sus de la Iisus Hristos,

prin harul Sfântului Duh (vers. 16).

17

După convertire, Sfântul Pavel s-a dus în Arabia, unde a stat trei ani, s-a întors apoi la

Damasc, iar apoi s-a dus la Ierusalim ca să-l cerceteze pe Chefa (vers. 18). La Ierusalim s-a

întâlnit cu Iacov, fratele Domnului (vers. 19), care nu era Apostol, dar era întâistătătorul

Bisericii-mame. Ca atare, în aceste versete Sfântul Apostol Pavel neagă orice amestec

omenesc la originea apostolatului şi a Evangheliei sale.

În Gal 2,1-10 avem relatarea paulină a Sinodului apostolic de la Ierusalim. Alături de

apostolul Pavel erau Barnaba şi Tit (vers. 1). Suirea la Ierusalim s-a datorat unei

“descoperiri”. La Ierusalim Sfântul Pavel a arătat “celor mai de seamă” Evanghelia pe care o

propovăduia la neamuri (vers. 2). La Sinodul apostolic s-a pus problema obligativităţii Legii

mozaice pentru creştinii dintre păgâni. Acesta a fost motivul pentru care Sfântul Pavel s-a suit

la Ierusalim, dar şi cel pe care deja l-am văzut, acela de a prezenta Evanghelia sa “celor mai

de seamă”. În versetul 6 Sfântul Pavel spune că cei din Ierusalim “...n-au adăugat nimic la

Evanghelia mea”, adică au aprobat fără rezerve „Evanghelia” lui Pavel, propovăduirea lui.

Versetele 7-9 prezintă hotărârea Sinodului privind cele două arii de propovăduire: la cei tăiaţi

împrejur (iudei) şi la neamuri (păgâni). Sfântul Apostol Petru este “campionul” propovăduirii

la cei tăiaţi împrejur, iar Sfântul Apostol Pavel este “campionul” propovăduirii la neamuri.

Originea celor două apostolate este identică – Iisus Hristos: “Căci Cel ce a lucrat prin Petru în

apostolia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la neamuri” (vers. 8).

În versetul 9 avem expresia “cunoscând harul ce mi-a fost dat...”, acest „cunoscând”

însemnând, totodată, “recunoscând”. Iacov, Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi “stâlpi(i Bisericii)”,

zice Apostolul, „mi-au dat dreapta spre comuniune cu ei, pentru ca noi să binevestim la

neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur”. În versetul 10 se face referire la strângerea colectei

pentru săracii Bisericii din Ierusalim.

În Gal 2,11-14 Sfântul Pavel spune că la Antiohia l-a înfruntat pe Simon Petru în mod

public. Sfântul Apostol Petru venise la Antiohia (nu ştim când anume) şi stătea bucuros la

masă cu păgânii, dar când au venit “unii de la Iacov” (vers. 12), adică unii creştini din Iudeea,

Sfântul Petru a început a se feri, dându-se deoparte, astfel că împreună cu el au căzut în

făţărnicie şi unii creştini din Antiohia şi chiar însuşi Barnaba (vers. 13). Pentru această

atitudine Sfântul Apostol Pavel l-a înfruntat pe Petru în mod public.

În versetele 15-21 avem un rezumat al “Evangheliei” Sfâîntului Pavel, cel mai concis şi

mai frumos. Nu ştim dacă în aceste versete sunt cuvinte pe care Sfântul Pavel i le-a spus

Sfântului Petru sau sunt cuvinte adresate acum galatenilor.

În versetul 16 Sfântul Pavel spune că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci „prin

credinţa în Iisus Hristos”. În acelaşi verset avem expresia “am crezut şi noi”, adică „noi,

iudeii”: am crezut în Iisus Hristos pentru că am înţeles că nu ne putem mântui (îndrepta) prin

Legea iudaică. Căci, pur şi simplu, nu era rolul Legii să îndrepteze pe cineva. Pe de altă parte,

faptul că suntem creştini nu înseamnă că nu mai putem păcătui (vers. 17). A zidi la loc ceea

ce odată am dărâmat înseamnă “călcare de poruncă”. Dacă iarăşi revin la Lege după ce am

lepădat-o „mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă)” (vers. 18).

Versetul 20 este unul din textele pauline cele mai frumoase: “M-am răstignit împreună cu

Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o

trăiesc întru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru

mine”. În acest text este vorba de o răstignire sacramentală prin Botez, o răstignire a trupului

cu faptele şi cu poftele sale. În Epistola către Romani avem un text paralel (cel mai important

text paulin despre Botez, text paralel cu cele din Col 2,11-12 şi Ef 2,5-6). În toate aceste texte

este vorba despre răstignirea sacramentală cu Iisus Hristos, prin Taina Sfântului Botez.

Botezul este moarte şi înviere reală împreună cu Iisus Hristos.

Viaţa creştină are două dimensiuni (una sacramentală şi una morală). Există tendinţa la

creştinii de astăzi de a disocia aceste două dimensiuni. În cazul Sfântului Apostol Pavel, cele

18

două dimensiuni sunt unite în chip de nedespărţit. Este vorba, în Gal 2, 20, de o identificare

cu Iisus Hristos nu numai sacramental, ci şi în viaţa noastră religios-morală. „Iisus Hristos m-

a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” – este vorba aici de mântuirea obiectivă. În

Epistola a doua către Corinteni (II Cor 4,10-11) Sfântul Pavel spune că poartă în sine

“omorârea lui Iisus Hristos”, şi că este dat spre moarte „pentru Iisus”, explicând în continuare

că viaţa lui Iisus trebuie să se arate în viaţa fiecărui credincios creştin. Chemarea, aşadar, este

pentru toţi creştinii, toţi fiind chemaţi să trăiască răstignirea (şi învierea) lor împreună cu

Hristos.

Creştinul adevărat poartă în trupul său “mersul spre moarte al lui Iisus”. El trăieşte în

fiecare moment, în chip sacramental, moartea Domnului şi a sa împreună cu Domnul, dorind

prin aceasta ca viaţa lui Iisus să se arate în trupul lui cel muritor. În Epistola I Corinteni

capitolul 15, Sfântul Pavel scrie: “Că de vreme ce printr-un om a venit moartea (Adam), tot

printr-un om (Iisus) a venit şi învierea morţilor. Că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi

vor învia întru Hristos” (vers. 21-22).

În versetul 21 Sfântul Pavel spune că Legea a fost complect neputincioasă în a mântui pe

cineva. A te întoarce la Lege, înseamnă a zădărnici moartea (Crucea) mântuitoare a lui

Hristos.

Partea a II-a: doctrinar-teologică (Gal 3,1-5,12)

Gal 3,1-5 introduce această secţiune cu o aspră interpelare a destinatarilor, pe care Sfântul

Pavel îi numeşte „galateni fără minte”. După ce vi l-am propovăduit pe Hristos, le zice el,

cum de v-aţi întors la Lege? El le aduce aminte de faptul evident de darurile primite de ei de

la Dumnezeu şi de roadele evidente ale credinţei lor, dovadă că nu este nevoie de faptele

Legii pentru a fi adevărat creştin.

Începând cu versetul 6, Sfântul Apostol Pavel prezintă argumentarea biblic-teologică a

soteriologiei sale. Începe invocând pilda lui Avraam. Numele acestui patriarh biblic apare de

şapte ori în această pericopă. Potrivit Vechiului Testament, Avraam este primul evreu (Fac

14,13), şi tatăl evreilor (Is 51,2), adică al celor tăiaţi împrejur.

În Evanghelia după Ioan, în controversa lui Iisus cu şefii spirituali ai iudeilor, aceştia îi

răspund Domnului că sunt “urmaşi ai lui Avraam” (In 8,33); Iisus le răspunde că ştie acest

lucru şi nu-l contestă: “ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam” (In 8,37), iar ceva mai încolo ei

repetă că tatăl lor e Avraam (In 8,39).

În textul din Galateni Sfântul Pavel dovedeşte că patriarhul biblic Avraam este, din punct

de vedere spiritual, tatăl tuturor celor credincioşi, fie ei tăiaţi împrejur sau netăiaţi împrejur.

Numai că Avraam a primit făgăduinţa de la Dumnezeu înainte de a se da Legea. Credinţa sa

în Dumnezeu (atunci când a fost gata, din ascultare de Dumnezeu, să-l aducă jertfă pe Isaac,

fiul său) „i s-a socotit lui ca dreptate” (Fac 15,6; Gal 3,6). La acest citat din Fac 15,6 care

arată că Avraam s-s îndreptat prin credinţă, Apostolul adaugă un alt citat, din Fac 12,3: „Că

se vor binecuvânta în tine toate neamurile” (Gal 3,8), care întemeiază ideea universalităţii

mântuirii. Un al treilea text biblic, din Avac 2,4, dovedeşte că această mântuire oferită tuturor

este din credinţă, iar nu din faptele Legii: „Dreptul din credinţă va fi viu” (Gal 3,11). Această

argumentare se regăseşte în Epistola către Romani (cf. Rom 4,11-12: “Iar semnul tăierii-

împrejur l-a primit (Avraam) ca pecete a dreptăţii pentru credinţa lui din vremea netăierii

împrejur, ca să fie el părinte al tuturor celor ce cred, netăiaţi împrejur, pentru a li se socoti

şi lor (credinţa) ca dreptate, şi părinte al celor tăiaţi împrejur. Dar nu numai al celor care

sunt tăiaţi împrejur, ci şi al celor care umblă pe urmele credinţei pe care o avea părintele

nostru Avraam, pe când era netăiat împrejur”; etc.).

În versetul 13 Sfântul Apostol Pavel spune că Iisus Hristos ne-a răscumpărat din blestemul

Legii devenind El blestem, pentru noi. În Epistola a doua către Corinteni, Sfântul Apostol

Pavel scrie, la fel, că Dumnezeu “pe El (Hristos), Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru

19

noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu” (II Cor 5, 21). (Cf. Didahia

XVI, 5: “Atunci va merge făptura oamenilor în focul cercării şi se vor sminti mulţi şi vor

pieri, iar cei care vor stărui în credinţa lor vor fi mântuiţi de Cel ce Însuşi a fost supus

blestemului”).

Iudeul aştepta de la Dumnezeu viaţa veşnică prin împlinirea poruncilor Legii, astfel încât

el trăia din şi prin aceste porunci. “Cel din credinţă” (omul credincios) nu se încrede în sine şi

în faptele sale, ci în Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Răspunsul din partea lui Dumnezeu nu este

o “plată”, ci o “ răsplată”, care reflectă nu măsura faptelor credinciosului, ci nemărginirea

harului dumnezeiesc.

În versetul 19 Sfântul Apostol Pavel răspunde la întrebarea: ”Ce este Legea?”

Legea, zice el, „a fost adăugată” dat din pricina călcărilor de lege şi a avut un caracter

temporar. Timpul ei a expirat la “plinirea vremii” (Gal 4,4). Legea a ţinut trează conştiinţa

păcatului. Nu i se poate atribui Legii un rol pe care niciodată nu l-a avut, anume acela de a

conferi îndreptarea înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Legea şi făgăduinţa au acelaşi

autor, pe Dumnezeu. Ca atare, ele nu pot fi în contradicţie (vers.21).

Legea a fost “călăuză (în original: pedagog) spre Hristos” (vers. 24). În antichitate,

pedagogul era sclavul care-l ducea pe copil la şcoală; nu era el însuşi învăţătorul. Rolul Legii

a încetat atunci când a venit Hristos: „Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză”

(vers. 25; cf. Rom 10,4: „Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede”).

În una din rugăciunile Bisericii, Domnul Hristos este numit drept “plinirea Legii şi a

proorocilor”. „Venirea credinţei” este un fapt istoric (Gal 4,4-5), care coincide cu venirea lui

Iisus Hristos în lume (Întruparea).

Conjuncţia “căci” (gar), care face legătura între versetul 27 şi afirmaţia precedentă, are

sens cauzal: credincioşii creştini sunt fiii lui Dumnezeu prin credinţă deoarece ei s-au

îmbrăcat în Hristos prin Taina Sfântului Botez. Credinţa şi Botezul sunt două realităţi

distincte, cu funcţiuni complementare în procesul de îndreptare a omului în faţa lui

Dumnezeu. Omul nu e pus în situaţia de a alege între credinţă şi Botez, respectiv între

credinţă şi Sfintele Taine, ca mijloace de mântuire. Credinţa este incompletă fără Botez, iar

Botezul presupune credinţa (Mc 16,16), şi este el însuşi un act de credinţă. Botezul este

semnul autentic că credinţa a ajuns în mod real la obiectul ei, care este moartea faţă de păcat

şi participarea la viaţa lui Hristos Cel răstignit şi preamărit.

Apostolul Pavel numeşte Botezul “îmbrăcare” în Hristos. Imaginea o vom regăsi în Col

3,9-11: “Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu

faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte spre deplină cunoştinţă, după chipul

Celui ce l-a zidit... Îmbrăcaţi-vă, deci, ca aleşi ai lui Dumnezeu...”.

Prin Taina Botezului se creează o relaţie ontologică între Hristos şi credincios. În Botez

credinciosul devine una cu El (nu printr-o ficţiune juridică, ci prin comunicare de viaţă).

Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: “Fiind botezaţi în Hristos şi îmbrăcându-vă în Hristos,

voi aţi devenit conformi Fiului lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu Care ne-a rânduit de mai

înainte pentru adopţiunea ca fii, ne-a făcut conformi trupului slavei lui Hristos... Fiind deci

participanţi ai lui Hristos, voi sunteţi numiţi pe drept hristoşi (unşi)...”.

Din unirea intimă cu Hristos, prin Botez, decurge strânsa unire a celor botezaţi întreolaltă.

Din apa Botezului se ridică un om nou (şi implicit o omenire nouă). O omenire reconciliată,

restaurată în unitatea voită de Dumnezeu. Iisus Hristos Cel Înviat îi aduce pe toţi, prin

credinţă şi Botez, la starea libertăţii adulte (Gal 4,7). Prin noul Adam, toate se fac noi; de

aceea, Botezul, prin care oamenii “se îmbracă” în Hristos, este numit “naştere” (In 3,3-7).

Discriminările care caracterizau omenirea de dinainte de venirea lui Hristos nu mai există.

Diferenţele de ordin religios (iudei şi păgâni), social (robi şi liberi) sau natural (bărbaţi şi

femei) nu mai implică vreo inegalitate din punct de vedere religios. Aceasta este marea

20

revoluţie realizată în Hristos. Creştinii sunt moştenitori ai făgăduinţei, moştenitori ajunşi la

maturitate. Noi, creştinii, trăim “plinirea vremii”. În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol

Pavel scrie: “Căci El (Hristos) este pacea noastră, El Care a făcut din cele două – una,

surpând peretele cel din mijloc al despărţirii” (Ef 2,14).

Creştinii galateni sunt invitaţi să tragă singuri consecinţele practice care decurg din

această argumentare şi să opună propagandei iudaizante convingerea că nu mai e nimic de

adăugat la harul mântuirii pe care l-am primit prin Iisus Hristos. În Biserică, fiecare persoană

stă ca un egal lângă aproapele său (vers. 28).

În primele 11 versete ale capitolului 4 Sfântul Apostol Pavel continuă argumentarea cu

privire la rolul tranzitoriu al Legii, în situaţia de “minorat spiritual” a omenirii. Sfântul Pavel se

inspiră în această argumentare din anumite prevederi legale ale vremii sale (minorat/majorat),

aplicând apoi această situaţie temei pe care o dezvoltă: “Câtă vreme moştenitorul este copil,

el nu se deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpân peste toate; ci este sub epitropi şi

iconomi până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa şi noi, când eram copii, eram robi

înţelesurilor celor slabe ale lumii” („stihiilor” lumii, în original). În antichitate se socotea că

toate componentele lumii au la bază câteva elemente sau „stihii” (pământul, apa, aerul şi

focul). Cum erau iudeii robi „stihiilor lumii” prin supunerea lor faţă de Lege? Prin Lege,

iudeii erau ancoraţi în prescripţii cu caracter material. Apoi, Legea a fost dată prin îngeri (cf.

Fapte 7,53; Evr 2,2), iar îngerii sunt guvernanţii cosmosului din partea lui Dumnezeu. În

spatele elementelor materiale se află puteri spirituale care asigură bunul mers al lumii

materiale. Astfel că, a te supune Legii înseamnă a te supune spiritelor care guvernează lumea.

Aşa înţelegem de ce adoptarea prescripţiilor iudaice de către creştini este interpretată de

Apostol, în Col 2,15-23 ca fiind deopotrivă o dependenţă de „stihiile lumii” (a se vedea şi Col

2,8) şi o „făţarnică închinare la îngeri” (Col. 2,18). În Gal 4,9, Sfântul Pavel califică „stihiile

lumii” drept “slabe şi sărace”. Regimul harului este infinit superior regimului Legii.

Când a venit “plinirea vremii” (to pleroma tou kairos), adică timpul rânduit de

Dumnezeu pentru mântuirea lumii, “Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie,

născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (vers. 4-

5). Venind credinţa, nu mai suntem sub Lege (Gal 3,25). Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său,

născut din femeie (adică făcut Om deplin) şi născut sub Lege (Iisus a fost supus Legii prin

naşterea Sa după firea umană ca iudeu). El s-a supus Legii nu pentru că avea nevoie de

această supunere, ci pentru ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere. Hristos a adus o întreită

izbăvire: de păcat, de moarte şi de Lege (cf. Rom 7). Prin El, am dobândit “înfierea”

(huothesia) dumnezeiască, am fost făcuţi fii ai lui Dumnezeu, nu după natură, ci prin har.

Versetul 6: “Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile

noastre, care strigă: Avva, Părinte!”. În Epistola către Romani Sfântul Apostol Pavel scrie la

fel: “Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii,

prin care strigăm: Avva, Părinte!”. De multe ori în Noul Testament pneuma înseamnă nu

numai Persoana Sfântului Duh, ci şi harul Sfântului Duh. Noi creştinii am primit Duhul Sfânt

trimis de Fiul ca rod al preamăririi Sale prin Jertfă şi Înviere.

Când Îl numim pe Dumnezeu “Avva = Tată, Părinte” nu o facem prin noi înşine, ci prin

harul Sfântului Duh. Rugăciunea creştină nu este rugăciunea omului fără har, ci este o

rugăciune prin şi în Duhul Sfânt. În Epistola către Efeseni Sfântul Apostol Pavel scrie:

„Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri” (Ef 6,18). Aşadar,

rugăciunea creştină e o rugăciune în Duhul Sfânt. Duhul este Cel care se roagă în inimile

noastre. Prin Duhul se roagă inima noastră, de aceea vorbesc Părinţii despre “rugăciunea cea

duhovnicească”. Rugăciunea este susur al inimii plină de Duhul Sfânt. A-L numi pe

Dumnezeu “Tată” este un dar al lui Hristos, iar dacă Îl numeşti pe Dumnezeu Tată, înseamnă

că eşti fiu (nu după natură, ci prin har). “Avva” este o adresare de foarte mare căldură şi

intimitate. Aşa ne-a învăţat Iisus să ne rugăm Tatălui Celui din ceruri. Joachim Jeremias în

21

lucrarea “Abba. Jésus et son Père” (Avva. Iisus şi Tătăl Său) demonstrează că “Avva” este în

mod sigur un cuvânt care vine de la Iisus Însuşi (o „ipsissima vox Jesu”). Sfântul Apostol

Ioan, în prologul Evangheliei sale, zice: “Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui,

le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească,

nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (In 1,12-13).

Urmează concluzia acestei pericope, în versetul 7: “Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar

dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”.

Versetele 12-20 conţin o rememorare făcută de Apostol a relaţiilor calde dintre el şi

credincioşii din Galatia, de la început, îndemnându-i să fie aşa cum este el (vers.12); iată un

temei biblic în favoarea urmării exemplului sfinţilor. “Dar ştiţi că din cauza unei slăbiciuni a

trupului am binevestit vouă mai întâi” (vers. 13) – este vorba, desigur, de o criză prin care se

manifesta, din când în când, boala lui cronică (care era, poate, o febră malarică).

În versetul 19 Apostolul Pavel se prezintă ca părintele lor duhovnicesc, cel care i-a născut

pentru Hristos. Pentru ei suferă iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în ei.

Aşadar, credincioşii trebuie să devină, prin conlucrarea cu harul, chipuri ale lui Hristos.

Apostolul zice apoi că ar vrea să poată fi acum la ei (vers.20), dar acest lucru era cu

neputinţă, deoarece între Efes şi Galatia erau aproximativ 600 km.

După această paranteză autobiografică, Sfântul Apostol Pavel reia argumentarea

doctrinară, prezentând o interpretare alegorică a istorisirii biblice despre Sara şi Agar.

Apostol vede în cele două femei ale lui Avraam şi în copii lor chipuri ale celor două

Testamente. Agar a fost roabă şi, ca atare, fiul ei s-a născut rob; ea preînchipuia Legea

Mozaică. În versetul 25 Sfântul Apostol Pavel spune că Agar este Muntele Sinai în Arabia şi

corespunde alegoric Ierusalimului de acum, care zace în robie împreună cu fiii lui (este vorba

de o robie religioasă, dublată de una politică). Cum este Agar Muntele Sinai (v. 25)? Ea este

un tip al Muntelui Sinai. Dar de ce zice Apostolul că Muntele Sinai este în Arabia? Iată o

întrebare la care e greu de dat un răspuns sigur! Peninsula Sinai este separată de Peninsula

Arabică printr-un golf (Akaba). Niciodată Muntele Sinai n-a fost în Arabia. Însă urmaşii lui

Ismael, fiul lui Agar trăiau în Arabia. Poate la aceasta se gândeşte Apostolul.

Sara simbolizează Noul Testament (Legământ), iar Agar simbolizează Vechiul Testa-

ment. Vechiul şi Noul Testament sunt denumiri pauline. Agar-Sinai-Ierusalimul de acum

(pământesc) ţin de domeniul robiei. Sara, în schimb, femeia cea liberă, este chip al

Ierusalimului cel de sus (ceresc), adică al Bisericii, care, în deplinătatea realizării ei

eshatologice este denumită şi „noul Ierusalim”. În Apoc 21,2 citim: “Şi am văzut cetatea

sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită

pentru mirele ei”.

Creştinii sunt deja cetăţeni sau fii ai acestui Ierusalim. Ierusalimul cel ceresc este “mama

noastră”, zice Apostolul (vers. 26). Iar în versetul 27 este citată proorocia din Is 54,1:

“Veseleşte-te, tu, cea stearpă, tu, care nu naşti! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu ai

durerile naşterii, căci mulţi sunt copiii celei părăsite, mai mulţi decât ai celei care are

bărbat”.

Isaac se născuse „după Duh”, prin făgăduinţă, adică printr-o intervenţie a lui Dumnezeu,

iar Ismael se născuse „după trup”. Creştinii sunt din Isaac, adică fii ai făgăduinţei (vers. 28).

“Ci precum atunci cel ce se născuse după trup îl prigonea pe cel ce se născuse după Duh, tot

aşa şi acum” (vers. 29). Cum prigonea Ismael pe Isaac? Scriptura ne spune numai că Sara l-a

văzut pe Ismael jucându-se (sau râzând) cu Isaac, fiul ei, şi i-a cerut lui Avraam să alunge pe

roabă şi pe fiul ei, căci, a zis ea „fiul roabei acesteia nu va fi moştenitor cu fiul meu, Isaac

(Fac 21,9-10; Gal 4,30). În comentariile rabinice la Cartea Genezei, rabinii caută fel de fel de

motive pentru a justifica atitudinea Sarei. Interpretarea Apostolului privind „prigonirea” lui

Isaac de către Ismael reflectă, de fapt, formaţia sa rabinică. În versetul 31 avem concluzia:

22

“Deci, fraţilor, nu suntem copii ai roabei, ci a celei libere”. Adică, prin credinţă, suntem nu

numai fii ai lui Avraam, ci şi fii ai Sarei şi, ca şi Isaac, născuţi „prin făgăduinţă”, „după Duh”.

În primele 11 versete ale capitolului 5 Sfântul Apostol Pavel reia ideea de baza a

argumentării sale anterioare, despre mântuirea prin credinţă, iar nu din faptele Legii. A te

întoarce la Lege înseamnă a cădea din har. Supunerea sub Lege înseamnă îndepărtarea de

Hristos, Cel care ne-a eliberat de subb jugul robiei (vers. 1). “De vă veţi tăia împrejur,

Hristos nu vă va folosi la nimic” (vers. 2). Dacă Hristos nu-ţi este de ajuns pentru mântuire,

înseamnă că e opera Lui este insuficientă. Să nu fie! Dar nu o credinţă goală este

mântuitoare, ci “credinţa lucrătoare prin iubire” (vezi şi I Cor 13). Nu există credinţă

adevărată fără fapte. Toată doctrina protestantă despre sola fide este o vorbă goală. “Sola” din

această expresie este, de fapt, este adaos protestant. Credinţa autentică implică faptele bune,

implică iubirea lucrătoare.

În finalul părţii doctrinare a Epistolei, Sfântul Apostol Pavel subliniază îndemnul adresat

galatenilor de a nu da importanţă pseudodidascalilor, de a nu se amesteca cu ei şi cu rătăcirea

lor, căci “puţin aluat dospeşte toată frământătura”(5,9). În acest text “aluatul” este simbolul

alterării (prin fermentaţie). În I Cor 5, 6 Apostolul zice la fel: “Oare nu ştiţi că puţin aluat

dospeşte toată frământătura?” Este vorba acolo despre “amestecul cu desfrânaţii”. Domnul

Iisus Însuşi S-a folosit de această expresie când le-a zis Apostolilor să se ferească de „aluatul

fariseilor şi al saducheilor” (Mt 16,6).

Partea a III-a, parenetică (Gal 5,13-6,10)

Secţiunii doctrinar-teologice îi urmează partea parenetică (morală).

Sfântul Apostol Pavel precizează, mai întâi, că libertatea creştină nu înseamnă nicidecum

un libertinaj moral: “Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu vă folosiţi

libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire” (vers. 13). Nu este

vorba despre o libertate faţă de morala creştină, ci faţă de prescripţiile înrobitoare ale Legii.

Ca atare, nu se poate pune semnul egalităţii între libertate şi libertinaj deşi, mai târziu, unii

aşa vor înţelege să facă. În Evanghelia de la Matei este vorba de cei a căror ucenicie se

reduce la a zice „Doamne, Doamne!”, fără a avea faptele credinţei, ci, dimpotrivă, sunt

lucrători ai fărădelegii (Mt 7,15-27). Iar în Epistolele Pastorale sunt combătuţi cei care

confundau libertatea cu libertinajul moral. Maniheismul de mai târziu, cu variatele sale

expresii, reflectă aceeaşi tendinţă.

Iisus a rezumat poruncile la două: iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Sfântul

Apostol Pavel le rezumă la una singură: „Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt,

în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal 5,14). Şi aceasta deoarece pentru

el prima poruncă, aceea a iubirii de Dumnezeu, este realizată prin credinţă.

Există o opoziţie între legea Duhului şi cea a trupului (vezi şi Rom 7-8). Sfântul Apostol

Pavel arată, în mod concret, această opoziţie în două liste: o listă de “fapte ale trupului”

(versetele 19-21) şi una de “roade ale Duhului” (versetele 22-23). Selecţia pe care o face

Apostolul are un anumit criteriu. Apostolul insistă pe acele fapte ale trupului care distrug

comuniunea şi, de asemenea, pe acele roade ale Duhului care zidesc comuniunea. De ce

vorbeşte însă Apostolul despre faptele bune folosind un singular, “roada Duhului”?

Deoarece virtuţile creştine sunt, toate, în viaţa credinciosului, roade ale lucrării Aceluiaşi Duh

Sfânt. “Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm”- zice Apostolul (vers.25). Credinţa

creştină îşi are adevărata expresie într-o trăire duhovnicească.

Pericopa din Gal 6,1-10 cuprinde noi îndemnuri pentru galateni: “Purtaţi-vă sarcinile

unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (o nomos tou Christou)” (v. 2). Este singurul

loc în Noul Testament unde apare o expresie ca aceasta, în care normele vieţii creştine sunt

denumite „lege”. Le dă apoi îndemn la smerenie (vers. 3), la cercetarea propriilor fapte (vers.

23

4), căci fiecare îşi va purta propria sa povară (adică fiecare va răspunde pentru faptele pe care

le-a făcut). În versetul 6 le aminteşte galatenilor datoria lor de a face parte învăţătorilor lor

din bunurile pe care le au (este vorba despre principiul după care propovăduitorul

Evangheliei are dreptul de a trăi din această muncă a). “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă

batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (vers.7) – revine la ideea

responsabilităţii pentru faptele proprii, pe care o dezvoltă şi versetul următor (8). În final

Apostolul adresează îndemnul de a nu slăbi în săvârşirea binelui. Acelaşi îndemn l-a făcut

Apostolul credincioşilor tesaloniceni: “Iar voi, fraţilor, nu pregetaţi să faceţi ce este bine” (II

Tes 3,13).

Versetele 11 până la 18 conţin epilogul-autograf al Epistolei (adică un text scris de

Sfântul Apostol Pavel cu propria sa mână). Această pericopă rememorează câteva dintre

ideile principale ale Epistolei. Din nou sunt arătate motivele necurate ale propagandei

iudaizante. “Iar mie – zice Apostolul – să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea

Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru

lume” (vers. 14). Răstignirea pentru lume înseamnă lepădarea păcatului lumii, a mentalităţilor

şi a duhurilor ei. Prescripţiile Legii mozaice îşi pierd puterea „în Hristos”. Ceea ce contează

este numai „făptura cea nouă” : “Căci în Iisus Hristos nici tăierea împrejur nu este ceva, nici

netăierea împrejur, ci făptura cea nouă” (vers. 15), adică fiinţa umană reînnoită prin Sfintele

Taine şi prin conlucrarea cu harul dumnezeiesc primit prin acestea.

Expresia “Israelul lui Dumnezeu” din vers. 16 este folosită pentru Biserica creştină.

Sfântul Apostol Pavel încheie Epistola cerându-le galatenilor să nu-i mai pricinuiască nici o

supărare, deoarece el poartă pe trupul său “semnele Domnului Iisus” (ta stigmata tou

Christou, v. 17), adică semnele rănilor primite în viaţa sa de slujire a lui Hristos, ca Apostol.

În acest text nu este vorba, aşadar, de stigmatele de care auzim la unii sfinţi catolici, ci de

cicatricele rănilor pe care le-a primit el în de dragul lui Iisus, ca apostol a lui Iisus Hristos. În

Epistola a doua către Corinteni, Apostolul Pavel prezintă o lungă listă de suferinţe ale sale în

slujba Evangheliei, un minunat “palmares” apostolic al „stigmatelor” sale. Răspunzând unor

afirmaţii denigratoare ale pseudodidascalilor, Sfântul Pavel zice: “Sunt ei slujitori ai lui

Hristos? Nebuneşte vorbesc: eu, mai mult decât ei! În osteneli, mai mult; în închisori, mai

mult; în bătăi peste măsură, la moarte, adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat cele

patruzeci de lovituri fără una (vezi Deut 25,3). De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am

fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în

largul mării. În călătorii, adeseori; primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii

de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în

primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi! În osteneală şi în trudă, în

privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine” (II

Cor 11,23-27). Şi cea mai mare dintre toate: “Pe lângă cele din afară (adică cele enumerate

mai sus), ceea ce zilnic mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile” (II Cor

11,28).

Măcar ai săi să nu-i mai facă supărare. El nu umblă după avantaje (aşa cum era acuzat), el

nu caută profit şi nici nu slujeşte intereselor sale. Urmele rănilor pe care el le-a primit de

dragul lui Iisus, pe care le poartă în trupul său, oare nu sunt acestea suprema pecete a

identităţii sale de Apostol, oare nu sunt ele o destulă şi grăitoare dovadă a autenticităţii

apostolatului său?

Încheierea este tipic paulină: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul

vostru, fraţilor!” „Aminul” de la sfârşit este, desigur, un adaos liturgic.

24

Epistola întâi către Corinteni a Sf. Apostol Pavel

(Epistolă disciplinară, scrisă din Efes, în cursul anului 56 d. Hr.)

Introducere

În Fapte 18,1 se spune că Sfântul Apostol Pavel a părăsit Atena şi a venit la Corint

(capitala provinciei romane Ahaia). În acea vreme Corintul era unul dintre cele mai populate

oraşe ale lumi vechi. Oraşul ajunsese la o mare înflorire datorită aşezării sale geografice

(Marea Egee la Răsărit şi Marea Adriatică la Apus) şi importanţei sale comerciale, fiind "în

drumul" dintre Occident şi Orient. Din toate aceste motive, Corintul devenise, încă de

timpuriu, unul din cele mai înfloritoare oraşe ale lumii antice.

Corintul a fost distrus în anul 146 î.Hr. de consulul roman Lucius Mummius, dar

Iulius Cezar l-a refăcut, dându-i statutul de colonie romană cu numele "Laus Iulia Corintus".

Împăratul Octavian Augustus îl ridică la rangul de capitală a provinciei romane Ahaia şi

reşedinţă administrativă a proconsulului roman.

Refacerea şi dezvoltarea oraşului n-au adus cu ele numai dezvoltarea economică,

cultura şi civilizaţia ci şi luxul, sclavia şi delăsarea morală. Corintul devenise faimos prin

libertinajul moral; Aici se afla (în partea de S/V a oraşului) vestitul templu al Afroditei

(Venus). Acestui templu i se răspândise vestea. Din secolul III î.Hr. avem o informaţie

conform căreia aici se practica "prostituţia sacră" de către preotesele acestui templu

"ierodule", slujitoare consacrate ale zeiţei care îşi "ofereau" cultic trupul multora. Existau,

evident, multe altele dornice să le facă oricând concurenţă. Toate aceste lucruri au atras

oraşului o "faimă" negativă. Epistola către Romani (scrisă de Sfântul Apostol Pavel din

Corint) ne prezintă un tablou pe care Sfântul Pavel îl avea în faţă. Circula în epocă expresia

κoριvθιάζεσται = „a trăi ca la Corint”.

Ce a ajuns această vestită cetate ? Corintul a fost devastat de mai multe ori de

barbari, începând din veacul IV d.Hr. A fost cucerit în anul 1205 de către francezi, apoi a fost

cedat veneţienilor. Turcii au făcut apoi din Corint ceea ce nu reuşiseră să facă alţii înainte: o

ruină. Corintul de astăzi este un orăşel deosebit, construit la mică distanţă de vatra vechiului

oraş.

1. Sfântul Apostol Pavel şi corintenii

Sfântul Apostol Pavel vine la Corint în cursul celei de-a doua călătorii misionare

(Fapte 18,1), spre sfârşitul anului 50, sau începutul anului 51 d.Hr. şi a întemeiat aici o

însemnată comunitate creştină. A stat aici un an şi jumătate până în vara anului 52 d.Hr.

Predica sa a vizat comunitatea iudaică (la început) apoi - din cauza refuzului iudeilor

de a primi cuvântul - cea păgână. La Corint a stat la soţii Aquila şi Priscila, evrei încreştinaţi,

împreună cu care îşi câştigă pâinea. Apoi pătrunde în comunitatea păgână şi întemeiază o

importantă comunitate creştină. Cât a stat la Corint Sfântul Pavel s-a întâlnit cu proconsulul

Galion (Galio) fratele filosofului Seneca. O inscripţie descoperită la Delfi (unde se afla

vestitul templu al lui Apollon) îl menţionează pe Galion ca proconsul al Ahaiei în prima

jumătate a anului 52 d.Hr. Astfel, întâlnirea Sfântului Pavel cu proconsulul Ahaiei constituie

un punct de referinţă pentru stabilirea cât mai precis cu putinţă a cronologiei pauline.

25

Din pricina uneltirilor oponenţilor săi, Sfântul Pavel a plecat din Corint (pe mare) la

Efes împreună cu Aquila şi Priscila. În timpul celei de-a treia călătorii misionare Sfântul

Pavel a revenit la Corint (în toamna târzie a anului 57 şi a stat până în primăvara anului 58 -

aproximativ trei luni) apoi a plecat cu corabia spre nord.

2. Corespondenţa Sfântului Pavel cu Biserica din Corint

Sfântul Apostol Pavel a scris corintenilor mai multe epistole decât cele două păstrate

în canonul Noului Testament. În I Cor 5, 9 scrie: "V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi

cu desfrânaţii...". Aceasta este "epistola precanonică". Apoi a existat o "epistolă intermediară"

între I şi II Corinteni, numită "Epistola scrisă cu multe lacrimi" (cf. II Cor 2,4).

La puţină vreme după plecarea sa de la Corint au început tulburările. Convertiţii

dintre iudei se lasă influenţaţi de iudaizanţi, iar cei dintre păgâni păstrau încă semne şi urme

ale libertinajului moral. Sfântul Pavel trimite la Corint o primă epistolă (care nu ni s-a păstrat

"epistola precanonică"), dar care nu a avut efectul scontat de apostol.

Din cuprinsul epistolei, aflăm că după plecarea lui au sosit în Corint şi alţi

predicatori ai Evangheliei. Între ei a fost şi iudeul alexandrin Apollo, care a venit de la Efes;

un orator învăţat şi talentat care a fascinat pe corinteni cu predica sa, un "puternic în

Scripturi" (Fapte 18,24) dar care nu cunoştea decât numai botezul lui Ioan (Fapte 18,25).

Aquila şi Priscila l-au luat la ei, completându-i catehizarea (Fapte 18,26). Acesta îi înfrunta

pe iudei în faţa tuturor şi le dovedea cu ajutorul Scripturii că Iisus este Hristos (Fapte 18,28).

În timpul în care Apollo era la Corint, Sfântul Apostol Pavel, după ce a străbătut

"părţile de sus" (Bisericile Galatiei) a venit la Efes (Fapte 19,1). Activitatea lui Apollo la

Corint pe lângă efectele benefice a avut şi un nedorit efect negativ. Foarte mulţi, fascinaţi de

zelul şi talentul său misionar şi oratoric, au început să-l socotească mai presus decât orice alt

misionar creştin şi îl cinsteau ca pe apostolul lor preferat. Deşi Sfântul Pavel "i-a născut

pentru Hristos" aceştia îşi ziceau "ai lui Apollo" (I Cor 1,12). Aceştia preţuiau foarte mult

metoda sa misionară, exaltând peste măsură valoarea retoricii şi a filosofiei greceşti.

În Corint au venit apoi şi câţiva predicatori iudaizanţi care renunţaseră la Lege şi la

prescripţiile ei, dar care păstrau încă vie aversiunea faţă de Apostolul Pavel. Aceştia negau

autoritatea şi calitatea sa de Apostol şi declarau că recunosc ca autentică numai autoritatea

Sfântului Apostol Petru şi a celor doisprezece Apostoli ai Domnului, deşi Sfântul Apostol

Petru nu fusese la Corint. Mulţi îşi ziceau "ai lui Petru" (I Cor 1,12).

Ca să combată aceste două tendinţe greşite, alţi corinteni îşi spuneau "ai lui Pavel" (I

Cor 1,12), întemeietorul comunităţii creştine din Corint şi părintele lor în Hristos. Atitudinea

lor însă nu curma dezbinarea ci o amplifică.

Exista în Corint şi o a patra grupare care susţinea că aparţine nemijlocit lui Hristos (I

Cor 1,12). Această din urmă grupare era cea mai periculoasă deoarece prin pretenţiile ei nega

Sfântului Pavel şi celorlalţi apostoli calitatea de "mijlocitori" între Hristos şi credincioşii Săi.

Sfântul Apostol Pavel a fost înştiinţat de către unii din casa femeii Hloe că la Corint

există diviziuni (grupări rivale) şi certuri (I Cor 1,10-11). Aceste grupări tulburau liniştea

Bisericii şi îi periclitau unitatea. Acesta a fost unul din motivele pentru care Sfântul Pavel le-a

scris epistola.

Au fost însă şi alte motive care l-au determinat pe Sfântul Pavel să le scrie:

Cei din Corint l-au informat pe Sfântul Pavel că sunt unii care practică desfrâul.

Numărul acestora era mic dar exista pericolul "contaminării" şi pentru alţi creştini curaţi din

acest punct de vedere. Sfântul Pavel mai scrisese corintenilor o epistolă în care îi îndemna să

se ferească de desfrâu şi în care le ceruse să nu se însoţească cu desfrânaţii (I Cor 5,9), dar

această epistolă, nu şi-a atins scopul pentru care a fost scrisă.

26

Exista apoi în Corint un creştin care se afla într-o relaţie de incest cu mama sa

vitregă, deşi incestul era condamnat - cum spune textul epistolei - chiar şi de păgâni (I Cor

5,1).

Corintenii înşişi îi scriseseră Sfântului Pavel, punându-i câteva întrebări la care nu

aveau un răspuns autoritar (I Cor 7,1). Această scrisoare a fost adusă Sfântului Pavel de o

"delegaţie" formată din Ştefanas, Fortunatus şi Ahaicus (I Cor 16,17). Care erau nedumeririle

şi întrebările lor ? Unele priveau raporturile civile între creştinii din Corint. Apostolul Pavel

află că creştinii se judecau în tribunalele păgâne (I Cor 6,1 şi I Cor 6,6). Alţii se întrebau

despre legitimitatea căsătoriei, despre feciorie şi divorţ, despre recăsătorirea celor văduvi (I

Corinteni cap. 7). Alţii îi scandalizau pe fraţi prin atitudinea lor faţă de idolotite (unii din

Corint se întrebau dacă pot să le folosească) şi dacă pot participa la mesele sacre (I Corinteni

capitolele 8 şi 10).

Un alt motiv care l-a determinat pe Sfântul Pavel să le scrie Epistola stă în nevoia

unor reglementări care privesc viaţa cultică (sfinţenia adunărilor religioase). Existau în Corint

la adunările frăţeşti (agapelor) dezbinări (I Cor 11,18). Unii creştini se arătau lipsiţi de

respectul cuvenit celor sfinte şi primeau cu nevrednicie Taina Euharistiei (I Cor 11,23-34).

Sfântul Apostol Pavel le scrie apoi pentru a completa învăţătura pe care le-a dat-o cât a stat la

ei despre "învierea morţilor" pe care unii o contestau, neînţelegând-o.

Nu în ultimul rând Apostolul le-a scris Epistola pentru a le aduce aminte despre

strângerea de ajutoare pentru sfinţii din Ierusalim (I Cor 16,1).

3. Timpul şi locul scrierii Epistolei

Nu cu mult timp înainte de a primii veşti din Corint, Sfântul Pavel îl trimisese pe

Timotei la Corint, cu instrucţiuni precise pentru a face rânduială (I Cor 4,17). Apostolul s-ar

fi putut duce personal la Corint - deşi era reţinut de alte nevoi misionare la Efes - dar nu vroia

să-i viziteze pe corinteni mai înainte de îndreptarea situaţiei, ca să nu fie cumva nevoit să-i

pedepsească prea aspru pe cei vinovaţi (I Cor 4,18-21). În Epistola a II-a către Corinteni

capitolul I versetul 23 Sfântul Pavel scrie: "Dar eu Îl chem pe Dumnezeu ca martor asupra

sufletului meu că spre a vă cruţa pe voi n-am venit încă în Corint".

De aceea Sfântul Pavel preferă să îndrepte şi să lămurească lucrurile printr-o

scrisoare şi, nevoind a vedea pe corinteni numai în treacăt : "Că nu vreau să vă văd acum doar

în treacăt...", îşi amână drumul la Corint până când va fi disponibil să rămână la ei mai multă

vreme:"...ci nădăjduiesc să rămân la voi câtăva vreme, dacă Domnul va îngădui" (I Cor 16,7).

Aşadar, Epistola I-a către Corinteni a fost scrisă din Efes, în cursul anului 56 d.Hr.

4. Planul Epistolei

Adresă şi salutare (1,1-3);

Rugăciunea de mulţumire (1,4-9);

I. Dezbinări şi scandaluri în Corint (1,10-6,20);

1. Cele patru grupări rivale (1,10-4,21);

2. Cazul incestuosului (5,1-13);

3. Creştinii în faţa tribunalelor păgâne (6,1-11);

4. Despre desfrânare (6,12-20);

II. Soluţii date de Apostol unor întrebări ale corintenilor (7,1-11,1);

1. Căsătorie şi feciorie (7,1-40);

2. Despre idolotite (cărnuri jertfite idolilor) (8,1-11,1);

III. Despre adunările liturgice şi harisme (11,2-14,40);

IV. Învierea lui Hristos. Învierea morţilor (capitolul 15);

Încheiere (16,1-18);

27

Salutări finale (16,19-24).

5. Epistola a I-a către Corinteni (prezentarea cuprinsului pe scurt)

În adresă (1,1-3) Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca "apostol al lui Hristos",

chemat deci de Hristos la această slujire prin voia lui Dumnezeu. În continuare se referă la

chemarea corintenilor; ei sunt "sfinţiţi întru Iisus Hristos" (vers.2) şi chemaţi să fie "sfinţi".

Creştinii din Corint sunt numiţi "sfinţi" alături de ceilalţi creştini. Aici întâlnim pentru prima

dată în epistolele Sfântului Pavel denumirea de "sfinţi" dată creştinilor. Creştinii sunt sfinţi în

Iisus Hristos şi sunt numiţi ca atare. Biserica îi numeşte şi astăzi "sfinţi" pe membrii ei (vezi

formula liturgică: "Să luăm aminte sfintele sfinţilor"). Versetul trei "Har vouă şi pace..." Iisus

e numit alături de Dumnezeu Tatăl izvor al binecuvântării. Harul şi pacea vin de la

Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Iisus Hristos.

Versetele 4-9 cuprind obişnuita rugăciune de mulţumire. În Iisus Hristos ne

îmbogăţim deplin în toate (vers.5). Sfântul Apostol Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu pentru

credinţa corintenilor şi pentru că mărturia despre Hristos s-a întărit în ei (vers.6).

I. Dezbinări şi scandaluri în Corint (I Cor 1,10–6, 20)

Situaţia ivită este nepermisă între creştini (e vorba de grupările rivale). Exista în

comunitatea din Corint un duh de dezbinare (vers.10). Sunt de neconceput, spune Sfântul

Pavel, rivalităţile între creştini. Din versetul 12 aflăm că existau patru grupări rivale în

Biserica din Corint. Cel puţin trei dintre ele nu recunoşteau pe Sfântul Apostol Pavel ca

"apostol", îl contestau deci pe el, ca cel ce i-a născut pentru Hristos. Contestându-l pe

apostolul lor, ei de fapt ieşeau din unitatea Bisericii. Toate patru grupările erau greşite.

Sfântul Pavel opune înţelepciunii omeneşti înţelepciunea lui Iisus Hristos identică cu

"nebunia crucii" (vers. 18: "Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru

noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu"). Adevărata înţelepciune este cea care

vine de la Duhul Sfânt, căci scris este: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi deşteptăciunea

celor deştepţi o voi lepăda" (Isaia 29,14). Aceeaşi idee a subliniat-o Iisus prin cuvintele: "Îţi

mulţumesc Ţie, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi

pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor ! Da, Părinte, că aşa ai binevoit Tu". (Matei 11,25-26).

În versetul 22 Sfântul Apostol Pavel îi caracterizează cum nu se poate mai bine pe

iudei şi pe elini: "Căci iudeii cer semne iar elinii caută înţelepciune". În timpul activităţii Sale

publice, iudeii, nu o dată, I-au cerut lui Iisus să facă un semn: "Atunci I-au răspuns unii dintre

cărturari şi farisei: Învăţătorule, vrem să vedem un semn de la Tine..." (Matei 12,38),

cărturarii şi fariseii vroiau să vadă un semn extraordinar, o minune prin care să le dovedească

fariseilor că autoritatea cu care le vorbeşte are şi o manifestare concretă; "Şi apropiindu-se

fariseii şi saducheii şi, ispitindu-L, I-au cerut să le arate semn din cer". (Matei 16,1); "Şi Iisus

ia zis: Dacă n-aţi vedea semne şi minuni, n-aţi crede" (Ioan 4,48). Aşadar, iudeii îi ceruseră şi

lui Iisus semn din cer, o dovadă că e Mesia. Domnul însă refuzase: "Iar El, răspunzând, le-a

zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, în afară de semnul lui Iona

proorocul" (Matei 12,39). Simon Bar-Kohba, pretinsul mesia, recunoscut chiar şi de Rabbi

Akiba ca fiind mesia, ce semn le dăduseră ? Le dăduseră pentru că s-a ridicat împotriva

stăpânirii romane, revoltă care a dus în cele din urmă la desfiinţarea statului iudaic la anul 70

d.Hr., iar din Simon Bar-Kohba ("fiul stelei") a ajuns Simon Bar-Koseba ("fiul minciunii").

În opoziţie cu iudeii şi elinii,"...noi (creştinii) Îl propovăduim pe Hristos Cel

Răstignit: pentru iudei, sminteală (piatră de poticnire); iar pentru păgâni, nebunie...". În

versetul 25 "Fapta lui Dumnezeu" este socotită "nebunie". Care faptă ? Fapta de mântuire în

Iisus Hristos. Iisus răspundea plenar, cum nu se poate mai bine, atât aspiraţiilor iudeilor cât şi

28

ale păgânilor. Creştinilor, Sfântul Pavel, le cere să fie conştienţi de unitatea cea întru Hristos

Iisus, să deznădăjduiască, căci Dumnezeu a ales tocmai pe cele nebune ale lumii ca să-i facă

de râs pe cei înţelepţi; a ales tocmai pe cele slabe ale lumii că să-i facă de ruşine pe cei tari

(vers.27).

În capitolul doi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre "taina lui Dumnezeu"

(vers.1). Care taină ? Taina mântuirii prin Iisus Hristos: "...şi tuturor luminat să le arăt care

este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu..." (Ef 3,9); "Cu adevărat, mare este

taina creştinătăţii: Dumnezeu s-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a văzut de îngeri, S-

a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume şi S-a înălţat întru slavă" (I Tim 3,16); "Taina

cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, prin tine Născătoare de Dumnezeu celor de pe

pământ s-a arătat..." (Tropar glas IV, Şi acum...).

Propovăduirea crucii ţine de taina ascunsă a lui Dumnezeu care s-a descoperit

apostolilor, iar nouă ne este descoperită prin Duhul Sfânt (vers.10). Sfântul Apostol Pavel

spune că propovăduirea lui nu stă în cuvântări retorice ale înţelepciunii omeneşti. Predica sa

constă în arătarea Duhului şi a puterii Sale.

În versetul 7 Sfântul Pavel vorbeşte din nou despre "taina cea ascunsă, pe care

Dumnezeu mai înainte de veci a rânduit-o spre slava noastră" (Coloseni cap. 1 vers. 26:

"...taina cea din veci ascunsă, dar acum descoperită sfinţilor Săi").

În versetul 12 Sfântul Pavel spune că noi creştinii nu am primit duhul lumii,ci Duhul

Cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem prin har cele dăruite nouă de Dumnezeu. E prezentat

aici Duhul lui Dumnezeu în opoziţie cu duhul lumii, iar în versetul 14 omul duhovnicesc este

prezentat în opoziţie cu omul firesc: "Omul firesc însă nu primeşte pe cele ce sunt ale

Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi el nu le poate înţelege, fiindcă ele se

judecă duhovniceşte".

În capitolul trei Sfântul Pavel dezbate problema celor patru grupări rivale din Corint.

La începutul capitolului le spune că nu a putut să le vorbească ca unor oameni duhovniceşti,

pentru că nu s-au comportat ca atare. În versetul 3 le spune direct că încă sunt "trupeşti", atâta

vreme cât între ei există invidie, ceartă şi dezbinare. Sunt de neconceput, vrea să spună

apostolul, rivalităţile dintre creştini. În continuare le vorbeşte despre statutul slujitorilor lui

Hristos. În primul rând apostolul lui Hristos este un "slujitor", cel care "a sădit", dar

"Dumnezeu a făcut să crească" (vers.6). Aşadar, nu cel ce sădeşte e ceva, ci Dumnezeu, Cel

Ce face să crească (vers.7). Apostolii sunt "împreună-lucrători" cu Dumenzeu, iar ogorul lui

Dumnezeu e lumea (vers.9). În versetul 10 Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca

"întemeietorul" comunităţii creştine din Corint, spunând că el "a pus temelia", fiind primul în

Corint care L-a propovăduit pe Hristos. Temelia este Iisus Hristos. Nimeni nu poate pune o

altă temelie, în afara celei puse. În versetele 13-15 Sfântul Pavel vorbeşte despre Ziua

Judecăţii, zi în care lucrul fiecăruia se va vădi în foc.

În capitolul patru Sfântul Apostol Pavel continuă relatarea despre slujba apostolilor

şi despre statutul lor: "Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca

iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (vers.1). Ceea ce se cere iconomului (slujitorului lui

Hristos) este "ca fiecare să fie găsit credincios". În versetele următoare se pare că Sfântul

Pavel răspunde celor care-i contestau autoritatea şi calitatea de apostol al lui Iisus Hristos:

"Pentru mine însă prea puţin înseamnă că sunt judecat de voi sau de vreo judecată

omenească... că nu mă ştiu vinovat cu nimic" (vers. 3-4). Judecata aparţine lui Dumnezeu şi

nu trebuie să judecăm ceva înainte de vreme, înainte de a venii Domnul, Cel Ce va aduce

lumină peste cele ascunse ale întunericului şi va vădi gândurile inimii. Aşadar, în capitolul

patru Sfântul Pavel trece de la această argumentare uneori ironică, la un ton părintesc,

prezentându-le conduita, dragostea şi preocuparea sa pentru credincioşi şi toate suferinţele pe

care el le rabdă în slujba Evangheliei. Apostolii, ucenicii şi slujitorii lui Hristos cresc prin

ostenelile şi suferinţele îndurate. Versetele 9-13 constituie unul dintre cele mai frumoase

29

texte ale Noului Testament referitoare la slujbele apostolilor. În versetul 16 Sfântul Apostol

Pavel îi îndeamnă pe corinteni să-i urmeze exemplul: "Aşadar, vă rog eu pe voi: călcaţi pe

urmele mele". În capitolul 11 versetul 1 Sfântul Pavel scrie aceeaşi idee: "Fiţi următori ai

mei, aşa cum şi eu sunt al lui Hristos". În Epistola a II-a către Tesaloniceni capitolul 3,

versetul 9 Sfântul Pavel scrie: "...ci pentru ca pe noi înşine să ne dăm vouă pildă, spre a ne

urma".

În versetul 17 Sfântul Pavel vorbeşte despre trimiterea lui Timotei în Corint.

A doua problemă dezbătută de Sfântul Pavel se află în capitolul cinci al Epistolei,

intitulat "Judecata asupra celor imorali". Sfântul Apostol Pavel află că în Corint, unii creştini

au fost "contaminanţi" de imoralitate şi se dădeau desfrâului şi nu într-o formă oarecare, ci

într-o astfel de desfrânare "cum nici între păgâni nu se pomeneşte" (vers.1). Din acelaşi verset

aflăm că un credincios din Corint trăia într-o relaţie de incest cu mama sa vitregă. Acest păcat

era condamnat atât în iudaism (Levitic 18,8) cât şi în păgânism. În numele lui Iisus Hristos,

pe unul ca acesta "să-l daţi satanei, spre pieirea trupului, pentru ca sufletul să se mântuiască

în ziua Domnului Iisus" (vers.5). Cei mai mulţi cercetători consideră că aici este vorba despre

căderea celui în cauză în boală în vederea vindecării (în sens pedagogic).

Lauda corintenilor nu e bună, iar veştile despre ei deamenea nu sunt bune. Sfântul

Pavel îi întreabă: "Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura ?" (vers.6), iar în

versetul 7 îi îndeamnă să se cureţe de "aluatul cel vechi". Domnul Iisus însuşi i-a îndemnat pe

apostoli să se ferească de aluatul fariseilor.

În versetul 9 este amintită Epistola numită de cercetători "precanonică": "V-am scris

în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii". E clar că este vorba despre o epistolă

anterioară care nu ni sa păstrat: "Epistola precanonică" sau "Epistola a I-a către Corinteni

pierdută".

În capitolul 6 Sfântul Pavel trece la o altă problemă: "Creştinii în faţa tribunalelor

păgâne" (cap.6 vers. 1-11). Sfântul Pavel află că unii dintre credincioşi se judecau în faţa

tribunalelor păgâne: "Care va să zică, dacă voi aveţi să judecaţi lucruri din viaţa aceasta,

tocmai pe cei mai puţin preţuiţi în Biserică îi puneţi să vă judece !... " (vers.4); "Ci frate cu

frate se judecă, şi aceasta în faţa necredincioşilor ?!..." (vers.6). Nici n-ar trebui, spune

apostolul, să existe între voi pricini de judecată, fără să mai vorbim că faceţi aceasta (vă

judecaţi) în faţa necredincioşilor.

Versetele 9-10 cuprind o listă de păcate (incompletă), a celor care nu vor moştenii

Împărăţia cerurilor. Biserica a enumerat şapte păcate de moarte; păcatele împotriva Duhului

Sfânt şi păcatele strigătoare la cer. Orice călcare de poruncă este un păcat.

Versetele 12-20 se referă la desfrânare. Sfântul Apostol Pavel spune că truul nu este

pentru desfrânare (vers.13). În aceste versete Sfântul Pavel înlătură orice urmă de înţlegere

maniheică a trupului. În epocă şi mai ales în Corint, trupul uman era privit în mod hedonist.

Trupul omului, spune Apostolul Pavel, este "templu al Duhului Sfânt" (vers.19).

Există părerea printre cercetătorii Noului Testament că Sfântul Apostol Pavel ar reda

aici (în versetele 12a,13a şi 18b), câteva dintre sloganele care circulau la vremea respectivă în

Corint, la care le opune concepţia creştină:

a) Versetul 12a "Toate îmi sunt îngăduite !". Acest slogan înţelegea libertatea drept

"libertinaj moral" (maniheii aşa au înţeles libertatea). Replica creştină la acest slogan este

următoarea: "Dar nu toate îmi sunt de folos" şi "Dar eu nu voi fi stăpânit de ceva".

b) Versetul 13a "Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate !". Acest

slogan este împotriva postului. Replica creştină este următoarea: "Dar Dumnezeu le va

nimicii pe amândouă - şi pe acesta ca şi pe acelea".

c) Versetul 18b "Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este înafară de trup !". Numai

că, spune Sfântul Pavel, cel ce se desfrânează, păcătuieşte în trupul său.

30

Trupul omului este "templu al Duhului Sfânt, Cel Ce este întru voi, Cel pe Care de la

Dumnezeu îl aveţi; şi că voi nu sunteţi ai voştri; căci cu preţ aţi fost răscumpăraţi!" (I Cor

6,19-20). Este vorba de preţul Sângelui lui Iisus Hristos.

*Notă: Cele scrise despre versetele 12a, 13a şi 18b, constituie părerea unui autor,

dezbătută într-un articol intitulat "Sloganele corintene".

II. Soluţii date de apostol unor întrebări ale corintenilor (7,1 – 11,1)

Corintenii înşişi îi scriseseră Sfântului Pavel punându-i câteva întrebări la care nu

aveau un răspuns autoritar: "Cât despre cele ce mi-aţi scris..." (I Cor 7,1). Începând cu

capitolul 7 Sfântul Apostol Pavel răspunde acestor întrebări. Prima întrebare se referea la

căsătorie şi feciorie; întrebau unii: "ce este mai bine ?". Sfântul Apostol Pavel înclină spre

celibat: "...bine este pentru om să nu se atingă de femeie" (vers.1), recunoscând că şi căsătoria

este bună şi cere ca drepturile reciproce ale soţilor să fie respectate: "Bărbatul să-i de-a femeii

ceea ce-i datorează; de asemenea şi femeia, bărbatului" (vers.4). Sfântul Pavel face distincţie

în acest capitol între porunca Domnului şi sfatul său: "Şi aceasta o spun ca pogorământ, nu ca

poruncă" (vers.6); "Iar celor căsătoriţi le poruncesc - nu eu, ci Domnul..." (vers.10). Domnul

a poruncit ca femeia să nu se despartă de bărbat (vers.10), dar dacă s-a despărţit să rămână

nemăritată sau - dacă e posibil - să se împace cu bărbatul ei; şi nici bărbatul să nu-şi lase

femeia (vers.11).

În versetul 12 Sfântul Apostol Pavel se referă la căsătoriile mixte (între creştini şi

necreştini). Ideea este că o astfel de căsătorie poate dura dacă soţul necreştin acceptă botezul

copiilor, dar nu poţi face cu sila să dureze o astfel de căsătorie "Bărbatul necredincios se

sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul

credincios" (vers.14).

În versetul 25 Sfântul Apostol Pavel revine la problema fecioriei. În privinţa aceasta

el nu are poruncă de Domnul şi de aceea le dă sfatul său. Mai bine este pentru fecioare să nu

fie căsătorite, dar nu greşeşte cel care îşi mărită fata, căci este mai bine aşa pentru nevoia

ceasului de faţă (vers.26). Viaţa creştinului trebuie transfigurată şi raportată la veşnicie, căci

Întâia venire a lui Iisus Hristos a marcat începutul Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, iar

chipul lumii acesteia în care trăim trece (vers.31).

Sfântul Apostol Pavel vorbea aşa pentru că el însuşi era necăsătorit. Acest paragraf

ar putea fi numit o "apologie prodomo-sua". Căsătoria, din punct de vedere moral nu prezintă

dezavantaj faţă de celibat, însă din punct de vedere practic e mai uşor să fi celib. A existat

părerea conform căreia Sfântul Apostol Pavel a fost căsătorit, dar în momentul când scria

epistola era văduv. Clement Alexandrinul în "Stromata" cartea a III-a, capitolul şase,

paragraful şase lasă să se înţeleagă faptul că Sfântul Pavel a fost căsătorit cândva: "Oare nici

pe apostoli nu vor să-i ia în seamă ereticii ? Petru şi Filip au avut copii, iar Filip şi-a măritat

fetele. Pavel nu pregetă în una din epistole să adreseze cuvânt însoţitoarei sale, pe care n-a

luat-o cu el, ca să nu aibă greutăţi în slujirea sa". Clement Alexandrinul se referă la Epistola

către Filipeni capitolul 4, versetul 2 : "O rog mult pe Evodia şi mult o rog pe Sintihia să aibă

aceleaşi gânduri întru Domnul". Clement Alexandrinul revine însă imediat cu următoarea

afirmaţie: "Apostolii, potrivit cu slujirea lor, fiind legaţi de predicarea Evangheliei, fără să fie

furaţi de alte gâduri, aveau împreună cu ei femei, nu ca soţii, ci ca surori, ca să le fie de ajutor

pe lângă femeile care se ocupau cu treburile gospodăriei (Stromata, cartea a III-a, capitolul 6,

paragraful 6).

În versiunea armeană a apocrifei "Faptele Apostolilor" redactată la Veneţia în 1904,

în ultima secţiune intitulată "Scrieri necanonice asupra apostolilor", găsim o listă a apostolilor

în care se spune că numai Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedeu şi Toma erau necăsătoriţi. Sfântul

31

Apostol Pavel este menţionat între apostoli, spunându-se despre el că a fost căsătorit şi că a

avut doi copii: Saul şi Tihic (această informaţie nu are valoare).

J. Jeremias are un studiu intitulat "War Paulus ein Witwer ?" (A fost Pavel un

văduv?). Studiul lui Jeremias apare în "Revista pentru ştiinţa nou-testamentară" în 1926. În

1929 J. Jeremias revine într-un alt articol asupra aceleiaşi probleme: "Nochmals, War

Paulus ein Witwer?" (Din nou, a fost Pavel un văduv?). J. Jeremias susţine bazându-se pe

logică, faptul că Sfântul Pavel a fost văduv. În momentul convertirii sale - spune autorul -

Saul avea 40 de ani. El a fost trimis - după cum ştim - să conducă o trupă de soldaţi de la

Ierusalim la Damasc, având deci titulatura de "judecător de instrucţie". În Fapte 13, 15-16

Sfântul Apostol Pavel este invitat să ia cuvântul în sinagogă; Sfântul Pavel avea drept de vot

(cf. Fapte 26, 10b: "...iar când erau daţi la moarte, întăream şi eu cu glasul meu"). Saul era un

"judecător hirotonit"; după Talmud această hirotonie se conferea la vârsta de 40 de ani. Apoi,

orice tânăr evreu se căsătorea la 18/20 de ani. E greu de crezut că Sfântul Apostol Pavel n-a

îndeplinit cerinţele şi exigenţele poporului său Israel. Căsătoria la Evrei era o datorie

religioasă şi chiar socială. Din I Corinteni 7,7-8 ar rezulta că Sfântul Apostol Pavel era în

momentul scrierii epistolei în stare de văduvie: "Fiindcă vrerea mea este ca toţi oamenii să fie

ca mine. Dar fiecare îşi are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, iar altul într'alt fel. Celor

necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca mine". În Fapte 7,58 Saul

(Pavel) este prezentat ca "tânăr" [vεαvίoυ].

*Notă. J. Jeremias argumentează în acest articol bazându-se pe logică. Cel mai

probabil, el nu are dreptate. Pare evident, din ansamblul datelor autobiografice cuprinse în

Epistolele pauline că Apostolul n-a fost niciodată căsătorit.

A doua problemă dezbătută este cea a idolotitelor (cărnurile oferite idolilor) (I Cor

8,1-11,1).

La sărbătorile păgâne se practicau jertfele idoleşti. Din aceste cărnuri primea zeul o

parte, preoţii păgâni o altă parte, iar ce rămânea primeau credincioşii care au făcut ofranda.

Din partea care se cuvenea lor, credincioşii preferau să facă un "ospăţ sacru" în anexele

templului păgân. Alteori ei vindeau carnea în piaţă în măcelării. Carnea aceasta era de foarte

bună calitate. Problema care se punea era următoarea: puteau creştinii să participe la aceste

ospeţe sacre şi în general puteau să-şi cumpere astfel de cărnuri care au fost purtate prin faţa

idolilor ? Se pare că mulţi creştini din Corint răspundeau afirmativ la această întrebare.

Argumentul lor era acesta că idolii nu există şi deci carnea purtată pe dinaintea lor nu putea fi

întinată. Sfântul Apostol Pavel aprobă acest argument, este de acord cu el, dar îi avertizează

pe aceşti corinteni că în practică nu este de ajuns cunoştinţa clară şi luminată în ceea ce

priveşte idolii şi că libertatea lor ar putea să-i scandalizeze pe cei slabi, pe cei dintre aceia pe

care trecutul lor păgân îi împiedică psihologic vorbind să ajungă la acest nivel al cunoaşterii

despre idoli. Unii, neavând conştiinţa clară că zeii nu există, nu-şi dădeau seama că nici

jertfele oferite lor nu puteau avea un caracter sacral şi, în consecinţă, credeau că fac un păcat

cumpărând şi mâncând acele cărnuri.

În capitolul 9, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre drepturile unui apostol. El

spune că avea dreptul să fie căsătorit şi dreptul de a trăi din Evanghelie şi nu din munca

mâinilor sale. Cu argumente din Scriptură şi cu argumente logice, Sfântul Apostol Pavel arată

că ar putea să trăiască din Evanghelie şi aceasta ca o poruncă a Domnului. La care poruncă a

Domnului se referă Sfântul Apostol Pavel ? (vezi Evanghelia după Matei capitolul 10 şi

locurile paralele în care se vorbeşte despre trimiterea celor doisprezece în misiune de probă).

El nu s-a folosit de acest drept şi nu şi-a făcut o laudă din faptul că trăit din munca

mâinilor sale, ca nu cumva să-i smintească, ca nu cumva să fie acuzat că propovăduieşte

Evanghelia în mod interesat, că face pe învăţătorul contra plată. În versetul 17 Sfântul Pavel

spune că dacă predică Evanghelia de bunăvoie, atunci are plată de la Dumnezeu, iar dacă o

32

face fără voie, atunci are doar o sarcină ce i s-a încredinţat, iar în versetul 18 continuă ideea

spunând că: "Atunci, care este plata mea ? Aceea că binevestind Evanghelia o vestesc fără

plată, fără să mă folosesc de puterea pe care mi-o dă Evanghelia".

Urmează o lungă paranteză în care Sfântul Pavel arată că nu întotdeauna libertatea

pe care ţi-o dă cunoaşterea lui Dumnezeu poate fi trăită fără să aibă implicaţii nedorite. În

acest sens el compară situaţia sa şi a credincioşilor cu atletul care aleargă în stadion. Cei ce

aleargă în stadion depun toţi efort, dar numai unul ia premiu. Apostolul îndeamnă pe

credincioşi: "Alergaţi aşa ca să-l luaţi"; "Şi orice luptător, de la toate se înfrânează. Ei însă, ca

să ia o cunună stricăcioasă; dar noi, una nestricăcioasă" (vers.25).

În capitolul 10 Sfântul Apostol Pavel continuă paranteza începută în capitolul 9,

trecând de la exemplul său la exemplul israeliţilor din timpul exodului. E nevoie de râvnă şi

efort personal. În versetul 5 Sfântul Pavel spune că cei mai mulţi israeliţi care au ieşit din

Egipt au sucombat în deşert. Aceste exemple vor să fie pildă pentru noi cei de astăzi: "Şi

aceste pilde (chipuri prefigurative) pentru noi s-au făcut, ca să nu poftim la cele rele, aşa cum

au poftit aceia"; "Şi toate acestea li s-au întâmplat lor ca pilde şi au fost scrise spre povăţuirea

noastră, a celor care am ajuns sfârşiturile viacurilor (timpurile mesianice)". După cum am

văzut nu este singurul exemplu folosit de apostolul Pavel pentru a scoate în evidenţă diferenţa

şi superioritatea "timpului lui Hristos" în raport cu "timpul Legii" (vezi Epistola către

Galateni - Antiteza dintre Sara şi Agar). Aşadar, Vechiul Testament ne vorbeşte peste tot

despre Hristos, nu numai prin profeţiile mesianice: Abel, Iosif, Isaac - tipuri ale lui Hristos;

trecerea prin Marea Roşie - tip al Tainei Botezului; mana care a căzut în pustie şi i-a hrănit pe

evrei - tip al Tainei Euharistiei. Tipurile pot fi persoane sau evenimente, lucruri care

preînchipuie realităţi cereşti sau mesianice.

Argumentarea Sfântului Pavel continuă în partea a doua a capitolului 10, începând

cu versetul 14, arătând nepotrivirea între situaţia de creştin şi participarea la ospeţele păgâne.

Sfântul Apostol Pavel se referă aici indirect la Taina Euharistiei, pe care o pune în opoziţie

(într-o paralelă antitetică) cu jertfele idoleşti, cu mese sacre legate de aceste jertfe şi chiar cu

jertfele Vechiului Testament. Sfânta Euharistie pusă în paralelă antitetică cu jertfele păgâne

este ea însăşi Jertfă. În versetul 16 este scos în evidenţă caracterul de Taină al Euharistiei. Nu

e vorba de simbol, cum nu e nicăieri în Noul Testament: "Paharul binecuvântării pe care noi

îl binecuvântăm nu este oare împărtăşirea cu Sângele lui Hristos ? Pâinea pe care noi o

frângem nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Hristos ?".

Versetul 17 este tradus greşit în unele ediţii cu "o pâine suntem", corect este:

"deoarece este (există) o singură Pâine, un trup suntem noi cei mulţi, fiindcă toţi ne

împărtăşim din unica Pâine". "Unica" e articulată în originalul grecesc: "Singura Pâine".

Pâine e scris cu "P-mare" pentru că este vorba de Iisus Hristos. În Evanghelia după Ioan

Domnul Hristos Însuşi a zis: "Eu sunt Pâinea vieţii" (Ioan 6,48). ρτoς = pâine dospită, nu

azimă. Suntem un "trup" pentru că ne împărtăşim din "Singura Pâine". Este vorba de Iisus

Hristos ca "Pâine". Sfânta Euharistie e prezentată ca taină a unităţii creştine. Este clar din

versetul 18 că pentru Sfântul Pavel "masa euharistică" este ea însăşi "Altar", iar în versetul 21

apare expresia "masa Domnului" [τραπέζης Κυρίoυ]. Masa Domnului (Euharistia) este pusă

în paralelă antitetică cu masa sacrificială păgână. Creştinii nu au nevoie de alte sacrificii de

vreme ce au masa lor sacrificială (Taina Euharistiei). Problema cărnurilor jertfite idolilor este

clarificată de Sfântul Apostol Pavel în acest fel: Pot mânca această carne, dar nu pot participa

la mesele sacre idoleşti. În versetul 25 Sfântul Apostol Pavel spune clar: "Mâncaţi tot ce se

vinde în măcelărie, fără să puneţi întrebări pe temei de conştiinţă, căci al Domnului e

pământul şi plinirea lui". În capitolul 11, versetul 1 avem concluzia acestei secţiuni: "Fiţi

următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos".

III. Adunările liturgice şi harismele (11,2 – 14,40)

33

În continuare continuare Sfântul Apostol Pavel dă îndrumări referitoare la cuviinţa

cu care trebuie să stăm în Biserică (femeia trebuie să aibă capul acoperit în Biserică, iar

bărbatul capul descoperit). Femeia este prezentată aici pe un plan inferior bărbatului, deşi în

final Sfântul Pavel îndulceşte oarecum relatarea. Firea însăşi (vers. 14) ne învaţă că este

ruşinos pentru un bărbat să poarte părul lung, iar femeia, dacă poartă părul lung este spre

slava ei, deoarece părul i-a fost dat femeii ca acoperământ (vers.15). Problema aceasta îi stă

la inimă Sfântului Pavel căci va reveni asupra ei în Epistolele pastorale. Şi acolo se va referi

la ţinuta femeii în Biserică cu cuvinte asemănătoare (vezi I Tim 2,9-15) şi aici femeii i se

spune să aibă o purtare corespunzătoare în Biserică şi să se supună bărbatului ei.

Partea a doua a capitolului 11, începând cu versetul 18 tratează o altă problemă

disciplinară, legată de săvârşirea Sfintei Euharistii. În Corint nu se practicau mesele agapice

ca la Ierusalim. Credincioşii îşi aduceau fiecare de mâncare, iar aici trebuiau să o împartă.

Masa aceasta nu avea rostul de a te sătura ci de a realiza comuniunea între creştini. Urmează

redarea formulei de instituire a Tainei Sfintei Euharistii. Cuvintele de instituire sunt

prezentate ca o tradiţie care vine de la Domnul Însuşi: "Fiindcă eu de la Domnul am primit

ceea ce v-am predat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine

şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu cel ce se frânge pentru

voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea" (vers.23 şi 24). În versetul 23b apare cuvântul

"pâine" [ρτoς]. Pentru a patra oară în Noul Testament se foloseşte cuvântul ρτoς când e

vorba de Taina Euharistiei (de trei ori în Evangheliile Sinoptice şi o dată aici). Relatarea din I

Corinteni 11,23 şi urm. se aseamănă foarte mult cu relatarea din Evanghelia după Luca. (J.

Jeremias "Învăţătura Euharistică a lui Iisus" sau "Cuvintele Euharistice ale lui Iisus")

Tradiţia care vine de la Domnul Iisus, este o tradiţie pe care o dă credincioşilor, apoi

adaugă în versetul 26 caracterul anamnetic al Euharistiei: "Fiindcă ori de câte ori veţi mânca

pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului o vestiţi până când El va veni".

Aşadar, prin Euharistie noi ne împărtăşim din eshaton, Euharistia este "punte" între timp şî

eshaton. Euharistia e numită "merinde" pe calea vieţii veşnice într-o rugăciune înainte de

împărtăşanie.

Versetul 27 prezintă necesitatea pregătirii în vederea primirii Euharistiei. Sunt date

aşadar fundamentele unei discipline în acest scop (singurul loc în Noul Testament). Primirea

cu nevrednicie a Tainei Euharistiei atrage după sine pedeapsa lui Dumnezeu. Creştinul cere

lui Dumnezeu, după ce s-a împărtăşit să-i fie Euharistia spre sănătate, spre bucurie şi spre

veselie şi să nu-i fie spre judecată sau spre osândă. Primirea Euharistiei este precedată de

spovedanie: "Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din

Pahar".

Pentru protestanţi Euharistia nu e jertfă şi preotul prin urmare nu este jertfitor. Ei

refuză şi una şi cealaltă, fiind "consecvenţi" în rătăcirea lor. Preotul are un har, o consacrare

sacramentală în acest sens. Preotul oprindu-l pe credincios de la Împărtăşanie îl ajută nu îl

pedepseşte.

Harismele (capitolele 12-14)

Începând cu capitolul 12 Sfântul Apostol Pavel dezbate o altă problemă. La Corint

existau manifestări haotice ale harismaticilor. Sfântul Pavel demonstrează că harismele sunt

"una", pentru că toate provin din acelaşi izvor: Sfântul Duh (vers.4). Nimeni nu poate spune

Domn este Iisus Hristos" decât numai în Duhul Sfânt (vezi Epistola către Efeseni). Se dau în

continuare două liste de harisme (nevrând să le epuizeze pe toate). Se face distincţie între

"har" şi "dar" (vezi lucrarea Pr. Prof. Isidor Todoran intitulată "Har şi dar"). Harismele fac

parte din darurile speciale ale Sfântului Duh. Rolul harismelor în Biserică este complementar.

34

În versetul 27 apare imaginea Bisericii ca "trup al lui Hristos" (această imagine a

Bisericii apare de treisprezece ori în Noul Testament). În finalul capitolului 12 sunt pomeniţi:

apostolii, proorocii, învăţătorii, taumaturgii, cârmuirile, felurile limbilor.

Prin glossolalie nu zideşti Biserica ci o tulburi. Pentru corinteni glossolalia era de

mare importanţă. Sfântul Apostol Pavel va dezbate această problemă în capitolul 14.1 În

Biserica primară exista tendinţa de a subordona ierarhia sacramentală, ierarhiei harismatice.

De aceea în Didahie (Învăţătura celor doisprezece Apostoli) lucrurile sunt puse la punct.

Harismele toate au acelaşi izvor. Toate vin de la Acelaşi Duh Sfânt. Slujirile în

Biserică sunt complementare, aşa cum este rolul mădularelor într-un trup. În Epistola I-a

către Corinteni avem cea mai dezvoltată pericopă paulină privind imaginea Bisericii ca "Trup

al lui Hristos".

Răspunzând unei situaţii pe care nu o aprobă, Sfântul Apostol Pavel îşi permite să

facă o ierarhizare a harismelor (vers. 28-29). În finalul capitolului 12 Sfântul Pavel le face

corintenilor îndemnul de a "râvni la darurile cele mai bune", subliniind rolul lor la zidirea

Bisericii. În capitolul 14 Sfântul Pavel va zice: "Toate spre zidire să le faceţi" şi va sublinia

rolul ierarhiei sacramentale de a controla aceste manifestări.

Urmează o pericopă extraordinară, un pasaj unic în Noul Testament, intitulat:

"Calea cea mai presus de toate"; capitolul 13 "Imnul Iubirii", o neasemuită pericopă

biblică dedicată lui "γάπη" = iubirea creştină. Nu valorează nimic harismele fără iubire;

chiar şi o credinţă fără Iubire nu duce la nimic (aceea va fi o credinţă teoretică). Sfântul

Apostol Pavel înşiră rosturile benefice ale Iubirii (vers. 4-7), iar în final o rânduieşte în

fruntea celor trei virtuţi teologice (vers.13). Printre altele Sfântul Pavel spune aici că "limbile

vor înceta", proorocind sfârşitul harismelor care erau în aşa mare vogă la Corint.

În capitolul 14 Sfântul Apostol Pavel tratează problema glossolaliei, străduindu-se

să demonstreze inutilitatea ei. Uneori o face cu delicateţe, alteori o spune răspicat. Cel care

vorbeşte într-o limbă nu oamenilor le vorbeşte, ci lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel îşi dă

multă silinţă în a demonstra inutilitatea glossolaliei, dar mai ales nocivitatea ei, subliniind

rostul şi rolul ierarhiei sacramentale de a controla manifestările harismatice. În versetul 13

Sfântul Pavel spune că tălmăcirea vorbirii glossolale nu este traducerea mesajului, ci punerea

lui în cuvinte înţelese. Sfinţii Părinţi chiar şi Sfântul Pavel "silabisea" dar numai în intimitate

în chilia lor. Cuvintele în glossolalie nu au înţeles lingvistic, ci ele exprimă o stare lăuntrică.

În versetul 19 Sfântul Pavel este categoric: În Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu

mintea mea, ca să-i învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte într-o limbă oarecare". Aşadar,

poţi vorbi în limbi în intimitate, dar să n-o faci în Biserică. În Cartea proorocului Isaia

glossolalia este prezentată ca semn al pedepsei divine pentru necredinţă: "Grăi-voi acestui

popor în alte limbi şi prin buzele altora, şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul" (I Cor

14, 21).

Capitolul se încheie cu o pericopă despre atitudinea femeii în Biserică.

IV. Învierea lui Hristos şi învierea morţilor (cap. 15)

În capitolul 15 Sfântul Apostol Pavel răspunde unei alte situaţii apărute în Corint:

Unii influenţaţi de filosofia platonică, credeau în nemurirea sufletului dar nu credeau în

Înviere. Unii cercetători au spus că în Corint a existat o influenţă saducheică.

Versetele 1-20 dovedesc faptul real că Hristos a înviat. Sfântul Apostol Pavel

prezintă această afirmaţie ca pe o învăţătură tradiţională a Bisericii: "Că înainte de toate v-am

predat ceea ce şi eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre , potrivit

Scripturilor, că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi" (vers.3-4). Sfântul

1 Referitor la această problemă vezi: Pr. Prof. Vasile Mihoc, Lucrarea Duhului Sfânt în Biserică.

35

Pavel foloseşte o terminologie specifică; expresiile "v-am dat" şi "am primit" sunt folosite

pentru a desemna transmiterea Tradiţiei apostolice. Aşadar, versetele 3b până la 5, din punct

de vedere literar constituie o formulare tradiţională. Sfântul Apostol Pavel citează aici un

fragment de crez care a existat iniţial în limba aramaică, deoarece expresiile "pentru păcatele

noastre" sau "după Scripturi" sunt pre-pauline.

Concluzia este evidentă, că miezul predicii apostolice n-a fost formulat de Sfântul

Pavel pentru prima dată, ci de Biserică, înainte de convertirea sa. În Isaia 53 avem expresia:

"El a murit pentru păcatele noastre". Este singurul loc în Vechiul Testament unde întâlnim

această expresie.

În continuare Sfântul Apostol Pavel adaugă mărturia arătărilor după Înviere: către

Chefa, apoi celor Doisprezece (vers. 5), apoi "S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi -

dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi" (adică până la data scrierii Epistolei - anul 56

d.Hr.), apoi către Iacov, fratele Domnului (vers. 7 această arătare către Iacov e menţionată

numai aici), apoi "tuturor apostolilor". Ce înţelege Sfântul Apostol Pavel prin "toţi apostolii"

? (probabil e vorba de grupul de ataşaţi ai lui Iisus). Aceste arătări ale lui Iisus Cel Înviat

constituie argumentul principal al învierii morţilor: "Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a

înviat din morţi, atunci cum de zic unii dintre voi că nu există înviere a morţilor ? Dacă nu

există înviere a morţilor, atunci nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, atunci

zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră" (I Cor 15, 12-14).

Versetele 20-34 "Dacă Hristos a înviat şi noi vom învia !"

Este aşa de importantă Învierea lui Hristos. Acest adevăr constituie miezul credinţei

creştine. Acum Hristos a Înviat din morţi făcându-se începătură a învierii celor adormiţi

(vers.20). "Noul Adam" sau "Adam eshatologic" recapitulează pe oameni în umanitatea sa şi

în toate actele mântuitoare pe care le-a săvârşit: "Că de vreme ce printr-un om a venit

moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Că după cum toţi mor în Adam, tot aşa

toţi vor învia întru Hristos" (I Corinteni 15,21-22).

În următoarele versete Sfântul Apostol Pavel prezintă un tablou a ceea ce se va

întâmpla la sfârşit. Domnul Iisus v-a preda Împărăţia Sa lui Dumnezeu Tatăl. Vrăjmaşul cel

din urmă care va fi nimicit este moartea (vers.26). Avem deci, în aceste versete, o scurtă

privire asupra istoriei omenirii până la sfârşit. Prin Înviere a început Împărăţia lui Hristos.

Iisus S-a angajat pe drumul care L-a dus la moarte şi prin moarte la Slavă. În urma Învierii şi

a deplinei Sale ascultări faţă de Tatăl, Iisus - Dumnezeu şi Om a primit de la Dumnezeu Tatăl

titlul de "Domn". Toate trebuie supuse Fiului, iar în final toată creaţia se va unii cu

Dumnezeu. Atunci Dumnezeu va fi totul întru toate (vers.28).

În versetul 29 apare un argument ad-hominem (adică un argument pe care-l scoţi

dintr-o susţinere a oponentului tău şi o întorci împotriva lui. Exista în acea vreme practica de

a se boteza cineva pentru cei morţi. Sfântul Pavel nici nu aprobă nici nu dezaprobă această

practică, dar le spune celor care o făceau că se află în contradicţie cu ei înşişi. Sfântul Ioan

Gură de Aur spune că mai târziu practicau acest botez pentru morţi ereticii encratiţi. Despre

această practică, acelaşi sfânt spune că "este o comedie !".

Vorbind despre acelaşi lucru Sfântul Ioan Gură de Aur foloseşte un argument din

propria-i viaţă şi se întreabă: "Pentru ce se ostenşte el dacă nu este înviere a morţilor ?".

În partea a treia - versetele 35-58 - Sfântul Pavel spune cum vor învia morţii.

Mai întâi el dă exemplul seminţei care putrezeşte în pământ pentru ca apoi să iasă

din ea o nouă plantă, adică, în cazul oamenilor, un nou trup. Şi trupurile din carne sunt

diferite. Tot aşa este şi cu învierea morţilor (vers.22). Apar patru caracteristici:

a)- se seamănă (σπείρεται) trupul întru stricăciune (εγείρεται) întru nestricăciune;

b) - se seamănă trupul întru necinste înviază întru slavă;

c) -se seamnă trupul întru slăbiciune înviază întru putere (δυvάμει).

36

d) - se seamănă trup firesc (σμα ψυχικόv), înviază trup duhovnicesc (σμα

πvευματικόv).

Se seamănă un trup care a fost animat de o viaţă biologică şi înviază un trup plin de

puterea Duhului Sfânt: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; Adam cel de pe

urmă (Iisus Hristos), cu duh dătător de viaţă".

În continuare Sfântul Apostol Pavel revine la explicarea a ceea ce este trupul

duhovnicesc. Acest trup este asemenea trupului lui Hristos Cel Înviat, apoi pune faţă în faţă

pe „primul om Adam” cu „Adam cel din urmă”, adică Hristos Domnul. Hristos Domnul este

"izvor de viaţă vie" care curge spre viaţa veşnică. Această punere faţă în faţă se încheie.

Omul a ajuns la Dumnezeu în Iisus Hristos; Omul cel dintâi este din pământ; Omul

duhovnicesc este din cer.

Capitolul 16

În acest capitol avem informaţii cu caracter personal. Se vorbeşte despre strângerea

de ajutoare pentru creştinii din Ierusalim (Gal 2,10; II Cor cap.8-9; Rom 15,26; Fapte 24,17).

Această colectă s-a organizat în anul 58 d. Hr. În Epistola către Galateni nu avem detalii

strângerea colectei. de aici rezultă că în Galatia Sfântul Apostol Pavel a trimis un bilet în care

arăta cum să se facă această acţiune (vers.1).

Colecta trebuia să se facă în ziua întâia a săptămânii (duminica). În Epistola a doua

către Corinteni se dau amănunte despre această colectă. Din fiecare biserică va fi ales câte un

delegat care va duce colecta la Ierusalim.

În versetul 6 Sfântul Apostol Pavel scrie: "La voi mă voi opri câtăva vreme, dacă

Domnul va îngădui". Epistola o scrie în anul 56, iar în iarna 57/58 a stat la Corint (atunci

când a scris Epistola către Romani). Cincizecimea a petrecut-o la Efes (vers.8).

Unii dintre corinteni au jignit demnitatea Sfântului Apostol Pavel în persoana

trimisului său Timotei. Din acest motiv Sfântul Pavel a scris "Epistola cu multe lacrimi".

În finalul Epistolei avem un epilog autograf scris de mâna apostolului: "Salutarea, cu

mâna mea, a lui Pavel" (vers.21). În versetul 22b avem expresia "Maranatha!" care înseamnă:

"Vino Doamne Iisuse!", dacă o înțelegem ca „Marana tha!" , sau "Domnul a venit!", dacă o

înțelegem ca „Maran atha!”. În primul caz, "Marana tha!", verbul este la imperativ, iar în al

doilea, în forma „Maran atha!”, vercul este la indicativ. În cartea Apocalipsei apare, dea

această dată în limba greacă, expresia „Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc 22,20), care este,

desigur, redarea lui Maranatha, ceea ce ar indica faptul că, la origine, expresia aramaică avea

forma unei invocări, cu verbul la imperativ.

Primii creştini trăiau în aşteptarea venirii lui Iisus. Expresia amintită era o invocare,

cu care-și încheiau rugăciunea. Dar Domnul n-a venit atunci. Ei au înţeles atunci că Domnul

vine la fiecare Liturghie, cu fiecare invocare a Duhului Sfânt. În această înțelegere, în

expresia "Maranatha!" verbul este la indicativ prezent şi înseamnă "Domnul a venit!".

Această expresie apare în finalul primei formule euharistice pe care noi o avem în scris în

"Didahie", anume în finalul rugăciunii de mulţumire după împărtășirea euharistică: "Dacă

este cineva sfânt, să vină ! Dacă nu este, să se pocăiască ! Maranatha !" (Didahia10,5). Nu

putem spune că o formă exclude pe cealaltă. Suntem îndreptaţi spre eshaton odată cu venirea

lui Hristos.

Sfinţii Părinţi au preferat expresia "Domnul a venit !" (Sfântul Ioan Gură de Aur,

Sfântul Teodoret de Cyr, Teofilact). La fel traduc părinţii latini; Fericitul Ieronim traduce cu

"Dominus noster venit !". Mulţi teologi mai noi optează pentru expresia "Vino, Doamne

Iisuse !" deoarece, spun ei, în momentul în care Sfântul Apostol Pavel își scria epistola, a

avut în vedere această formă, aşa cum apare în Apoc 22,20.

37

Versetele 23-24 sunt un adaos. Epistolele erau destinate lecturilor publice.

Comunitatea răspundea cu "Amin". Acest "Amin" a fost reţinut în manuscrise până astăzi.

Notă: Prof. Nicolae I. Nicolaescu a publicat o lucrare intitulată: Actualitatea

Epistolei I către Corinteni, în „Studii Teologice”, nr. 1-2/1951, p. 61-99 şi „Studii

Teologice”, nr. 3-4/1951 p. 167-213.

Epistola a II-a către Corinteni (Epistolă apologetică scrisă din Macedonia în anul 57 d.Hr.

la puţin timp după prima)

Date introductive

1) Împrejurările şi data scrierii Epistolei

Întâia Epistolă către Corinteni a avut efectele scontate de Sfântul Pavel. Iudaizanţii

însă, care l-au urmărit pe apostol peste tot, încearcă din nou să-i mineze autoritatea în faţa

credincioşilor, reuşind să-i facă pe mulţi să se îndoiască de harul, autoritatea, statornicia şi

dezinteresul acestuia în predicarea Evangheliei lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel face corintenilor o vizită scurtă şi penibilă care i-a lăsat în

inimă un gust amar şi i-a produs multă suferinţă (cf. II Cor 1,23; II Cor 2,1; II Cor 12,14; II

Cor 13,1-2). S-a întors la Efes, promiţând că va reveni la ei cu răgaz (II Cor 1,15-16). Dar şi

de această dată, plecarea apostolului din comunitatea din Corint a fost exploatată de

adversarii săi. Are loc în Corint un incident în care autoritatea Sfântului Pavel a fost crunt

lovită în persoana trimisului său ("cel nedreptăţit" II Cor 2,5; II Cor 7,12). Acest lucru l-a

determinat pe Sfântul Apostol Pavel să scrie o epistolă aspră (cf. II Cor 2,3-4; II Cor 2,9) care

a avut un efect salutar după cum rezultă din II Cor 7,8-13. Aceasta este "Epistola scrisă cu

multe lacrimi". Epistola aceasta le-a produs corintenilor multă supărare (II Cor 7,8), dar

această întristare a avut un caracter benefic, fiind o întristare spre pocăinţă (o întristare spre

îndreptare; II Cor 7,9).

Sfântul Apostol Pavel a părăsit Efesul imediat după ce a încetat tulburarea produsă

de argintarul Dimitrie, mergând spre Macedonia (Fapte 20,1), deşi dorea să serbeze

Cincizecimea la Efes (I Cor 16,8). În Macedonia la întâlnit pe Tit care i-a adus veşti din

Corint despre rezultatele pe care le-a avut Epistola intermediară sau "Epistola scrisă cu multe

lacrimi" (II Cor 7,5-16; II Cor 2,12-13).

Tit este trimis din nou de Sfântul Pavel la Corint pentru a organiza colecta pentru

sfinţii din Ierusalim (II Cor 8,16-18), operaţie pe care o va face împreună cu un alt "frate al

nostru" (cel mai probabil Luca sau Aristarh; "frate a cărui laudă întru Evanghelie este în toate

Bisericile").

De acolo, din Macedonia, spre sfârşitul verii anului 57 d.Hr. a scris Epistola a doua

către Corinteni (care era de fapt a patra epistolă adresată corintenilor):

a) Epistola precanonică (cf. I Cor 5,9);

b) Epistola a-I-a către Corinteni;

c) Epistola scrisă cu multe lacrimi;

d) Epistola a II-a către Corinteni.

Epistola a doua către Corinteni nu face aluzie la problemele dezbătute în prima

Epistolă (se pare că aceasta din urmă şi-a atins scopul). În momentul când scrie Epistola a

doua către Corinteni, Sfântul Pavel se pregătea să meargă la Corint (II Cor 12,14; II Cor

13,1). Iarna anului 57/58 stat la Corint (cf. Fapte 20,3). Vizita de care pomeneşte în II Cor

38

13,2 fusese scurtă şi penibilă atât pentru corinteni cât şi pentru Sfântul Pavel. În Epistola

scrisă cu multe lacrimi (II Cor 2,4) fusese vorba despre un ofensator şi un ofensat (II Cor

7,12). Ofensatul este Sfântul Apostol Pavel; dar cine este ofensatorul ?

Unii spun că în II Corinteni 2 şi 7 este vorba despre acelaşi incestuos pe care acum

Sfântul Pavel îl iartă (însă ipoteza aceasta nu este adevărată). Circumstanţele sunt altele. E

vorba de un creştin din Corint care refuzase să recunoască autoritatea unui trimis al Sfântului

Pavel. Iudaizanţii (II Cor 11,22), cei pe care epistola îi va numi ironic "super-apostoli" în II

Cor 11,5 sau "pseudo-apostoli" în II Cor 11,13; căutau să mineze personalitatea Sfântului

Apostol Pavel. Vinovatul trebuie să fie unul dintre aceşti iudaizanţi dar nu incestuosul.

Acestea sunt împrejurările în care Sfântul Apostol Pavel, înainte de a pleca el însuşi

la Corint într-o vizită mai demult anunţată şi apoi amânată (II Cor 12,14 şi II Cor 13,1), le

scrie corintenilor această a doua Epistolă, în timp ce se afla în Macedonia (cel mai probabil la

Filipi) în anul 57 la puţină vreme după ce scris prima Epistolă.

2) Planul Epistolei

Adresă şi salutare 1,1-2

Rugăciune de mulţumire 1,3-11

I Apologie personală a Sfântului Pavel 1,12-7,16 1) Amânarea călătoriei la Corint 1,12-2,17

2) Slujirea Apostolului 3,1-6,10

3) Apel la afecţiunea corintenilor;

Mângâierea apostolului prin veştile aduse de Tit 6,11-7,16

II Colecta pentru Biserica din Ierusalim 8-9

III Apologie polemică 10,1-13,10 1) Răspunsul la unele acuzaţii cap.10

2) Sfântul Pavel şi apostolii mincinoşi;

Apostolatul paulin 11,1-12-18

3) A treia vizită la Corint 12,19-13,10

Încheierea 13,11-13

3) Cuprinsul Epistolei

După adresă, Sfântul Apostol Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a ajutat în

încercările slujirilor sale şi că l-a scos dintr-un mare pericol (necazul din Asia; vers.8). E

vorba de pericolul prin care a trecut la Efes în timpul răscoalei argintarului Dimitrie. Sfântul

Pavel spune că "nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă" (vers.8). Unii teologi vorbesc

despre o captivitate a Sfântului Pavel la Efes (Nicolae I. Nicolaescu).

I Apologie personală a Sfântului Pavel - II Cor 1,12-7,16

Această pericopă începe astfel: "Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei

noastre că ne-am purtat în lume şi mai ales între voi, întru sfinţenia şi curăţia care vin de la

Dumnezeu, nu întru înţelepciune pământească, ci întru harul lui Dumnezeu" (vers.12).

Sfântul Apostol Pavel vrea să explice conduita sa anterioară faţă de corinteni şi să le răspundă

la întrebarea "de ce şi-a schimbat planul de călătorie ?". A fost acuzat de duplicitate, că este

unul care spune "da" şi "nu" în acelaşi timp. Sfântul Pavel n-a venit la Corint tocmai pentru a-

i menaja pe corinteni, ca să nu fie nevoit să vină la ei din nou cu întristare (cap. 2 vers.1). A

39

fost destul o vizită penibilă şi de aceea a preferat să le adreseze o epistolă severă (cap.2

vers.3-4). Această epistolă e numită "Epistola scrisă cu multe lacrimi". Iar acum, fiindcă cel

vinovat şi-a luat pedeapsa e timpul să fie iertat.

Totuşi îngrijorarea Sfântului Pavel continuă. El a venit la Troa unde nădăjduia să-l

întâlnească pe Tit, dar nu l-a întâlnit (cap.2 vers.12). De la Troa merge în Macedonia pentru

a-l întâlni pe Tit (care venea cu veşti de la Corint). Sfântul Apostol Pavel s-a mângâiat atunci

când a auzit veştile aduse de Tit şi de aceea îi aduce mulţumire lui Dumnezeu (cap.2 vers.13-

14).

Pericopa 3,1-6,10 vorbeşte despre măreţia şi exigenţele misiunii apostolice; Sfântul

Apostol Pavel se delimitează de cei care fac pe învăţătorii contra plată, de cei care

"negustoresc cuvântul lui Dumnezeu" (cap.2 vers.17). Sfântul Apostol Pavel nu avea nevoie

de recomandare, de o carte de vizită aşa cum aveau nevoie adversarii săi. El scrie corintenilor

o scrisoare deschisă pe care o poate citi oricine voieşte. El este "ministru" al Noului

Legământ: "Cel Ce ne-a şi învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci

ai duhului; pentru că litera ucide, dar duhul face viu" (cap.3 vers.6). În versetul 14 avem

singurul loc în Noul Testament în care apare expresia "Vechiul Testament" cu referire la

colecţia cărţilor vechi-testamentare. Slujirea apostolului este mult mai mărită decât cea dată

lui Moise (cap.3 vers.7).

Apostolii nu au nimic de la ei, totul au primit în dar, iar destoinicia lor este de la

Dumnezeu (cap.3 vers.5). La data când Sfântul Pavel scria epistola era în alcătuire Noul

Testament. Apostolul arată cum iudeii n-au înţeles că Vechiul Testament a ajuns la plinirea

lui în Iisus Hristos. Până astăzi iudeii au vălul pe faţa şi pe inima lor. Acest văl se va ridica

dacă se vor întoarce la Domnul (cap.3 vers.14-15). Chiar şi noi creştinii care nu mai avem

vălul pe faţă îl vedem pe Domnul ca în oglindă, în ghicitură (vers.18).

În capitolul patru este prezentat rolul apostolului de a predica adevărul că Domn este

Iisus Hristos, de a aduce pe oameni la cunoaşterea lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Apostolii

adevăraţi sunt "vase de lut" (vers.7). Ei n-au valoare prin ei înşişi, dar tocmai acest lucru

dovedeşte că prin ei lucrează Dumnezeu. Apostolul este epuizat de multele încercări, dar

totuşi prin el viaţa lui Iisus se împărtăşeşte tuturor celor care ascultă cuvântul său. Apostolul

are certitudinea învierii sale şi a credincioşilor săi: "ştiind că Cel Ce L-a Înviat pe Domnul

Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus, şi împreună cu voi ne va aşeza alături de El" (vers.14).

Toate darurile aduse de Iisus sunt pentru credincioşi (vers.15). Chiar dacă viaţa din afară (cea

din trup) trece, viaţa duhovnicească se înnoieşte din zi în zi (vers.16).

Această pericopă atinge punctul culminant în pericopa de la II Cor 5,11-6,10.

În prima parte a capitolului 5 Sfântul Pavel se referă la eshatologia individuală. Noi

creştinii ştim că locuinţa noastră pământească (trupul fizic, biologic) trece, se va desface; dar

mai ştim că avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri (vers.1). E

vorba în acest text despre trupul ecclesial eshatologic în care credinciosul intră prin moarte,

iar locuinţa noastră cea din cer (vers.2b) este trupul pnevmatizat al lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte cu dor despre viaţa de dincolo. Suspinăm de dorul de

a ne îmbrăca cu veşmântul cel nou (cu locuinţa cea din ceruri) pentru ca ceea ce este muritor

să fie înghiţit de viaţă (vers.4).

În versetul 5 avem un text care vorbeşte clar despre eshatologia realizată: "Iar Cel Ce

ne-a făcut spre aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă arvuna Duhului". Atâta vreme

cât petrecem în trup suntem încă departe de Domnul (vers. 6).

40

Apostolul vrea ca toţi corintenii să aibă încredere deplină în el, dragostea lui Hristos

care-l stăpâneşte îl obligă să vestească mântuirea în Hristos, Cel mort şi înviat.

În versetele 18-20 avem un important pasaj despre împăcarea în Hristos. Demersul

este duhovnicesc. Hristos ne-a răscumpărat, murind pentru toţi pentru ca cei ce viază să nu

mai vieze loruşi, ci Aceluia Care pentru ei a murit şi a înviat (vers.15). Chiar dacă l-am

cunoscut pe Hristos după trup, de acum încolo nu-L mai cunoaştem astfel (vers.16). "Prin

urmare, dacă este cineva întru Hristos, el e făptură nouă: cele vechi au trecut, iată că toate au

devenit noi" (II Cor 5,17).

Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi ne-a dat nouă slujirea împăcării.

Împăcarea s-a realizat deci în Iisus Hristos şi totuşi e nevoie de ea în continuare (avem aici

ideea de "deja" şi "nu încă" a lui Oscar Cullmann). Împăcarea este un alt nume dat

mântuirii aduse de Hristos.

Noi apostolii şi în general slujitorii lui Hristos suntem purtători de cuvânt ai

Acestuia, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi (vers.20). "De dragul nostru L-a făcut El

păcat pe Cel Ce n-a cunoscut păcatul, pentru ca întru El să devenim noi dreptate a lui

Dumnezeu". Acest text are paralelă în Epistola către Romani cap.8 vers.3: "...trimiţându-L pe

Fiul Său într-un trup asemănător cu acela al păcatului şi pentru păcat, El a osândit păcatul în

trup...". Hristos a luat un trup asemănător păcatului. Dar Dumnezeu nu L-a făcut pe Iisus

păcătos, ci L-a făcut să fie tratat ca păcătos, devenind victima unei jertfe prin excelenţă

adevărată pentru păcat. Trupul este semnul concret al unei lumi păcătoase. Iisus a suferit în

trup şi a murit, dar a înviat cu un trup duhovnicesc. Prin acest act, toată omenirea a trecut

virtual de la viaţa carnală (trupească) la viaţa duhului.

În capitolul şase pericopa despre Împăcarea în Hristos şi slujirea împăcării continuă.

În primele zece versete apostolul face referiri la slujirea sa. Paradoxul slujirii apostolice

(amestec în aparenţă contradictoriu de slăbiciune şi putere). Apostolul este vasul slab de lut în

care lucrează puterea lui Dumnezeu.

În pericopele 6,11-13 şi 7,2-4 avem un tandru apel la afecţiunea corintenilor:

"lărgiţi-vă inimile"; "faceţi-ne loc în inimile voastre !". Acest apel este întrerupt subit de o

recomandare de a nu se unii cu necredincioşii şi de a nu avea nici o împărtăşire cu Veliar.

Această pericopă se pare că este o interpolare luată (după unii) dintr-o altă epistolă. Apar aici

influenţe qumranite (eseniene): opoziţia lumină-întuneric; dreptate-fărădelege; Hristos-

Veliar. În ebraică "veliar" înseamnă "fără folos", "nevrednic". În acest text "veliar" este

sinonim al lui "satan".

Această interpolare merge până în capitolul 7 versetul 1. Versetul 2 al capitolului 7

merge perfect în continuarea lui 6,13. "Este pericopa 6,14-7,1 o paranteză a Sfântului Apostol

Pavel ?" poate !;"Este un widerauf name ?, o reluare ?, o interpolare ?" poate !; "Este un text

dintr-o altă Epistolă a Sfântului Pavel ?" poate !, dar nu putem afirma nimic cu siguranţă.

În versetul 6 Apostolul vorbeşte despre venirea lui Tit. Acesta aduce veşti bune de la

Corint. Apostolul ştie că acum poate avea încredere în ei. Tit este ucenicul de forţă a

Sfântului Pavel, el este trimis întotdeauna acolo unde sunt probleme dificile.

II Colecta pentru Biserica din Ierusalim - capitolele 8 şi 9

Cele două capitole sunt foarte asemănătoare. În capitolul 8 Sfântul Apostol Pavel dă

ca exemplu pentru corinteni Biserica din Macedonia, iar în capitolul 9 se laudă cu corintenii

către macedoneni. Capitolul 8 începe cu menţionarea Bisericilor din Ahaia (Macedonia),

care, măcar că sunt foarte sărace (vers.2), au contribuit cu generozitate şi în mod spontan la

strângerea colectei (vers.3-4). Acestea au dat - spune apostolul - "După putere şi peste

putere". Biserica din Corint trebuie să exceleze şi în ceea ce priveşte generozitatea faţă de

strângerea colectei. În versetele 6 şi 7 se vorbeşte despre trimiterea lui Tit în Corint pentru

41

colectă, iar în versetul 9 apostolul Îl dă exemplu pe Hristos care, "bogat fiind, a sărăcit de

dragul vostru pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi". E vorba aici despre sărăcirea de

bună voie a lui Iisus prin Întrupare şi nu numai. Nu le cere Sfântul Pavel să sărăcească ci să

dea din prisosul lor: "...prisosul vostru în ceasul de acum să împlinească lipsa acelora, pentru

ca şi prisosul lor să împlinească lipsa voastră..." (vers.14).

Împreună cu Tit a fost trimis un alt frate a cărui laudă întru Evanghelie este în toate

Bisericile (vers.18). E vorba, probabil, fie de Luca fie de Aristarh. El este ales de Biserici,

deci este delegat al Bisericii pentru colectă. Aceasta s-a făcut şi pentru a nu cădea cineva în

bănuială în această strângere de ajutoare.

După ce un capitol întreg a vorbit despre colectă (capitolul 8), în capitolul 9

apostolul începe ca şi cum nu ar fi scris nimic despre aşa ceva. Acest capitol tratează acelaşi

subiect. Ar putea fi un bilet separat adresat Bisericii din Ahaia, altora decât celor din Corint

(în versetul 2 e vorba de Ahaia). Ar putea fi vorba despre o secţiune dintr-o altă epistolă pusă

aici de cei ce au alcătuit "corpus-paulinum".

Important este felul în care dai. Darul trebuie făcut cu voie bună, nu cu părere de rău

sau din silă. Mic sau mare darul trebuie făcut cu bunăvoinţă, iar Dumnezeu va avea grijă ca

cel ce a dăruit să nu aibă de suferit în urma dărniciei sale. Cel care dă se bucură de

rugăciunile celui care primeşte.

III Apologie polemică 10,1-13,10

Această pericopă e o apologie personală îmbrăcată într-un ton polemic. Se pare că

Tit trimis de apostolul Pavel pentru a organiza colecta, a aflat că adversarii apostolului l-au

atacat din nou. Sfântul Pavel a dictat în grabă aceste capitole. Opozanţii săi îl acuzau de

slăbiciune, că e tare şi cu greutate doar în scrisori dar când e de faţă e slab (vers.9-10).

Apostolul Pavel îi asigură pe corinteni că e gata să acţioneze cu fermitate în toate

împrejurările, că nu este ca cei ce fac caz de titluri şi recomandări. Nimeni nu-i poate contesta

autoritatea şi chemarea sa de apostol, deoarece Domnul însuşi l-a chemat la această slujire şi

dacă e aşa, ar fi o nebunie să începaă el să-şi facă elogiul: "O spun din nou: Să nu mă creadă

cineva că sunt nebun, - iar de nu, luaţi-mă aşa, ca pe un nebun, ca să mă laud şi eu puţin"

(vers.16). Aşadar, apostolul îi roagă să-i accepte puţină nebunie, dacă l-au tratat ca pe un

nebun.

Sfântul Apostol Pavel simte nevoia să se scuze pentru faptul că va trebui să se apere

dovedind astfel puţină nebunie. Dar dacă ei înşişi l-au tratat ca pe un nebun trebuie acceptat

ca atare. În versetele 5 şi 16 îi numeşte pe adversarii săi "super-apostoli" (hyperlian

apostoloi) cea mai literală după original. E folosită aici expresia "super-apostoli" în sens

ironic către cei ce se socoteau mai grozavi decât Sfântul Pavel. Aceştia se prezentau în Corint

ca reprezentanţi ai Bisericii mame din Ierusalim. Pentru a arăta ceea ce-l deosebeşte de unii

ca aceştia Sfântul Pavel arată dezinteresarea sa în predicarea Evangheliei. El nu este un om

fals, nu urmăreşte avantaje sau inrterese proprii. În versetele 13 şi 15 adversarii sunt numiţi

"apostoli mincinoşi" sau "lucrători vicleni" sau "slujitorii lui satan".

Versetele 23-30 constituie un pomelnic de suferinţe şi prigoane îndurate de el pentru

Hristos "Palmaresul Sfântului Apostol Pavel". "Dacă mă voi lăuda, mă voi lăuda cu

slăbiciunile mele" (vers.30). În finalul capitolului 11 (vers.32-33) Sfântul Pavel adaugă

urmărirea sa în Damasc de către dregătorul regelui Areta al Nabateenilor (aici Sfântul Pavel a

desfăşurat vreme de trei ani o intensă activitate misionară).

Capitolul 12 cuprinde alte probe ale autenticităţii apostolatului său. Apostolul

pomeneşte experienţa pe care a avut-o în urmă cu paisprezece ani (adică pe la anul 43/44). El

a fost ridicat până la al treilea cer, dar nu poate să dea detalii despre această experienţă pentru

42

că nu ar avea cuvinte să o explice. Acolo a auzit cuvinte de nespus, pe care nu-i este îngăduit

omului să le rostească (vers.4).

În versetul 7 apostolul vorbeşte despre "ghimpele în trup" pe care Dumnezeu i l-a

dat ca să nu se trufească "Un înger al satanei pus să mă bată peste obraz ca să nu mă trufesc"

(Albert Schwaizer "Mistica lui Pavel",spune că "viaţa în Hristos nu poate fi lipsită de

încercare, de ispită, de suferinţă").

Sfântul Isaac Sirul zice: "Cel ce are daruri de la Dumnezeu să se roage ca Dumnezeu

să-i dea încercări, iar dacă n-are încercări să se roage lui Dumnezeu să-i ia darul". Darul

autentic este însoţit de încercare. E vorba aici de boala lui cronică, boală care-l ruşina în faţa

celor din jur (probabil malarie/febră malarică), această boală făcea din îndrăzneţul Pavel un

om redus cu totul la neputinţă şi la ajutorul celor din jur. Foarte mulţi oameni cer daruri de la

Dumnezeu dar nu se gândesc la suferinţă. Dumnezeu anticipează şi e precaut, tocmai pentru

ca alesul Său să nu cadă în trufie. În versetul 8 apostolul spune că L-a rugat pe Domnul de

trei ori ca să-l îndepărteze de la el (vezi Rugăciunea lui Iisus din Grădina Ghetsimani). El ştia

că Domnul îl poate ajuta. Domnul i-a auzit rugăciunea şi i-a răspuns: "Îţi este de-ajuns harul

Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (vers.10). Apostolul se bucură în

slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci, când e slab,

atunci e tare (vers.10). Observăm din nou aici paradoxul slujirii apostolice. Când sunt redus

la neputinţă, atunci se manifestă în mine puterea lui Dumnezeu. De multe ori noi opunem

rezistenţă Duhului trufia noastră (ştiinţa noastră), toate ale mele pot fi piedici ale Duhului.

Începând cu versetul 11 Sfântul Apostol Pavel reia apologia polemică, continuând-o până la

versetul 18. Se teme că va avea de luat măsuri severe împotriva celor ce se manifestau cum

nu trebuie.

În capitolul 13 apostolul dă corintenilor îndemnurile finale. În versetul 1 spune că e

pregătit să meargă a treia oară la ei. E îngrijorat de felul cum îi va găsi pe cei de la Corint. Îi

avertizează încă o dată pe cei ce au greşit, că dacă va veni va fi necruţător cu ei. Îi îndeamnă

să se cerceteze pe ei înşişi dacă sunt în credinţă, iar dacă au credinţă să şi-o pună la încercare.

"Pricina pentru care vă scriu acestea nefiind de faţă este ca atunci când voi fi de faţă

să nu lucrez cu asprime după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire şi nu spre

dărâmare" (II Corinteni 13,10).

Încheierea 13,11-13

Salutări finale, apel la bucurie şi la pace.

În finalul epistolei avem "binecuvântarea apostolică" (o formulă trinitară de foarte

mare valoare doctrinară, formulă care a fost preluată în cultul Bisericii:

"Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi

împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi ! Amin."

Epistola către Romani (Epistolă soteriologică scrisă la Corint spre sfârşitul călătoriei a III-a misionare;

iarna 57/58)

Este cea mai mare din corpus paulinum având o mare valoare doctrinară. Este o

epistolă prin excelenţă doctrinară (soteriologică). Epistola către Romani nu este un tratat, ea

trebuie să rămână ceea ce este: o epistolă, o epistolă între celelalte. Protestantismul a făcut

din ea un tratat şi a pus-o deasupra celorlalte epistole. Lucrurile însă nu stau aşa.

43

1) Ce ştim despre Biserica din Roma ?

Nu ştim în ce împrejurări şi când anume a luat fiinţă. Există o lucrare despre această

problemă a părintelui Grigorie Marcu intitulată "Originea ierusalimiteană a Bisericii creştine

din Roma". În prefaţa şi în cursul acestui studiu autorul susţine că Biserica din Roma îşi are

originea în prezenţa la Ierusalim la Cincizecime a unor iudei care locuiau la Roma: "...şi

romani aflaţi în trecere..." (cf. Fapte 2,10). Aceşti convertiţi şi botezaţi au constituit un mic

nucleu din care s-a dezvoltat ulterior Biserica din Roma. Biserica Romano-Catolică a susţinut

multă vreme, începând din Evul Mediu, că Sfântul Apostol Petru a întemeiat această Biserică

şi că a fost timp de 25 de ani episcop la Roma. Numai că Sfântul Petru n-a fost episcop ci

apostol. Această poziţie se întemeiază pe o informaţie vagă a Sfântului Irineu.

Teologii romano-catolici pretind că Sfântul Apostol Petru ar fi venit la Roma cu

mult înaintea Sfântului Pavel şi că ar fi organizat şi condus personal Biserica creştină de

acolo. Iată ce spune unul dintre ei: "În sfârşit, noi ştim că Sfântul Petru, obligat de sarcina de

a se deplasa în locul care trebuia să fie centrul Bisericii, a venit el însuşi la Roma ca să

organizeze această creştinătate născândă, cum a organizat-o pe cea din Antiohia, şi cu multă

vreme înainte de distrugerea Ierusalimului şi-a stabilit sediul în capitala lumii. Dacă data nu

este absolut sigură, faptul însuşi al stabilirii sale (în Roma) este incontestabil: dovezile urcă

până la Apostoli" (Brassac, Manuel Biblique, IV, p.327).

Ceva analog, străin de context, a scris iezuitul F. Prat în lucrarea "Saint Paul", Paris

1932, p.200: "...aureola Sfântului Pavel trebuia umbrită (eclipsată) mai devreme sau mai

târziu de strălucirea Sfântului Petru. Şi aceasta pe bună dreptate (pe drept cuvânt), căci Pavel,

mare cum e, nu a fost indispensabil Bisericii lui Dumnezeu; Biserica nu era Biserică fără

Petru, piatra cea din capul unghiului pe care Hristos a construit-o".

Astăzi e clar şi pentru majoritatea cercetătorilor catolici că Sfântul Apostol Petru a

venit târziu la Roma. La anul 61 Sfântul Apostol Petru nu era acolo. În acest an Sfântul Pavel

a ajuns în lanţuri la Roma şi a stat aici în prima captivitate romană, între anii 61-63. Când

Sfântul Pavel a scris Epistola către Romani, Sfântul Petru nu era la Roma.

Oscar Cullmann în lucrarea "Sfântul Petru, ucenic, apostol, martir" afirmă că Sfântul

Apostol Petru a venit la Roma chemat de Sfântul Pavel pentru a pune capăt disensiunilor care

tulburau Biserica din cetatea eternă. Istoricul Eusebiu de Cezareea spune că cei doi au murit

martiri în anul 67 d.Hr. Teologii mai noi susţin ca dată a martiriului celor doi apostoli anul

64, după începutul persecuţiei lui Nero.

Biserica din Roma era compusă din iudei convertiţi (Romani 2,1; Romani 3,21-31;

Romani 4,1; Romani 6,1-7,6 şi 9-11). În aceste texte e vorba despre opoziţia credinţă-Lege,

despre Avraam strămoşul nostru după trup sau despre situaţia lui Israel.

Tema principală a Epistolei către Romani este aceea a mântuirii prin credinţă fără

faptele Legii. Mântuirea se dobândeşte nu prin tăierea împrejur sau prin Lege ci prin credinţa

în Iisus Hristos.

Avem însă dovezi evidente că printre destinatarii epistolei se numărau şi păgâno-

creştini. Sfântul Pavel îşi exprimă dorinţa de a vizita Biserica din Roma: "Fraţilor, nu vreau

să nu ştiţi că de multe ori mi-am pus în gând să vin la voi..." (Romani 1,13). Sfântul Apostol

Pavel subliniază calitatea sa de apostol al neamurilor prin expresia: "Pentru ca întru numele

Său să fie credinţa adusă spre ascultare la toate neamurile" (Romani 1,5) sau "...toate

neamurile între care sunteţi şi voi chemaţi" sau "Căci v-o spun vouă, neamurilor: În măsura în

care eu sunt într-adevăr apostol al neamurilor" (Romani 11,13).

E vorba deci despre creştini veniţi din păgânism, dar Biserica din Roma cuprindea şi

o mică comunitate iudaică.

2) Împrejurările şi data scrierii Epistolei

44

De multă vreme Sfântul Apostol Pavel dorea să viziteze Roma: "După ce voi fi

acolo, trebuie să văd şi Roma" (cf. Fapte 19,21), vrând să se îndrepte spre Apus şi să ajungă

în Spania. În drum spre Spania dorea să treacă prin capitala imperiului: "...când va fi să mă

duc în Spania...Căci nădăjduiesc să vă văd în trecere şi să fiu însoţit de voi acolo, de va fi ca

mai întâi să mă bucur de voi pentru o vreme" (cf. Romani 15,24). Ca apostol al neamurilor

Sfântul Pavel dorea să ia contact cu Biserica din Roma (capitala imperiului). Aceasta era de

fapt şi dorinţa Domnului: După ce a fost prins la Ierusalim, Domnul i s-a arătat în timpul

nopţii zicându-i: "Îndrăzneşte, Pavele !, că precum ai mărturisit despre Mine la Ierusalim, aşa

trebuie să mărturiseşti şi la Roma" (cf. Fapte 23,11). Numărul persoanelor care se îndreptau

spre Roma era mare.

Epistola a fost scrisă tocmai cu scopul de a pregăti vizita apostolului în capitala

imperiului (Romani 1,15), şi face acest lucru prezentându-şi Evanghelia (îndreptarea prin

credinţă fără faptele Legii).

Sfântul Apostol Pavel a înţeles că mântuirea este un dar al lui Hristos, a înţeles rolul

lui Hristos în obţinerea mâtuirii şi pericolul oricărui adaos în această problemă. Acest lucru a

fost simţit de apostol încă din momentul convertirii sale. Cartea Faptele Apostolilor şi

Epistolele pauline vorbesc despre Evanghelia Sfântului Pavel. Sfântul Apostol Petru şi ceilalţi

apostoli au acceptat această Evanghelie (cf. Galateni 2,7; Galateni 2,9). În acelaşi capitol din

Galateni (cap.2) în versetele 15-21 avem un rezumat al acestei Evanghelii (cel mai scurt şi

mai frumos din corpus paulinum). În Epistola către Romani Sfântul Pavel reia argumentarea

din Galateni, dar de această dată o face pe un ton calm, lipsit de polemică, mai pe larg, mai cu

răgaz.

Epistola tratează o temă îndelung meditată şi aprofundată de Sfântul Pavel.

"Îndreptarea" este un termen folosit de Pavel pentru a desemna mântuirea subiectivă, iar

"Răscumpărarea" este termenul folosit de apostol pentru a desemna mântuirea obiectivă.

Mântuirea este o putere dumnezeiască oferită de Dumnezeu omului prin harul Său

tuturor celor ce cred (Romani 1,16). Acest har e necesar iudeilor şi păgânilor deopotrivă.

Nimeni nu se poate mântui fără har.

Nici din Epistola către Romani nu lipsesc unele accente polemice dar ele nu sunt la

fel de pronunţate ca în Epistola către Galateni.

Epistola a fost scrisă la Corint spre sfârşitul călătoriei a III-a misionare (iarna 57/58).

În Romani 16,1 este menţionată diaconiţa Febe a Bisericii din Chenhrea (port la Corint),

probabil ea a dus Epistola la Roma. În Romani 16,23 e menţionat Gaius (gazda apostolului),

acelaşi Gaius menţionat în I Corinteni 1,14. În Romani 15,25 Sfântul Apostol Pavel declară

că este pe punctul de a pleca spre Ierusalim (Fapte 20,2-3). În preajma sa erau Timotei şi

Sosipatru (Romani 16,21) despre care ştim din Fapte 20,4 că l-au însoţit pe Sfântul Pavel în

cursul călătoriei a III-a misionare în Grecia.

3) Planul Epistolei Adresă şi salutare 1,1-7

Rugăciunea de mulţumire 1,8-15

Partea I-a doctrinar-teologică 1,16-11,36

A. Îndreptarea prin credinţă şi roadele ei 1,16-8,39

* Îndreptarea (enunţarea temei) 1,16-17 1) Universalitatea păcatului 1,18-3,20

2) Îndreptarea prin credinţă 3,21-4,25

* Roadele îndreptării (enunţarea temei) 5,1-11 1) Eliberarea de păcat, de moarte, de Lege 5,12-7,25

2) Viaţa în Duhul - cap.8

45

Situaţia poporului ales cap. 9-11

Partea a II-a parenetică 12,1-15,13 1) Viaţa creştină-jertfă lui Dumnezeu 12,1-2

2) Buna folosire a harismelor 12,3-8

3) Dragostea 12,9-21

4) Creştinii şi autoritatea de stat 13,1-7

5) Dragostea este plinirea Legii 13,8-10

6) Credinciosul creştin fiu al luminii 13,11-14

7) "Cei tari" şi "Cei slabi" 14,1-15,13

Epilog 15,14-16,23 1) Explicaţii personale 15,14-33

2) Apostolul o recomandă pe diaconiţa Febe 16,1-2

3) Salutări nominale 16,3-16

4) Un ultim avertisment 16,17-20

5) Salutări ale însoţitorilor Sfântului Pavel 16,21-23

Doxologie finală 16,24-27

4) Cuprinsul Epistolei

Adresa Epistolei (1,1-7) este de o solemnitate deosebită (am putea spune

neobişnuită). Sfântul Pavel îşi prezintă "scrisorile de acreditare" în faţa unei Biserici pe care

nu el a întemeiat-o. Salutarea către toţi "sfinţii" (creştinii sunt numiţi sfinţi - vers.7). Originea

apostolatului său este în Dumnezeu prin Iisus Hristos. Urmează rugăciunea de mulţumire

(vers.8-15) întâi pentru credinţa romanilor apoi pentru ca să ajungă la ei (vers.10-11).

Partea I-a doctrinar-teologică 1,16-11,36

Partea doctrinară a Epistolei începe în versetul 16 prin expunerea temei. Evanghelia

revelează dreptatea lui Dumnezeu care este putere de mântuire pentru cei ce o primesc în

credinţă, din credinţă spre credinţă, aşa cum este scris: dreptul prin credinţă va fi viu (vers.17;

vezi Avacum 2,4 şi Psalmul 83,8).

În Iisus Hristos nu mai există diferenţă rasială sau religioasă, nu mai există distincţia

între iudei şi păgâni. Mânia lui Dumnezeu se descoperă atât iudeilor cât şi păgânilor. Toţi

sunt păcătoşi (vezi Înţelepciunea lui Solomon 13,1-9).

Sfântul Pavel afirmă în continuare că, chiar şi numai contemplarea creaţiei ar fi

trebuit să-i ducă la cunoaşterea lui Dumnezeu. Avem aici un important text care vorbeşte

despre şi cunoaşterea naturală: "Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, adică veşnica Sa putere şi

dumnezeire se văd lămurit în făpturi..." (cf. Romani 1,20). Charles Baudelaire în sonetul

"Florile răului" descoperă legături tainice între natură şi sufletul uman: "Natura este un

templu...omul trece prin el prin păduri de simboluri care-l privesc cu priviri familiare".

Păgânii în loc să-L cunoască pe Dumnezeu s-au închinat făpturii în locul

Făcătorului, au adorat în mod nebunesc creatura în locul Creatorului: "Au preschimbat slava

lui Dumnezeu Cel nestricăcios în asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi

al patrupedelor şi al târâtoarelor" (cf. Romani 1,23). Ca rezultat al acestei nebunii, al acestei

abateri de la credinţă s-a deteriorat şi morala. De aceea "Dumnezeu i-a dat necurăţiei"

(vers.24) şi au căzut în păcate împotriva firii. Oamenii au decăzut de la dreapta credinţă.

Imoralitatea este strâns legată de necredinţă. E permis astăzi omului tot ceea ce-i convine, dar

fără Dumnezeu. În versetele 26-27 este pomenit păcatul sodomiei. Dumnezeu i-a lăsat în voia

minţii lor şi ei singuri şi-au făcut ce şi-au făcut (vers.28: "Şi aşa cum ei n-au încercat să-L

46

păstreze pe Dumnezeu în cugetele lor, tot aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor cea fără

judecată, să facă ceea ce nu se cade"). Dumnezeu nu te bate, El îţi ia mintea. Înţelepciunea

lumii acesteia este nebunie fără Dumnezeu, iar trufia ei este fără de ruşine.

Urmează un pomelnic întunecat de patimi în versetele 29-31, iar în versetul 32 e

vorba de cei ce acceptă pe alţii pentru că ei înşişi sunt păcătoşi. Acceptă această "morală

imorală" pentru că ei înşişi o preferă.

Dacă în capitolul 1 Sfântul Apostol Pavel a vorbit despre păcatele abominabile ale

păgânilor, el continuă argumentarea în capitolul 2 şi spune că de fapt şi iudeii sunt păcătoşi.

Aşadar, în capitolul 2 Sfântul Apostol Pavel se referă la situaţia religios-morală a iudeilor

care nici ea nu poate asigura mântuirea. Iudeul nu se poate erija în postura de judecător al

păgânilor de vreme ce nici faptele sale nu sunt conforme cu Legea lui Dumnezeu. Nici Legea,

nici faptul de a poseda Scripturile nu te dispensează de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu:

"Pentru că nu cei ce aud legea sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea,

aceia se vor îndreptăţi" (cf. Romani 2,13). Şi iudeii şi păgânii vor fi judecaţi. Dumnezeu dă

fiecăruia după faptele lui: Viaţa veşnică a promis-o Dumnezeu celor care stăruie în

săvârşirea binelui. E adevărat că păgânii nu au avantajul unei legi pozitive dar şi ei au o lege,

legea înscrisă în inimile lor, legea inimii, legea conştiinţei, care o posedă prin creaţie tot omul

care vine în lume: "Căci păgânii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, ei fără să aibă lege

îşi sunt loruşi lege; ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin

judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau chiar îi apără" (cf. Romani 2,14-15). Aceasta este legea

firii (legea morală naturală). Sfântul Pavel recunoaşte că iudeul are onoarea de a aparţine

poporului ales-Israel, dar numai această apartenenţă nu asigură prin ea însăşi mântuirea şi ca

atare mulţi iudei s-au arătat călcători de poruncă căci "Legea" ca normă exterioară nu are

rolul de a ierta păcatele, ea face pe om să ia cunoştinţă de faptul că păcătuieşte: "Noi ştim

însă că cele câte le spune Legea, le spune celor ce sunt sub Lege, aşa ca orice gură să fie

închisă şi ca toată lumea să fie vinovată în faţă lui Dumnezeu. Pentru că din faptele Legii

nimeni nu se va îndreptăţii în faţa Lui, de vreme ce prin Lege vine conştiinţa păcatului" (cf.

Romani 3,19-20). Legea sancţionează păcatul ca păcat, dar nu iartă păcatul. Sfântul Pavel

poate să tragă concluzia că în lume, în afară de Evanghelie nu există decât păcat şi pedeapsă

pentru păcat. În finalul capitolului 3 Sfântul Pavel trece la dezvoltarea tezei enunţate la

început - în Romani 1,17 - "Dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă şi spre

credinţă .

Apostolul combină trei metafore:

a) metafora cu tribunalul pentru a vorbi despre îndreptare (δικαιoσύvη= dreptate);

b) metafora cu robia pentru a vorbi despre eliberare (despre emancipare);

c) metafora cu ritualul de jertfă pentru a vorbi despre ispăşirea prin sânge.

Cele trei metafore apar concentrate în Romani 3,24-25. Toţi au păcătuit, dar

îndreptarea vine prin credinţă. Aceste metafore vor să înfăţişeze schimbarea realizată în viaţa

omului, schimbare realizată de harul dumnezeiesc care se primeşte prin credinţă. În versetul

28 Sfântul Pavel spune: "Căci socotim că prin credinţă se va îndreptăţii omul, fără faptele

Legii".

Omul este cu totul incapabil de a-şi remedia situaţia în faţa lui Dumnezeu (aşa cum

un scalv nu se poate elibera singur), fără intervenţia harului lui Dumnezeu. Iisus prin Jertfa

Lui ne-a mijlocit harul şi în felul acesta schimbarea noastră este posibilă. În finalul

capitolului 3 Sfântul Pavel caută să justifice această deschidere a mântuirii către păgâni prin

afirmarea unicităţii lui Dumnezeu: "Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este El şi

Dumnezeul păgânilor ? Da, şi al păgânilor !, fiindcă unul este Dumnezeu, Cel Ce din credinţă

îi va îndreptăţii pe cei tăiaţi împrejur şi prin credinţă pe cei netăiaţi împrejur" (cf. Romani

3,29-30). Faptul că se deschide uşa mântuirii către păgâni nu trebuie să contrarieze pe nimeni,

deoarece Dumnezeu este al tuturor.

47

Urmează demonstrarea ca şi în Epistola către Galateni, folosindu-se pilda lui

Avraam (cf. Romani 4,1-25). În tradiţia iudaică cel întotdeauna constant în încercare este

considerat un model al îndreptării prin fapte. Aşadar, Sfântul Pavel demonstrează printr-un

raţionament teologic sprijinit pe Sfânta Scriptură. Avraam s-a îndreptat prin credinţă nu prin

faptele Legii (căci el a crezut lui Dumnezeu înainte de a se da Legea). Avraam şi îndreptarea

lui prin credinţă au prefigurat iconomia mântuirii. Avraam apare ca cel dintâi dintre

credincioşi: "...I s-a socotit lui Avraam credinţa ca dreptate" (vers.9 şi 23). Tăierea împrejur a

venit ulterior (vers.10). Avraam a fost părinte al israeliţilor dar şi al celor care se îndreptează

prin credinţă. Argumentarea continuă: Nu se poate afirma că Avraam s-a îndreptat prin

faptele Legii câtă vreme Legea nu exista. Avraam prin credinţă a fost socotit drept şi părinte

al drepţilor (vers.17). El devine modelul celor ce se îndreptează prin credinţa în Iisus Hristos.

În finalul capitolului 4 Sfântul Pavel precizează în ce a constat credinţa lui Avraam: a crezut

pe Dumnezeu că va avea o seminţie din Sara. Avraam a crezut că Dumnezeu poate împlinii

promisiunea (făgăduinţa), iar credinţa lui i s-a socotit ca dreptate. Avraam prin credinţa s-a a

devenit prototipul celor care cred în Iisus Hristos.

Cu aceasta ajungem la partea centrală a Epistolei (roadele îndreptării).

În capitolele 5-11 Sfântul Apostol Pavel arată cum creştinul îndreptat prin credinţă

îşi află garanţia libertăţii sale în iubirea lui Dumnezeu şi în darul Duhului Sfânt. În Iisus

Hristos avem pace cu Dumnezeu Tatăl - vers.10 - (vezi II Corinteni 5,18-20). Iubirea lui

Dumnezeu s-a manifestat faţă de noi în Iisus Hristos şi aceasta încă pe când noi eram

păcătoşi: "În timp ce noi eram încă neputincioşi, la vremea cuvenită Hristos a murit pentru

cei nelegiuiţi" (cf. Romani 5,6); "Dar Dumnezeu Îşi arată iubirea faţă de noi prin aceea că

Hristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi" (cf. Romani 5,8). Chiar păcătoşi

fiind Dumnezeu ne-a iubit.

Sfântul Apostol Pavel caută să demonstreze că Hristos a reparat în mod prisoselnic

răul pe care l-a adus în fiinţa noastră păcatul. Apare mereu expresia: "cu atât mai mult"

(vers.9 şi 10), pentru a scoate în evidenţă revărsarea harului lui Hristos.

În capitolul 5 avem un important text despre păcatul strămoşesc. Textul nu este fără

dificultăţi în original. Este vorba de versetul 12: "De aceea, aşa cum printr-un om a intrat

păcatul în lume - şi prin păcat, moartea -, tot astfel moartea a trecut în toţi oamenii prin

acela în care toţi au păcătuit".

Este dificilă înțelegerea exactă a sensului acestui verset, mai ales a finalului său:

„din pricina căreia (pentru care) toţi au păcătuit”. Care este sensul exact al lui ef’on? Urmașii

lui Adam nu moștenesc, de fapt, vina păcatului lui Adam, ci numai efectele căderii sale. Căci

numai păcatele personale implică vina.

Totuși, în Vulgata traducerea este „prin care (adică prin Adam) toți au păcătuit”.

Augustin și Apusul catolic au mers pe această linie. Martin Luther reia argumentul Fericitului

Augustin şi adânceşte vina omului în faţa lui Dumnezeu. Salvarea omului este prin har ("sola

graţia"). Jean Calvin va spune că "religia este contemplarea misterului". Tot ceea ce e

contribuţie omenească nu are valoare. Dumnezeu acordă iertarea Sa şi omul o primeşte.

Traducerea latină a acestui text a fost abandonată, deoarece expresia ef’onare un alt

sens ("pentru care" sau "deoarece"). "Moartea a trecut la toţi oamenii prin faptul că

(deoarece) toţi au păcătuit" - adică prin păcatele personale.

Versetele 13 şi 14 par să vină în sprijinul traducerii din Vulgata. Păcatul lui Adam a

produs o aservire a omului faţă de moarte, iar urmaşii lui Adam au luat-o şi ei prin păcatele

personale. S-ar părea că înainte de Moise oamenii nu puteau fi condamnaţi neexistând Legea.

Dar Scriptura dovedeşte că perioada de la Adam până la Moise a fost dominată de păcat.

Concluzia este că păcatul nu e în mod necesar călcarea unei porunci pozitive cum a fost

păcatul lui Adam. Moartea a împărăţit de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu

păcătuiseră. Sfântul Apostol Pavel recunoaşte în sânul umanităţii o stare generală de păcat şi

48

consecinţa acestuia: Moartea. E vorba aici de păcatul strămoşesc care afectează şi pe cei care

nu au păcate personale. Acestui păcat Sfântul Pavel îi opune harul adus de Hristos. În versetul

17 apare din nou expresia "cu mult mai mult". Harul lui Hristos este prisoselnic, mai mult

decât necesar pentru vindecarea păcatului strămoşesc şi a tuturor păcatelor.

În prima parte a capitolului 6 Sfântul Apostol Pavel răspunde unei posibile obiecţii:

Dacă mântuirea este numai o lucrare a harului şi dacă noi nu putem face nimic pentru

mântuirea noastră de ce să nu rămânem în păcat ? (vers.1). Apare expresia [μ γέvoιτo = să

nu fie !] (vers.2 || Romani 3,31). Creştinul nu trebuie să rămână în păcat deoarece Botezul

operează în el o moarte şi o înviere reală.

În Romani 6,3-6 avem cel mai important text paulin despre Botez (textele paralele le

avem în Coloseni 2,11-13 şi Efeseni 2,5-6). Sfântul Apostol Pavel afirmă că Taina Botezului

operează în fiinţa celui ce se botează o moarte şi o înviere unită cu Moartea şi Învierea lui

Hristos. Credinciosul posedă prin Botez o viaţă tainică în Hristos: "Îngropaţi fiind împreună

cu El prin Botez..." (Coloseni 2,12a). Expresia "îngropaţi fiind" constituie un temei liturgic

pentru practicarea Botezului prin afundarea întreită în apa sfinţită în numele Sfintei Treimi.

Ne îngropăm cu Hristos în apa Botezului. Acest dar al încorporării în Hristos îl posedăm de la

Botez, nu ne va fi dat la Parusie: "Căci voi aţi murit, iar viaţa voastră este împreună cu

Hristos ascunsă în Dumnezeu. Când Hristos, viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi împreună

cu El vă veţi arăta întru slavă" (Coloseni 3,3-4). La Parusie se va releva viaţa noastră ascunsă

cu Hristos. Botezul operează o eliberare a trupului faţă de păcat şi o participare deplină la

viaţa lui Hristos Cel Înviat.

În Coloseni 2,11-12 se vorbeşte despre Botez la trecut. Hristos vine în fiinţa noastră.

Credinciosul stă în comuniune cu Hristos de la Botez prin harul Sfântului Duh. Această

comuniune rămâne ascunsă până la Parusie. Prin Botez credinciosul a murit faţă de păcat, dar

rămâne supus ispitei datorită trupului muritor până când se va îmbrăca întru nestricăciune:

"Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi fiinţa aceasta

muritoare să se îmbrace în nemurire. Iar când fiinţa aceasta stricăcioasă se va îmbrăca în

nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care

este scris: Înghiţitu-s'a moartea întru biruinţă. Unde-ţi este, moarte, biruinţa ? Moarte, unde-ţi

este boldul ? Iar boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este Legea" (I Corinteni

15,53-56). Moartea faţă de păcat este un dat sacramental (un dar pe care credinciosul îl

primeşte la Botez), dar şi o făgăduinţă care trebuie actualizată prin efort personal.

În capitolul 7 versetele 1-7 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre eliberarea prin

Botez faţă de jugul Legii, dând exemplul femeii măritate care nu mai este supusă soţului ei

după moartea acestuia.

În continuare (vers.7-25) Sfântul Pavel vorbeşte despre rolul Legii. Legea este bună

şi sfântă în ea însăşi dar ea nu are darul de a-l îndrepta pe om. Legea este o lumină care

luminează conştiinţa dar nu dă puterea lăuntrică necesară de a rezista păcatului şi nici nu-l

poate preveni. Legea este într-un oarecare sens slujitoare a păcatului pentru că face păcatul

mai evident şi îl arată pe om vinovat.

Sfântul Apostol Pavel se pare că se pune în scenă pe sine, vorbind la persoana întâi

singular "eu": "Odinioară eu trăiam în lipsa Legii; dar când a venit porunca, păcatul a prins

viaţă" (vers.9). Argumentarea însă este biblică. Apostolul vorbeşte despre păcatul lui Adam.

Acest "eu" este Adam cel căzut (omul neîndreptat).

Versetul 19 este un text de inspiraţie clasică: "...căci nu fac binele pe care-l vreau, ci

răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc". Un autor clasic păgân zice: "...văd pe cele bune

şi le aprob, dar le fac pe cele rele". Omul credincios are forţa primită de la Hristos de a rezista

răului, dar mai ales de a face binele. Aşadar, acest "eu" este omul în condiţia adamică, omul

căzut. Sfântul Apostol Pavel nu se opreşte la această situaţie şi vorbeşte despre Adam ca tip

al umanităţii. Lăsat la puterile sale omul este într-o situaţie disperată: "Om nenorocit ce sunt !

49

Cine mă va mântui de trupul morţii acesteia ?..." (cf. Romani 7,24). În versetul 25 Sfântul

Pavel aduce mulţumire lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, care ne-a izbăvit din condiţia de

robi: "Dar să-I dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus

Hristos !" (cf. I Corinteni 15,57).

În capitolul 8 Sfântul Apostol Pavel se întoarce spre omul îndreptat în Duhul lui

Dumnezeu. În viaţa omului credincios legea duhului vieţii în Hristos a înlocuit legea morţii şi

a păcatului. Venind în lume în asemănarea morţii şi a păcatului, Hristos a sfărâmat puterea

păcatului şi a morţii prin Jertfa pentru noi. Aşadar, omul nu trebuie să mai trăiască după trup,

ci după Duh: "Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo

unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe

pământ." (Coloseni 3,1-2).

Dorinţa cărnii este spre moarte. Având viaţa în Duhul lui Hristos, trupul însuşi va

învia pentru viaţă veşnică. Chezăşia Sfântului Duh în noi este temeiul învierii trupeşti: "Iar

dacă Duhul Celui Ce L-a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce L-a înviat pe Iisus

Hristos din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte

în voi" (cf. Romani 8,11).

Odată cu venirea lui Hristos omul credincios a primit Duhul înfierii în sufletul său,

duh prin care strigă "Avva ! Părinte".

Lumea materială însăşi a împărtăşit destinul omului, fiind blestemată din pricina

păcatului (Facere 3,17). Această lume materială va participa şi ea (şi participă) la înnoirea şi

răscumpărarea omului: "Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina

aceluia care a supus-o - cu nădejdea însă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din robia

stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu" (cf. Romani 8,20-21).

Concepţia antică greacă susţinea că creaţia (materia) este rea în sine. Omului îi este

necesară separarea de materie, de trup. Potrivit acestei concepţii mântuirea îl privea numai pe

om, realizându-se în afara naturii. În concepţia creştină omul aşteaptă răscumpărarea alături

de întreaga natură.

În versetul 26 Sfântul Apostol Pavel scrie: "...Duhul vine în ajutor slăbiciunii

noastre; că nu ştim să ne rugăm cum trebuie, dar Duhul Însuşi mijloceşte pentru noi cu

suspine de negrăit". Se repetă mesajul din versetul 15 unde se spune că omul credincios a

primit odată cu venirea lui Hristos în lume "duhul înfierii" prin care strigă "Avva ! Părinte !".

Rugăciunea adevărată este cea prin care Duhul se roagă în inimile noastre. Rugăciunea este

"susur al inimii plină de Duhul Sfânt". Creştinii ştiu că Dumnezeu, pentru cei ce-L iubesc

toate le lucrează spre bine.

În Romani 8,28-30 avem un text folosit în protestantism pentru a se susţine teza

(doctrina) predestinaţiei. Sunt prezentate etapele:

- cunoaşterea cea mai dinainte;

- hotărârea;

- îndreptarea;

- preamărire (slăvirea).

Pe primul loc stă verbul "I-a cunoscut". Aici este vorba de "preştiinţa" lui

Dumnezeu, nicidecum despre "predeterminare". Dumnezeu nu hotărăşte dinainte, El ştie

înainte datorită preştiinţei Sale. Chiar unii teologi ortodocşi au vorbit despre o "predestinaţie

relativă" care vrea să arate că Dumnezeu este prezent în destinul oamenilor fără să hotărască

pe unii pentru viaţa veşnică, iar pe alţi pentru moarte.

Capitolul 8 se încheie cu un imn prin care Sfântul Apostol Pavel laudă nădejdea

creştină şi certitudinea mântuirii în Iisus Hristos: "De dragul Tău suntem omorâţi toată ziua,

socotiţi am fost ca nişte oi de înjunghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât

biruitori prin Acela Care ne-a iubit" (cf. Romani 8,36-37 || Psalmul 43,24; Zaharia 11,4-5).

50

În capitolele 9-11 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre situaţia lui Israel şi îşi

exprimă mâhnirea profundă pentru necredinţa iudeilor. În capitolul 9 versetele 4-5 apostolul

arată care sunt avantajele iudeilor: înfierea, cultul monteist, darea Legii şi făgăduinţele, din ei

(iudei) este şi Iisus Hristos după firea umană. Dumnezeu, spune Sfântul Pavel, alege după

voia Sa liberă pe cine vrea, şi îi dă ca pildă pe cei doi fii ai lui Isaac. Dumnezeu alege pe cel

mai mic nu pe cel mai mare. În versetul 15 avem un citat din Ieşire 33,19. Nimeni nu Îl poate

judeca pe Dumnezeu care este stăpânul absolut al tuturor. Omul nu poate cere socoteală lui

Dumnezeu: "Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa ?" (vers.20).

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre acest lucru pentru a justifica chemarea

păgânilor la mântuire. În versetul 25 avem un citat din profetul Osea din care rezultă

libertatea incontestabilă a lui Dumnezeu în raport cu creaturile sale, iar în versetul 27 avem

un citat din profetul Isaia, care spune că din Israel numai o rămăşiţă (un rest) se va mântui.

Neamurile dobândesc dreptatea sau îndreptarea nu din faptele Legii, ci din credinţă. Israel n-a

ajuns la dreptate deoarece n-a căutat-o în credinţă, ci în faptele Legii. În acest fel Hristos a

fost piatră de poticnire pentru Israel: "Iisus, răspunzând, le-a zis: Duceţi-vă şi spuneţi-i lui

Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţă şi surzii aud, morţii

învie şi săracilor li se binevesteşte; şi fericit este acela care nu se va poticni întru Mine" (cf.

Matei 11,4-6). În versetul 33 avem un citat din Psalmul 117,22 despre "Piatra de poticnire din

Sion". Noul Testament aplică acest text la Mesia. Faptele Legii sunt o piedică în calea

mântuirii în loc să fie mijloace de dobândire a ei.

Capitolul 10 începe cu exprimarea aceleiaşi profunde mâhniri a apostolului în faţa

necredinţei lui Israel. Apostolul vede în iudei şi părţi bune (vers.2). "Ei se încred în dreptatea

lor şi nu se supun dreptăţii lui Dumnezeu" (vers.3).

Creştinismul spune că mântuirea este har al lui Dumnezeu. Ea se dă omului în dar.

Urmează o nouă argumentare cu citate biblice în care „dreptăţii proprii” i se opune dreptatea

din credinţă. O credinţă care nu poate da seama raţional despre articulaţiile ei, ci este o

primire a ceea ce spune și face Dumnezeu.

În versetul 9 avem o mărturisire centrală a soteriologiei Epistolei către Romani: "Că

dacă cu gura ta vei mărturisi că Iisus este Domnul, şi în inima ta crezi că Dumnezeu L-a

înviat din morţi, te vei mântui". În versetul 11 avem un citat din profetul Isaia 28,16: "Tot cel

ce crede în El nu va fi ruşinat".

În faţa lui Dumnezeu nu există deosebire între iudei şi păgâni. Aşadar, şi din acest

punct de vedere este justificată propovăduirea la păgâni. Apostolul Pavel se întreabă: "Nu

cumva Israel n-a înţeles ?" (vers.19). Citând texte din Vechiul Testament Sfântul Pavel arată

că neascultarea de acum a lui Israel are antecedente. Nu e prima dată când Israel nu-L ascultă

pe Dumnezeu. Versetele 20-21 sunt citate din cartea profetului Isaia: "Aflat am fost de cei ce

nu Mă căutau şi arătat M-am făcut celor ce nu întrebau de Mine. Iar către Israel zice: Toată

ziua mâinile Mi le-am întins către un popor neascultător şi împotrivă-grăitor".

În capitolul 11 Sfântul Apostol Pavel caută să răspundă la întrebarea: "ce se întâmplă

cu Israel acum ?". " Nu cumva Dumnezeu Şi-a lepădat poporul ?". Apare din nou expresia "să

nu fie !". Poporul Israel nu se identifică cu necredincioşii lui. Poporul Israel îşi are

continuitatea în cei ce au crezut între iraeliţi în Iisus Hristos. În versetul 5 Sfântul Pavel

vorbeşte despre o rămăşiţă aleasă prin har.

Poticnirea iudeilor nu este spre cădere sau definitivă. Dimpotrivă, această împietrire

a lor a fost un prilej pentru chemarea păgânilor. Intrarea neamurilor în făgăduinţă are rolul de

a stârni "gelozia" lui Israel. Sfântul Pavel însuşi, măcar că se îndreaptă către păgâni, scopul

acţiunii sale îi vizează în ultimă instanţă pe iudei: "În măsura în care eu sunt într-adevăr

Apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujirea în nădejdea că voi aţâţa gelozia celor din neamul

meu şi-i voi mântui pe unii din ei" (cf. Romani 11,13-14).

51

Sfântul Apostol Pavel dă exemple că Israel n-a fost lepădat de Dumnezeu (exemplul

cu măslinul). Trunchiul măslinului este poporul ales. Pe acest trunchi sunt altoiţi păgânii care

cred în Hristos. Dar cei altoiţi astfel să nu se trufească. În ce priveşte pe israeliţi cu atât mai

uşor se vor mântui ei decât cei ce nu erau măslini după fire (vers.24).

În versetul 25 şi urm. ni se dezvăluie o taină: Că împietrirea lui Israel s-a făcut cu

scopul intrării neamurilor în făgăduinţă. În final întregul Israel se va mântui. Poporul Israel în

ansamblul său va primi pe Iisus Hristos. Dumnezeu i-a închis pe evrei în neascultare, pentru

ca pe toţi să-i miluiască (vers.32).

Sfântul Apostol Pavel încheie această secţiune printr-un imn adus lui Dumnezeu, Cel

Ce în negrăita Sa înţelepciune vrea pe toţi să-i mântuiască. Imnul cuprinde texte vechi

testamentare. Cu aceasta se încheie partea doctrinară a Epistolei.

Partea a II-a parenetică - 12,1-15,13

Prima pericopă a părţii a doua prezintă viaţa creştină ca o jertfă adusă lui Dumnezeu.

Renunţarea la poftele trupului şi nepotrivirea la acest veac sunt ceea ce jertfeşte creştinul în

acest trup. Acest text şi multe altele din Noul Testament, surpă bazele oricărui maniheism.

Versetele 3-8 vorbesc despre harisme. Trupul (Biserica) şi madularele (credincioşii). În

versetul 6b şi urm. avem o listă de harisme. Versetele 9 şi urm. până la versetul 21 cuprind

îndemnuri la virtute şi mai ales la dragoste. Partea a doua insistă asupra datoriei de a-i iubi pe

vrăjmaşi. În versetul 20 avem un mod original de a vorbi despre iubirea vrăjmaşilor: "Dacă

duşmanul tău e flămând, dă-i să mănânce; dacă-i e sete, dă-i să bea; căci făcând aceasta,

cărbuni de foc vei grămădi pe capul lui" (se referă probabil la mustrarea de conştiinţă). Nu te

lăsa biruit de rău, ci răul cu binele îl biruieşte (vers.21). Rugăciunea este forma cea mai înaltă

a binelui pe care-l putem face vrăjmaşilor noştri.

În capitolul 13 primele 7 versete vorbesc despre cinstirea autorităţilor de stat (vezi I

Timotei cap.2 vers.1 şi urm.). Sfântul Apostol Pavel dă creştinilor îndemnul de-a se ruga

pentru vrăjmaşi şi pentru autoritatea de stat. Indiferent cine este conducătorul trebuie să te

rogi pentru el, pentru că el de Dumnezeu este pus. Motivaţia în acest caz este teologică:

Dumnezeu îţi porunceşte să te rogi pentru conducători. Stăpânirea este slujitoare a lui

Dumnezeu pentru bine. Nu trebuie să uităm că în momentul în care Sfântul Pavel scria aceste

cuvinte, în sânul iudaismului mişcarea zelotă se înteţea (suntem în anul 57/58 în preajma

primei revolte iudaice).

Dar când statul nu mai e stat ci mamona ? întreabă Steinhardt. În Cartea Faptele

Apostolilor 4,19 şi 5,29 avem limitele ascultării faţă de autorităţile de stat: "Iar Petru şi Ioan,

răspunzând, le-au zis: Judecaţi voi dacă înaintea lui Dumnezeu este drept să ascultăm de voi

mai mult decât de Dumnezeu"; "Iar Petru şi Apostolii, răspunzând, au zis: Noi trebuie să-L

ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni" [există astăzi în lume excese; se vorbeşte

despre teologia politică, teologia neagră, teologia anti-rasială; toate caută să justifice teologic

revoluţia armată împotriva stăpâniri. Toate acestea sunt excese care nu pot fi susţinute

teologic].

Creştinul trebuie să se supună autorităţilor de stat bazat pe porunca lui Dumnezeu şi

pe conştiinţă şi nu din oportunism sau din frică. Fericitul Augustin scrie: "Cel Ce a dat

stăpânirea creştinului Constantin, Acelaşi a dat-o şi apostatului Iulian". Am văzut în Cartea

Faptele Apostolilor care sunt limitele supunerii faţă de autorităţile de stat. Iisus Însuşi a

stabilit că nu poţi sluji la doi domni (şi lui Dumnezeu şi lui mamona). Atunci când autoritatea

de stat îşi depăşeşte rolul, când statul nu mai e stat ci instrument al lui mamona, atunci

creştinul trebuie să se opună stăpânirii.

Urmează pericopa "Creştinul fiu al luminii". Sfântul Apostol Pavel face îndemnul

de-a trăi ca nişte oameni treji, dea lepăda lucrurile întunericului şi de a ne îmbrăca în armura

52

luminii. Citind acest pasaj al Epistolei, Fericitul Augustin şi-a dat seama că până la convertire

a trăit în întuneric. Versetele 11-14 constituie pericopa biblică nou-testamentară care se

citeşte în cultul divin la intrarea în Sfântul şi Marele Post.

În capitolul 14 avem o nouă pericopă "Cei tari şi cei slabi".

"Cei slabi" sunt aceia pe care trecutul lor necreştin îi face să aibă anumite scrupule.

Consumarea anumitor mâncăruri îi smintea pe unii (e vorba de idolotite). Nu ştim dacă "cei

slabi" sunt iudei sau păgâni. unii zic că ar fi iudeo-creştini, alţii zic că ar fi păgâno-creştini.

Pentru aceştia din urmă consumarea acestor cărnuri nu putea să nu-i ducă cu gândul la idoli.

În versetul 13 Sfântul Pavel spune că "cei slabi" trebuie menajaţi şi nu dispreţuiţi, iar în

versetul 14 este vorba despre cei cu conştiinţa neluminată îndeajuns. "Împărăţia lui

Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt" (cf.

Romani 14-17).

Sfântul Apostol Pavel este încredinţat că nimic nu este întinat în sine. El se referă în

general la unele scrupule ale unor iudei. Acestea defapt nici nu sunt lucruri esenţiale. Se

poate face un compromis, de dragul păcii în Biserică. Sfântul Apostol Pavel nu interzice

consumarea cărnii, dar e bine să nu consumi carne şi vin. [Concepţia vegetariană nu e

creştină, ba chiar anticreştină; nu trebuie să confundăm vegetarianismul cu postul].

În prima parte a capitolului 15 Sfântul Apostol Pavel continuă ideea cu "cei slabi".

Psalmul 68,12 este citat în versetul 3: "Iisus n-a căutat plăcerea Sa, ci după cum este scris:

Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea". Sfântul Apostol Pavel se prezintă

apoi pe sine ca slujitor al lui Hristos la neamuri, iar în versetul 15 spune motivul pentru care

le-a scris Epistola. De remarcat în versetul 16 limbajul liturgic folosit de Sfântul Pavel,

vorbind despre misiunea apostolică, ca despre o lucrare sacerdotală (slujitoare). El este

slujitor al lui Iisus Hristos.

În versetul 14 începe epilogul Epistolei.

În versetul 19 Sfântul Apostol Pavel spune că a împlinit propovăduirea Evangheliei

lui Iisus Hristos de la Ierusalim şi până în Iliria, căutând să binevestească în locurile unde

Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidească pe temelia altuia (vers.20) [Acesta este un principiu

paulin]. În versetul 23 spune că nu mai are loc unde să binevestească şi că doreşte să vină la

ei, iar în versetul 24 îşi expune dorinţa de a merge în Spania, iar în drum spre Spania

nădăjduia să treacă prin Roma. În versetul 27 este vorba despre sensul colectei, al ajutoarelor

pentru creştinii din Ierusalim, iar în versetul 30 îi roagă pe destinatari să-l pomenească în

rugăciunile lor, ca să scape de oponenţii săi (iudaizanţi) şi ca slujirea sa să fie primită la

Ierusalim de către creştinii de acolo.

Capitolul 16 începe cu pomenirea diaconiţei Febe (curiera care va duce scrisoarea la

destinaţie). Aceasta era diaconiţă a Bisericii din Chenhreea [Fibi în traducere înseamnă

"strălucitoare" iar Febus este numele zeiesc al soarelui]. Această diaconiţă, spune apostolul, i-

a ajutat pe mulţi şi pe el însuşi.

În versetul 3 sunt pomeniţi Priscila şi Aquila. Observăm că Priscila e numită

înaintea soţului ei. De aici rezultă, pentru unii, că Priscila ar fi o doamnă de rang înalt. Ea şi-a

pus casa la dispoziţia Sfântului Pavel.

Capitolul 16, deşi cuprinde numai salutări personale, nu avem motive să spunem că

ar fi neautentic. În versetul 10 e pomenită "casa lui Aristobul" (se referă la întreaga familie),

iar în versetul 11 "casa lui Narcis". Cine era Narcis ? Aflăm date despre el din "Analele lui

Tacitus". Era un libert bogat care a contribuit la căderea Mesalinei, prima soţie a lui Nero.

Acesta s-a sinucis din porunca lui Nero. În versetul 13 sunt pomeniţi "Alexandru şi Ruf" fiii

lui Simon din Cirene, cel care L-a ajutat pe Domnul Iisus să-şi ducă crucea la locul execuţiei

(aceştia trăiau la Roma).

53

În versetul 18 este vorba despre eretici: "Unii ca aceştia nu-I slujesc Domnului

nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor; şi prin vorbe atrăgătoare şi cuvântări plăcute înşeală

inimile celor simplii".

Salutările finale îi pomenesc pe Timotei , Lucius, Iason şi Sosipatru şi pe Terţius

(tahigraful Sfântului Pavel), pe Gaius (gazda apostolului).

Salutarea şi binecuvântarea finală :

"Unuia Înţeleptului Dumnezeu, prin Iisus Hristos,

fie slava în vecii vecilor. Amin !"

Epistolele Captivităţii (Scrise de Sfântul Apostol Pavel în prima captivitate romană între anii 61-63

d.Hr.)

Introducere generală

Din cuprinsul lor aflăm că au fost scrise de Sfântul Pavel în închisoare (Filipeni,

Coloseni, Filimon şi Efeseni - în prima captivitate romană 61-63 d.Hr.) şi (Epistola a II-a

adresată lui Timotei - în cea de-a doua captivitate romană 66-67 d.Hr.).

Din datele pe care le avem ştim că Sfântul Apostol Pavel a fost închis de mai multe

ori: între anii 58-60 d.Hr. la Cezareea Palestinei; între anii 61-63 d.Hr. în prima captivitate

romană; iar apoi între anii 66-67 d.Hr. în cea de-a doua captivitate romană, în urma căreia

Sfântul Pavel a fost martirizat la Roma în anul 67 d.Hr. din ordinul împăratului Nero.

Cartea "Faptele Apostolilor" - cum am văzut - nu pretinde că a acoperit toate

evenimentele şi că ne-a raportat toate detaliile. Într-o epocă mai recentă, foarte mulţi

presupun că Sfântul Apostol Pavel ar fi suferit o întemniţare şi la Efes şi au socotit că Sfântul

Pavel ar fi scris din această "captivitate efeseană" Epistola către Filipeni.

Celelalte (Coloseni, Filimon şi Efeseni) par a fi fost scrise în aceeaşi vreme (adică

între anii 61-63 d.Hr.), în timpul primei captivităţi romane. În Coloseni şi Filimon avem

aceeaşi listă de însoţitori ai Sfântului Pavel. Coloseni şi Efeseni sunt apropiate prin cuprinsul

lor dar şi prin stilul lor. Datarea lor într-o epocă apropiată convine foarte bine, dacă ţinem

seama că au fost scrise în perioada ulterioară marilor Epistole pauline.

La prima vedere promisiunea din Filimon 22 că se va duce curând la Colose, pare a

fi în contradicţie cu proiectul Sfântului Pavel, proiect pe care şi-l făcuse înainte, ca de la

Roma să plece în Spania (Romani 15,28).

Arestarea lui la Ierusalim a deranjat realizarea în detalii a acestui proiect. Se pare că,

trecând acei ani a devenit necesară o vizită a Sfântului Pavel în localităţi din bazinul

răsăritean al Mării Mediterane. Probabil că Sfântul Pavel a ajuns în Spania.

Aşadar, Coloseni, Filimon şi Efeseni aparţin perioadei 61-63 d.Hr., mai precis

ultimei părţi ale acestei perioade (63), când Sfântul Pavel se pregătea să vină în Biserica din

Colose. Prof. Nicolae I. Nicolaescu susţine că Epistola către Filipeni a fost scrisă de Sfântul

Pavel cândva între anii 55-57 într-o "captivitate efeseană".

Epistola către Filipeni (Epistolă hristologică scrisă la Roma în anul 63 d.Hr.)

Introducere: Ce ştim despre Biserica din Filipi?

54

Oraşul Filipi fusese construit de regele Filip al Macedoniei pe locul unei localităţi

mai vechi numită Krenides (Izvoare). În anul 42 î.Hr. Filipi devine colonie romană, iar

împăratul Octavian Augustus îi dă numele de: "Colonia Iulia Augusta Philippensis".

Populaţia sa era organizată după modelul roman, fiind condusă de "strategi" (cf. Fapte 16,21).

Între locuitori erau şi iudei, dar aceştia nu erau numeroşi, deoarece nu aveau sinagogă.

Sfântul Apostol Pavel a vizitat oraşul în cea de-a doua călătorie misionară (în anul

50 d.Hr.), însoţitori fiindu-i Sila, Timotei şi Luca. Prima comunitate creştină a luat fiinţă în

casa Lidiei (originară din Tiatira - Asia Mică) cf. Fapte 16,14-15. Lidia era o negustoare de

purpură. Cei mai mulţi cetăţeni ai oraşului erau însă păgâni. După plecarea Sfântului Pavel,

Luca rămâne aici pentru a se ocupa de comunitate. În anul 57 d.Hr. Sfântul Pavel revine la

Filipi în timpul călătoriei a treia misionare, iar în anul 58 d.Hr. vine pentru a treia oară la

Filipi, întorcându-se din această din urmă călătorie, luându-l acum cu el pe Sfântul Luca.

Apostolul Pavel ţinea la Biserica din Filipi de aceea se va abate de la conduita

generală, acceptând ajutoare de la credincioşii acestei Biserici. Expresii ca "bucurie";

"bucuraţi-vă", apar cel mai des în Epistola către Filipeni. Sfântul Apostol Pavel mereu şi-a

mărturisit ataşamentul necondiţionat faţă de ei.

1. Locul şi data scrierii Epistolei

Din Filipeni 1,14 şi 17 rezultă că Epistola a fost scrisă din închisoare (Sfântul

Apostol Pavel vorbeşte despre lanţurile sale). Până în secolul XIX toţi au considerat că e

vorba despre prima captivitate romană a Sfântului Pavel (61-63 d.Hr.). În capitolul 1 versetul

13 e pomenit "pretoriul", iar în capitolul 4 versetul 22 e pomenită "casa cezarului".

Împotriva "ipotezei Roma" sau adus obiecţiuni. Prof. Nicolae I. Nicolaescu are

lucrarea "Introducere în Epistola către Efeseni. Captivitatea Sfântului Apostol Pavel în Efes"

- Teză de doctorat, Bucureşti 1942, 144 p. Susţinătorii "ipotezei Efes" precizează că nici

menţiunea pretoriului şi nici "casa cezarului" nu sunt hotărâtoare pentru a susţine că Epistola

a fost scrisă la Roma. Pretoriul era cortul generalului într-o tabără militară, locul unde rezida

oficial un principe sau un guvernator. Pretoriu nu exista numai la Roma ci şi la Ierusalim şi la

Efes.

În ce priveşte "casa cezarului" nu e neapărat vorba de cea de la Roma. Cezarul putea

avea o proprietate şi în altă parte a imperiului, nu neapărat la Roma. Inscripţiile aduc dovada

că existau membrii ai familiei regale şi la Efes.

Aşadar, de la începutul secolului XX, mulţi consideră că Epistola a fost scrisă de

Sfântul Pavel dintr-o captivitate petrecută la Efes.

Mai nou, a intervenit o altă problemă. Pe baza analizei Epistolei, mulţi neagă

autoritatea ei, spunând că e alcătuită defapt din trei epistole adresate filipenilor:

a) Epistola 1 - 4,10-20;

b) Epistola 2 - 1,1-3,1 + 4,2-9;

c) Epistola 3 - 3,2-4,1.

Aşadar, problema datării şi scrierii ei se complică dacă au existat trei epistole

adresate filipenilor. Argumentele sunt interesante: Că Sfântul Pavel a fost întemniţat la Roma

nu se îndoieşte nimeni (avem referire clară în acest sens în Cartea Faptele Apostolilor cap.28,

vers. 16-30). Dar, după Epistola a doua către Corinteni 6,5 şi 11,23, Sfântul Apostol Pavel a

fost întemniţat de mai multe ori decât ştim noi, iar din Epistola întâia către Corinteni cap.15,

ver.32 aflăm că activitatea Sfântului Pavel la Efes s-a lovit de prigoane despre care Cartea

Faptele Apostolilor nu ne vorbeşte (deoarece Sfântul Luca nu era de faţă; wir-stücke reapare

la întoarcerea din a treia călătorie misionară; Fapte 20,6).

55

După Filipeni 1,13 rezultă că Sfântul Pavel era întemniţat pentru Hristos, ori

acuzaţia care i s-a adus la Cezareea Palestinei şi apoi la Roma a fost aceea că a profanat

templul. Epistola arată că Sfântul Pavel intenţiona să-l trimită pe Timotei la Filipi (cf. Filipeni

2,19), iar din Filipeni 2,24 rezultă că el însuşi urma să vină la Filipi. Aşadar, Sfântul Pavel,

fiind la Efes, şi-a făcut planuri să meargă la Filipi.

Există argumente împotriva "ipotezei Efes".

Exemplificare: Epistola către Filipeni lasă să se înţeleagă că Sfântul Pavel în

întemniţarea sa se gândeşte la moarte (cf. Filipeni 1,20; 2,17 şi 23). Dacă era la Efes, cum

susţin unii, Sfântul Apostol Pavel putea face uşor apel la tribunalul Cezarului. Apoi, tradiţia

toată, până în secolul XX nu s-a gândit să i-a în calcul "ipoteza Efes". În sfârşit, dacă Epistola

a fost scrisă din Efes, ne-am fi aşteptat să se reflecte în ea măcar câteva din problemele care-l

frământau atunci pe Apostol.

Împotriva "ipotezei Roma" se aduc şi alte argumente: contactele frecvente între

Filipi şi locul întemniţării (Efes). Sunt menţionate cel puţin patru călătorii recente între Efes

şi Filipi:

- cineva a anunţat la Filipi că Sfântul Pavel e întemniţat;

- filipenii îl trimit pe Epafrodit cu ajutoare;

- Sfântul Apostol Pavel îi anunţă pe filipeni că Epafrodit s-a îmbolnăvit grav;

- Epafrodit a aflat că filipenii sunt îngrijoraţi pentru el;

Sfântul Pavel vrea să-l trimită pe Timotei la Filipi. Între Roma şi Filipi era o distanţă

care se făcea în vremea aceea într-o lună. Între Efes şi Filipi erau deajuns zece zile.

Împotriva "ipotezei Roma" se mai aduc textele din Filipeni 4,20 şi Filipeni 4,18.

Ambele ipoteze au valoarea lor şi se sprijină pe argumente pertinente. În manualele

româneşti e menţionată şi "ipoteza Efes", deşi poziţia generală este că Epistola către Filipeni

a fost scrisă la Roma în prima captivitate a Sfântului Pavel (61-63). Pentru cursul de faţă

notăm ca dată a scrierii Epistolei anul 63 d.Hr.

2. Planul Epistolei



Corpul Epistolei 1,12-4,20 1. Situaţia Sfântului Pavel 1,12-26

2. Îndemnuri 1,27-2,18

3. Timotei şi Epafrodit 2,19-30

4. Înălţimea cunoaşterii lui Iisus Hristos

Păzirea de eretici 3,1-4,1

5. Îndemn la pace în Biserică 4,2-9

6. Mulţumirea pentru darurile primite 4,10-20

Salutări + binecuvântarea finală 4,21-23

3. Cuprinsul Epistolei pe scurt

Adresa este foarte simplă. În ea e menţionat Timotei (din politeţe pentru el). Sunt

menţionaţi "episcopii şi diaconii lor" (vers.1). În acest text termenul "episcop" este echivalent

celui de "preot". Tot din acest verset tragem concluzia că la acea vreme exista în Biserică o

ierarhie sacramentală (cler hirotonit). În continuare Sfântul Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu

pentru râvna înflăcărată a filipenilor pentru Evenghelie, râvnă pe care ei a avut-o încă de la

început (de când Sfântul Pavel l-a predicat pe Hristos pentru prima dată la ei). Îşi exprimă

apoi încrederea că Dumnezeu va duce la sfârşit lucrarea începută de ei. Iubirea pentru aceştia

56

are un nou temei: un har comun (harul pătimirii pentru Evanghelia lui Hristos). Filipenii au

pătimit pentru apărarea Evangheliei. Apostolul vrea ca iubirea lor să crească şi să aibă

adevărata înţelepciune creştină, adevărata cunoştinţă şi pricepere şi să fie umpluţi de roada

dreptăţii.

Corpul Epistolei

Sfântul Apostol Pavel îşi prezintă situaţia în faţa filipenilor şi îi asigură că această

întemniţare nu a păgubit propovăduirea Evangheliei. Mai mult, Evanghelia este propovăduită

cu mai mult spor, astfel că, tot oraşul Îl cunoaşte pe Hristos. Din îndrăzneala Apostolului şi

alţi fraţi s-au îmbărbătat să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu, deşi nu toţi au aceleaşi

imbolduri, totuşi Hristos este binevestit.

Sfântul Pavel nu are alt gând decât acela ca Hristos să se preamărească prin trupul

lui (fie prin viaţă - dacă va fi eliberat -, fie prin moarte). El presimte că va fi eliberat dar nu

cunoştea cu siguranţă acest lucru (cf. Filipeni 1,24).

În continuare filipenii sunt îndemnaţi să stea în duh şi întru-un duh, să fie

duhovniceşti şi să aibă unitate, să nu se teamă de prigoană, care pentru ei este un dar (cf.

Filipeni 1,29-30).

În continuare Apostolul le face îndemn la smerenie, fiecare socotindu-l mai de cinste

pe altul decât pe sine însuşi (cf. Filipeni 2,3). Sfântul Apostol Pavel citează un imn, care este

socotit anterior, unde arată cum Hristos s-a preaslăvit prin smerenie. Este celebrul "imn

hristologic" (unul dintre cele mai frumoase texte pauline care vorbesc despre kenoza lui

Hristos).

Cum am văzut, exegeţii recunosc aici un imn anterior Sfântului Pavel. Imnul este

alcătuit din două părţi egale: partea întâia versetele 6-8 în care Hristos este subiect şi partea a

doua versetele 9-12 în care Hristos este complement. În originalul grecesc acest imn este

cuprin în două fraze mari. Extensiunea aproape egală a celor două părţi se datorează unor

adaosuri, deoarece avem trei strofe (partea întâia două strofe, iar partea a doua o strofă).

Primele două strofe vorbesc despre umilirea lui Hristos iar strofa a treia despre slava lui

Hristos. În conţinutul imnului apar şi "glosse" (ex. vers.6 "care"=Hristos).

Structura strofelor 1 şi 2 este aceeaşi. În greacă se începe cu v= în + un

complement şi un participiu. Versul al doilea continuă ideea din primul vers prin folosirea

unei comparaţii. Versul al treilea conţine verbul cheie "S-a deşertat" [κέvωσεv=S-a smerit].

Obiectul acestor verbe este pronumele reflexiv "pe Sine" [αυτv= pe Sine]. Versul al

patrulea dezvoltă ideea exprimată prin verbul cheie.

Asemănarea între cele două strofe este întărită prin repetarea a câte unui cuvânt din

primul vers î al doilea vers (ex. "Dumnezeu", "Om"). Repetarea unui alt cuvânt din primul

vers în al doilea vers, dar şi în al patrulea vers denotă o structură elaborată a textului (un

dublu paralelism):

- paralelism antitetic - Dumnezeu - om;

- paralelism sinonimic - în partea a doua a strofelor 1 şi 2

În textul actual sunt unele elemente care compromit aceasta structură, care rup acest

paralelism. Ele apar la sfârşitul versurilor şi sunt numite "glosse" (adaosuri pauline cu rolul

de a explica ideea versurilor). Aşadar, Sfântul Pavel adaptează acest imn pentru a arăta ideea

smereniei lui Iisus Hristos şi a slavei pe care El a dobândit-o prin ea (Nu smerit ca om şi

stăpân ca Dumnezeu, ci acelaşi subiect şi smerit şi suveran sau smerit întru suveranitate şi

suveran întru smerenie).

Imnul are o importanţă doctrinară hristologică deosebită. Învăţătura aceasta, a

smereniei lui Iisus Hristos şi a slavei pe care El a dobândit-o prin ea, este foarte veche, datând

din perioada prepaulină.

57

În el se afirmă:

- divinitatea lui Hristos;

- preexistenţa lui Hristos: "Cel Ce dintru 'nceput fiind chipul lui Dumnezeu...";

- umilirea lui Hristos prin Întrupare.

În versetul 6 "care" se referă la Hristos, care ca Om se numeşte Iisus. "Dumnezeu

fiind în chip" se referă la atributele divine. Hristos era şi este Dumnezeu adevărat. Hristos are

prerogativele divinităţii, dar ca om nu ţine la aceste prerogative, la slava divină şi renunţă la

ea pentru o vreme prin Întrupare. El rămâne Dumnezeu deşi a lua trup uman şi chip omenesc

din Fecioara Maria.

"De ce S-a deşertat pe Sine Hristos ?"

Hristos a vrut să primească de bună voie condiţia noastră, apoi ca om a primit de la

Tatăl din nou slava la care a renunţat prin Întrupare. Hristos a ales calea smereniei, a

supunerii, a lui Ebed-Iahve (vezi Isaia). Condiţia umană sfâşiată prin păcat a fost primită şi

asumată de Iisus Hristos în întregime, în toată greutatea ei, afară de păcat.

Partea a doua a imnului hristologic este o "proslăvire" a lui Iisus Hristos. Dumnezeu

I-a dăruit un nume, care este mai presus de orice nume. "În numele lui Iisus tot genunchiul să

se plece, al celor cereşti, al celor pământeşi şi al celor dedesubt, şi să mărturisească toată

limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl" (cf. Filipeni 2,9-11);

De două ori în Apocalipsă şi o dată în Filipeni Iisus este numit: "Împăratul

Împăraţilor şi Domnul Domnilor", lui Hristos fiindu-I supusă de către Tatăl toată creaţia.

Iisus are ca "Domn" misiunea de a aduce toată creaţia la Dumnezeu. În final El (Iisus) se va

supune Celui Ce I-a supus lui toate, lui Dumnezeu Tatăl. Mărturisirea lui Iisus ca "Domn"

este baza credinţei creştine. Îl numim pe Iisus "Domn" din credinţă prin Duhul Sfânt. "În

numele lui Iisus tot genunchiul să se plece" - toată făptura să-L adore, cele cereşti şi cele

pământeşti şi cele dedesubt (adică lumea demonică, cea care nu vrea să I se supună, dar care

acum, învinsă de Hristos trebuie să I se supună Lui de nevoie nu de voie). Expresia "toată

limba" desemnează toată făptura raţională (limbajul fiind un atribut al fiinţelor raţionale).

Toată creaţia trebuie să-L mărturisească pe Iisus ca "Domn" "κύριoς". Este extrem de clară

hristologia acestui imn, care de altfel, nu e singurul în Noul Testament.

În versetul 12 Sfântul Apostol Pavel le face filipenilor îndemn la smerenie şi la

răbdare fără cârtire, cerându-le să se păzească de stricăciunile lumii, ca să nu fie truda şi

osteneala lui în zadar, ei vor fi în ziua lui Hristos, lauda Sfântului Pavel (vers.16).

Credinţa lor este deja o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Sfântul Pavel este gata să-şi

dea viaţa ca jertfă, jertfă care să însoţească jertfa lor (vers.17). În continuare le spune că,

atunci când va şti ce se va întâmpla, îl va trimite pe Timotei la Filipi ca să le ducă veşti

despre el (vers.19). Apostolul vorbeşte despre Timotei cu foarte multă căldură, aducându-i un

frumos elogiu (vers.20-22). Sfântul Pavel l-a botezat pe Timotei, care-i era deci fiu

duhovnicesc. Epafrodit era delegatul filipenilor trimis cu ajutoare la Sfântul Pavel. Acesta s-a

îmbolnăvit foarte grav, fiind în pericol de moarte.

În capitolul 3 versetul 2 şi urm. Sfântul Pavel îi vizează pe eretici (se pare că se

referă la iudaizanţi). El răspunde atitudinii violente a iudaizanţilor, pe care-i numeşte "câini".

Sfântul Pavel le spune că dacă era vorba să se laude cu trupul, el o putea face mai bine decât

ei toţi. El nu a fost un decăzut moral. E adevărat că a fost persecutor al Bisericii dintr-o

greşeală de înţelegere şi din râvnă. Toate avantajele presupuse spirituale pe care i le conferea

Legea şi condiţia sa de iudeu, Sfântul Pavel le numeşte acum "gunoaie" (vers.8), chiar

"pagubă" pentru că pot constitui piedică în calea primirii lui Hristos. Îndreptarea vine de la

Dumnezeu, iar nădejdea învierii vine de la Hristos.

În versetul 9 Sfântul Apostol Pavel pune faţă în faţă "dreptatea lui" (pe care o lucra

pe faţă) şi "dreptatea cea de la Dumnezeu" (pe temeiul credinţei). Nu pe dreptatea mea mă

58

bazez ci pe iubirea şi pe dreptatea lui Dumnezeu. Sfinţenia este un dar de la Dumnezeu.

Există o distincţie clară între doctrina meritului şi doctrina harului. Protestanţii au ajus să fie

opozanţi ai teoriei meritelor la catolici, unde se neglija harul. Nimeni nu se poate mântui prin

meritul lui. Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel lupta contra teoriei

meritelor pe care o propovăduiau iudaizanţii, care accentuau faptele Legii. Revine apoi la

eretici, cu care se poartă ca şi cu nişte duşmani ai crucii lui Hristos (vers.18). Aceştia sunt

creştinii care-şi trădează vocaţia şi mai mult, îi tulbură şi pe ceilalţi; sfârşitul lor este pieirea

(vres.19); dumnezeul acestora este pântecele, iar cugetele lor sunt îndreptate numai spre cele

pământeşti. Pentru creştinul adevărat nădejdea este în cer de la început, "...de unde-L şi

aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos" (vers.20). Ucenicii lui Hristos sunt cetăţeni

ai cerului, unde se află deja Hristos. Când El va veni la Parusie va preface trupul nostru după

slava Sa.

În capitolul 4 Sfântul Apostol Pavel începe cu îndemnul adresat filipenilor de a se

statornicii în Dumnezeu (vers.1). În continuare se referă la o situaţie din Biserica din Filipi:

erau aici două credincioase care-şi disputau locul de cinste în comunitate. Apostolul

interpelează pe credinciosul Sizig să le ajute pe cele două, pentru că, în Biserică există loc

pentru toată lumea (vers.3).

Urmează un îndemn la bucurie în Domnul, îndemn la îngăduinţă, îndemn la

încredere în pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea (vers.7), iar în versetele 8-9

avem încununarea tuturor îndemnurilor: "...Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi

văzut la mine, pe acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi".

În versetele 10-20 Sfântul Apostol Pavel îşi exprimă mulţumirea pentru darurile

trimise de ei. Acest fapt i-a determinat pe mulţi să spună că Epistola este alcătuită defapt din

mai multe epistole. Unii zic că acest pasaj ar fi un "bilet" scris înainte şi ataşat ulterior

Epistolei (dar aceasta este numai o ipoteză).

Această pericopă se poate explica în mai multe feluri: expunerea este delicată, dar

este evidentă stânjenirea Sfântului Pavel, care nu era obişnuit să accepte ajutoare materiale de

la credincioşii săi. Numai că, Sfântul Pavel era foarte ataşat de filipeni. Peste tot el şi-a urmat

principiul de a-şi câştiga pâinea cu munca sa, ca să nu dea cuiva prilej de a judeca Evanghelia

lui Hristos (vezi Epistola a II-a către Corinteni). Sfântul Apostol Pavel îşi exprimă

mulţumirea şi recunoştinţa sa (a şti să primeşti un dar presupune o nobleţe sufletească şi

smerenie).

Salutarea finală este adresată tuturor sfinţilor (credincioşilor din Filipi) din partea

sfinţilor (adică a celor care se aflau lângă Sfântul Pavel, mai ales din partea celor din casa

cezarului).

Epistola către Efeseni

Introducere

Efesul era unul din cele mai populate şi mai înfloritoare oraşe ale lumii antice. Era

capitala provinciei proconsulare Asia. Prosperitatea economică se conjuga cu cea culturală.

Efesul a constituit centrul de activitate al Sfântului Pavel, el fiind un apostol citadin. Sfântul

Duh l-a împins spre Europa (cf. Fapte 16,6-10), deşi avea destul de lucru pentru o viaţă în

Asia, numai că în acest caz, ar fi rămas probabil un apostol asiatic.

59

Sfântul Apostol Pavel vine la Efes la sfârşitul anului 52 d.Hr., a trecut prin Efes în

grabă şi a promis că va reveni cu răgaz (cf. Fapte 18,19-21). Revine la Efes în a treia călătorie

misionară la sfârşitul anului 53 şi începutul anului 54 (cf. Fapte 19 şi 20).

Nici o comunitate nu era aşa de cunoscută pentru el cum era cea din Efes. Nicăieri n-

a stat atât de mult ca la Efes.

1. Primii destinatari ai Epistolei către Efeseni

Este puţin probabil ca titlul "către Efeseni" să fie autentic. Este puţin probabil că

Epistola către Efeseni a fost adresată credincioşilor din acest oraş. Efesul a fost doar "centru

de difuzare" al Epistolei către alte oraşe din provincie. Aşadar, Epistola nu a fost adresată

numai credincioşilor din Efes. Tonul Epistolei este impersonal. Din două pericope (Efeseni

1,15 şi Efeseni 3,2-4) rezultă că Sfântul Pavel n-a cunoscut personal pe cei cărora le scrie.

"Chiar nu ştiau ei nimic despre predica Sfântului Pavel ?, Trebuia să pună un "dacă" înainte ?

Primii destinatari ai Epistolei sunt păgâno-creştini; ori din Fapte aflăm că în Biserica

din Efes erau şi iudeo-creştini. Spre deosebire de Epistola către Coloseni şi Filimon scrise

cam în aceeaşi epocă, Epistola către Efeseni nu cuprinde nici o salutare din partea

însoţitorilor Sfântului Apostol Pavel, deşi cel puţin doi dintre ei erau cunoscuţi personal de

efeseni (Timotei din călătoria a doua şi a treia misionară, iar Aristarh din a treia călătorie

misionară.

Aşadar, titlul nu este canonic, el s-a data mai târziu. Titlul tradiţional al Epistolei are

puţină greutate pentru că el nu este nici original şi nici canonic. În primul verset al primului

capitol apare cuvântul [v 'Εφέσ] care face parte deci din textul Epistolei şi nu din titlul ei.

Această expresie nu apare în toate manuscrisele. E adevărat că apare în cele mai multe dintre

ele, dar lipseşte din unele foarte importante: Π.46, la Origen, la Sfântul Vasile cel Mare, la

Marcion şi Tertulian. Se pare că textul original nu menţiona cu numele nici o Biserică. În

original apare expresia: "Sfinţilor şi credincioşilor în Hristos Iisus" sau simplu "Sfinţilor în

Hristos Iisus".

S-a pus întrebarea: "A fost lăsat în original un loc liber ?", "A fost Epistola o

circulară ?". În încercările de a soluţiona această problemă s-au constituit două ipoteze:

a) Ipoteza că actuala Epistolă către Efeseni ar fi de fapt Epistola către Laodiceeni

menţionată în Coloseni 4,16. În sprijinul acestei ipoteze e citat Marcion (acesta cunoştea

Epistola către Laodiceeni). Ipoteza a fost susţinută şi de Adolf von Harnack care spune:

"Sfântul Pavel a scris laodiceenilor o Epistolă (aceasta rezultă din tonul impersonal al

Epistolei). În acea vreme era o cinste să posezi o Epistolă a Sfântului Pavel. Dar ce s-a

întâmplat cu Biserica din Laodiceea ? Din Apocalipsă cap.3 rezultă că această Biserică a

decăzut cu timpul. În această carte Biserica din Laodiceea primeşte numai mustrări şi dintre

cele mai aspre. Aşadar, Biserica din Laodiceea decăzuse (ne spune Cartea Apocalipsei şi

Harnack). Ea nu mai este demnă să fie menţionată în Epistolele Sfântului Pavel. Atunci i s-a

aplicat "damnatio memoriae" = condamnarea memoriei. Era foarte bine cunoscut acest

procedeu în epocă. Condamnarea memoriei implica şi raderea numelui celui condamnat din

inscripţiile publice "eratio nominis" = raderea numelui. Aşadar, Bisericii din Laodiceea i s-a

aplicat această metodă. I s-a pus alt nume adică, numele celei mai importante Biserici din

Asia (Efes). Tertulian respinge existenţa acestei Epistole.

b) A doua ipoteză este aceea că Epistola de care ne ocupăm a fost o enciclică (o

circulară). Ea a fost trimisă unui grup de Biserici învecinate pe care Sfântul Pavel nu le-a

cunoscut personal. Ea a fost scrisă cam în acelaşi timp cu Epistola către Coloseni şi dusă la

destinaţie de Tihic (cf. Efeseni 6,21-22). Putem crede că aceste Biserici nu erau departe de

Colose (între aceste Biserici se numărau şi Biserica din Laodiceea şi cea din Ierapolis).

60

În adresa Epistolei s-a lăsat intenţionat un loc liber unde urma să fie trecut numele

unei Biserici. Când s-a redactat "corpus paulinum" s-a reţinut numele "către Efeseni", datorită

legăturilor dintre Bisericile menţionate şi cea din Efes.

Cele două ipoteze nu se exclud una pe cealaltă. Putem crede că Epistola a fost o

circulară şi deci a fost adresată mai multor Biserici între care şi cea din Laodiceea. Probabil

că "corpus paulinum" a fost redactat (constituit) la Efes şi de aceea cei care l-au alcătuit au

preferat titlul: "către Efeseni".

2. Data şi locul scrierii Epistolei

Ne este greu să determinăm din cuprinsul Epistolei data şi locul scrierii ei. O putem

face cu aproximaţie numai în comparaţie cu Epistola către Coloseni. Acelaşi Tihic o duce la

destinaţie. Învăţătura şi stilul sunt aceleaşi. Aşadar, vom lua ca dată a scrierii Epistolei anul

63 d.H., iar ca loc, capitala imperiului, Roma. În ambele Epistole ni se spune că Sfântul Pavel

este în lanţuri.

Sfântul Apostol Pavel a fost informat despre eroarea din Colose şi aceasta îl

determină să scrie în grabă Epistola către Coloseni pentru a rezolva problemele. Apoi, a mai

scris o Epistolă (o scrisoare) către Efeseni, în care dezvoltă ideile care i le-a sugerat

controversa din Colose. Face acest lucru pe larg, cu răgaz şi fără ton polemic. [Situaţia este

asemănătoare cu cea a Epistolelor către Galateni şi către Romani].

Epistola către Efeseni are o valoare doctrinară foarte mare. Este o Epistolă

ecclesiologică. Dacă în Coloseni Hristos e prezentat a fi întâiul în ordinea creaţiei şi a

mântuirii, în Efeseni Hristos este prezentat a fi "Cap al Bisericii", iar Biserica ca "Trup al lui

Hristos". Biserica are chemarea de a îngloba în ea întreaga făptură a lui Dumnezeu, întreg

cosmosul înnoit. Gândind la acest atribut al Bisericii de "Trup al lui Hristos", Sfântul Pavel

pune şi problema "unirii" iudeilor cu păgânii în Hristos tratată în Epistola către Romani.

3. Planul Epistolei


Partea a I-a doctrinară; Taina mântuirii şi a Bisericii 1,3 - 3,21 1. Planul dumnezeiesc al mântuirii;

a) contemplat în el însuşi 1,3-14

b) contemplat în realizarea sa 1,15-2,10

2. Unirea într-un trup a iudeilor şi a păgânilor 2,11-22

3. Descoperirea Tainei 3,1-13

4. Rugăciune şi doxologie 3,14-21

Partea a II-a parenetică 4,1 - 6,20 1. Principii generale 4,1-24

2. Aplicaţii particulare

a) morală individuală 4,25-5,5

b) relaţii sociale 5,6-20

c) morală familială 5,21-6,9

d) lupta duhovnicească 6,10-20

Încheiere 6,21-24


Adresa Epistolei nu prezintă nimic special afară de acel "v 'Εφέσ". Urmează

rugăciunea de mulţumire care este de fapt un imn (un conglomerat de fraze). În acest imn este

61

prezentat planul de mântuire al lui Dumnezeu, contemplat în el însuşi. Sunt prezentate şase

etape:

-alegerea - vers.4 "ne-a ales";

- înfierea - vers.5 "să ne înfieze";

- răscumpărarea - vers.7;

- descoperirea Tainei - vers.9 "El ne-a făcut cunoscută Taina voii Sale";

- mântuirea iudeilor - vers.12;

- mântuirea păgânilor - vers.13.

După cea mai ingenioasă dezlegare a problemelor pe care le ridică acest imn, un

studiu recent al savantului catolic Pierre Grelot intitulat: "La structure d'Ephésien 1,3-14"

publicat în "Revue biblique", 96 (1989) nr.2, pag.193-209, găseşte că acest imn este compus

din şase strofe cu câte cinci versuri şi un refren.

Pierre Grelot face o analiză literară a textului, elimină tot ceea ce este interpolaţie şi

adaos şi iată care este marea lui găselniţă: versetul 3a adică: "Binecuvântat este Dumnezeu şi

Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos" este un refren care se repetă după fiecare strofă. În

versetul 15 şi urm. Sfântul Pavel vorbeşte despre realizarea acestui plan. Apostolul spune că

se roagă pentru corespondenţii săi şi îi pomeneşte în rugăciunile sale pentru ca ei să

primească mai îmbelşugat Duhul, ca să înţeleagă pe cât se poate Taina lucrării lui Dumnezeu

în Hristos care, prin Învierea din morţi şi aşezarea de-a Dreapta Tatălui a fost făcut Domn a

toate şi "Cap al Bisericii, care este Trupul Său" (vers.20-23).

În capitolul 2 Sfântul Apostol Pavel scrie corespondenţilor săi (păgâno-creştini) care

odinioară erau subjugaţi celui rău "în care aţi umblat cândva după dumnezeul acestei lumi..."

(vers.2), care au fost chemaţi la viaţa cea nouă împreună cu Hristos (moartea şi învierea

sacramentală cu Hristos). Mântuirea lor este un har a lui Dumnezeu: "Căci în har sunteţi

mântuiţi prin credinţă; iar aceasta nu-i de la voi: e darul lui Dumnezeu; nu din fapte, pentru ca

nimeni să nu se laude" (vers.8-9). Aşadar, mântuirea este un dar al iubirii lui Dumnezeu.

Oricât de mult am face noi, tot slugi netrebnice suntem. N-am făcut nimic ca să merităm

raiul. Cât de aberantă pare din această perspectivă teoria meritelor prisositoare din Biserica

romano-catolică. Cine mai profesează astăzi teoria meritelor se întoarce de fapt la iudaism.

Aşadar, în har suntem mântuiţi, mântuirea este darul lui Dumnezeu, dar şi împlinirea

poruncilor lui Dumnezeu de către noi. Nu te îndreptezi pentru că faci fapte bune, ci faci fapte

bune pentru că eşti îndreptat deja, faci fapte bune pentru că ai primit harul lui Dumnezeu.

În versetul 12 Sfântul Pavel arată cum erau păgânii înainte: fără Hristos, în afara

făgăduinţelor, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume, într-un cuvânt erau "departe".

"Acum însă" (cu sens adversativ), în Hristos Iisus, voi care altădată eraţi departe, aţi devenit

"aproape" prin sângele lui Hristos (vers.13).

În versetul 14 Sfântul Pavel face aluzie - se pare - la zidul care despărţea curtea

păgânilor de curtea iudeilor. Iisus Hristos este pacea noastră; El a făcut din cele două lumi

(cea păgână şi cea iudaică) una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărţirii - ura -,

desfiinţând Legea poruncilor în opreliştile ei..." (vers.15).

În versetul 19 sfinţii sunt numiţi "casnicii lui Dumnezeu", membrii ai familiei lui

Dumnezeu, iar în versetul 20 e scoasă în evidenţă apostolicitatea Bisericii: "...zidiţi pe temelia

apostolilor şi a profeţilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos" (piatra cea

din capul unghiului era piatra care unea zidul de jos, punctul cel mai important al unei

clădiri). Folosirea acestei expresii este preluată de Sfântul Pavel din Vechiul Testament (vezi

Isaia 28,16; Zaharia 9,16 şi I Petru 2,4).

Pericopa 3,1-13 este intitulată: "Taină şi descoperirea Tainei"

Sfântul Apostol Pavel este iconom al acestei Tainei. El a primit-o de la Dumnezeu

prin descoperire (vers.3). "Care este această Taină ?; Care este conţinutul ei ?" Sfântul Pavel

62

răspunde la această întrebare în versetul 6: "cum că păgânii sunt împreună-moştenitori şi

mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei întru Hristos Iisus, prin

Evanghelie, căreia eu slujitor m-am făcut potrivit cu darul harului lui Dumnezeu ce mi-a fost

dat prin lucrarea puterii Sale". Aşadar, neamurile sunt împreună moştenitoare cu iudeii; în

Hristos se mântuiesc nu numai iudeii, ci şi păgânii. Sfântul Pavel este prin excelenţă slujitor

al acestei Taine; el e numit "Apostol al Neamurilor".

Versetele 14-21 cuprind o rugăciune pentru ca destinatarii săi să crească în iubire, iar

versetele 20-21 cuprind o doxologie în care din nou este pomenit numele Bisericii. Biserica

deţine rolul fundamental în desfăşurarea Tainei mântuirii. Biserica este o instituţie

mântuitoare, iar slava lui Hristos se dezvăluie în Sfânta Biserică.

În capitolul 4 începe partea parenetică a Epistolei. Sfântul Apostol Pavel face

destinatarilor săi îndemnul de a sta şi de a păstra unitatea duhului,întru legătura păcii (vers.3).

Se continuă astfel ideea din capitolul anterior. Sunt prezentate şapte temeiuri ale unităţii

Bisericii: "este un Trup, un Duh, o singură Nădejde, este un Domn, o Credinţă, un Botez, un

Dumnezeu şi Tatăl tuturor" (vers.4-6). Iată câte lucruri prezintă "unitatea" pe care creştinii

sunt chemaţi şi trebuie să o promoveze între ei.

În versetul 11 se dă o listă de harisme: "şi El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii

profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători...".

Biserica trebuie să ajungă la măsura vârstei deplinăţăţii lui Hristos. Nu poate exista

unitate fără adevăr (vers.15), fără adevăr nu poate exista iubire. Până în versetul 24 se

vorbeşte despre acest principiu al înnoirii în viaţa în Hristos .

În versetul 25 şi urm. Sfântul Pavel dă câteva sfaturi particulare: "mâniaţi-vă, dar nu

păcătuiţi; să nu apună soarele peste mânia voastră, ca să nu daţi diavolului prilej" (vers.26-

27).

În versetul 30 se vorbeşte despre Ziua Răscumpărării: "Să nu întristaţi Duhul cel

Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi în ziua răscumpărării" (în traducerile

româneşti apare greşit în loc de "în" "pentru" sau "prin". E vorba aici de ziua în care creştinul

a primit Botezul şi Ungerea cu Mir. Începând cu secolul VI în Apus a început să se separe

Botezul de Mirungere. Ştim din ce motiv s-a petrecut acest lucru: era atunci epoca migraţiei

popoarelor (existau mulţi refugiaţi despre care nu se ştia dacă sunt botezaţi). Episcopul

Romei dădea atunci hotărârea confirmării. Deci, se făcea o confirmare a Botezului, despre

care nu se ştia dacă a fost primit de refugiaţi, sau dacă a fost săvârşit valid (există scrisori ale

episcopului Romei Leon în această privinţă).

Partea parenetică continuă în capitolul 5. Sfântul Apostol Pavel face îndemn la

iubire curată şi la fuga de desfrânare. În versetul 5 "lacomul de avere" e numit "închinător la

idoli". În versetul 8 creştinii sunt numiţi "lumină întru Domnul" (observăm aici o asemănare

cu scrierile eseniene / opoziţia lumină-întuneric).

Versetul 14 ridică o problemă: "De aceea ce zice: Deşteaptă-te tu, cel ce dormi,

scoală-te din morţi şi-asupra ta va lumina Hristos". Problema este: "cine zice ?". Nu există în

Sfânta Scriptură un astfel de text. Exegeţii spun că avem aici un fragment de imn baptismal

creştin. De aici rezultă valoarea extraordinară pe care o dă Sfântul Pavel Botezului. (Toate

sectele devalorizează Botezul). Botezul operează în cel ce se botează în mod real o moarte şi

o înviere, o luminare. Tot ceea ce vei putea fi tu ca creştin, ai deja virtual prin Botez. În

efortul tău de toată viaţa nu vei putea să dobândeşti ceea ce ai la Botez. Aceasta este de fapt şi

învăţătura patristică. Sfântul Marcu Ascetul în cuvântul său "Despre Botez" spune că Hristos

este ascuns în noi la Botez. Nicolae Cabasila în lucrarea "Despre viaţa în Hristos" vorbeşte pe

larg despre Botez, Mirungere, Euharistie, Pocăinţă şi despre sfinţirea Bisericii.

Secţiunea se încheie cu un îndemn la trăire în fapte bune.

Pericopa din Efeseni 5,22-33 constituie "apostolul la slujba Cununiei". Bărbatul este

cap femeii precum şi Hristos este "cap al Bisericii". Ideile pe care Sfântul Pavel le adresează

63

soţilor sunt inspirate din teologia Bisericii (vezi Vechiul Testament / Iahve-Israel). Sfântul

Apostol Pavel foloseşte învăţătura teologică a legăturii dintre Dumnezeu şi Biserica Sa pentru

a fundamenta relaţiile de iubire între soţi. În versetul 32 Sfântul Pavel vorbeşte despre o taină:

"Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică". "Despre ce Taină vorbeşte

Sfântul Pavel ?" Despre Taina unirii între Hristos şi Biserică ? Nu !, ci despre Taina unirii

între bărbat şi femeie. În textul original avem prepoziţia „în Hristos şi în Biserică”. Unirea

dintre soţi este o Sfântă Taină în Biserică. Prin Cununie cei doi primesc harul de a împlinii

ceea ce spune Sfântul Pavel aici: bărbatul primeşte un har de a fi cap al soţiei sale, iar femeia

primeşte un har să se supună bărbatului ei.

Şi în capitolul 6 se continuă partea parenetică. Mai întâi Sfântul Pavel le dă copiilor

sfatul de a-şi asculta părinţii, spunând că aceasta este şi o poruncă a Domnului (Porunca a

cincea din Decalog). Se spune că binecuvântarea părinţilor întăreşte temelia casei copiilor.

Urmează îndemnuri pentru părinţi, pentru stăpâni şi pentru slugi; îndemn la luptă

duhovnicească ilustrată pe larg printr-o panoplie de arme duhovniceşti de apărare şi de atac.

Creştinul este comparat cu un soldat şi i se descrie armura, pornind de la armura unui soldat

roman. Imaginea aceasta este deosebit de sugestivă. Creştinul are de purtat o luptă deosebită.

Lupta lui nu e împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva stăpânitorilor acestei lumi,

împotriva duhurilor răutăţii (vers.12).

"Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu..." (vers.13). Din versetul 12 aflăm că şi

diavolii au o ierarhie. Ei sunt îngeri căzuţi (de mai multe ranguri). trăiesc în văzduhuri, acolo

fiind sălaşul demonului. Aceasta înseamnă şi ziua ispitirii, dar şi ziua ieşirii sufletului din

trup, zi pe care creştinii o aşteaptă cu frică şi cu cutremur, deoarece în acea zi demonii îşi cer

partea lor.

Armele creştinului sunt: "platoşa dreptăţii" (cuvântul dreptate are sensul aici de

"toate virtuţile"). A fi drept în sens biblic înseamnă a împlinii poruncile lui Dumnezeu.

"cingătoarea adevărului" (cingătoarea este semnul tăriei). Picioarele simbolizează râvna,

pavăza credinţei, "coiful mântuirii" şi "sabia Duhului" care este cuvântul lui Dumnezeu (vezi

Evrei 4,12). În original în versetul 17 avem nu "sabia Duhului" ci "sabia duhovnicească". În

versetele 18 şi 19 Sfântul Pavel face îndemn la rugăciune şi le scrie să se roage pentru el ca să

poată propovădui cu îndrăznire Taina Evangheliei: "al cărei sol sunt eu în lanţuri -, pentru ca

despre ea să vorbesc deschis, aşa cum trebuie să vorbesc" (vers.20). Tihic, fratele iubit şi

ucenicul Sfântului Pavel le va duce veşti despre el. El va fi "curierul " Sfântului Pavel.

Epistola către Coloseni (Epistolă hristologică scrisă de Sfântul Pavel în prima captivitate romană 61-63

d.Hr.)

Oraşul Colose era situat în valea râului Lycos (Lupul), la 160 km de Efes în

apropierea cetăţilor Laodiceea şi Ierapolis. Acolo (la Ierapolis) sunt ape termale bogate în

săruri care formează nişte depuneri, dând din depărtare oraşului aspectul unei pete albe.

Astăzi la Ierapolis, Laodiceea şi Colose sunt numai mine. Contactele dintre cele trei oraşe

erau strânse cum rezultă din Coloseni 4,15-16. Este sigur faptul că Sfântul Pavel n-a vizitat

aceste localităţi. Aceasta rezultă din Coloseni 2,1 (deci Sfântul Pavel nu i-a cunoscut

personal). Aceste comunităţi erau cunoscute de Sfântul Pavel numai din auzite, cum rezultă

din Coloseni 1,4 şi 9. Un ucenic al Sfântului Pavel "Epafras" originar din Colose (cf.

Coloseni 4,12), evanghelizase oraşul său natal (cf. Coloseni 1,7). Tot el evanghelizează şi

Laodiceea, cum rezultă din Coloseni 4,12.

64

În Frigia erau numeroşi evrei care căutau să pună stavilă progresului Creştinismului.

Propaganda iudaică creease o criză în Colose, criză din care a rezultat o erezie periculoasă, o

ameninţare pentru bunul mers al comunităţii. Sfântul Apostol Pavel îl trimite pe Tihic

(ucenicul său) cu Epistola la Colose, iar acest lucru va fi benefic deoarece problemele vor

înceta.

1. Autenticitatea Epistolei către Coloseni Epistola către Coloseni este atribuită Sfântului Pavel de întreaga Tradiţie; În secolul

XIX critica a contestat autenticitatea ei. În vremea mai nouă ştiinţa neo-testamentară îşi

revine şi reafirmă autenticitatea Epistolei. Împotriva autenticităţii ei s-au adus obiecţii

numeroase: limba, stilul şi hristologia Sfântului Pavel - spun criticii - nu sunt aşa de evidente

în Epistola către Coloseni. La această obiecţie răspundem că: un număr de "apax legomena"

(cuvinte care apar o singură dată în limbajul paulin), sunt folosite acum pentru că Sfântul

Pavel face faţă unor noi probleme, dezvoltă idei noi, iar la problemele noi este firesc să apară

cuvinte noi. Şi Epistola către Filipeni are multe "apax legomena", cam în aceeaşi proporţie cu

Epistola de care ne ocupăm.

Stilul Epistolei către Coloseni diferă mult de stilul celorlalte Epistole. Sfântul Pavel

este aici mai puţin spontan, mai puţin simplu, impune o sobrietate, un caracter mai solemn,

într-un cuvânt un stil mai căutat. Aceasta se explică prin faptul că Epistola a fost scrisă de un

secretar a Sfântului Pavel. Probabil că i s-a permis secretarului o mai mare libertate în

redactarea scrisorii. Problema "secretarului" o vom întâlni şi la alte Epistole.

Se afirmă apoi că hristologia Epistolei către Coloseni diferă de hristologia Sfântului

Apostol Pavel. Între 56-62 sunt şase ani în timpul cărora au apărut problemele şi erezia din

Colose. Epistola cuprinde idei noi care le presupun pe cele din Epistolele anterioare. Sfântul

Apostol Pavel este obligat să regândească hristologia pentru a răspunde opozanţilor din

Colose.

2. Planul Epistolei către Coloseni Adresă şi salutare 1,1-2


Partea a I-a doctrinar-teologică 1,13-23 1. Introducere sau tranziţie 1,13-14

2. Întâietatea lui Hristos 1,15-20

3. Împăcarea prin Hristos 1,21-23

Partea a II-a polemică 1,24-3,4 1. Sfântul Apostol Pavel şi colosenii 1,24-2,5

2. Erori doctrinare în Colose 2,6-3,4

Partea a III-a parenetică (sfaturi şi îndemnuri) 3,5-4,6 1. Sfaturi generale 3,5-17

2. Sfaturi particulare 3,18-4,6

Mesaje personale ale Apostolului către coloseni 4,7-17

Salutare finală 4,18

3. Cuprinsul Epistolei pe scurt.

În adresă Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca Apostol al lui Iisus Hristos, asociindu-

l pe Timotei (vers.1). Mulţumeşte apoi lui Dumnezeu pentru credinţa, nădejdea şi iubirea

colosenilor (vers.4-5). Sfântul Apostol Pavel spune că a auzit de credinţa lor (deci îi cunoaşte

numai din auzite). Din versetul 7 aflăm că Epafras i-a evanghelizat. Apostolul îl roagă pe

Dumnezeu să-i facă pe coloseni să crească şi mai mult în înţelepciune duhovnicească şi să

sporească în statornicie, în răbdare şi în celelalte virtuţi, pentru a avea parte de moştenirea

65

sfinţilor în lumină (vers.12). Un profesor de la Ierusalim Pierre ********* are un comentariu

la Epistola către Coloseni după Biblia de la Ierusalim, în care se întreabă dacă nu cumva

Epistola a fost scrisă de un secretar care a fost la origine esenian, sau de cineva care a

cunoscut scrierile qumranite. Este de presupus acest lucru dacă citim versetul 13 al primului

capitol în care se face referire la Dumnezeu care ne-a scos de sub stăpânirea întunericului şi

ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale.

În acest text cuvântul "sfinţi" trebuie înţeles "îngeri". Şi în alte locuri din Sfânta

Scriptură îngerii sunt numiţi sfinţi (cf. Iov 5,1; Daniel 4,10). Îngerilor - în Vechiul Testament

- le sunt asociaţi oamenii sfinţi. Lumina de care vorbeşte apostolul aici reprezintă slava

eshatologică. Această interpretare - cum am văzut - e sprijinită de scrierile de la Qumran,

scrieri cu care Epistola către Coloseni are afinităţi literare.

Partea a I-a doctrinar-teologică 1,13-23 (hristologia Epistolei)

Dumnezeu ne-a scos din împărăţia întunericului (vers.13). Avem în acest text un

"concentrat" de hristologie. Hristos - spune Sfântul Pavel - posedă întâietatea absolută atât în

ordinea creaţiei cât şi în ordinea mântuirii. El îl exprimă pe Dumenzeu, El este chipul

nevăzutului Dumnezeu (vres.15), în El Dumnezeu a sălăşuit toată puterea şi plinirea. Este de

remarcat asemănarea cu prologul Evangheliei a IV-a. cele nevăzute şi cele văzute s-au făcut

prin El (vers.16). Apostolul insistă la cele nevăzute, deoarece erezia din Colose tindea să

ridice ierarhiile cereşti la un rang superior, care însemna un atentat la această întâietate a lui

Hristos. El este mai înainte decât toate, El este principiul şi ţinta creaţiei. Creaţia vine de la

El şi tinde spre El. Hristos este creatorul şi modelul de realizat pentru făpturile create, El este

chipul realizat al lui Dumnezeu. Noi creştinii trebuie să ajungem la asemănarea cu Hristos, El

are întâietatea absolută în ordinea creaţiei şi în ordinea mântuirii. Hristos este "Capul

trupului" (al Bisericii - vers.18). Aşa cum El stă la începutul zidirii celei dintâi, tot aşa stă la

începutul zidirii celei noi.

În versetul 20 se vorbeşte despre împăcarea prin Hristos, idee pe care o dezvoltă în

versetele 21-23. Colosenii care erau odinioară vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, au fost împăcaţi cu

Dumnezeu prin Iisus Hristos, de aceea ei trebuie să rămână acum întemeiaţi în credinţă şi în

nădejdea Evangheliei. Acelaşi verset (20) afirmă aspectul "cosmic" al împăcării cu

Dumnezeu: "şi prin El toate pentru El să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri,

pace făcând prin El, prin sângele crucii Sale". Este textul neo-testamentar cel mai clar în ceea

ce priveşte aspectul cosmic al mântuirii. Mântuirea adusă de Hristos este în primul rând

pentru oameni dar nu în mod exclusiv, ea adresându-se întregii făpturi (vezi Romani cap.8

vers.19-22).

Partea a II-a polemică 1,24-3,4 De la început aflăm că Sfântul Pavel este în temniţă, deoarece vorbeşte despre

"suferinţele mele pentru voi" (vers.24), el suferă pentru credincioşii săi. Pătimirile apostolului

se adaugă pătimirilor lui Hristos pentru Biserică. Sfântul Apostol Pavel este slujitor al acestei

taine a neamurilor care se descoperă acum: "al cărei slujitor am devenit în virtutea iconomiei

lui Dumnezeu ce mi-a fost dată pentru voi, aceea de a plini cuvântul lui Dumnezeu, taina cea

din veci ascunsă..." (vers.25-26). "Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută prin tine

Născătoare de Dumenzeu, celor de pe pământ s-a arătat" (Şi acum... al Născătoarei glas 4).

Şi păgânii sunt chemaţi la slava cerească în Hristos (versetul 27b). Grija apostolului

se întinde şi asupra comunităţilor din Frigia. Se roagă lui Dumnezeu să le de-a unitate şi

încredere pentru a pătrunde şi cunoaşte taina Lui, astfel încât să nu se mai lase antrenaţi în

afara drumului mântuirii (cap.2 vers.1-5). Odată ce L-au primit pe Hristos, colosenii trebuie

66

să trăiască în El şi să nu se lase furaţi de falsa înţelepciune omenească: "Vă spun aceasta

pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbe amăgitoare".

În versetul 8 sunt pomenite "stihiile lumii" [τ στoιχεα τo κόσμoυ] (vezi

Galateni 4,9 unde se vorbeşte despre stihiile cele slabe şi sărace). În Hristos locuieşte toată

plinătatea dumnezeirii. În Hristos-Omul se exprimă Dumnezeu în toată plinătatea Lui. Hristos

este căpetenia absolută a oamenilor şi a îngerilor şi în El S-a revelat Dumnezeu, El este

revelaţia absolută (deplină), mai mult decât care, nu se poate alta. Unit cu Hristos în Moarte

şi Înviere prin Botez (vers.12) creştinul este în Hristos mai presus decât puterile cereşti. Prin

Botez ne îngropăm şi înviem sacramental prin Hristos (vezi Romani 6,3-6). Din versetul 11

observăm analogia care se face între Taina sfântului Botez şi tăierea împrejur. Botezul este o

tăiere împrejur duhovnicească. Acelaşi text constituie un argument indirect al botezului

copiilor. În versetul 13 Sfântul Pavel repetă ideea conform căreia Botezul îi face pe creştini

vii în şi prin Hristos. Acest "zapis" care era Legea lui Moise a fost un adeversar al omului,

deoarece ea califica păcatul ca păcat.

Se face apropierea în continuare între Legea lui Moise şi puterile cereşti. Hristos a

desfiinţat zapisul şi a dezbrăcat de putere Începătoriile şi Stăpâniile. Dumnezeu a dat Legea

prin îngeri şi i-a însărcinat pe îngeri cu respectarea ei. Îngerii cu puterea care o aveau asupra

oamenilor prin Lege, erau ei înşişi instrumente ale puterii, ca administratori ai Legii. Hristos

le-a luat acestă putere. Îngerii sunt acum la locul lor; Hristos a biruit pe cruce şi a făcut

captive puterile, ducând legate în marşul Său triumfal aceste puteri care îşi depăşiseră

oarecum "mandatul".

Se pare că în versetul 16 Sfântul Apostol Pavel se referă la unele practici iudaice (la

unele sărbători iudaice), numindu-le "umbră a celor viitoare". Practicile iudaice dădeau prea

multă importanţă lumii materiale, al cărei control îl aveau puterile angelice. Ei (destinatarii)

sunt acum liberi deplin în raport cu prescripţiile iudaice. Practicarea acestora reprezintă

acordarea unui primat exagerat puterilor lumii în defavoarea lui Hristos. În versetul 18

Sfântul Pavel spune că aceste practici sunt un fel de "închinare la îngeri".

Versetul 21: "nu lua !". "nu gusta !", "nu atinge !" nu este un text împotriva postului.

Şi postul creştin poate fi redus la aceste prescripţii. Se poate ca creştinii de astăzi,

neînţelegând scopul adevărat al postului, să ajungă (dacă nu cumva au ajuns deja) în situaţia

colosenilor, supuşi înţelesurilor lumii.

În capitolul 3 versetul 1 Sfântul Apostol Pavel revine la capitolul 2 versetul 12. Prin

Botez creştinii sunt înviaţi şi ca atare, ei trebuie să se conformeze acum noilor condiţii:

"Hristos este viaţa noastră !". Creştinul trebuie să omoare patimile trupeşti, căci învierea cu

Hristos prin Botez nu este o vorbă goală. Creştinul primeşte real prin Botez o viaţă nouă. Este

necesară contribuţia omului (sinergismul). Sfântul Marcu Ascetul spune: "Hristos ţi-a dat

harul, tu pune lucrarea". Harul se face "osândă" dacă tu nu pui lucrarea. Acestea nu pot una

fără cealaltă.

Partea a III-a parenetică; sfaturi şi îndemnuri 3,5-4,6 Această parte e numită parenetică sau morală şi cuprinde îndemnuri şi sfaturi ale

apostolului pentru coloseni. Ei trebuie să fugă de viciile păgânismului: "Aşadar, dacă aţi

înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a

dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe pământ; căci voi aţi murit, iar

viaţa voastră este împreună cu Hristos ascunsă în Dumnezeu. Când Hristos, viaţa voastră, Se

va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru slavă" (cf. Coloseni 3,1-4). Observăm

opoziţia între omul neîndreptat de dinainte de Botez şi omul îndreptat de după Botez, omul

care trăieşte în harul lui Hristos.

Creştinii, ca unii ce sunt oameni noi (vers.10), trebuie să fie într-o continuă înnoire.

Credinciosul adevărat nu poate să trăiască nici un moment fără să-L preamărească pe Hristos:

67

"Eu dorm dar inima mea veghează" (spune Cântarea Cântărilor). Inima Îl laudă pe Dumnezeu

cu suspine negrăite. Apostolul îi îndeamnă pe coloseni în versetul 16 să-I cânte lui Dumnezeu

în inimile lor, să-I mulţumească în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti. Totul să fie o

exprimare a prisosului inimii: "Şi orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate să le faceţi

în numele Domnului Iisus, prin El mulţumindu-I lui Dumnezeu-Tatăl" (cf. Coloseni 3,17).

În versetele următoare Sfântul Pavel se referă la raporturile dintre bărbat şi femeie,

părinţi şi copii, stăpâni şi robi. *[Sfântul Apostol Pavel insistă asupra atitudinii femeilor, care

erau nesupuse atunci ca şi acum, că dacă ar fi foet supuse Sfântul Pavel nu simţea nevoia să

ia atitudine]*. În versetul 23 Sfântul Apostol Pavel reia ideea exprimată în versetul 17: "Orice

aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, ştiind că de la

Domnul veţi primi răsplata moştenirii; slujiţi-I Domnului Hristos".

Urmează îndemnul la rugăciune şi la purtarea înţeleaptă faţă de păgâni (cap.4 vers.2-

3). Cu aceasta se încheie partea parenetică, urmând mesajele personale ale apostolului către

coloseni (4,7-17). Îi anunţă că Tihic şi Onisim vor fi trimişi la Colose (Tihic în traducere

înseamnă "norocosul"; Tihi în limba greacă înseamnă "noroc", iar Tihicos înseamnă

"norocos" / Onisimos înseamnă "folositor". Acestea erau nume care se dădeau de regulă

sclavilor).

În versetul 11 e pomenit Isus (Iustus), unul din cei doi propuşi pentru apostolie după

Înălţarea Domnului la cer. E pomenit Marcu, vărul lui Barnaba (autorul Evangheliei a doua).

Sunt pomenite Bisericile din Laodiceea şi Ierapolis pentru care are râvnă Epafras. Apostolul

transmite salutări lui Nimfas şi Bisericii din casa lui [Nimfa este un nume feminin; Nimfas

este masculin / unele manuscrise au păstrat: "casa lui", altele - cele mai bune - au păstrat

"casa ei"; alte manuscrise au păstrat "casa lor" (deşi această din urmă ipoteză cade). Există în

critica textuală aşa numitul procedeu "lectio difficilior" adică "varianta cea mai dificilă",

adică varianta cea mai puţin armonizată în context]. Sfântul Pavel în graba penei lui a folosit

aici "lectio difficilior", apoi n-a mai corectat textul. Între salutări îl pomeneşte şi pe Sfântul

Luca, doctorul cel iubit (autorul Evangheliei a III-a şi al Faptelor Apostolilor).

Sfântul Apostol Pavel le spune colosenilor să trimită Epistola şi celor din Laodiceea,

iar pe cea din Laodiceea să o citească şi ei (vers.16), deci să se facă un schimb de epistole.

Din acest text rezultă că a existat o Epistolă către Laodiceeni care nu ni s-a păstrat. E

menţionat fiul lui Filimon: Arhip (un diacon tânăr la acea vreme). Acestuia, Sfântul Pavel, îi

spune să ia seama la slujba pe care a primit-o întru Domnul (prin hirotonie) şi s-o împlinească

(vers.17).

În final, Sfântul Apostol Pavel autentifică scrisoarea cu un epilog autograf:

"Salutarea, cu mâna mea, a lui Pavel.

Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele. Harul fie cu voi ! Amin."

Epistola către Filimon (așezată în canon după grupul Epistolelor pastorale, deși nu este, propriu-zis, o ep.

pastorală; scrisă la Roma spre sfârșitul primei captivităţi romane, anul 63 d.Hr.)

Cine era Filimon? Filimon era un credincios din Colose, care a fost convertit de Sfântul Apostol Pavel

(vers.19). Sclavul său, Onisim, fugise de la el şi luase cu el o sumă oarecare de bani (vers.18).

Nu ştim în ce împrejurări fugarul a ajuns în contact cu Sfântul Pavel care, în lanţuri fiind, l-a

botezat. O vreme Onisim a stat alături de Apostolul Pavel, iar mai apoi îl retrimite la stăpânul

său (deşi ar fi fost bucuros să-l păstreze în serviciul său), însoţindu-l pe Tihic (purtătorul

Epistolei către Coloseni), dându-i şi un bilet de recomandare către Filimon.

68

1. Planul Epistolei

Adresă şi salutare 1-3

Rugăciunea de mulţumire 4-7

Corpul Epistolei 8-21

Încheiere 22-25.


În adresă Sfântul Apostol Pavel îl asociază pe Timotei. Epistola este adresată lui

Filimon (preotul Bisericii din Colose sau unul dintre preoţii acestei Biserici, deoarece Sfântul

Pavel îl numeşte "iubitul nostru împreună-lucrător" - vers.1). E pomenită Apfia şi Arhip

(soţia şi ful lui Filimon). În casa lui Filimon se reunea Biserica din Colose. În rugăciunea de

mulţumire Sfântul Pavel laudă credinţa şi ospitalitatea lui Filimon (vers.7).

Versetele 8-21 constituie corpul Epistolei;

Sfântul Apostol Pavel se numeşte pe sine "bătrânul Pavel" (vers.9) şi face apel la

iubirea lui Filimon pentru sclavul său Onisim. Nu fără umor Sfântul Pavel face un joc de

cuvinte. Onisim în traducere înseamnă "folositor". Apostolul îl trimite pe Onisim înapoi cu

regret, deoarece îi era util. Se pare că Sfântul Apostol Pavel îi spune lui Filimon indirect o

dorinţă, anume ca Onisim să-i fie trimis înapoi (vers.16). Îi spune lui Filimon că a pierdut un

"rob" şi acum regăseşte un "frate" în Onisim, sugerându-i chiar să-l elibereze. Apostolul se

angajează că dacă Onisim l-a păgubit cu ceva pe Filimon, să-i plătească el însuşi. Sfântul

Pavel scrie acest bilet cu propria-i mână. De aici rezultă prietenia strânsă între Pavel şi

Filimon. Îl anunţă pe Filimon că va veni la Colose curând şi să-i pregătească loc de găzduire

(vers.22).

Epistola către Filimon a făcut întotdeauna parte din "corpus paulinum" deşi în

antichitate i s-au adus obiecţii: că e foarte scurtă şi că are caracter personal. În secolul XX s-

au găsit câţiva critici raţionalişti care au spus că Epistola a fost scrisă de cineva în secolul II,

care vroia să prezinte o opinie a Sfântului Pavel în ce priveşte sclavia.

Ştiinţa nou-testamentară afirmă azi unanim autenticitatea Epistolei către Filimon.

Farmecul Epistolei, căldura care o degajă ne dezvăluie ceva din inima Sfântului Pavel.

Epistola ne arată care a fost atitudinea Bisericii primare faţă de sclavie. Biserica n-a întreprins

acţiuni politice împotriva sclaviei. Ea a mărturisit mereu adevărul că în Hristos toţi oamenii

sunt egali. Deşi sclavagismul contravenea învăţăturii creştine, Biserica n-a îndemnat

niciodată pe credincioşii ei la revolta armată. Creştinismul a iniţiat o revoltă: acţiunea de

reformare şi de schimbare a conştiinţelor oamenilor. La Biserică şi stăpânul şi sclavul erau

egali în faţa potirului. Epistola către Filimon ne arată mai clar şi mai lămurit, mai mult decât

o fac celelalte Epistole, că Biserica a produs o revoluţie pe planul conştiinţei umane.

Notă: Amintim două lucrări care au dezbătut Epistola către Filimon:

Pr. Prof. Dr. Nicolae Colan "Creştinismul şi sclăvia. Epistola Sfântului Apostol

Pavel către Filimon", Sibiu, 1925.

Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu "Actualitatea Epistolei Sfântului Apostol Pavel

către Filimon".

Epistolele Pastorale (două adresate lui Timotei la Efes şi una lui Tit în Insula Creta)

69

Generalităţi

Există în "corpus paulinum" un grup de trei epistole asemănătoare între ele după

conţinut, care au caracteristic faptul că sunt adresate unor păstori bisericeşti (două către

Timotei şi una către Tit - ambii ucenici ai Sfântului Pavel). Timotei şi Tit fuseseră lăsaţi de

Sfântul Apostol Pavel în două importante Biserici cu rolul de conducători ai acestora şi cu

puterea - primită prin hirotonie - de episcopi. Din Epistola I-a către Timotei rezultă rolul

acestuia de a alege şi a hirotonii preoţi şi diaconi. Cei doi (Timotei şi Tit) sunt "episcopi"

chiar dacă nu statornici (în sensul de astăzi al cuvântului). Puterea harică pe care o aveau era

aceea de "episcopi". Potrivit Tradiţiei cei doi şi-au încheiat viaţa pământească în acele locuri

unde au fost lăsaţi episcopi.

Timotei era originar din Listra. Tatăl său era elin, iar mama evreică şi se numea

Eunice (Evniki). Ea este cea care l-a crescut pe Timotei în credinţa creştină. În a doua

călătorie misionară Sfântul Apostol Pavel l-a luat cu sine pe Timotei, l-a botezat, dar l-a şi

circumscris. Timotei este menţionat în adresa mai multor Epistole (I şi II Tesaloniceni, II

Corinteni, Filipeni, Coloseni şi Filimon). În I Tesaloniceni 3,2-6 se vorbeşte despre veştile

aduse de Timotei de la Tesalonic; În I Corinteni 16,10 Sfântul Pavel scrie corintenilor că-l va

trimite la ei pe Timotei, iar în Fapte 19,22 se spune că Timotei a fost trimis de Pavel din Efes

în Macedonia.

În Epistola a doua către Timotei capitolul 1 versetul 2 Sfântul Pavel îl numeşte pe

acesta "fiu preaiubit". Timotei a fost alături de Sfântul Pavel în prima captivitate romană (61-

63 d.Hr.). În inima Sfântului Pavel Timotei a ocupat un loc privilegiat. Între ei exista o relaţie

filială.

În Epistolele Pastorale aflăm că Timotei a fost lăsat în Efes cu misiunea de a

conduce Biserica şi de a hirotonii preoţi.

Tit nu este menţionat în Cartea Faptele Apostolilor. El era de origine păgână şi nu

era circumscris. Tit a fost însoţitorul Sfântului Pavel alături de Barnaba la Sinodul Apostolic

de la Ierusalim (cf. Galateni 2,1-3). Sfântul Pavel l-a luat cu el pe Tit ca pe o "mostră" de

păgâno-creştin îndreptat în Hristos. Tit a fost însoţitorul Sfântului Pavel în a doua şi în a treia

călătorie misionară. Spre sfârşitul celei din urmă, Sfântul Pavel l-a trimis pe Tit din Efes la

Corint cu misiunea de a restabilii pacea şi ordinea în acea Biserică (cf. II Corinteni 2,13 şi II

Corinteni 7,6), a fost o misiune dificilă de care Tit s-a achitat foarte bine (cf. II Corinteni 7,6-

13). Tit a fost trimis iarăşi la Corint pentru a strânge ajutoare (cf. II Corinteni 8,6-17). Din

Epistola către Tit aflăm că Sfântul Pavel îl lăsase pe Tit în Insula Creta cu putere de episcop

pentru a organiza Biserica. În Tit 3,12 Sfântul Apostol Pavel îi cere să vină să-l întâlnească la

Nicopole (în Ilyria), căci acolo s-a hotărât să ierneze. Aici se încheie informaţiile noastre

privind biografia acestui colaborator al Sfântului Pavel.

1. Caracteristici comune celor trei Epistole Pastorale

În primul rând, cele trei epistole sunt adresate către doi ucenici apropiaţi Sfântului

Pavel. Ele au ca obiect îndemnul pe care apostolul Pavel îl face celor doi de a organiza

Bisericile în care erau conducători. Interesul apostolului Pavel era acela ca cei doi să

consolideze acolo unde au fost puşi să conducă ceea ce a început el. Ele nu expun învăţături

noi ca în Epistolele anterioare, ci se preocupă mai mult de organizarea Bisericilor.

Ceslas Spicq, cunoscut exeget catolic spune că Epistolele Pastorale ilustrează o

perioadă pe care o putem numi cu un titlu generic care acoperă teologic şi istoric conţinutul

70

lor: "De la Apostoli la urmaşii lor; De la kerigma la didascalie (Didahie)". Deci, ele vorbesc

despre o fază nouă în activitatea apostolilor.

Cele trei Epistole Pastorale se apropie şi prin stil şi prin vocabular. În ele găsim mai

puţin varietatea şi lipsa de coerenţă din celelalte Epistole anterioare. În ele Sfântul Pavel se

exprimă într-un stil coerent, liniştit şi fără secţiuni bruşte.

Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe cei doi să pună în cetăţi preoţi şi diaconi (sau

episcopi şi diaconi). Una din datoriile lor de căpetenie este aceea de a învăţa pe alţii

învăţătura cea adevărată (atât din punct de vedere doctrinar cât şi din punct de vedere moral).

Sfântul Apostol Pavel le dă îndemnuri practice la rugăciune şi la săvârşirea de fapte bune.

Învăţătura creştină solidă şi sănătoasă este de la Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos

şi transmisă de Apostolii Săi. Ei au primit-o şi trebuie să o păstreze ca pe o comoară. Aceasta

este calea Tradiţiei: Iisus Hristos - Sfântul Pavel - ucenicii săi. Aceştia la rândul lor trebuie

să o transmită celor care vor primii de la ei slujirile bisericeşti. Aceştia trebuie să fie fideli

acestei învăţături. Adevărata învăţătură se recunoaşte din originea ei apostolică.

Sfântul Apostol Pavel cere ucenicilor săi să evite discuţiile sterile şi inutile cu privire

la Lege, cât şi speculaţiile unor "teologi de ocazie". Harismele trec aici pe planul al doilea, la

fel şi profeţii, deoarece se consolidează acum ierarhia sacramentală. Aşteptarea Parusiei atât

de evidentă (chiar în scrierile Sfântului Pavel), nu mai este acum atât de pronunţată (aproape

a dispărut din aceste Epistole).

În Epistola a I-a către Timotei Sfântul Pavel îndeamnă la rugăciune pentru dregători.

În acest timp Biserica a atins deplina ei maturitate (iat-o instalată în istorie !).

Există un pericol care ameninţă Biserica din interior (falsele învăţături - ereziile).

Epistolele Pastorale se referă la pseudo-didascali, adică la cei care îşi atribuiau o misiune pe

care nimeni nu le-a dat-o, prezentându-se în faţa tuturor ca foarte evlavioşi. Aceşti pseudo-

didascali pătrund în mediile mai puţin luminate şi îi atrag pe unii oameni în rătăcirea lor.

Foarte încrezuţi, aceşti eretici ridică mereu false probleme (basme şi mituri), n-au nici o

disciplină intelectuală, sunt superficiali, preocupaţi de discuţii fără rost, elaborând basme, fac

totul din interes, fac chiar pe învăţătorii contra plată, văzând astfel în viaţa religioasă o sursă

de profit; sunt neascultători şi critică totul. Despre aceştia, Sfântul Pavel spune că: "şi-au

pierdut credinţa" sau "au căzut din credinţă" (cf. I Timotei 1,19). Necazul cu ei e că nu vor să

recunoască faptul că au căzut din credinţă. Nu recunosc pentru că nu-şi dau seama de acest

lucru.

Cele trei Epistole Pastorale vorbesc despre existenţa unei ierarhii locale în fiecare

localitate importantă (episcopi, prezbiteri şi diaconi).

Alături de aceste trăsături regăsim în ele şi principalele teme ale învăţăturii pauline:

mântuirea ca har al lui Hristos, fără faptele Legii.

Punctele de contact cu Epistolele anterioare sunt numeroase în ceea ce priveşte

"biografia Sfântului Pavel" (chemarea sa la apostolie, suferinţele sale). Sfântul Pavel are

conştiinţa că se apropie de moarte şi de aceea vrea să consolideze Biserica - ceea ce a făcut cu

ajutorul lui Dumnezeu. A încercat să păstreze credinţa adevărată şi să consolideze

organizarea Bisericii. Dacă n-ar fi luat aceste măsuri, totul s-ar fi destrămat după dispariţia lui

fizică. Îl vedem în ele pe Sfântul Apostol Pavel care nu vrea să moară înainte de a vedea

consolidat ceea ce a făcut.

2. Autenticitatea Epistolelor Pastorale Dacă ţinem seama de critica externă a textului, puţine scrieri ale Noului Testament

sunt atât de bine atestate ca Epistolele Pastorale. Eusebiu de Cezareea (atât de bine informat)

le acceptă fără nici o rezervă: "Cât despre Pavel, cele 14 epistole sunt sigure şi provin de

bună seamă de la el. Dacă, cu toate acestea, unii resping "Epistola către Evrei" spunând că

nu-i recunoscută de Biserica Romei ca fiind paulină, ar fi nedrept să nu spunem..." (cf. Istoria

71

bisericească, Cartea a III-a, 3,5, pag. 100). Sfântul Irineu pe la anul 185 face referire la I

Timotei 1,4 şi pune sub numele lui Pavel textul din II Timotei 4,10-11. Clement Alexandrinul

le citează de mai mult de 40 de ori şi le atribuie Sfântului Pavel. Taţian recunoaşte autoritatea

acestor epistole. Cele trei Epistole Pastorale figurează şi în catalogul numit "Canonul

Muratori". Sfântul Policarp şi Clement Romanul recunoşteau aceste epistole. Când s-a format

"corpus paulinum" ele erau cuprinse în acesta; la acea dată fiind în viaţă contemporani şi

ucenici ai Sfântului Pavel.

Cu toate acestea, autenticitatea Epistolelor Pastorale a fost atacată la începutul

secolului al XIX-lea de critica protestantă. Astăzi, mulţi critici spun că aceste epistole nu sunt

ale Sfântului Pavel. În aceste epistole este vorba de "hirotonie" şi de "ierarhia

bisericească" lucruri pe care protestanţii le resping. Ca atare, s-a dat acestei probleme o

tendinţă confesionalistă.

În sprijinul opiniei lor, aceştia promovează ideea că organizarea ierarhică aşa cum

apare în Epistolele Pastorale ar indica o perioadă mai târzie (adică secolul II d.Hr.). Apoi, mai

spun ei, limba şi stilul acestor epistole ar fi diferite de cele ale Sfântului Pavel.

I. Erorile combătute în Epistolele Pastorale

Aceşti critici ne asigură că erorile din pastorale ar fi caracteristice gnosticismului din

secolul II, numai că dovezile pe care le aduc sunt incomplete. La această obiecţie răspundem

că: Epistolele Pastorale ne lasă impresia că pericolul nu vine din afară ci din interiorul

grupărilor creştine. Sursa erorilor se datorează formaţiunilor iudaice (celor tăiaţi-împrejur). În

II Timotei 3,8 pare a fi o aluzie discretă la practicile magice. Din I Timotei 4,3 rezultă că

aceşti adversari ai credinţei adevărate respingeau căsătoria. Se practica deci un sincretism

religios asemănător cu cel combătut în Epistola către Coloseni, un iudaism heterodox care,

poate, a pregătit gnosticismul din secolul II. În pastorale însă nu avem idei gnostice. Apare

deci acest argument, care nu numai că nu cere o dată aşa de târzie ca secolul II (cum spun

protestanţii), ci ne obligă să plasăm "pastoralele" într-o epocă foarte apropiată Epistolei către

Coloseni (anul 63 d.H.).

II. Organizarea bisericească Criticii spun că organizarea bisericească ar fi posterioară secolului I. Dar în Cartea

Faptele Apostolilor această organizare este evidentă şi se compune din: episcopi, preoţi,

diaconi (cf. Fapte 20,28; Fapte 20,17; Fapte cap. 6).

Epistola către Filipeni (57 / 58 d.Hr.) vorbeşte şi ea despre "episcopi" şi "diaconi".

Bisericile locale aveau o ierarhie structurată cu episcopi şi diaconi. Apostolii erau

întâi, apoi delegaţii lor cu rol de episcopi. Despre această evoluţie (în terminologie) ne

vorbeşte Noul Testament dar şi Sfântul Ignatie Teoforul (al Antiohiei) la începutul secolului

II. Atunci, în vremea sa, se aflau în fruntea fiecărei Biserici: episcopi, preoţi şi diaconi.

Termenul de "preot" sau "prezbiter" este folosit în secolul I, dar se confundă adesea

cu cel de "episcop". În Fapte 20,17 Sfântul Pavel îi convoacă la Milet pe "preoţii Bisericii din

Efes", iar în versetul 28 îi numeşte "episcopi". În Filipeni 1,1 termenul de "episcopi" îi

desemnează pe cei din treapta a doua bisericească (vezi şi I Timotei 3,1).

La fel stă problema şi în Epistolele Pastorale. În Tit 1,5 şi 7 termenii "episcop" şi

"prezbiter" se folosesc unul pentru altul. În I Timotei cap.3 este vorba despre episcopi şi

diaconi. În I Timotei 5,17 şi urm. se vorbeşte despre prezbiteri în general.

La Sfântul Ignatie Teoforul termenii sunt folosiţi în sensul de astăzi (episcopi, preoţi

şi diaconi). E adevărat că a existat o "evoluţie" între Epistolele Pastorale (unde termenii se

folosesc unul pentru altul) şi scrierile Sfântului Ignatie. Dar, atenţie ! o evoluţie în

terminologie, realitatea fiind aceeaşi. În scrierile Sfântului Ignatie termenii nu se mai

72

confundă. Iată ce zice Sfântul Ignatie: "Sufletul îmi pun pentru cei ce se supun episcopului",

iar în alt loc zice: "În Biserică episcopul stă în locul lui Hristos, preotul în locul Apostolilor

iar diaconii în locul celor şaptezeci".

III. Stilul şi vocabularul Epistolelor Pastorale

În ceea ce priveşte stilul şi vocabularul Epistolelor Pastorale, obiecţiunea are mai

multă greutate. Există în Epistolele Pastorale aşa numitele "apax legomena" (cuvinte care

apar o singură dată în limbajul paulin). Aceste cuvinte sunt specifice pastoralelor.

Argumentul trebuie adus cu multă grijă. Studiul altor Epistole ne-a arătat şi dovedit cât de

mobil era Sfântul Pavel privind modul de a scrie. În momentul în care scria pastoralele

situaţia s-a schimbat. În plus, totalul acesta de "apax legomena" (306) în Epistolele Pastorale,

poate fi serios redus dacă scoatem cuvintele folosite în limbajul curent, sau cuvintele cerute

de subiectul tratat. Cele care rămân, sunt compensate de mult mai multele cuvinte care sunt

vădit pauline.

Nu e vorba - spun criticii - numai de stilul şi vocabularul acestor epistole, ci şi de

modul de exprimare (de argumentare) care nu seamănă deloc cu cel al Sfântului Pavel.

La această obiecţie răspundem că: este acelaşi Pavel, dar mai abil în ceea ce priveşte

mânuirea limbii greceşti, şi aceasta s-a datorat schimbării de situaţie care s-a petrecut. Modul

de prezentare este rabinic. Până aici Sfântul Apostol Pavel a dat teologiei sale o formulare net

iudaică, folosind teologia Vechiului Testament; acum, el vede că creştinismul a devenit o

religie universală şi că e prins într-un nou cadru. În aceste împrejurări Sfântul Pavel a simţit

că trebuie să folosească o exprimare nouă şi acest lucru se vede în Epistolele Pastorale. Nu

este exclusă folosirea de către Sfântul Pavel a unui tahigraf mai abil în limba greacă. Nimic

însă nu ne obligă să negăm autenticitatea Epistolelor Pastorale.

Bibliografie: Pr. Prof. Sabin Verzan, "Epistola I Timotei şi Epistola către Tit"

Pr. Gheorghe Sârbu, "Epistola a II-a către Timotei".

Epistola a I-a către Timotei (Epistolă pastorală scrisă de Sfântul Pavel după eliberarea din prima captivitate

romană în anul 65 d.Hr.)

A fost scrisă în anul 65 d.Hr., dar nu ştim exact din ce loc anume.

1. Planul Epistolei


I. Lupta cea bună 1,3-20 1. învăţătura mincinoasă 1,3-7

2. rolul Legii 1,8-11

3. chemarea Sfântului Apostol Pavel la apostolat 1,12-17

4. îndemn la "lupta cea bună" 1,18-20

II. Instrucţiuni pentru păstorirea Bisericii 2,1-3,16 1. cultul public 2,1-15

2. episcopi şi diaconi 3,1-13

3. taina dreptei credinţe 3,14-16

III. Învăţătorii mincinoşi şi rolul lui Timotei cap.4

IV. Îndemnuri în ceea ce priveşte comportamentul lui Timotei 5,1-6,2a

73

1. în general 5,1-2

2. văduvele 5,3-16

3. preoţii (clericii) 5,17-25

4. faţă de sclavi 6,1-2a

Încheiere 6,2b-21 1. pseudo-didascalii şi iubirea de arginţi 6,2b-10

2. îndemn stăruitor lui Timotei 6,11-16

3. cei bogaţi; adevărata bogăţie 6,17-19

4. recomandare finală şi binecuvântare 6,20-21.


În salutarea iniţială Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca "apostol al lui Iisus Hristos

după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru..." (vers.1). Titltul acesta pentru Dumnezeu

apare numai în Pastorale de şase ori. Nicăieri nu-l găsim în altă parte în Epistolele Pauline.

Apostolul îl salută pe Timotei pe care îl numeşte: "adevărat fiu în credinţă" (vers.2),

îi cere să rămână la Efes pentru a combate falsele învăţături care tind să se infiltreze în

Biserică (vers.3). Acestea sunt produse ale iudaismului epocii. (Literatura apocrifă legată de

Noul Testament a izvorât din iudaism sau din cercurile marginale ale acestuia).

Timotei trebuie să-i îndemne pe credincioşi la curăţie, la iubire, la credinţă sinceră

(vers.5). Legea iudaică este bună (vers.8), dar valoarea ei este limitată. În versetele 9-10

avem o listă de păcate. În acelaşi verset (10) avem expresia "învăţătura sănătoasă"

(hiienousa didaskalia) expresie pe care o vom mai întâlni în II Timotei 4,3; Tit 1,9; Tit 1,13.

Iată deci altă expresie specifică Epistolelor Pastorale.

Învăţătura eretică este ca o "cangrenă" care erodează viaţa creştină, îi transformă pe

creştini din oameni credincioşi în oameni care se pierd.

În versetul 11 Sfântul Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu pentru chemarea sa la slujirea

lui Hristos (la apostolie) şi spune că în el se verifică cuvântul că Iisus a murit pentru cei

păcătoşi: "Vrednic de crezare şi de toată primirea este cuvântul că Iisus Hristos a venit în

lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu; dar pentru aceasta am fost

eu miluit, ca mai întâi în mine să-Şi arate Iisus Hristos toată îndelunga Sa răbdare, ca o pildă

pentru cei ce vor crede în El spre viaţa veşnică" (cf. I Timotei 1,15-16). Versetul 15 este un

citat dintr-o formulă de crez baptismal.

Mulţumirea apostolului se încheie cu o doxologie (în versetul 17).

Lui Timotei Sfântul Pavel îi porunceşte să lupte "lupta cea bună" (vers.18), potrivit

cu proorociile făcute asupra lui. În Biserică existau atunci (şi există şi astăzi) prooroci

creştini. Expresia "lupta cea bună" reapare de mai multe ori în Epistolele Pastorale şi

constituie una din particularităţile de vocabular din aceste epistole.

În versetul 20 sunt pomeniţi Imeneu şi Alexandru pe care Sfântul Pavel i-a

anatematizat "i-am dat satanei".

În capitolul 2 e vorba despre păstorirea Bisericii, despre cultul public (îl îndeamnă

pe Timotei să se roage pentru toţi oamenii, "pentru împăraţi şi dregători". Sfântul Pavel nu

face acest lucru din oportunism ci motivat teologic. Sunt cel puţin două motive: Dumnezeu

vrea acest lucru; apoi, Dumnezeu este al tuturor: "...că acesta este lucru bun şi primit înaintea

lui Dumenzeu, Mântuitorul nostru, Cel Ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la

cunoştinţa adevărului să vină". Iisus Hristos S-a dat pe Sine "preţ de răscumpărare pentru

toţi" (vers.6). Iată dublu motivată teologic rugăciunea pentru autorităţile publice, chiar dacă

împărat la acea vreme era Nero (suntem în anul 65 d.Hr., iar persecuţiile împotriva

creştinilor începuseră cu un an înainte).

74

Fericitul Augustin scrie: "Cel ce a dat dregătoria Împăratului Constantin, Acela a

dat-o şi apostatului Iulian".

În continuare apostolul Pavel se referă la cultul public şi reaminteşte credincioşilor

datoria de a se ruga în comunitate pentru conducători. În versetul 8 şi urm. apostolul se referă

la atitudinea creştinilor în cadrul slujbelor (Sfântul Pavel insistă mai mult asupra atitudinii

femeilor).

În capitolul 3 Sfântul Pavel se referă la slujitorii bisericeşti şi la însuşirile pe care

aceştia trbuie să le aibă. Apostolul expune ceea ce am putea numi: "condiţiile de intrare în

cler". Cuvântul "episcopie" are sensul de "preoţie". În versetul 8 sunt amintiţi diaconii, iar

termenul : "prezbiter" are sensul de cleric hirotonit în general.

E necesar ca viitorul cleric să nu aibă vicii şi e vital să aibă anumite virtuţi. În

versetul 9 avem o expresie deosebit de frumoasă. Diaconii sunt îndemnaţi să "păstreze taina

credinţei în cuget curat". Aceasta este deopotrivă datoria preoţilor şi a credincioşilor. În

versetul 12 Apostolul spune că diaconul trebuie să fie bărbat al unei singure femei (acesta

constituie temeiul pentru canonul care nu permite recăsătorirea preoţilor).

În versetele 14-16 Apostolul trece la alt subiect, vorbind despre "taina dreptei

credinţe". Textul conţine o afirmaţie ecclesiologică foarte importantă. Trebuie să ştii cum să

petreci în casa lui Dumnezeu (vers.15). Aceasta este "Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi

temelie a adevărului". Biserica nu este o simplă alcătuire umană, ea este casa lui Dumnezeu.

Aşadar, Biserica este numită "stâlp şi temelie a adevărului". Biserica posedă adevărul

credinţei; ea garantează adevărul. Pentru comparaţie sunt folosite expresiile "stâlp" şi

"temelie" - elementele sine-qva-non ale unei construcţii.

Iisus Hristos a întemeiat Biserica ca pe o instituţie mântuitoare. Ceea ce urmează în

versetul 16 este un fragment de imn hristologic: "Cu adevărat, mare este taina credinţei celei

bune: Dumnezeu S-a arătat în trup, îndreptăţit în Duh, S-a văzut de îngeri, S-a propovăduit

între neamuri, S-a crezut în lume, S-a înălţat întru slavă" (cf. I Timotei 3,16). Expresia "S-a

îndreptat în Duhul" înseamnă că Hristos a mântuit ceea ce a asumat (trupul uman primit din

Fecioara Maria); "S-a arătat în trup" - la Naşterea din Fecioară; "S-a văzut de îngeri" - nu

putem spune la care momente îngerii au contemplat ceea ce se întâmpla cu Hristos (ei au fost

martori la ceea ce se întâmpla cu El - de la Naştere şi până la Înălţare). Pentru îngerii înşişi,

Dumnezeu îşi dezvăluie tainele Sale în Hristos.

În capitolul 4 este vorba despre învăţătorii mincinoşi care opreau de la căsătorie şi de

la unele bucate (vers.3). În versetul 5 Apostolul spune că tot ceea ce a făcut Dumnezeu se

sfinţeşte prin Cuvântul Său şi prin rugăciune (vezi ritualul liturgic al Tainelor). Aceste lucruri

trebuie spuse de Timotei credincioşilor săi: "Punându-le pe acestea înaintea fraţilor, vei fi bun

slujitor al lui Hristos Iisus, hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia i-ai

urmat" (cf. I Timotei 4,6).

Truda slujitorilor lui Hristos nu e în zadar,căci ei şi-au pus nădejdea în Dumnezeu

cel viu, Care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor (vers.10).

În versetul 14 Sfântul Pavel spune: "Nu nesocoti harul care este întru tine, care ţi s-a

dat prin profeţie cu punerea mâinilor preoţimii". Prof. Justin Moisescu, Ierarhia Bisericească

în Epoca Apostolică, Craiova, 1955, traduce cu: "ceata mai marilor preoţilor". În limba latină

apare "prezbiterium" în sensul de "un cerc conducător al Bisericii" sau "organul colectiv de

conducere al unei Biserici locale. "Punerea mâinilor preoţiei" ar putea fi, însă redat, pur și

simplu, prin "punerea mâinilor hirotoniei", adică ale Tainei hirotoniei, spre deosebire de alte

puneri ale mâinilor. Timotei a primit un har special printr-o sfântă taină (pe care nu o primea

oricine). În II Timotei 1,6 este vorba de aceeaşi Taină a hirotoniei. În acea vreme se practica

"punerea mâinilor" pentru mai multe misiuni sau acte: punerea mâinilor mirungerii, punerea

mâinilor pentru consacrarea la misiune.

75

În textul nostru este vorba, desigur, de "punerea mâinilor Tainei Preoţiei". Sensul

cel mai evident este cel adevărat. În versetul 16, Sfântul Apostol Pavel îi recomandă lui

Timotei să ţină aprins harul pe care l-a primit. Harul primit de slujitorul lui Hristos la

hirotonie nu trebuie tratat cu indiferenţă, cu nepăsare. Misiunea lui Timotei este aceea de a-i

învăţa pe oameni: "Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătura ta; stăruie în ele, căci făcând

aceasta te vei mântui - şi pe tine, şi pe cei ce te ascultă" (cf. I Timotei 4,16).

În capitolul 5 Sfântul Apostol Pavel se referă la datoriile faţă de alţii. Mai întâi se

referă la bătrâni (vers.1-2), apoi, în versetele 3-16 se referă la văduve. Sunt trei categorii de

văduve:

- "cele cu adevărat văduve" adică văduvele care nu au pe nimeni. Acestea cad în

grija comunităţii. În concepţia Sfântului Pavel văduvia înseamnă dedicarea pentru întreaga

viaţă curăţiei şi postului;

- "văduvele care au pe cineva în familie" - acestea trebuie întreţinute de familia lor;

- "văduvele consacrate slujirii Bisericii" - acestea sunt văduve cu un statut special în

Biserică. Acestea trebuie să aibă cel puţin 60 de ani şi să fi fost soţia unui singur bărbat.

Sunt amintite şi "văduvele tinere". Am putea spune că aceasta este a patra categorie

de văduve. Faţă de acestea, Timotei trebuie să-şi manifeste rezerve şi să se ferească de ele. Să

nu le accepte cu un statut special în Biserică.

În versetele 17-20 Sfântul Apostol Pavel se referă la preoţi [πρεσβύτερoι]. În acest

text termenul îi desemnează pe clericii hirotoniţi în general. În versetele 19-20 Sfântul Pavel

se referă la preoţii care greşesc, iar în versetul 22 îl îndeamnă pe Timotei să nu-şi pună

mâinile în grabă peste nimeni: "Nu-ţi pune degrabă mâinile peste nimeni, nici nu te face

părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat".

Din versetul 23 ne dăm seama că Timotei exagera cu asceza şi - se pare - suferea de

stomac. Sfântul Pavel îi face îndemnul de a folosi puţin vin (Plutarh spune despre vin că "este

băutura cea mai obişnuită şi cel mai plăcut dintre medicamente"; Platon în "Legile"

menţionează că vinul era folosit adesea ca medicament; în Talmud în tratatul Nedarim cap.9

paragraful 8 se spune: "vinul este bun pentru pântece"). Prin această recomandare făcută lui

Timotei Sfântul Pavel se arată moştenitorul tradiţiei sapienţiale ebraice, dar, atenţie, el nu

recomandă băutura şi beţia.

În versetele 24-25 se referă la un alt subiect (se pare că este vorba de unii oameni

care au călcat legile morale).

În capitolul 6 versetul 1 Sfântul Pavel se referă la sclavi, îndemnându-i să-i

socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea. Timotei este îndemnat să promoveze

virtuţiile. În versetul 10 Sfântul Pavel se referă la "iubirea de arginţi", care este rădăcina

tuturor relelor, iar în versetul 11 dă o listă de virtuţi: dreptatea, evlavia, credinţa, iubirea,

răbdarea, blândeţea.

Apare din nou în versetul 12 expresia: "lupta cea bună a credinţei", iar în versetul

15 Iisus e numit "Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor" ca şi în Apocalipsă de două ori

(Apocalipsă 17,14 şi Apocalipsă 19,16). Urmează un îndemn pentru cei bogaţi în veacul de

acum (vers.17).

În final (vers.20-21a) Sfântul Apostol Pavel dă un imperios îndemn la ferirea de

erezie. Epistola se încheie cu o scurtă binecuvântare:

"Harul fie cu tine ! Amin."

Epistola către Tit (Epistolă pastorală scrisă la Roma în anul 65 d.H.)

76

Se aseamănă foarte mult cu Epistola a I-a către Timotei. Ele au fost scrise aproape în aceeaşi vreme (toamna

anului 65 d.Hr.).

1. Planul Epistolei


I. Îndatoririle lui Tit ca păstor 1,5-16 1. alegerea şi hirotonia preoţilor 1,5-9

2. opoziţia faţă de învăţătorii mincinoşi 1,10-16

II. Sfaturi şi îndemnuri 2,1-3,11 1. conduita creştină în Biserică 2,1-10

(temeiul dogmatic al acesteia) 2,11-15

2. conduita creştinilor în lume 3,1-2

(temeiul dogmatic al acesteia) 3,3-7

3. sfaturi personale către Tit 3,8-11

Încheiere 3,12-15


Adresa şi salutarea sunt de o solemnitate deosebită. Misiunea Sfântului Pavel este de a conduce pe cei

aleşi, prin propovăduirea sa, pe calea credinţei până ce vor ajunge la viaţa veşnică. În versetul 3 Dumnezeu e

numit "Mântuitorul nostru" (vezi I Timotei 2, 3). În continuare Sfântul Pavel îi aminteşte lui Tit pentru ce l-a

lăsat în Creta (vers.5). Sunt cel puţin două motive:

- acela de a organiza Biserica;

- îndatorirea de a predica Evanghelia lui Hristos;

În versetul 7 şi urm. sunt date calităţile (criteriile) pentru selecţionarea în cler.

În versetul 9 Sfântul Apostol Pavel spune că Tit trebuie să fie strâns legat "de cuvântul cel vrednic de

crezare al învăţăturii...". De ce această exigenţă, o spune în versetul 10: "Pentru că sunt mulţi nesupuşi, grăitori

în deşert şi înşelători, mai ales cei din tăierea-împrejur". Apostolul citează în continuare un poet cretan:

"Cretanii sunt pururea mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe" (este vorba de Epimenides - secolul VI î.H.).

Cretanii au fost mari iubitori de libertate; turcii au avut dificultăţi în a-i stăpâni. În acest text apare

celebrul paradox al mincinosului: "Un mincinos care spune că minte, minte şi când spune că minte sau nu

minte?" Epimenides e mincinos? Minte când spune că "cretanii sunt pururea mincinoşi"? În Evul Mediu au

existat aproximativ 17/18 probleme insolubile.

Se pare că Sfântul Apostol Pavel dă credibilitate acestei mărturii, spunând că: "Mărturia aceasta este

adevărată" (v.13).

În capitolul 2 versetul 1 apare din nou expresia "învăţătura sănătoasă", iar în versetele următoare

urmează sfaturi şi îndemnuri pentru bătrâni şi arată cum trebuie să fie aceştia: "sănătoşi în credinţă" şi

"cumpătaţi" (vers.2). Bătrânele să aibă "în înfăţişare sfinţită cuviinţă" (v. 3) [bătrânii trebuie să depăşească

prostiile tinereţii]. "Cele bătrâne să înţelepţească pe cele tinere" (vers.4). În versetul 6 Sfântul Pavel se referă la

tineri şi arată cum trebuie să fie aceştia: "cumpătaţi", iar în versetul 7 îi spune lui Tit să se ofere el însuşi "pildă

de fapte bune". În versetele 11-13 avem temeiul dogmatic pentru conduita creştinilor în Biserică, iar versetul 14

cuprinde un fragment dintr-o mărturisire de credinţă: "Cel Ce pe Sine S-a dat pentru noi că să ne răscumpere din

toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Sieşi popor ales, râvnitor de fapte bune".

În capitolul 3 Sfântul Pavel se referă la conduita creştinilor în lume (în primele două versete) şi dă

fundamentul dogmatic al acestei atitudini (exemplul lui Hristos - vers.4-5). În versetul 5 este vorba despre

Botez, pe care Sfântul Pavel îl numeşte: "baia naşterii din nou".

În versetele 8-11 se cuprind sfaturi personale adresate lui Tit. Sfântul Pavel atrage din nou atenţia

asupra păstrării credinţei curate (este pomenit "omul eretic"). Această expresie apare numai aici cu referire clară

la cei ce profesează alte învăţături decât cele adevărate.

Urmează încheierea Epistolei (v. 12-15) în care Sfântul Pavel îi cere lui Tit să meargă la Nicopole (în

Ilyric), căci acolo s-a hotărât să ierneze. Probabil că este vorba de iarna anului 65 d.H. E pomenit Apollo şi

Zenas. Acesta din urmă era avocat (de ce avea Sfântul Pavel nevoie de Zenas ? Se aştepta la o nouă arestare ? Se

aştepta oare la o nouă confruntare cu Legea ?). Harul fie cu voi cu toţi ! Amin."

Epistola a II-a către Timotei

77

(Epistolă pastorală scrisă la Roma în anul 66 d.Hr.)

Epistola a fost scrisă la Roma în toamna anului 66 d.Hr.

(este ultima epistolă scrisă de Sfântul Apostol Pavel)

1. Planul Epistolei



I. Îndemn la răbdarea suferinţei pentru Hristos 1,6-2,13 1. despre mărturisirea fără frică a credinţei 1,6-14

2. prietenii adevăraţi şi prietenii falşi 1,15-18

3. acceptarea suferinţei pentru Hristos 2,1-13

II. Învăţătorii mincinoşi 2,14-4,5 1. îndemnuri şi sfaturi adresate episcopului Timotei 2,14-19

2. sfaturi personale 2,20-26

3. "zilele din urmă" 3,1-17

4. îndemn solemn adresat lui Timotei 4,1-5

Încheiere 4,6-22 1. "Testamentul Sfântului Apostol Pavel" 4,6-8

2. instrucţiuni personale 4,9-18

3. salutări nominale 4,19-22


Adresa Epistolei seamănă foarte mult cu cea din II Corinteni şi Coloseni. Epistola e

adresată lui Timotei: "iubitului fiu" (vers.2) - vezi I Timotei 1,2. În rugăciunea care urmează

Sfântul Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ucenicul său Timotei. Din aceste două

Epistole şi nu numai, aflăm că Timotei îi era foarte drag Sfântului Pavel. Îi aminteşte lui

Timotei de creşterea pe care a primit-o de la bunica sa Loida şi de la mama sa Eunichi.

În versetul 6 îi cere să reînsufleţească harul care este în el. Orice har primit trebuie

ţinut aprins, deoarece harul lui Dumnezeu nu lucrează în mod automat şi independent faţă de

voinţa celui care îl posedă. Poţi fi preot hirotonit şi harul să nu lucreze prin tine. Preotul are

într-adevăr har dar trebuie să-l facă lucrător (trebuie să-l ţină aprins). La fel stau lucrurile şi

cu harul pe care credinciosul îl primeşte la Botez. Hristos nu ia înapoi ceea ce a dat odată.

Harul rămâne latent în fiinţa celui botezat sau hirotonit.

În versetul 6 începe partea a I-a a Epistolei: "Îndemn la răbdarea suferinţei pentru

Hristos". Apare din nou expresia "prin punerea mâinilor mele" pentru a desemna Taina

Hirotoniei. Prima secţiune a acestei părţi tratează o problemă prezentă peste tot în pastorale,

anume "mărturia credinţei", chiar cu riscul pătimirii pentru Hristos. Apostolul este întemniţat

şi îl îndeamnă pe ucenicul său să pătimească - dacă e cazul - pentru Hristos.

În versetele 15-18 este vorba despre "prietenii adevăraţi şi prietenii falşi". Fighel şi

Ermoghen s-au lepădat de Sfântul Pavel. Onisifor în schimb este lăudat. Din text ar putea

reieşi că Onisifor murise în preajma apostolului: "Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor,

căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat; dimpotrivă, de 'ndată ce-a

venit în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit. Să-i de-a Domnul ca în ziua aceea să

afle milă de la Domnul...". Avem în acest text un temei al rugăciunii pentru cei adormiţi.

Onisifor era originar din Efes. Apostolul Pavel îi încredinţează lui Timotei casa lui Onisifor.

78

În capitolul 2 versetele 6-14 Sfântul Pavel vorbeşte despre acceptarea suferinţei

pentru Hristos. În versetul 2 avem un temei dogmatic pentru Sfânta Tradiţie: "şi cele ce-ai

auzit de la mine în faţa multor martori, pe acestea încredinţează-le unor oameni

credincioşi care vor fi destoinici să-i înveţe şi pe alţii". Cel care suferă pentru Hristos este comparat pe rând cu ostaşul, atletul şi plugarul.

Ca temei al suferinţei pentru Hristos apostolul spune că Iisus Însuşi a suferit şi suferă şi

acum. În versetele 11-12 avem din nou un fragment de imn baptismal: "Vrednic de crezare

este cuvântul: Dacă împreună cu El am murit, împreună cu El vom şi via; dacă răbdăm,

împreună cu El vom şi împărăţi; dacă-L tăgăduim, şi El ne va tăgădui" (cf. Marcu 8,38).

Botezul operează în fiinţa celui ce-l primeşte o moarte şi o înviere reală cu Iisus Hristos.

În versetul 13 Sfântul Pavel se referă la cei care nu sunt credincioşi lui Hristos, apoi

se referăla eretici (pericolul cel mai mare pentru Biserică în epoca respectivă). Aceştia

spuneau că "învierea" s-a şi petrecut (ei se refereau la învierea de obşte). Apostolul spune

despre ei că sunt ca: "vasele de necinste dintr-o casă".

În capitolul 3 Sfântul Pavel îl atenţionează pe Timotei că vor veni vremuri grele

(vers.1), iar în versetele 2-5 dă o listă de păcate care vor caracteriza pe oamenii vremii din

urmă. Sfântul Pavel insistă din nou pe păstrarea credinţei adevărate şi vorbeşte despre eretici:

"cei ce mereu învaţă şi niciodată nu pot ajunge la cunoaşterea adevărului" (vers.7). Ereticii

sunt cei care strică unitatea comunitară. Sunt pomeniţi: Iannes şi Iambres, cei care, potrivit

Tradiţiei, sunt vrăjitorii egipteni care s-au opus lui Moise în faţa lui Faraon (vezi Targumul

ierusalimitean la Ieşire 7,11).

Prigoana ţine de condiţia firească a ucenicului lui Hristos, în schimb prigonitorii îşi

vor afla pedeapsa.

În versetul 16 avem un text clasic care se referă la inspiraţia Sfintei Scripturi: "Toată

Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre dare de învăţătură, spre mustrare, spre

îndreptare, spre deprinderea cea întru dreptate".

În capitolul 4 (primele 5 versete) Sfântul Pavel dă lui Timotei un îndemn stăruitor la

propovăduirea învăţăturii şi la păstrarea ei cu fermitate. Vei da socoteală de modul în care

propovăduieşti şi aperi credinţa. În versetul 3 apare din nou expresia: "învăţătura sănătoasă".

Apostolul subliniază din nou datoria lui Timotei de a păstra curată învăţătura. Biserica nu

poate "cocheta" cu erezia. Sfinţii Ciprian şi Tertulian spun: "Nici sângele martirilor nu spală

păcatul ereticilor".

Pericopa II Timotei 4,6-8 constituie ceea ce numim: "Testamentul Sfântului

Apostol Pavel"

Putem suprima ghilimelele, deoarece pericopa conţine realmente un testament.

Apostolul Pavel se afla în preajma trecerii din lumea aceasta. E convins că s-a luptat "lupta

cea bună" (vers.7), că şi-a "împlinit călătoria" şi că "a păzit credinţa". E convins că Dreptul

Judecător îi va da cununa dreptăţii şi nu numai lui, ci şi tuturor celor care au iubit arătarea Lui

(vers.8). E vorba de arătarea lui Hristos în lume.

Sfântul Apostol Pavel nu mai spera să scape cu viaţă din închisoarea în care se afla

(cum spera să scape din prima captivitate). E convins că această întemniţare va sfârşii în

moarte, dar are conştiinţa că a făcut ceea ce trebuia.

În versetul 9 îl roagă pe Timotei să vină la el cât mai curând, iar în versetul 11 spune

că singurul său însoţitor este "Luca" (Marcu era şi el - ca şi Timotei - departe). Îi cere lui

Timotei să-i aducă mantia (vers.13)[τv φαιλόvηv]. După datele pe care le avem se pare că

Sfântul Pavel era închis la Roma în temniţa Mamentina.

În versetul 14 este pomenit un oarecare Alexandru arămarul, care i-a făcut

apostolului mult rău (se pare că el este cel care l-a denunţat pe Sfântul Pavel).

79

Dacă a scăpat odată din închisoare a fost voia Domnului cu el, şi s-a petrecut aceasta

pentru ca să-şi poată desăvârşii opera. Acum însă nu mai spera să scape cu viaţă. Sfântul

Pavel s-a împăcat cu gândul morţii. Transmite salutări Priscilei şi soţului ei şi casei lui

Onisifor. Îi cere lui Timotei să vină la el înainte de începutul iernii.

Când a fost martirizat Sfântul Apostol Pavel ? Sunt două ipoteze; una susţine

iarna anului 66/67, iar alta 63/64. După Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Cartea a

doua, paragraful 25, Sfântul Apostol Pavel a murit în anul 67 d.H. în timpul persecuţiei lui

Nero: "Se istoriseşte că pe vremea domniei lui (Nero), însuşi Pavel a fost decapitat şi că

probabil şi Petru a fost răstignit şi că această ştire a fost întărită de numele lui Petru şi al lui

Pavel care până azi e legat de cimitirul roman care poartă numele lor". "Că amândoi au suferit

în acelaşi timp martirajul ne-o spune şi Dionisie, episcopul Corintului, în epistola sa către

romani, unde afirmă: De aceea şi voi v-aţi unit întreolaltă prin aceeaşi învăţătură cu care au

fost întărite de către Petru şi Pavel Bisericile din Roma şi cea din Corint. Căci amândoi au

sădit această învăţătură şi în Corintul nostru, propovăduindu-ne în acelaşi fel în Italia şi

suferind totodată aceeaşi moarte de martir" (cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria

Bisericească,Cartea a doua paragraful 25).

Fericitul Ieronim în "De viris illustribus" paragraful 12 face precizarea că Sfântul

Apostol Pavel a suferit martiriul la doi ani după moartea lui Seneca. În "Analele" lui Tacitus

se spune că Seneca a murit în anul 65 d.H.

Sfântul Clement Romanul în I Corinteni 5,7 spune că: "Pavel a primit premiul

răbdării, purtând de şapte ori lanţuri, fiind izgonit şi lovit cu pietre; fiind propovăduitor atât în

răsărit cât şi în apus, a primit slava strălucită a credinţei lui; învăţând dreptatea în toată lumea

şi ajungând până la marginile Apusului, a suferit mucenicia sub egumeni. Şi aşa, s-a despărţit

de lumea aceasta şi s-a dus în locul cel sfânt, fiind cea mai mare pildă de răbdare" (cf.

Scrierile Părinţilor Apostolici). Clement Romanul spune că Apostolul Pavel a murit ca martir

sub egumeni; Nero fiind în Ahaia într-un turneu cu scop artistic a lăsat conducerea imperiului

unui triumvirat. Turneul lui Nero a fost în anul 67 d.H.

Aşadar, luăm ca dată a morţii Sfântului Pavel anul 67 d.H.

Epistola se încheie cu o binecuvântare scurtă: "Harul fie cu duhul tău ! Harul fie

cu voi ! Amin."

Epistola către Evrei (Epistolă hristologică, scrisă la Roma sau de undeva din Italia, în anul 63 d.H.)

Introducere În cuprinsul Epistolei găsim indicii privind împrejurările în care a fost scrisă.

Epistola a fost adresată unor iudei care au abandonat riturile şi prescripţiile Legii mozaice şi

care Îl mărturisesc pe Iisus Hristos ca Mesia şi Mântuitorul (cf. Evrei 13,8). Această

schimbare de religie nu s-a lăsat fără urmări, deoarece nu e uşor să renunţi la o mentalitate

care a intrat acut în fiinţa ta şi nici să dai la o parte tradiţiile poporului tău. Pe de altă parte,

unii se gândeau serios la ceea ce au pierdut, primind religia creştină. Ei au renunţat la

splendoarea cultului mozaic, primind Creştinismul, a cărui cult incipient era infinit mai sobru

şi mai lipsit de splendorile cultului mozaic. Nu în ultimul rând, foştii lor conaţionali şi

coreligionari îi tratau ca pe nişte renegaţi şi îi ostracizau în toate felurile. Excomunicarea din

sinagogă nu era un lucru puţin şi neînsemnat. Aflăm din cuprinsul Epistolei că unii au fost

chiar deposedaţi de averi şi chiar întemniţaţi (cf. Evrei 10,34). Aceştia vedeau în nenorocirea

lor semnul pedepsei lui Dumnezeu, deoarece erau destul de "leneşi în a afla adevărul" (cf.

Evrei 6,12 şi 5,11).

80

În faţa martiriului unii s-au descurajat. În Epistolă apar mereu îndemnuri. Autorul îi

îndeamnă pe cititori să ţină cu tărie cuvintele lui Hristos, să nu se lase biruiţi nici de eroare,

nici de lene sau păcat, ci să privească ţintă la mântuirea care le este pusă înainte, rămânând

tari în nădejdea creştină. Nădejdea lor să fie în toată vremea credinţa, care înseamnă:

acceptarea cuvântului revelat, încredere în providenţă, fidelitate şi perseverenţă în împlinirea

poruncilor lui Dumnezeu. Dacă Epistola către Romani este un "document al mântuirii",

Epistola către Galateni un "document al libertăţii", iar Epistola I către Corinteni un

"document al iubirii frăţeşti"; Epistola către Evrei este un "document al credinţei".

Au existat discuţii privind forma Epistolei. Evrei are mai puţin formă de epistolă.

Toate celelalte Epistole ale Sfântului Pavel au adresă şi salutare, însă aşa ceva lipseşte din

Epistola către Evrei. E adevărat că Epistola în cauză are o salutare finală. În Epistola către

Evrei pericopele parenetice se amestecă cu pericopele doctrinare. Mulţi autori cred astăzi că

această Epistolă a fost mai degrabă o omilie, căreia i s-a dat ulterior caracterul unei Epistole.

În Evrei 13,22 autorul însuşi caracterizează scrierea sa ca un "cuvânt de îndemnare".

1. Autorul Epistolei către Evrei

Încă din antichitate au existat îndoieli în ceea ce priveşte autenticitatea paulină a

Epistolei către Evrei. Panten (180) a fost primul care a atribuit-o Sfântului Pavel. Origen însă,

bazându-se pe argumente de ordin filologic spune că Epistola, în ceea ce priveşte redactarea,

nu este a Sfântului Pavel (ideile - într-adevăr - sunt ale Sfântului Pavel, dar aşternerea în scris

aparţine altui autor).

Sfântul Clement Romanul o cunoaşte şi o ţine în mare cinste, dar nu menţionează

numele Sfântului Pavel cu privire la ea.

Până la mijlocul secolului IV nu s-a mai discutat despre paternitatea Epistolei către

Evrei. Fericitul Ieronim ne mărturiseşte că, în vremea sa, Epistola nu mai era privită ca

autentică, deşi el vorbeşte despre ea ca despre o Epistolă a Sfântului Pavel. Din secolul V

Epistola către Evrei a fost acceptată ca epistolă paulină.

Eusebiu de Cezareea scrie: "Cât despre Pavel, cele 14 epistole sunt sigure şi provin

de bună seamă de la el. Dacă, cu toate acestea, unii resping "Epistola către Evrei" spunând că

nu-i recunoscută de Biserica Romei ca fiind paulină, ar fi nedrept să nu spunem". (cf. Istoria

Bisericească, Cartea a III-a, paragraful 3,5).

Obiecţiuni protestante

1. Dacă toate celelalte epistole au o adresă în care apare numele lui Pavel, Epistola

către Evrei nu are aşa ceva;

2. Limba şi stilul Epistolei către Evrei diferă de limba şi stilul celorlalte epistole.

Avem în ea 168 de "hapax legomena" în raport cu ansamblul Noului Testament şi 164 de

cuvinte care nu se întâlnesc niciodată la Sfântul Pavel. Epistola către Evrei ocupă locul întâi

ca puritate a limbii greceşti în raport cu celelalte cărţi ale Noului Testament;

3. Când Sfântul Pavel citează Scriptura, foloseşte de regulă expresiile: "cum este

scris" sau "Scriptura zice...". În Epistola către Evrei apar expresiile: "Duhul Sfânt zice..." sau

"precum se zice undeva...";

4. Materialul este expus în mod diferit. În Epistola către Evrei morala şi dogmatica

se amestecă de la un capăt la altul;

5. Autorul Epistolei către Evrei se plasează printre cei ce au primit învăţătura de la

cei care L-au ascultat pe Hristos (adică de la apostoli). De aici rezultă că autorul Epistolei

către Evrei este un ucenic al apostolilor. Cât despre Pavel - toată lumea ştie - el însuşi o spune

în Galateni 1,1 că a primit revelaţia prin descoperire direct de sus de la Iisus.

81

6. Tema centrală a Epistolei către Evrei este "Preoţia lui Hristos", ori această temă

nu apare în celelalte epistole pauline;

7. În Epistola către Evrei nu se spune nici un cuvânt despre "îndreptarea prin credinţă

fără faptele Legii", deşi epistola a fost adresată unor iudeo-creştini.

Autorii de astăzi sunt de acord că Epistola către Evrei nu a fost scrisă de Sfântul

Pavel. Ea a fost scrisă de un alt autor. E adevărat că multe idei sunt foarte apropiate de

învăţătura Sfântului Pavel. Cel care a scris epistola a fost, din punct de vedere intelectual, un

ucenic al Sfântului Pavel, dar a rămas profund original în redactarea ei. E sigur că dacă

Sfântul Pavel a cunoscut Epistola către Evrei a fost de acord cu ea, dar nu a fost scrisă sub

controlul său, sau de un secretar pus de el.

Dacă nu e Sfântul Pavel, atunci cine poate fi autorul ?

S-au propus mai multe nume (toţi ucenici ai Sfântului Pavel): Barnaba, Marcu sau

Luca. De la Marcu avem o scriere (Evanghelia a doua), iar de la Luca avem două (Evanghelia

a treia şi Faptele Apostolilor). Mai târziu s-a gândit cineva la Apollo (Luther îl menţionează),

iar cercetătorii de astăzi acceptă această teorie.

Din Fapte 18,24-28 rezultă că Apollo era un iudeu alexandrin, om "tare în Scripturi",

un foarte bun orator (cf. I Corinteni "cei ai lui Apollo"). Apollo era un suflet fervent, foarte

preocupat de hristologie. Din Fapte 18,28 aflăm că el "dovedea din Scripturi că Iisus este

Mesia"; Ori:

1. E destul să citeşti Epistola către Evrei şi să-ţi dai seama că autorul ei este un

iudeu;

2. Epistola reflectă limba şi cultura Alexandriei, în plus ea mărturiseşte şi o

cunoaştere precisă a scrierilor lui Filon (iudeu din Alexandria);

3. Apollo era un iudeu erudit şi un foarte bun orator; La fel pare să fie şi autorul

Epistolei către Evrei;

4. Se vede că Apollo avea o cunoaştere remarcabilă a Scripturii, dacă Sfântul Luca

(el însuşi tare în Scripturi) a socotit necesar să semnaleze în Fapte această menţiune despre

Apollo. Epistola către Evrei este opera unui "maestru în Scriptură";

5. Apollo era un apologet şi apăra învăţătura despre mesianitatea lui Iisus Hristos;

ori Epistola către Evrei este o "capodoperă de apologie scripturistică";

6. Orice orator are o temă preferată (sau chiar teme preferate). Despre Apollo se spune

că învăţa cu exactitate cele privitoare la Iisus (cf. Fapte), învăţa cu acrivie (cf. Fapte 18,25). Era

deci preocupat de hristologie. Epistola către Evrei are ca temă principală proslăvirea lui Hristos

sub întreita Sa demnitate: Prooroc, Arhiereu şi Împărat. Eminenta personalitate care se degajă

din Epistola către Evrei corespunde şi cu ceea ce ne lasă să înţelegem Epistola I-a către Corinteni

despre Apollo. În stima corintenilor, Apollo este pus pe picior de egalitate cu Sfinţii Apostoli

Petru şi Pavel (cf. I Cor 1,12; I Cor 3,4-5 şi I Cor 4,6). Apollo era un om sensibil (a fost afectat

de dezbinarea din Corint), atât de afectat că deşi Sfântul Pavel l-a rugat stăruitor să revină în acea

Biserică, el a refuzat să o facă (cf. I Cor 16,12). Aceeaşi sensibilitate caracterizează şi pe autorul

Epistolei către Evrei;

7. Din Fapte 18,26 aflăm că Apollo nu cunoştea decât numai botezul lui Ioan. Numai la

Efes i s-a desăvârşit învăţătura (i s-a completat). Din I Cor 16,22 aflăm că el a rămas un timp la

Efes. Creştinii din Efes dovedesc interes faţă de cele privitoare la cult şi la preoţie. Era poate

locul cel mai potrivit (oraşul Efes) în care să se maturizeze învăţătura despre Iisus Hristos

(hristologia).

8. Când Apollo a venit la Efes (anul 53 d.Hr.) el nu ştia nimic despre Duhul Sfânt şi

despre lucrarea Sa (cf. Fapte 18,25 şi Fapte 19,2-3). Epistola către Evrei este extrem de săracă în

ceea ce priveşte învăţătura despre Duhul Sfânt (pnevmatologia). Prin aceasta se deosebeşte net

de celelalte epistole ale Sfântului Pavel. Se pare că Apollo nu a aprofundat această învăţătură.

Iată o serie de coincidenţe care ne fac să credem că Apollo ar fi scris Epistola către

Evrei. Dar se aduce o obiecţie serioasă "ipotezei Apollo" şi anume aceea că, în Biserica primară

nu s-a vorbit despre ea. Ipoteza Apollo, cum am văzut, este de dată târzie (abia Luther vorbeşte

de ea), iar celelalte propuneri sunt doar ipoteze.

Prof. Haralambie Rovenţa "Cine a scris Epistola către Evrei ?". Aceasta nu este o

lucrare extinsă, în care autorul reia cercetarea lui Origen şi ajunge la concluzia lui Origen, aceea

că, ideile epistolei sunt ale lui Pavel, însă redactarea nu-i aparţine acestuia, dar nici el nu spune

cine este autorul (vezi şi Ceslas Spicq "Epistola către Evrei", Paris 1952 vol. I şi 1953 vol. II).

Probabil că Epistola a fost adresată unei comunităţi de iudei din Ţara Sfântă (Cezareea

Palestinei sau Antiohia Siriei). Sunt şi păreri conform cărora Epistola a fost adresată unor

păgâno-creştini.

2. Locul şi data scrierii Epistolei

Titlul Epistolei "către Evrei" nu este elocvent, deoarece a fost pus de autori mai târziu.

Epistola către Evrei a fost scrisă la Roma sau de undeva din afara Romei, dar sigur din Italia (cf.

Evrei 13,24 - unde se vorbeşte despre "cei din Italia") [o π τς Iταλίας]. Aceştia pot

însemna "cei veniţi din Italia" (adică italienii) fie că se găsesc sau nu în Italia. Unii chiar au

încercat să demonstreze că Epistola a fost adresată unor creştini din Italia.

"Când a fost scrisă Epistola ?"

Epistola către Evrei este citată de Clement Romanul pe la anul 95 d.Hr. (cf. Epistola

către Corinteni (I), paragraful 61,3; 36,2; 36,1 şi 17,1). De aici rezultă că Epistola a fost scrisă

înainte de această dată, aşadar, înainte de moartea Sfântului Pavel. Prof. Vasile Gheorghiu

notează anul 63 d.Hr. Mulţi autori mai noi plasează redactarea Epistolei mult mai târziu (85) sau

(90).

83

Avem însă un argument care ne obligă să datăm Epistola înainte de anul 70 d.H.

Autorul descrie cultul mozaic şi nu face nici o aluzie la faptul că Templul din Ierusalim ar fi

dispărut.

Acestui argument i se răspunde că, descriind cultul mozaic autorul nu se referă la

realitatea contemporană ci se întemeiază pe expunerea biblică (care nu are în vedere atât Templul

cât Cortul Sfânt din pustie).

E adevărat că autorul se întemeiază pe Biblie în argumentarea sa, dar punând accentul

pe Jertfa lui Hristos pusă faţă în faţă cu cultul iudaic şi cu jertfele sale, dacă Templul n-ar mai fi

existat, autorul trebuia să spună acest lucru şi să-l folosească drept argument la faptul că templul

şi cultul iudaic "şi-au trăit traiul", perioada lor a trecut, odată cu venirea lui Iisus Hristos în lume.

În capitolul 8 după ce autorul citează un text din cartea profetului Ieremia cap.31 -

despre Noul Testament, spune în versetul 13: "Şi zicând unul nou, Domnul a învechit pe cel

vechi. Iar ceea ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire" - dar, atenţie ! nu spune

că a pierit deja.

În Evrei 9,2-5 e amintit "sfeşnicul de aur curat cu şapte braţe" (cel care a fost dus de

Titus la Roma în procesiunea triumfală organizată cu ocazia serbării victoriei). Apare în text o

greşeală. Autorul Epistolei către Evrei - un bun iudeu - plasează în Sfânta Sfintelor "altarul

tămâierii" alături de Chivotul sau Sicriul Legii, însă altarul tămâierii se afla în Sfânta nicidecum

în Sfânta Sfintelor.

Vorbind atât de mult despre cultul iudaic, autorul nu ne spune nimic despre distrugerea

Templului din Ierusalim, semn că acest eveniment încă nu se petrecuse. Dacă aşa stau lucrurile,

atunci când a fost scrisă Epistola către Evrei ?. Dacă această Epistolă are legătură cu Sfântul

Apostol Pavel (şi sigur are), atunci ea trebuie plasată cândva înaintea morţii Sfântului Pavel,

adică înainte de anul 67 d.Hr. Luăm ca dată probabilă anul 63 d.Hr.

3. Planul Epistolei către Evrei

Prolog: Hristos, Împărat, Preot, trimis al lui Dumnezeu, Răscumpărător 1,1-4

Tema I Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Împărat a toate 1,5-2-18

Tema II Iisus, Arhiereul credincios şi compătimitor 3,1-5,10

Tema III "Preoţia lui Hristos" 5,11-10,18 - introducere 5,11-6,20

1 - superioritatea Arhiereului Hristos faţă de preoţii levitici - cap.7

2 - superioritatea cultului, a sanctuarului şi a Jertfei lui Hristos - cap.8-9

3 - recapitulare - Jertfa lui Hristos este superioară jertfelor levitice 10,1-18

Tema IV Credinţa perseverentă 10,19-12,29 Apendice 13,1-21

Încheiere 13,22-25

(Notă: Acest plan aparţine lui Ceslas Spicq).

A. Vanhoye în lucrarea "Structura literară a Epistolei către Evrei", Paris 1963,

argumentează printr-o critică literară atentă a textului Epistolei, că a fost compusă după un plan

extrem de riguros, ordonat într-o formă "chiastică" sau "chiasmică". Aceasta înseamnă ordonarea

materialului într-un paralelism sintetic: A, B, C / A', B', C'.

Exemplificare: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide; că

oricine cere, primeşte; cel ce caută, află; şi celui ce bate i se va deschide" (cf. Matei 7,7-8).

84

În Epistola către Evrei, după Vanhoye, am avea o chiasmă mai mare compusă din alte

chiasme mai mici. Însăşi părţile parenetice (morale), ar fi secţionate astfel. Structura Epistolei

către Evrei ar fi destinată să pună în relief ideile ei cele mai importante. Epistola către Evrei are

cinci părţi, iar în partea a treia conţine ideea sau secţiunea centrală. Secţiunea B cuprinsă între

8,1-9,28 are două pericope care constituie "centrul centrului" (9,1-10 şi 9,11-14), iar primul

cuvânt din cap.9 vers.11 constituie "centrul centrului centrului", în care primul cuvânt este

Hristos. Epistola către Evrei este hristocentrică, în sensul cel mai literar al cuvâtului:

1. eshatologie;

2. ecclesiologie;

3. Jertfă;

4. ecclesiologie;

5. eshatologie.

Secţiunea centrală (a III-a), are şi ea o distribuţie concentrică a temelor. Acelaşi A.

Vanhoye a scris o carte "Planul Epistolei către Evrei", Paris 1940. Aşadar, structura Epistolei a

atras atenţia cercetătorilor. Epistola se impune printr-o ordonare a materialului, care ne poate

ajuta în lămurirea cuprinsului ei.

4. Cuprisul Epistolei către Evrei

În cap.13 vers.22 autorul precizează că acest cuvânt (Epistola) "...vi l-am scris pe

scurt". Epistola începe cu un prolog asemănător celui din Evanghelia după Ioan, în care se

conturează deja câteva idei din cuprinsul ei. Iisus Hristos este prezentat aici ca moştenitor a

toate, ca Cel prin Care toate s-au făcut, ca Cel Care ne-a mântuit prin Jertfa Sa, prin Înălţarea şi

şederea de-a Dreapta Tatălui. Prin această Înălţare Hristos a dobândit un nume mai presus decât

îngerii. Numele de "Domn" (vezi Epistola către Filipeni cap.2 vers.11).

În versetul 1 se spune că această revelaţie supremă a lui Dumnezeu în Hristos vine după

ce El odinioară a vorbit părinţilor prin prooroci. Fiul este strălucirea slavei Tatălui şi chipul

fiinţei Lui (vers.3). Iisus Hristos Îl exprimă în mod adecvat pe Dumnezeu Tatăl. Adevărata

cunoaştere a lui Dumnezeu o avem prin Hristos (vezi Coloseni). În Hristos sălăşluieşte

deplinătatea dumnezeirii (această idee aparţine Sfântului Pavel). Numele pe care L-a primit

Hristos este cel de "Domn", dar, dacă ţinem seama de context, poate fi cel de "Fiul lui

Dumnezeu".

Tema I: Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Împărat a toate 1,5-2,18

Hristos este Împărat a toate în mod necesar, ca Unul Care e infinit superior creaturilor

celor mai înalte (îngerii). Această superioritate e prezentată cu citate din Vechiul Testament (în

versetul 5 este citat Psalmul 2 şi Psalmul 88) în schimb, îngerii sunt slujitori cum rezultă şi din

alte texte vechi-testamentare.

Dacă îngerii lui Dumnezeu au avut un rol în promulgarea Legii lui Moise, dacă Legea a

fost dată prin îngeri, însuşi acest fapt demonstrează inferioritatea Legii faţă de Evanghelie (adusă

de Fiul lui Dumnezeu). Iisus Hristos este "începătorul" , Cel Care deschide calea spre slava lui

Dumnezeu, El a pătimit deoarece S-a făcut întru toate asemenea oamenilor, afară de păcat. Iisus

Hristos ca om deplin ne-a dobândit răscumpărarea şi slava veşnică, prin Jertfa Sa El ne-a sfinţit

(vezi Ioan 17,17).

85

Pericopa biblică din Evrei cap.2 versetele 11-18 constituie "apostolul la sfinţirea apei".

Textul spune că "...i-a sfinţit pe fraţii Săi". Credincioşii sunt numiţi "fraţi ai lui Hristos": "Că şi

Cel Ce sfinţeşte,şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi; din care pricină nu se ruşinează să-i

numească pe ei fraţi" (vers.11).

Iisus Hristos S-a făcut om cu adevărat pentru ca, asemănându-se întru toate fraţilor Săi,

oamenii, să poată fi Arhiereu, curăţind păcatele lor. Căci condiţia arhiereilor este să fie luat

dintre oameni şi pus pentru oameni (cf. Evrei 5,1). Aşadar, Întruparea Fiului lui Dumnezeu era

absolut necesară. În Epistola către Evrei Întruparea îmbracă un aspect sacerdotal. Dacă Fiul nu S-

ar fi făcut om, n-ar fi putut fi Arhiereu sau Preot.

Tema II: Iisus, Arhiereul credincios şi compătimitor 3,1-5,10

Autorul Epistolei arată mai întâi că Iisus este mai mare decât Moise: "Pentru că El S-a

învrednicit de mai multă slavă decât Moise..." (vers.3). În versetul 1 Iisus e numit "Apostolul"

sau "Trimisul lui Dumnezeu". Aceasta este o idee care pare să aibă ecou în Evanghelia după

Ioan. Iisus este deci "trimisul lui Dumnezeu". "De ce a fost trimis ?" Pentru a aduce oamenilor

chemarea la credinţă şi la mântuire şi pentru a se face Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.

Primele două versete îl compară pe Iisus cu Moise (ca mijlocitor), însă:

a) ziditorul este mai mare decât casa pe care a zidit-o (vers.3). De aici rezultă

superioritatea lui Hristos asupra lui Moise. Iisus este ziditorul, Cel Care a zidit poporul lui

Dumnezeu. Moise a fost credincios în casa Domnului ca o slugă (vers. 5), Hristos este însă

constructorul, Cel Care a zidit această casă.

b) Fiul este mai mare decât sluga. Moise, cum am văzut, a fost credincios în casa

Domnului ca o "slugă". Iisus Hristos a fost însă credincios "ca Fiul peste casa Sa" (vers.6).

Urmează un "Midraş" (un comentariu rabinic) începând cu vers.7, care demonstrează

cum, în timpul lui Moise, israeliţii necredincioşi n-au primit odihna făgăduită în Canaan, cu atât

mai mult creştinii care îşi leapădă credinţa nu vor moştenii odihna făgăduită în Împărăţia

cerurilor. Autorul lasă să se înţeleagă că îşi construieşte imaginea pe care o prezintă, vizând

schimbarea zilei de odihnă (sabatul / duminica).

Vorbind despre intrarea în cele două odihne (una promisă în Vechiul Testament, iar alta

în Noul Testament) autorul foloseşte ca bază zilele de odihnă din iudaism şi din creştinism.

În capitolul 4 versetul 1 autorul spune că această făgăduinţă făcută în Vechiul

Testament îşi găseşte împlinirea în Noul Testament. Credinţa este condiţia mântuirii (vers.3).

Creştinii sunt prin excelenţă oameni ai credinţei. În versetul 4 este citat textul din Facere 2,2, iar

în versetul 5 este citat Psalmul 94,11. Dumnezeu S-a odihnit El Însuşi şi a promis că-i va odihni

pe ai Săi. Trebuie să se împlinească cuvântul lui Dumnezeu şi unii să intre în odihnă. În versetul

7 autorul spune că Dumnezeu a rânduit o nouă zi, un "astăzi", zi în care oamenii îi pot răspunde

dragostei lui Dumnezeu: "Astăzi, dacă veţi auzi glasul Său, nu vă învârtoşaţi inimile" (vezi Evrei

3,7-11).

În versetul 9 autorul vorbeşte clar despre schimbarea zilei de odihnă: "Aşadar, poporului

lui Dumnezeu (creştinilor) i s-a lăsat o altă sărbătoare de odihnă". Urmează o pericopă parenetică

despre ziua odihnei în creştinism, zi care este şi ziua întâia dar şi ziua a opta, ziua Împărăţiei lui

Dumnezeu, Împărăţie în care există un permanent "astăzi".

În versetul 11 autorul face destinatarilor un îndemn de a intra în această odihnă şi să nu

cadă - cum odinioară israeliţii - în neascultare.

86

Urmează în versetul 12 un foarte frumos text despre "cuvântul lui Dumnezeu" şi despre

puterea lui de a schimba inimile. Cuvântul lui Dumnezeu crează, cuvântul lui Dumnezeu

lucrează în inimile oamenilor. El nu transmite doar o informaţie cum se întâmplă cu cuvintele

simple omeneşti. El arde, El transformă inimile, El regenerează. E scoasă în videnţă printr-o

comparaţie fineţea acestui cuvânt, puterea lui de penetrare, spunându-se că e "mai ascuţit decât o

sabie cu două tăişuri" şi că "e capabil să pătrundă până la despărţitura sufletului şi a duhului, a

încheieturilor şi a măduvei", şi "este judecător al simţirilor şi al cugetelor inimii". Între suflet şi

duh există o distincţie fină (insesizabilă). Pentru noi este destul de vagă relaţia dintre aceste

componente ale omului. În πvεύμα omului "se odihneşte" harul lui Dumnezeu. Acest text însă nu

susţine învăţătura despre trihotomism. Dacă o acceptăm falsificăm antropologia Sfântului Pavel.

În versetul 13 autorul spune că toate vor fi judecate de Dumnezeu, în faţa Lui nici o

făptură nu-i ascunsă. Toate sunt descoperite în ochii Celui Căruia noi vom da socoteală.

Pericopa următoare Evrei 4,14-16 este de tranziţie, făcând trecerea de la pericopa

parenetică la o pericopă cu caracter doctrinar. Iisus Hristos, "Arhiereul Mare" a "străbătut

cerurile" (vers.14). El este compătimitor cu noi oamenii (vers.15). Iisus a fost ispitit întru toate

asemenea nouă dar "afară de păcat" (vers.15). Acest "fără de păcat" Îl distinge pe Hristos de

ceilalţi oameni. Întruparea Sa în istorie a abolit distanţa dintre Dumnezeu şi oameni. Chiar dacă

apoi Hristos S-a Înălţat la cer, El rămâne Arhiereu şi compătimitor cu noi oamenii. Iisus a

satisfăcut şi a realizat în mod desăvârşit exigenţele unui adevărat arhiereu.

În capitolul 5 (primele 4 versete) sunt prezentate calităţile pe care trebuie să le aibă

arhiereul, iar în versetele 5-10 autorul prezintă modul în care Iisus Hristos a satisfăcut aceste

calităţi.

Versetele 1-4: în primul rând arhiereul trebuie să fie luat dintre oameni (deci trebuie să

fie om), să fie pus în slujba lui Dumnezeu pentru a aduce daruri şi jertfe pentru păcatele

oamenilor. Fiind el însuşi slab şi cu slăbiciuni el trebuie să fie îngăduitor cu cei slabi. Apoi, el nu

se face arhiereu cu de la sine putere.

Versetele 5-10: arată cum Hristos a avut aceste calităţi. Sunt citaţi Psalmii 2,6 şi 109,4.

Texte din care rezultă că Hristos a posedat aceste calităţi. (Psalmii 2 şi 109 sunt cel mai mult

citaţi în Noul Testament). Primul text (Psalmul 2,6) spune că: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am

născut", iar Psalmul 109,4 spune: "Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec".

În versetul 7 autorul spune că Iisus, în zilele trupului Său, cu strigăt şi cu lacrimi a adus

cereri şi rugăciuni către Cel Care putea să-L mântuiască din moarte; şi ascultat a fost, de dragul

evlaviei Sale. Nu se ştie ce sens are aici cuvântul "evlavie". Oscar Cullmann în "Hristologia

Noului Testament" propune o rezolvare interesantă acestei probleme. Pentru el "evlavie"

înseamnă "teamă" şi numai în sens derivat înseamnă "teamă de Dumnezeu". Ca atare, textul

poate fi scris astfel: "...a fost auzit; a fost ascultat de teama Sa".

Acest text se referă la Iisus Hristos ca om. Deşi a fost Fiul lui Dumnezeu, Iisus a învăţat

ascultarea din cele ce a pătimit (vers.8).

Marele preot este deci oficial un om pus ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. El

apără cauza oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Pentru a-şi putea împlini această lucrare de

mijlocire, arhiereul trebuie să fie îngăduitor cu păcătoşii. Condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească un arhiereu prezentate de autor în versetele 1-5, sunt reluate în versetele 5-10 în

ordine inversă: Iisus Hristos nu şi-a arogat o calitate pe care n-ar fi avut-o de la Dumnezeu. El a

fost chemat de Dumnezeu să fie mare preot, apoi, El are compasiune - ca nimeni altcineva - faţă

de cei păcătoşi.

87

În versetul 9 autorul spune că Iisus Hristos "S-a desăvârşit" (evident ca om). Am putea

vorbi despre o experienţă psihologică a lui Iisus - omul. O experienţă pe care Iisus a dobândit-o

ca om prin suferinţă. Aşadar, Iisus este Arhiereu. Ce fel de Arhiereu ? După rânduiala lui

Melchisedec. De ce aşa ? Pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Psalmul 109 se cânta la întronizarea

regelui şi la aniversarea întronizării lui. Psalmul se referă la regele David. În acea zi leviţii

cântau: "Tu rege, ai şi tu o preoţie". Ca urmaş pe tronul lui Melchisedec, posezi o preoţie după

rânduiala acestui rege. Dar, ceea ce este adevărat pentru regele David, este mai cu adevărat

urmaşului prin excelenţă al acestui rege: Iisus Hristos. Sunt în acest text două înţelesuri care nu

se exclud unul pe celălalt. Psalmul are înţeles primar şi se referă evident la regele David dar şi la

urmaşul prin excelenţă al acestuia: Mântuitorul Iisus Hristos.

Tema III: Preoţia lui Iisus Hristos (5,11-10,18)

Această temă constituie partea centrală a Epistolei. Pericopa 5,11-6,20 cuprinde un

preambul. Autorul vede necesar să stimuleze atenţia cititorilor săi, datorită dificultăţii

subiectului, dar şi datorită încetinelii lor în a înţelege: "Despre aceasta avem multe de spus şi

greu este de tâlcuit, pentru că voi v-aţi făcut greoi la auz" (Evrei 5,11). El le vorbeşte ca unor

elevi întârziaţi (vers.12), reproşându-le lenea în a aprofunda învăţătura creştină. În versetul 12

este vorba despre elementele incipiente ale catehezei creştine.

În capitolul 6 versetul 2 avem întemeiată valoarea Tradiţiei: "...a învăţăturii despre

botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi viaţa veşnică". Toate aceste

învăţături ţineau de catehismul elementar de care trebuiau să ţină seamă cei care se pregăteau

pentru primirea botezului. Cititorii trebuie să facă un efort de înţelegere.

În versetele 4-6 autorul Epistolei se referă la pericolul apostaziei (căderea din credinţă,

din darul cel ceresc). Acest păcat e tot una cu răstignirea a doua oară a Fiului lui Dumnezeu

(vers.6). Domnul Dumnezeu a făgăduit cu jurământ printr-o hotărâre nestrămutată că-i va răsplăti

cu binecuvântarea Sa pe cei credincioşi (Evrei 6,13-18).

În versetul 19 virtutea nădejdii e numită "ancoră a sufletului sigură şi tare". Creştinul are

pe drumul mântuirii nădejdea. Ancora creştinului este în cer. Creştinul este ancorat în cer, în

Hristos Care a intrat dincolo de catapeteasmă. Nădejdea creştinului este în cer ("Ajutorul meu

este de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul").

Pericopa 7,1-18 "Jertfa lui Hristos este superioară jertfelor levitice" constituie o

recapitulare a ceea ce autorul a spus anterior. Iisus Hristos este superior preoţiei levitice. Autorul

începe prin a arăta superioritatea tipului "Melchisedec" deşi cu atenţia şi cu accentul îndreptat

spre antetip "Hristos". Deşi Melchisedec apare în Sfânta Scriptură ca un "meteor" în doar două

locuri (în Geneză 14,18 şi în Psalmul 109,4)e folosit de autor pentru a vorbi despre Arhiereul

Hristos. Etimologia numelui "Melchisedec" înseamnă "regele dreptăţii". El este şi rege al

Salemului, adică regele păcii. Iisus Hristos a îmbinat în Sine în chip desăvârşit dreptatea şi pacea.

Avraam îi aduce lui Melchisedec zeciuială. Cel mai mic dă zeciuială pentru cel mai

mare. Rezultă că Melchisedec este mai mare decât Avraam şi deci, şi decât urmaşii lui.

Sfânta Scriptură nu vorbeşte despre o descendenţă preoţească a lui Melchisedec. Se ştie

despre el doar atât că era "fără tată, fără mamă". Nici Iisus Hristos nu a avut descendenţă

preoţească. Neavând această spiţă de neam preoţească, El rămâne preot în veac. Preoţia lui

Hristos n-are nici origine şi nici succesiune omenească la fel ca şi Melchisedec. Iisus rămâne

preot pururea.

88

Evreii se înşelau atunci când refereau cele spuse în Psalmul 109,4 la regele Ezechia.

Acest rege n-a fost niciodată preot (nicidecum "preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec").

"Dar că Ezechia nu este preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec, cine nu o ştie ? Şi că nu el

este acela, care răscumpără Ierusalimul, cine nu o cunoaşte? Şi, că nu el a trimis toiagul puterii în

Ierusalim şi n-a stăpânit în mijlocul vrăjmaşilor lui, ci Dumnezeu a fost acela care a întors pe

duşmani de la Ierusalimul care plângea şi se văieta, cine nu ştie ? Iisus al nostru, însă, mai înainte

de a veni cu slavă, a trimis totuşi în Ierusalim toiagul puterii, cuvântul chemării şi al pocăinţei,

către toate neamurile..." (cf. Iustin Martirul şi Filozoful, Dialogul cu iudeul Trifon, partea a II-a,

paragraful LXXXIII).

Sfântul Iustin spune că aceste cuvinte s-au spus despre Domnul Iisus: "Şi că acestea s-au

spus despre Hristosul nostru, înseşi cuvintele o arată. Urechile voastre, însă, s-au astupat şi

inimile voastre s-au învârtoşat. Căci prin cuvintele: "Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi"; "Tu eşti

preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec", Dumnezeu L-a arătat cu jurământ arhiereu după

rânduiala lui Melchisedec, din cauza necredinţei voastre; cu alte cuvinte - după cum s-a scris de

Mise că Melchisedec a fost preot al Celui Prea Înalt şi acesta era preot al celor ce se găseau în

necircumciziune, şi a binecuvântat pe Avraam, cel din circumciziune, care i-a oferit lui zeciuială

- tot asemenea Dumnezeu a arătat că preotul Lui cel veşnic, care a fost numit şi Domn de către

Duhul Sfânt, este al celor din necircumciziune" (cf. Dialogul cu iudeul Trifon, partea a I-a,

paragraful XXXIII).

După ce a stabilit excelenţa tipului, autorul trece la antetip (Hristos). A moştenit preoţia

levitică privilegiile preoţiei lui Melchisedec ? Iudaismul nu prevedea depăşirea preoţiei levitice.

Autorul subliniază aşadar imperfecţiunea preoţiei levitice. Arhieria lui Hristos este veşnică.

Astfel, porunca dată întâi se desfiinţează, Legea este perimată (vers.12). Iisus Hristos a fost

instituit Arhiereu după un jurământ dumnezeiesc: "Juratu-S'a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu

eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec" (vers.21). Instituită prin jurământ, preoţia lui

Hristos este şi prin acest fapt superioară preoţiei levitice: "Hristos rămâne în veac şi are o preoţie

netrecătoare" (vers.24).

Urmează un rezumat al ideilor anterioare, în care găsim o excelentă definiţie dată

sacerdoţiului lui Hristos. Deoarece preoţia Sa este veşnică, El poate să mântuiască desăvârşit pe

ai Săi (vers.25), iar versetele 26-28 constituie un adevărat imn dedicat marelui preot Hristos: "Un

Arhiereu ca Acesta ne şi trebuia nouă: sfânt, lipsit de răutate, fără pată, osebit de cei păcătoşi şi

devenit mai înalt decât cerurile, Care nu are nevoie, precum arhiereii, ca în fiecare zi să aducă

jertfe, întâi pentru propriile lui păcate şi apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta o

singură dată aducându-Se jertfă pe Sine Însuşi". Versetul 28 are un accent triumfal.

În capitolele 8 şi 9 autorul caută să demonstreze superioritatea cultului, a Sfintei

Sfintelor în care a intrat Iisus Hristos şi a Jertfei Sale. În primul rând autorul subliniază

superioritatea sanctuarului în care oficiază Hristos. Legea însăşi, în Ieşire 25,40 spune că acest

cort pământesc (Cortul Sfânt) nu era decât o copie ("o umbră") a sanctuarului ceresc. Din Evrei

8,5 rezultă clar această idee: "...cei ce slujesc pecetea şi umbra celor cereşti, aşa cum

dumnezeieşte i s-a poruncit lui Moise când avea să ridice cortul: Ia seama - i se spune - să faci

totul după izvodul ce ţi-a fost arătat în munte".

Cortul Sfânt şi apoi Templul din Ierusalim făcute în urma unor revelaţii dumnezeieşti,

trebuiau să reprezinte pe cât era posibil frumuseţile sanctuarului ceresc. Ori Hristos, n-a intrat în

cortul pământesc ci în Sfânta Sfintelor cea din ceruri. În acest loc "altarul cel mai presus de

ceruri" este Hristos Arhiereu şi victimă în acelaşi timp.

89

Versetul 6 este un text de tranziţie în care se spune că Hristos este Mijlocitor al unui

testament mai bun, care a şi fost întemeiat pe mai bune făgăduinţe. "Căci dacă acel prim

testament ar fi fost fără cusur, nu s-ar fi căutat loc pentru un al doilea" (vers.7).

Autorul, care citeşte cu foarte mare atenţie Scriptura, descoperă singurul text din

Vechiul Testament care vorbeşte despre Noul Testament (cf. Ieremia 31,31-34).

În capitolul 9 autorul Epistolei se referă îndeaproape la Jertfa lui Hristos. Pentru a-i

dovedi suprema importanţă, autorul face o comparaţie cu Sărbătoarea Ispăşirii (cf. Ieşire 25 şi

26; Levitic 16).În Sfânta Sfintelor se intra numai o singură dată pe an şi numai arhiereul. Jertfele

levitice nu aveau putere să desăvârşească cugetul închinătorului. Arhiereul intra în Sfânta

Sfintelor o dată pe an şi nu fără sânge. Iisus Hristos Arhiereul Cel veşnic a intrat şi El, dar nu cu

sânge străin, ci cu propriul Său Sânge: "Iisus Hristos a intrat o singură dată (o dată pentru

totdeauna) în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, aflându-ne

nouă răscumpărare veşnică" (vers.12).

Cu sângele viţeilor şi al ţapilor Moise a stropit adunarea poporului şi a zis: "Acesta este

sângele testamentului pe care Dumnezeu l-a poruncit pentru voi !" (cf. Ieşire 24,8). Tot aşa şi

Noul Testament este pecetluit prin stropirea cu Sângele lui Hristos. De remarcat apropierea

literară între cuvintele din Ieşire 24,8 şi cuvintele lui Iisus rostite la Cina cea de Taină. Sângele

Său pecetluieşte un Nou Testament.

Purificările şi jertfele Vechiului Testament nu erau decât umbre ale celor viitoare. Acum

însă, stropirea cu Sângele lui Hristos, a făcut ca cerul în care Hristos a intrat prin Jertfa Sa să fie

o "Sfântă a Sfintelor". În versetele 26 şi 28 reapare "efapax" (expresii care apar o singură dată în

Noul Testament).

După această unică Jertfă adusă de Hristos nu mai urmează decât judecata: "...tot astfel

şi Hristos, după ce o singură dată a fost adus jertfă ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără

de păcat Se va arăta celor ce-L aşteaptă spre mântuirea lor" (vers.28). Când Hristos va veni a

doua oară va veni spre judecată ("şi iarăşi va să vie să judece vii şi morţii"). Păcatul a fost învins

odată cu prima Sa venire, iar a doua Sa venire nu va mai avea de-a face cu păcatul.

Pericopa 10,1-18 constituie o recapitulare a ceea ce autorul a spus până acum. Se

vorbeşte despre Lege ca "umbră" a Noului Testament. Legea a fost incapabilă să-i desăvârşească

pe închinătorii ei. Jertfele pentru păcate n-au încetat, iar conştiinţele celor care le aduceau au

rămas în continuare împovărate. Vărsându-şi Sângele pentru iertarea păcatelor şi intrând în

ceruri, Iisus este autorul unei sfinţiri reale şi autorul unei mântuiri veşnice. Jertfa Sa desăvârşită

contrastează cu jertfele Legii Vechi. Jertfa lui Iisus este o jertfă umană. El se aduce pe Sine

Însuşi ca Jertfă Tatălui. În versetele 7-9 este citat Psalmul 39 (40). Dumnezeu a primit Jertfa lui

Iisus şi ca dovadă că a primit-o, L-a aşezat pe Iisus de-a Dreapta Sa pentru vecii vecilor, urmând

ca toţi vrăjmaşii să fie puşi aşternut picioarelor Sale (vers.13); (vezi I Corinteni cap.15). Jertfa lui

Iisus a dobândit o eficienţă deplină şi a adus o curăţie deplină. În cap.10 versetul 16 este citat din

nou textul din Ieremia 31,31-34. Autorul încheie cu o glosă exegetică, spunând că acolo unde

este iertarea păcatelor, nu mai este nevoie de jertfe pentru păcate (vers.18).

Tema IV: Credinţa perseverentă (10, 19-12,29)

Iisus Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor şi prin aceasta şi noi suntem chemaţi să intrăm

(vers.19). În versetul 20 se spune "calea cea nouă şi vie" care a fost deschisă pentru noi de

Hristos. Creştinii trebuie să aibă nădejde în încercările inerente vieţii pământeşti. Credincioşii

trebuie să aibă încredere în Hristos, căci El este credincios în cele ce a făgăduit că va da

90

credincioşilor Săi (vers.23). Credincioşilor li se atrage din nou atenţia asupra păcatului

apostaziei: "Să nu ne părăsim propria noastră adunare, aşa cum le este unora obiceiul, ci cu atât

mai mult să ne îndemnăm cu cât vedeţi că Ziua aceea se apropie" (Ziua când Domnul va veni să

judece). Dacă încălcarea Legii lui Moise aducea o gravă pedeapsă (fiindcă acela care o încălca

era fără milă ucis pe cuvântul a doi sau trei martori), cu cât mai mult vom fi pedepsiţi noi cei ce

încălcăm Jertfa lui Hristos: "Cu cât mai aspră credeţi voi că va fi pedeapsa meritată de cel ce L-a

călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi I-a nesocotit sângele testamentului prin care S-a sfinţit

şi a batjocorit Duhul harului ?" (vers.29).

Capitolul 11 începe cu o foarte frumoasă definiţie a credinţei: "Credinţa este fiinţarea

celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute" (vers.1). Credinţa ne asigură că nădejdea

noastră nu ne minte, ea ne încredinţează de cele nădăjduite, ea pătrunde în lumea celor nevăzute.

Întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, credinţa ne convinge de realitatea celor pe care încă nu le

vedem.

Urmează un strălucit elogiu adus credinţei. Autorul dă o seamă de exemple de credinţă.

Exemplele vor culmina cu cel al lui Hristos Însuşi. Acest "panegiric" poate fi împărţit în trei

perioade:

1. perioada patriarhilor (11,1-22);

2. perioada mozaică (11,23-31);

3. perioada de la judecători până la Macabei (11,32-38).

În această pericopă apare de douăzeci şi unu de ori expresia "prin credinţă". În text

este vorba despre ceea ce au făcut unii şi alţii şi despre ceea ce se poate face prin credinţă (cu

ajutorul ei). Fără credinţă însă, nu e posibil să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Credinţa a orientat

vieţile înaintaşilor noştri spre viitor. Ei au murit fără să vadă făgăduinţele, dar şi-au trăit viaţa

iubindu-le cu dor, deşi viaţa lor pe pământ a fost ca cea a unor străini. Acest lucru îl face

credinţa, ea orientează viaţa spre viitor. Situaţia celor din Vechiul Testament se raportează la

creştinii de acum. Ei au sperat doar ceea ce noi am primit acum: "Şi toţi aceştia, deşi primiseră

bună mărturie pe temeiul credinţei lor, n-au primit roadele făgăduinţei; pentru că Dumnezeu

pregătise pentru noi ceva mai bun, aşa ca ei să nu ajungă fără noi la desăvârşire" (vers.39-40).

În capitolul 12 primele patru versete, după suita de exemple din capitolul 11, este evocat

exemplul lui Hristos, Cel spre Care trebuie să fie aţintiţi ochii noştri (vers.2). Iisus este

"începătorul şi plinitorul credinţei", El stă şi la începutul şi la sfârşitul ei: "Trebuie să stăm cu

ochii ţintă la Cel Ce începe credinţa şi o desăvârşeşte, la Iisus, Cel Ce în locul bucuriei care-I

stătea înainte a îndurat crucea, în dispreţul ruşini, şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu"

(vers.2).

Suferinţa face parte din viaţa creştină. Ea este un element al pedagogiei divine.

Credincioşii sunt îndemnaţi în continuare să caute să trăiască în pace cu toţi oamenii şi în

sfinţenie. În versetele 18-29 avem o pericopă în care se amestecă părţi parenetice şi părţi

doctrinare. Avem aici adevărata încheiere a Epistolei.

Autorul foloseşte simbolismul cu Sinaiul şi Sionul (care reprezintă, primul - Legea

veche, iar cel de-al doilea - Legea cea Nouă). Creştinii nu aparţin legământului de pe Sinai, care

avea la bază frica, ci aparţin Noului Legământ întemeiat pe încredere şi dragoste. Acest legământ

este desăvârşit, definitiv şi veşnic. Credincioşii sunt îndemnaţi să nu mai privească spre Sinai

care, e adevărat, şi-a avut slava sa, ci să privească spre Sion, spre Ierusalimul cel ceresc cu

climatul său de securitate şi speranţă.

De altfel, nu e vorba numai despre speranţă, deoarece creştinii posedă deja bunurile

iconomiei celei noi, ei sunt deja cetăţeni ai Ierusalimului cel ceresc, ai Împărăţiei celei neclintite.

91

Lor le vorbeşte Însuşi Dumnezeu din cer. De aceea ei trebuie să aducă mulţumire lui Dumnezeu

un cult bine plăcut cu evlavie şi cu sfială (vers.28). (Această pericopă are paralelă pericopa din

Galateni 4,21-31 în care este vorba despre alegoria despre Sara şi Agar). Ideile acestei pericope

sunt pauline, dar exprimarea nu aparţine Sfântului Pavel. "De ce Sionul este opus Sinaiului ?"

Pentru că pe Sion S-a pogorât Sfântul Duh. Sinaiul a fost o prefigurare a Sionului, aşa cum

Moise a fost tip al lui Hristos, iar Vechiul Legământ tip al Noului Legământ.

Avem aici adevărata încheiere a Epistolei. Autorul trage concluziile. Ceea ce urmează

este un apendice (13,1-21). Aici pericopa este preponderent morală, deşi între versetele 7-16

conţine o importantă pericopă doctrinară.

Autorul începe prin a îndemna la dragoste frăţească (vers.1), la ospitalitate (vers.2).

Urmează un sfat de aşi aduce aminte de cei închişi (vers.3), apoi un sfat cu privire la căsătorie

(vers.4). Trebuie păzită fidelitatea în căsătorie. În versetul 6 sunt citaţi Psalmul 117,7 şi Psalmul

55,4, cu privire la purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru cei credincioşi: "Nu te voi lăsa, nici

nu te voi părăsi"; "Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme ! Ce poate omul să-mi facă ?".

În versetele 7-16 avem o pericopă doctrinară, care are ca temă ataşamentul pe care

credincioşii trebuie să-l manifeste faţă de Hristos Sfinţitorul. În versetul 8 Iisus e numit: "Iisus

Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci". Ataşamentul faţă de Hristos se manifestă şi prin

ascultarea faţă de El (aceasta în primul rând), faţă de Biserica Sa, ascultarea învăţăturilor Sale şi

urmarea exemplelor înaintaşilor noştri. E adevărat că aceştia din urmă dispar prin moarte, dar

Iisus Hristos în veci este Acelaşi.

În versetul 9b este vorba de învăţăturile iudaizante, făcându-se aluzie la mâncărurile

puse în opoziţie cu harul divin. Se face aluzie la altarul Templului. Noi creştinii "avem un Altar

de la care cei ce slujesc Cortului n-au dreptul să mănânce" (vers.10). [θυσιαστήριov] (un

termen specific iudeo-creştin). În acest text este vorba despre altarul creştin pus în opoziţie cu

altarul iudaic. Sfântul Ignatie Teoforul în "Epistola către Efeseni" 5,2 spune: "Nimeni să nu se

înşele ! Dacă cineva nu-i înăuntru, unde este jertfelnicul, este lipsit de pâinea lui Dumnezeu".

Aşadar, altarul este pus în legătură cu Euharistia. La Sfântul Ignatie Teoforul "altarul" înseamnă

Biserica unită cu Hristos. Din aceast text rezultă clar că Euharistia era socotită încă de la început

Jertfă. Caracterul de Jertfă al Euharistiei este negat de protestanţi.

Creştinii aveau altarul lor. Textul vorbeşte despre altarul vechi (despre jertfa împăcării),

care se aducea în afara porţii cetăţii. Iisus Însuşi a pătimit în afara porţilor cetăţii.

Urmează un îndemn de a adera la Hristos, deoarece aici pe pământ nu avem cetate

stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie. În versetul 17 autorul le face îndemnul de a asculta

de mai marii lor şi de a se supune lor, căci ei sunt puşi să vegheze pentru sufletele lor, ca unii ce

au să dea seamă de ele. Le cere apoi să se roage pentru el (modul de a vorbi aici este al Sfântului

Pavel). Urmează o urare de pace din partea Dumnezeului păcii, "Cel Ce L-a Înviat din morţi pe

Domnul nostru Iisus , Marele Păstor al oilor prin sângele unui testament veşnic" (Evrei 13, 20).

Versetele 20-21 cuprind o doxologie specific paulină şi un fel de "post-scriptum" după

"Amin" în versetele 22-25. Autorul se scuză pentru îndrăzneala de a le fi scris acest îndemn

(vers.22). Este pomenit "fratele Timotei" (vers.23) care a fost pus în libertate. În finalul Epistolei

suntem în specificul Sfântului Pavel. Destinatarii sunt îndemnaţi să-i salute pe mai marii lor

(vers.24).

În Epistolă găsim mărturii şi dovezi care ne fac să credem că Sfântul Apostol Pavel a

scris Epistola. Dar astăzi e clar pentru toată lumea că nu Sfântul Pavel a dictat Epistola. A fost

scrisă probabil de un secretar al Sfântului Pavel care a avut o foarte mare libertate în redactarea

92

ei. Aşa se explică (poate) şi absenţa salutărilor de la începutul şi de la sfârşitul Epistolei. Limba

Epistolei nu este a Sfântului Pavel, dar ideile, foarte multe dintre ele, sunt ale Sfântului Pavel.

Epistola către Evrei se încheie cu o scurtă binecuvântare: "Harul fie cu voi toţi !

Amin."

Date post:	17-Oct-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	6 times
Download:	4 times

Sfântul Apostol Pavel şi scrierile sale - teologie.eu · la Domnul nostru Iisus Hristos" (I...

Documents