Sfântul Grigorie Al Nyssei & Sfântul Ciprian Al Cartaginei - Despre Feciorie , Împotriva...

TO TGIXOC

SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI

Editura Institutului Biblic şi de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Roţnâne

SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI

DESPRE FECIORIE

ÎMPOTRIVA DESFRÂNĂRII

*

SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI

DESPRE CHIPUL FECIOARELOR

CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE

T E O C T I S TPATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Traducere din limbile greacă veche şi latină şl note de LAURA PĂTRAŞCU

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

BUCUREŞTI - 2003

Traducerea a fost realizată după textele greceşti publicate în Patrología Graeca, voi. 46, col. 317-416 şi col. 489-498, şi după textul latin din Patrología Latina, voi. 4, col. 451-478. Pentru traducerea tratatului Despre feciorie (Peri parthenias), textul din P.G. a fost confruntat cu cel publicat în Sources chrétiennes, voi. 119.

Coperta : Emil BojlnIlu stra ţ ia copertei: Fresca fecioarelor, în mijlocul cărora se află Maica Domnului. Mănăstirea Sfântul Ştefan, Meteora.

© - 2003EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE

AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNEI.S.B.N. 973-616-008-4

PRECUVÂNTARE

Despre preţuirea arătată de creştini, încă de la începuturile Bisericii, îngereştii stări a fecioriei mărturisesc atât Sfânta Scriptură a Noului Testament (Fapte 21, 9), cât şi textele a numeroşi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, dintre care pomenim pe: Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie Teo- forul. Tertulian, Origen, Metodiu de Olimp, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Ioan Gură de Aur.'

Din aleasa ceată a celor ce au preamărit fecioria creştină fac parte şi Sfinţii Grigorie al Nyssei (sec. IV) şi Ciprian al Cartaginei (sec. III), ale căror scrieri dedicate acestei chemări de Sus sunt cuprinse, într-o măiestrită traducere românească, în cartea de faţă.

Putem deci vedea că nu au rămas lipsite de împlinitori acele dumnezeieşti cuvinte ale Mântuitorului Hristos care spun că fecioria este o vocaţie - "nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat" (Matei 19, 11), dar şi rodul consimţirii libere şi al nevointei personale de a urma această cale "de dragul împărăţiei cerurilor" (19, 12). Sf. Grigorie de Nyssa ne aduce în faţa ochilor minţii binecunoscute chipuri ale celor care au răspuns cereştii chemări şi în vremea Vechiului Legământ - Proorocită Mariam, Sf. Prooroc Ilie şi, mai ales, în cea a Noului Legământ. Căci, din Preacurată Fecioară se cuvenea să Se nască Cel care, "Izvor al nestricâciunii" (p. 12) şi "Viaţa" (Ioan 14, 6) însăşi fiind, a venit la noi pentru a ne elibera prin Evanghelia şi "sângele crucii Sale" (Col. 1, 10) din robia şi stricăciunea păcatului şi a morţii. Era, totodată, firesc ca Sf. Grigorie de Nyssa să scrie nu numai spre lauda fecioriei, ci

4 PRECUVÂNTARE

şi împotriva păcatului care i se opune cel mai crâncen acestei virtuţi. Paginile închinate înfierării acestui rău, care roade firea morală a omului, dar şi pe cea a societăţii, ca o cangrenă, sunt un ecou al îndemnului şi prevenirii adresate de Sfântul Apostol Pavel creştinilor: "Fugiţi de desfrâ- nare!" (I Cor. 6, 18). Căci trupul celui credincios este "templu al Duhului Sfânt" (6, 19), iar "de va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica p e el Dum nezeu" (3, 17). Iar ca pilduitor chip al înfrânării ne este înfăţişat Iosif, fiul patriarhului Iacov, care, prin credinţă şi teamă sfântă de Dumnezeu, a arătat deplină biruinţă asupra patimii, pe când era rob în casa dregătorului egiptean {Fac, 39).

Celor care au ales, din dragoste pentru Hristos, să-şi dobândească desăvârşirea prin anevoioasa cale a eurăţiei trupeşti şi sufleteşti, prin scrierea sa le dăruieşte şi Sf. Ciprian al Cartaginei minunate învăţături întru deprinderea virtuţilor ce susţin "binele înfrânării" (p. 118), precum: buna cuviinţă, modestia, sfiala, lepădarea oricărei uşurătăţi.

Binecuvântând tipărirea acestor binevenite învăţături patristice moral-duhovniceşti şi nădăjduind că ele vor fi pricinuitoare de sporită lumină spirituală în vieţile celor credincioşi, aducem spre întărire apostoleştile cuvinte: "Căci voia Iui Dumnezeu, aceasta este: sfinţirea voastră,..", fiindcă El "nu ne-a chemat Ia necurăţie, ci la silnţire" (I Tes. 4, 3, 7).

La sărbătoarea Sf. Ierarh Martir An tini Ivireanul, 2003

ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR, MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI

ŞIPATRIARH AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Sfântul Grigorie al Nyssei

DESPRE FECIORIE

ÎMPOTRIVA DESFRÂNĂRII

DESPRE FECIORIE

Epistola de îndemn către viata virtuoasa

1. în suflete să aprindă năzuinţa spre virtute e scopul acestei lucrări; însă slova chip să dea se cuvine vieţii feciorelnice asemeni sfiridei spre sfinţenie, fiindcă prigoană aduc vieţii de obşte multele-i învrăjbiri, după spusa Sfântului Apostol {I Corinteni 7, 35), încât nici celor în [vâltoarea] vieţii prinşi lesne să nu le prea fie, în tihnă, vieţii cucernice alipire, şi departe de al vieţii neastâmpăr stavilă să nu-şi afle nici aceia în aplecarea spre preocupări mai înalte (I Corinteni 7, 35). Şi fiindcă prin sine cugetarea prea multă putere de convingere nu are şi spre folos îmboldire unuia în cuvinte simple nu-i biruinţă uşoară, dacă mai întâi împodobită şi amplă nu-i vorbirea; de aceea şi condeiul acesta care isprăvire-şi caută cu îndemnul fecioriei, în lauda ei şi începe. Mai mult, dat fiind că binele în orice prin cele ce-i stau în fată cu prisosinţă se vădeşte, amintire am făcut de frământările vieţii obşteşti.

Apoi chip vieţii contemplative am dat, şi cel de grijile lumii preocupat, de a ei primire s-a dovedit că parte n-a avut. Iar pofta trupească uscată ajunge la cei ce lumii zăgaz au pus, şi ca urmare temeiul dorinţei, pen-

10 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI

este să facă pe cineva fără de prihană şi sfânt - aceste cuvinte potrivire îşi găsesc îndeosebi cu slava lui Dumnezeu Celui nestricâcios (cf. Romani 1, 23) oare poate fi proslăvire mai mare a fecioriei decât să arâti că ea îi face, prin acestea, pe cei ce se împărtăşesc din tainele ei preacurate să fie părtaşi la slava lui Dumnezeu, Cel ce cu adevărat este sfânt şi fără prihană, ca împreună vieţuitori cu El datorită curăţiei şi nestricăciunii?

Cei care la vorbă se vor întinde în laude nesfârşite, crezând că spor vor aduce la minunea fecioriei, aceia se înşală, după judecata mea, împotrivindu-se propriului ţel; şi cu ale lor laude peste măsură patimă aprind - prilej de bănuială. Căci cele din fire minunate uimire aduc fără trebuintă de laude, precum cerul şi soarele şi celelalte minuni ale lumii. Iar celor mai simple preocupări, spre sprijin cuvântul, prin iscusinţa laudelor, face să le sporească părută măreţie; de aceea uimirea adusă din laude adeseori sub bănuială ajunge, ca fiind amăgitoare. Numai prea- plina laudă a fecioriei stăruie în a arăta că virtutea este mai presus de laude şi curăţia desăvârşită-i mai cu seamă prin trăirea decât prin vorba [despre ea]. Cel care săvârşeşte aceasta, din pricina trufiei, ca temei al laudelor [sale], se aseamănă cu acela care socoteşte că o picătură de apă este de mare folos în faţa nemărginitei mări, dacă s-a crezut [cumva] că un asemenea har slăvit poate fi printr-un cuvânt omenesc; fie nu-şi cunoaşte puterile sale, fie nu înţelege ceea ce laudă.

DESPRE FECIORIE 11

Capitolul II

Fecioria este virtutea proprie firii dumnezeieşti şi netrupeşti

1. Este nevoie de multă pătrundere spre a ajunge la cunoaşterea măreţiei acestui har, care este al unul Tată fără de stricăciune; aceasta fiind şi antinomie, ca fecioria să fie aflată la Tatăl care şi are pe Fiul, şi L-a zămislit fără de patimă, cunoscută totodată şi [fiind] în legătură cu Dunmezeu-Fiui, Cel Unul-Născut (cf. loan 1, 18}, Ziditorul a toată nestricăcîunea, ce a strălucit laolaltă cu naşterea Lui preacurată şi nepătimaşă; şi, din nou, deopotrivă antinomia că Fiul gândit este în feciorie.

Asemenea se înţelege firea curată şi nestricăcioasă a Duhului Sfânt; fiindcă numind curăţia şi nestricăciunea [Sfântului Duh], arătăm tot fecioria, numai că printr-un alt cuvânt. Toată firea cea cerească străbate, şi în nepă- timire stăruie printre acele puteri de sus, în nedespăr- tire de cele dumnezeieşti, fără apropiere de cele potrivnice; căci toate ce aplecare-şi au din fire şi voinţă spre virtute, podoabă îşi fac cu totul din curăţia nestrică- ciunii, iar toate care ale s-au rânduială potrivnică s-au numit asemenea, după căderea din curăţie. Aşadar, cine în vrednicie va să fie spre laudă aducând un asemenea har? Or, cum teamă să nu avem că prin a laudelor stăruinţă am putea vătăma măreţia acestei vrednicii, făcând să se nască în ascultători o părere despre ea mai prejos celei pe care şi-o închipuiseră ei mai înainte?

2. Aşadar, bine e să lăsăm de o parte cuvintele ce fecioria măresc, de vreme ce nu putem ridica vor-


tru care am primit de la Creatorul firii noastre şi puterea ei, în adevăr este căutat. Fiind acestea desluşite, pe cât a fost cu putinţă, vom arăta calea spre dobândirea binelui desăvârşit.

2. Aşadar, adevărata feciorie, cea cu totul curăţită de întinâciunea păcatelor, prielnicâ-i neîndoielnic cu asemenea îndemn, astfel încât cuvântul [nostru] cu al său cuprins, oricât s-ar părea că unele păreri se depărtează de cele ce ne-am propus, spre lauda fecioriei stăruie. Iar ale fecioriei poveţe care sunt urmate întocmai de cei ce Untâ-şi iau acest chip desăvârşit, evitând ceea ce prisoseşte, sub slova [noastră] au fost aduse. Şi toată învăţătura părtaşă la îndemnuri este, şi în parte fiecare cuprind ere-şi află, astfel că din folos nimic nu e lăsat deoparte, nici frâu liber nu îngăduie exceselor. Fiindcă tot omul, de obicei, cu mai multă osârdie se ataşează la un oarecare fel [de viaţă] dacă vede că unii de pe urma-i îşi fac bun renume, ne-am amintit negreşit de sfinţii care au strălucit în feciorie. Şi deoarece nu atât exemplele din expuneri, cât vorba vie şi pildele date ale celor buni întărire aduc virtuţii, aproape de încheierea lucrării amintire am făcut de Prea- sfinţitul Episcop şi Părinte al nostru1, ca de singurul în stare să ne dea asemenea învăţaturi. Noi nu l-am pomenit cu numele şi pe faţă, ci lucrarea de înţeles a lăsat, din anumite semne, că vorba e de dânsul, ca nu cumva celor care de-abia se deprind cu a noastră slovă să li se pară fără rost sfatul ce poruncii ar da ca tinerii

1, Se pare că Sfântul Grigorie al Nyssei face referire la fratele său. Sfântul Vasile cel Mare, cel ce a rânduit regulile de vieţuire monahală.

DESPRE FECIORIE 9

să-l urmeze pe cel ce nu mai este printre noi. Ci, cu privirea numai la însuşirile cuvenite unui suflet feciorelnic, să-şi aleagă pentru ei înşişi povăţuitori pe cei ce sunt aşezaţi, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în aceasta preacinstită rânduire; căci aşa afla-vor ceea ce caută sau vor şti cum trebuie să fie ceea ce caută.

Capitolul 1

Fecioria biruie laudele

Chipul preacinstit al fecioriei, pretuit de toţi cei care deosebesc binele în curăţie, încredinţare îşi află, ca dar prea bun, la cei pentru care harul lui Dumnezeu cu ei luptă, în bună voinţă. De asemenea, are lauda cuvenită ei, şi, ca urmare, a însuşirilor adăugate numelui său; căci nestricăciunea cuprinsă în feciorie, potrivit obiceiului multora, este un semn al curăţiei din ea, astfel încât, din această numire cu trecere tot atât de mare, desăvârşirea acestui har recunoaştere e posibil să aibă, dacă numai fecioriei, deşi săvârşitu-s-au multe în virtute, cinste i se face cu numele neprihănirii.

Iar dacă şi prin laudă trebuinţă e de proslăvire a acestui mare dar al Preabunului Dumnezeu, îndeajuns pentru a sa faimă este cuvântul dumnezeiescului Apostol, care în putinele-i vorbe belşug de laude ascunde. Căci el o numi „ sfântă şi fără prihană” pe aceea care s-a împodobit cu acest har [fecioria] (Efe- seni 5, 27). Şi dacă împlinirea acestei sfinte feciorii


birea la înălţimea unui asemenea subiect, însă este cu putinţă pururi să avem în noi amintirea acestui har dumnezeiesc, şi acest bun preaînalt propriu firii netrupeşti să-l afle buzele noastre. Că dragostea de oameni a lui Dumnezeu dăruit-a şi celor care s-au născut din sânge şi carne, ca o mână întinsă, participarea la curăţie. Şi aşa iarăşi dreaptă să facă firea omenească surpată de obişnuinţele pătimaşe şi să o ducă la vederea celor de sus.

De aceea, dar, socotesc că izvorul a toată nestrieăciu- nea, Domnul nostru Iisus Hristos, n-a venit în lume printr-o căsătorie, ca să descopere prin felul întrupării Sale această mare taină, întrucât numai una neprihănirea potrivită este să ne arate venirea şi vestirea lui Dumnezeu. Această putinţă nu o are decât cel cu totul de a trupului poftă lepădat Căci Cel ce S-a născut cu trupul din Preacurata Fecioară Maria „ când plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9) a strălucit în Hristos prin feciorie, Acela de asemenea Se naşte în tot sufletul care rămâne neîntinat potrivit cu dreapta judecată. Că Domnul nu mai vine în trup, „ căci noi nu-L cunoaştem încă”, zice Scriptura, „pe Hristos după trup” (II Corinteni 5, 16), ci El vine să Se sălăşluiascâ duhovniceşte şi va aduce cu Sine pe Tatăl, după cum spune Sfânta Evanghelie (cf. Ioan 14, 23).

3. Or, iată puterea fecioriei: ea sălăşluire află-n ceruri lângă Tatăl duhurilor (cf. Evrei 12, 9) şi dăn- ţuieşte alături de puterile de sus, pregătind mântuirea omului, fiindcă ea este cea care îl face pe Dumnezeu să Se coboare la părtăşia cu viaţa omenească; tot ea îl aprinde pe om de dorul celor cereşti şi, ajunsă ca o legătură ce [întăreşte] apropierea omului de

DESPRE FECIORIE 13

D um nezeu , spre unire îndreaptă cele ce din fire sunt opuse. Cine, aşadar, ar putea afla cuvinte potrivite ce ia atare m in un e să se ridice?

Dar fiindcă este cu totul nepotrivit a părea asemenea cu cele fără grai sau nepăsâtoare, se întâmplă una din două: sau pari că nu ştii ce desăvârşită este fecioria, sau nu te arăţi pătruns şi mişcat de desăvârşirea ei. Iar, ca atare, voim despre feciorie să spunem câteva lucruri, în puţine cuvinte, deoarece trebuie să ascultăm cu totul de întâietatea celui care ne este rânduit nouă2. însă nimeni să nu încerce a râvni de la noi discursuri emfatice; întrucât ar fi cu neputinţă asemenea să scriem, rămânând noi nepăsători faţă de un astfel de gen de scriere. Iar dacă am afla putinţa de a vorbi cu emfază, am preţui mai mult cele ce par bune numai câtorva, decât cele ce sunt admirate de mulţime. Căci gândesc că trebuie să căutăm în toate nu acelea prin care să fim admiraţi mal presus de alţii, ci pe cele prin care am fi de folos şi nouă înşine, şi altora.

Capitolul III

Despre tulburările din căsătorie şi mărturia că autorul scrierii a fost căsătorit

1. De-aş fi vrednic să precupeţesc mai mult din râvna de a proslăvi fecioria! Şi cu cât mai mare mi-ar fi osârdia după o trudă ca aceasta, dacă, aidoma celor

2. Aluzie discretă la fratele său, Va sile, devenit episcop de Cezareea în 370.


scrise, mi-aş da strădania toată cu al meu cuvânt „ în speranţa de a împărţi produsele ogorului arat şi piuarei” (I Corinteni 9, 9; Cf. Deuteronomul 25, 4). Acum dar ştirea mea despre bunătăţile fecioriei îmi este oarecum deşartă şi de prisos, aşa cum sunt spicele „ pentru boul" care răstoarnă brazda cu „ botniţa” (I Corinteni 9, 9; Cf. Deuteronomul 25, 4) sau cum i-ar fi celui însetat când izvor de apă vede şi de ajuns la el nu poate. Fericiţi cei Ia care este cu putinţă încă alegerea celor mai bune şi cei care nu s-au separat ca printr-un zid, abandonându-se vieţii obşteşti, precum suntem despărţiţi noi, ca printr-un fel de prăpastie, de slava fecioriei, la care nu mai pot să se întoarcă cei ce au pus piciorul odată în viaţa de lume. De aceea noi suntem numai spre a contempla frumuseţile din afară şi martori la fericirea altora. Deşi am ajuns pe deplin la înţelegerea fecioriei, totuşi pătimim asemenea bucătarilor şi slujitorilor care pregătesc bucate alese la mesele celor bogaţi, ei înşişi neîmpărtâşindu-se de nimic din cele pregătite. Cât de fericit aş fi dacă altfel ar sta lucrurile şi dacă aş ii cunoscut binele de mai înainte! Dar acum îmi par vrednici de pildă cei ce, în afară că doresc şi cer [fecioria], au şi putinţa de a se bucura de aceste bunuri, fiindcă nu există stavilă. Dar noi suntem precum aceia care, văzând bogăţia altora, iau aminte la a lor sărăcie, şi îi mâhneşte şi chin le aduce şi mai mult ce va să fie. Tot astfel, cu cât cunosc mai bine comoara fecioriei, cu atât mai tare deplâng alt fel de viaţă. Căci aflat-am de ce fel de bunuri este văduvită viaţa obişnuită dacă o asemănăm cu bunurile mult mai mari ale fecioriei. Şi nu-i lipsită numai de acele daruri pe

DESPRE FECIORIE 15

care le au cei ce trăiesc în curăţie, ci şi de acelea care su n t în viaţa viitoare.

Şi de vrei să cercetezi cu de-amănuntul deosebirea dintre viaţa de lume şi cea în feciorie, afla-vei că eă este tot atât de mare ca aceea dintre cer şi pământ: că acesta este adevărul, pot să ştie numai cei care au căutat să cerceteze temeinic faptele însele.

2. Cum ar putea începe cineva să arate, pe măsura, toate greutăţile ce vin din căsătorie? sau cum ar aduce înaintea ochilor neajunsurile vieţii, pe care toţi oamenii le cunosc din propria încercare? Şi nu ştiu cum firea lucrurilor a aranjat cu dibăcie ca ele [bunurile] să se sustragă celor ce le trăiesc, adică oame-* nilor, care îşi duc viaţa, în chip nesilit, cu ele, ne- având ştire de acestea. Doreşti ca noi să vorbim de cele preaplăcute? Aşadar, lucrul de căpetenie al celor care se nevoiesc în căsătorie este de a dobândi o împreună vieţuire plăcută: Fie şi aşa, iar căsătoria să fie zugrăvită în chipul cel mai fericit prin nobleţe a neamului, îndestulare-n bogăţie, potrivirea de vârstă, frumuseţea chipurilor, o prea mare dragoste şi dincolo de închipuire a unuia faţă de altul, şi acea rivalitate plăcută când fiecare vrea să dovedească în dragoste pe celălalt. Adaugă la acestea mărirea, şi puterea, şi bunul nume, şi tot ceea ce vrei; însă vei vedea acea întristare care, cu îndârjire, însoţeşte şi risipeşte bunurile pe care noi tocmai le-am arătat.

Eu nu mal vorbesc de pizma care se alipeşte de oamenii cu bun renume, şi nici cum se descoperă în faţa vicleşugurilor cei ce par că sporesc în viaţă şi, de asemenea, că oricine, având parte mai mică la bunuri,


are o pornire din fire spre ură faţă de cel care îl covârşeşte [prin mărimea bunurilor]: iată de aceea, [robită] bănuielilor, viata procură mai multe pricini de suferinţă decât bucurii celor. ce par că sunt cu inima bună. Eu las acestea la o parte ca şi când duşmănia ar fi fără vlagă asupra lor [a soţilor]. într-adevăr, nu lesne se va găsi cineva căruia sa-i fie mai bine decât altora, şi de asemenea să fie ferit de ură; dar, mai mult, să presupunem, cu voie, că viata oamenilor e slobodă de toate acestea, şi să vedem dacă pot avea parte de bucurie cei ce îşi duc traiul într-o atât de mare bunăstare.

3. Cine, aşadar, va fi cel care ar putea să aducă întristarea, mă vei întreba, dacă nu cumva pizma care îi înlănţuie pe oamenii mulţumiţi? îti spun, că ceea ce desfată şi mângâie viaţa lor, [tot] aceea le aprinde şi focul tristeţii. Căci câtă vreme sunt oameni, flintă care trece şi piere, şi văd mormântul alături de cei care au venit la viaţă, tristeţea se leagă şi se însoţeşte cu viata lor, oricât de puţin s-ar împărtăşi din a lor judecată. Că aşteptarea neîncetată a morţii, de a cărei apropiere nu avem cunoştinţă prin nici un fel de semne lămurite, - dar fiind cu totul neprevăzută, ni se pare totdeauna de neQcolit şi ne provoacă spaimă - tulbură bucuria de acum, risipind prin teamă curajul de cele nădăjduite. Căci, de ar fi cu putinţă [ca omul] să afle cele [drepte] din căi umblate mai mult decât din proprie experienţă; dacă ar putea să desluşească lucrurile altcumva [decât supuse simţurilor], cât de întinsă ar fi calea acelora care s-ar lipsi de căsătorie alegând fecioria; câtă ar fi veghea şi preve

DESPRE FECIORIE 17

derea spre a nu se lăsa nicicând prins în aceste mreje încurcate, de a căror [amarnică] strânsoare nu ştie acela ce nu a căzut în laţ. Aşadar, dacă ar fi cu putinţă să vezi fără de primejdie, ai lua seama la o mare neorânduială a celor ce-şi sunt potrivnice: râset amestecat cu lacrimi, mâhnirea în unire cu bucuriile, şi moartea [care] se arată pretutindeni oamenilor din pricina nădejdilor [la care se încumetă] şi care le destramă orice bucurie.

Ori de câte ori tânărul soţ priveşte la chipul iubit, negreşit pătrunde împreună [cu această vedere] şi teama despărţirii; şi când aude vocea cea preasuavă, îl şi împresoară gândul că [intr-o zi] nu o va mai auzi;' şi când este vrăjit de vederea frumuseţii ei, se înfioară atunci mai ales la gândul [pierderii]. Dacă ar lua aminte la toate nepreţuitele tinereţii, după care jinduiesc cei fără minte, şi anume: strălucirea ochilor, mândra arcuire a sprâncenelo% surâsul gingaş şi suav al chipului, rumeneala firească a buzelor, părul auriu şi strălucitor cu ale sale împletituri asemenea unei cununi bogate, şi toată acea graţie vremelnică, atunci prea sigur i s-ar naşte în suflet gândul - dacă nu-i cu totul lipsit de socotinţă - că o asemenea frumuseţe va trece şi, o dată cu părelnica-i urmă, se va preface în oase acoperite de putregai. Şi nu va mai păstra nici un semn, nici o amintire a prospeţimii de acum.

4. Dacă el ar cugeta Ia acestea toate, ar mai putea oare trăi în bucurie?, ar mai putea avea încredinţare că bunurile cu [care se desfată] acum vor ţine veşnic? Or, nu s-ar vădi din acestea că rătăceşte [în ele] ca în visele amăgitoare?, şi n-ar privi cu îndoială viaţa

2 - D espre feciorie

18 SFÂNTUL GR1G0R1E AL NYSSEI

aceasta, ca luînd parte numai la cele străine şi [netrebnice]?

Poţi pe deplin înţelege, daca ai scrutat cât de cât cele ce sunt, că tot ce aparţine vieţii apare altfel decât e, dar printr-o nălucire a închipuirii noastre ni se arată drept altele, ademenindu-i cu speranţe deşarte pe cei ce le caută. Bunurile vieţii se învăluie în păreri înşelătoare, până ce [omul] rătăcind după ele află intr-un sfârşit altceva decât nădăjduia el, [abando- nându-se] aşteptării iscate din amăgire. Oare desfătările acestei vieţi mai putea-vor să-i fie pe voie celui ce se gândeşte la acestea? Mai putea-va să simtă vreo plăcere cugetând la toate acestea, şi să se mai bucure de lucrurile pe care le preţuieşte ca bune? Fără încetare tulburat de frica schimbării, nu va [ajunge să fie] cu nepăsare la plăcerile de acum?

5. Nu iau în seamă semnele, şi visele, şi profeţiile, şi alte năluciri, toate care ajung sub paza şi prevederea unui rău obicei [al oamenilor]. Dar iată, a sosit vremea ca juna soaţă să nască, şi nu naşterea unui prunc, ci sosirea morţii pare aproape; şi moartea celei tinere se aşteaptă o dată cu naşterea. Adesea nenorocirea şi întristarea nu-i lasă pradă amăgirii, ci înainte de a sărbători naşterea, mai înainte de a gusta din bunurile nădăjduite, se preschimbă-n tânguire bucuria lor. încă fremătând de dragoste, chiar [fiind] în culmea dorinţelor, înainte de a simţi cele din urmă desfătări, zi după zi, ca în nălucirile unui vis, sunt separaţi pe negândite de tot ceea ce ţineau în mâini.

Şi de acestea ce s-ar mai putea spune?: camera de nuntă este pustiită de către apropiaţii casei ca de

DESPRE FECIORIE 19

duşmani, în locul camerei de nuntă este împodobit şi gătit mormântul. Zadarnice tânguiri, în van ne lovim cu palmele, deşarte aduceri-aminte ale vieţii trecute, blesteme asupra celor care ne-au îndemnat spre căsătorie, mustrări fată de prietenii care nu s-au împotrivit [unirii]; părinţii zadarnic ne copleşim cu nesfârşite învinuiri, fie că sunt sau nu de faţă; zadarnic ne mâniem împotriva vieţii omeneşti şi învinuim întreaga fire. Tot fără rost, numeroasele reproşuri şi plângeri împotriva iconomiei lui Dumnezeu, lupta cu noi înşine, îndârjirea faţă de cei ce ne-au îndrumat, fără să ne dăm în lături de la nimic, [neavând înţelegere] nici în cuvintele, nici în purtarea [fără soco-* ţintă]* Adesea răpuşi de suferinţă şi cu mintea tulbure de durere, [unii oameni] sfârşesc în mod tragic şi necruţător, cu totul neînstare să supravieţuiască nenorocirii.

6. Dar să lăsăm deoparte acestea, să ne închipuim numai binele, că a trecut primejdia durerilor naşterii şi s-a născut un prunc aidoma imaginii şi chip al celor ce l-au zămislit. Şi ce-i cu asta? Prin naşterea lui s-au slăbit prilejurile de întristare, ori au primit mai curând sporire?, fiindcă la grijile şi frământarea de mai înainte s-a adăugat şi grija pentru copilul lor: să nu i se întâmple ceva rău în creşterea lui, să nu-1 ajungă cumva vreun necaz, nici, fără de voie, să cadă la boală, sau de friguri, sau în alt fel să se primejduiască. Şi toate aceste [griji] le au în comun cei doi. Dar cele ale soţiei, cine le-ar putea înşira? Să lăsăm la o parte cele fireşti şi cunoscute de toţi; de asemenea, povara sarcinii, primejdia în naştere, greutatea alăptării, sfâşierea inimii de mamâ

20 SFÂNTUL GRIGORiE AL NYSSEI

pentru odraslele ei; iar dacă ajunge mamă cu mai mulţi copii, în tot atâtea se împarte sufletul său câţi copii are, şi orişice durere a copiilor o simte în propriile-i viscere.

Dar cine ar putea să spună acestea toate, măcar că sunt cunoscute de toţi? Iar de vreme ce, după cuvântul lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 7, 4), [femeia] nu-şi este propria stăpână, ci se supune bărbatului ei prin căsătorie (cf. Facerea 3, 16), dacă [se întâmplă] ca despărţirea să ceară zăbavă pentru puţină vreme, nu rabdă singurătatea, fiind ca un trup fără de cap; ea priveşte ca un semn al vieţii pustii şi în văduvie separarea vremelnică de soţul ei. Şi pe dată frica îi aduce uitarea speranţelor de mai bine, privirea râmâ- nându-i pironită pe poarta de la intrare, de tulburare şi spaimă plină; fiece şoaptă pândă-i auzului, inima de teamă zguduită stă din piept să iasă chiar înaintea încredinţării despre al ei soţ, abia un firav zgomot la uşă, real ori închipuit, îi şi tulbură [dieclonese] sufletul ca şi cum [uşa ar fi] al nefericirii vestitor. Şi pesemne în afară nu s-a întâmplat nimic; nimic aducător de spaimă, dar desnădejdea o ia înaintea veştilor şi abate judecata de la [gândurile] bune spre cele potrivnice. O aşa viată nu-şi găseşte împăcare, şi nici nu se aseamănă cu libera voinţă [a celor ce se împărtăşesc din darurile] fecioriei.

7. Iar de altele şi mai triste nici n-am mai adus vorba. Adeseori în a mugurelui vârsta, strălucitoare în găteala ei de nuntă, când se îmbujorează de sfială la apropierea mirelui plecându-şi ochii cu pudoare, iar prea aprige dorinţe ascunse în vălul cuviinţei îi trezesc simţirea - vine pe neaşteptate văduvia, şi jalea, şi

DESPRE FECIORIE 21

pustiul, şi toate cele pierzătoare. Şi iată câ strălucirea, şi vălul alb [ca neaua], şi mândreţea [toată], nenorocirea le cufundă deodată în beznă şi o înveşmântează [pe cea nevârstnică] în întristare, râpindu-i a sa găteală de mireasă. Apoi camera de nuntă cu a sa strălucire de întunecare plinâ-i, şi bocitoarele care sporesc tânguirile, şi ură faţă de cei ce încearcă să îmblânzească suferinţele, şi împotrivire faţă de hrană; cu trupul vlăguit, sufletul nevolnic îi este, şi adesea dorin du-şi sfârşitul îşi trece astfel viaţa. Chiar dacă durerea la vreme este curmată, din nou o altă năpastă [vine], fie câ există copii, fie câ nu. Şi dacă există [copii], ei rămân orfani, şi ca atare vrednici de milă, iar ea, cu durerea reînnoită; şi dacă prunci nu are, amintirea celui dispărut adânc în inimă s-anină, şi întristarea neîndurată-i în alinare.

8. Nu mă mai încumet şi Ia altele ale văduviei rele, căci cine le-ar putea ţine socoteala de-aproape? Iată că în vrăjmaşi [preschimbatu-s-au] casnicii, în nenorocire batjocură aducând, iată ce ţopăie pe singurătatea ei şi cu pârdalnicâ plăcere privesc a casei întristare; iată că şi robii o dispreţuiesc, şi de câte altele din plin i se face văduviei parte. Ca să scape de asemenea rele, multe [văduve] în nuntă au păşit încă o dată, a batjocurei şfichiuire fără putinţă de-a o îndura -c a şi cum ar fi vrut pe întristarea ei pedeapsă să primească, la rândul lor rău întorcând. Iar multe să trăiască au ales cu amintirea relelor trecute decât să cadă în altele întocmai. Şi dacă tu primeşti să te lămureşti de ale vieţii în comun tulburări, ascultă ce spun cele ce viaţa [de familie] din a lor încercare o


cunosc: cum fericesc viata de mai înainte, pe când fecioria urcuş era, şi ce e mai bine din a lor nenorocire nu aflaseră încă, -căci fecioria e lipsită de toate asemenea rele; nu cunoaşte jalea de orfan, şi nici de lacrimile văduviei nu ştie. Fecioara este mereu împreună cu Mirele cel nestricăcios, ea se veseleşte de roadele credinţei; îşi vede mereu [podoaba] casei de toată bunătatea înflorită, care cu adevărat a ei este, fiindcă în ea vine şi sălăşluieşte mereu Stăpânul casei. Iar moartea nu despărţire este, ci apropierea de cele pe care şi le doreşte; căci dacă „ se desparte” [de trup], după cum spune Apostolul (Filipeni 1, 23), ., se împreună cu Hristos”.

9. Acum, dar, fiindcă s-a vorbit pe cât s-a putut de viata celor fericiţi, a venit vremea să cercetăm şi vieţile celorlalţi, cu partea lor de sărăcie, suferinţă şi alte năpaste care bântuie în viaţă, precum frigurile şi alte vătămări ce viaţa omenească o pândesc. Acestea toate le poate ţine departe ori lesne a lor urgie o poate îndura acela ce cu sine trăieşte şi în judecată-i slobozit de grija spre altceva. Că acela ce de soţie şi copii se îngrijeşte, adeseori tihna să se gândească la ale sale rele nu-1 zoreşte, inima lui fiinţelor prea dragi de grijă având-o copleşită.

Or, zădărnicie este să mai zăbovim asupra celor de toţi ştiute! Căci dacă atâta chin şi zbucium în unire ajung cu cele care par să fie bune, de la cele potrivnice şi duşmănoase ce-am putea aştepta? Cu adevărat cuvântul nostru neputincios este în faţa [ignobilei] vieţi; iar de putem arăta în câteva vorbe şi multe din a vieţii silă. apoi, dimpotrivă, dacă alături îi

DESPRE FECIORIE 23

punem pe cei lipsiţi de fericire cu cei ce par că se bucură de ea, întristarea şi mai mult din ceie fată către fată sporeşte. Celor fericiţi nelinişte seamănă a morţii apropiere, tulburare îi cuprinde pe cei nefericiţi tocmai depărtarea de ea. Viaţa celor ce par fericire a avea e cu totul potrivnică celei lipsite de ea - amândouă dar felurile de viată slăbiciunea [sufletului] tot spre una le aduce.

10. Aşa că izvor, puhoi de rele nesecat din căsătorie urmează: întristarea, dar, aidoma îi cuprinde şi că au sau nu copii; şi când copiii le trăiesc, şi când le mor. Unul puzderie de copii are, nevrednic însă este- să-i hrăneasca; altul căznindu-se o viaţă întreagă averii "urmaş nu-şi află; iar mulţumirea unora aduce grea tulburare altora. Fiecare [dintre aceştia] doreşte ca lui să i se întâmple ceea ce aduce amărăciune celuilalt: unuia, fiul cel bun morţii i s-a dat, celuilalt, netrebnic fiu în viaţă i-a rămas; de milă vrednici amândoi sunt: unul a fiului mormânt jelindu-1, altul ticăloşia vieţii fiului deplânge. Ci nu mai vorbesc de suspiciuni, şi vrajbe, întemeiate sau închipuite, care sfârşesc mereu în suferinţe şi nenorociri. Pe acestea cine le-ar putea povesti toate? Iar tu, de vrei să ştii de câte rele este plin al vieţii trai, să nu-mi pomeneşti de vechi recitări ce mărturie au stat poeţilor pentru subiectele stihurilor lor3; drept basme socoti-le-vom, deoarece spun despre grozăvii nesuportat de mari: în ele, părinţi care-şi omoară şi-şi mănâncă ai lor copii4, ucideri de oameni,

3, Tragediiie lui Eschil şi Sofocle.4. Atreu a servit lui Thyeste membrele fiilor săi; iar Cronos a

fost devoratorul propriilor copii.


fii care îşi duc la moarte ale lor mame5, fraţi ce cad răpuşi [intre ei]6, şi nelegiuite împreunări7, şi alte neorân- duieli potrivnice firii. Autorii de altădată cu nuntirea începând, în năpaste grele isprăvesc a lor povestire.

Ci lasă toate acestea, priveşte tragedia ¡jucată] pc scena vieţii astăzi: coreg8 le este pentru toate căsătoria numai. Mergi la tribunale, citeşte toate legile civile, şi afla-vei pricină sibilinicelor fărădelegi - căsătoria fiindu-le. Când auzi pe medici vorbind despre nenumărate boli - [stavilă omului] seamă iei de a trupului nevolnicie. Tot astfel, când cercetezi sumedenie ale căsătoriei multe şi felurite rele, faţă de care rânduite-s pedepsele legii, deprinzi cu totul neajunsurile căsătoriei. Că nici medicii nu lecuiesc boli ce nu există, nici legile nu pedepsesc crime ce nu se săvârşesc.

Capitolul IV

Tot neajunsul, în căsătorie îşi are obârşia, în ce chip arată cel ce cu adevărat s-a depărtat

de acest fel de viaţă

1. De trebuinţă mai e oare să înfierăm a vieţiinesocotinţă, când de-abia am hotărnicit înşiruireanenorocirilor cu adulterul, certurile, învrăjbirile şi aleei curse? Mai de sus şi mai adevărat [chibzuind] pri-

5. Pentru a răzbuna moartea tatălui, Oreste şi-a ucis mama, pe Clytemnestra.

6. Făcând parte din tabere rivale, cei doi fii ai lui Oedip, Ete- ocles şi Polinice, îşi pricinuiesc moarte unul altuia.

7. Incestul lui Oedip.8. în reprezentările dramatice antice era conducătorul coru

lui. Alcătuit numai din bărbaţi, rolul corului era, în primul rând,

DESPRE FECIORIE 25

cina, mi se pare mie că întreaga răutate a vieţii, care din fapte şi dorinţe încolţeşte, fără vlagă asupra vieţii omeneşti se găseşte, dacă nu cumva robiei unei aşa vieţi oarecare plecat [îi] este. Şi iată cum slova că adevăr grăieşte nouă ni se arată.

Feciorelnica sufletului vedere de seamă ia la a vieţii amăgire, şi mai sus stăruind decât ceilalţi, în dispreţ pe toate le cumpăneşte, după spusa Apostolului (cf. Filipeni 3, 8), drept gunoaie (skybala) a fi, şi urgie vieţii obişnuite se face, departe de căsătorie ţinându-se; nici o pârtăşie cu relele omeneşti nu are; zgârcenie, şi pizmă, şi mânie, şi ură, şi dorinţă.de slavă deşartă, şi altele, câte sunt ale vieţii, străine ,îi apar. Cel ce este nelocuit de toate acestea şi slobod, cel ce în pace viaţa-şi trăieşte nu poate gâlceavă să-şi aducă şi nici pizmuit de apropiaţi să fie, fiindcă nu doreşte nimic din cele ce pizmă în viaţa obişnuită dezlănţuie. înălţându-se dar cu sufletul deasupra lumii întregi şi socotind virtutea singurul bun de mare preţ, va duce o viaţă lipsită de mâhnire, şi de tulburare, şi de orice luptă. Fiindcă virtutea, deşi oamenilor se împărtăşeşte, fiecăruia după puterile sale, totuşi este întreagă şi neîmpărţită pururi pentru cei cu dorire: ea nu-i ca o moşie pe care o împărţi: cu cât adaugi la o parte, iei cu atât din cealaltă, preaplinul unuia ajungând puţinătatea celui care se împărtăşeşte împreună [din ea]; de aici gâlceava [vine], că fiecare dorinţă de mai mult are, şi ura celui ce are mai puţin se stârneşte între oameni. Dacă cineva însă mai mare

de a produce efecte dramatice gradate, dar şi acela de partener de dialog, el însuşi fiind un personaj.


parte din virtute câştigă, de pizmă neatins fi-va, şi nici prădalnic nu se face celui vrednic deopotrivă de partea-i. Pe măsura puterii şi a dorului, fiecare de virtute se umple, iar prisosul de bunuri, deşi mai întâi slujitu-s-au de el, scădere defel nu suferă.

2. Cine aşadar s-a gândit la viaţa aceasta şi crede că virtutea comoară îi este, pe care nici un om preţui nu o poate, acela oare îşi va mai lăsa sufletul să încline spre cele încâlcite, şi nestatornice, şi pieritoare? Oare va mai privi cu uimire şi dorinţă spre bogăţia pământească sau slava omenească, sau spre altele ce mulţimea nesăbuiţilor le caută? De careva se arată la suflet josnic, atunci în afară de ceata noastră este, şi prigonit de al nostru cuvânt va fi; dar dacă, dimpotrivă, cugetă, la cele de sus (cf. Coloseni 3, 2) şi zăboveşte în privelişte dumnezeiască, mai presus de toate acestea este, neavând părtăşie la o atare rătăcire: căsătoria. Deoarece dorinţa de a stăpâni pe alţii - trufie este şi păcat greu; sămânţă mai ales numind-o, sau rădăcină9 a spinilor, păcatului, nu s-ar înşela cineva: că mai ales aceasta [iubirea de stăpânire] îşi are începutul din căsătorie.

3. Cel lacom, de n-ar invoca fiii, pricină de avuţii n-ar avea; nici cel iubitor de slavă şi cinstiri să nu-şi aducă drept îndreptăţire seminţia pentru patima lui, gândind că n-ar vrea să pară mai prejos de cei dinaintea sa şi că vrea să fie socotit mare, ca să lase copiilor pomenirea faptelor sale; la fel şi celelalte [patimi],

9. La Evagrie Ponticul găsim o sistematizare a păcatelor: lăcomia, desfrânarea, avariţia, tristeţea, mânia, trândăvia, slava deşartă, mândria.

DESPRE FECIORIE 27

rătăciri ale sufletului fiind: invidia, şi ranchiuna, şi ura, şi altele de s-ar găsi, tot din aceeaşi pricină vin: căci pe toate le aflăm la cei împreună-doritori de o astfel de viată. Cel ce mai presus s-a ridicat de ele şi măsoară cu privirea ale oamenilor patimi de departe, ca dintr-un înălţat post de veghe10, pe acela îl întristează orbirea celor robiţi de o asemenea deşertăciune şi care cred de mare preţ isprava celor omeneşti. Or, când vede că oamenii caută cele ale vieţii acesteia şi se fălesc cu cinstea, sau cu avuţia, sau cu puterea, îşi râde de nesocotinţa cu care se grozăvesc, şi socoteşte zilele anilor noştri după sorocul pregătit de cântăreţul psalmilor (cf. Psalmul 89, 10). Apoi măsurând a vieţii clipă scurtă cu necuprinse veacuri, deplânge pe cel cu sufletul legat de ale zădărniciei lucruri mărunte, şi umile, şi trecătoare. De ce fericim cinstea după care mulţimea [ca în vis] se grăbeşte? Oare ea adaugă ceva mai mult la cei ce o află? Muritorul tot muritor rămâne, şi dacă de cinste parte i se face, şi de nu. Ori fericirea-i adusă de multul pământ dobândit? La ce sfârşit mai bun se îmboldeşte cel cu multe moşii şi care crede neizbutit că i se cuvin cele străine? De multa lăcomie, pare-mi-se, habar nu are că „ al Domnului este pământul şi plinirea lui” {Psalmul 23, 1) - „ că împărat a tot pământul este Dumnezeu” (Psalmul 46, 7) - , iar nume de stăpâni, pe nedrept, oamenilor

10. Prin „ actul de a gândi” (en toi iogisesthai) sau raţionament corect (matematic), gândirea se ridică la înălţimea unui „ turn de observaţie”, de unde poate scruta „ teritoriul" virtuţii, care este una şi aceeaşi, rămânând identică cu sine. în timp ce viciul are mai multe forme de manifestare.


lăcomia le-a dat peste cele ce nu li se cuvin. „ Dar pământul”, precum cu înţelepciune zice Ecclesiastul (Eccl. 1, 4), „rămâne totdeauna” de la începutul vre- milor, hrănind şi pe unii şi pe alţii, adică pe cei ce s-au născut pe el. Oamenii, dar, nefiind loruşi stăpâni, prin voinţa Creatorului se nasc pe neştiute şi mor pe nevrute. Şi din nerozia lor cea mare ei cred că stăpânesc pământul, care neschimbat rămâne la răstimpul când ei se nasc şi mor totodată.

4. Cine scrutează acestea, şi câte sunt socotite nemitarnice la oameni dispreţuind, fiindcă numai viaţa dumnezeiască în dragoste o are, ştiind că „ tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câmpului” (Isaia 40, 6; cf. I Petru 1, 24; Iacov 1, 10}; oarecând va mai socoti de râvnă strădalnică iarba care astăzi este şi mâine nu va mai fi? Văzătorul tainelor dumnezeieşti ştie că nu numai cele omeneşti nu au trăinicie şi sunt nestatornice, ci dispreţ îi aduce întreaga viaţa, fiindu-i ziditura în vremelnicie şi nestatornică. Că, după cuvântul Mântuitorului (Matei 24, 35; Luca 21, 33), „cerul şi pământul vor trece”, şi toate stihiile se vor schimba, lată, câtă vreme „în cortul acesta” (II Corinteni 5, 4) petrece, după cuvântul Apostolului, care arată vremelnică această viaţă toată, vai lui, [omul] împovărat este fiindcă pribega s-a prelungit (cf. Psalmul 119, 5), precum şi Psalmistul spune în cântările dumnezeieşti. Că trăiesc cu adevărat în întuneric cei ce viaţa şi-o petrec „ în aceste corturi” (Psalmul 119, 5). De aceea oftează gândin- du-se la a noastră zăbovire în viaţa aceasta, şi zice: „ Vai mie, că locuiesc în corturile lui Chedar!" (Psalmul 119, 5).

DESPRE FECIORIE 29

Iar pricina acestei întristări o socoteşte întunericul, fiindcă în limba ebraică „ chedar" (Psalmul 119, 5) poartă numele de întuneric.

Şi aminte să se ia şi la aceasta, că oamenii au vederea mult prea slabă în faţa rătăcirii, ca şi cum ar fi învăluiţi de o ceaţă întunecoasă, neştiind că atât cele de ei socotite bune, cât şi cele rele şi potrivnice aşa sunt numai dintr-o părere a mulţimii. în sinea lor ele nu sunt nici bune, nici rele, ele nu sunt nimic. Nimic nu este un bun sau rău renume din neam, nici slava, nici necinstea şi ocara, nici cronicile de demult, nici a zilei măreţie, nici stăpânirea asupra altora, nici supunerea şi umilinţa faţă de alţii. Şi avuţiile, şi desfătările, şi lipsa, şi şovăiala, şi toate metehnele vieţii, celor nerozi deosebite li se par unele de altele, căci din ele prilej de plăcere-şi fac. Toate i se par la fel de bicisnice şi netrebnice celui cu mintea înaltă, şi nici un lucru nu e mai de preţ decât altul; că, de asemenea, calea vieţii acesteia din cele potrivnice e alcătuită, şi în fiece împrejurare putinţă este şi chip de a trăi bine sau rău „ prin armele dreptăţii, cele de-a dreapta şi cele de-a stânga”, după spusa Apostolului (II Corin- teni 6, 7-8), „ prin slavă şi necinste”. Dar în orice împrejurare, cel curat cu mintea, care cugetă la cele ce sunt, va înţelege fără de tăgadă ce fi-va de la început până la sfârşit, propria-şi viaţă supunând-o cercetării, nici de plăceri cu sufletul zămorât, nici asprimilor robit; şi asemenea drumeţului care se apropie de ţintă, îşi face o idee nepotrivită despre toate câte în cale-i ies. Fiindcă de obicei drumeţii se grăbesc spre ţinta călătoriei lor, fie că trec prin livezi şi ogoare, fîe-le


umbletul prin locuri pustii şi zvântate; nici nu zăbovesc în locurile plăcute, nici nu se împiedică în cele urâte. Tot aşa şi el va lua seama îndreptându-se fără să se uite înapoi spre ţinta ce înainte-i stă, neîntors spre cele ce-i umbresc calea, ci va trece prin viaţa aceasta cu ochii pironiţi către cer, ca un bun cârmaci, care privind mereu la stele îşi cârmuieşte luntrea.

5. Iar cel cu mintea îngroşată, cel care priveşte-n jos şi în suflet robit plăcerilor trupeşti precum oile smemice păşunii, numai pântecelui aducând ofrandă şi plăcerilor lui, acela, „înstrăinat fiind de viaţa lui Dumnezeu” (Efeseni 4, 18) şi „ străin de aşezămintele făgăduinţei” (Efeseni 2, 12), nu socoate alt bun decât plăcerile trupului. Acesta este cel ce, după a Scripturii slovă (cf. loan 12, 35), umblă în întuneric, cel care este născocitor de rele (cf- Romani 1, 30) în această viaţă; într-înşii încape şi lăcomia, şi dezmăţul relelor porniri, şi desfrânarea fără de măsură, şi setea lacomă de putere, şi dorinţa de slavă deşartă, şi toată mulţimea de păcate omeneşti: fiindcă se ţin lanţ unul de altul în rele, şi când apare într-un suflet unul, şi celelalte îl urmează, târâte parcă de o nevoie firească. Aşa se întâmplă şi cu lanţul: dacă tragem de capetele lui, celelalte verigi nu pot fi oprite, ci toate verigile se mişcă împreună cu prima în partea de unde tragem. Mişcarea porneşte de la prima verigă, dar cum toate verigile sunt legate între ele, se mişcă tot lanţul. Tot aşa se împletesc şi se leagă între ele patimile omeneşti; adesea se întâmplă că, dacă într-un suflet o patimă s-a învârtoşat, numaidecât urmează şi celelalte. Şi dacă vrei să-ţi înfăţişez mai bine acest lanţ de rele,

DESPRE FECIORIE 31

închipuieşte-ţi că cineva este stăpânit de a slavei deşarte poftă; ci cu slava deşartă dorinţa de mai mult se va însoţi, că nesăţios nu-i este dat să ajungă decât celui ce de mână e purtat spre a slavei deşertăciune. Apoi patima de mai mult şi a slavei deşarte sufletul de mânie îl aprinde împotriva semenilor, în mândrie faţă de cei mai mici şi cu invidie împotriva celor mai mari; invidiei părtaş făţărnicia este, iar cu făţărnicia în cârdăşie mâhnirea, şi cu mâhniciunea [sau tristeţea] mizantropia [sau ura de tot ce-i omenesc] în suflet adastă, iar sfârşitul tuturor acestora este osânda în gheenă şi întunericul cu focul cel veşnic.

Vezi că a relelor mulţime toată pleacă dintr-o singură patimă, a plăcerii?

6. Aşadar, după ce în viaţa noastră au pătruns asemenea patimi, numai o singură cale noi vedem, din slova Scripturilor de Dumnezeu insuflate, ca de ele să ne scăpăm şi departe să stăm de viaţa de lume ce împresurată este de nelinişti şi încercări. Că cel ce în Sodoma zăbavă îşi găseşte, de-al focului potop scăpare nu va avea; dar nici cel ce din Sodoma ieşit-a şi privirea-i apoi întoarsă spre pustiirea [oraşului], nu scapă, ci se preface-n stâlp de sare {cf. Facerea 19, 26); ci nici să nu caute izbăvire de a egipteanului robie cel ce Egiptul nu lasă. adică viaţa de lume [în rele] cufundată, şi nu Marea Roşie străbătând-o, ci marea cea neagră şi întunecoasa a vieţii de lume. Iarăşi dacă, după cum spune Domnul (Ioan 8, 32), nu „ ne-ar elibera adevărul”, în rea stare a sclaviei ne-am afla; cum poate dar să vină la adevăr cel care caută făţărnicia şi „ trăieşte în rătăcirea vieţii” (II Petru 2, 18)?,


sau va avea cineva putinţa să scape de robie dacă-şi lasă viaţa pradă nevoilor firii? însă cuvântul acesta lesne de înţeles ne-ar fi printr-o pildă.

Precum un râu cu apele mărite de ploile de iarnă şi purtat de al său năvalnic tumult, ducând în albie buşteni şi pietre şi toate câte îi stau în cale smulgând, celor ajunşi în apropiere le este nesigur şi primejdios, iar celor de departe feriţi fiind de apele Iui fără vătămare le este, tot astfel a vieţii tulburare o încearcă cel ce în apropiere vine de ea; şi numai el singur e biruit de patimi, întrucât firea care curge asemenea râului spre patimi împinge pe cei care-o străbat, inundân- du-i cu relele vieţii.

Dacă cineva însă ar părăsi „ acest şuvoi”, precum spune Scriptura (Psalmul 123, 4-7), „ şi valuri înspăimântătoare”, va fi slobod, spre vânare dinţilor vieţii nedat, după a Psalmistului slovă, ca o pasăre scăpat va fi din laţ, zburând cu aripile virtuţii.

7. Or, de vreme ce viaţa omenească, după pilda folosită mai sus cu râul, curge mereu revărsând tulburări şi vitregii, potrivit pornirilor fireşti puhoi slo- bozindu-se, nici că stavilă-şi pune spre rodul străduinţelor noastre, nici răgaz nu-şi ia în prisosul plăcerilor de noi râvnite, de cele ţinute depărtate ne apropie şi trece pe lângă cele de noi apropiate; şi a clipei plăcere în fugă nebună scapă simţirii noastre, răpindu-o privirilor, fără de ştire. Iar bine ar ii, de aceea, să stăm departe de un asemenea rău, ca nu cumva uitării să dăm cele veşnice încurcându-ne de cele vremelnice. Cum poate în împăcare să iie vrerea pentru cele ale vieţii acesteia cu dorul de cele ce fi-vor?

DESPRE FECIORIE 33

Ce este veşnic din cele lumeşti şi pieritoare? Oare cumva puterea şi frumuseţea trupului?, ori bogăţia, sau slava?, ori fala? Oare acestea toate, după ce au înflorit o clipă numai, nu se trec şi nu cad schimbân- du-se în cele ce le stau împotrivă? Cine a lui viaţă toată în tinereţe o trece? Cine a rămas în putere până la moarte? Floarea tinereţii, dar, nu se trece ea mai silnic chiar decât florile primăverii11 date? Pe acestea natura le-a odrăslit la vreme, au înflorit, apoi iarăşi cresc şi se trec, şi iarăşi podoabă îşi dau, florile în mlădiţă nouă vădindu-şi frumuseţea lor. Dar floarea mândreţii omeneşti o dată numai îşi arată a tinereţii primăvară, apoi se trece, pălind în iarna bătrâneţii.' Aşa trec şi [plăcerile] celelalte ce au amăgit vremelnic simţurile trupului şi îngropăciune îşi fac uitării.

8. întrucât aceste schimbări care se petrec dintr-o nevoie firească mâhnire aduc celui ce caută cu patimă plăcerea, una singură este scăparea din aşa relé: să nu ţină cu sufletul de cele trecătoare, ci pe cât cu putinţă departe să stea de tot amestecul în viaţa pătimaşă şi trupească; ba mai mult, să se arate străin de participarea la simţire şi viaţă cu al său trup, ca nu cumva trăind după trup, supus să fie schimbărilor legate de cele trupeşti. Iar aceasta înseamnă numai cu sufletul a trăi şi a ne asemăna, pe cât se poate, pu-

11. în Epistole (II, 2), Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre retragerea din lume ca despre „revenirea în sine”. Aceasta nu înseamnă pasivitate în raport cu lumea, ci dobândirea unei libertăţi a sufletului faţă de simţuri. Amorţirea simţurilor, care duce la o liniştire a sufletului, eliberează gândirea de „ împrăştierile” în cele ale lumii, îndreptând-o să cugete la cele dumnezeieşti.

3 - Despre feciorie


terilor netrupeşti12; câci acelea „nici nu se însoară, nici nu se mărită" (Luca 20, 34-35; Matei 22, 30; Marcu 12, 25), ci îndeletnicirea lor de virtuţi plină este să contemple pe Părintele (Tatăl) nestricăciunii şi în frumuseţi să-şi facă podoaba pe cât cu putinţă, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

9. Suntem de părere că ajutor [potrivit] omului (cf. Facerea 2, 18) spre această cugetare şi spre dorul acesta înalt, după cum arată Scriptura, este fecioria. Şi precum fiecare disciplină îşi are metoda13 ei pentru cei ce se străduiesc să o înveţe, aşa mi se pare că şi fecioria este o metodă de învăţare pentru viaţa cea îmbunătăţită şi îndumnezeită, fiindcă deprinde pe cei ce trăiesc în trup să se asemene firilor celor netrupeşti.

Capitolul V

Nepătimirea sufletului să covârşească se cuvine curăţia trupului

Strădania toată se împarte mai cu seamă în asemenea viaţă, încât firea desăvârşită a sufletului scădere să nu sufere prin iureşul patimilor şi ca nu

12. Sufletul feciorelnic Imită puterile netrupeşti, lumea îngerilor; echilibrul naturii umane regâsindu-se în această imitare (Tâicuire la Cântarea Cântărilor, P.S.B., 1982, voi. 29, pag. 320).

13. Arlstotel, în Metafizica, postulează principalele atribute ale artei: arta ia naştere prin sistematizarea experienţei anterioare {981a); nu arta, ci lucrările ei sunt perisabile, arta fiind nepieritoare (1047a); arta nu-şi găseşte principiul de mişcare In sine; agentul nu este cauză materială, ci cauzâ eficienta (1070a).

DESPRE FECIORIE 35

cumva noi, care cu a noastră minte în loc de a privi numai spre înălţimi, alunecând la patimile din trup şi ale sângelui, pieirii să ajungem. Cum va putea al nostru suflet cu ochi curat să privească acea lumină desăvârşită cu care asemănare-şi află şi obârşie îşi trage, dacă ţintuit se lasă de ale trupului josnice plăceri14 şi [dacă] stăruinţă are numai în poftele cele omeneşti, spre cele de jos privirea pironindu-şi-o dintr-o rea aplecare şi neghioabă? Precum ochii porcilor de la fire întorşi în jos nu pot privirii să-şi dea minunile cele cereşti, tot aşa şi sufletul robit trupului putere nu va să aibă înspre cer şi frumuseţile din înalt să privească dacă se pleacă spre cele netrebnice şi dobitoceşti15. Aşadar, pentru ca sufletul nostru să se înalţe liber şi liniştit spre acea dumnezeiască şi fericită plăcere, să nu se întoarcă defel către pământ, nici amestec să nu aibă cu ale vieţii obişnuite plăceri, ci toată puterea dragostei de la cele de jos să şi-o întoarcă spre contemplarea frumuseţii depline şi netrupeşti. Către o asemenea stare a sufletului am aflat mai potrivită fecioria trupului, întrucât a trupului feciorie putere are să-i dea sufletului uitare de mişcările pătimaşe ale firii şi desăvârşit de ele să nu

14. Comparaţie prezentă la Platon (Phaidon, 83d), pentru care râul suprem (escJiaton) este încătuşarea sau ţintuirea sufletului de trup prin „cuiele" reprezentate de vicii. Sfântul Grigorle al Nyssei reia această comparaţie în Viaţa lui Moise.

15. Comparaţie realizată între oamenii trândavi şi animale. Precum privirea acestora din urmă este îndreptată spre pământ şi n-o pot înălţa către cer, aşa şi sufletul moleşit de patimi nu se poate avânta către înălţimile contemplării dumnezeieşti.


mal facă amintire; vieţuirea în feciorie nevoie nu-şi are de răsfăţul cerinţelor netrebnice ale trupului, ci eliberată odată de îndatoririle acestea, nu mai este în primejdie prăvălire să-şi afle în plăcerile firii, care numai părelnic sunt legiuite; nu mai este în primejdie de a fi îndepărtată de la acea dumnezeiască şi veci- nică plăcere, pe care doar inima curată o caută, atunci când ea conduce a noastră viată.

Capitolul VI

Iile şi Ioan au păzit cu străşnicie a vieţii feciorelnice rânduială

1. De aceea mi se pare mie că mai ales cel mai mare dintre prooroci, Ilie, şi Ioan, cel ce a venit după Ilie „cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Luca 1, 17), - decât Ioan „ între cei născuţi din femei, nimeni nefiind mai mare” (Luca 7, 28) - , ne învaţă din propria lor viaţă, după cum se vede din povestirea despre ei înşişi, că cine se ocupă de contemplarea celor nevăzute trebuie să stea de-o-parte de năravul vieţii omeneşti, de înşelăciunile şi amăgirile simţurilor, spre a nu suferi tulburare şi rătăcire în judecarea celor cu adevărat bune. Că amândoi, Ilie şi Ioan, drept din a lor tinereţe se retrăseseră din lume şi ca atare se făcuseră ieşiţi din rânduiala firii nesocotind mâncarea, băutura şi celelalte înlesniri legiuite ale vieţii, petrecând în pustie: ca să-şi păzească urechile de zgomote deşarte, şi văzul de rătăcire, şi gustul să

DESPRE FECIORIE 37

le rămână simplu şi firesc, iară mâinile să se afle tot timpul în lucrare. De aceea au ajuns ei la multă linişte şi pace sufletească, departe de tulburările din afară, şi aşa au dobândit acel prisos de haruri dumnezeieşti - despre care vom vorbi pe rând, la flecare în parte.

Fiindcă Ilie făcând u~ se ca un vistier al darurilor lui Dumnezeu, avea putere să deschidă şi să închidă porţile cerului: să le închidă celor păcătoşi, să le deschidă celor pocăiţi (cf. III Regi 17, 1; 18, 41-45).

Cât despre Ioan, istoria dumnezeiască nu ne spune să fi făcut asemenea minuni; însă Domnul, văzătorul tuturor tainelor, mărturiseşte că lui Ioan i s-â dat un dar mai mare decât oricărui alt prooroc (cf. Matei 11, 9; Luca 7, 26).

Ilie şi Ioan sunt vestiţi întrucât şi-au îndreptat spre Domnul dorul curat, neamestecat de nici-o patimă omenească, nefiind tulburaţi nici de dragostea de fii, nici de grija de soţie, nici de altceva care de cele trupeşti se leagă; ba au crezut câ nu trebuie să ducă grijă (cf. Matei 6, 31) nici de hrana cea de toate zilele şi, dispretuind cinstea veşmintelor, ei procurau cele necesare cum se întâmpla, acoperindu-se unul „ în piei de oaie” (Evrei 11, 37), iar celălalt, în haină de „păr de cămilă” (Matei 3, 4; Marcu 1, 6); şi gândesc că n-ar fi ajuns la aşa spor în viata îmbunătăţită dacă şi-ar fl moleşit trupurile în căsătorie, prin desfătări. Şi toate acestea nu fără pricină [s-au întâmplat], ci spre „ povătuirea noastră au fost scrise" - după cum zice Apostolul (I Corinteni 10, 11) — şi ca viata noastră să ne-o potrivim după ele. Şi ce învătătură luăm din

38 SFÂNTUL G RIGORI E AL NYSSEI

acestea? Că cel ce doreşte în unire cu Dumnezeu16 să fie, asemănându-se sfinţilor, nu trebuie cugetul să-şi lege de cele trecătoare. Fiindcă cine-şi are mintea risipită în multe nu poate spre Dumnezeu întreaga s-o aibă şi dor numai de El.

2. Mie mi se pare că mai multe poate să ne înveţe istorisirea despre ei, prin exemplul următor: Să presupunem o apă care-şi are sursa dintr-un izvor şi curge cu o mulţime de ocoluri, despărtindu-se în felurite pârâiaşe. Cât timp va curge aşa, nu va putea fi de nici un folos agriculturii, căci risipirea apei în multe părţi o face să ajungă înceată şi potolită şi prea puţin adâncă; dar dacă s-ar strânge toate aceste pârâiaşe aflate în neorânduială şi s-ar aduna într-o singură albie, apa ce până atunci era împrăştiată folos va putea să aibă în mulţime de nevoi şi trebuinţe, sub o alcătuire toată adunată. Tot aşa şi mintea omenească: dacă se va revărsa în toate părţile curgând şi risipindu-se spre plăcerile simţurilor, mi se pare că nu va avea nici o putere de curgere spre cele cu adevărat bune; dar dacă, dimpotrivă, se întoarce de pretutindeni şi se adună în ea însăşi, atunci [mintea]

16. Persoana umană se poate împărtăşi de prezenţa infinităţii lui Dumnezeu datorită iubirii nemărginite a Persoanelor Treimice. Dumnezeu este transcendent şi totodată coboară la puterea de înţelegere a omului, prin energiile Sale necreate. în cunoaşterea deductivă Dumnezeu este reţinut drept cauză a lumii. Prin urmare, conceptele despre Dumnezeu nu sunt false, dar nu spun nimic despre fiinţa lui Dumnezeu (cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. I). Sfântul Grigorle al Nyssei nu neagă calea de cunoaştere catafaticâ, ci tendinţa de a-L conceptualiza pe Dumnezeu.

DESPRE FECIORIE 39

neîmpărtită se mişcă şi neîmprăştiată spre lucrarea proprie şi firească, şi nimic nu o împiedică să se înalţe către cele de sus şi aproape să vină de adevărul celor ce sunt. Precum apa strânsă de pereţii unui canal este azvârlită în sus din pricina presiunii mari, neavând unde să se risipească, iar această ţâşnire în sus este mişcare a apei ce stă să se reverse, astfel şl mintea omenească strânsă din toate părţile ca într-un canal, prin a sa putere de concentrare, neavând unde să se împrăştie, se va mişca spre dorul de cele înalte, fiindcă din fire este mişcătoare. Ci nu se poate opri în loc [mintea omenească], fiindcă a primit de lâ Ziditorul ei o fire pururea în mişcare, şi [dacă este] ‘ împiedicată să-şi folosească a ei mişcare în cele zadarnice şi nefolositoare, cu totul apoi se va îndrepta spre [cele ce numele de] adevăr [poartă], tinându-se deoparte de cele ce nu-şi au rânduială. Că mai ales la o răspântie de drumuri vedem călători care nu se abat de la drumul drept; ei ştiu care drum duce în rătăcire şi nu se îndreaptă intr-acolo. Precum călătorul, dacă nu se va abate pe lăturalnice cărări care-1 pot face să piardă drumul cel bun, va ţine mai tare calea lui cea dreaptă, tot astfel şi mintea noastră întorcân- du-se de la cele fără de folos şi zadarnice, va cunoaşte mai bine cele ce sunt. Mi se pare că tocmai aceasta vrea să ne înveţe amintirea celor doi prooroci, Ilie şi Ioan, să nu căutăm înlănţuire cu cele dorite în această viaţă; iar căsătoria e una dintre cele dorite, ba mai curând, început şi temei oricărei dorinţe deşarte.

40 SFÂNTUL GRIGOR1E AL NYSSEI

Capitolul V II

Căsătoria nu trebuie înfierată

1. Din tot, dar, ce s-a spus mai sus, să nu-şi închipuie cineva că noi respingem rânduiala căsătoriei. Ştim prea bine că şi căsătoria a primit binecuvântarea dumnezeiască, dar îndestulă apărare îi e dată, ca susţinător având însăşi firea de obşte a oamenilor, care-i îmboldeşte de la sine pe toti în unire să ajungă spre zămislire [de prunci]; pe când fecioria se aşază cumva împotriva firii; ar fi de prisos să-ti dai osteneala scriind sfaturi şi îndemnuri la căsătorie: ea are plăcerea ca proteguitor prea iscusit. Dar mai este nevoie totuşi şi de un cuvânt de apărare, din pricina unora care strică (paraharasson tas) învăţătura Bisericii, pe care Apostolul îi numeşte cei „care sunt înfieraţi în cugetul lor" (I Timotei 4, 2), pentru că de- părtându-se de la calea Sfântului Duh, prin „ învăţăturile demonilor” (I Timotei 4, 1) îşi adâncesc în ale lor inimi urme de arsură, în dispreţ privind ca necurăţie ceea ce de Dumnezeu zămislit a fost, şi care la râu împinge şi la pricină de rele. Deci, „ ce am eu ca să judec şi pe cei din afară?” (I Corinteni 5, 12), grăieşte Apostolul. Că în adevăr sunt afară de sălaşul cuvântului tainic cei ce petrec noaptea nu „întru acoperământul Dumnezeului cerului” (Psalmul 90, 1), ci în târla pârdalnicului de care sunt prinşi, pentru a-i face voia (cf. II Timotei 2, 26), după spusa Apostolului, şi de aceea lămurire nu-şi află că virtutea este văzută cao cale de mijloc, abaterea de la această cale nume de

DESPRE FECIORIE 41

viciu având; fiindcă cel ce calea de mijloc alege între două extreme, ştie să deosebească de viciu virtutea.

2. Dar cuvântul acesta cu prisosinţă ni s-ar vădi prin pilde. Frica şi îndrăzneala, două vicii contrare le putem socoti: frica [pătimeşte] sub o mijlocire fiind, îndrăzneala trece de măsură cu mult, la mijloc curajul ailându-se. La fel şi cel evlavios, nici lipsit de Dumnezeu nu este, nici în eresuri nu crede; fiindcă deopotrivă fără evlavie este şi cel ce crede că nu există Dumnezeu, şi cel ce are credinţa că există mai mulţi. Şi alte exemple sunt spre a ta vrere. Acela ce de zgârcenie fuge şi de destrăbălare [în risipă], departe ţinându-se de două patimi contrare, în cumpătare «îi stăruie cugetul; deoarece cumpătarea nu îngăduie în van cheltuieli fără măsură şi nefolositoare, nici prea slrângător nu te face în cele de trebuinţă. Astfel şi în toate celelalte, ca să nu ne îndreptăm atenţia la fiecare în parte, cuvântul nostru a arătat că între două vicii contrare calea de mijloc este virtutea. Aşa şi sfîoşenia la mijloc este, şi de o parte şi de alta înclină spre păcat; că cel ce nu are tărie sufletească şi se lasă lesne biruit de plăcere, aproape nefiind de calea vieţii curate şi neprihănite, alunecă „la patimi de ocară” (Romani 1, 26); iar acela ce trece de calea de mijloc a cumpătării şi întrece mijlocia virtuţii, azvârlit a fost „ la învăţăturile demonilor” ca într-o prăpastie, „ înfierat [cu fierul roşu]”, după cum spune Apostolul (I Ti- motei 4, 1-2), „în [propriul] cuget”. în adevăr, rându- ială aflându-i căsătoriei între rele, se înfierează pe sine însuşi cu ale ei ocări; căci dacă pomul este rău, precum spune undeva Evanghelia (cf. Matei 7, 18), şi


roadele sunt rele. Dacă zicem că sămânţa mladei este căsătoria, iar al ei rod omul îi este, petele căsătoriei apar şi în om.

3. Dar cei înfieraţi în a lor inimă şi de greşite învăţături cu mintea întinată prin asemenea [păreri] hulă îşi aduc. Iar despre căsătorie avem încredinţarea că grija şi râvna de cele dumnezeieşti trebuie să fie înaintea celorlalte, fără ca dispreţul să umbrească slujirea căsătoriei, după măsură şi în cumpătare. Astfel a făcut patriarhul Isaac când era trecut de floarea vâr- tutei, pentru ca nuntirea lui izvodire de patimi să nu aibă; tinereţea fiindu-i acum asfinţită [hipanalotheises ~ cf. Facerea 25, 20), a primit unirea cu Rebecca17 pentru ca Dumnezeu să-i binecuvinteze sămânţa; şi în slujba căsătoriei rămas-a până la naşterea de prunci, apoi iarăşi s-a întors la cele nevăzute, închizându-şi uşile simţurilor trupeşti. Aceasta cred eu că va să arate a Scripturii slovă, când spune că vederile ochilor săi erau slăbite (cf. Facerea 27, 1; 48, 10).

Capitolul VIII

Anevoie îşi află desăvârşirea cel ce se îngrijeşte de multe

Şi acestea s-au petrecut cum ştiu că se petrec cei ce de ele cunoştinţă âu. Ci noi să ne urmăm al nostru cuvânt mai departe: căci ce am spus?, grăit-am că

17. Isaac era în vârstă de patruzeci de ani când a luat-o de soţie pe Rebecca.

DESPRE FECIORIE 43

nici înstrăinati să stăm de dorul după cele dumnezeieşti, nici de nuntă să nu fugim; cuvânt să nesocotim rânduiala firii nu ne este dat, şi nici să zgonim un lucru de cinste, ca nunta, ţinându-1 de rău (cf. Evrei 13, 4). Aceasta şi din pilda de mai sus cu apa şi râul se vede: atunci când lucrătorul, ca să ude o bucată de pământ, în mai multe canale apa o împrăştie, nu pare în acel loc adâncă a fi apa, căci lasă să curgă numai atâta apă câtă trebuie spre creştere să ajungă, apoi e gata să adune iarăşi apa în albia ei; dacă şuvoi de ape ar desface fără măsură şi socotinţă, din albie apa dezlăntuindu-se, ar primejdui în mlaştină să preschimbe întreg câmpul - tot astfel, dacă nuntirii fiind ' dat cineva aşa purtare îşi are, încât punând înainte cele duhovniceşti să fie cumpătat în ale lui dorinţe cu gândul la scurtimea vremii (cf. I Corinteni 7, 29), acela asemănare-şi are cu plugarul cel înţelept, după învăţătura Apostolului (cf. I Corinteni 3, 9): nefiind mereu ţintuit de plinirea celor de jos îndatoriri (cf. I Corinteni7, 3), ci şi-a întemeiat după cuviinţă curăţia sufletească pe neîncetata rugăciune (cf. I Corinteni 7, 5), temându-se ca nu cumva din a patimii pricină să rămână cu totul numai came şi sânge, „ întru care nu sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu” (Facerea 6, 3).

Iar cel ce se are atât de nevolnic, că silnicie năvală firii cu îndrăznire nu-i în stare, ar face mai bine departe să se ţină de acestea [căsătorie], decât pieptiş intrând la luptă neegală. Că în primejdie cade înşelat de a plăcerii cercare şi încredinţare-şi are că alte bunuri nu mai sunt decât cele pe care le capătă de la trup prin patimă; în primejdia uitării i s-anină dorul


de cele netrupeşti şi, vânând numai a trupului plăcere, de tot trupesc se face ca [unul] „ iubitor de desfătare decât iubitor de Dumnezeu” (II Timotei 3, 4). Din pricina, dar, a neputinţei firii nu i s-a dat oricui la această măsură să ajungă; de aceea, cei care măsură nu au sunt gata să se afunde „în noroiul adâncului", după Psalmist (Psalmul 68, 2). Mai spre folos e ca omul neispitit de nuntă să rămână, ca nu cumva, sub părelnica îngăduinţă a plăcerii, în suflet patimile intrare să-şi afle.

Capitolul IX

în orice lucru obişnuinţa cu greu schimbării se supune

1. în orice lucru obişnuinţa este anevoie de biruit, puterea-i multă să tragă sufletul după ea, şi-n amăgire să-l ducă, dându-i o închipuire de bine; purtarea şi simţămintele cu a ei putere se cumpănesc. Şi de nimic nu trebuie să fugim ca de lucrul acela năimit obişnuinţei, socotit bun şi vrednic de dorit. Mărturia acestui cuvânt este că în lume multe neamuri adunate-s şi nici unul în dorinţă nu-şi află asemănare, ci la fiecare bune şi preţuite obişnuinţa le face, fiindcă ea în râvnă şi dorinţă îndemn aşază. Nu numai între neamuri, dar vederii-i dată asemenea deosebire, că unii admiră un obicei ce la alţii de ruşine-i, ci şi la acelaşi neam, şi de la cetate la cetate, şi în aceeaşi stirpe se pot vedea mari deosebiri, izvod al obiş-

DESPRE FECIORIE 45

nuintei. Ba adesea chiar şi fraţii gemeni prin ale lor deprinderi in viaţă de osebire-şi au. Şi nu e spre mirare că a omului judecată potrivire nu-şi găseşte cu o gândire la fel, ci obişnuinţa înrâurire are asupra fiecăruia. Şi ca vorbei întâietate să nu-i mai tot dăm, iată de mulţi [tineri căsătoriţi] am avut ştiinţă, care al cumpătului dor din cruda tinereţe şi-l arătară, dar împârtăşindu-se de a plăcerilor părelnică îngăduinţă, au pus început vieţii întinate. O dată ce din momeala plăcerilor au muşcat, toată dorirea spre ele întorcând, şi avântul de la cele dumnezeieşti preschimbat a fost în cele de jos şi trupeşti; deschis-au astfel patimilor larg uşa inimii lor, ca imboldul spre cele de sus să se curme, şi a lor dorinţă să se usuce, toată vlaga ofranda aducând-o patimilor

2. De aceea, încredinţare avem că este spre bine celor nevolnici refugiu să-şi găsească-n feciorie ca într-un turn întărit, ca nu cumva coborând în cortegiul vieţii asupra-şi să stârnească mulţime de ispite şi să se încurce „ cu cele care luptă împotriva legii minţii noastre” (Romani 7, 23) din pricină de patimi; şi aşa, să se primejduiască nu hotarele vreunei moşii, sau pierdere de bunuri, sau altceva râvnit în această viată, ci însăşi nădejdea, întâietate având în toate. Că cine-şi are cugetul smernic lumii acesteia şi-i sufletul adăpost grijilor ei, legându-şi a sa inimă de cele ale lumii, cum să placă ei [areskeian - cf. I Corinteni 7, 33), nu poate fi următor acelei porunci, despre care Domnul zis-a (Deuteronomul 6, 5; Matei 22, 37) că este prima şi cea mai mare: „ Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, [cu tot sufletul tău] şi cu toată


puterea ta”. Cum să Iubească cineva din toată puterea şi din toată inima pe Domnul, cînd inima-şi împarte între Dumnezeu şi lume, şi ca un fur dragostea lui Dumnezeu rostuită în patimi omeneşti o risipeşte? „ Fiindcă cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, iar cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii” (I Corinteni 7, 32-33). Şi dacă anevoioasă e lupta împotriva patimilor, tot omul să-şi călească sufletul; că obişnuinţei îi este dată tăria, chiar din lupta cea mai grea prilej de plăcere să facă prin putinţa de a rezista; mai bine plăcere curată şi prielnică, de care se învredniceşte cel cu-minte, decât din pricina grijii mărunte de cele umile şi [de jos] străinat să ajungă de ce este în adevăr mare şi „ care covârşeşte orice minte” (Filipeni 4, 7).

Capitolul X

Ce trebuie să fie cu adevărat de dorit?

1. Ce cuvânt ar putea înfăţişa pagubă câtă aduce căderea de la adevăratul bine?, sau ce sporire în judecată spre folos ar fi? Cum să arate sau să înfăţişeze [omul] ceea ce nespus cuvântului rămâne, nici cu mintea înţelege? Deci dacă a inimii privire în curăţie ar adăsta ca vederii să-şi poată da fericirile făgăduite nouă de Domnul (Matei 5, 8), ocară va abate graiului omenesc, ca nevolnic [fiind] să-şi lămurească cele ce din judecată purcedere-şi au; dacă însă cineva fiind stăruitor încă patimilor trupeşti, cu vederea sufletului

DESPRE FECIORIE 47

întunecată ca de o albeaţă - închipuire a chemării pătimaşe zadarnică îi va ii a cuvântului vigoare. Că în faţa celor fără de simţire, deopotrivă vocea scădere află minunii sau cu întremare o înalţă; la fel şi cu raza de soare-n van şi zădărnicie ajunge unui orb din născare tălmăcirea în cuvinte a luminii, fiindcă nu-i cu putinţă a razei lumină auzului să strălucească. Asemenea, nevoie e de ochi anume ca acel bine vederii să se deschidă, care este lumina adevărată şi inteligibilă; iar celui ce luminai se desface prin darul şi iconomia dumnezeiască, [aceluia] îi e dat într-o nespusă răpire a minţii să vieze. Iar dacă vederea-i să nu vadă, vătămare nu suferă de lipsa luminii. Cum poate cineva să descrie un bun pe care nu-l cunoaşte? Cum ar aduce sub privire ceea ce nu se poate vedea? Nu am afla cuvânt în stare să arate acea frumuseţe. Acestea asemănare nu-şi au cu cele ce sunt aici; şi nu-i lesne din comparaţie lămurire să aduci. Or, cine caută semuire soarelui cu palida lucire, sau un mic strop de apă cu nemărginirea adâncurilor mării? Că marea nu seamănă defel cu al apei picur şi nici scânteierea nu are asemănare cu adânca rază a soarelui. întocmai deosebire este între cele de oameni admirate ca fiind bune şi acel Bine, care de la început este bine şi mai presus de orice bine.

2. Ce cuget poate arăta mărimea pagubei, când [omul] pierde acel bine? îmi pare că marele David arată lămurit această greutate: căci el însuşi ieşind din sine, cu mintea fiind înălţat prin puterea duhului, în răpire [învăluit] vederii i s-a dat acel bine de necuprins şi tainic înţelegerii, - l-a văzut deplin, cât poate un om să vadă; a ieşit din învelişul trupului, intrând numai prin


puterea mintii la vederea celor netrupeşti şi inteligibile - , dorind neostoit graiului să-şi dea cu vrednicie cele văzute, în strigăt a rodit cuvântul: „ Tot omul este mincinos!” (Psalmul 115, 2); iar aceasta tălmăcire îşi are, după cum cred eu, că tot omul îngăduindu-şi prin cuvânt lumina negrăită, într-adevăr mincinos este, nu adevărului dispreţ [scornind], ci fiindcă în cuvinte de- scrierea-i păleşte. Că simţirii frumuseţea ce în văl cuprinde de humă viaţa noastră, fie în materie neînsufleţită, fie în trupurile însufleţite, cu mângâioasa culoare închipuindu-se, abia-i răzbită [la rându-i] priceperii noastre, abia o putem admira, în cuvinte cu greu altora a o arăta - al ei chip ca într-o icoană cuvântul zugrav îi este; dar prototipul acelei [frumuseţi] e mai presus de înţelegerea noastră. Cum poate vorbirea să aducă în faţa ochilor [acea frumuseţe], pe care nu-i meşteşug s-o descrie, neavând nici o culoare anume, nici formă, nici mărime, nici unul din toate aceste fleacuri? Fiindcă ea este cu totul nevăzuta, fără formă şi fără mărime, străină de câte se văd cu simţurile, în tihnă departe de acestea. Cum numai prin simţire ar putea să se descopere înţelegerii noastre? Dar fiindcă este mai presus de înţelegere, nu trebuie să renunţăm la dorinţa de ea, ci cu cât este mai mare ceea ce stăruinţă cere, cu atât cugetul mai sus să-şi caute înălţare şi să nu ajungă afară de împărtăşirea Binelui; şi grijă să avem ca din binele cel înalt şi de nespus să nu alunecăm şi mintea reazăm din cele cunoscute să ne-o facem.

DESPRE FECIORIE 49

Capitolul XI

Putinţă, cum are omul să cugete la binele cel adevărat?

1. Aşadar, fiind cu suflete slabe, să ne întoarcem mintea de la cele supuse simţurilor spre cele nevăzute, şi cugetarea noastră primenire va afla. Cei ce văd lucrurile numai la suprafaţă şi cugetul [preget nu găseşte] dincolo de acestea, atunci când văd un om sau altceva, de-o fi lucru ori fiinţă, le este îndeajuns mărimea trupului să vadă, şi cred că au şi priceput toată alcătuirea omului; acela însă cu suflet văzător şi învăţat să nu îngăduie ochilor numai cele ce se văd, nu se va opri doar la cele părelnice, ci încredinţat va fi că sunt şi cele ce vederii nu se arată; cercetării va supune şi natura sufletului şi însuşirile trupurilor, în parte şi toate laolaltă. Fiecare din acestea cu raţiunea le măsoară şi îndeaproape înţelege a lor îmbinare armonioasă, temei în alcătuirea [trupului].

întocmai este şi în căutarea binelui: cel simplu la minte, când vederii îi e dat ceva care podoabă îşi ia aparenţa de bine, îşi va închipui că însuşi acesta este bun din fire, care i-a atins plăcut simţurile, şi nu cercetează nimic mai mult; dar cine are ochii sufletului curaţi şi în stare să vadă cele nevăzute, lăsând deoparte cele trupeşti supuse de o părere a binelui să se bucure, se va sluji de cele văzute ca de o temelie [hipo- bathra) - ce este îndreptăţire contemplaţiei binelui inteligibil; numai din împărtăşirea acestui bine toate celelalte sunt şi se numesc bune.

4 • Despre feciorie


2. Dar, pentru că cei mai mulţi în scădere 'preţuind adâncimea vederii, mie-mi pare că foarte greu pot cei care dez-unesc cele ale trupului de judecată şi deosebire-i află de frumuseţea care se poate vedea cu mintea, să înţeleagă firea însăşi a aceleiaşi frumuseţi. Şi dacă vrerii ai da spre cercetare lămurit pricina părerilor rătăcite şi rele, cred că altceva n-am găsi decât că [pentru cei desăvârşiţi] “ simţurile [sunt] învăţate să deosebească binele şi râul” (Evrei 5, 14). De aceea oamenii prigoană căutând primirii adevăratului bine, unii au lunecat patimilor trupeşti, alţii în dorinţa de arginţi şi lucruri neînsufleţite năruire şi-au aflat; alţii au crezut că sălăşluire binelui îi este în onoruri, mărire, putere [politică]; sunt unii care se înflăcărează de artă şi ştiinţă; iar la cei mai de jos vrednicia bineluio primesc gâtlejul şi pântecele. Iar cei care de gândul celor trupeşti desfăcându-se şi de pornirea pătimaşă spre cele văzute, au înţeles natura simplă şi nematerială şi fără de chip a binelui, nici în rătăcire râvnă nu-şi mai află înspre cele dorite, nici amăgire plăcerilor trecătoare, întâlnindu-le, ci vederea îndemnată-i să caute dispreţul acestora.

3. Aşadar, iată calea care poate conduce la aflarea binelui: de toate câte înteţesc poftele oamenilor, fiindcă le cred bune, de preţ şi vrednice de strădanii, dispreţuindu-le ca umile şi schimbătoare, să nu ne legăm puterea dorinţei, nici să n-o închidem în noi înşine fără folosinţă şl nemişcată, ci curăţind-o de îm- pătimirea cu cele de jos, călăuzire să-i dăm acolo unde simţurile nu-şi află ajungere; nici a cerului frumuseţe să nu admirăm, nici razele aştrilor, nici nimic

DESPRE FECIORIE 51

din cele ochiului din afară date, ci de la priveliştea frumuseţilor văzute dorirea să ne înalţe la acea frumuseţe, a cărei „ slava [lui Dumnezeu] cerurile o spun şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1). Când atât de sus va răzbi sufletul lăsând ce crede a fi prea puţin supus înţelegerii sale, atunci cunoaşterii va da „ acea măreţie, mai presus de ceruri” (Psalmul 8, 1).

4. Dar cum poate să urmărească cele prea înalte, stârnire având în cele de jos? Sau cum spre cer sufle- tu-i zbor fără aripă cerească şi spre rânduiala din înalt [privirea trupească] poate să urce? Cine de tainele Evangheliei în-străinat este, încât ştire 6ă nu aibă că o singura cale sufletul către cer îşi are, âă. se asemene cu porumbelul în zbor venind [kataptases, ale cărui aripi însuşi proorocul David (cf. Psalmul 54, 7) şi le-a dorit să-i crească? Că aşa numire poartă în chip tainic puterea Duhului în Scripturi, fiindcă această pasăre ferită e de răutate sau că vrăjinaş e răului miros, cum spun tâlcuitorii Scripturii. Aşadar, acela ce de toată amărăciunea şi de a trupului duhoare departe se ţine şi se ridică deasupra celor umile şi prea pământeşti, în zbor de aripă mai presus de fire purtat, acela află ce vrednicie-i de dorit şi apropiindu-se de frumuseţe, sortit îi este: strălucitor şi luminos rodit prin împărtăşirea luminii adevărate.

Precum noaptea scânteierile, pe care unii le numesc stele, nimic altceva nu sunt, spun astronomii, decât aer care s-a amestecat în văzduh prin puterea curenţilor - în văzduh curentul de aer ia foc şi înscrie pe cer o dâră de flăcări - , cum deci aerul pământesc fiind ridicat în sus de puterea unui curent ajunge


luminos prefăcându-se în eter curat, tot astfel şi mintea omenească, părăsind viaţa tulbure şi trupească, curăţită fiind de puterea Duhului se revarsă în lumină şi cu neprihănire adevărată şi deplină se amestecă, ea însăşi [mintea] străluceşte şi răspândeşte raze preschimbându-se-n lumină, după cuvântul Domnului care făgăduieşte că „ cei drepţi vor străluci ca soarele” (Matei 13, 43). Acelaşi lucru vederii se deschide şi pe pământ cu o oglindă sau cu apa, sau cu orice suprafaţă care prin răsfrângere îşi vădeşte strălucirea: atunci când o astfel de suprafaţă primeşte raza soarelui, la rându-i îşi oglindeşte o altă rază; nimic nu se arată astfel dacă întunecată este de vreo pată strălucirea sa. Dacă deci al nostru suflet înălţare şi-ar afla pustiu lăsând întunericul pământesc, în lumină ne-am scălda, apropiindu-ne de adevărata lumină a lui Hristos: atunci „Lumina cea adevărată” (Ioan 1, 9), care luminează „şi în întuneric" (Ioan 1,5), s-ar pogorî până la noi, iar noi am fi lumină, precum spune Domnul (cf. Ioan 12, 36, 46; cf. Matei 5, 14) ucenicilor Săi, dacă nu cumva vreo pată de răutate acoperind inima întunecă harul luminii de a ajunge la noi.

5. Dar prin exemple cuvântul ne-a dus pe negândite spre înţelegerea schimbării noastre în ceea ce este mai bun şi ne-a arătat că-n unire sufletul cu Dumnezeu cel nestricăcios nu poate să ajungă decât dacă prin nestricăciune este curăţit; sufletul asemenea-i celui cu care asemuire îşi caută, zugrav vederii ca într-o oglindă la curăţia lui Dumnezeu, astfel încât să se formeze după al frumuseţii model de participare

DESPRE FECIORIE 53

şi manifestare. Dacă cineva se leapădă de toate cele omeneşti, fie lucru sau fiinţă, fie ştiinţă sau artă, fie orice are preţ după obiceiul şi legile noastre - fiindcă greşim uşor în judecarea unor lucruri în care normă simţul este - , el cu dragoste şi cu dor va fi tras numai spre acel lucru care este binele desăvârşit, fără spaţiu şi timp, bine prin sine şi de la sine, fără plăsmuire, ci totdeauna bine şi identic [cu sine], mai presus de orice schimbare, de orice creştere, mai presus de orice chip de înţelegere.

6. Celui care şi-a primenit ale sufletului puteri de „ orice fel de rău" (I Tesaloniceni 5, 22) mă încumet să-i spun că vădit îi ajunge binele numai prin natura sa. Precum ochiul în curăţire aflat de orice albeaţă vede limpede câte sunt pe cer, aşa şi sufletul prin nestricăciune capătă priceperea luminii cereşti, şi adevărata feciorie şi dorul de nestricăciune nici nu au alt ţel decât că prin ele pe Dumnezeu îl putem vedea. Că nimeni nu-şi ţine mintea în rătăcire fără să înţeleagă că bun cu adevărat şi frumos şi curat este numai Dumnezeu.

Capitolul XII

Celui ce aflat-a curăţia vederii îi va fi dat binele dumnezeiesc; cuvântul nostru va fi

şi despre pricina răului

1. Acestea negreşit străine nu sunt de nimeni; dar cuvine-se ca unii să caute o cale, un mijloc care spre aflarea binelui să ne ducă. Scripturile Sfinte pline sunt de asemenea istorisiri: mulţi dintre sfinţi ca pe o

54 SFÂNTUL GRJGORIE AL NYSSEI

făclie viaţa lor o arată celor care străbat [a vieţii cale numai gândind] la Dumnezeu. Dar rod al fecioriei din Scripturile de Dumnezeu insuflate putem culege: multe [exemple] din Lege şi Prooroci, dar mai multe din predicile evanghelice şi apostoliceşti se pot lua. [Călăuzit] de cuvântul dumnezeiesc, am tâlcuit cele ce urmează.

2. Această fiinţă inteligentă şi raţională, omul, operă şi imitaţie a naturii divine fără amestec - căci în Cartea facerii scrie despre el: „după chipul lui Dumnezeu l-a făcut" (Facerea 1, 27) - , deci această flintă, omul, nu are întru sine de la fire nimic pătimaş, nici muritor din cea dintâi zidire - că n-ar fi putut chip al lui Dumnezeu să fie dacă reprezentarea lui s-ar fi vădit contrară modelului de frumuseţe ci patimile mai târziu au intrat, după cea dintâi zidire. Şi iată cum au intrat: [Omul] era chip şi asemănare a puterii care împărăteşte peste toate, şi prin aceasta semuire îşi avea şi în libera voinţă cu Cel de care toate atârnă, nefiind robit de nici o nevoie din afară, ci din propria-i voinţă supus a ajuns celor ce i-au plăcut. Or, această urgie pe care nesilit şi-a atras-o, acum în stăpânire îşi are neamul omenesc şi, căzând în amăgire [cu aceeaşi liberă voinţă], omul patimii s-a dat, el însuşi născocitor de rele (cf. Romani 1, 30) ajuns, izvodire [de râu] neaflând de la Dumnezeu; „ căci Dumnezeu n-a făcut moartea” (înţelepciunea lui Solomon 1, 13), ci într-un anume fel creator şi artizan al relelor omul a fost. Fiindcă împărtăşirea de a soarelui lumină este comună tuturor, dar, de ar voi cineva al său ochi închizându-1 lumina ajungere nu-şi va

DESPRE FECIORIE 55

mai afla, nu fiindcă soarele a asfinţit, ci fiindcă pleoapa, pavăză ochilor, departe i-a ţinut de a soarelui rază - vederea toată fiind cu neputinţă purcedere să-şi afle când pleoapa ochiului luminii se închide, negreşit că a văzului nelucrare de bună voie îi ajunge omului pricină de întunecime sau altul construindu şi casă, dacă nu ar înlesni luminii să răzbată, în întuneric va trăi de bună voie, stavilă fiind în calea razelor. Tot' astfel, „ omul cel dintâi este din pământ” (1 Corinteni 15, 47; cf. Facerea 2,7), care a fost aflătorul răutăţii, avea la îndemână frumosul şi binele, din fire, de bună voia lui însă a născocit rele împotriva firii făpţuind (demi'ourgesas) experienţa răului, după ce a îndepărtat cele bune din propria sa alegere. Pentru că răul aflare nu-şi găseşte în firea celor ce sunt, ci numai în voinţa18 omului. „ Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat” (I Timo- tei 4, 4) şi „ toate câte a făcut Dumnezeu erau bune foarte” (Facerea 1, 31). Dar după ce obişnuinţa cu păcatul s-a strecurat în viaţa omului, şi dintr-un lucru de nimic răutatea şi-a găsit sălaş în om, atunci şi acea frumuseţe deiformă19 a sufletului, alcătuită prin imitarea prototipului, s-a înnegrit de răutate ca

18. Conform Sfântului Grigorie al Nyssei, râul nu este necesar, el nu are realitate ontologică, ci este un hybris al libertăţii umane. Altfel spus. răul nu-şi are cauza la Dumnezeu, ci în folosirea inadecvată a libertăţii cu care omul a fost dăruit.

19, Esenţa naturii umane nu este trupul, omul nu a fost plăsmuit cu scopul de a vieţui în trup (vezi contemplarea Iul Dumnezeu la Clement Alexandrinul şi la Metodiu de Olimp).

56 SFÂNTUL GRJGORIE AL NYSSEI

flerul de rugina20 şi [omul] nu şi-a mai păstrat graţia modelului, ci s-a preschimbat în urâţenia păcatului.

3. Apoi omul, „ această [fiinţă] mare şi cinstită” (Pilde 20, 6; 12, 27), după cum zis-a Scriptura, din propria vrednicie căzând, asemenea celui care alu- necă-n noroi, şi mânjit fiindu-i chipul de tină nu-i de recunoscut nici celor apropiaţi, tot aşa cel care lunecă în noroiul păcatului pierde asemănarea lui Dumnezeu Celui nestricâcios (cf. Romani 1, 23; I Ti- motei 1, 17), luând chipul păcatului şi al stricăciunii; şi cuvântul (cf. Iacov 1, 21; Efeseni 4, 22) ne îndeamnă să lepădăm acest chip, spălându-1 cu apă curată, pentru ca sufletul ridicând vălul pământesc (cf. Ieşirea 34, 34; II Corinteni 3, 16) în frumuseţea dintâi să se arate. Iar lepădarea celor străine o întoarcere este la cele proprii şi fireşti; dar aceasta nu e cu putinţă decât atunci când [omul] se face iarăşi cum a fost la început; căci a ne asemăna cu Dumnezeu nu este în puterea noastră, ci acesta este un mare dar al Iui Dumnezeu, Care asemănarea cu El ne-a hărăzit, [ca pe un har] de Ia naşterea noastră.

4. Dar atâta râvnă îi este dată omului, ca sufletul curăţit să-l facă de tina ce i-a ajuns prin păcat şi în lumină vădită să-i fie frumuseţea cea tainică. Această învăţătură şi Domnul în Evanghelie ne-o da, zicând celor ce pot să asculte înţelepciunea de taină (cf. I Corinteni 2, 7): „ împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Iar acest cuvânt arată, aşa cred eu, că bunătatea dumnezeiască departe nu este de

20. Rugina este simbolul întinării. Comparaţia este prezentă la Sfântul Atanasie.

DESPRE FECIORIE 57

firea noastră,-şi nici răzleţită de cei ce s-au hotărât săo.caute, ci mereu în fiecare este, neştiută şi ascunsă, câtă vreme „este înăbuşită de grijile şi de plăcerile vieţii” (Luca 8, 14), dar aflată iarăşi din clipa în care ne-am întors a noastră minte spre ea. Iar încredinţare vorbei de trebuie să aflăm şi prin alte [argumente], eu cred că Domnul (Luca 15, 8-10) ne arată aceasta în pilda cu drahma pierdută: la nimic n-ar folosi [sufletului] alte bunătăţi, pe care cuvântul le-a numit drahme, dacă n-ar avea [cunoaşterea binelui desăvârşit], sufletul asemănat fiind cu femeia cea văduvă. Iată, de aceea Domnul porunceşte să aprindă lumina, făcând vădită mintea care luminează cele ascunse (cf.I Corinteni 4, 5); apoi „în propria casă", adică în lăuntrul [sufletului], „ să caute” drahma pierdută. Or, „ prin drahma căutată" Domnul lasă să se înţeleagă chipul împărătesc, care nu este cu totul pierdut, ci numai ascuns în gunoi. Căci gunoi cred eu că este necurâtia trupului, de care sufletul lepădându-se se curăţă prin cugetare asupra vieţii; drahma pe care o caută sufletul se va arăta limpede, şi la aflarea ei are dreptul să se bucure şi să cheme prietenele şi vecinele sale ca să le împărtăşească bucuria. Iară puterile care sălăşluiesc în suflet, pe care Domnul le numeşte „ vecine”, când va străluci descoperindu-se măreţ chipul împăratului, pe care l-a numit drahmă „ Cel ce a zidit îndeosebi inimile noastre” (Psalmul 32, 15), atunci la bucuria şi voioşia dumnezeiască se întorc, văzând frumuseţea nespusă pe care au aflat-o. „ Bu- curati-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem” (Luca 15, 9). Iară vecinele - puterile care


sălăşluiesc în suflet şi se bucură de aflarea drahmei - sunt raţiunea, şi dorinţa, şi mâhnirea, şi mânia, şi celelalte puteri ale sufletului, ce cu adevărat sunt socotite prietene', se cuvine ca toate „ să se bucure întru Domnul” (Filipeni 3, 1), căci a lor privire spre virtute se îndreaptă, lucrând spre slava lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 10, 31), neajunse arme ale păcatului (cf. Romani 6, 13).

5, Aşadar, dacă aceasta este calea pe care putem afla ceea ce căutăm, restaurarea (apokatastasis) chipului lui Dumnezeu în noi, acum acoperit de întină- ciunea păcatului trupesc, noi ne vom face la fel cu primul om, aşa cum era el, după zidirea lui, la începutul vieţii21 sale. Şi cum era el? Era gol (cf. Facerea2, 25), căci nu se îmbrăcase încă în pieile muritoare22, privind cu îndrăzneală la faţa lui Dumnezeu, fără cunoştinţa binelui şi răului din propria cercare (cf. Facerea 2, 9), ci „ desfătându-se în Domnul" (Psalmul 36, 4) împreună cu femeia care i se dăduse ca ajutor (cf. Facerea 2, 18), cum arată Scriptura. Că [Adam] n-a cunoscut-o pe Eva mai înainte (cf. Facerea 4, 1), înainte de a fi ei izgoniţi din rai (cf. Face- rea 3, 24), şi până ce Eva nu a fost pedepsită (cf. Facerea 3, 13) cu durerile naşterii de păcatul pe care îl făcuse, amăgită fiind (cf. Facerea 3, 16) [de şarpe]. Aşadar, prin care cale din rai izgoniţi am fost din pricina strămoşilor, tot prin aceeaşi [cale] trebuie să

21. Referire la starea omului după creaţie şi înainte de căderea în păcat.

22. Adam era netulburat în sufletul său şi nu avea conştiinţa goliciunii trupului înainte de cădere.

DESPRE FECIORIE 59

aflăm fericirii noastre de demult întoarcere. Care este dar calea? Plăcerea sălăşluire-n suflet aflându-şi, început al căderii a fost; apoi cu patima plăcerii păr- tăşie au avut ruşinea (cf. Facerea 3, 7; 2, 25) şi teama (cf. Facerea 3, 10): că Adam şi Eva cu îndrăznire n-au mai căutat la fata Ziditorului lor, ci ascunziş ie-a dat umbra de frunzar (cf. Facerea 3, 7, 8, 10). Iar pe urmă cu muritor înveliş s-au acoperit (cf. Facerea 3, 21) şi în surghiun au fost trimişi în locurile acestea pierzătoare şi urâte, în care căsătoria Ii s-a îngăduit ca o mângâiere de mâhnirea morţii.

Capitolul X III

Slobozirea din căsătorie ajunge început al grijii fată de sine

1. Aşadar, de slobozire vrem să aflăm din surghiunul acesta şi să fim împreună cu Hrisfos (Filipeni 1, 23), cuvine-se să începem cu cele de pe urmă, aşa cum [fac] cei depărtaţi de a lor casă: când se întorc de unde au plecat, părăsesc mai întâi acele locuri în care s-au aflat mai pe urmă. Deoarece căsătoria-i ultima [treaptă] a îndepărtării de rai, cei ce se întorc la Hris- tos trebuie tot căsătoriei mai întâi zăgaz să-i pună; apoi să se lase de truda23 (talaiporias pământului, în care omul aşezat a fost după căderea în păcat; să iasă

23. Pedeapsă dată lui Adam şi urmaşilor lui pentru încălcarea poruncii dumnezeieşti.


din învelişul trupesc, dezbrăcând „veşmintele de piele” (Facerea 3, 21), adică „dorinţa cărnii” (Romani8, 6), şi „să se lepede de cele ascunse ale ruşinii” (II Co- rtnteni 4, 2), să nu-şi mai caute acoperăminte în umbra (cf. Facerea 3, 7) cea amară a vieţii, ci, lepădând al vieţii ascunziş de frunze trecătoare, iarăşi la fata Ziditorului să se înfăţişeze, amăgit de gust şi văz să nu se lase şi sfătuitor să nu mai aibă şarpele cel otrăvitor, ci porunca Domnului. Aceasta este calea spre dobândirea binelui] respinşi să fim de gustul râu/ui (cf. Facerea 2, 9), pentru că a relelor înlănţuire început îşi ia din dorinţa de a ii ştiut râul. lată, de aceea primilor oameni poruncă le-a fost să nu caute ce-i bine şi ce-i râu, ci departe să se ţină de „ cunoştinţa binelui şi răului” (Facerea 2, 9), bucurându-se de binele cel curat şi neamestecat cu nici un rău: aceasta alt înţeles nu are, aşa cred eu, decât să fie sufletul într-una numai cu Dumnezeu, desfătare neîncetat [numai în Domnul] să afle şi în unire bucuria să n-o împingă la cele potrivnice. Şi dacă îngăduinţă are vorba-mi, e ca şi când cineva ar fi răpit din lumea aceasta, care „ zace sub puterea celui râu (I Ioan 5, 19), în rai, întru care şi Sf. Apostol Pavel fiind răpit a auzit şi a văzut cuvinte de nespus şi neauzite, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (cf. II Corinteni 12, 4).

2. Dar deoarece raiul este sălăşluire celor vii, neîngăduind pe cei morţi din pricina păcatelor, iar noi suntem trupeşti şi muritori, vânduţi sub păcat (cf. Romani 7, 14), cum este cu putinţă să sălăşluiască „ în pământul celor vii” (Psalmul 114, 8; cf. Psalmul 26, 13) omul supus puterii morţii? Ce chip şi ce gând să

DESPRE FECIORIE 61

uneltească omul, ca eliberat'de a ei putere să ajungă? învăţătură deajuns despre aceasta găsim în Evanghelie. Auzit-am pe Domnul grăind către Nicodim: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este" (Ioan 3, 6). Or, ştim că trupul morţii e supus din pricina păcatului, dar Duhul lui Dumnezeu nestricăcios este, nemuritor şi de viaţă făcător.

3. Precum naşterea din trup face pe cel ce se naşte să fie muritor, aşa şi Duhul face pe cei ce se nasc din duh să fie de viaţă făcători. Ce urmează din cele ce am spus?: că noi părăsind viaţa cea după trup, de care este legată moartea, o astfel de viaţă să trăim, care nu-şi atrage însoţirea morţii; or, aceasta este viaţa în feciorie24. Şi că aşa este, prin câteva exemple vom arăta. Cine nu ştie că trupurile muritoare zămislire-şi au din unire trupească?, dar din unirea duhovnicească nemurirea şi nestricăciunea rod în loc de copii ajuns-au celor ce în duh s-au unit. Aici [cuvântul] apostolic (I Timotei 2, 15) potrivire îşi găseşte: „ dar ea se va mântui prin naştere de fii", cao mamă care se bucură de fiii ei, precum zice Psal- mistul (Psalmul 112, 9) în cântecele lui dumnezeieşti: „ Cel ce face să locuiască cea stearpă în casă, ca o mamă ce se bucură de fii”. în adevăr se bucură mama ce neprihănită este, care prin lucrarea Duhului a născut fii nemuritori, şi pe care proorocul o numeşte stearpă.

24. Fecioria aduce cu sine eliberarea de patimi, lăsând sufletului putinţa contemplării dumnezeieşti.


Capitolul X IV

Fecioria este mai neînduplecată decât moartea

1. Dar asemenea viată, care a morţii vlagă o răpeşte, preţuire găseşte la cei cu chibzuinţă. Căci naşterea trupească [de fii] - să mă ierte cititorii - pricină de moarte decât de viaţă le este oamenilor; pieirea început îşi are în naştere, iar cei ce prin feciorie întărire au aflat naşterii, hotar au pus în ei înşişi morţii, împiedicând-o să înainteze dincolo de marginile vieţii lor; ca un prag întru ei înşişi stând morţii, ţintuită să nu-şi mai facă loc în faţă. Dacă moartea zăgaz fecioriei nu-i cu putinţă, ci de feciorie strâmtorată-i şi se pustieşte, desluşit vederii se arată că fecioria este mai tare decât moartea, şi, cu drept cuvânt, neprihănire a trupului se numeşte, căci stăruinţa nu o-ncearcă spre viaţa stricăcioasă, nici unealtă odraslei muritoare nu-i voia să se arate. Astfel curmat e şirul de stricăciune şi moarte întrerupt, care de la cel dintâi om şi până la cel căruia fecioria-i căpătâi se-ntinde; că moartea zăbavă nu-şi va căuta, câtă vreme prin căsătorie zămislire îşi găseşte neamul omenesc. Ci [moartea] care răzbit-a trecute generaţii şi celor ce intră-n viaţă alăturea li se strecoară, cu a ei lucrare de feciorie îngrădit-a fost ca de un hotar - stavilă trecerii sale: „ Ci a împărăţit moartea de la Adam până la...” (Romani 5, 14) Născătoarea de Dumnezeu Maria, fiindcă puterea morţii zdrobit-a fost, ca de o stâncă, prin rodul fecioriei. Tot astfel, în orişicare suflet ce

DESPRE FECIORIE 63

strunire trupului prin feciorie-şi află, puterea morţii sfărâmată e şi nimicită, neavând în ce să-şi înfigă boldul (cf. I Corinteni 15, 55; Osea 13, 14). Căci nici focul, dacă nu s-ar pune pe el lemne, sau paie, sau fân, sau altceva care arde, tărie din propria natură nu are, ci se stinge; la fel şi puterea morţii, de nu va mai avea ce rândui nimicirii - cele trupeşti izvod din căsătorie îşi au, ce prinşi îi dă pe oameni ca pe nişte osândiţi la moarte - , se toceşte şi piere.

2, Dacă îndoiala te cuprinde, cercetează câte rele le stau oamenilor în cale din pricina morţii, precum spus-a fost la începutul acestei cărţi. întâmplă-se oare jalea de văduvă sau de orfan sau a fiilor pierdere, până nu-i omul căsătorit? Toate câte căutare-n căsătorie au: plăcerile, şi bucuriile, şi desfătările dorite, isprăvire îşi găsesc în astfel de rele. Precum mânerul săbiei este neted şi plăcut [la pipăit), împodobit şi strălucitor, ca să poată fi ţinut în mână, iar tăişul este de fler, unealta a morţii, înfricoşătoare la vedere, dar mai înfricoşătoare când se pune pe lucru, tot aşa şi căsătoria este: la un capăt are, ca un fel de mâner ornat şi şlefuit cu meşteşug, plăcerea cea uşoară şi strălucitoare la îndemâna simţurilor noastre; dar după ce-a ajuns în mâinile celui care o atinge, calea relelor o deschide, pricină de întristare şi nenorociri pentru oameni.

3. Privelişti vrednice de milă au fost spre vederea voastră: copii părăsiţi de ai lor părinţi pradă celor puternici [îi vezi] că ajung, surâzând nenorocirii în neştiinţa lor. Dar al văduviei chip nuntirii nu se pleacă? Departe de însoţirea ei [a nuntirii], scăpare


aduce de atâtea rele, şi pe drept cuvânt; că atunci când pedeapsa celui dintâi păcat- ştearsă va fi şi durerile de naştere ale mamelor, după cum stă scris (cf. Facerea 3, 16), vor înceta, şi naşterea oamenilor fără durere se va face; iar din viată răpit va fi tot răul şi se va şterge lacrima de la toată faţa, cum zice Proorocul (cf. Isaia 25, 8). Atunci zămislirea nu va mal fi intru fărădelegi, nici naşterea în păcate (cf. Psalmul 50, 6), nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu va fi naşterea (cf. Ioan 1, 13). Aceasta abia atunci se va face, când omul în inima lui cea vie va zămisli nestricăciunea duhului şi în rod va da „ înţelepciune şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Corinteni 1, 30). Tot sufletul care este curat poate să devină mamă, după cum spune Domnul (Matei 12, 50; Marcu 3, 35), „că oricine va face voia Mea, îmi este frate şi soră şi mamă”.

4. Cum loc îşi mai găseşte moartea după un astfel de rod? Cu adevărat „ ceea ce este muritor [la aceia] să fie înghiţit de viaţă” (II Corinteni 5, 4), iar o icoană a fericirii „în veacul viitor” (Efeseni 1, 21) trebuie să fie viaţa-n feciorie, în sine purtând semne ale acelor bunătăţi pe care ni le găteşte nădejdea (cf. Coloseni 1, 5). Şi adevărul celor spuse n voi dovedi acum: căci „ cel ce a murit păcatului, o dată pentru totdeauna, trăieşte lui Dumnezeu” (Romani 6, 10) „ nemaiaducând roade morţii” (Romani 7, 5), ci câtă încredinţare aflându-şi în sine sfârşitului vieţii trupeşti, tot astfel răbdalnic aşteaptă „ fericita nădejde şi arătarea [slavei] marelui Dumnezeu” (Tit 2, 13), că după

DESPRE FECIORIE 65

El nu mai e răstimp25 pentru un rând de oameni care să amâne venirea26 lui Dumnezeu.

Şi astfel în viaţa aceasta se bucură de bunătăţile cele mai mari ale vieţii veşnice; că la fel cu îngerii (cf. Luca 20, 36) făgăduită-i viaţa, după înviere, de Dumnezeu drepţilor, iară propriu firii îngereşti este că nici nu se însoară, nici nu se mărită. Aşadar, unit fiind „întru strălucirile sfinţilor” (Psalmul 109, 3) şi prin voinţa lui neprihănită asemuindu-se curăţiei puterilor celor netrupeşti, primeşte de pe acum bunătăţile făgăduinţei. Iar dacă fecioria-i izvor al acestor [bunătăţi] şi al altora la fel, ce cuvânt de-ajuns în laudă va duce harul acesta?, care alt dar al sufletului aidbma fecioriei în mărime şi preţ?

Capitolul X V

Al fecioriei chip vădit e şi-n celelalte virtuţi

1. Dar după ce-am văzut înălţimea cea neajunsă a acestui har, cuvine-se şi următoarele să-nţelegem: că această virtute nu-i simplă, după cum li se pare unora, nici mărginită trupurilor, ci peste toate se revarsă (cf. înţelepciunea lui Solomon 7, 24) şi

25. Antiteză subtilă între căsătorie şl feciorie. Conform Sfântului Grigorie al Nyssei, căsătoria este schimbătoare, perisabilă, aduce regenerarea umanităţii şi, drept urmare, amână venirea Parusiei. Fecioria, dimpotrivă, este nestricăcioasă, identică cu sine şi mai presus de timp.

26. Este vorba de Parusia, a doua venire, în slavă, a Mântuitorului.

5 - Despre feciorie


pătrunde, câte există şi sunt socotite virtuţi. Căci sufletul unindu-se prin feciorie cu Mirele cel adevărat, zgonit va să fie nu numai de a trupului tină, ci va năzui la curăţie, şi fără grijă călător va fi, ca nu cumva inima alipire găsindu-şi mai mult decât se cuvine la un lucru oarecare târâtă să fie spre patima stricăciunii. Vrerea-mi e să revin la acelaşi cuvânt: sufletul care s-a alipit de Domnul ca să se facă un duh (cf. I Corinteni 6, 17) cu El, care a încheiat un fel de învoială, „ sâ-L iubească” numai pe El „ din toată inima sa, [din tot sufletul său] şi din toată puterea sa” (Deuteronomul 6, 5), nu va ii alipit la desfrânare (cf. I Corinteni 6, 16), ca să nu se facă un singur trup cu ea, cele potrivnice primire la el nu-şi vor afla, fiindcă legate-s între ele toate nelegiuirile, iar sufletul uşor de va fi atins, fără de pată nume nu va mai purta.

2. Şi printr-o pildă lămurire poate cuvântul să ne aducă. Precum într-un iaz apa limpede-i şi nemişcată, cât din afară neclintirea [ei] nu suferă nici o tulburare, iar căzând în apă o piatră, învălurată-i toată, făcând cercuri, cercuri - căci [piatra] cade la fund fiind grea, şi în jurul ei formă-şi iau unduirile înfiorate între ele, mişcarea din adânc aflând îmboldire cuprinderii ce toată e numai un freamăt - ; astfel şi a sufletului linişte şi netulburare, dacă în el o singură patimă cade, tot sufletul de înflorare-i cuprins, şi paguba suferită într-o parte se resimte-n sufletul întreg. Spun şi cei care au adâncit acestea, că virtuţile unite-s între ele şi nu-i cu putinţă să-ţi fie vorba îndelungă despre una fără să ai prenumirea celor

DESPRE FECIORIE 67

lalte27; iar cel ce are în suflet o virtute, negreşit sălăş- luire-şi află şi celelalte. Aşadar, o pagubă încercată într-o parte atinge întreaga noastră viată şi, precum spune Apostolul (cf. I Corinteni 12, 26), întregul îşi caută de îngrijire împreună cu părţile. Şi dacă un mădular suferă, toate [mădularele] suferă împreună; şi dacă [un mădular] este cinstit, toate [mădularele] se bucură împreună.

Capitolul X V I

Cu cât un lucru mal departe-i de virtute, se arată cu atât mai primejdios

1. Dar nesfârşite sunt rătăcirile vieţii noastre înspre păcat, şi în multe chipuri Scripturile lămurit arată sumedenia [păcatelor]: „Mulţi sunt cei ce mă prigonesc şi mă necăjesc” (Psalmul 118, 157), şi „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime” (Psalmul 55, 2), şi altele de acest fel. Pesemne trebuie să spun că numeroşi sunt cei ce în chip desfrânat întind curse ca să strice „nunta cea cinstită cu adevărat şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4), iar dacă mai trebuie să-i înşirăm şi cu numele într-o înşirare pe cei desfrânaţi, desfrânarea-i mânia, şi zgârcenia, şi pizma, ranchiuna tot desfrânare este, şi duşmănia,

27. La Sf. Efrem Slrul virtuţile sunt asemenea diademelor de pe coroana regelui. Lipsa uneia umbreşte frumuseţea şi strălucirea celorlalte.

68 SFÂNTUL GRIG0R1E AL NYSSEI

şi ura28; toate câte le socoteşte Apostolul (I Timotei 1, 10) ca „potrivnice învăţăturii sănătoase” tot numele desfrânării poartă. Sa ne închipuim o femeie frumoasă şi vrednica de a fi iubită, pe care a luat-o în căsătorie împăratul ca urmare a însuşirilor ei alese: din pricina frumuseţii însă unii fără măsură uneltesc împotrivă-i. Iară ea, câtă vreme rămâne îndârjită stăruinţelor şi-i dă pe faţă bărbatului legiuit, rămâneo femeie cinstită care priveşte numai spre al ei soţ şi nu cade în cursele întinse de cei fără ruşine. Dacă însă unuia din cei ce o pândesc aproape i-ar sta, smulsă pedepsei nu este faţă de ceilalţi: de - ajun să-i necinstirea patului doar o singură dată. Tot astfel şi sufletul care trăieşte lui Dumnezeu, desfătare să nu-şi mai caute cu nici unul din lucrurile părelnic bune; căci dacă aflat-a găzduire în a sa inimă întinăciunea vreunei patimi, desfăcutu-s-a din drepturile căsătoriei duhovniceşti, după cuvântul Scripturii (înţelepciunea lui Solomon 1, 4): „ înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean”. Cu adevărat putem spune că intr-un suflet mânios, sau pătimaş, sau de alte păcate plin, Mirele cel bun nu poate locui,

2. Ce cugetare în unire va ţine cele străine şi îndepărtate din firea lor? Ia aminte Ia învăţătura Apostolului (II Corinteni 6, 14): că „ lumina nu are însoţire cu întunericul”, sau „ dreptatea cu fărădelegea”, sau, precum [ne îndeamnă] cuvântul: toate atributele care se gândesc şi se rostesc despre numele lui Dumnezeu

28. înşiruire a patimilor inspirată din textele pauline. Un inventar sistematizat al patimilor îî vom găsi la Evagrie Ponticul, [Vezi nota 9).

DESPRE FECIORIE 69

tocmai contrare sunt acelora ce se rostesc despre păcat. Dacă cele potrivnice nu-şi află unire, sufletul împietrit de rău este cu totul străin şi neînstare de a coabita cu binele. De aici, învăţătura că fecioria cea înteleptă şi cuvântătoare departe trebuie sa se tină, în orice chip, de toată patima ce sufletul atinge şi pe sine să se păzească neprihănită pentru Mirele ei, Cel care a împodobit-o „ neavând pată sau zbârcitură29, ori altceva de acest fel” (Efeseni 5, 27); că una-i calea cea dreaptă, cu adevărat îngustă şi strâmtă (cf. Matei 7, 14), neavând ocoluri nici într-o parte, nici în alta, iar a te îndepărta de această cale dreaptă în vreo parte, primejdia căderii ne arată.

Capitolul X V II

Nu-i desăvârşit cel ce aduce slăbire virtuţii

1. Şi dacă astfel stau lucrurile, cei care luptă cu îndâijire împotriva patimilor de ruşine, dar în cinstire plăcerea urmarea-şi găseşte, semuire-şi află cu robii care, deşi libertatea le este izvod al dorinţei, strâduire nu-i să iasă din robie, ci îşi schimbă mereu stăpânii, gândind câ-n această trecere stăruie libertatea —toţi deopotrivă în stare de robie suntem, dar nu avem aceeaşi stăpânie, care ne ţine cu tărie şi ne subjugă. Sunt iarăşi unii care luptându-se împotriva patimilor, biruinţa potrivnicului îi caută, şi în viaţa lor cea raţio

29. Fecioria îşi află arhetipul în unirea lui Hristos cu Biserica (Efeseni 5, 27) al cărei Cap nevăzut este El (Efeseni 5, 23).


nală mâhnirea prinşi îi aduce, şi de mânii şi ranchiună sunt biruiţi, şi de mai câte, cu potrivnicie plăcerii -anevoie slobozirea-i din acestea. Şi se întâmplă aceasta pentru că nu ratiunea-i călăuză virtuţii pe al vieţii drum, ci vreo patimă este oblăduitor vieţii.

2. „ Porunca Domnului este strălucitoare, luminează ochii" (Psalmul 18, 9; cf. Psalmul 18, 8; 118, 130) pruncilor, şi care zice că este bine să ne alipim numai de Dumnezeu". Or, Dumnezeu nu este nici mâhnire, nici plăcere, nici spaimă sau îndrăzneală, sau teamă, sau mânie, nici altă patimă asemenea, care în stăpânire ia sufletul neînvăţat, ci, precum zis-a Apostolul, Dumnezeu este înţelepciune şi sfinţire (cf,1 Corinteni 1, 30), şi adevăr şi bucurie şi pace (cf. Romani 14, 17; Galateni 5, 22), şi altele întocmai. Cum poate [omul] plecat celor potrivnice30 să se alipească Celui care este acestea [de mai înainte]? Ce rost are ca cel ce cu străduinţă caută să nu-1 ajungă nici-o patimă să creadă [simţirea] potrivnică31 [patimilor] virtute? Cel ce de plăcere fuge mâhnirea să-i fie stăpân?, sau cel ce de îndrăzneală a scăpat fricii să se plece?, sau cel ce se sileşte de mânie să rămână neatins, în temere să cadă? Nu felul căderii are însemnătate, ci că ne-am depărtat de Dumnezeu şi de virtute. Căci în bolile trupului oricine va spune că deosebire nu-1 între lipsa silnică şi saţietatea fără măsură - pricină a bolii, fiindcă amândouă cunosc aceeaşi urmare. Cel ce de grijă poartă, dar, vieţii şi

30. Nu există împăcare între virtute şi patimă.31. Suferinţa celui care vlăguit de lupta cu una dintre patimi

cade in patima opusă.

DESPRE FECIORIE 71

sănătăţii trupului veghe va să-şi albă în mijlocirea adevărului, rămânând curat şi fără părtâşie de cele potrivnice virtuţii, aflate în prisos sau lipsă. Nu-i a mea învăţătura, ci a glasului dumnezeiesc: Domnul învaţă pe ucenicii Săi să fie ca nişte miei în mijlocul lupilor (Luca 10, 3; Matei 10, 16), să nu fie numai ca porumbeii (Matei 10, 16), ci să aibă şi apucăturile şerpilor (Matei 10, 16). Aceasta sensul îşi vădeşte: că nu trebuie doririi să aducem numai ceea ce oamenilor, în a lor simplitate, li se pare bun, fiindcă atare deprindere s-ar numi nebunie; iară îndemânarea şi viclenia să nu le socotim virtuţi dacă neamestecat cugetul- nu-i alăturea de ele, din părută potrivnicie ca un singur fel cumpătat de a fi: din fire scoasă fi-va înţelepciunea cea rea; în firea amândurora, numai o singură virtute desăvârşită: neprihănirea porumbelului şi a şarpelui înţelepciune. „Fiţidar", spune (Matei 10, 16) [Domnul], „ înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii".

Capitolul XVIII

Ale sufletului puteri se cade să privească numai spre virtute

1. Această învăţătură a Domnului potrivire îşi găseşte oricărei vieţi, îndeosebi celor ce se apropie de Dumnezeu prin feciorie: ci neprivind numai spre o virtute anume, ce fără pază-i în potrivnicie, să descopere binele orişiunde [din toate virtuţile], ca aflându-le pe toate in tihnă viaţa sălăşluire să-i fie. Nici ostaşul


nu-şi apără cu armele numai o parte a trupului, şi nu-şi pune în primejdie restul trupului neînarmat. Ce câştig ar avea el din partea înarmată, dacă ar fi rănit acolo unde nu era armă? Cine va numi frumos pe cel ce are o parte a trupului ciuntită de vreo nenorocire? Urâţenia părţii ciuntite strică frumuseţea părţilor sănătoase. Dacă, după spusa Evangheliei (Luca 14, 28- 30), este de râs cel ce vrea să zidească un turn, şi oste- nindu-se mult cu temeJia nu are putinţa să-l termine, prin pilda aceasta înţelegem că cei ce început şi-au pus în zidire săvârşind plinirea poruncilor lui Dumnezeu, trebuie silinţă să-şi dea să isprăvească. Nici o singură piatră nu-i a turnului zidire, nici lucrarea unei singure porunci nu aduce sufletului măsura dorită a desăvârşirii, ci temelia trebuie pusă, după cum zice Apostolul (I Corinteni 3, 12), şi „zidirea întemeiată pe aur şi pe pietre scumpe". Aşa numeşte Psalmistul (Psalmul 118, 127; 18, 11) lucrarea poruncilor: „ lubit-am poruncile Tale, mai mult decât aurul şi topazul’1.

Ca temelie, dar, a vieţii virtuoase fecioria s-o punem, şi pe ea să zidim toată lucrarea virtuţii. Şi de crezi fecioria un lucru prea înalt şi dumnezeiesc, precum de fapt şi este, şi dacă potrivire nu-i găseşti vieţii cu această virtute, pângărindu-ţi sufletul de-o cât de mică răvăşeală, aceasta este ca „ inel de aur în râtul porcului” (Pilde 11, 22) sau mărgăritarul călcat în picioarcle porcilor (cf. Matei 7, 6). Dar despre acestea vorbit-am îndeajuns.

2. Dacă cineva nu-şi află semuire vieţii lui cu a altora, privirea-i să vadă numai în propria casă, şi va învăţa cum trebuie să facă. Pare-mi-se, cum stăpânul unei case nu rabdă să vadă în a lui casă lucruri

DESPRE FECIORIE 73

necuviincioase şi neorânduială: paturi neaşternute, gunoaie pe masă, sau vase de preţ (cf. II Timotei 2, 20-21) aruncate în locuri murdare, pe când altele spre necinste să fie puse în locuri de frunte, la vedere celor ce intră; ci punând toate după rânduială şi dând fiecăruia locul cuvenit, oaspetii-şi va primi cu inima bună, fără stinghereală, deoarece casa şi-o află în ordine; la fel am încredinţarea că trebuie să facă şi stăpânul şi intendentul cortului32 (cf. II Petru 1, 13- 14) nostru, adică mintea: să rânduiască bine cele lăuntrice ale noastre, folosindu-se cu bună chibzuială de puterile sufletului pe care Ziditorul ca pe nişte unelte casnice ni le-a dat. De n-ar fi de prisos a l meu cuvânt, aş spune cum trebuie folos să aibă omul de cele din lăuntrul său, de fiecare în parte, ca a lui viată agonisire sâ-i fie.

3. Spunem aşadar că puterea dorinţei, după ce sălăşluinţâ a aflat în a sufletului curăţie, deoparte s-o punem pentru Dumnezeu ca pe un dar, ca pe o arvună şi, afierosind-o odată [Domnului], în veghe s-o avem neatinsă şi curată, neîntinată de nici o nemernicie a vieţii; iară râvna, mânia şi ura, precum nişte câini păzitori, de veghe să stea gonind păcatul şi trebuinţă să le afle firea împotriva „ furului” (Ioan 10, 10) şi vrăjmaşului care se strecoară spre paguba comorii dumnezeieşti şi nu vine decât „ ca să fure şi să jun- ghie şi să piardă” (Ioan 10, 10). îndrăzneala şi bărbăţia în chip de arme sufletul în mână să le ţină, ca să nu se teamă „ de frica fără veste şi nici de vreo năvală a

32. Adicâ trupul purtat de noi pe pământ.


celor păcătoşi" (Pilde 3, 25). Să se sprijine, ca într-o cârjă, în răbdare şi nădejde la vremea ispitelor. Leacul întristării'^ să şi-l caute în pocăinţa (cf. II Corinteni 7, 10) pentru păcate, fiindcă izvod de altă folosinţă nu-şi are. Iar dreptatea să-i fie măsură de dreptate (cf. Psalmul 44, 7-8), arătând calea fără de păcat în tot cuvântul şi-n faptă, şi cum trebuie rânduite cele din lăuntrul sufletului şi cum să dea fiecăruia ce i se cuvine. Dorinţa de mai mult, care şi mare şi nemăsurată îi afla sufletului zăbavă, întorcând-o către Dumnezeu, preafericit fi-va [omul] în această dorinţă, de laudă fiind cel ce se sileşte în străduinţa sa (cf. Matei 11, 12; Luca 16, 16). Să-i fie sfetnici înţelepciunea şi cumpătarea în toate împrejurările, şi cu ele împreună orânduindu-şi (cf. înţelepciunea lui Solomon 8, 9) viaţa, ca [sufletul] amăgit să nu fle de neprevedere sau nebunie. Or, daca [sufletul] folos îşi caută altfel de puterile acestea, dorind cele urâte, sau în ură ţinându-şi vecinii, „ iubind nedreptatea” (Psalmul10, 5), sau cu înverşunare asupra rudeniilor, sau îndrâz- nirea fiindu-i fără măsură, sau nădejdea zadarnică, îndepărtând cumpătarea şi înţelepciunea (cf. înţelepciunea lui Solomon 8, 9), însoţindu-se cu lăcomia şi ne- cumpătarea, [acel suflet va să poarte povara] sluţeniei.

Dacă un ostaş neluând aminte s-ar înarma greşit îndesându-şi coiful pe faţă, aşa fel ca să-i lase ceafa descoperită, dacă şi-ar înfăşură pulpele în platoşă, iar pieptul şl l-ar încinge cu pulpare de aramă, şi armele

33. Este vorba nu despre tristeţea pricinuită de lume, care este un păcat, ci despre întristarea după Dumnezeu, care aduce cu sine pocăinţa (II Corinteni 7, 10).

DESPRE FECIORIE 75

din dreapta în stânga le-ar lua, şi cele din stânga la dreapta, aşa unul vrăjmaşului de biruinţă i-ar fi; tot astfel întâmplă-se şi celui ce într-atât fiindu-i de tulbure mintea. încât tocmai pe dos îşi foloseşte puterile lui sufleteşti.

4. Şi grijă să ne fie de unirea puterilor sufleteşti - rod al adevăratei cumpătări. Şi dacă spre vedere ne este cumpătarea, încredinţare vom avea că este rânduirea cu înţelepciune şi pricepere a tuturor mişcărilor sufleteşti. Iar sufletul în cumpătare nici trudă nu-şi mai are, nici silinţă, ca să ajungă la cele înalte şi cereşti, ci cu multă uşurinţă dobândi-va ce lâ început părea greu de atins, aflând ceea ce caută prin înlăturarea celor potrivnice. Neîndoios, cine ieşit-a din întuneric în lumină umblă, şi cine mort nu e, trăieşte. Prin urmare, dacă omul „ n-a luat în deşert sufletul său”, pe calea adevărului fi-va, întrucât grija şi luarea-aminte - zăgaz rătăcirii din cale, bune călăuze-i sunt în dreaptă călătorie. Şi precum robii cei sloboziţi din robie, încetând de a mai asculta de foştii lor stăpâni, fiind acum loruşi stăpâni, îşi întorc a lor străduinţă spre sine, tot aşa şi sufletul slobod de a trupului robie, ajunge spre cunoaştere sâ-i fie puterea lui proprie şi firească; iar libertatea este, aşa zice Apostolul (Galateni 5, 1), „ de a nu vă prinde iarăşi în jugul robiei”, nici ca un fugar sau făcător de rele, în laţul căsniciei.

5. Dar deplina libertate nu înseamnă numai descătuşarea de căsătorie -să nu creadă nimeni că fecioria este un [lucru] aşa de mic şi neînsemnat, să nu creadă că o virtute atât de mare vâdită-i numai din lupta trupului - , ci, de vreme ce „ oricine săvârşeşte

76 SFÂNTUL GRIGORIF AL NYSSEI

păcatul este rob păcatului" (loan 8, 34), pornirea înspre râu în toată fapta şi lucrul îl robeşte pe om, însemnându-l cu fierul roşu, urme şi semne de răni ale păcatului lăsându-i; de aceea, de vrerea e să răzbim la a fecioriei înaltă tintâ, cu noi înşine în toate asemenea să fim şi curăţie în toată viata să arătăm.

Asemenea, şi meşteşugul pescuitului, după parabola (Matei 13, 47) Domnului, alege peştii cei buni de mâncat şi folositori de cei răi şi vătămători, ca nu cumva, căzând în vase (Matei 13, 47) vreun peşte rău34, folos să nu se tragă nici din cei buni. Şi adevărata înţelepciune, care alege în orice împrejurare ce-i curat şi folositor, lepădând de la sine tot ce-i [nebunesc] şi nefolositor, lăsându-Ie vieţii comune şi lumeşti, ce în parabolă semuire-şi află cu marea: că şi Psalmistul o numeşte pe aceasta [viata] nestatornică şi [supusă] patimilor şi tulburată, „ ape care intră până la suflet, adânc de mare şi furtună” (Psalmul 68, 2-3), în care toată mintea cea întoarsă la rău „ în fundul mării ca o piatra s-a pogorât” (Ieşirea 15, 5), cum [Marea Roşie] pe egipteni [i-a acoperit]. Iară mintea de Dumnezeu iubitoare şi scrutătoare a adevărului, pe care istoria sfântă o numeşte Israel, va trece [marea vieţii de lume] ca pe uscai (cf. Ieşirea 14, 22; Evrei 11, 29), neatinsa de amărăciunea şi sărătura valurilor mării. Marea se va trece, ca povăţuitor având Legea - Moise întruchipa Legea - : Israel trecut-a marea pe uscat, iar egipteanul intrând după ei (syntfiaperon) de apă era acoperit (Ieşirea 14, 21 s.), fiecare după a sufletului vrere. Că vir

34. O singură patimă este suficientă pentru a întina curăţia sufletului.

DESPRE FECIORIE 77

tutea-i o lucrare ce duce sufletul uşor şi repede la cer; toti ce după virtute trăiesc „ zboară ca norii”, după cum spune Isaia (60, 8), „ şi ca porumbiţa cu puii ei”, iară păcatul greu este ca plumbul, cum zice proorocul Zaharia (5, 7).

Dacă această tâlcuire, dar, a trecerii prin mare pare-i-se silită şi neînchegatâ cuiva şi nu crede că minunea trecerii s-a scris în Scriptură spre folosul35 nostru, acela încredinţare primi-va de la Apostol că: „ [Toate] acestea Ii s-au întâmplat acelora, ca preîn- chipuiri ale viitorului, şi au fost scrise spre povâţuirea noastră" (I Corinteni 10, 11).

Capitolul X IX

Pomenirea Mari [am] ei, sora lui Aaron, care temei al fecioriei împlinit-a

în această tâlcuire de ajutor ne-a fost şi Mariam proorociţa, care, îndată după trecerea Mării Roşii, Juând timpanul în mâna sa, a mers în fruntea aiaiu- lui de femei, cântând (cf. Ieşirea 15, 20); fiindcă nu pare cu neputinţa ca timpanul să închipuie fecioria vădită de cea dintâi Mărie, ce închipuie pe Născătoarea de Dumnezeu Maria. Cum timpanul în răspândire scoate mult răsunet, când strop de apă nu-1 atinge de bine ce-i uscat, asemenea şi fecioria, de

35. Egiptenii sunt acoperiţi de apele mării, fiind traşi la fund de greutatea păcatelor lor, care atârnă ca plumbul.

78 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSE1

stropi din apa cea amara a vieţii de lume nu mai păs- trează-n ea, strălucitoare se face şi vestită. Dacă timpanul un lucru fără viaţă este şi Mariam în mână îl ţinea, iar fecioria este mortificarea trupului, se înţelege că proorocită aceasta fecioară era. Iar că Mariam era în fruntea cetei de femei o presupunere-i, şi nu o certitudine; mulţi tâlcuitori ai Scripturii ne încredinţează că Mariam n-a fost nuntită, fiindcă niciunde nu se pomeneşte de nuntă şi să fi avut copii. Dacă ar fi fost măritată, ea nu s-ar mai fi numit cu numele fratelui ei Aaron, ci cu numele soţului, căci cap femeii nu este fratele, ci bărbatul ei (cf. I Corinteni 11, 3; Efeseni 5, 23). Şi dacă binecuvântarea lui Dumnezeu se căuta în naşterea de prunci, şi al fecioriei har cinstit şi neprefăcut era, năzuinţă facem din aceasta noi, care luăm aminte cuvântului dumnezeiesc, nu după a trupului viaţă; că în cuvintele dumnezeieşti ce zămislire, şi ce naştere-i bună nouă ni s-a descoperit, şi ce fel de copii se sileau să aibă sfinţii lui Dumnezeu - acestea desluşit se arată prin Isaia proorocul şi dumnezeiescul Apostol, spunând (Isaia 17, 17-18): „ zâmislit-am în pântece din teama Ta, Doamne”; iar Apostolului spre mărire-i rodnicia, ca unul ce a purtat în pântece neamuri întregi, nu numai pe corinteni şi galateni i-a adus la lumină răbdând pentru ei durerile naşterii, ca să pună în ei chipul Domnului (cf. Galateni 4, 19), c i ., de la Ierusalim şi din ţinuturile de primprejur până în Iliria plinind" (Romani 15, 19) toată lumea de copiii lui, pe care „ i-a născut prin Evanghelie în Hristos” (I Corinteni 4, 15). De aceea în

DESPRE FECIORIE 79

Evanghelie fericit se numeşte pântecele (cf. Luca 11, 27) Preasfintei Fecioare, că zămislit-a fără de prihană: a ei naştere nefîind neajuns fecioriei, nici fecioria stavilă căsătoriei; acolo unde zămislit-a duhul mântuirii36 (cf. Isaia 26, 18), voile trupului (cf. Ioan 1, 13) zadarnice sunt.

Capitolul XX

Totodată rob plăcerilor trupeşti, şi a rodibucuria după Dumnezeu -nu-i cu putinţă

1. Şi la Apostoli (II Corinteni 4, 16) găsim un astfel de cuvânt: flecare om fire îndoită are, doi într-unul37 singur: unul este în afară, văzut, şi are-n el stricăciunea de la fire, celălalt ascuns în inimă este, şi lui i s-a dat să se înnoiască (cf. II Corinteni 4, 16). Şi dacă acest cuvânt este adevărat - că Adevărul însuşi (cf. Ioan 14, 6) grăit-a -, atunci cu putintă ar fi să-ţi închipui nuntirea celor două părţi ale firii noastre; şi nu va greşi cel ce îndrăzni-va să spună că a trupului feciorie înlesneşte lăuntrica nuntă şi duhovnicească.

2. Putere nu avem deodată cu mâinile în slujba a două îndeletniciri: cultivator pământului şi de a naviga,

36. Metodiu din Olimp (Banchetul VII 4, 15) afirmă că, înainte de întemeierea Bisericii, Domnul insufla Proorocilor cuvintele adevărului.

37. Curăţia nu este numai una exterioară, cea a trupului, ci şi una interioară, a gândului. Căci acela care păcătuieşte în gândul său devine adulterin şi se îndepărtează de Dumnezeu (Sfântul Macarie, Omilii, 26).

80 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSE1

de pildă, sau fierăria şi de a fi dulgher, ci dacă cineva deplin vrea apropierea de o meserie, celelalte trebuie să le ţină deoparte; tot astfel, dintre cele două căsătorii, vederii noastre date, cea care se plineşte-n trup şi aceea care în duh se săvârşeşte, strădalnică ni-i vrerea numai de una, părăsind-o pe cealaltă. Nici ochiul nu poate vedea bine două lucruri deodată, ci le priveşte pe fiecare în parte, nici limba nu pronunţă deodată cuvinte în două graiuri, cuvinte ebraice şi greceşti, de pildă, nici urechea nu aude în acelaşi timp şi explicarea unor lucruri, şi a lor nume: deosebirea între sunete când le auzim pe rând, pe fiecare, un înţeles cuvântului oferă, dar, de rostirea nu-i limpede, învălmăşeală se face-n minte, cuvintele ames- tecându-se unele cu altele.

3. Deopotrivă nu-i chip, în acelaşi timp, robi plăcerilor trupeşti, şi spre nunta cea duhovnicească să ne silim. Dorinţă să avem asemenea pentru amândouă nu-i cu putinţă: nunta duhovnicească înfrânare cere şi omorârea trupului şi nesocotirea celor trupeşti, iar nunta trupească, tocmai pe cele potrivnice acestora. Or, dacă libera alegere ni se lasă între doi stăpâni, deoarece nu se cade supunere amândurora deodată nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6, 24; Luca 16, 13) cel înţelept pe acela va alege de la care va avea mai mult folos. Asemenea, şi când cele două nunţi în chip ni se arată, cu amândouă neputând să ne legăm - „ cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii” (I Corinteni 7, 32-33) - , cugetul îmi spune că cel înţelept nu va greşi, ci va alege ceea ce îi este de folos, calea ce duce într-acolo

DESPRE FECIORIE 81

fiindu-i spre cunoaştere, cale ce nu-i cu putinţa de aflat decât prin cele asemenea.

4. Cum cel ce-i cu dorire în a sa căsnicie trupească trecere să-şi câştige între oameni grijă multă va avea de a trupului curăţire şi gătire, cât şi de avuţia lui, cu ferire de orice mustrare, atât în viaţa lui, cât şl în familie; în acelaşi chip, şi cel ce caută nunta duhovnicească, mai întâi se va arăta dezbrăcat de toată vieţuirea de mai înainte prin înnoirea minţii sale (cf. Romani 12, 2; Efeseni 4, 22-23), apoi cu sporire va fi în bogăţii vrednice de dorit, fără laudă fiind cu averile de pe pământ, ci comorile din ceruri podoabă îi vor fi. Nu a neamului nobleţe va dori să aibă, ce întâmplarea o aşazâ şi [al cărei chip - virtutea] la cei de nimic, ci [acel neam] ce a lui virtute are cu osteneală şi strădanie, pe care fii ai Luminii (cf. Ioan 12, 36; I Tesaloniceni 5, 5) îl poartă şi fiii lui Dumnezeu; „ nobleţea-i de la răsăritul soarelui” (Iov 1, 3) prin ale lor fapte luminoase - , iară vigoarea şi frumuseţea nu prin a trupului însufleţire, nici prin îmbuibarea cărnii şi le împlineşte, ci cu totul altfel, săvârşind puterea (II Corinteni 12, 9) duhului în slăbiciunea trupului. De asemenea, darurile nuntirii alcătuire nu-şi au din lucruri vremelnice, ci dăruite-s din însăşi vistieria sufletului. Vrerea-ţi e să afli cu nume ale nunţii daruri? Ia aminte la Pavel, prietenul Mirelui, zicând că în toate înfăţişându-ne pe noi Înşine (cf. II Corinteni 6, 4), cu multe comori, printre care spune „ şi în curăţie’’ (II Corinteni 6, 6); şi iarăşi, alte [haruri] cu socotinţă în rodurile Duhului (cf, Galateni 5, 22), care daruri de nuntă sunt. Şi dacă spre ascultare ar fi Solomon, şi însoţitor şi al vieţii

6 - Despre feciorie


părtaş ne-am lua adevărata înţelepciune, despre care [Solomon] grăieşte {Pilde 4, 6-8): „ iubeşte-o, şi ea va sta de veghe”. „ preţuieşte-o, şi ea te va îmbrăţişa”, pe drept, având veşmânt fără pată, în ospăţ ne-am bucura împreună cu nuntaşii, ca nu cumva să fim aruncaţi afară socotindu-ne vrednici de ospăţ, şi totuşi nefiind îmbrăcaţi în haină de nuntă (Matei 22, 11-12). Este limpede că deopotrivă cuvântul se adresează bărbaţilor şi femeilor, [vorbind] despre darul unei astfel de nunţi, căci, după cum spune Apostolul, „ nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască" {Galateni3, 28), „ci toate şi întru toţi Hristos” (Coloseni 3, 11). în adevăr, cel ce iubeşte înţelepciunea îşi vădeşte dumnezeiasca ţintă a dorinţelor sale, care este adevărata înţelepciune, şi-n sufletul care se uneşte cu Mirele cel veşnic cuprinsă-i dragostea de înţelepciunea cea adevărată, care însuşi Dumnezeu este.

Iar cu cele spuse lămurit-am îndeajuns ce este nunta duhovnicească, şi dragostea curată şi cerească spre ce ţel călăuzeşte.

Capitolul XXI

Cel ce ales-a al fecioriei chip, străin de a lumii plăcere să fie

1. Deoarece se ştie că nimeni aproape nu-I poate sta lui Dumnezeu, Cel ce este curăţie, până asemenea nu se face, de patimă trebuie să-şi despartă sufletul printr-un mare zid şi trainic, ca nu cumva a patimilor apropiere în pângărire să-i ducă inima curată. Or,

DESPRE FECIORIE 83

zidul nesmintit este desăvârşita slobozire din puterea patimilor, pentru că plăcerea-i una singură, în felul ei, precum afirmă înţelepţii: asemenea apei dintr-un singur izvor, care se împarte în mai multe pârâiaşe, aşa se amestecă plăcerea cu iubitorii de desfătări, prin fiecare din simţurile lor. Cel ce în patimă şi-a găsit risipă, aproape fiindu-i printr-unul din simţuri la inimă rănitu-s*a de patimi, cum ne învaţă şi dumnezeiescul cuvânt (Matei 5, 28), căci cel ce este biruit de pofta ochilor se păgubeşte în inima lui. Ceea ce Domnul în parte spune, încredinţare avem că priveşte toate simţurile, astfel că, însoţind cele spuse, cred că putem adăuga: cel ce aude sau atinge poftind (Matei5, 28), sau patimii îşi iroseşte puterea lăuntrică, acela a şi păcătuit în inima lui (Matei 5, 28).

2. Ca să nu se mai întâmple dar aşa, cel cumpătat acest canon trebuie să-şi ia pentru viaţa Iui: să nu-şl lege sufletul de vreun lucru, în care se încâlceşte o momeală a patimii, şi cu ferire să fie mal întâi de patima gustului, fiindcă aceasta este cea dintâi şi mamă a tuturor patimilor: plăcerile bucatelor şi ale băuturii -îmboldire fără măsură, trupului aduc rele din prea multa săturare, care-i izvod de grele suferinţe. Pentru ca trupul nostru să-şi ostenească neastâmpărul şl netulburat să rămână de toată ceata patimilor, înfrâ- narea trebuie să ne fie spre grijă: ca măsură şi hotar al oricărui [folos] să rânduim ceea ce-i spre folos, nu ceea ce-i izvor al plăcerii.

3. Vedem că agricultorul desparte cu multă migală paiele de grâu, dându-le amândurora o cuvenită întrebuinţare: grâul, la hrana oamenilor, paiele, la ars şi


hrana, dobitoacelor. Asemenea şi al cumpătării artizan, despărţind plăcerea de. trebuinţă, ca grâul de paie, [plăcerea] arunca-v-o părţii necuvântătoare, „iar la urmă focul o aşteaptă”, după spusa Apostolului (Evrei6, 8; cf. Matei 3, 12; Luca 3, 17); şi din cele de trebuinţă îşi va lua câtă nevoie are.

Capitolul XXII

De folos nu-i înfrânarea peste măsură, şi piedică îi află desăvârşirii sufletului şi grija prea

mare de trup, şi slăbirea trupului

1. Dar fiindcă mulţi alunecă în altfel de excese, din prea mare nevoinţă, fără de veste i-au ajuns patimi potrivnice acelora de care încercau să scape, într-alt chip îndepărtându-şi sufletul de cele preaînalte şi dumnezeieşti; căzut-au în griji şi nevoi mărunte, întor- cându-şi mintea spre cele trupeşti - nu şi-au înălţat-o ca sâ vadă în toată voia cele de sus, ci se pleacă la ale trupului tulburări şi neajunsuri. Bine-ar fi de mai multă grijă: să se păzească din ambele părţi în dreaptă măsură, nici împovărând cu a trupului îmbuibare mintea, dar nici să o facă neputincioasă şi bicisnică, slăbindu-o şi străină de osteneală aducând-o; aminte să-şi aducă de învăţătura cea înţeleaptă, care zice să nu ne abatem (cf. Pilde 4, 27; Numerii 20, 17; Deuteronomul 5, 32) nici la dreapta, nici la stânga. Fiindcă am auzit pe un medic vorbind despre meşteşugul lui, că trupul nostru

DESPRE FECIORIE 85

este alcătuit din patru elemente, fără asemănare şi potrivnice una alteia: cald şi rece, umed şi uscat.

2. Nici unul din elemente, dar, biruinţă să nu afle celorlalte [în trupul nostru], pentru păstrarea sănătăţii, cu ferire dincolo de măsură fie în mai mult, fie în mai puţin.

Dacă cel ce conduce carul nu-şi mână caii cu luare-aminte, dacă pe cel Iute nu-1 stăpâneşte cu biciul, pe cel leneş nu-1 îijdeamnă cu hăţurile, şi-l lasă pe cel îmblânzit să fugă fără frâu, în neorânduială, îşi răstoarnă carul; ci pe unul [din cai] îl îndreaptă, pe altul îl ţine-n frâu, iar pe al treilea îl sileşte cu biciul, până îi face pe toţi să meargă la pas. Asemenea şi mintea, care are în mână frâiele trupului, să nu mai adauge la focul tinereţii, care este destul de iute, şi nici să nu aducă răcire de gheaţă când [omul] este rece de patimi sau de vârstă, ci [mintea] să se supună Scripturii care zice (II Corinteni 8, 15; Ieşirea 16, 18): „ ce este mult să nu prisosească, şi ce este puţin să nu lipsească”; înlăturând lipsa de măsură, silinţă să-şi dea să adauge ceea ce lipseşte, ca trupul în pază să fie neatins de orice prisos: nici să nu-1 facă nesimţitor şi desfrânat prin huzur, nici printr-o înfrânare nemăsurată să nu-1 facă bolnăvicios şi slab, neputincios de osteneala vieţii zilnice, fiindcă înfrânarea desăvârşită are ca scop nu slăbirea, ci buna rânduială a trupului.


Capitolul XXIII

Oricine vrea să-nvete al fecioriei trai se cuvine să aibă dascăl desăvârşit

1. Cum se cuvine să trăiască cel ce spre alegerea înţelepciunii se îndreaptă, de ce să se ferească şi cu ce doruri să ardă, câtă înfrânare să aibă, în ce chip să-şi ducă traiul, şi cum dobândeşte [omul] înţelepciune - cel ce cu dorire-i spre acestea are în preajmă multe cărţi pline de învăţături, dar mai cu temei decât învăţătura cuvintelor este învăţătura din fapte; şi aceasta este la îndemână, deoarece nu-i nevoie de vreo călătorie lungă pe uscat, nici de vreo plutire pe mare, ca să ne aflăm un dascăl de învăţătură, ci „ aproape este de tine cuvântul”, spune Apostolul (Romani 10, 8; Deuteronomul 30, 14), şi harul a şi venit. Aici este atelierul virtuţilor, în care viaţa ajungând la culmea desăvârşirii se curăţeşte deplin, şi de acolo vine multă putere pentru toţi, fíe că tac, fie că grăiesc, să-nvete din fapte38 această cerească însoţire, fiindcă orice cuvânt, oricât ar fi de împodobit, dacă întărire nu-şi găseşte în faptă, se aseamănă unei icoane neînsufleţite, reproducând în linii şi culori o închipuire a lucrurilor; iar cei ce face şi învaţă (cf. Matei 5, 19), acela este cu adevărat viu lucrător şi mişcător, împodobit cu frumuseţea (cf. Psalmul 44, 3).

2. Să-l urmeze, dar, pe unul ca acesta cel ce caută sprijin (cf. Pilde 3, 18) fecioriei. Cine vrea să înveţe o

38. Caracteristică a literaturii ascetice: adevărata învăţătură este fapta.

DESPRE FECIORIE 87

limbă străină nu-$i este sieşi dascăl îndeajuns, ci se instruieşte aproape de cei ce cunosc [limba], până ajunge s-o vorbească. Aidoma, întrucât viata-n feciorie nu-i după fire, ci străină de fire, spre învăţare nu este nimănui dacă nu-şi are învăţător desăvârşit în virtuţi. Toate celelalte [virtuţi], ce legate-s de viaţa aceasta, le învaţă mai bine cineva dacă află calea fiecărei virtuţi de la dascăl, decât dacă prin propria-şi lucrare o învaţă; fiindcă fecioria nu-i la îndemână spre judecată lesne să ne-o-ngăduim, nu fără primejdie este aşadar încercarea celor pe care nu le ştim. La început oamenii au învăţat medicina din experienţă39, şi ea li s-a descoperit pe încetul, când au început să cunoască ce vatămă şi ce foloseşte [trupului] din anumite observaţii; apoi experienţa a fost adunată şi transmisă, practicându-se în chip de meşteşug, iar acum cel ce doreşte să înveţe medicina nu trebuie să încerce el însuşi leacurile, dacă vindecă sau otrăvesc, ci învăţând cele aflate de la alţii izbândă aduce artei sale. Tot astfel şi în medicina sufletească40, anume

39. Arta medicinei reprezintă un corpus de precepte care se bazează pe observaţiile empirice ale predecesorilor. Dacă ea la început, pentru practicarea medicinei. erau suficiente observaţia şi talentul, cu timpul, o dată ce aceasta devine o artă, practicarea el presupune însuşirea principiilor vindecării, aşa cum au fost ele postulate.

40. Unitatea firii umane este sugerată prin analogie cu ordinea eternă, a firii supralumeştl netulburate de patimi, ca Imitaţie a acesteia din urmă (TâJcuire la Cântarea Cântărilor, P.S.B., voi.29, 1982, pag. 320). Simţurile sunt modalităţi prin care sufletul comunică cu realitatea fizică exterioară, realitate care se regăseşte, prin amprenta ce o lasă în suflet, ca un fel de „ alter", de „ un altul", în formă, dar „ acelaşi” în substanţă. Această realitate interioară, acest „ altceva", în aparenţă, produce suferinţă în măsura în care


înţelepciunea prin care aflam a patimilor lecuire ce caută sufletului înteţire, nevoie nu-i de-a dobândi ştiinţa prin presupuneri sau teorii, ci mare-i uşurinţa de-a învăţa de la cel care a câştigat-o prin îndelungă şi spornică încercare. Că juneţea-i în multe privinţe un sfetnic nesigur, şi uşor nu afli vreuna din virtuţi, pentru care spre însoţirea în străduinţă luată nu este a minţii tâmplă; cu cât ţinta spre care mergem este mai mare şi însemnată, cu atât mai mult se cuvine ferire de primejdii. Că tinereţea ce nu se pleacă raţiunii pagubă-şi aduce în traiul de lume, căzând adesea din vrednicie. Când mare năzuinţă41 şi înaltă există, câştig nu mai au nici bunurile, nici vremelnica slavă lumească, nici altele ce alipire îşi găsesc de noi din afară - însemnătate nu-şi au în faţa celor cu chibzuinţă - , însă nesăbuinţa-i sufletului primejdie, şi primejdia pagubă [sufletului] este, nu lucru ce-şi mai află folos. Că cine averii părinteşti risipa văzut-a, să revină iarăşi la câştig nu-i pricină de deznădejde,

sufletul nu regăseşte printre aceste realităţi ceea ce-i este propiu - zborul înaripat către înălţimile dumnezeieşti (Tâlcuire la Cântarea Cântărilor). Păcatul aduce cu sine frângerea acestor „ aripi", învâr- toşarea şi înnegurarea „ ochilor sufletului" (Viaţa lui Moise, P.S.B., 1982, voi. 29, pag. 42). Calea de urmat către tămăduirea sufletului fTâlcuire la Cântarea Cântărilor) este imitarea Patimilor adevăratului Tămăduitor al sufletelor şi trupurilor noastre, lisus Hristos, Cel ce a pătimit pe cruce pentru mântuirea noastră din robia păcatului.

41. Dorinţa celui ce vrea să practice fecioria - virtutea care ajută mintea sâ se îndrepte către cunoaşterea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie al Nyssei reia această idee în Viata lui Moise şi în Despre fericiri.

DESPRE FECIORIE 89

cât se află printre cei vii; dar cine vieţii urzit-a năruire, nădejdea de mai bine e fără putinţă.

3. Aşadar, de vreme ce a fecioriei virtute se practică din juneţea necoapta, [tineri cum sunt] ar trebui cu toată dorirea să-şi caute mai întâi un bun sfetnic şi învăţător pentru această cale, ca nu cumva din nepricepere să-şi deschidă căi neumblate ce-i tin în rătăcire de la dreapta [cale]. n Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul”, spune Ecclesiastul (4, 9). Celui singur lesne-i află biruinţă potrivnicul ce se aţine în calea lui Dumnezeu, şi, în adevăr, „vai de cel singur care cade!” (Ecclesiastul 4, 10), şi nu este cine să-I ridice. Unii spre dorinţa vieţii mai bune folos şi râvnă au găsit de ea, dar [aripa] desăvârşirii atingându-i, din semeţie cădere şi-au aflat; că înşelaţi de a lor nebunie bine nu era decât bunul lor plac. Printre aceştia sunt cei ce înţelepciunea îi numeşte leneşi, care şi-au aşternut calea lor cu spini (cf. Pilde 15, 19), cei care socotesc pagubă sufletului stăruinţa pentru poruncile [dumnezeieşti], care zădărnicesc predaniile (cf.I Tesaloniceni 4, 11; Efeseni 4, 28) Apostolilor şi care nu-şi mănâncă (cf. II Tesaloniceni 3, 12; I Tesaloni- ceni 4, 12) pâinea lor, ci râvnesc la [lucru] străin, făcând meşteşug al vieţii lenevia; şi viaţa-i vis, fiindcă se-ncred mai mult în nălucirile viselor decât în evanghelicele învăţături, socotind Revelaţia Dumnezeiască plăsmuire: „ căci dintre aceştia sunt cei ce se vâră prin case” (II Timotei 3, 6); şi iarăşi, alţii socotesc că virtutea este necruţătoare şi sălbatică, şi, nesocotind porunca iubirii, nu cunosc rodul răbdării si al smereniei.


4. Şi cine să arate poate toate păcatele în care se afundă cei ce nu voiesc sporire să afle întru Dumnezeu? Dintre aceştia avem mărturie şi de cei care se lasă să moară de foame, ca şi cum „ astfel de jertfe ar fi bine plăcute lui Dumnezeu” (Evrei 13, 16), şi iarăşi, alţii care, pe căi lăturalnice abătându-se, nu se deosebesc de viaţa de lume, cu numele doar nefîind nuntiţi: nu numai că-şi îngăduie plăcerile pântecelui, ci traiul le este pe faţă cu femeile, numind iubire frăţească asemenea viaţă, şi astfel ascunzându-şi gândurile ticăloase cu un nume preţuit; şi din pricina lor viaţa-n feciorie, neprefăcută şi curată, este hulită între neamuri (cf. Romani 2, 24; Isaia 52, 5).

5. De folos ar fi ca celor tineri calea vie ţii-n feciorie să nu le ajungă normă, fiindcă lipsă de bune exemple nu a dus viaţa aceasta, iar acum, mai mult ca altădată, cuviinţa muguri de floare a deschis şi s-a sădit în viaţa noastră înălţându-se din aproape-n aproape spre desăvârşire. Părtaş fecioriei nu poate decât cel ce păşeşte în astfel de urme, şi cel ce se ia după mireasma acestui baisam mirositor (cf. Cântarea Cântărilor 1, 4) se pătrunde „ de buna mireasmă a lui Hristos" (II Corinteni 2, 14 -15), Că flacăra unei singure lumânări în răspândire la mai multe ajunge, împărtăşindU'Se celor ce-şi iau lumina din ea, fără să sufere flacăra dintâi micşorare; aidoma, şi a vieţii neprihănire se împărtăşeşte de la cel întrutotul curat la cei ce se aseamănă lui; adevăr grăieşte cuvântul Proorocului (Psalmul 17, 26-27), că „împreună cu cel cuvios şi cu omul nevinovat şi cu cel ales, se va face asemenea”.

DESPRE FECIORIE 91

6. Cu uşurinţă afla-vom temeiuri ce-s fără putinţă de tăgadă, arătându-ne o bună pildă.

Dacă vezi un om care la mijloc se arată între viată şi moarte, nici cu totul întors către moarte, nici pasul adânc lăsând urmă spre viaţă, ci deopotrivă cu cei morţi se arata străin de a trupului viaţă42, iar în ale virtuţii fapte, prin care se cunosc „cei ce trăiesc în Duhul” (Galateni 5, 25), cu adevărat însufleţit şi neostenit şi cu vigoare, tu urmează chipul43 vieţii lui: Dumnezeu a rostuit această ţintă vieţii noastre. Şi să nu-ţi îndrepţi privirea numai spre aceasta, ci şi spre corul sfinţilor în rânduirea unui corifeu, făcându-te asemenea Celui desăvârşit în virtute.

Mulţi tineri44 a cărunteţii vârstă o află-n cumpătări, albindu-le mai întâi tâmpla minţii ce covârşeşte vârsta: ei, care cu mai multă putere n-au cunoscut decât dragostea de înţelepciune, nu având o altfel de fire - căci la toţi „ trupul pofteşte împotriva duhului” (Galateni 5, 17) -, ci au ascultat bine pe cel ce spune (Pilde 3, 18): „ înţelepciunea pom45 al vieţii este pentru cei ce o stăpânesc”. Pe acel lemn ca pe o plută (cf. înţelepciunea lui Solomon 14, 5} răzbind valurile vieţii,

42. Trupul lucrează prin simţuri, care pot împiedica sufletul să vadă ceea ce-i este propriu. Cultivarea virtuţilor reprezintă o profilaxie împotriva contaminării ochilor sufletului.

43. Urcuşul pe culmile virtuţilor se realizează prin imitaţie (Viaţa lui Moi se).

44. Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă la „ practicarea" fecioriei de foarte timpuriu, încă din adolescenţă.

45. Arborele vieţii este una dintre prefigurările Sfintei Cruci in Vechiul Testament. Comparaţia este folosită şi de către Origen în Omilii Ja Ieşire (VII).


au ţărmuit (kathormisthesan) la limanul voinţei dumnezeieşti, iar acum îşi au sufletul fără învolburare', senin şi în linişte, fericit de străbaterea prielnică, întăriţi Ia tot lucrul, cu bună nădejde46 (cf. II Tesalo- niceni 2, 16) ca o ancoră a [sufletului] neclintită şi tare (cf. Evrei 6, 18-19), ei care stau nezdruncinaţi departe de vâltoarea valurilor; la îndemâna celor ce-i urmează, aidoma unor semne luminoase din înalt, îşi ţin luminile vieţii lor. Aşadar, avem înspre ce ne îndrepta privirile, ca în tihnă să străbatem a ispitelor furtună.

7. Pentru ce cu iscodire cauţi să mă-ntrebi dacă unii care astfel de vieţuire au ales n-au mai fost şi biruiţi, şi din aceasta deznădejde [culegi], ca şi cum felul acesta de viaţă este cu neputinţă ? Ia aminte la cel ce-a izbândit, şi-n dârzenie înfruntă marea cu suflarea Duhului Sfânt, cârmaci fiindu-ţi doar Hris- tos. Că „ cei ce se coboară la mare, în corăbii, cei ce-şi fac lucrarea lor în ape multe” (Psalmul 106, 23), un naufragiu nu le ajunge piedică în nădejdile lor, ci reazem având bună nădejde, însufleţirea-i poartă până la capătul călătoriei. Nu ar fi un lucru nelalocul lui să-l ţinem de râu pe cel ce a alunecat o dată în păcat, iar îndemn la bine să lăsăm pe seama celui ce toată viaţa a irosit-o îmbătrânind cu râu? Căci dacă înspăimântător este să cazi şi numai o dată în păcat, şi de aceea crezi că este mai bine să nu urmăreşti un

46. Aluzie la termenii platonicieni: purificare (katharsis) şi gândire (dianoia), care au un element eomun în sfera lor de cuprindere, anume efortul sufletului de a se desprinde de influentele amăgitoare ale trupului (Phaidon)t

DESPRE FECIORIE 93

tel mai înalt, cu cât mai greu este să iei orice dorinţă a vieţii - drept păcat, şi să rămâi cu totul nepărtaş la ceea ce este mai curat? Cum va asculta de Cel răstignit cel ce viu este, cum va asculta cel ce trăieşte păcatului de Cel care-i mort păcatului (cf. Romani 6,2, 10), sau cel în putere de Cel care porunceşte să-I urmezi (cf. Matei 10, 38)?, şi cine nu este răstignit lumii (cf. Galateni 6, 14) şi nu-şi îngăduie omorârea trupului (cf. II Corinteni 4, 10), cum să asculte de Cel ce poartă pe trupul Său crucea ca un semn de biruinţă asupra vrăjmaşului ? Cum să iei aminte la Sfântul Apostol Pavel (Romani 12, 1-2) care te îndeamnă „ să-ţi înfăţişezi trupul tău ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu”, „ tu, care te potriveşti cu acest veac şi nu te schimbi prin înnoirea minţii”, „ fără să umbli întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4), tot urmând calea omului vechi ? Cum vrei să-I fii preot lui Dumnezeu anume uns47, ca să-I aduci daruri (cf. Evrei 8, 3), şi nu dar străin, nici închipuit, ce-şi are întocmire cu cele din-afară, ci [daruri] cu adevărat ale tale, omul tău cel lauijtric (cf. Efeseni 3 , 16; II Corinteni 4, 16; Romani 7, 22), desăvârşit şi neprihănit ca un miel (cf. Leviticul 22, 19; Ieşirea 12, 5), fără meteahnă şi potrivnicie ? Şi cum vei aduce lui Dumnezeu aceste [daruri] nesocotind legea care-1 opreşte de la jertfă pe cel ne-curat? Şi dacă doreşti să ţi se arate ţie Dumnezeu, de ce nu asculţi lui Moise (cf. Ieşirea 19, 15) care a poruncit ca poporul să nu se

47. Aluzie la renaşterea duhovnicească prin Sfânta Taină a Botezului. (Romani 6, 1-4).


atingă de nuntă, pentru ca Domnul să i Se arate48? Dacă „răstignirea împreună cu Hristos” (Galateni 2, 19), şi când „ te înfăţişezi pe tine însuţi ca pe o jertfă49 lui Dumnezeu" (Romani 12, 1), şi „slujirea preoţiei Dumnezeului Celui Preaînalt” (Facerea 14, 18), şi cu vrednică socotinţă de arătarea lui Dumnezeu neîn- semnate-ţi par, la ce să mai cugetăm altele ? Dacă pătimeşti împreună cu Hristos, sălăşluirea-ţi este cu El, preamărit fiind şi împreună-moştenitor cu Hristos (cf. Romani 8, 17); iar din faptul că te încredinţezi pe tine lui Dumnezeu urmează să te muţi din firea şi vrednicia omenească în cea îngerească; fiindcă aşa spune şi Daniel (7, 10): „ mii de mii îi slujeau”. Cel ce primit-a darurile preoţiei şi rânduindu-se cu marele Arhiereu „ să rămână preot în veac, şi moartea să nu-1 împiedice să dăinuiască” (Evrei 7, 23, 24, 3). Nici alt rod al celui ce vrednic se socoteşte de a-L vedea pe Dumnezeu nu există, decât cu vrednicie să-L vadă pe Dumnezeu; căci vederea lui Dumnezeu plinirea întregii nădejdi este, a tuturor dorinţelor, a binecuvântării dumnezeieşti, sfârşitul şi începutul a toată făgăduinţa este şi a bunătăţilor de nespus pe care le credem fără să cunoaştem şi pricepe (cf. II Corinteni 12, 4; Filipeni 1, 9); şi Moise a dorit aceasta, şi mulţi prooroci şi împăraţi au voit să vadă. Ci numai cei curaţi cu inima se învrednicesc să vadă pe Dumnezeu,

48. Fecioria aduce cu sine liniştea sufletească necesară contemplării lui Dumnezeu.

49. Metodiu de Olimp vede în feciorie o ofrandă, un sacrificiu nesângeros adus Domnului (Banchetul V, 6, 24).

DESPRE FECIORIE 95

şi de aceea sunt şi se numesc fericiţi (cf. Matei 5, 8); ca unul dintre aceştia am vrea să fii şi tu, „ care te-ai răstignit împreună cu Hristos” (Galateni 2, 20), înfăţişându-te Domnului preot neprihănit (cf. II Co- rinteni 11, 2), şi te-ai adus ca o jertfă nepătată, pre- gătindu-te în toată curăţia cu neprihănire la venirea [în slavă] a Domnului, ca „ să vezi pe Dumnezeu cu inima curată" şi spre dobândirea făgăduinţei Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Matei5, 8), Căruia slavă şi putere în vecii vecilor. Amin.

îm p o t r iv a d e s f r a n a r ii

Trâmbiţa apostolicei învăţături înfricoşătoare este; vădind mulţimea de faptele evlaviei, o izgoneşte din prăpastia necinstei, şi acestui tel spre adâugare-i îndemnul ostăşesc: „ Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-1 va săvârşi omul este în afară de trup” (I Co- rinteni 6, 18). Că ostaşii bătăliilor prin simţuri, când în luptă fată către fată, când încredinţându-se fugii, în rânduialâ îşi au linia de luptă. Acesta-i şi un război al sufletelor care, şi în împotrivire şi fugind, se poartă cu chibzuire. Spre cunoştinţă fiindu-i acestea Sfântului Apostol Pavel, iscusinţa cuvântului călăuzeşte mulţimea, acum cu imboldul dârzeniei în luptă: „ Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul” (Efeseni 6, 14); acum sfătuind cu fuga să amăgim duşmanul: „ Fugiţi de desfrânare”. Dacă năvalnic se abate oştire a necredinţei, de trebuinţă tăria-i şi strunirea. Dar dacă a noastră linie de luptă sub a vicleşugului ameninţare stă, bine e potrivnicilor curse [să le-ntindem]. Aşadar, încordat este arcul nedreptăţilor; de folos e lupta faţă către faţă cu viclenia. Ori de câte ori chipul desfrâului îşi slobozeşte săgeata, spatele să-ntoarcem şi să fugim de la faţa-i. Că a desfrâului [săgeată] pâtrunde-n ochi; de aceea trebuie să ne amintim de cel ce ne porunceşte: „ Fugiţi de desfrânare”; căci este mai de temut decât alte nelegiuiri.

ÎMPOTRIVA DESFRÂNĂRII 97

Or, se parc că alte păcate nu le stau aproape celor ce primesc această faptă, care-i alipită de cel ce-o împlineşte: precum în prădăciuni, paguba se abate numai asupra celor jefuiţi; cât despre patima invidiei, aceasta năvăleşte la cei ce-i stau în preajmă; în nedreptăţi, se primejduieşte cel ce-i învinuit pe nedrept, cu bunâ- ştiintâ; şi în crime, ne fericire a-i fată de cel ce a fost nimicit; iar de ia cineva urma nelegiuitelor fapte, găsi-va pe cei ce săvârşesc nedreptatea, ce-şi fac parte, dar şi pe cei ce suferă vătămare, pe cei nedreptăţiţi. însă desfrânarea-i străină de-o atare împărţire: nici în separare nu-i fapta celui care a suferit de cel care a făptuit-o, ci unind cu un lanţ comun al întinăciunil, întoarce pe desfrânaţi spre pieire; cel ce necinsteşte trupul, în necinste ajunge alături de cel ce a primit necinstea; dacă cei ce ucid se poate să nu fie omorâţi în acelaşi timp cu cei care au fost ucişi, cel ce întinează trupul ia parte la întinăciune. Şi ia aminte la Sfântul Apostol Pavel: „ Fugiţi”, zice, „ de desfrânare”. Din ce pricină?, fiindcă „ orice păcat pe care-1 va săvârşi omul este în afară de trup” (fără de stricăciune fiind natura trupului; dar făptuirea-i în afara trupului care suferă vătămare); însă cel ce se dedă des- frâului păcătuieşte în propriul trup; nu precum ucigaşul [îi meneşte] unuia, cruţând trupul său nerănit; nici cum [face] cel lacom faţă de altul, păzindu-se de vătămarea propriului trup; ci însuşi desfrânatul îşi este pierzare străpuns de săgeata necinstei sale. Furul, spre a-şi ostoi trupul, îndrăzneşte furtişagul; desfrânatul însă pregăteşte curse cărnii sale spre-a o jefui. Pe avar îl îmboldeşte la prâdăciune gândul

7 - Despre feciorie


lacom de câştig; ci desfrâul vătămare-i vredniciei trupului. Slava pătimire află invidiei; or, desfrânarea îşi este artizanul propriei dezonoare. Ce poate fi mai fărâ de cinste şi nedemn decât desfrânarea, aidoma unui om de corvoadă? Căci orice sclavie a păcatului ne- demnă-i şi mişelnică: cei fără cinste [lovesc] nobleţea sufletului. însă desfrânatul este rob al păcatului mai nedemn şi hidos; fiind pus să scurme noroiul, strânge multă întinăciune făptuind o slujba necurată. Oare nu-i groaznic să se tavâlească-n tină, sâ-1 mistuie necuviinţa, să-şi simtă trupul ca o zdreanţă? Afla-vom deosebire între o zdreanţă şi un desfrânat? care, smuls trupului Bisericii, ruinat plăcerilor de putreziciunea păcatului, zace [la pământ] întocmai ca o cârpă nefolositoare, fiind călcat în picioare de toţi demonii. Diavolul [îl supune] întipărindu-i putreziciunea lui.

Nu-i mai măruntă aceea care se vădeşte decât vicleana răutate a desfrânatului care ferit de casă trebuie să fie, respingător întâlnirilor; ofensă-i apropiaţilor, ocară faţă de potrivnici, ruşine rudelor, blestem celor împreună-vieţuitori, descurajare părinţilor, batjocură publică faţă de slugi, râs şi istorisire vecinilor, îndepărtat silindu-se spre nuntire, mire neîncrezător căsătoriei. Pavel văzând desfrânarea - maică a unei mari mulţimi [de rele] - , ne încurajează fuga izbăvitoare: „ Fugiţi de desfrânare”.

Glasul [Sfântului Apostol Pavel] ne-a adus în amintire cumpătarea tânărului care s-a împotrivit cu fuga desfrânârii egiptene. Şi deşi multe îi erau spre convingere: vârsta supusă plăcerii, jugul robiei, ade

ÎMPOTRIVA DESFRÂNAŢII 99

menirile stăpânei. „ Se întâmplă într-o zi sâ intre Iosif în casă după treburile sale şi, nefîind în casă vreunul din casnici, ea l-a apucat de haină şi i-a zis: Culcă-te cu mine!” (Facerea 39, 11, 12 şi urm.). Mare-i al cumpătării merit: pe stăpâna slugii roabă a vădit-o. Săgeata desfrânării aprinsă este, dar n-a aflat a sufletului materie încinsă, ci în veşmânt mistuitu-s-a. Şi ea a spus: „ Culcă-te cu mine"; or, tânărului îi striga cumpătarea dimpotrivă: Veghează cu mine; şi acela cunoscută făcea veghea prin fapte. Că a mintii vlagă nu a aţipit ademenirilor; dreapta judecată nu a adormit din pricina farmecelor; ci îi era mai neîndurătqare decât orice ocară vocea stăpânei ademenind: „ Culcă-te cu mine”. Ca un nun stătea diavolul, pregătit de adulter, strângând în braţe haina, împreună cu desfrânata părtaş prilejurilor se făcea lângă aceasta; dar nu ştia câ lupta cu un atlet al cinstei, care se leapădă lesne de ale ei prilejuri. „El însă, lăsând haina în mâinile ei, a fugit şi a ieşit afară”. O, goliciune mai sfântă decât purtarea veşmintelor! Ce turbare a necuviinţei egiptene! Relele sale lui Iosif i se atribuie; şi alergând către bărbat, spune: „ Ne-ai adus aici slugă un evreu, ca să-şi bată joc de noi. Căci a intrat la mine şi mi-a zis: Culcă-te cu mine! [Auzind el] că am ridicat glasul şi am strigat, lăsându-şi haina la mine, a fugit şi a ieşit afara". încă o dată mai mult Iosif este învinuit din pricina hainei. Mai întâi fraţii luând haina acestuia învinuiau, pe nedrept, prin aceea, în mod rău făcător, că el a fost sfâşiat de animale sălbatice; [acum] cea care a luat haina pârăşte de des- frânare. Glasul Domnului potrivire îşi găseşte Ia Iosif:


„Impărtit-au hainele Mele loruşi" (loan 19, 24). O, neprihănită grijă a Domnului faţă de Ios if! Căci mai înainte de încercări nu l-a vădit de cinstire pe Iosif, ci i-a înfăţişat prin visare ce fi-va, arătând că de departe a pregătit slavă celor drepţi; dar primit-a să-l încerce pe tânăr, astupând urechile iubitorilor de ocări. Că nefiind dată încercarea lui Iosif, iubitorii de ocări ar pune faptele egiptenilor pe seama soartei oarbe. Iosif domneşte, şi tânărul este căpetenie peste barbari. Ce virtute a arătat?!, pentru care virtute a dobândit aceasta ? Or, spre a nu se spune toate acestea despre cel drept, Dumnezeu îi dă încercări, astfel încât să ajungă mărturie pentru cel drept şi să coase gurile clevetitorilor. Aşadar, să respingem săgeţile ce vin asupră-ne dinspre chipul stricăciunii. Ochii să ni-i închidem desfrânării, cumpătarea trupul să păzească, curăţia să locuiască-n mădulare, ca în acest chip sălaşul Sfântului Duh să fíe trupul; să ne alăturăm învăţăturii care strigă celor necumpătati înfricoşătoare poruncă: „ De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Co- rinteni 3, 17).

Sfântul Ciprian al Cartaginei



I. învăţătura ca străjer al nădejdii, frâul credinţei, călăuză pe calea mântuirii, imbold şi hrană a bunelor însuşiri, dascălul virtuţii, stăruinţă ne află pururea-n Hristos: şi sâ vieţuim lui Dumnezeu fără încetare, şi să ajungem la răsplăţile cereşti şi dumnezeieşti făgăduite. Spre mântuire este pe urma-i să calci, şi spre moarte hulirea-i. în Psalmi Duhul Sfânt grăieşte: „ Luaţi învăţătură, ca nu cumva să Se mânie Domnul şi sâ pieriţi din calea cea dreaptă, când se va aprinde degrab mânia Lui asupra voastră!” (Psalmul 2, 12). Şi iarăşi: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? Iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta" (Psalmul 49, 17-18). Şi citim din nou: „ cel ce defăimează învăţătura, ticălos este” (înţelepciunea lui Solomon 3, 11). Şi primit-am de la Solo- mon poruncile povăţuind la înţelepciune: „ Fiul meu, nu dispreţul certarea Domnului şi nu simţi scârbă pentru mustrările Lui; căci Domnul ceartă pe cel pe care-1 iubeşte” (Pilde 3, 11, 12), Dacă însă Dumnezeu mustră pe cel pe care-1 iubeşte, şi-l mustră ca să-l îndrepte, fraţii, şi îndeosebi preoţii, nu urăsc, iubesc pe cei pe care-i mustră, ca sâ-i îndrepte, de vreme ce şi Dumnezeu prin Ieremia vestise mai dinainte şi însemnase vremurile noastre zicând: „ Apoi vă voi da păs-

104 SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI

tori după Inima Mea, şi vâ vor păstori cu învăţătură" (Ieremia 3, 15).

II. Iar dacă în Sfintele Scripturi este spre povâ- ţuire adeseori şi peste tot învăţătura, şi temeiul evlaviei şi al credinţei din cuviinţă şi teamă îşi are început, ce se cuvine să căutăm mai cu râvnă, ce să voim mai mult şi spre năzuinţă sâ ne fie decât ca, având rădăcinile adânc înfipte, şi casele noastre pe piatră cu zid tare întărite, netulburaţi sâ stăm la furtunile şi vârtejurile veacului, Ia răsplătirile lui Dumnezeu să venim prin dumnezeieştile învăţături, luând seama totodată şi ştiind că temple ale lui Dumnezeu sunt mădularele noastre, curăţite de toată întinâciunea stricăciunii celei vechi prin sfinţirea botezului vieţii, şi că nu-i cu îngăduinţă nici pângărirea, nici a lor întinare, întrucât cel care pângăreşte, însuşi el suferă pângârire. Slujitori şi preoţi ai acestor biserici suntem noi: sâ slujim Aceluia ai Căruia am şi-nceput să fim. Pavel spune în epistolele sale, prin care întru nevoinţe să trăim ne-a deprins cu învăţaturi dumnezeieşti: „Voi nu sunteţi ai voştri. Căci aţi fost cumpăraţi cu mare preţ. Preamăriţi, dar, şi purtaţi-L pe Dumnezeu în trupul vostru” (I Corinteni 6, 19, 20). Să-L slăvim şi să purtăm pe Dumnezeu în trup fără de prihană şi curaţi şi cu mai multă luare-aminte; şi ca unii care am fost răscumpăraţi prin sângele lui Hristos, sâ dăm ascultare Mântuitorului prin supusa cuminţenie, şi străduinţă să avem ca nimic ne curat şi întinat intrare să nu-şi afle în biserica Domnului: spre a nu răsturna tronul ce se află înăuntru. Cuvintele lui Dumnezeu mântuitoare sunt şi spre povaţâ şi în

DESPRE CHIPUL FECIOARELOR 105

demn: „ Iatâ că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai pâcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). El rânduieşte vieţii răstimp neîntrerupt, nevinovăţiei legea, după ce a dăruit sănătatea; nici cu frâiele slobode şi dezlegate nu rabdă să mai umble-n rătăcire careva, ci îl primejduieşte pe cel întremat mai aprig chiar decât cu cele cărora s-a robit, iîindcâ vina-i mai mică sâ pâcătuieşti mai înainte de a fi aflat învăţătura lui Dumnezeu, dar nici o iertare când greşeşti după ce ai început să-L cunoşti pe Dumnezeu. Şi aceasta, atât bărbaţii cât şi femeile, atât tinerii cât şi copilele, toată partea şi toată vârsta să o urmeze şi în veghe s-o aibâ din evlavia şi credinţa care se cuvin lui Dumnezeu, ca nu cumva ceea ce primitu-s-a sfânt şi curat şi vrednic de Domnul sâ fie-n pază cu prea putină grijă şi frică. ̂

III. Acum cuvântul către fecioare ne este: cu cât slava le este mai înaltă, cu atât grija le este mai mare. Flori sunt ele din sămânţă duhovnicească, podoabă şi cinste a harului duhovnicesc, însuşire aleasă, lucrare de laudă şi cinste, nestricatâ şi întreagă, chip al lui Dumnezeu răspunzând sfinţeniei Domnului, partea cea mai însemnată a turmei lui Hristos. Se bucură pentru ele şi întru ele îndestulat înfloreşte rodnicia slăvită a Bisericii-mamă; şi cu cât mai spornic adaugă fecioria măsurii sale, bucuria Maicii creşte. Către acestea grăim, pe acestea le îndemnăm mai degrabă dintr-o pornire sufleteasca decât după vrerea noastră; nu fiindcă pedepsim ceva pentru neînfrânarea voinţei - ştiutor cu totul de a fi cei mai de pe urmă şi mai mici şi ai ticăloşiei noastre - , ci pentru că mai


prevăzători suntem spre veghere, cu cât ne temem mai mult de năvala diavolului.

IV. Că nu-i zadarnică paza aceasta, şi nici deşartă teama ce-i povată spre calea mântuirii, care păzeşte poruncile Domnului şi ale vieţii; pentru ca cele ce s-au făgăduit lui Hristos şi, ţinându-se departe de pofta trupească, atât cu trupul cât şi cu mintea, s-au dăruit lui Dumnezeu, să-şi împlinească lucrarea lor hărăzită unei mari răsplăţi, ca unele care nici cu stăruinţă să nu se împodobească sau sâ placă altcuiva decât Domnului lor, de la Care şi aşteaptă răsplata fecioriei, Care însuşi zice: „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat. Căci sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi pentru împărăţia cerurilor” (Matei 19, 11, 12). Şi iarăşi, prin acest glas al îngerului se arată răsplata înfrânării, ce pro- păvăduieşte fecioria: „Aceştia sunt cei care nu s-au întinat cu femei. Căci au rămas feciorelnici. Aceştia sunt care merg după Miel oriunde Se va duce” (Apo- calipsa 14, 4). Câ nu făgăduieşte Domnul harul înfrâ- nârii numai celor de parte bărbătească, iar pe femeie a lăsat-o deoparte, ci, fiindcă femeia este parte a bărbatului şi din el a fost luată şi plăsmuită, aproape în toate Scripturile Dumnezeu grăieşte celui întâi zidit, fiindcă sunt doi într-un singur trup, şi prin bărbat se vădeşte totodată şi femeia.

V. Iar dacă înfrânarea însoţitoare lui Hristos este, şi împărăţiei lui Dumnezeu hărăzită-i fecioria, ce [pâr- tăşie] au cu găteala lumească şi cu podoabele prin


care, atunci când freamătâ-n dorinţa să placă oamenilor îl defăimează pe Dumnezeu, necugetând că s-a spus mai înainte: „ Cei care plac oamenilor au fost risipiţi; că Dumnezeu i-a urgisit pe aceia” (Psalmul 52, 7), şi că slăvit şi înalt s-a propovăduit de Pavel: „Dacă aş vrea să plac oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos” (Galateni 1, 10)? Că înfrânarea şi curăţia nu-şi află parte numai în neîntinarea trupului, ci şi în a vieţii cinste şi a împodobirii, şi de asemenea în sfiiciune ca, potrivit cu Apostolul, cea nenuntită să fie sfântă şi cu trupul, şi cu duhul. Ci ne învaţă Pavel zicând: „ Cel neînsurat se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum sâ placă lui Dumnezeu; cel care însâ s-a căsătorit'se îngrijeşte de cele ale lumii acesteia, cum sâ placă femeii. Astfel şi fecioara, şi femeia nemâritatâ poartă grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu tru* pul, şi cu duhul” (I Corinteni 7, 32-34).

Fecioara nu trebuie sâ fie numai atât, ci sâ fie înţeleasă şi să i se dea crezare. Nimeni după ce va fi văzut o fecioară, îndoiala sâ nu-1 cuprindă dacă este fecioară. Curăţia vădită întru toate să fie, ca nu cumva defăimarea sâ biruie buna hicrare a trupului. De ce gătită se arată, de ce iscusit pieptănată întocmai ca şi cum ar avea sau soţ ar căuta? Să se teamă mai degrabă să placă, dacă este fecioară, ca nu cumva să-şi afle primejdie ea, care se păzeşte spre cele mai bune şi dumnezeieşti. Cele care nu au bărbat căruia sâ-i facă voia, în curăţie şi neprihănire să stăruie nu numai cu trupul, ci şi cu duhul. Că nu-i cu îngăduinţă fecioarei grijă sâ poarte de frumuseţea

108 SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEÎ

chipului ei sau cu slavă pentru trup şi podoaba lui, fiindcă ea nu are nimic mai însemnat decât lupta împotriva trupului şi război îndâijit de biruire şi îmblânzire a lui.

VI. Pavel cu glas puternic şi înalt vesteşte: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru lisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Galateni6, 14); şi fecioara în Biserică se mândreşte cu podoaba şi frumuseţea trupului! Adaugă Pavel şi zice: „ Iar cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Galateni 5, 24); şi cea rare încredinţa că s-a lepădat de poftele cărnii şi de patimi, în aceleaşi se află de care se leapădă! Te-ai descoperit, fecioară, te-ai dat pe fată: una te arâti că eşti, şi alta urmăreşti să fii! Cu întinâciunile dorinţei trupeşti te pângăreşti tu, care eşti chemată la neprihănire şi pudoare. „ Strigă!”, zice Dumnezeu Isaiei: „Tot trupul este ca iarba şi toatâ mărirea lui, ca floarea câmpului! Iarba se usucă şi floarea se veştejeşte, dar cuvântul Domnului nostru rămâne în veac!” (Isaia 40, 6-8). Cuvine-se ca nici un creştin, şi mai cu seama fecioara, să nu-şi trimită gândul la vreo slavă a trupului şi la cinstea lui, ci numai cu dorire spre cuvântul lui Dumnezeu, să dobândească bunătăţile ce rămân în veac. Iar de ar fi să slăvească trupul, numai atunci când s-ar osândi pentru credinţă, când femeia s-ar dovedi mai puternică decât bărbaţii care-s cu strân- soare asupra-i, când pătimeşte foc, sau chin, sau sabie, sau fiare, ca sâ-i fie spre cununa. Acelea sunt


odoarele de pret ale trupului, acelea sunt podoabele lui cele mai bune.

VII. Sunt, dar, unele bogate şi căpătuite în rodnicia avuţiilor, care-şi aşazâ mai presus al lor prisos şi arată cu tărie că folos din bunurile lor trebuie să aibă. Să fie spre ştire că, mai întâi, bogată este cea care întru Dumnezeu este bogată, că rodnică este cea care este rodnică întru Hristos, că bunuri sunt cele duhovniceşti, dumnezeieşti, cereşti, care ne însoţesc la Dumnezeu întru stăpânire veşnică. De altfel, cele pământeşti care sunt primite în viaţa aceasta şi care se cade sâ rămână aici în veac [şi prin veac], atâta trebuie sâ fie nesocotite, pe cât lumea însăşi este nesocotită, de ale cărei slavă şi plăceri ne-am lepădat când am venit la Dumnezeu printr-o mai bună aşezare. Ne îmboldeşte loan şi ne îndeamnă cu duhovnicesc glas şi ceresc mărturisind: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci din pofta vieţii. Şi lumea va trece, şi pofta ei; dar cel ce va face voia lui Dumnezeu rămâne în veac cum şi Dumnezeu rămâne în veac” (I loan 2, 15-17). Aşadar, cele veşnice şi dumnezeieşti trebuie sâ fie căutate şi toate din voia lui Dumnezeu cuvine-se a fi făcute, ca să urmăm învăţăturile Domnului nostru, Cel ce ne-a îndemnat şi a spus: „ Nu M-am coborât din cer ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (loan 6, 38).

Iar dacă nu e sluga mai mare decât stăpânul său şi cel slobozit datorează ascultare celui ce l-a eliberat, noi,

care năzuim a fi creştini, datori suntem a urma ceea ce a zis Hristos. Scris este şi se citeşte şi se aude şi spre pilda noastră se propovâduieşte prin gura Bisericii: „ Cine zice că petrece întru Hristos dator este ca, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble” (I Ioan 2, 6).

Trebuie deci să-l păşim întocmai pe urme, străduinţă aflând asemenea cu pasul. Atunci urmarea adevărului vrednica va fi de al ei nume, şi râsplata-i menită celui ce crede, dacă ceea ce are încredinţare şi împlinire-şi găseşte.

VIII. Te socoteşti cu stare şi bogată. Dai' bogăţiilor tale Ie iese în întâmpinare Pavel, Şi spre a potrivi haina şi podoaba ta rostului celui drept, glasul său îndeamnă: „ Să fie femeile făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din pâr împletit, şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci din buna convieţuire (cu alţii), precum se cuvine unor femei care făgăduiesc curăţia” (I Timotei2, 9). De asemenea Petru încuviinţează la aceleaşi şi zice: „ Sa nu fie la femeie podoabă din afară: sau din aur sau podoaba hainei, ci podoaba inimii" (I Petru 3, 3-4). Iar dacă aceia sfătuiesc la înfrânarea femeilor şi la cumpătarea lor, ~ ele, care obişnuiesc sâ-şi îndreptăţească prin bărbat a lor podoabă - , cu cât mai mult se cade ca fecioara sâ păzească aceasta, pentru care nici o îngăduinţă nu-i potrivită podoabei sale, nici nu poate schimba spre altul vina celor neadevârate, ci ea singură rămâne întru osândă!

IX. Bogată te numeşti şi înstărită. Dar nu tot ce se poate trebuie sâ şi fie, nici dorinţele cele mari născute din fala veacului, dincolo de cinstea, şi sfiiciunea

1 10 SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI


fecioarei sâ nu fie prelungite, după cum stă scris: „ Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (I Co- rinteni 10, 23). De altminteri, dacă te găteşti strălucit şi te arăţi în fala lumii, dacă atragi privirile tinerilor, dacă suspinele inimilor îţi sunt pe urmă, hrăneşti pofta desfrâului, înteţeşti a dorului flacără; chiar dacă tu însăţi nu pieri, îi pierzi însă pe alţii, şi te faci sabie şi otravă celor ce-ţi caută privirea; nu te mai poţi apăra ca şi cum ai fi curată şi neprihănită cu mintea, te-au învinovăţit găteala fără măsură şi împodobirea neruşinată; nici socotită nu mai poţi fi între copilele şi fecioarele lui Hristos tu, care trăieşti aşa ca să poţi fi îndrăgită.

X. în belşug te socoteşti şi îndestulată. Dar nu se cuvine fecioarei sâ se fălească cu bogăţiile sale, precum spune dumnezeiasca Scriptură: „Ce folos ne-a adus trufia? La ce ne-a slujit bogăţia şi toată fala ei? Toate acestea au trecut ca umbra” (înţelepciunea lui Solomon 5, 8); şi Apostolul îndeamnă iarăşi şi zice: „ Şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar cumpăra; şi cei care stăpânesc, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce Se folosesc de lumea [aceasta], ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” (I Corin- teni 7, 30-31). însuşi Petru, căruia Domnul i-a încredinţat spre a paşte şi păzi oile Sale, acela pe care a aşezat şi întemeiat Biserica, zice că nu are pentru sine aur şi argint (cf. Fapte 3, 6), ci spune că este bogat în harul lui Hristos, că este îndestulat cu credinţa şi puterea Aceluia, prin care multe minuni săvârşeşte, prin care se îmbogăţeşte cu harul slavei


întru bunătăţile duhovniceşti. Aceste averi, aceste bogaţii nu-i cu putinţă de-a le avea cea care-şi face voia de bogăţie mai mult în acest veac decât întru Hristos.

XI. Bogată te închipui şi cu îndestulare, şi crezi că trebuie să te foloseşti de cele pe care Dumnezeu a voit să le ai. Foloseşte-te, dar, spre lucruri mântuitoare; foloseşte-te, dar, spre fapte bune; foloseşte-te pentru cele pe care Dumnezeu le-a povăţuit, pe care Domnul le-a arătat. Cei săraci bogată să te ştie, avută să te creadă cei în nevoi; împrumută din avuţia ta lui Dumnezeu: hrăneşte pe Hristos; cere prin rugăciunile multora să se-ngâduie a împlini slava fecioriei, să fie dat să ajungi la râsplăţile Domnului. încredinţează-ţi comorile tale acolo unde nici un fur nu le sapa, unde nici un hoţ furişându-se nu pătrunde. Ci adună-ţi comorile tale mai degrabă în cer, unde roadele tale nesecate, şi veşnice, şi nepângărite de vreo atingere a vătămării lumeşti, nici rugina nu le strică, nici grindina nu le loveşte, nici soarele nu le pârjoleşte, nici ploaia nu le strică. Fiindcă pâcâtuieşti împotriva lui Dumnezeu dacă bogăţiilor care ţi-au fost încredinţate de El nu le vei afla folos spre mântuire. Că omului Dumnezeu i-a dat şi glas, şi totuşi nu cântece de dragoste şi nevrednice trebuie cântate; şi Dumnezeu a voit ca şi fierul să fie spre lucrarea pământului, dar pentru aceasta nu trebuie să fie făcute ucideri; sau dacă Domnul a lăsat tămâia şi vinul şi focul, trebuie de acum să jertfim idolilor?; sau dacă prisosesc oile turmei în ogoarele tale, va trebui să aduci jertfă, să faci sacrificii? De altminteri, ispită este marea avere


dacă nu lucrează spre bune foloase, că fiecare mai’cu stare trebuie din propria avere mai mult sâ-şi ia decât să-şi sporească păcatele.

XII. Gătelile şi veşmintele de pret şi zorzoanele chipurilor numai femeilor neruşinate şi desfrânate se potrivesc, şi nu este mai scumpă podoabă ca a acelora a căror ruşine-i de mic preţ.

Aşa în Sfintele Scripturi, prin care a voit Domnul să fim îndemnaţi şi cu povată, este înfăţişată cetatea desfrânată, în chip mai frumos gătită şi împodobită, şi care cu podoabele sale şi tocmai pentru podoabele ei trebuie să piară. „Şi a venit, zice, unul dintre cei şapte îngeri care aveau cele şapte cupe, şi s-a apropiat de mine zicând: Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe, cu care s-au desfrânat împăraţii pământului. Şi m-a dus, în duh. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară; şi femeia aceea era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, ţinând în mână un pahar [de aur], plin de urâciunile şi de necurăţia şi de desfrânarea întregului pământ” (Apocalipsa 17, 1-4), Să fugă, aşadar, neprihănitele fecioare şi curate de haina celor pângărite, de înfăţişarea desfrânatelor, de însemnele lupanarelor, de ale neruşinatelor găteli.

XIII. Şi Isaia strigă plin de Sfântul Duh şi-i cu ocară pe fiicele Sionului stricate cu aurul, şi cu argintul, şi cu haina, şi le mustră că pline sunt de bogăţii vătămătoare, depărtându-se de Dumnezeu prin desfătările veacului. „Fiicele Sionului, zice, sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraz

8 - Despre feciorie


nice, cu paşi domoli, târându-şi hainele cu zăngănit şde inelet la picioarele lor. Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului. Domnul va descoperi goliciunea lor. Şi va lua Domnul slava îmbrăcămintei lor şi toate podoabele şi cositele şi cârlionţii, inele, agrafe, brăţări, pieptănături, lăntişoare, cercei, mătăsuri ţesute cu aur şi cu hiacint. Atunci va fi în loc de miresme, pulbere, şi în loc de cingători, cu frânghie te vei încinge, în loc de podoabă de aur a capului, vel avea pleşuvie" (Isaia 3, 16-24). Aceasta osândeşte Dumnezeu, pe acestea le înfierează. De aceea spune că fecioarele sunt stricate, că s-au depărtat de lucrarea adevărată şi dumnezeiască; înălţate au căzut, împodobite şi-au câştigat ticăloşie şi urâţenie; cele îmbrăcate în stofă de mătase şi purpură putinţa nu au a-L înveşmânta pe Hristos; cele gătite cu aur, şi mărgăritare, şi coliere au pierdut podoabele inimii şi ale sufletului.

Cine nu aruncă blesteme şi nu fuge de ceea ce altuia va fi fost spre pieire?, cine caută şi ia ceea ce va fi fost altuia sabie şi unealtă spre moarte? Dacă acela ce sorbind din cupa otrăvită ar muri, că otravă a fost ceea ce a băut el ai şti. Dacă mâncare gustând s-ar prăpădi cel care a mâncat, ai şti că este ucigătoare, pentru că îmbucătura putere de-a ucide a avut, şi tu nici n-ai mânca, nici n-al bea, pentru câ ai văzut pe alţii mal înainte pierind. Câtă necunoaştere a celor ce sunt cu adevărat, câtă nebunie a sufletului; să vrei ceea ce a vătămat şi vatâmâ necurmat, şi să crezi că însuti nu vei pieri de acolo de unde ştii că alţii au pierit!


XIV. Că nici Dumnezeu nu a făcut oile roşii sau purpurii, nici cu povată n-a fost lânurile în sucurile ierburilor a le scălda şi cu scoici a le vopsi, nici n-a lăsat pietre scumpe şi mărgăritare împodobite cu aur, în şir legate, nici în număr spornic nestemate ales adunate, cu care-i acoperit capul pe care l-a făcut El, spre a se ascunde ceea ce Dumnezeu a închipuit în om, şi deasupra să se vadă ceea ce a născocit diavolul.

Oare a voit Dumnezeu răni urechilor să se facă, prin care este chinuită copila încă nevinovată şi neştiutoare de răul lumesc, ca să se atârne după aceea cercei de pret în împunsăturile şl găurile urechilor, împovărători, ^iacâ nu prin greutatea lor, cel puţin prin mărimea preţului?

Toate acestea îngerii cei păcătoşi şi apostaţi le-au născocit prin meşteşugirile lor, când au căzut din cereasca strălucire, prâvâlindu-se în putreziciunile pământeşti. Aceia cu năvala amăgirii lor au îmboldit a-şi vopsi [ele] ochii cu negreală de jur împrejur, şi a-şi colora obrajii cu roşeală înşelătoare, şi a-şi schimba părul cu vopsele părelnice, şi a şterge toată înfăţişarea cu adevărat a chipului şi a capului.

XV. Şi, de fapt, din frica pe care ne-o insuflă credinţa, pentru iubirea pe care o cere dragostea de aproapele, socotesc aici că nu numai fecioarele, sau văduvele, ci şi femeile măritate, şi toate femeile trebuie să fie sfătuite că nu se cuvine lucrarea lui Dumnezeu a schimba, în nici un chip, şi făptura şi ceea ce a plăsmuit EI, cu şofran, sau praf negru, sau cu roşeală, sau oricare alt dres, care strică trăsăturile din naştere. A zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul


şi dupâ asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26), şi se încumetă cineva să schimbe şi să prefacă ceea ce a făcut Dumnezeu? Se împotrivesc voii lui Dumnezeu când ceea ce a orânduit Acela se silesc sâ schimbe şi să prefacă, neştiutori câ lucrare a lui Dumnezeu este tot ceea ce se naşte, a diavolului, tot ceea ce se schimbă.

Dacă vreun meşter în pictură ar zugrăvi în culori aidoma un anume chip, şi trăsăturile, şi linia trupului, şi altul luând portretul gata desăvârşit şi zugrăvit, ar preface cele închipuite şi pictate, ca şi cum ar ii mai priceput, grea ocarâ şi dreaptă mânie şi-ar atrage din partea meşterului celui dintâi; iar tu socoteşti că o aşa îndrăzneală fără judecată va rămâne nepedepsită?; chiar dacă nu eşti neruşinată fată de oameni şi nici desfrânată prin sulemeneli, mai rău decât desfrânatele eşti socotită stricând şi necinstind cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Pentru că strădalnică eşti spre împodobire, spre podoaba pârului, aceasta este o lovire a făpturii dumnezeieşti, măsluire a celor ce cu adevărat sunt.

XVI. Glasul Apostolului care îndeamnă este: „Curăţiţi aluatul cel vechi, ca sâ fiţi frământâtură nouă, precum şi sunteţi fără aluat; căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi. De aceea să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul râutâtii şi al vicleşugului, ci cu azimele curaţi ei şi ale adevărului” (I Corinteni 5, 7-8). Oare curăţia şi adevărul stăruie mai departe, când cele curate sunt murdărite de stricările vopselelor, şi sunt schimbate cele adevărate în cele prefăcute prin sulemeneli şi dresuri? Domnul tâu zice: „Nu poţi sâ faci un fir de păr alb sau negru”


(Matei 5, 36), şi tu spre biruinţa glasului Domnului tău vrei să fii mai tare? Pletele tale îţi vopseşti cu o pornire îndrăzneaţă şi netrebnică defăimare, prin cosiţele tale de foc îţi iei începutul cu o rea prevestire a celor ce vor veni, şi păcătuieşti, vai!, cu nelegiuirea ta împotriva capului, ca unul care este partea cea mai bună a trupului. Şi când este scris de Domnul: „ Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna şi ca zăpada" (Apocalipsa 1, 14), tu blestemi cărunteţea, dispre- ţuieşti capul albit, cel asemenea cu al Domnului?

XVII. Nu te temi, te întreb, ca nu cumva, când va sâ vină Ziua învierii, Ziditorul tău să nu te recunoască, să te izgonească şi sâ te ţină departe pe tine, cea care vii la răsplâţile şi făgăduinţele Sale?, şi osândind cu tărie, ca un judecător ce este, să spună: Făptura aceasta nu este a Mea, nici chipul nu este al Nostru. Ai mânjit pielea cu fard, ai preschimbat părul cu înşelătoare culoare, frumuseţea ţi-a fost cucerită cu amăgirea, alcătuirea îţi este stricată, chipul străin. N-ai sâ poţi sâ-L vezi pe Dumnezeu, când ochii tăi nu mai sunt cum i-a făcut Dumnezeu, ci cum i-a prefăcut diavolul. Tu l-ai însoţit pe acela, ochii vopsiţi în roşu ai şarpelui i-ai imitat, gâtitâ de vrăjmaşul, totodată trebuind sâ fii arsă împreună cu el. La acestea, rogu-te, nu se cuvine sâ cugete robii lui Dumnezeu?, nu trebuie sâ se teamă adesea, ziua şi noaptea? Vor fi văzut ce îşi atrag cele măritate prin dorinţa de a plăcea, din mângâierea soţilor; pe care, când îi aduc spre dezvinovăţire loruşi, îi ademenesc la o învoială pătimaşă.

9 - Despre feciorie

118 SFÂNTUL CIPR1AN AL CARTAGINEI

Şi fecioarele, cărora nu le dă sfat acest cuvânt, care s-au împodobit cu dresuri de acest fel, nu cred că trebuie numărate între fecioare, ci, întocmai ca oile murdărite şi ca turmele bolnave, să fie ţinute departe de sfânta şi curata turmă a fecioriei, ca să nu pângărească prin atingerea lor pe celelalte, cât timp îşi duc viaţa împreună, spre a nu pierde pe altele cele ce au şi pierit.

XVIII. Şi întrucât căutăm binele înfrânârii, să ne păzim de cele vătămătoare şi duşmănoase; nu las de o parte nici acelea care, cât timp venind cu nepăsare spre folos, ajung prin folosirea prea multă la îngăduinţă faţă de obiceiurile curate.

Nu-i de ruşine pentru unele să ia parte la nunţi şi să se amestece fără reţinere în discuţii desfrânate, cu vorbe spurcate, să asculte ceea ce nu se cuvine, să grăiască ce nu se cade, să vadă şi să stea de faţă la vorbe nedemne şi la ospeţe cu beţie, prin care se aţâţă imboldul poftelor, logodnica încurajată la supunerea necinstei, logodnicul spre îndrăzneală încurajat. Ce rost are la nuntă cea care nu are sufletul la nuntă, sau cum pot să se desfăteze şi sâ se veselească acolo, când şi grijile şi făgăduinţele le ţin despărţite? Ce se învaţă acolo, ce ar putea sâ vadă? Ce departe e fecioara de năzuinţa ei!, cât de pângărită pleacă cea care venise neprihănită! Chiar de stăruie cu trupul şi cu mintea-n feciorie, a slăbit ceea ce avea, cu ochii, urechile, cu limba.

XIX. în adevăr, ce [sâ zicem] de cele care merg la băi publice, care cu ochi iscoditori spre plăcere spurcă trupurile închinate sfielii şi cinstei?, cele care când


văd, în chip neruşinat, bărbaţi şi sunt văzute de ei despuiate, oare ele însele nu dau momeală viciilor?, oare nu cheamă şi le ademeneşte la desfrânare şi vătămare dorirea celor de faţă? Cu ce gând vine fiecare aici se va vedea, zici tu, cu însă am grijă doar de a-mi odihni trupul şi de a-I spăla.

Această dezvinovăţire nu te îndreptăţeşte, nici nu te apără de păcatul desfrânârii şi al neruşinării. îmbăierea aceasta murdăreşte, nu spală, nici nu curăţă mădularele, ci pângăreşte. Tu nu priveşti pe nimeni fără de ruşine, dar tu însăţi eşti privita fără ruşine. Nu-ţi pângăreşti ochii cu desfătare nedemnă; ci, cât timp îi desfâtezi pe alţii, tu însăţi te pângăreşti. Faci privelişte de pe urma băii tale. Mai respingătoare decât la teatru sunt cele pe care le întâlneşti aici. Acolo toată cuviinţa este lepădată, o dată cu vălul veşmântului cinstea trupului şi sfiala se leapădă, fecioria spre iscodire şi de-aproape privire se descoperă.

Acum cumpăneşte şi tu cu mintea dacă, după ce te-ai acoperit, mai eşti sfioasă între bărbaţi, ca una care sporeşte foarte în neruşinare cu îndrăzneala goliciunii.

XX. Aşa,dar, îşi plânge adeseori Biserica fecioarele sale, aşa suspină ea pentru defăimătoare şi de neîndurat zvonuri despre ele; aşa floarea fecioarelor se ofileşte, cinstea înfrânării şi sfiala piere, toată slava şi vrednicia se pângăreşte! Aşa înşelătorul vrăjmaş cu meşteşugirile lui se furişează; aşa diavolul se apropie pe neştiute, într-ascuns, prin curse înşelătoare. Astfel, cât timp fecioarele vor să fie împodobite mai îngrijit, să hoinărească mai slobod, încetează fecioare a mai fi, cu necinste răpită stricate, văduve mai înainte


de a fi măritate, nu soţului, ci lui Hristos necredincioase; pe cât fuseseră hărăzite fecioarele celor mai mari răsplăţi, pe atât mari chinuri pentru fecioria pierdută având să pătimească.

XXI. Ascultaţi-mă, fecioare, ca pe un părinte; as- cultaţi-mă, vă cer, când mâ tem pentru voi şi vâ sunt povaţă; ascultaţi pe cel care vâ sfătuieşte spre folosul şi binele vostru. Fiţi astfel precum v-a făcut Dumnezeu Ziditorul; fiţi aşa precum v-a rânduit mâna Tatălui: sâ râmână-n voi înfăţişarea neprihănită, capul cinstit, chipul curat. Să nu fie pricinuite urechilor răni, să nu vi se încingă braţele sau gâtul de brăţări şi coliere într-o îmbinare preţioasă; să fie picioarele fârâ de lanţuri de aur, pletele [să nu fie] vopsite în nici o culoare, ochii vrednici privindu-L pe Dumnezeu. Sâ se meargă la baie împreună cu femeile, cu care îmbăierea voastră este curată. Să se păzească de sărbătorile neînfrânate ale nunţilor şi de ospetele neruşinate, a căror apropiere este primejdioasă. Biruie tu, cea care eşti fecioară, îmbrăcămintea; biruie aurul tu, care ai răzbit trupul şi veacul. Nu se poate ca cea nebiruită de cele mai mari, să fie aflată mai prejos fatâ de cele mai mici. „Şi strâmtă şi îngustă este calea care duce la viaţă" (Matei 7, 14), asprâ şi amarnică (poarta], calea care duce la slavă (cf. ibidem 13). Pe această cale se îndreaptă martirii, merg fecioarele, păşesc cei drepţi. Pâziti-vâ de căile largi şi mari. Ademenirile lor sunt pierzătoare şi plăcerile, aducătoare de moarte. Acolo diavolul mângâie ca să înşele, râde ca să vatăme, ademeneşte spre a ucide. Mai înainte rodul mucenicilor cu o sută, apoi


al vostru, cu şaizeci. Precum la muceniţe nu este gând al trupului şi al veacului, nici dulce unire neînsemnată şi uşoară, aşa şi la voi, a căror răsplată a harului este următoare lor, să fie şi puterea spre îndurare aproape. Nu este uşor urcuşul spre cele mari. Ce nâduşeală răbdăm, ce trudă, când încercăm să urcâm colinele şi culmile munţilor! Dar când urcăm la cer? Dacă aştepţi răsplata făgăduinţei e prea puţin ceea ce trudeşti. Este dată nemurirea celui cu stăruinţă, se făgăduieşte viaţa veşnică, Domnul ne făgăduieşte împărăţia.

XXII. Păziţi nevătămat, fecioare, păziţi ceea ce aţi început să fiţi, ceea ce veţi fi. Mare plată vâ aşteaptă, înaltă răsplată a virtuţii, cel mai mare dar al curăţiei. Voiţi să ştiţi de care râu este lipsită şi ce bun are în stăpânire virtutea înfrânării? „ Voi înmulţi” - îi zice Dumnezeu femeii necazurile tale şi gemetele tale; şi în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Facerea 3, 16). Voi slobode sunteţi de acest cuvânt, nu vâ temeţi de necazurile femeilor şi de gemetele lor. Voi nu aveţi nici o frică de naşterea pruncilor, nici bărbatul nu vă este stăpân, ci stăpânul vostru şi cap este Hristos, şi El vă este vouă ca un bărbat, ursita şi măritişul de obşte. Al Domnului este glasul care zice: „ Fiii veacului acestuia zămislesc şi sunt zămisliţi. Dar cei ce se vor învrednici sâ dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20, 34-36). Voi aţi şi început să fiţi ceea ce vom fi noi. Voi aveţi slava

122 SFÂNTUL C1PRIAN AL CARTAGINEI

învierii încă din acest veac, treceţi prin veac fără să vă atingă veacul. Când stăruiţi neclintit curate şi fecioare, sunteţi asemenea îngerilor lui Dumnezeu. Numai să rămână şi să dăinuie fecioria neînduplecată şi neatinsă, şi, după cum a început, cu tărie să stăruie necurmat; nici să nu caute podoabele colierelor sau ale veşmintelor, ci ale însuşirilor [alese], Sâ privească la Dumnezeu, şi cerul, nici sâ nu coboare ochii, îndreptaţi spre cele înalte, la dorinţa neostoită a trupului şi a lumii, sau să-i întoarcă spre cele pământeşti.

XXIII. întâia poruncă a rânduit a creşte şi a se înmulţi, a doua la înfrânare a îndemnat. Câtă vreme lumea este fără alcătuire şi pustie, cu multă rodnicie odrâslind, ne înmulţim şi creştem spre sporirea neamului omenesc; când, dar, pământul s-a umplut şi s-a umplut lumea, cei ce pot cuprinde înfrânarea se curâţesc vieţuind în felul famenilor, pentru împărăţia Cerurilor. Domnul nici nu porunceşte aceasta, ci o îndeamnă; nici nu pune jug de nevoie, când rămâne slobodă alegerea voinţei. Ci când spune că ia Tatăl Său muJte locaşuri sunt (cf. Ioan 14, 2), arată cămările locaşului celui mai bun. Voi căutaţi aceste locaşuri mai bune, voi, slăbind poftele cărnii, răsplată unui mai mare har dobândiţi în ceruri. Toţi cei care ajung la dumnezeiasca baie prin sfinţirea Botezului,~ leapădă acolo pe omul cel vechi prin harul îmbăierii mântuitoare şi înnoiţi de Sfântul Duh se curăţă de întinăciunile stricăciunii celei vechi prin naşterea din nou. Ci vouă vă este pe potrivă o mai mare sfinţenie şi în adevăr decât naşterea de a doua, vo, în care dorinţe ale cărnii şi trupului nu mai sunt. Numai cele


care sunt în voi ale virtuţii şi ale duhului aii rămas spre slava. A Apostolului voce este, -pe care Domnul i-a numit vas al alegerii Sale, pe care Dumnezeu 1-a trimis spre arătarea poruncilor cereşti - , care zice: „ Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (I Co- rinteni 15, 47-49). Acest chip îl poartă fecioria, cinstea toată îl poartă, sfinţenia îl poartă şi adevărul: amintindu-vâ de învăţătura lui Dumnezeu, păzind dreptatea cu evlavie, întăriţi întru credinţă, smeriţi întru frică, tari spre toată răbdarea, fără asprime spre îndurarea nedreptăţii, aplecaţi spre făptuirea milosteniei, într-un gând şi uniţi cu pace frăţească.

XXTV. Voi datoare sunteţi, o, bune fecioare, a păzi, a preţui, toate acestea a împlini ca unele care, hâră- zindu-vâ Iui Dumnezeu şi lui Hristos, mergeţi înaintea Domnului, Căruia v-aţi dăruit ca partea cea mai mare şi mai bună. Cele înaintate în vârstă daţi învăţătură celor mai tinere; cele mai mici arătaţi îndemn celor asemenea. îmboldiţi-vâ cu îndemnuri unele faţă de altele, chemaţi-vâ către slavă prin povâţuiri pentru virtute. Răbdaţi cu tărie, stărui^ duhovniceşte, ajungeţi la ţintă în chip fericit, Amintiţi-vă numai şi cte' noi, când va începe întru voi fecioria sâ fie slăvită.

CUPRINS

Precuvântare..........................................

SFÂNTUL GRIGORJE AL NYSSEI

Despre feciorie.......... .............................

împotriva desfrânării..............................

SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI

Despre chipul fecioarelor........................

Lectura textului: A, MARIMESCU Tehnoredactor: Protos. VARTOLOM EU B0QDAP1

Format 16/61 x 86. CoU de dpar 7 3/4. Comanda nr. 177

TIPOGRAFIA IflSTITUTULU! BIBLIC Şl DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE

Intrarea Miron Cristea nr. 6; 040162 Bucureşti Telefon 4067193; 4067194; Fax: 3000553

www.edlturapatriarhlel.ro e-matl: [email protected]

tipogr. [email protected] magazi n @ed îturapatri arh 1 ei. ro

http://www.edlturapatriarhlel.ro

mailto:[email protected]

mailto:[email protected]

Date post:	17-Jul-2016
Category:	Documents
Upload:	daniel-budeanu
View:	171 times
Download:	26 times

Sfântul Grigorie Al Nyssei & Sfântul Ciprian Al Cartaginei - Despre Feciorie , Împotriva...

Documents