Universitatea din Craiova
Școala Doctorală „Sfântul Nicodim”
Domeniul: Teologie
Specializarea: Patrologie și literatură post-patristică
PERSONALITĂŢI TEOLOGICE BIZANTINE
DIN SECOLELE X-XI
-REZUMAT-
Doctorand:
Pr. Mladin Constantin
Coordonator:
Pr. Conf. Univ. Dr. Băjău Constantin
CRAIOVA
2020
1
Personalităţi teologice bizantine din secolele X-XI
- Teză de doctorat -
Rezumat
Tema cercetării de față: Personalităţi teologice bizantine din secolele X-XI este una
puțin aprofundată în studiile de specialitate în limba română. În cadrul secţiei istorice, din
care disciplina Patrologie şi literatură post-patristică face parte, mi-am propus să realizez o
lucrare cu o abordare interdisciplinară, folosindu-mă de cunoştinţele din alte discipline
teologice.
Cercetarea urmăreşte să prezinte informații despre autorii din perioada studiată (sec.
X-XI), despre rolul lor în biserica şi în societatea timpului. De asemenea se urmăreşte
detalierea aspectelor legate de operele lor, fie ele teologice sau indirect legate de teologie și să
arate importanţa învăţăturilor de credinţă desprinse din studiul operelor lor pentru teologia
ortodoxă, înţeleasă în ansamblul ei, ca doctrină, dar şi cult. Teza îşi propune să îi aducă pe
teologii de acum un mileniu mai aproape de cititorii, în general, din secolul al XXI-lea şi de
teologii contemporani ortodocşi. Cunoaşterea operelor şi a autorilor din secolele X-XI merită
o atenţie şi o aprofundare mult mai amplă în studiile noastre.
Ca mod de lucru în realizarea prezentei lucrări, am apelat în primul rând la studiul
operelor autorilor în original şi în traducerea acestora în limba română şi în limbile moderne
ce îmi sunt accesibile. M-am străduit să reliefez aspectele importate din viața, opera şi
doctrina lor, subliniind importanța personalităților și a scrierilor lor pentru posteritatea
creştină. În acest sens, metoda de lucru care a primat a fost cea specifică studiilor cu caracter
istoric. Am păstrat un oarecare echilibru, diferit de la un autor la altul, între exigenţele
disciplinei Patrologie, care impune o tratare prioritară a operei şi doctrinei autorilor avuţi în
obiectivul de studiu şi necesitatea de a încadra personalităţile studiate în contextul istoric al
vremurilor lor, care este unul al Istoriei Bizanţului.
Teza de doctorat este gândită didactic, autorii secolelor X-XI fiind împărțiți după
preocuparea avută sau după statutul social şi eclezial ocupat. Motivul unei astfel de organizări
a lucrării mele este dorinţa pentru o mai bună înțelegere a conținutului acesteia, dar și pentru a
păstra interesul evident pentru personalităţile studiate şi pentru opera lor. Conținutul lucrării
mele nu şi-a propus să epuizeze complet subiectul tratat. Acest lucru este cu totul imposibil
din nenumărate motive. Pe acest subiect se vor scrie, încă şi în limba română, în viitor, multe
alte lucrări valoroase. Lucrarea mea tratează însă și aduce informații vitale pentru o înțelegere
viitoare de ansamblu a celor două secole, X-XI, din istoria Bizanţului creştin. Menționez aici
2
şi două trăsături specifice ale cercetării mele: tratarea cu multă responsabilitatea a termenilor
teologici, şi nu numai teologici, întrebuinţaţi şi adăugarea de note introductive specifice, cu
permanenta precizare a surselor operelor. Despre cea din urmă trăsătură, consider că sursele
menționate în lucrarea de cercetare însumează deopotrivă ultimele cercetări în domeniu, cât și
unele mai vechi, necunoscute deplin în studiile românești, atât din literatura de specialitate
străină, cât și din cea românească. Este evident, după cum reiese din prezenta cercetare, că am
folosit într-un procent mai mare surse din literatura străină, deoarece preocupările pentru acest
domeniu au fost acolo mult mai intense. Aparatul critic este unul care poate să fie de folos și
altor teologi, pentru studii viitoare.
Desigur, nu am putut realiza o analiză și o evaluare obiectivă a tuturor operelor
autorilor studiaţi. Cele mai multe dintre acestea nu au fost traduse nici în limbile moderne de
circulaţie europeană.
Materialul cercetării este organizat în două părți, complementare și bine conturate, la
care se adaugă un bogat aparatul critic, folosind peste 1400 de note bibliografice și peste 240
de repere bibliografice, organizate sistematic după cum urmează: Izvoare/ Surse, Lucrări în
volum, Dicționare/Enciclopedii, Reviste/Studii și webografie.
Prima parte, prezentarea istorică, este una generală, adunând date despre viața
personalităților bizantine din secolele X-XI și despre rolul pe care acestea l-au jucat în
imperiu. Cunoaşterea acestor elemente istorice este importantă pentru a ne forma o imagine
despre stadiul de evoluţie al culturii vremii, care a influenţat pozitiv, acum, după un mileniu,
şi viața noastră bisericească. Mi-am propus să creionez aspecte de viață, educație și rolul avut
de aceste personalităţi prin prezentarea activități lor culturale, în mod special cărturărești.
După enumerarea titlurilor operelor lor, am realizat o analiză a cuprinsului acestora. Unde
accesul a fost mai facil, am realizat scurte comentarii teologice asupra textului.
Prima parte a tezei mele este împărțită în patru capitole, numite după statutul pe care îl
aveau autorii studiaţi. Această parte a cercetării mele este și cea mai amplă, autorii bizantini
selectați de către mine în cercetarea de față nefiind incluși într-un studiu asemănător până
acum. Personalitățile bizantine, deși au jucat diferite roluri în viața culturală sau
administrativă a Imperiului Bizantin, au în comun preocuparea pentru scris sau pentru
alcătuirea şi rostirea de cuvântări. Sunt iubitori de litere şi unii au adunat diferite manuscrise
și ediții de texte patristice.
Personalitățile bizantine alese de mine sunt împărați, aghiografi și teologi, arhierei,
dascăli și istorici ai vremii, după cum urmează: Împăratul Leon al VI-lea Filosoful, Împăratul
Constantin al VII-lea Porfirogenetul, Sfântul Simeon Metafrastul, Sfântul Simeon Studitul,
3
Sfântul Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul, Patriarhul Nicolae I Misticul, Patriarhul
Mihail Cerularie, Arhiepiscopul Aretas al Cezareei Capadociei, Sfântul Petru al Argosului,
Mihail Psellos, Eftimie Zigabenul, Ioannis Italos și Leon Diaconul. La aceştia am adăugat și
un Lexicon, o enciclopedie ce conține diferite informații istorice ordonate alfabetic, ce poartă
numele autorului: Suidas. Viața și opera acestor autori scoate în evidență preocupările pentru
cultură în general și pentru teologie în special, în cele două secole, X-XI.
Cea de a doua parte a cercetării își propune o privire de ansamblu asupra literaturii
teologice din secolele X-XI, fiind mai puţin întinsă, complementară celei dintâi, care
concentrează scrierile de la toți autorii, împărțite după genurile teologice, prezentând şi unele
scurte traduceri de texte. Această a doua parte studiază genurile teologice literare precum și
unele lucrări reprezentative din cele două secole.
Anterior primului capitol am realizat argumentarea temei alese precum și o prezentare
a stadiului cunoașterii temei în limba română, justificând necesitatea cercetării de față precum
și metodologia de lucru.
Prima parte intitulată Personalități teologice din secolele X-XI, este împărțită în patru
capitole, fiecare având un specific bine conturat.
În primul capitol, Împărați teologi, cel dintâi basileu care a marcat secolul al X-lea sub
mai multe aspecte este împăratul Leon al VI-lea Filosoful. Împăratul s-a dovedit un prolific
predicator, activitatea sa fiind una dintre cele mai bogate care s-a păstrat, din cele două secole.
Lucrările teologice care aparțin lui Leon al VI-lea Filosoful sunt împărțite și ele pe mai multe
categorii. Astfel, din rândul creațiilor imnografice amintim versurile și epigramele sub formă
anacreontică, dar și cele 11 stihiri ale Evangheliilor Învierii sau stihirile de la Vecernia din
Duminica Floriilor. Tot în ritm anacreontic a mai scris două poeme, unul dedicat fratelui său
Alexandru și altul lui Andronic Ducas, un rebel, care însă nu s-au mai păstrat. O scriere
deosebită, în versuri, este Omilia dedicată Martiriului Sfântului Clement, Episcopul Ancirei,
cuvântare unică din punctul de vedere al formei literare. Împăratul obișnuia deseori să predice
în bisericile din Constantinopol, numărul însemnat de omilii care s-au păstrat oglindind foarte
bine această activitate a sa, deși încălca prevederea Canonului 64 Trulan. În acest sens, ne-au
rămas un număr de 42 de omilii, prezentate sistematic în subcapitolul Leon al VI-lea
Înțeleptul, împărat și predicator. Omiliile sale au o ținută teologică înaltă, dovedind o
temeinică cunoaștere a textelor scripturistice și a operelor scriitorilor patristici.
Dintre numeroasele cuvântări fac parte și Omiliile la praznicele împărătești. De
menționat sunt sursele omiliilor sale, folosindu-mă în principal de volumul 107 al colecției
P.G. și de Antologia monahului Akakie, la care am adus completări din volumul dedicat al
4
cercetătoarei Theodora Antonopulou. La fel de valoroase sunt și Omiliile la sărbătorile
închinate Maicii Domnului, care formează o altă categorie însemnată de cuvântări rostite de
împăratul predicator Leon al VI-lea, dar și Omiliile la sfinți și ocazii speciale, care se
aseamănă prin alcătuire, toate respectând un plan simplu, din care fac parte introducerea,
cuprinsul și epilogul, unde introducerea era în mare parte istorică, cuprinsul prezenta
principalele virtuți și epilogul era format din îndemnuri și o rugăciune dedicată sfânt ilor.
Pentru a completa preocupările sale omiletice, împăratul Leon al VI-lea a rostit o Omilie
funebră, în amintirea părinților săi, folosind ca model encomionul alcătuit de Sfântul Grigorie
de Nazianz în cinstea Sfântului Vasile cel Mare. Fiind un ctitor recunoscut, a rostit cuvântări
și la terminarea lucrărilor unor lăcaşuri, precum Omilia dedicată Bisericii Mănăstirii
Patriarhului Antonie Kavleos și Omilia dedicată Bisericii lui Stylianos Zaoutzes. Tot în
împrejurări excepționale a rostit și cele trei Omilii la începutul Postului Mare, două dintre ele
fiind susținute la palatul imperial, cea de-a treia fiind rostită spre sfârșitul vieții împăratului.
Tot legat de perioada Marelui Post a rostit și Omilia la punerea în Mormânt a Mântuitorului,
rostită în Vinerea Mare. La acestea se mai adaugă omilii la ocazii speciale, precum Omilia la
Sfântul Ilie, cel care era protectorul dinastiei macedonenilor, al cărui exponent era.
Lucrările ne-teologice pe care le-a lăsat posterității împăratul Leon al VI-lea sunt de
mai multe feluri. Astfel, lucrările juridice sunt formate din cele șase volume, ce însumează 60
de cărți de legi, numite Basilicale, ce erau de fapt o traducere a unor legi și adaptare a lor, din
timpul împăratului Iustinian şi până la el. Pe lângă acestea, va mai emite un set de 113
Novele, edicte complementare unora deja în uz. Un alt gen de scriere ne-teologică este
lucrarea de strategie militară numită Tactica, fiind publicată integral în colecția Migne,
reprezentând până azi una dintre cele mai importante lucrări de acest gen ale scriitorilor
bizantini. Faptul că prezintă diferite aspecte de strategie militară, nu l-a oprit pe împărat să
înceapă prin invocarea Sfintei Treimi și să încheie cu Amin, demonstrând armatei credința de
care dădea dovadă și modelul pe care soldații să îl urmeze. O lucrare ce aparține atât
domeniului juridic, cât și celui administrativ, este Cartea eparhului, care cuprindea reguli
pentru comercianți, fiind în fond un cod al meseriilor practicate în secolul al X-lea.
În capitolul al doilea, Constantin al VII-lea Porfirogenetul, om de cultură, teolog și fire
inclinată spre meditație, am prezentat preocupările sale cărturărești le-am organizat în trei
subcapitole. În primul, cel al creațiilor imnografice, omiletice și istorice, am realizat mai întâi
o prezentare a lucrărilor teologice. Dintre acestea face parte un Panegiric în cinstea Sfântului
Ioan Gură de Aur, cu prilejul aducerii moaştelor sale la Constantinopol, la care se adaugă o
serie de lucrări de imnografie creștină, precum Rugăciunile liturgice (Preces liturgicae) sau
5
Cele 11 Luminânde. De amintit este că acestea sunt în uzul liturgic până în zilele noastre,
ocupând o importantă parte a slujbei Utreniei.
Un alt gen de scrieri ale împăratului Constantin al VII-lea sunt operele cu caracter
istoric. Despre ceremoniile de la curtea bizantină (De ceremoniis Aule Byzantine) este de o
deosebită importanță, oferind amănunte despre obiceiurile și protocolul desfășurat cu diferite
ocazii religioase sau de stat. Cea de-a doua lucrare istorică este Despre theme sau Despre
provinciile Imperiului Bizantin (De Thematibus), lucrare amplă, care prezintă lumea
Orientului și Occidentului de pe cuprinsul întregului imperiu. O lucrare de mare întindere este
Despre conducerea imperiului (De administrando imperio), scriere ce a fost tradusă și în
limba română, cu titlul Carte de învățătură pentru fiul său Romanos. Mai târziu, lucrarea va fi
un model pentru scrierea lui Neagoe Basarab, ce poartă titlul Învățăturile lui Neagoe Basarab
către fiul său Theodosie. Împăratul Constantin al VII-lea a alcătuit și lucrări cu caracter
juridic, precum Tratatul de legi (Delectus Legum Comendarius), în care explică aplicabilitatea
unor legi și Novellae Constitutiones, un set de 13 legi pe care le-a emis în timpul domniei
sale. O altă lucrare este Despre ambasade (Excerpta de Legationibus), care se prezintă ca un
jurnal, în care sunt expuse diferitele vizite ale delegaților împăratului. Alte scrieri ale sale
prezentate în teză sunt tratatul de agronomie Geoponica, și lucrarea de istorie medicală
Iatrika sau De curatione.
În cel de-al treilea subcapitol am realizat o prezentare a importanței operei împăratului
Constantin al VII-lea Porfirogenetul pentru istoria și literatura veche românească.
Cel de-al doilea capitol prezintă patru nume de aghiografi și teologi. Primul este un
important erudit bizantin numit Sfântul Simeon Metafrastul sau Logofătul, exponentul prin
excelență al genului aghiografic, prin opera sa Minologion sau Viețile Sfinților, care cuprinde
nu mai puțin de 148 de vieți ale sfinților, fiind practic o colecție de biografii ale sfinților cu
ajutorul unor colecții mai vechi. O altă creație a sa, care aparține scrierilor imnografice, este
un Necrolog în versuri, dedicat împăratului Constantin al VII-lea. Tot în versuri s-au păstrat
de la el o serie de canoane, stihiri, tropare și rugăciuni în versuri, unele dintre acestea fiind
incluse în uzul liturgic și folosite până azi în Canonul de Împărtășanie. Rugăciunilor cuprinse
în Canonul de Împărtășanie le-am dedicat un comentariu mai larg, limitându-mă totuși la
aspectele doctrinare, care rezultă din aceste creații și nu la cele de ordin tipiconal sau liturgic.
Pe de altă parte, autorul accentuează importanța aspectelor morale și duhovnicești ale
pregătirii creștinului. La acestea se adaugă scrierile morale, precum Culegerea de sentințe
morale și Culegerea de predici morale, la mare căutare în secolul al X-lea și după, existând la
Biblioteca Academiei Romane un exemplar în manuscris, din timpul lui Neagoe Basarab. De
6
asemenea este tradusă în limba română una din scrierile sale, sub titlul Parafraza în 150 de
capitole a Sfântului Simeon Metafrastul la cele 50 de Cuvinte ale Sfântului Macarie.
Un alt gen de scrieri ale aceluiaşi autor, cele omiletice, este reprezentat de Cuvânt la
Plânsul Născătoarei de Dumnezeu când a înfășurat cu giulgiuri cinstitul trup al Domnului
nostru Iisus Hristos, dar și de o scriere cu caracter canonic, în care se face un rezumat al
tuturor canoanelor de la Sinoadele Ecumenice, sub titlul Sinopsă canonică.
Pentru a continua tradiția predecesorilor săi, între operelor lui se numără și o scriere
istorică, cu titlul Cronografia anilor 813-961, expusă în volumul 109 al colecției Migne. La
fel de importantă este corespondența pe care Sfântul Simeon Metafrastul a purtat-o, aici
expunând părerile pro și contra cu privire la autenticitatea celor 111 epistole ale sale, sau
numai a 25 dintre ele.
Un al doilea scriitor și model pentru Sfântul Simenon Noul Teolog este Sfântul
Simeon Studitul, despre a cărui viață se cunosc multe amănunte din scrierile ucenicului.
Opera sa, Capetele morale ale lui Simeon Evlaviosul, este tradusă în limba română și se
dorește a fi un ghid simplu pentru monahul smerit, ce dorește dedicarea totală lui Hristos.
Autorul, la fel ca alții, este dovada calității vieții monahale și a dedicării slujirii lui Hristos,
din secolul al X-lea.
Penultimul aghiograf și monah cu vocație este Sfântul Simeon Noul Teolog, care va
marca și impresiona prin gândirea sa generațiile de creștini până în zilele noastre. Față de alte
personalități bizantine prezentate în cercetarea de față, el s-a bucurat de o atenție deosebită în
literatura de specialitate, pe de o parte datorită operelor sale accesibile într-o limbă modernă
de circulație internațională, respectiv franceza, și ușurința cu care au fost traduse majoritatea
în limba română. Pe lângă opera foarte valoroasă, este importantă și viața sa, expusă magistral
de către ucenicul lui, Nichita Stithatul și tradusă încă de la jumătatea secolului trecut în limba
română.
Importanța istorică a celor două veacuri studiate este dată și de evenimentul care a
scindat biserica și la care răsăritenii au reacționat, pentru a păstra autentică învățătura de
credință. La acest efort a contribuit și învățatul monah Nichita Stithatul sau Pieptosul, care
formează al patrulea subcapitol dedicat aghiografilor, al cărui nume este legat de curajul de a-i
combate prin tratatele sale pe apuseni. Astfel, scrierile polemice Dialogul, Antidialogul,
Sinteza despre Filioque și Cuvântările împotriva armenilor sunt concludente în această
situație de criză, pe care a trăit-o biserica. Preocupările lui polemice s-au extins şi asupra altor
teme, precum folosirea azimelor, ţinerea sabatului, celibatul preoților, sau Providență. Pe
lângă acestea, ne-au rămas de la el scrierile liturgice: Despre brâul diaconilor, Despre
7
salutarea cu mâinile şi Despre Aliluia treptelor, Împotriva celor care învinovățesc sfinții,
precum și corespondența sa, formată din 14 scrisori, având ca subiect diferite teme teologice,
explicate unor monahi cu care acesta păstra legătura.
Al treilea capitol prezintă Ierarhii cărturari, dintre care primul este Patriarhul Nicolae I
al Constantinopolului, cel numit și Misticul sau Secretarul, care a păstorit în timpului
împăratului Leon al VI-lea Filosoful. Opera sa este formată din Omilia la capturarea
Tesalonicului, în care se erijează ca un apărător al creștinilor nevinovați persecutați de
musulmani. Parte acea mai însemnată a scrierilor, din punct de vedere al cantității, este
formată din corespondența sa, ce numără 163 de scrisori, care s-au păstrat, ce formează o
imagine de ansamblu asupra preocupărilor și erudiției sale. Ultima operă care s-a păstrat arată
preocupările patriarhului pentru scrierea în versuri, alcătuind Către Protosul Sfântului Munte.
Tipicon în versuri, ceea ce se va dovedi un model pentru Tipiconul Sfântului Munte, alcătuit
mai târziu de către Sfântul Atanasie Athonitul.
Cel de-al doilea ierarh este Mihail Cerularie al Constantinopolului. Am inclus în
cercetarea mea Omilia la prima Duminică din Postul Mare, Hotărârile Sinodului, Despre
soția preotului ce comite adulter şi Epistola către Petru al Antiohiei, toate regăsindu-se în
volumul 120 al colecției Migne.
Arhiepiscopul Aretas al Cezareei Capadociei s-a dovedit un demn urmaș al părinților
capadocieni, prin cultura vastă de care a dat dovadă, dar și prin neobosita muncă de a forma o
bibliotecă mare, cu cele mai importante scrieri ale antichității. Mai precis, Aretas comanda
diferiților scribi opere pentru uzul personal, cum este spre exemplu Discursurile lui Aelius
Aristide sau Atenianul. Nici operele filosofice nu erau ocolite, manifestând un mare interes
pentru opera Gânduri pentru sine însuși a lui Marcu Aureliu, Tetralogia lui Platon, sau
Categoriile lui Aristotel. Dar cele mai importante scrieri pentru domeniul patristic și nu
numai, care ne-au parvenit datorită lui, sunt cele cuprinse în Codex Apologetarum, aici
regăsindu-se Protepticul și Pedagogul lui Clement Alexandrinul, Scrisoarea către Zena şi
Îndemn către greci ale Sfântului Iustin; Cărțile 1-5 şi Contra lui Heracle ale lui Eusebiu,
precum și Apologie pentru creștini şi Despre Înviere ale lui Atenagora. Pe lângă aceste, ne-a
rămas și o corespondență a sa, un bun model de dialog interreligios în exemplul oferit de
Scrisoarea lui Aretas către Emirul Damascului.
Pe lângă aceste preocupări enciclopedice, trebuie să amintesc și scrierea exegetică,
prin încercarea de tâlcuire a Apocalipsei, carte biblică asupra căreia nu a existat în cele două
secole cercetate vreo preocupare în acest sens. Scrierea omiletică este reprezentată de
Cuvântarea la Sfinții Martiri Samon, Gurie și Aviv, unică în această perioadă patristică, dar și
8
de Cuvântarea la înmormântarea Arhiepiscopului Eftimie al Cezareei. Nu au lipsit din
preocupările sale scrierile juridice, Aretas însuși alcătuind un tratat, ce legifera diferitele
situații cu privire la căsătorie, cu titlul Nomocanoane în 14 titluri.
Un talent omiletic aparte îl regăsim la episcopul Petru al Argosului, numit și
Taumaturgul, care a fost canonizat și prăznuit pe data de 3 Mai. Opera sa omiletică este
formată dintr-o serie de opt cuvântări, șapte dintre ele fiind traduse recent în limba română, în
care se relevă dimensiunea cultului sfinților din secolul al X-lea, realizând comentarii
comparate vaste în cercetarea de față cu privire la conținutul acestora. Unele dintre acestea
sunt rare, precum Cuvântul de laudă la Sfânta Ana, mama Maicii Domnului, Cuvântul la
Zămislirea Sfintei Ana, când a luat în pântece pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sau
Cuvântul de laudă la Sfânta Mare Muceniță Varvara.
În ultimul capitol, al patrulea, cel dedicat dascălilor, teologilor și istoricilor din
secolele X-XI, cel care deschide lista celor cinci învățați este Mihail Psellos, personalitate
polivalentă a epocii bizantine, care și-a adus contribuția în domenii diverse, precum teologia,
filosofia, istoria și într-un domeniu puțin cercetat, diplomația. Scrierile sale istorice, însumate,
formează o opinie avizată cu privire la cunoștințele pe care le posedau bizantinii despre istoria
universală și particulară a imperiului, de la Facerea Lumii, până în timpul lui, grăitoare în
acest sens fiind scrierea Historia syntomos. Acesteia i se adaugă Cronografia, una dintre cele
mai bune scrieri istorice din Evul Mediu, importantă fiind pentru poporul nostru, deoarece îi
descrie pe locuitorii de pe teritoriul ţării noastre în general și mod special pe cei din
Dobrogea, fiind de altfel și singura scriere a acestui învățat bizantin tradusă în limba română.
Preocupările sale omiletice se oglindesc în cuvântările funebre rostite, susținând Trei
necrologuri dedicate Patriarhilor Mihail Cerularie (1043-1058), Constantin al III-lea Lihudas
(1059-1063) și Ioan Xiphilinos (1064-1075). Acesteia i se adaugă Necrologul în cinstea
Împăratului Constantin al IX-lea Monomahul, dar și Encomionul în cinstea Sfântului Simeon
Metafrastul. Dramele din viața personală l-au făcut să alcătuiască o cuvântare cu titlul Epitaf
pentru Styliana, fiica sa, dar și o scriere de autocaracterizare cu titlul Autobiografie.
Encomion dedicat mamei. Opera epistolară este cea mai bogată, dintre toți scriitori bizantini
incluși în studiu, numărând aproximativ 500 de scrisori, editate în volume dedicate, pe care le-
am menționat. Din ea am selectat scrisori, care aveau ca destinatari diferiți patriarhi sau chiar
șeici arabi. La unele dintre scrisorile sale, care mi-au atras atenția în mod deosebit, le-am
adăugat și scurte comentarii cu privire la context alcătuirii lor și cu informați despre
corespondentul învățatului bizantin. Un alt gen de lucrări sunt cele dogmatico-polemice, între
care Despre lucrările diavolilor (De operatione daemonum). O altă scriere a sa este
9
Quaestionum Naturalium solutiones, unde demonstrează cunoștințe vaste de astronomie.
Multe dintre scrierile sale au apărut ca o nevoie pedagogică de a se face înțeles de elevii săi,
fiind alcătuite sub forma unor întrebări și răspunsuri, așa cum este și cazul unora dintre
operele filosofice, precum De omnifaria doctrina, la care se adaugă Quadrivium, sive de
quatuor scientiis: Mathematicis, Arithmetica, Musica, Astonomia & Geometria și micul tratat
Despre suflet, opinii vestite, în care prezintă cele mai însemnate păreri ale filosofilor antici
despre originea și esența sufletului. Opera lui Mihail Psellos cuprinde și creații imnografice,
precum Versuri la Sfinții Trei Ierarhi, Epigramă închinată Sfântului Grigorie de Nazianz, în
care laudă virtuțile acestora, sau Compendiu de legi în versuri despre politică, pe care îl
compune pentru elevul său, împăratul Mihail Ducas, în așa fel încât unele legi ce priveau
politici sociale să fie ușor de înțeles. Dintre scrierile juridice am amintit Nomocanoanele lui
Mihail Ducas, dar și un mic tratat cu reguli gramaticale, numit Despre lucrările
substantivelor.
O altă personalitate bizantină însemnată este Eftimie Zigabenul, viețuitor al sfârșitului
de secol al XI-lea și început de secol al XII-lea. Motivul pentru care l-am cuprins în cercetarea
mea, deși el poate cu mare ușurință să fie inclus și într-un studiu ce privește secolele al XII-
lea, este importanța operei sale, scrisă la sfârșitul dinastiei macedonene și începutul celei
comnene, el însuși fiind un învățat de la curtea împăratului Alexie Comnenul. Opera sa poate
să fie împărățită în două mari părți: dogmatică și exegetică. Lucrarea dogmatică de referință
este Panoplia dogmatică, care în cele 28 de titluri însumează învățăturile de credință străine
ortodoxiei, pe care le expune sistematic și le combate cu argumente biblice și patristice. A
doua parte, cea exegetică, este compusă din tâlcuirii și comentarii aduse Psalmilor și Celor
patru Sfinte Evanghelii, unele dintre ele fiind unice până la el și puțin traduse în limba
română.
La acești doi dascăli și învățați se adaugă Suidas, deși informațiile sunt și mai puține,
însă de la care ne-a rămas o impresionantă lucrarea enciclopedică, un Lexicon, ce îi poartă
numele. Aceasta a fost alcătuită cu scopul de explica și de a strânge laolaltă informații diverse
din domenii precum literatură, istorie și liturgică. Pentru noi, el este important și din punct de
vedere al informațiilor pe care le aduce cu privire la strămoșii poporului nostru.
Despre următorul scriitor bizantin însăși opera sa este cea care mărturisește despre
viața lui și despre contextul în care a trăit, fiind vorba despre Leon Diaconul, autorul Istoriei.
Acesta scriere este importantă nu numai pentru cultura universală și pentru noi, fiind amintită
de-a lungul timpului în diferite studii, mare parte din cele zece capitole ale scrierii prezentând
confruntările bizantinilor cu bulgarii și descrierea cetății Constantinopolului. Pe lângă aceasta,
10
ne-a mai rămas de la Leon Diaconul un Encomion nepublicat în cinstea lui Vasile al II-lea
Bulgaroctonul. Aportul cel mai important este cel istoric, fapt pentru care el a fost tradus în
limbi de circulație internațională împreună cu numeroase studii și comentarii, dar și în limba
română, unde a fost scoasă în evidență importanța pentru istoria națională.
Ultimul învățat care și-a adus contribuția la dezvoltarea culturală și socială a secolului
al XI-lea este Ioannis Italos, filosof și succesor al profesorului său, Mihail Psellos. Greu de
înțeles și combătut pentru ideile sale filosofice, pe care încerca să le impună, de multe ori
acestea intrau în contradicție cu învățătura de credință creștină, fiind în final supus judecății
publice și clericale și obligat să retracteze afirmațiile greșite. Tot din cauza sa se va realiza o
continuare a Sinodiconul Ortodoxiei, la care se adaugă anatematisme cu privire la greșelile
promovate de el, cu titlul Contra dialecticii și filozofiei platonice a lui Ioan Italianul,
Sinodiconul bizantin al Ortodoxiei.
Acest lucru nu înseamnă că scrierile sale și importanța sa poate să fie neglijată. O
lucrare a sa, care se încadrează bine în curentul enciclopedic ce a dominat epoca
macedoneană, este cea numită Aporii și soluții, din care se profilează cel mai bine gândirea sa
filosofică și accepțiunea acestuia despre relația dintre teologie și filosofie. În amănunt, se
dezbat noțiuni de cosmogonie, legate de cultul icoanelor, despre moarte și despre suflet. O
altă calitate a sa este aceea de bun retor, alcătuind un mic tratat de retorică, numit Metode
aparținând retoricii, necesar unuia dintre elevii săi, în care împrumută tehnici și ideii din
operele lui Aristotel, de altfel un filosof preferat al său.
Bineînțeles că scopul cercetării mele nu a constat numai în analiza atentă a operelor
Sfinților și scriitorilor bisericești ci și a prezentării contextului istoric în care au fost scrise și
anvergurii sociale pe care autorii acestora o aveau.
Astfel, dacă în prima parte am dorit să pun accent pe viața și opera scriitorilor
bizantini, în partea a doua a cercetării mele am acordat o atenție mai mare cuprinsului
operelor, după apartenența la genuri literare și comentarii dedicate celor care mi-au stârnit
interesul. Această parte este o privire de ansamblu asupra literaturii teologice din secolele X-
XI, fiind împărțită în două capitole, în care am prezentat operele din cuprinsul cercetării
potrivit genurilor teologice cultivate în secolele X-XI și a scrierilor reprezentative din secolele
X-XI pentru fiecare gen teologic în parte.
În primul capitol am realizat un scurt rezumat al fiecărei opere, în funcție de
apartenența la genul acestora. După importanță, am ales ca primul gen literar teologic să fie
cel dogmatic, aici subiectele polemice sau cu privire la lămurirea diferitelor învățături de
credință, mai ales cele ce intrau în contradicție cu apusenii, fiind cele mai întâlnite. Pe lângă
11
acestea, merită amintite și lucrări importante, precum Panoplia dogmatică, sau Despre
lucrarea diavolilor, care lămuresc aspecte greu de înțeles și atunci și azi, din practicile și
credințele popoarelor cu care ortodocșii interacționau.
Un alt gen de scrieri sunt cele imnografice. Acestea, fie au fost folosite în mod special
în cultul liturgic, care au îmbogățit până azi slujbele religioase cu creații de excepție, fie sunt
creații în versuri, care elogiază importanța unor sfinți părinți. Tot în versuri avem diferite
texte de legi, dar și rugăciuni, care completează preocupările pentru acest gen, în cele două
secole.
Cea de-a treia parte am atribuit-o genului omiletic, care are cea mai mare întindere din
cercetarea mea, acest lucru realizându-se datorită în mod special preocupărilor intense ale
basileilor din secolul al X-lea. Această parte a fost organizată și ea în cinci părți mai mici, în
funcție de subiectele pe care omiliile le urmăreau, precum: omilile la praznicele împărătești,
omilii în cinstea Maicii Domnului, omiliile dedicate sfinților, omilii la diferite ocazii și omilii
cu caracter omagial sau cu caracter funebru. Acestea relevă felul în care scriitorii bisericești
răspundeau nevoilor creștinilor, dar și un nivel însemnat de cultură teologică și atenție pentru
personalitățile marcante contemporane lor. O altă problemă rezolvată prin rostirea acestor
cuvântări era clarificarea unor învățături de credință, dar și precizarea unor amănunte
prețioase, unele din ele singulare, din biografia scriitorilor bizantini.
Următorul gen de scrieri este cel al scrierilor pastorale, sau cu caracter moral, care
urmăreau oferirea unor sfaturi, având ca temei hotărâri canonice. Ele priveau aspecte din viața
personală a clericilor, sau condamnarea viciilor și elogiere virtuților din viața creștinilor. Din
fericire, multe din aceste lucrări sunt accesibile cititorilor, traduse în limba română și incluse
în colecțiile de texte patristice consacrate.
A cincea parte face referire la genul epistolar, ce cuprinde, de asemenea, scrieri foarte
numeroase și importante din punct de vedere al unor aspecte pe care le prezintă: diplomatic,
doctrinar și pastoral.
Nu mai puțin importante sunt scrierile canonice, care sunt normative pentru viața
bisericească din secolele al X-lea și al XI-lea, hotărâri ce erau imperativ necesar să fie
cunoscute de cler și creștini, mai ales în contextul în care tulburările în biserică erau evidente.
Un gen literar teologic reprezentativ, căruia i-am acordat un însemnat spațiu în
cercetarea mea, este cel aghiografic, reprezentat de lucrări importante, cele mai multe traduse
în limba română și chiar incluse în cultul liturgic sau în lucrări dedicate.
Ultimul subcapitol, care prezintă preocupările exegetice ale scriitorilor bizantini, este
reprezentat de comentariile Psalmilor, Celor patru Sfinte Evanghelii și Apocalipsei,
12
comentarii importante și necesare, mai ales că două dintre ele sunt încercări unice în cele două
secole cercetate.
Cel de-al doilea subcapitol este cel care se ocupă de scrierile juridice, ce arată
preocupările oamenilor de stat pentru o viață condusă de legi și reguli clare, precum și pentru
o viață socială echitabilă, atât în ceea ce privea pe oamenii de rând, cât și cu privire la
funcționarii imperiali. Aici se numără lucrări care priveau viața militarilor și a împărțirii
teritorial - administrative a imperiului, împreună cu obiceiurile locale, dar și scrieri care
conțineau sfaturi cu privire la guvernarea imperiului.
În subcapitolul al treilea am realizat o diferențiere între epistolele oficiale și
corespondența personală, ultima fiind cea care este analizată. Scrierile filosofice sunt și ele
reprezentate de un subcapitol separat, unde am amintit în mod special operele lui Ioannis
Italos și Mihail Psellos. În această epocă de renaștere culturală, un important efort s-a făcut și
pentru alcătuirea unor scrieri științifice, adevărate tratate tematice, unde Mihail Psellos a
răspuns întrebărilor studenților lui.
Ultimul subcapitol este cel al scrierilor cu caracter istoric, preocupare importantă, care
face lumină asupra evenimentelor din cele două secole, într-un mod documentat și precis,
acoperind cu lejeritate o perioadă de trei secole (secolele IX-XI). Un caz aparte aici îl ocupă
Lexiconul Suidas, care deși are o construcție enciclopedică, prezintă și informații istorice
prețioase, de pe cuprinsul întregului imperiului și de pe teritoriul țării noastre.
În cel de-al doilea capitol am considerat important să selectez dintre toate scrierile, pe
acelea pe care le consider reprezentative pentru cele două secole. Astfel, dintre toate lucrările
dogmatice prezentate, am ales lucrarea Panoplia Dogmatică, scrisă de către Eftimie
Zigabenul, căreia i-am realizat o prezentare din punct de vedere a conținutului și a scopului.
Dintre numeroasele scrieri omiletice, am selectat-o pe singura care aparține genului liric,
dedicată Sfântului mucenic Clement, episcopul Ancirei. De o importanță mare este și
Minologion-ul alcătuit de Simeon Metafrastul. Datorită folosirii liturgice intense a creațiilor
imnografice care rezumă conținutul celor 11 Sfinte Evanghelii ale Învierii, am ales să realizez
o scurtă prezentarea a conținutului celor 11 Luminânde și stihiri, creații aparținând secolului
al X-lea. O ultimă lucrare pe care o consider reprezentativă este exegeza realizată Sfintei
Evanghelii după Luca de Eftimie Zigabenul, care prezintă câteva particularități.
Folosirea cu strictețe a referințelor bibliografice, a surselor, citarea corectă, precum și
felul în care am organizat materialul, fac din tema cercetării una de actualitatea în domeniul
literaturii patristice, unică sub această formă pana în momentul de față, ce a concentrat
informații despre scriitorii bizantini care au marcat viața bisericească, culturală și socială în
13
secolul al X-lea și al XI-lea. Mai mult, fiecare scriitor bizantin prezentat a beneficiat din
partea mea de o atentă tratarea a biografiei acestuia, folosind toate datele existente până la
acest moment, pentru a realiza un portret cât mai complet al personalității și contextului în
care aceștia au viețuit. Aparatul critic însemnat mentionat precum și consultarea unui
numeroase bibliografii au avut ca scop o bună fundamentare și documentare a temei și a
cuprinsului tezei.
În acest sens, cele două părți, ce însumează lucrarea Personalități teologice bizantine
din secolele al X-lea și al XI-lea, la care se adaugă bibliografia, acoperă în mare parte o
perioadă însemnată din istoria literaturii post-patristice care a contribuit la edificarea unor
aspecte importante din cultul liturgic și nu numai, considerând că mi-am atins scopul propus
în planul de cercetare inițial.
Drd. Pr. Mladin Constantin
