1

MODEL DE IDENTIFICARE A COPILULUI ÎN MEDIUL FAMILIAL, MODELE PARENTALE

Modelele parentale reprezintă tipurile

primare şi uneori unice de identificare, de

aceea, ele prezintă o importanţă deosebită.

Modelul parental ideal se

caracterizează prin: înalt nivel de organizare şi

coeziune, echilibru, unitate de acţiune

intramaritală, nivel înalt de adaptare şi

integrare, cadru relaţional optim, afecţiune,

sprijin, cooperare, colaborare, etc.

În familiile dezorganizate există o

abatere gravă de la acest model, iar în cazul

recăsătoriei, există multiple astfel de modele.

Pentru o analiză simplificată am redus

modelele la două dimensiuni:

- control

- afectivitate

În cazul perturbării echilibrului şi armoniei familiale putem sesiza inconsecvenţe, chiar anulări ale dinamicii relaţionale părinte-copil. Un

control excesiv, autoritar sau o indulgenţă neadecvată, determinată de compensarea lipsei de afectivitate, se repercutează negativ asupra copiilor

2

(prin identificarea cu aceste modele şi încercarea de adoptare a comportamentelor în alte relaţii interpersonale). Atitudinile calde sau reci însoţite

de permisivităţi exagerate induc conduite agresive, iar cele autoritare constituie sursa anxietăţii copiilor.

Recăsătorirea de după divorţ pune copilul în situaţia de a avea patru părinţi, doi naturali şi doi "adoptivi", în consecinţă, patru modele

parentale care foarte rar manifestă aceeaşi atitudine în exercitarea influenţelor educative.

Situaţia este mult complicată în cazul instabilităţii modelului parental. Instabilitatea emoţională şi acţională transpare rapid în model şi

induce copiilor o anxietate specifică. De multe ori, căsătoria legală pare adultului divorţat o sumbră perspectivă şi, astfel se ajunge la tendinţa

actuală, precizată de noi anterior, aceea a concubinajului. "Noul" părinte nu se bucură în faţa copilului de atenţia şi respectul cuvenite. Sunt

frecvente atitudinile de insubordonare şi insolenţă care permanentizate "uşurează" calea spre devianţă.

Noile modele impuse copilului, indiferent de modalitatea în care se circumscriu mediului, poartă pecetea poziţiei sociale, culturale, a

apartenenţei acestor adulţi la familiile lor de origine. Noii părinţi aduc influenţa actelor lor asupra dezvoltării copilului. Conştient sau inconştient,

copilul face comparaţii cu părintele natural. Aceste schimbări îl dezorientează, îi produc devalorizări, revalorizări şi, nu de puţine ori, copilul simte

gustul frustrării.

Teoria învăţării sociale acordă un rol foarte important părinţilor (în special mamei) în dezvoltarea copilului. Ea susţine că toate

comportamentele sunt învăţate.Achiziţionarea comportamentului se face în lanţ, fiecare verigă se leagă de cea anterioară. Dezvoltarea este un

proces continuu, adiţional, în care întregul e compus din suma părţilor. Primele comportamente sociale şi caracteristici de personalitate se învaţă

în practica creşterii copilului, iar diada mamă-copil este prima unitate de comportament care trebuie luată în considerare. Teoria învăţării sociale

dezvoltă o viziune mecanicistă asupra naturii umane (Muntean A., 2009).

3

Teoria învăţării sociale aplică teoria învăţării si a metodelor experimentale de cercetare la studierea comportamentului social şi a

caracteristicilor personalităţii care, după cum spune psihanaliza, se formează în relaţia părinte-copil. Cercetătorii au studiat domenii ca:

dezvoltarea comportamentului agresiv; efectul conflictelor, al pedepselor şi al altor aspecte din practica creşterii copilului asupra dezvoltării

comportamentului şi a personalităţii lui; identificarea şi învăţarea rolului sexual. Adepţii acestei teorii au explicat dependenţa copilului faţă de

mamă printr-o serie de comportamente cum

ar fi: contactul fizic, căutarea de ajutor,

aprobarea comportamentelor copilului de

către mamă, atenţia din partea mamei. De

asemenea, ei susţin că dependenţa psihică o

continuă pe cea biologică, iniţială. O consideră

pe mamă ca sursă de recompensă primară

(dragostea-dulap) prin faptul că ea răspunde

nevoilor primare ale copilului, asigurându-i

hrana, căldura etc. Simpla ei prezenţă va întări

un anumit comportament social al copilului.

Intensitatea sau slăbiciunea

comportamentului dependent poate fi

studiată prin intermediul metodelor utilizate

de părinţi în creşterea copiilor, pentru

recompensarea comportamentelor acestora.

4

Eroare principală a teoreticienilor care susţin acest curent a fost susţinerea ideii potrivit căreia creşterea copilului este un proces

unidirecţional, dinspre părinte spre copil, neglijând capacitatea copilului de a stimula şi a menţine comportamentul parental al adultului.

Comportamentul (caracteristică a organismului) şi mediul, cu evenimentele lui, sunt interconectate. Copiii învaţă mai întâi prin observarea

unor modele care oferă informaţii despre consecinţele unui anumit comportament.

După Ainsworth (1974), există patru dimensiuni ale comportamentului maternal în interacţiunea cu copilul, care au o influenţă asupra

calităţii tiparelor de ataşament ale copilului. Aceste dimensiuni sunt:

a). sensibilitate- insensibilitate;

b). acceptare-respingere;

c).cooperare- interferenţă;

d). accesibilitate- indiferenţă.

Axa sensibilitate-insensibilitate a fost cea mai intens studiată de către Ainsworth şi au făcut obiectul construirii unei scări de evaluare

bazată pe observarea sensibilităţii maternale, plecând de la patru componente esenţiale: conştientizarea semnalelor care vin de la copil,

interpretarea adecvată a acestor semnale, răspunsuri adecvate la semnalele copilului şi promptitudinea sau rapiditatea răspunsurilor. După

Tronick şi Weinberg (1997), mamele care răspund cu promptitudine, într-o manieră coerentă la semnalele afective ale copilului, întăresc

construirea legăturii cu copilul lor.

Responsivitatea a fost menţionată de Bornstein (1989) ca fiind unul dintre aspectele facilitante ale dezvoltării sociale şi cognitive ale

copilului Responsivitatea ar putea fi descrisă ca un lanţ de evenimente desfăşurat în trei paşi: copilul semnalează, părintele răspunde prompt şi

într-o manieră sensibilă, copilul trăieşte experienţa că nevoile şi interesele sale sunt importante. Astfel, preadolescentul va dezvolta un sentiment

de încredere în mediul său şi în modul în care acesta îl poate încuraja la explorarea sinelui şi la etalarea surselor de interes.

5

Cu cât relaţia copilului cu persoana care l-a îngrijit (mama) a fost mai fuzională, cu atât tranziţia preadolescentului se face mai greu. Cu

toate acestea, teoria ataşamentului explică faptul că un ataşament insecurizat nu conduce la o detaşare sănătoasă, ceea ce se va vedea în

momentul în care preadolescentul intră în propria lui viaţă socială. Cu cât era mai nesecurizat în relaţia cu mama sa, cu atât se va agăţa mai tare de

aceasta şi va fi mai înspăimântat şi incapabil să se concentreze asupra regulilor de funcţionare ale noului mediu. Uneori, această situaţie poate

declanşa o criză.

Contribuţia mare a familiei la modelarea comportamentelor copiilor şi la dezvoltarea personalităţii lor se explică, pe de o parte, prin

capacitatea de învăţare şi deosebita lor receptivitate la ceea

ce vine de la părinţi şi, pe de altă parte, prin felul în care

părinţii răspund nevoilor lor. Legătura afectivă foarte

puternică ce se stabileşte între copil şi mama sa îl face pe

acesta să preia foarte repede şi uşor gesturi, mişcări, acţiuni,

expresii faciale, structuri verbale, atitudini şi

comportamente sociale. Procesul acesta este însă

dependent şi de modul în care părinţii reacţionează la

manifestările copilului. Acest aspect diferenţează puternic

dezvoltarea copilului în familie faţă de cadrul specific

instituţiilor de ocrotire. Dragostea părinţilor faţă de copii îi

face să reacţioneze într-un mod specific la cerinţele lor, iar

aceştia din urmă să treacă de la răspunsuri generate de

pulsiunile lor fiziologice la conduite socializate.

6

Cele mai frecvente manifestări ale dragostei părinţilor faţă de copiii lor sunt:

• calitatea îngrijirii;

• gingăşia contactelor zilnice;

• plăcerea jocului cu copilul;

• bunăvoinţă;

• bucuria care este întâmpinat copilul la revenirea acasă;

• interesul pe care îl arată faţă de faptele copilului;

• timpul zilnic pe care îl consacră comunicării, jocului şi acţiunilor comune cu copilul.

ROLUL MATERN

Mama este termenul de referinţă al celor dintâi raporturi pe care copilul le stabileşte cu lumea.

Afecţiunea maternă este oxigenul psihic al copilului. În contact cu mama, în fuziunea afectivă cu gestul de tandreţe al acesteia, copilul îşi

găseşte sprijinul necesar, încrederea în sentimentul securităţii şi echilibrului. Copiii lipsiţi de afecţiune în această fază preverbală a vieţii, rămân

vulnerabili, atât organic cât şi psihic, în tot cursul vieţii. Dacă mama nu este exaltată şi hipersensibilă, dacă ea nu caută în copil satisfacerea unor

trebuinţe pe care nu le poate găsi în altă parte, atunci atitudinea sa afectivă în împrejurări normale, este cea mai bună garanţie a liniştii, stabilităţii

şi totodată cel mai bun stimulent.

7

Rolul mamei este prestat la parametrii superiori dacă aceasta combină atitudinea sa faţă de copil cu ceea ce a învăţat şi observat din

interacţiunea cu propria ei mamă şi achiziţia unor cunoştinţe ştiinţifice despre dezvoltarea copilului ca şi despre modul în care acesta trebuie

stimulat.

Există o stare conflictuală permanentă între situaţia ei de mamă şi situaţia ei de membru al societăţii, de femeie. Cererile sau

disponibilităţile de afecţiune faţă de copil trebuie împărţite cu sentimentele ei faţă de soţ, cu nevoia de a plăcea, de a avea succes social. Fiecare

acţiune a mamei ascunde o dublă intenţie şi anume aceea de a ţine egalul cât mai aproape de ea în timp ce de fapt îl pregăteşte să fie apt de

independenţă şi să spere în ea. Se poate spune că mamele capabile să aibă această dublă disponibilitate au reuşit în rolul lor.

Lipsirea de îngrijire maternă

influenţează negativ dezvoltarea copilului chiar

din primele săptămâni de viaţă.

Se pot produce traume de natură fizică,

intelectuală, afectivă dar şi socială. După cum

arată experimentele, există o legătură directă

între scăderea coeficientului de

sociabilitate şi durata despărţirii copilului de

mamă.

Copilul este mai vulnerabil în cazul lipsei de

îngrijire maternă şi în funcţie de vârsta acestuia.

Ea atinge coeficienţi înalţi chiar şi în perioada de

la trei la cinci ani deşi sub nivelul la care se ridică

8

în primii trei ani de viată.

Lipsa îngrijirilor materne în primul an de viaţă poate dăuna considerabil sănătăţii mintale a copilului, iar daunele provocate de lipsa

îngrijirilor materne în primele luni de viaţă nu mai pot fi remediate, parţial sau integral după ce copilul a depăşit vârsta de doi ani şi jumătate.

Raportul copilului cu mama determină în mod hotărâtor conduita copilului. Aspectele patologice existente în raporturile mamă-copil au

fost grupate de autori în mai multe ,,sindroame" de către Rosenthal şi colaboratorii săi. Astfel, putem întâlni :

- mama rigidă, controlatoare: exagerează amestecul în toate activităţile şi în legătură cu toate înclinaţiile copilului, vrea să ştie tot, nu

admite să i se ascundă ceva. Acest comportament provoacă la copil o conduită esenţială timidă, supusă, docilă şi conformistă ; un astfel de copil

poate dezvolta foarte uşor stări de anxietate, o stimă de sine redusă, iar separarea de mamă va avea loc într-un cadru foarte dificil ;

- mama protectoare, infantilă: tratează copilul de vârstă şcolară ca pe un copil de vârsta mică şi este anxioasă, preocupată de a-l feri de

orice dificultate şi frustrare. Favorizează prin comportamentul său apariţia dezamăgirilor, a obsesiilor, fobiilor, a stărilor anxioase şi blocarea

maturizării copilului.

- mama excesiv de ambitioasă: cere în permanenţă dovezi ale unei capacităţi care o depăşeşte pe cea naturală a copilului, stimulându-1 să

depună eforturi peste puterile lui. Neputând să satisfacă ambiţiile mamei, copilul se fixează la stări de nemulţumire, compromiţând maturizarea

propriei personalităţi. Stima de sine va avea un nivel scăzut, iar preadolescentul se va simţi umilit foarte uşor.

- mama pedepsitoare: recurge permanent la sancţiuni, în general fizice, ca instrument de corectare, sancţiuni care provoacă la copil

conduite negative ca de pildă, neascultarea, revolta, agresivitatea, minciuna, furtul.

- mama părtinitoare: manifestă prin acte şi atitudini, preferinţe pentru unii din copii. Această comportare descurajează profund copilul

ignorat, care tinde să dezvolte un puternic sentiment de competiţie adresat fraţilor sau surorilor preferate, iar mai târziu colegilor sau tovarăşilor

de grup. Fraţii şi prietenii vor fi priviţi în permnenţă ca adversari, iar trofeul va fi mereu obţinerea de laude din partea mamei, iar mai târziu a

superiorilor sau chiar a partenerului de viaţă ;

9

- mama slabă şi indiferentă: oscilează

permanent între ,,da" şi ,,nu”, evită să ia o

atitudine fermă şi coerentă în problemele de

educaţie sau disciplinare, nu-şi adecvează

conduita la cea a copilului. Acest sindrom

foarte frecvent provoacă la copil forme

variate de agresivitate, de nelinişte, de

neastâmpăr generalizat. În general, mamele

foarte tinere, adolescente, sunt cele care

manifestă indiferenţă, deoarece maturizarea

lor încă nu s-a încheiat. Ele empatizează mai

greu cu copilul, deşi uneori relaţia lor pe

viitor este una de prietenie, şi nu una de

părinte-copil. Aceşti copii pot dezvolta la

vârste fragede sindromul ADHD ;

- mama supraindulgentă: manifestă o

toleranţă excesivă faţă de copil, care în felul

acesta are o dezvoltare vicioasă. Asemenea atitudine provoacă şi întreţine în copil incapacitatea de a înfrunta dificultăţile, frustrările inevitabile,

normale, stimulează stările colerice, ostilitatea, nesociabilitatea şi în cele din urmă crează înclinaţia spre minciună şi furt. Acest copil poate

10

dezvolta uşor un complex de abandon, simţindu-se uneori neglijat. Neavând anumite delimitări clare sau reguli, când va creşte, ca preadolescent, îi

va fi foarte greu să se supună, încălcând mereu autoritatea ;

- mama sănătoasă psihic şi educativ adecvată: stăpâneşte o cunoaştere clară şi globală a trebuinţelor şi sentimentelor copilului şi îl

introduce treptat pe acesta în lumea normelor şi convenienţelor sociale, controlându-i comportarea cu măsură şi înţelegere. Această atitudine

sănătoasă şi echilibrată nu determină la copil stări de dezordine, ci dimpotrivă, stimulează o activitate senină şi plină de avânt. Copilul va avea o

stimă de sine ridicată, un nivel de maturizare psihoafectivă ridicat şi o inteligenţă emoţională optimă pentru crearea de relaţii sănătoase, atât ca

preadolescent, cât şi ca adult tânăr.

ROLUL PATERN

Deoarece tatăl este mai puţin implicat biologic, funcţiile sale nu sunt tot atât de complexe şi totodată nici atât de obscure.

El aduce o contribuţie esenţială în aspectele care privesc protecţia copilului, consolidarea sentimentului de protecţie, posibilităţile de

elaborare şi experimentare a atitudinilor şi comportamentelor lui socio-afective, echilibrează potenţialul său psihic.

Figura tatălui se fixează în conştiinţa copilului mai târziu decât cea a mamei şi pe măsură ce trece timpul, cele două prezenţe tind tot mai

mult să se echilibreze.

Spre deosebire de rolul mamei care este direct, rolul tatălui este sub forme difuze - indirecte, în primul rând prin influenţa pe care el o

exercită asupra mamei, asupra sentimentelor sale de siguranţă şi încredere, asupra echilibrului său interior, prin contribuţia, de cele mai multe ori

hotărâtoare la asigurarea condiţiilor economice ale familiei, la formarea şi stabilirea climatului familial. Cât despre rolul direct al tatălui, la început

prezenţa paternă reprezintă o simplă dublare a prezenţei materne, pe care o secundează şi uneori o substituie. Tatăl ar introduce, prin apariţia sa

11

o notă nouă în sentimentul iniţial de contopire al copilului cu mama. El personifică în mai mare masură decât mama principiul de autoritate în

mediul familial, autoritate indispensabilă şi ca factor de convieţuire în familie şi ca factor de educaţie.

Tatăl este personajul căruia i se arată totul, căruia i se raportează totul şi de la care emană deciziile. În multe situaţii mama aşteaptă opinia

tatălui, aşteaptă sfatul lui, care, din cauză că este exprimat cu întârziere, apare ca un verdict.

El ocupă poziţia de instanţă de decizie, el asigură prioritar veniturile familiei, împarte darurile şi recompensele. Tatăl reprezintă pentru copil

autoritatea supremă, chiar şi atunci când autoritatea mamei se manifestă prin forme mai evidente în viaţa curentă a familiei. Într-o familie, tatăl

este simbolul forţei, dar şi al ocrotirii.

Tatăl, un personaj plin de prestigiu, de autoritate şi de forţă, inspiră teamă dar şi atracţie; copilul este mândru de tatăl său şi doreşte să-i

semene. Tatăl este un punct de referinţă prin care copilul îşi evaluează propriul său comportament. Autoritatea paternă intervine în formarea

conştiinţei morale a copilului.

Totuşi, trebuie evitată crearea unei percepţii de tată dur, neînţelegător, insensibil (atât la sentimentele copilului cât şi la sentimentele

mamei), deoarece copilul, iar mai târziu preadolescentul şi adultul tânăr ar putea devenit introvertit, fiindu-i frică să-şi exprime sentimentele,

emoţiile, părerile, pentru a nu fi dojenit.