Secţiunea VII CONFECŢII TEXTILE - qserver.utm.mdqserver.utm.md/.../Sectiunea_VII/Cap_1_3.pdf ·...

Secţiunea VII CONFECŢII TEXTILE

VII.1 DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA

ÎMBRĂCĂMINTEI

VII.1.1. Generalităţi privind definirea îmbrăcămintei

Îmbrăcămintea reprezintă, în sens larg, totalitatea obiectelor care îmbracă corpul omenesc (exceptând încălţămintea): lenjerie, cămaşă, sacou, pardesiu, pălărie, ciorapi etc., iar veşmântul este un nume generic pentru un produs de îmbrăcăminte.

Diferitele tipuri de produse de îmbrăcăminte s-au individualizat de-a lungul epocilor istorice, o dată cu evoluţia vestimentaţie, în funcţie de raportul corp-produs de îmbrăcăminte şi de modul concret în care rezolvă protejarea părţilor principale ale corpului. Din punct de vedere anatomic, corpul uman este divizat în 5 părţi principale, aşa cum rezultă din fig. VII.1.1.

Fig. VII.1.1. Părţile principale ale corpului omenesc:

1 – cap şi gât; 2 – torace; 3 – membre superioare; 4 – bazin; 5 – membre inferioare.

786 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE

Legătura dintre părţile principale ale corpului şi modul în care acestea pot fi protejate de un anumit tip de produs, sau o parte componentă a unui tip de produs, este următoarea:

1 – gluga – protejează capul şi gâtul; 2 – vesta – protejează toracele; 3 – mânecile – protejează membrele superiore; 4 – chiloţii – protejează bazinul; 5 – pantalonul protejează membrele inferioare. În figurile VII.1.2 şi VII.1.3 sunt prezentate, schematic, desfăşuratele plane ale

acestor tipuri de produse sau doar părţi componente de produs, care se regăsesc în structura de bază a unui tip de produse. Tipurile de bază ale produselor care protejează diferitele părţile principale ale corpului sunt structurate printr-un mod determinat de combinare a acestor tipuri sau părţi componente de produs.

Fig.VII.1.2. Desfăşuratele plane la produse cu sprijin pe umeri.

Definirea şi clasificarea îmbrăcămintei 787

În tabelul VII.1.1 se exemplifică modul în care sunt constituite unele tipuri de

produse. Tabelul VII.1.1

Constituirea tipurilor de produse din părţi componente corespunzătoare părţilor corpului

Tipul produsului Părţi componente Părţi de corp protejate Hanorac 1+2+3 Cap şi gât, torace, membre superioare Bluză, cămaşă 2+3 Torace şi membre superioare Jachetă, sacou 2+3+4 Trunchi şi membre superioare Pantaloni 4+5 Bazin şi membre inferioare

Rochie, palton 2+3+4+5 Torace, bazin, membre superioare şi membre inferioare

Combinezon 1+2+3+4+5 Cap şi gât, torace, bazin, membre superioare şi membre inferioare

Acest mod de divizare permite diferenţierea mulţimii produselor de îmbrăcăminte în

două grupe constructive, în funcţie de suprafaţa de sprijin a produselor pe corp: produse cu sprijin pe umeri şi produse cu sprijin în talie.

Prin suprafaţă de sprijin se înţelege zona în care produsul cuprinde strâns corpul şi în care trebuie să se asigure o înaltă corespondenţă între corp şi produs.

Pentru produsele cu sprijin pe umeri (acoperă prioritar partea superioară a corpului), suprafaţa de sprijin este delimitată superior de linia umerilor şi de baza gâtului, anterior de proeminenţa toracelui, iar posterior de proeminenţa omoplaţilor.

Produsele cu sprijin în talie acoperă partea inferioară a trunchiului şi membrele inferioare, parţial sau total, şi au suprafaţa de sprijin delimitată superior de linia perimetrului taliei, anterior de proeminenţa abdomenului şi posterior de proeminenţa feselor.

Tipurile de produse se pot defini în funcţie de poziţia suprafeţei de sprijin şi de modul de protejare a părţilor corpului.

Fig.VII.1.3. Desfăşuratele plane la produse cu sprijin în talie.


În funcţie de poziţia în raport cu corpul şi de proprietăţile materialelor, produsele pot prezenta formă flexibilă (instabilă) sau forma spaţială (rigidă).

Forma flexibilă (instabilă) este caracteristică produselor care prezintă stratul de contact cu pielea sau primul strat pentru lenjerie, confecţionate din materiale subţiri: lenjeria, cămăşile, rochiile din materiale subţiri, produsele din tricot, îmbrăcămintea copiilor etc.

Forma spaţială (rigidă) este specifică produselor de îmbrăcăminte exterioară, confecţionate din materiale de grosime medie sau mare şi prevăzute cu straturi suplimentare de consolidare a formei (rigidizare pe diferite forme ale corpului: piepţi, gulere, revere).

Îmbrăcămintea este formată dintr-un număr diferit de repere, create din structuri plane, asamblate prin diferite procedee. Numărul forma şi dimensiunile reperelor depind de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:

− forma corpului omenesc; − proprietăţile materialului şi tehnologia de execuţie a produsului; − destinaţia şi tipul produsului (cerinţe estetice, modă). Ca urmare a simetriei corpului, îmbrăcămintea se creează din repere simetrice, aceasta

fiind constituită din: − repere principale, care sunt părţi componente ale îmbrăcămintei care nu pot lipsi din

structura unui produs; − repere secundare, care sunt acele părţi componente care pot lipsi (guler, mânecă,

betelie, cordon, buzunar). Aşa cum s-a văzut, dimensiunile şi forma produselor de îmbrăcăminte, sunt

determinate în primul rând de dimensiunile şi forma corpului omenesc, îmbrăcămintea nefiind însă o copie fidelă a acestuia, nici chiar pentru primul strat de pe corp.

În fig. VII.1.4 sunt reprezentate modelele tipice ale unor tipuri de bază ale produselor de îmbrăcăminte, iar în cele ce urmează, sunt date definiţiile câtorva produse de îmbrăcăminte:

− maioul este un produs cu sprijin pe umeri, care acoperă trunchiul, are răscroială pentru gât şi braţe şi se îmbracă direct pe piele;

− chilotul este un produs cu sprijin în talie, care acoperă bazinul sau parţial şi coapsele, separat, şi se îmbracă nemijlocit pe corp;

− cămaşa pentru bărbaţi este un produs cu sprijin pe umeri, care acoperă trunchiul şi membrele superioare, are închidere pe feţe, guler şi este confecţionat dintr-un singur strat de material;

− bluza pentru femei este un produs de îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri, care protejează trunchiul, are sau nu are închidere, este cu sau fără mâneci, fiind confecţionată dintr-un strat de material cu grosime mică;

− fusta pentru femei este un produs de îmbrăcăminte cu sprijin în talie, care protejează bazinul şi membrele inferioare, parţial sau total;

− pantalonul pentru ambele sexe este un produs de îmbrăcăminte cu sprijin în talie, protejează bazinul şi membrele inferioare, separat, parţial sau total;

− rochia este un produs de îmbrăcăminte pentru femei, care protejează trunchiul, facultativ membrele superioare şi parţial membrele inferioare, se constituie din corsaj şi fustă, indivizibile sau croite separat şi asamblate pe linia taliei;

− impermeabilul este un produs de îmbrăcăminte exterioară ce protejează trunchiul, membrele superioare şi parţial membrele inferioare, are închidere pe toată lungimea feţei şi este destinat protecţiei corpului de intemperii(vânt, ploaie); stratul exterior este confecţionat, de obicei, dintr-un material cu permeabilitate redusă la aer şi apă;


Fig. VII.1.4. Tipuri de bază ale produselor de îmbrăcăminte:

a – pardesiu pentru femei; b – palton pentru femei; c – rochie; d – jachetă pentru femei; e – fustă; f – vestă pentru femei; g – pantalon pentru femei; h – palton bărbătesc; i – sacou bărbătesc; j – vestă pentru bărbaţi; k – pantaloni pentru bărbaţi; l – hanorac bărbătesc.


− hanoracul este o haină scurtă, confecţionată din materiale cu compactitate mare, de obicei impermeabile, este prevăzut cu glugă şi este folosit în anumite competiţii sportive sau în excursii;

− pelerina este o haină largă, de lungimi variabile, fără mâneci, adesea cu glugă, care se poartă peste altă îmbrăcăminte; este în formă de guler mare, acoperă umerii şi bustul şi se poartă peste pantalon sau peste rochie;

− pardesiul constituie obiectul de îmbrăcăminte exterioară mai subţire decât paltonul, care se poartă primăvara şi toamna peste îmbrăcăminte uzuală;

− paltonul este o haină de iarnă, executată din stofă groasă şi căptuşită, care se poartă peste celelalte obiecte de îmbrăcăminte.

Această enumerare poate fi extinsă.

VII.1.2. Clasificarea produselor de îmbrăcăminte

La baza clasificării produselor de îmbrăcăminte stă funcţia principală pe care trebuie să o îndeplinească orice produs de îmbrăcăminte, care este cea de protejare sau acoperire a corpului, produsul fiind un înveliş al suprafeţei exterioare a acestuia. Astfel, în baza precizărilor de mai înainte, îmbrăcămintea poate fi divizată în trei clase şi anume: îmbrăcăminte uzuală, îmbrăcăminte de producţie şi îmbrăcăminte pentru sport.

Clasa îmbrăcămintei şi vestimentaţiei uzuale este cea mai bogată şi cuprinde subclasele:

− îmbrăcăminte exterioară; − îmbrăcăminte uşoară (intermediară); − lenjerie de corp; − corsete; − acoperământ pentru cap. La rândul lor, subclasele se împart în grupe: • îmbrăcămintea exterioară: paltoane, scurte, pardesie, sacouri, vestoane etc.; • îmbrăcămintea uşoară: rochii, bluze, cămăşi, fuste, şorturi etc.; • lenjeria de corp: pijamale, cămăşi de noapte, chiloţi, indispensabili, slipuri, costume

de baie; Grupele, la rândul lor, se împart în subgrupe, ţinând seamă de sex şi vârstă (confecţii

pentru bărbaţi, pentru femei, pentru băieţi şi fetiţe de vârstă preşcolară sau şcolară, pentru adolescenţi, pentru copii de creşă şi pentru nou născuţi).

Un alt criteriu de clasificare a îmbrăcămintei uzuale este cel legat de sezon sau ocazie (pentru iarnă, demi şi vară, de casă, festivă sau de gală şi sportivă).

De asemenea, îmbrăcămintea se diferenţiază după particularităţile fibrelor materia-lului din care se confecţionează: din lână, bumbac, mătase naturală, fibre artificiale, fibre sintetice şi amestecuri din fibre sintetice sau artificiale cu fibre naturale.

Îmbrăcămintea uzuală este caracterizată şi de model, determinat de forma sa, siluetă existenţa şi forma detaliilor (buzunare, garnituri, borduri, mâneci etc.).

Din clasa îmbrăcămintei de producţie sau de protecţie fac parte produsele cu destinaţie specială şi uniformele. Vestimentaţia specială serveşte pentru protecţia împotriva acţiunii factorilor periculoşi şi vătămători, pentru păstrarea capacităţii de muncă a omului. Aceasta se subîmparte în grupe dependente de proprietăţile protectoare: pentru protecţia împotriva leziunilor mecanice, poluării generale de producţie, temperaturii ridicate, substanţelor radioactive, radiaţiilor Roentgen, câmpurilor electrice, prafului substanţelor


toxice, apei acizilor, bazelor solvenţilor organici, petrolului, produselor petroliere, uleiurilor şi grăsimilor, factorilor biologici periculoşi etc.

Fiecare grupă de confecţii speciale se divizează în subgrupe, în dependenţă de factorul periculos şi vătămător concret. De exemplu, subgrupa îmbrăcămintei de protecţie împotriva temperaturii ridicate include produse pentru protecţie contra radiaţiilor termice, scânteilor, stropilor de material topit, arsurilor, flăcării deschise. Îmbrăcămintea specială cuprinde: scurte, pantaloni, combinezoane, pardesie etc.

Uniformele se execută pentru militari, lucrătorii departamentelor speciale (flotele maritime şi fluviale, transportul feroviar) şi elevi.

Produsele principale de uniformă sunt: mantaua, paltonul, tunică, pantalonii, costumul, rochii, lenjeria şi acoperământul pentru cap.

Produsele de îmbrăcăminte pentru sport cuprind produse destinate protejării corpului împotriva traumelor mecanice şi favorizării obţinerii unor performanţe înalte într-o anumită disciplină sportivă. Astfel, îmbrăcămintea pentru sport se împarte în îmbrăcăminte pentru sporturi de performanţă, îmbrăcăminte pentru sporturi de agrement, îmbrăcăminte pentru timp liber, iar fiecare dintre acestea se împart în funcţie de disciplina sportivă, perioada anului în care se practică sportul respectiv, etapele de competiţie (antrenament, competiţie, festivităţi etc.).

Toate aceste precizări permit evidenţierea următoarelor criterii de clasificare a îmbrăcămintei:

a) în funcţie de vârsta purtătorului: − îmbrăcăminte pentru copii: • nou-născuţi şi sugari; • copii mici (1-3 ani); • preşcolari (3-6 ani); • şcolari mici (6-10 ani); • şcolari mari (10-16 ani);

− îmbrăcăminte pentru adolescenţi şi adolescente; − îmbrăcăminte pentru adulţi (femei şi bărbaţi); b) în funcţie de materia primă folosită: − îmbrăcăminte din ţesături; − îmbrăcăminte din tricoturi; − îmbrăcăminte din blănuri naturale şi imitaţii de blană; − îmbrăcăminte din piele şi înlocuitori; − îmbrăcăminte din textile neţesute; c) în funcţie de sex: − îmbrăcăminte pentru bărbaţi; − îmbrăcăminte pentru femei; d) în funcţie de anotimpul în care se poartă: − îmbrăcăminte subţire pentru vară; − îmbrăcăminte semigroasă pentru primăvară-toamnă; − îmbrăcăminte groasă pentru iarnă; − îmbrăcăminte pentru tot timpul anului; e) în funcţie de punctele de sprijin pe corpul omenesc: − îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri (fig. VII.1.5, a): • îmbrăcăminte scurtă (mini), având linia de terminaţie la nivelul taliei (bluze,

pulovere, veste, bluzoane etc.);


• îmbrăcăminte medie (midi), cu linia de terminaţie la nivelul şoldurilor (jachete, bluze, sacouri, vestoane, cămăşi pentru bărbaţi şi maieuri din tricot);

• îmbrăcăminte lungă (normală), a cărei linie de terminaţie este situată la nivelul genunchilor (rochii, pardesie şi paltoane, mantale, pelerine de ploaie şi raglane);

(La îmbrăcămintea cu sprijin pe umeri, lungimea de bază se consideră de la răscroitura gâtului până la terminaţia inferioară, stabilită în funcţie de model.)

− îmbrăcăminte cu sprijin în talie (fig. VII.1.5, b): • îmbrăcăminte scurtă (mini), cu terminaţia la nivelul coapsei (pantaloni scurţi şi

fuste scurte); • îmbrăcăminte cu lungime medie (midi), cu terminaţia la linia genunchilor (fuste

de toate categoriile, pantaloni pescăreşti şi pantaloni pentru golf); • îmbrăcăminte foarte lungă (maxi), cu terminaţia pe linia gleznei piciorului

(pantaloni şi fuste model maxi); (La îmbrăcămintea cu sprijin în talie, lungimea se măsoară de linia taliei până la terminaţia inferioară situată în funcţie de model.)

f) în funcţie de destinaţie: − îmbrăcăminte exterioară (strat intermediar sau ultimul strat în ansamblul

vestimentar); − lenjerie; − produse de corsetărie; − produse pentru cap; − produse pentru membre superioare; − produse pentru membre inferioare. Îmbrăcămintea exterioară poate fi: − clasică; − fantezi; − pentru sport; − de protecţie; − pentru diferite ocazii; − pentru diverse uniforme.

Îmbrăcămintea de protecţie cuprinde următoarele sortimente: − costumul salopetă; − costumul salopetă-combinezon; − costumul pentru mineri; − halate pentru medici; − pantalonul cu pieptar; − impermeabile; − fulgarine; − pelerine etc.

Îmbrăcămintea pentru uniforme poate cuprinde: − costumul şi mantaua pentru cadre militare; − costumul şi mantaua pentru silvicultori; − costumul şi mantaua pentru elevi; − costumul şi mantaua pentru paznici; − costumul şi mantaua pentru ceferişti etc.


Lărgirea gamei de ţesături, tricoturi şi furnituri, a specializării creatorilor, a îmbunătăţirii tehnologiilor, a dotării cu maşini moderne au dus şi vor duce la îmbunătăţirea continuă a gamei sortimentelor de îmbrăcăminte.

VII.1.3. Modele de structuri ale principalelor produse vestimentare

În vederea utilizării corecte a termenilor care definesc principalele produse de îmbrăcăminte şi părţile componente ale acestora, precum şi ca urmare a necesităţii stabilirii cu exactitate a masei relative şi cunoaşterii componentei structurilor vestimentare cu diferite destinaţii, se prezintă în fig. VII.1.6 – VII.1.17 cele mai semnificative exemple.

Noţiunile asociate fiecărui desen facilitează pe de o parte stabilirea unui limbaj unitar, iar pe de altă parte evidenţierea elementelor necesare în scopul codificării si unificării constructiv – tehnologice.

Fig. VII.1.5. Clasificarea îmbrăcămintei după lungime şi punctele de sprijin pe corpul omenesc: a – îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri; b – îmbrăcăminte cu sprijin pe talie.


Fig. VII.1.6. Sacou bărbătesc. Căptuşeală Cusătura umărului Faţă-partea dreaptă (exterior) Mânecă dreaptă Guler Spate (exterior) Partea de dedesubt (jos) a mânecii Guler Mânecă stângă Faţă-partea stângă (exterior) Cusătură laterală Buzunar mic exterior Pensă de rever Nasture Pensa din faţă (din faţă) Butonieră. Buzunar lateral cu clapă Pensă de subraţ Buzunar mic de piept (cu laist) Cusătură pe mijlocul spatelui Şliţ pe mijlocul spatelui Cusătura umărului Cusătura răscroielii braţului Cusătură laterală


Fig. VII.1.7. Sacou bărbătesc. Căptuşeala mânecii Căptuşeala feţei – partea dreaptă Cută de lejeritate pe mijlocul spatelui Întăritura umărului Întăritura vârfului de rever Întăritura răscroielii braţului Plastron Bandă de acoperire Pânză de corp Întăritură pentru butoniere Buzunar interior Rever fără vârf Căptuşeala feţei partea stângă Partea îndoită a dosului de guler Linia de îndoire a dosului de guler Căptuşeala spatelui Cusătura capului de mânecă (cuglu) Partea de deasupra a mânecii (faţă) Cazură Cusătură de margine în faţă Cusătura pe linia cotului Cusătura interioară terminaţia mânecii Cusătura de asamblare a căptuşelii cu bizetul Pelerină Faţa gulerului Ştei Tăietura colţului de guler Cazura gulerului Dosul gulerului Baza gulerului Punct de îmbinare Partea de dedesubt a mânecii (spate)


Fig. VII.1.8. Vestă bărbaţi. Faţă – partea stângă Căptuşeală Spate Faţă – partea dreaptă Bizet Cusătura umărului Răscroiala braţului Pensa din faţă (din talie) Cusătură laterală Tiv Faţă – partea dreaptă – exterior Buzunar de piept (cu laist) Nasture Butonieră Buzunar din partea inferioară (cu laist) Cusătura umărului Răscroiala braţului Cusătură laterală Pensa Cută de lejeritate pe mijlocul spatelui Căptuşeala spatelui Căptuşeala feţei – partea dreaptă Şliţ Faţă – partea stângă – exterior Bizet exterior Margini cu vârf ascuţit Spate (exterior) Cusătura de mijloc a spatelui Cordon ajustabil (şnaluri) Căptuşeala feţei – partea stângă Pensă Pânză de corp Cusătură de margine în faţă Cusătură de asamblare a căptuşelii cu bizetul


Fig. VII.1.9. Pantaloni bărbăteşti. Buzunar lateral Cordon (betelie) Cusătură laterală Faţă – partea dreaptă Manşetă Faţă – partea stângă (exterior) Faţă – partea dreaptă (exterior) Buzunar pentru ceas Şliă pentru nasturi (partea dreaptă) Cusătură interioară Pensă Spate exterior Cusătură interioră Cută (fald) Tighelul şliţului Faţă – partea stângă Manşetă Buzunar la spate (cu clapă) Cusătura de la spate pe linia şezutului Cusătură laterală


Fig.VII.1.10. Pantaloni bărbăteşti. Cordon (betelie) Gaică în formă de trapez Prelungirea beteliei (limbă) Gaică îngustă Bandă cu butoniere Căptuşeala benzii cu butoniere Căptuşeala părţii din faţă a şliţului Cusătură de asamblare a cordonului cu căptuşeala acestuia Cusătură de asamblare cu pantalonii Pungă buzunar spate fungă buzunar faţă Bazon Adaosuri croite în bie (bailog) Şiret protector Nasture Căptuşeala benzii cu nasturi Bandă cu nasturi Tighelul şliţului cu nasturi Căptuşeala cordonului (beteliei) Căptuşeala prelungirii beteliei


Fig.VII.1.11. Impermeabil bărbaţi. Guler Căptuşeală Rever Partea de deasupra a mânecii reglan Partea de dedesubt a mânecii raglan Cordon Cusătură pe mijlocul spatelui Şliţ pe mijlocul spatelui Cusătură laterală Guler Faţă – partea stângă exterior Faţa gulerului Partea răsfrântă a gulerului (pelerina) Baza gulerului (ştei) Cazură Butonieră de rever. Cusătură raglan Spate – exterior Buzunar interior vertical Cusătură de margine în faţă Bizet Cusătură de asamblare a căptuşelii cu bizetul Rever fără vârf


Fig.VII.1.12. Impermeabil bărbaţi. Faţă – partea stângă Faţă – partea dreaptă Nasture Butoniere Gaică Buzunar lateral cu laist Cusătură laterală Margine dreaptă Întăritură inserţie (pânză de corp) Căptuşeala feţei – partea dreaptă Căptuşeală spate Cuta de lejeritate pe mijlocul spatelui Partea de deasupra a mânecii raglan (exterior) Cusătură de subraţ Cusătură pe linia cotului Partea de dedesubt a mânecii raglan (exterior) Tiv Cusătură de încheiere a feţei cu spatele părţii superiore a mânecii Cusătură pe linia cotului Gaică Nasture Terminaţia mânecii Căptuşeală mânecă Căptuşeala feţei – partea stângă


Fig.VII.1.13. Jachetă pentru femei. Rever fără vârf Faţă – partea dreaptă (exterior) Partea de deasupra a mânecii(superioară) Cusătura umărului Cusătura răscroielii braţului Pensă de bus Cusătura părţii laterale (pensă de subraţ) Cusătură laterală Tiv Guler Bizet Faţă – partea stângă (exterior) Partea de desubt a mânecii (inferioară) Cusătura umărului Pensă din linia umărului Pensă talie Butonieră Cusătură laterală Cusătură pe mijlocul spatelui Guler Spate (exterior) Partea de deasupra a mânecii (superioară) Partea de dedesubt a mânecii (superioară) Cusătura răscroielii braţului Nasture Buzunar lateral (cu doi refileţi) Margine rotunjită


Fig.VII.1.14. Jachetă pentru femei. Cazură Bizet aplicat Cusătură de asamblare a feţei cu partea superioară a bizetului Cusătura de asamblarea părţii superioare a bizetului cu faţa Cusătură de aplicare Linia de îndoire a bizetului Cusătura de asamblare a căptuşelii cu bizetul Pânză de corp Bandă de întărire a răscroielii braţului Pensă de bust (laterală) Pensă de talie Bandă de întărire a marginii Cazură Cusătură de asamblare a căptuşelii cu bizetul Cusătură de aplicare a bizetului pe cant Partea răsfrântă a feţei gulerului (pelerina) Cazura gulerului Baza dosului de guler Cusătura interioară pe linia de îndoire a braţului şi antebraţului Cusătură pe linia cotului Terminaţia – marginea – mânecii Punct de îmbinare Guler – rever Faţa gulerului Forma (tăietura gulerului) Partea îndoită a dosului de guler Linia de îndoire a dosului de guler Punct de îmbinare Cusătura de subraţ Cusătura interioară pe linia de îndoire a braţului şi antebraţului Cusătură pe linia cotului Tiv


Fig.VII.1.15. Planşa VII.10: Rochie „Princesse“. Rochie „princesse“ – faţă Faţă – panou lateral stâng Faţă – panou de mijloc Faţă – panou lateral drept Rochie „princese“ – spate Spate – panou lateral stâng Spate – panou lateral mijloc Spate – panou lateral drept Cusătura umărului Finisare vizibilă a răscroielii feţei (şiret, bie aplicat pe faţă) Pensă de bust lateral Cusătură laterală Cusătură montată din umăr până în jos Cusătura umărului Pensă de talie Cusătură montată din umăr până jos Faţă – panou lateral stâng â Faţă – panou lateral drept Finisare vizibilă a răscroielii gâtului (şiret, bie aplicat pe faţă) Cusătură montată din umăr până jos Faţă – panou de mijloc Tiv


Fig.VII.1.16. Rochie „princesse“. Spate – panou lateral stâng Finisare invizibilă (pe dos) a răscroielii braţului Cusătură laterală Cusătură montată din răscoiala braţului în jos Cusătură umărului Pensă din linia umărului Spate – panou de mijloc Finisare invizibilă (pe dosul produsului) Cusătura montată din răscroiala braţului până jos Cusătură pe mijlocul spatelui Interiorul cutei Cusătura umărului Pensă din linia umărului Căptuşeală – partea din spate Spate – panou lateral drept Pensă de talie Cusătură laterală Cusătură pe mijlocul spatelui Tiv Pensă de bust Interiorul cutei Pensă de talie Cusătură laterală Căptuşeală – partea din faţă


Fig.VII.1.17. Cămaşă bărbătească. Guler cămaşă Faţă – partea dreaptă Faţă – partea stângă Spate cămaşă Mânecă (dintr-o bucată) Faţă cămaşă – partea dreaptă Cusătura umărului Platcă Cusătura răscroielii braţului Cusătură laterală Nasture Tiv Spate cămaşă Faţă cămaşă – partea stângă Răscroiala gâtului Margine dreaptă Butonieră Guler cămaşă Partea îndoită a dosului de guler Dosul gulerului Baza dosului de guler (ştei) Baza feţei de guler (ştei) Faţa gulerului Întăritura (inserţia) pelerinei Întăritura (inserţia) şteiului Mânecă cămaşă Cusătura capului de mânecă (cuglu) Cusătură de subraţ Cusătura de încheiere a mânecii Bentiţa mai lată a şliţului Manşetă Şliţ Bentiţa mau subţire a şliţului

VII.2 FUNCŢIILE PRODUSELOR

VESTIMENTARE. INDICATORI SPECIFICI

VII.2.1. Definirea funcţiilor îmbrăcămintei

Ţinând seama că utilizarea produsului vestimentar dă valoarea sa de întrebuinţare, se impune stabilirea unei legături între aceasta şi calitate, ambele putând fi analizate prin sistemul de funcţii la întrebuinţare, grupate în: funcţia de apărare, funcţia fiziolo-gico-igienică, funcţia estetică şi funcţia informaţională. Acestea, la rândul lor, evidenţiază anumite proprietăţi de întrebuinţare ale materialelor, modul de dirijare a calităţii, cât şi modul de înlocuire reciprocă, încât produsele să prezinte, în ansamblu, funcţii asemănătoare.

Structura vestimentară are un caracter nu numai cvasifiziologic, ci şi sarcina de a proteja organismul de influenţele negative ale mediului şi intemperiilor, cât şi de a corecta înfăţişarea exterioară a omului, supus permanent concepţiilor schimbătoare de etică şi modă ale timpului. Se distinge caracterul multifuncţional al vestimentaţiei, ce constituie un ansamblu, ale cărei părţi sunt corelate structural şi funcţional.

În ansamblul funcţiilor produselor vestimentare sunt incluse patru grupe de indicatori de calitate şi anume:

− indicatori fiziologici (sanogenetici); − indicatori ce caracterizează valoarea de prezentare; − indicatori specifici la purtare; − indicatori specifici comportării la întreţinere; În grupa indicatorilor sanogenetici sunt incluse următoarele funcţii: − permeabilitatea la aer; − permeabilitatea la vapori; − capacitatea de izolaţie termică; − impermeabilitatea la apă; − masa produsului; − hidrofilie, higroscopicitate, hidrofobie şi impermeabilizare; − gradul de nocivitate al produsului;

Funcţiile produselor vestimentare. Indicatori specifici 807

− încărcarea electrostatică; − acţiunea alergică a produsului; − comportarea la transpiraţie. În grupa indicatorilor ce caracterizează valoarea de prezentare pot fi incluse

următoarele funcţii: − încadrarea în gama dimensională impusă; − încadrarea în limitele efectului dinamic; − încadrarea în limitele impuse ale indicatorilor estetici privind: aspect interior şi

exterior conform modelului, rigiditate-flexibilitate-drapaj, elasticitate, luciu, tuşeu, culoare, desen, finisaj chimic;

− stabilitatea dimensională la purtare; − revenirea din şifonare. Indicatorii specifici comportării la purtare includ: − rezistenţa asamblărilor la purtare şi glisare; − rezistenţa la dezlipire după termolipire; − rezistenţa la frecare; − rezistenţa la îndoiri repetate; − rezistenţa la acţiunea microorganismelor; − rezistenţa la murdărire; − efectul pilling în procesul purtării; − rezistenţa culorii, desenelor şi imprimeurilor. În grupa indicatorilor privind proprietăţile de întreţinere se includ: − funcţia de sorbţie-desorbţie şi timp de uscare minim; − rezistenţa la spălări şi curăţiri repetate, la tratamentul de antistatizare, la îmbinările

prin termolipire, culorii şi stabilităţii dimensionale; − comportarea la acţiunea solvenţilor organici specifici curăţirii chimice (stabilitatea

dimensională, modificarea culorilor, rezistenţa îmbinărilor prin termolipire etc.). În funcţie de destinaţia produselor, grupa de caracteristici funcţionale are o anumită

pondere în valoarea de întrebuinţare a produselor. Destinaţia confecţiei determină, de fapt, funcţia sa principală, iar condiţiile exploatării

determină funcţiile auxiliare. Sub denumirea de funcţia îmbrăcămintei se subînţelege acel rol pe care acesta îl joacă în viaţa omului. Drept măsură a perfecţiunii funcţionale a îmbră-cămintei este şi concordanţa acesteia cu exigenţele consumatorului. Funcţia îmbrăcămintei este condiţionată de forma sa volumetrică, de materialul din care se realizează, de culoarea, de forma constructivă etc.

Funcţiile vestimentaţiei utilitare se împart în două grupe: utilitare şi social estetice. Funcţiile utilitare ale îmbrăcămintei depind de modul de utilizare practică, în

vestimentaţia uzuală aceste funcţii se subîmpart în funcţii de protecţie şi utilitar practice. Funcţiile de protecţie ale îmbrăcămintei sunt incluse în principalele funcţii utilitare, îmbrăcămintea contemporană protejează omul de influenţele negative ale mediului fizic (electricitate statică, praf, supraîncălzire, apă fierbinte etc.), mediului biologic (muşcăturile insectelor, rozătoarelor, acţiunea bacteriilor, ciupercilor, plantelor etc.), mediului fiziologico-psihologic (suprasolicitări statice, dinamice, hipodinamice emoţionale), mediului natural (radiaţia solară, umiditatea atmosferică şi a solului, vântului etc.) şi acţiunilor mecanice (lovituri, incizii etc.).

Funcţiile utilitar-practice includ funcţiile specifice destinaţiei şi utilizării practice. Funcţia aferentă destinaţiei constă în asigurarea cu ajutorul vestimentaţiei a proceselor pentru


care este destinată, adică pentru lucru, odihnă etc. îmbrăcămintea care nu este adaptată pentru aceste procese poate deveni cauza apariţiei stării de oboseală, înrăutăţirii stării sănătăţii, scăderii productivităţii muncii etc.

Funcţia practică este caracteristică unor grupe de îmbrăcăminte (corsete, sutiene etc.) care au rolul de a fixa anumite sectoare ale corpului într-o stare bine definită sau pentru a le atribui o anumită formă.

Funcţiile social-estetice ale vestimentaţiei constau în latura spirituală, adică însuşirea îmbrăcămintei de a oglindi utilitatea sa naturală şi socială, frumuseţea şi perfecţiunea, de a conţine o anumită informaţie.

Aceste funcţii pot fi departajate totuşi în funcţii sociale şi estetice. Funcţiile sociale caracterizează concordanţa confecţiilor cu necesităţile sociale şi rolul acestora privind funcţia socială, care poate fi foarte diversificată. Această grupă include funcţiile moral-estetice, informaţionale, educative, vizual-comunicative şi funcţia de stimulare a activităţii psihice. Funcţia estetică a îmbrăcămintei constă în proprietatea acesteia de a crea omului satisfacţie emoţional-senzuală, prin expresivitate, design şi armonia sa cu mediul înconjurător, cu aspectul exterior al omului etc. Fiecare model de îmbrăcăminte de un anumit tip îndeplineşte nu toate funcţiile, ci doar câteva, din care una sau două sunt principale, iar celelalte auxiliare. De exemplu: principalele funcţii ale paltoanelor, scurtelor, costumelor sunt izolaţia termică mare, protecţia corpului de influenţele nefavorabile ale mediului natural şi decorul acestuia; a rochiei pentru femei sunt reglarea cedării de căldură a organismului, crearea condiţiilor favorabile pentru muncă, odihnă şi de a scoate în evidenţă trăsăturile favorabile femeii.

Funcţiile îmbrăcămintei pentru sport, producţie şi ale uniformei depind de condiţiile de exploatare şi sunt determinate de acestea. Pentru multe tipuri de îmbrăcăminte pentru sport şi producţie cea mai importantă este funcţia de protecţie, iar a uniformei, funcţia de protecţie şi de semnificaţie.

În limbajul de toate zilele, noţiunea de „bine îmbrăcat“ se referă, de obicei, la aspectul exterior, la desenul, coloritul modelului sau pieselor componente ale îmbrăcămintei, la calita-tea materialelor, într-un cuvânt la caracteristicile ce exprimă moda pentru perioada respectivă. Chiar teoriile de definire ale esteticii şi frumosului sunt privite prin această prismă. Acestei noţiuni i se impune asocierea şi sensului legat de destinaţia fiziologică fundamentală a îmbrăcămintei, a conţinutului ştiinţific al criteriilor care stau la baza creării produselor vestimentare, ale fiinţei umane, în funcţie de principala menire a acestora de a asigura folosirea deplină a facultăţilor fizice şi intelectuale ale omului, prin crearea unei senzaţii de confort, de stare plăcută, chiar într-un mediu climatic înconjurător greu de suportat.

Prin urmare, fiziologia produselor vestimentare, sau, mai bine zis, ştiinţa produselor vestimentare, cu subnoţiunile de: fizica, chimia şi tehnologia mecanică de realizare se ocupă cu proprietăţile igienice ale acestora, care se reflectă în modul cel mai diferit în: sănătatea, capacitatea de muncă şi capacitatea de confort a purtătorului şi, într-o mare măsură, în psihologia omului.

Fiziologia produselor vestimentare este definită de următorii factori principali: − climatul înconjurător (temperat, tropical, arctic, ecuatorial); − corpul uman (structura lui fiziologică); − activitatea omenească; − structura vestimentară cu particularităţile straturilor, formele acestora şi sisteme

specifice (costum, palton, îmbrăcăminte etc.). Aceşti factori se influenţează reciproc, continuu fiind într-o interdependenţă aproape

totală, a cărei înţelegere este uşurată prin reprezentarea:


CLIMAT CORP UMAN ACTIVITATE

PRODUS În relaţia om-vestimentaţie-mediu sunt satisfăcute necesităţile materiale ale omului,

corelate cu necesităţile antropometrice, fiziologice şi igienice şi, în acest sens, tipic pentru caracterizarea proprietăţilor funcţionale se dovedesc a fi: complexul de însuşiri variate, dimensiunile, masa raportată la dimensiune, gradul de izolare al omului faţă de mediul fizic, caracterul conformaţiei exterioare, dintre care concordanţa cu necesităţile moderne.

În afară de aceste cerinţe se impune şi satisfacerea necesităţilor materiale, care includ, în general, caracteristici privind valoarea de prezentare, cât şi asigurarea funcţionalităţii în timp, adică durabilitatea produselor.

Prin urmare, este necesară stabilirea unei ponderi corecte a importanţei fiecărei grupe de proprietăţi incluse în primele trei grupe. Astfel, în cazul costumelor, ponderea este de 0,33; 0, 3 şi 0,37, în cazul celor obişnuite, şi 0,29; 0,45 şi 0,26, în cazul costumelor de ocazie sau elegante. Din cele prezentate rezultă din nou caracterul cvasifiziologic al îmbrăcămintei, deoarece, ca şi pielea, aceasta are, pe ansamblu, funcţii sintetizate în funcţia de protecţie, adică de eliminare a substanţelor de degradare de la suprafaţa pielii.

Menţinerea constantă a temperaturii corpului uman în orice condiţii climatice şi de activitate este funcţia principală a produsului, care, în acest scop, trebuie să posede trei calităţi esenţiale:

− capacitatea de izolare termică, de reţinere a căldurii emante de corpul omenesc în anumite condiţii şi transportul ei în alte condiţii;

− capacitatea de absorbţie continuă a umidităţii, transportul şi evaporarea transpiraţiei emanate de corp;

− capacitatea de aerisire permanentă a corpului. Chiar la o schimbare rapidă a influenţelor interioare sau exterioare, purtătorul trebuie

sa aibă aceeaşi senzaţie de stare plăcută, prin urmare, ansamblul vestimentar nu este unicul factor ce condiţionează confortul. Zona de confort este determinată de condiţiile fizice şi fiziologice limitate.

Corelarea celor trei parametri, întâlnită şi sub denumirea de „acord triplu fiziologic“, trebuie adaptată cerinţelor diverse, ţinând seama de caracteristicile materialelor şi geometria produselor. Produsul se adaptează cerinţelor diverse din timpul zilei, termoreglarea fiind mai puţin solicitată în cazul îmbrăcămintei corespunzătoare, iar corpul este apărat de subrăcire sau supraîncălzire. Principiul de bază al reglării naturale a temperaturii este corelarea între cantitatea de căldură formata şi cea eliminată.

În sistemul corp-produs-climă, singura variabilă liberă este ansamblul vestimentar. De aici se deduce ceriţa că încă de la conceperea acestuia să se ţină seama de condiţiile corporale şi climatice. O asemenea cerinţă de confort maxim a produselor vestimentare, corespunzător variaţiei în limite restrânse a parametrilor arătaţi, duce, pe lângă îmbrăcămin-tea specială, în mod obligatoriu la îmbrăcămintea cercetată şi proiectată în mod ştiinţific.

La capacitatea de reţinere a căldurii sau termoizolare trebuie să se facă distincţie între transportul de căldură uscată şi transportul de căldură umedă. Aerul, după cum se ştie, este rău conducător de căldură, respectiv foarte bun izolator, dar calităţile sale, din acest punct de vedere, sunt influenţate de umiditatea relativă din microclimat.

În întregul ansamblu vestimentar, izolarea se datorează în principal acestui strat staţionar de aer din fibre sau cuprins între suprafeţele textile. O comparaţie între conductibilitatea termică a diferitelor materiale destinate produselor vestimentare arată că


aproape nu există diferenţe, astfel că nu se pot trage concluzii pentru practică, mai ales în cazul celor cu parametrii de structură corespunzători. Capacitatea de reţinere a căldurii de către materiale depinde, prin urmare, de volumul de pori, sau grosimea geometrică a straturilor de aer. În funcţie de forma fibrei, structura şi tehnologia de prelucrare, poate fi variat în limite foarte largi raportul aer-masa de fibre. Aici se situează caracteristicile esenţiale şi avantajoase fibrelor textile, care pentru scopul respectiv pot fi produse ca „fibre la cerere“, cu proprietăţi dorite. Printr-o ondulare înaltă, prin spire neregulate elastice, prin stabilirea gradului de elasticitate dorit, prin fixarea valorilor de contracţie şi varierea formei secţiunii, combinate atât cu torsiunea optimă a firului, cât şi cu contextura ţesăturii, în practică se poate produce un material textil cu destinaţie corespunzătoare în ansamblul vestimentar.

Aerul din jurul corpului omenesc este factorul decisiv pentru confort. El este factorul principal de orientare a fluxurilor de căldură şi influenţează reţinerea sau eliminarea umidităţii. Zona în care are loc, în spaţiile mici dintre piele şi materialul textil, schimbul permanent de aer, căldură şi umiditate poartă denumirea de microclimat. Această zonă este de fapt zona principală de preluare reciprocă de sarcini, cu acţiune permanentă pentru transportul de căldură, bioxid de carbon şi alte emanaţii ale corpului. Aici pot exista mase staţionare de aer, dar pot apărea şi curenţi turbionari. Deoarece produsul se compune din straturi de material şi aer, are loc o nivelare a climatului din interior spre exterior, evitându-se climatul de seră.

Măsurători de temperatură şi umiditate în microclimat, cât şi între diversele straturi, au arătat că stratul produsului are o influenţă hotărâtoare pe baza structurii şi permeabilităţii lui asupra variatei treptate a temperaturii şi umidităţii.

Astfel, se realizează un domeniu integral al climatului produsului, prin care se stabileşte microclimatul şi confortul omului. Aceste cunoştinţe ştiinţifice actuale de bază sunt valabile pentru oricare material textil şi sunt, în esenţă, din punct de vedere practic, independente de fibră. La materialele din fibre sintetice se remarcă o caracteristică suplimentară esenţială. În timp ce, în general, absorb puţină umiditate, sunt capabile, pe baza caracterului hidrofil al suprafeţei, să transporte umiditatea, mai ales în faza lichidă, spre exterior, favorizând schimbul de căldură, gaz, respectiv aer. Această proprietate este accentuată mai ales în cazul în care acestea se găsesc în suprafeţe textile tricotate.

La proiectarea produselor vestimentare, ţinând seama de calităţile fibrelor, trebuie să se conceapă articole de îmbrăcăminte avându-se în vedere: scopul de utilizare, respectarea structurii optime şi a parametrilor textili în lumina cunoştinţelor din domeniul fiziologiei actuale a acestuia.

Cercetări remarcabile sunt întreprinse, prin urmare, pentru realizarea „îmbrăcămintei planificate“, care să fie plăcută, sănătoasă, tolerată de piele, uşor de întreţinut şi în concordanţa cu vârsta purtătorului.

În preocuparea de ridicare continuă a nivelului de trai şi de creare a unor condiţii cât mai bune de lucru, îmbrăcămintea ocupa un rol însemnat.

Deci, unul dintre aspectele principale ale acestei probleme complexe este stabilirea pe baze ştiinţifice a însuşirilor optime pe care trebuie să le îndeplinească produsele vestimentare, pentru a corespunde scopului şi exprimarea acestor parametri prescrişi în standarde, care să stea la baza proiectării şi orientării producţiei industriei de îmbrăcăminte. Stabilirea valorilor etalon pentru cei trei parametri: It –izolaţie termică, Au – absorbţia umidităţii şi Pa – permeabilitatea la aer (It Au, Pa), care să completeze indicaţiile dimensionale şi de confecţionare a produselor, este o problemă de actualitate şi trebuie fundamentată şi pe baza condiţiilor corespunzătoare diferitelor zone geografice.


Prima forma de legătură dintre cei trei parametri a fost prin reprezentarea acestora în triunghiuri fiziologice, conform indicaţiilor din fig. 2.1 (a, b, c), unde s-au notat:

It – capacitatea de izolare termică, de reţinere sau transport al căldurii corpului uman; Au – capacitatea de absorbţie a umidităţii şi transportul acesteia; Pa – permeabilitatea la aer, cu capacitatea de aerisire a corpului. Dacă, de exemplu, se exprimă izolaţia termică şi transferul de căldură în m2K/W,

W/mK sau W/m2K, comportarea în mediu umed, unităţi specifice hidrofiliei, higroscopicităţii, permeabilităţii şi rezistenţei la trecerea vaporilor, permeabilitatea la aer şi rezistenţa la trecerea aerului în m3/min m2, mm h m2/kg şi se raportează la valori ţinând seama de o anumită scară pe laturile unui triunghi echilateral (ItAuPa), se obţin punctele A,B,C, care, la rândul lor, formează un al doilea triunghi, corespunzător structurii îmbră-cămintei, destinate unui anumit anotimp şi unei anumite zone. Ponderea caracteristicii în complexul proprietăţii fiziologice este dată de mărimea triunghiurilor I, II, III.

Deoarece este vorba de valori, procedee şi noţiuni total diferite, nu este posibil să se facă o comparaţie directă.

Dacă se iau valorile măsurate ale acestor proprietăţi în raport procentual faţă de o

constantă, de exemplu faţă de valorile stabilite ale unui anumit produs de lucru, ale unui anumit material, atunci se obţin cifre comparabile.

Dacă, de exemplu, la o îmbrăcăminte de protecţie contra răcelii capacitatea de reţinere a căldurii este mai mare, iar transportul transpiraţiei este mic, datorită compactităţii mari a materialului şi formei geometrice a produsului, atunci permeabilitatea la aer este mică. În aceste condiţii, punctele A, B, C se fixează pe laturile triunghiului ItAuPa aproximativ pe baza indicaţiilor din fig. VII.2.1, a. Mărimile triunghiurilor I,II,III sunt importante pentru interpre-tarea proprietăţilor fiziologice ale produsului sau ale ansamblului vestimentar.

Triunghiul I, orientat spre It, este, în ceea ce priveşte mărimea suprafeţei, cel mai mare, prin urmare, ponderea cea mai mare o prezintă izolaţia termică a produsului. Fiind vorba de o îmbrăcăminte de apărare contra frigului, faţă de capacitatea mare de reţinere a căldurii transportul transpiraţiei este acceptabil. La astfel de produse, permeabilitatea la aer este mică, valoarea acesteia fiind impusă şi natura produsului, care în anumite condiţii trebuie să fie chiar impermeabil.

În cazul în care se presupune existenţa unui produs de îmbrăcăminte confecţionat dintr-o ţesătură de lână fină, purtat în timpul verii, valoarea medie între capacitatea de

Fig. VII.2.1. Reprezentarea în plan a triunghiurilor fiziologice: a – îmbrăcăminte pentru iarnă, b – îmbrăcăminte pentru vară;

c – îmbrăcăminte pentru primăvară-toamnă.


reţinere a căldurii şi transportul transpiraţiei se deplasează spre It. Acest lucru este marcat atât de poziţia punctului A cât şi de cea a punctului C. Punctul B, în acest caz, este plasat la mijlocul distanţei AuPa, prin urmare rezultă triunghiul isoscel ABC. Triunghiul I caracterizează capacitatea scăzută de reducere a căldurii, ceea ce corespunde scopului, triunghiul II – transportul mare al transpiraţiei, iar triunghiul III – permeabilitatea la aer apreciabilă (fig. VII.2.1, b).

În cazul în care un produs sau un ansamblu vestimentar corespunde din toate punctele de vedere, adică are valori medii proporţionale, atunci forma triunghiului ABC în triunghiul fiziologic este cea reprezentată în fig. VII.2.1, c. Se obţine deci tot un triunghi echilateral, care generează, prin punctele sale, alte triunghiuri echilaterale: I, II şi III. Referitor la anotimp, se poate menţiona că îmbrăcămintea de primăvară şi toamnă pentru zonele temperate poate fi apreciată conform fig. VII.2.1, c, iar îmbrăcămintea de iarnă şi vară, conform indicaţiilor din fig. VII.2.1, a şi fig. VII.2.1, b. Interpretarea proprietăţilor fiziologice ale îmbrăcămintei nu se epuizează prin cercetările înscrise în triunghiurile fiziologice. Trebuie să se studieze şi să se cerceteze suplimentar comportarea faţă de radiaţii, intemperii, praf, sunet şi acţiuni mecanice cu influenţă asupra corpului.

Izolaţia termică se studiază, de obicei, sub cele patru aspecte (radiaţie, convecţie, conducţie, evaporare), absorbţia umidităţii sau transportului transpiraţiei se poate trata sub aspectele higroscopicităţii, hidrofiliei, umflării, difuziei, evaporării, comportării la apă distilată şi transpiraţiei şi depinde de încărcarea electrostatică, iar permeabilitatea la aer se studiază în conexiune cu porozitatea şi structura materiei prime. Un rol important îl are studiul influenţei asupra florei pielii de către materia primă, de către spaţiile umede dintre piele şi îmbrăcăminte, precum şi de colorantul sau produsul chimic întrebuinţate în procesul de finisare. De remarcat că valorile măsurate ale diferitelor proprietăţi sunt greu comparabile, necesitând o exprimare printr-un simbol comun. Pentru evaluarea caracteristicilor noilor tipuri de materiale, nu există valori optime care să concorde cu cerinţele unui produs vestimentar igienic. Este necesară găsirea unei soluţii, în acest sens alegându-se un tip de material „ideal”, cu valori mari pentru absorbţia vaporilor de apă, care facilitează transportul umidităţii şi schimbul de aer şi bioxid de carbon, apără organismul împotriva răcelii în timpul iernii, iar în timpul verii, sub influenţa absorbţiei puternice, devine un bun material termoizolant. Fiecare latură a triunghiului unui produs sau material „ideal“ reprezintă valoarea de 100, iar valoarea corespunzătoare pentru materialul sau produsul analizat se trasează în sensurile It Au, AuPa şi PaIt, conform indicaţiilor anterioare, pe laturile triunghiului echilateral iniţial. Însumarea ponderii unei caracteristici de confort într-un ansamblu vestimentar se poate face şi prin exprimarea indicelui global de confort (fig. VII.2.2) pe baza indicaţiilor:

− se analizează pentru produsele A, B, C, D etc. caracteristicile a, b, c, ..., n; − se consideră indiferent de produs, 100 puncte pentru valoarea optimă a

caracteristicii, sau valoarea ideală; − se însumează valorile pentru fiecare produs; − se reprezintă grafic, în ordine crescătoare, punctajul total, obţinându-se astfel un

indice global de confort, foarte concludent în ceea ce priveşte exprimarea calităţii produselor şi structurilor vestimentare.

Un alt mod de reprezentare al triunghiurilor fiziologice este cel din fig. VII.2.3, unde valorile caracteristicilor se repartizează pe axele unui sistem triortogonal. Pentru a compara valoarea izolaţiei termice funcţie de destinaţie, s-a introdus noţiunea de „unitate de îmbrăcăminte“ sau „CLO“ corespunzătoare unui ansamblu care are temperatura de 21°C, produce senzaţia de confort absolut unui adult sănătos şi are valoarea de 0,18 m2h°C/kcal.


Prin urmare, numărul de CLO-uri ale unui ansamblu vestimentar este cu atât mai mare, cu cât cantitatea de căldură, exprimată în kcal, care trece printr-un m2 de suprafaţă, în timp de o oră şi la temperatura dată (°C), este mai mică. În condiţii constante de laborator, la 20°C şi viteza vântului de 0, 1 m/s, acelaşi organism (luând ca bază o medie normală) necesită o îmbrăcăminte de 0, 5 CLO pentru munca fizică grea, de 2 CLO pentru muncă uşoară şi de 6 CLO pentru odihnă.

Fig. VII.2.2. Exprimarea indicelui global de confort: A, B, C, D – variante de materiale sau sortimente;

a, b, c, .... n – caracteristici de confort; Ig – indice global de confort.

Fig. VII.2.3. Reprezentarea triunghiului fiziologic în axe triortogonale.


Eliminarea sau menţinerea parţială a căldurii sub îmbrăcăminte, în funcţie de temperatura mediului în care îşi duce activitatea individul, se face prin modificarea structurii acesteia

CLO este o unitate arbitrară, ce măsoară gradul de izolare termică pentru straturi de aer şi materiale şi corespunde rezistenţei termice pentru un costum bărbătesc sau a unei uniforme militare. Termenul de „costum“, în acest caz, include şi celelalte produse din ansamblul vestimentar.

Evacuarea transpiraţiei corpului se face prin două căi: prin evacuare şi prin antrenare de către aer a vaporilor sau preluarea umidităţii evaporată de către materialul textil, care o transportă spre exterior. În cazul în care se face o evacuare bruscă a transpiraţiei, datorită structurii produsului se poate produce şi o răcire rapidă a corpului. Permeabilitatea la aer este necesară atât pentru evacuarea unei părţi a umidităţii cât şi pentru eliminarea gazelor emanate de corp.

Interacţiunea corp-îmbrăcăminte-climă se poate simboliza conform indicaţiilor din fig.VII.2.4.

O altă unitate de măsură pentru izolaţia termică este ohmul termic, egală cu 6,45 CLO, care se exprimă în m2 k/W şi reprezintă rezistenţa termică care solicită o energie de 1 W/m2.

Atât unitatea CLO cât şi ohmul termic (T – Ω) se raportează şi la unitatea de grosime a ansamblului. 1 CLO corespunde valorii de 0, 155 T – Ω (0,18/1,16) sau grosimii de 0, 62 cm

Fig. VII.2.4. Simbolizarea interacţiunii corp-ansamblu vestimentar-mediu.


din ansamblul vestimentar. Se ţine seama de coeficientul de transformare de 1,163 a unităţii „W“ în kcal sau coeficientul corespunzător rezistenţei de trecere a căldurii şi egal cu 0,86.

T – Ω este indicat cu o unitate fizică cu corespondenţa metrică şi reprezintă rezistenţa termică care solicită o diferenţă de temperatură în °C, pentru determinarea unei energii termice de 1 W/m2. Poate fi considerat o mărime de încălzire electrică şi, ca şi CLO, este raportată la unitatea de suprafaţă ca şi greutatea.

Ω – T reprezintă mărimea de încălzire electrică necesară, deoarece, ca orice unitate de măsură fizică, mecanică sau fiziologică, poate fi convertită în Watt.

O altă unitate de izolare termică este „Tog“, care este egală cu 0,645 CLO şi reprezintă aproximativ izolarea pe care o oferă îmbrăcămintea uşoară de vară.

1 T – Ω... 1 m2 K/W = 1, 163 m2.h.°C/kcal;

1 CLO = 0, 18 m2.h.°C/kcal, deci:

1 T – Ω = 6, 45 CLO;

1 Tog = 0,1 m2.°C/W. Stabilirea corectă a unităţilor de măsură pentru izolaţia termică este necesară pentru a

urmări fluxul de energie transmis de corpul uman către mediul înconjurător sau invers. Cele patru căi de transmitere a energiei termice (conducţie, convecţie, radiaţie,

evaporare) sunt condiţionate de factori privind mediul, îmbrăcămintea şi corpul uman. Conducţia este determinată de diferenţa de temperatură de la suprafaţa pielii şi mediul

ambiant, de rezistenţa termică a materialului sau stratului de aer şi ca factor corporal principal se menţionează temperatura suprafeţei pielii.

Convecţia este determinată de temperatura aerului şi micşorarea acesteia, de penetraţia vântului, inclusiv izolarea corpului de vânt cu închiderea anumitor zone (prin guler, manşete) şi ca factor corporal se aminteşte, în special, proporţia zonelor expuse sub îmbrăcăminte şi temperatura de suprafaţă.

Radiaţia este determinată de factorii de mediu, cum sunt: temperatura fiecărei suprafeţe şi a stratului de aer, unghiul respectiv, capacitatea de emisie de pe fiecare suprafaţă.

Factorul îmbrăcăminte influenţează radiaţia prin capacitatea de emisie a sa şi temperatura de suprafaţă. Corpul influenţează suprafaţa prin temperatura de suprafaţă.

Evaporarea este condiţionată de presiunea vaporilor în aer sau temperatura şi umiditatea relative. Îmbrăcămintea, prin straturile sale, respectiv rezistenţa la trecerea vaporilor sau coeficientul de permeabilitate la vapori, influenţează evaporarea. Zonele umede ale îmbrăcămintei influenţează de asemenea acest proces.

Corpul uman influenţează evaporarea prin temperatura de suprafaţă şi zonele umede. Permeabilitatea la vapori se exprimă de obicei în mm.h.m2/g şi reprezintă rezistenţa straturilor îmbrăcămintei la trecerea vaporilor.

În cazul analizei transferului umed de căldură, se introduce noţiunea de indice de permeabilitate, im, ce reprezintă un raport de rezistenţe termice şi rezistenţe la trecerea vaporilor corespunzătoare straturilor paralele de materiale şi aer ale sistemului, care are valori cuprinse între 0 şi 1.

Rezistenţa materialului la trecerea căldurii

Rezistenţa materialului la trecerea vaporilorRezistenţa aerului la trecerea căldurii

Rezistenţa aerului la trecerea vaporilormi = .


În funcţie de emanarea căldurii corpului, de variaţia temperaturii sau a vitezei vântului în mediul înconjurător, apare necesitatea modificării numărului de CLO-uri pe care trebuie să-l aibă îmbrăcămintea respectivă.

Un mod de evidenţiere a acestei corelaţii rezultă şi din nomograma din fig. VII.2.5. Această nomogramă arată clar influenţa condiţiilor climatice şi a activităţii fizice asupra structurii îmbrăcămintei exprimată în număr de CLO-uri.

Este foarte important, prin urmare, ca în afară de informaţiile necesare dimensionării produselor, furnizate prin standarde antropometrice (SA) şi standarde tehnice de ramură (STR), să fie transmise şi informaţii asupra modului în care, prin intermediul îmbrăcămintei purtate, între corpul uman şi straturile succesive ale îmbrăcămintei se creează microclimate corespunzătoare.

Aceasta presupune cunoaşterea întregii evoluţii a produsului, începând cu alegerea modelului, structura acestuia, caracteristicile materialelor de bază, secundare şi auxiliare, tehnologia de realizare, destinaţia (ansambluri vestimentare posibile, condiţii de climat) şi limite ale parametrilor de influenţă a confortului.

Un rol important revine înregistrării condiţiilor de temperatură şi umiditate care apar în diverse microzone, în diferitele împrejurări ale activităţii zilnice ale purtătorului.

Utilizând termohigrograful de buzunar, s-a putut soluţiona această problemă dificilă. Prin introducerea aparatului între corpul uman şi îmbrăcăminte, între diferitele straturi de îmbrăcăminte, pe bază de înregistrări continue timp de mai multe ore, rezultă corelaţii cifrice destul de concludente în privinţa microclimatului între corp şi îmbrăcăminte, în funcţie de temperatură şi umiditate. Aceste corelaţii sunt evidenţiate în climograme, conform modelelor reprezentate în fig. VII.2.6.

De remarcat că deosebirea principală între înregistrările efectuate în aer (A) şi în atelier (B), constă în limitele umidităţii relative, de la 30 la 80% şi respectiv de la 35 la 55%, în funcţie de temperatura exterioară, activitate, starea de sănătate etc.

Şi variaţia temperaturii în microclimatul subvestimentar este influenţată de factorii de mai sus (C). Astfel, dacă un om este îmbrăcat pe timp frumos (t e = 21°C) cu o flanelă de corp,

Fig. VII.2.5. Nomogramă de interdependenţă C – I – M.


o cămaşă şi o haină închisă, se constată că temperatura suprafeţei exterioare a hainei este de 22,2°C, între haină şi cămaşă se înregistrează temperatura de 26,7°C, între cămaşă şi flanela de corp se înregistrează temperatura de 28,4°C, între flanela de corp şi suprafaţa pielii se înregistrează 29,5°C, iar la suprafaţa pielii se înregistrează temperatura de 34, 4°C. Este foarte important să se măsoare diferenţa între temperatura pielii şi cea a flanelei de corp, precum şi umiditatea care umple multe goluri din suprafaţa textilă, scăzându-i astfel puterea de izolare, prin creşterea conductibilităţii termice.

Acest exemplu arată că proprietăţile izolatoare ale materialelor textile vor fi cu atât

mai reduse cu cât coeficientul de conductibilitatea fibrelor componente va fi mai mare. Acest coeficient variază în funcţie de temperatura mediului, de natura şi greutatea specifică aparentă a fibrei.

În urma unor cercetări ştiinţifice, s-a putut constatat că lâna are coeficientul de conductibilitate termică cel mai redus, ceea ce atrage după sine o capacitate de reţinere a căldurii mult mai mare, în comparaţie cu celelalte materiale. Valoarea acestui coeficient este de 0,03 kcal/m.h.°C.

Aerul blocat este un bun izolator termic, ce are coeficientul de conductibilitate termică de 0,02 kcal/m.h.°C (mai bun decât al lânii). S-ar putea spune că funcţia principală a fibrelor din componenţa produselor de îmbrăcăminte este de a imobiliza aerul. Pentru bumbac, cea mai bună izolare se obţine când masa specifică a acestuia este de 03, 0, 6 g/cm3. Sub valoarea de 0,3 g/cm3, curentul de aer cald nu poate fi oprit, propagându-se foarte uşor. Transmiterea căldurii este influenţată şi orientarea fibrelor în stratul izolator. La fibrele de sticlă, de exemplu, conductibilitatea termică este dublă, atunci când sunt aşezate paralel cu direcţia circuitului de căldură, comparativ cu situaţia în care fluxul termic este perpendicular pe direcţia de aşezare a fibrelor.

Capacitatea de izolare a materialelor depinde de cantitatea de aer liniştit din spaţiile libere dintre fibre. Mişcarea aerului în contact cu corpul cald măreşte mult pierderea de

Fig.VII.2.6. Climograme pentru îmbrăcăminte: a – epiderma; b – flanea de corp; c – cămaşă; d – jachetă de lână; e – haină; f – palton;

g – halat de lucru; – tiraj; 1,2,3,4,5,6 – microzone – microclimate.


căldură. Când spaţiile dintre fibrele şi firele ţesăturii sunt prea mari, în loc ca îmbrăcămintea să fie un izolator bun, produce răcoare, pentru că spaţiile respective au rolul unor tuburi de tiraj.

Se apreciază, de asemenea, că în condiţiile în care produsul absoarbe o cantitate mai mare de umiditate, la umiditatea relativă maximă de 100%, care corespunde microclimatului între corp şi lenjerie în condiţii de transpiraţie, cu atât mai bine va răspunde acest produs solicitărilor de ordin fiziologic. Astfel, dacă lâna are la umiditatea relativă a mediului de 65%, un conţinut de umiditate de 13% şi la umiditatea relativă de 100%, un conţinut de umiditate de 32%, în aceleaşi condiţii, celofibra absoarbe 9,5% şi respectiv 32%, iar fibrele poliacrilonitrilice absorb 1,8%, respectiv 2,7%.

Valoarea de întrebuinţare fiziologică a îmbrăcămintei se exprimă şi prin acest parametru dat de diferenţa dintre conţinutul de umiditate la umiditatea relativă de 100% şi umiditatea de referinţă de 65% (fig. VII.2.7).

Analizând graficele din fig. VII.2.7, se remarcă comportarea foarte bună a celofibrei şi bumbacului, fibre care au o conductibilitate termică mare comparativ cu celelalte fibre. Chiar dacă lâna absoarbe, la umiditatea relativă de 100%, o cantitate apreciabilă de umiditate, se evită realizarea de produse în contact cu suprafaţa pielii, deoarece apar iritaţii, mai ales

Fig. VII.2.7. Variaţia higroscopicităţii în funcţie de umiditatea relativă a mediului: H65 – conţinutul procentual de umiditate la o umiditate relativă a mediului de 65%;

H100 – conţinutul procentual de umiditate la o umiditate relativă a mediului de 100%; 1 – lână: 19%; 2 – celofibră: 22, 5%; 3 – bumbac: 14%;

4 – PES: 4, 5%; 5 – PA: 4, 5%; 6 – PAN: 0, 9%.


atunci când suprafaţa textilă prezintă capete libere de fibre, rezultate în urma prelucrărilor mecanice de suprafaţă. Graficele din fig. VII.2.7 se asociază şi cu tabelul VII.2.1, datele incluse stând la baza analizelor comparative necesare în cazul unei cercetări aplicative.

Tabelul VII.2.1

Nr. crt. Felul fibrei

Conţinutul procentual de umiditate al materialului uscat menţinut la umiditatea relativă

P1 de:

Diferenţa de conţinut de umiditate

DH = H100 – H65 65 % 100 % 1 Lână 13,0 32,0 19 2 Celofibră 9,5 32,0 22,5 3 Bumbac (crud) 8,2 22,2 14,0 4 Fibre poliesterice 2,9 7,4 4,5 5 Fibre poliamidice 3,9 8,4 4,5 6 Fibre poliacrilonitrilice 1,8 2,7 0,9

În afara factorilor amintiţi, este foarte important să se cunoască: rezistenţa la vânt,

grosimea îmbrăcămintei, masa acesteia, comportarea la acţiunea microorganismelor şi ciupercilor, precum şi posibilitatea de a asigura, în funcţie de destinaţie, biomecanica organismului.

Cele prezentate, referitoare la evaluarea factorilor de mediu, îmbrăcăminte şi om, s-au făcut în scopul înţelegerii modului în care omul s-a adaptat la variaţiile generale ale mediului, la anotimpurile şi perioadele zilei, la îmbrăcămintea destinată pentru numeroase utilizări, precum şi la salturile activităţii fizice proprii (de la odihna până la o muncă fizică epuizantă). S-a considerat necesar să se analizeze terminologia specifică utilizată, respectându-se utilizarea unităţilor de măsurare ale sistemului internaţional, iar în baza definiţiei corespunzătoare să se stabilească unitatea de măsură pentru o anumită funcţie.

VII.2.2. Modalităţi de calcul al parametrilor de influenţă a confortului

Pentru definirea confortului vestimentar, dar şi pentru proiectarea sortimentelor şi structurilor vestimentare, s-a impus introducerea unor modele de calcul a parametrilor importanţi de influenţă a confortului, ţinând seama de:

− utilizarea raţională a materiilor prime şi materialelor textile în produse şi structuri vestimentare;

− proiectarea pe criterii ştiinţifice a produselor şi structurilor vestimentare; − interacţiunea corp-îmbrăcăminte-mediu. Modelele se referă la stabilirea: − rezistenţei termice; − rezistenţei la trecerea aerului; − rezistenţei la trecerea vaporilor. De asemenea, se introduce un model de calcul al parametrilor de confort impuşi

structurilor vestimentare, cunoscând valori ale fluxului termic specific anumitor condiţii de stare ale organismului. Acest model de calcul evidenţiază şi modul în care o serie de caracteristici fizice ale suprafeţelor textile ţesute sau tricotate se regăsesc în valori ce reprezintă parametri de influenţă a confortului.


Fundamentarea teoretică a relaţiei corp-îmbrăcăminte-mediu are şi o importanţă din punct de vedere economic, deoarece probe de lungă durată şi costisitoare pot fi înlocuite cu probe de laborator de scurtă durată, iar rezultatele se pot păstra timp îndelungat.

Această fundamentare teoretică impune următoarea ordine a definirii parametrilor menţionaţi, care se va prezenta în continuare.

VII.2.2.1. Calcule aferente izolaţiei termice şi rezistenţei termice

Problemele referitoare la reţinerea, transportul şi absorbţia de căldură studiate şi în alte ramuri ale tehnicii sunt valabile şi în cazul stabilirii izolaţiei termice pentru suprafeţe textile sau tricotate, pentru produse de îmbrăcăminte şi structuri vestimentare cu diferite destinaţii. În acest caz, sursa de căldură este considerată corpul uman, pentru care, la starea de confort, trebuie asigurată temperatura medie de suprafaţă, tp = 33°C, asigurarea acestei condiţii realizându-se pentru structuri vestimentare proiectate în condiţii de diferenţă de temperatură corespunzătoare unui anumit sezon, luându-se în consideraţie şi valori medii pentru viteza de mişcare a aerului.

Pentru că se impune ca indicii complecşi ce urmează a fi stabiliţi să includă toţi factorii de influenţă a izolaţiei termice, se pleacă de la relaţia de bază:

sup

1RR

Ke +

= [kcal/m2.h.°C] sau [W/m2K],

unde: K reprezintă coeficientul de transfer termic total al structurii vestimentare (kcal/m2.h.°C) sau (W/m2K); Re – rezistenţa termică echivalentă a ansamblului (m2.h.°C/kcal) sau (m2K/W); Rsup – rezistenţa termică superficială (m2.h.°C/kcal) sau (m2K/W). Relaţia generală de calcul este:

aermati

eiR ⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛λδ

+⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛λδ

=∑ [m2.h.C/kcal] sau [m2K/W],

unde: δ este grosimea stratului de material sau a stratului echivalent de aer (m); λ – coeficientul de conductibilitate termică a stratului de material sau a stratului de

aer, corespunzător condiţiilor de micro sau macroclimat impuse (kcal/m.h.C) sau (W/mK). Deci, se impune cunoaşterea valorilor acestor parametri principali, d şi l. Pentru

determinarea lor se folosesc metode şi aparate clasice, cu limite specifice suprafeţelor textile, cum ar fi instalaţia „TEXTESTER“ care impune următoarea relaţie de calcul:

21

..13,76θ−θδ

=λIU [kcal/m.h.°C]

sau ⎥⎦⎤

⎢⎣⎡

⋅163,1:

KmW

unde: U este tensiunea curentului de alimentare la stabilizarea aparatului (V); I – intensitatea curentului de alimentare (A); θ1 – temperatura plăcii de încălzire a instalaţiei, respectiv temperatura de contact a

stratului de material (°C); θ2 – temperatura exterioară a stratului de material (°C).


Pentru stratul echivalent de aer din ansamblul vestimentar, coeficientul de conduc-tibilitate termică se adoptă în funcţie de temperatura impusă convenţional, corespunzător destinaţiei ansamblului vestimentar, după cum se prezintă în tabelul VII.2.2.

Tabelul VII.2.2

Temperatura aerului (°C)

Conductibilitatea termică a aerului 1.102 (W/m.K)

– 50 2,05 – 20 2,28

0 2,44 10 2,50 20 2,58 30 2,65 40 2,72 50 2,79 60 2,86 70 2,96

Pentru transformarea acestei valori în kcal/m.h.°C, se împarte valoarea adoptată la

coeficientul de transformare, egal cu 1,16. Pentru grosimea totală a stratului echivalent de aer din ansamblul vestimentar, se

utilizează relaţia:

3,27

7,22 ∑δ=δ

mataer [m].

Rezistenţa termică superficială, care poate modifica valoarea coeficientului total de transfer termic, se calculează cu relaţia:

α

=1

supR [m2.h.°C/kcal] sau [m2K/W],

unde: α este coeficientul de conductivitate termică: ;rc α+α=α

unde: αc este coeficientul de convecţie; αr – coeficientul de radiaţie.

43 epc tt −=α , (pentru viteza de mişcare a aerului de 0 ÷ 0,1 m/s);

ν=α 11c , (pentru valori apreciabile ale vitezei de mişcare a aerului); unde: tp este temperatura periferică a ansamblului vestimentar (°C); te – temperatura exterioară specifică sezonului (m/s).

Se recomandă utilizarea valorilor medii convenţionale din tabelul VII.2.3.

3)100(215,0 er T=α [kcal/m2.h.°C] sau [W/m2K];

ee tT += 2,273 [K].

Se poate stabili, cu ajutorul valorii coeficientului total de transfer termic, valoarea rezistenţei termice, valoarea rezistenţei termice totale a ansamblului vestimentar:

K

Rsum1

= [m2 h °C] sau [m2K/W].


Tabelul VII.2.3

Valorile medii convenţionale pentru temperatura exterioară şi viteza de mişcare a aerului specifice sezonului

Anotimp tc (°C) v(m/s) Iarnă

Primăvară Vară

Toamnă

– 10 + 17 + 25 +15

5 2 1 3

VII.2.2.2 Calcule aferente permeabilităţii la aer şi rezistenţei la trecerea aerului

Schimburile dintre organism şi mediu au loc în ambele sensuri, atât pentru eliminarea bioxidului de carbon de la suprafaţa pielii, cât şi pentru antrenarea oxigenului necesar respiraţiei prin piele. Structura vestimentară trebuie să permită, indiferent de destinaţie, un schimb continuu sau aproape continuu de aer, chiar şi în cazul aplicării unor tratamente, speciale pentru materialele sortimentelor de suprafaţă destinate îmbrăcămintei de iarnă.

Permeabilitatea la aer reprezintă cantitatea de aer ce trece prin material, sortiment sau structură vestimentară, la o anumită diferenţă de presiune, în unitatea de timp şi prin unitatea de suprafaţă.

Relaţia de calcul este:

tAVP

PA =∆

[m3/m2.min]; [l/m2.s] etc.,

unde: V este volumul de aer ce traversează suprafaţa între feţele căreia se creează o diferenţă de presiune ∆P = PI – PII, exprimată în mm col. apa; litri etc.;

t – timpul de trecere (min, s); A – suprafaţa epruvetei supusă analizei (m2).

Dacă ţinem seama de relaţia de definiţie a debitului de aer, q, care este de forma:

t

Vq = [m3/min]; [l/s]; [l/min],

se obţine:

AqP

Pa =∆

[m3/m2.min]; [l/m2.s]; [l/m2.min] etc.

Pentru sortimente şi structuri vestimentare, Pa se calculează cu relaţia lui Kleyton,

∑=

=+++

=∆ n

i aaaa

a

in

P

PPPP

P

0

11

1...111

21

[m3/m2.min],

unde: Pa1, Pa2, ...., Pan reprezintă permeabilitatea la aer pentru cele n structuri din componenţa sortimentului sau ansamblului vestimentar. Modul de comportare a suprafeţelor textile, sortimentelor şi structurilor vestimentare

poate fi caracterizat şi de indicele de trecere a aerului, i, rezistenţa de trecere a aerului, Rp şi cantitatea de aer ce traversează sortimentul sau structura vestimentară, Q:

a) Indicele de trecere a aerului, i.

60.aPi γ= [kg/m2.h],


unde: γ este densitatea aerului (kg/m3); Pa – permeabilitatea la aer (m3/m2.min);

2731

0t

+

γ=γ [kg/m3],

unde: γ0 este densitatea aerului la temperatura de 0°C, având valoarea de 1,293 kg/m3; t – temperatura adoptată pentru sezon specific zonei temperate (°C).

b) Rezistenţa la trecerea aerului, Rp:

i

Rpδ

= [mm.h.m2/kg],

unde: d este grosimea compactă corespunzătoare materialului textil (mm); i – indicele de trecere a aerului (kg/m2.h).

c) Cantitatea de aer ce traversează sortimentul, Q:

pRPQ ∆

= [kg/m2.h],

unde: ∆P este diferenţa de presiune creată între cele două feţe ale suprafeţei textile; se adoptă valori între 0,5 şi 10 mm col. apă;

Rp – rezistenţa totală la trecerea aerului (mm.h.m2/kg). Dacă nu se include în calcule de la început stratul echivalent de aer, se poate lua în

considerare şi rezistenţa opusă de acesta, considerând că grosimea stratului de aer se calculează cu relaţia indicată la calculul termic al structurilor vestimentare.

Rezistenţa opusă de stratul de aer este:

i

R aerPaer

δ= [mm.h.m2/kg].

Rezistenţa totală la trecerea aerului va fi:

aerm PP RR + [mm.h.m2/kg],

unde: RPm este rezistenţa la trecerea aerului opusă de materialele din structura vestimentară. Stabilirea acestor parametri, Pa şi PPaer, este necesară în realizarea unor structuri

optime în raport cu destinaţia produselor. Modelul de calcul prezentat este asemănător cu modelul de calcul termic indicat

anterior.

VII.2.2.3. Calcule aferente permeabilităţii la vapori şi rezistenţei la trecerea vaporilor

Permeabilitatea la vapori este, după cum ştim, proprietatea materialelor de a lăsa să treacă vaporii de apă din mediul cu umiditate relativ ridicată în mediul cu umiditate relativă mai mică. Datorită acestei caracteristici, se elimină prin material sau ansamblul vestimentar umiditatea de la suprafaţa corpului, în special până în faza de condens a acesteia. Prin intensificarea efortului, la creşterea temperaturii cutanate, se intensifică evaporarea transpiraţiei, iar structura vestimentară trebuie să antreneze spre exterior excesul de umiditate.


Modul în care permeabilitatea la vapori a structurilor din ansamblu influenţează rezistenţa la trecerea vaporilor va fi urmărit pe ansambluri vestimentare structurate, asemănător izolaţiei termice şi permeabilităţii la aer, specifice sezoanelor de iarnă, primăvară, vară şi toamnă.

Dacă acoperim un vas cu apă distilată cu un material textil şi-l deplasăm într-un mediu cu umiditate relativ mai mică de 100%, vaporii creeaţi în spaţiul dintre material şi suprafaţa apei vor trece spre exterior, putând astfel aprecia permeabilitatea absolută la vapori. Aceasta se mai poate aprecia prin diferenţa de masă datorată cantităţii de vapori absorbită de o suprafaţă higroscopică ce se află în contact direct cu materialul textil supus analizei:

vMMPv −= 1 [g], unde: M1 este masa iniţială a ansamblului format din pahar, apă distilată şi materialul care

acoperă paharul (g); Mv – masa ansamblului după menţinerea în mediu cu umiditate relativă de 0% un timp

T, exprimat în ore (g). Coeficientul de vaporizare se calculează cu relaţia:

TSPv.

=µ [g/m2.h],

unde: S este suprafaţa acoperită cu material textil (m2). Rezistenţa la trecerea vaporilor se calculează: − pentru straturi individuale:

i

iviR

µδ

= [mm.h.m2/g],

unde: di este grosimea stratului i (mm); mi – coeficientul de vaporizare a stratului i (g/m2.h);

− pentru sortimente:

∑=

=n

iViVS RR

1

[mm.h.m2/g],

unde: n este numărul de straturi din sortiment; − pentru ansamblu vestimentar:

∑=

++=n

iVextViVVans RRRR

1int [mm.h.m2/g],

unde: RVint este rezistenţa la trecerea vaporilor în microclimatul subvestimentar (~ 0,2 mm.h.m2/g), RVext – rezistenţa la trecerea vaporilor în exteriorul ansamblului vestimentar (se ia ca

valoare 0,2 mm.h.m2/g, pentru o viteza de mişcare a aerului între 0 şi 0,1 m/s). Un rol important, în ceea ce priveşte creşterea rezistenţei la trecerea vaporilor, îl are

grosimea echivalentă a stratului de aer calculată cu relaţia dată la modelul de calcul al rezistenţei termice. Deci, se impune stabilirea valorii coeficientului de trecere a vaporilor pentru stratul de aer.

Relaţia de calcul este:

aer

aerVaR

µδ

= [mm.h,m2/g].

În final, se stabileşte rezistenţa totală la trecerea vaporilor: VaVansV RRR

T+= [mm.h.m2/g].


VII.2.2.4. Elemente de calcul al echilibrului schimbului termic

Asigurarea temperaturii corporale normale se realizează prin procese termogenetice, producătoare de căldură şi termolitice, de pierdere a căldurii.

Cele două categorii de procese se găsesc într-un permanent echilibru dinamic, asigurat de intervenţia factorilor biologici de reglare a procedurii de căldură, şi totodată a piederii de căldură. Prin urmare, cantitatea de căldură produsă în organism într-un anumit interval este egală cu cantitatea de căldură pierdută prin diferite moduri în acelaşi interval. O mare parte din această cantitate de căldură este pierdută prin îmbrăcăminte. De aceea, se impune alegerea particularităţilor acesteia astfel încât să fie asigurat echilibrul schimbului termic, adică evitarea apariţiei diferenţei între termogeneză şi termoliză.

Sursa de căldură în acest caz este corpul uman, iar îmbrăcămintea reprezintă învelişul protector, cel care facilitează transferul termic spre mediul înconjurător. Cantitatea de căldură produsă în organism se apreciază, în general, plecându-se de la modalităţile de stabilire a metabolismului sub diferitele sale forme: bazal, energetic, total.

Având în vedere că este vorba de o formă complexă de transfer termic, exprimarea metabolismului bazal se face prin cantitatea de căldură pierdută pe unitatea de suprafaţă în unitatea de timp. Exprimarea se face în kcal/n2.h şi diferă în funcţie de sex şi vârstă, aşa cum rezultă din tabelul VII.2.4.

Tabelul VII.2.4

Valorile metabolismului bazal în funcţie de sex şi grupă de vârstă

Nr. crt. Vârsta (ani)

Metabolismul bazal, q (kcal/m2.h) Bărbaţi Femei

1 2 3 4 5 6 7 8 9

14 – 16 16 – 18 18 – 20 20 – 30 30 – 40 40 – 50 50 – 60 60 – 70 70 – 80

46,0 43,0 41,0 39,5 39,5 38,5 37,5 36,5 35,5

43,0 40,0 38,0 37,0 36,5 36,0 35,0 34,0 34,0

Observaţie. Valorile rezultă şi din exprimarea fluxului termic q în :2mW 1,163.

În calculele termice ale structurilor vestimentare se pleacă de la considerentul că

cheltuiala bazală de energie a unui subiect adult este în medie de 40 kcal/m2.h (sau :2mW

1,163). Aceasta corespunde metabolismului bazal, adică cheltuielilor corespunzătoare menţinerii funcţiilor absolut indispensabile vieţii.

Pentru a calcula coeficientul total de transfer termic se pleacă de la relaţia:

FUq = [kcal/m2.h] sau [W/m2],

unde: U este căldura produsă în organism, egală cu căldura cedată în acelaşi timp. Această cantitate de căldură corespunde metabolismului total (bazal + energetic). În tabelul VII.2.5 sunt prezentate câteva valori ce pot fi adoptate în calcule:


Tabelul VII.2.5

Nr. crt. Condiţia de stare a subiectului Căldura cedată, U (kcal/h) sau (W) 1 În timpul somnului 40 2 În poziţie şezândă 50 3 Muncă foarte uşoară 75 4 Muncă uşoară 100 5 Muncă medie 150 6 Merge la pas 180 7 Muncă grea 300 8 Efort maxim 660

Această valoare poate fi calculată cu relaţia:

U = 60.Kc [kcal/h] sau [W] unde: Kc este consumul energetic, în (kcal/min) sau (W/min); F – suprafaţa desfăşurată a corpului, care se calculează cu relaţia lui DuBeis. F = 0,007184 · G0,425 · Ic

0,725 [m2], unde: G este masa corpului (kg); Ic – înălţimea corpului (cm).

Căldura pierdută prin îmbrăcăminte sub formă de flux termic superficial, q, se calculează cu relaţia: q = q' – l – e [kcal/m2.h] sau [W/m2], unde: l este cantitatea de căldură transformata în lucru mecanic, ce se calculează cu relaţia: l = 0,22.q';

c – cantitatea de căldură pierdută prin evaporare, ce se calculează cu relaţia: e = 0,22.q' .

Deci, q = q' – 0, 22q' – 0, 22q' = 0,56q'.

Cunoscând cantităţile de căldură pierdută prin îmbrăcăminte, se stabileşte coeficientul total de transfer termic impus structurii vestimentare:

ep tt

qK−

= K [kcal/m2.h.°C] sau [W/m2K],

unde: tp este temperatura pielii, care se adoptă cu valoarea de 33°C, pentru asigurarea stării de confort;

te – temperatura mediului ambiant (°C). Se poate stabili, de asemenea, şi valoarea indicelui de termoizolare, I, precum şi

valoarea indicelui randamentului termic, N, în baza relaţiilor următoare (variantele optime corespund pentru I = 1 şi N = 1):

;7,515,0α

−−

=N

ttI ep

,100

78,0 UN =

unde: α este coeficientul de conductivitate termică, ce poate fi calculat cu relaţia: .rc α+α=α

Tabelul VII.2.6

Ansamblul vestimentar

Consum energetic Ke (kcal/min)

Căldura cedată

U = Ke*60(kcal/h)

(kcal/h)

Căldura pierdută prin

îmbrăcăminte q=Q/F=(0,56U)/F

q (kcal/h*m2)

Temperatura mediu te (°C)

Coeficientul total de

transfer termick = q/(t1-te)

(kcal/m2h°C)

Indicele randamentului

termic N = 0,78 U/100

Indicele de termoizolare

capacitiv, I =

0,15(t1-te)/N-5,7/α

Rezistenţa termică impusă,

R = 0,175 I (m2h°C/kcal)

Straturi componente R E DE R E DE R E DE °C R E DE R E DE R E DE R E DE

Var

a

Maieu Cămaşă (tercot) Sacou

1,08

2,07

1,35

64,8

124,6

81,0

21,3

41,0

26,6

20 1,50 3,15 2,05 3,50 1,60 2,70 0,61 0,28 0,4824 2,39 4,56 2,96 0,50 0,97 0,63 2,30 1,04 1,80 0,40 0,18 0,31

27 3,55 6,84 4,44 1,40 0,58 1,07 0,25 0,10 0,19

Toam

na Maieu

Cămaşă Sacou Pardesiu

1,39

2,45

1,52

83,7

147,0

91,2

27,5

48,4

30,0

7 1,06 1,86 1,19 0,65 1,14 0,71 3,50 2,74 4,58 0,61 0,47 0,8010 1,19 2,10 1,30 5,04 2,77 4,62 0,88 0,48 0,80

15 1,53 2,69 1,66 3,89 1,21 3,50 0,68 0,37 0,62

Iarn

a

Maieu Cămaşă Sacou Palton

1,41

2,74

1,57

84,6

164,4

94,2

27,8

54,1

31,0

– 10 0,64 1,25 0,72 9,59 4,84 8,50 1,60 0,84 1,50– 5 0,73 1,42 0,81 0,65 1,28 0,73 8,50 4,25 7,50 1,47 0,74 1,30

– 2 0,79 1,54 0,88 7,76 3,90 6,90 1,35 0,68 1,21

828 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE Coeficientul de convecţie este:

ν=α 11c ,

unde: v reprezintă viteza de mişcare a aerului, care se adoptă în funcţie de anotimp: vv = 1m/s (vara);

vp,t= 2-3 m/s (primăvara – toamna);

vi = 5m/s (iarna). Coeficientul de radiaţie:

3

100215,0 ⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛=α e

rT [kcal/m2.h.0C] sau [W/m2K],

unde: Te = 273,2 + te (K). Pentru temperatura exterioară, tc, se adoptă convenţial câte trei valori, pentru fiecare

destinaţie. Pentru a calcula rezistenţa termică impusă structurii vestimentare, folosim relaţia: R = 0,175 · I [m2.h.°C/kcal] sau [m2K/W].

În baza acestei relaţii se adoptă caracteristicile fizice ale structurii vestimentare la echilibru, plecându-se de la expresia rezistenţei termice a structurii vestimentare, RSV, adică:

,1α

+λδ

=SVR

unde: α1 este rezistenţa termică superficială şi are o pondere foarte mică, putând fi neglijată.

Prin urmare, λδ

=SVR , de unde se poate stabili şi valoarea globală a coeficientului de

conductibilitate, Rtotδ

=λ .

Analiza relaţiei corp-îmbrăcăminte-mediu (R – repaos; E – efort; DE – după efort) poate fi urmărită şi în tabelul VII.2.6, unde sunt evidenţiate şi valori limită, în aceste condiţii pentru rezistenţa termică pentru structuri vestimentare cu sacou, pardesiu şi palton. Se acceptă unităţi de măsură specifice noţiunii CLO, acceptate pe plan internaţional.

VII.3 MATERIALE UTILIZATE

ÎN CONFECŢII

În industria de confecţii, materialele utilizate pentru produse de îmbrăcăminte se împart în următoarele grupe:

− materiale de bază; − materiale secundare; − materiale auxiliare.

VII.3.1. Materiale de bază

Materialele textile de bază folosite la confecţionarea îmbrăcămintei constituie faţa produsului. Aceste materiale sunt; ţesăturile, tricourile, textilele neţesute, blănurile naturale şi imitaţiile de blană. Materialele de bază se clasifică după următoarele criterii:

1. după compoziţia fibroasă: − materii prime din fire pe bază de fibre vegetale (bumbac, in, cânepă, iută, ramie

etc.); − materii prime din fire pe bază de fibre de natură animală (lânuri, păruri animale,

mătase naturală); − materiale obţinute din fire sau fibre chimice; − materiale mixte, obţinute pe bază de amestecuri dintre fibrele naturale şi sintetice

sau artificiale în proporţii corespunzătoare; 2. după destinaţie: − materii prime pentru lenjerie; − materii prime pentru îmbrăcăminte exterioară; − materii prime pentru îmbrăcămintea de protecţie (tratate în anumite condiţii prin

impregnare, ignifugare, gumare, bidrofobizare etc.).

Clasificarea ţesăturilor. Ţesăturile destinate confecţionării produselor de îmbrăcăminte se clasifică în funcţie de:

a) natura materiei prime: − ţesături din bumbac şi tip bumbac;

830 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE − ţesături din in şi tip in; − ţesături din lână şi tip lână; − ţesături din mătase naturală; − ţesături din fibre obţinute pe cale chimică; − ţesături din fibre obţinute pe cale chimică în amestec cu alte fibre etc.; b) fineţea firelor folosite: − ţesături din fire groase; − ţesături din fire medii: − ţesături din fire subţiri (tip mătase); c) destinaţie: − ţesături pentru lenjerie; − ţesături pentru, îmbrăcăminte exterioară (rochii, bluze, fuste, costume, pantaloni,

pardesie, paltoane etc.); − ţesături pentru uniforme; − ţesături pentru îmbrăcămintea de protecţie; d) modul de finisare: − ţesături crude; − ţesături albite; − ţesături vopsite în bucată; − ţesături din fire mercerizate; − ţesături imprimate; − ţesături flauşate; − ţesături impregnate etc.

Clasificarea tricoturilor. Tricoturile folosite în procesul de confecţionare a îmbrăcămintei se clasifică astfel;

a) după structura tricoturilor: − tricoturi din bătătură; − tricoturi din urzeală;

b) după forma sub care se realizează: − tricoturi plane; − tricoturi tubulare;

c) după forma produsului realizat pe maşina de tricotat: − tricoturi metraj; − tricoturi conturate; − tricoturi semiconturate; − tricoturi tridimensionale.

Clasificarea blănurilor şi a imitaţiilor de blană. Pentru sezonul rece, îmbrăcămin-tea cea mai raţională se confecţionează din blană şi imitaţii din blană. Blănurile prezintă proprietăţi de termoizolare care sunt condiţionate de slaba permeabilitate la aer a pielii blănii şi de stratul de aer format între piele şi păr. Blănurile sunt higroscopice şi permeabile la vapori, ceea ce le conferă proprietăţi igienice bune. Criteriile de clasificare a blănurilor folosite în industria de confecţii sunt următoarele:

a) originea blănurilor: − blănuri naturale obţinute de la animale sacrificate şi imitaţii de blănuri;

b) modul de întrebuinţare: − ca material de bază;

Materiale utilizate în confecţii 831

− pentru căptuşirea produselor de îmbrăcăminte; − ca garnituri (gulere, manşete, buzunare).

Blănurile naturale pot fi: de oaie (astrahan, caracul etc.); de vulpe (polară, argintie, roşcată etc.); de nurcă; de nutrie; de bizam; de viţel etc.

Imitaţiile de blană se clasifică astfel: • după modul de obţinere:

– prin ţesere; – prin tricotare;

• după materia primă folosită: – din fibre sintetice în amestec cu bumbac; – din fibre sintetice în amestec cu lână; – din fibre sintetice 100%.

Unele blănuri naturale sunt incluse în categoria blănurilor nobile, care sunt acele blănuri ce au caracteristici superioare din mai multe puncte de vedete. În primul rând, aceste blănuri au aspecte estetice deosebite şi, prin prelucrarea lor se obţin efecte deosebite. De cele mai multe ori, blănurile nobile au o gamă coloristică destul de variată şi se utilizează în game de culori naturale, vopsindu-se foarte rar.

În afară de proprietăţile estetice, blănurile nobile au calităţi superioare din punct de vedere fiziologic, ceea ce conferă un confort sporit la purtare şi proprietăţi fizico-mecanice superioare, adică au o rezistenţă la frecare mărită, deoarece firele de păr sunt bine ancorate în dermă şi nu cad. O calitate principală a acestor blănuri este luciul deosebit al spicului, care apare la o prelucrare corespunzătoare. Deosebit de confortul din punct de vedere al purtării, produsele din blană nobilă mai oferă persoanelor purtătoare aşa-numitul „confort social“.

În prezent, majoritatea blănurilor nobile care se prelucrează industrial provin de la animale din crescătorii. Numai în acest fel a fost posibilă obţinerea diferitelor culori şi nuanţe ale blănurilor nobile, cu ajutorul mutaţiilor genetice la animale. Cu toate acestea, unele culori sunt încă destul de rare şi anume acelea ale animalelor albe, negre, sau care dau nuanţe de gri sau albastru.

Produsele confecţionate din blănuri nobile sunt produse care sunt cuprinse în categoria produselor „lux“.

Blănurile nobile se clasifică în: – blănuri nobile cu păr scurt şi drept: de focă, de vidră, de nurcă; – blănuri nobile cu păr lung şi drept: de vulpe, de jder, de dihor, de nutrie, de râs; – blănuri nobile cu păr scurt şi ondulat: astrahan, caracul; – blănuri nobile cu desene de culoare: de panteră, de tigru, de ozelot, de izbis, de râs; – blănuri cu variaţia culorii pe direcţie verticală în lungul firului de păr: de jder, de

dihor, de vulpe, de nutrie, de nurcă (doar uneori). Clasificarea de mai sus este legată şi de paletele coloristice la unele blănuri, după cum

urmează: – blană de nurcă: negre, standard, pastel-royal, bej, bej-pal, roz-pal, alb, gri-argintiu; – blană de vulpe: roşie, albăstruie, argintie, shadow, polară; – blană de nutrie: negre, standard, havan, tabat, Groenlanda, portocaliu (auriu), albe; – blană de astrahan: negru, brumăriu, bej (rar), alb (rar).

Clasificarea textilelor neconvenţionale. Textilele neţesute sunt materiale obţinute prin procedee diferite faţă de cele clasice de ţesere şi tricotare. Ele se obţin prin consolidarea mecanică sau chimică a unui suport textil constituit din straturi fibroase sau combinaţii de strat fibros şi fire, ţesături şi fire, ţesături şi tricoturi şi fibre.

832 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE În decursul timpului au apărut numeroase tehnologii de consolidare atât a stratului

fibros cât şi a unor combinaţii de fibre, fire, ţesături, tricoturi şi folii din materiale termoplastice.

Textilele neţesute pot fi consolidate mecanic, chimic sau mixt.

Clasificarea materialelor textile neţesute se poate face după următoarele criterii: a) după destinaţie:

– materiale pentru îmbrăcăminte; – materiale pentru confecţii din piele; – materiale pentru tapete; – materiale pentru articole decorative; – materiale pentru perdele; – materiale pentru pleduri; – materiale pentru prosoape şi articole de plajă; – înlocuitori de blană etc.

b) după durata de utilizare: – materiale destinate pentru o singură întrebuinţare (rochii, cearşafuri etc. – materiale cu masă redusă şi ieftine); – materiale cu durată de utilizare limitată; – materiale destinate pentru un timp mai mare de utilizare (auxiliare pentru confecţii, perdele, pleduri etc.);

e) după aspectul pe cele două feţe: – textile neţesute cu acelaşi aspect pe ambele feţe – textile neţesute cu aspect diferit pe cele două feţe.

VII.3.2. Materiale secundare

La confecţionarea produselor de îmbrăcăminte se folosesc, pe lângă materialul de bază, şi materiale secundare. Materialele secundare, după utilizarea lor, se clasifică în:

– materiale pentru căptuşeli: – materiale pentru întărituri.

VII.3.2.1. Materiale pentru căptuşeli

Materialele pentru căptuşeli au rolul de a dubla detaliile produsului, mărindu-i astfel rezistenţa la purtare, şifonare şi păstrarea formei în timp, ducând totodată la îmbunătăţirea valorii de prezentare a produselor finite cât şi a parametrilor de confort ale acestora.

Materialele folosite pentru căptuşirea îmbrăcămintei trebuie să fie lucioase, pentru ca produsele să alunece uşor şi să permită mutarea cu uşurinţă pe corpul purtătorului. Ca materiale pentru căptuşeli se utilizează diferite ţesături din bumbac, mătase, viscoză, cupro, acetat sau ţesături din fire sintetice. Ele sunt cunoscute sub denumirea de: serj, atlas, satin, căptuşeală de mâneci etc.

Serjul este o ţesătură de mătase vegetală folosită la căptuşirea îmbrăcămintei exterioare (rochii, sacouri, pardesie etc.), având lăţimea de 0,7; 1,07 sau 1,4 m.

Atlasul este o ţesătură lucioasă, plină, cu desime mare datorită legăturii atlas a ţesăturii. Are rezistenţă mare şi păstrează mai bine forma detaliilor produselor.


Satinul este utilizat în special pentru căptuşirea îmbrăcămintei pentru femei (jachete, taioare, mantouri etc.). Această ţesătură se produce din fire de mătase artificială, având lăţimea de 0,9; 1,07 m.

Căptuşeala pentru mâneci este o ţesătură lucioasă, având lăţimea de 1 m, fondul de culori pastel, iar dungile în culori asortate, în nuanţe închise. Această căptuşeală se foloseşte pentru căptuşirea mânecilor la sacou, căptuşirea vestei şi a beteliei pantalonului pentru bărbaţi.

VII.3.2.2. Materiale pentru întărituri

Întăriturile sunt materiale textile care dublează unele detalii ale îmbrăcămintei. Materialele pentru întărituri au drept scop mărirea rezistenţei la purtare, la şifonare, ducând la îmbunătăţirea valorii de prezentare a produselor finite, a parametrilor de confort şi modelarea îmbrăcămintei pe conformaţia corpului. Conferirea unei rezistenţe mărite la purtare şi o modelare corespunzătoare a produsului se realizează prin operaţii de coasere (cusătura pichir, cusătura zigzag, realizate manual sau cu maşini de cusut speciale).

Clasificarea materialelor pentru întărituri se face după următoarele criterii: a) după destinaţie:

– întăritori pentru lenjerie (pânză albită, pânză nealbită, inserţii speciale cu apret permanent etc.); – întărituri pentru îmbrăcămintea exterioară subţire – rochii, bluze, costume pentru vară etc. (pânză albită, pânză nealbită, inserţii termofuzibile etc.); – întărituri pentru îmbrăcămintea exterioară: sacou, pardesiu etc. (pânză vatir, pânză volvatir, roshar, canafas, netextile cu termoadezivi);

b) după locul aplicării: – întărituri pentru piepţi, la îmbrăcămintea exterioară; – întărituri pentru gulere, la lenjerie (pânză albită, pânză nealbită, ţesături cu apret permanent etc.); – întărituri pentru gulere, la îmbrăcămintea exterioară (vatir, volvatir, întărituri cu termoadezivi); – întărituri pentru mâneci, la îmbrăcămintea exterioară (canafas etc.); – întărituri pentru mâneci la produsele de lenjerie (întărituri cu termoadezivi, canafas, pânză albită etc.); – întărituri pentru umeri, aplicate la îmbrăcămintea exterioară (pânza vatir, volvatir şi netextile etc.); – întărituri pentru buzunare, la produsele de îmbrăcăminte (canafas, pânza vatir etc.); – întărituri pentru betelia la pantaloni (pânza albită, canafas etc.);

c) după modul de obţinere: – întărituri ţesute (pânza vatir, pânza volvatir, canafas, roshar, pânza albită, pânza nealbită etc.); – întărituri neţesute (întărituri din folii sintetice, întărituri termofuzibile, întărituri cu termoadezivi etc.).

VII.3.2.2.1. Întărituri ţesute Pânza vatir se obţine din fire de bumbac în urzeală şi fire de cânepă sau lână în

bătătură. Această pânză este bine apretată şi se utilizează la întărirea piepţilor şi gulerelor la îmbrăcămintea exterioară.

834 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE Pânza volvatir este o ţesătură ce are în urzeală fire de bumbac, iar în bătătură fire de

cânepă sau in în amestec cu fire de lână. Ea poate înlocui rosharul, folosindu-se la îmbrăcămintea exterioară, pentru dublarea piepţilor şi a gulerelor.

Canafasul este obţinut din deşeuri de bumbac, fiind o ţesătură subţire, bine apretată şi se foloseşte pentru dublarea vatirului la piepţi, ca întăritură pentru buzunare, mâneci, betelia de la pantaloni etc.

Rosharul este o ţesătură ce are în urzeală fire de bumbac, iar în bătătură fire de păr de cal sau fire artificiale. Lăţimea acestei ţesături variază de la 0,18 la 0,45 m, pentru cele cu fire de păr de cal în bătătură, iar pentru celelalte se realizează o lăţime optimă.

VII.3.2.2.2. Întărituri neţesute Întăriturile neţesute se obţin din materiale textile prin procedee speciale. Aceste

întărituri se realizează din fibre textile (bumbac, lână, viscoză, acetat şi deşeuri textile obţinute prin destrămare) selecţionate în acest scop, care sunt legate între ele cu ajutorul unui liant. În comparaţie cu întăriturile ţesute, acestea prezintă o serie de avantaje, cum ar fi:

– sunt de 2, 5 ori mai uşoare; – sunt de 4 ori mai ieftine; – se pot croi pe orice direcţie, deoarece nu au cele două sisteme de fire (urzeală şi

bătătură), ceea ce duce la eliminarea sau reducerea deşeurilor de la croit; – au stabilitate dimensională şi sunt neşifonabile; – sunt indeşirabile, uşurând procesul de confecţionare; – sunt rezistente la întindere pe orice direcţie; – sunt permeabile la transpiraţie şi aer; – au o bună rezistenţă la scămoşare şi frecare; – se pot decupa în diferite forme. Întăriturile neţesute cuprind: – întărituri din folii sintetice (grosimea de 0,11 – 0,22 mm), folosite pentru gulere la

cămăşi, ca întăritură la îmbrăcămintea exterioară; – întăriturile termofuzibile sunt materiale textile, pe suprafaţa cărora sunt dispuse

granule din răşini sintetice, ce reprezintă agentul fuzibil; – întărituri cu termoadezivi.

VII.3.3. Materiale auxiliare Materialele auxiliare se folosesc la confecţionarea produselor de îmbrăcăminte,

alături de materialul de bază şi materialele auxiliare. Materialele auxiliare cuprind: – aţa de cusut; – furniturile; – garniturile; – auxiliarele pentru încheiat.

VII.3.3.1. Aţa de cusut

Aţa de cusut reprezintă cel mai important material auxiliar folosit la confecţionarea îmbrăcămintei. În procesul de coasere se alege în funcţie de materialele ce se confecţionează şi operaţiile de coasere. Aţa de cusut se realizează prin răsucirea a două sau mai multor fire


simple. Torsiunea firului simplu poate fi spre dreapta, în Z sau spre stânga, în S. Răsucirea firelor se face în sens invers torsionării firelor simple (dacă firul simplu este torsionat spre dreapta, răsucirea se va face spre stânga).

În procesul de confecţionare, fineţea firului se alege în funcţie de grosimea materialului textil.

Aţa obişnuită se foloseşte pentru cusături manuale şi mecanice la confecţionarea îmbrăcămintei groase şi semigroase.

Aţa subţire se întrebuinţează la confecţionarea produselor de lenjerie şi îmbrăcăminte exterioară subţire.

Aţa groasă este rezistentă şi se foloseşte la executarea butonierelor. Aţa de cusut este un produs de larg consum, articol absolut necesar în toate domeniile

vieţii noastre, atât pentru uz casnic cât şi industrial. Deşi este un produs de mică valoare, influenţează în mod hotărâtor productivitatea

unităţilor prelucrătoare, calitatea produselor şi valoarea lor de întrebuinţare. Creşterea ponderii firelor artificiale şi sintetice, apariţia unor noi produse textile cu

noi compoziţii fibroase şi contexturi, dezvoltarea şi perfecţionarea industriei confecţiilor, a maşinilor de cusut, au influenţat şi diversificarea sortimentelor de aţă.

Asamblarea corectă a materialelor textile este posibilă numai cu aţa de cusut cu proprietăţi asemănătoare materialului de bază.

În ceea ce priveşte materia primă, se remarcă faptul că, în afară de aţa de bumbac (care poate fi pieptănat sau cardat, şi cu proprietăţi îmbunătăţite prin mercerizare sau pârlire), folosită la asamblarea articolelor din bumbac, in şi cânepă, se utilizează şi următoarele tipuri:

• aţa de cusut „Tercot“, realizată din fibre poliesterice şi bumbac în proporţie de 2/1. Se foloseşte la asamblarea tricoturilor sau ţesăturilor din fibre sintetice 100% sau amestecuri ale acestora cu fibre naturale;

• aţa de cusut „Sicofir“ este constituită din polifilament poliesteric îmbrăcat cu bumbac, în proporţie de 2/1. Se realizează în diverse fineţi şi se foloseşte la executarea cusăturilor elastice, la operaţii unde se schimbă direcţia de coasere (cusătura în zigzag, cusătura înapoi, în scopul evitării dezrăsucirii;

• aţa de cusut „Afirom“ este o aţă din fibre poliesterice, obţinută prin filare. Este elastică, are rezistenţă mare la rupere şi se realizează, de asemenea, într-o gamă largă de fineţi. Se foloseşte la executarea cusăturilor elastice, la asamblarea ţesăturilor şi tricoturilor, articolelor din fire sau fibre sintetice sau în amestec cu fibre naturale. Are o largă răspândire la coaserea butonierelor, la coaserea nasturilor şi, în general, în zone de asamblare supuse unor frecări intense.

• aţa de cusut „Sintron“ este realizată din polifilament poliesteric în diverse fineţi şi se utilizează la coaserea articolelor din piele şi înlocuitori.

În aceste condiţii, criteriile de clasificare sunt următoarele: a) natura fibrelor din care se produce:

– aţa din fibre de bumbac; – aţa din fibre de in şi cânepă; – aţa din fibre de mătase naturală; – aţa din fibre de mătase artificială; – aţa din fibre chimice; – aţa din fibre în amestec.

b) după destinaţia în procesul de coasere: – aţa de cusut obişnuită (cu fineţea de Nm 48/3, 54/3, 85/3, 100/3); – aţa de cusut pentru butoniere, cu fineţea în Nm 54/2x3, 85/2x3, 100/2x3;


– aţa pentru confecţionarea îmbăcămintei şi produselor de marochinărie; – aţa pentru scopuri tehnice şi medicale.

c) după natura operaţiei de coasere: – operaţie de asamblare (aţa de fineţe ridicată: Nm 85/3 si 100/3); – coaserea nasturilor; – coaserea butonierelor; – coaserea tivurilor (ştafir), aţa de fineţe medie şi incoloră.

VII.3.3.2. Furniturile

Furniturile folosite în procesul de confecţionare a îmbrăcămintei sunt: moleschinul, banda pentru confecţii, banda pentru protecţie, rejansa, elasticul, vatelina, vata industrială şi furniturile semifabricate (perniţe pentru umeri, benzi de retenţie, întărituri preformate pentru betelii de pantaloni).

Moleschinul este o ţesătură din fire de bumbac şi fire obţinute pe cale chimică, ce se foloseşte la confecţionarea pungilor pentru buzunare la produsele de îmbrăcăminte.

Banda pentru confecţii este o ţesătură din fire de bumbac cu lăţimea 0,01 m, folosită pentru fixarea unor cusături la produsele de îmbrăcăminte (pe linia umărului, pe linia taliei etc.).

Banda pentru protecţie este o ţesătură din fire de bumbac, cu lăţimea de 0,01 m, având o margine cu fir de întărire şi se foloseşte pentru protejarea tivului la pantaloni.

Rejansa este utilizată pentru întărirea şi susţinerea produselor de îmbrăcăminte cu sprijin în talie (fuste etc.).

Elasticul este o ţesătură din fire de bumbac şi fire elastice (cauciuc sau poliuretanice), care se foloseşte la produsele de lenjerie (chiloţi, pijama etc.) şi la îmbrăcămintea exterioară subţire, pentru ajustarea pe corp.

Vatelina este destinată dublării produselor de îmbrăcăminte (palton, scurte etc.). Această furnitură este obţinută din deşeuri de lână, prin ţesere, tricotare sau cu ajutorul lianţilor, prin lipirea firelor, având o lăţime de 1,2; 1,4 m.

Foliile poliuretanice sunt un înlocuitor al materialelor textile, ce asigură o bună termoizolare, sunt mai uşoare ca vata şi elimină producerea prafului în procesul de confecţionare.

VII.3.3.3. Garniturile

Garniturile se aplică la produsele de îmbrăcăminte în scop util sau ornamental. Materialele utilizate ca garnituri sunt:

– benzile ripsate, produse din fire de bumbac sau mătase, utilizate ca rejansă, bandă pentru brodat marginile sau benzi pentru format bride etc.;

– suitaşul este o garnitură realizată prin împletirea simplă sau dublă a unui sau mai multor şnururi obţinute din fire de bumbac sau mătase. Se foloseşte la garnisirea rochiilor, bluzelor, cămăşilor etc.;

– colţişorii (zig-zag) se obţin din fire de bumbac, mătase naturală sau fire sintetice, având una sau ambele margini zimţate şi se foloseşte la produsele de lenjerie, produse de îmbrăcăminte exterioară pentru copii şi femei.

– dantela se obţine prin ţesere sau tricotare din fire de bumbac, mătase sau fire obţinute pe cale chimică, fiind folosită la produsele de lenjerie şi la îmbrăcămintea exterioară.


VII.3.3.4. Auxiliare pentru încheiat produse de îmbrăcăminte

Materialele auxiliare folosite pentru încheiat produsele de îmbrăcăminte sunt: nasturii, cataramele, butonii, agrafele, copcile, fermoarele etc.

Auxiliarele pentru încheiat se aplică la produsele de îmbrăcăminte în funcţie de linia modei, cerinţele clientului şi de tehnologia de fabricaţie.

Nasturii sunt de sidef, lemn, metal, material plastic etc. şi au forme şi culori diferite, iar pentru fixare pe produs au două, trei sau patru orificii.

Cataramele pot fi din sidef, lemn, metal, material plastic etc., de diferite forme, culori şi mărimi, folosite pentru încheiat şi ajustat îmbrăcămintea pe corp sau pentru împodobirea ei.

VII.3.3.5. Materiale compozite pentru produse cu destinaţie specială

O analiză amănunţită cu privire la cerinţele impuse produselor de îmbrăcăminte cu destinaţie specială, în raport cu natura şi intensitatea acţiunii factorilor de risc, generaţi de condiţiile specifice de exploatare, pune în evidenţă importanţa deosebită a impermeabilităţii / etanşeităţii. Impermeabilitatea este asigurată prin caracteristicile materiei prime, iar etanşeitatea se obţine prin alegerea corespunzătoare a tehnologiei de asamblare.

În cazul îmbrăcămintei uzuale, impermeabilitatea este percepută ca proprietatea materialelor de a se opune la trecerea aerului şi a apei, deci ca o măsură de protecţie împotriva factorilor atmosferici. În cazul îmbrăcămintei speciale în schimb, impermeabilitatea deţine multiple valenţe, în funcţie de complexul de factori căruia i se adresează, asistând în acest mod la o specializare funcţională a materialelor impermeabile. Se pot pune în evidenţă următoarele tipuri de materiale impermeabile:

– impermeabile la apă /aer şi permeabile la vaporii de apă; – impermeabile la agenţi chimici; – impermeabile la agenţi biologici (microorganisme, lichide fiziologice); – impermeabile la contaminanţi radioactivi; – impermeabile la microparticulele generate de corpul uman. În totalul materiilor prime utilizate o pondere mare este deţinută de textilele tehnice,

singurele în măsură să asigure nivelul de performanţă necesar. Textilele tehnice presupun, într-o variantă de definire, utilizarea unor materii prime de

înaltă tehnicitate sau a unor tehnologii de obţinere avansate. Specialiştii consideră că, totuşi, un procent relativ scăzut de textile tehnice (3 – 4%) presupune utilizarea aşa-numitelor fibre de înaltă tehnicitate (para- şi meta-aramide, fibre de carbon, fibre de oţel, polietilenă de înaltă densitate), ponderea maximă fiind deţinută de polimerii uzuali cu structură şi proprietăţi modificate.

O tehnică actuală pentru modificarea proprietăţilor iniţiale ale polimerilor este combinarea acestora la scară macroscopică, rezultând astfel materialele textile compozite.

Afirmaţia este valabilă şi în cazul materialelor impermeabile, în sensul că sunt puţine cazurile în care impermeabilitatea este asigurată prin structură, de cele mai multe fiind necesare tratamente speciale.

Deoarece impermeabilitatea este o cerinţă impusă, în principal, de factorii de mediu (intemperii), este necesară prezentarea câtorva consideraţii referitoare la comportarea materialelor textile faţă de apa în stare lichidă. Din acest punct de vedere, materialele textile pot fi clasificate în:

838 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE – materiale cu proprietăţi de absorbţie şi reţinere a apei – materiale hidrofile; – materiale cu proprietatea de a respinge apa – materiale hidrofobe. Tratamentele de hidrofobizare sau hidrofugare reprezintă finisările care conferă unui

material textil proprietatea de a respinge apa, acesta rămânând permeabil la aer. În funcţie de rezistenţa la acţiunea agenţilor de curăţire, hidrofobizarea poate fi permanentă sau nepermanentă.

Materialele hidrofobe prezintă avantajul permeabilităţii la aer, însă oferă un grad redus de protecţie împotriva apei, motiv pentru care îşi găsesc domeniu de aplicare în sfera produselor de îmbrăcăminte de larg consum (îmbrăcăminte uzuală).

În sensul cel mai larg, prin tratamentele de impermeabilizare se suprimă posibilitatea trecerii fluidelor prin structura materialelor textile, ca urmare a închiderii porilor acestora, fiind puse în evidenţă două grupe:

– materiale simple, constituite la nivel macroscopic dintr-o singură componentă de bază;

– materiale compozite, constituite din cel puţin două componente diferite. Materialele simple constituie o grupă relativ restrânsă de materiale, în care pot fi

incluse: – foliile cu structură compactă, obţinute prin extruderea plană a polimerilor

termoplastici; – suprafeţe textile cu finisări de fobizare; – ţesăturile din microfibre şi microfilamente. O caracterizare succintă a materialelor simple conduce la următoarele consideraţii: 1. Domeniul de utilizare este limitat la clasa îmbrăcămintei uzuale, deoarece nu

corespund într-o măsură suficientă exigenţelor impuse de domeniile de utilizare a îmbrăcămintei speciale (foliile şi suprafeţele textile cu tratamente de fobizare).

2. Chiar dacă ţesăturile din microfibre corespund din punct de vedere al impermeabilităţii, utilizarea lor pentru îmbrăcămintea etanşă este de asemenea limitată, deoarece această proprietate este diminuată în urma asamblării prin coasere a reperelor componente.

3. Cu toate că materialele simple, considerate individual, nu prezintă întregul cumul de proprietăţi impuse de domeniile speciale de utilizare, acestea se pot combina în vederea obţinerii materialelor compozite. Conjugarea caracteristicilor fiecărui component conduce la punerea în valoare a proprietăţilor utile (impermeabilitate, rezistenţă la acţiunea agenţilor mecanici etc.) şi diminuarea unor aspecte negative legate, în special, de asigurarea confortului la purtare.

Materiale compozite. În general, materialele compozite sunt amestecuri de două sau mai multe componente, ale căror proprietăţi se completează reciproc, rezultând un material cu proprietăţi superioare celor specifice fiecărui component în parte [3].

În legătură cu materialele compozite, este potrivită folosirea noţiunii de sinergie, care desemnează rezultatul unitar produs prin asocierea şi dozarea convenabilă a caracteristicilor unor componente. Astfel, aceste componente vor „coopera“, deficienţele unora fiind suplinite de calităţile altora, conferind ansamblului proprietăţi pe care nici un component nu le poate avea.

Din punct de vedere tehnic, noţiunea de materiale compozite se referă la materialele care posedă următoarele proprietăţi:

– sunt create artificial prin combinarea raţională a diferitelor componente (materiale complementare);

– reprezintă o combinare a cel puţin două materiale deosebite din punct de vedere chimic, între care există o suprafaţă de separaţie distinctă;

– prezintă proprietăţi pe care nici un component luat separat nu le poate avea.


În sensul cel mai larg, compozitul cuprinde un material de bază numit matrice (cu rol de menţinere a geometriei proiectate a materialului compozit), în care se află dispersat un material complementar sub formă de particule sau fibre.

În funcţie de structura macroscopică, materialele textile compozite sunt: – compozite de tip matrice – fază dispersă (materialul complementar este dispersat în

matrice); – compozite stratificate (materialul complementar este dispus pe suprafaţa matricei

care în acest caz se poate denumi suport); – dublu – compozite (materiale obţinute prin stratificare, materialul complementar

fiind la rândul său un compozit de tip matrice). Varietatea mare a materialelor compozite face ca pentru clasificarea acestora să fie

necesară luarea în considerare a mai multor criterii, cum ar fi: 1. Natura matricei: • compozite cu matrice metalică; • compozite cu matrice din carbon; • compozite cu matrice organică (polimeri). 2. Configuraţia materialului complementar: • compozite cu fibre; • compozite cu particule mari (cu dimensiuni mai mari de 1 µm); • compozite cu microparticule (cu dimensiuni mai mici de 1 µm, dar de regulă nu

depăşesc 0,1 µm); • compozite lamelare stratificate. 3. Modul de distribuţie a materialului complementar: • compozite izotrope (materialul complementar este sub formă de particule sau fibre

scurte, uniform repartizate bidirecţional); • compozite anizotrope (materialul complementar este orientat unidirecţional); • compozite stratificate, în cazul cărora elementele componente sunt bidimensionale; • compozite cu o distribuţie dirijată a materialului dispersat, obţinute prin solidificare

unidirecţională sau deformare plastică la rece. 4. Modul de realizare a suprafeţei de contact: • compozite integrate chimic (interacţiunile din suprafaţa de contact sunt de natură

chimică); • compozite obţinute prin agregare (predomină forţele de legătură de adeziune şi

coeziune între elementele componente); • compozite cu armare dispersă (forţele de legătură sunt de natură fizică şi chimică). 5. Aspectul materialului complementar: • microcompozite (materialul dispers este de dimensiuni microscopice: fibre scurte,

microparticule, structuri lamelare, microreţele); • macrocompozite (compozitele stratificate macroscopic, materialele acoperite,

materialele cu elemente de armare).

Materialele impermeabile fac parte din categoria materialelor compozite, fiind obţinute în general prin tehnologii de acoperire, incluse în grupa finisărilor de suprafaţă.

În cazul materialelor impermeabilele, pot pune în evidenţă două grupe de compozite, în funcţie de tehnologia de acoperire utilizată:

I. Materiale acoperite prin impregnare, compozitele rezultante fiind de tipul matrice fază dispersă (substrat textil polimer de impregnare);

840 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE II. Materiale acoperite prin stratificare, compozitele obţinute fiind de tip stratificat

(suport textil polimer de acoperire).

I. Materiale acoperite prin impreg-nare. Impregnarea este un caz particular al tehnologiei de acoperire, având drept ca-racteristică depunerea uniformă, pe întreaga suprafaţă textilă, a polimerului sub formă de soluţie sau dispersie cu viscozitate mică sau mare. O caracteristică generală a materia-lelor acoperite prin impregnare este aceea că nu se poate delimita foarte clar suprafaţa de separare dintre componente, constatându-se o dispersare a polimerului de acoperire între elementele structurale ale suprafeţei textile (fig. VII.3.1). Tehnologiile de finisare utilizate sunt acoperire pe ambele feţe ale materialului (impregnare totală) şi acoperire pe o singură parte.

II. Materiale acoperite prin strati-

ficare (directă sau prin transfer). Caracte-ristica generală a materialelor acoperite prin stratificare este aceea că suprafaţa de delimitare între componente este evidentă, iar în unele cazuri acestea pot fi individua-lizate prin dezlipire (fig. VII.3.2).

În urma acoperirii prin stratificare

rezultă un material compozit care: • poate menţine aspectul de material

textil (polimerul de acoperire este situat pe spatele materialului compozit);

• poate dobândi aspect modificat, materialul textil având rol de suport (poli-

merul este dispus pe faţa materialului compozit). Obţinerea unor produse multicomponente (asamblarea a două sau mai multe straturi

din care cel puţin unul este material textil) presupune consolidarea lor prin: • utilizarea unui adeziv special adăugat în masa de polimer (soluţii în solvenţi

organici, pulberi, granule, fibre); • utilizarea proprietăţilor adezive ale unuia sau mai multor straturi componente (filme,

folii, folii expandate). În funcţie de tipul de consolidare (mecanică, chimică sau termică), se întâlnesc, alături

de acoperire, termeni cu semnificaţii specifice, cum ar fi caşerarea sau, cazul particular al caşerării, laminarea.

Din punctul de vedere al utilizatorului de materiale compozite, nu interesează atât de mult procedeul de obţinere cât structura morfologică a acestora şi natura polimerilor utilizaţi, factori determinanţi pentru dimensionarea corespunzătoare a caracteristicei dominante. Acesta este argumentul pentru care literatura de specialitate restrânge aria tipologică la două

Fig. VII.3.1. Material compozit obţinut prin impregnare superficială.

Fig. VII.3.2. Material compozit obţinut prin

stratificare.


categorii, respectiv materiale acoperite cu elastomeri şi materiale laminate, clasificare agreată şi în cadrul acestei lucrări.

Problema principală în utilizarea materialelor textile acoperite este pe de o parte asigurarea funcţiei dominante, respectiv impermeabilitatea, pe de altă parte asigurarea în limite corespunzătoare a confortului la purtare, funcţie afectată datorită scăderii capacităţii de ventilare a microclimatului subvestimentar.

Structura morfologică a materialelor acoperite prin stratificare ia în considerare componentele ansamblului solid – gaz care definesc polimerul de acoperire şi ale ansamblului polimer de acoperire – substrat textil ce caracterizează produsul la nivel macroscopic.

Pentru prezentarea elementelor componente, se recomandă, de către majoritatea autorilor, sistemul de ordonare de la nivel macroscopic către cel microscopic. În acest sens, schema de prezentare a structurii morfologice cuprinde:

1. Numărul de straturi din care se compune materialul compozit şi orientarea relativă în produsul de îmbrăcăminte;

2. Tipul de sistem solid – gaz reprezentat de stratul de acoperire, înţelegând prin aceasta absenţa sau prezenţa porilor (strat compact sau poros) şi absenţa sau prezenţa unor substanţe de adaos (materiale dublu – compozite);

3. Modul de organizare a substratului textil, reprezentat prin suprafeţe textile ţesute, tricotate sau neţesute, care pot avea la rândul lor diferite tratamente de finisare.

1. Din punct de vedere al orientării relative în produsul de îmbrăcăminte, materialele compozite obţinute prin stratificare pot fi:

• cu stratul de acoperire spre exterior – reprezentativi pentru această grupă sunt înlocuitorii de piele care în principiu fac parte din categoria materialelor acoperite cu elastomeri şi unele materiale laminate cu folii compacte. Aceste materiale prezintă capacitate mare de decontaminare şi/sau curăţire, fiind recomandate pentru protecţie antichimică şi antiparticulară;

• cu stratul de acoperire spre interior – sunt utilizate în special pentru produse împotriva intemperiilor;

Din punct de vedere al numărului de straturi se pot pune în evidenţă:

• materiale simplu stratificate – sunt constituite din două straturi, dintre care unul este materialul textil utilizat ca suport. Din această grupă fac parte majoritatea materialelor acoperite pe o singură parte (exclusiv cele cu strat de acoperire complex, obţinut prin combinarea mai multor straturi individuale) şi materialele laminate din două straturi (2L). În fig. VII.3.3 sunt prezentate, schematizat, variantele structurale ale produselor de îmbrăcăminte în care sunt utilizate materiale laminate 2L. Acestea pot fi utilizate ca material de bază (fig. VII.3.3, a), ca strat intermediar între materialul de bază şi căptuşeală (fig. VII.3.3, b) sau drept căptuşeală (fig. VII.3.3, c). Variantele structurale prezentate sunt tipice pentru produsele de protecţie împotriva intemperiilor, impunându-se precizarea că ţesăturile utilizate ca material de bază posedă proprietăţi hidrofobe şi oleofobe;

Fig. VII.3.3. Variante structurale cu

materiale laminate: 1 – material de bază; 2 – polimer

laminat; 3 – căptuşeală; 4 – suport.

842 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE • materiale multistratificate constituite din cel puţin trei straturi distincte, în acest

sens fiind evidenţiate două tipuri: a) materiale laminate 3L cu structură tip

„sandwich“ (fig. VII.3.4), utilizate în special pentru îmbrăcămintea tehnică (EPI pentru pompieri) şi utilitară (uniforme militare, pentru poliţişti, industriale);

b) materiale cu strat de acoperire complex, realizate pe principiul materialelor dublu compo-zite.

2. Din punct de vedere al tipului de sistem reprezentat de stratul de acoperire, se pot pune în evidenţă:

• Materiale cu strat de acoperire compact (structură neporomerică), depus din soluţie sau dispersie sau prin laminare cu folii compacte. Referitor la această categorie de materiale, se impune precizarea că absenţa porilor induce, în general, impermeabilitate la vaporii de apă, excepţie făcând materialele acoperite cu membrane selective. Acestea sunt constituite din polimeri cu grupe structurale hidrofile (–OH, –COOH, –NH2, –COO–, –CONH), în cazul cărora mecanismul de eliminare a vaporilor este de tipul sorbţie – difuzie în

masa de polimer – desorbţie. Un exemplu în acest sens este membrana SYMPATEX (Akzo Nobel), realizată dintr-un co-poliester obţinut prin grefarea poliesterului cu polieter [4]. Structura compactă a membranei este pusă în evidenţă în fig. VII.3.5.

Deficienţa impermeabilităţii la vapori, manifestată în cazul materialelor acoperite cu straturi compacte, se poate înlătura prin realizarea structurii poroase pe cale mecanică, fără a afecta impermeabilitatea, prin: erodarea suprafeţei, perforarea suprafeţei sau zdrobirea unor cavităţi incluse în peliculă.

• Materiale cu strat de acoperire poros (structură poromerică), pentru caracterizarea cărora se impun câteva consideraţii referitoare la caracterul, diametrul mediu, forma şi distribuţia porilor.

Din punct de vedere al caracterului lor, porii pot fi: – individuali: închişi, parţial închişi sau deschişi; – intercomunicabili, care comunică între ei şi cu ambele feţe ale stratului, structură

tipică în cazul materialelor acoperite cu PTFE. Forma porilor, deşi în majoritatea cazurilor este necunoscută, poate fi aproximată

prin: cilindru, poliedru sau sferă. Din punct de vedere al diametrului mediu, porii se clasifică în: – macropori, având raze de peste 40 nm (uşor observabili cu microscopul electronic)

şi suprafeţe specifice de 0,5 – 2 m2g–1; – pori intermediari, având raze în jurul a 10 nm (încă bine observabili cu microscopul

electronic) şi suprafeţe specifice de 20 – 150 m2g–1; – micropori, având raze în domeniul 10–3 –10–4 nm (comensurabile cu ale moleculelor

mici) şi suprafeţe specifice de 400 – 900 m2g–1.

Fig. VII.3.4. Material laminat 3L:

1 – material de bază (strat exterior); 2 – polimer de laminare; 3 – căptuşeală.

Fig. VII.3.5. Structura compactă a membranei

SYMPATEX.


Prin convenţie, structurile cu dimensiuni ale porilor mai mici de 103 nm se denumesc prin termenul general de microporos, iar cele cu dimensiuni mai mari de 103 nm, spume.

Distribuţia porilor poate fi uniformă sau neuniformă, atât din punct de vedere al dimensiunii cât şi al densităţii.

Analiza porozităţii stratului de acoperire este determinantă pentru aprecierea măsurii în care produsul va răspunde exigenţelor de exploatare. Impermeabilitatea absolută, în ambele sensuri (mediu corp şi corp mediu), nu este acceptată decât în cazul acţiunii unor factori cu potenţial de risc ridicat (chimic, biologic, nuclear). Materialele impermeabile din noile generaţii au fost denumite, sugestiv, „materiale care respiră“ punându-se în evidenţă în acest mod faptul că impermeabilitatea se manifestă numai dinspre mediu spre corp, stratul de acoperire comportându-se ca o membrană selectivă (fig. VII.3.6).

• Materiale cu strat de acoperire multifuncţional, obţinut pe principiul compozitelor de tip matrice – fază dispersă. Polimerul de acoperire constituie matricea în care sunt înglobate particule (de obicei substanţe anorganice, fig. VII.3.7), care conferă materialului caracteristica dominantă.

În funcţie de natura particulelor înglobate, materialele dublu-compozite obţinute astfel pot avea următoarele proprietăţi:

a – creşterea capacităţii de termoizolare prin: • înglobarea particulelor ceramice sau metalice (Al, Cu, Ni, Fe2O3). În funcţie de

natura protecţiei (împotriva temperaturilor ridicate sau scăzute), stratul de acoperire se orientează spre exteriorul sau spre interiorul produsului finit;

• realizarea unor cavităţi care conţin substanţe cu schimbare de fază (PCM – Phase Change Material), capabile să realizeze o izolare termică activă în condiţii de modificare a temperaturii pielii sub limite admise;

b – reducerea încărcării electrostatice prin înglobarea particulelor metalice, cerinţă necesară în cazul produselor de protecţie împotriva agenţilor chimici inflamabili sau explozivi sau pentru îmbrăcămintea pentru medii cu puritate ridicată („săli albe“);

Fig. VII.3.6. Principiul membranelor selective.

Fig. VII.3.7. Structura stratului de acoperire cu incluziuni ceramice (a – x600; b – x3000).

844 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – CONFECŢII TEXTILE c – creşterea capacităţii de absorbţie a radiaţiilor ionizante prin includerea particulelor

disperse de plumb; d – creşterea capacităţii de anihilare a agenţilor bacteriologici prin înglobarea în

polimerul de acoperire a unor compuşi ionici de tipul silicaţilor de natură vulcanică, materiale utilizate în special pentru îmbrăcămintea medicală sau pentru armată, în cazul riscului de atac bacteriologic.

3. Din punct de vedere al suprafeţei textile utilizate pentru obţinerea materialelor

compozite stratificate, se pot pune în evidenţă două criterii de clasificare: • tipul suprafeţei textile: ţesătură, tricot sau material neţesut; • caracterul suprafeţei textile: – materiale convenţionale simple sau cu tratamente speciale de finisare

(hidrofobizare, oleofobizare, antistatizare, ignifugare); – textile tehnice: ţesături din meta- şi para-aramide (NOMEX, KEVLAR), ţesături din

fibre – carbon, din fibre de polietilenă de înaltă densitate, fibre de sticlă etc.

Date post:	05-Feb-2018
Category:	Documents
Upload:	lenhi
View:	684 times
Download:	49 times

Secţiunea VII CONFECŢII TEXTILE - qserver.utm.mdqserver.utm.md/.../Sectiunea_VII/Cap_1_3.pdf ·...

Documents