1

Romanțul de mystère revine!

„cărțile vorbesc între ele, iar o adevărată investigație

polițistă trebuie să demonstreze că vinovații suntem noi”

(Umberto Eco, „Marginalii și glosse la Numele rozei”, în:

„Secolul XX”, nr.8-9-10/1983, p.106)

„Pseudoromanțuri-le de mystères” ale scriitorului Ovidiu Dan,

Trece dracul prin oraș! (2012), Divorț întârziat (2011) și Turre Pitz

(2010), alături de apariții mai recente ca Scrisoarea lui Lavoisier

(2003) de Iolanda Malamen, Raiul găinilor. Fals roman de zvonuri

și mistere (2004) de Dan Lungu sau de mai vechile „producții”

optzeciste Femeia în roșu (1989) de Mircea Nedelciu, Mircea

Mihăieș, Adriana Babeți, Femeia cu barbă sau Legea timidității

universale (1985) de A. Lustig, Tainele inimei de Cristian

Teodorescu (1988), Tangoul memoriei (1988) de G. Cușnarencu

2

samd. (ca să cităm doar o infimă

parte din corpus) ar trebui să se

constituie într-un „semnal de

alarmă” potrivit căruia o atare

form(ul)ă remanentă „solicită”

un studiu detaliat.

Pentru că formula

romanescă, spre care Ovidiu Dan

lasă impresia că ar avea o

firească propensiune, se înscrie

doar parțial în parametrii

neconvenționali ai unor categorii

ale „literaturii de masă”.

Realitate culturală condiționată istoric și ideologic la noi, „mass

literary” pare a fi cu mult mai bine

prizată în lumea standardizată a

începutului de mileniu, predispusă

massificării și, ca atare, indiferentă

la avertismente de tipul celor

lansate de Titu Maiorescu în

legătură cu efectele nocive

exercitate de radiațiile gama ale

„americanismului literar” asupra

„prozei estetice”. Aceasta nu

înseamnă că putem vorbi, în cazul

„pseudoromanțuri-lor de mystères”

ale lui Ovidiu Dan, de un

3

conformism normativ la

predispozițiile proteice ale formei,

verificabile în prototipuri, tipuri și

clișee. Dimpotrivă. Mașinăria lui

narativă este alimentată de o serie de

strategii moderne și/sau

postmoderne (ironice, palinodice,

pseudopastișante etc.), emergente

sau, după caz, atent camuflate între

pliurile transparente ale povestirii.

Cât despre relația paradoxală

între forța impresionantă și

mediocritatea absolută, specifice „masei”, aceasta este propedeutic

developată de către Adrian Marino în Biografia ideii de literatură

(cap. „Literatura de masă”, „Subliteratura”, pp.142-184; vol. 5, 1998).

Firește, recursul la această opțiune aparent-contradictorie presupune,

pe de o parte, dilatarea ideii junimiste de „literatură poporală”, cu tot

ceea ce implică recursul la spontaneitate, organicitate și autenticitate.

După cum, pe de altă parte, putem discuta și despre posibilitatea de

acceptare a unei alte ecuații hermeneutice, adaptate din mers

comportamentului literar impus și manevrabil, demers prin care

criteriul estetic (valoric, canonic) este supus relativizărilor.

Ab initio, vom reține faptul că, în acest caz, mechanica formulei

narative va fi alimentată de conformism și fragmentare sau, pe alt

palier, de „centralism democratic” și amorfism estetic. Pentru că, tot

ceea ce pare a-l preocupa și fascina pe „detectivul literar” Ovidiu Dan,

ține de gestionarea efectelor narative produse pe fondul asumării

4

mediate și frauduloase a imaginarului popular. Procedeu afiliat

postmdernismului care, prin diversiune și alienare, va fi resimțit atât

la nivelul unei tectonici narative de suprafață, produsă în urma

exacerbărilor ideologice și a represivității culturale, cât și în intenția

unei duplicitare „consolări fictive” a „masei” vectoriale de cititori. Cu

tot ceea ce presupune enunțul unui număr, al unei direcții și/sau al

unui sens pe această traiectorie.

Așa cum a probat-o demonstrativ Umberto Eco în romanul

Numele rozei, revenirea la formula romanului de mistere nu mai

constituie o noutate. Dând crezare unui cercetător al fenomneului ca

Marian Barbu (Romanul de mistere în literatura română, 1981),

putem vorbi chiar de o „istorie a genului”. În sensul că, romancierii

români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, n-au preluat

superficial teze, motive şi idei din „uzina” romanului de mistere, așa

cum l-a fixat în ramă europeană un Eugène Sue. Din contra; ei l-au

„adaptat creator” (recte: ajustat) realităţilor vernaculare contribuind,

pe această cale și la diversificarea tipologică a romanului românesc

modern. Pentru că un avatar ca „romanul de mystères” -așa cum este

acesta împământenit la noi (după 1850) prin traduceri, adaptări sau

realizat pe cont propriu de G. Baronzi, Al. Pelimon, Theohar Alexi, I.

M. Bujoreanu, Al. I. Alexandrescu, Th. A. Myller samd.- anticipă, prin

numeroase elemente, realismul şi, in extremis, naturalismul.

În ceea ce ne privește, considerăm că, pe lângă romanele de

mistere „conforme genului” (mai cu seamă cele semnate de popularii

I. M. Bujoreanu, Al. Pelimon, G. Baronzi etc.) se infiltrează şi romane

ale „pseudomisterelor” (cum ar fi cele realizate de Gr. H. Grandea, N.

T. Orăşanu, Toma Drăgulinescu samd.) sau, mai târziu, ale „ficțiunii

5

de compensare”, exorcizante. Din arsenalul istoric al formei, Ovidiu

Dan se dovedește a fi atras de ultima formulă. Mai exact de

faustianism și teroare, axele-motorii ale romanelor sale de „zvonuri și

mistere” din a căror garderobă nu lipsesc „ținutele narative” adecvate

unor evenimente istorice, politice, polițienești samd. petrecute în

Mediaș.

Și dacă, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o

bună parte din producțiile narative s-au hibridizat, fenomenul s-a

produs și datorită „transferării” în corpul romanesc a unor „gene

populare”, caracteristice romanului de mistere. Fapt de care Ovidiu

Dan nu pare a fi deloc străin. Pentru că aidoma lui Holmes şi Poirot

detectivii lui „îşi pun mintea la contribuţie” spre a dezlega misterul,

fie acesta în legătură cu vreo crimă sau cu alte evenimente

senzaționale. În afară de inteligenţă și onestitate profesională, acești

„aristocați ai sipiritului” (filosofi de conjunctură) posedă și o

elementară inițiere în decodarea esorteică, dublată de un remarcabil

spirit de observaţie și orientare. Nefăcând o meserie din „anchetele”

lor ei sunt și vor rămâne detaşaţi moral şi dezinteresaţi material. Așa

că în romanele sale apărute la editura „Detectiv literar” nu se folosesc

de arme de foc. Ancheta se finalizează, la modul englezesc, într-un

„rechizitoriu-discurs” alcătuit după bunele reguli ale retoricii și ale

hermenuticii. Pentru că scopul acestor investigații nu constă în

pedepsirea „crimei”, ci în developarea resorturilor ei procedurale.

După cum se poate observa, necontrolat însă, fenomenul se

degradează, mutația devenind evidentă, mai întâi în romanele noastre

„istorice” și/sau „haiduceşti” ori în unele „specii” ale

„Kriminalliterartur”-ii, așa cum sunt acestea cultivate în secolul al

6

XIX-lea de un Panait Macri, Ilie Ighel, N. Rădulescu-Niger, Th. M.

Stoenescu, samd. Spre a reveni la normalitate în a doua jumătate a

secolului al XX-lea prin „scrierile de gen” unor autori ca: George

Arion (Atac în bibliotecă), Rodica Ojog-Braşoveanu (Moartea

semnează indescifrabil; Enigmă la mansardă; Necunoscuta din

congelator; Poveste imorală; Cocoşatul are alibi; Coşmar etc.),

Haralamb Zincă, Horia Tecuceanu, Olimpian Ungherea, Petre

Sălcudeanu sau mai recenții Bogdan Hrib (Filiera grecească), Emil

Simionescu (3 cu ghinion) etc.

Cu toate acestea, nu poate fi eludat nici faptul că „misterele” au

avut și ele meritul de a fi stimulat „dezvoltarea” romanului cu

tematică socială și/sau de a fi introdus -voluntar sau involuntar-,

„măştile”, „utopia”, umorul, „limbajul popular”, „distopia”, „analiza

psihologică” samd., ca tot atâtea „particularităţi germinative” ale

modernismului literar de mai târziu. Contextul socio-cultural actual,

prezidat de o mass media ce accentuează dinamica unei lumi în

tranziție, cu „zvonuri despre crime, divorţuri, droguri, şomaj,

corupţie” samd., se recunoaște și în acest tip de „roman de

compensare” care nu și-a trădat „invarianții” originari (personaj,

acțiune, istorii captivante). Fapt ce îl îndeamnă pe Ovidiu Dan la o

probare a impactului exorcizant al reinventării realului prin

transcenderea unor structuri socio-politice și/sau istorice concret

dat(at)e și localizate.

Ce îl apropie și ce îl desparte pe Ovidiu Dan de poetica

romanului de mystères şi cu mistere?: „hairsplitter”-ul?; divagația și

interpolările?; abolirea cronologiilor și a formulelor obiective?;

hegemonia subiectivității naratoriale și glisarea de la registrul

7

canonic-popular (polițist, de mistere, aventuri etc.) la idiolectul

proteic, polimorf și plurivoc al competiției deschise cu istoria?. Sau

recursul la formula „slabă” a postmodernismului cu stereodinamica

aleatorie și capricioasă a evenimentelor; parodicul și simularea;

citatul, dedoxificarea și pseudoreferința; palinodia; indetermanența;

preterițiunea și atâtea alte „vicleșuguri” de reîntoarcere conciliantă și

compensatoare la noile forme de hedonism și de atragere a citiorului

în plasa arhetipală și fatală a șaradei?

În fond, trama cărților lui Ovidiu Dan ține de acea „metafizică

polițistă”, invocată de Umberto Eco atunci când își deconspira

mecanismele narative ale romanului Numele rozei. Aceasta explică

faptul că, de regulă, pseudoromanțuri-le lui Ovidiu Dan „încep ca și

când ar fi romane polițiste”, naratorul punându-și în joc arta

ademenirii „cititorului naiv” cu o serie de promisiuni legate fie de

găsirea aurului din Mediaș (în Turre Pitz), fie de aflarea și publicarea

manuscriselor autentice necesare atestării istorice a Mediașului -

„Cronica de la 1621 a lui Johann Hutter” și „Colierul Regelui

Țintașilor”- (în Divorț întârziat). Sau ni se promite deslegarea unor

serii de enigme din anii 60, declanșate odată cu dispariția misterioasă

în catedrala ortoxă din Mediaș a lui Dan Daniuc, protagonistul

recentului roman Trece dracul prin oraș!.

Parafrazând o apoftegamă a lui Umberto Eco, pentru Ovidiu

Dan, a scrie înseamnă „a construi, prin text, propriul model de cititor”

spre a-l releva, mai apoi lui, însuși. Cât despre cărțile polițiste, în

Marginalii și glosse la Numele rozei, Umberto Eco avertiza asupra

faptului că acestea plac nu „pentru că sunt pline de morți, nici pentru

că se glorifică triumful ordinei finale (intelectuală, socială, legală și

8

morală) asupra dezordinii produsă de culpă”. Romanele polițiste sunt

pe placul citiorului pentru că ele „conțin elementele unei povestiri

bazate pe conjectură, în stare pură”. („Secolul XX”, nr.8-9-10/1983,

p.99)

Poveștile cu „investigații” întreprinse de/prin agenția „Fox

Investigation” și împănate cu „ipotezele” agentului narativ ne

mărturisesc despre „ceva” senzațional care s-a petrecut în Mediaș:

pierderea urmelor comorii (Turre Pitz), impostura și lipsa de

moralitate a pseudoistoricului George Togan (Divorț întârziat) sau

anchetarea de către securitate a dispariției lui Daniuc (Trece dracul

prin oraș!). După cum, câte ceva însă din arhitectura acestui „labirint

narativ manierist”, cu numeroase „guri de aerisire”, se poate afla, mai

cu seamă, din lectura „romanelor” Turre Pitz și Trece dracul prin

oraș!, scrieri în care povestea de bază se ramifică în „zvonuri” și

„mistere”. Sau cum ar spune Umberto Eco, într-o structură narativă

rizomică, cu „rădăcini” (cu „alte povești cu alte conjecturi”) adunate

în jurul trunchiului narativ. Altfel spus, sub raza de atracție

gravitațională a nucleului configurației „conjecturale” în stare pură.

Pentru a putea răzbate la suprafața povestirii ai însă „nevoie de

un fir al Ariadnei ca să nu te pierzi”. Un atare tip de labirint narativ se

cerea a fi proiectat și construit după modelul „trial-and-error-

process” prefigurat de Umberto Eco (lucr. cit. p.100) Și, într-adevăr,

Ovidiu Dan lasă la îndemâna fiecărei categorii de cititori „ghemul” de

care aceștia au nevoie pentru a nu se ratăci prin subteranele

arhitecturale -metafizice, polițiste, politice și esoterice-, ale

zvonurilor, misterelor și evenimentelor petrecute în Mediașul

medieval și contemporan .

9

Și, pentru a nu plesni sub greutatea atâtor perspective,

naratorul mai slăbește din când în când, coarda narativă, spre a face

loc „divertismentului”. Când precizam că Ovidiu Dan este, cu

adevărat, preocupat de felul în care „cititorul său model” învață câte

ceva despre limbajul semnic al acestei lumi, aveam vedere faptul că o

bună parte din trama acestor romane este transbordată dintr-o altă

poetică: cea a inițierii ezoterice. Mă refer, anume, la volumul În

căutarea egregorei. O scurtă istorie ilustrată a francmasoneriei

transilvane (2011). Mai exact a egregorei de la Dumbrăveni și

Mediaș.

În ceea ce privește validitatea artistică a acestor

„pseudoromanțuri de mystères” (care, în treacăt fie spus, se pretează,

doar aparent, la un consum facil) se impune o reexaminare a jocului

dicotomic dintre „ordine” și „dezordine”, dintre „opera de consum” și

„opera de provocare”. Cu intenția de a

depista elementele de „ruptură” și de

„contestație” vis-à-vis de modelul

consacrat al formei.

Să fie readusă, cu acest „joc”, în

prim-plan, o mai veche formulă a

anilor 60-70, prin care romanul de

succes (cum ar fi cel despre întunecatul

deceniu) se identifica cu romanul de

compensare și consolare?

Cert este că pentru Ovidiu Dan,

trecutul mai îndepărtat (medieval) sau

de dată mai recentă (comunist), ca scenografie narativă, construcție

10

fabulatorie și/sau pretext hermeneutic rămâne un invariant al

„romanțului” asumat ca povestea unui „altunde”. Așadar, povestea

unui trecut al Mediașului suficient de

„real” spre a putea fi recunoscut și

reconstruit din fotografii și populat cu

o galerie de persónae înregistrate la

starea civilă. Ori povestea unui prezent

igrasiat din arhitectura văzută și

nevăzută a unor construcții aflate în

evidența registrelor de cadastru și

susținut de morfologia spațiilor

funciare consemnate în cartea funciară

a orașului; cu toate implicate într-o

„megapoveste” exorcizantă.

Supus unui atare „tratament narativ” homeopathic, „cititorul

detectiv” trebuie să își „ia în serios rolul” încercând să identifice în

trecutul medieval al Mediașului cauzele unor evenimente întâmplate

în întunecații ani 50-60 sau în cei tulburi de după 89. Așa că el se va

trezi implicat în redesemnarea procesului prin care aceste fenomene

(sau complex de fenomene ce, în condiții istorice determinate,

precedă și provoacă apariția altora) glisează falacios spre „efectele” pe

care le-au produs în plan persónal și/sau la nivelul massei.

Procesul nu este însă unul complicat istoric, politic samd., după

cum pare la o primă vedere. Ci, mai curând, unul esoteric, solicitând

un spor de co(i)mplicare în deslegarea „dublurilor” și a funcțiilor

esoterice. Mai ales că protagoniștii apelează la diverse strategii de

substituire, descifrare, deturnare și confiscare a sensului. De la cele cu

11

privire la dubla identitate -Gh. Togan și V. Roaită; Dan Daniuc și Vlad

Vlad; chipul de pe pânza Sfintei Veronica din pictura altarului

bisericii Sfânta Margareta din Mediaș și cel al Mîntuitorului din

iconografia clasică; Arabella și „metateica” Bellara, „geamăna”;

Kazîklu și Țepeș, onomasticul său în română, Barna directorul

liceului St. L. Roth și Barna „mecanicul de întreținere” al liceului etc-

la cea de suprapuneri de imaginaruri (jurnalul lui Columb și jurnalul

unui anonim Wilhelm Mathes din Bratei; strategia „atacului de

noapte din 17 iunie 1462” al lui Vlad Țepeș, așa cum este acesta

descris de un istoric (N. Stoicescu) și scenariul securității din 17 iunie

1962 samd). Faptul că o serie de personaje sunt, în fapt, persóna îl

regăsim în registrul stării civile din Mediaș: Mihai Axente, G. Popa,

Titus Andronic (scriitori locali) ; Wilhelm Hermann și G.Togan

(muzeografi, cercetători ai istoriei locale); primarul Teodor Plopeanu

și ezoteristul Victor Bandac, profesorii de istorie H. Khnal și V.

Mărculeț, Ovidiu Dan alias „Hulpoiu” de la „Fox investigation” din

Hoorn sau anodinii Gheorghe Călburean, Victoria Dărăban etc. sunt

smulși din realitate și transbordați în ficțional(itate) cu tot

„calabalâcul” stării lor civile. Fie aceasta și cu riscul de a se simți

onorați sau, după caz, ofensați de această libertate funciară a

roamncierului.

În spatele acestor evenimente și oameni se află însă un „Sforar”

un „Păpușar” pe care ingenuul cititor medieșean va trebui să și-l

deconspire spre a nu se lăsa manevrat („tras pe sfoară”) de el. Dinclo

de toate acestea, Trece dracul prin oraș! realizează cuplarea cu o

scriere celebră ca Maestrul și Margareta -via FAUST, prin versul

12

4023 al lui Goethe: Platz! Junker Voland komnt!- și nu cu vreun

roman polițist românesc sau de aiurea.

Schimbarea semnului se va produce grație acelei „conjecturi în

stare pură”, de care amintea Eco, realizată, în cazul romanelor lui

Ovidiu Dan, prin tot felul de substituiri, „dubluri”. Astfel în romanul

Trece dracul prin oraș!, motanul uriaș „rotofei ca un purcel, negru ca

un corb sau ca funingenea și cu luxuriante mustăți de cavalerist”,

Behemoth, marele paharnic al Curții infernale, cel din suita lui

Woland-magicianul va fi substituit

de către „pisica albă, dolofană”,

aducătoare de noroc din preajma

„recepționerei” Erji Binder (o Circe

de pe Târnave), care se gândește

chiar să îi facă „un culcuș în

centrala telefonică” motivând

novicilor că sunt șoareci. „Deci cât

vei sta aici, te va întâmpina zilnic”

îi precizează aceasta detectivului

Safciuc aflat în cercetarea

absconselor evenimente din 17

iunie.

Stăpân pe tehnici naratologice de „prima mână”, Ovidiu Dan

realizează un aliaj narativ rezistent topind în același creuzet realități

biografice (factuale) și i-realități (ficționalități de tot felul), pentru ca,

mai apoi, la ieșirea din hățișul lor esoteric și detectivistic, să

descoperim o scriitură translucidă, cu un debit, în egală măsură viu,

policrom şi plurivoc. Deseori „culpabilă” de bulversarea

13

preacredulului cititor surprins de o atare implicare auctorială în

denotația literară a discursului politic și/sau a scenariilor unor

evenimente pregătite de „securitate” în „spatele cortinei”.

Ne simțim datori să precizăm, din start, că romanele lui Ovidiu

Dan sunt scrieri figurale necesitând, ca atare, descifrări figurale.

Întrețesute cu „spații albe”, cu intervale de umplut, special construite

spre a fi puse în mișcare, mecanismul naratorial și conștiința

cititorului sunt, în opțiunea romancierului Ovidiu Dan, niște

„mecanisme leneșe” așteptând „conjectura”, conexiunea între fapte,

evenimente, persona(j)e samd. Această liberă inițiativă acordată

citiorului în interpretare și stabilire de semnificații va rămâne, în

ciuda „gurilor de aerisire” deschise, una strict limitată, în sensul că

evenimentele se doresc a fi (re)interpretate cu o granție de suficientă

univocitate. Aceasta presupunând că, dacă textele ficționale vor ca

destinatarul să le ajute să funcționeze, cele factuale își doresc ca

destinatarul să se deștepte din „somnul cel de moarte” al

tranchilizărilor de tot felul. Pentru că Mediașul rămâne, în fond, un

topos esoteric în care protagoniștii trăiesc și mor.

El este deja un univers simbologic, rizomic-structurat,

descentrat și labirintic. Fără ieșire. Structurabil și niciodată definitiv-

structurat.

Gheorghe Manolache

( Eseu preluat din revista NORD LITERAR, anul X,nr.10 (113), octombrie

2012)