HARALAMB ZINCĂCRIMA DE LA 217

1. Victima: domnul Gabriel Roche– La ora 23,30, una dintre cameristele de serviciu ale hotelului fu chemată la camera 220. Străbătând coridorul — pustiu la ceasul acela de noapte — observă că uşa camerei 217 era deschisă, dar nu acordă acestui fapt nici o importanţă. Puţin mai târziu însă, făcând cale întoarsă, constată intrigată că uşa rămăsese în continuare deschisă. Se apropie. Raza palidă a unui lampadar aflat în dormitor se furişa în vestibul abia luminându-l. Camerista ciocăni în uşă şi, pentru că nu primi nici un răspuns, îndrăzni să înainteze. După câțiva paşi, se opri brusc. Simţi fiori reci de spaimă furnicându-i şira spinării. Vru să ţipe, dar se stăpâni la vreme. Cu preţul unui efort dureros, se smulse din încremenire şi alergă să anunţe la direcţie că domnul Gabriel Roche, de la 217, zăcea mort.

2. Vocea de la telefonCăpitanul de securitate Lucian se ridică de la birou şi se îndreptă spre colţul încăperii unde, pe o măsuţă, se găsea o cană cu apă rece.— Dragă Frunză, nu-mi place de loc afacerea asta, zise înainte de a goli paharul.— Asta o spui de fiecare dată când ni se încredinţează un dosar nou, îi aminti Frunză. Dacă asupra mortului nu s-ar fi găsit câteva microfilme deloc lipsite de interes, Inspectoratul de miliţie şi-ar fi păstrat dosarul, aşa însă ni l-a transmis nouă, ieri, la ora 18. Lucian râse stăpânit, îşi potoli setea şi, fără a se clinti din loc, continuă:— Gabriel Roche!... Amator de antichităţi, de icoane pe sticlă! Mort în chip misterios. Vorbea şi se uita la pahar, de parcă ar fi ţinut în mână craniul lui York. Vezi, Frunză, se întoarce omu’ din concediu şi, în loc să fie întâmpinat cu flori, i se pune în braţe un dosar. Iar tu taci... te-a lovit muţenia... Frunză îşi încrucişă braţele, surâzând condescendent.— Te informez că Gabriel Roche a murit otrăvit.— Asta o ştiu, ripostă Lucian îndreptându-se, în sfârșit, spre biroul său.— Cianură de potasiu strecurată în gin; băutura n-a comandat-o de la barul hotelului. Avea în cameră propria sa sticlă.— Şi asta o ştiu... din dosar.— Atunci, ce mai vrei de la mine? reacţiona Frunza fără supărare.Lucian luă dosarul de pe birou, îi admiră coperta ca pe o ilustrată, după care, aruncându-i prietenului său o privire ştrengărească, îi răspuns:— Ce vreau de la tine? Un lucru foarte simplu. Să-mi dai adresa asasinului!— Ei, aici e aici! Ţi-aş da-o, dar încă nu ştiu dacă locuieşte în hotel sau în afara sa. încă nu ştiu dacă asasinul e un străin sau un bucureştean.— A băut cu o femeie... Găseşte-o!— Aş fi descoperit-o, dacă pe firul de păr cules de pe cel de-al doilea fotoliu din camera victimei ar fi fost scrisă, ca pe o carte de vizită, adresa ei. Ştiu doar atât — femeia cu care Gabriel Roche a băut gin, la lumina discretă a lămpii, nu e blondă, ci brunetă şi că, aşa cum ne dezvăluie analizele de laborator, a devenit blondă datorită şamponului „l'Oreal“. Lucian lăsă dosarul şi se răsuci spre Frunză. Faţa sa bronzată de soare se destinse într-un râs larg, prietenesc.— Bine, bine, ai însă şi amprentele ei de pe pahar, apoi urmele de ruj. Tot de pe pahar. Eşti bogat, dragă Frunză.— Bogat? Aş! Numai trecând prin holul hotelului, am numărat dintr-un foc opt femei blonde. Cei doi, continuă Frunză, ca pentru sine, au şezut în fotolii iar între ei era o măsuţă. Victima a turnat ginul în pahare — le-a folosit pe cele din inventarul camerei. Au băut. Presupun că femeia a aşteptat momentul potrivit să-i strecoare granula de

otravă, a izbutit, apoi a dispărut.— Aşadar, crimă cu premeditare? îl întrebă Lucian cu voce gravă. Atunci cum îţi explici că asasinul, premeditând fapta, a fugit din cameră lăsând uşa deschisă? Mai întotdeauna premeditarea îi acordă infractorului calm şi siguranţă în mişcări... Şi-a studiat nu numai săvârșirea faptei, ci şi acţiunile ulterioare.— Nu uita că-i vorba de o femeie, îi atrase Frunză atenţia şi-i ceru îngăduinţa să-şi aprindă o ţigară. Nu că femeile ar fi inapte pentru acte premeditate, dar sânt, de obicei, ceva mai emotive. Îşi aprinse ţigara şi începu să se plimbe prin cabinet. Nu ar fi exclus ca, în ultima clipă, gestul s-o fi înspăimântat şi să fugă de la locul crimei uitând uşa deschisă.— Şi cum aşa, să n-o fi zărit nimeni?— Nimeni, judecind după piesele dosarului.— Să se fi refugiat oare într-una din camerele vecine?— N-ar fi exclus, cu o singură condiţie — existenţa unui complice, căci camerele de pe culoarul respectiv, dintr-o simplă coincidenţă, sânt toate ocupate de bărbaţi... sau cine ştie, ștergând putina, să fi avut şi norocul de a nu fi fost zărită. Hotelul e mare, mai cu seamă acum, după ce s-a construit aripa nouă.Tăcură. Frunză se opri lângă fereastră şi, fără să vrea, urmări circulaţia de pe stradă. Lucian răsfoi paginile dosarului. După un timp, zise gânditor:— Gabriel Roche, 57 de ani! Amator de icoane pe sticlă... şi de obiective militare. Vezi microfilmele! Cum o fi arătând femeia cu care, Ia lumina intimă a lampadarului, şi-a băut otrava? Răspunsul lui Frunză veni prompt:— Tânără, chiar mult mai tânără decât el... Normal aşa ar fi. Nu crezi? Pentru un bărbat de vârsta colecţionarului de antichităţi...— Izbutise oare să achiziţioneze ceva? întrebă Lucian frecându-și în neştire bărbia.— S-au găsit în cameră două icoane cumpărate în aceeaşi zi de la o Consignaţie.— N-ar fi rău să ne interesăm la magazinul respectiv dacă Gabriel Roche a fost însoţit de vreo persoană. Pe urmă, ar mai trebui să ne interesăm dacă la hotel au mai tras şi alţi colecţionari de antichităţi... din aceeaşi ţară cu Roche...— Bună idee, zâmbi Frunză, se vede că ţi-a priit concediul.Convorbirea le fu întreruptă de zbârnâitul telefonului. Lucian ridică receptorul. Ascultă o clipă, apoi, acoperind cu palma microfonul, i se adresă lui Frunză pe un ton glumeţ:— Ţi-ai făcut de cap în lipsa mea. Au început să te caute femeile la slujbă.— Ce să-i faci! Am succes, se umflă Frunză în pene, luând receptorul din mâna lui Lucian. După primele cuvinte, pe chipul lui Frunză se ivi o expresie de uluire şi-i făcu semn lui Lucian să ridice repede cel de al doilea receptor al aparatului. Acesta se supuse şi auzi următorul dialog: Femeia: „Să vedeţi... iertaţi-mă... trebuie neapărat să vă văd. “Frunză: „În ce problemă? Alo! V-am întrebat în ce problemă?“ Femeia: „În cazul... (ezitare) e vorba de Gabriel Roche“... (pauză). Frunză: „Atunci, v-aş ruga să poftiţi la noi“. Femeia: (speriată) „Nu, nu...“ Frunză: „Atunci, ce propuneţi?“ Femeia: „Veniţi în seara asta, la opt şi jumătate, în Piaţa Kogălniceanu... vă aştept în staţia de troleibuze... E o „Alimentară“ în faţă... Ştiţi unde?“ Frunză: „Bine, dar nu vă cunosc... Bănuiesc că nici dumneavoastră nu mă cunoaşteţi...(i (pauză) Femeia: „Pot să vă recunosc dacă... (ezitare) o să ţineţi în mână o garoafă (ezitare)". Frunză: „Şi dumneavoastră tot o garoafă? Femeia: (speriată) „Nu, nu... eu... eu... o să vă recunosc Vreţi să veniţi?“ Frunză: „Da, diseară la opt şi jumătate. Femeia: „Şi încă un lucru: vă rog să veniţi singur... Vă rog mult! Frunză: „Bine!“ Femeia: „Vă mulţumesc.Un timp, cei doi se priviră surprinşi, fără a scoate o vorbă. în cele din urmă, Frunză sparse tăcerea:— Ce zici de chestia asta?

— Mă întreb de unde-ţi cunoaşte numele... telefonul?— O să aflăm în seara asta, la ora 20,30... Bineînţeles, dacă o să mi se permită să mă duc la întâlnire...Lucian nu-i răspunse imediat; auzea aievea glasul stins, timorat, al necunoscutei de la telefon... Cine era? Cum arăta? Poţi oare să intuieşti firea unui necunoscut, starea sa sufletească după glasul pe care i-l auzi de la distanţă?— Nu mai fi gelos, glumi Frunză.— Te-aş însoţi, dar trebuie să fim gentlemeni şi să respectăm condiţia care, ţi-o mărturisesc fără ocol, mi se pare ciudată, dacă nu chiar ilogică...— Şi tu chiar vrei să respectăm condiţia?— Până la opt şi jumătate avem tot timpul să luăm o hotărâre. Vom raporta şi maiorului Panait... Până atunci, aş propune să trecem pe la „Consignaţia", apoi pe la Athenee Palace.— Ce bine că ai venit! exclamă Frunză bucuros, fără tine mă plictiseam de moarte.

3. Necunoscuta.Se întunecase de-a binelea. La ora cuvenită, Frunză se postă în staţie, cu o garoafă în mână, urmărind cu atenţie femeile care coborau din troleibuze. Forfota era fără contenire, iar el, clocotind de curiozitate, se tot întreba: „O fi tânără? O fi drăguţă?“ îşi ducea într-una garoafa la nas, pândind clipa în care necunoscuta se va îndrepta spre dânsul. Dar clipa asta întârzia. Poate că ea, totuşi, venise şi, prevăzătoare, îl studia de la distanţă. Gândul ăsta îl tulbură, începu să umble de colo până colo, uitându-se atent în juru-i. O mulţime de femei treceau pe lingă dânsul când in sus, când în jos. „De unde va răsări? se întrebă Frunză oprindu-se. Din troleibuz? Dintr-un taxi sau poate din Alimentara? Cu floarea asta în mină arăt, pesemne, ca un logodnic tras pe sfoară.“ Timpul se scurgea greu şi necunoscuta întârzia. Trecură astfel, într-o chinuitoare aşteptare, douăzeci de minute. „S-o fi răzgândit, hotărî Frunză. De ce oare?“ Plictisit, mai aşteptă încă vreo cinci minute, apoi, cu un sentiment amar în suflet, se lăsă păgubaş şi porni pe bulevard în sus. Se simţea de parcă dintr-o dată ar fi descoperit că femeia visurilor sale l-ar fi înşelat. Aruncă furios garoafa într-o cutie de gunoi, după care se opri la un telefon public. Chemă Consiliul şi-l căută pe Lucian; ofiţerul de serviciu îi răspunse că acesta plecase, dar că urma să se întoarcă foarte curând. „Pe unde o fi umblând?“ se întrebă Frunză şi mai furios decât înainte.Traversă bulevardul Schitu Măgureanu şi se îndreptă bombănind spre liceul Lazăr când, deodată, se pomeni apucat de braţ. Întoarse capul şi dădu cu ochii de Lucian.— De unde ai mai răsărit? răsuflă uşurat. Te-am căutat la birou să-ţi comunic...— ... că femeia n-a venit la întâlnire, îl întrerupse Lucian. Hai, vino cu mine, că sânt cu maşina!— Erai deci în preajma mea?— Ei, nu chiar în preajmă, se înveseli Lucian conducându-l spre maşină. Să ne grăbim, pentru că în seara asta mai avem multe de făcut.

4. O brichetă... fotografiază în noapteLucian trecu la volan. Frunză, pradă încă aceleiaşi nemulţumiri, se aşeză bombănind lingă dânsul.— M-ai asigurat că n-o să vii, spuse el după ce maşina demară. De ce nu te-ai ţinut de cuvânt?Atent la circulaţie, Lucian îi răspunse fără să-l privească:— Mai tot timpul m-a obsedat vocea necunoscutei de la telefon; am ajuns în cele din urmă la concluzia că e o fiinţă speriată, timorată... poate timidă... Aminteşte-ţi de pauzele şi ezitările din vorbirea ei. În general, de stângăcia vorbirii... Toate astea m-au pus pe gânduri şi ai să râzi, mi-am spus: nu va veni la întâlnire.

La auzul ultimelor cuvinte, Frunză se răsuci maniat spre dânsul.— Şi ceea ce mi-a întărit şi mai mult convingerea că nu va veni a fost refuzul de a arbora un semn de recunoaştere, continuă Lucian. Am elaborat atunci trei ipoteze: 1) Va veni. 2) Nu va veni. 3) Va veni, dar nu va avea curajul să se apropie de tine.— Crezi că din pricina asta a refuzat să arboreze vreun semn de recunoaştere?— Exact. In consecinţă, m-am deplasat şi eu la locul întâlnirii, dar nu singur, ci cu Iliuţă...— Cu fotograful? Dar nu v-am văzut. Frunză îşi aprinse o ţigară; explicaţiile căpitanului avură darul să-i risipească furia.— Era şi firesc să nu ne vezi — nu-ţi scăpa din ochi nici o femeie. Lui Iliuţă i-am cerut să nu cruţe filmul şi să fotografieze femeile care, fiind în apropierea ta, te-au fixat, cu sau fără interes, dar fără ca tu să le observi...— Şi au fost multe cele care m-au fixat?— Iliuţă e la laborator — developează filmul... „Bricheta" nu a funcţionat excelent.— Şi ce o să facem cu fotografiile? Nu cumva o să le punem în ramă? se arătă Frunză neîncrezător în rezultatele subitei iniţiative a superiorului.— Pe cele pe care doreşti să le pui în ramă ţi le voi ceda. Bineînţeles, pe bază de „proces-verbal”. Ascultă, zise deodată Lucian pe un ton foarte serios, am presupus că lui Gabriel Roche — bărbat de 57 de ani — trebuie să-i fi plăcut „piţipoancele". Vom tria fotografiile, ne vom opri asupra acelor femei pe al căror chip vom descifra micile semne pe care le-am sesizat în glasul fiinţei de la telefon... Apoi ne vom deplasa la hotel, la bar. Dacă femeia de la telefon frecventa hotelul există şi posibilitatea ca, astfel, să depistăm o urmă.— Ai avut o idee excelentă, recunoscu Frunză. Şi, încă în aceeaşi noapte, înarmaţi cu opt fotografii, cei doi ofiţeri de securitate descinseră la hotelul Athenee Palace.

5. O fată de 19 aniPrima dezamăgire o încercară la serviciul „recepţie", unde cei trei funcţionari de serviciu, după ce studiară fotografiile, înălţară din umeri şi le oferiră acelaşi răspuns;— Nu, nu cunoaştem pe nici una dintre ele...În drum spre barul hotelului, Frunză fu cuprins de un val de scepticism. Zise fără ocol:— Nu ţine. Tovarăşul Iliuţă n-a fotografiat nici una cu părul blond.— Cu acelaşi şampon ar fi putut să treacă foarte uşor de la o culoare de păr la alta. Nu crezi?Intrară în bar. Nu era prea multă lume. Căutară o masă mai retrasă. Se aşezară şi, arborând un aer nepăsător, începură să cerceteze localul. La o masă, trei „piţipoance" încremeniseră în faţa ceşcuţelor de cafea; păreau într-o aşteptare deosebit de importantă. Nici una nu se asemăna cu trecătoarele imortalizate de obiectivul locotenentului Iliuţă. Alte fete, pe la alte mese, îşi petreceau timpul ținând de urât unor străini: fumau, sorbeau blazate din paharele-cupă şi surâdeau mecanic partenerilor. Un ospătar veni şi la masa lor. Comandară brandy. în aşteptarea alcoolului scrutară în continuare feţele tinerilor din local.— N-am prea nimerit-o! suspină Frunză.— Barul e conceput cu mult gust artistic, zise Lucian de parcă nu l-ar fi auzit.Băură fără să-şi ascundă dezolarea care se cuibărise în sufletul lor.— M-aş duce să stau de vorbă cu barmanul, propuse Frunză, ai ceva împotrivă?Lucian dădu aprobator din cap. Frunză se ridică, se îndreptă spre bar, îi spuse ceva barmanului, iar acesta, cu un zâmbet serviabil, îi indică o uşă. Frunză dispăru într-acolo. Puţin mai târziu, Lucian observă şi dispariţia barmanului. Se gândi că Frunză îi arăta acum fotografiile, una după alta, şi încercă să-şi imagineze expresia întrebătoare a prietenului său.

După cinci sau zece minute, barmanul reapăru şi-i şopti ceva unui ospătar. După asta, ospătarul se îndreptă către una din mese. Lucian îl văzu adresându-se respectuos unei femei elegante, în mare tandreţe cu un bărbat frumos şi distins. Ea înclină din cap, apoi, după ce pesemne îşi ceruse scuze bărbatului, se ridică şi o porni cu un pas elegant în direcţia uşii pe unde dispăruse Frunză. „Se întâmplă ceva, îşi spuse Lucian. Te pomeneşti că Frunză a nimerit-o. Gustul amar al dezolării se risipi şi o undă de speranţă îi miji în suflet. Deveni nerăbdător. Mai întâi reapăru femeia — păşea la fel de elegant, mândră de farmecele ei — apoi şi Frunză. Îi făcu semn să plătească şi să vină după dânsul.— I-am arătat barmanului fotografiile. A recunoscut pe una din clientele sale.Lucian, bucuros, îl apucă de cot. În stradă, Frunză scoase o fotografie:— Iat-o: tinereţe, teamă, ezitare, minus părul blond. Se opriră în dreptul unei vitrine luminate cu neon şi Lucian se apucă să cerceteze fotografia — o tânără drăguţă, cu părul tuns scurt, băieţeşte, se uita cu nişte ochi temători într-o direcţie nedefinită.— Barmanul a recunoscut-o de îndată. Nu ştia însă cum o cheamă şi a apelat la o prietenă a ei. Ai văzut-o? Ei bine, dumneaei a exclamat „E Lucia! Deci, e vorba de Lucia Moraru, în vârstă de 19 ani şi care locuieşte pe strada Udrişte 41. Ce propui?Înainte de a răspunde, Lucian îşi cercetă ceasul — zece minute îi despărţeau de miezul nopţii.— Am putea acţiona acum? sugeră Frunză.— Nu. N-aş vrea să ne pripim. Ar fi mai potrivit ca mâine dimineaţă să te ocupi de culegerea unor informaţii, să afli cine-i Lucia Moraru, să-i luăm discret amprentele, să le confruntăm cu ale noastre şi numai după ce o să ne convingem că-i amestecată în afacerea asta murdară, vom cere aprobarea s-o arestăm.Porniră apoi pe Calea Victor iei în jos, spre Casa Centrală a Armatei.

6. Arta de a ucideÎn ziua următoare, către ora 13, Frunză îşi făcu apariţia în biroul căpitanului Lucian. Părea tulburat; fuma ţigară după ţigară— Şezi, îl îndemnă Lucian.— Nu ştiu de ce, dar anchetele sociale au darul să mă întristeze, spuse el cufundându-se într-un fotoliu. Mi-ai cerut să aflu cine-i Lucia Moraru? Ei bine, am aflat o poveste tristă... Strivi ţigara într-o scrumieră, se căută apoi prin buzunare, găsi un carneţel, îl consultă; Lucia Moraru... Locuieşte cu mama sa, o femeie bolnavă de nervi. Ion Moraru, tatăl ei, şi-a părăsit de opt ani familia, lăsând-o fără nici un sprijin material. În prezent, după ce a ispăşit o condamnare de trei ani — furt din avutul obştesc — locuieşte la Huşi. Fata, lipsită de supraveghere, a luat-o razna. În clasa a opta a rămas repetentă... a abandonat şcoala. A fost reţinută de către miliţie cu ocazia unei descinderi — prostituţie. Îşi urăşte de moarte mama, o bate, dar îi dă totuşi de mâncare şi îmbrăcăminte. Frunză tăcu. Rămase un timp cu privirile pierdute in gol.— Da, oftă Lucian, tabloul ţi se va înfăţişa şi mai sumbru dacă îţi voi spune că amprentele ridicate de pe paharul din camera 217 sânt ale Luciei Moraru. Frunză îşi ridică privirile: Lucian nu avea obiceiul să glumească în asemenea împrejurări.Am cerut procurorului un ordin de arestare. Iată-l. Ne vom deplasa chiar acum la domiciliul ei.Le deschise o femeie îmbătrânită de timpuriu: o rochie veche, plină de petice îi acoperea trupul uscat, fără urmă de feminitate. Cearcănele de sub ochii înfricoşaţi de o nesfârșită spaimă lăuntrică întunecau şi mai mult chipul ei pământiu.— Cu fiica mea? De ce? întrebă ea ducând mâna la gură, ca şi când ar fi vrut să-şi oprească vorba.

Pe neaşteptate, din camera alăturată, se ivi Lucia Moraru. Purta un capot scurt, din nylon. Fuma cu ajutorul unui ţigaret lung. Zărindu-i, se opri în loc descumpănită. Lucian găsi că în clipa aceea semăna perfect cu chipul din fotografie.— Am vrea să stăm de vorbă cu domnişoara, zise Lucian.— Cu mine? întrebă mirată. Dar imediat, lăsând capul în piept, ţipă: Mamă, lasă-ne singuri!— De ce? Eu rămân, reacţionă bătrâna.— Ieşi! izbucni Lucia Moraru.Femeia se strecură umilă în cealaltă cameră. Se lăsă o tăcere penibilă.— Domnişoară, ne-ar interesa să ştim ce s-a petrecut alaltăieri noapte, deschise Lucian vorba, mai exact, în noaptea de 14 spre 15 în camera 217 de la hotelul „Athenee Palace“.Tânără îşi arătă faţa-i răvăşită de spaimă. Ţigaretul îi tremura între degete. Deodată, izbucni intr-un plâns nervos.— Nu, nu eu l-am omorât pe Gabriel Roche, se apără ea printre hohote... Vă rog să mă credeţi... Nu eu... nu eu. O lăsară să plângă. Curând se potoli, şi Lucian o întrebă:— Atunci, cine l-a omorât?— Nu eu, repetă ea stins. Am să vă povestesc tot. Acum câteva zile, am cunoscut un străin — Richard Gena — locuia la Athenee Palace, la camera 203... Ne-am împrietenit...— Adică? stărui Lucian insinuant.— L-am însoţit sus, în camera sa... În cea de a doua seară, la bar, Richard mi l-a prezentat pe Gabriel Roche ca pe un vechi prieten, deşi, între ei doi, era o diferenţă de vârstă de aproape 20 de ani. Ne-am aşezat împreună la masă. Gabriel Roche a început să-mi facă curte. Într-una din seri, m-a invitat să-i fac o vizită în camera sa, la 217. M-am supărat şi i-am spus lui Richard că bătrânul se leagă de mine. S-a supărat şi el, apoi s-a înveselit şi mi-a propus să-i facem împreună o farsă.Lucia Moraru oftă. Rămase o vreme cu ochii închişi.— Continuă! o trezi Lucian din prostraţie.— La început n-am vrut. Pe urmă Richard mi-a spus că pentru trei sute, cât vrea Roche să-mi ofere, merită să-i răspund la invitaţie. „Ia-i banii, m-a sfătuit Richard, iar eu o să-ţi dau o tabletă. Îl cunosc destul de bine pe libidinosul ăsta. Mai întâi o să te servească cu gin, iar tu n-ai decât să-i strecori în pahar tableta asta care o să-l „dezarmeze", ca bărbat, într-o clipă. Să vezi mâine ce o să ne mai amuzăm m-a asigurat el. Îl „dezarmezi“ şi pe urmă vii la mine”. Am făcut aşa cum m-a învăţat. Roche a băut, l-a cuprins un horcăit şi s-a prăbuşit din fotoliu. M-am speriat şi am fugit din cameră. L-am căutat pe Richard în camera sa, dar nu l-am găsit. În ziua următoare, am aflat lucruri îngrozitoare: că Richard părăsise hotelul şi că un oarecare Gabriel Roche murise otrăvit la 217. Am stat de vorbă cu o cameristă de la etajul doi, mi-a confirmat că, întradevăr Roche murise otrăvit. Am minţit-o, spunându-i că, în ajun, aş fi văzut pe cineva fugind din camera 217. Atunci ea m-a sfătuit să mă adresez Securităţii, mi-a dat numele şi telefonul tovarăşului ofiţer Frunză, iar eu am asigurat-o că aşa voi proceda. Am vrut să mărturisesc totul, am venit la întâlnire... dar n-am avut putere să mă apropii... Doamne, ce-am făcut: Richard l-a omorât pe Roche cu mâinile mele!Întinse mâinile, le privi îngrozită şi izbucni din nou într-un hohot de plâns. Lucian socoti că avea de ce să plângă. Un agent al unei puteri străine ucisese cu mâinile ei un agent al unei alte puteri străine. Ascultând-o, cei doi ofiţeri de securitate se priveau lung şi întrebător. Se gândeau la acelaşi lucru — Gabriel Roche. Cine fusese în realitate? Când, cum, în ce împrejurări

a izbutit să realizeze microfilmele? A avut complici? Cine-i Richard? Ştia de existenţa microfilmelor? Cu ce scop l-a ucis pe Roche?Căpitanului Lucian îi scăpă un suspin: pentru ei misiunea abia acum începea. Frunză schiţă un zâmbet vag — semn că pricepuse suspinul prietenului său.

ENIGMA LUI NYQUIST1. Frecvenţa X

Liftul nu funcţionează. A rămas încremenit între etaje. De altfel, Viorel Pătraş îmi atrăsese atenţia asupra acestui amănunt. Scara ce leagă cele cinci etaje e cufundată în semiîntuneric. Nu-mi place: miroase a murdărie. De altfel, toată clădirea îmi aminteşte de un bătrân fără vlagă, căzut pradă neglijenţei. Urc alene, fără chef. Nimeni nu-mi iese în cale. La etajul doi mă pomenesc în faţa a trei uşi. O aleg pe cea din mijloc. „Sunaţi de câteva ori, mă sfătuise Viorel Pătraş. Ştiţi, locuiesc într-un apartament cu alte două familii”. Sun. De dincolo, răzbate țârâitul scurt al soneriei. Mă uit la ceas. „Nimic de zis... Am ajuns la vreme“. Propria-mi punctualitate mă încântă. Aud paşi. Fără îndoială, sânt ai unui bărbat. Îmi deschide Viorel Pătraş în persoană.— O, aţi venit! Ce bine-mi pare! mă întâmpină el bucuros. Vă aşteptam. Vă rog să intraţi, tovarăşe căpitan. Nimeresc într-un vestibul strâmt şi „parfumat” cu naftalină. Gazda îmi face semn să-l urmez.— Nu-i prea plăcut să locuieşti într-un apartament comun, dar m-am obişnuit, n-am încotro, se explică el. Asta-i camera mea. Deschide o uşă şi mă pofteşte cu un gest larg şi politicos să intru.Şi dintr-o dată mă copleşeşte senzaţia că am trecut pragul unei alte case Multă, multă lumină: un perete roz, un perete bleu, tavanul vernil... în juru-mi, culorile iradiază optimism, tinereţe. Odaia, de fapt, e mică, dar linia modernă a mobilei e astfel născocită, încât îţi creează iluzia unei alte dimensiuni. Uluirii mele, gazda îi răspunde cu un zâmbet stingher. Cămaşa-i cadrilată, descheiată la gât, şi pantalonii „dangarizi” îi dau un aer de tânăr monden obişnuit cu barurile.— Aţi venit la ţanc, peste cinci minute o să puteţi asculta... îşi întrerupse brusc fraza. Îl văd cum se îndreaptă spre un aparat de radio fără cutie, care-şi dezvăluie măruntaiele. E instalat într-un colţ, lângă fereastră.— Apropiaţi-vă, tovarăşe căpitan, mă îndeamnă gazda. Iată-l! Asta e aparatul de care v-am vorbit.Mă apropii. Nu ştiu prin ce se deosebeşte schema aparatului construit de Viorel Pătraş de schemele altor aparate, însă tinereţea şi preocupările radioamatorului în cauză au darul de a mă cuceri. Lângă radio, zăresc un magnetofon. De parcă mi-ar fi citit gândurile, Pătraş îmi spune:— Am procedat aşa cum m-aţi sfătuit, am conectat şi magnetofonul. Să ne aşezăm. Peste un minut sau două, o să putem auzi.— Eşti chiar atât de sigur?Mă priveşte dojenitor: „Se poate, tovarăşe căpitan, să-mi puneţi la îndoială declaraţiile?!“ Şi, înainte de a-mi răspunde, îşi îndreaptă moţul de păr care-i cade într-una peste fruntea bombată.— Să recapitulăm, tovarăşe căpitan, cele declarate de mine, îmi propune el. Luni, la ora 18,30, fără să vreau, pe când căutam să prind un post la aparat, am descoperit această frecvenţă. În schimb marţi, încercând să dau de aceeaşi frecvenţă, n-am mai prins nimic. Miercuri, însă, spre marea mea mirare, frecvenţa a prins glas. Ieri, tot aşa, n-am prins nimic, după care, v-am căutat la Consiliul Securităţii şi v-am adus la cunoştinţă descoperirea făcută. Astăzi e vineri, sânt convins că vom auzi din nou glasul acestei misterioase frecvenţe.S-a înflăcărat. îşi îndreaptă iar moţul şi se răsuceşte spre aparat. „Aşadar, gândesc eu,

programul frecvenţei pare simplu: o zi da, o zi nu. Cine ştie!“ De fapt, nu prea înţeleg ce-i cu frecvenţa asta şi în ce măsură mă interesează, dacă-i vorba de un joc între amatori sau dacă-i ceva serios. Oricum, gestul lui Viorel Pătraş de a-mi aduce la cunoştinţă descoperirea făcută rămâne un act de profundă responsabilitate.Mă aşez pe un scaun în faţa radioului. Se aşează şi gazda. Îşi controlează ceasul de mână. îmi şopteşte tulburat:— Acuş... Tulburarea sa mi se transmite şi mie şi în clipa asta îmi pare rău că nu-i aici Frunză, colaboratorul meu. I-ar fi plăcut atmosfera camerei, alura sportivă a gazdei.— Acum fiţi atent... se aude... izbucneşte deodată Viorel Pătraş.Aud, ca venit parcă din adâncul pământului, o suită de sunete confuze. Instinctiv, mă trag spre aparat, ca şi când aş fi vrut să-mi vâr urechea în difuzor. Simt îndreptate spre mine privirile arzătoare şi victorioase ale radioamatorului. Nu a greşit în deducţiile sale şi nu-şi ascunde satisfacţia. După un timp, sunetele captate de aparat încep a se desluşi, sau mi se pare? Disting voci omeneşti... frecvenţa e foarte slabă... glasurile abia se aud. Încep să prind câte un cuvânt, dar nu-l reţin, ceea ce mă cam enervează. Îmi amintesc însă de magnetofon şi mă liniştesc. „Nimic nu se pierde, totul se imprimă”. Nu, Viorel Pătraş nu s-a înşelat. Nu e vorba de o convorbire în eter intre nişte radioamatori, nici de cine ştie ce emisiune a unui post de radio clandestin, ci de o discuţie destul de bizară. Ceea ce aud mă trimite cu gândul la trei, patru bărbaţi care s-au adunat într-un anume loc — unde oare? — Ia o sporovăială sau la o discuţie serioasă, iar cineva — cine oare? — şi-a propus să-i spioneze prin mijloace acustice ultramoderne. Nu cumva ni se năzare? Nu cumva am căzut victima unor lecturi de specialitate? Viorel Pătraş a încremenit şi el lângă aparat. În liniştea încăperii plutesc sunetele ce par fără nici o legătură între ele. Am stat altfel, într-o continuă încordare, aproape un ceas şi zece minute.— Rămân la părerea mea, tovarăşe căpitan, ţine Viorel Pătraş să-mi precizeze, spărgând într-un târziu tăcerea.— Adică?... Îl urmăresc cum trebăluieşte cu îndemânare la magnetofon, derulând banda. Îmi răspunde fără să se uite la mine:— E vorba de o frecvenţă foarte scăzută, de una care emite pe o rază de maximum şase sute de metri.Părerea sa o găsesc interesantă, ea vine să-mi întărească supoziţiile: cineva spionează de la distanţă discuţia a trei sau patru bărbaţi. Microemițătorul introdus în camera respectivă nu poate depăşi, după câte ştiu, în actualul său stadiu de dezvoltare, o rază mai mare de acţiune.— Sânt convins, insistă Viorel Pătraş, de parcă i-aş fi contestat justeţea observaţiei. Se întoarce spre mine şi-mi întinde banda de magnetofon. Îi întâlnesc ochii săi pătrunzători. Dacă mai aveţi nevoie de mine, oricând vă stau la dispoziţie.Îi mulţumesc şi-l asigur că voi mai avea nevoie de ajutorul său.— O să te rog să ţii, în continuare, sub observaţie, frecvenţa respectivă.— Chiar şi mâine?— Da...— Să conectez şi magnetofonul?— Desigur... dacă e să facem o treabă, s-o facem gospodăreşte, şi până la capăt.Ne privim serios, ca doi bărbaţi care stăpânesc împreună aceeaşi taină. Mă încearcă, o părere de rău că trebuie să plec; mi-ar fi plăcut să zăbovesc în camera acestui tânăr economist care, în orele libere, se dăruieşte cu pasiune radiofoniei.. La uşă, ne despărţim strângându-ne mâinile.Pe scară, acelaşi întuneric neplăcut. Cobor prudent treptele şi gândul mă poartă către

instituţiile şi întreprinderile care se găsesc în zona acestei clădiri, pe o rază de 600 de metri. Una din ele este în atenţia spionajului. Care din ele? Chinuit de această întrebare, mă îndrept nu spre casă, aşa cum s-ar fi cuvenit la ceasul acela, ci spre Consiliu.

2. Enigma cuvintelorŞi iată-mă în birou; scot din fichet magnetofonul, îl aşez binişor pe masa de lucru. Mă retrag cliva paşi şi-l privesc cu evlavie, ca pe un idol de la care aştept marea minune. Revin, fixez în aparat rola şi mă pregătesc de lucru — un creion, un carnet. Mă simt stăpânit de o inexplicabilă emoţie — de parcă m-aş ocupa de o deshumare, iar dintr-o clipă în alta, ar urma să dau cu ochii de un cadavru neidentificat. Apăs pe clapa magnetofonului, rolele se pun în mişcare; amplific sunetul la maximum şi primul cuvânt pe care-l notez în carneţel e sistem, al doilea e boală. Ascult încordat şi de aceea nu pot să-mi dau seama cât de puternic răsună în micul meu birou banda imprimată de Viorel Pătraş. Notez destul de rar câte un cuvânt, iar în clipele acelea am sentimentul că sânt un om norocos, că scot din adâncul apelor câte un peştişor de aur.„problemă... interesul nostru... elegant... neliniare... ştiinţa americană... tracţiune... teoriile lor... sisteme... un sistem încheiat... formula mea... stabilitate... tratarea unui sistem... redresoarele.... savanţii români... abstractizare... medicina modernă... criteriu... ca întotdeauna cu... efectul este... proiectantul... liniar... parkinson, core... aplicabilitate... tehnicieni cu... hiperstabilitate“.Ascult şi notez. Notez şi ascult. Cămaşa mi s-a lipit de spinare. M-am contopit cu glasul puternic al magnetofonului. Înot printre sunete, încercând să reţin nu numai cuvinte, ci, în acelaşi timp. să delimitez şi glasurile. Câte sânt? Trei sau patru? Nu izbutesc să ajung la nici o concluzie. De cele mai multe ori vocile au o rezonanţă egală, derutându-mă. în cele din urmă, am impresia că am de-a face cu un singur om care, în pacea locuinţei sale, stă şi monologhează cu glas tare nebănuind că cineva, din umbră, îi spionează gândurile.„statică... astenie... asemănător... în capitalism altele... asigurarea stabilităţii... New York... tratarea cancerului... dezvoltarea subiectului... generaţii... Nyquist... liniar... boală, hiperstabilitate... Parkinson... savantul român... frecvenţele.Am ajuns la capătul benzii. Deconectez aparatul. Brusc, tăcerea nopţii se prăvăleşte peste mine. În clipa următoare, aud din nou magnetofonul urlându-mi în urechi cuvinte fără noimă. Mă îndrept, clătinându-mă, spre fereastră şi o deschid. Aerul răcoros al nopţii îmi izgoneşte ameţeala. Puţin câte puţin, sunetele se topesc, dispar. Simt de acum liniştea înconjurătoare. Un cuvânt însă refuză să se retragă, îmi dansează sfidător pe scoarţă. Nyquist“... Hm! Stăruie. Bate la poarta memoriei mele.„Nyquist!. Asta-i bună! Din toate doar unul se încăpățânează să rămână. Hm, ciudat, mi se pare că m-am mai lovit cândva de el. Când? Unde? în ce împrejurare? Fără îndoială e un nume. Să fie oare al unui medic? „Parkinson... Nvquist“. Să fie oare vorba de o discuţie între medici? întrebarea mă determină să revin la masa de lucru şi să reiau studiul cuvintelor fără noimă, în speranţa că, într-un târziu, îmi vor oferi răspunsul căutat. Nu, zadarnic, nu vor în nici un chip să se lege între ele. Poate că sânt eu prea obosit? Sau poate cunoştinţele mele sânt prea limitate? „Nyquist". Cuvântul ăsta mă strigă într-una. Unde l-am întâlnit? Cu siguranţă că în timpul unei lecturi. Da, da. Exact... Ortografia sa mi-a atras atenţia... Aş avea nevoie de o enciclopedie, dar de unde s-o iau la ora asta? E trecut de miezul nopţii, iar „Documentarea" se deschide dimineaţa la ora şapte. N-am cum dezlega încă în noaptea asta enigma cuvântului „Nyquist". Şi mai ştiu ca toată noaptea o să mă perpelesc în. aşternut, terorizat de „Nyquist".

Mă ridic. E timpul să mă duc acasă şi să mă odihnesc... Mâine sau poate poimâine voi apela la mijloacele moderne ale goniometriei pentru a detecta locul de unde microemiţătorul transmite cuvintele fără noimă, dar până atunci, mai sânt aproape 48 de ore. Ele se cer folosite. „Nyquist, rostesc eu cu glas tare, deschide-te !“ Ce bine că nu m-a auzit nimeni! Cine-i Nyquist?Am dormit adânc totuşi. M-am trezit odihnit şi bine dispus. Am ajuns la Consiliu cu zece sau cincisprezece minute înainte de începerea programului. Şefa documentării, o femeie trecută de patruzeci de ani, m-a găsit planton lângă uşa bibliotecii.— Dumneata, mă întreabă ea mirată, la ora asta? Cu ce pot să-ţi fiu de folos?— Ajută-mă să dezleg taina lui Nyquist, îi răspund eu pe un ton dramatic, şi-ţi voi sluji cu credinţă tot restul vieţii.— Nu zău!!!... Noroc că făgăduielile bărbaţilor mă lasă indiferentă, îmi răspunse ea, conducându-mă la raftul cu lexicoane şi enciclopedii celebre. Poftim, îmi spune, descurcă-te!Încerc să mă descurc. Deschid mai întâi un „Larousse”. Dar spre marea mea nedumerire, despre Nyquist nu găsesc nimic. Deschid o altă enciclopedie — acelaşi rezultat. Motiv să mă întristez. Nu mă dau bătut. Mai sânt în raft atâtea lexicoane şi enciclopedii... în cele din urmă, căutările îmi sunt încununate de succes. Un lexicon tehnic mă informează lapidar:„Diagrama Nyquist — criterii de stabilitate pentru cazul fenomenelor mecanice şi electromagnetice”.E lesne de înţeles bucuria care m-a cuprins. Mi-am amintit apoi că numele lui Nyquist îl întâlnisem într-un studiu sau într-un articol. Când? Unde? Rămân încă semne de întrebare.Citesc şi recitesc însemnările mele căutând semnificaţia „Diagramei Nyquist“ în contextul acelor cuvinte fără noimă. Nu izbutesc. Mă încurcă alte două cuvinte: parkinson, coree... Autorii cuvintelor imprimate pe bandă sânt medici sau ingineri? Iată dilema. De aceea, m-am hotărât să consult, fără întârziere, doi oameni de ştiință. Am fost şi am rămas partizanul folosirii raţionale a timpului. În zilele vitezelor cosmice, o secundă poate determina soarta multor bătălii sociale, politice, militare. Iată de ce îmi place să acţionez în viteză, ceea ce nu exclude cumpătarea, prudenţa. Aşa se şi explică faptul că în aceeaşi zi, m-am deplasat la clinica cunoscutului internist Laurenţiu Predescu care m-a primit şi m-a ascultat cu multă bunăvoinţă.— Să văd însemnările, îmi zice. În tinereţe, mă dădeam în vânt după cuvinte încrucişate. Îi dau lista. O cercetează. Zâmbește amabil şi-mi răspunde:— Îmi pare rău, dar afară de cele două nume: parkinson şi coree, nu înţeleg nimic.N-am stăruit. I-am mulţumit şi am plecat. Ceva mai târziu, aveam să bat la uşa Institutului de fizică nucleară. Directorul nu m-a putut primi şi m-a dat pe mâna unui colaborator, un tânăr înalt şi frumos, care, după ce s-a uitat pe lista întocmită de mine, mi-a răspuns cu o siguranţă care a imprimat cercetărilor un curs sigur:— Sânt cuvinte din domeniul matematicii... Mai exact, din domeniul automaticii.— De unde trageţi această concluzie?— Cuvintele: neliniar, liniar, hiperstabilitate, frecvenţiale, Nyquist, dacă ar fi să ne oprim doar la ele, sânt din domeniul automaticii. Dacă aveţi nevoie de o confirmare, ar fi bine să vă adresaţi şi matematicianului Romeo Parocescu...La auzul acestui nume, tresării. Brusc, îmi amintesc când şi unde m-am lovit de Nyquist — într-un interviu acordat de tânărul savant Parocescu unui redactor al ziarului „Scânteia".Nu mai ţin minte dacă i-am mulţumit fizicianului. Ştiu că după ce am părăsit clădirea Institutului, primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut o carte de telefon. Am găsit-o

într-un Oficiu PTT. Am deschis-o la litera P. „Parocescu Romeo“... „Parocescu Romeo"... în sfârșit: „Parocescu Romeo”. Strada Armenească nr. 83“. Sânt bucureştean, aşa că n-am avut nevoie să consult o hartă pentru a stabili că Parocescu domiciliază în raza celor şase sute metri ale frecvenţei descoperite de Viorel Pătraş.Ar fi trebuit să sar în sus de bucurie. Făcusem o constatare decisivă şi trebuia să merg mai departe. Chiar de aci, din acest oficiu i-am telefonat şefului meu, maiorul Panait, şi i-am raportat cele constatate pe teren „Şi ce-ai de gând să întreprinzi în continuare?“ mă întreabă maiorul. „Să stau de vorbă cu savantul Romeo Parocescu... Am, totuşi, nevoie de o confirmare. „De acord. Acţionează". Am pus receptorul în furcă. Apoi, mă apuc să caut numărul de telefon al Institutului de cercetări în domeniul automaticei.

4. Un temperament cam straniu— Tovarăşul profesor vă aşteaptă, mă informează secretara. Se ridică de la birou şi mă conduce până la uşa capitonată ce dă în cabinetul de lucru al savantului.Intru. închid uşa după mine şi mă pomenesc deodată în faţa unui omuleţ scund, firav. În clipa în care am intrat, se plimba agitat, cu mâinile la spate. Se opreşte brusc. Mă cercetează prin lentilele bombate ale ochelarilor şi mă întreabă cu o evidentă supărare în glas:— Dumneavoastră mi-aţi telefonat?— Da, sânt căpitanul de securitate Lucian, zic şi dau să-i arăt legitimaţia.— Mulţumesc, îmi răspunde şi refuză să se uite la carnetul meu. Îmi face semn să iau loc într-un fotoliu. Se aşază şi el, în faţa mea. „Deci, aşa arată, îmi zic, marele matematician român care a revoluţionat ştiinţele automaticii. Ceva însă nu-i place. Dar ce anume, nu pot încă desluşi."— Vă ascult, mă îndeamnă, cărei întâmplări vă datorez vizita?Mă simt puţin descumpănit. Celebritatea omului acesta, care e cu zece ani mai tânăr decât mine, mă inhibă. Mă hotărăsc totuşi să nu lungesc introducerea şi să intru direct în temă. întreb: Ieri, la ora 18 v-aţi întâlnit la domiciliul dumneavoastră cu nişte prieteni?Văd cum îi zvâcnește un muşchi al feţei. Mă fixează lung printre lentilele nespus de groase ale ochelarilor, de parcă ar vrea să mă concentreze în vreo formulă matematică.— Trebuia să cer cuiva încuviinţarea?— To...— Ei da... m-am întâlnit cu trei colaboratori, îmi taie el vorba, supărat. Mă prefac că nu-i bag în seamă tonul, nu ştiu de ce, răstit.— Reţin răspunsul. Şi dacă nu mă înşel, în cursul acestei săptămâni v-aţi mai întâlnit de câteva ori, la dumneavoastră acasă, şi, de fiecare dată, în aceeaşi zi şi la aceleaşi ore?— Văd că sunteți la curent, îmi răspunde nemulţumit. Îşi scoate nervos ochelarii şi se apucă să-şi şteargă lentilele cu o batistă imaculată. Nu cumva trebuie să vă raportez sau să vă cer permisiunea? Consider că nu trebuie să mă las provocat de temperamentul puţin cam violent al savantului.— Tovarăşe profesor, ar fi o necuviinţă din partea mea dacă aş încerca să vă vorbesc despre însemnătatea naţională a cercetărilor pe care le întreprindeţi. De aceea, mă rezum a vă aduce la cunoştinţă că discuţia pe care o purtaţi la domiciliul dumneavoastră cu colaboratorii este spionată.— Spionată? Cuvântul îl irită. Îşi pune din nou ochelarii pe nas, ca şi când şi-ar fi propus să mă vadă mai bine. Eu, spionat, la mine acasă? Imposibil...— Vi s-a introdus în apartament un microemiţător. Ştie mult mai bine decât mine ce-i acela un microemiţător electronic. Nu trebuie să-i explic. A înţeles. Şi nu mai exclude

posibilitatea spionării.— Cine mă spionează? Nu înţeleg... cine să-l fi introdus?— Nu ştim încă. Mai întâi, cu îngăduinţa dumneavoastră, am vrea să cercetăm încăperea unde au avut loc întâlnirile. Cu cine mai locuiţi?— Singur... Ba nu, cu o menajeră în care am o încredere deplină. Deci, vreţi să-mi cercetaţi camera de lucru? adăugă gânditor. Foarte bine, să mergem chiar acum!— Menajera e acasă?— Desigur.— V-aş ruga s-o trimiteţi de acasă... pentru două-trei ceasuri. Matematicianul sare ca ars din fotoliu. Mă ridic şi eu.— Îmi bănuiţi menajera? se răsteşte el. Îl văd cum îşi stăpânește un tremur nervos.— În locuinţa dumneavoastră a fost introdus un microemiţător, insist apăsând pe fiecare cuvânt.— Legitimaţia dumneavoastră! mi se adresează el cu a energie pe care nu i-o bănuiam. Mă supun şi, în sinea mea, zâmbesc satisfăcut, căci sânt convins că întâlnirea mea cu savantul Romeo Parocescu a intrat pe un făgaş normal.

5. Colecţionarul de obiecte de artăCamera de lucru a savantului e un mic muzeu. Tablouri, statuete, cărţi rare, mobilă stil. Nimic unitar. Există, totuşi, în dezordinea obiectelor de artă, o armonie. Avem mult de lucru. Cercetările se desfăşoară într-o tăcere mormântală, din motive lesne de înţeles. Cei doi ingineri ai Consiliului, specialişti în tehnica detectării aparatelor acustice, trec sistematic de la un obiect la altul. Savantul urmăreşte şi el, nu fără interes, investigaţiile noastre. Curând, detectorul indică un scrin vechi din secolul al XVII-lea, din lemn de nuc. Unul dintre ingineri îmi face semn să mă apropii. Mă execut. Văd cum detectorul coboară spre unul din picioarele scrinului care închipuie o labă de leu. Mă uit la cei doi. Unul dintre ei mi-a înţeles întrebarea din priviri. Îmi răspunde printr-un semn al capului: „Aici e“. Înţeleg că scrinul trebuie răsturnat. Mă adresez prin semne savantului şi-i cer să mă urmeze în cealaltă cameră. Ascultător, vine după mine.— Trebuie să umblăm la scrin, îi spun, după toate probabilităţile microemiţătorul se află ascuns într-unul din picioarele sale.— Mă rog, se învoieşte savantul, faceţi tot ce credeţi de cuviinţă. Îl simt, de astă dată, tulburat.— De când îl aveţi?— L-am cumpărat acum trei săptămâni.— De la Consignaţia?— Nu... Direct de la un particular, prin „Mica publicitate".— Prin „Mica publicitate"?! Interesant! Păstraţi cumva adresa celui care v-a vândut scrinul?— Mi se pare că da, îmi răspunde cu o voce scăzută. Se caută prin buzunare. Găseşte o agendă. O răsfoieşte, îndreptându-și într-una ochelarii. Mda... Dumitru Stoicescu... Zefirului 3.Reţin adresa. Apoi deschid uşa ce dă în micul muzeu al savantului şi fac semn celor doi ingineri că scrinul le aparţine. Zece sau cincisprezece minute mai târziu îi văd pe cei doi cum scot din „talpa leului" un microemiţător ultra-modern şi-l pun pe cristalul biroului. Trag cu ochiul către Romeo Parocescu. Nu-şi mai ia privirile de la aparatul liliputan. Sânt convins că ne gândim la unul şi acelaşi lucru: „Cum a ajuns microemiţătorul in „talpa de leu" a scrinului? Cine-i şi unde se ascunde spionul? În ce clădire şi-a organizat postul de ascultare? În asta? În aceea de peste drum? Pentru a se camufla, spionul are la îndemână o rază de 600 de metri.Îmi veţi spune: „Gata. Acum problema e ca şi rezolvată. Ai adresa celui care i-a vândut

scrinul şi n-ai decât să te deplasezi în strada Zefirului şi să-l iei la întrebări." În dorinţa de a nu pierde timpul, aşa am şi făcut. Mi-am pregătit cu grijă o legendă şi am plecat. Numai că, la adresa respectivă, mi s-a răspuns: „Pensionarul Dumitru Stoicescu a murit acum zece zile... de bătrâneţe". Am mai aflat că decedatul trăise în singurătate, că n-avea pe nimeni şi că fusese înmormântat prin Serviciul de asistenţă socială al Municipiului... Aşadar, cel care-i plasase scrinul lui Romeo Parocescu murise acum zece zile... Confuză situaţie. Am controlat. Într-adevăr, Dumitru Stoicescu îşi dăduse sufletul în singurătate. Avusese oare vreo legătură cu microemiţătorul ascuns în piciorul scrinului? Dacă da, atunci cine era oare în realitate Dumitru Stoicescu? Cine oare recepţionase discuţiile de înaltă specialitate ale unor matematicieni? Stoicescu sau altcineva? Şi dacă defunctul nu avusese nici o legătură cu această acţiune de spionaj, atunci cine introdusese radio-emiţătorul în piciorul scrinului? Şi, mai cu seamă, cine şi de unde spiona? După moartea pensionarului, cine oare preluase misiunea? Menajera lui Parocescu? Exclus. E un om al casei. Putea să asculte şi să imprime nu prin microemiţător, ci printr-un simplu magnetofon. Întrebările astea m-au chinuit ceasuri în şir. în cele din urmă, am ajuns la următoarea concluzie: dacă discuţiile matematicienilor erau în continuare recepţionate de către cineva, atunci, cel mai potrivit lucru ar fi să-l scot pe spion din ascunzătoare. Pentru realizarea cu succes a acestei misiuni, aveam însă nevoie de ajutorul lui Parocescu. Savantul nu mi l-a refuzat. L-am rugat să nu contramandeze viitoarea reuniune, ci s-o lase sa decurgă normal, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, numai că, în încheiere, urma să-şi anunţe colaboratorii că Centrul de automatică l-a invitat să viziteze, în cursul zilei de luni, un laborator secret, construit undeva în ţară şi că, în consecinţă, reuniunile se vor amina pe timp de o săptămână... Aşadar, îi întinsesem omului din umbră o capcană. Se va prinde? Rămâne de văzut cine va cădea în ea: Menajera? Vreun colaborator al savantului?

6. InterogatoriulPe proprietarul Opel-ului care a urmărit Fiat-ul 1300 al savantului pe tot itinerarul anevoios stabilit de noi l-am reţinut la înapoiere, la una din barierele Bucureştiului.Bariera fiind lăsată, a coborât să-şi aprindă o ţigara. S-a lucrat rapid, fără zgomot. Nu a avut cum să se împotrivească. Era un bărbat de statură potrivită, cu un păr scurt şi ondulat. Nu avea nici patruzeci de ani. Percheziţia maşinii am efectuat-o pe un platou al nostru şi în prezenţa sa. Specialiştii au scos cu uşurinţă la iveală o instalaţie liliput de radio-recepţie, precum şi un magnetofon minuscul. Proba fiind evidentă, spionul a cedat. Şi pentru că n-aş vrea să mă întind prea mult, redau mai jos un fragment din stenograma interogatoriului, întrebare: Numele şi prenumele:Răspuns: Mă cheamă Kurth Ray. Întrebare: Când ai sosit în ţară?R: Acum o lună de zile.Întrebare: Pentru cine lucrezi?Răspuns: Sânt agent al unei organizaţii de spionaj din M.Î: În ce constă misiunea dumitale:R: Au atras atenţia în Occident cercetările savantului Romeo Parocescu, câteva din studiile sale în domeniul matematicii şi al sistemelor automate neliniare. Apoi un interviu dat „Scânteii“ acum câteva luni ne-a semnalat o problemă care ne interesează în cel mai înalt grad.I: Deci în ce a constat misiunea?R: În a organiza spionarea cercetărilor sale.I: Sunteți specialist în domeniul automaticii?R: Am absolvit facultatea de fizică şi matematici a Politehnicii din P.

I: Cum v-aţi pregătit în vederea îndeplinirii misiunii?R: Mai întâi, am executat acum şase luni o călătorie de recunoaştere. Am cules atunci date despre Romeo Parocescu şi colaboratorii săi. De fapt, cu acest prilej am aflat şi de marea slăbiciune a savantului — obiectele de artă. Am ajuns la concluzia că numai pe această cale s-ar fi putut ajunge în camera de lucru a savantului, acolo unde-şi organiza colocviile sale. Planul mi-a fost aprobat. Aveam însă nevoie de cel puţin un colaborator. Centrala mi l-a indicat pe Dumitru Stoicescu. Nu ştiu cine este, de ce tocmai el mi-a fost indicat, dar l-am folosit.Conform planului meu, am cumpărat de la Consignaţia un scaun de epocă pe care l-am lăsat în păstrare lui Stoicescu. Acum o lună de zile revenind în România, am montat deci emiţătorul in piciorul scrinului, după care am dat anunţul în „România liberă“. S-au prezentat mai mulţi amatori. Am aşteptat însă până în ziua în care la uşa lui Stoicescu a bătut savantul în persoană. Planul, precum vedeţi, îmi izbutise.I: Din ce loc aţi interceptat convorbirile?R: Bineînţeles, din apropierea locuinţei savantului, prin mijlocirea Opel-ului. Conectam, prindeam frecvenţa, declanşam şi un magnetofon. Iar eu coboram din maşină şi mă plimbam prin preajmă, fără grijă — procesul de imprimare se desfăşura automat.I: Câte emisiuni aţi recepţionat?R: De la vânzarea scrinului, opt.I: Aţi expediat ceva la centrul din M.?R: Nu, n-am avut când.Aici îmi închei povestirea. Aş mai avea însă ceva de adăugat. După încheierea cazului, l-am invitat pe Viorel Pătraş la mine şi i-am arătat cele trei piese liliput. Ştiam că astfel îi satisfac radioamatorului o mare curiozitate.

OMUL DE LA TELEFONTelefonul zbârnâi scurt şi puternic. Petre Langu nu-l lăsă sa sune a doua oară. Nu coborî din pat, ci aşa cum stătea tolănit, întinse braţul şi ridică receptorul.— Te-ai culcat? îl întrebă un glas de bărbat.— Nu, răspunse Langu binevoitor, dar cine-i la telefon?. Cred că aţi format greşit numărul.— Nu fi chiar atât de convins, tovarăşe Langu! Mirat că îşi auzea rostit numele de un necunoscut, Langu tăcu încercând să ghicească, dar fără succes, al cui era glasul. In cele din urmă, nu se sfii să spună:— Sânt obosit. Numai ce am venit de la gară...— Ştiu, îl întrerupse amuzat celălalt. Ai sosit la ora 23 şi 10 cu acceleratul. Langu replică intrigat:— Nu te supăra, tovarăşe, nu-mi arde de glume. Privirile îi alunecară pe cadranul ceasului de mină — trecuse cu optsprezece minute de miezul nopţii. E târziu. Nu ştiu cil cine stau de vorbă.— Chiar nu m-ai recunoscut? Cum, nu ştii cu cine vorbeşti? Omul de la celălalt capăt al firului părea sincer nedumerit de memoria slabă a interlocutorului său.— Nu.— Ne cunoaştem foarte bine.— Poate.— Nu poate, ci sigur, ridică celălalt vocea. Langu simţi un junghi în stomac — suferea de ulcer şi orice enervare se localiza fulgerător în zona bolii...— Tovarăşe... uite ce e... noapte bună!Trânti receptorul supărat că o întâmplare atât de frecventă în viaţa citadină izbutise să-l enerveze. Sosise de la drum obosit şi, ca întotdeauna în asemenea împrejurări, adormea anevoie. îşi aprinse o ţigară: fuma urmărind somnoros cum adierea nopţii

umfla perdeaua de la fereastra deschisă. Fu gata să adoarmă, când telefonul zbârnâi din nou.— Ce vrei, tovarăşe? se răsti Langu recunoscând glasul necunoscutului.— Ce vreau?! repetă celălalt gânditor. Mai intui, aş vrea să fii ceva mai politicos. Aş vrea, apoi, să-ţi deschizi trusa şi să controlezi dacă nu-ţi lipseşte ceva.— Lasă gluma! izbucni Langu şi, din pricina unor dureri ascuți în stomac, se ridică fulgerător şi se aşeză pe marginea studioului.— Nu glumesc, i se răspunse. Te cheamă Petre Langu, ai 35 de ani, de mai bine de 13 ani eşti angajat civil al revistei militare „Steaua". Fotoreporter. De câțiva ani suferi de ulcer, de aceea ai hotărât să rămâi celibatar. Suferinţa te-a făcut acru şi morocănos. Ai fost la nişte aplicaţii militare unde ai stat zece zile. Ai luat trenul din Cluj.Necunoscutul tăcu. Chinuit de dureri, Langu îşi stăpâni cu greu o înjurătură, căci era convins că cineva încerca să-şi bată joc de el.— Domnule, vorbi el sacadat, nu te-a înjurat nimeni pe...— Nu glumesc, Langule! Iartă-mă că îţi spun pe nume. în general sper că o să ne tutuim. Ţi-ai controlat trusa în clipa în care ai ajuns acasă?... Ce zici?... N-am auzit... Hai, linişteşte-te şi uită-te în trusă.În timp ce asculta, ochii i se fixară de la Sine pe trusa foto: se găsea acolo unde o lăsase în momentul când intrase în garsonieră — pe scaunul din dreaptă uşii. — Ascultă, Langule, chiar nu crezi ce-ţi spun? Atunci, să-ţi mai dau un amănunt, se oferi cu bunăvoinţă necunoscutul; în compartiment ai adormit... De, ca omu’! Dacă însă la sosirea trenului în Bucureşti cineva nu te-ar fi trezit, mai dormeai şi acum în vagon. Amănuntele astea îl descumpăniră de-a binelea.„Da, e adevărat, îşi spuse, oboseala m-a răzbit şi am adormit. Cineva m-a trezit**... Simţi cum sângele îi îngheaţă în vine.— Te sfătuiesc să te uiţi în trusă şi să vezi ce îţi lipseşte.— Cine eşti? întrebă Langu cu o voce sugrumată de un val copleşitor de emoţie.— Îţi spun eu pe urmă, îi făgădui necunoscutul cu blândețe, de parcă l-ar fi zărit şi ar fi vrut să-l aline.Când se ridică în picioare, Langu fu cuprins de o senzaţie stranie — că trăieşte sub impulsul unei forţe căreia nu i se poate împotrivi, o întâmplare de domeniul fantasticului. Propria sa umbră proiectată de veioză pe peretele scund îi întărea şi mai mult această convingere. „Ce naiba, îşi spuse încercând să se smulgă din starea în care căzuse, parcă aş fi un copil”. Se repezi ca un apucat spre trusa foto şi, trăgând fermoarul, o deschise. încremeni. Brusc, fruntea-i brăzdată de cute adânci fu năpădită de broboane de sudoare. Constatase dintr-o privire că-i dispăruseră cele două filme — şaptezeci şi două de imagini. Îşi aminti, fără să vrea, că primul film îl făcuse când rachetiştii intraseră în acţiune şi când el, martor ocular al atâtor aplicaţii, rămăsese încântat de noutatea manevrelor. În schimb, al doilea film îl consacrase tanchiştilor şi desanţilor.Auzi pe neaşteptate, în liniştea grea a încăperii, un piţigăiat metalic, stins, dar destul de distinct, şi tresări. Era glasul omului de la telefon — îl chema sau îl întreba ceva?Se înapoie la aparat, dar înainte de a duce receptorul la ureche, reconstitui cu o claritate uluitoare momentele de neatenţie din timpul călătoriei. Uitase pentru un moment de durerile din stomac sau poate se stinseseră.— Alo, Langule!, auzi el chemările celuilalt. Făcu un efort să răspundă.— Cine eşti şi ce vrei de la mine?  Năduşise tot. Pijamaua i se lipise de piele, încingându-l Se parcă ar fi fost muiată în spirt.— Cele două filme sânt la mine, râse scurt interlocutorul. Le-am şi developat. Îmi place cum lucrezi... Sunt câteva imagini care mă interesează.

Langu văzu chipul omului din tren care-l trezise din somn zgâlțâindu-l şi întrebându-l într-una: „Ce faci tovarăşe, nu te scoli?“ Avea o faţă mare, negricioasă, şi o mustaţă ca o pată neagră sub nas. „El e, îşi spuse, cine altul?“ întrebă abia auzit:— Ce vrei de la mine?— Langule, ai toate motivele să fii nenorocit. Totuşi, nu e cazul să te enervezi, să te pierzi cu firea. După câte ştiu, programul redacţional începe la ora 7,30, până atunci mai sânt câteva ceasuri bune.Asculta înnebunit: pe chip i se ivi o expresie de sălbăticie; ochii i se roteau pe pereţi în căutarea unei minuni...— La ce naiba să-ţi ascund adevărul, soarta ta e în mâinile mele. încă în noaptea asta trebuie să ne întâlnim, să stăm de vorbă şi să găsim o soluţie. Langule, pune receptorul jos şi du-te până la uşă. Uită-te prin vizor. Ai să vezi un tip cu pălărie gri pe cap. Uită-te şi vino înapoi.Langu scrâșni înciudat. Faptul că un ins necunoscut — hoţul celor două filme — îi ghida mişcările, iar el nu avea cum să i se împotrivească, îl dezechilibra total. Înaintă spre uşă. Cam pe la mijlocul încăperii, focul din stomac îl ţinu locului; se apucă atunci cu ambele mâini de abdomen apăsându-l. Cu greu ajunse până la uşă. Se rezemă de ea şi-şi lipi ochiul de vizor: văzu la început ca prin ceaţă, apoi din ce în ce mai limpede, chipul unui bărbat. Stătea sprijinindu-se liniştit de palier. Într-adevăr, purta pe cap o pălărie de culoare deschisă. „Am căzut într-o capcană, gândea Langu disperat. Ah, şi durerea asta!... luaro-ar dracu’.“ Se întoarse la aparat, nu mai avu însă putere să se ţină pe picioare şi se lăsă sleit pe marginea, patului.— Aşa că e acolo? întrebă celălalt— Da, murmură Langu.— Atunci e în regulă... îmbracă-te şi ieşi. Pe tine te aşteaptă... E cu o maşină... O să te conducă la mine şi o să stăm de vorbă. Să încercăm să ajungem la o concluzie... Până dimineaţa avem tot timpul. Ei, ce zici, primeşti propunerea?Nu-i răspunse. Nu se simţi în stare. Flacăra din stomac continua să-i ardă măruntaiele, apoi, brusc ea se stinse că şi cum cineva ar fi călcat pe ea. Langu răsuflă uşurat; faţa pământie îi strălucea de transpiraţie. „Ce să fac? Ce pot să fac? se întrebă. Filmele mi-au fost furate... Sânt la el... Da’ cine-i el?“— Ei, hai, omule, hotărăşte-te o dată! Nu eu sânt cel care trebuie să mă grăbesc. Mie mi-e tot una... Tu însă, fără filme, eşti pierdut... Ai vrea să le recapeţi?„Cine-i el? se întrebă. Ce vrea de la mine? Mâine trebuie să mă prezint ia redacţie. Are dreptate... şi cum o sa mă explic? Oricâte explicaţii aş da, vina mea este in¬contestabilă.“— Uite ce-i, tovarăşe Langu, mă cam plictiseşti. Noapte bună! îl zeflemisi necunoscutul.— Stai, se alarmă fotoreporterul, nu închide! Tăcu. Nu ştia ce să-i spună, cuvintele nu-i veneau pe buze. Fusese invitat la un târg. Să-l refuze oare? Simţindu-i slăbiciunea, necunoscutul zise plin de ironie— O luăm de la capăt? Nici aşa!— Bine, o să vin, acceptă Langu, ajuns Ia capătul puterilor. În aceeaşi clipă îşi recăpăta calmul; i se păru că găsise o idee salvatoare.— Iată un răspuns înţelept, auzi Langu in receptor, îmbracă-te deci şi vino urgent la mine. Celui de pe palier nu-i spui decât: „Să mergem, domnule Bică! Ai înţeles? Bine! La revedere!— La revedere! murmură lungit, punând receptorul la loc.Nu se clinti însă. Tăcerea care încătuşase brusc încăperea îl înfricoşa. Credinţa că omul de pe palier ar fi putut să-l audă sau să-l vadă îi adâncea acest simțământ.

„Trebuie totuşi să-i' telefonez şefului, se frământa el, să-i raportez totul... Să vină urgent. Să ne sfătuim, să ia măsurile necesare, să acţionăm împreună". Ridică receptorul, gata să formeze numărul: făcu însă o constatare amară.Celălalt, la rându-i prudent, îi blocase telefonul. În locul tonului, Langu auzea în receptor o melodie de muzică uşoară.„Nu-mi rămâne decât să accept invitaţia, hotărî el, să fac cunoştinţă cu omul de la telefon... Să-i aflu domiciliul... Să-l ascult, eventual să-l fac să creadă că accept condiţiile, ca să câștig timp, să nu dispară eu filmele ori cu fotografiile pe care le-a făcut, iar apoi să. raportez şefilor".În timp ce se îmbrăca încet şi în silă, îl cuprinseră iarăşi durerile. Căută intr-un sertar cutia cu „Pangastrin" şi înghiţi două drajeuri. Mai mult din obişnuinţă, se opri în faţa oglinzii. Se cercetă în scârbă. Din totdeauna avusese o părere proastă despre înfăţişarea lui. Ulcerul îl slăbise; îl trăsese la faţă, îi adâncise cutele suferinde din jurul gurii, urâțindu-l. Degeaba colegii din redacţie îl tot băteau la cap să se însoare. Cine avea nevoie de un asemenea bărbat, cu o asemenea mutră, pe deasupra bolnav de ulcer şi care umbla cu pacheţelele de mâncare după dânsul? Deşi suferind, nu se gândise niciodată la moarte, dar ce să-i faci, poate că asta era întâmplarea decisivă pe care destinul i-o rezervase.Părăsi, în sfârșit, garsoniera. Se pomeni faţă în faţă cu „domnul Bică". Zărindu-l, acesta aruncă ţigara strivind-o cu vârful pantofului, apoi îşi înfundă mâinile în buzunarele fulgarinului, dându-i de înţeles într-un mod destul de grosolan că era înarmat. „Să mergem, domnule Bică“, i se adresă Langu cu o voce moale. Cel cu pălăria gri îi făcu semn să o ia înainte. Langu nu se clinti; îi trecuse prin minte o altă idee: să se arunce asupra individului, să provoace un scandal, să iasă vecinii din apartamente... Atunci ar pune mina pe el, ar anunţa imediat şi s-ar putea lua măsurile necesare. Bică însă, de parcă i-ar fi citit gândurile, scoase un revolver şi i-l arătă ameninţător:— E cu amortizor de sunet, o mişcare nesăbuită şi te trimit pe lumea cealaltă.„Ca în filme, gândi Langu coborând lunga scara întunecoasă ce lega cele cinci etaje. Cine o fi omul de la telefon? În stradă, nu departe de bloc, sub castanul ce începuse de mult să se scuture, aştepta un Fiat 1300.— Ia-o spre maşină! şuieră Bică.Strada era pustie. Langu fu cuprins de senzaţia că din momentul acela va pomi să străbată un drum fără sfârșit şi îngrozitor de pustiu. Nori negri apăsau oraşul lipsindu-l de stele.Când se apropie de maşină, cineva din interiorul ei îi deschise portiera şi-l pofti să urce. Vocea răguşită a insului i se păru cunoscută. Se supuse; se aşeză pe bancheta din spatele şoferului şi, instinctiv, se uită spre cel care-l poftise în maşină. Acesta, ca şi cum ar fi încercat să se ferească, se trase şi mai mult spre portiera din stânga. Cu tot întunericul din maşină, Langu îl recunoscu. Zâmbi amar şi dezolat. Lângă el se găsea tipul care la Agenţia de voiaj din Cluj îl întrebase, înainte ca el să prezinte casieriţei foaia lui de drum, dacă nu cumva avea nevoie de un tichet pentru acceleratul de Bucureşti. „Nu mai plec, se explicase individul, şi nu vreau să pierd valoarea tichetului". „Luați-l, îl sfătuise şi casieriţa, e valabil".„Prima capcană! gândi Langu cu tristeţe. Mi s-a plasat un loc într-un compartiment dinainte fixat". Bică trecu la volan şi ambreie. Cel din stânga se adresă batjocoritor:— Suntem cunoştinţe vechi, nu-i aşa?Langu nu răspunse. Se mulţumi să închidă ochii — cei din jur parcă dispăruseră. Era mulţumit că „Pangastrinul" își făcuse efectul. Totuşi, se ruga în gând cerului să nu-l prindă iarăşi durerile, să nu facă vreo criză de faţă cu ceilalţi... Crizele, în prezenţa

unor străini, îl umileau de moarte.După cinci sau zece minute de mers, „Fiat“-ul opri la un colţ de strada. Din gura neagră a unui gang sări sprinten un bărbat înalt şi voinic, îmbrăcat într-un fulgarin negru. Cu un aer familiar deschise portiera şi, așezându-se lângă şofer, zise plin de voioşie:— Dă-i bătaie, Bică!Se răsuci apoi spre Langu, cercetându-l cu o vie curiozitate. „E un boxer, gândi fotoreporterul, sau a practicat boxul. Cu ăsta să fi vorbit la telefon?— Mi te închipuiam, nu ştiu de ce, mai solid, observă dezamăgit „boxerul“.— Tom, lasă-l în pace! îi ceru şoferul.— Cât o să mă mai plimbaţi? întrebă Langu pe neaşteptate şi cu o energie nebănuită.— Cât o să fie nevoie, răspunse Bică.— Hai, fă-i legătura! interveni autoritar cel din stânga lui Langu.— Să ieşim din cartierul ăsta.Lui Langu nu-i scăpă faptul că maşina ocolea cu abilitate arterele principale ale oraşului. Îşi ascuţi atenţia ca să poată reface, la nevoie, drumul ce-l parcurgeau. După alte zece minute, uitându-se la ceas, Bică spuse sentenţios :— Dau legătura.— Fii atent, fotografiile, i se adresă „boxerul”, te interesează...La început, Langu nu prea înţelese despre ce legătură pomenise Bică. Știa doar că urma să se întâlnească cu omul de la telefon. În minutul următor însă se lămuri: îl văzu pe şofer răsucind un buton, după care rosti;— Sânt Bică, cum mă auzi?— Perfect, răsună în maşină un glas venit de departe. Langu tresări: recunoscuse cu uşurinţă vocea omului de la telefon. Vă mulţumesc, până aici aţi acţionat frumos. Cum te simţi, prietene?Langu nu răspunse; îşi aminti deodată de un scriitor de literatură de aventuri care frecventa redacţia revistei şi care îşi făcuse obiceiul să povestească, ia un păhărel de coniac, tot felul de întâmplări năstruşnice. „Fleacuri, are o imaginaţie din cale-afară de aiurită“, spusese Langu după ce, în câteva rânduri, ascultase istorioarele scriitorului.— Ţie-ţi vorbeşte şeful, îi atrase „boxerul” atenţia. Te întreabă cum te simţi.— Fii calm, Tom, îl sfătui glasul din eter. Ascultă, Langule, sper că acum înţelegi şi mai bine situaţia în care te afli? Viaţa ta e în mâinile noastre. Langu ascultă cu suflarea tăiată. Zise:— Mi-aţi propus să stăm de vorbă.— Păi noi ce facem acum, nu stăm de vorbă? răspunse şeful izbucnind în râs. Râseră şi cei din maşină. Naiv mai eşti, Langule! Ţi-ai închipuit că aşa, dintr-un foc, am putea să ne întâlnim şi să stăm de vorbă, să-mi afli culcuşul... Ascultă bine ce-ţi spun, n-ai decât două şanse — ori devii al nostru, ori eşti pierdut.— Nu înţeleg...— Vorbeşte mai tare, îl împunse cu cotul omul de la agenţia de voiaj.— Nu înţeleg, ce vreţi de la mine?Era o întrebare fără rost, înţelegea destul de bine ce voiau de la dânsul.— Ba pricepi, Langule, continuă să i se adreseze pe un ton prietenos vocea din eter. Filmele sânt la Tom (Langu îl zări pe „boxer“ dând aprobator din cap). Le poţi recăpăta imediat şi ai fi salvat. Mâine, la redacţie, te-ai prezenta cu ele, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Semnezi, in schimb, de primire.— Rezonabil, interveni Bică.— Tu, Bică, nu te amesteca, vezi-ţi de volan. Langu îşi simţi bătăile inimii ca nişte pumni dureroşi în coşul pieptului. Viclenia indivizilor cu care avea de-a face îi

spulberase o ultimă speranţă — voise să vadă chipul omului de la telefon, să se uite bine la el, să-i reţină fiecare trăsătură, pentru ca mâine, când avea să raporteze tot ce s-a întâmplat, să poată da cât mai multe amănunte. însă inventivitatea spionilor în a căror capcană căzuse îi anihila orice intenţie.— Ei, ce zici. Langule?— Şi dacă nu primesc? se interesă fotoreporterul.— E dreptul tău, desigur, ne-am gândit şi la această posibilitate... Noi n-avem nimic de pierdut. Dar nici atât de proşti nu suntem ca să-ţi dăm drumul, să povesteşti apoi ce ţi s-a întâmplat. Ne-am gândit la toate variantele posibile. Că ai putea, acceptând să lucrezi pentru noi, să ne torni chiar din ziua următoare. Şi în acest sens, am luat măsuri... Bagă de seamă, primul tău gest nesăbuit ar avea consecinţe nespus de grave. Ai un nepoţel, nu-i aşa, de la sora ta?...„Măcar acum, îşi zise ei strâmbându-se de durere, să mă fi iertat ulcerul. Constată că cei din maşină nu-i observaseră totuşi crisparea.— ...iar dacă refuzi, deznodământul se va produce altfel. Dar înainte de a ți-l spune, te mai întreb o dată: primeşti sau nu propunerea de a colabora? Îţi dai seama că noi am fi putut să ne mulţumim cu cele două filme şi să te lăsăm în pace, să te descurci singur cum te-o tăia capul. Noi însă te vrem şi pe tine. Ei, ce zici, primeşti?Langu îşi umezea cu vârful limbii buzele uscate şi se gândea cu milă la soarta sa nenorocită: de ce tocmai lui trebuia să i se întâmple una ca asta? De ce, dacă de acum - i s-a întâmplat, să nu poată sta în faţa duşmanilor săi decât chinuit de un ulcer stupid? O altă durere îl frământa însă şi mai mult: ajunsese în mâinile unor duşmani. Cum să procedeze pentru a nu-şi trăda patria?— Îţi acord zece minute de gândire! Bică, îmi dai legătura după cele zece minute.Şoferul răsuci un buton. Tom spuse râzând:— E generos şeful în noaptea asta!„Generos! Zece minute de gândire! Îşi spunea Langu crispat de durere. Medicamentele astea nu sânt bune de nimic... Ei da, m-au prins frumuşel în capcană. Cum aş putea să scap? Ce aş putea să întreprind? Să ţip... să ţip, să trezesc tot cartierul. Zece minute!... Ar fi o copilărie. Maşina e in viteză. Cine m-ar auzi? Nimeni. Ce să fac? Vor lovi în Nelu. Ce vină are el? Zece minute! Nu era nevoie de atâtea minute. Năduşise. Totul se lipise şi se năclăise pe el, iar cuţitele de foc din stomac i se răsuceau ca într-un dans gruzin. „Zece minute! Ce situaţie stupidă... N-am plătit întreţinerea pe ultima lună... Nu-i frumos..." Deodată izbucni într-un strigăt:— N-am nevoie de zece minute!— Nu ţipa, şuieră Tom printre dinţi şi, întorcându-se spre fotoreporter, scoase un pistolet. Bică răsuci butonul şi rosti calm:— Cum mă auzi, şefule?— Bine, Bică, dar ce s-a întâmplat? N-a trecut timpul stabilit...— N-am nevoie de zece minute! strigă Langu schimonosindu-se de durere.— Auzi, şefule, interveni Tom şi surise şmechereşte, n-are nevoie de zece minute.— Refuz orice...— Prea bine, zise glasul din eter, foarte înţelegător. Pentru atâta lucru nu e nevoie să ţipi. Să nu-ţi închipui însă că o să te împușcăm la drumul mare sau o să-ţi facem altceva care ar putea să atragă asupra noastră atenţia. Nu, nimic din toate astea. Te vom sinucide, Langule, şi nu într-altă parte, ci în propria-ţi cameră... Nu-i aşa. Tom? Nu-i aşa, Bică?— Aşa e, răspunseră cei doi. Al treilea tăcea, hlizindu-se.— Băieţi, la lucru. E al vostru. Făcu o pauză, apoi adăugă: Noapte bună, băieţi!O linişte prevestitoare de rele se lăsă în maşină. Lui Langu i se păruse că omul de la

telefon spusese „Noapte bună, băieţi! cu intonaţia crainicului de la emisiunile radio pentru copii.— Bică, întoarce! hotărî Tom. N-am chef să pierd prea multă vreme cu uscătura asta de om.— Întorc, răspunse şoferul. Nae, pune-i căluşul... să nu zbiere pe scări. Vezi că are cheia de la garsonieră în buzunarul drept de la haină.Langu asculta cu calm şi îşi spunea: „Măcar în clipele astea să mă fi lăsat... S-au descoperit atâtea leacuri, iar pentru ulcer... Şi totuşi trebuie să întreprind ceva“.— Nu-i nevoie să-mi puneţi căluş, zise Langu, n-am să ţip: Nu vreau să sufere oameni nevinovaţi din pricina mea.— Vezi, aşa e rezonabil, îl aprobă Bică.Urcă anevoie scara. Cei trei îl secondau, gata să intervină în orice moment. Langu gâfâia stăpânit — durerile nu-l lăsaseră. „Câte trepte o fi având scara casei noastre, scara pe care am urcat şi coborât de-atâtea ori? se întrebă el. Ce linişte!“ Se uită la ceas — se făcuse două şi jumătate. De obicei, la ora asta, pe bătrânul Gavrilă, vecinul său de locuinţă, îl apucă tuşea astmatică şi uneori, prin peretele subţire ce despărţea camerele, auzea convulsia acestuia.— Mai repede! îl îndemnă Tom care venea în urma sa:Langu însă nu se supuse. Să fi vrut să-i dea ascultare şi n-ar fi izbutit; picioarele îl purtau de la sine, în acelaşi ritm. Când ajunse la etajul doi, îşi aminti din nou că nu achitase cota de întreţinere a blocului. Se minuna singur de cele ce-i treceau prin cap, iar faptul că nu se gândea cu spaimă la moarte îl determina să-şi formeze o părere mai bună despre sine...Îl mai despărţeau acum de uşa locuinţei doar câteva trepte. Zâmbi deodată în neştire. I se păru că, în sfârșit, găsise soluţia salvatoare. De cum va intra în casă, se va repezi la geam şi-l va sparge cu zgomot. Nu se poate să nu audă vecinii. Îi va împiedica să-l facă să se sinucidă... Să se vadă că a fost omorât! Ajunseră, în sfârșit, la uşă. Bică o deschise şi spuse precipitat:— Intraţi mai repede!Pătrunseră tuspatru. Aprinseră lumina, după ce Bică încuie uşa. Dar, o dată cu revărsarea luminii, din cele patru colţuri ale încăperii, răsunară aproape simultan şi cuvintele:— Sus mâinile!Buimăcit de atacul scurt şi fulgerător asupra însoţitorilor săi, Langu uită să mai ridice braţele. Înmărmurise privind în jurul său că un om căzut din lună. „De unde au răsărit în camera mea aceşti patru civili cu armele întinse? se întrebă el. Visez... Nimic nu-i adevărat... Călăii mei au ridicat braţele fără să crâcnească. Imposibil. Visez. Voiau să mă spânzure. Durerile îl lăsaseră; vedea totul ca prin ceaţă. Unul din cei cu armele întinse ii aruncă un zâmbet prietenos, apoi trecu la telefon. Langu îl auzi spunând;— Lucian, eu sânt... Frunză... Raportez: totul e în ordine, poţi să urci.Nici după asta, Langu nu-şi reveni din uluială —- aducea cu un boxer făcut groggy între corzile ringului. Se uita compătimitor, cu ochii înceţoşaţi, la cei din jur, ca şi când nu el s-ar fi aflat la un pas de moarte, ci ceilalţi. Un gând îl făcu pe neaşteptate să se cutremure — nu cumva a încăput în mâinile unei alte bande şi tot jocul ăsta monstruos va începe de la capăt?Puţin mai târziu, îşi făcu apariţia un bărbat de statură potrivită, negricios la faţă, cu o căutătură veselă a ochilor.— Luaţi-i de aici, porunci el, arătând către însoţitorii lui Langu. O să cobor şi eu imediat. Rămaseră singuri. Se priviră un timp în tăcere, apoi necunoscutul se recomandă:

— Sânt căpitanul de securitate Lucian. Îl luă pe Langu de braţ şi-l trase spre studio. Foto-reporterul nu se împotrivi. Se aşezară amândoi pe marginea patului.— Să fumăm, propuse căpitanul, după ce iscodi îndelung chipul supt şi transpirat al lui Lang; tutunul linişteşte nervii.Îşi aprinseră ţigările. Senzaţia că visează îl stăpânea în continuare pe Langu.— Te felicit, tovarăşe Langu, i se adresă căpitanul, după ce trase in piept primele fumuri. Da, da, nu te uita aşa la mine. Te felicit. Alţii în locul dumitale poate că şi-ar fi pierdut capul, ar fi cedat. Hai, linişteşte-te. Nu mai ai nici un motiv să fii alarmat. Culcă-te fără teamă. Uite şi filmele care ţi-au fost sustrase din trusă. În ce mă priveşte, mă mulţumesc cu ceea ce am găsit la omul de la telefon. Căpitanul îi întinse două cutiuţe.— Visez, murmură Langu, luând filmele, acum sunt convins că visez. Căpitanul îl bătu prieteneşte cu palma pe genunchi şi-i spuse zâmbindu-i încurajator:— Din păcate, n-a fost un vis. Mă văd nevoit să-ţi dezvălui adevărul: timp de două luni de zile ai fost în atenţia unor agenţi identificaţi de noi anterior. Te-au urmărit, te-au studiat. Doar eşti fotoreporterul unei reviste militare. Prin dumneata au ajuns la porţile unor unităţi militare. Urmărindu-te, au ajuns şi în zonele de aplicaţii. Pe urmă, se vede treaba că au hotărât să te recruteze, să pună definitiv mina pe dumneata. La Cluj, un necunoscut ţi-a oferit un tichet de clasa I, într-un compartiment în care toate locurile fuseseră cumpărate de ei. Şase locuri, dar numai patru au fost ocupate... îţi aminteşti, dincolo de Predeal aţi făcut, ca între bărbaţi, schimb de ţigări. Ţigara aceea te-a adormit, iar cel care la Bucureşti a avut grijă să te scoale din somn a fost omul nostru. Am interceptat în condiţii bune convorbirea din maşină. De altfel asta ne-a lămurit motivul pentru care ai ieşit din casă în puterea nopţii. Căpitanul se uita la Langu. O să te invit într-o zi la mine şi o să-ţi pun banda de magnetofon să-ţi asculţi strigătul: „N-am nevoie de 10 minute. Să ştii însă că noi, ca să te putem salva, aveam mare nevoie de cele zece minute. De unde să ştii dumneata acest lucru? Dar ne-am descurcat, nu-i aşa? Şi încă destul de binişor... Hai, nu mai fi atât de posac! Şi eu am ulcer, dar îl ignorez, minţi Lucian. Da, frăţioare, multe emoţii mi-ai dat în noaptea asta. Ascultându-vă convorbirea, mă tot întrebam: „Va avea oare Petre Langu tăria de caracter să refuze propunerea spionilor? Hai, culcă-te, odihneşte-te. Ai dreptul la un somn bun. Căpitanul se ridică, îi strânse mâna şi se îndreptă spre uşă.

SUS MÂINILE, DOMNULE CRISTl!1. Radioamatorii Între ei. 26 iunie 1968, ora 22,50

— Alo, KO 4 P KL! Aici YO 9 X PL. Te aud foarte bine. Ai. o voce clară. Îmi ceri să-ţi recomand un itinerar. De pildă, litoralul. Merită vizitate: Mangalia, Eforie-Sud şi Nord sânt staţiuni frumoase. Eu însă prefer Mamaia. E o staţiune animată. Are o plajă cu nisip fin. Multe hoteluri frumoase. „Perla” e hotelul meu preferat şi al amicilor mei. Dacă nu e prea răcoare, poţi să închirieri şi un cort. Nu cred că Mioara o să se opună unui asemenea itinerar. Ia-o repede. Lichidează-i chiar mâine complexele. Nu vede că-i înşelată. Nu vede şi nu simte cât o iubeşti. Atunci? Fiţi hotărâți. încolo, drum bun, vacanţă plăcută. Vreme frumoasă. Trec pe recepţie.— Alo, YO 9 X PL! Aici KO 4 PKL! Te-am auzit şi eu foarte bine. Itinerarul pe care mi-l recomanzi mă atrage. Am să străbat litoralul de la un cap la celălalt. Bănuiam eu că Mamaia e slăbiciunea ta. N-o să stau prea mult nici acolo. E multă lume. Mulţi străini. O noapte doar. O vreau fără lună. Liniştită. Cu multe stele. Te asigur că mâine, Mioara, după o anumită oră, va zbura printre ele. E romantică. Scrie versuri. Are complexe. Nu o să-l ierte pe celălalt. Noapte bună. La revedere. Petrecere frumoasă. Poimâine, te chem eu pe tine.

2. Execuţia de la miezul nopţii. 28 iunie, ora 24Robert Hammard simţi în somn că uşa se deschide încet: nu se trezi, îi plăcu să

creadă că visează. Asocie zgomotul cu imaginea unei femei pe care, la bar, o fixase cu insistenţă. Pesemne că ea pricepuse limbajul privirilor sale şi se hotărâse să-l viziteze. La jindul că peste o clipă-două o va primi în aşternut, lângă dânsul, zâmbi incantat. Nu se înşela, se apropia tiptil de pat. Iar el, fericit, continua să viseze. Mâna ei porni să caute un capăt a! cearşafului cu care el se acoperise; din greșeală însă îi atinse obrazul. O, ce degete reci şi plăcute în mângâierea lor tulburătoare, ajunseră sub bărbie. În clipa următoare avu senzaţia că îi căutau beregata. Se sufocă şi, speriat, deschise ochii. Împietri. La marginea patului, desluşi două siluete. Îşi spuse: „Visez"! închise ochii, ca imediat să-i redeschidă. Cele două siluete se conturau clar în semiîntuneric — un bărbat şi o femeie.— Te-ai speriat, Robert Hammard? întrebă femeia făcându-și simţită prezenţa reală.Îi rostise numele, iar întrebarea fusese formulată în germană. Visa? Căzuse pradă unui coşmar? Când şi cum au intrat? îşi aminti că obişnuia să doarmă cu uşa încuiată.— Te-am întrebat ceva, Robert Hammard, sau ţi-ai pierdut auzul? vorbi din nou femeia şi glasul ei poruncitor îl jigni risipiriu-i definitiv buimăceala. O vagă presimţire îl împinse să se ridice temător în capul oaselor.— Cine sunteți? întrebă în germană.— Nu te clinti! îl repezi bărbatul îndreptând spre Hammard ţeava unui revolver. Acesta recunoscu un tip de armă cu amortizor şi broboane reci de sudoare îi năpădiră fruntea.—- Cine sunteți ? mai întrebă o dată, dar fără vlagă. Vă daţi seama că, dacă ţip, ridic în picioare tot hotelul? Observă pe chipul femeii un surâs batjocoritor:— Vrei să ştii cine suntem? Ai auzit vreodată cântecul „Luna la Mamaia“?La auzul parolei, Robert Hammard încremeni din nou; nu se aşteptase să fie vizitat neanunţat.— Ai auzit ce-am spus? se răsti ea în şoaptă.Neluându-și ochii de la ţeava armei, el murmură!— Desigur, l-am auzit. E melodia unui compozitor român, împlini el parola.— Vin din partea lui „Cristi“, urmă ea cu aceeaşi voce rece, ca de gheaţă.— Să-și retragă arma, propuse Robert, arătând printr-un semn al capului către cel care părea că-şi înghiţise limba.— Nu, n-o să şi-o retragă.— E incomod să stăm de vorbă aşa. Şi-apoi, nu văd de ce... Femeia îl repezi:— N-are importanţă, peste câteva minute tot o să fi mort. Bătăile inimii i se înteţiră, iar gura i se uscă brusc. Presimţirea se adeverea. Ultimii ani îi dovediseră cu prisosinţă că oamenii lui „Cristi“ nu glumeau. Şi, deşi ştia că odată şi odată nu va avea cum să ocolească un asemenea deznodământ, fu surprins de această hotărâre a şefului.— Pentru ce, ce-am făcut?— Ţi-ai călcat jurământul, îi răspunse țintuindu-l cu privirile-i arzătoare. Ai trădat...— Nu-i adevărat, n-am trădat, se apără el şi căzu fără vlagă în aşternut.— Minţi! De zece zile ne ţinem după tine. Te-am urmărit pas cu pas...„Nu o cunosc, gândea. N-am văzut-o niciodată. Să fie într-adevăr agenta lui „Cristi? Ce tip şi „Cristi“ ăsta!? Mi-a propus o călătorie în România, dar. nu a avut încredere în mine. Am fost urmărit".— N-ai dus la îndeplinire ordinele lui „Cristi“, şuieră ea. N-ai fost la adresele indicate. În schimb, ai expediat două telegrame prin care ai raportat că ţi-ai îndeplinit misiunea. Ai încercat să-l înşeli pe „Cristi"; totuşi nu ţi-a mers. Ce ai de spus?— Nimic, şopti el din .vârful buzelor.— Ai expediat o scrisoare, deşi era interzis s-o faci.– N-am expediat nici o scrisoare.— Iar minţi. Te-am văzut cu ochii mei când ai aruncat-o în cutia poştală, continuă ea

să-l acuze. Unde ai expediat-o?— La nişte neamuri, mărturisi el învins.— N-am ce să-ţi fac: singur ţi-ai semnat condamnarea la moarte. Robert îşi auzea propriul gâfâit ceea ce, într-un mod inexplicabil, Îl înspăimânta mai mult decât arma îndreptată spre pieptul său. Din cuvintele necunoscutei, reieşea clar că se ţinuse după el. „Da, am semnat un angajament, am jurat credinţă. Am acceptat ca în cazul când voi trăda, să-mi primesc pedeapsa. Acum ce mai vreau?“— Unde ţi-e capsula? Fără să vrea se cutremură. Era lac de transpiraţie.— Unde ţi-e capsula? Sau preferi glonţul?În liniştea încăperii cufundate în întuneric, se auzi un sunet sec, metalic. Necunoscutul îşi pregătise arma.— Răspunde, capsula sau glonţul?— E în gulerul cămăşii. Nu-şi recunoscu glasul; venea de departe, resemnat, pe jumătate mort. „Capsula sau glonţul", îi răsuna în urechi întrebarea chinuitoare a călăului. Deodată avu senzaţia că visează: da, da, femeia care stătea în picioare la căpătâiul său, întinzându-i cămaşa, nu era decât un coşmar. Ce altceva îi fusese viaţa în ultimii douăzeci şi cinci de ani, dacă nu un continuu coşmar!— Ai trădat, vorbea „coşmarul", acum primeşte-ţi pedeapsa!Întinse cuminte braţul şi apucă gulerul cămăşii.— Muşcă gulerul! îi porunci ea cu răutate şi se aplecă să urmărească mai bine executarea ordinului. „Visez, îşi zicea, cercetând cu ochii încremeniţi chipul femeii. Un vis urât. O să strivesc capsula şi o să mă trezesc. Trebuie să mă trezesc. Nu există coşmar fără sfârșit !“— Striveşte-o, n-auzi?Încet, trăind aievea zbuciumul coşmarului, duse gulerul cămăşii la gură şi-i apucă cu dinţii colţul, aşa cum fusese cândva instruit. Îşi încleştă mecanic maxilarele. Un gust amar îi inundă cerul gurii. „Acum o să mă trezesc, îşi mai spuse. Apoi împietri, cu ochii căscaţi spre călăii trimişi de „Cristi".

3. Vila de pe strada Tirul cu porumbel. 28 iunie, ora 10,30Căpitanul de securitate Frunză deschise o poartă din fier forjat, urcă şase trepte şi se opri în faţa unei uşi masive din lemn de stejar. Nu văzu nici o carte de vizită. Totuşi sună. Nimeni nu se grăbi să-i deschidă. Mai sună o dată, apăsat şi prelung. Rămase răbdător locului. În cele din urmă, uşa se deschise şi în pragul ei se ivi un bărbat în vârstă, înalt şi uscat. Purta o haină de casă uzată şi cârpită pe la coate. Pantalonii, de asemenea, erau vechi şi lustruiţi de atâta călcat. Ţinea în braţe un motan negru pe care-l mângâia. Când dădu cu ochii de Frunză, faţa sa prelungă căpătă o expresie gravă.— Ce doriţi? întrebă politicos, mângâindu-și într-una motanul.— Familia Bordeanu aici locuieşte? întrebă Frunză la rându-i.— Da. Ce doriţi? Ochii mici ai bătrânului, cu pleoape roşii şi congestionate, deveniră bănuitori.— Sunteți cumva domnul Bordeanu?— Da, eu sânt, răspunse. Mâna sa uscată şi năpădită de pete galbene se opri brusc pe capul catifelat al animalului.— M-a trimis ONT-ul. Mi s-a spus că le-aţi .pus la dispoziţie trei camere. Aş vrea să închiriez una din ele.Domnul Bordeanu nu reuşi să-şi ascundă nemulţumirea. Buza de jos, mult mai groasă decât cea superioară, se lăsă moale într-o parte, urâțindu-l. Tuşi nervos:— Mda! De la ONT... Sunteți cu copii?— Nu, surise Frunză încercând să-i câștige încrederea.

— Singur sau cu nevasta?— Singur.— Pentru mai multă vreme? îşi continuă gazda interogatoriul.— Depinde de cameră...În sfârșit, proprietarul se dădu la o parte şi-l pofti în casă. Frunză intră. În urma sa uşa se' închise. Brusc, în vestibul se făcu întuneric şi răcoare. Bătrânul o luă înainte cu motanul în braţe. Intrară într-o sufragerie nu prea mare. Lumina care. pătrundea difuz prin cele două ferestre acoperite cu perdele grele îi dezvălui mobila veche a încăperii.— Aici, la dreapta, e una din camere, zise domnul Bordeanu.Frunză se apropie: era o cameră potrivită pentru o persoană, dar lipsită de lumina firească a zilei din pricina unor brazi din curte. Iscodindu-l într-una, proprietarul îl întrebă dacă-i convine.— Să le văd şi pe celelalte două... Vila îmi place, minţi el. Trecură pe lângă o altă uşă deschisă şi Frunză observă în încăpere o femeie cu părul alb, îmbrăcată toată în negru, stând îngenuncheată în faţa unor icoane.— E nevastă-mea, explică bătrânul fără să i se fi cerut.„O casă pustie, rece, întunecată, gândea Frunză, în timp ce se lăsa condus. Liniştită, dar neprimitoarei— Camerele sânt sus? întrebă el, descoperind o scară interioară care, răsucindu-se în spirală, urca la etajul superior al vilei.— Nu, noi locuim acolo... eu cu nevastă-mea.Puţin mai târziu, Frunză îi comunică proprietarului hotărârea sa: se oprise la camera amplasată pe un coridoraş ce lega sufrageria de bucătărie şi baie.— Tocmai asta? întrebă bătrânul mirat.— E foarte luminoasă. Doamne, ce linişte! îmi place aici, la dumneavoastră, se entuziasmă ofiţerul, frecându-și bucuros palmele.— Să ştiţi însă, n-o să aveţi acces la bucătărie, preciză proprietarul.Se întoarseră în sufragerie. Abia atunci descoperi Frunză, sub scara interioară, o uşă mascată de un covor oltenesc.— Domnule Bordeanu, eu o să mă duc până la O.N.T., să le spun că rămân la dumneavoastră O să-mi aduc şi valiza.— Şi pentru câte zile? se interesă iarăşi gazda, strângând motanul la piept ca pe o comoară. Frunză se opri „întâmplător“ într-un loc de unde o putea vedea mai bine pe bătrâna în negru - care continua să se roage. Un strop de lumină, iscat de o candelă, îşi juca umbrele pe o icoană afumată.— Ne înţelegem noi, răspunse el împăciuitor. Mu mă zgârcesc la bani când e vorba de odihnă.Proprietarul vilei Îl conduse până la uşă Frunză strânse mina bătrânului şi plecă. Afară simţi din plin lumina binefăcătoare a soarelui. Răsuflă uşurat, întrebându-se cum pot trăi doi oameni intr-o asemenea singurătate. Mai aruncă o privire clădirii ..Parcă ar fi un cavou. Apoi se îndreptă grăbit spre locul unde parcase automobilul, dornic să ajungă cât mai cu Rin d la Inspectoratul de securitate al judeţului Prahova.Din biroul comandantului, firmă Bucureștiul la telefon şi ceru să vorbească cu șeful! său, căpitanul Lucian. Acesta sc găsea la post şi îi mărturisi, din capul locului, nerăbdarea.— Turiştii ocolesc vila, începu Frunză să-şi prezinte raportul primelor investigaţii.— De ce? întrebă Lucian de la capătul celălalt al firului.Au toate motivele: e o vilă rece, aminteşte de un cavou. Proprietarii — doi bătrâni ursuzi şi un motan negru, tare nesuferit. Îl auzi pe Lucian râzând.— Cei doi de la ONT ce spun?

— În ultimele două luni, n-au izbutit să plaseze pe nimeni în vreuna din camere. Frunză stătea în picioare. Se căută prin buzunare, trecându-și receptorul dintr-o mină în alta. Găsi pachetul de „Carpaţi“. Îşi aprinse o ţigară.— Cum aşa, se miră Lucian, nici un amator pentru vila de pe strada Tirul cu porumbei?— Eu sânt primul din acest sezon. Nu crezi că anonima încearcă să ne tragă pe sfoară?— Şi dacă cred, la ce ne-ar folosi? Şi aşa şi aşa, investigaţia trebuie continuată până la ultima consecinţă. Ascultându-i părerea, Frunză şi-l imagină stând adâncit în fotoliu, cu receptorul lipit de ureche. Ce ai de gând să întreprinzi? Trase de câteva ori din ţigară şi răspunse:— Să mă instalez.— Foarte bine, îl aprobă Lucian. Şi, pentru orice eventualitate, ia şi un „1.11.-24“ şi conectează-l la sistemul Inspectoratului.— Mulţumesc pentru grija ce mi-o porţi, îşi luă Frunză în zeflemea prietenul din Bucureşti.— Ce vrei să spui, că nu-ţi port? Te-am trimis la Sinaia, la aer. Ce doreşti mai mult? îi replică Lucian. A! Să nu uit! N-ar fi rău să afli dacă familia Bordeanu are vreo legătură cu „lumea exterioară” prin corespondenţă!— De acord. Sfatul e bun. Rămân însă la părerea mea, se încăpățână Frunză.— Lasă, două-trei zile la Sinaia prind bine la casa omului, râse Lucian. Menţinem legătura prin Inspectoratul Prahova. La revedere şi succes! — Mulţumesc! Adio! Puse receptorul jos şi, trăgând din ţigară, începu să se gândească la misiunea încredinţată.

4. O nouă convorbire în eter. 28 iunie, ora 22,30— Alo, YO 6 KRM! Sânt YO 5 RBZ. Cum mă auzi? Trec pe recepţie!— Alo, YO 5 RBZ! Te aud foarte bine. Sânt nerăbdător să aflu ce mai faci. Trec pe recepţie.— Mulţumesc, bine. Drumul a fost lung şi obositor. Dar merită. Programul excursiei l-am îndeplinit întocmai. Am avut vreme bună. Am dormit pe unde am putut. Nu ne-a costat prea mult. În general, am fost atenţi să nu depăşim măsura. După ce o să ne odihnim, o s-o pornim iarăşi la drum. Dacă e vacanţă, apoi vacanţă să fie. Vrei să ştii încotro? De astă-dată spre apus. Ai ceva împotrivă? Trec pe recepţie.— Alo, YO 5 RBZ! Meriţi toate felicitările. Iar pentru faptul că îţi continui excursia, nu pot decât să te invidiez. Salutări cunoştinţelor noastre. La revedere!

5. Jocul undelor. 28 iunie, ora 23,45Locotenentul major Airinei, de la interceptare, îşi continuă raportul. Lucian îl asculta gânditor, cu ochii închiși.— Şi în noaptea asta au conversat pe aceeaşi lungime de undă.— Interesant, murmură Lucian fără să deschidă ochii. Chiar foarte interesant. Deşi par două conversaţii diferite, deşi indicativele sânt altele, totuşi frecvenţa folosită este aceeaşi.— Partea interesantă abia acum urmează, zise Airinci încurajat de aprecierile căpitanului. Pe lista membrilor Asociaţiei radioamatorilor din România nu figurează indicativele cuprinse în convorbirile interceptate de noi.— Indicative fictive?— Da.Lucian deschise ochii şi-l cercetă pe Airinei cu o vie simpatie. Îi plăcea mutrișoara de adolescent a acestui tânăr ofiţer cu obrajii bucălaţi, cu nasul cârn şi buzele pline, îl văzu căutând ceva printre hârtiile dosarului.— Am găsit ceea ce căutam, urmă el cu aceeaşi voce calmă si gravă care-i trăda

pasiunea pentru profesiunea aleasă. E vorba de calculul celor de la goniometraj. Prima convorbire, cea din noaptea de 26 iunie, a avut loc — evident cu aproximaţiile respective — între localităţile Ploieşti şi Tulcea. A doua convorbire — cea din noaptea asta — a înregistrat coordonate diametral opuse.— Adică? sări Lucian intrigat.— Braşov şi Cluj, răspunse Airinei laconic şi rămase cu privirile aţintite spre şef.— Avem, aşadar, de-a face cu puncte mobile, conchise căpitanul. E de presupus că „radioamatorii” se folosesc de vehicule. Concluzia îl posomori: ştia dintr-o lungă experienţă ce înseamnă posturile mobile: e ea şi când ai alerga să prinzi fluturi invizibili. Ce spun cei de la interceptare?Airinei sesiză îngrijorarea şefului, dar nu avea cum s-o risipească. Dimpotrivă...— Nimic deosebit. Aşa cum aţi observat şi dumneavoastră, textele sânt elaborate după principiul convorbirilor fireşti, în care fiecare cuvânt poate să însemne orice...„Într-adevăr, trebuie să fii Mafalda, ca să poţi ghici subtextul celor două convorbiri”, îşi spuse Lucian din ce în ce mai îngrijorat.— E nevoie de cel puţin încă o convorbire, adăugă Airinei, ca să putem dibui sensul acestor mesaje.„De unde s-o luăm? se întrebă Lucian, frecându-și nervos bărbia cu palma. Şi dacă totuşi nu-i decât o farsă — o provocare? Greu de crezut. Anonima ne-a indicat o frecvenţă pe care noi, independent de scrisoare, am interceptat-oBâzâitul dictafonului îi întrerupse şirul gândurilor. Se uită puţin înciudat la cutioara de pe birou, se aplecă apei spre ea şi apăsă pe o clapă.— Căpitanul Lucian, zise.— Ai văzut Buletinul de seară?Recunoscu vocea răguşită a maiorului Panait şi se grăbi să răspundă:— Nu încă, tovarăşe maior.— E ceva care cred că te-ar interesa. Anonima a fost expediată de la Mamaia, nu-i aşa?— Judecind după ştampila de pe plic, aşa e, răspunse Lucian trăgându-se mai aproape de dictafon.Locotenentul major Airinei ii arătă cutia de ţigări şi-l întrebă din ochi dacă îi permite să-şi aprindă una. Îi permise.— Ascultă atunci, răsună ce\a mai puternic glasul maiorului. La Mamaia, astăzi 28 iunie, la orele 9,30, a fost găsit mort turistul străin Robert Hammard, în vârstă de 48 de ani. Se crede că e vorba de o sinucidere. Autopsia n-a fost încă efectuată.— Şi presupuneţi că ar putea să existe vreo legătură intre anonima primită de noi şi sinucigaş?— Repetă, te rog, ceea ce mi-ai raportat cu privire la particularităţile anonimei. Dosarul se afla pe birou. Îl cunoştea destul de bine. Totuşi, Lucian îl deschise şi prima piesă care-i căzu sub ochi fu un plic elegant. Fără a mai umbla prin celelalte documente, Lucian răspunse:— Analizele de laborator au dovedit că hârtia şi plicul sânt de fabricaţie străină, că pasta cu care au fost scrise este produsul firmei „Pelikan” Apoi grafologul a mai stabilii că autorul anonimei ar fi, judecând după scrisul apăsat, un bărbat voinic, cu mina grea. Obişnuit să serie mai mult în limba germană decât în limba română. A se vedea cele câteva substantive scrise cu majuscule.— Bravo, ai o memorie perfectă, ai repetat întocmai, îl aprecie maiorul. Oare mai e necesar să-ţi spun unde se întrezăresc nişte legături?— Ce ordonaţi?— Mai întâi să tragi un pui de somn. Să te scoli la 5. Un avion o să .te transporte la

Constanţa. Vezi cu ochii tăi ce ai de văzut şi înapoiază-te cu acelaşi avion. Ai înţeles?— 'Nţeles, tovarăşe maior!— Drum bun!Liniştea încăperii se refăcu brusc. Airinei tuşi stăpânit amintindu-i, astfel, căpitanului de prezenţa sa. Lucian îl cercetă înălțându-și o sprinceană. Zise, frecându-și bărbia:— Supravegheaţi, în continuare, frecvenţa cu pricina. Cât voi lipsi, continuaţi să ţineţi legătura şi cu Inspectoratul Prahova.Airinei începu să-şi adune hârtiile pe care le înşirase pe măsuţa din faţa fotoliului lui Lucian.

6. Covorul oltenesc. 29 iunie 1968, ora 11Stătea întins pe pat, cu faţa în sus, cu ochii deschişi, şi urmărea zborul timid al unei muşte. Poate singura din cameră. în tăcerea mormântală a vilei, bâzâitul insectei părea nespus de zgomotos. „La dracu, îşi spuse Frunză nemulţumit, parcă m-aş fi exilat într-o groapă. Îl trecură fiori de gheaţă. Se uită la ceas: numai în concediu timpul se scurge foarte repede. Se dădu jos din pat. Rămase o clipă nemişcat, trăgând cu urechea spre uşă. Cei doi bătrâni umblau prin vilă ca nişte stafii. Se duse la fereastră şi o deschise: dădea spre curtea neîngrijită a casei. O cercetă prin sita perdelei. O potecă îngustă şerpuia printre nişte pomi firavi spre fundul curţii : acolo se strecura pe sub un zăplaz de uluci şi dispărea într-o altă livadă. Deodată, pe când cerceta livada, i se păru că aude, de dincolo de uşă, un zgomot. Se răsuci brusc şi, dintr-un salt, fu lângă uşa pe care o deschise cu o mişcare fulgerătoare. Culoarul îngust şi întunecos ce lega sufrageria de bucătărie şi de baie era pustiu. Frunză ieşi, se îndreptă spre baie, zăbovi un timp, atent la orice zgomot, părăsi baia, dar nu mai reveni în camera sa, ci intră în sufrageria încremenită în tăcere. Trecu, ca într-o „plimbare" firească, prin dreptul celorlalte camere. De astă dată, uşile nu mai erau deschise. Nici un zgomot nu trăda prezenţa altor vilegiaturişti. Se furişă şi pe lângă uşa camerei unde o zărise ieri pe doamna Bordeanu făcându-și rugăciunea. Nu, nu părea să fie la icoane. Se opri în dreptul covorului oltenesc, îi pipăi suprafaţa şi nimeri peste o clanţă metalică. Nu se înşelase şi se bucură: covorul oltenesc masca o intrare. Unde ducea oare? Sau nu era decât o simplă debara cum se obişnuieşte, uneori, să se construiască sub câte o scară interioară?— Aveţi nevoie de ceva?Ofiţerul îşi stăpâni cu greu o tresărire. Întrebarea bătrânului venise de undeva de sus. Se uită intr-acolo, dar, în prima clipă, din pricina întunericului, nu izbuti să-l zărească. Pe urmă însă îl văzu: cobora încet scara — ca o umbră înaltă, uscată şi mişcătoare — ținând în braţe motanul. „Treptele astea ar trebui să scârțâie sub paşii lui, gândi Frunză. De ce nu trosnesc?“— Aveţi nevoie de ceva? mai întreabă o dată domnul Bordeanu cu o voce ameninţătoare,— Aş fi vrut să ies în curte, se explică Frunză. M-am oprit însă să admir covorul ăsta, că tare-i frumos...— În curte se ajunge prin bucătărie, spuse bătrânul. Să vă conduc. Porni înainte. Da, e un covor oltenesc vechi... tare vechi.— Nu mă prea pricep, dar culorile lui mi-au atras atenţia, îşi explică Frunză prezenţa lângă uşa mascată.— Cum aţi dormit noaptea trecută? se interesă gazda cu amabilitate.— Mulţumesc, bine! M-am acomodat foarte repede.Bucătăria strălucea de curăţenie. Domnul Bordeanu, fără să lase (motanul din braţe, deschise o uşă. Câteva trepte de piatră dădeau în curtea pe care Frunză o zărise de la fereastră. Coborându-le, gazda îi spuse:

— Dacă doriţi, vă putem pune la dispoziţie şi un şezlong. Puteţi face plajă.— O, mulţumesc!Soarele ardea puternic pe cerul înalt şi senin. Dinspre crestele munţilor adia o boare plăcută. „Mă simt de parcă aş fi ieşit din mormânt să-mi încălzesc ciolanele", se bucură Frunză. Se uita atent în jur, ca şi cum ar fi vrut să numere pomii pitici din livada neîngrijită a proprietăţii Bordeanu. De fapt, nu pomii îl interesau, ci cu totul altceva. încerca să descopere vreo ferestruică sau vreun alt semn rare să indice existenţa unei pivniţe. Nu descoperi însă nimic.– De ce nu îngrijiţi livada? întrebă Frunză cu o sinceră părere de rău.Bătrânul nu ocoli răspunsul. Mânjind motanul, răspunse:— Cine s-o îngrijească? Eu? Mă vedeţi doar... Nevastă-mea? E suferindă. Băiatul, unicul nostru copil, a murit pe front...Frunză cunoştea amănuntul — locotenentul Titus Bordeanu murise pe frontul din Cehoslovacia, cu două sau trei zile înainte de capitularea Germaniei naziste. Schimbă vorba: îmi place aici la dumneavoastră!— Sunt în Sinaia vile şi mai bune, zise gazda, de parcă ar fi vrut să-l dojenească pentru faptul că din toate vilele staţiunii o alesese tocmai pe a sa.Mai zăboviră in curte. După un timp, Frunză se retrase scuzându-se că trebuie să plece în oraş. Revenind în cameră, îşi dădu cu uşurinţă seama că, în absenţa sa, cineva o vizitase cotrobăindu-i prin valiză. Şi, ciudat, nu se nelinişti, ci se bucură de parcă ar fi aşteptat clipa asta.

7. La Constanţa. 29 iunie, ora 11,30Căpitanul Lucian trecu pe la Inspectoratul miliţiei unde făcu cunoştinţă cu maiorul Stegaru, însărcinat cu anchetarea morţii lui Robert Hammard. Era un bărbat de statură potrivită, cu un gât scurt şi gros susținând un cap mare şi rotund ca o bilă. Îl pofti în biroul său şi-i puse dosarul la dispoziţie. Nu conţinea prea multe piese, aşa că Lucian îl studie destul de repede, după care simţi nevoia să discute pe marginea lui. Maiorul se arăta în continuare amabil.— Locuia, aşa cum aţi văzut, la hotelul ,,PerIa“, camera 330. Cadavrul a fost descoperit de către camerista de serviciu, care mi-a declarat că Robert Hammard a fost un om cumsecade, la locul său, respectuos.Lucian scoase din dosar o fotografie — obiectivul aparatului surprinsese cadavrul lui Robert Hammard aşa cum fusese descoperit în dimineaţa zilei de 28 iunie.— Cum vă explicaţi că uşa era descuiată?— Amănuntul acesta ne-a şocat şi pe noi, mărturisi maiorul Stegaru ștergându-și fruntea transpirată. Interesându-ne, am constatat că turistul obişnuia să lase uşa deschisă şi ziua, şi noaptea. Desigur, se mai poate presupune că, sinucigându-se în străinătate, a lăsat anume uşa descuiată, să fie găsit mai repede.— N-aţi aflat, ştia oare româneşte?— Nu, nu ştia... în mod cert nu ştia, căută maiorul să-l liniştească. Robert Hammard nu vorbea decât o singură limbă — germana. în acest sens, declaraţiile de la dosar sânt concludente.Lucian începu să-şi muşte nervos buzele. „Caut un ac într-un car cu fân... îşi spuse indispus. în fond ce e mai important în afacerea asta? Anonima sau autorul ei? Poate oare un mort — autor de anonime — să-mi spună mai mult decât scrisoarea expediată?“ Scoase din buzunar un plic şi, arătându-i-l maiorului, întrebă:— Nu cumva aţi găsit printre lucrurile sale un set de plicuri şi scrisori de felul acesta?— Îmi pare rău, zise gazda şi, intr-adevăr, pe faţa sa mare şi asudată se ivi expresia unei evidente mâhniri. N-am găsit nici un fel de set...— Dar un pix cu pastă? se interesă Lucian cu o uşoară disperare în glas. Maiorul

înălţă din umeri.— Nu, nu avea asupra sa nici pixuri, nici stilouri. Şi pentru că pe chipul ofiţerului de securitate desluşi o umbră de neîncredere, luă din dosar un act şi i-l întinse: Poftiţi! Controlaţi. E un proces-verbal de inventariere. Sânt consemnate aici toate lucrurile găsite în camera sinucigaşului.Lucian acceptă propunerea. Reciti procesul-verbal — nu cuprindea nimic din ceea ce îl interesa în mod deosebit. Se posomori de-a binelea. Totuşi nu se dădu bătut. Mai exista un amănunt ce se cerea lămurit şi care ar fi putut să-i ofere un indiciu, dacă nu chiar o certitudine.— Ne-ar trebui un petic de hârtie cu câteva rânduri scrise de mâna lui Robert Hammard. Câteva rânduri, înţelegeţi? Maiorul clătină din cap cu compasiune — cum să nu, îl înţelegea perfect.— Pentru o expertiză grafologică, nu-i aşa? întrebă el inutil, căci, din capul locului, ştia ce i se va răspunde. Nimic, tovarăşe căpitan. Dacă vreţi, lucrurile sânt aici, aşa că... Să ştiţi însă că şi noi le-am cercetat la centimetru pătrat, îi dădu maiorul toate asigurările.„Sinucigaşul nu ştia româneşte, nu avea asupra sa hârtie de scris, plicuri... Nici „unelte" de scris — socoti Lucian în gând. Atunci ce mai vreau? Ce tot mai sper să găsesc? Nu-şi răspunse, pentru că mai exista un element care îl împingea să se gândească la Robert Hammard ca la un ins dubios şi nu ca la un turist „cumsecade". Actul sinuciderii. Nu sinuciderea în sine, ci modul în care îşi pusese capăt vieţii. Ţinuse otrava ascunsă în vârful gulerului de la cămaşă. Amănuntul acesta îi dezvăluia dintr-o dată apartenenţa. „O fi fost vreun agent al unei puteri străine, dar la fel de bine ar fi putut să fie şi un contrabandist sau infractor de talie internaţională, hăituit de toate poliţiile din lume şi pregătit în orice clipă să-şi pună capăt vieţi - conchise Lucian, ajungând la o altă idee.— Cum stătea cu finanţele?— Binişor, aprecie maiorul, 200 de dolari! Şi mai avea de stat doar patru zile. Hotelul şi-l plătise din prima zi.— Aş vrea să trec pe la morgă, spuse Lucian din ce în ce mai înnegurat.— Se poate. O să vă însoţesc, bineînţeles, dacă nu aveţi nimic împotrivă.După o jumătate de oră se aflau amândoi la căpătâiul lui Robert Hammard. Medicul legist dădu de o parte cearşaful şi descoperi faţa de ceară a cadavrului.— A fost un bărbat frumos, remarcă el.— Aţi stabilit în jurul cărei ore şi-a găsit moartea? se interesă Lucian cu senzaţia că ceva îi scăpa.— În jurul orei unu noaptea.— Într-un moment de deznădejde, după un somn pe care eu îl bănuiesc a fi fost agitat, interveni şi maiorul Stegaru, a înghiţit otrava.— Capsula cu cianură, îi aminti Lucian.— O fi fost un contrabandist căruia i-a bătut ceasul. „Simplu... chiar foarte simplu, dar ce legătură au toate astea cu anonima primită de noi? îşi spărgea Lucian capul. Până în prezent, nici una."Se hotărî să treacă şi pe la hotel. Mai ştii de unde sare iepurele? N-ar fi fost rău să dea de un act semnat de Robert Hammard. Iscălitura i-ar fi permis să-i dovedească maiorului Panait dacă sinucigaşul de la „Peria" avea vreo legătură cu anonima expediată pe adresa Consiliului Securităţii. Norocul însă nu-i surise. Încă în ziua aceea, urcă în avion şi se înapoie la Bucureşti, furios că-şi irosise timpul de pomană.

8. Un alt mesaj— Alo, YO 9 LOB! Alo YO 9 1TA. Răspunde-mi cum mă auzi? Trec pe recepţie.

— Alo, YO 9 ITA! Sânt YO 9 LOB. Te aud bine. Trec pe recepţie.— Alo, YO 9 LOB! Nici o schimbare. Emisiunile noastre rămân aceleaşi. Aparatele aceleaşi. Ţi-a venit rândul să-ţi demonstrezi măiestria. Am toată încrederea în talentul tău. Ai primit doar câteva diplome. Ai şi o cupă. Toată ziua de mâine îţi aparţine. Nu te abate de la manual. Nici de la regulile concursului. Succes. Aştept, la ora convenită, să-mi transmiţi că ai izbutit. Trec pe recepţie.— Alo, YO 9 ITA! Am înţeles. Voi ţine scama de toate sfaturile tale. Noapte bună. La revedere.

9. Enigmele nopţii. 29 iunie, ora 21,30Îl răzbise oboseala şi aţipise în fotoliu. Dormea chiar adânc, când cineva îi puse mâna pe umăr şi-l scutură cu milă parcă. Lucian deschise ochii şi primul lucru pe care-l zări fu lampa de birou — lumina doar un colţ al încăperii. Auzi o voce blajină:— Tovarăşe căpitan. Îl descoperi pe locotenentul major Airinei alături.— Mă iertaţi, dar...— Cât e ceasul? întrebă Lucian ridicându-se în picioare şi făcând câteva exerciţii de înviorare.— Douăsprezece fără douăzeci... Nu v-aş fi trezit, dacă...— Radioamatorii?— Exact, tovarăşe căpitan. Să aprind lumina mare. — Nu-i nevoie. Şezi, te rog. Lucian îndreptă lampa de birou aşa încât celălalt să poată citi hârtiile aduse şi se aşeză şi el.— Convorbirea a avut loc la aceeaşi oră, pe aceeaşi frecvenţă, însă cu alte indicative. Bineînţeles, fictive, îşi începu subalternul raportul.— Deci, nimic nou. Lucian lua stenograma dialogului interceptat şi, după ce o citi, întrebă: Ce spun datele goniometrajului?Airinei suspină, asemenea unui şcolar căruia problema nu vrea să-i iasă cu nici un chip.— Nu mai înţeleg nimic. Ştiţi, de data asta, convorbirea radioamatorilor a avut loc aşa cum au calculat cei de la goniometraj, în zona localităţilor Buzău şi Slobozia.— Cuuum! sări Lucian în sus. Slobozia, zici?! Şi-i aruncă tânărului ofiţer o căutătură ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă nu cumva încurcase lucrurile.— Slobozia, repetă dezolat tânărul ofiţer.— Ultima emisiune fusese stabilită între Braşov şi Cluj, nu-i aşa? îşi verifică Lucian memoria. Celălalt dădu aprobator din cap. Tăcură o vreme. Lucian fuma agitat. Iscodindu-l, Airinei avu impresia că se gândea la cu totul altceva decât la raportul ce îl prezentase. Deodată, căpitanul îl întrebă:— Toate convorbirile au fost înregistrate şi pe bandă?— Desigur, tovarăşe căpitan, în mod automat.— Adu-mi, te rog, toate benzile. Vreau să le ascult!

10. O umbră se desprinde din întuneric 30 iunie, 21,25.Frunză îşi cercetă ceasul cu ace fosforescente: trecuse cu mult de miezul nopţii. Socoti că ar fi timpul să acţioneze. Nu se dezbrăcase; îşi scosese doar pantofii. Zăcuse întins pe spate, cu lumina stinsă. O linişte, cu adevărat mormântală, încătuşase în toiul, nopţii vila familiei Bordeanu. Mai ascultă o vreme. Se ridică din pat şi se apucă să-şi tragă în picioare pantofii speciali, cu talpă moale, ca de pâslă. Mişcările i se părură a fi mult prea zgomotoase şi se îngrijoră. Scoase din valiză lanterna şi, înainte de a părăsi încăperea, inspiră adânc ca şi când ar fi vrut să-şi liniştească bătăile inimii. Deschise uşa. Rămase în prag. Ochii obişnuiţi cu întunericul scrutară culoarul. Se îndreptă prevăzător, cu paşi de pisică, spre uşa mascată de covor. Se opri din nou, ascuţindu-şi auzul. Sub lespedea neagră a nopţii, totul în vilă

încetase să mai respire. „E timpul“, îşi spuse. Dădu la o parte covorul, găsi clanţa, o apăsă, cedă uşor, fără zgomot. Nici uşa, deschizându-se, nu făcu nici un zgomot. Socoti că-i un amănunt demn de reţinut. Se furişă; simţi în nări aerul stătut şi călduţ, specific pivniţelor bine îngrijite. „Care va să zică, vila are şi un subsol, constată Frunză bucuros. Aprinse lanterna şi prezenţa vie a fasciculului de lumină îi creă iluzia ca nu mai este singur. Plimbă încet raza pe suprafaţa zidurilor, apoi o lăsă să cadă pe treptele ce coborau în adânc. Descoperi, acolo unde se terminau, o a doua uşă. Luminându-și calea, ajunse la ea. Stinse brusc lanterna şi stătu aşa până ce ochii i se obişnuiră din nou cu întunericul. Cercetă uşa, o găsi mult mai masivă decât era cea de sus. Îşi lipi urechea de lemnul rece; nu prinse nici un zgomot. Se hotărî să-şi continue investigaţiile. Apăsă clanţa. Spre bucuria sa, uşa se deschise pe nesimţite. „Balamalele sunt unse", constată Frunză. Bezna subsolului i se înfăţişă pe neaşteptate, ca o groapă neagră, fără fund. Îl încerca un fior de spaimă şi, instinctiv, aprinse lanterna. Raza de lumină sfredeli stratul gros al beznei şi scoase la iveală o canapea veche, acoperită cu un aşternut alb, imaculat. „Ei, asta-i bună, mai există totuşi un chiriaş, îşi spuse Frunză cu gândul la ceea ce sesizase anonima. Sau poate sânt în aşteptarea unuia". Pe noptiera de lângă canapea, se găseau o cană de apă şi un pahar. Coborî lanterna — un covoraş îngust ducea de la uşă la canapea. Mai zări un scaun, iar pe spetează un prosop. „Judecind după aparenţe, chiriaşul aşteptat încă n-a sosit". încurajat de această concluzie, înaintă în subsol, cu lanterna aprinsă. Nu apucă să ajungă însă la canapea. O umbră se desprinse parcă din zid şi, în momentul în care ofiţerul, simţind primejdia, vru să se răsucească, îl lovi puternic cu latul palmei în ceafă. Pentru o clipă, Frunză parcă văzu orbitor de aproape erupţia unui vulcan, apoi genunchii i se înmuiară şi lava incandescentă deveni neagră ca cerneala.

11. Enigma prindă a se dezlegă. 30 iunie, ora 0,35— Doriţi cumva să rămâneți singur? îl întrebă Airinei.Lucian nu ezită să-i răspundă că, în asemenea împrejurări, prefera singurătatea. Airinei se retrase lăsându-l pe căpitan lingă fereastra deschisă. Lucian mai stătu aşa un timp, gândindu-se la Frunză. Se pomeni invidiindu-l. „Ce-i pasă... E la Sinaia... Mai o plimbare... mai un dans la Cazino...“ Pe urmă îi veni să râdă. „Eu la mare... el la munte. Frumoasă diviziune a muncii. Anonima ne-a cam pus pe drumuri“. Se desprinse de lângă fereastră şi se îndreptă spre birou unde se afla pregătit magnetofonul. Fixă una din role în aparat, apoi apăsă pe o clapă albă. Magnetofonul se declanşă. Lucian se aşeză pe un colţ al biroului şi-şi încrucişă cuminte braţele. În liniştea încăperii răsună convorbirea radioamatorilor. Nu, nu era atent la ceea ce îşi spuneau — cunoştea textele aproape pe de rost — ci la modulaţiile glasurilor. Constatarea că radioamatorii apelaseră până în prezent la tactica punctelor mobile îl descumpănise şi-l intrigase în acelaşi timp. „Ploieşti-Tulcea... Braşov-Cluj... Buzău-Slobozia... Nu, nu, evident, cei de la goniometraj nu se puteau în nici un caz înşela. Punctele sânt mobile, dar oare glasurile radioamatorilor să fie aceleaşi?“ — se întrebă chinuit de gânduri. Ascultând şi reascultând benzile, ajunse curând să dea enigmei un prim răspuns. În cele trei convorbiri, un singur glas rămânea mereu acelaşi, fie că vorbea de la Ploieşti, de la Braşov sau de la Buzău. De asemenea, mai observă că „glasul de la Tulcea“ era identic cu cel de la Cluj... în schimb, în ultima emisiune, apăruse o altă voce. Slobozia avea o voce energică... cutezătoare. Şi pentru a-şisistematiza observaţiile, Lucian luă un creion şi-şi notă următorul grafic:26 iunie. Ora 22,30 A vorbeşte de la Ploieşti cu B de la Tulcea. 28 iunie. Ora 22,30 A vorbeşte de la Braşov cu B de la Cluj. 29 iunie. Ora 22,30” A vorbeşte de la Buzău cu C de la Slobozia.„Aşadar, îşi zise Lucian cercetându-și însemnările, ce se poate observa? Mai întâi că

au folosit aceeaşi oră pentru a comunica între ei, aceeaşi frecvenţă. Deci e vorba de unul şi acelaşi grup. Şi ce mai puteţi observa, stimate tovarăşe căpitan?“ îşi aprinse o ţigară şi, mulţumit de propriile deducţii, continuă: „Pentru a comunica cu B şi C, A foloseşte aceeaşi rază de acţiune. Adică — Ploieşti, Braşov, Buzău. Deci, de ce n-am trage concluzia că domiciliază undeva între aceste localităţi, de unde îşi ia zborul, intră în legătură cu ai săi, apoi se reîntoarce acolo de unde a plecat?" Fără să vrea, gândul îl duse la Sinaia, la vila de pe strada Tirul cu porumbei, pe care autorul anonimei o semnala ca pe o gazdă provizorie a unui oarecare domn Ludovic Wilder: „Sub această identitate, scria autorul anonimei, se ascunde de fapt un duşman al poporului român. Nu-i cunosc planurile, însă vizita sa în România este legată de îndeplinirea unei misiuni". Dar aşa cum dovedeau până în prezent investigaţiile iui Frunză, vila nu era locuită de nici un străin. Şi-apoi, prezenţa lui Ludovic Wilder nu era semnalată în ţară. Nu sosise încă ori intrase sub o altă identitate. „Minte oare anonima? N-ar fi exclus. De ce nu m-a minţit şi în cazul frecvenţei? Dar poate că Frunză are dreptate. Nu cumva suntem jucaţi?" Lăsă întrebarea fără răspuns. Se apucă din nou de lucru. Reascultă benzile, numai că, de rândul acesta, căută să pătrundă în logica textelor. „Puerile... infantile... derutante", le caracteriză Lucian, enervat de simplitatea concepţiei lor. Deodată se împiedică de un cuvânt. „Perla". Lăsă banda să curgă, apoi derută. Căută din nou, cuprins de astă dată de o înfrigurare inexplicabilă. „Perla" e hotelul meu preferat şi al amicilor mei". Deconectă magnetofonul. „Perla"... Într-o cameră de la hotelul „Perla" s-a sinucis un oarecare Robert Hammard. Ce legătură ar putea să existe între toate aceste mesaje şi deznodământul său tragic? Cum s-o determine? Am fost la Constanţa, dar a-am găsit nici un indiciu... nici o urmă care să mă apropie de cheia enigmei, se frământa Lucian, privind ea ochii ficşi magnetofonul. Dar oare faptul că a înghiţit cianura de potasiu, conform sistemului clasic, reprezintă un indiciu? Şi da, şi nu“. Revăzu, in gând, faţa pământie a lui Robert Hammard. „A fost un bărbat frumos“. Amintindu-şi de cuvintele medicului legist, Lucian zâmbi amar. „A fost...“ Obosit, ridică receptorul şi formă un număr. Când i se răspunse, întrebă:— Tovarăşul Dumitrescu? Ştiam că vă găsesc în post, zise Lucian bucuros. Ce mai faceţi?— Ce să fac, tovarăşe căpitan? Continui să-mi sparg capul cu textele radioamatorilor...— Tot cu ele îmi petrec şi eu timpul. Tovarăşe Dumitrescu, i se adresă cu o voce ostenită, poate că pot să vă fiu de folos cu ceva. Uitaţi-vă în textul primului mesaj!— Cel din 26 iunie?— Da. Sunt acolo cuvintele: „Perla" e hotelul meu preferat şi al amicilor mei". Ei bine, la „Perla“, în noaptea de 27 spre 28 iunie, s-a sinucis un oarecare Robert Hammard. În prima clipă s-a crezut că ar putea fi chiar autorul anonimei. La faţa locului însă nu s-a găsit nici un indiciu; Vedeţi, poate că sunteți mai norocos decât mine, zise el fără convingere. Vă spun noapte bună, abia mă mai ţin pe picioare...

12. Istoria unei baterii antiaeriene. 20 iunie, ora 8,00Profesorul Stan Vlădescu se trezi mult mai devreme de cit în celelalte dimineţi. Nevastă-sa, de felul ei o femeie, simplă şi blândă, îl ocări: „Te-ai perpelit toată noaptea. N-am putut să închid ochii din pricina ta. Unde te grăbeşti aşa? Până la opt mai sânt, dragă doamne, două ceasuri“. „Ce pricepi tu, Silvio? îi răspunse el cu bunătate, în timp ce se îmbrăca. Era un bărbat care se apropia de cincizeci de ani; arăta mult mai trecut, din pricina unei suferinţe hepatice. „Ceva tot oi mai pricepe şi eu“, zise ea trebăluind pe la bucătărie. Omu’ ţi-a spus doar destul de clar că vine la opt să te ia.“ El trecu la oglindă şi se privi satisfăcut. „Omul ţi-a spus! o imită el. În primul rând, Silvio, omul ăsta e un scriitor... şi nu un oarecare..." De ieri seară, de când

vorbise la telefon cu Capitala, simţea nevoia să amintească într-una de numele scriitorului. „Pricepi, Corneliu Cara nu-i un autor oarecare... cărţile lui de aventuri sânt editate chiar şi peste hotare..." „Şi ce-i cu asta?“ replică femeia în timp ce sufla în gura plitei să ațâțe focul. „Ei, şi tu, ce-i cu asta ?! Când Corneliu Cara te cheamă la telefon şi-ţi cere sprijinul, nu poţi să fii indiferent", îi explică bărbatul, pentru nu ştiu a câta oară, exuberanţa. „Trec, îmi spunea aseară la telefon, să vă iau cu maşina". „Mare scofală, continuă ea să se arate sceptică. Ce, băiatu’ popii de la noi din sat n-a avut maşină şi n-a intrat cu ea într-un copac?“ Profesorul mormăi ceva şi ieşi la poartă să-şi aştepte musafirul. De cum ieşi, privi cerul: se anunţa o zi frumoasă şi bucuria sa crescu, căci până la „Cota 325" era o bucată bună de drum. „Hm, îşi aminti el, aseară la Consiliul Comunal, pe când discutam, veniseră şi primaru’ şi preşedintele cooperativei... Trăgeau cu urechea la ce discutam eu cu tovarăşu’ scriitor..." Într-un târziu, zări către celălalt capăt al comunei, ridicându-se un nor de praf. Îşi scoase precipitat ceasul de buzunar — era aproape opt. Ţipă din poartă, fericit: „Nevastă, vine... dragă, el e!“Scriitorul îi făcu profesorului Vlădescu o impresie bună. Nici nu şi-l închipuia altfel, la 35—38 de ani, înalt, vânjos, cu o faţă cutezătoare, potrivită unui autor de literatură de aventuri. Se purta simplu, deschis şi surâdea prietenos la tot ceea ce el spunea, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea şi pământul. Şi cu câtă siguranţă conducea „Fiat“-ul. „Cât o fi costând?“, se întrebă profesorul șezând Mîndru în dreapta scriitorului... Ăştia câștigă o mulţime de bani".Discuţia serioasă pentru care Corneliu Cara îl solicitase ce aprinse abia pe la mijlocul drumului, pe nesimţite.— Lupta, deci, a început în zori? întrebă scriitorul.— La ora 7 fix... Articolul publicat de revista „Viaţa militară respectă toate datele... 27 august 1944... ora şapte fix.— Sânt convins. Tocmai evocarea asta, scrisă de cineva... îmi scapă numele, intitulată sugestiv „Apărătorii marelui pod“, a stârnit în mine ambiţia de a scrie o carte. Am mai spus-o şi aseară, la telefon...— Pe chipul gălbejit de boală al profesorului se întipări o expresie de melancolie. Oftă:— De ce oftaţi? se interesă scriitorul.— Au trecut atâția ani! Mi-am amintit şi eu de anii tinereţii, de soldaţii din bateria antiaeriană pe care o comandam. Neapărat să staţi de vorbă şi cu ceilalţi.— Desigur, îl asigură Corneliu Cara, am un plan serios de documentare.— ...încă din ajun, primisem un ordin. „Fiţi atenţi, nemţii vor încerca să arunce în aer podul de la Cernavodă. Ne mai cerea ordinul să atacăm orice navă a inamicului care va încerca să urce pe Dunăre în sus, spre pod.— Şi eraţi doar un pumn de oameni, o simplă baterie antiaeriană! se minuna scriitorul, atent totuşi şi la drum. De fapt, e şi ideea care m-a cucerit cel mai mult — o baterie antiaeriană transformată într-una de coastă. Entuziasmul stăpânit al autorului i se transmise şi profesorului Vlădescu.— Până în ziua aceea, misiunea noastră era să apărăm podul împotriva unor atacuri aeriene.— Deci, până atunci, n-aţi cunoscut arta tragerilor terestre?— Nu! Cine se gândea că o să ne fie dat să intrăm în luptă cu nişte nave fluviale şi nu cu Stukas-urile. Pe neaşteptate, Cara rosti fără nici o legătură:— Vreau să cred că soţia dumneavoastră nu este supărată pe mine că v-am răpit de acasă, şi încă pentru două zile. Profesorul râse molcom, cu bunătate şi înţelegere:— Nu, nu... Când i-am explicat rostul documentării, s-a bucurat şi ea. E o femeie simplă, dar îi place să citească. A citit toate cărţile dumneavoastră. Tăcu, gândind-se

emoţionat la ceasurile pe care le trăia. Recunoscător parcă omului de lângă dânsul, continuă: Când o să ajungem la Dunăre, pe poziţia ocupată cândva de bateria noastră, o să vă arăt şi harta zonei încredinţată spre apărare.— Cum se explică faptul că aţi păstrat harta atela amar de vreme?Profesorul zâmbi din nou cu melancolie:— Sânt, în viaţa fiecărui om, obiecte de care niciodată acesta nu doreşte să se despartă... Am păstrat din anii războiului, din scurta mea carieră de locotenent şi comandant de baterie antiaeriană, porthartul, harta, busola, un creion chimic, romanul „Apostol” de Cezar Petrescu. între paginile sale păstrez şi o floare de mac, culeasă din preajma cotei...— Vă înţeleg perfect... sunteți puţin cam sentimental, aprecie scriitorul, făcându-i şmechereşte cu ochiul. Nu strică. Da, da! Harta îmi va fi de mare folos. Deci, lupta a început la ora 7.— Mai întâi au apărut trei nave. Am pus tunurile în poziţie de tragere directă, povesti profesorul însufleţit de năvala amintirilor. Eu am deschis focul. Scriitorul îşi arătă nedumerirea:— Cum asta?— Executând pentru întâia oară o tragere terestră şi înțelegând semnificaţia psihologică a momentului, am trecut personal la tunul numărul unu al bateriei, am ochit şi am nimerit, din primul proiectil, ţinta plutitoare. Pe urmă, ceilalţi mi-au urmat exemplul. Corneliu Cara micşoră viteza, în timp ce trecea pe lângă o cireadă de vite. Întrebă:— Navele hitleriste au ripostat?— Cum să nu. A fost o zi într-adevăr fierbinte. Uitasem că suntem o baterie antiaeriană... însă lupta cea mai interesantă a fost în timpul nopţii.— Încerc să-mi imaginez — noapte, beznă, cer înstelat, Dunărea întunecată şi învolburată... Fostul comandant al bateriei desluşea cu plăcere pe chipul scriitorului reacţiile provocate de povestirile sale.— Am primit de la comandant o ştire: „Fiţi cu ochii-n patru, suntem informaţi că trei nave vor încerca, la adăpostul întunericului, să înainteze în direcţia podului! Informaţia s-a dovedit a fi adevărată.— Atunci aţi avut ideea cu proiectorul? îşi aminti scriitorul de evocarea luptei publicată de „Viaţa militară".— Exact, se bucură profesorul, constatând că bărbatul de la volan cunoştea amănuntele acestea. Când am observat că navele inamice se apropie, am dat ordin să se aprindă unul din proiectoare. S-a făcut lumină de parcă, pe neaşteptate, ar fi răsărit soarele. Ciudat, se minuna el de propria-i memorie, au trecut doar atâția ani şi iată, îmi amintesc de parcă totul s-ar fi petrecut ieri. Primul lucru pe care l-am zărit în bătaia puternică a proiectorului a fost un număr şi o literă „364-C"... apoi am văzut navele... erau, din nou, trei la număr. Am tras de parcă ar fi fost la doi paşi. Am nimerit în plin, chiar în prima navă.— În „364-C", îl întrerupse scriitorul.— Aţi ghicit... Când o să ajungem pe malul Dunării, dincolo de Topalu, pe cota bateriei, o să vă arăt şi cum erau amplasate tunurile, o să vă indic şi locul unde s-a scufundat fiecare navă în parte... N-am uitat nimic, se lăudă profesorul, şi sânt — ce mai! emoţionat, chiar fericit, că un scriitor cu renumele dumneavoastră şi-a propus să scrie o carte despre o baterie antiaeriană.— Nu despre o baterie, ci despre nişte artilerişti, preciză Corneliu Cara, apăsând pe fiecare cuvânt în parte.

13. Bezna pivniţei. 30 iunie, ora 9,30

Durerea ascuţită din ceafă îi smulse un geamăt. Îşi auzi vocea şi deschise ochii. Privirile i se opriră pe zidul negru al beznei. Îi închise repede la loc: încercă să-şi dea seama unde se găseşte. Nu izbuti. Vru să-şi ridice braţul şi să-şi ducă mâna la ceafă. „Mă doare"! îşi zise. Îi fu imposibil. „Ce-i asta? Ce-i cu mine?" încercă să se ridice în capul oaselor. Zadarnic. Mai trecu un timp până ce, în sfârșit, înţelese că se găsea legat fedeleş. în aceeaşi clipă îşi aminti fulgerător de tot ce se petrecuse cu el. Durerea din ceafă deveni dintr-o dată şi mai stăruitoare. Deschise ochii şi-i lăsă să se obişnuiască cu întunericul. „Cât timp să fi trecut de când...? Dădu să-şi cerceteze ceasul de mână, frânghia subţire ca o sârmă îi tăie carnea. Rămase aşa, întins pe spate. Îşi auzea bătăile ritmice ale inimii. „M-a legat şi m-a aruncat pe pat“, îşi spuse, reamintindu-şi cum raza de lumină a lanternei smulsese întunericului o canapea cu un aşternut alb, imaculat. „Cu ce m-o fi lovit ?“ încercă să-şi ridice capul. Gemu tare. Apoi se întrebă dacă nu cumva fusese auzit. „E cineva aici?“ Nu primi nici un răspuns. îşi roti ochii, dar prea multe nu reuşi să cuprindă. încercă să-şi dea seama dacă fusese legat cu o anumită tehnică — îşi urni picioarele — simţi sub glezne strânsoarea legăturilor. Îşi aminti că avea asupra sa un „IR-24“. „Dacă l-au descoperit, sânt pierdut. Trebuie să mă mişc.“ Durerea, ca un şuvoi de foc, i se răspândi în tot corpul. Gemu iar. Îşi încordă muşchii, încercând astfel să-şi lărgească legăturile. „Trebuie să mă mişc“, îşi tot spunea, cu gândul la „IR-24“. Şi, ori de câte ori îşi încorda muşchii, simţea frânghia pătrunzându-i adânc în carne. Mai întâi se lărgi legătura de la genunchi — răsuflă uşurat când descoperi că putea din nou să-i îndoaie. Îşi recăpătă calmul, încrederea în puterile care încă nu-l părăsiseră definitiv şi reluă lupta... o luptă stupidă... Scrâșnea, gemea, îşi încorda muşchii şi înjura... Curând, efortul i se păru inutil. Bătălia era, din capul locului, pierdută. Îl năpădi un val de tristeţe şi, fără să vrea, suspină prelung. Deodată tresări — se furişase cineva în subsol sau i se păruse?

14. Un raport (fragment). 30 iunie, ora 12,18„În compunerea unor mesaje, formula simplă are, uneori un efect mai descumpănitor decât cea foarte alambicată (...) Cuvântul „Perla“, asociat cu drama petrecută la hotelul „Perla" din Mamaia, ne-a oferit şi cheia mesajelor. Întocmai ca în jocurile şcolarilor (respectând, în acelaşi timp, şi stilul radioamatorilor), cei în cauză au folosit saltul propoziţiilor: din patru în patru (...) Iată ce reţinem din primul mesaj:Comunicare: Te aud foarte bine. Ai o voce clară. Îmi ceri să-ţi recomand un itinerar. De pildă litoralul. Merită vizitat. Mangalia, Eforie-Sud şi Nord sânt staţiuni frumoase. Eu însă prefer Mamaia. E o staţiune animată. Are o plajă cu nisip fin. Multe hoteluri frumoase. „Perla” e hotelul meu preferat şi al amicilor mei. Dacă nu e prea răcoare, poţi să închiriezi şi un cort. Nu cred că Mioara o să se opună unui asemenea itinerar. Ia-o repede. Lichidează-i chiar mâine complexele. Nu vede că-i înşelată. Nu vede şi nu simte cât o iubeşti. Atunci Fiţi hotărâți. Încolo drum bun. Vacanţă plăcută. Vreme frumoasă. Trec pe recepţie.Răspuns: Te-am auzit şi eu foarte bine. Itinerarul pe care mi-l recomanzi mă atrage. Am să străbat litoralul de la un capăt la celălalt. Am înţeles — slăbiciunea ta e Mamaia. N-o să stăm prea mult. E multă lume. Mulţi străini. O noapte doar. O vreau fără lună. Liniştită. Cu multe stele. Te asigur că mâine, Mioara, după o anumită oră, va zbura printre ele. E romantică. Scrie versuri. Are complexe. N-o să-l ierte pe celălalt. Noapte bună. La revedere. Petrecere frumoasă. Poimâine, te chem eu pe tine.Concluzii: Convorbirea a avut loc în noaptea de 26 iunie 1968. Moartea lui Robert Hammard s-a produs în noaptea de 27 spre 28 iunie. Cel care a interceptat comunicarea se afla aproximativ în raza oraşului Tulcea.În cea de a doua convorbire, se comunică: „Programul excursiei l-am îndeplinit întocmai.

„În general, am fost atenţi să nu depăşim măsura“. „SPRE APUS" (Această precizare Urmează după propoziţiile: „După ce o să ne odihnim, o s-o pornim iarăşi la drum. Dacă e vacanţă, apoi vacanţă să fie! Vrei să ştii încotro?“).Răspunsul la comunicarea de faţă nu mai respectă codificarea. Se spune direct: „Meriţi toate felicitările. Iar pentru faptul că îţi continui excursia, nu pot decât să te invidiez. Salutări cunoştinţelor noastre comune. La revedere".Concluzii: Convorbirea a fost interceptată-în seara zilei de 28 iunie. E clar: se raportează, de fapt, îndeplinirea unui ordin. Numai că, de astă-dată, observăm că respectivul, în momentul emisiunii, nu se mai găsea la Tulcea, ci la Cluj. Atrag atenţia cuvintele: „...pornim iarăşi la drum. Vrei să ştii încotro? Spre Apus"...

15. „IR-24“ transmite. 30 iunie, ora 17,30Lucian nu mai avu cum să asculte un nou raport al locotenentului major Airinei. Fu chemat urgent la sala de recepţie. „Ce s-a întâmplat?“ întrebă. „La noi, nimic, i se răspunse. La Sinaia e ceva cu colaboratorul dumneavoastră.“ Alergă într-un suflet. Când ajunse acolo, şeful secţiei îl informă:— Se transmite din Sinaia prin mijlocirea unui emiţător. Căpitanul Frunză are asupra sa un „IR-24”, conectat la sistemul Inspectoratului din Prahova. Ascultaţi!Deşi i se oferise un scaun, Lucian rămase în picioare, îngheţă, recunoscând vocea prietenului său:Frunză: Am fost lovit pe la spate.Necunoscutul: Lasă asta! Cine eşti?Frunză: Am mai spus: Mă cheamă Augustin Popa şi fiind suferind de astenie, am venit la Sinaia să mă odihnesc.Necunoscutul (râzând scurt şi sec): Să te odihneşti?! Foarte bine. Ai închiriat o cameră sus, îmi pare, destul de confortabilă. Ce-ai căutat atunci în subsolul pivniţei, după miezul nopţii?Frunză (calm: Am auzit nişte zgomote şi am coborât.Necunoscutul (ironic): Dormeai îmbrăcat?! Şi cu o lanternă în braţe. Ciudată formă de astenie. Uită-te bine la mine, domnule, am eu mutră de cretin? Cine eşti?Frunză: Sânt Augustin Popa, de profesiune contabil. Ai doar legitimaţia mea. Şi mai dă drumul la legăturile astea de la mâini şi picioare, că tare mă mai strâng.Necunoscutul (împăciuitor): Ascultă, în fond mi-e tot una cine eşti (pauză). Viu de aici tot nu mai ieşi.Frunză: Mda... deşi sânt astenic, perspectiva nu mă prea încântă. Mie însă îmi place să cred că totul nu e decât o glumă a proprietarului. Dacă e vorba să ies de aici cu picioarele înainte şi că-ţi sânt indiferent, atunci de ce mă mai chinuieşti cu întrebările? Mai bine spune-mi cit e ceasul?Necunoscutul: îmi pare rău, nu pot să-ţi spun. Cum ai ajuns aici?Frunză: Sant contabil şi lucrez la cooperativa „Sporul” din Bucureşti (pauză). Văd că te pregăteşti să dai în mine. E uşor să loveşti un om legat, nu-i aşa?...Lucian văzu aievea scena şi se cutremură. Îi şopti ofiţerului de lingă el să-i pregătească legătura cu Inspectoratul Prahova.Necunoscutul: Ţi-aş zdrobi mutra cu plăcere. Ştiu că eşti omul duşmanului meu... omul lui Ernest... şi m-am săturat de piedicile pe care mi Ie pune la tot pasul. Nu, nu te voi pocni... Voi proceda, deocamdată, altfel...Frunză: Ţi-e teamă să nu provoci necazuri proprietarului vilei, nu-i aşa?Necunoscutul: Poate... La ora asta, la ONT se ştie că eşti plecat la Vârful cu Dor.Frunză (speriat): Ce-i cu seringă aia? Ce ai de gând să faci cu ea?Necunoscutul: Ţi-e teamă? Nu zău! De ce să-ţi fie? Patronul tău a folosit-o de multe ori împotriva oamenilor mei. Spuneai că eşti astenic. O să dormi, ce-i drept, cam mult, dar

n-o să-ţi strice. O să-ţi refaci sistemul nervos. Ai o canapea la îndemână... Când o să te trezeşti, o să fii în mâna Securităţii. Ia-ţi rămas bun de la Ernest. Nu-mi place să las cadavre în urma mea.Frunză: Ernest o să mă răzbune.Necunoscutul: Aha, începi să recunoşti? Nu-i rău. Asta-i jocul: care pe care... Nu-i aşa? Hai, hai, n-o să te doară... E totuşi un ac fin......Se lăsă brusc o linişte adâncă şi, pe acest fond, se auzi distinct respiraţia necunoscutului care, evident, se apropiase de minusculul microfon „IR-24“. „O să ţi-o plătească Ernest cu vârf şi îndesat”, mai zise Frunză.— Legătura cu Prahova! strigă Lucian.I se întinse imediat receptorul unui telefon din apropierea unei mese de comandă.— Prahova la aparat, auzi el.— Tovarăşe locotenent-major, ai ascultat? se interesă Lucian. Făcea un efort vizibil să-şi stăpânească îngrijorarea. Frunză e luat drept un agent al unui oarecare Ernest. Ceea ce nu e rău, dar nici bine nu e. Luaţi imediat următoarele măsuri: a) Urmăriţi pe toţi cei care ies sau intră în vila de la Sinaia — strada Tirul cu porumbei, b) Trimiteţi urgent câțiva „turişti” care să ocupe cele două camere libere. Printre ei să fie şi un doctor care să-i acorde căpitanului Frunză asistenţa medicală necesară. S-a înţeles?— S-a înţeles, tovarăşe căpitan, i se răspunse. De altfel, căpitanul Frunză a ţinut tot timpul legătura cu noi. Printre altele, ne-a cerut să-l urmărim, iar în cazul când, în cursul dimineţii de astăzi, nu va da nici un semn de viaţă, să trecem urgent la supravegherea vilei, căci s-ar putea să avem o surpriză.— Deci vila e în momentul de faţă pusă sub observaţie? se învioră Lucian şi îi mulţumi în gând lui Frunză pentru măsurile luate.— Da.— Perfect. Treceţi la îndeplinirea ordinului. Căpitanul Frunză să fie trezit şi readus în stare de veghe. S-a înţeles?— S-a înţeles! i se răspunse de la Ploieşti

16. La revedere. 30 iunie, ora 22,30.— Alo, YO 4 RFM ! Vorbeşte UYO 9 ZK! Cum mă auzi? Trec pe recepţie. — YO 9 ZLK, aici YO 9 RFM! Te aud foarte bine. Trec pe recepţie.— Totul este în ordine. Sânt acolo unde trebuie să fiu. Te aştept. Răspunde-mi dacă şi la tine e în ordine şi dacă poţi să vii.— YO 9 ZLK, îţi mulţumesc. Şi aici la mine e totul în ordine. În jurul orelor 10—11, voi fi la locul stabilit. La revedere, pe mâine!...Din raportul secţiei goniometraj. Convorbirea a avut loc între localităţile Hârșova şi Câmpina. „Radioamatorii“ au folosit aceeaşi frecvenţă. Indicativele folosite sânt fictive.Din raportul secţiei interceptări: „Convorbirea necodificată. Textul se cere luat ad litteram“.Iar căpitanul Lucian, ascultând banda de magnetofon, trecu în graficul său:30 iunie. Ora 22,30. Hârșova-Câmpina. C vorbeşte cu A.

17. Un „Taunus” albastru. 1 iulie, ora 6Căpitanul Lucian rămase peste noapte la birou. Dormi în fotoliu câteva ceasuri bune. Fu trezit o singură dată, în jurul orei 2 când, de la Ploieşti i se raportă că Frunză e în afară de orice pericol. Suspină uşurat şi-şi reluă somnul — un somn adânc, odihnitor. Dormi exact atât cât îşi propusese. La şase dimineața, cu zece minute înainte de a suna telefonul, se găsea la „masa de comandă“.— Ploieștiul la aparat. Raportează locotenentul Sîrbu. Mi s-a comunicat din Sinaia că proprietarul „Taunus“-ului albastru se pregăteşte de drum.— A cerut lichidarea contului? se interesă Lucian.

— Nu...— Lucraţi atent... cu grijă. Dacă iese din Sinaia şi se îndepărtează de localitate, să fiu anunţat prin radio. Ce face căpitanul Frunză?— E în celălalt birou unde bea cea de-a treia ceaşcă de cafea turcească. Vrea să pornească şi el pe urmele „Taunus"-ului. Îi permiteţi?— Da, dară se simte bine.— ’Nţeles!Liniştea matinală a biroului se refăcu. Lucian îşi aprinse o ţigară şi se apucă de lucru. Scoase din fişet dosarul şi începu să-l studieze piesă cu piesă. Simţea plutind deznodământul şi încercă să intuiască obiectivul agenţilor. Întâmplarea de ieri cu Frunză pusese lucrătorii din Sinaia pe urmele unui oarecare doctor Albert Zoder, originar, aşa cum arătau datele trecute în registrul hotelului Postăvarul, din Luxemburg. Turistul s-a dovedit a fi proprietarul unui frumos „Taunus“ albastru cu care, de altfel, sosise în România. La volanul maşinii sale doctorul Zoder făcuse, în ajun, un drum până dincolo de Câmpina, după care se înapoiase. Lucian îl bănuia acum a fi, conform schemei întocmite de dânsul, vocea A — omul care coordonase din umbră, cu ingeniozitate, convorbirile din eter. „Taunus“-ul albastru se pregăteşte de drum“, sunase raportul din Sinaia. Încotro atât de dimineaţă? Alerga oare să se întâlnească cu C? Comunicau între ei numai în limba română, cu ceilalţi însă cu care Zoder venea in contact la hotel sau pe stradă, conversa exclusiv în limba franceză. „Cine-mi eşti, domnule Zoder?“Se auzi un semnal. Tresări. Răsuci comutatorul. Recunoscu vocea lui Frunză.— Vă salut, tovarăşe căpitan! zise el cu voioşie.— Ai înviat? se bucură Lucian.— N-am avut încotro...— Unde vă găsiţi acum?— Dincolo de Câmpina, răspunse Frunză. Goneşte frumos acest domn Zoder care ieri a vârât, fără milă, seringa în mine.— Deci se îndepărtează de Sinaia?— Şi încă în mare viteză. Voi raporta ori de câte ori va fi nevoie. O vreme, glasul lui Frunză pluti în încăpere şi Lucian simţi o duioşie inexplicabilă. „Prin ce a mai trecut şi el.“ Închise dosarul, îl dădu la o parte. Scoase dintr-un sertar o hartă automobilistică şi o întinse pe cristalul biroului. Privirile i se opriră pe Valea Prahovei —.Sinaia. Urmări o linie roşie — şoseaua. Pe această „linie“ alerga un „Taunus“ albastru, iar Frunză îl supraveghea. „Încotro alergi, domnule Zoder? Ce legătură e între dumneata şi proprietarul vilei de pe strada Tirul cu porumbei. Semnalul aparatului de emisie şi recepţie îi întrerupse firul gândurilor.— Alo, Lucian, rosti Frunză, sânt puţin cam mirat. Îmi închipuiam că domnul de la volanul „Taunus“-ului ne va conduce spre Bucureşti, când colo...— Când colo? ţinu Lucian să afle.— Văd că are de gând s-o ia spre Buzău. Suntem pe cale de a lăsa în urmă Ploieştiul.— Lucraţi cu grijă, băieţi, rosti Lucian rugător, mai mult din obişnuinţă.— Ei, dacă ne rogi chiar atât de frumos! zise Frunză şi râse.„Râde, gândi Lucian după ce întrerupse legătura. Ce bine că mai poate să râdă. îşi plimbă privirile pe hartă. Sinaia-Cîmpina-Plcieşti. Se îndrepta oare Zoder spre Buzău? Abia după douăzeci de minute, când Frunză îi raportă că de la Albeşti „Taunus“-ul se abătuse de la şoseaua naţională, intrând pe o şosea parţial modernizată ce ducea spre Urziceni, Înţelese că doctorul Zoder alerga spre punctul de unde „O îl chemase aseară prin radio. Hârșova! Se îngrijoră. Distanţa era destui de mare. ,,Taunus"-ul ar fi putut să-şi descopere urmăritorii. Îl chemă pe Frunză şi-l avertiză:

— Bagă de seamă. Se îndreaptă spre Sud. Poate spre Dunăre. Poate spre Hârșova. Traseul e lung. Voi cere, în urmărirea „Taunus“-ului, sprijinul Inspectoratelor de pe itinerarul posibil. Ai înţeles? Rulaţi în tandem.— Înţeles. Aş vrea să te informez că de la Albeşti doctorul Zoder nu mai e doctorul Zoder.— Frunză, băiete, nu-mi arde de glume.— Nici mie, preciză Frunză şi trecu la un ton grav. Îmi permit să vă raportez că, printr-o răsucire de buton, tăbliţele indicatoare ale maşinii au fost schimbate. Acum „Taunus-ul” este o splendidă maşină din Bucureşti, cu numărul l-B-3264. Semnaleaz-o deci, ca atare.— Mulţumesc Frunză, răspunse căpitanul prieteneşte.La orele 11,30, „Taunus“-ul parcursese itinerarul Sinaia-Cîmpina-Ploieşti-Urziceni-Căzăneşti-Slobozia-Vadul Oii-Hîrşova. Iar la 12,05 Frunză raportă precipitat următoarele:— „Taunus“-ul albastru a trecut prin Topalu... la kilometrul 18 s-a abătut spre malul Dunării, unde s-a întâlnit cu un „Fiat“-1300. Îl aşteptau doi indivizi. Pe unul dintre ei l-a îmbrăţişat. După toate aparenţele, cei doi au înnoptat pe locul acela. Au ridicat şi un cort.— Îi vezi bine? se interesă Lucian.— Foarte bine... Suntem feriţi de culturile de porumb, de sălciile de pe malul Dunării.— Dragă Frunză, este de prisos să-ţi mai spun. să urmăreşti fiecare mişcare a celor trei. Voi lua toate măsurile să nu fiţi singuri. Vin şi eu la faţa locului, cu un avion. Filmaţi, fotografiaţi, întreprindeţi tot ce credeţi de cuviinţă.— S-a înţeles, răspunse Frunză sec. Voi indica celor din Topalu locul exact unde ne găsim. La revedere. Mi-e dor de tine. Am impresia că nu ne-am mai văzut de mult.— La revedere, „adormitule“!Un ofiţer îl aştepta la kilometrul 18 şi-l conduse până la locul unde grupul dirijat de căpitanul Frunză se „oprise pe poziţii”, nu departe de tabăra formată din două autoturisme şi un cort. Îşi stinseră mâinile bărbăteşte, după care Frunză îi întinse un binoclu şi-l informă:— Se petrec lucruri de-a dreptul ciudate. Aş zice ca în filme... în orice caz, e pentru întâia oară când ne ocupăm de o asemenea afacere.Lucian îşi privi prietenul cu o curiozitate aparte — îl cunoştea destul de bine ca să înţeleagă că nu glumea. Duse binoclul la ochi.— Ia ca reper Taunus-ul albastru, îl povăţui Frunză.— L-am luat.— În dreapta lui e „Fiatul”...— Îl văd...— Între ele, cortul. De aici, prelungeşte linia vizuală spre Dunăre. Ce vezi?— Un bărbat... stă pe mal, la umbra unei sălcii, şi priveşte în larg...— Aşa... continuă Frunză să-l ghideze. Caută să te uiţi şi tu unde se uită şi el.Ascultător, Lucian scrută depărtările apropiindu-şi-le. Dunărea curgea molcom spre gurile ei; valurile potolite sclipeau argintiu în bătaia arzătoare a soarelui.— Ai atins celălalt mal? îl chestionă Frunză.— Nu. În clipa următoare, adăugă: văd o barcă...— Iar în barcă...— O barcă pneumatică, îmi pare, cu motor, zise Lucian, .mai mult pentru sine... Mda... un înotător subacvatic.— Exact... Un scafandru autonom...— Nu e Zoder, observă Lucian neliniştit.

— Zoder e în Dunăre, la fund... caută ceva... De aproape o jumătate de oră... Iar barca — o minunăţie a tehnicii — pare ancorată. Nu-i aşa?Lucian lăsă binoclul şi se uită la Frunză, de parcă ar fi vrut să-l întrebe din priviri: „Ce naiba caută în adâncurile Dunării“— Căutători de comori, îl lămuri Frunză sub apăsarea acestor priviri. Lucian nu răspunse. Îşi duse iarăşi binoclul la ochi — insul de sub salcie continua, să privească liniştit depărtările. „Din Luxemburg! gândea căpitanul. Un „turist" din Luxemburg explorează fundurile Dunării. Nu-i rău“. Ultimele cuvinte le rosti cu glas tare.— Îi reţinem? întrebă Frunză şi gândul că destinul îl va pune din nou faţă în faţă cu doctorul Zoder îl înveseli brusc.— Nu ştiu... o să vedem. Ai avut dreptate...— Întotdeauna am dreptate, se lăudă Frunză în glumă.— Avem de-a face cu o pradă rară...Soarele dogorea. Era zăpuşeală. Frunză îşi scosese cămaşa şi rămăsese numai în maieu. Lucian zări în dreptul încheieturii braţului drept un punct sângeriu şi ghici locul unde Zoder îi injectase somniferul. Simţi o zvâcnire dureroasă a inimii. Încercă să se gândească la altceva, apoi zise:— Acum, cât sânt în larg, să ne apropiem de „tabăra lor... Adună băieţii. Uite cum o să procedăm. Stăteau ascunşi de mai bine de două ceasuri, la câteva zeci de metri de cele două autoturisme. Aerul încins deveni greu respirabil.— Tot mai bine era în pivniţa vilei domnului Boldeanu, glumi Frunză.— Încă puţin şi te-ai fi răcorit de-a binelea. Noroc de „lR-24“, îi răspunse Lucian. Mă dor ochii de la binoclul ăsta... Mai ia-l şi tu.Frunză se învoi cu plăcere. Prinse barca în câmpul vizual al binoclului.— Muncesc, nimic de zis, observă el. Şi încă foarte sistematic. Se schimbă din jumătate în jumătate de oră. Acum, e iarăşi rândul...Curând însă Frunză îi înapoie lui Lucian binoclul şi-i atrase atenţia bucuros :— Vin. Se întorc.Cuprins de o undă de nelinişte, Lucian îşi încorda privirea: zări barca, apoi pe cei doi scafandri eliberaţi acum de măştile lor de oxigen. Se îndreptau spre mal.— Nu văd eu bine? murmură Lucian. Frunză îi luă binoclul.— Adică? întrebă el.— Zoder ţine ceva pe genunchi.— Ba vezi bine, căpitane, e o casetă. Ce-o mai mângâie. Sau o curăţă de mâzgă.— Se apropie clipa, şopti Lucian.— Cel de-al treilea se ridică în picioare şi le face semn cu mina. Pare bucuros. Propulsată de un motoraş, barca înainta încet spre mal, spintecând uşor valurile. După nici cinci minute, cei doi scafandri debarcară. Cel de-al treilea le ieşi în întimpinare. Zoder îi arătă caseta înălțând-o şi râzând fericit. Trecuseră barca la mal, apoi tus-trei se îndreptară spre cort. Când şi când se auzeau glasurile lor.— Vorbesc româneşte, nu-i aşa? vru Lucian să se convingă că auzea bine.— Da.Cei doi se apucară să-şi scoată costumele de scafandru sub ochii plini de admiraţie ai celui de-al treilea. Curând, rămaseră în slipuri. Erau osteniţi. Zoder scoase din maşină un termos. Băură cu lăcomie. Îi întinseră şi „omului de pe mal“, dar acesta refuză...— Mai aşteptăm? întrebă Frunză arătându-se gata de acţiune.Lucian nu-i răspunse. Se gândea la casetă. Scafandrii nu se prea grăbeau s-o deschidă. „De ce oare“? Puţin mai târziu fură martorii unei întâmplări uluitoare. Nu Zoder, ci celălalt scufundător îndreptă ameninţător un pistol către „omul de pe mal“. Se vede treaba că nu prea pricepea ceea ce i se cerea, căci în loc să ridice braţele,

începu să parlamenteze. Le ridică în cele din urmă. Binoclul lui Lucian aduse foarte aproape faţa răvăşită a celui ameninţat cu moartea.— Ar trebui să intervenim.— Aşteaptă! şopti Lucian. Uite-l pe Zoder. A scos o frânghie.— Specialitatea lui, oftă Frunză.— Pe semne că nu vor să-l împuşte...Omul de pe mal fu împins, sub ameninţarea revolverului, către o salcie ascunsă privirilor. Acolo, i se ceru să se lipească de trunchiul copacului, apoi Zoder se apucă să-l lege, iar când termină, îi aplică un plasture pe gură.— Vor să-l abandoneze aici, murmură Frunză.— Da, pradă țânțarilor...Îi văzu pe cei doi revenind la maşini. Zăboviră un timp, după care trecură să-şi ridice cortul. Râdeau, comentau, iar din când în când aruncau câte o privire în direcţia unde-şi legaseră camaradul.— Acţionăm?— Acţionăm, fu de acord Lucian. Soarele începuse să coboare către asfinţit.

18. Final. 3 iulie, ora 11,30Scriitorul Corneliu Cara ajunse în dreptul uşii, vru s-o deschidă, când soţia sa îl întoarse din drum.— Te caută cineva la telefon.— Cine? întrebă el nemulţumit. Nu era superstiţios, dar pur şi simplu nu-i plăcea să fie întors din drum.— Ştii că n-am obiceiul, îi aminti ea de un principiu statornicit între ei de multă vreme.— Bărbat, femeie?— Femeie, făcu ea pe supărata. Stăpânindu-și cu greu enervarea, reveni în camera delucru unde se afla instalat telefonul. Ridică furios receptorul şi zise:— Scriitorul Cara la telefon!— Vorbiţi cu căpitanul de securitate Lucian, ciripi în receptor un glas de femeie. Faţa încruntată a scriitorului se destinse imediat.— Tovarăşul Cara? Te salut! Lucian la telefon.— Ce veste-poveste? exclamă vesel scriitorul.— Dom le, eşti tare ocupat? fu întrebat. N-ai vrea să ne faci o vizită?— Când?— Chiar acum, preciză căpitanul, ţi-aş trimite o maşină...— A, nu-i nevoie... Am şi eu una, se lăudă Corneliu Cara, un „Fiat 1300“.— ...un „Fiat“ albastru închis, nr. l-B-2425. Nu-i aşa?— Pe toate le ştiţi! se minună scriitorul. Bine, vin imediat. La revedere!Îndreptându-se spre ieşire, dădu eu ochii de soţia sa. Socoti că-i cazul să-i arate cât era de nenorocit.— Parcă-i un făcut, se plânse el, când am şi eu nişte treburi personale, atunci intervine câte ceva. Aşa nu se mai poate. Mă mut din Bucureşti...Soţia îi cunoştea aria, aşa că nu-i răspunse, ci se mulţumi să-l conducă până la uşă şi să se lase din nou sărutată.— Ce s-a întâmplat, tovarăşe căpitan? întrebă Corneliu Cara de cum intrase, dar zărind un bărbat necunoscut stând într-un fotoliu, se scuză.Lucian se ridică de la birou să-i iasă în întâmpinare, îi strânse mâna, după care îi spuse:— Dă-mi voie să-ţi prezint pe profesorul Vlădescu din comuna M.Bărbatul din fotoliu se ridică anevoie — avea un surâs amar în colţul gurii.— Dorea de mult să te cunoască, să te invite la o întâlnire cu elevii, continuă Lucian şi

îi făcu profesorului un semn de îmbărbătare cu ochiul.Profesorul mormăi nervos ceva; faţa-i palidă exprima o adâncă şi ascunsă suferinţă.— La toamnă, propuse scriitorul, acum sânt foarte ocupat. Apoi se uită dojenitor la ofiţer: „Dă-o dracului de treabă, pentru asta mă chemi de acasă?“— Şezi, îl invită Lucian. Scriitorul nu-l refuză. Ai la dumneata carnetul de membru al Uniunii Scriitorilor? îl întrebă căpitanul pe neaşteptate.„Eşti nebun?!“ vru să spună Cara, dar, datorită profesorului, se stăpâni.— Nu glumesc, preciză gazda.Cara scoase dintr-un portvizit un carnet îmbrăcat în pânză gri şi i-l întinse. La rândul său, căpitanul scoase la iveală un carnet asemănător.— Ce-i asta ?— Citeşte! îl îndemnă ofiţerul zâmbind.Scriitorul luă legitimaţia, o cercetă şi dintr-o dată exclamă:— Numele meu!?... Asta-i bună! Da’ fotografia nu-i a mea. Cine-i uzurpatorul?Profesorul zâmbi şi, ostenit, se ridică în picioare şi-şi ceru iertare:— E timpul să plec. Strânse mâna celor doi şi se îndreptă spre uşă. De acolo, mai spuse: M-am zăpăcit... m-am simţit emoţionat. Cum era să cer legitimaţia unui scriitor? Şi chiar dacă i-o ceream... Mai cu seamă că mă chemase şi la telefon.Corneliu Cara se uită nedumerit după omul care ieşise:— Zău dacă mai înţeleg ceva, .zise el cu un aer naiv. Scriu de atâta vreme literatură de aventuri, dar prea perspicace tot n-am izbutit să devin.Cufundat în fotoliul său, Lucian îi urmărea cu satisfacţie tresăririle. Nu-i răspunse. Îl lăsă să se perpelească. Atunci Cara întrebă:— Unde-i căpitanul Frunză?... Ăsta zic şi eu că-i un ofiţer serios... e singurul în stare să mă lămurească.— N-ai ce face, îl chinui Lucian, o să fii obligat sg mă suporţi. Lui Frunză i s-a încredinţat o nouă misiune.— Hai, zău, nu mă chinui...— Ce dai? Ne dai o nouă carte?— Dacă dosarul e interesant, se învoi scriitorul.— Un dosar în care este amestecat şi scriitorul Cara nu poate să nu fie interesant, râse Lucian. Făgăduieşti să scrii? Scriitorul ridică trei degete în semn de jurământ.— Făgăduiesc!— Făgăduieşti să scrii şi bine?— Nu înţeleg insinuarea?! Izbucniră amândoi în râs.— Deocamdată nu pot să-ţi prezint dosarul decât in linii mari. După proces, o să poţi să-l cercetezi cât o să doreşti. De mai bine de patru ani, o cunoscută agentură de spionaj din Europa se ocupa de recuperarea...— Stai, îl întrerupse scriitorul, ai spus de mai bine de patru ani. De ce tocmai de patru ani?— Întrebarea e binevenită, stimate tovarăşe Cara. În 1962, în numărul. 8 al revistei „Viaţa militară", a apărut o evocare intitulată „Apărătorii marelui pod“. Ai citit-o? Nu? Păcat! E scrisă de un coleg al dumitale, nu lipsit de talent. Se povestea în evocarea aceea cum, în zilele de după 23 August 1944, o baterie antiaeriană, comandată de un locotenent în rezervă, a luptat nu cu avioanele inamicului, ci cu navele fluviale care încercau să se retragă, dar în acelaşi timp, să arunce în aer podul de la Cernavodă.— Stai, îl opri scriitorul în timp ce îşi scotea pipa. Nu cumva profesorul Vlădcscu este una şi aceeaşi persoană cu fostul comandant al bateriei?— Ai ghicit. Vezi, nu eşti chiar lipsit de perspicacitate, îi dădu ofiţerul cuvenita satisfacţie. Printre navele scufundate de bateria „A.A“ se găsea şi una cu numărul

„364-C“, aparținând serviciului de spionaj hitlerist. În vas se afla o încărcătură serioasă— O armă secretă? sări Cara.— Ho! potoleşte-ţi imaginaţia. Cum tragi din pipă, cum o iei razna, constată Lucian. Ei bine, se afla ascunsă o casetă. În ea documente în legătură cu întreaga reţea din Balcani.— Oho! exclamă Cara.— De patru ani, agenţi celebri şi mai puţin celebri au studiat, după apariţia evocării din „Viaţa militară", posibilitatea recuperării casetei. Dar pentru asta au avut nevoie şi de câteva certitudini. Pornind de la acest material, au dat de adresa fostului comandant. înţelegi, nu-i aşa, ce a urmat?— Înţeleg, dar nu pricep.— Profesorul Vlădescu a fost solicitat de „scriitorul Corneliu Cara“ să fie ajutat în realizarea unei cărţi închinate bateriei. A venit la dânsul, în ziua de 30 iunie, cu un „Fiat 1300“, nr. l-B-2425, de culoare albastru închis.— Până aici corespunde cu „Fiat“-ul meu, zise scriitorul posomorându-se.— Binevoitor, profesorul Vlădescu a furnizat toate datele, a indicat... Săracu’, nu avea cum să ştie cine-i sunt vizitatorii. Era convins că te ajută pe dumneata. Falsul Corneliu Cara era înarmat, cum s-ar zice, cu de toate, de la buletinul de identitate şi până la culoarea „Fiat“-ului.— Deci, în acest răstimp, am intrat şi eu în atenţia lor?— Desigur, zise Lucian şi scoase la iveală o pipă. Uite, o vezi? E a celuilalt... Seamănă cu a dumitale?— Să nu-mi spui că şi la fizic?— Nu, nu, mai puţin la fizic...— Şi cum aţi dat de ei?Mai întâi am interceptat în eter o frecvenţă care ne-a dat de bănuit, o convorbire între nişte radioamatori, apoi ne-a picat o anonimă semnată simplu — „Un binevoitor". Acest „binevoitor", pe numele său adevărat. Dică Manole, s-a dovedit a fi un transfug, recrutat apoi de legionari şi de Gestapo, şi care abia aştepta clipa să se reîntoarcă în ţară.— Intuiesc o poveste dramatică.— Nu greşeşti. S-a abătut conştient de la planul trasat de șeful lor „Cristi", alias Zoder şi a fost lichidat, într-un mod diabolic, într-o cameră de hotel... Să continui?— Te rog!— Din păcate, autorii execuţiei au izbutit s-o şteargă din ţară.— Cum asta?— Grupul a avut un plan de acţiune bine conceput şi derutant. Au lucrat conform unui principiu militar — pe eşaloane. Nu, nu exagerez. Mai întâi, a intrat în acţiune acel Dică Manole. Urmărit îndeaproape de cei care aveau misiunea, în clipa când vor constata că trădează, să-l lichideze. L-au lichidat şi s-au retras. A intrat în foc Titus Macri, alias „scriitorul Corneliu Cara“, fost legionar, amestecat în asasinatele de la Jilava.— Te uită, dom’le! S-ar fi cuvenit să aleagă un ins cu un cazier mai onorabil, protestă autorul.— El reprezenta eşalonul trei... Urmat imediat de Liviu Bordeanu, cândva ofiţer de contrainformaţii, dar recrutat şi de nazişti — şi despre care se ştia că a murit pe front, în Cehoslovacia. „Doctorul Zoder“, alias „Cristi", a condus întreaga operaţie... Desigur, sânt multe de spus. E interesant cum şi-a pregătit Liviu Bordeanu întâlnirea cu părinţii care, într-adevăr, îl ştiau mort. El era cât pe-aci să-l lichideze pe Frunză. O să ne oprim însă aici, propuse Lucian. La ora 12 trebuie să mă prezint la raport.

Se uită la ceas şi se ridică de la birou. Cara îl urma.— Î-mi arăţi caseta? Nu ştiu de ce, nu prea îmi vine să cred. Nu mă interesează conţinutul ei. Vreau doar să văd cum arată.— De ce nu? Şi Corneliu Cara se uită cu ochii aprinşi de o vie curiozitate după ofiţerul care se îndrepta spre fişet să-l deschidă.

INVITATE DUPĂ MIEZUL NOPȚI.1. O invitaţie

Trecuse de miezul nopţii. Am pus cartea de o parte. Nu, nu-mi era somn, însă devenisem sclavul unei deprinderi. La câteva minute după miezul nopţii, braţul, într-un gest mecanic, se întindea către noptieră, lăsa cartea din mină, un deget apăsa pe butonul veiozei, după care apele întunericului potopeau brusc încăperea. Tot atât de brusc porneam plutind în căutarea somnului. Îl găseam lesne, bineînţeles după ce mai rătăceam cu gândul printre paginile cărţii abandonate.Nici în noaptea despre care va fi vorba în povestirea de faţă lucrurile nu s-au petrecut altfel. Am stins lumina, am închis ochii. Ştiam că, după un minut sau poate două, voi adormi. Pleoapele mi se şi îngreuiaseră când, deodată, telefonul...Ajuns aici, mă văd dator cu o precizare în cei cincisprezece ani de când locuiesc în această garsonieră, pe cât de retrasă pe atât de liniştită, telefonul n-a îndrăznit nici¬odată să sune după miezul nopţii. Nici nu-mi închipuiam că ar putea să prindă glas la o oră atât de înaintată. Țârâitul îmi umplu camera de sunete neobişnuite ce începură să mişune peste tot, ca nişte şerpi subţiri şi înspăimântători. Am sărit din pat şi am aprins veioza, fiind încredinţat că, o dată cu izbucnirea luminii, telefonul va amuţi. Bineînţeles m-am înşelat. Inima, fără nici un motiv temeinic, îmi bătea nebuneşte. încercam, dar nu izbuteam să-mi răspund cine dintre prietenii mei ar fi putut să mă caute la un ceas atât de târziu. De aceea am şi ridicat receptorul cu convingerea că, de la celălalt capăt, voi auzi scuzele de rigoare: „Ah, vă rog să mă iertaţi, am greşit numărul!“ Cu atât mai mare mi-a fost mirarea când am recunoscut imediat glasul metalic al căpitanului de securitate Lucian.— Te-am deranjat? mă întrebă el. Ce făceai — scriai, citeai sau dormeai?— Numai ce închisesem ochii, îi mărturisii.— Deci, te-am trezit din somn?— Ţi-ar face plăcere să afli că aşa e? Ofiţerul râse satisfăcut; bănuia că telefonul său nocturn mă făcuse curios şi acum anume prelungea convorbirea.— Ascultă, în câteva rânduri te-ai plâns că scrii literatură de aventuri fără să fi participat la vreuna din acţiunile noastre. Recunoşti? trecu el la un ton profesional.— Recunosc.— Îţi menţii plângerea?— Mi-o menţin!— Atunci, zise Lucian, pregăteşte-te de acţiune. Peste jumătate de oră, trec să te iau. Plecăm la Constanţa. Invitaţia căzuse în liniştea şi pacea garsonierei mele ca o lovitură de trăsnet. Mă năucise, nu-mi găseam cuvintele, întârziind astfel răspunsul.-— Să-i raportez cumva maiorului Panait că ai renunţat la dorinţa ta de autor de literatură de aventuri? sparse Lucian tăcerea ce se înstăpânise pe fir.Nu suport ironiile pe seama comodităţii scriitorilor. Le consider neavenite : cine afirmă că scriitorul este un om comod greşeşte amarnic; a căra cuvinte ore în şir, zile şi nopţi, şi a le rândui pe hârtie într-o anumită înlănţuire logică şi emoţionantă e ca şi când ai căra, la nesfârșit, pietre de moară.— Sau poate că nu vrei, n-ai chef? Ai putea atunci să-mi răspunzi că ţi-e rău, că ai răcit, îmi sugeră Lucian. Se ştie că gripa e frecventă şi vara. Ei, ce zici? Mă provoca, dar eu eram hotărât să rezist provocărilor. Am răspuns cu o voce solemnă, de aceea,

cred eu, şi puţin caraghioasă:— Ei bine, peste jumătate de oră te aştept în faţa casei. E cel puţin un caz interesant?— Nu ştiu... O să vedem la faţa locului. La revedere!Vedeam aievea faţa simpatică a ofiţerului. Fără îndoială zâmbea gânditor, enigmatic. Sau poate se amuza pe seama reacţiei mele. îmi plăcea să cred că intenţionat nu-mi vorbise de natura cazului, ştiind, de fapt, că v-a avea de-a face cu unul interesant. Voia astfel să mă ațâțe, să învăluie călătoria mea de documentare într-un mister artificial, dar captivant. Am aruncat într-o valijoară. câteva lucruri necesare la drum scurt. Apoi, aşa cum ne-a fost înţelegerea, am coborât în faţa casei. Am aşteptat puţin. Şi de data asta, căpitanul Lucian s-a dovedit punctual, înadins m-am uitat la ceas: de la convorbirea noastră telefonică se scurseseră exact treizeci de minute. Venise să mă ia cu un Mercedes negru, modern, de unde am tras concluzia că vom călători cu o viteză straşnică. Lucian nu coborî, deschise doar portiera maşinii şi-mi făcu semn să trec lângă dânsul, pe bancheta din spate. Era îmbrăcat civil. Părea bine dispus, dacă nu chiar înveselit de curiozitatea pe care mi-o declanşase.— Dacă vremea e frumoasă, îmi zise după ce-mi stinse mâna, o să facem şi puţină plajă. Evident, voia să mă liniştească.— Lasă plaja! Trebuie să fie un caz interesant, dacă m-ai sculat la-ora asta, nu-i aşa? întrebai eu dornic să aflu în ce afacere mă „aventuram.Lucian parcă nu-mi auzise întrebarea. îndemnă șfeiul să pornească, apoi îşi întoarse faţa spre mine; zâmbi enigmatic.— Locotenentul-major Frunză nu vine cu noi?— A, Frunză... Slăbiciunea ta! E de-acum acolo... la Constanţa.Străzile Capitalei erau aproape pustii. Când şi când, farurile prindeau în bătaia lor perechi de îndrăgostiţi. Stăteau pe la porţi sau lipiţi de un copac.În obscuritatea din interiorul maşinii, simţeam privirile ironice ale căpitanului. Mă smulsese din pat şi mă luase cu dânsul, ceea ce, se vede treaba, îi producea o plăcere drăcească.— Dacă vrei, îmi propuse Lucian după ce ieşirăm din oraş, poţi să tragi un pui de somn. Afurisitul! Nu voia să-mi potolească în nici un chip curiozitatea.— Bine, bine... încuviinţai eu morocănos. Am să încerc!Mercedes-ul zbura prin noapte, deschizându-și drum cu farurile sale puternice. Şi, înainte de a adormi, mi-am amintit cu tristeţe de cartea lăsată pe noptieră.

1. O întâmplare cam sinistră.Am simţit că cineva mă trage de mâneca hainei. Am deschis cu greu ochii şi, o clipă, n-am ştiut ce e cu mine, unde mă găseam. Maşina gonea. Buimac, vedeam din viteză revărsatul cenuşiu al zorilor.— Îmi pare rău că te-am trezit, dar îndată o să facem un popas...Recunoscui glasul căpitanului Lucian şi-mi amintii fulgerător că mă aflam în maşina lui, în drum spre Constanţa. Cu ochii cârpiți de somn, scrutai drumul.— Nu facem un popas? Zăresc în depărtare o comună... poate că acolo?Mă uitai la Lucian. Stătea picior peste picior, cu braţele încrucişate pe piept, măsurându-mă cu aceeaşi privire enigmatică.— Da... răspunse din vârful buzelor.— Popasul e în legătură cu cazul? Scosei tabachera. Îi oferii căpitanului o ţigară, dar mă refuză.— Uiţi că, în ultima ta carte, m-ai convins să mă las de fumat şi să trec la bomboane de mentă?— Şi nu-i aşa că de când nu mai fumezi te simţi mai bine? îl întrebai aprinzându-mi ţigara.

— Adevărul e că n-am fumat nici înainte de a mă fi prezentat tu ca fumător...Maşina îşi încetini viteza; intrase într-o comună al cărei nume nu l-am mai reţinut. De o parte şi de alta şoseaua era străjuită de salcâmi prăfuiţi. Lucian se aplecă spre bancheta şoferului :— Mai încet, Vasilică... aşa, băiete... Fii atent... pe dreapta, în faţa unei case, ne aşteaptă un plutonier major — şeful postului din comună.Ceasul arăta cinci şi douăzeci. Zăbovisem, pe semne, prea mult la Vadul Oii. Satul se trezise. Fumam şi-l cercetai pe Lucian; îl vedeam din profil. Discuta cu şoferul. De pe chip îi dispăruse surâsul acela enigmatic pe care îl afişa ori de câte ori vorbea cu mine.— Uite-l! exclamă şoferul.Şeful de post ne zărise şi el. Se desprinse de lângă gardul unei case, sări şanţul de la marginea drumului şi ne făcu semn să oprim. Mercedes-ul opri. Lucian coborî şi mă pofti să-l urmez. Îl ascultai. Nu departe de noi, o bătrânică îmbrăcată în negru ne urmărea cu ochii-i mici şi vioi. Şeful de post luase poziţia regulamentară ca să-i raporteze căpitanului, dar Lucian îi făcu semn să-şi abandoneze intenţia. Spre surprinderea mea, se îndreptă direct spre poarta casei, unde ne aştepta acea bătrânică în negru.— Bună dimineaţa, măicuţă, aşadar de dumneata era vorba?— Bună să-ţi fie inima, fiule, răspunse ea cu sfătoşenie. Vă rog frumos, poftiţi în casă... să beţi o cană de lapte, că sunteți veniţi de la drum...N-am putut să nu observ veselia bătrânei... o veselie tristă, stranie chiar. Sau poate nu era decât o simplă părere. Fusesem luat noaptea din pat, în zori nimerisem într-o comună necunoscută, iar acum găseam normal ca totul să mi se pară ireal, născocit de Lucian, hotărât să se răzbune pe mine, probabil, pentru modul cura îl prezentasem în cărţile mele.În casa bătrânei mirosea a levănţică, a curăţenie. Lucian, şeful de post şi bătrâna gazdă se aşezară pe scaune, în jurul mesei. Eu m-am retras pe o laviţă acoperită cu un ţol împletit din zdrenţe colorate. De acolo îi vedeam mai bine pe ceilalţi. Şeful de post şedea drept şi grav şi nu-şi lua ochii de la căpitanul misterios, îmbrăcat civil. Bătrânica, în schimb, mi se părea a fi ceva mai degajată: prezenţa unor oaspeţi de la Bucureşti n-o impresiona prea mult. Basmaua neagră, înnodată sub bărbie, îi aluneca mereu pe spate descoperindu-i părul cărunt şi încă destul de des. Lucian îşi încrucişă braţele şi se apucă să o cerceteze cu o încântare vizibilă. Ştia ei ce ştia, iar mie îmi era ciudă că nu catadicsise să-mi sufle măcar un cuvânt. Nu de alta, dar să mă introducă şi pe mine în temă...— Ia spune, măicuţă, cum s-au petrecut lucrurile? o îndemnă Lucian cu blândețe.— Beţi laptele mai întâi, ne îmbie ea.— Pe urmă, măicuţă, pe urmă.Femeia se uită la miliţian, îşi îndreptă iarăşi basmaua, apoi îşi aşeză mâinile muncite în poală şi începu:— Apoi, cum să se întâmple? Doamne, uite, nici acum nu-mi vine să cred. Bătrâna se cruci. Vine alaltăieri la mine Gherase Nastea. preşedintele sfatului. Şi vine, nu singur, ci cu Firică, dumnealui, şeful de post. Văd eu că Nastea vrea să-mi vorbească, dar că-i vine greu. Se aşază la masă, pe scaun. Unde şezi mata acum. „Tuşă Saveta”, zice şi tace... şi tace. Se făcuse negru la faţă. Nu-şi mai ridica ochii din pământ. Mă uit eu la Firică. Văd că şi el se fereşte de ochii mei. Nu mă mai rabdă inima şi-i întreb: „Ce vreţi, oameni buni?“ „Tuşă Saveta.... zice Nastea, da’ eu văd că tot se mai fereşte să se uite la mine. Nu-ţi aduc o veste prea bună“. Atunci, parcă mi-a dat un cuţit în inimă. „Gheorghiţă! zic. I s-a întâmplat ceva lui Gheorghiţă!“ Vă daţi seama... la cine să mă gândesc, dacă nu la Gheorghiţă, că atâta fecior am. „Da, zice Nastea, preşedintele,

Gheorghiţă al dumitale a murit... a fost găsit mort“.Deşi eram foarte atent la tot ce se petrecea sub ochi mei, nu prea înţelegeam de ce gazda povestea lucruri atât de triste pe un ton vesel. Şeful de post, fără să clintească, o privea pieziş, zâmbindu-i admirativ. Pe faţa lui Lucian nu izbuteam să desluşesc nici o reacţie: părea mai curând atras de culoarea albă a laptelui din cană, decât de povestirea gazdei.— La vestea că Gheorghiţă al meu a murit, continuă tuşa Saveta să istorisească, am prins a boci... bocetul ia noi, se ştie... Nastea m-a lăsat o vreme să bocesc. „Uite, zice el, trebuie să pleci numaidecât la regiune, la Constanţa". „De ce, maică, de ce?“ boceam eu. Da’ Nastea nu-mi răspunde. Se uită la Firică. „Zii tu!“ îi îndemnă preşedintele. Acum, pesemne ca şi atunci, şeful de post interveni stingher:— Ştiţi, pentru identificare... că asupra mortului nu s-a găsit decât actul de naştere.— Da, da, sări bătrâna, pentru asta! Şi Nastea zice: „Tuşă Savetă, îţi dăm o maşină... Firică o să meargă cu matale... N-o să te lăsăm, tuşă Savetă, o să te ajutăm, că Gheorghiţă a fost un băiat bun, de treabă şi tare muncitor, şi cu toţii l-am iubit". (Veselia bătrânei mă intriga din ce în ce mai mult. Aveam impresia că fusesem aruncat, prin surprindere, în atmosfera unei piese ioneseiene) Am plecat, pe urmă, la regiune cu maşina. Da’ mai înainte, am trecut pe la popa, pe-acasă, şi i-am zis că mi-a murit feciorul şi că o să aibă înmormântare de făcut. M-am învoit cu el, cu cei de la cimitir. Până la Constanţa am tot bocit... Unde m-am dus cu tine, Firică?— La morgă, răspunse miliţianul cu aceeaşi stinghereală în glas.— Acolo un tovarăş de la miliţie mă vârî într-o sală să mi-l arate pe Gheorghiţă. Eu boceam într-una. A încercat omu’ să mă liniştească. Da’ parcă te poţi linişti când e vorba de copilul tău! Omu’ ăla...— Un căpitan de la D.M.R., interveni şeful de post, mai mult pentru Lucian.— Da, da, un căpitan, dădu tuşa Saveta din cap. El mi l-a arătat şi când am văzut faţa mortului, am ţipat: „Oameni buni, mortu’ nu-i Gheorghiţă al meu!“ (Am simțit fiori de gheaţă pe şira spinării. Întâmplarea mi se părea din cale-afară de ireală.) S-a uitat şi Firică şi a văzut că mortu’ nu-i Gheorghiţă.— Aşa e, confirmă şeful de post. În buzunarul mortului nu s-a găsit nici un alt act, în afară de cel de naştere. Actul, într-adevăr, era al lui Gheorghe Alupului, feciorul tuşei Saveta.— Da, da, actu’ era al lui, da mortu’ era altul. Zic: „Nu e Gheorghiţă... Nici lucrurile mortului nu sânt ale lui Gheorghiţă. ...Al meu, zic, lucrează la Năvodari, la construcţii". „Bine, măicuţă, a zis căpitanu’, să mergem..."— Am mers la regiune, explică şeful de post. Acolo, tuşa Saveta a semnat o declaraţie... S-a dat şi un telefon la Năvodari. S-a aflat că Gheorghe Alupului e pe şantier, că e bine şi sănătos. Numai că, spunea dânsul, într-una din zile i s-a furat din baracă actul de naştere.— Când m-am dus în sat, continuă bătrâna amuzată, clopotele de la biserică băteau a mort. Deodată, se întunecă la faţă şi oftă din adâncul inimii: Cine ştie ce mamă îl plânge acu’... Mortu’ era un tânăr frumuşel... Vai de inima mamei ăleia!Mă aşteptam să-l aud pe Lucian formulând un şir de întrebări. Ofiţerul însă părea să fie mulţumit cu ceea ce i se relatase. Îşi odihnea braţele pe masă şi se uita gânditor la tuşa Saveta. La ce oare se gândea? De ce nu formula nici o întrebare? îi erau oare clare datele problemei? îl văzui apucând cana cu lapte şi ducând-o la gură. Pe chipul lui gânditor se ivi o undă de bucurie copilărească. „Bea şi tu, mă îndemnă, că de mult n-ai mai băut un lapte atât de gustos..." îi dădui ascultare, deşi ardeam de nerăbdare să aflu alte aspecte ale ciudatului caz. Laptele era într-adevăr gustos, gras şi rece.— Măicuţă, noi îţi mulţumim foarte mult pentru toate.

Ne-am ridicat şi ne-am îndreptat spre ieşire, urmaţi de tuşa Saveta şi de şeful de post. În jurul Mercedes-ului se adunaseră o mulţime de copii. Cercetau maşina şi-şi confruntau părerile despre mărcile maşinilor. La ivirea noastră, s-au dat de o parte, iscodindu-ne cu o vie curiozitate. Ne-am luat rămas bun şi am plecat.

3. Trei lovituri mortaleComuna rămăsese în urmă. După un timp, Lucian mă întrebă ce părere am despre păţania Savetei Alupului.— O întâmplare din cale-afară de stranie, spusei eu aprinzându-mi o ţigară.— Da, oftă Lucian, mortu’ nu e Gheorghiţă. În schimb e un alt Gheorghiţă...— Nu înţeleg, recunoscui. Maşina gonea cu peste o sută pe oră pe şoseaua asfaltată ce ducea de la Hârșova spre Constanţa. Lucian se răsuci spre mine. Simţea, în sfârșit, nevoia unui schimb de păreri.— Aşadar, să reţinem... mi se adresă el. Alaltăieri a fost găsit cadavrul unui tânăr. Mortul este identificat numai pe baza unui act de naştere aflat asupra lui. Mama victimei este chemată la Constanţa pentru a recunoaşte cadavrul. Bătrâna constată că mortul nu e Gheorghiţă al ei. Atunci, în mod firesc, s-au născut câteva întrebări: Cine-i mortul? Cum a ajuns în buzunarul acestuia actul de naştere al lui Gheorghe Alupului? Precum vezi, sânt întrebări care nu pot să rămână fără răspuns.Lucian mă fixă intens, ca şi când aş fi fost singurul în măsură să-i ofer un răspuns sigur şi concret la întrebările formulate. Tuşii stingher.— După câte înţeleg, e un caz de competenţa miliţiei şi nu a securităţii.— Nu cumva regreţi că te-am trezit în miez de noapte şi ţi-am propus subit o călătorie de documentare? în colţul gurii îi mijise un surâs ironic. Continuă însă pe acelaşi ton grav. Cadavrul acestui tânăr încă neidentificat a fost descoperit într-un lan de porumb, la marginea, şoselei Hârșova-Constanța. Nu prezenta nici o rană, nici o leziune, nici o urmă de sânge. La autopsie s-a constatat că a avut parte de o moarte fulgerătoare, produsă de o izbitură puternică în ceafă... ca şi când ar fi fost lovit cu un sac de nisip. Numai că, de astă-dată, lovitura a fost provocată de „ghiuleaua-bumerang". — „Ghiuleaua-bumerang“? îmi arătai eu nedumerirea. Şi iarăşi avui impresia că Lucian încerca să se amuze pe seama mea, inventând nu ştiu ce unelte de crimă sau tortură.— Nu, nu glumesc. În arsenalul unor agenţi străini se găseşte şi o asemenea armă.— Poate in arsenalul lui James Bond!? zâmbii eu neîncrezător.— Sânt convins că fantezia lui Jan Fleming în înzestrarea eroului său a generat multe idei care au fost apoi preluate de diverse servicii de spionaj... Te mai asigur că, la ora actuală, „ghiuleaua-bumerang” e o armă reală. Porneşte din mina stăpânului, loveşte mortal victima şi se înapoiază în mâna stăpânului.— Ingenios, nimic de zis... Ai avut ocazia să vezi o asemenea ghiulea?— Nu, dar am citit o descriere a ei.— Mi se pare că nu e destul pentru a trage o concluzie. De ce să fi fost ucis cu o , ghiulea-bumerang şi nu cu, hai să zicem, un sac de nisip?— Dacă ai cunoaşte şi celelalte piese ale dosarului, atunci n-ai mai emite o asemenea supoziţie.— Aştept să le cunosc.— Particularităţile loviturii corespund cu ceea ce am citit despre „ghiuleaua-bumerang”, aşa se şi explică faptul că dosarul ne-a fost transferat nouă. În ultimii doi ani, şi-au mai găsit moartea în felul acesta doi militari. Lovituri scurte şi puternice în ceafă. În ambele cazuri, criminalul a rămas neidentificat.— Şi rana mortală a celei de a treia victime prezintă aceleaşi particularităţi?— Bănuiesc că da.— Deci, nu eşti sigur?

— De aceea mă şi deplasez la Constanţa. Sânt convins că, şi în acest ultim caz, criminalul s-a folosit de ,.ghiuleaua-bumerang“.— Intuiţie?— Poate, surîse misterios ofiţerul. Nu-i displăceam ca interlocutor. — Bine, ţinui eu să-l contrazic, până acum, din cele ce mi-ai relatat, se poate lesne constata că asasinul are o deosebită „slăbiciune'' pentru militari. Ultima victimă însă e un civil! În loc să-mi răspundă, Lucian vorbi de parcă uitase de mine:— Aşadar, prima crimă s-a produs acum doi ani, în luna august, în Dobrogea. A rămas învăluită în mister. A doua crimă s-a produs în iulie, anul trecut, în Dobrogea. Enigma crimei a rămas nedezlegată. Prima victimă — un ofiţer de aviaţie. A doua victimă — un ofiţer din marina militară. Şi iată că acum s-a produs şi cea de-a treia crimă, în luna august, şi tot în zona Dobrogei... De ce victima n-ar fi fost tot un militar?Lucian îmi cerea un răspuns. îmi aprinsei o nouă ţigară şi, în dorinţa de a nu-l contrazice, spusei:— După câte înţeleg, primele două victime au fost găsite în uniformă, nu-i aşa? Lucian încuviinţă printr-o înclinare a capului. Iar a treia victimă a fost găsită în straie civile. De ce n-ar fi un civil? Lucian se văzu nevoit să recunoască:— De fapt, dacă vrei să ştii, amănuntul ăsta mă stânjenește cel mai mult. După doi militari, un civil. Dar cine să fie oare acest civil care a intrat în atenţia celui ce stăpânește cu atâta măiestrie „ghiuleaua-bumerang"? Când şi în ce împrejurări a ajuns în buzunarul său un act de naştere străin? Şi apoi, unde au dispărut propriile sale acte?Nu se mai uita la mine, ci în ceafa şoferului. Zgomotul fin al motorului tulbura plăcut tăcerea ce se lăsase între noi. Mă gândeam că de multe ori şezusem de vorbă cu Lucian în împrejurări destul de comune — la o cafea sau la un coniac. De fiecare dată, se afla după rezolvarea unui caz mai mult sau mai puţin important. Mi-l povestea liniştit, când cu ironie, când pe un ton grav. Niciodată însă nu mi-a fost dat să-l văd în acţiune şi, de aceea, mă străduiam să sesizez acele schimbări mici, dar foarte substanţiale în esenţă, ce intervin în metabolismul insului chinuit de gânduri sau prins în ghearele unor nesfârșite emoţii...— În fond, spărsei tăcerea, ce ştii despre toate aceste întâmplări... ai vreun fir? Te bazezi pe ceva, că ai hotărât să te deplasezi la Constanţa? — ...trăgându-te după mine, zâmbi el, căutându-mi privirile.— Încetează o dată cu tachinările,. mă prefăcui eu supărat. Gata, am pornit cu tine la drum, sânt al tău. Poartă-mă pe unde crezi de cuviinţă, nu însă înainte de. a-mi răspunde la întrebarea pe care ţi-am pus-o. Îi plăcu izbucnirea mea. Râse... un râs spontan, tineresc, vesel.— Aşadar, eşti al meu. îmi place formula. Uite, dacă vrei să ştii, află că nu mă bazez pe nimic. Desfăcu larg braţele, subliniindu-şi gestul cu o exclamaţie: Asta-i! În afară de ceea ce ţi-am povestit, nu ştiu nimic altceva. Ipoteze, ipoteze şi iarăşi ipoteze. Pentru noi, ipotezele sânt ca nişte trepte pe care suntem obligaţi să le urcăm. Le urcăm cu prudenţă şi, astfel, le încercăm trăinicia. Unele nu rezistă şi se prăbuşesc. Altele însă rezistă şi le urcăm, lesne sau anevoie, de la caz la caz, ştiind că la capătul lor ne aşteaptă o clipă de satisfacţie profesională. Ipotezele reprezintă, poate, cel mai frumos joc al inteligenţei unui anchetator. În literatura de aventuri, atunci când este vorba de ofiţerul de miliţie sau de securitate, autorii cam abuzează de două comparaţii. De cele mai multe ori, cazul încredinţat eroului pozitiv spre rezolvare este comparat fie cu o ecuaţie cu mai multe necunoscute, fie cu o problemă de şah. Abuzul, după părerea mea, este justificat.Nu-mi dădeam seama dacă prietenul meu glumeşte sau vorbeşte serios. I-am socotit

părerea drept o săgeată la adresa cărţilor mele şi încercai să mă apăr într-un mod naiv.— Bine, căpitane, mă inviţi în casa ta, mă serveşti cu o dulceaţă, ca pe urmă să mă poţi critica în voie? Mă bătu înveselit cu palma pe genunchi:— Da’ sensibil mai eşti. Zău că n-am făcut nici o aluzie.— Hai să te cred. Dar să-mi spui cu ce s-ar cuveni să compari cazul încredinţat, cu o ecuaţie sau cu o partidă de şah? Lucian râse din nou:— În cazul de faţă, tovarăşe scriitor, n-ai decât să apelezi la ambele comparaţii.— Mă, tu poţi să fii serios?— Judecind după felul cum mă prezinţi cititorului, cred că da.Se uita acum la mine eu acea candoare pe care i-o cunoşteam şi o îndrăgisem. Clipea des din pleoape, de parcă ar fi vrut să-mi comunice, printr-un morse neobişnuit, simţămintele sale.— Ce ştiu despre cazul respectiv? vorbi el după un timp, dornic să-mi satisfacă curiozitatea. Ştiu că primele două victime au fost militari. Primul — ofiţer de aviaţie, pilot clasa întâi pe un supersonic. Al doilea — căpitan de rangul trei pe o navă modernă. Mai ştiu că cele trei crime s-au petrecut la distanţe de un an, în lunile iulie şi august, în acelaşi mod. Mai ştiu că lunile respective reprezintă pentru litoral o perioadă de vârf: oameni veniţi la odihnă, vilegiaturişti din ţară, de peste hotare. În afară de asta, nu trebuie să-mi scape că oraşul Constanţa este un port cu o vie activitate maritimă, cu zeci de vapoare străine, cu sute de marinari de toate naţionalităţile. Ei bine, în acest car cu fân, eu am misiunea să caut un ac.Tăcu, parcă anume ca să-mi dea răgazul să-mi creez o imagine a litoralului în plin sezon; intr-adevăr, în aceeaşi clipă, îmi trecu pe dinaintea ochilor tabloul unei zile toride pe plaja de la Mamaia. Soare? înghesuială de trupuri bronzate, zbenguiala copiilor, mugetul mării, ţipetele pescăruşilor. În vacarmul şi în înghesuiala aceea de trupuri, căpitanul Lucian îl căuta pe stăpânul „ghiulelei-bumerang“. Simţii cum mă cuprind sudorile.— Chiar asta e tot ce ştii?!— Ba mai ştiu ceva... Un vas — „Santa Lucia“ — îşi aruncă ancora pentru a treia oară în decurs de trei ani în portul Constanţa. E un cargou de 5 000 de tone, sub pavilion dominican.— Şi ce-i cu asta? exclamai eu cam dezamăgit. Afirmai doar înainte că în Constanţa acostează o mulţime de vase.— Ocultă-mă cu răbdare, dar mai cu seamă cu atenţie, mă sfătui Lucian. Prima victimă a căzut acum doi ani, la 13 august pe şoseaua Constanţa-Tulcea, nu departe de aeroport. La 18 august, „Santa Lucia“ ridica ancora.„O simplă coincidenţă“, vrui eu să-l combat, dar mă stăpânii. Şi mă felicitai pentru tact.— A doua victimă a căzut anul trecut la 16 iulie, pe şoseaua Constanţa-Mangalia. La 21 iulie, vasul „Santa Lucia" ridica ancora. Iată, deci, două amănunte interesante. Nu crezi? Nu mă grăbii să-i răspund. În cele din urmă deschisei gura.— ...Cum să-ţi spun... nişte legături s-ar putea face... De fiecare dată, „Santa Lucia" se găsea în port. De fiecare dată, şi-a ridicat ancora la cinci zile de la săvârșirea crimei.— M-ai înţeles.— Te pomeneşti că şi acum „Santa Lucia" e prezentă în portul Constanţa? întrebai eu cu sufletul la gură.— Da.— Şi câte zile au trecut de la săvârșirea ultimei crime?— Trei zile.— S-ar cuveni, deci, ca peste două zile „Santa Lucia” să-şi ridice ancora; 48 de ore. Ai

să izbuteşti oare? Lucian nu mă lăsă să-mi termin fraza. Se văzu nevoit să remarce, nu fără un strop de ironie în glas:— Te-ai cam înflăcărat, tovarăşe scriitor. Ai uitat însă ceva foarte important.— Ce anume aş fi putut să uit?— Că „Santa Lucia" nu e decât o simplă ipoteză! Asemenea ipoteze pot fi elaborate cu nemiluita. În portul Constanţa au ancorat în lunile iulie-august multe alte vapoare, sub tot felul de pavilioane. În afară de asta, sute de maşini străine, cu sute de turişti, poposesc în Constanţa ori sânt în tranzit... Din numărul mare de turişti străini, foarte mulţi vin an de an în lunile iulie-august, căci litoralul nostru este foarte căutat.— Nu mai înţeleg nimic, mă înfuriai eu. Dacă aşa stau lucrurile, de ce naiba te-ai mai agăţat de „Santa Lucia"? Dracu’ să te mai priceapă, îţi creezi ipoteze pe care singur ţi le arunci în aer.Lucian mă măsură, de astă dată cu toată seriozitatea. Îl impresionase, pesemne, izbucnirea mea sau poate că-i plăcuse faptul că intrasem în joc şi că trăiam „partida", îmi puse palma prieteneşte pe genunchi şi-mi spuse:— Vezi, de cele mai multe ori, ne e dat să plutim în apele pline de vârtejuri ale necunoscutului. Ipoteza sau ipotezele te ajută să navighezi mai uşor. E drept, uneori ele te pot „trage“ într-o direcţie falsă. Dar ce să-i faci?! Ăsta-i jocul. Te străduieşti să elaborezi atunci o altă ipoteză. Te agăţi de ea, dacă nu vrei să te... dai la fund.— Totuşi, de ce te-ai agăţat de „Santa Lucia“? stăruii eu cu încăpățânare. Nu uita, sânt în documentare şi eşti obligat moralmente să-mi răspunzi. Argumentul îl înveseli.— După cum poţi să observi, autorul celor trei crime săvârșite cu „ghiuleaua-bumerang“ operează o singură dată pe an. Preferă lunile de vară — iulie şi august. Arma folosită este de provenienţă străină. Stăpânul ei, cred eu, trebuie căutat printre marinarii sau vizitatorii străini. Cargoul „Santa Lucia“ mi-a atras atenţia şi iată de ce: de trei ani e prezent în apele teritoriale româneşti exact în perioada când se săvârșesc crimele. Constatarea mi-a înlesnit elaborarea unei ipoteze... m-am agăţat de ea... rămâne acum de văzut unde o să mă ducă.— Şi care ar putea să fie mobilul crimelor?— Precum se vede, asasinul are o mare „slăbiciune” pentru militari români.— Bine, sării eu, dar cea de a treia victimă e un civil...— A fost, mă calmă Lucian, a fost, atâta timp cât s-a crezut că actul de naştere îi aparţine. Aa! Am uitat să-ţi spun: am reţinut două camere la „Continental”. Sper că îţi convine hotelul?Soarele se înălţase de-a binelea. în depărtare se pro¬fila, înecată în fum, clădirea uzinei de la Năvodari. Constanţa, marea se aflau la un pas.— Îţi dau un răgaz, şi ăla scurt, pentru odihnă. Să nu care cumva să-l iroseşti, îmi atrase căpitanul atenţia.— Tu ce-ai de gând?Nu-mi auzi întrebarea. N-am mai repetat-o. Mă surprinsei gândindu-mă cu insistenţă la ipotezele căpitanului Lucian, la cele trei crime învăluite într-un mister total, la marinarii necunoscuţi de pe bordul vasului necunoscut „Santa Lucia”. „Doamne, gândii, uriaş mai e şi acest car cu fân!“— Am ajuns, auzii pentru a doua oară glasul molcom al şoferului.4. Ipoteze şi iarăşi ipotezeLa orele nouă, exact după trei ore de somn, Lucian mă trezi. Când deschisei ochii, îl văzui lingă mine: era vesel, proaspăt, de parcă ar fi dormit toată noaptea.— Scularea!... îmi strigă smulgând cearşaful de pe mine. N-am venit aici ca să dormim. Hai, hai, scularea. Un duș, şi la treabă.— Încotro? căscai eu nemulţumit.

— O să vezi.— Iarăşi faci pe misteriosul?— Lasă reproşurile, te rog.— Dar nu mâncăm nimic?!— Supraoamenii n-au nevoie de hrană.Îmi făcui la repezeală un duş rece şi, in timp ce mă îmbrăcam, îl întrebai aproape în şoaptă:— „Santa Lucia“ mai e în port?— Este... n-a dispărut încă, îmi răspunse tot în şoaptă.— Mergem să-l vedem?— Deocamdată, nu. Mai bine spune-mi cum stai cu inima?— Nu înţeleg întrebarea.— Lasă c-ai s-o înţelegi îndată.Am coborât la braseria hotelului. Acolo am luat o gustare. Sorbind din cafea, îl cercetam pe Lucian pe furiş. Calmul său mă uimea; l-aş fi vrut ceva mai înfrigurat, mai neliniştit. Avea doar de dezlegat enigma a trei crime. El însă părea mai mult un om sosit pe litoral să se distreze. Glumea, îmi atrăgea atenţia ori de câte ori, pe lângă noi, aluneca felin câte o femeie frumoasă. Nu era căsătorit. Eu însă, într-una din cărţile mele, îl însurasem cu o soră medicală, ceea ce l-a amuzat teribil. „Ca mâine-poimâine, mă scoţi la pensie!“ a glumit el atunci pe seama libertăţii scriitorului de a se juca cu destinul eroilor săi.— Apropo, unde e Frunză? întrebai. Te-ai văzut cu el?— E aici. Am vorbit cu dânsul la telefon.— Nu vrei să-mi spui unde mergem?— Oho, eşti mai curios decât o femeie! râse el.— Ei bine, să ştii o dată pentru totdeauna: scriitorul e mai curios decât o femeie. Unde mergem? În loc să-mi răspundă, Lucian mă sfătui să beau un coniac.— Haide, bea! N-o să-ţi strice. Aveam senzaţia că ofiţerul voia să se joace cu mine... că abia aşteptase clipa... un joc care-i făcea plăcere. Sorbii din coniac. Bău şi el. Apoi, părăsirăm braseria fără să ne mai spunem o vorbă. Maşina ne aştepta. Ne-am aşezat, ca şi în ajun, pe bancheta din spate.— Încotro? întrebă şoferul.— La morgă, Vasilică! Ştii drumul?Vorbise liniştit, ca şi cum i-ar fi cerut să ne ducă la restaurantul „Perla“. Simţii că Lucian mă iscodeşte cu coada ochiului şi, de astă-dată, avui certitudinea că-şi râde de mine.— La morgă?! îmi scăpă fără voie întrebarea.— Ce te miri aşa? Ei da, de ce mă miram? Ce-aş fi putut să-i răspund? Aş fi avut un răspuns, dar îmi venea peste mână să-l rostesc: „Căpitane, n-am fost în viaţa mea la morgă“. Iar el, pesemne, bănuise ceva când mă îndemnase la braserie să beau un coniac.— Deocamdată, zise Lucian de parcă mi-ar fi ghicit gândurile, n-am cum să-ţi ofer un alt itinerar. Am preferat să tac. Mă prefăcui interesat de străzile Constanţei, de mulţimea ce se îndrepta spre plajă. Ziua era superbă, cu un cer adânc, străveziu. Prin geamul deschis simţeam briza sărată a mării şi, pentru un moment, îmi păru rău că îmi pierdeam timpul pe drumuri, în loc să mă bucur de soarele litoralului.— Am ajuns! ne anunţă şoferul pe neaşteptate. O teamă de-a dreptul infantilă îmi strânse inima. În pragul clădirii ne întâmpină un bărbat trecut de cincizeci de ani, scund, puţin cocoşat, în halat alb. Ne întinse mână subţire şi umedă, recomandându-se:

— Doctor Mărculescu! Vă rog, poftiţi. Ni s-a telefonat şi vă aşteptam. Doctorul ne conduse într-o sală răcoroasă, cu ciment pe jos, cu pereţii îmbrăcaţi în faianţă albă. Singura fereastră a încăperii era acoperită cu un Stor decolorat. Mă izbi în nări mirosul tare şi ascuţit al formolului şi-mi stăpânii anevoie greaţa. într-un colţ al încăperii, se afla O masă îngustă şi prelungă, acoperită cu lin cearşaf. Sub cearşaf se contura linia unui trup omenesc. Privirile lui Lucian îndreptându-se într-acolo, doctorul găsi cu cale să ne dea explicaţii. Nu avea vocea piţigăiată, cum o au de obicei cocoşaţii, ci groasă şi răguşită:— E o tânără, o studentă din oraş. S-a sinucis, a înghiţit Ciclobarbital... Din dragoste... Idioata! conchise el revoltat şi îşi înfundă mâinile în buzunarele adânci ale halatului. Vreţi s-o vedeţi?— Nu. Era cât p-aci să izbucnesc, dar în aceeaşi clipă cineva deschise o uşă si împinse înăuntru o masă asemănătoare cu cea din colţul sălii.— Îl aduce, preciză doctorul. Emoţia mă înmărmuri: un sanitar bătrân împingea spre noi o masă pe rotile, acoperită tot cu un cearşaf.— Tudorică, se adresă doctorul sanitarului, ia ridică tu storul de la fereastră, să se vadă mai bine. Storul, o dată tras, lăsa să năvălească în sală lumina caldă a soarelui, Lucian înaintă spre masă. Doctorul apucă cearşaful de colţuri: descoperi, nespus de încet, cadavrul unui tânăr. Aş fi vrut să-mi întorc privirile, dar o forţă irezistibilă mă ţintuise locului. Victima „ghiulelei-bumerang” zăcea întinsă pe spate, cu mâinile pe piept, într-o stranie aşteptare. Părea că aşteaptă un gest miraculos ca să poată deschide ochii, să clipească. Dar gestul întârzia.Ca prin vis, îl văzui pe Lucian aplecându-se asupra mortului şi cercetându-l cu minuţiozitate. Părea că-l interesează fiecare amănunt al cadavrului. Fusese frumos tânărul acela cu trăsături bărbăteşti, energice. Era îmbrăcat simplu — cu o pereche de pantaloni de doc şi cu o cămaşă cadrilată, decolorată de soare. Gulerul răsfrânt lăsa să i se vadă pe piept un smoc de păr negru. Picioarele îi erau încălţate într-o pereche de sandale vechi. Nu îndrăzneam să mă clintesc din loc. Cămaşa mi se lipise de spinare. Eram sigur că Lucian uitase de mine. Deodată, în tăcerea sălii, auzii vocea răguşită a doctorului:— Lovitura a fost mortală. S-a declanşat cm o forţă neobişnuită. Moartea a survenit fulgerător.— Dumneavoastră aţi efectuat autopsia? se interesă Lucian.— Da, eu...— Aş vrea să mă uit la concluziile dumneavoastră.— Chiar acum?— Nu, nu chiar acum. Mai întâi v-aş ruga să dezbrăcaţi cadavrul.— Tudorică! strigă doctorul.Am o fire emotivă. Mi-am dat seama că ar fi mai cuminte să ies la aer. Eram gata să înfrunt cu stoicism privirile ironice ale căpitanului. Şi, în timp ce Tudorică sanitarul ridica mortul de parcă ar fi vrut să-l ajute să se dea mai repede jos de pe masă, mi-am luat inima în dinţi şi am anunţat:— Ies în curte să fumez o ţigară.Doctorul mă măsură cu o căutătură batjocoritoare, dar nu îndrăzni să-mi comenteze hotărârea. Lucian mă aprobă printr-un semn scurt al capului. Ieşii în curte, ameţit. Briza mării îmi veni în ajutor risipindu-mi din nări mirosul nesuferit de formol. Mă refugiai sub un salcâm, la umbră, şi-mi aprinsei o ţigară. Figura de ceară a cadavrului mă obseda. O vedeam peste tot ca pe o mască mortuară. Fumam cu sete şi încercam să-mi descifrez propriile simţăminte. Mai văzusem în viaţa mea cadavre, făcusem doar frontul. Şi dintr-o dată mortul acela mă intimidase, ba mai mult, mă înspăimântase.

Fumam ţigară după ţigară şi-mi spuneam că voi deveni ţinta ironiilor căpitanului Lucian. Şi pe bună dreptate. Nu l-am auzit când s-a apropiat de mine. Am tresărit uşor doar atunci când mi-a pus mâna pe umăr şi a rostit cu tristeţe:— E un militar! Mă răsucii spre dânsul şi mă lăsai privit intens, cu o adâncă şi sinceră mâhnire.— De unde ştii? murmurai eu. Făcu în jurul meu câțiva paşi, apoi se opri şi vorbi îngândurat, cu ochii în pământ.— Dacă te uiţi bine, poţi să observi pe fruntea mortului o dungă lăsată de chipiu. De . la linia asta în jos, faţa îi e ceva mai pământie.— Nu crezi că şi o şapcă ar fi putut să-i lase dunga asta? îndrăznii eu să-l contrazic. Lucian continuă, ca şi când nu mi-ar fi auzit obiecţia.— Îmbrăcămintea nu-i a lui. Pantalonii îi sânt mult mai largi... iar sandalele, cu un număr mai mare... Nici chiloţii nu-i aparţin... E un militar care a purtat cizme. Dacă ai fost soldat şi ai purtat cizme, ştii doar că dacă nu te pricepi bine să-ţi înfășori picioarele cu obiele cizmele te rod, îţi rănesc gleznele, călcâiele. Rosăturile cizmelor sânt evidente. Ofiţerul făcu o pauză. Se uită la mine la fel de trist şi de îngândurat, așteptând parcă ceva.— La autopsie i s-au găsit bacili antidifterici. Pe ambele braţe am descoperit semnele vaccinării.— Bine, bine, zisei eu urmărindu-mi ideea, uneori sânt vaccinaţi şi civilii.— Eu nu mai am nici o îndoială, ţinu Lucian să precizeze, e vorba de un militar.Siguranţa cu care îşi expunea concluziile nu reprezenta ceva nou pentru mine. Făcusem de mult cunoştinţă cu ea. Altceva mă uimea: descoperirea că şi asupra sa cadavrul acelui tânăr necunoscut avusese un efect deprimant.— Da, repetă el, e un militar. Şi, sesizând privirile mele întrebătoare, adăugă: E vorba de un militar care a făcut parte dintr-o subunitate unde, în ultima vreme, s-au făcut vaccinări preventive. Tăcu. Tăcerea sa iscă iarăşi în mine dorinţa de a-l contrazice.— Dacă e aşa cum spui tu, identificarea cadavrului nu e o operaţie prea complicată. Câte zile au trecut de la descoperire? Trei! Deci tot atâtea zile au trecut şi de la dispariţia, hai să zicem, a militarului tău. În acest răstimp dispariţia ar fi putut de mult să fie semnalată organelor de resort. Nu crezi? În ochii ofiţerului miji, ca într-o fulgerare, un surâs prietenos,— Ai dreptate. Văd că ţi-ai pus în gând să-mi torpilezi deducţiile. Dacă ştiam cu ce gânduri mă însoţeşti, opream maşina la Urziceni şi te lăsam acolo, glumi el.— Îmi dai sau nu dreptate? îl somai eu.— Îţi dau... Uite că vine şi doctorul. Nu avui destulă cutezanţă să mă uit la dânsul. îl auzii spunând:— Am pus îmbrăcămintea deoparte. Tudorică o să facă din lucruri un pachet. O să mai reţin cadavrul 24 de ore.— Vă mulţumesc, răspunse căpitanul. O să vină cineva de la securitate să ridice pachetul. Mi-aţi fost de un real folos. La revedere!Căpitanul îi strânse mina. Nu avui nici eu încotro. În timp ce-mi strângea mâna, mă sfredeli cu ochii lui inegali şi batjocoritori. Mă grăbii spre maşină, îngreţoşat de palma umedă a doctorului.— Vasilică, băiete, mergem la Regiune, se adresă Lucian şoferului, apoi se lăsă pe banchetă, lângă mine. Eram convins că sosise clipa când mă va lua în tărbacă pentru reacţia mea de la morgă, de-a dreptul prostească, dar mă înşelai. Constatarea asta mă bucură; Lucian ştia când şi până unde poate să întindă arcul ironiei.— Mai mult ca sigur, deschise el vorba, că mâine sau poimâine se va descoperi cadavrul gol-puşcă al unui necunoscut. Ceea ce va ridica din nou problemele: Cine-i

mortul? Ale cui sânt hainele cu oare a fost îmbrăcat? Cum a ajuns actul de naştere al lui Gheorghe Alupului în buzunarul acestui străin? E sau nu vorba de o nouă crimă săvârșită cu ajutorul „ghiulelei-bumerang“?Maşina străbătea destul de încet străzile oraşului. Lucian se uita după trecători cu o curiozitate vie, de parcă toți, într-un fel sau altul, ar fi avut legătură cu cadavrul de la morgă.— E cald, zise. Aş face o baie.— Ce-ai de gând?— Păi ce să am?! Am să cer să se controleze dacă nu cumva s-a semnalat dispariţia vreunui ostaş. Am să mai cer să mi se spună în ce unitate s-au efectuat, în ultimele săptămâni, vaccinări antidifterice. Am să ordon ca îmbrăcămintea mortului să fie supusă unor analize.— Îţi mai menţii ipoteza cu „Santa Lucia“?— De ce nu? Abia acum o menţin... mai cu seamă, dacă se va dovedi că tânărul de la morgă e un militar.— Parcă îmi dăduseşi dreptate.— Păi tu cu a ta, eu cu a mea.Începuse să-şi întindă arcul. Şi cu siguranţă că ar fi expediat câteva săgeţi, dacă Mercedes-ul n-ar fi oprit în dreptul clădirii securităţii. Mă rugă să-l aştept până telefonează maiorului Panait, ia Bucureşti, şi până va lua câteva măsuri ajutătoare. Când dădu să coboare din maşină, îl oprii:— Ascultă, chiar eşti singur, în această acţiune? Lucian înălţă sprâncenele a mirare:— Cum singur? Nu eşti cu mine?— Lasă gluma! Unde e Frunză?— E pe-aici, pe undeva, se înveseli el, arătându-mi cu degetul în direcţia Mamaiei. Vin imediat. Nu te impacienta.M-am lăsat pe bancheta moale a maşinii, iar de acolo l-am urmărit cum urcă drept şi elegant treptele clădirii. Avea o călcătură elastică, de sportiv. Un ofiţer de serviciu îi ieşi în întâmpinare, salutându-l prieteneşte. Numai în clipa aceea am priceput cât de absurdă fusese întrebarea: „Chiar eşti singur în acţiunea asta?

5. Faţă în faţă cu „Santa Lucia”A revenit peste un ceas, nu singur precum plecase, ci însoţit de colaboratorul şi prietenul său Frunză. Se îndreptau amândoi spre mine, surâzători.— Ţi l-am adus. Ţi-a fost dor de el. Uită-te la dânsul, mi-l prezentă Lucian, ce s-a bronzat şi ce bărbat interesant s-a făcut. Noi îl trimitem în misiune, iar dumnealui stă la soare şi se bronzează.— Nu-l luaţi în seamă, zise Frunză, strângându-mi mina. Bucuros că vă văd. — Vii cu noi? îl întrebai.— Din păcate, nu. Dumnealui, care susţine că ți-e prieten, m-a încărcat cu o mulţime de treburi.— Încă nu te-am încărcat cu cât poţi să duci, îl tachină Lucian, trăgându-i un ghiont. Aştept veşti bune de la tine. Căpitanul îmi făcu semn să urc în maşină. îmi luai rămas bun de la Frunză.— Spre port, îi ordonă Lucian şoferului. Mercedes-ul porni. îi mai făcui un semn lui Frunză, apoi maşina coti şi locotenentul major dispăru din raza noastră vizuală.— Ei, era să uit, exclamă Lucian, maiorul Panait îţi transmite multe salutări. M-a întrebat cum ai suportat călătoria şi i-am spus că, în general, bine.Mi-am aprins o ţigară. Nu de alta, dar observasem că lui Lucian i se redeschisese pofta de a mă necăji şi nu voiam să-i intru în joc. Ţigara, în cazul ăsta, mă ajuta să tac, să mă gândesc la cu totul altceva. Tăcu şi Lucian; părea din nou absorbit de circulaţia

intensă a oraşului.„Ne îndreptăm spre port, gândeam eu, spre „Santa Lucia", spre ipoteza căpitanului... Oare ce surprize ne aşteaptă acolo?" Nu prea credeam în ipoteza sa. De altfel aveam impresia că nici Lucian nu credea prea mult în ea. „Totuşi, îmi spuneam, el e obligat, pentru liniştea sa sufletească, să „epuizeze" ipoteza. Ce-o fi oare în mintea lui?“ Se aplecase spre bancheta şoferului şi admira liniştit drumul din faţa maşinii. Când trecurăm prin dreptul muzeului de arheologie, zise:— Dacă o să avem timp, o să-l vizităm. Sper că n-ai nimic împotrivă? Vreau neapărat să văd „Şarpele fantastic".„De «Şarpele fantastic» îi arde!. Ei, poftim!“ îmi venea să râd, fiindcă mă vedeam mult mai frământat decât dânsul. Când maşina opri, Lucian îmi atrase atenţia:— O să facem, în sfârșit, cunoştinţă şi cu „Santa Lucia”. Am coborât. M-am lăsat chiar din prima clipă furat de panorama grandioasă a portului şi n-am observat că, de fapt, eram aşteptaţi. Lucian mă strânse de cot;— Uite-l şi. pe directorul portului... Să ți-l prezint, tovarăşul Podoleanu.„Mai-marele“ portului îmi zâmbi condescendent. Era un bărbat înalt, lat în umeri, cu o faţă. pătrată, brăzdată de două cute adânc în jurul unei guri frumoase şi senzuale. Zâmbea nu numai cu gura, dar şi cu ochii. Cunoştea scopul vizitei noastre. Nu ne conduse către biroul său ci către dană, unde se aflau ancorate nenumărate vapoare. Înaintam agale, cu soarele în faţă. Briza sărată a mării ne lovea din plin. In văzduh pluteau împreună pescăruşii şi zgomotele elevatoarelor.Trecurăm în revistă, pe rând, vapoarele din port. Lucian, spre surprinderea mea, manifesta un interes egal pentru toate navele. Se oprea, mai cu seamă, în dreptul punţilor de legătură cu uscatul, acolo unde câte un grănicer îndeplinea serviciul de pază a frontierei.— „Santa Lucia“, ne anunţă „căpetenia”. Nu departe de noi se înălţa silueta neagră a unui cargou vechi, îmbătrânit şi, pesemne, obosit de atâtea călătorii maritime şi oceanice. Ne îndreptarăm spre el, atenţi la explicaţiile lui Podoleanu.— „Santa Lucia“ şi-a aruncat ancora la 25 august. Aşa cum observaţi şi dumneavoastră, e un cargou vechi, de 5000 de tone. De astă dată a ancorat sub pavilion libanez. Aparţine însă unui armator din America Latină. „Santa Lucia“ ne vizitează pentru a treia oară. De două ori a ancorat sub pavilion dominican. Descarcă bumbac, încarcă cherestea. Comandantul vasului e un corsican, Manuel Lopez, un bătrân lup de mare. E un tip cum numai în filme mai poţi să întâlnești — şchiop, poartă o proteză, fumează din pipă şi-i place să bea coniac. Are un echipaj format din treizeci şi cinci de marinari... băieţi buni... cei mai mulţi, când coboară pe uscat, salută cu pumnul sus la frunte — semn că sânt de stânga, dacă nu chiar comunişti...Explicaţiile căpitanului partului îmi amintiră de ipoteza lui Lucian. Mă uitai pe furiş la dânsul. Mergea cu mâinile la spate şi părea că ascultă nepăsător. — N-aţi avut nici un incident cu ei?— Nu, nu, e un echipaj foarte disciplinat, unit, deşi e format din reprezentanţi ai mai multor naţii — italieni, francezi, tunisieni, spanioli...Ne-am oprit în dreptul cargoului. O macara uriaşă îl încărca cu cherestea. De pe puntea vasului se auzeau comenzi scurte, rostite în spaniolă.Ochii lui Lucian se îndreptară către grănicerul ce stătea de pază lângă puntea de legătură a vasului cu ţărmul, îl măsură din tălpi până în creştet. Grănicerul ne privea şi el bănuitor, pe sub cozorocul caschetei.— Sânt trei zile de când cargoul „Santa Lucia“ şi-a aruncat ancora în portul Constanţa, vorbi Lucian. De atunci şi până acum, a intervenit vreo schimbare printre grănicerii care au misiunea să-l păzească?

— Nu ştiu, dar dacă vă interesează, putem să aflăm foarte repede. Lucian puse o altă întrebare.— La ora asta, tot echipajul e pe bord? Nimeni nu lipseşte?— Nimeni. Abia spre seară, după apusul soarelui, vor ieşi în oraş... în grupuri sau singuri...— Corsicanul iese şi el?— Cum să nu. însă, e un solitar. Iese în oraş în fiecare seară. Bea de obicei la „Căluţul de mare“. Stă singur la masă. Trage din pipă şi bea coniac.— Deci, în fiecare seară? căută Lucian să precizeze. A coborât oare si în seara zilei de 27 august?— Da. Lucian mă privi cu un anumit înţeles. „Vezi, uite aşa lucrăm, păreau că spun ochii lui, ipoteza ne indică o cale, iar noi înaintăm pe ea, puţin câte puţin... până la izbândă“. îi răspunsei printr-un zâmbet admirativ.— Să mergem, zise apoi Lucian, mulţumit parcă de cele văzute. Deodată, pe punte se ivi un bărbat cu faţa negricioasă, ascuţită, încadrată de o barbă tunsă scurt şi parcă muiată în păcură. Îşi scoase pipa din gură şi îşi împinse cu ea, pe ceafă, chipiul marinăresc.— Hallo, căpitane! strigă. Podoleanu îi răspunse:— Hallo, don Manuelo!—- Ai musafiri? se interesă el în italiană.— Aşa e, don Manuelo, am musafiri.— Poate că musafirii dumitale vor să bea un rom veritabil de Jamaica? Pofteşte-i sus la mine, căpitane, se oferi bătrânul lup de mare, agitând în aer mâna în care-şi ţinea pipa. Podoleanu se uită întrebător la Lucian. În clipa aceea mă rugam în gând ca ofiţerul să primească invitaţia; muream de curiozitate să mă plimb pe coverta cargoului „Santa Lucia”.— Pe altă dată, răspunse Lucian. În orice caz, mulțumește-i de invitaţie. „Căpetenia” portului traduse întocmai.— Când, pe altă dată, căpitane? Mâine noapte ridicăm ancora. Tresării. Uitai brusc de romul de Jamaica. Lucian îmi aruncă iarăşi o privire plină de înţeles.— Poate mâine, răspunse însoţitorul nostru.— A domani, strigă căpitanul vasului, ducând pipa, în semn de salut, la chipiu.Ne îndreptarăm în tăcere spre una din clădirile portului. De câteva ori, Lucian se opri şi se uită în direcţia cargoului „Santa Lucia“. Corsicanul şedea în acelaşi loc de unde ne adresase invitaţia, fuma şi ne urmărea de la distanţă. Nu mă îndoiam că ipoteza lui Lucian începea să se confirme. Mutra corsicanului mi se părea de-a dreptul suspectă, iar invitaţia la un pahar de rom avea, fără îndoială, un anume tâlc. Cu siguranţă că bătrânul lup de mare ne mirosise. Totuşi, de ce refuzase Lucian invitaţia? I se oferise un minunat prilej de a pătrunde în bârlogul presupuşilor duşmani. Dacă aş fi fost în locul lui, n-aş fi refuzat.Dinspre clădirea către care ne îndreptam venea alergând un tânăr ofiţer de marină. Se opri respectuos în faţa directorului portului şi-l întrebă care dintre noi e căpitanul Lucian.— Sunteți căutat la telefon de tovarăşul locotenent major Frunză. Mi-a cerut să vă găsesc — din pământ, din iarbă verde — şi să vă aduc la telefon.Lucian mă sfătui să rămân locului şi să mă întreţin cu Podoleanu. Mă asigură că nu va întârzia prea mult. Se ţinu de cuvânt. Reveni destul de repede; alergase şi obrajii i se îmbujoraseră. Părea şi puţin tulburat. Se adresă, printre gâfăituri, directorului.— Tovarăşe Podoleanu, noi o să ne retragem. Rămâne ca altădată să vă vizităm „cetatea”, să bem un rom veritabil de Jamaica. Sper că acest prilej să se ivească

foarte curând. Vă mulţumesc.Lucian mă luă de braţ. La ieşirea din port, ne aştepta Mercedes-ul. După felul cum ofiţerul îmi strângea braţul, pricepui că era mult mai tulburat decât îmi închipuiam.— S-a întâmplat ceva?— Frunză a stabilit câteva date foarte importante. Într-o subunitate de grăniceri din Constanţa, s-au făcut, nu demult, vaccinări cu ser antidifteric.— Atunci operaţia e simplă, exclamai eu bucuros.— Te înşeli. Nu e deloc simplă. S-au făcut vaccinări, dar nimeni din efectivul subunităţii n-a fost dat dispărut, mi-o reteză căpitanul.— Şi unde mergem? întrebai după o pauză. .— Să ne întâlnim cu Frunză.— Unde?— La „Cazino“. Îmi eliberă braţul din strânsoare. Din nou avui senzaţia că Lucian mă provoca la un joc.— De ce te miri aşa? mă luă la rost. Te miri cam des, tovarăşe scriitor. Oare nu e ora mesei? Nu crezi că ar trebui să mâncăm şi noi? Avea dreptate. Era ora prânzului: abia atunci simţii că şi mie îmi era foame.

6. Identificarea cadavruluiTăcerea lor mă intriga. Mă aşteptasem să-i văd nerăbdători, punându-și reciproc tot felul de întrebări, contrazicându-se, enervându-se, încercând fiecare să-şi impună punctul de vedere, uitând de bucatele din farfurie. Dar ei mâncau. şi tăceau, de parcă, în privinţa asta, încheiaseră un acord: la masă nu se discută, mâncăm. În răstimpuri, îşi zâmbeau, îmi zâmbeau. Când şi când, mă întrebau: „îţi place peştele?“ „Cum ţi se pare vinul?“ „Ce părere ai de femeia aceea înaltă, suplă, cu chip de înger bronzat, care stă singură la masă?“ Deşi clocoteam, mă străduiam să răspund calm şi cât mai politicos. Voisem aventură, aventură aveam. Abia când ni se servi cafeaua, Frunză întrebă:— Ce propui? Eu devenii atent.— Aşadar, nimeni din efectivul unităţii n-a fost dat dispărut?— Nimeni, întări Frunză, aruncându-i un zâmbet discret „îngerului cu chip de bronz“. Iar după un timp, adăugă: Bineînţeles în afară de cei plecaţi în permisie. Frunză se aplecă şi sorbi din cafea: acum se uita la căpitan pe sub sprâncene. Alcătuiau amândoi un cuplu perfect: se înţelegeau din gesturi, din priviri. Ai fi spus că sânt conectaţi, prin fire nevăzute, la unul şi acelaşi creier.— Ai controlat? întrebă Lucian laconic. Nu pricepui la ce se referea căpitanul. Frunză însă înțelese. Răspunse sec:— Nu. Nu voiam deocamdată să mă amestec în discuţia lor. Îmi luai un aer de om indiferent; sorbeam din cafea şi scrutam restaurantul.— Iei maşina, îl auzii pe Lucian spunând, şi te repezi din nou până acolo. Te interesezi şi vii imediat înapoi. Te aşteptăm aici. Numai după ce Frunză se ridică de la masă şi părăsi restaurantul, Lucian îmi explică:— Dacă nimeni din subunitatea aceea de grăniceri n-a fost dat dispărut, atunci totul e în ordine. Vom trebui, deci, să abandonăm pista asta. Nu-i aşa?Deşi luasem hotărârea să-mi joc până la capăt rolul ce mi se rezervase, adică cel de observator, nu avui totuşi tăria să tac şi răspunsei:— Fără îndoială. Ce rost ar avea să înaintezi pe o pistă care mai mult încurcă decât descurcă? Ţi-a intrat în cap că victima e un militar şi vrei neapărat să-l identifici. Crezui că Lucian mă va privi cu acel aer de reproş superior: „Ce ştii dumneata?!“ Când colo, îmi dădu dreptate, dar până la un punct.— Azi de dimineaţă, urmă el, îţi spuneam că o ipoteză, o dată elaborată, trebuie

epuizată până la ultimele consecinţe. Suprafaţa pistei investigate se cere scotocită pe centimetru pătrat. Aşa incit în clipa în care te-ai hotărât s-o abandonezi, să nu măi ai nici un dubiu, nici un motiv pentru a te reîntoarce la vechea pistă şi a relua scotocirea da capo... Or, eu nu pot să-mi părăsesc ipoteza atâta timp cât, în zona investigaţiilor, a rămas un centimetru pătrat nescotocit. Dacă aş proceda astfel, colţişorul ăsta m-ar chinui şi nu mi-aş putea continua cercetările calm şi lucid... Ce să-i faci, avem şi noi un stil al nostru de muncă.— Iartă-mă, zisei, plăcut impresionat de mărturisirea căpitanului, dar nu înţeleg în cazul de faţă, ce colţişor a rămas nescotocit, ca să folosesc şi eu un termen de-al tău.— Trebuie lămurită până la capăt situaţia celor care au plecat în permisie. Frunză a stabilit două lucruri de-osebit de importante; subunitatea în care s-au efectuat recent vaccinări antidifterice e una de grăniceri; atât in subunitatea respectivă, cât şi în regiunea militară a Dobrogei, nu s-a înregistrat nici o dispariţie. În schimb, în subunitatea unde s-au făcut vaccinările, sânt înregistrate trei plecări în permisie. Frunză n-a apucat să se ocupe de ele. Iată şi colţişorul rămas nescotocit, Nu pot să abandonez ipoteza, până ce nu voi avea un răspuns cert şi în, privinţa aceasta.Frunză s-a întors abia după două ceasuri. Timpul, mărturisesc sincer, a trecut destul de repede şi de plăcut. În vremea asta nu l-am văzut pe Lucian cercetându-și ceasul, nu l-am auzit exclamând nervos: „De ce, dom’le, întârzie atât?“ Părea convins că va fi obligat să-şi abandoneze ipoteza.— Ce-ai făcut? îl întâmpină Lucian.— Să mergem, răspunse Frunză. Comandantul subunităţii ne aşteaptă în maşină.Lucian îşi înălţă sprâncenele negre şi bogate şi-i aruncă prietenului său o privire scurtă, dar iscoditoare. Trebuie să fi sesizat ceva în expresia celuilalt, căci se ridică imediat şi-mi făcu şi mie semn să mă ridic. În holul restaurantului, Lucian îl opri pe Frunză şi îi ceru raportul:— Am controlat... vorbi Frunză, nemulţumit parcă de ceea ce avea să spună. Aşa cum ţi-am mai raportat, din. subunitatea respectivă sânt plecaţi în permisie trei militari. Au plecat la date diferite. Unul dintre ei, Nicula T. Florea, a plecat pe data de 27 august, la orele 13...— 27 august, murmură Lucian, ca şi când ar fi vrut să-şi amintească un amănunt important.— Ziua crimei, rostii eu fără să vreau.— Mi-ai cerut să controlez şi am controlat până la capăt: am chemat la telefon oraşul Galaţi, de unde e Florea T. Nicula. Suntem în 30 august. Am aflat că Nicula T. Florea nici până astăzi nu a ajuns acasă, la ai săi. Lucian se încruntă brusc, şi, în acelaşi timp, îl apucă pe Frunză de braţ.— Să mergem, ne rugă el cu o voce stinsă.În maşină ne aştepta un ofiţer tânăr, cu o faţă uscăţivă. Se vedea că încerca să-şi stăpânească tulburai ea după cum îşi strângea mâinile între genunchi. Se recomandă cu o voce tremurătoare:— Locotenent Pădureanu Vasile. În cele două ceasuri cât absentase, Frunză acţionase. După ce primise confirmarea că Nicula T. Florea nu ajunsese la ai săi, îl invitase pe comandantul acestuia să-l urmeze. Cadavrul se cerea identificat. Frunză trecu în faţă, lângă şofer iar noi luarăm loc în spate.— La morgă! îi ordonă Lucian şoferului. Îmi era milă de locotenentul de lângă mine, căci îl simţeam cum se perpeleşte chinuit de întrebări. Ne privea pe furiş cu timiditate.— Credeţi că ar putea să fie Nicula cel... Nu îndrăzni să-şi ducă fraza până la sfârșit, nu avu răbdare nici să aştepte răspunsul lui Lucian sau al lui Frunză, căci adăugă: Ar fi cumplit.

Până la morgă nimeni nu mai scoase o vorbă. Tremurul stăpânit al locotenentului de grăniceri mi se transmise şi mie, deşi nu credeam că tânărul acela cu trăsături frumoase, bărbăteşti, ce se pierdeau topindu-se îndărătul unei măşti de ceară, ar fi putut să fie caporalul Nicula T. Florea. Zece minute mai târziu, când Tudorică sanitarul descoperi, pentru a doua oară în ziua aceea, faţa mortului, locotenentul gemu dureros:— El e... Nicula... Împietrise cu chipiul în mână, privind ţintă faţa galbenă, cu nasul subţire, străveziu al fostului grănicer.— El e, gemu şi ochii i se umeziră. Lucian îi făcu semn sanitarului să acopere cadavrul, apoi îl luă de braţ pe locotenent şi-l conduse în curtea pustie a. morgii. Ne pomenirăm din nou în jurul aceluiaşi salcâm cu frunze prăfuite. Faţa locotenentului, fără pic de sânge în obraji, era albă ca varul. Şoptea mecanic:— E cumplit!... E cumplit!...Frunză îi întinse un pachet de ţigări. Locotenentul luă una... Flacăra unei brichete trecu de la o ţigară la alta. Numai Lucian nu fuma: îl privea cu compătimire pe locotenent şi se vedea că el însuşi încearcă să-şi înfrângă un simțământ dureros.— Tovarăşe Pădureanu, întrebă el după un timp, când l-aţi văzut ultima oară pe caporalul Nicula?Tânărul ofiţer nu răspunse imediat. Mai trase câteva fumuri de ţigară, încercând astfel să-şi înfrângă emoţia şi crisparea. Nu izbuti. Din gât, vocea îi ieşi sugrumată.— În ziua plecării. După-amiază... înainte de a părăsi subunitatea... Eram în curte... a venit la mine cu valiza în mână, bine dispus... Doamne! E de necrezut!...Făcu o pauză şi ne privi pe rând, ca şi cum ar fi vrut să descopere dacă îi împărtăşeam emoţia.— A pus valiza jos... A luat poziţie... I-am întins mâna. Săracu’ de el !... N-a mai ajuns la ai lui!— În jurul cărei ore a părăsit subunitatea?— În jurul orei 16... Avea un personal la orele 20 şi 30... Ţin minte că l-am întrebat de ce pleacă atât de devreme şi mi-a răspuns că vrea să mai treacă pe la câteva magazine şi să cumpere nişte daruri... L-am întrebat clacă are toate formele de plecare, mi-a spus că da. I-am strâns mâna, i-am urat călătorie plăcută... Ceva mai încolo, îl aştepta prietenul lui, soldatul Chirică Vasile, care l-a condus până la poartă. Apoi, Nicula a ieşit vesel pe poarta subunităţii. Locotenentul îşi regăsise stăpânirea de sine, vocea îi devenise calmă şi egală. Numai paloarea feţei îi mai trăda şocul emoţiei.— Ce fel de om a fost Nicula?— Ce straniu sună cuvintele astea: „a fost!“ observă locotenentul după ce strivi sub talpa pantofului mucul de ţigară. A fost un militar bun, sârguincios, un foarte bun trăgător...— În viaţa civilă ce profesiune a avut?— Lucra pe şantierul Combinatului siderurgic, ca termo-tehnician...— Cum se comporta în serviciul de pază a frontierei?— Excelent... Era mereu evidenţiat... de aceea i se acordase, drept recompensă, permisia. Opt zile. Hm, Nicula T. Florea, mort!Se uita îndurerat în ochii lui Lucian; când tăcea, îşi muşca buzele subţiri şi vinete. Îl chinuiau şi pe dânsul nenumărate întrebări, dar nu îndrăznea să le formuleze.— În afară de prietenul acela, Chirică Vasile, dacă am reţinut bine numele, mai avea şi alţi prieteni?— Nicula era comandant de grupă. Se purta sever, dar, în acelaşi timp, era prietenos cu toţi cei din subordine... Prietenul său cel mai bun însă era Chirică Vasile. E şi el din Galaţi.— Îl găsim acum la subunitate sau e în serviciul de pază?

— Se odihneşte, abia la noapte intră de serviciu.Frunză îi oferi o nouă ţigară. Locotenentul refuză. Stătea cu ochii în pământ. Lucian, în sfârșit, îi satisfăcu curiozitatea care-l mistuia.— Tovarăşe locotenent. Nicula Florea a fost ucis! Ofiţerul îşi ridică brusc ochii şi-l măsură pe Lucian ca pe un om care nu ştie ce spune.— A fost ucis? şopti el într-un târziu. Da’ e cumplit ce spuneţi! Şi pentru că Lucian dădu din ca : „Da, da, a fost omorât“, el continuă:— Omorât? Cine să-l omoare? Şi de ce?!— Să mergem, propuse Lucian pe neaşteptate, aş vrea să stau de vorbă cu militarul Chirică Vasile...Ne îndreptarăm spre ieşire, într-o tăcere adâncă. ÎI văzui pe Lucian uitându-se la ceas. Mă uitai şi eu: acele arătau orele 15 şi 20. Mă stăpânea senzaţia ciudată că de la plecarea noastră din Bucureşti trecuse multă vreme, în care răstimp îmi fusese dat să trăiesc foarte multe întâmplări.

7. Un indiciu preţiosSoldatul Chirică Vasile intră şovăitor. Îşi roti prin birou ochii de un albastru spălăcit. Când se prezentă regulamentar, se poticni, roşi, apoi zâmbi stingherit. Rămase în picioare, îşi scoase boneta. Fruntea-i lucea de transpiraţie. Era ars de soare, iar briza sărată a mării îi crăpase buzele, rănindu-i-le. Ochii ostaşului se opriră întrebători în ochii comandantului. Se vedea că prezenţa a trei civili necunoscuţi îl descumpănea.Lucian îl pofti să ia loc, dar soldatul nu se aşeză până ce locotenentul Pădureanu nu-i spuse:— Şezi, mă Chirică, dumnealor vor să-ţi pună câteva întrebări. Se aşeză pe un scaun, în dreptul unui birou, şi începu să-şi joace nervos boneta în mâini.— Eu o să mă retrag, zise locotenentul Pădureanu, ca să vă caut datele pe care mi le-aţi cerut.— Bine, încuviinţă Lucian. De lingă uşă, locotenentul se mai uită o dată spre noi, arătându-și faţa albă, răvăşită de o nesfârșită tulburare. Lucian îi ceruse, pe când ne aflam în maşină, câteva date cu privire la serviciul de pază a frontierei, îndeplinit de Nicula T. Florea. Mie mi se făcuse tare cald. îmi dezbrăcai haina. Frunză îmi urmă exemplul.— Dumneata, tovarăşe Chirică, eşti cel mai bun prieten (voise să spună „ai fost“, dar se corectase la vreme) al lui Nicula T. Florea? i se adresă Lucian cu o voce caldă ostaşului, după ce, un timp, îl studiase încercând să-i intuiască firea.— Da, răspunse militarul abia auzit, neştiind căruia dintre noi trebuie să-i acorde cuvenitul onor ierarhic.— De când vă cunoaşteţi?— Suntem amândoi gălăţeni... am copilărit în acelaşi cartier, am mers la aceeaşi şcoală. Suntem şi acelaşi leat, răspunse ostaşul ceva mai curajos. Ne-am bucurat când ne-am pomenit la aceeaşi armă. Aşa că, vedeţi dumneavoastră, ne cunoaştem cam de multişor... Din nou îşi roti privirea pe chipurile noastre, căutând să desluşească ce doream de la dânsul.Frunză vru să-şi aprindă o ţigară, dar Lucian îl opri. Gestul mă intrigă. Mă uitai la el. Descoperii brusc un Lucian obosit, poate din pricina căldurii. Oclipă mă gândii că un cadavru identificat poate să te răscolească mai mult şi mai adânc decât unul neidentificat. Îşi formula întrebările greoi sau nu era decât o părere?— Te ai bine cu Nicula?Chirică răspunse fixându-și boneta din mână:— Cu Floruţ?! Cum să nu?! Dacă ne cunoaştem de mici... Pe faţa-i arsă de soare se ivi un surâs crispat, neprietenos, ce voia parcă să ne atragă atenţia că asemenea

întrebări fără sens îl cam stingheresc.— Pe cine mai are Nicula acasă?— În afară de părinţi, mai are o soră... mai mare cu trei ani... e măritată cu un tractorist cu care Florea nu s-a avut niciodată bine.— De ce?— Lui Floruţ nu-i plac beţivii şi cumnatu-său bea... e un mare beţiv... Ostaşul zâmbi de parcă ar fi vrut să-şi scuze prietenul.— L-ai condus pe Floruţ la gară?— Nuu! Aş fi vrut, dar... trebuia să intru în serviciul de pază a frontierei...— Faci parte din grupa comandată de Floruţ, nu-i aşa? Cum e privit Floruţ de către ceilalţi militari din grupă?— Păi cum să fie?! Soldatul râse iar. Acum aveam vaga impresie că întrebările căpitanului îl amuzau. Băieţii ţin la dânsul. Floruţ e un băiat vesel, bun la suflet, îl lăudă el. Nu-i încăpățânat cum sânt alţi gradaţi — Când eraţi învoiţi, obişnuiaţi să ieşiţi împreună in oraş?— Obişnui am, înainte. Dar în ultima vreme n-am mai ieşit împreună.— De ce? Soldatul ezită să răspundă. Stropi de sudoare îi îmbrobodiră fruntea lucioasă. îşi şterse sudoarea stângaci, cu mâneca vestonului.— Floruţ şi-a găsit o fată... o prietenă.— Şi ce-i cu asta? surise Lucian trist.— Păi, când era învoit, nu se mai plimba cu mine, ci cu ea. Observai că lui Chirică nu-i mai displăceau întrebările căpitanului. Vorbea acum ceva mai degajat, mai sigur pe cuvinte.— O cunoşti?— O cunosc, cum de nu! E din Constanţa. Floruţ a făcut cunoştinţă cu ea astă-iarnă, la cinema, în hol... Floruţ e un băiat drăguţ, cu succes...Lucian se întunecă. Sprâncenele i se lăsară în jos, supărate. Frunză izbucni într-o tuse prefăcută, vrând parcă să risipească o anumită atmosferă. Numai militarul nu sesiză schimbarea căpitanului şi continuă:— Floruţ a avut din totdeauna succes la fete. De asta, însă, s-a îndrăgostit el... Eu i-am zis să nu se încurce... El nu mi-a dat ascultare, e înnebunit după dânsa... vrea s-o ia de nevastă. Chirică Vasile tăcu subit. I se păruse că a vorbit prea mult.— Ce crezi, ea îl iubeşte?— Asta n-am cum să ştiu... El zice că da... Eu însă cred că nu-l vrea.— De ce?— Păi, să vedeţi... Floruţ, în ultimele două săptămâni, se întorcea din oraş tare amărât. L-am întrebat în câteva rânduri: „Ce-i mă, cu tine, de ce eşti atât de plouat?“ N-a vrut să-mi răspundă. Cred că-i era ruşine de mine, că eu l-am sfătuit la vreme să nu se încurce... Şi Mîndru cum e, nu voia să-mi dea dreptate...— S-o fi certat? Lucian întreba pe un ton egal, ca şi când nimic din cele relatate de Chirică Vasile nu l-ar fi interesat în mod deosebit.— Nu ştiu... Poate... Toate cele îmi povestea, numai de întâlnirile lui cu Cornelia nu-mi povestea... Ştiţi, Cornelia e numele fetei.— Deci, în ultima vreme, conchise Lucian, mai exact, de două săptămâni, zici că Floruţ s-a schimbat, a devenit mai închis, şi asta din pricina fetei.— Eu aşa cred, că din pricina fetei.— A plecat necăjit la drum?— Nu! Era chiar vesel. Zicea că trece pe la Cornelia şi că, de acolo, o să se ducă la gară împreună cu dânsa. S-or fi împăcat, mi-am zis. În ajun îl văzusem, totuşi, cătrănit şi când l-am întrebat ce are pe suflet, a înjurat. Iar eu am priceput că-i vorba de

Cornelia... Aşa e felul lui Floruţ... Când nu vrea să-mi povestească de necazurile lui cu Cornelia, înjură. Soldatul se lumină la faţă, mulţumit parcă de propria sa perspicacitate.— Cornelia lucrează undeva? Are vreo meserie?— E ospătăriţă la un lacto-bar din centru.— Locuieşte în oraş cu familia ei?— Da. Locuieşte cu o mamă bolnavă care nu se poate mişca din pat... şi parcă mai are şi un frate. Nu ştiu sigur.— De unde ştii cu cine stă?— Păi, de cunoscut, am cunoscut-o şi eu. Pe urmă...— Nu cumva Florea ţi-a luat-o?— Nu, tovarăşe, eu am alte gusturi...— Ştii şi pe ce stradă domiciliază?— Păi, cum să nu. Pe strada Crăişori nr. 7, într-o curte. Casa e proprietatea lor, mi se pare. Dacă vă interesează, am şi o fotografie a ei. Pe Lucian, bineînţeles, îl interesa. Soldatul scoase dintr-un carneţel o fotografie, explicându-ne:— E făcută pe stradă, lângă parc.După ce cercetă fotografia, Lucian se ridică pe neaşteptate în picioare, urmat de Chirică. Frunză, care-l urmărise tot timpul încruntat, nu se clinti din loc.— Tovarăşe Chirică, am terminat... Să nu pomeneşti nimănui de discuţia noastră... Îi strânse mina. Soldatul îşi pus pe cap boneta, luând apoi poziţia de drepţi. Dar nu făcu spre uşă decât un pas. Rămase locului şi se uită la Lucian cuprins de bănuieli.— Nu vă supăraţi., da’ de ce m-aţi întrebat de Floruţ? întrebă el aproape bâlbâindu-se.— O să afli la timpul potrivit, îl linişti Lucian, aruncându-i un zâmbet trist.Ostaşul ieşi. Frunză se ridică în picioare. Ceru voie să-şi aprindă ţigara. Căpitanul făcu câțiva paşi prin birou.— Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut cea mai grea audiere din viaţa mea. Nu pot să-mi explic, zise Lucian rar răsucindu-se apoi spre prietenul său. Limba mi se împleticea... Nu-mi găseam cuvintele... întrebările parcă nu voiau să se închege... Dar să lăsăm asta. Ia spune, domnule Frunză, ce părere ai de cele auzite?— Chirică ne-a furnizat un indiciu preţios. Acum putem să reconstituim drumul făcut de Nicula Florea din clipa în care a părăsit unitatea plecând pe ultimul său drum... Sânt de părere... Cineva ciocăni la uşă. Era locotenentul Pădureanu. Uitasem de el.— L-am văzut pe soldatul Chirică ieşind şi atunci am îndrăznit să intru. Cred că am găsit ceea ce vă interesează.— Vă ascult, tovarăşe locotenent.— Militarul Nicula T. Florea, citi locotenentul dintr-un carneţel, a făcut anul trecut serviciul de pază la puntea cargoului „Santa Lucia“, vas aflat sub pavilion dominican. Şi-a îndeplinit cu cinste serviciul. Şi anul ăsta...— Vreţi să repetaţi? îl întrerupse Lucian şi se întoarse spre mine. Locotenentul se supuse, după care, adăugă:— Iar anul ăsta, urma să fie repartizat din nou la paza cargoului „Santa Lucia“, dar i s-a aprobat permisia, aşa că şi misiunea la cargou a fost amânată.— Vă mulţumesc, tovarăşe locotenent, zise Lucian. Dacă o să fie cazul, o să mai apelăm la dumneavoastră. Ieşirăm. în drum spre maşină, Lucian se uită la ceas.— Acum trei zile, exact la ora asta, caporalul Nicula T. Florea părăsea subunitatea...— Îndreptându-se spre locuinţa prietenei sale, Cornelia. Propun să ne îndreptăm şi noi intr-acolo, spuse Frunză.— Ce părere ai, tovarăşe scriitor?— Sânt umbra voastră.În realitate însă îmi era cald, sete, aş fi vrut să-mi fac un duş rece, să beau ceva la

gheaţă şi să stăm de vorbă pe marginea audierii lui Chirică. Cred că şi amicii mei erau stăpâniți de aceeaşi dorinţă. Numai că ceasul discuţiilor trecuse. Bătuse cel al acţiunilor.

8. Mărturisirile domnişoarei CorneliaStrada era îngustă, prost pietruită, cu case vechi, gata parcă să se năruie. Ici, colo, câte un strat de flori încerca să salveze aparenţele.— Uf, zăduful ăsta! se plânse Lucian.— Şi mie mi-e tare cald...— N-o să intrăm toţi trei în casa domnişoarei Busuioceanu. Tu, Frunză, ştii ce ai de făcut?— Ştiu. S-a înţeles, răspunse Frunză disciplinat.Maşina staţiona undeva, nu departe, iar noi o luarăm pe jos, trăgându-ne mai la umbră. Ceva mai târziu aveam să aflu semnificaţia acelui „s-a înţeles“ rostit de Frunză pe un ton atât de milităros. Când ne-am apropiat de casa cu numărul 7, ca la un semn ne¬văzut al lui Lucian, locotenentul major a rămas în urmă, de parcă din greşeală mersese în rând cu noi.Am intrat într-o curte îngustă. Câteva dale aşezate în dezordine duceau către pragul unei case bătrânești, cu muşcate în ferestrele închise. Pe când ne apropiam, uşa se deschise pe neaşteptate şi în pragul ei se ivi Cornelia Busuioceanu. O recunoscurăm imediat, datorită fotografiei soldatului Chirică. Când dădu peste noi, tresări speriată: reacţie firească. Se vedea că se pregătise să plece de acasă; era îmbrăcată simplu, dar cochet, cu o rochie albă mulată provocator pe un trup tânăr, vânjos, de înotătoare. De umăr îi atârna o poşetă de pai albastră care, pe albul rochiei, crea un joc frumos de culori. O pălărioară albastră, tot de pai, îi acoperea creştetul capului. Părul, de un auriu natural, era tuns scurt, cu un breton care-i acoperea fruntea până aproape de sprâncene.— Bună ziua, domnişoară Busuioceanu, i se adresă Lucian direct. Fata îi răspunse privindu-ne nedumerită.— Dacă nu mă înşel, sunteți pe punctul de a pleca în oraş? continuă Lucian zâmbindu-i intim şi curtenitor.— Da!— Ne vedem nevoiţi să vă întoarcem din drum. Vă rog să nu vă supăraţi. N-o să vă reţinem mult... zece-cincisprezece minute. Lucian se legitimă. Buzele nerujate ale domnişoarei Cornelia prinseră să tremure uşor.— Poftiţi în casă, zise ea abia auzit. Mama e bolnavă... zace în camera ei... Pe aici, la dreapta, e odaia mea.Una dintre cele trei uşi ale vestibulului dădea într-o încăpere scundă, cu mobilă modernă. Domnişoara Cornelia deschise singura fereastră a odăii, lăsând să se reverse în interior lumina încă puternică a zilei.— Vă rog, luaţi loc. Ne aşezarăm pe cele două scaune din jurul unei mese rotunde, acoperite cu o broderie bătrânească, croşetată din aţă pescărească. Fata, palidă, se aşeză pe marginea studioului. Nu-şi puse poşeta deoparte, ci îşi acoperi cu ea genunchii frumoşi.— Domnişoară Cornelia, oftă Lucian privind-o intens, mă văd nevoit să vă aduc la cunoştinţă o veste tristă... Făcu o pauză. Fata încetă parcă să mai clipească.„Nu, nu, gândii eu. Lucian nu procedează bine... Acum, o să-i spună că i-a murit iubitul... Ar fi prea dur.“ Nu mă înşelai şi, în gând, avui numai cuvinte de dojană pentru eroul meu.— ...în noaptea de 27 spre 28 august, prietenul dumneavoastră Floruţ — militarul Nicula T. Florea — a fost găsit mort.

Fetei nu-i tremurau acum numai buzele, ci şi maxilarul. În clipa următoare izbucni într-un plâns nervos, pe care ar fi vrut să şi-l stăpânească. Deodată, în liniştea prea ce se lăsase, se auzi vocea unei bătrâne: „Cornelia, n-ai plecat?...“ Fata îşi scoase batista din poşetă, îşi şterse ochii, apoi încercând să-şi potolească plânsul îi strigă: „Nu, mamă, încă n-am plecat“. „Ai musafiri?“ întrebă iar bătrâna. „Da, mamă, am musafiri”.Continuam, în gând, să-l dojenesc pe Lucian. „Ce naiba, ar fi putut să procedeze cu mai mult tact, cu mai multă grijă!“ Dacă Lucian, în clipa aceea, s-ar fi uitat la mine, mi-ar fi citit pe chip simţămintele, dar el refuză să mă bage în seamă.— Aş vrea, deci, continuă Lucian, ca în legătură cu moartea lui Floruţ, să-mi răspundeţi la câteva întrebări. Suntem informaţi că înainte de a se duce la gară, a trecut pe la dumneavoastră. Este exactă informaţia?— Da, murmură ea, a trecut pe la mine, ca să-şi ia rămas bun.— În jurul cărei ore?— Pe la şase şi un sfert. Ochii îi erau încă scăldaţi în lacrimi şi se folosea mereu de batistă.— L-aţi condus la gară?— Nu.— De ce? Răspunsul întârzia. Tânăra îşi mototolea nervos batista şi se uita mereu în direcţia uşii, de parcă ar fi aşteptat intrarea cuiva.— De ce nu l-aţi condus la gară? În cele din urmă, fata se hotărî:— N-am vrut... Nu-l iubeam... Mă obosise cu stăruinţele lui... I-am spus că nu-l conduc. Ne-am luat doar rămas bun de aici şi nu l-am condus. Izbucni din nou în plâns.— Dacă aş fi ştiut! suspină ea. De ce a făcut-o? Lucian preciză:— Nu s-a sinucis, ci a fost omorât...— O-mo-rît? se sperie fata şi mai rău. Lucian dădu amărât din cap, neluându-și privirea de la dânsa. — Cât timp a zăbovit aici?— Aproape douăzeci de minute, murmură îndurerată ținând ochii închişi.— Şi unde s-a dus după ce a plecat?— La gară... Mi-a spus că o să-mi pară rău că nu-l conduc. Şi iată că a avut dreptate...— Deci, de aici s-a dus la gară... deşi, până la plecarea trenului, avea mai bine de un ceas?— Da, repetă fata.— Venise cu valiza?— Da. L-am condus până la poartă. Acolo a insistat din nou să vin cu dânsul, că o să-mi pară rău că nu vreau să-l conduc, dar eu m-am încăpățânat.— De ce?— Am mai spus, suspină Cornelia Busuioceanu din adâncul inimii. Mă exasperase cu declaraţiile de dragoste şi insistenţele lui.— Când l-aţi cunoscut?— În iarnă... Acum patru sau cinci luni, în holul unui cinematograf. Era împreună cu prietenul lui, Chirică. Ne-am împrietenit. La început, am crezut că-l iubesc, dar pe urmă, când m-a cerut în căsătorie, m-am trezit la realitate şi mi-am dat seama că aş greşi dacă l-aş lua de bărbat... El însă se îndrăgostise de-a binelea... începuse să mă chinuiască cu declaraţiile. Fugeam de dânsul, dar el se ţinea scai de mine.— De ce natură au fost relaţiile?— Am trăit cu el... în primele două luni... răspunse fata, fără nici un fol de reţinere.— Acum aveţi un alt prieten?— Nu! Fata îşi dezvălui ochii înroşiţi de plâns şi se uită la Lucian, vrând astfel să-l convingă că era sinceră.

— Vă cred, zise Lucian. După ce Floruţ a plecat la gară, dumneavoastră ce-aţi făcut, cum v-aţi petrecut timpul liber?— Cum să mi-l petrec? repetă ea derutată de întrebare. El a plecat... eu... eu... se fâstâci ea, eu am rămas acasă... să îngrijesc ele mama... că se simţea rău.— Cum, chiar n-aţi ieşit în oraş, nu v-aţi dus nicăieri? întrebă Lucian, de astă-dată insinuant, de parcă ar fi ştiut că ar fi plecat, totuşi, de acasă. — Ba da, recunoscu fata în cele din urmă, am fost... Am uitat, roşi ea brusc, sigur că am plecat... Am ieşit pe la nouă şi jumătate să fac un tur prin centru.— Singură?— Singură... A, da, am trecut şi pe la lacto-barul unde lucrez şi am mâncat un iaurt. ,Lucian îşi freca genunchii, în neştire, cu palmele. Îmi devenise clar că nu mai avea de pus nici o întrebare. Se lămurise: fata nu era amestecată în moartea grănicerului Nicula T. Florea. Între ei se petrecuse o dramă banală ca multe altele; faptul că fusese găsit ucis în noaptea când, de fapt, ar fi trebuit să fie departe de Constanţa şi ceva mai aproape de comuna natală, după ce-şi luase rămas bun de la fata care nu-l iubea, nu era decât o simplă coincidenţă. Că nu greşeam în supoziţiile mele, îmi dovedea-si faptul că Lucian se ridică de pe scaun, spunând:— Îmi pare rău, domnişoară Busuioceanu, că tocmai eu am fost acela care a trebuit să vă aduc la cunoştinţă vestea asta tristă. Vă mulţumesc. S-ar putea ca mâine să vă mai deranjăm. Tânăra se ridică şi ca în picioare. Era lividă la faţă şi-şi ţinea capul în piept— Unde s-a întâmplat nenorocirea, întrebă ea în şoaptă, acasă?— Nu, n-a mai apucat să plece. În aceeaşi noapte, a fost găsit intr-un lan de porumb, pe şoseaua Constanța-Hârșova.— A fost înmormântat?— Vreţi să-l vedeţi?— Nu! Nu! izbucni ea speriată, strângându-și la piept poşeta. Pe mine, propunerea lui Lucian mă înfurie de-a binelea: nu-l bănuiam că poate să fie atât de dur, mai cu seamă cu o tânără.— Mai rămâneți? o întrebă Lucian. V-am fi condus.— Nu, mulţumesc, unde să mai plec acum? înălţă ea din umerii frumoşi şi puternici. Vocea îi era îndurerată.— Aveţi telefon în casă? — Nu. Am cerut însă să mi se aprobe instalarea telefonului, se scuză fata conducându-ne spre ieşire. Din stradă o văzui retrăgându-se în casă.Lucian se grăbi spre maşină. Îmi amintii că Frunză rămăsese în stradă şi-l căutai cu privirea. Nu-I zării. Unde să fi dispărut? Iar Lucian, de ce oare se grăbea să ajungă la maşină? Cu siguranţă că avea să-mi ceară părerea despre domnişoara Busuioceanu şi, în felul ăsta, avea să-mi ofere prilejul să-i spun ceea ce gândesc. Dar căpitanul nu arăta să aibă chef de vorbă, ci de acţiune. Am ajuns la maşină. Spre surprinderea mea. Frunză era acolo: şedea transpirat lângă şofer şi ne aştepta. Lucian deschise portiera din spate şi mă pofti să urc. Veni şi el lângă mine.— Raportează! i se adresă sever lui Frunză. Frunză se întoarse spre noi şi vorbi încruntându-și fruntea.— Casa e a părinţilor. Costică Busuioceanu a murit în 1954, de ciroză. A fost unul dintre cei mai veroşi proxeneţi... a ţinut trei bordeluri... Se mai îndeletnicea şi cu contrabanda. Doi copii — o fată şi un băiat — Trandafir. E mai mare decât sora lui, Cornelia, cu patru ani. Nu lucrează nicăieri... a abandonat facultatea... Trăieşte din mici ciubucuri... În general, vecinii spun că-i o lichea patentată... că a moştenit firea tatălui. După moartea lui Costică Busuioceanu, familia a dus-o greu. Însă, de câțiva ani, o duce ceva mai bine... Cică au nişte neamuri în străinătate. De vreo doi ani, în

perioada de vară, familia Busuioceanu este vizitată de nişte turişti străini...— Şi anul ăsta? nu-şi putu stăpâni Lucian întrebarea.— Da, şi în anul ăsta au fost vizitaţi. Un vecin îmi spunea că un Opel-Rekord bej a oprit în faţa casei. Cam atât am izbutit să aflu. Mulţumit? zâmbi Frunză.Lucian îl fixă întrebător, dar nu spuse nimic. Simţii cum privirile sale îmi năruiau tot eşafodajul ce mi-l înălţasem pe seama interogatoriului luat domnişoarei Busuioceanu. Pe de altă parte, eram de-a dreptul entuziasmat de câte izbutise Frunză să afle într-un interval atât de scurt.— Şi-acum, ce-mi ordonaţi? întrebă Frunză cu o seriozitate prefăcută.— O să cobori. Bagă de seamă, peste câtva timp domnişoara Busuioceanu îşi va părăsi domiciliul. O să te iei după dânsa... iar noi după tine...— S-a înţeles! zise Frunză şi râse în direcţia mea, dezvăluindu-şi dantura sa albă şi sănătoasă.Dacă nu i-aş fi cunoscut pe amândoi, aş fi spus despre ei că sânt doi copii mari, care s-au angajat într-un joc puţin neobişnuit dar, totuşi, copilăresc. Frunză coborî de lângă şofer şi dispăru în direcţia străzii Crăişorului.Lucian continua să mă ignoreze, deşi cred că sesizase că pe buze îmi stăteau o mulţime de întrebări. Poate din pricina asta mă şi ignora. Se adresă şoferului:— Vasilică, cum a mers înregistrarea?— Perfect, tovarăşe căpitan! Vreţi să ascultaţi?— Dă-i drumul! Nu ştiam la ce anume se referea dialogul lor succint. Mă ghemuisem obosit într-un colţ al canapelei. Pe neaşteptate însă, în liniştea interioară a maşinii răsună o voce. Crezui că e vreun post de radio, dar câteva clipe mai târziu recunoscui vocea lui Lucian şi pe cea a domnişoarei Busuioceanu.— Extraordinar! exclamai.Interogatoriul fusese înregistrat perfect şi Lucian se declară mulţumit.— E în regulă, Vasilică, îţi mulţumesc.Se lăsă şi el obosit în celălalt colţ al banchetei, îşi încrucişă braţele şi închise ochii, de parcă ar fi vrut să aţipească. Chipu-i transpirat mi se păru nu atât obosit, cât îngrijorat. Se odihnea, se gândea? Nu ştiu... Mă străduii să nu-l tulbur. Amurgul cobora lent dintr-un cer pur, de basm, clădit parcă din cleştar. Puţin mai târziu, maşina noastră se luă, de la distanţă, după Frunză.— Vezi să nu-l pierzi din ochi, Vasilică, îi atrase căpitanul atenţia.

9. Trandafir... cu petale ofiliteNe pomenirăm, după un timp, în centru, chiar în faţa hotelului „Continental". Cornelia Busuioceanu intrase grăbită in barul restaurantului, iar Frunză, bineînţeles, se luase după dânsa. Cu cine se întâlnea oare? De ce era atât de grăbită? L-aş fi întrebat pe căpitan, dar acesta căzuse într-o tăcere de sfinx.Am coborât. Un timp, i-am privit pe trecători. Pe urmă m-am plictisit de tăcerea ce se aşternuse între mine şi Lucian. I-am spus că mă duc sus, în cameră, să-mi fac un duş.— Bine, a încuviinţat el cu o voce slabă. Nu zăbovi însă prea mult.Când am coborât, Mercedes-ul nu mai era în faţa hotelului. Vă închipuiţi, lesne starea mea. Ce-i drept, mă răcorisem, dar cu ce preţ? Fără îndoială, cu preţul pierderii unui moment preţios. Am început să mă plimb nervos încoace şi încolo. Se înserase de-a binelea. Deodată, îl zării pe Frunză în uşa barului „Continental". Şi el mă zărise, dar îmi făcu semn să rămân pe loc, să nu mă apropii. Mă trăsei la colţul străzii, aşa încât să nu pierd din vedere nici faţada hotelului, nici intrarea barului. Mă stăpânea o vagă tulburare. Mi se părea că, dintr-o clipă în alta, urma să se producă ceva deosebit, poate o împuşcătură, poate un ţipăt de femeie, iar eu, în toate aceste întâmplări, bineînţeles, voi avea un rol.

Din bar ieşi un tânăr înalt, zvelt, brunet, la braţ cu o femeie blondă mai în etate decât dânsul, plinuţă la trup, îmbrăcată intr-o rochie uşoară, decoltată. Râdea zgomotos, ținându-l pe bărbat de braţ. Cei doi se îndreptară spre hotel. Frunză se luă după ei. Eu rămăsei locului. Mi-era teamă ca nu cumva să-l stingheresc.În vremea asta, treceau pe lângă mine într-o veselie nesfârșită. vilegiaturişti de pretutindeni — din ţară şi de peste hotare. Mă uitam invidios după dânșii, întrebându-mă câți din ei ştiau oare că, la ora aceea, doi ofiţeri de securitate se munceau să lămurească misterul unui asasinat, se munceau să găsească „un ac într-un cai’ cu fân“? Zece minute mai târziu mă pomenii cu Frunză lângă mine.— Unde ai dispărut, dom’le?— Sus, în cameră, să-mi fac un duş.— L-ai văzut pe tânărul acela, ştii cine e? mă întrebă el repede. Fratele domnişoarei Cornelia, Trandafir Busuioceanu...— Şi dumneaei? întrebai.— O turistă... O nordică... petrece cu junele Busuioceanu care şi-a făcut din asta o meserie... o stoarce de bani. Frunză mă luă de braţ şi mă trase mai aproape de intrarea hotelului, în dreptul unei frizerii.— Trebuie să se întoarcă...— Dar unde e domnişoara Cornelia? Nu cumva ţi-a scăpat? mă arătai eu îngrijorat.— A, da, uitasem că n-ai de unde să ştii. Faptul s-a consumat în timp ce-ţi făceai duşul, râse el parcă dojenitor. Domnişoara Cornelia a intrat în bar. Ştia, se vede, că fratele ei e acolo. I-a făcut semn să vină la dânsa. Au discutat lângă garderobă, în şoaptă, dar agitat. N-am auzit nimic. Cornelia a izbucnit în plâns. El a izgonit-o. Când a ieşit, Lucian s-a luat după dânsa, iar eu am rămas aici. Cred că trebuie să apară.— Şi unde-i Trandafir?— A urcat împreună cu blonda în camera ei.Ne plimbarăm un timp prin faţa hotelului, fumând ţigară după ţigară. Frunză se uita şmechereşte după femeile drăguţe, dându-mi mereu câte un cot. Buna lui dispoziţie, dar, mai ales, absenţa lui Lucian mă întristau.— Crezi, îl întrebai eu pe nepusă masă, că o să-l găsiţi? Frunză mă fixă nedumerit:— Pe cine?— … asasin... Frunză izbucni într-un hohot nestăvilit de râs. Când se potoli, îmi răspunse:— Sigur că o să-l găsim. Mâine, cel mai târziu, va fi în mâinile noastre...— De unde ştii?— La întrebarea asta numai Lucian poate să-ţi răspundă, mă lămuri iscodindu-mă şi el, pentru întâia oară, cu un surâs ironic. Mercedes-ul reveni după un ceas. Lucian sări din el şi veni iute spre noi. Era transpirat şi, parcă, puţin aferat.— Mi-e sete, fură primele lui cuvinte.— Să bem o bere, propusei, fiind sigur că, în jurul unei mese, voi putea să am, în sfârșit, un schimb de păreri cu Lucian.— N-am timp de bere, hotărî Lucian, ci de o... limonada.În drum spre un chioşc de răcoritoare, Frunză îl puse pe căpitan la curent cu cele petrecute în bar.— Acum e sus... petrece în alcovul nordicei..— Trebuie să acţionăm rapid, rosti Lucian.— Adică? ceru lămuriri Frunză. Lucian tăcu. Frunză nu stărui, ca şi cum nici n-ar fi pus întrebarea. Iar eu eram intrigat că Frunză nu dorea să afle de la Lucian cum s-a încheiat urmărirea domnişoarei Busuioceanu.— Cum te simţi? mă întrebă Lucian pe neaşteptate. Nu, nu glumea. Aştepta răspunsul

meu cu o expresie de îngrijorare pe chip.— Bine. De ce întrebi?— O să avem de lucru la noapte. Poate toată noaptea. Ce crezi, o să ţii?— O să încerc.Era trist; ceva, încă nemărturisit, îl răscolea adânc. Îi simţeam indispoziţia, i-o simţeam în mişcările mai puţin sigure decât înainte, în vorbă, în expresia cenuşie a feţei. Făcurăm cale întoarsă spre hotel.— Zici că funcţionarul de la recepţie îl cunoaşte pe Trandafir Busuioceanu? întrebă căpitanul.— Ca pe un cal breaz, răspunse Frunză. Locuieşte la hotel. De mai bine de o lună a închiriat o cameră la etajul patru... 471. Nu duce lipsă de bani. Trandafir ăsta ştie franceza, rupe germana. Se angajează ca ghid la turiştii particulari. Se încurcă cu turistele singuratice. Le dansează, le ţine de urât, le conduce în alcov.— Meserie nouă de trântor, se pronunţă căpitanul cu scârbă.Ne oprirăm la câțiva paşi de hotel. Lucian se uita în gol, gânditor, frecându-și barba. Ezita în a lua o hotărâre. Nu avea pesemne toate datele la îndemână sau poate că toată afacerea îi cerea acum o prudenţă excesivă. În cele din urmă, i se adresă lui Frunză:— Îi ceri recepţionerului să-l cheme la telefon... să găsească un motiv să-l scoată din cameră...— Ce motiv?— Nu ştiu, se răsti Lucian dintr-o dată, dar imediat adăugă: Iartă-mă, te rog... vezi şi tu. Am intrat în hotel. Frunză s-a îndreptat spre biroul de recepţie, iar noi ne-am aşezat în fotoliile din hol, pândind scara şi ascensorul. Aveam mâncărime la limbă, dar mă stăpâneam. Ardeam de curiozitate să aflu cum decursese ultima discuţie cu Cornelia Busuioceanu.Frunză se înapoie după câteva minute. I se citea pe chip satisfacţia de a fi găsit o momeală pentru a-l scoate pe Trandafir Busuioceanu din camera nordicei. îl auzii când raportă căpitan:— O să coboare imediat. L-am rugat pe recepţioner să-i telefoneze şi să-i ceară să coboare, că-l aşteaptă cineva la poartă cu un plic cu bani. Banii, râse locotenentul major, eterna momeală.Îmi închipuiam că raportul lui Frunză îl va scoate pe Lucian din inexplicabila sa indispoziţie sau îl va determina să aprecieze, într-un fel sau altul, colaborarea funcţionarului de la recepţie. Dar mă înşelai. îl auzii doar spunând din vârful buzelor:— Îl aduci sus, la mine în cameră.– ’Nţeles! Frunză se depărta de noi. Puţin mai târziu. Trandafir Busuioceanu ieşi din ascensor şi se îndreptă spre biroul de recepţie al hotelului. Haina şi-o lăsase în camera nordicei: cămaşa albă de nylon îi contura bicepşii puternici. Se adresă funcţionarului, râzând flegmatic; Interveni însă Frunză; râsul îi îngheţă pe buze.Lucian se ridică. Ne îndreptarăm în tăcere spre lift. Intrarăm în el toţi patru. Trandafir Busuioceanu se uita deznădăjduit la noi. Cămaşa sa degaja un parfum fin, de femeie. Îl privii atent: era un tânăr frumos, cu o expresie îndărătnică pe chip. Sub ochi i se întindeau două cearcăne.Abia când ieşirăm din lift îşi dădu seama că nu eram străini de Frunză. Lucian deschise uşa camerei şi-l pofti pe tânăr să intre. Apoi, îi arătă un scaun. Trandafir Busuioceanu refuză să se aşeze.— Nu înţeleg ce vreţi de la mine, se plânse el iscodindu-ne pe rând. Nu ştia cine dintre noi era şeful şi la întrebările cui urma să răspundă.— Şezi, zise Lucian, arătândo-i scaunul. Apăsă pe butonul unui ventilator şi zăpuşeala

din încăpere prinse a se risipi.Îmi găsii un loc lângă fereastra camerei. Lucian îşi aruncă haina şi-şi desfăcu enervat gulerul cămăşii. Busuioceanu îl urmărea cuprins de o uşoară nelinişte. În cele din urmă, se aşeză ripostând cu aroganţă:— Mă grăbesc... vă rog să-mi spuneţi, ce vreţi de la mine?Lucian se aşeză pe marginea patului şi-l măsură pe tânăr cu ură, pe sub sprâncene. Mi se păru că, dintr-o clipă în alta, se va arunca asupra lui. Zise:— Floruţ, prietenul surorii dumitale, a fost găsit asasinat.— Am auzit, răspunse Busuioceanu, enervat că pentru un asemenea motiv fusese smuls de lângă nordică. .— Când ai auzit?— Mai înainte... chiar din gura surorii mele I-am spus la timpul cuvenit să nu se încurce cu militari în termen... şi n-a vrut să mă asculte, vorbi el la fel de iritat.— Şi mă rog, de ce? sări Frunză. Lucian se uită supărat la dânsul, dar nu-l opri pe Busuioceanu să răspundă.— Vin... pleacă... Argumentul mi se păru stupid. Cu atât mai stupid, cu cât tânărul vicios dinaintea noastră era, din capul locului, în afara oricăror principii morale.— L-ai cunoscut pe Floruţ?— Da... venea doar la sora mea... Mai schimbam câte e vorbă-două cu el. O spun deschis - nu-mi era simpatic... şi cred că nici el nu mă înghiţea... — Când l-ai văzut ultima oară?— Cred că în ziua plecării sale în permisie. A venit să-şi ia rămas bun de la Cornelia. Eu mă pregăteam să ies în oraş... I-am zis şi eu, acolo, câteva cuvinte de despărţire şi am plecat de acasă lăsându-i singuri... îmi permiteţi să aprind o ţigară?Lucian încuviinţă, plictisit, printr-o clătinare a capului. Busuioceanu scoase un pachet de ţigări „Camel“ şi, înainte de a-şi aprinde una, ne întinse şi nouă pachetul. îl refuzarăm. Gestul nostru ostentativ îl lăsă indiferent.— Unde ai fost în seara zilei de 27 august, între orele 20 şi 22?— Îmi cereţi prea mult, zise el zeflemitor.— Vă rog să mă scuzaţi, ricană Lucian, am uitat că duceţi o viaţă foarte bogată în evenimente... Totuşi, v-am ruga să faceţi un efort şi să vă amintiţi. Busuioceanu urmări gânditor norii de fum:— Cred că trebuie să fi fost la Mamaia... dacă nu mă înşel, am petrecut seara la „Perla“ cu o suedeză... pe care, apoi, am condus-o pe malul mării, arătându-i frumuseţile litoralului.— O suedeză! mormăi Lucian îmbufnat.— Am greşit cumva arătându-i litoralul? Zâmbi Busuioceanu provocator.— Nu fi obraznic, se înfurie căpitanul, fără însă să ridice ochii la dânsul. Cine te-a văzut acolo?— Nu cumva mă bănuiţi că l-aş fi omorât eu pe Floruţ? întrebă el privindu-ne stupefiat.— Cine te-a văzut la „Perla"?— Mă cunosc toţi ospătarii, se lăudă el, continuând să fumeze cu aceeaşi aroganţă. Răspunsul îl descumpăni pe Lucian; îl văzui cum îşi freacă obrajii, de parcă i-ar fi crescut barba subit.— Cine-s turiştii străini care vă vizitează în fiecare an? Busuioceanu răspunse calm, ca şi când ar fi aşteptat de mult întrebarea.— Un frate de-al tatălui meu, care a avut în Bucureşti o cafenea, a plecat încă înainte de război, în Malta... Ţine câteva localuri de noapte acolo... Senor Brudennan, care ne vizitează cu soţia şi fiică-sa în fiecare an, este asociatul său... Vine să-şi petreacă vacanţa pe litoral... îi place la noi... Când vine, lasă pe-aici o mulţime de bani. Valută

forte! Bineînţeles, ne vizitează şi pe noi, ne aduce daruri din partea unchiului. Mai vreţi să ştiţi ceva?— Dacă acest senor Bruderman al dumitale l-a cunoscut pe Floruţ.— L-a cunoscut... Odată... acum două săptămâni, într-o duminică. Picase la noi tocmai când ne vizita senor Bruderman... S-au cunoscut... Au băut „Brandy“ de la Malta.— Senor Bruderman ştie româneşte?— Nu, nu ştie. Câteva minute se scurseră într-o tăcere deplină. Lucian părea copleşit de răspunsurile insului. îşi ştergea mereu cu batista fruntea şi gâtul transpirat.— Sânt aşteptat, spuse Busuioceanu nemulţumit că se prelungea convorbirea. Pot să plec?— Da, poţi să pleci! rosti Lucian scârbit.În tăcerea ce se refăcuse de îndată ce Busuioceanu părăsise camera, se auzea acum desluşit bâzâitul ventilatorului.— Frunză, i se adresă după un timp Lucian locotenentului major, coboară la telefonul public, ia legătura cu colonelul Petrescu, roagă-l să-l trimită urgent aici pe locotenentul Nichifor. Așteaptă-l jos. Nichifor îl cunoaşte pe Busuioceanu. Să fie cu ochii pe dânsul. Auzi?— ’Nţeles!— Eu o să fac un duş, îmi spuse. Mă aştepţi nu-i aşa?

10. ReconstituireaCând ieşi din baie, mă găsi în acelaşi loc, pe marginea patului, în bătaia răcoroasă a ventilatorului. Camera era luminată de veioză. Lucian îşi trase un scaun lângă mine, se aşeză şi mă privi îndelung, vrând parcă să-mi afle gândurile. Îi înfruntai privirile.— Scârnavă poveste! exclamă el după o lungă tăcere.— Cum aşa?!— Nu ştiu, dar aşa simt eu... la mijloc e vorba de o afacere murdară... L-ai văzut? Are douăzeci şi cinci de ani. Te uiţi la el şi nu-ţi vine a crede că s-a născut şi a crescut pe pământul ţării noastre.— Aşchia nu sare departe de trunchi, făcui eu aluzie la biografia lui Busuioceanu.— A născocit o nouă profesiune... ţine de urât turistelor străine... O duce într-o continuă petrecere...— De ce nu l-ai arestat?— Aş fi făcut-o cu plăcere, dar n-am împotriva lui nici o probă materială. Pe ce bază să cer procurorului emiterea unui mandat de reţinere? Lucian îşi înălţă sprâncenele, mirat că nu sesizasem un element atât de important. Pentru că petrece cu străinele pe ringul de dans sau în paturile lor? Pentru că a primit acasă vizita unui străin sau pentru că s-a opus ca sora lui să se mărite cu un soldat? N-am la mână nici o probă materială care să-i stabilească vreo vinovăţie. Între declaraţia lui şi a surorii sale există o concordanţă deplină.— Dar Cornelia Busuioceanu unde e?— După ce s-a despărţit de fratele ei, am oprit-o şi î-am cerut o nouă declaraţie, de astă dată în scris. Acum cred că e acasă... am ordonat ca şi locuinţa ei să fie pusă sub supraveghere.— Crezi că-i vinovată?— Nu cred încă nimic, ridică el glasul, parcă supărat de întrebarea mea. Altceva mă frământă. Încerc să-mi răspund la câteva întrebări: Ce s-a întâmplat cu Nicula T. Florea după ce şi-a luat rămas bun de la domnişoara Busuioceanu? încotro a luat-o, spre gară sau în altă parte? De ce a fost dezbrăcat de uniformă şi îmbrăcat în haine civile? Unde i-a dispărut valiza? Unde i-au dispărut uniforma de grănicer şi actele? Uniforma şi actele, înţelegi? izbucni el nervos, frecându-și bărbia. Uniforma şi actele

militare... repetă el, de astă dată ceva mai stins. Băiatul ăsta, Floruţ, continuă cl cu multă amărăciune în glas, trebuie să fi săvârșit o greşeală gravă... trebuie să se fi abătut de la disciplina militară...— În cazul ăsta, ajungi să presupui că şi celelalte două victime şi-au pierdut viaţa, pentru că s-au abătut de la principiile disciplinei militare.— Nu ştiu, s-ar putea să ai dreptate. Am omis însă să-ţi spun că, în cazurile acelea, prima victimă a fost jefuită de acte, iar cea de a doua de o hartă şi un caiet.Lucian se ridică şi se uită la ceas.— Ce ai de gând?— Te avertizez că vom face o noapte albă... Nu-ţi cer să vii cu mine. Vrei, ne însoţeşti, nu vrei, poţi să rămâi la hotel şi să te odihneşti.— Ba vreau să vă însoţesc! mă înfuriai eu.— Bine, o să îmbucăm ceva şi pornim la treabă, spuse el parcă mai înviorat decât înainte. Hai la braserie.Ocuparăm o masă. Veni şi Frunză. Raportă că totul era în ordine: locotenentul Nichifor cu oamenii săi îşi luaseră misiunea în primire. Lucian se uita într-una la ceas: o invitaţie, nu prea delicată, că ar trebui să ne grăbim. În jurul orei nouă şi jumătate, eram cu toţii în maşină. Frunză se instalase lângă şofer.— Vasilică, dacă ai fi, să zicem, un turist străin, cu ce viteză ai pleca la ora asta spre Bucureşti? îşi chestionă Lucian şoferul. Acesta gândi cu glas tare — Va să zică, e trecut de nouă şi jumătate... întuneric... luna încă n-a răsărit... şoseaua e bună... nu e aglomerată... Cu 80-100 pe oră...— Mulţumesc, Vasilică. Atunci dă-i drumul spre Bucureşti cu 90 pe oră...Am holbat ochii, perplex. Valiza îmi rămăsese sus, în cameră, la hotel. Nu cumva căpitanul intenţiona să ne repezim până la Bucureşti şi, tot în cursul nopţii, să ne înapoiem la Constanţa? În cazul ăsta, ar fi fost de preferat să rămân la hotel, aşa cum, de altfel, îmi propusese Lucian. De repliat însă nu mă mai puteam replia.Maşina gonea spre marginea oraşului, condusă de o mână pricepută. Când trecurăm pe lângă punctul de control, Lucian îşi cercetă ceasul. Zise:— Conform datelor rezultate la autopsie, Nicula Florea a încetat din viaţă, în jurul orei zece. Frunză, te rog să-i spui lui Vasilică unde să oprească.— ’Nţeles! răspunse locotenentul major, încântat de jocul farurilor — ici se aprindeau, ici se stingeau, iscând în beznă umbre fantastice. După vreo douăzeci de minute de drum, Frunză îi atrase şoferului atenţia:— Uite, Vasilică, acolo, după cel de-al treilea stâlp... lângă copacul acela jigărit... Aşa, băiete, aici...Maşina frână. Privirile căpitanului se opriră pe cadranul ceasului de mână. Ieşirăm din maşină în plin câmp. Un cer înalt, spuzit de stele, îmi aminti de farmecul unor nopţi de vară petrecute la ţară. Bezna caldă era inundată de ţiuitul paşnic al greierilor.Frunză aprinse o lanternă. La lumina ei am sărit peste un şanţ, pătrunzând .într-un lan de porumb foşnitor.— Aici, ne arătă Frunză, a fost găsit cadavrul soldatului. Fasciculul de lumină al lanternei căzu pe un loc unde cocenii fuseseră frânți.— După părerea ta, vorbi Lucian, cam câte minute i-ar fi trebuit ucigaşului pentru ca să-şi dezbrace victima şi apoi s-o îmbrace din nou?— Ajutat de cineva, ar fi executat operaţia asta în opt-zece minute. Singur, i-ar fi trebuit cel puţin un sfert de oră. Eşti de părerea mea?— Sânt de acord cu tine, aprobă Lucian. Şi acum, ce crezi, ucigaşul a acţionat singur sau a avut un complice?— Cred că a avut un complice.

— De acord... Au trecut exact zece minute... Să ne întoarcem la maşină.Îi urmai pe cei doi ofiţeri în tăcere, ca într-o tainică procesiune. În maşină, Lucian îşi chestiona iar şoferul.— Vasilică, cum o întorci?— Simplu tovarăşe căpitan... înaintea noastră, la câteva zeci de metri, se face un drum de ţară. O cotesc la stânga şi întorc maşina.— Executarea!— Tot cu 90 pe oră? întrebă Vasilică după ce făcu manevra.— Da, însă opreşti la punctul de control...Nu trecu nici o jumătate de oră şi Mercedes-ul opri la punctul de control. Lucian ne propuse să coborâm. Îl văzui ducându-se la miliţianul de serviciu şi legitimându-se. Ne făcu apoi un semn să ne apropiem. Intrarăm la punctul de control. Miliţianul îi puse lui Lucian la dispoziţie un registru, apoi ieşi la şosea lăsându-ne singuri. Lucian se aşeză la o masă şi, sub privirile curioase ale mele şi ale lui Frunză, mai puţin curioase, se apucă să-l cerceteze.— Ţţţţ!!! făcu el după un timp şi faţa i se lumină brusc, ca şi când ar fi făcut o mare descoperire. Ştii, mi se adresă el, în ultima vreme, pe şoseaua asta, au fost multe accidente mortale. Frunză, notează te rog!— Vă ascult, zise locotenentul major după ce scoase la iveală un carneţel.— Din oraş către Hârșova: sâmbătă 27 august, dictă căpitanul la orele 21,45 un Renault Major, grena închis. Iniţialele Dobrogea — 745... La orele 21,50 un Fiat-1300, albastru închis, cu iniţialele Iaşi 2784. La orele 21,55 un Opel Rekord bej, din străinătate, cu iniţialele B.M. 03-8-45. Frunză, băiete, ce marcă de maşină are vizitatorul familiei Busuioceanu? îmi pare că un Opel Rekord?— Exact, întări locotenentul major. Lucian tăcu. Mai răsfoi câteva pagini şi începu să-şi frece nemulţumit bărbia.— Nu mai înţeleg nimic, murmură el, ca pentru sine. Notează, te rog! Din Hârșova, către Constanţa. Sâmbătă seara, 27 august, orele 22,25, un Opel Rekord bej, ultimul tip, de astă dată însă cu iniţialele H.B. 48-5-36.Lucian îşi ridică privirile nedumerite de pe paginile caietului şi-i privi întrebător pe Frunză. Acesta, înțelegându-l, zise:— Ce, parcă un singur câine e scurt de coadă!— Aşa-i, numai că nici una din maşinile străine ieşite între orele 21,45 şi 22,20 nu s-a mai întors în Constanţa... în schimb în oraş, între orele 22,20 şi 22,45 n-a intrat decât o singură maşină străină, Opel-ul bej.— Poate că asasinul s-a folosit de o maşină internă, spuse Frunză.— Poate... poate... se răsti Lucian, lovind cu palma registrul deschis. Evident, se enervase pentru că iţele se încurcau din ce în ce mai rău. Normal ar fi fost să se ridice de la birou şi să abandoneze pista pe care pornise, dar căpitanul, aşa cum îmi mărturisise, avea principiile şi stilul său de muncă. Unul dintre aceste principii îi dicta să epuizeze ipoteza până la ultimele consecinţe.Lucian bătu din nou cu palma peste registru, parcă mai supărat, după care se ridică în picioare. Deschise uşa punctului de control şi-I strigă pe miliţian. Acesta veni în pas alergător.— Telefonează, te rog, punctului de control de la Crucea şi întreabă-l dacă sâmbătă 27 august, între orele 22,45 şi 23,15 au trecut şi pe la dansul, dinspre Constanţa, maşinile notate pe pagina asta din registrul dumitale. Şi dacă spre Constanţa, în jurul orelor 22-22,30 a trecut un Opel Rekord bej.În timp ce miliţianul executa ordinul căpitanului, eu îmi aprinsei o ţigară. încercam, astfel, cu ajutorul tutunului, să meditez şi, eventual, să încerc să sesizez ideea

călăuzitoare a ofiţerului. Nu vedeam înaintea ochilor decât aspecte disparate» ale unor întâmplări disparate. Iar aspectele astea în nici un chip nu voiau să se asambleze pentru a forma, hai să zicem, un dosar intitulat arbitrar „trei lovituri mortale".— Tovarăşe căpitan, raportă miliţianul un sfert de oră mai târziu, Opel-ul Rekord bej cu iniţialele străine B.M. 53-8-45, care a trecut pe la punctul meu de control în jurul orei 21,55 spre Hârșova, n-a trecut şi pe la Crucea... Totodată, vă mai raportez c-ă punctul Crucea n-a înregistrat în seara respectivă, între orele 22-22,30 nici un Opel Rekord bej, de la Hârșova spre Constanţa.— Rezultă că B.M. G3-8-45 a dispărut şi în locul lui a apărut H.B. 48-5-36? Cum naiba? se întrebă Lucian cu glas tare. Pe chipul său îngândurat înflori un surâs victorios. E clar, rosti el răspicat. Mulţumesc, tovarăşe plutonier. Să mergem !Ce-ar fi putut să fie clar în toată tevatura asta nu prea pricepeam, dar în maşină, în drum spre Mamaia, am aflat că Lucian luase hotărârea să se ocupe puţintel de senor Bruderman.— La ora asta?— Viaţa de noapte la Mamaia abia acum începe. Senor Bruderman locuieşte la unul dintre cele mai elegante hoteluri din staţiune. Nu e încă miezul nopţii. Lucian se dispusese brusc, devenise vesel, parcă mai încrezător în forţele sale.— Am chef să dansez, mărturisi Frunză râzând, fie chiar şi cu o nordică.— Îţi arăt eu ţie dans. Mi-e că o să dansezi toată noaptea.— Iar mă sperii, reacţionă Frunză.Pe litoral viaţa de noapte era în toi. Mercedes-ul trase în faţa hotelului „Perla", unde erau parcate zeci de maşini.— Rămâneți locului, ne indică Lucian.Se dădu jos şi se îndreptă spre hotel. Frunză coborî şi el ; mă preveni că o să dispară pentru câteva minute. Trânti portiera şi porni spre locul de parcare a maşinilor. Primul se reîntoarse Lucian.— Unde e Frunză?— Vine imediat, îl scuză Vasilică.— Rămâneți aici? întrebai eu.— Da! M-am dat jos din maşină. Mi se făcu dintr-o dată frig. Dinspre mare sufla o boare rece. Luminile clădirilor alcătuiau o constelaţie artificială topind strălucirea astrelor de pe adâncul boitei.— Undo naiba s-a dus ? se înfurie Lucian.— E frumos aici, încercai eu să-i abat atenţia, dar imediat se ivi şi Frunză. Nu-i dădu căpitanului timp să-l dojenească. Raportă:— Am trecut în revistă maşinile parcate.— Şi?— Am găsit un Opel Rekord bej, cu iniţialele B.M., dar cu numărul 55-03-6.— E Opel-ul lui senor Bruderman. Am aflat de la serviciul de recepţie al hotelului.— Deci. deocamdată, trei Opel Rekord de culoare bej, cu numere diferite. Iar Opel-ul lui Bruderman n-a trecut in noaptea de 27 august nici pe la punctul de control Constanţa, nici pe la punctul de control Crucea.— Ştiu, îl repezi căpitanul mâniat că socotelile îi fuseseră iarăşi răsturnate. Mergem sus, la bar, ca să facem cunoştinţă cu senor Bruderman. E acolo cu familia.— Cum o să-l recunoaştem?— Am aranjat eu totul.Acum chiar că nu-l mai înţelegeam pe Lucian. De ce oare mai stăruia pe o pistă moartă? Se lămurise doar că maşina lui Bruderman nu avea nici un amestec în asasinarea grănicerului! Mi se părea absurd şi neconvingător ca un cetăţean însoţit în

vacanţă de familia sa să se apuce de crime.Barul avea plafonul descoperit. Pe ring dansul era în toi. O orchestră de chitare electrice îşi demonstra virtuozitatea. Figura celui de la baterie domina figurile celorlalţi orchestranţi. Ni s-a găsit o masă. Ne-am aşezat şi am comandat chite un coniac Milcov. Ciocnirăm. Frunză, după ce bău, făcu observaţia:— E trist să intri intr-un local fără o femeie! Lucian se prefăcu a nu-i fi auzit cugetarea. Mirosea coniacul şi urmărea obosit perechile de dansatori. Când orchestra tăcu, perechile de dansatori se retraseră pe la mese.— Uitaţi-vă după picolo... acela care vine dinspre orchestră, ne îndemnă Lucian.Îl văzui şi eu. Un puşti de vreo paisprezece ani se strecura cu abilitate printre mese, ca într-un slalom neobişnuit. Se opri, se aplecă, ridică o sticlă, o cercetă in zare, apoi o puse la loc şi se depărtă.— lată şi familia Bruderman, rosti Lucian după ce înghiţi un strop de coniac. La masa unde, pentru un moment, se oprise acel picolo, şi care se găsea la vreo zece metri de noi, lingă o coloană îmbrăcată în pătrăţele de mozaic, erau aşezate trei persoane — un bărbat şi două femei. Bărbatul trăgea dintr-o havană şi asculta încântat relatările tinerei femei din dreapta sa — pesemne fiica. Era trecut de cincizeci de ani, gras, chel, cu o expresie de om în stare să creadă tot ce i se povesteşte. Purta un costum alb, uşor, din şantung. Femeia din stingă — senora Bruderman — părea de aceeaşi vârstă cu soţul ei. Era mai degrabă plinuţă decât grasă. Asculta şi ea, iar din când în când râdea amuzată, privind instinctiv în dreapta şi în stânga. Chipul tinerei povestitoare nu se putea zări fiind aşezată cu spatele spre noi; îi vedeam umerii frumoşi, tunsoarea scurtă, băieţească. O familie obişnuită să-şi organizeze escapadele împreună. Şi din nou mi se păru absurdă insistenţa cu care căpitanul Lucian se îndrepta către această familie armonioasă.Masa cu pricina căzuse sub focul privirilor noastre. Lucian tăcea. Frunză făcea şi el pe mutul. Sorbeam coniacul şi mă gândeam că, aş fi procedai, totuşi, mai înţelept dacă aş fi rămas în camera mea de la hotel. Deodată încremenii cu păhărelul de coniac în mână.— Ce-i? Ce s-a întâmplat? mă întrebă Lucian care şedea cu faţa spre mine. Din pricina tulburării pe care o încercam, găsii cu greu cuvintele.— Uite... în spatele tău...— Cine-i? întrebă el calm.— Căpitanul vasului „Santa Lucia”. Lucian se uită peste umăr. Căpitanul se oprise în uşa barului. Era singur. Îşi roti privirile prin local căutând ceva sau pe cineva. Stătu aşa o vreme cu pipa în gură, apoi plecă.— Îl laşi să plece? întrebai.— De ce nu? sări Frunză înveselit de uimirea mea.— Păi, cum aşa?!? Lucian îmi răspunse în felul său: îşi întoarse din nou ochii către masa familiei Bruderman. Acum povestea capul familiei, desenând în aer cu havana fumegândă tot felul de contururi. Fiica râdea — îi vedeam jocul umerilor. Tare aş fi vrut ca în clipele acelea să fiu în sufletul şi în mintea căpitanului Lucian! De altfel, ce documentare mai e şi asta, dacă nu te poţi furişa nevăzut in forul intim al eroului?— Domnilor şi doamnelor, răsună glasul metalic al unui chitarist, orchestra „Chitarele nopţii" vă invită la dans. Invitaţia răsună de trei ori în trei limbi diferite.„Chitarele nopţii” atacară un tango lent. Dansatorii se ridicară de la mese şi se îndreptară spre ring. Frunză începu să bată în masă cu degetele, în ritmul melodiei. Dansa, în gând, visător. Lucian îl aduse repede pe pământ.— Frunză, băiete, termină-ţi coniacul... Iei un taxi, te duci la colonelul Petrescu... Iţi cer ca, într-un timp fulger, să-mi afli dacă în evidenta maşinilor străine, sosite prin O.N.T.,

figurează şi cele două Opel-uri misterioase.— Cum, încă în noaptea asta? Lucian se uită la ceas şi-l corectă.— Ai dreptate! A început o nouă zi.— ’Nţeles! Unde ne întâlnim?— La hotel. Dacă dorm, mă trezeşti. Frunză goli dintr-o înghiţitură coniacul. Dădu să se ridice.— Ia priviţi, ne atrase el atenţia, senorita Bruderman e invitată la dans. N-ar fi fost rău s-o invit eu. Plecă trăgând cu ochiul la perechile îmbrăţişate de pe ring.Într-adevăr, un bărbat tânăr, blond, cu o statură atletică, îmbrăcat într-o haină albastră şi pantaloni albi, o invitase pe fiica lui Bruderman la dans.— O să plecăm şi noi, mă anunţă Lucian. Glasul îi trăda oboseala.— Ce trebuie să înţeleg prin hotărârea asta, că ai renunţat la sfânta familie Bruderman?— Nici eu nu ştiu, recunoscu Lucian cu o sinceritate brutală. Duse coniacul ia gură şi-l sorbi strâmbându-se; nu-i plăceau băuturile tari. Mă obsedează într-una întrebarea: — unde au putut să dispară uniforma şi actele lui Nicula? înţelegi, ştii ce-i aia obsesie? Hai să achităm nota şi să plecăm. „Chitarele nopţii”, îmi calcă pe nervi.— Te uită, căpitane, senorita Bruderman, îl anunţai eu pe Lucian, se întoarce la masă singură, în toiul dansului.— Văd şi eu. Tânăra se aşeză pe scaun, se aplecă spre tatăl ei şi îi povesti, pesemne, cele petrecute pe ring. Domnul Bruderman deveni, dintr-o dată, grav.— Să mergem! zise Lucian. În stradă, îl luai pe Lucian de braţ şi-l întrebai:— Eşti tare necăjit? Am toate motivele, recunoscu el.— De ce?— Ţi-am mai spus, presimt o afacere tare murdară. Răcoarea nopţii ne mai învioră un pic. Am urcat în maşină.— La hotel, Vasilică !

11. Sfârșitul lui Don JuanLa „Continental” ne aştepta o veste pe cât de proastă, pe atât, de senzaţională. Numai ce intrarăm în hotel, că un bărbat scund, îmbrăcat elegant, ne şi tăie calea. I se adresă lui Lucian cu o voce gâtuită de emoţie :— Of, de când vă aştept...— Ce-i, ce s-a întâmplat, tovarăşe Nichifor? Înainte de a vorbi, cel care răspunse la numele de Nichifor privi bănuitor în jur: bolul hotelului era pustiu. La biroul de recepţie, funcţionarul de serviciu răsfoia tot felul de diagrame şi făcea tot felul de socoteli. Ceasurile arătau două şi jumătate. Lucian mă prezentă locotenentului căruia, judecind după expresia de disperare ce i se citea pe chip, numai de asta nu-i ardea acum.— Trandafir Busuioceanu, şopti el, a fost găsit mort în camera lui de la etajul patru. Lucian încremeni, privindu-şi lung şi sfredelitor interlocutorul.— Mort, zici? întrebă într-un târziu. În camera lui?! îi făcu semn locotenentului să-l urmeze în stradă. Fii, te rog, mai explicit.— În jurul orei 23, începu locotenentul Nichifor să povestească, a coborât nordica. Era singură. A predat cheia şi a plecat. Mi-am zis că, dintr-un moment în altul, are să apară şi Busuioceanu. Ei bine, n-a ieşit. Să părăsească hotelul fără ca noi să prindem de veste ar fi fost imposibil. Luasem măsuri ca ambele ieşiri să fie supravegheate. Văzând că nu mai apare, am telefonat la 417. Nu mi-a răspuns nimeni. Am ieşit în stradă şi am văzut fereastra camerei luminată. Mi-am spus: a lăsat lumina aprinsă. Pe la 1,20, responsabilul pe etaj, trecând prin dreptul camerei, a găsit uşa întredeschisă. A vrut s-o închidă, dar înainte de a o închide s-a uitat în cameră. L-a văzut pe Busuioceanu zăcând pe jos, într-o baltă de sânge. A avut atâta prezenţă de spirit să

nu ţipe. A coborât şi l-a informat pe recepţioner. Mă aflam şi eu acolo.— Şi ce măsuri ai luat?— V-am aşteptat. Cheia camerei e la mine. Iat-o. După toate aparenţele, Busuioceanu s-a sinucis. Lucian luă cheia şi o strânse în palmă ca pe un miner de pumnal.— Aşadar, uşa era deschisă.— Responsabilul de etaj susţine că broasca uşii e defectă şi că nu se închide bine.— Mda... mormăi Lucian nemulţumit. Ancheta trebuie să se desfăşoare într-o linişte deplină. Tovarăşe Nichifor, dumneata o să rămâi aici şi o să-l aştepţi pe locotenentul-major Frunză. Informează-l şi trimite-l urgent la 417.— ’Nţeles, tovarăşe căpitan! Lucian mă luă de braţ şi porni cu mine în tăcere, către ascensor. Nici când am ajuns în dreptul camerei lui Busuioceanu nu scoase o vorbă. Coridorul era pustiu şi cufundat în semiobscuritate. Lucian se hotărî, în sfârșit, să deschidă uşa. Abia atunci îmi şopti: „Bagă de seamă, nu cumva să te atingi de ceva“.Deschise uşa. Simţii cum mi se taie răsuflarea, iar bătăile inimii mi se urcă în gât. In vestibul era întuneric, dar în cameră, prin uşa întredeschisă, se vedea lumina potolită a veiozei. Lucian deschise larg uşa ce despărţea vestibulul de cameră. în clipa aceea în faţa ochilor noştri apăru un tablou puţin obişnuit: Busuioceanu zăcea pe covorul camerei, între pat şi măsuţa de scris. Căzuse pe burtă şi se întinsese cât era de lung. Ai fi zis că doarme, dacă sub cap nu s-ar fi lăţit o baltă de sânge. Lângă braţul lui drept se afla arma cu care îşi luase viaţa.— Nu te atinge de nimic, îmi atrase Lucian din nou atenţia. Glasul, de astă dată, îi era calm. Aveam senzaţia că totul nu e decât o farsă, că mortul, dintr-un moment în altul, se va ridica în picioare, îşi va scutura hainele şi, zâmbind, ne va cere scuze pentru emoţiile pricinuite.— Hm, ciudat, zise Lucian lăsându-se pe vine şi cercetând de la distanţă faţa pământie a lui Busuioceanu. Privirile sale se plimbară pe haina de mohair a cadavrului şi se opriră în dreptul unui buzunar. De acolo scoase uşor o coală de hârtie împăturită în patru. O despături grijuliu să nu-i şteargă eventualele amprente. Căzu o hârtiuță ce aducea cu o chitanţă. Lucian o ridică. Citi scrisoarea, apoi cercetă chitanţa. Citi din nou scrisoarea.— Ascultă ce răvaş ne-a lăsat Busuioceanu, mi se adresă Lucian ridicându-se în picioare: „Sânt vinovat de moartea grănicerului Nicula Florea. Am apucat-o pe un drum greşit. Credeam că n-o să fiu descoperit. M-am înşelat profund. După discuţia ce am avut-o astăzi, aici, mi-am dat seama că sânt la un pas de catastrofă. Mai aveam ceva de salvat — onoarea surorii mele. Numai alegând moartea o mai puteam salva. De câțiva ani lucrez pentru un străin -— Georges Durând. Dar sânt convins că nu ăsta îi e numele adevărat. Acum două zile a plecat din ţară, lăsându-mă descoperit în faţa Securităţii. Valiza lui Floruţ o găsiţi la gară, la biroul de predare a bagajelor de mână. Vă las chitanţa, uniforma şi actele au fost luate de Durând. Iertați-mă că mi-am ales tocmai acest loc pentru a-mi face singur judecata. Cer iertare mamei şi surorii mele. Trandafir Busuioceanu“.— S-a sinucis, murmurai. Pe urmă, de parcă mi-aş fi amintit do propriile-mi lucrări de aventuri, adăugai: Ar fi trebuit să se audă împuşcătura. De ce nu s-a auzit? Lucian se aplecă din nou şi cercetă arma, fără s-o atingă, apoi se ridică şi-mi răspunse:— E o armă de ultimul tip... cu amortizor de sunet. Iată de ce nu s-a auzit împuşcătura. Acum te sfătuiesc să te retragi în camera ta, să iei un somnifer, să dormi bine de tot.— De ce? întrebai jignit de propunere.— Din două motive: pentru că ceea ce urmează acum găseşti în mai toate cărţile de aventuri. O să chem doctorul, procurorul, echipa de cercetări. Cadavrul va fi

fotografiat, apoi expediat la morgă pentru autopsie. Vom căuta urme.— Şi care e cel de-al doilea motiv?— Că şi mâine e o zi. Şi e mai bine să te găsească odihnit.— Iar tu?— Eu... eu trebuie să iau toate măsurile ca totul să se desfăşoare în cea mai strictă linişte. Suntem într-un hotel central... căutat... Nu-i putem ştirbi reputaţia. Nici un locatar al hotelului nu trebuie să bănuiască ceva. Hai, la culcare... mă îndemnă el ca pe un copilaş.— Mă duc, însă cu o singură condiţie: dacă intervine ceva nou, să mă scoli... Altfel, să ştii că te reclam maiorului Panait...— S-a făcut. Înainte de a ieşi, mă mai uitai o dată la cadavrul lui Busuioceanu. Nu, minunea nu se produsese. Moartea pusese definitiv stăpânire pe dânsul.

12. O lovitură de teatruCăpitanul Lucian s-a văzut nevoit să mă scuture de câteva ori, cu violenţă, până ce Cara deschis ochii.— Ce-ai făcut dom’le, ai luat o tabletă sau ai înghiţit un tub întreg? mă întrebă el vesel. Hai, scoală, că-i târziu şi mai avem o mulţime de treburi. M-am dezmeticit cu greu. Lucian m-a împins sub duş. In ceea ce mă priveşte, numai după ce am simţit biciuirea înviorătoare de gheaţă a apei, mi-am amintit unde mă aflu şi ce-i cu mine.— Eşti vesel căpitane?— Sânt... nu cumva îţi pare rău?— Ai găsit „acul”?— L-am...— Fără mine?! izbucnii supărat.— Nu... nu, ferească dumnezeu, am venit să te iau... să-l găsim împreună. Dar grăbeşte-te! Ştii cât e ceasul? Cinci... Ai dormit mai bine de 12 ore.— Nu se poate, protestai eu cercetându-mi ceasul, cum a fost? Totul a mers strună? mă interesai amintindu-mi de cadavrul lui Busuioceanu.— În ordine... Hai, dom’le grăbeşte-te... Ţi-o fi foame? Să ştii că nu-ţi dau voie decât să bei o cafea mare, turcească.Am ieşit în stradă. Ne-am îndreptat spre un local din centru unde o turcoaică prepara cafeaua după o străveche metodă: ibricul de aramă... nisipul fierbinte... clocotul potolit...Lucian, deşi avea o faţă obosită, părea bine dispus. Nu cred să fi închis ochii în ultimele douăzeci de ore.— Unde mergem acum?— Să asistăm la o adevărată lovitură de teatru, râse el. Ce nu facem noi pentru documentarea scriitorilor.— Hai, lasă glumele! Mercedes-ul venise după noi şi ne aştepta nu departe de cafenea. Am urcat. Maşina porni. Lucian mă studia cu coada ochiului. Zise:— Vasilică, încotro mergem noi acum?— Să asistăm la o lovitură de teatru, răspunse şoferul prompt.— Ei, acu’ mă crezi? se întoarse Lucian spre mine. N-am glumit.— O spui de parcă am merge să asistăm la nu ştiu ce partidă de fotbal. Şi unde va avea loc... lovitura de teatru?— În curtea atelierelor auto ale Direcţiei regionale M.A.I. Am impresia că nu mă crezi. Foarte rău. Află că mâine o să te poţi întoarce liniştit la masa ta de lucru.În curtea atelierelor îşi făcu apariţia o limuzină bej, un Opel Rekord, urmată de o maşină a circulaţiei. În urma lor, porţile se închiseră. La un semn al unui maior scund şi gras, automobilele staţionară în mijlocul curţii, la un pas de dânsul.

Din Opel coborî, spre marea mea surprindere, locotenentul-major Frunză care se repezi la cealaltă portieră, o deschise şi, cu un gest respectuos, îl pofti pe străin să coboare.— Bine, exclamai eu, dar tipul ăsta e partenerul de dans al domnişoarei Bruderman!— Şi asasinul lui Busuioceanu.— Cum?! Trandafir nu s-a sinucis?!— Nu ţi-am promis o... lovitură de teatru? Lucian mă apucă brusc de braţ şi mă strânse cu putere. Fii atent! începe.Mă uitai spre mijlocul curţii. Străinul era negru la faţă, dar calm. Frunză se opri în faţa lui. Ofiţerul de miliţie care venise cu maşina circulaţiei îi înmână maiorului nişte hârtii.— Sânt actele auto ale ucigaşului Iui Busuioceanu, mă lămuri Lucian. Maiorul cercetă actele, apoi i se adresă străinului în limba lui:— Domnule doctor Fabricius, ajunseră până la mine cuvintele ofiţerului, dumneavoastră, sunteți proprietarul maşinii Opel Rekord cu numărul B.M. 55-9-37?— Da, confirmă Fabricius. Nu înţeleg sensul acestor formalităţi, adăugă el. Sânt de-a dreptul indignat. Mă grăbesc... Daţi-mi să iscălesc mai repede ce am de iscălit...— Un moment, zise maiorul, şi-i întinse documentele. Fabricius întinse şi el mâna. Dar, în aceeaşi clipă, cu o mişcare fulgerătoare, locotenentul de la circulaţie se repezi la dânsul şi-i puse cătuşele. Dintr-un salt, Frunză fu şi el lângă Fabricius şi-l apucă de colţurile gulerului de la cămaşă. Le smuci cu putere, apoi arătându-și palmele umede strigă în direcţia noastră:— Cianură de potasiu!— E timpul să intru în scenă, mă anunţă Lucian. Apăru de după zidul de unde urmărisem „lovitura de teatru“ şi se îndreptă spre proprietarul Opel-ului. Acesta îşi revenise din primul şoc şi începuse să ameninţe că va protesta pentru actele de samavolnicie la care era supus... Căpitanul Lucian se opri la un pas de dânsul. Ochii lor se întâlniră. Spre surprinderea celor de faţă, Lucian i se adresă în româneşte:— Mai încet, domnule Fabricius, iar dacă vreţi să protestaţi, o puteţi face şi în româneşte. Aţi recunoscut că sunteți proprietarul Opel-ului. Vă informez că declaraţia dumneavoastră a fost înregistrată pe bandă de magnetofon.— Nu înţeleg nimic! ţipă Fabricius în limba sa.— Asta rămâne de văzut. Locotenent-major Frunză, fă bine şi scoate-i de pe degetul de la mina stângă inelul acela. De ce aţi tresărit, domnule Fabricius? De ce v-aţi uitat la inel? Doar nu ştiţi româneşte! Nu-i aşa, Frunză, că are şi acolo cianură de potasiu? Nu mai protestaţi, domnule Fabricius? Şi acum, să ne ocupăm puţin de Opel-ul dumneavoastră. Tovarăşe locotenent Dobre, desfă mai întâi partea interioară a portierei din dreapta.Locotenentul Dobre, cel care sărise să-i pună lui Fabricius cătuşele, începu să desfacă apărătoarea. Îi veni în ajutor un mecanic. Spre surprinderea tuturor ieşi la iveală o colecţie de arme. ca o panoplie neobişnuită. Două revolvere de calibre diferite... un pumnal automat. În „rastel“, mai era însă şi un loc liber: se vedea că, până nu de mult, acolo fusese culcuşul unei alte arme.— Mulţumesc, locotenente. Fotografiaţi,vă rog! ordonă Lucian. Blitz-urile fulgerară. Ei, ce zici de Opel-ul dumitale, domnule Fabricius?Străinul încremenise cu capul sus, de parcă nu l-ar fi interesat nimic din ceea ce se petrecea sub ochii lui.Tovarăşe Dobre, treci, te rog, la volan. Aşa, aşa... Cercetează acum butoanele de la bord. Trage uşor de butonul roşu de lângă aparatul de radio.Locotenentul execută ordinul. Automat, în spatele maşinii se înălţă, de parcă ar fi crescut din interiorul unei aripi, o antenă înaltă şi subţire.

— Ce fel de antenă e asta, domnule Fabricius? N-ai vrea să ne răspunzi? Dumneata, tovarăşe locotenent Dobre, ce părere ai?— Păi, zise acesta, cred că e vorba de antena aparatului de radio.— Te înşeli. E antena unui aparat de emisie recepţie, montat în spatele aparatului de radio obişnuit. Trage butonul negru. Uite, antena care se înalţă acum e a aparatului de radio. Nu-i aşa domnule Fabricius? Tovarăşe maior, dacă nu mă înșel, aveţi în mână actul acestui Opel?— Da, răspunse maiorul tulburat.— Cu ce număr oficial e înregistrată maşina?— B.M. 55-9-37, răspunse.— Urmăriţi acum, zise Lucian neluându-și ochii de la Fabricius, atât numărul din faţă cât şi cel din spate. Tovarăşe Dobre, răsuceşte, te rog, comutatorul albastru. Locotenentul răsuci comutatorul. Brusc, numărul oficial al maşinii se schimbă.— B.M. 63-8-45, citi cineva cu glas .tare.— Mai răsucește-l o dată! ordonă Lucian. Automat, maşina căpătă un nou număr: H.B. 48-5-36. Aveam senzaţia că urmăresc un vis teribil de năstruşnic, al cărui erou era un inventator cu o fantezie uimitor de bogată.— Mulţumesc, zise Lucian, acum te rog să cobori de la volan, şi să mă laşi pe mine.Lucian trecu în locul lui Dobre, cercetă încruntat butoanele instalate la bordul maşinii, de parcă ar fi încercat să-şi amintească de ceva foarte important. În sfârșit, apăsă cu vârful piciorului o clapă. Spre uimirea noastră, bancheta din spate prinse a se rostogoli în jurul propriului său ax... Se opri, rămânând răsturnată. Lucian coborî de la volan.— Spatele banchetei are un fund dublu şi reprezintă o ascunzătoare ingenioasă. Aici îşi păstrează domnul Fabricius mica, dar importanta sa arhivă-film, benzi de magnetofon, fotografii... Genunchii străinului se înmuiată, capul îi căzu în piept: părea că doarme în picioare.— Şi mai are un buton, cel verde din dreapta, care poartă ca inscripţie un îngeraş. Pe butonul acela v-aş sfătui să nu apăsaţi. Ingenioasa maşină ar putea să sară în aer. Lucian se uită batjocoritor la Fabricius.— Ei, ce zici, îl întrebă după un timp, ai de gând să ne povesteşti activitatea dumitale duşmănoasă desfăşurată pe teritoriul României? Străinul mormăi ceva drept răspuns.— Aha, exclamă Lucian, continui să susţii că nu ştii româneşte? Ei bine, vedem noi... Frunză, te rog, percheziţionează-l... şi adu-l sus în biroul colonelului Petrescu.

13. ConfruntareaBiroul nu era prea mare. Se înserase, iar Frunză aprinsese neonul. Nu-mi place lumina asta; e prea stridentă, obositoare. Pe masă, se aflau tot felul de obiecte confiscate din arsenalul pe roate aparținând lui Fabricius. Căpitanul Lucian îmi ceru să iau loc, îmi arătă şi scaunul.— Vreau să-ţi arăt câteva „mici curiozităţi''.Cerui voie să-mi aprind o ţigară. Serviabil ca întotdeauna, Frunză îmi întinse pachetul său. Lucian rămase în picioare, lângă birou. Scoase dintr-un plic câteva fotografii. Îmi arătă una din ele.— Sânt cinci, explică ofiţerul, o să ţi le arăt pe rând. Recunoşti persoanele?— Asta-i bună! mă minunai eu. De necrezut!Fotografia o înfăţişa pe Cornelia Busuioceanu în braţele lui Fabricius. Acesta o strângea la piept, apropiindu-şi buzele de ale fetei, gata s-o sărute. Iar Cornelia aştepta clipa, cuprinsă de o fericire pe care i-o descifrai ușor în ochii fascinaţi.— Când a fost. făcută?— În vara asta...— Care va să zică, se cunosc?

— Dacă se cunosc?!! Nu vezi, sânt în mare amor Acum uită-te şi la asta!Cea de-a doua fotografie mă „turti" de-a binelea, căci mi-l înfăţişa pe Fabricius îmbrăcat în uniforma armatei române.— Nemaipomenit! Dacă nu mă înşel, s-a îmbrăcat cu o uniformă de grănicer?— Aşa e, mă asigură Frunză care „admira" şi el fotografiile, stând în spatele scaunului meu.— E uniforma lui Nicula Florea, îmi explică Lucian cu o anumită răceală în glas. Observi cum s-a fotografiat ticălosul? Ca un chefliu. Boneta pe o parte... vestonul descheiat la gât... cu un pahar în mână...— Bine, dar unde a fost făcută că şi-a permis să-l dezbrace pe Nicula de uniformă?— Priveşte fotografia cu atenţie. În spatele lui Fabricius, la nivelul umărului... se zăreşte un bibelou... balerină de porţelan... Nu-ţi aminteşti unde ai mai întâlnit-o?— Nu, recunoscui eu, consternat de faptul că-mi scăpase din vedere asemenea amănunte.— E balerina de porţelan de pe studioul domnişoarei Busuioceanu...— Aha, pricepui în sfârșit, acolo a avut loc cheful...— Din ce în ce mai perspicace, glumi căpitanul. lat-o pe a treia...De astă dată, Fabricius, îmbrăcat în aceeaşi uniformă şi cu aceeaşi ţinută neglijentă de chefliu, se fotografiase împreună cu Nicula, îmbrăcat civil. Fabricius îl ţinea pe după umeri, ca pe un vechi prieten, în timp ce Nicula privea înainte cu ochi adormiţi şi nu prea vesel.— Uite-o acum şi pe domnişoara Busuioceanu, cu chipiul de grănicer pe cap. Nimic de zis, îi stă bine...— Drăguţă foc, remarcă Frunză.— Fotografia a cincea, vorbi Lucian, mi se pare cea mai importantă:Obiectivul aparatului îl surprinsese tot pe Fabricius şi tot în uniforma armatei române. De astă dată însă cu ţinuta pusă la punct, regulamentar. Era o fotografie bust, mai ştearsă faţă de celelalte.— De ce o socoteşti cea mai importantă?— Pentru că e o fotografie tip legitimaţie... şi pentru că presupun că avea gânduri mari cu ea.— Toate au fost făcute în casa domnişoarei?— Da, în vara asta. Lucian adună fotografiile şi le puse la loc în plic. Iar cel care a făcut fotografiile a fost Trandafir Busuioceanu.În mintea mea, amănuntele disparate de care luasem cunoştinţă pe parcursul cercetărilor începeau să se asambleze într-un tablou ce se anunţa deosebit de interesant.— Acum o să trecem la interogarea celor doi...— Deci, e şi Cornelia Busuioceanu aici!— Da, clar mai întâi aş vrea să-ţi prezint şi alte câteva corpuri delicte, pe cele mai esenţiale. Lucian îi făcu semn lui Frunză. Locotenentul major trecu din spatele scaunului meu la masa de lucru. Felul cum umbla cu obiectele de birou îmi amintea de prestidigitatorul loseffini.— Fabricius avea instalat, în spatele aparatului de radio, un aparat de emisie recepţie. Trecând cu Opel-ul său prin dreptul unui aeroport militar, iată ce a înregistrat dumnealui, doar la o simplă apăsare pe buton.La un alt semn al lui Lucian, Frunză conectă un magnetofon liliput, portativ. De emoţie mi se tăie suflarea. În încăpere răsună deodată vocea severă a unui comandant: un dialog între conducătorul zborului şi pilotul din văzduh.— Treci la semnul următor al benzii, îi ceru Lucian lui Frunză. Frunză execută ordinul.

Se auzi înregistrat pe bandă de magnetofon un alt dialog aerian. Frunză deconectă aparatul. Se făcu tăcere în încăpere. Lucian mă întrebă dacă am priceput despre ce era vorba în ultima fâșie a benzii de magnetofon.— Cum să nu... e vorba de un dialog-pămînt-aer...— Exact... Nu ţi-am pus toată banda şi nici n-am de gând să te ţin într-o asemenea audiţie. Totuşi, aş vrea să ştii că tipul s-a plimbat pe tot litoralul şi, de peste tot, a „colecţionat” câte ceva. A înregistrat date strict secrete, de importanţă militară. Mai vreau să ascult încă o înregistrare, după care o să trecem la actul interogatoriului. Sper că n-ai nimic împotrivă!— Nu, nu! sării eu.— Maestro! i se adresă căpitanul colaboratorului său. Se auzi un fâșâit. Tusea unui bărbat. „Mă, Floruţ, mă, c-e te ţii atât. de băţos? (E glasul lui Trandafir Busuioceanu — mă lămuri Lucian). „Nu sânt băţos!“ se apăra fostul grănicer. „E greu la voi, la grăniceri?“ „E greu, dar e frumos.“ „Tu stai de pază la graniţă sau la vapoare?“ Pauză. „Cornelia, încuiat mai e şi viitorul meu cumnat..." „Eşti încuiat?" se auzi întrebarea tandră a domnişoarei Cornelia. „Nu sânt, se apăra Floruţ, dar... Fac de pază în port, mărturisi, parcă ruşinat că nu răspunsese .din capul locului la întrebare. „La ce vase ai făcut de pază? Trebuie să fie interesant. „La multe”.— Opreşte! ordonă Lucian. Treci la următoarea înregistrare. Ascultă, ce urmează acum reprezintă cheia întregii afaceri.„Medium, mă auzi?‘‘ (Vocea, uşor voalată, era a lui Fabricius). „Da, te aud!“ răspunse vocea stinsă a lui Floruţ. „Îmi vine să râd“, se auzi glasul piţigăiat al fetei. „Trandafir, dă-o afară pe Cornelia, porunci Fabricius. „Lasă-ne singuri, Cornelia. „Medium, mă auzi şi mă înţelegi?“ „Te aud şi te înţeleg. „Răspunde-mi, cine-i comandantul tău?“ „Locotenentul Pădureanu. „Când aţi avut ultima aplicaţie? „Acum o săptămână. „Dă-mi ultima parolă, îţi poruncesc, dă-mi ultima parolă!“ „Luceafărul de seară”.— Ne oprim aici, hotărî Lucian, cercetându-și ceasul. Am depăşit timpul destinat audiţiei. Te-ai lămurit?Mă uitam cu ochii perplecşi la căpitan şi nu ştiam dacă nu cumva, exprimându-mi o părere, n-aveam să mă fac de ruşine.— Vrei să mă întrebi ceva? îmi veni căpitanul în ajutor.— Parcă... cum să zic... ultima... parcă ar fi vorba de o convorbire în stare de hipnoză? rostii eu ceva mai hotărât.— Ai ghicit.— Şi de ce aici e cheia problemei?— Ai răbdare. Ai să asişti la interogatoriu. Să te uiţi atent la ochii lui Fabricius... dar nu prea mult, râse Lucian, că altfel, cine ştie ce s-ar putea să-i destăinui. Frunză, dragul meu, începem. Introdu-l pe domnul Fabricius. Iar tu, te rog, treci pe scaunul din colţul acela! Mai rezişti la ritmul unei asemenea documentări?Fabricius intră cu mers sigur, hotărât să se apere, deşi toate probele vinovăţiei se aflau înşiruite pe suprafaţa mată a biroului. Era voinic, cu o privire voluntară; un nas drept, energic, cu doi ochi, ah, ochii! negri ca tăciunele, cu sclipiri violente, care trădau îndărătnicie şi violenţă. I se scoseseră cureaua, şireturile de la pantofi, semn că .procurorul semnase ordinul de reţinere. Arestatul se aşeză la doi metri de biroul lui Lucian, pe scaunul adus de Frunză. Se aşeză dezinvolt, înainte ca Lucian să-l fi poftit.— Domnule Fabricius, mai susţii că nu ştii româneşte?Prima întrebare a căpitanului rămase fără răspuns. Fabricius îşi încrucişă braţele sfidător. Lucian îi aruncă o privire batjocoritoare.— Pofteşte şi Cea de a doua persoană, îi ceru el lui Frunză.

Cornelia Busuioceanu intră cu paşi şovăitori. Era trasă la faţa, cu ochii plânși şi speriaţi. Când îl zări pe Fabricius, avu o exclamaţie de uimire. Fu cuprinsă de un tremur nervos. Frunză o luă de cotul braţului stâng şi o conduse către un scaun. Fata se aşeză, apoi încremeni cu mâinile în poală.— Domnişoară Busuioceanu, îl cunoşti pe bărbatul din dreapta dumitale, care se ţine atât de mândru?— Îl cunosc, vorbi fata fără să se uite în direcţia arestatului, e Tomy Fabricius...— E iubitul dumitale?— Da!— Ştie româneşte?— Ştie... Declaraţia fetei smulse arestatului un surâs superior.— Recunoşti, domnule Fabricius, că ştii româneşte?— Recunosc! răspunse el din vârful buzelor.— Mulţumesc. Nu te uita aşa la mine, îl repezi Lucian, îţi cheltuieşti voinţa de pomană, nu sânt un medium bun... Abia în clipa aceea Fabricius păli.— Domnişoară Busuioceanu, de cât timp îl cunoşti pe domnul Tomy sau Toma Fabricius?— L-am cunoscut acum trei ani, când a venit pentru prima dată în ţară, mărturisi privindu-şi mâinile ce se frământau parcă de la sine. Domnul Bruderman mi l-a prezentat când a venit pentru întâia oară la noi, aducându-ne veşti de la unchiul nostru din Malta. Dar nu l-am cunoscut decât în treacăt. Cu Trandafir se împrietenise din capul locului. Noi abia în acest an ne am cunoscut mai bine. Mi-a mărturisit că se îndrăgostise de mine din prima clipă, însă nu îndrăznise să mi-o spună decât în vara asta...— Ce timiditate! exclamă Lucian batjocoritor. Deci, când Tomy Fabricius a apărut în viaţa dumitale ca iubit, ai hotărât să termini povestea de dragoste cu Nicula Florea sau Floruţ, cum îi ziceaţi voi?— Da, tremură glasul fetei, dar nici Trandafir, nici Tomy n-au fost de părere s-o rup brutal cu el. Să las lucrurile aşa, m-au sfătuit ei, că povestea se va termina de la sine.— Ai fost şi dumneata de aceeaşi părere, domnule Fabricius?— Eu nu... Trandafir.— Fii rezonabil, domnule Fabricius, îl sfătui Lucian, nu arunca întreaga povară pe umerii lui Trandafir. Domnişoară, mă văd nevoit să-ţi aduc la cunoştinţă o altă veste tristă. Fratele dumitale a fost asasinat... asasinul e chiar iubitul aflat aici în dreapta... domnul Tomy — Toma Fabricius. Fata tresări. Se întoarse ezitând spre iubitul ei. Fabricius însă rămase în aceeaşi poziţie dezinvoltă.— E adevărat, Tomy? întrebă fata abia stăpânindu-se să nu izbucnească în plâns.— E adevărat, Cornelia, răspunse arestatul, cu un cinism care mă scoase din sărite. Frunză îmi puse mâna pe umeri, calmându-mă: „Şezi binişor locului”.Cornelia Busuioceanu începu să plângă. Lucian se uită la ceas. O lăsă să plângă exact cinci minute.— Domnişoară, cine a fost cu ideea organizării unei petreceri la dumneata, la care să fie invitat şi Nicula Florea?— Trandafir...— Cine a adus băuturile?— Tomy.— Nicula a băut?— La început, n-a vrut, dar când eu am insistat — nu rezista rugăminţilor mele — a băut.— Ştia că Tomy e din Malta?

— Da, ştia. Tomy mi-a spus însă că el cunoaşte psihologia militarilor din ţările socialiste şi că ar fi mai bine să i-l prezint lui Floruţ ca pe un văr al nostru, fiul unchiului din străinătate. — Domnişoară, e timpul să afli că Tomy-Toma n-a minţit.Tânără înmărmuri uitându-se uluită în direcţia căpitanului. Lucian, din acest punct de vedere, avu de înfruntat şi privirile mele. Numai Fabricius nu păru surprins de spusele ofiţerului.— Nu-i aşa, Toma Busuioceanu, alias Tomy Fabricius?— Cornelia, i se adresă el fetei cu o voce surprinzător de caldă, sânt verişorul tău. De unde aţi aflat? îşi întoarse el capul spre Lucian.— Deşi aici eu sânt cel care pune întrebările, o să-ţi răspund. Căută printre hârtiile de pe birou. Iată, zise, declaraţia semnată de senor Bruderman, prin care domnia sa ne destăinuie adevărata dumitale identitate.— Ticălosul! şuieră arestatul, ştiam că într-o bună zi mă va da...— E doar asociatul părintelui dumitale. Îmi poţi aduce vreo probă că senor Bruderman ar fi călcat legile României? atacă Lucian fulgerător.— Din păcate, nu! recunoscu arestatul.— Să revenim, domnişoară Busuioceanu, la după-amiaza aceea „veselă". Cine a fost cu ideea ca Nccula Florea să-şi dezbrace uniforma? Tânără încă nu-şi revenise din uluiala celor aflate. Lucian repetă întrebarea.— Bineînţeles că Tomy, răspunse ea cu greu, Tomy... m-a rugat pe mine... voia ca propunerea să vină din partea mea... ca o dorinţă de a mă fotografia cu bonetă şi veston militar... Floruţ se ameţise. După mine, s-a îmbrăcat Trandafir cu uniforma sa, apoi Tomy.— A fost o după-amiază veselă? stărui Lucian. Cornelia dădu din cap îndurerată:— S-a băut... s-a dansat. Tomy ne-a făcut demonstraţii de prestidigitator. Ne-a cucerit cu scamatoriile sale.— A făcut şi demonstraţii de hipnotism?— Nu la petrecerea asta, ci la alta, care a urmat peste două săptămâni. Eu credeam că Tomy glumeşte, dar când l-am văzut pe Floruţ în stare de hipnoză, am început să râd şi Trandafir m-a dat afară din cameră. Când am revenit, Floruţ era vesel, se simţea bine şi nu ştia nimic din ceea ce i se întâmplase. Eu i-am spus dar nu m-a crezut.— Domnule Toma Busuioceanu, recunoşti tot ceea ce a mărturisit verişoara dumitale, Cornelia Busuioceanu? Deodată, Cornelia Busuioceanu izbucni din nou într-un hohot de plâns. Îşi acoperi faţa cu palmele, tot corpul i se zguduia pradă prinsului.— Vă rog să mă credeţi, începu ea să se tânguie... n-am ştiut nimic... nu-mi închipuiam... abia atunci... când aţi venit ieri la mine şi mi-aţi spus că Floruţ a fost găsit mort... mi-am dat seama că la mijloc e vorba de ceva necurat.— Cum de ţi-ai dat seama?— După ce Floruţ şi-a luat rămas bun de la mine, plecând la gară... şi-au făcut apariţia Tomy şi Trandafir. Erau cu maşina... m-au întrebat dacă Floruţ a fost pe la mine sau urmează să treacă. Le-am răspuns că fusese şi le-am spus unde plecase. M-au părăsit fără să-mi spună nimic. Cornelia Busuioceanu tăcu. îşi acoperi din nou faţa.— Domnule Toma Busuioceanu, poate ne povesteşti dumneata ce s-a întâmplat după ce aţi plecat de la ea... îl invită căpitanul pe arestat.— Desigur, se învoi arestatul şi-şi drese glasul, ducând pumnul la gură, ca un ins bine crescut. Aveam nevoie de Nicula Florea, de informaţiile sale, de uniforma sa. Ştiam că pleacă în permisie pentru o săptămână. Am considerat, deci, că se ivise momentul să pun mâna pe dânsul. Ştiam că e din Galaţi, că a lucrat şi va lucra la Combinatul

siderurgic, ca termotelinician. Intenţionam să-l recrutez, să-l fac omul meu. Ne-am dus la gară. Se înserase. Trandafir a coborât să-l caute. L-a găsit. Până la plecarea trenului mai aveam aproape un ceas. Trandafir l-a atras în maşină, momindu-l că vrea să-i vorbească, înainte de plecare, de căsătoria lui cu Cornelia. Ne-am plimbat prin Constanţa. Am încercat să-l şantajăm, i-am arătat fotografiile... i-am pus benzile de magnetofon— Toate astea în maşină? se interesă Lucian. Toma Busuioceanu, alias Fabricius, se umflă Mîndru ca un curcan:— V-aţi convins. E un Opel tip James Bond. Îi propuneam lui Floruţ, contra tăcerii noastre, să plece civil acasă sau în altă parte... cu banii noştri, cu hainele ce i le puteam procura, dar a refuzat cu încăpățânare... O ţinea într-una că nu-şi trădează ţara... jurământul. A ameninţat că sare din maşină — n-avea cum — şi ne va da pe mina Securităţii. I-am închis gura cu un tampon de cloroform, căci eram pregătiţi şi pentru această eventualitate. Am ieşit din Constanţa. Mult în afara oraşului l-am scos din maşină. Era buimac, dar se putea ţine pe picioare. L-am târât în lanul de porumb şi i-am aplicat lovitura de bumerang.N-am mai putut îndura cinismul individului din faţa mea. Mi-am amintit de cuvintele pline de repulsie ale lui Lucian: „O afacere tare murdară". Am simţit că mă cuprinde greaţa. I-am făcut semn lui Frunză: mi-a văzut paloarea feţei. A priceput imediat şi m-a condus în grădina instituţiei. M-a lăsat acolo.

14. Noaptea, pe malul măriiStăteam toţi trei pe digul de lângă port. Trecuse de miezul nopţii. În depărtare, în dreapta noastră, sclipeau fără contenire, într-o veşnică întrecere cu stelele cerului, luminile de la Eforie Nord şi Sud. Un far se străduia să taie felii din bezna nopţii, dar fără succes. Valurile negre ca nişte brazde mişcătoare se loveau resemnate de pietrele digului, mugind ameninţător. Simţeam sarea plutind în¬tr-o pulbere fină, răspândită de respiraţia nemuritoare a mării, așternându-se pe feţele noastre. Dinspre „Cazino", unde cinaserăm împărăteşte, se auzeau acordurile lente ale orchestrei.Şedeam pe dig, ca trei pescari fără undiţă, în tăcere. Ştiam că în zori vom porni spre Bucureşti. Lucian şi Frunză către viitoarele lor misiuni, eu la masa mea de lucru. Îmi lipsea însă actul final al afacerii „Busuioceanu".— N-am mai putut să rezist, spusei eu într-o doară.— Te înţeleg, mă aprobă Lucian. Nici mic nu prea îmi fac plăcere indivizii cu care am de-a face, situaţiile de care mă lovesc.— Îmi eşti dator cu câteva explicaţii, intrai eu în fondul problemei. Mai întâi, pentru ca documentarea mea să fie completă sau aproape completă, te rog să mă lămureşti cum aţi ajuns să-l depistaţi pe Toma Busuioceanu-Fabricius.— Îţi aduci aminte în ce împrejurări şi la ce oră ne-am despărţit? După ce te-ai retras în camera ta, munca noastră abia a început. S-a acţionat discret, cu atenţie, ca şi când în hotel nu s-ar fi întâmplat nimic. Cercetările n-au făcut decât să confirme că Trandafir Busuioceanu se împuşcase. Expertiza grafologică a scrisorii a stabilit că scrisul aparţinea sinucigaşului. Încolo, nici o urmă, în afara celor aparţinîncl lui Trandafir Busuioceanu. Scrisoarea ne dăduse posibilitatea să înţelegem de unde îşi procurase sinucigaşul o armă cu amortizor de sunet. De la acel Georges Durând, adică, am conchis noi, de la un străin cu care Trandafir fusese în legătură... îţi mai aminteşti că pe Frunză l-am trimis să afle, mort-copt, dacă O.N.T.-ul a înregistrat vreun Opel cu numerele scoase din registrul punctului de control?— Da, îmi amintesc, s-a ridicat să plece în clipa când senorita Bruderman fusese invitată la dans.— Chiar el ne-a atras atenţia, dacă nu mă înşel, continuă Lucian.

— Nu te înşeli... nu te înşeli, interveni Frunză pe un ton glumeţ.— Ei bine, s-a întors la hotel exact când în camera mea cercetările erau în toi. El a constatat... Dar mai bine povesteşte tu, îi propuse Lucian lui Frunză.— La punctul de control, începu Frunză cu însufleţire, noi am descoperit un lucru — aş spune, hotărâtor: greşeala săvârşită de Busuioceanu, alias Fabricius. Dacă stăm şi analizăm bine cazul, vedem că aici infractorul a săvârșit o greşeală capitală.— Ai dreptate, Frunză, aprecie căpitanul. Observ cum creşti... de la un caz la altul, tot creşti...— Cu un asemenea maestru ca tine... ripostă Frunză.— Unde e greşeala? Hai, vă rog, nu mă mai perpeliţi atâta! Nu vă mai întrerupeţi... curiozitatea mea a atins apogeul...— Dinspre Constanţa, Opel-ul bej, proprietatea onorabilului spion Busuioceanu-Fabricius, a trecut pe la punctul de control cu numărul B.M. 63-8-45. La mijlocul drumului au oprit maşina, l-au ucis pe Floruţ, l-au dezbrăcat, i-au pus haine străine şi l-au abandonat în lanul acela de porumb. Când au terminat, au întors maşina şi au pornit spre Constanţa cu un alt număr — H.B. 48-5-36. Aici au săvârșit greşeala.— De ce?— Îmi pare că cineva a spus „fără întreruperi?“ mă apostrofă povestitorul.— Are circumstanţe atenuante, mă ironiză Lucian, i-a ajuns curiozitatea la apogeu.Nu, buna lor dispoziţie, punctată ici şi colo de ironii la adresa scriitorului, nu mă mai supăra. Era veselia unor oameni care se eliberaseră de încordarea firească, stârnită de îndeplinirea-fulger a unei misiuni complexe. Vedeţi, le acordasem şi eu nişte circumstanţe.— Susţineam că asasinul a săvârșit aici greşeala. De altfel, singura... Nu l-am fi descoperit dacă, după abandonarea cadavrului, ar fi continuat drumul cu primul număr, trecând, în felul ăsta, şi de cel de-al doilea punct de control de la Crucea... Nu i-am fi descoperit sau l-am fi descoperit cu mult mai multe greutăţi, dacă după al doilea punct de control, ar fi făcut cale întoarsă spre Constanţa, trecând pe la Crucea cu cel de-al doilea număr... La controlul făcut de noi, a rezultat o neconcordanţă care ne-a atras atenţia că există o posibilitate de a identifica maşina cu ajutorul celor două numere „zburătoare“. Dar să vezi şi să nu crezi... La cercetările întreprinse de mine în noaptea respectivă, a ieşit la iveală că O.N.T.-ul nu înregistrase nici un Opel bej cu acele numere trecute în registrul punctului de control. În schimb O.N.T.-ul înregistrase două maşini Opel bej — una proprietatea domnului Bruderman, cealaltă, a domnului Tomy Fabricius. Acesta din urmă locuia la hotelul „Continental", sub acelaşi acoperiş cu noi. Numărul oficial al maşinii sale era — B.M. 55-93-7. Când m-am înapoiat de pe teren — bagă de seamă, era pe la două şi jumătate — observ în faţa „Continentalului un Opel bej. Nu mi-a fost greu să recunosc în bărbatul de la volan pe cel care o invitase la dans pe domnişoara Bruderman. Faptul m-a frapat. L-am urmărit. L-am văzut luându-și cheia, urcând în camera sa. Precum ştiţi, insul acesta nu era altul decât Toma Busuioceanu-Fabricius... Mă opresc aici şi dau cuvântul şefului meu, căpitanul Lucian care, printre altele, mi-e şi prieten.— Mda... mormăi Lucian asemenea unui profesor ce se pregăteşte să ţină o prelegere. Ai cumva vreo întrebare sau vreo nelămurire? N-ai? Foarte bine. îmi permit să continui... Am făcut imediat următoarea legătură: Fabricius îl cunoaşte pe Bruderman. Amândoi stăpânesc câte un Opel Rekord bej. Până şi invitaţia la dans, apoi întreruperea bruscă a dansului mi-au apărut într-o lumină nouă. Din ordinul meu, Vasilică s-a apucat să cerceteze discret, chiar în faţa hotelului, Opel-ul parcat.— Îţi aduci aminte că la Mamaia, se vârî Frunză în vorbă, înainte de a intra în restaurant, am dispărut pentru un timp?... Mă dusesem să controlez maşina lui

Bruderman... n-am găsit nimic suspect la ea.— În schimb, urmă Lucian la un semn al prietenului său, Vasilică s-a înapoiat imediat cu o veste senzaţională: Opel-ul lui Fabricius avea ceva suspect pe tăbliţa indicatoare de număr. Am coborât în grabă şi am început să cercetez maşina. Da, Vasilică avea dreptate. Mai avusesem cândva de-a face cu un automobil-spion, aşa că i-am descifrat repede „sistemul”. Ne-am asigurat că domnul Busuioceanu doarme. Pentru un timp foarte scurt, am făcut ca Opel-ul să dispară. Aşa a ieşit la iveală întregul arsenal al maşinii. Unde mai pui că, printre altele, am găsit fotografia lui Fabricius îmbrățișând-o pe Cornelia Busuioceanu. Nu se luminase încă de ziuă, când maşina domnului Tomy Busuioceanu se găsea la locul său, în faţa hotelului. După această primă operaţie, ne-am deplasat urgent la locuinţa domnişoarei Cornelia Busuioceanu. Fata a mărturisit totul. De altfel, la interogatoriu, n-a făcut decât să repete, de astă-dată de faţă cu iubitul ei, ceea ce îmi declarase.— Şi toate acţiunile astea, în timp ce eu dormeam. Constatai înciudat.— Şi ce le mai dormeai! se minună Frunză. Ai sforăit de la două dimineaţa până la 5 după-amiază.— Ce să fac, am luat un somnifer, mă scuzai. Ei, şi pe urmă?— Şi pe urmă s-a ridicat o problemă foarte grea: cum să-l reţinem? În aparenţă, nu aveam nici o probă că ar fi spion, că ar fi asasinul grănicerului Nicula Florea şi al propriului său complice Trandafir Busuioceanu. Paşaportul străin reprezintă, în multe împrejurări, un scut foarte bun. Precum vezi, pe masa noastră de operaţie se găsea o tumoare ce se cerea operată cu fineţe. Într-un cuvânt, Fabricius trebuia astfel arestat, încât să nu i se ofere posibilitatea de a face scandal în public. A! încă un fapt: de dimineaţă, tipul îşi anunţase plecarea din ţară. Ne-am pus toate speranţele în Cornelia Busuioceanu. O lăsasem anume acasă, închipuindu-ne că Fabricius va săvârși o a doua greşeală: că va trece pe la locuinţa iubitei sale să-şi ia rămas bun, urmând ca acolo să-l reţinem. Însă vulpoiul a ocolit capcana. Atunci, sub pretextul că, înainte de plecare, se mai cer îndeplinite nişte formalităţi, l-am invitat la noi. O mişcare greşită din partea noastră şi l-am fi pierdut. Ai văzut ce arsenal avea cu dânsul. Tipul trebuia dezarmat şi din punct de vedere diplomatic. De aceea, mai întâi l-am poftit să recunoască faptul că automobilul era al său, apoi am trecut la demascarea lui şi a maşinii.— De ce i-aţi pus cătuşele?— Pe urmă i le-am scos. De ce i le-am pus? Răspunde tu, Frunză.— Am vrut să-l dezarmăm de... cianura de potasiu. Au asupra lor mijloace foarte variate şi ingenioase de a-şi lua viaţa. De altfel, toate mijloacele de sinucidere găsite asupră-i — ţi le voi arăta la Bucureşti — au contribuit la înfrângerea lui psihică. Mai ai vreo nelămurire?Urmărirăm un timp luminile unui vapor care se îndepărta lăsându-se înghiţit de bezna cerului şi a pământiu lui. La Casino, orchestra amuţise. Numai farul continua să înjunghie noaptea.— Nu înţeleg de ce Fabricius şi-a asasinat complicele şi, mai cu seamă, cum l-a asasinat? Înainte de a răspunde, Lucian se întinse înălțându-și braţele spre stele.— E un agent cu experienţă. O să-ţi dau să citeşti declaraţia lui Busuioceanu-Fabricius. Povesteşte în paginile ei pentru ce agentură de spionaj lucrează, cum a ajuns să devină spion. Printre multele calităţi necesare unui spion, Busuioceanu mai este înzestrat cu una — deţine puterea şi priceperea hipnotică... Mama sa şi bunicii săi au fost actori de bâlci. Mamă-sa — mai trăieşte la Malta — l-a învăţat multe, iar la cursurile prin care a trecut, şefii i-au dezvoltat această armă destul de rară la un spion — hipnoza şi sugestia. Ţi-am pus banda aceea cu „jocul" din casa lui Trandafir

Busuioceanu. Aşa, intr-o „joacă", l-a determinat pe nefericitul de Nicula să mărturisească nişte secrete militare. Cu banda asta a încercat apoi să-l şantajeze... să-l recruteze în reţeaua pe care încerca s-o organizeze. Cu Trandafir, lucrurile s-au precipitat însă. Poate că nu l-ar fi lichidat, dar acesta, după ce a ieşit de la noi, s-a dus să-l caute pe Fabricius. L-a găsit chiar în hotel şi i-a relatat tot ce i se întâmplase. Celălalt a sesizat imediat că-l paşte o primejdie. Avea nevoie să câștige timp ca să dispară. Atunci, s-a hotărât să-şi lichideze complicele. În felul acesta, atingea două obiective — primo — dispărea un ins care-i cunoştea aproape întreaga activitate; secundo — abătea atenţia noastră, lăsându-ne să înţelegem că aici se termină istoria asasinării lui Nicula. După ce l-a „ucis" pe Busuioceanu, s-a repezit până la „Perla” şi i-a comunicat lui Bruderman că părăseşte a doua zi România. Trebuie să recunoşti că tipul e ingenios.— Este!— O fi el ingenios, interveni Frunză, dar nu-i pe lume oltean care să nu-i vină de hac. Aluzia, evident, era făcută la propria sa persoană.— Discuţia dintre cei doi a avut loc în camera lui Trandafir. Acesta, la momentul hotărât de Fabricius, a căzut sub puterea sa hipnotică. Din clipa asta, victima s-a aflat la discreţia asasinului. I-a sugerat să se aşeze la masa din odaie, să scrie, i-a dictat ce să scrie. Apoi, i-a pus. arma în mână şi i-a sugerat să-se împuşte. Trandafir s-a dovedit, precum sc vede, un medium bun. De altfel, se mai „jucaseră” ei în felul ăsta. Dacă n-aş fi fost martorul ocular al întâmplărilor din ultimele douăzeci şi patru de ore, aş fi fost înclinat să cred că omul din faţa mea bate câmpii, că încearcă să-mi înşele buna-credinţă, înşiruindu-mi tot felul de bazaconii.— Să ştii, adăugă Lucian, că în ultima vreme au apărut studii interesante despre hipnoză şi telepatie. Faptul că se încearcă transformarea lor în arme de spionaj sau contraspionaj nu mi se pare un fenomen nefiresc.— Şi care a fost rolul lui senor Bruderman în toată afacerea asta? întrebai eu după un timp.— Tipul e realmente îndrăgostit de litoralul nostru. E asociatul lui Nicuşor Busuioceanu, tatăl lui Tomy. Ţin împreună câteva mari restaurante. Ne vizitează ţara pentru a patra oară. Va veni si în anul viitor. N-are nici un motiv să nu vină. Tomy Busuioceanu l-a minţit: l-a rugat, în numele părintelui său, să-i viziteze rudele, să le transmită nişte daruri, să afle cum trăiesc. Într-un cuvânt, să-l informeze cu privire la locul unde avea să dese cină. Bruderman nu ştia. cu ce se îndeletniceşte Tomy sau poate ştia şi închidea ochii. Clar e că azi dimineaţă, când i-am cerut ajutorul, ni l-a oferit imediat, cu plăcere. Nu-l înghiţea, îmi pare, pe fiul asociatului său. Ne-a dat în scris tot ce ştia despre dânsul, ceea ce, e de prisos s-o spun, ne-a ajutat foarte mult.— Cum se explică faptul că Busuioceanu s-a lăsat prins în mrejele vărului său?— Nu era o pradă prea grea, îşi spuse Frunză părerea. Era un individ stricat până în măduva oaselor. A murit pe limba lui.— Nu trebuie să te mire, urmă Lucian, Trandafir — trandafirul ăsta otrăvit — a apucat câte ceva din activitatea tatălui său care, la timpul potrivit, a avut grijă să-i inoculeze morbul necinstei, al setei de îmbogăţire prin orice mijloace. Fiul îşi diviniza părintele — proxenetul, cartoforul, trişorul. Toma, vărul său — tip versat — a ştiut pe ce sol îşi aruncă sămânța... l-a cumpărat uşor din prima clipă... i-a sucit capul cu averea tatălui său şi, respectiv, a unchiului... cu localurile sale de noapte... cu bordelurile... Trandafir şi-a oferit imediat serviciile. Nu uita că Fabricius plătea. L-a recrutat în reţea, făgăduindu-i un viitor frumos. Printre altele, i-a făgăduit că o să-l scoată din ţară.— L-a scos pentru totdeauna, glumi Frunză râzând flegmatic.— Trandafir i-a furnizat multe informaţii economice cu privire la viaţa portului

Constanţa, la mişcarea vapoarelor... mişcarea unor nave militare. El este ucigaşul celor doi ofiţeri. Pentru ca să-l supună definitiv, Toma l-a pus la încercare. Metoda clasică: devii al nostru, vei avea bani după ce, mai întâi, îţi dovedeşti devotamentul faţă de cauza noastră şi că meriţi încrederea mea şi a şefului meu. „Cere-mi orice!” a răspuns Trandafir. Şi vărul său i-a cerut: „Ucide! Arată-ne că eşti un om tare şi că putem avea încredere în tine!“ Şi Trandafir a ucis şi, ca semn că a ucis, şi-a buzunărit victima de actele pe care Tomy i le-a „confiscat. A doua oară, Toma Fabricius i-a indicat victima: un ofiţer de marină care avea asupra sa documente militare secrete. Trandafir a executat şi ordinul ăsta.— Bietul Nicula! oftai eu după o pauză destul de lungă. Mi se făcu frig, dar nu mă ridicai de la locul meu pentru a nu da, astfel, semnalul plecării. Fumam şi ascultam dus pe gânduri mugetul mării. Frunză prinse să fluiere o melodie leneşă şi sentimentală.— Are şi el partea sa de vinovăţie, observă Frunză.— Nu înţeleg, replicai eu. Căpitane, eşti de aceeaşi părere?— Da, ca şi Frunză, susţin că are partea sa de vinovăţie. Ştiu, când te gândești la destinul lui Nicula, eşti tentat să afirmi că a fost un tânăr lipsit de noroc. Mai eşti apoi tentat să dezvolţi o întreagă teorie în jurul destinului. N-ai decât... dezvoltă tot ce-ţi trece prin cap. Nu te voi combate. E menirea voastră, a scriitorilor, să vă ocupaţi de destine umane, de esenţa unor destine. Sânt militar, iar optica asupra cazului ăsta nu poate fi decât una militară. Ne cunoaştem de multişor, de vreo treisprezece ani, de pe vremea „Cazului R. 16“. Am acumulat, în acest răstimp, nenumărate observaţii. De pildă, am observat că multe accidente mortale se produc din nerespectarea unor instrucţiuni tehnice, a unor legi, regulamente etc., etc. Un avion se prăbuşeşte, iar pilotul îşi găseşte moartea, nu pentru că aparatul a fost defect — mă rog, sânt şi asemenea excepţii — ci pentru că pilotul s-a abătut, pentru un moment sau două, de la normele zborului. Nicula T. Florea şi-a găsit un asemenea sfârșit, pentru că s-a abătut de la normele disciplinei militare.— Bine... vrui eu să iau apărarea memoriei ostaşului, dar căpitanul mă întrerupse:— Ştiu ce vrei să spui... că Nicula nu avea de unde să ştie în ce mediu căzuse, că dragostea l-a orbit. Sânt, fără îndoială, circumstanţe atenuante. Recapitulează, te rog, toate datele problemei şi o să constaţi în comportarea lui un şir de abateri de la disciplina militară. Fără îndoială, atunci când a fost pus în faţa alternativei: moarte sau trădare, el a ales moartea. Nicula ar fi putut să trăiască, dacă ar fi respectat acea lege a armatei — disciplina. Acesta este punctul meu de vedere. Ei, dar văd că ai îngheţat de-a binelea. Să ne ridicăm şi să mergem la hotel. I-am urmat îndemnul.Ne-am ridicat. Am mai zăbovit o clipă pe dig, cuprinzând bezna înstelată a nopţii, am mai exclamat de câteva ori în faţa frumuseţii valurilor înspumate, apoi am pornit-o agale: Frunză, cu mâinile în buzunare şi cu ţigara în colţul gurii, Lucian, cu mâinile la spate şi privind, cerul.— S-a lămurit şi istoria cu actul de naştere al lui Alupului? îmi amintii eu de întâmplarea din satul Cri...— Cum să nu, îmi răspunse Lucian. Îmbrăcămintea a fost culeasă într-o seară de Trandafir, de pe malul mării. Presupunem că sânt hainele unui înecat. Miliţia se ocupă în continuare de acest caz. Cadavrul însă n-a fost găsit. Se presupune că hainele astea ar fi ale unui vagabond care ar fi lucrat ca zilier pe şantierul de la Năvodari. A locuit cu Alupului într-o cameră şi i-a sustras nu numai actul de naştere, ci şi nişte bani.În dreptul statuii lui Ovidiu, ne-am întâlnit cu un grup de marinari străini. Se întorceau, clătinându-se, la vasele lor. Unul din ei, un italian, cânta cu o voce de tenor o melodie napolitană.

— Aha! sării în sus de bucurie că, în sfârșit, îl pot prinde „la colţ” pe căpitanul Lucian, dar cu vasul acela, cum îi spune? ... „Santa Lucia” — şi cu căpitanul cu nume de pirat, ce-a fost?— Păi, ce să fie?!? Lucian se opri în loc, prefăcându-se mirat. Ia spune tu, Frunză, ce-a fost cu „Santa Lucia” şi cu al ei căpitan cu nume ele pirat, Manuel Lopez?— Păi, ce să fie?! răspunse Frunză, împrumutând tonul glumeţ al căpitanului, o ipoteză care s-a dovedit a fi falsă.Am izbucnit toţi trei în râs, după care, la braţ, am pornit-o ceva mai repede spre hotel.