Raul Bribete

SărutulIudei

33 de poezii

Promisiunea virtuozităţii

Deşi nu e nici pe departe cel mai grav viciu care bîntuie obştea noastră aflată încăîn neaşezare, inflaţia de producţie versificată e unul dintre ele. Mai în fiecare lunăprimesc cîte un braţ de cărţi din această categorie, din care cu greu aş putea reţine ceva. Dar se iveşte şi cîte o fericită excepţie. Una dintre acestea e prilejuită de tînărul Raul Bribete din Oraviţa. Gravitate, ingenioasă modelare a imaginii cu aer de spontaneitate, o ţesătură atentă a expresiei plină de imponderabile sunt calităţile scrisului său deja suficient de matur. Nimic din graba altor juni numeroşi care aleargă încoace şi-ncolo în loc să facă paşi măsuraţi cu atenţie, nici o frivolitate de genul tentaţiei porno, la fel de stupidă precum un cercel în nas sau în limbă. Raul Bribete apare bine fixat în şeaua ambiţiosului său exerciţiu liric. E promiţătoare sub pana acestuia mai cu seamă constrîngerea (formă a interiorizării), densificarea care sacrifică cu succes fluenţa formală. Disciplina rostirii sugerează o disciplină a spiritului precum un însemn de nobleţe. Aparent avem a face în aceste texte cu un peisaj prematur crepuscular, în care începutul şi sfîrşitul zilei sufleteşti coincid. Devenirea nu mai contează, sub zenitul care îngăduie egalitatea cu sine a verbului metaforic. Salutîndu-l cu bucurie pe Raul Bribete, îi dorim să-şi ţină promisiunea virtuozităţii de timpuriu instaurată sub pana sa, dovedind că e la mijloc darul unui destin liric.

22 februarie 2011 Gheorghe GRIGURCU

„Vânzătorul le dăduse un semn,zicând:‹‹Pe care-L voi săruta, Acela este;să-L apucaţi şi să-L duceţi sub pază ››.când a venit, Iuda s-a apropiat îndată de Iisusşi I-a zis: ‹‹Învăţătorule,Învăţătorule!‹‹ Şi L-a sărutat ››”.

Marcu, XIV, 44 – 45.

Prolog

De mână de femeie capul mi-a fost purtatbusuioc, tipsie rece arămienu terminasem încă lumina de arataveam prin păr lăcuste şi tâmâie

un clopot mare iese de sub glieîncet, înlocuieşte soarele pe cerşi-n locul gol al limbii lui de clopotstă capul meu în loc de drug de fier

şi cum printr-a luminii văpaie arămiese vede deodată vag, diamantin,sângele meu - otravă preţioasăregelui să-l toarne-n loc de vin

izvor surpat tainic şi-nchis în cuvânttăiş născut din patru mări de sunetvinovat secate, tremurândscrise pe cer. de cei născuţi din tunet.

Gheara

Arse vitralii. Începutulneîncăpător în sine şarpele-i de lutmi-ar fi de aer reazem cum pe scutullui perseu gorgona la-nceput

ies de sub rădăcini soldaţi de teracotăară sub ei o mare ce-a secatdin carotide sângele lor putredare miros de moarte de bărbat

perseu şi-aruncă scutul pentru o clipăretezând capul unui soldat de lutdar nu ştiu că gheara ascuţităde vultur scormoneşte-n trup tăcut

fulgerător soldaţii-l atacarădar, se-ntoarseră-n glie prea curândcând împietriţi de chipul de pe scutu-isfărămicioşi se destrămau pe rând

Muşcătura de şarpe

Cântecul meu de viaţă şi moartedespicătură-a limbii de şarpe în pocalîn care stors veninul pentru cel ce vineaşteaptă să-l înghită ca valul un alt val

cântecul meu –mormânt verticalîn care ou şi şarpe se desăvârşirăveninul lui din începuturinebănuiţii solzi pe trup i se iviră

găuri de şarpe. amăgitoare nemişcăriîn rotund de ochi şerpesc pândind din undescurs e-n mine timpul cum veninulmuşcăturii-n inimă pătrunde

Via Dolorosa

Ciocanul, cleştele, şi cuiele: treiîn chihlimbar;

de mii de ani soarelescurs e în acelaşi zar

şi însuşi zarulîn sine s-a rotit

asfinţitul nu ştiede răsărit

nici inimacă-njuru-i ciulinii se restrâng

eu nici nu mordar nici nu pot să plâng

nici al vieţii, e poate a-l morţii, unic răspunsul;Secat-a mări în mine –nepătrunsul.

Mă-nfăşur în greşeală ca-ntr-un nimb

Mă-nfăşur în greşeală ca-ntr-un nimb,dar Doamne, oricât aş vrea, nu pot să schimb,mereu tăgăduita formă ce o port,ca pe un ort pe ochiul nu-ndeajuns de mort,

ce-apasă greu cu stema celeilalte vieţi.mă tot ascund; Ca taina de profeţi.şi o sporesc la nesfârşit cu altceva;

neostoit, ca setea de cuvânt,dar şi-n zadar, ca trecerea prin ea.oricărui neştiut şi-obscur avânt mă dărui.în viaţă şi în moarte şi-n nimic nu stărui.

Cheia

Se mişcă para focului, sur.afund de ochi – vedere purăîn crisalida-i găsesc instabil conturcînd nu se sapă-n mine fîntîni de ură.

eu caut acolo vidul cel mai rece,la fel, în sine – ferecat răspunsse-ncuie noaptea într-o entelehie,răsucită cheie, pe bolţi, în nepătruns.

– lacăt atins de-a ei dureroasă răsuciresufletu-mi beat de Duh, cu untdelemn e uns.dar nu mai ştiu oţel e, ori trăire,

faldul magmatic, pe umărul străpuns.

închegat, împietrit, străin, curs.sfîşierilor din mine.această necesară amorţire.

Edict

Suflet al Lumii – suflu de sarecorăbii clătinate – valuri de magnetvîrteje negre fundul genunii descoperindu-livoriu negru – şurub fără filet

toate îmbinate – nevăzuta cheie francezăiedera pe inimă o răsuceşte încet,vipia-ndoielii sapă-n baldachineînşurubate-n aur coclit – fals zaiafet

decapitata tidvă pe frunte cu laur e– cap solar mistic aureolatprin colivia coastelor, înspăimîntat un graure

cîntă requiemul vinovato zăpadă nevăzută peste scrisoare edictată cu fierbere de sînge înveninat.

Prinderea taurului de coarne

Lupt cu timpul –coarnele-i de taur,în după-amiezi trăgând să moară-n poezii,din grumazu-i tânăr, sângele şiroaie,s-a-nchegat pe verbul a nu fi.

Şi-apleacă încet, grumazul lângă pieptu-mi,furioase nările-i, slobod aburi albăstrii,la propriu, pentru o clipă, prinde-îl-voi de coarne,e sigur însă: prea mult nu-l pot stăpânii.

Gata de-atac, copita adânc îi scormoneşte,fără-ncetare te înfruntă, triumful, deja-i al lui.

un-să te-ascunzi, când rănit de moarte,te află chiar şi-n miezul pământului???

Nuceţi

Cheia din lemn de nuc. – împrejur nuceţiistruguri de marmură purtaţi de apa vieţiistrofă-nsîngerată – vin băut de alte guriaspida de sub setea mea – conturul ei augur

se răsuceşte strîns – mătase neagră pe mînerulspadei, funie de clopot trasă sub gliestriaţiile pumnului – rozetă amăgitoaretopică a morţii, august veninu-i, de tot rar e

toate adunate sub smaragd în teascul

neîncăpător ca sacul de brigandvolatil, dar şi vulcanic, spasmul

înşelătorului cristal din briliantpenuriei acestea, unic lemnul,îi poate ţine-n mare taină semnul.

Scară dublă

O scară dublă. În răsucireeşafodaj al unui cer pe dossunt reîntors ca mierlele în sinedar cerul meu e-un pic mai jos

m-aşteaptă taina să-i dezleg hăţişulca viezurii ce-aşteaptă abisulluminii-mbătrânite putrezinddin labirint de neguri până-n grind

Bufonul

Sunt bufonul nebuncu în chip de crisalidăbutelca la oblânc mandarinalîmi frâng pudratele mâiniînfrânt de ispităi-au naştere şi pier în minecum marea toată dintr-un val

beau vinul cu zece gurinici hula până la capătnu o duc

sunt tot mai greudeşii până şi trupulaminte că îl am nu-mi mai aduc.

Zornăie-n mine moneda lunii

Prin văzduhurice se-ncheagă şi rupmări în dealuriiată, prind trup

ai lupilor răi ochişi-arată rotundulzornăie-n minemoneda lunii pline

şi gândul

se bat pe tâmplepiezele releniciunde, nicicând,înviere.

cu toate acesteapun apunaştrii pe chipulnopţii nebun.

Sânt, Doamne, pârâşul ...

Sânt, Doamne, pârâşuldeget ce-acuză ?sau numai târâşul,de scorpii, pe buză ?

al gurii cu careal Iuzii sărut,cu desfătare,

Te-a fost vândut ?

Poem Barbar

Îmi deschid inimaca un dric cu flori de aurînfiorate mîini pecetluit erestrupul meu jilav –neînţeles tezaur

caii vărgaţi zăbranice pe ochiilor sinilii au. dar pe reversmoartea-i un zar cu feţe ştersesau un poem barbar lipsit de vers

sicriul lunecă peste ponoarepeste grădini străine şi peste viiisînt daţi în pîrg toţi strugurii dureriistorşi pe cămaşă mugurii de vii

Marea Roată

Iubito, aceste scrisori putrezindaceste străine de ochi-mi baiadereaceste baionete ce mă străpungcu cicatrici efemere

iubito, ca într-un fel de ritualun rostogol prin mine pînă-n cristalbaloturi de pînză ale nopţii născîndîn mine. Şi, din spiră-n spiră,

s-a ajuns la marea roată.e neştiutul drum –harta din piatrăşi harta din gînd.cîteodată aud lumina respirînd.

Metamorfoză

Oul în ou. Cercurile-n cercuri de copacpăsări în păsări şi atîttrec herghelii de nori sălbatecipînă la glezne mijloc şi gît

alerg să văd piramidaudată cu stropitoarea cum creşteîncet ca pentru a nu treziomul din mine adormit, uscatul sub peşte

alerg pînă dincolo de conţinutspre propriul meu începutspre miezul soarelui sprelumea care dintr-o dată se

despică într-o de şarpe limbăsub răsuflare-ai otrăvită, în zadarmă zbat –fluture în crisalidăbob în păstaie. Întunericul să-l ar.

Liturghie

Viaţa mea să treacă în poemca un cui prin mîna celui răstignit

pînă la sorb de ape moartesă-ţi laud cuvîntul. Te-am regăsit

sărutînd pămîntul caznelor din minemă-nchin Ţie străin de orice timppînă la brazda plugului şi pînămult dincolo de discul lunii-n orice timp

un ev decînd închis în sineplec genunchiul. Uriaş vitraliu devin.scriind pe ape orice întrebare,găsesc răspunsul, numai în pîine şi în vin.

Semnul

Abur al pîinii – grîu verzui,în înclinatul lan ce îl privii întîi,

inima, străveche pîine, iată, se frînge,verset de sete pulsînd turbat în sînge.

sufletul de mierle amăgit e,aburi străini, aluaturi nedospite întors în sine cerc sunt; sub avan compas,clopote îşi i-au în mine bun rămas.

răsucit în sine uit cu grabă-n,mestecenii cu boiul reavăn,fluidul vegetal – magnet cu poli de lemn;îmi scade vârsta, sub mistic semn.

Nuntă veche

Soarele s-a înverzit pe cămaşăsoarele şi în inimă s-a înverzitmirele vechi, mirele vechi, e iată,gol şi stăin, pe culmi, şi asfinţit.

a fost avut pe sine o cămaşă. Gulerul ei–roată de floarea-soarelui, în pîrg.dar pîrgul ei, dar pîrgul ei e astăzi,de şarpe muşcătură pe jugularele-i de lut.

soarele plin în vinul recespală cu umbra ţărîna, din scocsă nu mai izvorască apă viecu apă moartă launloc

nunta-n pămînt ascunsă e vederiinestrămutat cuvîntul ei în veci de vecide ce străin e îndurăriilacătul inimii mereu prea seci?

de ce mireasa lui e glia surăşi ochiul i-a încărunţit de totde ce cînd pe sub lună trec de-apururinevăzuta-i faţă nesocot?

Rădăcini

E bulgărul de lut. taina. Începutul.acest de nepătruns crescînd în cresterăspuns –munte sfărămicios, ce pestesufletul stins, se sfarmă, Prefăcutul

chinuitor e-avîntului meu scutulpămîntului cînd îmi cuprinde braţuleu sorb din ochi sătui, nesaţul-rădăcinilor... Atotfăcutul,

şi, fără să mă-ntreb, la limita lui a fidrobul din piept, în piept se va topicorabia ca în pămînt a intrat

-şarpe dintîi, pe care nu îl ştiijinduind să-nghită de la temeliifemeia..., nemişcată în bărbat.

Imagine din vitraliu

Mă-ntorc străin din marele vitraliucu rătăciri de lumină pe tîmplele recidrumul îmi pare nespus de îngusthrana şi apa nu mai au gust

pe măsură ce m-apropii se îndepărteazăpămîntul de sub picioarepropria-mi piele e neîncăpătoarepentru suflet –cristal şi rază.

soarele nu mai apune în acelaşi locîmi dau ocol mie însumi, şi, gol,sub marele clopot îmi durez culcuşdar dangătu-i m-alungă-n rostogol ...

Balanţă

Mi-e rece Duhul.îL cântăreşti cu un cântar de sare.sunt, de la-nceputuri, prefăcutullut al neputrezirii Tale.

de ce mi-e duhul gol, şi-Ai frământat,în locul alu-i meu un alt aluat,din care mâine, poate, plămădi-ve-i,un alt Iona, pe mal impur Ninivei ?!

Rămâi nepăsător cumva, la chinul,ce-n sânul meu înăbuşă Divinul ?

Baladă

Învăţ să trec încet. îmi par rădăcinile,gheare-ascuţite pe bărbate scuturi;palavrele sunând a gol – larve fără fluturi

ce-n chin de glob de ochi înşfacă,biju-uri sfărâmate şi-apă seacă,şi beau cu zece guri deodată.

sunt propria mea nălucă exilată,pe vârful unui aisberg vegetal.

sunt călăreţul fără trup şi cal.

am mii de guri să vă desfidşi niciodată nu le-nchid.

Anamorfoză

Zale pe şoim. În mica-i armăturăse-nstăpâneşte princiara urăa pliscului şi ghearelor ce storc

cu forţa lor smaragdul ierbii deşirat în spiresă îl refacă în strânsa lui frânghiepe fălcile-ncleştate-n amorţire –

de la-nceput Golul e marea roatăe mecanismul pur, e albia secatăsuprapunerea perfectă peste orice Conţinut.

Să-i resimţim absenţa aproape nedurut ...

Yorik

Joc impur. În sine unduirea, glasulcum forma roatei sorţii doar compasulreda-o-va. Matrice însuţi de care fi-vei măsuratinelu-i – vârtej în care pari încadrat

numai al minţii tale este. ca un ciucure,mandarinal, plinul lunii o să scuture,răsunetul încă increatului val– întuneric arat orizontal şi vertical;

dar ordinea primă-i recompusă dinnechezatul negrilor cai de şahpeste-ncoronări de aer – otrăvitul vin

deşertat pe cap lui Yorik – padişahpeste fluturi electrizaţi doar ochiul felin,fluorescent e – joavină-n declin.

Cana Galileii

Inelul cu piatră de rubinalunecă în vin – Cana Galileiie strugurul de piatră –foc divinîn teasc călcat de tălpile femeii

se răsuceşte –vîrtej pînă pe fundpiatra-i licăreşte stinsrubiniu e vinul cum şi piatraflămînde-abisuri a deschis

e prima Ta minune –receptaculau scos cristalul rîsului divinîn potire dintr-un fel de aurapa-nlocuită e cu vin

Iapa sură

Îşi scutură coama. De tot nărăvaşănu ştie de călăreţ nici de cravaşăîmi aleargă prin sînge nechezînd, de tot surăhrănită-i cu sînge, ţesălată-i cu ură

cu sînge curs din pieptu-mi. Chiar din al meunu ştie ce-i setea nu cunoaşte istovulpare că ajunge pînă la steau dublăpînă la noaptea albă căreia-i sunt robul.

Nechează-n mine. Scurmă cu copitapeste întinderi ca un erescoama-i sură, aburii nărilorpar din uriaşe cădelniţi că ies.

Săgeata

Eram săgeată care vîjîind mă despicamîn grumazuri de războinici, şi de cai, prin şei şi ham,şi-atît de tare arcaşul săgeta,pînă şi piatra cu vîrful o despica

eram săgeată care vîjîind mă despicamîn schije de săgeată otrăvită.otrăveam şi sînge, şi os, şi gînd,eram cît patru. Eram venin, de regală, aspidă.

Lama Sabachtani

Sunt singur Doamne. Împletitu-sa cununa,din străvechi ciulini – calvaruri urc în mine.port două cruci deodată, în loc de numai una.Golgothe negre adîncite-n sine.

sunt singur Doamne. – drum de la grîu la pîine.străin de propriul gînd, Tu răsuceşte scara.de pot urca, prin neistovită sete,s-o pot simţi, urnind povara.

Sărutul Iudei I

Se descoamează noaptea – dor şi grea ispită,mă leapădă cântarea de cocoş,şi-n piept inima de trei ori tace,dar tot o mai aud, vârtos sub o găoace.

în crângul pierdut simt coatele vinii,şi umerii lumii cum înghiontesc,mai simt cum coroana stă să prindă,în loc de promoroacă, spin regesc.

şi vin, şi se duc, şi se-ntorc umbrele moarte,pe faţa cealaltă, nevăzuta, a lunii;sărutul Iudei îmi pândeşte obrazul,din negura-ngheţată a păcatului lumii.

Sărutul Iudei II

Vinetele buze ale trădăriiadânc sânt ferecate, sub brazdele măriide nepătruns a gândului şi ochiului meuşi mă destram şi parcă nu mai sunt eu

icarii zboară inversat pe cerşi ceru-i greu ca fierul unui plugdesţelenind cuvinte cu tot cu rădăcini bază a nestrămutatei, Întâiei, Lumini

m-am dezbracat de cer şi parcă m-a uitatprimii pe-obrazul drept sărutul îngheţat

Sub clopot

Alerg printr-un tunel de sunetsă caut balanţa ochiului tău purdar, necîntărind decît oarbă luminăsînt neîncăput de propriul contur

am adunat în mine atît pămîntîncît culoare să grăiască nu esunt mai tăcut ca golul de sub clopot

potopul de tăceri în cer mă suie.

Epilog

Pumnul mi se descleşteazăde pe a lunii undă alburiu – luminoasăabisul mă strigă cu glas de cucuveanumai celui ce mă-nţelege îi dărui inima mealumina de acum e pur amăgitoaredin stele de sare, în smucet, tresare,să se reînchidă-n mări de tăcericare la rându-le redevin mări

Raul sau despre cuvinte

Raul Bribete are plete şi locuieşte la Oraviţa, un loc propice poeziei, care în afara unui număr numeros de personaje ce continuă tradiţia diletantă în literatură mai posedă şi o natură ieşită din comun care cotropeşte, încetul cu încetul, un oraş românesc din timpuri străvechi, cu case care au geamuri ieşite în afară, făcute în aşa fel încât să poţi urmări trecătorii ieşiţi la promenadă, ori cum se spune în dialect: „şpaţir”. E un loc privilegiat letargiei, visărilor tomnatice, şi de ce nu am spune, artelor. Oraşul, acum mic, are monumente culturale importante care îi veghează definirea spirituală. Oraşul avea teatrul său, ce imită la o scară mai mică Opera din Viena, teatraliştii, trupa de operă şi operetă, numeroase tarafuri de ţigani cu solişti vestiţi. Doru Ilana, Ion Pavel Azap, Nicoleta Douca, profesoara Elena Creţiu, sunt poeţi notabili, care pot să acompanieze mitul în creştere al unui poet al zonei precum Ion Chichere, născut în Fizeş (un loc din care au mai ieşit oameni importanţi, pictorii Ion Zaicu, Tibor Botlick, Ioachim Miloia). Ion Chichere este continuat de opera lui Raul. Este aceeaşi viziune neagră, aceeaşi vocaţie a ieşirii din contigent pe un canal de comunicare răsturnat. Rostirea poetului transfigurează estetic formele negative, contrariante, ale vieţii asociate unei stranii suferinţe, cu accente autoironice, dar, mai ales, transformabile în rostire sacră, revelaţie extremă, aşa cum spune şi Raymond Queneau în definirea lirică a poemului. Actul rostirii este sacru, el transformă oraşul ponosit, nopţile murdare, apusul prăfuit în pretextul declanşării poemului extaziat. Lentoarea scârbavnică a cotidianului se prelinge spre o poveste fascinantă. Durerea de a exista se consumă în îndrăzneala şi agonia gesticulaţiei

definitive, unice, absolute, sublime. Poezia are un murmur secret ce atenuează zgomotele, uimirea jucată, ţipetele, zgomotele şi perfidia oraşului într-o litanie ce recuperează derizoriul, descoperind cu entuziasm şansele existenţei lirice. Beţia poetului este una congenitală. Nu este cauzată de alcool. Ea vine din experienţa extatică provenită din necesitatea de a exorciza monştri. Şansa de a trăi mizerabil este alungată de „şansa hârtiei”. De acea aşezare în pagină a unei suferinţe ce provoacă strălucirea neagră a poemului liber. Poemul a fost descoperit sau este descoperit de postmodernism. Îi văd pe cei doi poeţi, Chichere înviind prin Bribete, descoperind străluciri de ,,antracit”, acolo unde mizeria este moale, parşivă, lascivă, flască. Cuvintele trăiesc puternic viaţa şi creează monumentul dăruirii totale. E vorba aici de o permanentă stare de generozitate, în care sufletul se lipeşte, este atras de vâscozitatea fascinantă a obiectelor aruncate, uitate prin colţuri prăfuite, roase de molii şi viermi, scorojite de ploaie şi vânt. Poemul se alcătuieşte din exuberanţa năzuroasă, vijelioasă a cuvântului care dă ritm existenţei şi transformă viul într-o cursă nebunească. Inteligenţa poetului descoperă subiecte noi şi idei care în acest spaţiu marginal devin majore. Tot ce au uitat ceilalţi se transformă în diamant, şamanismul, fiinţa înzestrată cu puterea cuvântului de a provoca apariţia substanţei poetice, expresie a superlativului existenţial, a puterilor umane absolute e obsesie comună celor doi ... diferenţa dintre Raul şi Chichere este un spor de forţă speculativă a gândirii la cel de pe urmă. La Bribete jocurile cuvintelor sunt mai evoluate. Se îndepărtează de semnele derizoriului şi devin o sarabandă de neoprit a figurării artistice, potenţate de o gândire ce nu se poate opri. E asemeni unui ecou al primei impresii, o tatonare a lumii ideilor, o încercare de construcţie ideatică pornind de la semne, care la Chichere uimeau prin inedit şi construiau identitatea unei lumi noi ale cărei coerenţe existau în înşiruirea formelor. Raul Bribete adânceşte jocul şi descoperind ludismul reflexiei încearcă să ducă această lume în sine pe coordonatele severe ale logicii. El este student la Facultatea de Filozofie a Universităţii de Vest Timişoara. A publicat încă trei volume de versuri: Tornada de hârtie, Timişoara, Ed. Marineasa, 2008; Caniculă în diamant, Timişoara, Ed. Marineasa, 2008; Spadda, Timişoara, Ed. Eubeea, 2010.

Poezia descoperă predispoziţia unui joc cu obiectele cu care le furnizează realitatea, foarte aproape de referent, cu o atracţie faţă de obiectele naturii, de semnele pe care arbitrariul le aduce în faţa ochilor. Structural, călător în

spaţiul ideilor, poetul descoperă aventura numirii acestei treceri imaginare printre obiectele memoriei. Ceea ce produce emoţie şi creează efuziunea empatiei este acea uimire, lipsită de inocenţă în cazul nostru, predispoziţie de a rosti sacral ceea ce lumea vede ce pare să se manifeste printr-o verbigeraţie gratuită. În această paradoxală avalanşă lirică nimic nu este neesenţial; ceea ce pare anodin capătă semnificaţia maximă, fiindcă obiectul scos din contextul real şi derizoriu, intrat în lumea artei devine purtător de semnificaţie artistică, asociind strălucirea imaginativă cu noutatea spaţiul negat prin formele exprimării, extreme, ale fiinţării. Raul Bribete are vocaţia unui fascinant creator de texte, simte puternic vibraţia împlinirii în cuvânt, apăsând cu putere pe claviatura poemului. Zgomotele, materializare a emoţiilor şi ideii, pe care le scoate sunt, ori delicate şi perverse, ori tumultoase şi pline de forţă. Totuşi cuvintele poartă acea fascinaţie a rostirii unui adevăr potenţat de înţelesurile ascunse ale experienţelor livreşti. Ieşit cu sălbăticie din lumea imaginii, poetul îşi armonizează poemul prin construirea unor semnificaţii ce ţin de aventura internă a propriei personalităţi. Însă, nu cărţile îl fascinează, ci fiinţarea umană, instalarea carnală, figurarea în postura de om care pătrund în spaţiul livresc alungând pacea serafică a convenienţelor, aducând lumea tumultuoasă a unei realităţi magice şi , totuşi, contemporane. Scriitor prin deformaţie profesională, Bribete îşi reconstruieşte ceea ce a pierdut, spectrul uman, vitalitatea inocentă, demnitatea iluminată, umilinţa de a trăi prin gesturi şi de a vedea lumea lui Dumnezeu. Omul Raul – Răul descoperă aura iluminată a vieţii în acelaşi timp cu dureroasa senzaţie de a face parte din lumea, în care nu poţi trăi dacă nu construieşti, acţionezi într-un domeniu al utilitarului:

eşti un om câştigat abia atunci ţi se aratăfluorescenţa dintâi a haosului

înţelegerea deplinaa golului de sens (Vertij)

Sunt fără să-mi dau seamaO rotiţă dinţatăÎn angrenajul suprem. (Elegie)

La mijloc de rău şi de bun, umplut cu memoria lucrurilor, rostogolindu-şi forma, asemănându-se unui tăvălug uriaş, îşi descoperă fericirea trăind alături de greieri, păsări, peşti în aşteptarea albastrului pur. Ceea ce simte însă e sfâşierea spadei, urletul măruntaielor pământului, dar şi scrâşnetul roţilor dinţate în care îl vede sau se vede în postura capului lui Ioan despărţit de trup. Cu o vocaţie de performer al textului paradoxal şi credibil, căci porneşte de la viaţă, găsind vorbirea în momentele ei paroxistice, scrie poezia ca un joc antic cu adevăruri care ucid, cu plăceri amorale, dar care produc emoţii estetice.

Cum fiecare volum aduce cu sine o nouă modalitate de expresie, această recentă apariţie editorială: Sărutul Iudei descoperă o inedită ipostază pentru un tânăr poet contemporan, care exersează scriitura clasică a poemului cu ritm, rimă, imagini percutante şi semnificaţie, nu arareori, simbolică. În vremurile de astăzi deschise experimentului derizoriu şi neglijenţei stilistice, tânărul scriitor reuşeşte să fie un versificator rafinat, fără ca să îşi piardă suflul poetic ori firul demonstraţiei iniţiate, oferind cu acest ,,experiment” şi o continuitate a meditaţiei din celelalte volume. Figura de inocent jertfit e dublată de ipostaza omului cu puteri de zeu, ce se metamorfozează într-un text iniţiatic ca o meditaţie asupra începutului rostirii, astfel că frumuseţea discursului, ineditul rostirii, imaginile fastuoase şi contrariante dezvăluie chipul său ascuns în cuvinte. Poetul iubeşte contrastele, şi, în consecinţă, cultivă oximoronul. Verbul sună clar, memorabil „în aceste declarative autodefiniri” în care emfaza transpare prin introducerea egoului în fastuoasa textură a poemului. Ai impresia că fiinţa se oglindeşte în versurile pe care le vede scrise pe un imens ecran solar. Sângele otrăvit e oferit regelui, puterii aberante şi incontrolabile, iar fiinţa sa de lut, migălită încetul cu încetul, se sfărâmă şi se transformă în nisip precum armata chineză a soldaţilor de teracotă. Declinul dematerializării, pierderea contururilor, e însoţită de imaginea şarpelui. Veninul acestuia e cel al cântării, poemul, fiind, ca la simbolişti, un semn al despărţirii de lumea strălucitoare, ce aduce instaurarea în damnare, pervertire şi moarte. Drumul în lume este cel al durerii, al împlinirii destinului tragic, cu imagini pe care le savurează din exterior cu o plăcere ce eludează suferinţa. Prin cultivarea misterului, suferinţa devine sacră pentru că intuirea destinului poetic nu este una întâmplătoare, ci cu totul şi cu totul scrisă în cărţi, tot atât de sigură precum scurgerea soarelui dinspre asfinţit spre răsărit. Ordinea cosmică este asemănată rotirii zarului în cutia jocului

aleatoriu, care fixează definitiv ordinea lucrurilor, astfel că poetul ştie de la început că în acest spaţiu al durerii poate să existe fără nicio oprelişte:

eu nici nu mordar nici nu pot să cânt nici al vieţii, e poate a-l morţii unic răspunsul;Secat-a mări în mine – nepătrunsul.

Prezentul volum găseşte o strălucire stranie prin această folosire împlinită a formei clasice. Citind cu atenţie textele ce sună shakespearian, descoperi capacitatea de a gândi indiferent de mode şi timp, gândire ce se naşte din conflictul persoanei poetice cu lumea socială. Natura este mai degrabă un sarcofag în care fiinţa reflexivă pluteşte în teritoriul generic scriituri. Adâncit în lumea de vise el continuă peroraţiile care pornesc dinspre orice semn al realului, care se încarcă narcotic cu o disponibilitate amoroasă, înşelată permanent de o vocaţie a descoperirii alunecării sensurilor către neant. Singurătatea creează şansa unei explozii imaginative transmise liric sub formă de litanie, dar şi de o năucitoare capacitate de introspecţie dureroasă. În acest teritoriu sentimental gândul este unul dintre mijloacele torturii, cel care conştientizează răul şi asociază fantasmele cu forţa cuvintelor de a chema şi aduce suferinţa. Deşi imaginile sunt şocante, adevărul din ele transformă poezia într-o formă credibilă a destăinuirii în care experienţa personală este expusă în contururi tragice, ca un spectacol fascinant al vorbirii şi cu o intuiţie a sonurilor limbii pe cărări ce nu par a fi străbătute până acum:Sunt singur Doamne. Împletitu-sa cununa,din străvechi ciulini –calvaruri urc în mine.port două cruci deodată, în loc de numai una.Golgothe negre adîncite-n sine.

sunt singur Doamne. –drum de la grîu la pîine.străin de propriul gînd, Tu răsuceşte scara.de pot urca, prin neistovită sete,s-o pot simţi, urnind povara.Lama Sabachtani

În această lume trepidantă, căci cuvintele dau senzaţia cavalcadei şi în care poetul se imaginează un călăreţ ce se identifică cu tovarăşul său de luptă şi călă(to)rie. Instinctele calului îl fascinează prin vitalismul genuin, astfel că scribul

imaginează sangvinard ipostazele iureşului, iar zborul imaginaţiei capătă dimensiuni fantastice:Nechează-n mine. Scurmă cu copitapeste întinderi ca un erescoama-i sură, aburii nărilorpar din uriaşe cădelniţi că ies.

Iapa sură.

Structura poemului pare a fi o evoluţie dinspre lumea reală către dimensiunea poeticităţii, de la emoţia văzutului către construcţia simbolică, de la expresia vieţii surprinse cu acuitate la imaginea figurată care consfinţeşte trecerea din lumea vie în teritoriul fantastic, fascinant al cuvintelor care duc nu numai spre un nivel al excelenţei livreşti ci şi spre o deschidere sacrală. Această evoluţie pare a fi modulată prin experienţa morţii, trecerea în imaginar presupunând extincţia, evidenţa barbară a morţii. Imaginea finală are capacitatea de a coagula apoteotic evoluţia sensului cuvintelor dintr-o iniţială laudă a vieţii, chiar dublată de asocierea destinului tragic simţit cu luciditate spre un final în care imaginea e fascinantă, de o stranie frumuseţe, cu aceiaşi lucidă prezenţă a morţii. Poetul urmăreşte acea trecere de la conştiinţa însingurării în spaţiul ostil şi contrariant al vieţii la acea vedere de sus, stranie într-un paradis invers, funebru, a cărei frumuseţe de nespus este intuită. Este de admirat o voce lirică exactă, matură şi totodată o disponibilitate fabuloasă a imaginării spaţiului deznădăjduirii ca un joc dinspre durere la fantasmă şi simbolizare în conştiinţa modernă a livrescului. Deşi Poem Barbar nu este cu nimic mai bun sau mai rău decât celelalte poeme, îl cităm integral pentru a sublinia construcţia lirică: Îmi deschid inimaca un dric cu flori de aurînfiorate mîini pecetluit erestrupul meu jilav –neînţeles tezaur

caii vărgaţi zăbranice pe ochiilor sinilii au. dar pe reversmoartea-i un zar cu feţe ştersesau un poem barbar lipsit de vers

sicriul lunecă peste ponoarepeste grădini străine şi peste viiisînt daţi în pîrg toţi strugurii durerii

storşi pe cămaşă mugurii de vii

Conştient de structura sa de hârtie, de identitatea pur literară, chinuit de construcţia unei istorii fără modelul cavaleresc, un cavaler dezeroizat precum Călin Nebunul, exponent al unui tragism ce sparge dimensiunile reale prin rostirea maladivă a cuvintelor, poetul exclamă: sunt călăreţul fără trup şi cal, iar palavrele sale sună a gol, fiinţa devine o nălucă exilată pe vârful unui aisberg vegetal. Mortificarea sinelui aruncă în derizoriu figurile preţioase, prezenţa terestră e văzută ca o încleştare, şi toată această configurare dramatică a textului nu face decât să construiască plurivoc o textură revoltată, în care furia nu devine invectivă, ci o şansă a unui strigăt multiplicat în ecouri ce nu pot fi suprimate. Ieşitul din viaţă, năluca, insul stigmatizat cu demonul construcţiei imaginare, sfidarea luminii prin vorbire nu renunţă la această disponibilitate ce rupe sensurile pentru a crea poemul: sunt propria mea nălucă exilată,pe vârful unui aisberg vegetal.

sunt călăreţul fără trup şi cal.

am mii de guri să vă desfidşi niciodată nu le-nchid. Baladă

Deşi studiază în Timişoara, Raul Bribete aparţine mediului literar cărăşean format fiind în spaţiul orăviţean, zonă care a furnizat nume de mari scriitori: Gheorghe Azap şi Ion Chichere, ca sa-i numim pe cei mai cunoscuţi. Cele patru volume de versuri exprimă o anume continuitate, deşi Raul nu este un imitator sau un emul al celor doi. Autor al unei opere ce sugerează o devenire constantă nimerind prin instinct şi cultură teritoriul marii culturi. Rupt de tendinţa uniformizatoare a grupărilor literare autorul găseşte o modalitate lirică originală de mare forţă imagistică şi profunzime a gândirii, cu intuiţii remarcabile dar fără să copieze atitudinile colegilor de generaţie. Prin volumele sale numele său devine o certitudine cu toate că vârsta subminează această formulare, pare acum prea tânăr pentru a fi un nou ,,fenomen” ca Labiş care a îndrăznit să fie personal în teritoriul ipocrit al poeziei – document de partid, ori Lucian Blaga care a adus sentimentul marii literaturi europene în spaţiul românesc. Poetul nostru nu aduce o nouă viziune care să spargă tiparele constituite, el scrie firesc, cu îndrăzneala de

a se reprezenta în ipostaza unui artist format la şcoala marii literaturi române. Este un autor notabil a cărei evoluţie, inevitabil, îl va conduce spre o performanţă imprevizibilă, dat fiind seriozitatea cu care abordează literatura de la o vârstă a tinereţii. Este evident că nu este un experimentalist lipsindu-i acea doză de impostură necesară transfigurării spaţiului liric în spectacol mediatic. Raul Bribete poate construi un spaţiu care să modifice şi să şocheze prin lumea stranie ce o propune, tulburătoare ca îndrăzneală şi forţă a lirismului, limpede într-un domeniu al clarobscurului, încărcat de energii absconse, conştient de adevărul său, nou, existent în vorbe cu rezonanţe vechi ...

Călin CHINCEA