4

RĂZBOIUL SOVIETO-AFGHAN (1979–1989) Studiu de istorie verbală. Percepții. Documente

Autor: Ioan Xenofontov

Date tehnice: Format B5Jis (academic), număr de pagini aproximativ 455, hârtie

80g/cm import, copertă în policromie plastifiată.

PREZENTARE VOLUM

La începutul sec. XXI ştiinţele socio-umaniste sunt circumscrise unei inflaţii de metode şi

tehnici de cercetare, unele consacrate, altele aflate într-un sistem concurenţial, alternativ sau în

proces de testare. Stagnarea unor abordări de investigaţie le îndepărtează uşor din vizorul

lucrărilor ştiinţifice şi, treptat, devin tot mai eclipsate de elementul inovaţională al cunoştinţelor.

Istoria, ca domeniul ştiinţific, tinde şi ea să se adapteze noului peisaj global, să răspundă

întrebărilor recurente, fapt ce o legitimează în condamnarea/justificarea fabulărilor/realului.

Fabricitatea rezidă în climatului spaţial şi temporal, aflat într-o congruenţă cu memoria colectivă

şi individuală. Developarea multiaspectuală a activităţii umane dint-o zonă socio-profesională

dintr-un trecut proxim este idisolubil legată de industria memoriei. Mai mult ca atât, mediul

socio-profesional ermetic, alături de factorii politici, distanţa temporală etc., limitează accesul la

sursele de informare documentare, de aceea accesul la sursa de informare directă – martorul –

rămâne drept unica sursă de informare. În acest context se înscrie şi demersul istoriografic al

istoriei militare din perimetrul istoriei recente, modestă, de altfel, în peisajul global din economia

lucrărilor de specialitate. Secretomania militară, cultivată la nivel ideologic şi de specific branşei

reprezintă deseori obstacole în decifrarea imaginii complexe a tabloului istoric. Pornind de la

aceste constatări se reclamă o serie de strategii specifice cercetării în domeniul tematicii militare

ale istoriei timpului prezent.

O retrospectivă istorică în domeniul istoriei verbale din domeniul militar relevă explozia

relativ recentă a acestuia în cadrul instituţional ştiinţific occidental. Primele mărturii orale ale

combatanţilor francezi au fost luate de US Army imediat după 1945. La sfârşitul anilor 1970

ministerul Apărării franceze a iniţiat colectarea de interviuri, centrate pe perioada celui de-al

Doilea Război Mondial. În contextul în care instituţia militară avea o imagine şifonată acest

demers nu a venit din mediul academic sau universitar, ci din al organizaţiilor de profil. Astfel,

în septembrie 1974 Serviciul istoric al Forţelor Aerului a început intervievarea militarilor din

acest domeniu, în mod special al elitelor. Mai târziu, 1979, acest exemplu este urmat de Serviciul

istoric al Marinei. În plus, în 1979 a fost constituit Institutul Timpului Prezent care intensifică

4

practicarea istoriei verbale ca urmare a accesului restrictiv al istoricilor contemporaneişti la

arhive, inclusiv în domeniul militar La sfârşitul sec. XX, mărturiile verbale se transformă în

„patrimoniu memorial”, colectarea, difuzarea şi analiza lor constituie un element increat al

lucrărilor ştiinţifice preocupaţi de cercetarea istoria contemporană a Apărării. În spațiul

românesc cartografierea subiectelor de istorie militară din perimetrul timpului proxim este

efectuată de Institutul de Istorie Orală din Cluj Napoca. Institutul editează Anuarul de Istorie

Orală. Anuarul este prima publicaţie de acest gen din România, care cuprinde studii de

specialitate ale membrilor şi colaboratorilor Institutului de Istorie Orală din Cluj-Napoca. Pe

parcursul anilor 1999–2010 au fost editate 11 numere, care inslude în tematica de cercetare și

subiect ce țin de tematica istoriei militare.

Pentru a transgresarea limitelor cunoașterii în profunzime a activității umane se apelează la

cartografierea ,,planetei” memoriei, care oferă soluţii alternative discursului istoric,

documentelor convenţionale în evaluarea evenimentelor istorice. Prin intermediul instrumentelor

istoriei orale are loc conexarea destinelor individuale cu „marea istorie”. Povestea ,,celor mici”

constituie una din dimensiunile abordate cu mare interes în demersul istoriografic. Dialogul

întreţinut cu martorii activi la ,,marea istorie”, ca subiecţi ai cercetării ştiinţifice, se

metamorfozează din ipostaza de participanţi în cea de naratori şi, implicit, în cea de autori în

elaborarea discursului istoriografic.

Dezideratul prezentei lucrări îl constituie ,,extragerea” din anonimat a actorilor unui act

istoric important şi actual al secolului al XX-lea şi punerea în circuitul ştiinţific a unor veritabile

,,arhive vii”, a memoriei trăite şi narate. Aceste observaţii-constatări ale foştilor combatanţi, deşi

uneori fragmentare şi profund subiective, privite în ansamblu, lărgesc imaginea intervenţiei

sovietice din Afghanistan, adică incidenţa ,,marii istorii”, marcând, totodată, contribuţii originale

din domeniul polemologiei, de înţelegere a fenomenului războiului şi a consecinţelor sale, de

promovare a evitării lui în viaţa socială, şi de acceptare deliberată a valorilor coexistenţei

paşnice. Lucrarea se înscrie în dimensiunea istorico-hermeneutică, semnificativă în mod special

pentru istoria timpului prezent, de a face din memorie o formă a justiţiei. Importanţa acestei teme

este semnificativă şi graţie faptului că se efectuează, în exclusivitate pentru zona istoriei recente,

o încercare de a aborda un subiect estompat prin prisma multidisciplinară, constituind o tendinţă

de extindere, prin discutarea unor aspecte inedite şi chiar ,,neacademice”, a discursului istoric

referitor la tema cercetată şi analizată.

În acest perimetrul un interes aparte îl prezintă participarea moldovenilor în războiul din

Afghanistan. Conform datelor statistice, cifra totală a acestora se estimează la 12 500 de militari,

dintre care 301 şi-au pierdut viaţa, 4 sunt dispăruţi, iar 700 au rămas invalizi.

4

Prestanţa majoră în reconstituirea unei istorii trăite e marcată de martorii acesteia, adică de

oamenii care au fost actorii actului istoric şi care, în baza acestui considerent, sunt învestiţi cu

funcţie de informare, constituind actanţii esenţiali ai faptelor şi evenimentelor istorice. Din

perspectiva elaborării demersului istoric asupra istoriei trăite, s-a efectuat un procedeu de

investigaţie ştiinţifică configurat cu un scop prestabilit, în baza mecanismului de comunicare.

Drept urmare, am apelat, în primul rând, la ancheta orală, sub forma interviului (chestionarului),

care a permis o interacţiune între cercetător (operator, intervievator) şi intervievat (respondent),

adică martori sau participanţi direcţi la războiul sovieto-afghan, intervenţiile operatorului fiind

aplicate conform principiului ,,nedirijării asupra fondului şi dirijării formei”. Un deziderat

fundamental angrenat în demersul surselor istorice orale îl constituie validarea mijloacelor

epistemice utilizate, aplicarea diversităţii de metode şi tehnici. Astfel, în elaborarea cercetării,

am efectuat, ca procedeu de lucru, tehnica interviului individual semistructurat; având

prestabilită tematica, am abordat o grilă de întrebări specifice dinainte formulate, care, pe

parcursul procesului de comunicare verbală, deseori s-au modificat graţie particularităţilor

specifice ale interviului vizat. Un alt instrument de lucru în aplicarea anchetei orale a reprezentat

tehnica interviului de grup semistructurat, care, spre deosebire de interviul individual

semistructurat, constituie o extindere a metodei calitative, deoarece include interacţiunea

participanţilor în baza dezbaterii deschise asupra aceluiaşi subiect. Acest tip de interviu, care

exprimă traducerea trăitului în reflectat şi cunoaşterea lumii subiectiv-simbolice a

colectivităţilor respective şi a istoriei lor, este important şi graţie faptului că metoda calitativă

este surprinsă din considerentul că ,,nu ne interesează, în primul rând, câţi spun un lucru sau

altul, dar ce anume spun oamenii, cum o spun, cum se modifică pe parcurs cele afirmate iniţial”.

Un aspect important în elaborarea temei studiate l-a constituit aplicarea tehnicii Delphy, prin care

se urmăreşte dezideratul de a găsi soluţia unei probleme cu ajutorul experţilor, iar în cazul

nostru, fiind vorba de mijloacele şi posibilităţile reinserţiei familiale şi sociale a foştilor

combatanţi, am apelat la intervievarea specialiştilor în medicină, participanţi şi ei la războiul din

Afghanistan.

Având la bază o serie de metode şi tehnici de cercetare, configurate prin prisma unor

întrebări signaletice (informaţii generale despre martori), de opinie (relevă opinia informatorului

despre tema anchetată sau recuperează o informaţie indirectă) şi întrebări de performanţă

(intervenţia cercetătorului cu ajutorul întrebărilor deschise asupra formei subiectului, pentru a

extrage esenţialul din actul istoric), am elaborat următoarea structură a chestionarului: întrebări

signaletice (nume, prenume, data naşterii, studii, ocupaţia, funcţia militară); discursul oficial

despre război în percepţia participanţilor; pregătirea teoretică şi practică a recruţilor pentru

războiul din Afghanistan; acţiunile militare în războiul sovieto-afghan; imaginea alterităţii – a

4

adversarului, a aliaţilor (armatei afghane), a populaţiei civile etc.; percepţii ale vieţii cotidiene

cazone; influenţa conflictului militar asupra vieţii fizice şi psihice a foştilor combatanţi;

relevarea dimensiunii familiale şi sociale în procesul de integrare a combatanţilor în spaţiul

originar.

Interviurile formale, înregistrate pe bandă audio sau în notiţe, au fost efectuate în perioada

10 aprilie 2001 – 2 februarie 2010, cu un număr de peste 50 de persoane, iar selecţia eşantionului

a fost configurată în baza ipostazelor martorilor faţă de eveniment, a funcţiei militare a

participanţilor direcţi la războiul din Afghanistan, a intermediarilor, adică a celor care transmit

informaţii referitoare la memoria participanţilor direcţi; în această postură se circumscriu rudele

(părinţi, soţi, fraţi şi surori, copii, verişori), cunoştinţele, prietenii combatanţilor. Ponderea o

constituie martorii direcţi la evenimentul istoric analizat. Perioada efectuării stagiului militar,

funcţiile şi gradele militare ale acestora acoperă, practic, toată dinamica războiului, majoritatea

activităţilor şi gradelor superioare militare ale armatei sovietice în Afghanistan, considerent care

permite o abordare de ansamblu a temei cercetate. Situaţia militară a combatanţilor a evoluat pe

parcursul stagiului, în funcţie de contextul războiului, operaţiilor militare, transgresărilor

regulamentare etc.

Lucrarea include zeci de documente inedite privind războiul din Afghanistan (scrisori, notițe, fotografii) din arhive private și din fondurile Muzeului Armatei Naționale a Republicii Moldova.

4

RĂZBOIUL SOVIETO-AFGHAN (1979–1989) Studiu de istorie verbală. Percepții. Documente

Sumar

PREFAȚĂ I. ISTORIA VERBALĂ ÎN DEMERSUL ISTOREI MILITARE

II. PERCEPȚII

III. DOCUMENTE

III.I. Scrisori din Afghanistan

III.II. Războiul sovieto-afghan în imagini

ABSTRACT

4

Ilciuk Igor Ivanovici – născut în anul 1934, în oraşul Viniţk, RSS Ucraina. Studii şi activitate

profesională: Şcoala militară (1954–1957), Academia militară (specializarea Diplomaţie), ofiţer în

cadrul armatei sovietice din Republica Democrată Germania, Turkmenistan, Uzbekistan, Chişinău.

În Afghanistan (1983–1984) a fost şeful serviciului de cercetare din cadrul Armatei a 40-a. La data

interviului era colonel în rezervă. Interviul a fost realizat în 3 decembrie 2002. Casetele nr. 49/II,

50/I-II.

I. X. – O mică prezentare.

I. I. – Familia, numele şi pronumele îl cunoaşte-ţi (Iliciuk Igor Ivanovici – n.n.). M-am născut în

regiunea Viniţk, în anul 1934. Am absolvit şcoala, un an am lucrat în colhoz, secretarul sovietului

sătesc. În 1954 am intrat la Şcoala militară, am terminat-o în anul 57. Am devenit ofiţer şi am lucrat

în corpul militar al armatei sovietice în Germania. Acolo cca 7 ani am slujit. După aceea am reuşit

la Academie, după Academie am intrat în armată, am slujit în Turkmenia, în Uzbekistan, aici, în

Chişinău, în Orientul Apropiat, cca 4 ani. După Orientul Apropiat, am ajuns în Afghanistan. M-am

îmbolnăvit un pic şi din nou m-au îndreptat în Chişinău. Din 86 am fost trecut în rezervă. Iată aşa o

mică istorisire.

I. X. – Acum despre Afghanistan, cum a-ţi ajuns acolo?

I. I. – Noi toţi eram militari şi atunci nu întrebau doreşti sau nu doreşti? Desigur, noi candidatura o

alegeam, mai participa şi Statul-major. Se alegea mult timp şi eu am nimerit în această funcţiune.

I. X. – În ce an a-ţi participat în Afghanistan?

I. I. – 83–84. Am fost nevoit… acolo era greu, foarte greu era.

I. X. – Era o greutate psihologică?

I. I. – Era foarte intensă. Am fost şeful Serviciului de cercetare din cadrul Armatei a 40-cea. De aici

şi o responsabilitate mare: selectarea, prelucrarea, şedinţe. Serviciul nostru de cercetare era puternic.

Erau toate cele necesare funcţionării unui sistem de informaţii. În legătură cu aceasta am mersi prin

toată ţara, să conduc şi să convoc. Nu eu personal convocam, aveam subalteni care organizau şi-mi

raportau. Dar trebuia să conduc nemijlocit şi să particip la administrarea acestor unităţi. Se întâmpla

să dorm câte două–trei ore pe noapte, greu a fost. Serviciul de cercetare e cercetare... Informaţie era

foarte multă, dar această informaţie trebuia selectată, pentru că era foarte multă dezinformaţie.

Aceasta depindea de nivelul de pregătire al oamenilor noştri, cum ei lucrau acolo, totul era legat cu

riscul vieţii, înţelege-ţi? A fost multă dezinformare, dar trebuia selectată şi raportată în fiecare

dimineaţă, la ora 5 dimineaţa, undeva o oră, un ceas şi jumătate. Nu reuşeam să i-au masa şi o nouă

organizare, iarăşi rapoarte, acolo era conducerea noastră, moscovită. Era marşalul Sokolov, eu în

fiecare dimineaţă mergeam în Statul-major, raportam în componenţa conducerii. Aici se luau

hotărâri pe marginea rapoartelor mele. Prin ce metode să înfrângem bandiţii. Ce metode propuneam

4

noi, acele mijloace de distrugere erau aplicate. Şi iată aşa… în toată ziua. Nici un fel de zi liberă,

nici o sărbătoare, în toată ziua.

I. X. – Ce metode de contrainformaţii foloseau duşmanii?

I. I. – Se foloseau toate posibilităţile. De exemplu, cum duşmanii foloseau presa? La ei se publicau

ziare…, de genul Krasnaâ zvezda (editat de Ministerul Apărării al URSS) sau Komsomol‘skaâ

pravda, te uitai era exact ca al nostru, editându-se în întregime, dar conţinutul era o insultă la adresa

armatei noastre, sistemului nostru, împotriva la tot. Făceau presa aceasta în Pakistan şi apoi o

aduceau acolo. Era răspândită printre soldaţii noştri, militari. Era şi Serviciul de cercetare tehnic.

Deseori prindeam posturi de radio, care emiteau în limba rusă, erau dezinformări împotriva armatei

noastre, împotriva sistemului nostru, era orientat totul împotriva noastră.

I. X. – Era un război psihologic?

I. I. – Da. Aceasta era puternică la ei. Era o dezinformare la ei foarte bine pusă la punct. Ei vedeau

unde erau repartizaţi soldaţii noştri, grupe sau alţi oameni de-ai noştri. La piaţă te puteai informa

foarte bine. Acolo erau preferate şi multe calomnii. Fie că a mers o maşină de-a noastră, ceva s-a

întâmplat, deodată din aceasta făceau diverse creaţii, ei puteau face aşa ceva. Era o dezinformare

totală. Dădeau în mod special câte o informaţie de aceasta cercetaşilor noştri. Deodată se vedea,

dacă venea un om nou, în sat, spre exemplu, sau în kişlak, deja tot kişlakul ştia că tu eşti un om nou

şi informaţia despre acest om se transmitea fulgerător. Ei special îi spun o dezinformare. De

exemplu, am efectuat o aşa operaţie. Iniţial aveam relaţii bune cu Ahmed Shah. El verifica o mare

parte din Panjshir. Aveam cu el o înţelegere. Noi nu-l vom atinge, trupele noastre nu vor intra acolo,

nici avioanele, cu condiţia că el nu va face incursiuni (bandele lui) asupra poziţiilor noastre.

I. X. – Aceste înţelegeri erau scrise sau pur şi simplu verbale?

I. I. – Din grupa de tratative a participat adjunctul meu. Acolo era agentul din Statul-major al lui. În

Panjshir era două localităţi. Una se numeşte Ruha, iar alta, i-am uitat denumirea. În aceste localităţi

se aflau, cu permisiunea lui, unele grupe mici de ale noastre, ofiţeri cu cei de la transmisiuni,

observatori asupra activităţii lui şi ne transmiteau, dar observatorii erau puşi cu permisiunea lui, că

el nu va interveni asupra noastră. La piaţă, alţi oameni, afgahi, care au văzut că noi aveam staţii, au

imputat o dezinformare că Ahmed Shah vrea să intervină asupra noastră. Dar noi, evident, ducem

pregătiri, ca să respingem aceste incursiuni. Aşa dezinformare din partea lor era multă. Aceste

tratative erau semnate pe o perioadă limitată, până în primăvara anului respectiv. Termenul s-a

experat, dar conducerea locală zice de ce negociaţi cu Ahmed Shah, lichidaţi-l. Ahmed Shah e

bandit. Babrak Karmal era, mai erau şi alţi conducători, nu-i mai ţin minte, înainte îi ştiam bine, şi

miniştrii lor, le-am uitat familiile. Am pregătit o aşa operaţie ca să distrugem această bandă în frunte

cu Ahmed Shah. Am început să ne fugărim din urma lui, şi nu-l puteam găsi. Zic: el e aici. Primim

coordonatele, dar acolo nu-i. Zic: da, a fost, cu câteva ore în urmă, dar a plecat. Ne ducem îndată

4

acolo. Venim acolo, dar el nu este. Aşa dezinformare. Timp de o zi erau 7–10 informaţii de acest

gen: el a fost acolo, şi el nu mai este. Aşa că din partea lor era un lucru bun, dezinformarea. Siguri,

afghanilor nu le-ar fi trecut prin cap, dacă lor nu le ajutau Pakistanul, americanii, chinezii. Foarte

mult le-au ajutat.

Desigur, noi aveam aşa numita Secţia 6, pe contrapropagandă, ei aveau şi tehnică lor de

contrapropgandă, şi presă aveau. Dar insuficient utilizată. Povestesc un caz. Ne-am adunat să facem

operaţia Cerekhar, de la oraşul Cerekhar împotriva duşmanilor, la hotar cu Panjshir. Am adunat

această macalatură, diverse foi, jurnale, frumoase. În limba uzbecă, în limba lor, în fari, persană, în

limbajul imaginilor, cum la noi trăiesc oamenii. Trebuiau aceste foi volante ca să fie răspândite

undeva din avioane. Au adus un cort. Au aruncat şi aşa şi n-a terminat, nu a decurs cum trebuia. Au

început să facă focul, pentru că era frig, sau se mai foloseşte pentru alte scopuri această hârtie. Dar

acolo unde trebuia să fie aruncată, nu a fost. De aici şi ineficiența acţiunii. Mai era şi un alt factor.

Populaţia era analfabetă. Era unul la o sută care putea citi. Imaginile puteau fi văzute, dar ce era

scris? Este o populaţie analfabetă. Trebuia să expunem o informaţie sonoră.

I. X. – Aţi arătat şi filme?

I. I. – Filme am arătat în locurile accesibile, dar nu şi în localităţi. Eu nu cunosc nicio localitate

unde am proiectat filme. Acolo era periculos pentru aşa chestiuni, puteau muri oameni. Petreceam

anumite acţiuni ca detaşamente de ajutor pentru populaţia locală; acolo intrau medici, profesori,

propagandişti. Oameni care cunoşteau limba dari. Aceştia mergeau dintr-un kişlak în altul. Medicii

acordau ajutor. Oamenii aveau nevoie de ajutor medical. Însă obiceiurile lor vechi le interziceau

acest ajutor, oamenii se temeau. Noi am dus o operaţie, cu încă un colonel. Au intrat în cort unde

trăiesc localnicii. Un copil mic plânge, ce se întâmplă, moare. Au fost chemaţii medicii, fetele

noastre au venit, au luat acest copil, dar el urechile sunt unse cu tizic, cineva a găsit aceasta ca o

soluţie. Şi copilul, desigur, ţipa. Fetele l-au luat, l-au curăţit, l-au uns cu o cremă, şi copilul s-a mai

liniştit. Localnicii au văzut că noi nu sântem lupi, nu sântem duşmani, noi suntem buni, facem fapte

bune. Erau foarte recunoscători şi aceasta foarte bine se transmitea mai departe, la alţi oameni. Iaca

aşa fapte făceau oamenii noştri.

I. X. – Era diplomaţie populare cu duşmanii, inclusiv cu Ahmed Shah?

I. I. – Raionul pe care îl ocupa el (Ahmed Shah Massoud) era foarte bogat în lazurit. Se poate spune

că la el în mină lucrau sclavi. Printre ei lucrau şi prizonieri – soldaţi şi ofiţeri de-ai noştri. Extrăgeau

acest lazurit, care e foarte scump, un kg costa 350 de dolari americani, foarte frumos, care era

transportat cu animalele în Pakistan, unde era vândut. Pentru acesta primeau bani, care evident se

împărţea. Acolo nu era numai Ahmed Shah, ci multe bande, între care se împărţea lazuritul. Eu ştiu

că erau 7 partide: Societatea afghană, o conducea Rabanni, dar până la aceasta, Societatea afghană

4

islamică Huzbeghin etc., acum nu le mai ţin minte. Erau 7 partide de acest fel. Şi fiecare partid avea

banda sa, formaţiunile sale, care se aflau în Pakistan şi de acolo transportau.

I. X. – Aceste bande luptau împotriva Uniunii… sau?

I. I. – Împotriva noastră, dar… şi împotriva lor. Apropo, unul din scopurile noastre era nu ca să

organizăm să se confrunte între ele. Multe erau aşa… în fiecare zi… uite aşa o bană au atacat-o pe

alta, pentru noi aceasta era bine, pentru că slăbeau rezistenţa. Acolo era multe bande de acestea.

Aceste bande care treceau de pe teritoriul Pakistanului în Afghanistan acolo și activau. Veneau în

kişlak şi luau impozit de la populaţie, aceştia se duceau şi sosea altă bandă. Locuitorul paşnic nu

mai ştia ce să facă. Zic: astăzi au fost unii şi au luat, iar alţii poimâine. La noi, de altfel, în timpul

Marelui Război Pentru Apărarea Patriei, exact aşa era. Când eram mic, noaptea venea la noi acasă,

bunicul se trezeşte şi întreabă: Pentru cine? Pentru puterea sovietică? Mai erau şi alte grupări. Erau

şi partizanii noştri, şi toţi luau; au venit partizanii noştri, au luat de la bunicul un cojoc, papucii,

ceva călduros. Noaptea au venit duşmanii au luat slănină, au luat pâinea şi altele, după aceea au

venit alţii. Şi acolo era la fel. A venit banda aceea: dă. Alta: dă

Se împărţeau în felul acesta. Şi gruparea lui Ahmed Shah se împărţea în raioane unde avea

influenţă. Acolo sunt multe triburi, triburile caruheli... Eram în convenţie în aşa plan cu ei. Trebuiau

să asigure paza liniilor de electrotensiune. Ele treceau pe teritoriul unde locuiau aceste triburi. Noi

cu ei ne-am înţeles, cu conducătorii acestor triburi. Nu vor interveni asupra acestor limi şi nu vor

permite şi altor bande ca să distrugă liniile de transmisiune, să o distrugă sau altceva. Erau aşa de

înţelegeri.

I. X. – Dar metode de înscenare a unor acţiuni împotriva sovieticilor erau?

I. I. – Erau, dar foarte rare. Erau.

I. X. – Şi contrapropagandă pe fundal religios? Cu scene de kamikaze?

I. I. – Cu kamikaze nu am văzut le ei. Nu-mi amintesc nici un caz.

I. X. – Fanatismul religios?

I. I. – Sunt foarte devotaţi credinţii. Foarte dureros reacţionează când cineva nu le tolerează

religia… De exemplu, în procesul de înmormântare la creştini este simbol crucea, la ei se fixează un

băţ, o crenguţă cam de 3 m de care este prins un petic de stofă. Dacă e de culoare verde, înseamnă

că cel înmormântat nu are rătăcire şi nici duşmani pe pământ. Poate să-şi continue liniştit viaţa de

veci. Culoarea roşie simbolizează faptul că el are duşmani de sânge şi rudele lui sunt obligate să se

răzbune pentru el. Rubedeniile se străduie să realizeze acest deziderat. Soldaţii noştri, dacă şedeau

lângă cimitir, lemne nu erau, trebuia de aprins rugul, nu ştiau de aceste datini, de aceea adunau o

crenguţă, un gunoi oarecare, sau aceste beţe şi încingeau focul. Afghanii dacă vedeau aşa ceva

considerau că este un păcat groaznic asupra noastră. Greşeala noastră a constat în faptul că noi puţin

4

i-am învăţat, neştiind singuri, modul de viaţă, obiceiurile, tradiţiile acestui popor, de aici şi una din

pricinile înfrângerii noastre acolo. Aşa ţinutul e foarte bogat, dar neexplorat, acolo sunt foarte multe

bogăţii subpământene. Păduri sunt foarte puţine, dar acolo la răsărit, spre Pakistan, acolo sunt multe

citrice, subtropice, creşte tot. Chiar soldaţii noştri, în Jallalabad s-au ocupat cu strângerea citricilor.

Adunau şi grenade, şi grepfruturi mari, portocale. Localnicilor le făcea plăcere când erau ajutaţi,

când se acorda ajutor, erau foarte săraci.

I. X. – Ce informaţii puteau furniza prizonierii de război?

I. I. – Erau traducători speciali, corturi speciale, organizam şi primeam informaţii. Dar ei, la început,

îi omorau pe toţi, îşi băteau joc, foarte crud, pe urmă au înţeles că nu fac bine, poţi avea folos de la

ei. Au început să-i clasifice, unii prizonieri care… la noi atunci era confruntarea cu capitalismul,

prizonierii noştri erau duşi în occident – Olanda, Belgia şi ei se pronunţau cu copromiteri referitor la

armata noastră. Pe urmă au înţeles că pot să-i folosească, deoarece ei luau arme de-a noastre, dar au

fost şi cazuri, că se duceau regimente de-a noastre se predau la ei, la duşmani. Nu a noastre, dar a

lor, ale aliaţilor. Dar tehnica era a noastră. Tehnica se defecta, dar acolo era foarte intens

explorată… nimereau în prizonierat specialiştii noştri. Soldaţi care se descurcau în tehnică puteau să

o repara. Chiar Ahmed Shah avea un atelier special unde se reparau stații-radio, de-ale noastre,

antoaeriene, automobile, automate. La alţi bandiţi, se afla în Pakistan multă tehnică de-a noastră de

trofeu. Aceşti oameni reparau tehnica. De aici, o metodă de contrapropagandă pentru reparația

tehnicii. Soldaţii noştri erau descurcăreţi, puteau pregăti de mâncare, sau să repare o stație şi să

împuşte, îi învăţau. Au fost aşa cazuri, e drept că aceasta nicăieri nu se vorbea că unii, de partea

noastră, care treceau la ei…, dezertau…, deveneau acolo comandanţi, se converteau la islam şi se

căsătoreau. Şi acum mai sunt în Pakistan care au plecat acolo şi au rămas. Era un comandant Poloiu,

era tadjic de naţionalitate, a trecut de partea lor. S-a convertit la islam, ei i-au încredinţat o anumită

conducere şi el s-a căsătorit cu o afghană, apoi cu alta, după Coran poate avea patru soţii. S-a

căsătorit cu una, apoi a împuşcat-o, s-a căsătorit cu alta. A intervenit fratele lui, şi pe frate l-a

împuşcat. S-a căsătorit cu a treia soţie. Era foarte violent cu prizonierii noştri care au nimerit acolo.

Au fost mai multe încercări ca să-l prindem.

I. X. – Erau radiostaţii acolo, ca Europa Liberă?

I. I. – Aveau emisie.

I. X. – Şi ce informaţie emiteau despre armata sovietică?

I. I. –Despre armata sovietică erau diverse întâmplări camuflate. Radiostaţiile lor, dar şi cele

afghane şi pakistaneze, şi cele din Europa occidentală, toată propaganda antisovietică se emitea.

I. X. – Povestiţi-mi despre armata afghană?

I. I. – În armată erau consilierii noştri militari. Ce vreau să spun despre armata lor? Ostaşii sunt

foarte leneşi. Până când un consilier de-al nostru nu-l impunea la o anumită acţiune, el dădea

4

afirmativ din cap, făcând totul cum considera el, dacă era ceva referitor la interesul propriu li se

deschideau ochii imediat. Da, aici trebuie, pentru că-i personal. Ce era în comun, puţin îi păsa.

Aceasta despre armată. Din arme de ochire împuşcă excelent. De mici copii îi învaţă de aceasta. Din

alte componente ale armatei, aviatorii, spre exemple, erau buni, deservirea tehnicii era slabă. Acolo

singur trebuie să depui efort. Acolo clima e foarte interesantă. În Kandahar, spre exemplu, sunt 70

grade de căldură. Acolo erau unităţile noastre şi plecam des. Dimineaţa încă se mai putea dar mai

târziu era sufocant. Ofiţerii au făcut nişte gropi cimentuite, au turnat acolo apă şi stă acolo în apă, e

fierbinte. Era un râu, acolo peşte… apa e cristalină… era peşte roşu, se pescuia, dar la gust e

asemănătoare cu crapul nostru. Sunt foarte multe droguri, teribil. Cresc mac, care şi aşa creşte. Nu

este nevoie să-l cultivi, natura acolo a creat condiţii, nu doar în Afghanistan, ci şi în Turkmenistan,

Uzbekistan. Sunt multe lalele, mac.

I. X. – Foloseau duşmanii drogurile împotriva armate noastre?

I. I. – Aşa cazuri puţine cunosc. Dar ei tindeau. Desigur încercau. Soldatul, care a trăit în Moldova,

îi este interesant să o fumeze, e curios. Dar dacă îl foloseşti odată, de două ori şi devii dependent şi

o caută. A fost multe cazuri din acestea. Şi din partea lui Ahmaed Şah. În Panjir acolo la ei creşte

multă. Noi aveam garnizoane în Pul-i-Khumri etc. Ei vin acolo şi schimbă. Odată am venit acolo cu

comandantul unităţii. Mergeam aşa prin oraş, în tanc. La un moment am constatat că în oraş sunt

mulţi soldaţi de-ai noştri, îl întreb pe comandant: De ce umblă soldaţii noştri? Îmi răspunde că

aceştia nu-s soldaţi. Dar cine? Duşmanii. Era noiembrie sau decembrie, era frig. Acolo e Hindu

Kush, munţi. E un frig sever. Ei nu au diverse haine şi le schimbă cu ale noastre… Şi papuci, şi

cojoace, şi pantaloni călduroşi, şepci – totul. Fac schimb. Pe ce? Pe droguri.

I. X. – Ce relaţii erau între serviciul de cercetare sovietic şi cel afghan?

I. I. – Ei aveau câteva haturi şi era o legătură. Făceam schimburi de informaţii. Ce se referea la

interesele lor noi le furnizam, dar ce ne interese pe noi o prezentau cu greutate sau dădeau o

dezinformare. Începând cu Statul-major şi terminând cu soldaţii. Le era incomod să refuze, dar

spuneau tot ce le trăsnea prin cap.

I. X. – Înseamnă că aveau relaţii strânse cu duşmanii?

I. I. – Şi încă cum. Cu informaţia lor eram atenţi, am luat act, dar ce concluzii trăgeam era

chestiunea mea. Voi reacţiona sau nu era chestiunea mea. Nu puteam să-i spun că mint. Înţelege-ţi,

doar luam act de această informaţie. Era o chestiune de etică. Dar aşa erau aceste informaţii. Dacă le

transmiteai lor o informaţie nu o puteau ţine în secret îndată o transmiteau. Şi o transmiteau aceluia

la care se referea. Am dus o operaţie împotriva lui Ahmed Shah Massoud în raionul respectiv.

Înainte de a începe o operaţie populaţia din acest raion îşi duc animalele localitate, vaci, cămile.

I. X. – Erau folosite femeile în cercetare?

4

I. I. – Nu. Nu aveam nici o femeie în cercetare. Înainte am citit, dacă îi dai unei femei o sarcină, ca

să obţii anumite informaţii, atunci va acţiona în așa mod încât se va îndrăgosti de duşman. Şi apoi îi

va povesti acestuia. Nu erau femei la noi. Şi nu le foloseam.

I. X. – Au fost cazuri de spion mai speciali?

I. I. – Erau ai noştri, pe ei nu-i poţi numi ca spioni. Aici e serviciul de cercetare, prin noi trecea toată

informaţia. Omul e curios: cei acolo, dar acolo? Unul pur şi simplu s-a interesat şi atât, dar alţii…

au fost şi oameni mai puţin de încredere, aveau anumite foloase din aceștea. Au fost din acei care

veneau, aflau ceva întâmplător şi transmiteau această informaţie duşmanilor. Aţi întrebat despre

colaborarea cu serviciul de cercetare afghan, noi le transmiteam anumite informaţii, de exemplu,

pregătim o anumită operaţie, trebuia să conlucrăm cu ei. Planificăm acţiunea, totul e pe hartă, este

strict secret, ştiu doar trei-patru oameni, dintre care un afghan sau doi, împreună cu noi, deoarece

trebuie să atragem şi armata lor. Când terminam planificarea operaţiei, vedeam că Ahmed Shah,

deja cu două săptămâni înainte de începerea acţiunilor militare, îşi prevenea populaţia care fugea

din aceste raioane. Noi veneam acolo, însă nimeni nu mai era. Nici duşmanii, şi nici populaţia.

Adică se transmitea că până pe data respectivă trebuie să părăsiţi acest raion. Nu se respectau

operaţiile în secret. Cum să menţinem în secret dacă aveau interese reciproce? Dar ei puteau să

scurgă informaţia care putea, uneori, se parvină chiar şi din rândurile noastre.

I. X. – Au fost cazuri mai speciale?

I. I. – Au fost multe întâmplări de acestea. Ţin minte că dimineaţa vine şeful Statuluimajor,

generalul Simionov, apoi a slujit aici, în Tiraspol, a condus cicumscripţia Odesa, era atunci şeful

Statului, îmi zice: pregăteşte-te, plecăm în Ulibohar. Am plecat cu încă câţiva ofiţeri, am ajuns în

Ulibohar, acolo era un batalion din Alma-Ata, era şeful acestui batalion. Acolo unde este râul

Panjshirului şi este un pod, era singurul loc unde se putea trece. Cineva a dat o aşa dezinformaţie,

comandirului batalionului acesta, era un cazac acolo, au dat informaţie că podul va fi minat, dar

podul se afla undeva la 1,5–2 km de el. Dacă vor distruge acest pod atunci nu va trece nici o

tehnică, acolo este unicul loc de circuit. A hotărât să ea trei BMP, singuri s-a suit în maşină, şi

noaptea fără lumină, să vină acolo, la acest pod şi să-l blocheze, ca duşmanii dacă vor veni să-l

distrugă să le facă o ambuscadă. Când ei se îndreptau spre pod din partea dreaptă, s-a produs o

explozie puternică. Comandantul mergea primul pe maşina sa, iar altele trei în spate. Se vedeau

doar nişte felinare roşii după care se orientau maşinile din urmă. Comandantul mergea primul, din

urma lui următoarea maşină, sistemul de frână era defectat şi trăgea maşina în partea stângă. În

maşina, care venea după comandant, conducătorul-mecanic se uita după luminile din faţă şi mergea,

dar pe el îl duce în partea stângă şi deodată trec pe lângă o prăpastie, dar soldaţii şi ofiţerii şedeau o

parte înăuntru în maşina BMP, dar o parte sus. Era noaptea, nu se vedea, maşina s-a răsturnat şi toţi

oamenii, care erau acolo, 14–15 oameni s-au pomenit sub maşină. Generalul m-a luat ca să

4

descurcăm acolo. Ajungem acolo. Ce puteam noi face? Am fost acolo, am discutat, ne-am

descurcat. Am fost acolo unde s-a întâmplat tragedia, un şuvoi de sânge. Soldaţii morţi şi răniţi au

fost transportaţi în avioane. Era o comandă specială, au pregătit documentele, unul era din Moldova,

altul din Ucraina, unul din Nicolaev, din Taşkent. Omul de serviciu sună la alt nostru, pregătiţi

avionul 200, avem cadavre. Ai noştri pleacă seara la aerodrom, i-au luat pe morţi cu Laleaua neagă.

Au fost aşa cazuri, Dumnezeule…

I. X. – Lemnele la ei se cumpără…

I. I. – Da. Mergeai prin Kabul şi vedeai lemne tăiate, cântare. Acolo lemnele se vindeau. Acolo tot

este. Au fost aduse bunuri din Japonia, Franţa. RFG, Uniunea Sovietică. Când era acest război zilnic

colane de maşini, KAMAZ-uri transportau frigidere, maşini de spălat, scaune, lemne, o coloană

întreagă merge prin Kabul. Înainte era totul gratis, şi în toată ziua. Câţi bani am îngropat noi acolo?

Doamne, Dumnezeule! Acum nu ţin minte cât costa o singură zi de aflare a armatei noastre în

Afghanistan, dar foarte mult. Erau două conducte, trase din Hayraton-Termez. Acolo aveam o bază

material-tehnică. Era benzină. Maşinile noastre funcţionau cu diverse tipuri de benzină. Ba pentru

avioane, ba pentru motoarele diesel. Dar ţevile erau la suprafaţa solului, nu erau îngropate cu nimic.

Afghanii nu au cu ce face focul. Iau o ustensilă şi distrug ţeava, iau o căldare şi pleacă. Au fost puşi

pe parcursul drumului soldaţi, unde trec ţevile. S-au făcut posturi, vreo 14 oameni, 17 posturi, care

păzeau aceste ţevi. La fiecare post nu erau aşa de mulţi ofiţeri, erau plutonieri. Dar plutonierii

singuri spărgeau şi vindeau combustibilul şi-l aprindeau ca să zică mai apoi că duşmanii. În

funcţiunea mea era ca în fiecare dimineaţă să raportez numărul de spargeri la ţevi şi cât combustibil

a fost sustras. Cantitatea de combustibil nu o puteam verifica, dar cantitatea de ţevi eu o raportam.

Aceasta nu era funcţia mea, nu ţinea de cadrul serviciului de cercetare, dar pe mine pentru aceasta

mă mustrau. Erau în jur de 27-30 de ţevi, vă daţi seama cât combustibil se ducea în pământ. Cineva

lua o găleată-două, o butelie, restul se ducea în pământ. Şi dacă îl mai aprindeau. Câte mijloace s-au

epuizat? Pentru soldaţii noştri care se aflau la aceste ţevi era greu. Acolo nu era nici cantină, nici

baie, nici toaletă, nimic. Erau păduchi, tot ce doreai, dacă nu era nici baie. Era greu. Pe mine mă

întrebau de ce se proceda aşa…, nu aveau cu ce face focul. Dacă îi pedepseşti, cum se va uita

populaţia locală la aceasta? Singuri, eu zic, singuri ne-am tăiat singuri creanga de sub picioare.

Englezii au fost acolo 100 de ani, un corpus, şi au trasat linia Durand, plecau, unde a murit un

detaşament întreg, rămânând un singur soldat, ei au zis că noi aşa vom proceda, că noi nu am avut

aici folos şi cei care vor veni tot să nu aibă folos. De aici au şi făcut în Kashmir, în Pakistan, au

trasat linia şi au împărţit Afghanistanul şi Pakistanul… Au trasat această linie, graniţa şi gata,

oamenii acum dispută… Oamenii de secole au trăit, era hotarul la nord, iar vara la sud. Migrau la

nord şi la sud, fiindule indiferent, era hotar indicat de sovietici sau nu. Stră-străbunicii lor aşa au

mers, iar noi nu le permiteam. Afghanistanul e ţară bogată, dar e puţin studiată sunt multe bogăţii

4

neexploatate. În Afghanistan o anumită populaţie se ocupă până în ziua de azi cu creşterea

animalelor. Sunt triburi care se ocupă de lucrarea pământului. În schimb, unele triburi neglijează

această ocupaţie. Ei se hrănesc cu ceea ce este, cu carne din capre, oi, cămile. Au lapte, lână. Dar să

se ocupe cu agricultura nu era ceva acceptat. Aceste tradiţii s-au răspândit chiar şi la noi (fosta

URSS – n.n.), în Turkmenistan, Uzbekistan. Erau aşa triburi, despre care am povestit deja, care se

ocupau cu creşterea pepenelui verde, pepenelui galben. Aceste culturi cresc bine la ei, datorită

climei. Trebuia să depui puţin efort şi puteai obţine o roadă bună, dar ei nu vroiau, afirmând că

aceasta nu-i pentru ei. E păcat în faţa lui Dumnezeu, Allah. E cusur să te ocupi de agricultură.

I. X. – Dar colhozuri la ei erau?

I. I. – Nu erau. A fost unele tendinţe ca să facă nişte structuri din acestea economice, dar nu în

sectorul agrar. Era în Liubohar o fabrică de covoare de nivel internaţional. Când s-a început acest

război, au fost omorâţi acolo oameni şi totul s-a stopat. Când am venit noi, am restabilit această

fabrică, am invitat oameni din kişlakurile din apropiere, dar duşmanii asasinau persoanele care

veneau să lucreze la fabrică. De aceea am fost nevoiţi să păzim această fabrică. Confecţionau nişte

covoare extraordinare, care dădeau şi profit, dar oamenii nu veneau cu tragere de inimă. În ceea ce

priveşte sectorul agrar, nu era aşa ceva. Nu ţin minte ca undeva să fie aşa ceva. Acolo e piatră,

piatră totul. Unde era Ahmed Shah Massoud este o câmpie de la 500 m la 5 km, un pământ foarte

fertil. Grâul are un spic foarte bogat, nicăieri nu am văzut aşa ceva. Boabele erau mari şi de calitate

superioară.

I. X. – Roadă se adună odată sau de două ori pe an?

I. I. – În Kandahar de două ori se aduna roadă, acolo era orez, dar aici era grâu. Mai la sud sunt

citrice, în regiunea Reghistan, e un pustiu. Pe nisip nu este nimic. În Reghistan noi am plantat nişte

iarbă. Mai la sud de Pakistan treceau duşmanii. Însă ei treceau deoarece noi făceam ambuscade.

Duşmanii care treceau din Pakistan aveau multe droguri, heroină.

I. X. – Relaţiile dintre serviciul de cercetare şi personalităţile oficiale din Afghanistan?

I. I. – M-am întâlnit cu Babrak Karmal, cum discut acum cu dumnoavoastră.

I. X. – Se spunea că era afemiat şi alcoolic?

I. I. – Într-adevăr bea mult. Până a fi preşedintele Afghanistanului, a fost ambasador în

Cehoslovacia, iar atunci când a fost lichidat Amin, l-au numit pe el. Noi îl cognomeneam – Kolea

Babru, aşa glumeam. Se spunea că el suferea greu de ce se întâmpla (…). Amin l-a asfixiat pe

Taraki cu o pernă, iar mai târziu detaşamentul nostru (sovietic – n.n.) de comando i-a asaltat palatul.

În acest palat lui Babrak i se da de înţeles că era disolut, că a trădat poporul, Patria. Până la urmă, s-

a încredinţat Moscovei. Se considera că el conduce, dar în realitate conduceau sovieticii.

I. X. – Avea mai multă încredere în sovietici sau în afghani?

4

I. I. – Făcea tot ce era necesar pentru noi. Consilierii noştri îl consfătuiau, iar el era de acord cu

aceştia. Noi îl consiliam şi el era de acord. De aici şi a început să bea. A făcut diverse provocări.

Odată a fost construită în Kabul, în Piaţa Centrală, o tribună, din lemn, provizorie, el a primit

parada, numai el s-a dus, de la această tribună şi a explodat. Poate că aceasta a fost o provocare ca

să-i arate lui că este vânat. Dar el nu a păţit nimic.

I. X. – Manifestări antirăzboi în Afghanistan?

I. I. – Nu era deschis subiectul. Însă fiecare simţea, şi eu inclusiv, nu doream să fiu acolo, înţelegeţi,

când am venit acolo, nu mă trăgea inima în acest război. Aşa percepeau şi cu alţii războiul. Fiecare

se străduia să se eschiveze de la acest război. Nu era Patria noastră, să-mi dau viaţa pentru ea, eu nu

aveam nevoie să fiu acolo. Eu aveam aşa funcţie, dar aceeaşi credeau şi soldaţii. Dar deschis nimeni

nu se pronunţa. Cum se spunea: dacă Partidul a ordonat… noi toţi eram acolo, şi fiecare om,

fiecare din noi îndeplinea ordinul, cu atât mai mult militar, ai depus jurământul pentru servirea

Patriei. Noi am îndeplinit ordinul. Până atunci eu eram pregătit. … Discută acolo traducătorul şi eu

mă uit la el era bărbos şi ceva vorbeşte, traducătorul traduce, el vorbeşte: ce te uiţi? (Acolo nu se

vorbeşte cu dumneavoastră, în lumea arabă aşa este acceptat să se vorbescă cu pronumele tu, se

consideră că nu îndepărtează omul, dacă se zice dumneavoastră este deja oficial) El zice: spunei

acestui domn, să mă elibereze şi eu 5 km voi ținti exact, au tunuri engleze. Am râs şi l-am eliberat.

I. X. – Cum apreciaţi dumneavoastră dedovşcina?

I. I. – Dedovşcină, nu era. Dacă soldaţii stau acolo, un soldat mai în vârstă zice: Auzi, Vasea, dă-mi

lucrul acela. Aceasta nu înseamnă dedovşcină. Echipa mea specială era, învers, pentru susuținerea

unui soldat tânăr. Se duc în curse. Soldatul mai în vârstă îl ajută. Ia sacul lui, sau ceva cei greu, îl

ajută ca să meargă. Dar aşa, dedovşcină n-a fost. Am avut de afacere cu această dedovşcină atunci

când m-am întors în 1964 din Germania. Am venit în Kiev, acolo erau detaşamente militare, acolo

era dedovşcină. În Germania am fost cu soldaţii, în unitatea mea toţi erau la fel. Diferenţa era doar

un competitivă: acela trage la ţintă mai bine ca acela… sau acela face unele execiţii mai bine decât

acela. Când am slujit în Germania erau mulţi moldoveni, era unul Fedea Vinduc, era din raionul

Făleşti. Făcea soarele la bară, eu l-am învăţat. Eu ştiam. Dar era Sarion, alt soldat nu putea face

acest exerciţiu. Atunci eu făceam deosebirea între ei, acela aşa şi acela altfel. Dar aşa batjocură faţă

de soldaţi nu era.

I. X. – De unde să pornesc la analiza genezei dedovşcinei?

I. I. – Din închisoare a pornit totul, după al Doilea Război Mondial. La sfârşitul anilor 1950 s-a

transmis din an în an. Soldaţii care au fost în închisoare şi au nimerit în armată, de acolo au adus

acest viciu, dar înainte nu era aşa ceva. Eu ţin minte la noi era cazarma. Era o cămară specială cu

arme şi alături stăteau soldaţii. E alarmă, el se trezeşte, ia automatul şi fuge. Nici prin gând ca

soldatul să ia, acolo erau gloanţe, automate, ca să împuşte. Dar acum. Am fost în Tiraspol, totul e

4

închis cu lacătul, era cu alarmă, totul e ascuns… iată la ce zile am ajuns. Antrenam soldaţii în

Germania, forțele speciale, îi izolam în maşină ca să nu vadă, îi aduc în păduri şi acolo numai pe loc

le dau o hartă şi le dam o sarcină, cercetaţi ceea şi la aşa timp să veniţi aici. Într-o ţară absolut

străină. Cu arme, gloanţe, nu mă temeam că el va fugi, sau îl va omorî pe cineva. Unicul lucru care

îl făceau, dar şi aceasta se ierta, era mâncarea rece, doar doreai să mânânci. În grupă erau câte 5–7

oameni, merg noaptea. În sate se mulgeau vacile şi era un bidon cu lapte pe un scaun. Era om

special în sate care adunau aceste bidoane cu lapte şi le duc la fabrica de lapte… le predau şi vin

acolo, pun de nou bidoanele. Dar soldaţii, uneori i-au acest bidon de lapte şi beau şi atât. Aceasta

era o încălcare şi atât. Dar acum? Unul a împuşcat pe 5 şi pe 6 i-a rănit. Şi la grăniceri, doar aceasta

este elita, era. Atunci se selectau soldaţii, şi acum se selectează, nu pe oricine îl i-au.

I. X. – Saharov scria în memorialele lui că în Afghanistan sovieticii au folosit arme

neconvenționale, e corect?

I. I. – Nu. Nu erau arme biologice şi chimice. Erau arme de presiune, dar acolo nu au fost folosite.

Se aruncă bomba din avion de la o anumită înălţime, două sute de metri, trei sute de la nivelul

pământului, Aerozol se numea. În formă de ceaţă umple locurile, în funcţie de calibru, unde se

depunea în această ceaţă avionul arunca un detonatorşi el era distrus.Erau câţiva factori de

distrugere, o temperatură până la 3 000 grade. E bazată pe chimie. Dar bomba atomică nu a fost

folosită. E altă chestiune că însăşi natura acolo a creat aşa numitele condiţii bacteriologice: tif,

diferite boli parazitare, de care doriţi! Detaşamentul englez de la aceasta şi au murit acolo. Nu de

gloanţe, dar de… Eu am ascultat cuvântarea lui de la Congres.

I. X. – Deschide-ţi paranteza şi referiţi-vă la ceea ce era adevăr în discursul lui Saharov?

I. I. – Aceasta s-a făcut cu un anumit scop. Dar eu am fost acolo şi n-a fost așa. Bomba de presiune

este o invenţie de-a americanilor, au aplicat-o în Kuwait, în timpul operaţiei Furtuna în deşert. Era

foarte eficace în locurile unde erau peşteri, ca să-i scoţi pe duşmani. Aici e peştera, un râuşor, la o

înălţime de cca 50 m era o peşteră cu nişe, unde erau sate întregi, castele, japonezii dându-le

centrale electrice, care erau foarte econome în peşteri. În peşteră, unde trăiau duşmanii, erau multe

ieşiri, lumină trasă, cu sistem de ventilaţie şi acolo ei trăiau, duşmanii. Bomba aceea era anume

predestinată pentru aşa scopuri. Ceaţa aceea intra şi tot ce-i viu să distrugă. Dar noi aşa ceva nu am

folosit. Se putea de folosit, dar nu am folosit.

I. X. – Scrisorile erau cenzurate?

l. I. – Erau cenzurate, dar nu toate scrisorile. Eu de exemplu când primeam, nu erau vizionate de

cenzura militară. În timpul acţiunilor militare era o obligaţie, trebuia să fie.

I. X. – Mai dori-ţi ceva să adăuga-ţi?

Il. I. – …

4

Mataseevici Elena – născută în satul Şipoteni, raionul Hânceşti. În Afghanistan: 1985–1988.

Angajată a armatei sovietice, soră medicală în spitalul militar din oraşul Pul-i-Khumri, Secţia

terapia bolilor infecţioase. La data interviului era soră medicală la Spitalul Clinic Republican.

Interviul a fost realizat în 14 noiembrie 2002. Caseta nr. 27/II.

I. X. – O mică prezentare.

E. M. – Mă numesc Elena Mataseevici. M-am născut în judeţul Hânceşti, satul Şipoteni. Am fost în

Afghanistan în 1985, la recomandarea Comisariatului Militar Octombrie. Am făcut serviciu militar

în oraşul Pul-i-Khumri, în Spitalul militar, în Secţia terapia de bolilor infecţioase, unde stăteau cei

mai gravi bolnavi, de hepatită, infecţie abdominală, tif abdominal.

I. X. – Dacă am face aşa o clasificare a bolilor, care boli erau cele mai răspândite?

E. M. – Hepatita, grupa A, infecţioasă. Foarte mulţi bolnavi au fost acolo, acolo toate îmbolnăvirile

erau pe perioade. Toamnă–iarnă, erau cele mai răspândite hepatita A. Foarte mulţi bolnavi au fost.

I. X. – Dar de unde serveau băieţii boala?

E. M. – În timpul operaţiei, acolo erau condiţii rele, din lipsa igienii. Mulţi ascundeau hepatita, se

adresau târziu, ceea ce agrava starea bolnavului, ei stăteau în comă. Lucru era foarte greu, foarte

mult de lucru. Aveam grijă de băieţi ca nişte mame, îi hrăneam, îi îngrijam, îi spălam, desigur cu

ajutorul băieţilor care de acum erau reabilitaţi, se lecuiseră, în perioada cât mai stăteau acolo. Nu au

fost cazuri mortale.

I. X. – Nu aveaţi probleme acolo cu medicamentele?

E. M. – Absolut, nici o problemă. Nu aveam lipsă de nimic.

I. X. – În afară de faptul că această boală se mai răspândea de la om la om, prin alte căi se

răspândea? Să zicem apă?

E. M. – Se transmiteau prin sursele de apă şi prin mijloace anaerobice. Paharul nespălat de care se

foloseau mai mulţi. Acestea constituiau surse de infecţii. Şi, în afară de aceasta, se mai spunea că

Pul-i-Khumri era cândva în vizorul Marii Britanii, care dorea să-l ocupe, acolo a murit un

detaşament de militari englezi. Chiar microbii din aer mai persistă încă acolo, şi din cauza aceasta

putea să fie boli, aceasta putea fi o altă sursă de infecţie. Aşa se spunea. Căldura aceea

insuportabilă, muştele, curenţii aceia. Orăşelul Pul-i-Khumri era ca într-o vale, o văgăună. Era

multă umezeală. Acolo numai munţi erau. Erau de culoare roşie, nu verzi, acolo în luna aprilie–mai,

dacă ţinea vreo săptămână, şi apoi din nou totul era galben. Vânturile acelea afghaneţ, cum i se

spunea, cu nisipul acela şi cu căldură. Erau condiţii foarte grele de existenţă

4

I. X. – Aţi vrea să-mi spuneţi vreun caz?

E. M. – Ca atare nu am luat parte la operaţii. În orice caz a fost aşa un caz. Eu eram la schimb,

lucram o zi întreagă de la 8 până la 8 dimineaţa. Şedea la noi într-o odaie locţiitorul comandantul

Statului-major a armatei a 40 din Kabul. Nu ştiu ce era, colonel. I-am şi uitat familia. Şi în timpul

acesta s-a auzit bubuituri şi parcă s-a început un cutremur. A explodat depozitul de artilerie, acolo

erau bombe, muniţii diferite. Se vede că acolo a fost un scurt circuit şi a început să explodeze toate

depozitele, dar erau depozite care aprovizionau cu muniţii o provincie întreagă. Trebuiau evacuaţi

toţi bolnavii. Nu înţelegeam ce se întâmplă, am văzut cum sare sticla de la ferestre. De acum a ieşit

domnul colonel şi a spus că este o explozie. Trebuia să evacuăm bolnavii gravi. Îmi era pe deoparte

foarte straşnic, când te loveai odată şi cădeai jos şi iarăşi te sculai, chiar şi bolnavii şi trebuia ultima

să ies. M-am întors odată înapoi ca să văd dacă nu-i nimeni. Şi am ieşit. A rămas acolo un soldat. Şi

cei interesant? Parcă doream să rămân în urmă, dar ieşeam prima, era o frică mare. Tot coşmarul

acesta a durat cam vreo opt ore, noi ne-am evacuat într-un orăşel din apropiere. Am făcut un spital

de câmp. Apoi ne-am întors, ne-am restabilit. A fost ceva straşnic şi era înainte de a veni eu acasă.

I. X. – Dar în ce ani aţi fost?

E. M. – Eu am fost trei ani. În 1985–1988. Era cu o săptămână înainte de a veni acasă. Mă gândeam

că se întâmplă o străşnicie că mai bine nu rămâneam al treilea an, îmi părea rău. Parcă ceva m-a

reţinut, ca să fiu aici. Dar a fost totul bine. Numai că nu ne bucurăm de privilegii şi de tot ce ar

trebui să fie. Nicio atenţie din partea statului.

I. X. – Aţi colaborat cu medicii afghanezi?

E. M. – Ne duceam cu un pic de agitaţie, ne duceam cu tablete şi deserveam populaţia împreună cu

medicul. Şi în afară de aceasta, ne duceam cu concerte, cu activitatea artistică, şi eu cântam.

I. X. – Dumneavoastră mi-aţi descris o serie de boli care erau acolo dar nu-i secret pentru

nimeni că era şi dedovşcină în armată, au fost cazuri de internare a soldaţilor din acest motiv?

E. M. – Nu au fost aşa cazuri. Erau cazuri când în secţii, dintr-acei soldaţi să-i umilească pe alţii.

Era acolo un cazac, acolo erau diferite naţionalităţi. Majoritatea erau cazacii şi uzbecii, ucraineni şi

moldoveni. Şi cazacul acela ştiu că-i zicea la unul să-i facă anumite servicii, şi-l bătea, acela (eu

eram în tură) a vrut să-şi pună capăt zilelor. Am dat eu de el. Era un rus, băiatul acela era din

Moscova.

I. X. – Îmi puteţi crea imaginea moldovenilor în Afghanistan?

E. M. – Erau colegiali. Ne stimau. La atrăgeam atenţia la toţi, dar când era unul de al tău parcă era

altfel.

I. X. – Era un curent antirăzboi?

E. M. – Atunci încă nu era concepţia aceasta. Lucram şi mi se părea că aşa trebuia să fie. Noi ne-am

adresat la Comisariat şi ne-au primit, de bună voie desigur, neimpuşi de nimeni.

4

I. X. – Cum era populaţia civilă, în viziunea dumneavoastră?

E. M. – Femeile erau în paranja. Erau tare murdari. Mai ales copii. Când mai nimerea în oraş, mai

plecam după cumpărături parcă erau nişte sălbătăciuni, parcă nu au mai văzut femei, dar aşa şi este,

doar se poartă paranja.

I. X. – Cu excepţia la cazul pe care mi l-aţi descris aţi mai nimerit în vreun câmp de luptă?

E. M. – Niciodată nu am nimerit. Odată, tot la serviciu, s-a auzit o bubuitură.

I. X. – Aţi văzut vreun duşman în carne şi oase?

E. M. – Nu am văzut. Dar ştiu că ziua îs oameni normali, dar noaptea sunt duşmani. Ziua făceam

cumpărături în magazinele lor dar seara luptau împotriva noastră. Înainte de începerea lucrului şeful

ne informa cu toate ce se petrece împrejurul nostru, de fapt era liniştit în împrejurimi.

I. X. – Ce mâncaţi acolo?

E. M. – Mâncam bine. Şi soldaţii mâncau foarte bine.

I. X. – În ce consta raţionul?

E. M. – Fructe şi legume le dădeau. Şi carne conservată. Începând cu luna iunie, chiar toată vara

eram aprovizionaţi cu fructe.

I. X. – În timpul liber cu ce vă ocupaţi?

E. M. – Citeam. Şi apoi era club în unitatea. Era orchestră. Filme erau.

I. X. – Ce filme erau?

E. M. – Erau filme despre război şi filme artistice ruseşti, de producție „Mosfilm”...

I. X. – Acasă aţi scris?

E. M. – Vreau să vă spun că înainte de a veni în Afghanistan părinţii m-au petrecut. Nu doream ca

să-i scârbesc, le-am spus că mă duc în Germania la lucru, m-a trimis Comisariatul și eu vream să

mă duc. M-au petrecut la aeroport, ca şi la armată. Plângeau toţi. Nici nu-mi închipuiam cum va fi

acolo. Din Moscova am zburat în Taşkent, pe urmă de la punctul de transmisie am trecut în

Afghanistan. În avion a fost tare mare zgomot şi cu zdruncinături. Ne părea că de jos poate să ne

atace duşmanii. Să doboare avionul. Aşa impresii aveam. Din Kabul ne-au repartizat în Pul-i-

Khumri. Acolo am ajuns cu avionul... Când am ajuns acolo m-au primit bine.

I. X. – Înainte de a vă duce în Afghanistan, v-au pregătit în URSS pentru aceasta?

E. M. – La Comisariat mi s-a spus, dar ştiţi cum e. Mi s-a spus că nu-i aşa de straşnic şi m-au

încurajat. Îmi era şi mie interesat cei acolo şi cum.

I. X. – Cum v-aţi integrat în societate după ce aţi venit din Afghanistan?

E. M. – Mult timp am avut probleme cu sănătatea. Am trecut de la o climă la alta. În societate m-am

integrat normal. Mă întrebau diferite, poate că atunci fiind cu impresii proaspete aveam mai multe

de povestit.

I. X. – Vă mai amintiţi de vreun caz mai special?

4

E. M. – Multe cazuri au fost. Cel mai puternic a fost acela care vi l-am descris mai sus, într- adevăr

a fost straşnic. A fost un război ca în filme. Explozia depozitului de artilerie. Pierderi nu au fost, dar

câţiva băieţi au avut arsuri, poate că vreo 10 băieţi, dar poate şi mai puţin. Băieţii care au fost acolo,

chiar păzeau.

I. X. – Sentimentul acesta de frică a persistat în acei trei ani de serviciu?

E. M. – Nu. Explozia a fost ceva de excepţie.

I. X. – Mai doriţi ceva să ne spuneţi?

E. M. – Poate că mi-aşi aminti vreo odată mai multe... Acolo lucram în costumaţia necesară, cum n-

ar fi…

I. X. – Vă mulţumesc foarte mult.

Petrică Nicolae – născut în anul 1944, în comuna Ozornâi, regiunea Odesa. Studii şi activitate

profesională: a absolvit Şcoala Medie în anul 1961, Şcoala de tractorişti (1964), Academia militară din

Moscova, specializarea Tanchişti (1987), serviciul militar în Extremul Orient. În Afghanistan

(11.03.1985 – 24.05.1987) a fost colonel, consilier al comandantului de divizii a 9-a şi a 14-a de

Infanterie în armata afghană, luând parte la 26 de lupte. La data interviului era general de brigadă,

profesor de ştiinţe militare la catedra militară de la Universitatea Umanitară din Moldova. Prim-

vicepreşedinte al Ligii Veteranilor Forţelor Armate din Moldova. Interviul a fost realizat în 22

noiembrie 2002. Casetele nr. 36/I-II, 37/I-II.

I. X. – O mică prezentare.

N. P. – Sunt Nicolae Petrică, general de brigadă, născut în 1944, în comuna Ozornâi, regiunea Odesa,

sudul Izmailului, sat de baştină a mareşalului Averescu. În 1961 am terminat Școala de tractorişti, în

1964 şi am ajuns la Şcoala de tanchişti din oraşul Kazani. Am absolvit şcoala elimentară, …..am ajuns

la Academia din Moscova de tanchişti pe care am absolvit-o în 1987, după absolvire, serviciul l-am

făcut în … aşa numitul Primorskii krai.1 În 1985. mi s-a propus să plec în Afghanistan în funcţie de

comandant de devizie a armatei afghane. La 11 martie 1985, avionul a aterizat în oraşul Kabul, unde am

fost propus în funcţie de comandant al deviziei 9, devizie de munte. Mai la nord de oraşul Jallalabad,

acolo era statul major al deviziei. În scurt timp, cât am stat acolo, devizia se găsea în marş, se ducea în

Pakistan… şi s-o început lucrul… cu Afghanistanul. În Statul-major am făcut cunoştinţă cu toţi ofiţerii.

1 Districul primorsc.

4

Dacă e să vorbim ceva despre popor, eu aş spune un lucru. Dacă totuşi în anii ceea se duceau la lucru cu

tancurile cu bombele, dar dacă îi ajutam mai mult cu tractoare, cu combine, cu mai multe lucruri paşnice

Afghanistanul trebuia să fie astăzi una din ţărule cele mai dezvoltate dein lume. Erau toate posibilităţile

pentru supraveţuire. E un popor extraordinar. În timpul cela erau undeva 85% necărturari, nu ştiau să

scrie, să citească. Un ofiţer din Statul-major afghan, care a făcut parte din anturajul de sus mi-a povestit

câte ceva. În timpul acela, în 1970, a venit la putere regele Zahir-Shah, un nepot a lui Daud (la vârsta de

14 ani a fost numit rege)… în loc să se ocupe de problemele de stat, el se ocupa cu totul de alte

probleme. Nu-l interesa pe el statul. Daud era în funcţia de prim-ministru. Odată Zahir-Shah, (regele tot

timpul se ducea, ba în Franţa, ba în Itralia, numai iarna venea în Afghanistan, unde sta vreo lună-două),

i-a spus regelui: gata, ajunge, ori te ocupi de stat, ori nouă nu ne trebuie nici un rege! Și ei s-au

schimbat cu locurile, lui Zahir-Shah i-a luat 40 de maşini IUG, cum ar fi JIP-ipurile la noi, pline cu

cadouri şi a plecat în Italia. Tot ofiţerul cela, Ahmed Mud îmi povestea cum a venit ăsta la putere, a

început să se ocupe cu statul, a făcut multă investiţie cu multe ţări. De plidă, Uniunea Sovietică a

construit pe timpul acela, în 1985 erau deja peste 2000 de maşini, de la uzine mici până la uzine mari, au

făcut cercetarea subsolului au găsit cărbune, aur, în delta râurilor. Foarte mult era cercetat lazuritul. Cu

ajutorul Uniunii Sovietice s-a construit canalul din Jallalabad. Şi multe, multe lucruri bune. Au consruit

drumuri în formă de cerc, de la Kushka până la Kandahar, în jur. Mai construiau drumuri şi americanii.

Francezii construiau şcoli, în fiecare kişlak era câte o şcoală corespunzător cerinţilor de atunci.

Germania Federativă consruia staţii hidro, înafară de ce a construit Uniunea Sovietică. Germania

Democratică construia uzine de carne, Cehoslovacia – uzina de ciment.

I. X. – Domnule general, aceste investiţii erau făcute cu interes sau fără? Pot fi considerate ca un

ajutor neinteresat?

N. P. – Cred că aceasta a fost o înţelegere pe termen lung, ca statul să se poată afirma. Erau condiţii

slabe de viaţă. Măgarul era principala forţă de tracţiune, se lucra cu sapă de lemn sau cu plug de lemn.

Piatra distrugea copacii. Era un nivel foarte scăzut de trai. Eu cred aşa: pe deoparte Pakistanul era o ţară

dezvoltată, India, China. Da, se pare că din partea Uniunii Sovietice era un interes. Se aduceau măsline

de acolo. Dar se pare că erau investii şi de bună voie. Nu am vorbit şi nici nu am ştiut fiincă nu am atins

tema aceasta. Se simţea, pe timpurile celea un anumit progres: drumurile au început să le facă. Mergea

un lucru intens.

I. X. – Aceasta în perioada 85?

N. P. – Nu, în 79. Dar din 79 s-a stopat. Erau deja stați care lucrau. Am fost în Herat. Era Uzina de

ciment şi de carne. A rămas doar să lucreze, să fie pusă în exploatare. Şi iată că nu a fost pace pentru aşa

ceva. Drumurile erau construite, cărbune erau. Aur era, se spăla cu ciurul. Creşte tot ce vrei, sunt şi

subtropice, acolo e destul de bine. Daud avea să facă foarte multe ca ţara să trăiască bine. O parte din

ofiţeri au învăţat în Uniunea Sovietică, în India, America. Se făcea foarte mult, dar statul nu era încă

4

pregătit pentru toate acestea. Erau şi diferenţă socială. De la peşteri, până la palate, pe care nici nu le-am

văzut în ziua de azi. Partidul lui Babrak Karmal a fost susţinut de Partidul Comunst. A fost omorât

Daud, în 79. La putere a venit aşa numitul Partid al Unităţii. Apoi s-a descompus în două aripi: Hatî şi

Parcea. A lui Taraki a rămas partidul Hatî, Parcea era mai bogat. Taraki era fecior de cioban, l-au scos

situaţia la suprafaţă. Dar Babrak Karmali era din militari. Tata lui a fost comandant de devizie, general

de devizie. La sfârşit, când a fos eliberat trăise în Kandahar. Era un om bogat, avea o bună bază

materială. Babrak Karmal şi-a creat echipa sa şi atunci s-a dezbinat partidul numai din motive politice.

Tactica, strategia erau aceleaşi. Însă cine să fie lider de baza? Mai departe. Amin l-a omorât pe Taraki.

L-a înăduşit cu o pernă. Peste trei luni pe Amin ai noştri l-au împuşcat.

I. X. – Palatul cum a fost luat, poate v-au povestit colegii dumneavoastră?

N. P. – Eu am făcut serviciul militar că nişte băieţi care erau pregătiţi în grupe speciale. Acolo erau şi

grupa Alpha. Da, grupe speciale erau. Dar au fost create nişte batalioane din nişte ofiţeri de naţionalitate

din Asia Mijlocie, din uzbeci, tadjici, kirghizi. Acolo sunt foarte mulţi uzbeci. Ocupau nişte posturi

destul de înalte. Şi cred că au fost nişte batalioane din acestea care au participat la blocarea şi luarea

palatului. Aceia spun că ei l-au omorât, acei care nu făceau serviciul în Taşkent spun că ei l-aun omorât.

Alţii povestesc în alt fel. Din aceeaşi şcoală militară era şi comandantul grupei Alpha.

Poporul e foarte lucrător, foarte mare specialilşti. Dacă te-au iubit, îndrăgit îţi va da tot ce are de pe

el. Dar dacă nu… Se putea cu ei de conlucrat. Copii foarte frumoşi. Pe la 10–15 ani au nişte sprincene

lungi, ochi albaştri.

I. X. – Dar femeile, cum sunt la ei?

N. P. – Femeile au soarta foarte grea la ei. Soţia este o marfă. Soţul o cumpără. A cumpărat-o şi ea

devine marfa lui. Cum vrea aşa se poartă. Vrea să o folosească ca soţie, ca soţie, s-o omoare, o omoară.

Nimeni nu are dreptul să se implice în problemele lor. Peste 4–5 ani poate să-şi cumpre altă femeie. Se

cumpără la vârsta de 11–12 ani. La vârsta de 25 –30 ani, pare bătrână, chinuită. Bărbaţii sunt mai

păstraţi. Se odihnesc, dar ea lucrează. Toată greutatea cade pe capul lor. Sigur, la cei bogaţi şi femeile

sunt bogate. Aşa că la vârsta de 25–30 ani femeile par foarte chinuite, bătrâne. Pe faţă sigilate. Fiecare

mamă are cam 8–10 copii. La 11–14 ani devine femeie. Totodată mamă care a fost o marfă pentru

bărbat e sfântă pentru copil. Erau multe cuvinte pe care noi le pronunţam şi ele corespundeau unor

echivalente obscene în limba afghană. Cuvântul kirpici din limba rusă – cărămida, în limba lor este un

cuvânt trivial. Erau multe cuvinte, care trebuia să le spunem altfel. Îl învăţam pe ministrul lor, al

industriei, ceea-ceea. Şi tot spuneam acolo kirpici. Dar îmi zice să nu mai spun cuvântul acesta. Atunci

am aflat şi eu ce semnifica! Dar dacă tu îi ajuţi pe dânşii şi te-au îndrăgit o să-ţi facă tot ce trebuie. Aşa

că dacă noi nu-i încurcam pe afghani în anii acea… dar aşa i-am învăţat cum să se omoare unul pe altul.

Să facă din război biserică, să facă business. E cea mai mare greşală pe care am făcut-o. Au fost crescuţi

ofiţeri în Uniuea Sovietică, în America. Şi atuncea îşi băgau nasul. În 1985, fiind în funcţia de consilier

4

în divizie, practic comandam divizia afghană. Atunci era Babrak Karmal, preşedintele statului, el

spunea: vă dau tot ce doriţi, dar faceţi ordine. El a permis să-i învăţăm să trăiască ca şi noi. De toate

problemele armatei răspundeam tot noi: câţi au fost încorporaţi, câţi au dezertat, pentru construcţia

casei, pentru cantine, toate problemele care ţin de un om militar. Ostaşii erau buni. Luptau bine.

Specialişti buni. Nu trebuia să treacă prin şcoli, se învăţau din practică, din fugă. Se uita cum merge

tancul şi peste două zile ei deja cunoşteau cum să-l pornească. Merge unul la volan, al doilea îl

urmăreşte ce face şi pe urmă îl schimbă, merge mai departe cu maşina. Se învăţau unul de la altul. Erau

destul de buni specialişti. Puteau şi să lupte, puteau totul.

I. X. – Anul 85 este apogeul războiului. Cei mai mulţi morţi îsunt din perioada aceea. Cum arăta

Afghanistanul în anul acela?

N. P. – Totul era pe picior de război. Americanii îi ajutau pe ei. Uniunea Sovietică aducea tot. America

aducea arme M-16 şi bani, şi toate celea, antitanc. Anglia tot. China – automate, gloanţe. Arabia Saudită

– îmbrăcaminte şi bani. Egiptul – arme. Nu mai spun de Pakistan. Erau vreo 10 ţări care luptau

împotriva Unuinii Sovietice… De fapt noi tot timpul biruiam orice luptă, în munţii ceea nu aveam nici o

bază. Noi ne duceam şi ei veneau. Se întorceau duşmanii. Aşa spun despre ofiţeri, despre ostaşi armatei

afghan, ei puteau să îndeplinească foarte multe. În timpul acela noi am înţăles că este un război pe mult

timp. S-a înţeles că războiul acesta al lor nu are capăt. Deşi ne puneam orice scop nu a fost niciodată ca

noi să nu biruim. Din partea inamicului. În timpul acela duşmanii își schimbase tactica de luptă.

Principalul era ca noi să ştim tot timpul că în jurul nostru sunt duşmani. Era multă dezinformare. Adică e

vorba de război psihologic. Se făceau în Pakistan multe grupări, securitate. Se dădeau informaţii. Erau

grupe din 10–12 persoane, primeau sarcină să mai arunce câte o mină–două. Odată duşmanii au atacat

ziua. Au atacat poziţiile, în principiu au pierdut. Trebuia să lupte să vadă. Au atacat poziţiile. Au furat

nişte ţăvi. Dar aşa duşmanii tot timpul se ascundeau. Ei ştiau că noi suntem mai puternici. Erau grupe de

câte 10 oameni. Ei tot timpul umblau în raionul cela. O grupă aici, o grupă acolo, 5–6 grupe. Vroiau să

demonstrze tot timpul că ei sunt, că ei existră. Asta era principala lor tactică. Trebuie să împuşte, să

distrugă ceva. La 7 se lumina de acum afară. La 17 aprilie în 85 ne-au atacat ziua. Dar aşa împuşcau în

partea noastră. Să vină deschis în unitate, nu veneau. Şi asta tot te oboseşte. Şi mai este un lucru foarte

interesant. Luam poziţii şi nu se da voie, practic nu era aşa ceva. Erau şi ei obosiţi de războiul acesta. Şi

la ei este interesant, un aşa lucru. Odată luptam sub oraşul Jallalabad şi am luat în prizonierat un grup de

7 persoane. I-am arestat acolo, i-am dus, am vorbit, am cercetat. A doua zi îl văd pe comandantul grupei

acelea cu arma în mână. Întreb pe cei din paza afghană de ce acesta-i cu arma, la care acesta mi-a

răspuns că el este un om bun, dar a greşit. Erau multe lucruri pozitive. Era un trib mamunda, un grup aşa

foarte rău. Îmi aduc aminte că atunci în mai 85 brigada 66 din Jallalabad s-a dus pur şi simplu… Şi

copii în vârstă de 18 ani, un singur uzbec era acolo. A doua oară când a venit aşa un gruzin de-a lor a

fost în luptă 500 de afghani care trăiau pe teritoriul Pakistanului și au venit în Afghanistan Un general de

4

armată s-a înţeles că el le va face timp de o lună de zile o pregătire militară în Jallalabad şi pe urmă o să

îi înarmăm şi o să-i trecem pe partea cealaltă şi ei o să se ducă pe pământurile lor. La 13 ianuarie 1986,

până în luna martie noi am pregătit operaţia ceea. Atunci am văzut aşa o cruzime. Acolo era mac.

Creştea mac pentru narcotice. Şi tocmai macul acela, era luna ianuarie, când se aduna prima roadă. Din

tulpina ceea se extrăgea substanţa. Era o frumuseţe nemaipomenită. Nişte culori făcea macul acela. Au

fost luaţi în prizonierat vreo 7 ostaşi şi ofiţeri din batalionul de cercetare al vecinilor, era devizia 11. I-

au pus pe toţi pe pat şi pe toţi i-au împuşcat în ochiul stâng. Nu am luat nimic atunci. Pe urmă, din

devizia mea pe un soldat de la transmisiuni şi pe doi genişti i-au prins, le-au tăiat capul şi i-au prins de

păr. De aici cruzimea aceasta a lor. După trei-două zile de luptă am înţeles că nu-i ieşire, am încercat

altfel. Ne întâlneam cu bătrânii, care la ei erau lideri. Şi dacă spuneam că dorim să trăim în pace, că nu

aveam nevoie de viaţa lor care aparţinea lui Allah, dar le ceream ca şi pe noi să nu ne persecute. Dacă

încălcau tratativele, apăreau neînţelegeri, tot ce vedeam împuşcam. Aveam tancuri, avioane, de toate.

Dar preferam să trăim în pace. Pe urmă am găsit limbă comună cu ei. Din Jallalabad şi până la Stroibad

(cca 105 km) mergeam cu maşini, fără pază. Ei păzeau drumul acesta – prima noastră cerinţă, ce am

dorit să facem. Astfel era cu mult mai efectiv decât să ne împuşcăm unul pe altul. Mult negativ era prin

dezertări. Dezertau ostaşi, altfel nici nu putea fi. Din ce cauză? Fiindcă recrutarea era foarte interesantă.

Cei mai buni tineri, cei mai deştepţi, toţi mergeau în aparatul administrativ sau în unităţile de securitate

şi în trupele operative ale poliţiei. Toţi membrii de partid îşi făceau unităţile lor. Noi de unde să luăm

oameni? S-au coborât din munţi, după sare cu măgarul împreună şi noi am legat măgarul de par, pe el l-

am încorporat în armată. I-am dat armă şi la luptă. De ce? Aşa era situaţia, n-ai ce spune. De aceea mulţi

dezertau…

I. X. – Să vă referiţi şi la dezertorii din cadrul armatei sovietice?

N. P. – Dezertor în armata sovietică nu putea fi cineva Atâta armament, aviaţie tot, unde putea să calce

piciorul ostaşului sovietic acolo tot se spăla cu foc. Adică nu putea să fie lăsată problema nerezolvată.

Nimereau numai din cauza că era numai nişte băieţi tineri, care nu aveau practică. Au fost şi cazuri de

dezertare.

I. X. – Din cauza dedovşcinei?

N. P. – Da, dedovşcina… Un caz. În 86 duceam lupta în oraşul Jallalabad. Un ostaş a aruncat grenata

în companie. A rănit vreo 16 oameni grav. Eu cred că dezertori erau din cauza că nu îndeplineau

cerinţele. Se duceau la dukani, de acolo şi-i prindeau. Pe urmă treceau de partea ceea. Psihic nu rezista.

I. X. – Cum consideraţi, de unde începe dedovşcina?

N. P. – Noţiunea de starik. Are multe rezonanţe şi cu penitenciarele. Problema a constat în faptul că în

anii 1980 se punea problema unei pregătiri solide. Atunci Uniunea Sovietică era ţara de care se temea

toată lumea. Trebuiau oameni, trebuiau ostaşi. Dar de unde? Au început să-i ia şi pe cei de la puşcării…,

iar ei au venit cu jargoanele lor.

4

I. X. – Aceasta a fost în anii 1980?

N. P. – Aceasta foarte mult s-a simţit în anii 1980.

I. X. – Tata a făcut armata în anii 60–70 şi vorbea tot de dedovşcină.

N. P. – Dedovşcina înainte era aşa, deduşca. Acesta care a făcut trei ani de zile. Un om foarte educat, e

un bun specialist. Şi el ca ostaş era privit într-o lumină pozitivă… Erau ca nişte mentori pentru cei mai

tineri. Dădea sfaturi. Nu era însă sistema ceea că eu sunt starik şi gata… dar din contra, îndeplinea

diferite exerciţii, adică era într-adevăr un soldat cu experienţă. Dar nu era în sensul acela că-i bătrânul și

adă-mi aceia, dă-mi acea. În unităţile acestea de stroibat2, îi luau mai mult pe cei de la stroibat. Acesta a

fost răspândit la începutul anilor 70 şi a început cu timpul să se transforme ca un fel de… mai mari. Dar

să ne întoarcem la Afghanistan. Aşa lupte mari, crâncene, ş.a.m.d. erau puţine. Au fost câteva. Pot să le

număr pe degete.

I. X. – Spuneţile?

N. P. – Una a fost când i-au dus pe aceştea de la 13 ianuarie până la 8 martie în 1986. Când îi petreceam

pe puştunii ceea din Jallalabad în Pakistan. Fiindcă se apărau puternic de duşmani. Era unul din

comanda de devize a lor şi el îmi spunea: Domnule colonel, nu putem distruge câmpul de mac! Aceasta-

i toată bogăţia lor. Mai mult nu au nimic. Ei vând narcotice şi cu banii adunaţi își întreţine familia un an

de zile. Dar eu înţelegeam, dacă nu-s legile mele, de ce eu să mă apuc să cosesc? Voi aveţi ministrul

vostru, faceţi ce vreţi. Paštunii cea au ajuns în Pakistan şi imediat s-au întors împotriva noastră. Asta a

fost prima, aşa luptă crâncenă. A doua a fost când eram în Herat. Am primit comandă să ducem produse

pentru locuitori, pentru jumătate de an. Tot ce era necesar: grâu, zahăr, ceai, gaz ş.a. În loc să ne ducem

60 km ne-am dus 70 km împrejur. Este un bazin de cărbuni, acolo este un drum îngust. Acolo au prins

coloana şi au distrus-o. Unde-i oraşul Kushka. Ne-am dus 12 km împrejur şi ei au pierdut. Nu au luat

nici. Ei au făcut un fel de încercuire, de 20 km, acolo era aşa între munţi, un singur drum şi 20 km dintr-

o parte şi din alta şi împuşcau tot timpul de la îndepărtare. Au fost 5 acolo omorâţi, dezarmaţi. S-a făcut

panică. Au fost date nişte tancuri din brigada 4. Erau vreo 4 tancuri şi vreo 6 BMP. Şi comandantul

brigăzii a început să spună că îmi va da ordinul ministrului. Erau nişte munţi înalţi acolo. Acolo trebuia

să fie cel puţin vreo 100 de duşmani. Am fost nevoiţi să oprim coloana ceea. În timpul acesta am auzit,

acolo era zonă de frontieră, au venit un grup de avioane... seara radioul de la Iran spunea că

mujaheddinii au distrus divizia 17 şi nu a rămas nimeni. Dar noi eram acolo o sută, câţiva omorâţi şi

vreo 100 în spital. Iaca atunci cei 25 km i-am trecut foarte greu. A fost grea lupta ceea. Pe urmă a fost

un caz. Sub 85 km de la Herat era o grupă din Iran. Înălţimile de acolo nu erau din piatră, ci din pământ

foarte dur. Dar era şi o înălţime cu piatră, ci peşteri unde se aducea acolo armament. Fiecare grupă ştia

unde-i arma ei. În două zile am ajuns acolo, ba chiar într-o zi. Dar în timpul acela a început să bată

vântul acela Afghaneţ. Vântul acela e praf, e un praf foarte-foarte mărunt... ca să putem merge, nu se

2 Unități militare de construcție.

4

vedea nimic nicio sută de metri unul de altul. Ca să putem ajunge a trebuit să ocolim foarte multe. Am

ajuns normal. Duşmanii au hotărât să ne atace noaptea. Eu atunci parcă simţeam că va fi ceva neplăcut.

Şi stăteam la regimentul de artilerie singur, într-o parte. Era şi câteva tancuri pentru apărare. Cât era

acolo, două sute de metri şi cineva putea să atace. Aşa şi a fost. O grupă de 30 de mujaheddini, din

partea Iranului au atacat. Au luat acolo foarte mult fier, cartuşe, automate… Era un ziarist Levşinski

care dorea să vadă totul din nou, să chinui soldaţii, să mute armamentul, să facă un spectacol, spunea

minciuni. El era la 125 km de Herat, au fost acolo 2 case distruse şi câteva tancuri şi demonstra luptele,

era un mincinos. Peste două zile a venit să punem tot la loc ca să filmeze. Da mai du-te, îţi trebuie du-te

şi-ţi aranjează. În timpul acela i-am trecut peste râu, pe teritoriu Iranului, de acolo nu aveam voie să-i

atacăm, era teritoriu Iranului… A doua zi s-au ascuns în pământ nu se mai vedea nimic din cealmaua

ceea… Am văzut cu ochii mei cum duşmanii au dezbătut un avion. Acolo era un post de grăniceri. Era o

maşină mică TAYOTA s-a oprit sub un copac şi s-a uitat cum rulează avioanele noastre. Când mă uit

ridică din caroserie două puşti şi… nu erau nici un fel de forţe antiaeriene a nimerit în aripă şi s-a aprins

avionul. Pe urmă l-au stins. Dar aceea au pus arma în maşină şi s-au dus. Au apărut de data aceea 39 de

ostaşi. Cel care umbla prin munte, fără apă, fără mâncare. Era un băiat Saşa Orlov, a fost aruncat înainte

de două zile de operaţie în munţi. Dar altul era pe jos. Acela a trimis o grupă de 31 de ostaşi, între timp

şi-a pierdut cunoştinţele şi a nimerit în prizonierat. I s-a comunicat lui Saşa că camaradul lui a nimerit în

prizonierat, după un pahar de apă. Au fost multe… am participat la 26 de lupte, dintre care 21 de lupte

le-am dus singur, 5 împreună cu Armata 40 sau comanda lui Orlov sau Malov, care-i în Duma rusească.

Lupte au fost 26 în 365 de zile în munţi. Nu am pierdut nici un ofiţer şi nici un ostaş din armata noastră

sovietică, am avut numai răniţi. Băieţii au fost răniţi pe câmpurile de luptă. 40 au fost de două ori răniţi.

Un epizod foarte interesant. Într-o maşină blindată sunt trei scaune, pe care încap 24 oameni o singură

împuşcătură şi doar un singur glonţ nimereşte într-un ofiţer rusesc, în mâna lui dreaptă, mi se pare. Şi i-a

fărmat oasele, aşchii.

I. X. – Domnule general, se vorbeşte despre folosirea armelor neconvenționale în Afghanistan?

N. P. – Cât am fost acolo nu a fost aşa ceva.

I. X. – Chiar şi Saharov aminteşte de aşa ceva.

N. P. – Poate cine ştie ce arme s-au folosit. Dar cât am fost eu, în mai multe regiuni niciodată nu am

auzit de aşa ceva, în orice caz, în perioada ceea. Pentru cineva Afghanistanul a fost o cinste, dar pentru

cineva o plimbare. La ei în magazin se vindeau lucruri preţioase, la preţuri sovietice. Acolo când arma

împuşcă este parcă o stimă, când arma nu împuşcă deja se spune că-i slab. Ştiu un caz unicat când a fost

omorât un prizonier. Într-un batalion din brigada 15, cu unitate specială. Grigore Ivanovici Bâkov a fost

interesant, toţi se dădeau jos din munţi, nu ştiu ce sărbătoare era. Bogaţii taie acolo ce au săracii, se duc

şi mănâncă. Atunci am luat în prizonierat o grupă de 16 oameni din două sate. Din ei era copilul unui

comandant şi încă unul.

4

I. X. – Mulţi băieţi afirmă că armată afghană era laşă, ce părere aveţi despre acest subiect?

N. P. – Acum îţi spun un lucru. Armata afghană nu era laşă, armata era obosită şi nu vroia să lupte.

Acolo se înţeleg unul pe altul. Iară când trebuia ei luptau singuri. Armata afghană era bine pregătită şi

erau oameni foarte rezistenţi. Ei sunt pregătiţi să reziste şi mergeau. Şi eu tot timpul luptam singur.

Puteam participa împreună, ce sarcină le puneam aceea îndeplineau. Armata afghană nu era indiferentă

de bombardarea unui sat, a unei case. Este de înţeles. Dacă eu spun. Am distrus singur un kişlak care era

verde, el nu era pe hartă, şi era acolo un sat mare pe care tot timpul îl bombardam. A fost cândva acolo

un sat frumos. În timpul cât a mers războiul s-a construit la vreo 2 km în altă parte. De o pildă, eu am

hotărât să construiesc nişte case de locuit. La ei nu trebuie să se vadă unul pe altul, sunt nişte cerinţe.

Fiecare, unul cu altul se îngrădeşte, un metru şi ceva, să nu le vadă femeile. Să nu vadă copilul, să nu

vadă nimic. Să nu vadă bogăţia care o are. Sunt locuri unde şi pământurile erau înconjurate. Vie, livadă,

ceva era îngrădit ca să nu vadă nimeni ce-i acolo. Aşa-i obiceiul…, ele (femeile – n.n.) nu aveau dreptul

să iasă din ogradă. Ne-am pus acolo în gând să construim 40 de case. Am fost la comandantul divizie să

luăm 100 de ostaş şi fiecare să facă pe zi 1 000 de chirpici, pentru o casă. Dar la ei mai greu cu apa, luai

pământul acela… într-o săptămână casele sunt gata. La ei acoperişul se făcea din lut. Era un băitan care

s-a ascuns în verdeaţă. În Afghanistan este pământ unde se poate semăna ceva. Erau unele zone unde

adunau trei roade pe an. De la o arie se hrănea familia de 10–15 copii. Semănau nişte ridichi, roşii, orez.

În ianuarie – februarie strângeau orezul. Acolo au tras în mine cu nişte grenade. Am chemat artileria şi

batalionul de tancuri. Bineînţeles că m-am inervat… Îs luptători buni. Îs oameni cumsecade. Dar trebuia

de înţeles situaţia. La ei în cei doi ani de zile am dus-o foarte bine. Să-ţi spun un aşa episod. Când am

venit în Afghanistan, după o lună de zile… După 5 luni de zile, după ce am venit maşinile veneau de la

Jallalabad veneau fără pază, fără nimic. Le-am spus, ori trăim cumsecade, ori va fi probleme. Avem

tancuri, artilerie… Am spus dacă ceva pare suspect: foc! Când ne întorceam dintr-o misiune două

tancuri stăteau într-o parte, dar duşmanii împuşcau. Am căpătat până la urmă stima lor, nu mai era nici o

problemă. Afghanii foarte mult îi stimau pe ostaşii sovietici, se închinau. Armata 40 era constituită din

băieţi tineri, de 18–20 ani. Dar la mujaheddini 30–40 de ani. Acolo au luat automatul şi luptă până la 40

de ani. Aveau barbă până la brâu şi avea doar 18 ani. Doar prin 86 au început să le dea paşapoarte. Dar

aşa nu aveau nimic. Nu este corect cum spun alţii că afghanii se numea zeleonâie. Nu, zeleonâie avea

alte gânduri. Hamrat, generalul devizei 9, un batalion de cercetare se disloca-se într-o livadă. Acolo

creşteau citrice, tot anul împrejur sunt fructe. Şi ei aproape nu strângeau. Odată la o ieşire din trecerea

Panjshir. Trebuia să înţelegi omul şi atunci îţi dai seama de ce el nu omoară tot ce-i viu pe pământ. El se

gândea la ziua de mâne. Dar Armata 40 se gândea la aceea când va fi retragerea. În Panjshir acolo

creştea grâul că viteză trebuia să fie mică. În trecătoarea ceea noi tot timpul trebuia să pierdem. Ne-am

pregătit cum se cade. După acei facem un frigărui, jucăm cărţi ca ei să vadă că noi suntem mai puternici

decât ei. Până când soldaţii s-au ridicat, încolo, încoace… Treceam în Pakistan, trebuia să treacă peste

4

râul Kuinar. O grupă din Pakistan îi acoperea trecerea. Erau munţi. Dar în munţi, în general este foarte

complicat să împuşti. Te uiţi parcă-i aici, dar până acolo sunt câteva zeci de kilometre. Eu îi spun

comandantului batalionului: Îl vezi unde se află? Îl dai jos? Îl dau. La al treilea proiectil a nimerit exact

acolo unde erau aceea. Adică asta ce spune. Omul acesta, fără carte, fără nimic, a reușit şi a dat jos, şi

multe lucruri. Toporul era folosită ca armă de apărare.

I. X. – Existau relaţii social-economice dintre armata aliată şi comandanţii de câmp? Cum era,

spre exemplu, cu Ahmed Shah Massoud?

N. P. – Ahmed Shah Massoud era un om foarte deştept. Un băiat cu care l-a dăruit Dumnezeu cu minte.

A fost un comandant foarte bun. El trăia în Panjshir. Panjshir înseamnă 5 lei. Acolo era bogăţie mare,

lazurit, o piatră preţioasă. Erau multe ieşiri spre Pakistan Acolo prelucrau piatra ceea pe urmă o vindeau.

În 85, mi se pare, în 84 el a trecut din partea statului. La intrarea în Panjshir era un sat și a spus că va

face şcoli, viaţă paşnică, mai mult război nu o să fie. Însă el a minţit. Acolo erau nişte munţi din granit.

În munţii cea chiar îi ţineam. Problema consta în acea că la ei era foarte bine pusă la punct informaţia.

Dacă venea comandantul diviziei, spunea că trebuie să facem aşa. Şi de acum tot se ştia. Ei singuri

făceau harta, singuri pregăteau şi apoi spuneau că ei produc pe 10 zile. Avem informaţii, ne ducem

încolo sau încolo. Acolo mă duceam, chiar lângă mine. Făceam curăţarea pe timp de 10 zile, atunci era

succes, atunci tot timpul era succes. Dar aşa nu. A pus foarte bine pe picioare şeful Serviciului de

cercetare din Afghanistan, care era agentul lui. Toate planurile de luptă mergeau prin el şi toate copiile

le avea. Când s-a dus în satul acela Baraty, unde era intrarea în Panjshir, acolo erau trei unităţi, s-a dus la

șeful Statului-major din Kabul. S-a dus acolo cu o grupă de ofiţer acolo, zice ceva nu-i clar. Când a

ajuns acolo a fost împuşcat, a fost trădare acolo. Cum pe el l-au omorât au fost deodată ridicate nişte

unităţi şi acolo au fost băgate şi au prins, au luat prizonieri duşmani, cu hărţi. Când au ieşit… din contra,

aceea dădeau bani, dădeau bani mari, dădeau cât trebuia bani, ca să distrugă Uniunea Sovietică. Aşa că,

după câte ştiu eu bir nu plătea, dar lupta poporul. De pildă, mă duc pe câmpul de luptă undeva şi am

făcut stricăciuni. Se plătea recompensa la roadă stricată. Pur şi simplu războiul civil este războiul fără

frontiere şi informaţia foarte greu se ascunde, se ţine.

I. X. – Ce metode de contrapropagandă foloseau duşmanii?

N. P. – Duşmanii? Noi eram în Kuinar. Era o provincie înapoiată. Era cu lumina foarte greu. Radio, nu,

televiziune, nu. Ce fel de informaţie poate fi? Ce fel de contrapropagandă? Ca să fie activ ceva. Pur şi

simplu dezertau, fugeau pentru că el are acasă copii. L-au prins pe drum, ducându-se acasă şi l-au luat în

armată. De frică, de teamă. O lună, două stă cuminte. Dar apoi, cu automatul în mână şi cu prietenii au

fugit acasă. Fiindcă aşa era nivelul acela a lor deodată, până a venit acolo comandantul deviziei Hayzrat,

demonstrau o instruire, cum trebuie de luptat în munte. Iaca companie… pluton acolo, unul acolo, toată

compania fugea. Îţi imaginezi, au urcat pe munte şi au fugit! El a zis gata, daţi-vă înapoi, dar care

4

înapoi? A fugit toată compania! Ei erau de pe loc şi îşi vindeau viaţa lor. Undeva la 30 aprilie 1986 am

plecat în Herat, m-au trecut la altă devizie.

Era un depozit de obuze, dar în baie era depozitul pentru arme... A fost unul din divizie, Aladin,

familia, a fost unul din cei care (el era comandant de batalion de tancuri divizia 8) era cel mai activ

om… Raifi era şeful Statului-major a brigăzii de tancuri 15. Erau doi tanchişti, de aistea şi Fatah era

comandantul corpusului de avion. Paza lui Daud l-a împuşcat. Un căpitan (pe atunci când eram eu el a

devenit general,) era şeful direcţiei operative. Şi el povestea cum a fost omorât Daud. Căpitanul acesta

şi-a pus în joc viaţa sa. Era un om deştept. Povestea cum s-a dezamăgit de toate ideile care au fost. Ideile

erau foarte bune. Nu trebuia distruse acelea, trebuia să fie un fel de divizie aşa, pur şi simplu, mai

democratică. Oamenii nu înţelegeau, doreau mai repede. Ştia ceva, să citească.

I. X. – Au existat elemente de opoziţie din parte a armatei sovietice în acest război?

N. P. – Acei care s-au dus de partea ceea, aceea au protestat. O fost foarte multe rapoarte din partea unor

generali care încercau să-l convingă pe Brejnev de ineficienţa războiului, a fost aşa ceva. Era obiectiv.

La ei viaţa omului, cât e viu e privit sub forma: Allah a dat, Allah a luat. Adică nu-i aşa de scumpă viaţa

omului. 16 copii dacă vor rămânea din ei 10, nu-i nimic straşnic. Se ştia bine bărbăţia lor. Au încercat

să-l convingă pe Brejnev, pe echipa aceea a lui. Dar n-a ieșit nimic. Al doilea. Eu a-şi spune despre

Gromov. Se eschiva de la lupte. Tot e un fel de protest. Rinicov susţinea că armata în fiecare zi trebuie

să fie pe câmpul de lupte. Zaiţev, mareşal, de ce merge războiul şi nu-i război? Dar acesta mai mult îi

ţinea pe băieţi în punctele de dezlocaţie, ca puţin să iasă pe câmpul de luptă. Se dorea ca să scoată băieţii

din garnizoană. Dorea doar să se susţină armata acea, să ajute afghanii. Eu singur eram de partea

aceasta, a fost într-o vreme aşa. Se tindea să se păstreze viața băieţilor. Gromov, cât a fost doi ani de

zile, a tins spre această direcţie. Din partea aceasta era mai obiectiv. Când a venit Gorbacev la putere

Babrak Karmal era un alcoolic şi un curvar. Războiul civil e foarte complicat. A luat o serie de măsuri,

a scos de acolo armata. Dacă se asculta, nu se făcea aşa prostie. Babrak Karmal, într-adevăr aşa a zis,

poftim faceţi tot ce doriţi. Luptaţi. Dar eu mă ocup de problemele mele. Comandantul corpusului din

Kandahar, a armatei afghane mergea liber, dar în Statul-major al lui era tot timpul împuşcat. Era o

legătură. Erau cazuri când îi nimiceau fizic pe ai noştri. În divizia ceea unde am fost eu a fost un

complot. S-a ridicat un grup de ofiţeri, era un căpitan, comandantul. A luat şi a tras asupra Statului-

major şi a lut puterea în mână. Peste 9 luni de zile i-au luat-o înapoi. S-a făcut comandantul trupelor de

adversari în zona cea. Afghanistan, dragul meu, este o pildă contemporană cum trebuie de hotărât

problemele.

I. X. – Faceţi paralelă cu America?

N. P. – Americanii? Americanii se vor bloca acolo. Vor intra în noroi. La noi era clar. Acolo, desigur

cele mai mari probleme le făcea America. Cine ea format pe terorişti şi acum ei luptă cu acei pe care i-

au crescut. Ei ştiu unde calcă foarte bine, de aceea ei se vor îngloda foarte bine. Va trece un an, va trece

4

doi. Dacă e să fie stabilită puterea ceea. Cum a fost din 17 până în 24 când o parte din forţele celea

trăiau în Afghanistan, din uzbeci, o parte din oastea ceea care era prin Kirghizia, prin Uzbekistan au

trecut de partea ceea. Lenin atunci cu aşa o greutate, cu aşa sărăcie, cu pregătire fiecare sat se ridica avea

pază tot noaptea, încolo, în coace. Dar nu erau problemele celea. Când nu este concretizarea şi când din

război se face business, îs bani. Se duc o groază de bani, se duce îmbrăcăminte, pâine, trebuie de hrănit.

Aceleaşi acțiuni la fac şi americanii acolo. Războiul acesta devine ca un fel de marfă, altfel de viaţă,

aceasta-i cea mai mare boală. De aceea aşa şi cu americanii va fi. Pe un timp oarecare ei vor da acolo,

dar ei vor lua, vor lua. Ştiu totul despre asta. Pe urmă se va schimba celălalt al lor. De-a Domnul să-l

prindă şi pe acelaşi Ben Laden, dar aceasta-i mult. E multă pierdere. Prima dată americanii s-au înglodat

în Vietnam, pe 20 de ani li s-a arătat că nu se poate pe om de biruit. El trebuie de nimicit. Trebuie pe

fiecare să-l ei şi să-l nimiceşti. După aceea noi am făcut prostia cea. Americanii iar niciodată nu au

terminat. Ei tot timpul luptă cu cineva.

I. X. – Relaţiile dintre ofiţer şi soldat cum decurgeau?

N. P. – La afghani?

I. X. – Da.

N. P. – Foarte rele. E o distanţă foarte mare dintre ostaş şi ofiţer. Deodată ofițerul devine domn, gata e

șef, safep. Şi gata. Eu am să-ţi spun un lucru. Nu ajungeau ofiţeri. Mai ales pregătiţi ş.a.m.d. Acum e

bun. Acesta-i ofiţerul meu de luptă. Dar el nu ştie nimic. Apoi am început să facem, aceasta era ideea

mea pe trei luni de zile am făcut un program şi-i învăţam acolo să citească, cei aceea tactică. Vrea să fie

ofiţer. Doi prieteni. Ce era pentru ei ofiţer. Mâncare. Te duci la bucătărie, îţi speli cizmele. Nu am

observat că se bate soldatul la ei. La ei sânt multe lucruri… Mujelojstvo3. La ei se acceptă să trăiască şi

cu măgarul. Poate să trăiască soldat–soldat. Aceasta-i inclusă în viaţa lor. Aşa că atârnare ca să spui că îş

bate joc, dedovşicina, cum avem noi, nu. Nu este aşa, dar ceva este. Deodată ofiţerul devine gospodin, el

gata e şef. Avea dreptul să dea orice comandă şi avea dreptul să uite de aceasta. Asta trecea momentan.

Când din doi ostaşi unul devenea peste o lună comandant, gata. Dacă mergeau împreună, îi ducea

geanta, îi curăţa încălţămintea, deja era stăpân. Noi le făceam observaţii. De ce cureţi aceea, de ce

aceea. Dar nu o curăţ, pur şi simplu asta e a mea. Aşa-i viaţa, n-ai ce face? Ne întâlneam cu primul

secretar Muhad, un om deştept, comandantul diviziei, uzbec vorbeau toţi în limba rusă foarte bine.

Veneau la toate mesele. Cu mine a fost şi soţia în Afghanistan. Noi făceam toate aceste festivităţi, ziua

de 8 martie, ziua naşterii, sărbătorile de octombrie. După fiecare luptă, era un fel de chef. Soţiile

pregăteau ceva gustos. Şi ei tot timpul participau. Noi ne duceam la ei acasă, niciodată nu o vedeam pe

soţie. Niciodată nu o chema la masă. Pe urmă, pe acel care în grupa de pază l-am trimis la Moscova la

studiu. Când de acum eu am terminat serviciu în Afghanistan, dar el a învăţat trei luni de zile, un an de

zile a învăţat rusa şi apoi discipline militare. Când s-a întors din Afghanistan ne-am întâlnit cu el. M-au

3 Homosexualitate.

4

sunat, încolo, încoace. În 88, în luna lui ianuarie am fost la restaurant, am stat, ne-am adus aminte. Am

fost cu soţia. Pe urmă ne-am dus la el în casă. Eu îi zic: tu eşti în Uniunea Sovietică? Dar el zice că mai

are mult până se va obişnui. La ei e foarte greu să treci de tradiţia aceasta. Aşa. Dacă-i ofiţer, gata, el e

Gospodin. Şi nu poţi interveni, aşa-i legea. Dacă era un bătrân i se oferea cea mai bună mâncare, locul

cel mai bun. Temperatura ajungea în orele de vârf până la 55 grade, când vedeau acolo o băltoacă ceva,

se ducea în băltoaca ceea. Din pelin ei făceau nişte pături şi o puneau în fereastră, era pusă iarba aşa cum

era. O udau cu apă şi se făcea în cameră 18–20 grade.

I. X. – Cu ce aţi fost servit la masă când a-ţi fost chemat de partea afghană?

N. P. – La ei e pilaf, dimineaţa, seara. Carne proaspătă. Acolo nu au unde să o ţină. N-au frigider, nimic.

La noi era aşa o bucătărie pentru 30 de persoane. Era bucătărie mobilă. Şi mai erau vreo 10–15 ofiţeri,

mai mult nu luam cu mine. În bucătăria cea se ajungea să faci felul întâi, felul doi şi-i pofteam şi pe-a

lor. Veneau cu lipii şi cu ceai, dimineaţa poate o conservă de cartofi, la amiază pilaf câte un pic şi seara

cât poate să mănânce. Fiecare comandant avea bani în buzunar şi cumpăra alimente pentru ostaş. Am

fost martor când au cumpărat o vacă şi cum au sacrificat-o. Au tăiat-o în mijlocul drumului şi dă-i

bătaie. În apa aceea, unul îşi spală picioarele, altul îşi spală altceva, al treilea lua apă pentru ceai.

I. X. – De aceea şi erau răspândite boli?

N. P. – Acolo era malerie, hepatită, când îţi curge nasul. Eu de o pildă nu am fost bolnav de nimic, dar

soţia a fost bolnavă de malerie. Îi zic că s-a îmbolnăvit din cauza că era rea. Acolo aerul e umed,

favorabil microbilor. Temperatura înaltă, foarte multe vite, multe de-a ceea. Nu-i curăţenia ceea, nu-i

lumină, nu-i nimic acolo. O sumedenie de copii. Medicină nu-i. Dar el se spală, se mai curăţă? Acolo

ani trebuie de curăţit, nu aşa. Iaca comandantul de divizie Hazyrab s-a îmbolnăvit. Dar soţia lui e medic.

Ea zice că aceasta-i malerie. L-au trimis la spital. Şi de acolo urgent l-au dus în Moscova. Dacă nu pleca

el deceda. A doua sau a treia oară era bolnav de malarie. Şi hepatită, tot ce vrei. Comandant de divizie,

general, e intelegent şi se spală, eu spun că tot din aer se ea. De aceea erau tunşi la zero.

I. X. – Se cunoaşte că erau răspândite narcoticele în cadrul armatei, cum priveau ofiţerii

problema respectivă?

N. P. – În armata lor era răspândit dosvai, un fel de drog. Fiecare askar avea iarba aceea. O foloseau şi

se simţeau bine, adică un drog în doză mică. Ceea ce luau de la mac taie cu un cuţit în jur scurgându-se

laptele. Adunau laptele, pe urmă, dacă nu se cocea aceasta, strângeau praful acela de două ori. Ei

povesteau, îmi arătau acolo, cum se producea. Într-o familie de aceasta înstărită era plin cu mac. Cel mai

puternic drog este extras din tulpină.

I. X. – Despre femeile de consum ce ne puteţi spune?

N. P. – Nu. Am văzut numai odată. Cum să-ţi spun ţie. Ei le furau. Dar. La ei femeia e marfă. Dacă soţia

ta, să zicem, cu cineva… tu o omori pe loc. Acesta se rezolva pe loc. În al doilea rând, ele nu aveau voie

să iasă din ograda ceea a lor. Erau, 2–3–4, una principală, ea comandă, dirijează. Aici problema e

4

hotărâtă. Însă erau femei care nemăritate, necăsătorite. A cerut tata mulţi bani pentru ele. Şi în al doilea

rând, era război. În timpul războiului au rămas desigur multe văduve. Erau femei necăsătorite. A cerut

tata mulţi bani pentru ele şi nu s-au putut mărita. Şi în al doilea rând, era o ţară în conflict militar. În

timpul războiului au rămas, desigur, multe văduve. Însă la ei iarăşi nu rămân văduve; pentru că ele trec

de la un bărbat la altul, de la un frate la altul. Atât copiii, cât şi soţia trec la alt bărbat. Pot trece şi la

verişori. Aşa-i gândit la ei mecanismul ca să nu rămână copiii pe drumuri. Odată am întâlnit două femei

în raionul Jallalabad care nu erau căsătorite şi tare vroiau să se căsătorească. Nimeni nu avea dreptul să

doarmă cu ea până nu va fi căsătorită. Mai bine să trăiască cu măgarul decât să-şi vândă trupul, pe urmă

poate şi să se spânzure că ea n-a avut ş.a.m.d. Când eram în Herat însă două femei umblau după ostaşi.

Dar înainte de aceasta a fost două sate, unul de la altul au furat. Şi acum cine o creşte? Au furat înapoi

nu numai soţiile, dar şi vacile. Dar două femei umblau acolo. Dar eu întreb pe un afghan, ce caută ele

acolo? Ce caută ca cineva să le… au fost întrebate l-a care s-a răspuns că ele au fost violate. De cine aţi

fost violate? Nu… cineva. Dar cine? Acolo ele… În Kabul, mi se pare, că se spunea că era ceva. Dar

cel mai mare curvărism era între ai noştri, a noastre se… acolo, pentru bani, pentru cekuri. Acelea care

făceau serviciul acolo... Şi cu afghanii, cu dukanii ceea… se dădea câte ceva… Înţelegi sistema aceasta

nu-i da voie, se tem.

I. X. – Erau prostituate şi de peste hotare, din China, de exemplu?

N. P. – Din Franţa. Din Franţa eu ştiu că erau. Dar la ei, la duşmani, nu se poate să se vadă bărbat pe

bărbat dezbrăcat. Asta eu ştiu. Tot acelaşi Bâkov a prins 2 mujaheddini goi cu o muiere din Franţa. Şi

când a vrut să raporteze aşa şi aşa… aceea implorau ca să nu fie incluşi în raport că au fost văzuţi goi.

I. X. – O întrebare, care trebuia să o pun ceva mai sus, cum consideraţi, care au fost cauzele

războiului?

N. P. – A fost o eroare politică. A fost la noi un război în Moldova. Cui îi trebuie războiul acela? Oare

nu se înţelegeau atunci? Puterea, tot timpul duce la ceva. Iaca îţi spuneam. A venit la putere Taraki, o

grupă de ofiţeri care a învăţat peste hotare. El a vrut să ea puterea. Dar puterea cine ţi-o dă aşa? Trebuie

să o câştigi! S-a bazat pe Uniunea Sovietică. Brejnev, care era plin de droguri, Andopov, Iustinov au

fost persoanele care au luat decizia finală. A fost numai o ambiţie, nepregătirea lor, aşa. Încă un ordin,

încă o medalie. N-a fost baza ceea, temelia. De fapt temelia de acum era. Când a fost omorât Daud nu

era încă baza, nu era temelia. Amin, care era prim-ministru, când a venit la conducerea statului s-a

început anarhia în stat. S-a început o confruntare foarte puternică. Amin a cerut să introducă. Pe timpul

lui Taraki noi aveam acolo consilieri cu afghanii. Amin singur a cerut să fie acolo incluși. Dacă se mai

aştepta un an-doi avea să fie normal. Orice război creează un fel de dezastru, o schimbare la nivel

politic.

I. X. – Dacă se folosea o altă tactică militară în Afghanistan, Uniunea Sovietică putea câştiga acest

război?

4

N. P. – Ce fel de tactică militară? Războiul, ca atare a fost câştigat. Nu pierdeau ai noştri unităţile, însă

ce de câştigat? De cucerit statul acesta? Ce scop era acolo? Să facă republică? Sau ce scop era acolo?

Să acorde ajutor internaţional. Dar în ce consta ajutorul internaţional? Despre ce este vorba? Mi se

pare că din start acolo n-a fost nimic. Un pic să-i pună pe urechi şi să pornim o nouă viaţă. Dar eu spun

un lucru. Omul care-şi iubeşte pământul, statul pe el nu-l poţi învinge, pe el poţi doar să-l nimiceşti.

Aceasta este baza principală. Şi cred că aşa cum a fost introdus nechibzuit aşa şi a fost mai departe. Eu

nu ştiu ce planuri erau la început. Primii ani, primele zile cât am fost acolo nu erau pierderi. Când au

fost introduse unităţile. S-a început în 82, în 84–85, 86 nişte lupte crâncene. Dar când s-au dus până în

82 nu erau aşa de mari luptele. Ei îndeplineau într adevăr acolo ceva. Cu timpul au început să-i atragă pe

ruşi în lupte până când s-a început. Dar pe cine să-i învingă? Putea fi şters Kabulul acela de pe faţa

pământului? Asta nu era problema. Era cu ce, şi se putea cu ceva. Dar se punea problema, cum mai

departe? Ce să faci cu Afghanistanul acesta? Să-l cucerim?

I. X. – Se vorbea de pericolul american?

N. P. – Americanii prezintă un pericol orişiunde, aceasta e părerea mea, şi nu vreau ca cineva să mă

susţină în cazul acesta. Dar mie mi se pare că oamenii acestea nu-i poţi cuceri. Au distrus populaţia cea

care trăia acolo. Toată populaţia a fost distrusă acolo, au venit nişte bandiţi, din toate ţările, care erau

fugari , acolo e un stat bogat, s-au pus bine. Ce fel de interese? Să punem gaz în munţii ceea.

I. X. – Dar sovieticii au simţit pericolul acela american? Sau nu a fost un pericol real în perioada

ceea.

N. P. – Era politică. Şi-au dat pe urmă seama că a fost o prostie. Era problema frontierei. E o pierdere

enormă. Sunt cheltuieli enorme. Oamenii n-au ce mânca, n-au ceea, dar tu să-ţi pui baza ceea. Acestea

sunt miliarde. Şi-au pus baza şi se va ţine pe mult timp acolo.

I. X. – Despre soldaţi, ce îmi puteţi povesti?

N. P. – La noi componenţa era formată din ofiţeri din Moldova în Afghanistan. Eu cred că au fost cel

mult vreo 30 de ofiţeri. Erau atunci tineri, ce pot ei să spună? Dar noi aceştea mai în vârstă reieşeam de

la ce puteam. Sovieticii erau cu mult mai bine pregătit decât afghanii, care aveau sistemul de artilerie

mai vechi, tancurile mai vechi. Era cu totul altă sistemă. Odată am nimerit şi sub foc, era un timp spre

masă. În apropiere de oraşul Herat era aşa numita zona verde. Eram cu un ofiţer pe acoperişul unei case

şi mă uit cum lucrează ostaşii. Aceștea lucrau bine. Probleme nu erau. Dar şeful de cercetare, consilierul

şefului cercetării, superiorul comandantului pe logistică şi medicul au făcut comanda să se ducă în oraş,

să aducă nişte frigărui, ca să luăm o masă gustoasă. Au trimis ei maşini. Au organizat. Au început acolo

să aştepte. Acesta care era de-a cercetaşilor s-a dus în tufari, iar acela care era pe logistică s-a culcat pe

un pat într-un cort. Da medicul făcea pregătirea pentru frigărui, şeful logisticii nu ştiu ce făcea. În timpul

acesta drept un unitate cade un proiectil. Acela care era în tufari a căzut cu pantalonii în mână, medicul

s-a ascuns de frică, dar şi din instinct s-a ascuns în cortul unde dormea celălalt. Dar ce s-a întâmplat? A

4

venit acolo Zaiţ, era un mareşal. De ce împuşcase? Cum aşa, e război şi nu este foc. Şi unde? Mi s-a

spus că în satul acela sunt duşmani. Şi acela a lovit direct în noi. Unităţile mele erau acolo. Am simţit

artileria lor. Acestea sunt coordonatele. Sunt multe cazuri aşa. La război e ca la război. Ne puneam

împrejurul oraşului Herat, aşa numitul al doilea brâu. Primul brâu, al doilea brâu. Sate întregi erau

distruse. Atât era de obijduitor. Acolo sub Herat, unde controlam noi erau câteva sate, unul după altul. O

zonă dens populată. Erau sate dens populate 10–15 mii, erau mulţi copii. Drept că nimeni nu ea numărat.

Vroiam să plec acolo. Când acolo au început să ne bombardeze. Pun tancurile la o îndepărtare de 500 m

de la primul zid, 24 de tancuri, la fiecare tanc pun câte o grupă de pehotă, de infanterie. Foc, toţi odată.

Pe urmă o sută de metri înainte, pe urmă iarăşi foc. Aţi înţeles? Am înţeles! Am dat comanda în limba

afghană se numeşte ur babah, şi toată… o împuşcătură, a doua, a treia, şi deamu peste o jumătate de oră

satul a fost ocupat de noi. Am luat în prizonierat 7 persoane. Circa 5 tone de medicamente, de utilaj,

acolo era spitalul pentru zona aceasta, pe hartă nu era. S-au comasat satele. Dar harta era cam de prin

anul 60. Am mai luat 5 tone de cartuşe, 5 staţii japoneze. Pe urmă stăm la masă, afghani, nişte băieţi

tineri, cu vârsta între 19–25 ani. Stăteau la masă, beau ceai acolo şi el zice: dar de ce ne-aţi împuşcat pe

noi? Din ce fel de armă ne-aţi bombardat? Dar ce? Aşa de rău ni s-a făcut. Când se aude avionul ne

ducem undeva într-un beci sau sub o piatră şi numai dacă nu cade bomba în tine. Dar aici uite şi capul

mă doare şi curge sânge. Dar dacă era 15 mm calibru la tanc, vreo 24 de proiectile, unul după altul şi se

creează o anumită presiune şi s-a început să se simtă rău.

La ei vând numai bărbaţii. În dukani numai bărbaţi lucrează.

I. X. – Şi copii?

N. P. – Fete de 7–8 ani. Dar mai în continuare lucrează numai bărbaţii. Şi socotesc banii cea. Nu ştie să

citească, nu ştie să scrie, dar banii îi numără foarte bine, ca o maşină.

I. X. – Nu-l poţi amăgi?

N. P. – Nu. De exemplu, erau trei inşi. Dacă unul dintre ei nu vânduse nimic, fiecare contribuia cu câte o

anumită sumă pentru a-l susţine pa acela care nu a vândut nimic, să aibă cu ce să supravieţuiască. Erau

însă bărbaţi în vârstă, care găsind ceva uzat la maşină îşi puneau ceainicul şi stăteau, fără ca cineva să-i

întrebe ,,marfa”. În fiecare seară însă primeau cca 500–1 000 de afghani, pentru că au fost toată ziua la

serviciu, chiar dacă nu au făcut nimic. Nu i-a mers astăzi, dar mâine îi va merge la sigur. Odată am fost

invitat cu soţia la o nuntă. La ei nunta se face astfel că bărbaţii stau într-o parte şi femeile în alta. Mişa

era un locotenent-colonel, locţiitorul comandantului regimentului de artilerie. Acolo a fost masă, am

mâncat. S-a servit, s-a dansat, cântat. La ei aşa este. Este cărare unde se duc femeile la apă. Şi nu are

nimeni dreptul nu doar să se uite, dar să se găsească în apropiere de cărarea aceasta. Acolo, la râul

Kuinar, când ies, se dezbracă, se scaldă, se joacă. El zice că de doi ani o păzeşte pe fata aceasta: Iau

binoclu şi mă uit cum iese din casă, din care anume. Cum merge, în ce-i îmbrăcată. Şi aşa mai departe.

Şi când se ducea să se dezbrace, tot timpul fugea. A adunat banii, costa 50 000 de afghani, 2 000 de

4

ruble de ale noastre. După ce a strâns banii ceia, cum se cade, s-a dus să o ia de acasă. Taică-său a pus în

rând trei saci şi a zis: poftim, ia pe care vrei. Dar el a zis că vreau sacul acela, dar taică-său zicea: poate

iei sacul acesta? A ales sacul. Scoate. Şi zice: Mi-am cumpărat soţia. Dintr-un trib aveam un ofiţer

Sărvar, maior, comandant de regiment. Sunt deştepţi de la natură. Deştepţi. Lor nu le trebuie mult. Le

trebuie să audă odată, să vadă. Şi el ţine minte. Îl duce capul în toate domeniile. Soarta, viaţa şi natura ea

dat tot ca să ştie ceva. Îmi spune el mia: domnule colonel, de ce dumneta umbli cu noi. Iaca o să vezi din

partea mea o să fii tot timpul aparat, dar să ştii că noi tot timpul avem în buzunar o piatră pentru voi.

Înţelegi? Nu trebuie să le încredințezi, nu-i crede pe toţi, zice. Mulţi sunt de aceea, pe când vii

dimineaţa, ori te duci te îmbrăţişează şi te pupă (la ei de câte ori te întâlneşti, de atâtea ori te îmbrăţişai).

I. X. – Chiar mai multe ori pe zi, dacă te întâlneai?

N. P. – Nu pe zi, dar pe oră. Aşa-i obiceiul. Iaca m-am dus, am ieşit. La ei, de câte ori te întâlneşti, de

atâtea ori te îmbrăţişezi. Nu pe zi, ci pe oră. Aşa-i obiceiul. Iaca m-am dus, am ieşit. Am venit

dimineaţa: O, frate, salut! Cu îmbrăţişări. M-am dus la masă. Am ieşit acolo, m-am dus…, peste 20 de

minute m-am întors. Iarăşi mă îmbrăţişează: hai la ceai! Şi încă era o problemă. Cum să serveşti o

sută de grame, dacă acolo ţara e musulmană? Dar unde a fost Ivan, tot este ceva de băut. Acolo se

depunea un efort foarte actoricesc ca să mimez, trebuia să te acomodezi să bei rachiul ca şi ceaiul, cu

înghiţituri mici şi să te faci că este încă şi cald. Fiecare avea ceaşca lui, la orice persoană se pregătea

ceai, servit şi cu un fel de mazăre, năut prăjit sau ceva nucşoare. Se bea ceai verde şi rece. Ceaiul în

ebuliţie trebuia sorbit domol. Pentru noi această modalitate de a servi votcă era, totuşi, o bătaie de joc.

Prima dată am fost acolo în musafiri. Dar eu nu pot să mă aşezi ca ei. Şi nu pot să mănânc. Dar mâncare

acolo din pilaf sau ceva cu care fiecare se serveşte, dar eu până m-am învârtit, m-am sucit nu a mai

rămas nimic acolo. Dar stăpânul a zis: nu pe viitor facem altfel. Când ne ducem în ospeţie el era acolo

cu bareatca şi cu farfurie.

I. X. – Aveaţi ultimul cartuş, în Afghanistan?

N. P. – Eu am avut primul cartuş. Nu se compara nivelul meu şi cu nivelul lor. Cartuşe aveam tot timpul

câte vrei. Ostaşii nu luau câte o sută, dar câte 4-5. Dacă ajungeam la momentul că trebuia să mă lupt

singur înseamnă că trebuia să pierd toată divizia. Dar am purtat cu mine primul cartuş. După ce am venit

în Afghanistan peste o lună de zile. La 11 martie am venit şi la 11 aprilie m-au trimis să conduc o

operaţie aeriană. Să aduc cu avioanele pentru satul Baricot pentru 6 luni de zile mâncare şi trei complete

de muniţii, fiecare armament. S-a început operaţia cu avioanele. În fiecare zi acolo noi ne băiam. Era

vinerea, dar era aşa că unde era baia ceea se vedeau trei terenuri unde trebuia să aterizeze avioanele. Ne

uitam cum acolo aterizează, cum descarcă, încolo, în coace. Şi asta era vinerea şi o dat foc la sobă. Ca să

facă căldură, eu stăteam undeva mai departe. Făceau focul cu motorină. În timpul acesta când stăteam eu

tot timpul cade un glonţ de 7 mm, de producţie chineză, cade unde stăteam eu acolo. Şi el cade în aşa fel

4

că se loveşte de o piatră şi se învârteşte în motorina ceea. Şi zic: cito skatna, ne naşol?4 Vino încoace!

Iau cartuşul acela şi-l pun în buzunar şi l-am purtat cu mine. Acesta a fost prima primejdie. Odată în

avion m-a prins unul. Şi de-amu a treia oară jucam în cărţi. Ostaşii nu se vedeau şi comandantul spune:

ce-i de facut? Zic trimite pe şeful Statului lasă-l să schimbe locul de comandă şi mai departe o să

lucreze. Erau un post de securitate al afghanilor. Când s-a dat acolo o lovitură, motorul a zburat undeva

vreo 20 de metri, 5 băieţi au fost mortal loviţi, pe Gayda, așa era familia şefului Statului-major, l-a

aruncat pe un copac. Odată un tanc nu putea ieşi dintr-un râu. Am zis ori îl distrugem ori îl scoatem,

dacă nu-l scot eu îl scot duşmanii. Mergeam undeva vreo 120 de oameni, dar de urma noastră mergea

tancul…

4 Ce canalie? Nu m-ai găsit?