CUPRINS

Argument..........................................................................................................3

Introducere.......................................................................................................6

Partea I............................................................................................................30

1. Starea de sănătate fizică şi psihică asociată cu un program de activitate

fizică pentru persoane în vârstă instituţionalizate.................................30

1.1 Exerciţiul fizic şi efectele lui....................................................................30

1.2 Recuperarea geriatrică............................................................................32

1.3 Avantajele activităţii fizice la persoanele vârstnice..............................34

1.4. Activitatea fizică şi prevenirea osteoporozei.........................................37

1.5 Rolul terapiei prin mişcare în afecţiunile vârstnicilor..........................39

1.6. Strategii practice de motivare pentru mişcare aplicate persoanelor

vârstnice instituţionalizate....................................................................49

Partea a II-a....................................................................................................55

2. Metodologia cercetării...............................................................................55

2.1 Obiectivele cercetării...............................................................................55

2.2 Ipoteza cercetării......................................................................................55

2.3 Metodele de lucru.....................................................................................56

2.4 Lotul de subiecţi (grupul - ţintă).............................................................56

2.5 Stabilirea variabilelor cercetării.............................................................57

2.6 Modalitatea de desfăşurare a cercetării.................................................57

2.7. Teste folosite pentru evaluarea capacităţii de coordonare a mişcărilor

la persoanele vârstnice...........................................................................60

Partea a III-a..................................................................................................64

3. Rezultatele cercetării şi interpretarea lor................................................64

3.1. Analiza rezultatelor unei cercetări cu privire la satisfacerea nevoilor

de mişcare a persoanelor vârstnice instituţionalizate.........................64

1

3.2. Efecte terapeutice ale exerciţiului fizic la persoanele vârstnice

instituţionalizate.....................................................................................72

Concluzii.........................................................................................................92

Referinţe bibliografice……………………………………………...............96

2

ROLUL TERAPEUTIC AL EXERCIŢIULUI FIZIC LA PERSOANELE

VÂRSTNICE INSTITUŢIONALIZATE

„Cei mai mulţi bătrâni nu ştiu să-şi întrebuinţeze tinereţea ce le-a rămas”

NICOLAE IORGA

ARGUMENT

Fiecare stat protejează drepturile şi libertăţile cetăţenilor săi vârstnici, în

funcţie de realităţile şi particularităţile sale economice, sociale, culturale. Într-o

lume tot mai integrată au apărut preocupări majore ale statelor şi organismelor

internaţionale pentru protecţia juridică a populaţiei vârstnice, aflată în creştere,

precum şi demersuri de aderare la un corp comun de norme. Ansamblul de

documente elaborate de organizaţiile internaţionale (ONU, OMS, Consiliul

Europei, UE), care demonstrează un interes deosebit faţă de fenomenul

îmbătrânirii populaţiei şi faţă de necesitatea protecţiei sociale a persoanelor

vârstnice, constituie un ghid indispensabil pentru elaborarea unor politici

referitoare la persoanele vârstnice.

Articolul 23 al Cartei, privitor la „Dreptul persoanelor vârstnice la

protecţie socială” vizează măsuri care să permită persoanelor vârstnice să

3

rămână membri deplini ai societăţii cât mai mult timp posibil, prin intermediul:

1. unor resurse financiare suficiente care să le permită să ducă o

existenţă decentă şi să participe activ la viaţa publică, socială şi

culturală;

2. difuzării informaţiilor privind serviciile şi facilităţile disponibile

pentru persoanele vârstnice şi posibilităţilor de a recurge la

acestea..

Măsurile trebuie, de asemenea, să permită persoanelor vârstnice să aleagă liber

propriul stil de viaţă şi să ducă o existenţă independentă în mediul lor obişnuit,

atâta timp cât doresc şi acest lucru este posibil, prin:

1. punerea la dispoziţie a unor locuinţe corespunzătoare nevoilor

acestora şi a stării lor de sănătate sau sprijin adecvat în vederea

amenajării locuinţei;

2. îngrijirea sănătăţii şi servicii pe care starea acestora le impune.

Măsurile trebuie să garanteze persoanelor vârstnice care trăiesc în

instituţii o asistenţă corespunzătoare în privinţa vieţii private şi participarea la

determinarea condiţiilor de viaţă în instituţie. Fără îndoială, aceste cerinţe

conturează un standard maxim, care nu este atins însă nici de ţările cele mai

dezvoltate. (CALITATEA VIEŢII, XIV, nr. 1, 2003)

Persoanele vârstnice trăiesc adevărate drame datorită “excluderii” lor de

la viaţa socială şi economică. Activităţile care se desfăşoară în favoarea

persoanelor vârstnice sunt destul de sporadice şi fără ecou; vârstnicii continuă să

se simtă marginalizaţi, inutili şi descurajaţi.

Persoanele vârstnice sunt sau se simt eliminate din circuitul economic

productiv şi din viaţa activă comunitară. Persoanele vârstnice au o viaţă socială

limitată la vecinii apropiaţi şi condiţionată de disponibilitatea acestora. Neavând

posibilitatea frecventării persoanelor de aceeaşi vârstă, nu pot avea conştiinţa de

sine a categoriei de vârstă pe care o reprezintă, ceea ce ar contribui la ridicarea

moralului lor. În situaţia funcţionării anumitor forme de asociere, poate chiar

4

cluburi ale persoanelor de vârsta a treia, în care aceştia să se întâlnească pentru

desfăşurarea unor activităţi sociale, condiţia lor psihică ar fi mult ameliorată.

Atitudinea publică este descurajatoare pentru dorinţele şi tentativele unor

vârstnici de a continua sa fie activi social, profesional, personal. Deteriorarea

parţială sau totală a capacităţii de muncă, a unor funcţii intelectuale şi adâncirea

cu vârsta a unor trăsături de personalitate incomode pentru cei din jur,

alimentează aceasta atitudine negativă sau, în cel mai bun caz, indiferentă. De

aceea este nevoie de acţiuni concrete şi permanente, care să schimbe, să

pozitiveze aceasta opinie publică. Chiar mentalitatea vârstnicilor le subminează

şansele menţinerii îndelungate a "stării de bine" fizice şi psihice, prin aceea că ei

singuri şi-au interiorizat atitudinea publică demobilizatoare. Pierzându-şi

încrederea în sine, mulţi dintre ei se autoexclud din viaţa normală. De aceea am

considerat că ar fi benefice nişte acţiuni care să le readucă vârstnicilor stima de

sine şi tonusul de viaţă care, în ultimă instanţă, decid nu numai starea lor de

bine, ci chiar supravieţuirea.

5

INTRODUCERE

Nevoia de exerciţiu fizic se înregistrează încă din perioada de creştere

inducând modificări în dezvoltarea psihofizică şi lăsând o amprentă asupra

organismului pe tot restul vieţii. La vârsta a doua, lăsând la o parte aspectul

neidentificării vârstei biologice cu vârsta cronologică, exerciţiul fizic are valenţe

noi în menţinerea şi promovarea standardului de sănătate ce se reflectă în

randamentul la locul de muncă, în capacitatea crescută de refacere, în bunăstarea

fizică şi mentală. Aşa se explică îmbătrânirea precoce, scăderea activă de viaţă

la cei care evită mişcarea şi exerciţiul fizic. La vârstnici, nevoia de activitate

fizică ia aspectul de întreţinere biologică, de corectare a unor tulburări

funcţionale care reduc capacitatea de muncă şi nivelul sanogenetic. Toată

activitatea fizică, fie ea pentru copil, adult, bătrân trebuie să se subordoneze unui

program bine elaborat bazat pe nişte principii şi teorii supervizate de un

specialist în educaţie fizică şi sport.

Sedentarism şi mişcare

Viaţa omului modern este tot mai mult dependentă de tehnologizare,

rezultatul fiind înlocuirea efortului fizic aproape în totalitate. Plimbările,

practicarea exerciţiului fizic, mersul pe bicicletă, tot ceea ce înseamnă mişcare

în general, stimulează mintea, corpul, iar implicaţiile pe termen lung sunt

benefice pentru organism. Prin diminuarea efortului, omul îşi diminuează şi din

capacităţile sale fizico-motrice. Corpul nostru are nevoie de mişcare. Bolile de

inimă, artrita, durerile de spate, fragilizarea oaselor – toate acestea şi altele apar

în lipsa exerciţiului fizic. Fără exerciţiu, muşchii se micşorează şi solicită mai

puţin oxigen de la inimă şi plămâni. Există de asemenea o tendinţă de îngrăşare,

ceea ce încetineşte metabolismul. În timpul unei plimbări respiraţia se

îmbunătăţeşte, inima lucrează mai bine, sistemul nervos se calmează, creşte

rezistenţa la oboseală. Sedentarismul predispune la obezitate, constipaţie, stază

6

venoasă şi alte tulburări funcţionale. Frecvenţa aterosclerozei, a infarctului

miocardic şi a accidentului vascular cerebral este de două ori mai mare la

persoanele sedentare, decât la cele care depun o activitate fizică. Un adult, cu o

condiţie fizică slabă, va pierde la fiecare 10 ani aproximativ10% din capacitatea

sa cardio-pulmonară. Sănătatea corpului nostru este cea care ne asigură un viitor

mai bun. Reţeta pentru un mod sănătos de viaţă: exerciţiul fizic constant,

alimentaţie corectă, odihnă activă.

Reducerea apariţiei bolilor cardiovasculare

Exerciţiul fizic constituie unul din factorii importanţi care contribuie la

prevenirea bolilor cardiovasculare. Pe de altă parte, există numeroşi factori care

cresc riscul de a dezvolta aceste boli, între aceştia numărându-se: creşterea

tensiunii arteriale, creşterea colesterolului, fumatul, consumul de alcool şi

diabetul.

Monitorizarea valorilor tensiunii arteriale şi colesterolului precum şi

controlul lor scad riscul apariţiei bolilor cardiovasculare. Tensiunea arterială

depinde şi de starea arterelor. De cele mai multe ori, creşterea tensiunii arteriale

nu produce nici un fel de simptom, motiv pentru care a fost denumită "ucigaşul

silenţios". Ea este un factor de risc pentru boli foarte grave precum angina

pectorală, infarctul miocardic acut, accidente vasculare cerebrale, ateroscleroză,

insuficienţă renală şi tulburări de circulaţie la nivelul membrelor inferioare.

Numeroşi cercetători au fost interesaţi de rolul exerciţiilor fizice în reuşita

profesională, în echilibrul general şi în sănătate. NAGYOVA (1990) a studiat

grupe de femei şi a constatat că cele care practică în mod regulat o activitate

fizică oarecare sunt de părere că aceasta le ajută în muncă, contribuie la

echilibrul şi la sănătatea lor, în timp ce femeile care nu practică nici un fel de

exerciţiu fizic recunosc că acesta le-ar ajuta în muncă şi ar fi un plus pentru

sănătatea lor.

7

DIGEL (1985) şi-a îndreptat atenţia asupra sportului practicat în cluburi.

El a ajuns la concluzia că în cluburile sportive contactele devin mai frecvente, se

stabilesc noi relaţii, capacitatea de comunicare se îmbunătăţeşte.

SUTHERLAND & COOPER (1990) au studiat raportul între forma fizică,

pe de o parte, şi absenteism, fluctuaţiile de personal şi angajarea în muncă, pe de

altă parte. Conform studiului lor, într-o perioadă de zece luni, numai 1,5% dintre

salariaţii care practicau o activitate fizică au părăsit întreprinderea, în timp ce

15% dintre salariaţii care nu practicau deloc activităţile fizice au plecat în

aceeaşi perioadă de timp.

KIRKCALDY & SHEPARD (1990) au studiat incidenţele terapeutice ale

activităţii fizice regulate în cadrul unui program aplicat la o comunitate de

mărime medie. Ei au constatat modificări ale imaginii propriului corp, precum şi

efecte de ordin social în ceea ce priveşte activitatea de grup. Progresele au fost

mai puţin directe, însă ele au fost de departe mult superioare oricăror consecinţe

nocive eventuale.

Pentru TUCKER (1990), o bună formă fizică este de natură să reducă

sensibil riscul “căderilor” psihice, atât la femei, cât şi la bărbaţi. Practicarea

regulată a unei activităţi fizice intensifică activitatea mecanismelor emoţionale,

într-o manieră în care factorii de stres sunt mai bine toleraţi. Acest fapt exercită

o influenţă favorabilă asupra contactelor sociale.

SONSTROEM (1984), într-un articol despre activitatea fizică şi stima de

sine (auto-stima), formulează câteva consideraţii: este util în mod special

indivizilor ezitanţi, timizi, puţin ambiţioşi să aibă posibilitatea, graţie practicării

unei activităţi fizice sau a unui sport, să întâlnească alte persoane, să înveţe să le

cunoască, să comunice într-un mediu în care auto-stima scăzută joacă un rol

important, deoarece aceasta le poate favoriza o îmbogăţire a concepţiei despre ei

înşişi şi le poate facilita contactele sociale.

8

Noţiuni generale de asistenţă socială

Modificările morfo- şi psiho-fiziologice, care caracterizează procesul de

îmbătrânire, conduc direct sau indirect (prin consecinţele lor) şi la modificări ale

relaţiilor sociale ale persoanei în vârstă, atât în mediul familial cât şi în mediul

extrafamilial. Abordarea problemelor medicale ale bătrânilor bolnavi impune

înarmarea cu noţiuni generale de sociologie a îmbătrânirii şi de asistenţă socială,

noţiuni care contribuie la creşterea eficacităţii intervenţiei medicale, atât printr-o

mai mare înţelegere a situaţiei complexe a vârstnicului care solicită asistenţă, cât

şi prin includerea în prescripţiile terapeutice a unor elemente de terapie socială şi

psihologică.

Specific geriatriei este faptul ca pe lângă înţelegerea necesităţilor de

îngrijire medicală şi de măsuri igienico-sanitare, trebuie să se înţeleagă toate

modificările de atitudine, de comportament specifice bătrâneţii, să se formeze o

concepţie exactă asupra nevoilor de viaţă ale bătrânilor şi să se adopte astfel

atitudinea necesară unui climat de viaţă normal.

Există în prezent o tendinţă a familiei de a-şi instituţionaliza membrii

vârstnici din momentul în care aceştia manifestă primele semne de reducere a

autonomiei. Cel mai adesea se forţează instituţionalizarea chiar când familia

dispune de condiţiile necesare menţinerii vârstnicului în familie şi deseori

împotriva voinţei acestuia. Plasamentul instituţional este o soluţie extremă, ea

impunându-se numai când nu există familii, când funcţiile familiei nu pot fi

normalizate iar bătrânul nu poate fi menţinut în cadrul ei sau când starea

bătrânului, în special a celor bolnavi depăşeşte posibilităţile familiei de a-l

îngriji.

9

Asistenţa socială a persoanelor vârstnice

Protecţia socială reprezintă un ansamblu de acţiuni asumate de către stat şi

societatea civilă prin care se asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea

consecinţelor evenimentelor considerate drept riscuri sociale.

Politica de asistenţă socială intervine în afara persoanelor şi familiilor

dependente, anume celor care şi-au pierdut temporar sau permanent autonomia

fizică, psihică, mentală sau financiară şi se materializează sub formă de prestaţii

(în bani sau în natură) şi servicii.

Reforma sistemului de asistenta socială în România are în vedere

protecţia familiei potrivit nevoilor membrilor săi, în toate etapele ciclului de

viaţă. Persoanele vârstnice reprezintă o categorie de populaţie şi nevoi specifice.

Asistenţa socială a persoanelor vârstnice trebuie să asigure atât respectarea

demnităţii umane cât şi prevenirea şi combaterea tendinţelor de discriminare,

segregare şi marginalizare socială.

Politica socială privind persoanele vârstnice s-a realizat pornind de la

necesitatea de promovare a măsurilor de protecţie socială care să asigure

respectarea drepturilor fundamentale ale acestei categorii de populaţie, respectiv

dreptul la asistenţă socială şi medicală, dreptul la servicii şi prestaţii sociale, în

conformitate cu reglementările Cartei Sociale Europene revizuite.

Asistenţa socială a persoanelor vârstnice are drept obiective:

dezvoltarea şi diversificarea formelor de asistenţă socială pentru

persoanele de vârsta a treia în concordanţă cu nevoile reale ale

acestora,

asigurarea serviciilor de îngrijire la domiciliu sau în instituţii,

reorganizarea şi efcientizarea instituţiilor de asistenţă socială,

stabilirea modalităţilor de plată a serviciilor,

10

dezvoltarea parteneriatului cu asociaţii şi organizaţii

nonguvernamentale.

Modalităţi de asistare socială a persoanelor vârstnice instituţionalizate

Deşi persoanele vârstnice au constituit totdeauna o parte importantă a

populaţiei numai în cursul ultimului sfert de veac societatea şi-a îndreptat atenţia

asupra problemelor socio-economice ale persoanelor vârstnice şi asupra

fenomenului de îmbătrânire demografică, ce tinde să se transforme într-o

problemă a societăţii actuale.

Statisticile arată că ritmul de creştere actual al numărului populaţiei

vârstnice la scară mondială este mult mai ridicat decât în anii precedenţi.

În România procesul de îmbătrânire demografică este în plină desfăşurare.

Ponderea persoanelor vârstnice în prezent, în ţara noastră este de aproximativ

17%, astfel ocupăm în contextul european un nivel mediu de îmbătrânire

demografică. Caracteristic ţării noastre este că, deşi procesul de îmbătrânire

demografică a început mult mai târziu decât în ţările dezvoltate, totuşi acesta a

luat o foarte mare amploare. Se estimează că, în următorii ani procesul de

îmbătrânire demografică în ţara noastră se va intensifica, urmând ca în anul

2025 să se înregistreze un procent de aproximativ 20%.

Îmbătrânirea individului este un ansamblu de procese individuale

(biologice, psihologice şi sociale), care în cursul ultimilor ani ai vieţii determină

o scădere a capacităţii organismului de a se adapta şi de a face faţă mediului

înconjurător. Metoda instituţionalizării ar putea fi convenabilă atunci când în

familie situaţia nu permite integrarea bătrânului în cadrul familiei. Totuşi

metoda instituţionalizării în ţările dezvoltate şi chiar în ţara noastră tinde să fie

doar o metodă extremă. Bătrânii instituţionalizaţi au un profund sentiment de

abandon, sunt privaţi de sprijinul afectiv, de sentimentul de siguranţă, de

protecţie pe care îl oferă familia. Bătrânii au nevoie de linişte, de protecţie şi

îngrijire. Asistenţa socială trebuie să le ofere ajutor şi soluţii la problemele cu

11

care se confruntă, trebuie să se asigure că sunt respectate drepturile persoanelor

vârstnice şi că acestea primesc îngrijirile necesare.

Vârstele de regresie

Considerate ca vârste fragile de involuţie, etapele de după 65 de ani pun

desigur mult mai multe probleme clinice decât la celelalte vârste. Gerontologia,

domeniul cunoştinţelor despre bătrâneţea umană, s-a născut în contextul

filozofiei şi medicinii cu foarte multă vreme înainte de epoca noastră. În secolul

al XX-lea s-a dezvoltat medicina socială, igiena şi profilaxia, legislaţia medicală

şi asigurările sociale, precum şi asistenţa socială a persoanelor vârstnice. Toate

acestea au creat condiţii importante în contextul mai larg al dezvoltării social-

economice şi împreuna cu creşterea generală a nivelului de trai, au dus la o

modificare a mediei de vârstă şi creşterea speranţei de longevitate. Totuşi

vârstele terminale ale vieţii se află sub semnul ieşirii din munca activă, fenomen

important şi profund modificator de condiţii de existenţă, mai ales pentru cei ce

s-au identificat foarte mult cu propria lor profesie şi au fost foarte activi.

Fenomenul pensionării are tendinţa de a deveni un fenomen social-universal, dat

fiind faptul că cea mai mare parte a populaţiei se afla în producţie.

Bătrâneţea este marcată de foarte multe ori de boală, slăbiciune,

dezorientare, ceea ce înseamnă dependenţă de alţii. În unele cazuri dependenţa

este mare în schimb personalitatea îşi conservă identitatea.

În ultimii ani s-au instaurat şi lărgit preocupările pentru bătrâni, pentru

îmbogăţirea condiţiilor culturale şi ocupaţionale ale acestora. S-au creat condiţii

pentru desfăşurarea diverselor activităţi şi programe culturale. Se fac eforturi ca

alături de organizarea unui confort material, de o alimentaţie raţională să li se

ofere persoanelor vârstnice instituţionalizate şi un confort psiho-afectiv.

12

Stadiile perioadelor de involuţie

Conceptul de bătrâneţe a trezit numeroase dispute nu numai datorită

faptului că îmbătrânirea este foarte diferită în diverse arii geografice, dar şi de la

o persoană la altă persoană.

Se consideră că există trei stadii de involuţie: stadiul de trecere spre

bătrâneţe, care este cuprins între 65 – 75 de ani, stadiul bătrâneţii medii, între 75

– 85 de ani şi stadiul marii bătrâneţi peste 85 de ani. Apare o oarecare fragilitate

biologică. Bolile curente întâlnite în aceasta perioadă sunt:

infarctul, cancerul, bolile respiratorii etc. La femei sunt mai frecvente tulburările

afective. Adeseori bolile degenerescente reduc mobilitatea. Longevitatea şi

expectaţia de longevitate a crescut mult după cel de-al doilea război mondial. În

Europa, media la bărbaţi tinde spre 85 de ani, iar la femei spre 90 de ani. Durata

medie a vieţii tinde spre 70 de ani la bărbaţi şi 75 de ani la femei.

Datorită antrenării sociale şi active mai reduse se produc restructurări ale

caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii

psihice, a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare.

Unii autori vorbesc despre o vârstă socială sau sociologică, caz în care se

pune accent pe interesele şi gradul de participare al bătrânilor la viaţa socială.

Dar nu se exclude nici conceptul de vârstă bio-socială ce înglobează sintetic

caracteristicile vârstelor biologice, psihologice şi sociale.

În privinţa modificărilor biologice fenomenul cel mai semnificativ, este

cel al scăderii energiei instinctelor şi a eficienţei adaptării. În ansamblu se

produc o serie de modificări biochimice, trofice, de consistenţă şi funcţionale ale

structurilor biologice ale organismului. Îmbătrânirea fiziologică faţă de

îmbătrânirea patologică se realizează fără semne prea evidente, dat fiind faptul

că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de

echilibrare proprii extern de complexe.

13

Fără îndoială, un rol important îl joacă îmbătrânirea celulelor, a ţesuturilor

şi a organelor. În urma îmbătrânirii celulelor şi ţesuturilor apar în exterior o serie

de caracteristici dintre care cea mai evidentă este modificarea aspectului general

al pielii, care îşi pierde elasticitatea, devine mai subţire, mai uscată, mai palidă.

Se adaugă la aceasta şi pigmentaţia brună, şi uneori chiar mici spargeri de vase

capilare. Fenomenele de ridare şi pigmentare a pielii sunt mai evidente la nivelul

feţei şi al mâinilor. Pielea este influenţată şi de alimentaţie, iar oamenii în vârstă

au în general o alimentaţie mai săracă în vitamine, la care se adaugă o digestie

dificilă, predispoziţii colitice mai accentuate.

Mişcările odată cu înaintarea în vârstă devin greoaie, lipsite de supleţe şi

forţă. Muşchii devin mai scurţi datorită unor modificări complexe biochimice în

structura lor proteică şi în aceea a fibrelor. După vârsta de 50 de ani scade

numărul fibrelor musculare active. La aceasta se adaugă creşterea fragilităţii

oaselor, decalcifieri, ceea ce provoacă dureri osoase, de coloană, discopatii sau

de tip sciatică, dureri reumatismale, care împreună cu depozitele

disproporţionate de grăsime determină modificări de ţinută, un confort mai mare

în anumite poziţii.

Şi în domeniul organelor interne au loc fenomene de degradare, mai ales

la cord şi plămâni. La nivelul inimii apare riscul infarctului miocardic şi lezarea

arterelor coronariene. Ritmul respiraţiei scade, ceea ce face să rămână mai mult

aer în plămâni. Digestia suferă şi ea modificări, are loc scăderea secreţiei

salivare, secreţiilor implicate în sucul gastric, apar dificultăţi de masticaţie

datorită pierderii dinţilor.

Degradarea şi îmbătrânirea sistemului nervos este legată de reducerea

capacităţii organismului de a satisface exigenţele alimentare ale creierului –

irigarea, oxigenarea. În afară de ischemieri legate de alimentarea creierului au

loc intensificări de mortificare a neuronilor, proces ce este ireversibil. În genere,

are loc o discretă atrofiere cerebrală chiar la bătrâneţea fiziologică, atrofie ce se

14

exprimă prin aplatizarea relativă a unor sciziuni şi circumvoluţiuni şi prin

sterilizarea lentă a activităţii neurale.

Caracteristici psihice ale vârstelor de regresie

Întregul tablou al activităţii psihice poartă pe de o parte amprenta

experienţei de viaţă parcurse, pe de altă parte, a proceselor complexe de

reechilibrare ce antrenează forţele compensatorii ale experienţei şi cele

funcţionale ale organismului.

Planul senzorial se află într-un impact discret dual (periferic şi central

funcţional) ce tinde să se echilibreze pe seama imensei experienţe senzoriale

acumulate. Impactul se manifestă în prima etapă ca dominant periferic (scleroza

uşoară a celulelor din receptorii senzoriali), apoi începe să domine impactul

central (diminuarea funcţionalităţii ANS). Apare scăderea vederii. După 60 de

ani apar boli degenerative ale ochiului ca: glaucomul, opacitatea cristalinului şi

cataracta, dezlipirea de retină. De asemenea, se modifică auzul. Scade

sensibilitatea absolută auditivă. Auzul fonematic devine mai puţin sensibil.

Fenomenele de surditate se manifestă de cele mai multe ori datorită sclerozării

urechii interne. Sensibilitatea tactilă se degradează doar după 50 – 55 de ani

conform unui studiu făcut de ZABEL. Scade sensibilitatea la cald, la rece şi la

durere.

Viteza mişcărilor scade simţitor la subiecţii în vârstă, ca de altfel toate

performanţele. Scăderea excitabilităţii senzoriale afectează nivelul general al

activităţii, reducându-i antrenarea curentă, continuitatea şi timpul de reacţie.

Procesele de cunoaştere complexe sunt influenţate de experienţa cultural

intelectuală, dar şi de capacităţile funcţionale constituite între timp, deşi acestea

sunt relativ mai fragile la deteriorare.

15

În ceea ce priveşte problema memoriei apar câteva fenomene

caracteristice. Memoria de scurtă durată – MSD – suferă o degradare mai

pregnantă. Memoria de lunga durată – MLD – este mai rezistentă, dar se fac însă

asociaţii confuze. Devine mai lentă gândirea, atenţia, vorbirea. Concomitent are

loc o exacerbare a emoţionalităţii, a nervozităţii, a stărilor de irascibilitate, a

fenomenelor de dominare şi refulare.

Inteligenţa poate să se menţină relativ activă, totuşi se manifestă momente

de vid intelectual, urmate de momente de conştientizare a declinului pe care îl

reprezintă aceste momente. Rigiditatea şi lentoarea se instalează treptat.

În genere emoţiile devin mai primitive. Dintre toate manifestările

psihopatice prezente la bătrâneţe, cele care se refera la tulburările afective sunt

dominante. Stările depresive au o frecvenţă mai mare la persoanele în vârstă,

depresia este însoţită de o stare de teama în faţa morţii şi regretul pentru

perioadele fericite din viaţa individuală. Apare şi fenomenul de hipertrofie a

sinelui, ca urmare a raportării la propria persoana a tuturor faptelor şi de

justificare a comportamentului sau prin dilatarea drepturilor personale şi

atrofierea sensibilităţii. În cazurile mai grave apare sindromul de

depersonalizare, pierdere a identităţii.

Funcţia mnezică are şi ea de suferit la vârstele înaintate. Cel mai adesea

apar hipomneziile pe fondul unei nevroze şi psihoze, dar sunt şi situaţii când se

poate agrava ducând la amnezie. Tulburările memoriei se asociază frecvent cu

cele ale gândirii şi limbajului. În plan comportamental persoanele care suferă de

astfel de tulburări se manifestă ca fiind nervoase, irascibile, trăiesc un sentiment

de frustrare.

Toate aceste abateri de la conduita normală semnifică o proastă adaptare

şi integrare în colectiv, o lipsă de cooperare şi un pronunţat egocentrism.

16

Elemente de geriatrie

Evoluţia demografică actuală a adus în prim plan fenomenul îmbătrânirii

demografice delimitat cum se ştie de creşterea numărului de persoane vârstnice

în structura generală a populaţiei, fenomen mai accentuat în ţările dezvoltate şi

caracteristic ţării noastre. Deşi persoanele vârstnice au constituit totdeauna o

parte importantă populaţiei numai în cursul ultimului sfert de veac naţiunile şi

comunitatea mondială şi-au îndreptat atenţia asupra problemelor de ordin social,

economic, ştiinţific ridicate de fenomenul îmbătrânirii şi caracterul său

universal.

În anul 1988, Organizaţia Mondială a Sănătăţii include problemele

îmbătrânirii printre primele cinci probleme de sănătate ale lumii, alături de bolile

cardiovasculare, cancer, SIDA şi patologia determinată de alcool.

Cauzele care explică ascensiunea fenomenului de îmbătrânire privesc

scăderea natalităţii, progresele medicinii, în corelaţie cu creşterea nivelului de

trai; în ţările dezvoltate progresele medicinii previzibile în deceniile următoare,

vor mări rata de creştere numerică a populaţiei vârstnice prin ameliorarea

morbidităţii şi a mortalităţii. Persoanele vârstnice sunt cele care se află în cea de-

a treia sau a patra perioadă a existenţei, perioadă în care pierderile şi declinul pe

plan fiziologic, psihologic, economic şi social sunt cele mai grave, aceste

pierderi nefiind întotdeauna datorate unei evoluţii biologice ci fiind implicaţi

concomitent şi factori sociali, economici şi culturali.

Dimensiunea socială a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei rezultă din:

rolul factorilor de mediu social (statut profesional, familia, locuinţa,

alimentaţia, nivelul cultural, condiţii specifice de viaţă ale mediului

urban sau rural) în procesul de îmbătrânire, influenţei asupra duratei de

viaţă şi longevităţii.

17

influenţa modului de viaţă a persoanelor vârstnice asupra stării lor de

sănătate, asupra capacităţii de muncă şi a stării fizice, precum şi asupra

unei longevităţi active.

nevoilor şi particularităţilor asistenţei medico-sociale diferenţiate pentru

vârstnici, care reclamă corespunzător, elaborarea unor forme noi şi

eficiente de asistenţă medicală ambulatorie, spitalicească şi

recuperatorie.

particularităţilor psihosociale ale procesului de îmbătrânire, cu deosebire

a celor referitoare la modificările caracteristicilor de personalitate şi

comportament.

îmbătrânirii demografice şi consecinţelor sale de ordin social-economic

(probleme de muncă, pensionare, ocrotire socială).

Se apreciază că denumirea de “persoane vârstnice” este mai proprie decât

aceea de “persoane în vârstă” sau “bătrâni”.

Termenul evocă o dezvoltare şi o evoluţie continuă în decursul ultimelor

etape ale vieţii, mai mult decât o perioada fixă sau statică.

Expresia de “persoane vârstnice”descrie cel mai bine acest sector al

populaţiei care a depăşit mijlocul vieţii. Din motive practice în studiile

demografice, în studiile şi în relatările politico-sociale referitoare la vârsta a

treia, s-a preferat o definiţie statistică.

O anchetă realizată în ţările Comunităţii Europene şi-a propus să afle

preferinţele vârstnicilor însăşi, privind cea mai potrivită denumire. Majoritatea

răspunsurilor s-au grupat în jurul denumirilor de “persoane vârstnice” (personne

agees) şi “vârsta a treia” (troisieme age) fiind respinşi termenii de “batrâni”

(vieux) şi vârstnici (vieillards).

Îmbătrânirea individului şi a populaţiei nu sunt unul şi acelaşi lucru. În

mod curent se admite că prin îmbătrânirea individului este desemnat procesul

fiziologic care începe în momentul concepţiei şi care antrenează modificări

caracteristice speciei de-a lungul întregii vieţi. Este un ansamblu de procese

18

individuale (biologice, psihologice si sociale) care în cursul ultimilor ani ai

vieţii, determină o scădere a capacităţii organismului de a se adapta şi de a face

faţă mediului înconjurător.

Îmbătrânirea individului sugerează stadii ireversibile care nu pot fi

înţelese decât dacă sunt cunoscute procesele biologice, sociologice şi

psihologice asociate creşterii, maturităţii şi declinului organismului uman în

contextul mediului fizic, psihologic şi social.

Îmbătrânirea biologică este un proces comun tuturor fiinţelor vii în

determinismul căreia intervin factorii endogeni, genetici, proprii fiecărei specii,

proces caracterizat în principal prin limitarea capacităţii de adaptare. Vârsta

biologică sau funcţională care nu coincide întotdeauna cu vârsta cronologică este

experimentată sau determinată prin parametrii homeostatici.

Vârsta este un dat biologic ce poate fi influenţată în special de factori

exteriori ca: igiena deficitară, condiţii de viaţă, boli intercurente, traumatisme

fizice şi emoţionale, doliu. Toţi aceşti factori pot accelera procesul de

îmbătrânire.

Îmbătrânirea reprezintă o parte integrantă a dezvoltării organismului, o

diferenţiere în timp, caracterizată printr-o scădere în creştere. Este un proces

fiziologic şi toate modificările celulare, reflecta situaţia anterioară sau o

prefigurează pe cea viitoare.

Îmbătrânirea umană este un proces normal, cu un determinism

plurifactorial. Derularea fiziologică a ritmului şi orarului de îmbătrânire creează

premisele unei durate medii de viaţă. Factorii genetici acţionează programat,

guvernând modificările ce survin odată cu înaintarea în vârstă. Factorii de mediu

– geoclimatici, alimentari, psihici şi socio-profesionali – influenţează calitatea şi

durata vieţii.

Îmbătrânirea psihologică. Individul în cursul existenţei sale trece printr-o

suită de adaptări, reorganizări ale modului de viaţă, pierderi şi achiziţii de

experienţe noi.

19

Profilul psihologic al vârstnicului are anumite particularităţi care pot fi

observate şi la alte niveluri, nu numai în sfera funcţiilor psihice elementare.

Stadiul analitic al funcţiilor intelectuale arata o scădere a memoriei pentru

datele recente. Cu toate acestea posibilităţile de sinteză ale vârstnicului, ca

urmare a experienţei şi antrenamentului, se pot menţine. Atenţia, concentrarea

suferă de asemenea de pe urma impactului cu senectutea.

În sfera instinctelor asistăm la manifestări diferite legate de sex.

Manifestările sexuale ale femeii vârstnice sunt deosebite de cele ale bărbatului

aflat în aceeaşi etapa a vieţii, fiind marcate de o importantă notă individuală.

Odată cu creşterea anilor se mai semnalează şi o creştere a instinctului de

alimentare.

Există gerontopsihologi, care vorbesc şi de instinctul morţii.

Important de semnalat este şi complexitatea modificărilor, care apar în

sfera afectivă, în psihicul celor ce traversează această ultimă etapă a vieţii.

Sunt binecunoscute labilitatea afectivă a vârstnicului, hiperemotivitatea şi

impresionabilitatea lui. Adeseori bătrâneţea se însoţeşte de o stare depresivă cu

tendinţe de izolare şi singurătate.

Îmbătrânirea socială este determinată de succesiunea de schimbări

cumulative ireversibile, cel mai adesea brutale. Acestea privesc rolul în familie,

statutul profesional, resursele financiare şi relaţiile sociale. Plecarea şi căsătoria

copiilor, văduvia, dispariţia progresivă a rudelor şi prietenilor de aceeaşi vârstă,

încetarea activităţii, reducerea veniturilor, pierderea locuinţei,

instituţionalizarea sunt schimbări negative, dar care pot fi contrabalansate de

unele schimbări cu rol pozitiv, cum ar fi: rolul de bunic, de consilier în raport ce

experienţa acumulată.

Uneori locuinţele nu sunt suficiente pentru a oferi condiţii optime la două

sau trei generaţii, în acest caz în ţările dezvoltate s-a găsit rezolvarea prin

amenajarea de locuinţe rezidenţiale protejate (terapeutice), proiectate special în

scopul găzduirii persoanelor vârstnice. Totuşi în aceste cazuri există o problemă

20

care trebuie avută în vedere, şi anume aceea că izolarea rezidenţiala să nu se

transforme şi în izolare socială. Acest lucru trebuie realizat prin favorizarea

menţinerii relaţiilor sociale şi familiale În acest scop s-au creat locuri de

socializare – cluburi geriatrice – care ajută la menţinerea relaţiilor sociale,

neînlocuibile cu nici un medicament. Menţinerea unor reţele relaţionale combate

izolarea – unul dintre cei mai puternici şi specifici agenţi de subminare a

sănătăţii, calităţii şi duratei vieţii persoanei vârstnice.

Spre deosebire de îmbătrânire – proces dinamic indiferent de vârsta

cronologică – senescenţa corespunde de fapt ultimei perioade a vieţii, iar în

cadrul acesteia unii autori delimitează senilitatea ca perioada finală de

deteriorare. Pe de altă parte este astăzi stabilit că senescenţa nu este o boală,

fiind vorba de doua procese diferite.

Definiţia procesului de îmbătrânire demografică aşa cum apare ea într-un

Raport al Comisiei de Experţi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 1974

precizează: “prin îmbătrânire demografică se înţelege creşterea proporţiei

persoanelor vârstnice în sânul populaţiei”.

O consecinţă demografică va fi creşterea populaţiei feminine, mai ales la

populaţia vârstnică, având drept cauză principală supramortalitatea masculină.

Cercetările medicale şi psiho-sociologice au stabilit un cadru larg al

ansamblului populaţiei vârstnice, grupele şi efectivele susceptibile să fie supuse

unor riscuri speciale, pe planul sănătăţii sau pe planul situaţiei economice sau

sociale, cunoscând că în general populaţia vârstnică este expusă la risc. Aceste

grupe cuprind în ordine:

- “persoane foarte în vârstă” – cele de 80-90 de ani sau mai mult

- “persoane în vârstă trăind singure”

- “femeile în vârstă”

- “persoane în vârstă trăind în instituţii colective”

- “persoane în vârstă fără copii”

- “persoane în vârstă suferind de afecţiuni şi handicapuri grave”

21

- “cupluri în vârstă”

Consecinţelor demografice li se adaugă consecinţe socio-familiale.

În plan social induce importante mutaţii: creşterea numărului de familii cu

copii puţini sau fără copii face să crească proporţia bătrânilor fără copii, ceea ce

pe lângă problemele de ordin carenţial afectiv pentru vârstnici implică sarcini

sporite pentru societate, care se încarcă cu obligaţii ce îi reveneau familiei. Un

alt răsunet familial al creşterii longevităţii este creşterea numărului familiilor cu

patru sau cinci generaţii, ceea ce face ca în aceste cazuri un cuplu de vârstă

activă să aibă în sarcină pe lângă copii proprii şi alte două sau chiar trei generaţii

(părinţi, bunici şi chiar străbunici).

De aceea pe lângă creşterea ajutorului direct pe care societatea şi statul

trebuie să-l ofere persoanelor vârstnice este necesară şi o susţinere a familiilor

care trebuie să-şi asume responsabilitatea îngrijirii unor persoane vârstnice. Un

sistem de reţele medico-sociale de îngrijire şi ajutor au devenit parte

componentă a politicilor sociale şi de sănătate în domeniul bătrâneţii.

Trei direcţii principale include în prezent politicile sociale în domeniul

bătrâneţii în ţările dezvoltate:

1. Dezvoltarea şi diversificarea mijloacelor de susţinere la domiciliu şi

încurajarea solidarităţii familiale.

2. Ameliorarea calităţii vieţii în instituţiile de plasament.

3. Ameliorarea asistenţei persoanelor vârstnice dependente.

Drepturile persoanelor vârstnice

În lipsa unor măsuri protective specifice, iniţiate deja de organismele

internaţionale şi recomandate guvernelor, vârstnicii pot deveni o populaţie

exclusă, lipsită de drepturi, având drepturi limitate pe plan social, economic, al

sănătăţii şi al îngrijirilor, al protecţiei sociale sau având drepturi sau aflându-se

în imposibilitatea de a şi le exercita. Vârstnicii, ca şi alte categorii defavorizate

22

nu se pot constitui într-o forţă de presiune socială capabilă să-şi apere singuri şi

eficient drepturile.

Mai mult drepturile persoanelor vârstnice trebuie adaptate în interiorul

categoriei, potrivit nevoilor şi particularităţilor diferitelor grupuri, inegal

protejate, comparativ cu categoria adulţilor în general omogenă. Este vorba pe

de o parte, de vârstnicii sănătoşi expuşi discriminărilor pe motiv de vârstă, pe de

alta, de vârstnicii bolnavi expuşi nu de rare ori sub diferite forme, discriminării

la asistenţa medicală pe motivul vârstei înaintate; în sfârşit de grupul cel mai

defavorizat şi mai vulnerabil – persoanele vârstnice dependente – grup care în

prezent, în ţările dezvoltate face obiectul unei atenţii speciale, inclusiv în ceea ce

priveşte garantarea drepturilor.

Drepturile persoanei în vârstă aşa cum sunt concepute astăzi, pornind de la

dezavantajele pe care le creează îmbătrânirea, include principii generale ca:

- nediscriminarea pe criterii de vârstă;

- securitatea economică;

- dreptul la respect şi apărarea demnităţii;

- dreptul la expunerea dorinţei şi alegerea activităţii;

- dreptul la alegerea locului de viaţă;

- dreptul la sănătate şi accesul la instituţiile acesteia;

- dreptul la ajutor.

Aceste principii au fost difuzate printr-un document al ONU conţinut în

rezoluţia 46/1991: “Principiile Naţiunilor Unite pentru persoanele în vârstă

destinate a le permite să trăiască mai bine“.

23

Percepţia socială asupra vârstnicilor

Indiferent de gradul de înţelegere cu care se raportează societatea la

problemele bătrâneţii, un lucru este cert: faptul că ultimii ani ai vieţii prilejuiesc

întâlnirea cu cele mai dificile încercări şi crize.

Asumarea voluntară sau involuntară a statusului de „persoană vârstnică”

implică schimbări drastice şi frustrante, uneori în modul de viaţă al bătrânului. A

fi nevoit să trăieşti experienţa retragerii din majoritatea activităţilor care dădeau

un sens vieţii, a fi martor la propriul declin fiziologic şi uneori psihic şi, mai

ales, a înfrunta iminenţa morţii, toate acestea pot obliga individul la reajustări

dureroase în modul său de viaţă.

Problema esenţială pe care o semnalăm în această lucrare, şi care a adus

problematica bătrâneţii în discuţie, a fost faptul că inactivitatea fizică – măreşte

dificultăţile de adaptare la această vârstă. Iar internarea vârstnicului într-o

instituţie de îngrijire specializată deteriorează şi mai mult modul în care este

desfăşurată activitatea fizică, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ne-am

propus să studiem modul în care exerciţiul fizic poate revigora activismul

persoanelor în vârstă instituţionalizate, printr-un experiment de mici proporţii.

Scopul nostru nu a fost acela de a realiza o abordare exhaustivă a acestei

problematici, ci mai degrabă de a contura o serie de ipoteze şi direcţii pentru o

cercetare ulterioară, de mai mari dimensiuni. Există mai multe motive care

justifică acest demers de cercetare. În primul rând, raportarea negativă a

societăţii la problematica bătrâneţii devine demnă de luat în seamă, dacă avem

în vedere faptul că statisticile demografice ale ultimilor ani indică în România o

creştere a numărului de persoane vârstnice şi preconizează menţinerea acestui

proces cu consecinţe multiple la nivelul societăţii. De aceea se impune o

reconsiderare a modalităţilor de abordare a fenomenului bătrâneţii în ansamblul

său, care trebuie să pornească de la o revizuire a mentalităţilor, a modelelor

sociale de raportare la cei vârstnici.

24

KUYPERS şi BENGTSON (1973) au lansat ideea că poziţia defavorizată

a vârstnicilor în societate se datorează în parte acestui fenomen şi au vorbit

despre sindromul crizei sociale la cei vârstnici. Ei susţin că în ultimi ani ai vieţii

se creează un ciclu de evenimente care conduc, în final, la o imagine de sine

negativă a vârstnicilor şi la un comportament dezadaptat al acestora. Acest ciclu

de evenimente a fost denumit sindromul crizei sociale şi el arată, de fapt, cum

anume se auto-instrumentalizează stereotipurile legate de vârstnici. Vârstnicul

căruia i se aplică o anumită etichetă tinde treptat să se identifice cu aceasta,

lucru care se realizează prin procesul descris mai jos:

1. Etichetarea vârstnicului cu o anumită trăsătură fizică sau psihică negativă;

2. Asumarea de către individ a rolului sugerat de această trăsătură;

3. Dobândirea unor comportamente şi atitudini negative, adecvate noului rol;

4. Pierderea treptată a comportamentelor şi atitudinilor neconforme cu acest

rol;

5. Identificarea cu această trăsătură şi cu statusul aferent.

Bătrâneţea presupune pierderea rolului marital şi profesional, acestea

nefiind înlocuite cu altele de aceeaşi importanţă. Din această cauză, vârstnicul se

confruntă cu o lipsă de norme specifice care să-i ghideze comportamentul şi cu

lipsa unor grupuri cu care să se identifice. Nemaiavând cu cine să se identifice,

se orientează spre exterior încercând să găsească nişte puncte de reper, nişte

certitudini, şi astfel se transformă într-o persoană dependentă de sursele externe

de etichetare.

Înconjurat de circumstanţe potrivnice, după ce a suferit schimbări în viaţa

sa personală, bătrânul se îndreaptă spre cei mai tineri pentru a obţine indicaţii

despre cum ar trebui să reacţioneze. Însă chiar faptul că apelează la ceilalţi

pentru ajutor este interpretat ca fiind un semn sigur al declinului capacităţilor

sale. În acest mod, etichetările exterioare îi sunt cel mai adesea defavorabile

bătrânului, pentru că este văzut ca o persoană incompetentă, demodată, fără

valoare chiar. Fiind permanent supus acestor etichete, individul adoptă treptat şi

25

involuntar rolul desemnat de ele, însuşindu-şi comportamente adecvate acestora

şi abandonând atitudinile şi conduitele inconsistente cu acest nou rol. Ajunge

astfel să se identifice cu aceste definiţii sociale stereotipe şi care, de cele mai

multe ori, nu au o bază reală. Odată ciclul iniţiat, concepţia negativă a

vârstnicilor despre propria persoană se întăreşte, rezultând noi dificultăţi şi fiind

internalizate din ce în ce mai multe etichete negative. În concluzie, e interesant

să găsim stereotipurile din modul în care sunt percepuţi vârstnicii.

Într-o lucrare de referinţă în care analizează specificul instituţiilor totale,

ERVING GOFFMAN afirmă că trăsătura fundamentală a societăţii moderne

este faptul că individul munceşte, se distrează, se odihneşte în locuri diferite, cu

parteneri diferiţi şi sub autorităţi diferite. Instituţiile din care acesta face parte

acaparează în mod normal doar o parte din timpul şi interesele individului.

Instituţia totală însă împinge această caracteristică la extrem, realizând astfel un

grad foarte ridicat de constrângere şi limitare a membrilor ei. GOFFMAN

evidenţiază patru trăsături ale acestei instituţii:

1. Instituţia totală anulează frontierele care există între diferitele câmpuri de

activitate ale individului, astfel încât toate aspectele vieţii acestuia sunt

conduse în acelaşi loc şi sub controlul aceleiaşi autorităţi;

2. Persoanele membre ale instituţiei totale sunt supuse aceloraşi tratamente

şi au obligaţii şi drepturi identice;

3. Activităţile sunt reglate după un program strict, realizat fără consultarea

membrilor, impus şi menţinut printr-un set de reguli prestabilite;

4. Toate activităţile sunt astfel concepute încât să se subordoneze scopului

instituţiei şi pentru a instrumentaliza sarcina acesteia.

Aplicând acest tip ideal la studiul problematicii Căminului de bătrâni

remarcăm că acest tip de aşezământ se încadrează în definiţia dată de

GOFFMAN. Ca şi în alte instituţii de acest fel, existenţa celui care intră în

cămin înregistrează o serie de rupturi. Vocaţia acestui tip de instituţii este aceea

de a realiza – explicit sau nu – moartea lumii exterioare. Izolarea nu este, în

26

cazul căminelor de bătrâni, impusă prin regulile instituţiei – care are, de altfel,

un program suficient de lejer –, ci ea se datorează faptului că datorită vârstei

înaintate, cei de aici se deplasează din ce în ce mai greu şi devin dependenţi de

serviciile personalului. Intrarea în căminul de bătrâni se face atunci când

vârstnicul a suferit deja experienţa dureroasă a pierderii partenerului, la aceasta

adăugându-se o nouă pierdere, aceea a căminului în care a trăit până atunci. Se

realizează, astfel, o debarasare de toate bunurile şi fiinţele care alcătuiau esenţa

şi sensul vieţii sale. Vârstnicul este depersonalizat prin dispariţia persoanelor şi

lucrurilor care îl ajutau să-şi definească identitatea. Se regăseşte, astfel, sărăcit,

într-un mediu uneori ostil, în care nevoia de afectivitate este foarte sumar

satisfăcută, singur şi resimţind acut lipsa unei persoane care să-l înţeleagă într-

un mod autentic. Uneori, absenţa familiei este compensată prin apropierea de o

persoană din cămin – fie membru al personalului, fie coleg de cameră –, dar, de

cele mai multe ori, prezenţa acestora este interpretată ca o limitare a intimităţii

personale.

O a doua ruptură se realizează la nivel mai subtil, ea vizând cultura celui

ce intră în cămin. Pentru a se putea adapta noului mediu, schimbarea culturală

este imperios necesară, vârstnicul fiind nevoit, de cele mai multe ori, să

internalizeze acea cultură a sărăciei specifică acestui spaţiu. Adaptarea la

condiţiile de aici, înseamnă renunţarea la o mare parte din vechile sale

comportamente şi achiziţionarea altora noi, care frecvent nu sunt caracteristice

pentru personalitatea vârstnicului, dar sunt necesare pentru ca acesta să poată

face faţă solicitărilor exterioare. Cei care nu mai au puterea de a face acest lucru

rămân neintegraţi, izolaţi şi deci singuri, devenind treptat apatici şi indiferenţi la

ceea ce se întâmplă în jur. La aceasta se adaugă faptul că bătrânul este nevoit să-

şi împartă spaţiul vital cu o altă persoană străină, astfel încât frontiera impusă

între propria sa persoană şi ceilalţi indivizi este abolită, iar viaţa sa intimă este

profanată. Proximitatea fizică determină treptat şi insidios o contaminare morală

27

între bătrâni, aceştia „împrumutând” reciproc, prin imitaţie, comportamentele

celorlalţi.

Integrarea socială a persoanelor vârstnice instituţionalizate

Considerăm că vârstnicul este o persoană ca oricare alta, care îşi are locul

ei, bine precizat, în societate. Vârstnicii sunt percepuţi, ca fiind bine adaptaţi,

pentru că acceptă slăbiciunile acestei vârste, dar în acelaşi timp cunosc atuurile

ei. Experienţa de viaţă, înţelepciunea, echilibrul interior dobândit îi ajută să facă

faţă dificultăţilor vârstei într-o manieră firească. Vârstnicii sunt – în mare parte –

persoane ce îşi păstrează independenţa, utile, cu un rol social bine precizat. Din

acest motiv, trebuie să fie facilitată integrarea armonioasă a vârstnicului în

grupul din care face parte.

Situaţia celui care optează pentru această ultimă soluţie – căminul – este

extrem de delicată, pentru că reprezintă un cumul de pierderi dureroase cu care

vârstnicul se confruntă înainte de a intra în cămin: decesul partenerului, plecarea

copiilor din casa părintească, părăsirea locuinţei, pierderea ocupaţiei prin

pensionare şi, odată cu toate acestea, pierderea parţială a sentimentului propriei

identităţi. Intrarea în cămin aduce cu sine alte dificultăţi, existenţa vârstnicului

transformându-se astfel într-un lung şir de insatisfacţii şi dificultăţi. Viitorul

acestor vârstnici este pentru prima dată în viaţa lor absolut sigur, fără riscuri şi

fără posibilităţi de eşec: moartea. Oricât de mult ar încerca să o ignore, ei ştiu că

aceasta este singura certitudine pe care le-o rezervă viitorul. Şi totuşi încearcă să

o amâne cât mai mult, pentru că viaţa merită trăită chiar şi numai ca spectacol:

spectacolul lumii şi al propriului trecut. De sentimentul insecurităţii – provocat

de lipsa de repere – se apără prin întoarcerea la trecut, prin rememorarea

amintirilor plăcute ale vieţii. Identitatea lor este pulverizată într-un şir lung de

clipe pe care încearcă acum cu trudă, să le reunească într-o imagine unitară şi să

le ofere un sens. Faptele zilnice, banale ale vieţii lor trecute, capătă rezonanţe

28

dureroase, preţioase, iar rememorarea lor este binevenită pentru că le oferă o

motivaţie, de multe ori singura.

Unii din ei au puterea de a găsi noi motivaţii, de a se dedica unor activităţi

pe care şi-au dorit dintotdeauna să le realizeze.

29

PARTEA I

1. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ŞI PSIHICĂ ASOCIATĂ CU UN

PROGRAM DE ACTIVITATE FIZICĂ PENTRU PERSOANE ÎN

VÂRSTĂ INSTITUŢIONALIZATE

1.1. EXERCIŢIUL FIZIC ŞI EFECTELE LUI

Efectele favorabile ale activităţii fizice asupra sănătăţii individului şi

colectivităţii şi în general asupra activităţii omului sunt deja cunoscute şi

dovedite ştiinţific de numeroase studii care descriu mecanismele prin care

exerciţiul fizic influenţează funcţiile şi sistemele organismului uman.

"Cartea europeană a sportului", în articolul 2, defineşte sportul ca fiind

"totalitatea formelor de activitate fizică ce urmăreşte:

exprimarea sau îmbunătăţirea condiţiei fizice (fitness-ul) şi a stării

mentale bune;

formarea de relaţii sociale;

obţinerea de rezultate sportive în competiţii de diverse niveluri".

Activitatea fizică practicată regulat determină menţinerea sau

îmbunătăţirea structurii diverselor ţesuturi şi organe (muşchi, tendoane, inimă

etc.), ameliorează funcţiile şi contracarează deteriorările ce apar din cauza

inactivităţii (sedentarismului) şi înaintării în vârstă.

Când vorbim de efectele sanogenetice ale exerciţiului fizic facem referire

atât la modificările pozitive din sfera psihică, cât şi la influenţele evidente şi

benefice asupra unor boli dintre cele mai cunoscute afecţiuni lombare

(discopatiile) sau endocrine şi, mai ales, bolile cardiovasculare. În practică,

pentru că răspunde cel mai bine la acţiunea efortului fizic, cardiopatia

30

ischemică, trebuie să constituie principalul obiectiv al oricărui program de

mişcare, indiferent de vârstă, sex şi indiferent dacă activitatea fizică se practică

individual sau sub supraveghere specializată.

Menţionăm câteva dintre efectele benefice ale exerciţiului fizic asupra:

1. Sistemului cardiovascular:

creşte cantitatea de sânge pe care o poate pompa inima;

se măreşte cantitatea de sânge existent în vase;

sângele devine mai fluid şi circulă mai uşor prin artere şi vene (ajută la

prevenirea apariţiei aterosclerozei, cardiopatiei ischemice,

hipertensiunii arteriale);

2. Sistemului pulmonar:

plămânul poate să ventileze o cantitate mai mare de aer pe minut (ajută

la prevenirea apariţiei bolilor pulmonare cronice);

3. Muşchiului scheletic:

creşte forţa, rezistenţa şi puterea;

musculatura "se topeşte" în ritm mai lent, o dată cu înaintarea în vârstă

(ajută la prevenirea apariţiei lombopatiilor şi fracturilor care se produc

prin cădere, la bătrâni);

4. Ţesutului adipos:

scade masa totală de grăsime din jurul viscerelor (ajută la prevenirea

obezităţii);

5. Metabolismului glucidelor:

creşte capacitatea muşchiului de a extrage (prelua) glucoza din sânge

(ajută la prevenirea apariţiei diabetului);

6. Metabolismului grăsimilor:

creşte capacitatea muşchiului de a prelua grăsimile din sânge şi de a le

utiliza pentru procurarea de energie (ajută la prevenirea apariţiei

aterosclerozei);

7. Funcţiei de apărare a organismului (imunitatea):

31

se îmbunătăţeşte capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la o

agresiune microbiană (infecţii);

8. Proceselor digestive:

se îmbunătăţeşte tranzitul intestinal, înlăturându-se constipaţia (ajuta la

prevenirea apariţiei cancerului de colon);

9. Sistemului nervos:

se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi promptitudinea răspunsurilor la

diverşi stimuli (ajută la prevenirea apariţiei fracturilor produse prin

cădere la persoanele vârstnice);

10.Funcţiilor cognitive:

se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi promptitudinea răspunsurilor la

diverşi stimuli (fracturile produse prin căderea persoanelor vârstnice);

11.Comportamentului psihosocial:

se ameliorează imaginea despre propria persoană, eficienţa

profesională, comportamentul familial, şi se instaurează "starea de

bine" şi bucuria de a trăi (ameliorează stările de depresie şi anxietate);

Condiţia fizică poate cuprinde activităţi de: mers, alergare, pedalare,

întindere, exerciţii la diferite aparate, metode de relaxare şi întindere, toate

efectuate sub îndrumarea unui specialist în educaţie fizică şi sport.

De reţinut,

Din activitatea fizică trebuie să se facă un obicei de lungă durată!

1.2. RECUPERAREA GERIATRICĂ

Se înţelege prin recuperare complexul de metode medicale şi fizice, care

urmăreşte recâştigarea unor funcţii afectate de boală, de sechelele unor boli sau

ale unui accident şi reintegrarea subiectului în activitate, într-o colectivitate

(familie, cămin). Filosofia recuperării impune conştientizarea faptului că fiecare

32

persoană în vârstă, indiferent de gradul afectării fizice are încă resurse fizice şi

emoţionale pentru a-şi recâştiga independenţa.

Reeducarea şi readaptarea funcţională constituie o parte esenţială a

îngrijirii şi terapeuticii persoanelor vârstnice, deoarece principalele boli care le

afectează se traduc prin grade variabile de deficite. Aceste deficite se adaugă la

cele prezente legate de vârstă, inclusiv senzoriale şi intelectuale, totalul acestor

deficite făcând să rezulte un grup de handicapuri care fac ca subiectul vârstnic să

devină incapabil de autonomie, chiar de cea elementară. Patologia invalidantă îi

creează persoanei vârstnice dificultăţi sau chiar imposibilitatea integrării în

comunitate şi uneori în familie.

Înainte de iniţierea unui program de recuperare sunt necesare evaluări

individualizate ale subiectului în cauză, mai întâi în ceea ce priveşte deficitul sau

deficitele pe care la are şi concomitent, capacităţile restante şi rezervele.

Pornind de aici se stabilesc obiectivele şi metodele legate de gesturile şi

funcţiile care trebuiesc recuperate. Apoi vor fi efectuate evaluări psihologice; de

asemenea şi vârsta subiectului este un criteriu de analizat.

Prin urmare, reabilitarea geriatrică are unele particularităţi, precum şi în

general scopuri diferite, comparativ cu aceeaşi formă de terapie la grupele

nevârstnice. Astfel, reabilitarea vârstnicului, a subiecţilor cu deficienţe fizice şi

psihice presupune dezvoltarea acelor capacităţi şi forţe care să-i permită acestuia

independenţă în autoservire, în primul rând pentru necesităţile vitale.

Altfel spus, recuperarea înseamnă posibilitatea de a acorda cel mai bun

ajutor posibil persoanelor în vârstă apărut datorită tulburărilor sau disconfortului

de adaptare, acest ajutor interesând toate aspectele vieţii care sunt alterate. Se

urmăreşte ca persoana în vârstă supusă acestei forme de terapie să fie adusă cât

mai aproape de starea de sănătate anterioară.

Readaptarea persoanelor vârstnice, în viziunea experţilor Organizaţiei

Mondiale a Sănătăţii are în vedere trei acţiuni:

33

a) reactivarea (persoana vârstnică pasivă, imobilizată, trebuie încurajată să

reia o viaţă cotidiană în mediul său normal).

b) reinserţia socială (după boală sau în timpul bolii, persoana vârstnică reia

contactul cu familia, prieteni, vecini, încetând să mai fie izolată).

c) reintegrarea (persoana vârstnică îşi reia locul în societate, participă la

viaţa normală, îşi reia adesea activitatea profesională sau alte activităţi

corespunzătoare capacităţii restante).

Recuperarea se poate face în condiţii mai uşoare şi la domiciliu, sub

supraveghere.

Pentru o mai bună aplicare a terapiei recuperatoare trebuie cunoscute

unele particularităţi ale subiectului vârstnic. Astfel, pentru reabilitarea acestuia

sunt importante două particularităţi fundamentale:

a) diminuarea capacităţii de adaptare;

b) creşterea variaţiilor individuale.

Pe fond de involuţie şi reducere progresivă a capacităţii de adaptare care

caracterizează senescenţa, pot surveni îmbolnăviri şi accidente care lasă

infirmităţi, sechele handicapante în plan biologic general, fizic, psihic şi

intelectual. Aceasta face ca stabilitatea unui program de reabilitare la vârstnic, în

afara de deficienţele funcţionale determinate de boală, să se ţină seama de

declinul fiziologic care apare în mod obişnuit în senescenţă.

1.3. AVANTAJELE ACTIVITĂŢII FIZICE LA PERSOANELE

VÂRSTNICE

De multe ori întâlnim oameni în vârstă care se plimbă, aleargă sau merg

pe bicicletă. Acest fenomen, pe lângă implicaţiile sociale, are implicaţii şi în

plan fiziologic, psihologic şi medical.

34

Din dorinţa de a stimula un număr cât mai mare de persoane în vârstă, care să se

angajeze într-o activitate fizică sistematică cu finalităţi diverse: recuperare,

plăcere şi de ce nu, competiţie - încercăm să prezentăm câteva dintre avantajele

activităţii fizice la bătrâni.

Referitor la persoanele în vârstă literatura ştiinţifică oferă relativ puţine

date şi studii. Fenomenul de îmbătrânire a unui organism se evaluează prin

referire la capacităţile psihofizice. Există oameni în vârstă de 70 ani care pot

alerga un maraton în 3 ore (R. MANNO, 1996). Ne întrebăm câţi dintre noi se

pot considera atât de “tineri”?

Odată cu înaintarea în vârstă, are loc un declin al capacităţilor în plan

funcţional, dar există oameni care îşi păstrează o capacitate de adaptare

considerabilă, astfel încât capacitatea funcţională a unui organ se intensifică

proporţional cu stimulul primit.

Diminuarea capacităţilor fizice observată la persoanele în vârstă se datorează şi

unei tendinţe progresive şi inevitabile spre inactivitate fizică, tipică omului în

vârstă, în cadrul sistemului nostru cultural. Astfel, pot rezulta unele deprinderi

greşite de viaţă sau infirmităţi care nu sunt invalidante în sine, însă impactul lor

psihologic poate conduce la un sedentarism absolut. Cu toate acestea,

organismul în vârstă mai are totuşi capacitatea de a se adapta şi reacţionează

pozitiv atunci când este solicitat adecvat.

O activitate fizică organizată şi sistematică prezintă o serie de efecte

asupra organismului uman supus îmbătrânirii.

Efectele psihologice ale activităţii fizice sunt legate de starea bună pe care

o creează organismului, faptul că persoana se simte eficientă, sănătoasă şi în

formă. Astfel apare:

o mai mică vulnerabilitate la stres;

un somn mai liniştit;

tendinţa spre optimism şi activitate;

capacitate mărită de utilizare eficientă a timpului liber.

35

În unele cazuri, există satisfacţia de a se remarca în competiţii cu persoane

de aceeaşi vârstă.

Efectele fizice care apar sunt:

1. prevenirea durerilor articulare;

2. ameliorarea situaţiilor degenerative instalate deja şi a funcţiei

respiratorii;

3. atenuarea nevoii de a fuma;

4. creşterea rezistenţei la efort şi a organismului în general

(STRAUZENBERG, 1982), concepută ca fiind aptitudinea de a

suporta condiţii de mediu perturbate de climă, poluare sau

substanţe toxice;

5. diminuarea surplusului ponderal şi a nivelului colesterolului

sangvin, cu o creştere a lipoproteinelor cu densitate ridicată

(HDL), care contribuie la prevenirea afecţiunilor

cardiovasculare (MANNO, 1987);

6. o mai bună toleranţă la glucoză, cu reducerea necesarului de

insulină la diabetici;

7. o reducere a tensiunii arteriale (subiecţi normali sau chiar

hipertensivi);

8. o reducere a sensibilităţii la substanţe în timpul stresului

(adrenalina şi noradrenalina), prin diminuarea efectelor lor

asupra activităţii cardiace.

Pe lângă aceste efecte, exerciţiul fizic tonifică musculatura scheletică,

măreşte forţa musculară, ameliorează factorii de coordonare, favorizează

învăţarea de deprinderi noi, consolidându-le pe cele existente, ceea ce ajută la

execuţia unor mişcări complexe.

36

1.4. ACTIVITATEA FIZICĂ ŞI PREVENIREA OSTEOPOROZEI

Conform literaturii de specialitate, frecvenţa traumatismelor provocate de

căderea sau alunecarea persoanelor vârstnice, este mai ridicată. Leziunile astfel

create, apărute de cele mai multe ori şi pe fondul osteoporozei, au semnalat o

adevărată problemă de sănătate. În mod firesc, ne-am pus întrebarea: ce ar putea

stopa sau măcar diminua frecvenţa acestor accidente?

Este cunoscut de foarte mult timp faptul că, exerciţiul fizic este apt să

influenţeze pozitiv mulţi dintre factorii de risc ai căderii, ca de exemplu forţa

musculară, flexibilitatea, echilibrul, coordonarea, propriocepţia, viteza de

reacţie, chiar şi în cazul persoanelor în vârstă, cu o constituţie mai fragilă. Studii

epidemiologice recente au arătat în mod constant că atât activitatea fizică trecută

cât şi cea curentă pot juca un rol important în prevenirea fracturilor de coapsă,

reducerea riscului ajungând până la 50%. Multe dintre aceste studii au găsit

chiar o relaţie doză-răspuns între gradul de practicare a exerciţiului fizic şi

riscul de a apărea fracturi. Cea mai bună metodă în prevenirea fracturilor, de

exemplu, pare a fi o activitate fizică susţinută desfăşurată anterior alături de

continuarea acesteia în prezent, la un nivel mai moderat deoarece o activitate

fizică intensă poate predispune la accidente persoanele în vârstă. Pe lângă

exerciţiile fizice obişnuite, jogging sau practicarea diferitelor ramuri sportive

accesibile fiecărei persoane, cele mai la îndemână metode par a fi scăderea în

greutate şi mersul pe jos (practicat zilnic), urcatul şi coborâtul scărilor, acolo

unde alte afecţiuni, eventual prezente, permit.

Cel mai frecvent, mai ales în cazul persoanelor în vârstă, fracturile apar

foarte uşor datorită osteoporozei. Astfel, se pune problema cum putem

îmbunătăţi proprietăţile scheletului osos, astfel încât să fie împiedicată sau

întârziată apariţia osteoporozei, la vârsta la care au loc acele modificări de ordin

hormonal. Căutând răspunsul optim am găsit două variante posibile, variante pe

care să le poată aplica orice persoană, fără a fi foarte costisitoare şi fără a solicita

37

mult timp. Astfel, activitatea fizică zilnică şi administrarea de calciu, sunt două

moduri de viaţă presupuse a fi importante în dezvoltarea unui schelet sănătos.

Dacă o activitate fizică intensă sau o dietă cu conţinut ridicat de calciu,

administrată în perioada tinereţii, poate creşte masa osoasă, atunci în perioada

adultă aceste stiluri de viaţă pot preveni o eventuală apariţie a osteoporozei de

mai târziu.

Parametrii de care trebuie să se ţină cont sunt: înălţimea, greutatea,

activitatea fizică zilnică şi consumul alimentar (cantitate şi conţinut, din care se

poate estima cantitatea de calciu utilizată zilnic). Rezultatul în cazul desfăşurării

activităţii fizice, atinge atât componenta metabolică, cât şi pe cea mecanică,

indică o creştere a densităţii minerale osoase în perioada adultă, prevenind

apariţia osteoporozei.

Exerciţiul fizic permanent este probabil una dintre puţinele metode de succes ce

pot preveni apariţia fracturilor pe fondul osteoporozei, prin creşterea masei

osoase, a densităţii şi a forţei acesteia. Vârsta la care se începe exerciţiul fizic

este foarte importantă; studiile arată că beneficiile obţinute la nivelul osului

sunt de două ori mai mari dacă activitatea fizică este începută înainte sau în

jurul vârstei pubertăţii!! Ţesutul osos este capabil să răspundă la exerciţiu în

perioada tinereţii chiar dacă aceasta pare să însemne mai degrabă conservarea

ţesutului osos decât adăugarea de ţesut osos nou. Fără îndoială că de

randamentul exerciţiului fizic în conservarea osului la persoanele de vârsta a

doua şi după aceasta depinde rezistenţa osoasă şi gradul prevenirii fracturilor.

Însă tipul, frecvenţa, intensitatea şi durata antrenamentului care ar produce cel

mai bine schimbările dorite la acest nivel nu sunt încă bine determinate.

Informaţiile curente sugerează că sporturile obişnuite precum tenisul, gimnastica

aerobică, voleiul, baschetul ar completa cel mai bine aceste cerinţe. Pentru

persoanele în vârstă dansul, mersul pe jos, urcatul-coborâtul scărilor par a fi

mijloacele cele mai accesibile.

38

Aşadar, putem desprinde concluzia că activitatea fizică permanentă, mai

ales cea începută în copilărie sau adolescenţă, este singurul mod ieftin, sigur,

oricând la dispoziţie şi acceptat unanim, de îmbunătăţire a rezistenţei osoase şi

de reducere a numărului de căzături (în special la persoanele de vârsta a treia).

De aceea exerciţiul fizic trebuie să devină parte esenţială a strategiilor ce

au drept scop creşterea controlului în ceea ce priveşte traumatismele induse de

accidentările persoanelor în vârstă.

1.5. ROLUL TERAPIEI PRIN MIŞCARE ÎN AFECŢIUNILE

VÂRSTNICILOR

Perioada de viaţă de la 60 de ani în sus şi conform este împărţită în

următoarele grupe: vârstnici (60-74 de ani), bătrâni (75-89 de ani) şi longevivi

(90 de ani şi peste).

Care sunt principiile generale ale terapiei prin mişcare la vârsta a treia?

1. În primul rând să nu faci rău. Terapeutul trebuie să cunoască foarte bine

cum şi când să aplice anumite procedee terapeutice, care sânt posibilităţile

dar şi limitele lor, care este specificul terapiei prin mişcare la vârsta a

treia, precum şi noţiuni generale de patologie a acestei vârste. Este

necesară o colaborare permanentă între terapeut şi medicul care tratează

persoana vârstnică.

2. Participarea conştientă şi activă a persoanei vârstnice este deosebit de

importantă pentru motivaţia acesteia. Terapeutul trebuie să fie sigur că

persoana vârstnică a înţeles modul în care se efectuează fiecare exerciţiu

fizic şi cum îl poate ajuta terapia prin mişcare în afecţiunea pe care o are.

3. Gradarea treptată a efortului. Se va începe întotdeauna cu exerciţiile

simple care nu necesită eforturi mari. Pe măsură ce persoana vârstnică îşi

39

îmbunătăţeşte condiţia fizică, se poate trece la exerciţii mai complicate,

având grijă ca la apariţia semnelor de oboseală să se întrerupă şedinţa de

lucru. Patologia cardiovasculară la această vârstă poate fi agravată de

efortul fizic.

4. Individualitatea tratamentului. Terapia prin mişcare este în esenţă

exerciţiu fizic individualizat, în funcţie de: afecţiunea persoanei, gradul de

pregătire fizică anterioară, capacitatea de adaptare a organismului la efort,

vârstă şi de celelalte afecţiuni asociate, când este cazul. Este obligatorie

adaptarea programelor de terapie prin mişcare pentru fiecare persoană,

chiar dacă este prezentă aceeaşi afecţiune.

5. Comunicarea eficientă între terapeut şi persoana vârstnică. Este necesară

pentru realizarea unei atmosfere de lucru favorabilă scopului terapeutic,

pentru susţinerea pe plan psihic a eforturilor depuse de persoana în vârstă.

Care sunt exerciţiile interzise la vârsta a treia?

Ca măsură de precauţie, la vârsta a treia sunt interzise anumite tipuri de exerciţii,

cum ar fi:

exerciţiile izometrice;

exerciţiile anaerobe;

exerciţiile cu greutăţi mari;

exerciţiile în care capul coboară sub orizontală faţă de trunchi;

exerciţiile cu schimbări bruşte de poziţie.

Terapia prin mişcare în cifoză

Cifoza senilă apare la unele persoane în vârstă, fiind provocată de slăbirea

musculaturii spatelui şi de modificări degenerative ale vertebrelor şi

40

articulaţiilor intervertebrale. Deoarece la vârsta a treia cifozele nu se mai pot

corecta, scopul principal al exerciţiilor este înlăturarea pe cât posibil a

impactului nefavorabil al cifozei asupra aparatului respirator şi cardio-vascular.

De aceea, pe lângă exerciţiile care încearcă redresarea coloanei, accentul se va

pune pe exerciţiile de respiraţie.

Exerciţii pentru cifoze:

1. mers cu o carte pe cap;

2. mers fandat cu un baston ţinut la nivelul omoplaţilor;

3. cu bastonul ţinut la spate de ambele capete, mers cu extensia braţelor şi

ducerea bastonului înapoi, inspiraţie, revenire cu expiraţie;

4. din poziţia stând, cu bastonul ţinut de ambele capete, ducerea bastonului

sus cu arcuirea braţelor, privirea urmăreşte bastonul, inspiraţie, revenire

cu expiraţie;

5. din poziţia aşezat, cu bastonul ţinut de ambele capete, un braţ sus vertical,

celălalt lateral, se duce bastonul spre spate, inspiraţie, revenire cu

expiraţie;

6. din poziţia stând, cu bastonul ţinut de ambele capete şi sprijinit de

omoplaţi, inspiraţie, aplecarea trunchiului înainte, cu arcuirea spatelui,

capul sus, privirea înainte, expiraţie, revenire cu inspiraţie;

7. din poziţia pe genunchi, cu sprijin pe palme, capul sus, privirea înainte,

ridicarea alternativă a unui picior, membrul inferior fiind în extensie,

inspiraţie, revenire cu expiraţie;

8. din poziţia pe genunchi, cu sprijin pe palme, capul sus, privirea înainte,

ridicarea braţului şi piciorului opus, ambele membre fiind în extensie,

inspiraţie, revenire cu expiraţie.

41

Terapia prin mişcare în osteoporoză

Evitarea posturilor lordozante şi cifozante împreună cu evitarea aplecării

înainte a capului constituie regula de aur în terapia prin mişcare a osteoporozei.

Exerciţiile în osteoporoză au ca scop: tonifierea musculaturii paravertebrale şi

abdominale, determinând astfel creşterea densităţii coloanei vertebrale

osteoporozante şi stimularea periostului prin exerciţii fizice, ce constituie un

stimul pentru formarea de os.

Exerciţii pentru osteoporoză:

1. alergare pe loc timp de 30 de secunde;

2. din poziţie verticală, braţele lateral, coatele în extensie, se fac mişcări

circulare cu braţele, crescând treptat amplitudinea, apoi scăzând-o, timp

de 30 de secunde, pauză 5 secunde, apoi se reia exerciţiul în sens invers;

3. din poziţie verticală cu picioarele uşor depărtate se ţine în echilibru pe

frunte o minge, timp de 10 secunde;

4. din poziţia stând se ţine în echilibru o minge de cauciuc pe un picior

ridicat de pe podea timp de 10 secunde, după care se schimbă piciorul;

5. din poziţie verticală cu mâinile pe şolduri se fac mişcări circulare de bazin

în ambele sensuri;

6. din poziţia culcat pe spate, coapsele la 90 de grade faţă de bazin, se fac

mişcări de pedalare;

7. se sare coarda timp de 30 de secunde;

8. genuflexiuni;

9. din poziţia stând, mâinile pe şolduri, înclinări laterale ale trunchiului;

10.poziţia ghemuit, deplasare înainte (mersul piticului);

11.poziţia stând, mâinile la ceafă, rotaţia coatelor înainte şi înapoi;

42

12.poziţia stând la o lungime de braţ de perete, palmele sprijinite de perete,

coatele în extensie, flexia coatelor cu apropierea pieptului de perete,

revenire.

Terapia prin mişcare în afecţiunile aparatului cardiovascular

În efortul fizic, gradul de solicitare a inimii depinde de: natura efortului,

grupele musculare angrenate în efort, gradul de dificultate al exerciţiilor,

intensitatea şi durata contracţiei musculare, volumul de lucru şi ritmul de

execuţie al exerciţiilor. În recuperarea afecţiunilor cardio-vasculare la vârsta a

treia se folosesc următoarele tipuri de mişcări:

mişcarea pasivă – mobilizarea articulaţiilor de către terapeut şi

mişcarea activă – exerciţii de gimnastică, mers simplu, mers codificat cu

intervale, bicicleta ergonomică, banda rulantă.

Terapia prin mişcare în cardiopatia ischemică

În această afecţiune tratamentul medicamentos este asociat cu

antrenamentul fizic în scopul de a dezvolta circulaţia coronariană colaterală,

pentru a încetini evoluţia bolii şi a obţine adaptarea inimii la necesităţile fizice

cotidiane. Terapia prin mişcare se va aplica cu prudenţă şi numai la

recomandarea medicului, după ce s-a stabilit pragul de efort la care apare

durerea.

În cardiopatia ischemică terapia prin mişcare constă în:

mers simplu 3-5 km pe zi,

exerciţii de gimnastică medicală,

mers pe covorul rulant şi pedalare la bicicleta ergonomică.

43

Bicicleta ergonomică este folosită cu succes, deoarece odată stabilit pragul de

durere al unei persoane, permite dozarea cea mai exactă a efortului ca timp,

încărcătură şi frecvenţă de executare.

Terapia prin mişcare în infarctul miocardic

În infarctul miocardic acut, ce evoluează fără complicaţii, persoana vârstnică

trebuie să fie mobilizată cât mai repede pentru a preveni efectele nocive pe plan

fizic, psihic şi metabolic ale repausului prelungit la pat. Evoluţia afecţiunii a fost

împărţită în trei perioade:

1. Perioada acută

Perioada acută corespunde perioadei de spitalizare a persoanei şi durează 5-6

săptămâni. Scopul terapiei prin mişcare în această perioadă este de a asigura

persoanei condiţia fizică pentru rezolvarea necesităţilor minime: spălat,

îmbrăcat, deplasări de scurtă durată. În primele două zile persoana execută

mişcări la nivelul tuturor articulaţiilor membrelor superioare şi inferioare, în

ritm lent, timp de 3-5 minute. Mişcările vor fi însoţite de exerciţii respiratorii,

pentru a combate staza pulmonară. În zilele a treia şi a patra mişcarea este

permisă timp de 5 minute. În zilele a cincea şi a şasea persoana face exerciţii cu

membrele superioare şi inferioare în poziţia şezând pe scaun. Poate sta în fotoliu

10 minute. În ziua a şaptea, din poziţia stând în picioare, persoana execută

mişcări uşoare de membre, timp de 5 minute. În zilele următoare, treptat, se pot

face plimbări în jurul patului, în cameră, pe culoar. În săptămâna a treia

persoana urcă 4-5 trepte, de două ori pe zi. Se va mări numărul de trepte în aşa

fel încât până la sfârşitul săptămânii să poată urca un etaj. În săptămâna a patra

se execută, din poziţiile culcat, şezând şi stând, flexii şi extensii începând cu

degetele de la mâini şi picioare şi rotaţii ale membrelor alternativ şi simultan. Se

adaugă plimbări în aer liber pe distanţa de 100 de metri, de două ori pe zi.

44

2. Perioada de convalescenţă

Perioada de convalescenţă durează 8-10 săptămâni. Terapia prin mişcare

constă în aceleaşi exerciţii ca în perioada de spitalizare, numai că numărul de

repetări al fiecărei mişcări poate să crească până la 10. Plimbările pe stradă se

vor face într-un ritm lent, crescând treptat distanţa, astfel încât la sfârşitul

perioadei de convalescenţă persoana să poată realiza plimbări de 30 de minute,

de două ori pe zi.

3. Perioada de întreţinere

Perioada de întreţinere durează un an, timp în care pacientul va face terapie prin

mişcare de 3 ori pe săptămână, în şedinţe de 30 de minute, constând în exerciţii

fizice şi pedalare la bicicleta ergonomică.

Terapia prin mişcare în varicele membrelor inferioare

Varicele sunt dilataţii venoase patologice, permanente, datorate în

principal insuficienţei valvulelor de pe traiectul venei. Scopul terapiei prin

mişcare în varicele membrelor inferioare este de a tonifia musculatura gambelor

şi de a favoriza întoarcerea venoasă.

Exerciţii pentru varicele membrelor inferioare:

1. din poziţia corpului întins la orizontală, rotaţii în ambele sensuri la nivelul

gleznei;

2. din poziţia corpului întins la orizontală, depărtarea picioarelor în lateral şi

revenire;

3. din poziţia corpului întins la orizontală, flexii ale gambei pe coapsă şi ale

coapsei pe bazin;

4. din poziţia corpului întins la orizontală, mişcări de pedalare;

5. din poziţia stând, ridicări pe vârfuri urmate de trecerea greutăţii corpului

pe călcâie;

45

6. mers pe malul mării, apa depăşind glezna;

7. mers pe vârfuri;

8. mers pe călcâie.

Pe lângă terapia prin mişcare aplicată în cazul varicelor, se recomandă

pacienţilor, în timpul zilei sau în momentele prelungite de stat în picioare,

purtarea de ciorapi elastici special confecţionaţi în acest scop. Ciorapii elastici

îmbracă piciorul, lăsând libere degetele şi călcâiul. Mărimea lor va fi aleasă

astfel încât să îmbrace gamba până la genunchi. Trebuie evitaţi ciorapii cu banda

de elastic mai puternică sub genunchi.

Gimnastica de întreţinere la vârstnici

Gimnastica de întreţinere poate fi aplicată ca profilaxie primară şi

secundară a patologiei caracteristice vârstei a treia. Gimnastica de întreţinere se

va face pentru mobilizarea şi tonifierea întregului organism, dar se va insista pe

segmentele care prin acţiunea lor sunt puţin antrenate în activităţile obişnuite. La

vârsta a treia numărul maxim de repetări al unui exerciţiu, în cursul unei şedinţe,

este de 10. Ca măsură de protecţie, fiecare exerciţiu este bine să se repete de 5

ori. Nu este obligatoriu ca într-o singură şedinţă să se execute exerciţii pentru

toate segmentele. Exerciţiile de respiraţie vor ocupa un loc important în

programul de întreţinere.

Exemple de exerciţii:

Din poziţia stând cu picioarele depărtate:

1. mâinile pe umeri, rotaţia braţelor înainte şi înapoi;

2. ambele braţe sus, extensii ale braţelor;

3. mâinile prinse în faţă, braţele pe lângă corp, rotaţia braţelor spre dreapta şi

spre stânga;

46

4. mâinile prinse la spate, aplecarea trunchiului la orizontală, privirea

înainte.

Din poziţia corpului întins la orizontală pe spate:

1. înclinarea capului spre stânga şi spre dreapta până când urechea atinge

umărul;

2. ducerea bărbiei în piept, revenire;

3. flexia gambelor pe coapse şi a coapselor pe bazin;

4. mâinile lateral, ridicarea ambelor membre inferioare la verticală cu

genunchii în extensie;

5. mâinile la ceafă, picioarele fixate, ridicarea trunchiului la verticală

(abdomene);

6. mâinile lateral, depărtarea membrelor inferioare lateral şi revenire;

7. mişcări de pedalare.

Din poziţia corpului întins la orizontală lateral:

1. ducerea ambilor genunchi la piept, revenire;

2. depărtarea piciorului liber (de sus), repetarea exerciţiului cu celalalt

picior.

Din poziţia corpului întins la orizontală pe abdomen:

1. mâinile prinse sub bărbie, atingerea mâinilor alternativ cu fruntea şi

bărbia;

2. flexii simultane ale gambelor pe coapse;

3. flexia gambei pe coapsă, extensia coapsei;

4. extensia coapsei cu genunchiul extins.

Din poziţia pe genunchi, sprijin pe palme:

1. flexia coatelor, coborârea pieptului, privirea înainte, revenire;

2. ducerea alternativă a unui genunchi la piept;

3. ridicarea alternativă a câte unui membru inferior întins.

47

Exerciţii de gimnastică respiratorie

În timpul exerciţiilor respiratorii trebuie respectate următoarele reguli:

1. se inspiră pe nas şi se expiră pe gură

2. inspiraţia va fi lentă şi profundă

3. timpul expiraţiei trebuie să fie de două ori mai mare decât cel al inspiraţiei

4. în timpul expiraţiei se pronunţă sunetul S

Exemple de exerciţii:

Din poziţia corpului întins la orizontală pe spate:

1. mâinile pe abdomen, inspir profund cu ridicarea peretelui abdominal,

expir lent cu pronunţarea sunetului S şi coborârea abdomenului;

2. cu mâinile pe coaste se respiră astfel încât în inspir mâinile să se

depărteze, iar în expir să se apropie;

3. cu genunchii îndoiţi, tălpile sprijinite de pat, ducerea braţului stâng spre

şoldul drept, concomitent cu ridicarea capului şi umerilor, inspiraţie, apoi

ducerea braţului stâng oblic sus, cu răsucirea capului spre stânga,

expiraţie; acelaşi exerciţiu se va face şi cu braţul drept;

4. cu genunchii îndoiţi, tălpile sprijinite de pat, ducerea ambilor genunchi la

piept cu ajutorul braţelor, inspiraţie, revenire cu expiraţie;

Din poziţia şezând:

1. aplecarea trunchiului înainte cu braţele încrucişate pe abdomen, inspiraţie,

ridicarea trunchiului cu ducerea braţelor lateral, expiraţie;

2. cu mâinile sprijinite pe genunchi, expiraţie impusă, apoi inspiraţie

concomitent cu ducerea braţului stâng oblic sus, coborârea braţului în

poziţia iniţială, expiraţie; acelaşi exerciţiu cu braţul drept.

48

1.6. STRATEGII PRACTICE DE MOTIVARE PENTRU MIŞCARE

APLICATE PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ INSTITUŢIONALIZATE

Termenul de motivaţie utilizat azi, îndeosebi în limbajul ştiinţific, este

apropiat de mulţi alţi termeni din limbajul comun, cum ar fi: trebuinţă, tendinţă,

dorinţă, interes, gust sau emoţie, care au ca origine comună verbul latin

medieval movere, care înseamnă “a pune în mişcare” (FEERETCHAK,

HELENE, 1996).

Studiind care sunt principalii factori motivaţionali în practicarea

practicare sistematică a exerciţiilor fizice, vom putea trage concluzii importante

privind modalităţile de atragere şi menţinere în activitatea de practicare

sistematică a exerciţiilor fizice de-a lungul întregii vieţi a unui număr cât mai

mare de persoane vârstnice, cu scopul abordării un stil de viaţă sănătos, al

menţinerii şi întăririi stării de sănătate. Dorim ca acest studiu să reprezinte un

demers de explorare a unui domeniu foarte complex, care are atât de multe

efecte psihologice, fiziologice şi sociale, motivaţia pentru practicarea exerciţiilor

fizice şi care ar fi de dorit să se menţină pe tot parcursul vieţii.

KIMICIEK & HARRIS (1996) realizează o trecere în revistă a studiilor

referitoare la sentimentul de plăcere, de bucurie a mişcării, factor ce apare

extrem de frecvent în motivarea participării la activităţile sportive în asociere cu

distracţia (“fun”). Pe baza acestei analize autorii propun o conceptualizare a

termenului de “enjoiment” prin aprecierea lui ca fiind un proces – un flux

(flow), definindu-l ca o experienţă optimală psihologică care determină

începerea unei activităţi pentru propria stare de bine, şi care e asociat cu un

proces afectiv pozitiv. Bazat pe această definiţie, bucuria mişcării (enjoiment) e

asociată intim cu motivaţia intrinsecă şi afectul pozitiv. “Astfel, este plăcerea

bucuriei, ca o abundenţă şi raţiunea locului ei central în înţelegerea motivelor

emoţiei şi comportamentului în sport şi în condiţii legate de sport”.

49

Odată cu înaintarea în vârstă, practicarea exerciţiilor fizice non-

competiţionale au ca efect menţinerea şi îmbunătăţirea stării de bine (feeling

better), plăcerea, distracţia (fun), controlul greutăţii (weight control),

îndemânarea-supleţea (flexibility) şi reducerea stresului (stress reduction).

(BIDDLE & CARPENTIER, 1993). Cu cât înaintează în vârstă, adulţii sunt din

ce în ce mai puternic motivaţi de raţiuni asociate conceptelor de sănătate şi stare

generală de bine (fig. 3).

Baza strategiilor individuale o constituie mecanismele motivaţionale.

Există o multitudine de strategii de motivare, unele centrate pe motivaţiile

individului, altele pe contextele generatoare. O concepţie care include strategii

de motivare multidirecţionale şi complementare, este considerată ca fiind cea

mai adecvată.

Strategia nr. 1 – Potenţarea (mărirea) încrederii în sine

Este o strategie care se bazează pe principiul conform căruia persoanele

care nu au încredere în sine, în posibilităţile proprii, au tendinţa să fie slab

motivate. Dacă persoanelor în vârstă li se oferă posibilitatea descoperirii

propriilor capacităţi şi aptitudini, probabilitatea este mai mare de a se aprecia la

justa valoare şi de a deveni mai motivate pentru implicarea în activităţi fizice.

Astfel, o strategie de motivare bazată pe creşterea încrederii în sine,

presupune:

- cunoaşterea pragului de autoevaluare;

- identificarea unor sarcini ordonate progresiv şi diferenţiat în

funcţie de tipurile de solicitare şi gradele de dificultate;

- repartizarea persoanelor în vârstă, diferenţiat, pe baza nivelului

de încredere în forţele proprii şi pe sarcini de complexitate

graduală;

50

- evaluarea performanţelor obţinute şi gratificarea progreselor.

Într-o asemenea strategie, accentul se pune, în faza iniţială, pe efectele

unor motive extrinseci de recompensare a progreselor. Scopul, însă, este de a

facilita descoperirea capacităţilor individuale şi de a mari încrederea în sine,

astfel ca, treptat, să se ajungă la situaţia în care motivaţia intrinsecă devine

predominantă.

Strategia nr. 2 – Dezvoltarea aprecierilor pozitive faţă de sarcina de

rezolvat

Această strategie a fost realizată pe două căi:

1. Crearea unor condiţii pentru obţinerea de satisfacţii şi evitarea

insatisfacţiilor;

2. Construirea unui climat favorabil de apreciere şi valorizare a

sarcinilor bine rezolvate.

Este necesar să se cunoască conţinutul şi orientarea atitudinilor

persoanelor în vârstă şi să se identifice ponderea evaluărilor pozitive. De

asemenea, este necesar să se identifice şi persoanele (grupurile) care au influenţă

asupra atitudinilor persoanelor în vârstă. Pe această bază se procedează la

schimbarea atitudinilor negative şi transformarea lor în atitudini pozitive, astfel

încât, prin formarea şi dezvoltarea acestora, să se structureze, de fapt, sursele de

motivare pentru rezolvarea unei sarcini.

O astfel de strategie este centrată mai ales pe grup, şi nu pe individ,

deoarece tocmai climatul atitudinal al grupului este generator de atitudini

individuale.

Succesul acestei strategii depinde de climatul general de valorizare a

realizării sarcinilor şi de metodele culturale generalizate.

51

Strategia nr. 3 – Atingerea scopurilor şi împlinirea aşteptărilor

Orice angajare a persoanei în vârstă în rezolvarea unei sarcini

(activităţi) presupune anumite predicţii care iau forma aşteptărilor faţă de

condiţiile şi de realizările scopurilor (finalităţilor).

Cu cât există o concordanţă mai mare între aşteptările şi scopurile

individuale, pe de o parte, şi condiţiile de desfăşurare a sarcinii, pe de altă parte,

cu atât este mai probabil ca motivaţiile persoanei în vârstă să fie mai intense şi

mai variate. Strategia de motivare la care ne referim presupune cunoaşterea

prealabilă a aşteptărilor şi scopurilor individuale în vederea punerii de acord cu

cele ale instituţiei (organizaţiei) integratoare. Această strategie se bazează pe

supoziţia că omul este o fiinţă activă – homo faber – dar nu se angajează oricum,

oricând şi în orice fel de activitate. Există o proporţionalitate directă între

motivaţia pentru o anumită activitate şi activitatea respectivă şi anume: cu cât

activitatea vine mai mult în întâmpinarea aşteptărilor unei persoane în vârstă şi a

scopurilor sale personale, cu atât şi motivaţia pentru desfăşurarea acelei

activităţi este mai puternică. Motivele intrinseci şi cele extrinseci apar ca

interactive.

Treptat, creşte ponderea recompensării intrinseci pentru depăşirea

eventualelor dificultăţi sau probleme ivite în practicarea activităţii şi se reduce

intervenţia motivelor extrinseci.

52

Strategia nr. 4 – Crearea de condiţii şi înlăturarea barierelor

Este posibil ca o persoană în vârstă să fie motivată pozitiv şi intrinsec, dar

să nu dispună de posibilităţi adecvate pentru a realiza o anumită sarcină sau, să

se confrunte cu piedici organizatorice.

O strategie indirectă de motivare constă în multiplicarea condiţiilor

(posibilităţilor), adică a situaţiilor de realizare a sarcinii, pentru a fi solicitat

întregul potenţial restant funcţional al persoanei în vârstă.

De asemenea, trebuie înlăturate unele bariere care se referă la: transport,

acces fizic, atitudini negative, scumpirea taxelor şi materialelor.

Strategia nr. 5 – Competiţia

Această strategie este de mult recunoscută ca având o funcţie motivatoare

deosebit de importantă. Ca strategie de stimulare motivaţională, competiţia se

poate organiza între persoane în vârstă sau grupuri de astfel de persoane, pe baza

definirii clare a criteriilor şi obiectivelor, în conformitate cu un regulament

prestabilit.

Una dintre dificultăţile competiţiei o reprezintă măsura în care aceasta, în

loc să înlăture cooperarea, o poate mări. Motivaţia generală de competiţie intra-

organizaţională trebuie să aibă în vedere maximizarea acelor realizări ale

sarcinilor efectuate în condiţii de intensificare a cooperării.

Strategiile de motivare a activităţilor se aplică diferenţiat. Nu se poate

spune că există o strategie unică şi universală, aplicabilă oricând şi oriunde, care

ar conduce la rezultatele cele mai bune. Premisele care asigură construirea şi

aplicarea cu succes a unei strategii practice de motivare pentru mişcare, în cazul

persoanelor în vârstă, sunt constituite de:

53

1. Cunoaşterea problemelor şi realităţilor cu care se confruntă

persoanele vârstnice instituţionalizate şi instituţiile în care sunt

cuprinse;

2. Imaginea socială a persoanelor responsabile de realizarea

compatibilităţii intereselor persoanelor vârstnice

instituţionalizate cu interesele instituţiei din care fac parte.

Pornind de la rezultatele unor cercetări anterioare care au evidenţiat

nivelurile de dezvoltare ale procesului de integrare a persoanelor vârstnice

instituţionalizate, ghidul prezentat în partea a III-a a lucrării noastre a fost

orientat spre unele aspecte, cum ar fi:

a) Optimizarea procesului de integrare socială a persoanelor

vârstnice instituţionalizate prin aplicarea unui program de

mişcare.

b) Aplicarea unor strategii de terapie prin mişcare stabilite pentru

diagnosticul şi posibilităţile persoanei vârstnice

instituţionalizate.

c) Elaborarea unui program de activităţi fizice bazat pe terapia prin

mişcare şi transpunerea în practică a strategiilor de motivare

prin mişcare cu şanse reale de creştere a gradului de satisfacţie

obţinut din activităţi fizice, care să conducă la dezvoltarea

procesului integrării sociale şi la creşterea calităţii vieţii

persoanelor vârstnice instituţionalizate.

54

PARTEA A II-A

2. METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1 OBIECTIVELE CERCETĂRII

Obiectivul general

Optimizarea procesului de recuperare desfăşurat cu persoanele cu

handicap (persoane vârstnice instituţionalizate).

Obiectivele specifice

Informarea persoanelor vârstnice instituţionalizate în ceea ce

priveşte posibilităţile de recuperare prin mişcare;

Identificarea deficienţelor psihomotrice caracteristice persoanelor

în vârstă care pot fi ameliorate;

Evaluarea nevoii de mişcare la persoanele cu handicap (persoane

vârstnice instituţionalizate);

Evaluarea efectelor terapeutice ale mişcării în procesul de

recuperare a persoanelor cu handicap (persoane vârstnice

instituţionalizate);

2.2 IPOTEZELE CERCETĂRII

1. Dacă persoanele cu handicap (persoane vârstnice instituţionalizate)

sunt angajate într-un procent mic într-o formă de activitate motrică

(fizică), atunci starea de sănătate (fizică şi psihică) redusă se

datorează şi sedentarismului.

2. Dacă exerciţiile fizice sunt practicate sistematic, atunci se vor

ameliora unele aspecte psihologice ale stării de sănătate.

55

2.3 METODELE DE LUCRU

Ca formă de organizare a cercetării, am folosit: metoda transversală.

I. Dintre metodele de cunoaştere a persoanelor vârstnice

instituţionalizate, am recurs la următoarele tipuri de metode:

Metode de cunoaştere a activităţii fizice:

a. Metoda observaţiei;

b. Analiza psihologică a procesului de integrare şi

participare socială;

Metode de cunoaştere prin intermediul grupului social: Metoda

anchetei.

II. Metode folosite în prelucrarea informaţiei:

Metoda analizei calitative;

Metoda statistică.

III. Metode şi tehnici de organizare a informaţiei:

caracterizare liberă;

forme grafice de prezentare a informaţiei.

2.4 LOTUL DE SUBIECŢI (GRUPUL - ŢINTĂ)

Lotul de subiecţi a fost alcătuit din 13 persoane vârstnice instituţionalizate

cu vârsta cuprinsă între 60-80 de ani, din cadrul Acociaţiei „Bunătatea” Arad.

Participanţii au fost selectaţi pentru a lua parte la desfăşurarea programului de

intervenţie prin mişcare, în funcţie de diagnosticul medical şi profilul

psihologic al acestora.

2.5 STABILIREA VARIABILELOR CERCETĂRII

Nevoia de mişcare;

Disponibilitate pentru mişcare;

56

Gradul de coordonare a mişcărilor;

Starea de bine.

2.6 MODALITATEA DE DESFĂŞURARE A CERCETĂRII

Cercetarea a fost efectuată în anul 2005 pe o perioadă de 6 luni, cu

prezentarea rezultatelor cercetării concretizate în produsul final:

„Efecte terapeutice ale exerciţiului fizic la persoanele vârstnice

instituţionalizate”

1. Metodologia de elaborare a programului de mişcare pentru persoanele

vârstnice instituţionalizate a avut în vedere:

coerenţa pe axa:

obiective – conţinut – forme de organizare (metode, procedee, tehnici de

intervenţie) – forme de evaluare a programului de mişcare (cu valoare de

feed-back pentru identificare, diagnosticare şi prognosticare);

concordanţa dintre cerinţele (nevoile) persoanei vârstnice

instituţionalizate şi cele ale mediului social:

- aptitudinal: forme şi niveluri de manifestare a

potenţialului restant funcţional al persoanei

vârstnice instituţionalizate;

- psihologic: nevoile cognitive, socio-afective,

psihomotorii ale persoanei vârstnice

instituţionalizate;

- social: mediul de provenienţă (familial, social,

cultural, economic, etnic, rural – urban).

2. Formele şi metodele aplicate în cadrul programului de intervenţie prin

mişcare a persoanei vârstnice instituţionalizate au cuprins:

57

a) adaptarea conţinutului programului de mişcare atât din

puncte de vedere cantitativ (potenţialul restant funcţional)

cât şi calitativ (valoarea nivelurilor funcţionale ale

proceselor psihice) şi adecvarea la stilul de lucru;

b) principalele procese psihice implicate în programul de

mişcare au fost:

- procese de comunicare inter şi intra-personală;

- procese afective (sentimente, emoţii);

- procese psihice implicate în învăţarea socială

(atenţie, memorie);

c) atmosfera de lucru (fizică, psihologică, socială) s-a

caracterizat prin:

- condiţii destinse, permisive, de susţinere şi

securizare;

- inter-stimulare, aprecieri, observaţii, sugestii,

experienţă;

- încurajarea exprimării;

- acceptarea şi respectarea diferenţelor şi deosebirilor

dintre persoanele vârstnice instituţionalizate;

- echilibru între conduita competiţională şi cea

cooperantă;

Parcurgerea programului de mişcare în vederea integrării sociale a

persoanelor vârstnice instituţionalizate a avut ca finalizare dezvoltarea unor

capacităţi individuale de coordonare a mişcărilor care s-au putut evidenţia în

starea de bine (fizică şi psihică) manifestată în diverse situaţii sociale.

3. Evaluarea programului de mişcare aplicat în scopul îmbunătăţirii stării de

sănătate (fizică şi psihică) a persoanelor vârstnice instituţionalizate.

58

Pentru evaluarea programului de mişcare am folosit o serie de metode şi

instrumente de evaluare, astfel:

1. Nivelul de dezvoltare al persoanei vârstnice instituţionalizate.

Instrumente:

a) Motric – teste de psihomotricitate (coordonare, echilibru,

etc);

b) Global – evaluări periodice ale progreselor şi dificultăţilor

persoanei vârstnice instituţionalizate;

2. Adaptarea socială a persoanei vârstnice instituţionalizate.

Instrumente:

a) Interviul;

b) Grila de observare a comportamentului;

3. Atitudinea mediului social (instituţie, comunitate).

Instrumente:

a) Interviul;

b) Grila de observare a atitudinii;

c) Analiza psihologică a procesului de integrare socială.

Evaluarea efectelor terapeutice ale exerciţiilor fizice aplicate în procesul

de recuperare a persoanei vârstnice instituţionalizate a urmărit mai mult

progresul individual al persoanei decât clasamentul în cadrul grupului.

Performanţele motrice obţinute au fost definite mai mult în termeni de

conţinut decât în termeni comparativi şi s-au centrat mai mult pe modalitatea

de exprimare şi pe procesul de asimilare a mişcărilor.

59

2.7. TESTE FOLOSITE PENTRU EVALUAREA CAPACITĂŢII DE

COORDONARE A MIŞCĂRILOR LA PERSOANELE VÂRSTNICE

Identificarea nevoii de mişcare a fost realizată folosind o serie de teste

care au măsurat nivelul de dezvoltare a capacităţii de coordonare a mişcărilor la

persoanele vârstnice cuprinse în lotul de subiecţi.

Teste pentru aprecierea nivelului de dezvoltare a îndemânării

Testul de îndemânare Matorin - Testul Matorin măsoară coordonarea

generală şi echilibrul şi constă dintr-o săritură cu întoarcere în jurul axei

longitudinale a corpului (spre stânga sau spre dreapta).

Etalonându-l, Matorin a echivalat performanţa de peste 360° cu

calificativul “foarte bine”. ION TUDUSCIUC (1977) propune o modificare care

constă în faptul că, în loc de citirea gradelor se citeşte sectorul. Cercul se împarte în

opt sectoare şi se numerotează fie în sensul acelor de ceasornic, fie invers, subiectul

ia poziţia stând, cu tălpile apropiate, având între ele linia care desparte sectorul 1 de

8. De exemplu, prin săritură cu întoarcere spre dreapta subiectul poate să aterizeze

în sectorul 7, sau, dacă are o detentă bună şi o viteză de rotaţie mai mare, poate să

aterizeze în sectorul 3, ceea ce înseamnă intrarea în rotaţia a doua şi deci o

performanţă foarte bună consemnată cu 11 (8+3=11). Întoarcerea se execută în

ambele sensuri.

Testul de investigare a echilibrului „Flamingo”– Testul măsoară menţinerea

echilibrului din stând pe un picior, celălalt îndoit, susţinut cu mâna de aceeaşi parte.

Subiectul se plasează în stând pe piciorul preferat pe axa longitudinală a

dispozitivului, celălalt picior flectat, susţinut cu mâna de aceeaşi parte la nivelul

60

feţei anterioare a labei piciorului, imitând poziţia păsării flamingo. Celălalt braţ va

fi folosit eventual, pentru echilibrare (pentru plasarea în poziţie corectă, subiectul se

poate sprijini pe antebraţul examinatorului). Testul începe odată cu încetarea

sprijinului, moment în care se declanşează cronometrul. Acesta se opreşte ori de

câte ori subiectul îşi pierde echilibrul, atingând solul cu orice parte a corpului sau

lăsând să-i scape piciorul liber. Proba durează un minut, rezultat din suma timpilor

în care subiectul îşi menţine echilibrul. Se va înregistra numărul de încercări pe care

subiectul le face timp de un minut. Dacă în primele 30 de secunde subiectul ratează

de 15 ori, înseamnă că nu este capabil să-şi menţină echilibrul şi se va consemna

acest lucru.

Teste şi exerciţii care au fost folosite în scopul verificării capacităţii de

coordonare

Executarea simultană a mişcărilor de braţe, de trunchi şi de picioare: De

exemplu, din stând:T1 – pas înainte cu piciorul drept, cu ridicarea braţului stâng

lateral; T2 – pas înainte cu piciorul drept, cu ridicarea braţului drept lateral; T3 –

apropierea piciorului drept de cel stâng, cu rotarea braţelor prin jos, înapoi; T4 –

săritură pe ambele picioare, cu rotarea braţelor prin înainte sus şi revenire în poziţia

de plecare. Exerciţiul se execută în continuare începând cu piciorul stâng şi braţul

drept. Profesorul demonstrează o singură dată pe părţi, după care executanţii îl

efectuează după numărătoare, fără pregătire prealabilă. Aprecierea execuţiilor se

face potrivit următorului punctaj: 10 puncte – reproducerea exerciţiului fără greşeli;

- 9,5 puncte – comiterea unei greşeli (lipseşte coordonarea dintre mişcarea braţelor

şi cea a picioarelor sau se omite una din mişcări); - 9 puncte – pentru comiterea a

două greşeli; - 8,5 puncte – pentru comiterea a trei greşeli.

Trecerea de la o mişcare la alta : Stând: T1 – depărtarea picioarelor cu ducerea

braţelor lateral; T2 –apropierea picioarelor cu ridicarea braţelor lateral. Se repetă de

4 ori. Exerciţiul este demonstrat o dată, după care se admite o execuţie de probă,

61

apoi se trece la executarea testului, acordând: 10 puncte – pentru trecerea de la

primul exerciţiu la celălalt fără greşeală şi cu menţinerea ritmului de execuţie; 9,5

puncte – pentru trecerea fără greşeală, dar cu modificarea ritmului execuţiei (oprire

între exerciţii); 9 puncte – pentru trecerea de la primul exerciţiu la al doilea cu

comiterea unei greşeli; 8,5 puncte – pentru trecerea de la primul exerciţiu la

celălalt, cu comiterea a două greşeli. Exerciţiile prezentate în continuare pot fi

folosite sub formă de teste în scopul verificării capacităţii de coordonare. Testul se

consideră trecut numai în cazul în care nu au fost comise mai mult de două erori.

Exerciţiul folosit pentru testare nu trebuie să fie cunoscut în prealabil de către

executanţi. Ei îl vor executa înaintea testării o singură dată, împreună cu

examinatorul: Stând: T1 – ridicarea piciorului drept întins înapoi odată cu ducerea

braţului drept înainte şi a celui stâng înapoi; T2 – ducerea piciorului drept înainte cu

schimbarea poziţiei braţelor; T3 – ducerea piciorului drept înapoi cu rotarea

braţelor prin jos; T4 – revenire în poziţia iniţială. Acelaşi exerciţiu începând cu

piciorul stâng. (sau alt exemplu) Stând depărtat cu braţele lateral: T1 – întoarcere

spre stânga cu îndoirea piciorului stâng, cu ducerea braţului drept înainte şi a celui

stâng înapoi; T2 – balansarea piciorului drept înainte cu întinderea stângului, odată

cu balansarea braţului stâng înainte şi a celui drept înapoi; T3 – ducerea piciorului

drept înapoi cu vârful sprijinit pe sol şi îndoirea piciorului stâng odată cu balansarea

braţului drept înainte şi a celui stâng înapoi; T4 – revenire în poziţia iniţială.

Acelaşi exerciţiu se repetă în partea opusă.

Teste pentru verificarea preciziei mişcărilor în spaţiu. Precizia mişcărilor

de braţe, de picioare şi de trunchi a fost apreciată pe fondul unui ecran. Mişcări de

braţe, pe fondul ecranului, executate la un unghi de 45°,90°. Mişcări executate cu

un picior întins înainte, la un unghi de 45°; lateral la unghi de 45°. Mişcări cu

braţele şi un picior: braţele la un unghi de 90°, piciorul drept ridicat lateral la 45°;

braţele la unghi de 90°, piciorul stâng ridicat lateral la 45°.Mişcări cu braţele,

trunchiul şi cu un picior: braţele sus, trunchiul aplecat înainte la 45°, piciorul drept

62

ridicat înapoi la 45°. Înainte de începerea testării se acordă executanţilor trei

execuţii de probă, comunicându-le pe loc greşelile comise. În continuare se trece la

executarea testului notă, înregistrându-se rezultatele fiecărei execuţii. Pentru

mişcările de braţe şi picioare se acordă următoarele calificative: excepţional pentru

abateri mai mici de 4°; bine pentru abateri de 4-5°; suficient pentru abateri de 6-8°;

insuficient pentru abateri de peste 8°.Calificativele pentru mişcările de aplecare şi

îndoire de trunchi (potrivit datelor lui A.I.KRAVCIUC, 1969): excepţional pentru

abateri mai mici de 4,5-5°; bine pentru abateri de 5,5-6°; suficient pentru abateri de

6,5-8°; insuficient pentru abateri mai mari de 8°.

63

PARTEA A III-A

3. REZULTATELE CERCETĂRII ŞI INTERPRETAREA DATELOR

3.1. ANALIZA REZULTATELOR UNEI CERCETĂRI CU PRIVIRE LA

SATISFACEREA NEVOII DE MIŞCARE A PERSOANELOR

VÂRSTNICE INSTITUŢIONALIZATE

Analiza rezultatelor unei cercetări desfăşurate în anul 2005 cu privire la

necesitatea exerciţiilor fizice pentru persoane vârstnice instituţionalizate, pentru

verificarea metodelor de lucru, a pornit de la obiectivele pe care şi le-a propus în

ceea ce priveşte:

1. Investigarea unor trăsături de personalitate ale vârstnicilor;

2. Stabilirea unui program de asistenţă psihologică în vederea optimizării

procesului de recuperare desfăşurat;

3. Propunerea unei strategii de compensare a deficienţelor psihomotrice

caracteristice persoanelor vârstnice instituţionalizate.

Astfel, în urma analizei datelor au fost validate ipotezele de lucru ale cercetării

şi a reieşit că:

1. Persoanele în vârstă din cămine nu sunt angajate în nici o formă de

activitate motrică (fizică), într-un procent ridicat;

2. Cauza principală a acestei stări de fapt o constituie lipsa condiţiilor

materiale şi a unei infrastructuri corespunzătoare;

3. Subiecţii investigaţi în cercetarea noastră au o stare de sănătate redusă,

acuzând afecţiuni generate şi de sedentarism;

4. Există o slabă influenţă socială exercitată în a schimba stilul de viaţă şi

64

atitudinea persoanelor în vârstă din cămine, legată de importanţa

factorului "mişcare" pentru creşterea calităţii vieţii.

Stadiile perioadelor de involuţie cuprinse în cercetare au fost:

1. Stadiul de trecere spre bătrâneţe (31,3%);

2. Stadiul bătrâneţii medii (a bătrâneţii propriu-zise, (30,5%);

3. Stadiul marii bătrâneţi (21,1 %).

Într-o fază preliminara cercetării, a fost aplicat un chestionar care a

cuprins 16 itemi referitori la activitatea fizică în perspectiva vârstei a treia, unui

număr de 29 de subiecţi (17 femei si 12 bărbaţi) din Arad, cu statut socio-

profesional diferit şi vârste cuprinse între 60 si 75 de ani.

Tematica întrebărilor a cuprins:

statutul social şi material al subiecţilor;

efectele benefice (percepute) ale practicării exerciţiilor fizice;

perceperea mişcării ca necesitate;

motivele care duc la lipsa practicării sistematice a exerciţiilor fizice;

modalităţile de intervenţie (din partea factorilor de decizie) pentru o mai

bună angajare a persoanelor în vârstă în diferite forme de mişcare şi

activităţi;

cunoştinţe privind practicarea exerciţiilor fizice de către persoanele în

vârstă din alte ţări.

Rezultatele acestui chestionar au fost anticipate într-o oarecare măsură.

Rezultatele s-au polarizat în zona "negativă" (aproximativ 2/3 dintre subiecţi

erau sedentari, nu practicau nici o formă de activitate fizică). Acest fapt este

semnificativ prin consecinţele produse în plan fiziologic, patologic, al vieţii

psihice şi de relaţie a vârstnicilor, deoarece majoritatea subiecţilor prezentau, în

principal, afecţiuni cardio-vasculare şi reumatice.

Din interpretarea datelor a reieşit că:

1. Un prim aspect al acestui studiu relevă faptul că, efectele benefice ale

practicării sistematice a exerciţiului fizic de către persoanele în vârstă

65

sunt:

menţinerea sănătăţii;

întărirea tonusului psihic;

menţinerea relaţiilor în microgrup;

creşterea încrederii în forţele proprii.

2. Aspectul care se referă la ce trebuie făcut pentru a favoriza practicarea

exerciţiilor fizice de către persoanele în vârstă surprinde următoarele

opţiuni:

elaborarea unor programe speciale;

formarea unor instructori pentru organizarea activităţilor de timp

liber;

existenţa unor condiţii materiale corespunzătoare;

crearea unor cercuri care să funcţioneze în parcuri, cartiere etc.

3. Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice este efectuată de

aproximativ 50% dintre femeile investigate si 75% dintre bărbaţi.

Scopurile practicării activităţii fizice sunt:

recreativ;

menţinerea sănătăţii;

recuperator;

menţinerea condiţiei fizice.

4. Dintre subiecţii investigaţi 25% femei şi 25% bărbaţi practicau o

formă de activitate fizică (gimnastica zilnică şi plimbare - pentru

fiecare formă, în medie, 30 de minute zilnic).

5. Motivele pentru care nu (mai) practicau activităţi fizice au fost, în

principal, următoarele:

lipsa condiţiilor materiale (2/3 dintre subiecţi);

starea de sănătate (1/3 dintre subiecţi);

lipsa timpului (1/2 dintre subiecţi);

necunoaşterea regulilor elementare de practic are a exerciţiilor

66

fizice;

comoditatea.

6. Aspectul referitor la faptul că activităţile fizice desfăşurate conduc la

stabilirea de noi relaţii interumane şi la o mai bună integrare socială a

persoanelor în vârstă s-a bucurat de un răspuns afirmativ din partea

majorităţii subiecţilor investigaţi.

7. Informaţii cu privire la practicarea exerciţiilor fizice de către

persoanele în vârstă din alte ţări deţineau doar 50% dintre subiecţi.

Astfel, s-a remarcat o stare de sănătate precară la subiecţii investigaţi care

era accentuată şi de lipsa practicării exerciţiilor fizice. Deşi, un număr

semnificativ dintre subiecţii investigaţi au considerat necesară practicarea

exerciţiilor fizice, aceştia nu erau angrenaţi în asemenea activităţi (considerate

benefice prin efectele lor).

Din partea societăţii există o slabă ofertă de organizare a timpului liber al

vârstnicilor, modalităţile de intervenţie din partea factorilor de decizie fiind

percepute ca necorespunzătoare de către subiecţi. S-a conturat un anumit

stereotip al vârstei a treia marcat de imposibilitatea angajării persoanelor în

vârsta într-un alt stil de viaţă (din diferite motive) în care mişcarea sistematică şi

atent dirijată contribuie la prelungirea vieţii active şi la prevenirea proceselor

degenerative.

Concluziile acestui studiu preliminar ne-au canalizat atenţia spre

abordarea unui lot de subiecţi mai numeros (118 subiecţi instituţionalizaţi) o

mare parte dintre ei manifestând handicap motor (de motricitate). Subiecţii sunt

cuprinşi într-o instituţie de protecţie socială (Centrul de Îngrijire Vârstnici

Arad). Un al doilea motiv care a stat la baza canalizării atenţiei spre această

categorie socială de subiecţi l-a constituit faptul că, în instituţiile menţionate, ar

trebui să existe o asistenţă socială complexă.

Datele recoltate în urma investigaţiei au fost supuse unui proces de

analiză şi grupate pe categorii de aspecte ce au fost surprinse cu ajutorul

67

metodelor folosite.

1. Diagnostic medical.

2. Aspectul fizic observabil. Mobilitate.

3. Aspecte psihologice observabile la data examinării.

4. Aspecte legate de relaţionarea cu familia a persoanei

instituţionalizate.

5. Propuneri de recuperare.

A. Din analiza aspectului fizic observabil şi a particularităţilor mobilităţii

subiecţilor investigaţi, am constatat că un procent de 81% sunt deplasabili

(deplasare uşoara - 41 de subiecţi; deplasare greoaie - 31 de subiecţi), deplasare

cu cadru (9 subiecţi) şi deplasare cu baston sau cârje (15 subiecţi). Procentul de

19% l-a reprezentat subiecţii nedeplasabili (22 de subiecţi).

Tabel nr. 1: Distribuţia frecvenţei şi ponderea disponibilităţilor pentru mişcare în

lotul investigat

Nr. crt. Potenţial de mişcare Frecvenţă Pondere (% )

1. Deplasabil cu

uşurinţă

41 35%

2. Deplasare cu cadru 9 8%

3. Deplasare cu

cârje/baston

15 12%

4. Deplasare greoaie 31 26%

5. Nedeplasabili 22 19%

Dintre subiecţii deplasabili o bună mobilitate a fost găsită la un număr de 27 de

subiecţi.

68

Figura nr. 1 - Reprezentarea grafică a potenţialului de mişcare în lotul

investigat

Legenda:

D - deplasabil cu uşurinţă;

Dc - deplasabil cu cadru;

Db - deplasabil cu baston;

Dg - deplasabil cu greutate;

N - nedeplasabil.

Legat de aspectul fizic observabil, au fost puse în evidenţă fenomene ca:

a) pasivitate şi lipsă de voinţă pentru mişcare;

b) oboseală (chiar şi la activităţi uşoare);

c) rigiditate corporală;

d) teama de a nu se lovi;

e) tremurături;

f) stereotipii gestuale;

g) ameţeli;

h) mobilizare insuficientă;

i) mimica depresivă;

O parte dintre aceste fenomene (tremurături) se datorează bolilor

contractate de către persoanele investigate. O altă parte a fenomenelor sunt

generate de viaţa sedentară pe care o duc subiecţii respectivi.

B. Aspectele psihologice observabile la data examinării subiecţilor au pus

69

în evidenţă unele trăsături de personalitate cu rol important în stabilirea unei

strategii de compensare folosind activităţile fizice. Dintre aceşti factori de

personalitate ne-au reţinut atenţia:

orientarea spaţio-temporală;

memoria imediată;

atenţia distributivă;

perioada de latenţă (timp de reacţie);

capacitate de comunicare;

capacitate de cooperare;

stare depresivă;

tendinţa de suspiciune;

agresivitate;

capacitate de înţelegere;

stare de spirit;

izolare;

aptitudini;

nevoia de activitate;

receptivitate;

anxietate.

Din multitudinea de trăsături de personalitate scoase la iveala cu ajutorul testului

Mini Mental State Examination (M.M.S.E.) ne-am axat pe trei dintre acestea şi

anume:

1. Orientare spaţio-temporală;

2. Capacitate de comunicare;

3. Capacitate de cooperare.

Distribuţia frecvenţelor de apariţie a acestor trăsături de personalitate s-a realizat

pe trei niveluri:

minim (absent);

mediu (parţial);

70

maxim (bună).

Deoarece am fost interesaţi doar de constatarea unor posibilităţi de

cooptare a persoanelor investigate într-o activitate fizică, frecvenţa ridicată pe

cele doua paliere (maxim si mediu) a celor trei trăsături de personalitate ne face

să credem că, încercarea de a aplica o strategie compensatorie prin mişcare în

procesul de recuperare a persoanelor în vârstă ar putea avea succes. Este

important să menţionăm că pe lângă ameliorarea trăsăturilor de personalitate ale

subiecţilor, va avea loc un proces de ameliorare (creştere) şi a celorlalte trăsături

menţionate (în lotul de subiecţi frecvenţa acestora a fost nesemnificativă pentru

a fi luată în discuţie). Astfel, ameliorarea personalităţii subiectului indusă de

activitatea fizică (mişcare) va contribui la ameliorarea calităţii vieţii subiectului

instituţionalizat.

C. Propunerile de recuperare a subiecţilor investigaţi (persoane

instituţionalizate) au vizat aspecte legate, în principal, de mişcare:

a) exerciţii fizice;

b) antrenare în mişcare;

c) antrenare în comunicare;

d) protezare (auditivă, vizuală etc.);

e) terapie prin mişcare;

f) psihoterapie suportivă;

g) masaj;

h) kinetoterapie;

i) ergoterapie;

j) terapia tulburărilor de limbaj.

Am constatat că aproximativ 60% dintre subiecţi aveau nevoie de

exerciţii fizice, antrenamente în mişcare, terapie prin mişcare, masaj,

kinetoterapie şi ergoterapie. Procentul obţinut este demn de luat în seamă de

către factorii de decizie cu influenţă în reorganizarea programului de recuperare

71

a persoanelor instituţionalizate.

După părerea noastră, un program de intervenţie prin mişcare ar

conduce, pe lângă ameliorarea calităţii vieţii persoanelor instituţionalizate, şi la

prevenirea morbidităţii prin efectele şi avantajele pe care le prezintă activitatea

fizică la persoanele în vârstă.

3.2. EFECTE TERAPEUTICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC LA

PERSOANELE VÂRSTNICE INSTITUŢIONALIZATE

PROGRAM DE ACTIVITATE FIZICĂ

GRUP DE LUCRU – Persoane în vârstă instituţionalizate (13 persoane)

CATEGORIA DE ACTIVITATE – Activitate psiho-motorică – exerciţii

fizice

TEMA – „Efecte terapeutice ale exerciţiului fizic la persoanele vârstnice

instituţionalizate”

DURATA – Programul de intervenţie s-a desfăşurat pe o perioadă de 6 luni, cu

o frecvenţă de două intervenţii pe săptămână, cu durata de 45 minute/şedinţa.

SCOPUL – Dezvoltarea capacităţii de mişcare şi abilităţilor psihomotrice ale

persoanelor în vârstă instituţionalizate;

Optimizarea procesului de recuperare desfăşurat cu persoanele în

vârstă instituţionalizate.

Întărirea unor trăsături de caracter, a voinţei, încrederii în forţele

proprii;

Formarea şi consolidarea deprinderilor motrice, creşterea capacitaţii

generale de mişcare, menţinerea abilităţilor psihomotrice ale

persoanelor în vârstă instituţionalizate.

72

OBIECTIVE OPERAŢIONALE

1. Să execute mişcări simple;

2. Să răspundă motric la o sarcină dată;

3. Să execute exerciţii vizând mişcarea diferitelor segmente ale corpului

(cap, gât, membre superioare, membre inferioare, trunchi, abdomen);

4. Să participe cu interes şi plăcere la desfăşurarea activităţii.

STRATEGII FOLOSITE

Exerciţiul fizic, explicaţia, demonstraţia, conversaţia

Rezultate obţinute în urma metodologiei aplicate în cercetarea noastră

Studiul nostru a selectat 13 persoane în vârstă instituţionalizate din

Asociaţia “Bunătatea” Arad al căror diagnostic medical le permitea ieşirea din

centru şi posibilitatea de mişcare. Studiul realizat de noi cu o metodologie care a

folosit tehnici de cercetare cantitative dar şi calitative s-a adresat unui segment

din populaţie (persoane vârstnice instituţionalizate), examinând modul în care

activitatea fizică la bătrâni a avut impactul scontat de noi, satisfăcând pe termen

scurt nevoia de mişcare a beneficiarilor. Un alt obiectiv al studiului a fost de a

răspunde şi a aprofunda calitativ unele constatări importante referitoare la

extinderea cercetărilor de acest gen.

Tehnicile de cercetare calitative folosite pentru studiul nostru s-au

concretizat în interviuri individuale semi-structurate cu persoanele în vârstă

cuprinse în studiu, un interviu colectiv cu personalul Asociaţiei “Bunătatea”

Arad (medic, asistent medical, asistent social, psiholog) şi un chestionar aplicat

persoanelor vârstnice instituţionalizate care au fost cuprinse în cercetare.

Modalitatea de analiză a datelor utilizată în studiul nostru, a pus în

evidenţă faptul că, experienţa desfăşurării unor astfel de activităţi este benefică

în ceea ce priveşte procesul de recuperare a persoanelor vârstnice

73

instituţionalizate, iar existenţa acestora poate constitui un factor important

pentru replicarea lor. Am presupus că cele 6 luni de intervenţie folosind

exerciţiul fizic ca element de ameliorare a nevoii de mişcare este un interval

suficient pentru ca, ţinând cont şi de condiţiile în care s-a desfăşurat cercetarea

să genereze un anumit grad de satisfacţie la subiecţii cuprinşi în studiul realizat.

A reieşit că, din cele 13 persoane vârstnice instituţionalizate, 8 dintre ele au atins

un grad de satisfacţie ridicat în urma şedinţelor de lucru în care au practicat

exerciţiile fizice specifice unor afecţiuni caracteristice vârstnicilor. Acest lucru

poate însemna că, există o nevoie de a permanentiza şi a extinde o astfel de

intervenţie terapeutică, pentru a crea servicii care au în vedere creşterea calităţii

vieţii persoanelor în vârstă instituţionalizate şi chiar a celor îngrijite la domiciliu,

numărul lor fiind oricum insuficient faţă de „cerere”.

Cum am lucrat cu persoanele în vârstă instituţionalizate care au constituit

lotul de subiecţi?

Vârsta înaintată este de regulă însoţită de o creştere a dependenţei şi a

problemelor de sănătate la care se adaugă şi singurătatea, mai accentuată la

categoriile de vârstnici care din motive medicale sunt imobilizaţi pentru o

anumită perioadă.

1. Implicarea beneficiarilor (persoane în vârstă instituţionalizate).

Programul de mişcare desfăşurat cu persoanele în vârstă instituţionalizate

a avut ca scop să aducă o schimbare pozitivă în viaţa acestora, să-i ajute

să depăşească problemele cu care se confruntă. Desfăşurarea programului

de mişcare şi mai ales acceptarea lui a fost dificilă şi s-a realizat în etape,

deoarece apărea „recunoaşterea propriei incapacităţi de realizare a unor

mişcări”.

74

2. Procesul de iniţiere a unei persoane vârstnice într-un program de mişcare

şi într-un sistem de servicii, este foarte solicitant şi cere stăpânirea şi

exercitarea la un nivel foarte bun, a cunoştinţelor şi abilităţilor

profesionale. Satisfacţiile celor implicaţi în programul de mişcare pentru

persoanele în vârstă au fost însă, mai mari decât în cazul în care s-ar fi

lucrat cu alte categorii de persoane defavorizate: „...impactul a fost aşa, la

început au fost reticenţi, după care chiar ne spuneau ”copiii noştri”, deci

impactul a fost la început reticenţa, după care a fost chiar foarte bine„

3. În momentul în care persoanele în vârstă cu care am lucrat au început să

simtă efectele benefice ale exerciţiilor fizice aplicate, a fost acordată o

mai mare atenţie modalităţii de lucru implicându-se tot mai mult în

activitatea desfăşurată.

În iniţierea acţiunii am apelat la conversaţii pe tema mişcării şi a efectelor

terapeutice ale exerciţiului fizic pentru categoriile de populaţie căreia ne

adresăm şi afecţiunile cărora le răspundem, exerciţiu care practicat sistematic

le poate îmbunătăţi starea de sănătate fizică şi psihică; ulterior am continuat cu

desfăşurarea programului de mişcare oferit.

Evaluarea capacităţilor de coordonare a mişcărilor

Am realizat două evaluări, una pentru început (iniţială) şi alta pentru

situaţia post-intervenţie, după 6 luni. În timpul programului de intervenţie.

Deşi au fost cuprinse în cercetare doar 13 persoane în vârstă, menţionăm

mai multe aspecte:

Rezumând, putem afirma că s-a produs o creştere evidentă calitativă şi

cantitativă în privinţa efectelor activităţii fizice desfăşurate cu persoanele

vârstnice instituţionalizate cuprinse în cercetare. Am căutat să implicăm tot mai

mult persoanele în vârstă în programul de mişcare. Am urmărit refacerea

potenţialului de mişcare, astfel încât vârstnicii au devenit mai încrezători în ei.

75

Nevoia de mişcare a persoanelor vârstnice instituţionalizate a fost

identificată pe primul plan, care alături de nevoia de relaxare face parte dintr-un

complex de nevoi (individuale, de grup şi comunitare) între care există legături

strânse;

Identificarea nevoii de mişcare într-o cercetare anterioară desfăşurată în

anul 2005 pe un eşantion de 118 persoane în vârstă instituţionalizate (Asociaţia

„Bunătatea” Arad) a constituit punctul de plecare al programului de intervenţie

centrat pe mişcare (activitate fizică). De exemplu, lipsa de informaţie sau de

integrare socială a unei persoane în vârstă sunt categorii de nevoi pentru care

serviciile furnizate trebuie să fie de informare, consiliere, activare socială.

Evaluarea iniţială a constituit o procedură destul de eficientă pentru a identifica

nevoile reale ale persoanelor vârstnice instituţionalizate. Evaluarea iniţială a fost

făcută pe baza metodologiei descrise de către o echipă de lucru

multidisciplinară. În urma analizării diagnosticului dat de medicul geriatru, în

strânsă legătură cu beneficiarul, au fost stabilite nevoile sociale ale acestuia şi i

s-a propus un program de reabilitare socială.

Evaluarea complexă pe baza Fişei socio-medicale cuprinde: date personale,

evaluare socială, evaluarea stării de sănătate, evaluarea gradului de dependenţă,

rezultatele evaluării în grade de dependenţă, serviciile sociale şi socio-medicale

(de îngrijire) apte să răspundă nevoilor identificate, dorinţelor persoanei

vârstnice evaluate, măsura în care oferta de servicii poate acoperi nevoile

identificate, concluziile şi Planul de îngrijire (referiri la gradul de dependenţă, la

locul în care necesită să fie îngrijit – domiciliu sau în instituţie, posibilităţi reale

de a realiza îngrijirile, persoanele care efectuează îngrijirile, etc.)

În funcţie de informaţiile furnizate de evaluarea iniţială, evaluarea complexă se

alcătuieşte un plan de îngrijiri socio-medicale corespunzător nevoilor

76

identificate. Planul de îngrijiri este documentul pe baza căruia se vor derula

activităţile necesare pentru remedierea situaţiei vârstnicului. Planul

individualizat de asistenţă şi îngrijire este redactat sub formă de tabel şi

cuprinde următoarele:

1. sarcini şi resurse de asistenţă socială,

2. sarcini şi resurse ale altor membri echipei de îngrijiri (kinetoterapeut,

maseur, medic, sociolog),

3. lista problemelor vârstnicului,

4. lista schimbărilor preconizate (obiectivele),

5. estimarea costurilor îngrijirii,

6. repere pentru evaluarea progreselor beneficiarului (când se va testa

satisfacţia beneficiarului, ce metode şi instrumente sunt utilizate pentru

evaluările intermediare).

Satisfacerea nevoii de mişcare a persoanelor în vârstă

Specialiştii din diverse domenii care se ocupă de persoanele în vârstă

converg prin a recunoaşte că vârstnicii au în medie, raportat la restul populaţiei o

satisfacţie de viaţă mai mare, concomitent cu o tot mai redusă participare la viaţa

socială. Satisfacţia de viaţă mai ridicată se datorează reducerii nivelului de

expectanţă şi face ca nevoile exprimate ale celor vârstnici să fie cu precădere

canalizate spre aspectele grave socio-medicale, cele de socializare fiind lăsate

oarecum în umbră.

În investigaţia pe care am realizat-o pe cele 13 persoane vârstnice

instituţionalizate, care au beneficiat de un serviciu de terapie prin mişcare oferit

de echipa de lucru care a activat în proiect, am urmărit să vedem care este gama

de mişcări pe care persoanele în vârstă instituţionalizate pot să le realizeze şi în

ce măsură ele au şi efecte benefice asupra psihicului lor şi a integrării sociale.

77

Dintre nevoile persoanelor vârstnice instituţionalizate care au fost

satisfăcute putem menţiona:

posibilitatea de a face vizite (la 7 din 13 vârstnici)

şansa de a ieşi din instituţie (5 din 13 vârstnici),

„ieşirea din monotonie” (1 caz).

Am urmărit de asemenea să vedem care sunt aşteptările persoanelor vârstnice

instituţionalizate referitoare la problemele pe care le au („Care credeţi că vor fi

principalele greutăţi de care vă veţi lovi în continuare”). Aici proporţia

anticipărilor între medical şi social s-a schimbat, 10 din 13 vârstnici fiind de

părere că vor avea probleme medicale: de mobilitate, de vedere, în general cu

sănătatea, etc.

Aprecierea eficacităţii programului de mişcare aplicat privind

pregătirea psihomotrică a persoanelor în vârstă instituţionalizate

Rezultatele cercetării prealabile

În cadrul cercetării prealabile a fost efectuată analiza teoretică (şi

generalizarea) a datelor oferite de literatura de specialitate, au fost culese şi

puse în valoare cât mai multe date despre activitatea fizică din perspectiva

vârstei a treia (date obţinute prin: studierea documentelor, analiza rezultatelor

în ceea ce priveşte cercetarea efectuată în anul 2005, pe un eşantion de 160 de

persoane vârstnice instituţionalizate de la Căminul de bătrâni Asociaţia

„Bunătatea” Arad, analiza nivelului condiţiei fizice a persoanelor în vârstă,

studierea răspunsurilor la interviul aplicat). Corelarea tuturor informaţiilor

obţinute ne-au oferit o imagine de ansamblu asupra modului cum se poate

desfăşura activitatea fizică la nivelul acestei categorii de persoane. De aici a

reieşit necesitatea optimizării modalităţilor de intervenţie la acest nivel în

78

vederea realizării obiectivelor propuse şi obţinerii efectelor terapeutice

estimate în cele mai bune condiţii.

După opinia noastră, aceste lipsuri sunt motivate prin faptul

nerespectării, în primul rând, a principiului sistematizării şi continuităţii în

aplicarea unui program de mişcare, principiu care se bazează pe anumite legităţi

psiho-fiziologice ale formării deprinderii, şi anume în episodizarea, întreruperea

mecanismului de însumare succesivă a efectelor cumulative.

Exerciţiul fizic este un important adjuvant al terapiei anti-osteoporotice.

1. În urma unei activităţi fizice specifice de o durată de 20-30 de minute, de 2-3

ori pe săptămână putem menţine şi chiar creşte – între anumite limite –

densitatea masei osoase (deşi densitatea masei osoase la vârsta a treia

depinde de masa osoasă acumulată în tinereţe prin activitate fizică).

deprinderilor, în depăşirea interferenţelor negative şi în corectarea

deprinderilor greşite. Fiind o mişcare conştientă a muşchilor în raport cu

mişcarea intenţională coordonarea mişcării trebuie înţeleasă ca un proces de

dirijare şi reglare. Persoanele care dispun de capacităţi de coordonare bine

dezvoltate vor reuşi să înveţe mai uşor şi să-şi însuşească mişcările mai

repede.

Testarea capacităţii de coordonare au fost efectuate prin tehnici de

măsurare:

– testul de coordonare psiho-motrică;

– testul „Flamingo” – evaluarea echilibrului;

– testul Matorin (cu rotire spre stânga şi cu rotire spre

dreapta) – evaluarea coordonării generale.

Rezultatele testării capacităţii de coordonare

Testul de coordonare senzomotric (cm). Indicatorii de coordonare

senzo-motrici, testarea iniţială au o valoare medie de 32,08 cm – calificativ

79

satisfăcător, iar la testarea finală valori de 23,17 cm – calificativ bine. Valorile

lui „T” – 0,71 (tabel 1) sunt mai mici decât „P” (pragul de semnificaţie). Cu

toate că se observă o îmbunătăţire a calificativului de la satisfăcător la bine,

creşterea este nesemnificativă.

Deoarece datele au fost calculate în valoare absolută, cu plus (+) şi

minus (–) şi implicit în final s-a luat valoarea absolută, coeficientul de

variabilitate, intervalul de semnificaţie şi abaterea standard apar cu valori foarte

mari (tabel 2 şi 3).

Tabelul 1. Indicatorii statistici pentru parametrii coordonării la persoanele

vârstnice testate.

Indicatorii testaţiP0,05

T.I. T.F. T.

Test coordonare senzo –

motorie (cm)*

32,08

± 10,18

23,17

± 7,230,71 < 2,20

Testul „Flamingo” (echilibru) 14,26

± 2,34

16,46

± 2,820,60 < 2,20

Testul Matorin

Rotire la stânga (grade)

330,83

± 7,63

348,33

± 6,941,69 < 2,20

Rotire dreapta (grade) 341,67

± 3,66

355,00

± 4,692,24 > 2,20

T – s-a calculat între indicatorii iniţiali şi finali

P1 – este cel din tabelul lui Ficher la pragul de semnificaţie de 0,05, în

conformitate cu eşantionul cercetat

* rezultatele sunt date în valoare absolută

Tabelul 2. Rezultatele obţinute de persoanele vârstnice la testele de

coordonare.(T.I.)

80

Parametrul R/CSuma Media

Abatere

a

standard

Coeficient

de

variabilita

te

Eroarea

medie

Interval

de

semnificaţ

ie

S Cv Em

Testarea iniţială

Test

coordonare

senzo-motorie

(cm) *

Rezultat 385 32,08 35,25 109,88% 10,18 22,40

Calificativ Satisfăcător

Test

„Flamingo”

(sec)

Rezultat 171 14,26 8,09 56,76 % 2,34 5,14

Calificativ Satisfăcător

Test Matorin

(grade)

R. stânga 3970 330,83 26,44 7,99 % 7,63 16,80

Calificativ Bine

R. dreapta 4100 341,67 12,67 3,71 % 3,66 8,05

Calificativ Bine

* Datele sunt calculate în valoare absolută

Testul „Flamingo” – pentru evaluarea echilibrului (sec.) ne dă valori

medii la testarea iniţială de 14,26 sec. şi de 16,46 sec. la testarea finală rata de

creştere fiind 2,20 sec. Valoarea lui „T” este de 0,80 mai mică decât „P” deci

creşterea este nesemnificativă (Tabel 1).

Valorile abaterii standard (S) şi a coeficientului de variabilitate (Cv) sunt

mari, ceea ce denotă că valorile înregistrate de componenţii grupei au fost

mult deosebite de medie ceea ce indică un colectiv neomogen. Cv – 59,28 %

la T.F. (tabel 3) depăşeşte graniţa celor 35 % având o împrăştiere excesivă.

81

Tabelul 3. Rezultatele obţinute de persoanele vârstnice la testele de

coordonare.(T.F.)

Parametrul R / CSuma

Medi

a

Abaterea

standard

Coeficient

de

variabilitat

e

Eroarea

medie

Interval

de

semnificaţ

ie

S Cv Em

Testarea finală

Test

coordonare

senzo-motorie

(cm)*

Rezultat 278 23,17 25,04 108,05 % 7,23 15,91

Calificativ Bine

Test

„Flamingo”

(sec)

Rezultat 198 16,46 9,76 59,28 2,82 6,20

Calificativ Satisfăcător

Test Matorin

(grade)

R. stânga 4180348,3

324,06 6,91 % 6,94 15,29

Calificativ Bine

R.

dreapta 4290 355 16,24 4,57 % 4,69 10,32

Calificativ Foarte bine

* Datele sunt calculate în valoare absolută

Testul Matorin cu rotire spre stânga (grade). Testarea iniţială are valori

medii de 330,83 grade (tabel 1) iar T.F. de 348,33 grade, având rata de creştere

de 17,50 grade. Valoarea lui „T” este de 1,69 deci mai mic decât „P” creşterea

fiind nesemnificativă.

82

Abaterea standard este de 26,44 T.I. şi de 24,06 T.F. Coeficientul de

variabilitate are valori de 56,76 % T.I. (tabel 2) şi 59,28 % T. F. (tabel 3) ceea ce

denotă o împrăştiere excesivă a valorilor individuale.

Testul Matorin cu rotire spre dreapta (grade). Testul psiho – motor care

evaluează coordonarea generală, cu rotire spre dreapta, are valori medii la

testarea iniţială 341,67 grade şi 355 grade la T.F. Rata de creştere dintre T.I. şi

T.F. este de 13,33 grade. Valoarea lui „T” este de 2,24 deci mai mare decât P 0,05,

creşterea fiind semnificativă. (Tabel 1).

Calificativul de bine la T.I. şi foarte bine la T.F.

Abaterea standard şi coeficientul de variabilitate sunt la ambele testări în

limite normale.

Manifestările afectivităţii în mişcare au fost puse în evidenţă prin unele

stări afective produse de:

intensificarea activităţii musculare – a determinat apariţia voiciunii,

bucuriei şi satisfacţiei în urma efectuării unei mişcări;

efectuarea unei mişcări mai dificile – a determinat apariţia satisfacţiei

şi încrederii în forţele proprii;

pregătirea pentru efectuarea unei mişcări – a determinat apariţia

neliniştii, apatiei, indiferenţei şi mobilizării afective;

desfăşurarea acţiunilor de mişcare – a determinat apariţia bucuriei şi

mobilizării.

Pentru persoanele vârstnice instituţionalizate, terapia prin mişcare a

reprezentat şi un “canal de comunicare” atunci când subiecţii au avut

dificultăţi în exprimarea “sinelui” sau când a lipsit comunicarea verbală.

83

Scopul aplicării terapiei prin mişcare – folosită ca instrument într-un proces

terapeutic complex – a fost de a integra persoana vârstnică instituţionalizată în

activitatea de grup în aşa fel încât, orientând-o spre un comportament normal,

aceasta să aibă iniţiativă proprie.

Exerciţiile de relaxare şi influenţare psihomotrică trebuie reluate de

fiecare dată cu încredere în reuşită, ori de câte ori condiţiile interne şi externe ale

persoanei sunt favorizante. Ca orice lucru făcut temeinic şi serios, este imposibil

ca rezultatele să nu survină.

Efectele acestor metode au fost următoarele:

1. Realizarea stării de calm, destindere, care protejează sistemul

nervos, muscular şi visceral de uzură;

2. Dobândirea capacităţii de concentrare, autocontrol şi anticipare, cu

rol important în prevenirea riscului de dezechilibru afectiv sau somatic în faţa

unor situaţii;

3. Reprimarea unor stări neplăcute ca: oboseala, teama, neliniştea,

neîncrederea prin înlocuirea lor cu reversul acestora: odihnă, calm, linişte,

încredere.

4. Perfecţionarea autoreglării funcţiilor vegetative;

dilataţie vasculară, respiraţie calmă, relaxarea musculară;

5. Creşterea capacităţii de autosugestie pozitivă, cu dinamică în

creşterea încrederii persoanei vârstnice în forţele sale proprii.

După aplicarea experimentului s-a obţinut:

Crearea "stării de bine" psihice şi fizice, de reabilitare a stimei de sine si

demnităţii bătrânilor, prin crearea de oportunităţi pentru viaţa sociala: a fi

împreună, activităţi de loisir, etc.;

84

Schimbarea mentalităţii vârstnicilor de subminare a şanselor menţinerii

îndelungate a "stării de bine" psihice şi fizice, influenţând procesul de

interiorizare a atitudinii publice demobilizatoare. Pierzându-şi încrederea în sine,

mulţi dintre ei se autoexclud din viaţa normală. Astfel, experimentul desfăşurat a

readus vârstnicilor stima de sine şi tonusul de viaţă.

Structura motivaţiei pentru practicarea exerciţiului fizic la persoanele în

vârstă instituţionalizate

Tabloul motivaţiei pentru practicarea activităţii fizice are în prim plan atât

factori extrinseci, legaţi de particularităţile metodologiei domeniului (muzica,

calităţile instructorului), cât şi factori intrinseci legaţi de efectele psihofizice

scontate (nevoia de relaxare-compensare, dorinţa de îmbunătăţire a imaginii de

sine).

Am considerat că este necesar să investigăm structura motivaţiei, prin

stabilirea factorilor care au determinat aderarea la un program de mişcare, printr-

un interviu aplicat persoanelor vârstnice instituţionalizate. “Menţionaţi motivele

principale pentru care practicaţi exerciţiul fizic. Am înregistrat mai multe

răspunsuri, diferite ca exprimare, care însă, după o analiză sintetică, au putut fi

grupate astfel: facilităţi de practicare (sală), calitatea instruirii, accesibilitatea

efortului, social, atractivitatea, prezenţa muzicii, progresul personal.

Răspunsurile au fost marcat pe o scală de evaluare notată de la 1 la 5 (1,

reprezentând absenţa atracţiei (deloc) iar 5, atracţia maximă (f. mult), cifrele

intermediare reprezentând nivele intermediare ale atracţiei (2 - puţin, 3 –

moderat şi 3 - mult).

Rezultate şi discuţii

Principalele motive pentru care persoanele în vârstă nu fac mişcare au fost:

“Nu-mi face plăcere mişcarea în general”;

“Simt că nu fac faţă cerinţelor” (lipsa competenţei);

85

Motivele cu cele mai mari intensităţi înregistrate au fost:

Atmosferă plăcută (“Se desfăşoară pe muzică”),

Efectul de relaxare (“Mă relaxează”),

Calităţile echipei de lucru (“Datorită instructorilor”).

Prezintă intensităţi moderate şi foarte scăzute în decizia de implicare în

mişcare:

Progresul perceput (“Simt că progresez de la o şedinţă la alta”),

Plăcerea de mişcare (“Îmi face plăcere efortul fizic în general”),

Competenţa (“Efortul e pe măsura condiţiei mele fizice”),

Controlul greutăţii (“E un prilej de a mai slăbi”),

Accesibilitatea (“Este uşor de învăţat şi practicat”),

Varietatea (“Apare ceva nou de fiecare dată”).

Cu intensităţi foarte scăzute şi diferenţe nesemnificative între mediile

înregistrate, regăsim:

Dorinţa de afirmare a capacităţii motrice (“Este un prilej de a-mi arăta

calităţile”),

Se desfăşoară în sală.

Evaluarea eficienţei mijloacelor şi procedeelor folosite în practicarea

corectă a exerciţiilor fizice specifice afecţiunilor vârstei a treia.

Studiul s-a bazat pe urmărirea lotului de 13 subiecţi persoane vârstnice

instituţionalizate în Căminul de bătrâni Asociaţia „Bunătatea” Arad. Selecţia

subiecţilor s-a făcut pe baza diagnosticului medical şi a propunerilor de

86

recuperare a persoanelor vârstnice instituţionalizate care au făcut parte din

eşantion.

Implicarea noastră a fost minimă, ea rezumându-se la corectarea

execuţiei unor exerciţii (corectarea modului de succesiune a exerciţiilor).

Exerciţiile utilizate în această perioadă de acomodare au fost efectuate în special

pentru adaptarea organismului la mişcare, urmând ca treptat să introducem

exerciţii specifice afecţiunilor vârstei a treia. S-au executat 2-3 serii pentru

fiecare exerciţiu.

În cadrul primei luni de antrenament am urmărit în special corectitudinea

execuţiei exerciţiilor, precum şi adaptarea respiraţiei la efortul depus. Din cea

de-a noua săptămână de antrenament am trecut la mărirea numărului de exerciţii,

al seriilor şi al repetărilor.

Începând cu a douăsprezecea săptămână am constatat o adaptare a

organismului la efortul depus, fapt ce ne-a determinat ca, faţă de perioada

precedentă, să folosim un număr 8–10 repetări, numărul de serii rămânând

neschimbat (2–3). Această formulă de antrenament am utilizat-o până la sfârşitul

experimentului.

În cadrul acestei perioade am constatat la subiecţi un vizibil progres în

ceea ce priveşte tonusul muscular.

Dacă în prima lună subiectul a învăţat să execute corect mişcarea, în cea

de a doua şi a treia lună de antrenament preocuparea lui s-a axat pe concentrarea

atenţiei din timpul execuţiei. Totodată au început să simtă „gustul progresului“,

lucru foarte important în obţinerea unor rezultate.

Pe perioada experimentului, numărul de antrenamente a fost de 1-2 pe

săptămână. Această structură a programului de mişcare i-a obişnuit pe subiecţi

cu lucrul în echipă.

La sfârşitul experimentului am aplicat probele de control de la începutul

experimentului, majoritatea subiecţilor obţinând rezultate superioare celor

iniţiale.

87

În consecinţă, ne-am propus ca în cadrul acestui experiment să identificăm

nevoia de mişcare a persoanelor vârstnice instituţionalizate şi să le implicăm

într-un program de mişcare.

Am constatat la persoanele în vârstă instituţionalizate că este prezentă

tendinţa de a fi preocupate cu precădere de servicii medicale sau cu caracter

socio-medical şi mai puţin de serviciile cu caracter psihosocial: consiliere,

socializare, terapie comportamentala, etc.

În concluzie putem spune că serviciul social de terapie prin mişcare pentru

vârstnicii instituţionalizaţi trebuie să ţină cont de patologia caracteristică

persoanelor vârstnice, de nevoia lor acută de servicii socio-medicale, dar şi de

necesitatea de le garanta o satisfacere a nevoilor de refacere/recuperare.

Rezultatele obţinute în ceea ce priveşte structura motivaţiei de practicare

a exerciţiului fizic

Cunoaşterea motivelor persoanelor vârstnice instituţionalizate pentru

implicarea în activitatea motrică a fost necesară pentru a ne contura o imagine a

în ceea ce priveşte practicarea sistematică a exerciţiilor fizice (un principiu al

metodologiei tuturor activităţilor corporale, fie ele formale sau non formale,

corective sau numai de loisir.

Faţă de activităţile corporale în general, activitatea fizică desfăşurată a

prezentat particularităţi specifice de aderare motivaţională. Factorii care au

contribuit opţiunea persoanelor vârstnice instituţionalizate pentru practicarea

exerciţiilor fizice au fost:

FACTORI INTRINSECI FACTORI EXTRINSECI

Nevoia de mişcare Atmosfera plăcută

Nevoia de relaxare Calităţile membrilor echipei de lucru:

88

Comportament, comunicare

Percepţia progresului Conţinutul activităţii

Plăcerea de mişcare Varietatea exerciţiilor fizice

Competenţa

Nevoia de mişcare se regăseşte pe primul loc în structura motivaţiei

intrinseci pentru practicarea exerciţiului fizic. A crea practicanţilor toate

condiţiile de reuşită nu înseamnă a ne limita numai la cele materiale (condiţii de

lucru, metode moderne etc) ci şi cele psihologice care să-i pună în stare de

acţiune, să le creeze şi să le întărească motivaţia, să le stimuleze interesul, să-i

pună în situaţia de a-şi mobiliza forţele, de a simţi măsura capacităţii lor şi

gustul reuşitei.

Orientările motivaţionale ale activităţii umane nu sunt rezultatele unor

interese spontane. Ele sunt efectul unui angajament personal şi a unui efort

concentrat. De aceea, în activitatea fizică nu este suficient ca să se ofere

imaginea corectă a diverselor exerciţii fizice (demonstraţii şi explicaţii) sau să

asigure numai supravegherea grupului de lucru (stilul “laise faire”). Trebuie să

fie creată o atmosferă plăcută de lucru şi în acelaşi timp să determine persoanele

în vârstă instituţionalizate să depună eforturile necesare de a descoperi prin

exerciţii variate, plăcerea mişcării şi a ritmului, satisfacţiile realizării unui efort

de rezistenţă.

Subiecţii din grupul de lucru au efectuat două antrenamente pe săptămână.

În primele două săptămâni antrenamentul s-a axat pe exerciţii libere uşoare,

pentru a pregăti corpul pentru noul tip de efort şi anume efortul depus prin

exerciţii fizice desfăşurate la aparate. Efortul s-a îndreptat spre modalităţile de

creştere a interesului pentru exerciţiile fizice, spre cele mai accesibile şi

atrăgătoare mijloace şi metode, cu scopul menţinerii şi întăririi sănătăţii al

89

socializării prin activităţile corporale, cunoscându-se faptul că sunt şanse mult

mai mari ca o persoană în vârstă să practice sistematic activităţile corporale pe

tot parcursul vieţii dacă a fost îndrumată adecvat şi obişnuită să facă acest lucru.

Informaţiile şi datele analizate, precum şi experienţa acumulată, ne

îndreptăţesc să afirmăm că menţinerea şi întărirea motivaţiei intrinseci,

dominantă pentru practicarea exerciţiilor fizice în general, pot fi realizate atunci

când sunt întrunite câteva condiţii esenţiale:

Convingere – importanţă – necesitate

Dependenţă – independenţă

Capacitate – experienţă - satisfacţie

Convingere – importanţă – necesitate. Convingerea că mişcarea are un rol

important în menţinerea şi întărirea sănătăţii şi că este indispensabilă unui stil de

viaţă sănătos. Este condiţia sine qua non pentru continuarea unui program de

exerciţii fizice.

Dependenţă – independenţă. Cel care practică exerciţiile fizice are două

trebuinţe opuse: vrea să se bazeze pe cel care-l instruieşte, să fie condus de

acesta spre atingerea obiectivului dar în acelaşi timp doreşte să fie respectat, să i

se ofere independenţă şi posibilitatea de autoafirmare, de realizare.

Capacitate – experienţă – satisfacţie. Fiecare practicant se simte în interiorul

activităţii dacă face faţă cerinţelor prin propria capacitate, prin experienţa

anterioară. Fiecare mică reuşită, fiecare mic progres îi oferă satisfacţie, plăcere.

Satisfacţie şi plăcere care înseamnă încă un pas spre următoarea reuşită. Aceasta

este o sursă permanentă de întărire a motivaţiei pentru continuarea activităţii,

cheia îndeplinirii cu succes a obiectivelor.

90

CONCLUZII

Rezultatele testelor ne arată că, factorul determinant în procesul

desfăşurare a actelor motrice este capacitatea de coordonare. De asemenea,

persoanele în vârstă fiind puse pentru prima dată în faţa acestor teste au

reacţionat nefiresc, iar performanţele acestora nu reflectă – după părerea noastră

– cele mai veridice rezultate.

În urma analizei rezultatelor obţinute, putem menţiona că nu s-a respectat

principiul privind frecvenţa stimulilor (numărul activităţilor motrice – minimum

3 – propuse sub diferite forme de organizare), astfel încât ei să-şi păstreze

eficienţa, adică să se suprapună peste „urmele” de repetare anterioară.

Aprecierea în etapa iniţială a indicilor privind nivelul unor abilităţi

motrice şi a stării funcţionale a persoanelor în vârstă instituţionalizate, ne-a

demonstrat o antrenare în mişcare insuficientă, cu multe carenţe, fapt ce reiese

din analiza rezultatelor măsurătorilor şi testărilor efectuate asupra eşantionului

cercetat. Cercetările efectuate preliminar indică un potenţial motric redus,

activitate motrică limitată în regimul zilei şi săptămânii, ceea ce permite

constatarea că există o legătură structurală între factorii care au influenţă asupra

activităţii motrice.

Modalităţile de lucru propuse şi aplicate în experimentul realizat de noi

în baza efectelor cumulative ale exerciţiilor fizice aplicate au condus la

îmbunătăţirea parametrilor fizici, motrici şi funcţionali (valorile medii ale grupei

experimentale înregistrând un progres semnificativ, cu sporuri de două ori mai

mari la parametrii funcţionali şi cu o rată de creştere între 0,5 şi 1,0 la parametrii

motrici).

Exerciţiile fizice care au fost cuprinse în programul de mişcare aplicat

(specifice afecţiunilor caracteristice vârstnicilor), având la bază factori dinamici,

cinematici, structurali şi motivaţionali, au optimizat procesul de recuperare a

91

persoanelor vârstnice instituţionalizate, prin varietatea acţiunilor motrice pe care

le-au conţinut, determinând crearea motivaţiei de practicare a exerciţiilor fizice

şi participarea activă în program.

Experimentul realizat a demonstrat eficienţa mijloacelor şi modalităţilor

de organizare aplicate în baza efectelor cumulative ale exerciţiului fizic adaptat

specificului persoanelor în vârstă. Creşterile sunt evidente în favoarea grupelor

experimentale faţă de grupele martor la toate categoriile de teste care au vizat

dezvoltarea fizică şi starea funcţională. Datele prezentate demonstrează faptul că

folosirea modalităţilor propuse de noi contribuie creşterea eficienţei procesului

de recuperare a persoanelor vârstnice instituţionalizate.

Aşadar, rezultatele obţinute experimental au confirmat ipotezele

cercetării. În urma interpretării rezultatelor obţinute am putut desprinde

următoarele concluzii:

1. La nivelul grupului de studiu am constatat o creştere indicilor de

dezvoltare a forţei şi de coordonare a mişcărilor, datorită programului

de pregătire aplicat;

2. Grupul de subiecţi a înregistrat, de asemenea, un progres mic, în toate

cazurile de exerciţii aplicate, fără valori prea mari ale performanţelor;

3. Persoanele vârstnice instituţionalizate s-au acomodat rapid la efortul

fizic şi au aplicat diferite principii de antrenament;

4. Antrenamentul de forţă, pe lângă efectele benefice asupra

organismului, a contribuit la dezvoltarea unor calităţi şi trăsături

moral-volitive;

5. Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice a condus la apariţia şi

menţinerea unei stări bune de sănătate a organismului.

6. Motivarea pentru mişcare a persoanelor vârstnice instituţionalizate a

condus la ameliorarea relaţiilor interpersonale şi a dezechilibrelor

emoţionale ale acestora;

92

7. Acordarea unui sprijin personalului care lucrează cu persoana

vârstnică instituţionalizată a fost necesar în majoritatea situaţiilor de

integrare socială;

8. Pe măsură ce motivaţia pentru mişcare a devenit intrinsecă şi a fost

mai mare, implicarea în activitatea fizică s-a realizat mai intens şi

performanţele fizice şi psihice au fost mai mari;

9. Atunci când condiţiile de mediu sunt extrem de favorabile mişcării,

persoana vârstnică se adaptează mai uşor situaţiilor de mişcare iar

evoluţia procesului de integrare socială este mult accelerată;

Persoanele vârstnice se află în stare critică şi din cauza problemelor sociale pe

care le implică posibilitatea redusă de mişcare, uneori fiind în imposibilitate de a

se “îngriji”. Există un număr mare de persoane dependente fără nici un suport

din partea serviciilor publice, a familiilor.

Rezultatele obţinute prin efectuarea acestui studiu ne permit să

afirmăm următoarele:

Sportul şi activitatea fizică oferă o ocazie excepţională de a întâlni alte

persoane şi de a comunica cu ele, de a juca diferite roluri, de a dobândi anumite

competenţe sociale (precum toleranţa, respectul pentru celălalt), de a accepta

diverse atitudini în raport cu activitatea aflată în discuţie (ceea ce favorizează

dezvoltarea personalităţii), de a experimenta emoţii care nu sunt atât de uşor de

cunoscut în alte domenii ale existenţei, de a accepta obiectivul fixat de echipă (şi

de a-l exprima prin cooperare, coeziune etc.), toate acestea nefiind decât unele

dintre cele mai generale procese declanşate de practicarea exerciţiului fizic.

Cum orice tip de sport şi de activitate fizică interesează unitatea corpului

cu spiritul, este necesar să luam în considerare şi problemele care ating

dezvoltarea personalităţii. Astfel, există suficiente elemente care atestă efectul

pozitiv al activităţii fizice asupra imaginii de sine, auto-stimei, anxietăţii,

93

depresiei, asupra tensiunii şi stres-ului, încrederii în sine, energiei, eficienţei şi

stării de bine general.

În final, se poate spune că activitatea fizică în varietatea formelor ei are

implicaţii în satisfacerea tuturor trebuinţelor individului, pornind de la cele

fiziologice – nevoia de mişcare; de siguranţă şi sociale prin sentimentul de

aderenţă la grup, prin varietatea modelelor oferite; trebuinţele relative la EU şi

de auto-realizare prin creşterea stimei de sine prin satisfacerea nevoii de

apreciere, de aprobare socială, de statut; trebuinţele cognitive – prin nevoia de

nou şi satisfacerea curiozităţii; finalizând cu cele estetice - ştiut fiind rolul

mişcării active în dobândirea frumuseţii corporale, armoniei, graţiei şi prin toate

cele de mai sus se poate realiza auto-exprimarea - şansa unei vieţi grefată pe

bucuria mişcării, cu un tonus fizic şi psihic bun, cu posibilităţi crescute de a

evita şi combate stresul (chiar prin refugiul în sport).

În faţa seniorilor nu trebuie să avem gură, ci ochi şi inimă!

94

BIBLIOGRAFIE

ANIANSSON, A.; GUSTAFSSON, E., Physical training in elderly men with

special reference to quadriceps muscle strength and morphology. Clin. Physiol.

1:87-98, 1981.

ALEXE, N., Studii de sociologie, psihologie, biochimie şi metodica educaţiei

fizice şi sportului, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1971.

ALEXE, N., Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, Bucureşti, Editura

Fundaţiei România de mâine, 1999.

BIDDLE SJH, FOX KR, BOUTCHER SH (eds), Physical Activity and

Psychological Wellbeing, Routledge, London, 2000.

BOGDAN, C., Geriatrie, Bucureşti, Editura Medicală, 1997.

BOGDAN, C., Teoria antrenamentului sportiv, Arad, Editura Vasile Goldiş,

1998.

BOGDAN, C.; STOIANOVICI, S., Ghid de nursing geriatric, Bucureşti, Editura

Zecasin, 1997.

BONTILĂ, G., Culegere de teste psihologice de nivel şi aptitudini, Bucureşti,

Editura Universul, 1995.

BROWN, D. R., Physical activity, ageing, and psychological well-being. Can. J.

Sports Sci. 17:185-193, 1992.

CARL, C. A., The effects of an exercise program on self-care activities for the

institutionalized elderly, J. Gerontol. 8:282-285, 1982.

COLIBABA EVULEŢ, D., BOTA, I., Jocuri sportive – Teorie şi metodică,

Bucureşti, Editura ALDDIN, 1998.

CHANDLER, J. M; HADLEY, E. C., Exercise to improve physiologic and

functional performance in old ag, Clin. Geriatr. Med. 12:761-784, 1996.

DEMETER, A., Fiziologia sporturilor, Bucureşti, Editura Stadion, 1972.

95

DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 2000;

DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1996.

DRĂGAN, I., DEMETER, A., Sport şi sănătate, Bucureşti, Ed. Sport – Turism,

1990.

DUMITRU, GH., Sănătate prin sport pe înţelesul fiecăruia, Bucureşti, Federaţia

Română Sportul pentru Toţi, 1997.

DUMITRU, M., Bătrâneţe activă, Bucureşti, Editura Medicală, 1984.

EPURAN, M., Psihologia educaţiei fizice, Bucureşti, Editura Sport – Turism,

1976.

EPURAN, M., Modelarea conduitei sportive, Bucureşti, Editura Sport–Turism,

1990

EPURAN, M.; MAROLICARU, MARIANA, Metodologia cercetării

activităţilor corporale, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 1998.

FAURE, E., A învăţa să fii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974.

FEERTCHAK, HELENE., Les motivations et les valeurs en psycho-sociologie,

Paris: Armand Colin, 1996.

FIATARONE, M. A.; EVANS, W. J., Exercise in the oldest old, Top. Geriatr.

Rehabil. 5:63-77, 1990.

GORGOS, C., Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, Bucureşti, Editura medicală,

1992; GRENINGER, L. AND KINNEY, M., Therapeutic exercises for older

adults, Dubuque, IA: Eddie Bowers. 1987

HIRTZ, P., SASS, H., Jocurile sportive – solicitări psihomotrice şi de

coordonare – calităţi de coordonare, C.C.E.F.S. Nr. 3 (82) / 1990.

HIRTZ, P., SASS, H., Practicarea jocurilor sportive şi perfecţionarea calităţilor

de coordonare, C.C.E.F.S.

HORGHIDAN, V., Problematica psihomotricităţii, Bucureşti, Editura Globus,

2000.

96

KIDD, J. R., Cum învaţă adulţii. (How adults learn), (traducere de Dumitru, A.).

Bucureşti: EDP. 1981.

LESLIE, D. K.; G. A. FREKANY, Effects of an exercise program on selected

flexibility measures of senior citizens, Gerontologist 4:182-183, 1975.

LESSER, M., The effects of rhythmic exercise on the range of motion in older

adults. Am. Correct. Ther. J. 32:118-122, 1978.

LUDU, V., Îndemânarea şi metodica dezvoltării ei, Bucureşti, Editura

Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, 1969.

MANNO, R., Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Bucureşti, C.C.P.S.,

1996;

MARTINSEN, E. W., Benefits of exercise of the treatment of depression, Sports

Med. 9:380-389, 1990.

MASLOW, A. H., Motivation and personality, New York: Harpo and Row,

1970.

MEYERS, C., Walking: A complete guide to the complete exercise, New York,

NY: Random House, 1992.

MCAULEY, E.; RUDOLPH, D., Physical activity, aging, and psychological

well-being, J. Aging Physiol. Activ. 3:67-96, 1995.

MITRA, G.; MOGOŞ, A., Dezvoltarea calităţilor motrice, Bucureşti, Editura

Sport – Turism, 1977.

Raport al Comisiei de Experţi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 1974

ZAMFIR C., ZAMFIR E., Politici Sociale, Ed. Alternative, Bucureşti, 1995

97

UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARAFACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI SOCIOLOGIE

CATEDRA DE ASISTENŢĂ SOCIALĂPROGRAMUL PHARE – RECONVERSIE PROFESIONALĂ

ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE ABSOLVIRE

ROLUL TERAPEUTIC AL EXERCIŢIULUI FIZIC LA PERSOANELE VÂRSTNICE INSTITUŢIONALIZATE

Candidat: Coordonator ştiinţific:JURCUŢ CAMELIA VIOREL PRELICI

TIMIŞOARA2006

98