Rolul Si Raspunderea Administratorilor Societatilor Comerciale

FACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE

SPECIALIZAREA: DREPT

LUCRARE DE DIPLOMĂ

COORDONATOR: AUTOR:

- 2003 -

1

FACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE

SPECIALIZAREA: DREPT

ROLUL ŞI RĂSPUNDEREA

ADMINISTRATORILOR SOCIETĂŢILOR

COMERCIALE

COORDONATOR: AUTOR:

2

CUPRINS

Capitolul I

Noţiuni generale

1. Precizări prealabile ........................................................................................ pg. 1

2. Noţiunea de administrator ............................................................................ pg. 3

3. Accepţiunile termenului de administrator ................................................... pg. 6

Capitolul II

Rolul administratorului în organizarea şi funcţionarea societăţilor

comerciale

1. Condiţiile necesare pentru numirea administratorului .............................. pg. 8

1.1. Calitatea de administrator ....................................................................... pg. 8

1.2. Condiţiile referitoare la persoanele fizice ............................................... pg. 9

1.2.1. Capacitatea juridică a administratorului ...................................... pg. 9

1.2.2. Onorabilitatea administratorului ................................................ pg. 11

1.2.3. Cetăţenia administratorului ........................................................ pg. 13

1.2.4. Calitatea de asociat a administratorului ..................................... pg. 13

1.2.5. Cumulul calităţii de administrator la mai multe societăţi

comerciale .................................................................................. pg. 16

1.2.6. Cumulul calităţii de administrator cu cea de salariat al

societăţii comerciale.................................................................... pg. 17

1.3. Condiţiile referitoare la numirea administratorului persoană

juridică .................................................................................................. pg. 21

2. Desemnarea administratorilor ................................................................... pg. 22

3. Durata funcţiei de administrator. Realegerea administratorilor ........... pg. 24

3.1. Durata funcţiei de administrator .......................................................... pg. 24

3

3.2. Realegerea administratorilor ................................................................ pg. 25

4. Publicitatea numirii administratorilor ...................................................... pg. 25

5. Natura raportului juridic dintre administrator şi societatea

comercială ..................................................................................................... pg. 26

6. Obligaţiile şi puterile administratorului .................................................... pg. 33

6.1. Obligaţiile administratorului ................................................................. pg. 33

6.1.1. Obligaţiile administratorului în contextul constituirii

societăţii comerciale ................................................................... pg. 33

6.1.2. Obligaţiile administratorului în contextul funcţionării

societăţii comerciale .................................................................. pg. 35

6.2. Puterile administratorilor ...................................................................... pg. 38

6.2.1. Puterea de reprezentare .............................................................. pg. 38

6.2.2. Puterea de administrare .............................................................. pg. 40

7. Încetarea funcţiei de administrator ............................................................ pg. 41

7.1. Revocarea administratorului ................................................................. pg. 41

7.2. Alte cauze de încetare a funcţiei administratorului ............................... pg. 46

Capitolul III

Răspunderea juridică a administratorilor societăţilor comerciale

1. Precizări prealabile ...................................................................................... pg. 47

2. Răspunderea civilă a administratorului .................................................... pg. 48

2.1. Consideraţii generale ............................................................................ pg. 48

2.2. Natura juridică a răspunderii civile a administratorului ....................... pg. 49

2.3. Răspunderea civilă a administratorului faţă de societate ..................... pg. 51

2.4. Răspunderea civilă a administratorului faţă de terţi ............................. pg. 55

2.5. Răspunderea civilă a administratorului în caz de faliment a societăţii ..pg. 59

2.5.1. Precizări prealabile ..................................................................... pg. 59

2.5.2. Natura juridică a răspunderii civile a administratorilor în caz de

faliment a societăţii .................................................................... pg. 60

4

2.5.3. Condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a administratorilor

în reglementarea Legii nr. 64/1995 ........................................... pg. 61

2.5.4. Procedura de angajare a răspunderii civile patrimoniale a

administratorului în cazul falimentului societăţii ....................... pg. 64

2.6. Acţiunea în responsabilitate civilă împotriva administratorului ........... pg. 64

2.7. Cauzele de înlăturare a răspunderii civile a administratorului .............. pg. 65

3. Răspunderea penală a administratorilor ................................................... pg. 66

3.1. Comentarii generale privind noţiunea de răspundere penală ................ pg. 66

3.2. Unele aspecte privind răspunderea penală a administratorilor şi

implicaţiile acesteia asupra societăţii comerciale ................................ pg. 67

3.3. Cumulul răspunderii penale cu răspunderea civilă a administratorului .pg. 70

3.4. Cauzele care înlătură sau exclud răspunderea penală a

administratorului ................................................................................... pg. 72

3.5. Infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990 în care administratorii au

calitate de subiecţi activi ....................................................................... pg. 74

3.5.1. Aspecte generale şi comune ale infracţiunilor prevăzute de

Legea nr. 31/1990 în care administratorii au calitatea de subiecţi

activi ai infracţiunii .................................................................... pg. 77

3.5.2. Înfracţiunea de bancrută frauduloasă – infracţiune specifică

în materia societăţilor comerciale .............................................. pg. 79

3.6. Răspunderea penală a administratorilor societăţii aflată în faliment .... pg. 81

4. Răspunderea contravenţională a administratorilor societăţilor

comerciale ..................................................................................................... pg. 82

4.1. Specificul răspunderii contravenţionale a administratorilor societăţilor

comerciale ............................................................................................. pg. 82

4.2. Aspecte generale privind formele răspunderii contravenţionale a

administratorilor şi consecinţele răspunderii asupra societăţii

comerciale ............................................................................................. pg. 84

5

Capitulul IV

Concluzii şi propuneri ....................................................................................... pg. 85

Anexa I

Modificările şi completările aduse Legii nr. 31/1990 prin Legea

nr. 161/2003 cu privire la administratorii societăţilor comerciale................. pg. 88

Bibliografie selectivă ........................................................................................... pg. 95

6

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE

1. PRECIZĂRI PREALABILE

Pentru a-şi îndeplini rolul său economic,societatea comercială a fost concepută ca

un organism autonom,căruia legea i-a conferit personalitate juridică.În doctrină,

societatea comercială este definită ca fiind „o grupare de persoane constituită pe baza

unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică , în care asociaţii se

înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ , în

scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate”.Condiţiile necesare constituirii

societăţilor comerciale şi regimul juridic aplicabil funcţionării acestora sunt cuprinse în

Legea nr. 31/1990(titlul II şi titlul III)1.

Cât priveşte funcţionarea societăţilor comerciale, aceasta vizează în principal

analiza a două instituţii care alcătuiesc„ centrul motor vital al funcţionării societăţilor

comerciale”2 : adunarea generală şi administrea societăţii.

Voinţa unei societăţi comerciale, ca persoană juridică,este determinată de voturile

persoanelor care compun această entitate colectivă, iar aceste voturi se exprimă în cadrul

adunărilor generale a asociaţilor ,respectiv a acţionarilor.

Deciziile adoptate de asociaţi(sau de acţionari după caz, în funcţie de forma

juridică a societăţii), sunt puse în executare prin intermediul organelor de

administrare ,altfel spus , voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale

organului executiv (de gestiune),care este administratorul sau administratorii societăţii.

După cum s-a constat în doctrină nu este exclus ca, într-un mod practic,

administratorii (mai ales în cazul societăţilor mari)să elaboreze şi să concretizeze ei înşişi

„voinţa colectivă” din perspectiva atribuţiilor lor de organizare a adunărilor generale şi a

1 A se vedea Stanciu D. Cărpenaru,Drept comercial român,Editura ALL Beck ,Bucureşti,2000, p.147-1482 V. Pătulea , C. Turuianu ,Instituţii de drept economic şi comercial.Practică jurisdicţională, Editura Continent XXI & Universul,Bucureşti 1994, p.323

7

asociaţilor observându-se :„o tendinţă accentuată de trecere de la adunarea generală a

asociaţilor la consiile de administraţie , a atribuţiilor ce ţin de orientarea economică şi de

piaţiă a societăţii, dat fiind faptul că mediul afacerilor devine tot mai profesionalizat şi

mai dinamic, pentru aceasta fiind necesar ca deciziile de factură economică şi comercială

să fie concentrate în cât mai puţine mâini, pentru a fi cât mai dinamice”3.

Pornindu-se de la rolul administratorilor în cadrul societăţilor comerciale, în

doctrină4 s-a arătat că noţiunea de „voinţă colectivă” este improprie şi în acest sens ar fi

mai adecvată sintagma de „ interes majoritar”, care devine, în baza legii, interesul

societăţii.Aceasta deoarece, voinţa colectivă ia naştere în cadrul adunării asociaţilor şi nu

reprezintă suma voinţelor individuale ori rezultanta lor, ci este consecinţa unui

„compromis între diferitele interese individuale ale asociaţilor (acţionarilor) care

reprezintă majoritatea capitalului social (cu unele excepţii, când voinţa colectivă trebuie

să fie un compromis între interesele tuturor asociaţilor)”5.

În plan legislativ ,această tendinţă este recunoscută prin prevederile Legii nr.

31/1990 privind societăţile comerciale , care permite acţionarilor delegarea unora dintre

atribuţiile adunării generale extraordinare administratorilor (mutarea sediului

social,schimbarea obiectului de activitate ,mărirea capitalului social , reducerea ori

reîntregirea sa prin emiterea de noi acţiuni , conversia acţiunilor dintr-o categorie in

cealalta) –art. 114 cu trimitere la art. 113 literele b,c,e,f,l, din Legea nr. 31/1990 6.

Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociaţi, ori în anumite

cazuri, de un organ specializat şi anume: cenzorii societăţii.

Trebuie precizat că de la o formă juridică de societate comercială la alta, legea

stabileşte care sunt organele societăţii şi condiţiile de organizare şi funcţionare, precum şi

atribuţiile lor.

Cât priveşte societatea pe acţiuni,există toate cele trei organe: adunarea generală a

acţionarilor, administratorii, în anumite cazuri consiliul de administraţie , precum şi

3 Gh. Piperea,Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale.Noţiiuni elementare,Editura All Beck,Bucureşti ,1998,p.34 S. David, Fl. Baias, Răspunderea civilă a administratorului societăţii comerciale, în R.D.C. nr.8/1992, p.185 idem6 A se vedea pentru dezvoltare : Limitele delegării exerciţiului atribuţiilor adunării generale extraordinare către administratori în cadrul societăţilor pe acţiuni, Freddy Gârbaci, în RDC nr.6/2001,p.112-116

8

cenzorii societăţii.În cazul societăţii în nume colectiv, datorită numărului mic al

asociaţilor nu este consacrată o adunare generală propriu-zisă.

Controlul gestiunii curente a administratorului pentru acest tip de societate este

asigurat de asociati,nefiind necesari cenzori ai societăţii. Ca şi în cazul societăţii pe

acţiuni, însă cu unele particularităţi, societăţile cu răspundere limitată prezintă aceleaşi

organe.

Ceea ce trebuie reţinut este însă faptul că organele societăţii au atribuţii diferite şi

în consecinţă puteri specifice conferite prin lege şi ca atare asociaţii nu pot să convină

asupra altor organe ale societăţii ori să confere unui organ anumite atribuţii cu încălcarea

prevederilor legale în acest sens.

Raportăndu-ne la puterile adunării generale puterile adunării generale şi

organelor de control pe de o parte şi cele ale administratorilor pe de altă parte,sub

aspectul întinderii lor , locul principal îl ocupă prima categorie de organe menţionate (ele

pot de exemplu să-l acţioneze în răspundere pe administrator ori să-l revoce).Cu toate

acestea rolul activ ,dinamic în funcţionarea propriu-zisă a societăţii îi revine

administratorului care are iniţiativa şi capacitatea necesară încheierii operaţiunilor

curente ce fac obiectul de activitate al societăţii.Aşa cum s-a exprimat în doctrină, spre

deosebire de adunarea generală care apare în raporturile cu terţii ca o „entitate oarecum

abstractă”7, apare şi un „pandant operativ reprezentat prin administrator care poartă toată

răspunderea conducerii concrete a societăţii”.8

2. NOŢIUNEA DE ADMINISTRATOR

Potrivit articolului 70 al.1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale ,

„administratorii pot face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului

societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv”.Pornind de la sfera atrbuţiilor

administratorului, circumscrisă generic de textul de lege menţionat, în doctrină s-a arătat

că, în cadrul societăţii comerciale , administratorul(organele de conducere) este „organul

operativ

7 V. Pătulea , C. Turuianu ,op. cit. ,p.3258 idem.

9

principal şi permanent al societăţii, elementul cel mai dinamic din structura

funcţională şi de organizare a societăţii comerciale”9.

Administratorul este purtătorul voinţei colective care se exprimă prin atribuţiile

sale de administrare şi reprezentare.Prin administrarea societăţilor comerciale trebuie

înţeleasă conducerea activităţii acestora potrivit normelor cuprinse în legi, în contractul

şi statutul propriu pentru obţinerea rezultatelor programate.

Cu privire la administrarea societăţilor comerciale, Legea nr. 31/1990 cuprinde

dispoziţii specifice fiecărei forme juridice de societate.

În cazul societăţii în nume colectiv, gestiunea curentă a acesteia revine unuia sau

mai multor administratori.Fiecare administrator are dreptul de a reprezenta societatea,

afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv (articolul 75 din Legea nr. 31/1990).

Cât priveşte societatea în comandită simplă, administrarea societăţii este asigurată

de unul sau mai mulţi asociaţi comanditaţi (articolul 88 din Legea nr. 31/1990).În cazul

societăţii în comandită pe acţiuni, administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai

multor asociaţi comanditaţi (articolul 183 din Legea nr. 31/1990).În societatea cu

răspundere limitată, administrarea societăţii revine unuia din sau mai multor

administratori.

În privinţa societăţii pe acţiuni , gestiunea societăţii este asigurată de unul sau mai

mulţi administratori.Atunci când avem de-a face cu mai mulţi administratori, ei constituie

un consiliu de administraţie.Administratorul unic beneficiază de plenitudinea atribuţiilor

în vederea realizării obiectului de activitate a societăţii (inclusiv pe aceea de

reprezentare).

În cazul pluralităţii de administratori, gestiunea societăţii pe acţiuni poate fi

asigurată prin următoarele sisteme:

consiliu de administraţie

consiliu de administraţie şi comitet de direcţie

consiliu de administraţie şi directori executivi.

Consiliul de administraţie este un organ colegial, condus de un preşedinte ales de

către administratorii care formează consiliul de administraţie. Acest preşedinte poate fi şi

director general sau director al societăţii (articolul 140, aliniatul 2 din Legea nr. 31/1990).

9 Corina Popovici, Răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, în RDC nr. 7-8/2002,p.179

10

Pentru o mai bună funcţionare, consiliul de administraţie poate fi organizat pe

responsabilităţi între administratori.Consilii de administraţie se pot constitui şi în cazul

societăţilor cu răspundere limitată.

Comitetul de direcţie este un organ colegial restrâns, căruia i-au fost delegate o

parte din puterile consiliului de administraţie, fiind format din membrii aleşi dintre

administratori.Delegarea atribuţiilor către consiliul de direcţie de către consiliul de

administraţie este facultativă. Conducerea comitetului de direcţie este asigurată de

directorul general sau directorul societăţii. Funcţia comitetului de direcţie este aceea de a

asigura operativitate în gestiunea societăţii, întrunindu-se cel puţin o dată pe săptămână

în vreme ce şediţele consiliului de administraţie se ţin cel puţin o dată pe lună.

Directorii executivi sunt funcţionari ai societăţii şi sunt numiţi de către consiliul

de administraţie, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel (articolul 141 din Legea

nr.31/1990). Directorii executivi sunt funcţionari de specialitate, cu puteri de decizie cum

ar fi:contabil şef, director economic, director de comerţ, director tehnic.Ei nu pot avea

calităţi de membrii în consiliul de administraţie şi nici în comitetul de direcţie.

Raporturile dintre directorii executivi şi societatea comercială au la bază

contractul de muncă. Uneori între consiliul de administraţie şi directorii executivi se

intercalează şi un director general executiv(general manager)10.

In raport cu consiliul de administraţie, directorii executivi au rolul activ, dinamic

în gestiunea curentă a societăţii,în vreme ce organului colegial menţionat îi revine doar

un rol de supraveghere şi control al directorilor executivi.

Având în vedere toate formele de societate, în conformitate cu prevederile Legii

nr. 31/1990 putem conchide că gestiunea societăţii este asigurată de unul sau mai mulţi

administratori.

Cu toate acestea în cazul pluralităţii de administratori, legea face anumite

precizări:în cazul societăţii în nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii

cu răspundere limitată,pluralitatea administratorilor nu este organizată; în cazul societăţii

pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pluralitatea administratorilor este organizată

(obligatoriu prin prevederile legii) în organele colegiale de administrare menţionate

anterior : consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie.

10 Gh.Piperea,op. cit. ,p.6

11

3. ACCEPŢIUNILE TERMENULUI DE ADMINISTRATOR

În dreptul francez, pentru funcţia de administrator, în cazul societăţilor pe acţiuni

(societăţilor anonime) este utilizat termenul de conducător („dirigéant”), iar în cazul

societăţilor de persoane şi a celor cu răspundere limitată, noţiunea de gerant („gérant”)11.

În dreptul american, administratorii poartă denumirea de directori („directors”). Ei sunt

însărcinaţi cu managementul societăţii şi, prin poziţia lor, datorează societăţii un înalt

grad de fidelitate (loialitate).Relaţia lor cu societatea este o relaţie unică în felul ei

asemănătoare cu cea de la nivelul instituţiei trustului, dintre trustee şi creator. În nici un

caz o asemenea relaţie nu este considerată una de agency-noţiune care înglobează şi

mandatul în dreptul continental12.

Atât în doctrină cât şi în legislaţia noastră, termenul de administrator comportă

mai multe accepţiuni.Astfel,în literatura de specialitate se vorbeşte despre „administrator

unic” sau „o pluralitate de administratori”-noţiuni prezentate anterior şi care sunt reunite

în sfera termenului de„organe executive ale societăţii-”.Apoi se vorbeşte despre un

„administrator de drept” şi despre un „administrator de fapt” în contextul răspunderii

contravenţionale (care vizează în unele cazuri atât societatea cât şi administratorii de

drept sau de fapt) cât şi în contextul răspunderii patrimoniale a administratorilor

societăţii aflată în procedura falimentului13.

În acest ultim caz, prin administrator de drept (de jure) se înţelege administratorul

aflat în funcţiune la data încetării plăţilor, iar prin administrator de fapt(de facto) acea

persoană din cadrul societăţii care desfăşoară o activitate obişnuită de gestiune şi

administrare a societăţii, fără ca numirea sa să fi fost adusă la cunoştinţa terţilor în mod

legal.

În practica judiciară franceză s-a admis că are calitatea de administrator de fapt

persoana care „se amestecă fără drept în exercitarea funcţiilor determinante pentru

11 Claudia Roşu, Natura juridică a funcţiei administratorilor societăţilor comerciale în dreptul francez, în R.D.C. nr.10/2002, p.16212 S. David, Fl. Baias ,op. cit. , p.1713 A se vedea : Emanoil Munteanu,Unele aspecte privind răspunderea administratorilor societăţilor comerciale pentru starea de încetare a plăţilor societăţii, în RDC 6/2000,p.138

12

direcţiunea generală a întreprinderii implicând o participare continuă la această

direcţiune, precum şi un control efectiv şi constant al pieţei(afacerilor) societăţii”14.

Termenul de administrator implică şi alte conotaţii în mod generic acoperind şi

alte noţiuni cum ar fi cea de „conducător ” al unei bănci (potrivit legii bancare numărul

58/1998)-respectiv preşedintele şi vicepreşedintele consiliului de administraţie pentru

băncile române, ori directorii împuterniciţi ai sucursalelor din România ale băncilor

străine.În aceeşi ordine de idei, o altă instituţie vizată este cea a managerului(introdusă

normativ prin Legea nr. 66 din 1993 privind contractul de management).Această lege a

fost abrogată prin O.U.G. nr. 49 din 22 aprilie 199915 privind administrarea

companiilor/societăţilor naţionale, a societăţilor comerciale, la care statul sau o autoritate

a administraţiei publice locale este acţionar majoritar precum şi a regiilor autonome. Prin

acest act normativ contractul de management a fost înlocuit cu un contract de

administrare.Acesta însă, nu trebuie confundat cu acel contract de administrare

reglementat de Legea nr.31/1990 (art.136), ce vizează administrarea de către o persoană

juridică specializată a unei societăţi comerciale. Având în vedere faptul că, între regimul

juridic al managerului reglementat de Legea nr.66/1993 şi cel al administratorului aşa

cum acesta este prevăzut de O.U.G. nr.49/1999 nu sunt deosebiri fundamentale, apreciem

că noţiunea de manager, deşi nu mai are o consacrare legală, ar putea fi folosită, în mod

subsidiar în contextul arătat.

Managerul, fie că era o persoană fizică ori o persoană juridică (română sau

străină), îndeplineşte, în virtutea contractului reglementat de legea menţionată, atribuţiile

administratorului unic16.

14 Gh. Piperea,op. cit,, p.7 cu trimitere la decizia Curţii de Apel Paris din 11.06.1987 publicată în Bulletin Jolly, p.71915 Prin H.G. nr.364/10 mai 1999 (M.Of. Nr.214 din 14 mai 1999) au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 49 /1999, elaborate de Agenţia Română de Dezvoltare16 a se vedea, pentru dezvoltare:D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Natura juridică a contractului de management, în R.D.C. nr. 2/1994, p.43-59 şi Normele metodologice numărul 1/1994 al Fondului Proprietăţii de Stat privind selecţionarea managerilor şi încheierea contractului de management(„Monitorul Oficial al României” , partea I, numărul 54 din 2 martie 1994), la care este anexat modelul orientativ al contractului de management precum şi „Normele metodologice referitoare la selecţionarea managerilor şi încheierea contractelor de management în regiile autonome”, aprobate prin HG. nr. 263/1994“(„Monitorul Oficial al României”, partea I, numărul 257 din 23 iunie 1994)

13

CAPITOLUL II

ROLUL ADMINISTRATORILOR ÎN ORGANIZAREA ŞI

FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII COMERCIALE

1. CONDIŢIILE NECESARE PENTRU NUMIREA

ADMINISTRATORULUI

1.1. Calitatea de administrator

Având în vedere rolul deosebit ce-i revine administratorului în organizarea şi

funcţionarea societăţii comerciale, persoana care este desemnată în această calitate

trebuie să îndeplinească o serie de condiţii , cerute de lege.Pentru a lămuri aceste

condiţii, se impun în prealabil o serie de precizări cât priveşte persoanele care pot fi

desemnate să exercite funcţia de administrator.

În forma iniţială a Legii nr. 31/1990, având în vedere că nu se prevedea expres

posibilitatea exercitării funcţiei de administrator de către o persoană juridică s-a

interpretat că ar fi în spiritul actului normativ menţionat ca administrarea să se realizeze

doar de către persoanele fizice17. Cu toate acestea s-a exprimat şi opinia contrară că deşi

legea societăţilor comerciale nu prevedea, ar fi fost posibil ca o prin modificările

ulterioare aduse Legii nr. 31/1990(OUG. nr. 32/1997), persoană juridică să exercite

funcţia de administrator18. Această problemă a fost rezolvată astfel în art.136 al Legii

societăţilor comerciale republicată se prevede expres posibilitatea exercitării funcţiei de

administrator de către o societate comercială.În consecinţă pot avea calitatea de

administrator atât persoanele fizice cât şi cele juridice.

În cele ce urmează, vom distinge între condiţiile de numire a administrato-rului

persoană fizică şi a celui persoană juridică.

17 Octavian Căpăţână, Societăţile comerciale ,Editura Lumina Lex,Bucureşti,1991, p.19218 Cristiana –Irinel Stoica , Exercitarea funcţiei de administrator al unei societăti comerciale de către o persoană juridică , în RDC nr. 1/1995,p.89-91

14

1.2. Condiţiile referitore la persoanele fizice

Condiţiile referitoare la persoanele fizice vizează : capacitatea juridică ,

onorabilitatea, cetăţenia administratorului,chestiunea calităţii de asociat a

administratorului, a cumulului calităţii de administrator la mai multe societăţi comerciale

şi a cumulului funcţiei de administrator cu calitatea de salariat al aceleaşi societăţi

comerciale.

1.2.1. Capacitatea juridică a administratorului

Administratorul persoană fizică trebuie, potrivit art.6 al. 2 şi art. 135 şi 136 din

Legea nr. 31/1990 să aibă capacitate deplină de folosinţă şi exerciţiu.

În conformitate cu prevederile art. 5-8 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele

fizice şi juridice , capacitatea de folosinţă este acea parte a capacităţii civile care constă în

aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile iar capacitatea deplină de

exerciţiu este acea aptitudine de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi

executa obligaţiile civile.

Condiţia capacităţii depline se datorează, pe de o parte, faptului că administratorul

încheie acte juridice pentru realizarea scopului societăţii19, iar pe de altă parte faptului că

administrarea societăţii este o formă de exercitare a atribuţiilor dreptului de propietate

socială , în concretizarea obiectului de activitate al societăţii gerantul săvârşind atât acte

de administrare şi conservare a patrimoniului social , cât şi acte de dispoziţie cu privire la

acesta20.De aceea , o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu o capacitate de

exerciţiu restrânsă , nu ar putea să exercite funcţia de administrator.

Pornind de la faptul că regula o constituie capacitatea iar incapacitatea este

excepţia, incapacitatea de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de

lege, iar textele respective sunt de strictă interpretare şi aplicare21.În conformitate cu

prevederile art.135 cu trimitere la art.6 al. 2 din Legea nr. 31/1990 nu pot fi fondatori şi

implicit administratori , persoanele care se află într-unul din cazurile de incapacitate

19S. Cărpenaru, op . cit. , p.213 20 Gh. Piperea, op. cit. , p.1221 Emil Poenaru , Curs de drept civil .Fascicula I. Teoria generală , Edit. Dacia Europa Nova , Lugoj ,1999,p.86

15

legală a persoanei fizice sau cărora le-a fost aplicată una din sancţiunile penale în sensul

art.6 din Legea nr.31/1990.Astfel , sunt incapabili minorii sub 14 ani şi interzişii

judecătoreşti , iar în contextul legii societăţilor comerciale tot incapabili sunt şi minorii cu

capacitate de exerciţiu restrâsă care nu pot face acte de dispoziţie decât cu încuviinţarea

reprezentantului legal şi cu autorizarea prealabilă a autorităţii tutelare.

Desemnarea ca administrator a unei persoane incapabile are drept consecinţă

decăderea acesteia din drepturile aferente funcţiei de administrator(art.135 din Legea

nr.31/1995) iar actele juridice încheiate de o asemenea persoană sunt lovite de nulitate.

Strâns legat de capacitatea administratorului persoană fizică , se ridică problema

calităţii de comerciant a acestuia având în vedere faptul că , în contextul atribuţiilor pe

care le exercită , în principiu, efectuează o serie de acte şi operaţiuni , care potrivit

Codului comercial sunt considerate fapte de comerţ . Săvârşirea faptelor de comerţ însă ,

reprezintă doar o singură condiţie a dobândirii calităţii de comerciant.Pe lângă aceasta ,

art.7 cod comercial a mai introdus condiţia săvârşirii faptelor de comerţ ca o profesiune

obişnuită iar potrivit majorităţii opiniilor exprimate în doctrină se va reţine în mod

obligatoriu şi condiţia ca săvârşirea faptelor de comerţ să se facă în nume propriu22.

Având în vedere prevederile Legii nr.31/1990 privitoare la administratori şi mai

ales articolul 72 care arată că :„obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt

reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această

lege” concluzionăm că administratorul persoană fizică nu

îndeplineşte decât primele două condiţii cerute pentru calitatea de comerciant deoarece

nu acţionează în nume propriu ci din împuternicirea şi în nume societăţii pe care o

administrează. Desigur,avem în vedere şi ipoteza în care un comerciant persoană fizică ,

care desfăşoară propiul său comerţ să devină şi administrator al unei societăţi comerciale

cu condiţia ca între aceştea să nu se ajungă la contrarietate de interese în sensul art. 145

din Legea nr. 31/1990.

1.2.2.Onorabilitatea administratorului

22 S. Cărpenaru , op. cit, p.69-70

16

Persoana desemnată ca administrator trebuie să îndeplinească şi condiţia unei

moralităţi neştirbite şi desăvârşite23 deoarece ea implică ideea de credibilitate, încredere ,

absolut necesară , atât în raporturile dintre administrator şi societate cât şi în raporturile

acestuia din urmă cu terţii şi cu ceilalţi comercianţi.

Ca şi capacitatea , onorabilitatea adminstratorului este o condiţie expresă. Astfel ,

Legea nr. 31/1990 , în art. 135 prevede că persoanele care nu pot fi fondatori , nu pot fi

nici administratori, directori sau reprezentanţi ai societăţii , iar dacă au fost alese , sunt

decăzute din drepturi.Art.6 al. 2 din aceeşi lege stabileşte că nu vor putea fi fondatori

persoanele care sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă,

abuz de încredere , fals , uz de fals ,înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau

luare de mită , precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de legea societăţilor

comerciale.24

Art.165 cu trimitere la art.6 din Legea nr. 31/1990 are în vedere numai fondatorii

şi administratorii societăţii pe acţiuni , cu toate acestea doctrina25

şi practica26 au căzut de acord că textele de lege menţionate trebuie interpretate extensiv

fiind aplicabile oricărei societăţi comerciale , indiferent de forma ei juridică. Pentru a fi

operabilă restricţia impusă de art.6 al. 2 din legea societăţilor comerciale se cere

condamnarea definitivă şi irevocabilă a administratorului pentru faptele menţionate , în

sens contrar aducându-se atingere principiului prezumpţiei de nevinovăţie.În acest sens s-

a pronunţat şi practica judiciară27 arătând că „(…)Principiul prezumpţiei de nevinovăţie

statorniceşte că până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,

persoana este considerată nevinovată.(…)Onorabilitatea administratorilor , ca şi a

fondatorilor , condiţie pe care legea nu o impune asociaţilor care nu au această calitate ,

se consideră neştirbită, atâta timp cât aceştia nu au fost condamnaţi printr-o hotărâre

judecătorească definitivă pentru una din infracţiunile prevăzute de art.29 din Legea

nr.31/1990”.

23 O. Căpăţână, op. cit., p.236 şi S . Cărpenaru, op. cit.,p.21424 În art. 265 –276 ( titlul VIII referitor la infracţiuni ) din Legea nr. 31/1990, se stabilesc o multitudine de fapte ( 33 ) sancţionate penal , cu amendă sau închisoare şi care îi priveşte pe administratori,cenzori, fondatori,directori.25 S. Cărpenaru ,op. cit. , p.21426Decizia nr. 511 din 03.noiembrie 1994 a C.S.J., secţia com. , în RDC nr. 3/1995 p.156;Gh. Piperea , op. cit., p.13 face trimitere în sensul arătat la decizia civ. Nr. 255/1992 a C.S.J., secţia econ. şi com.27 Idem , în RDC nr. 3 din 1995

17

Având în vedere faptul că art.6 al. 2 din legea societăţilor comerciale face referire

la infracţiuni în sensul legii penale, interdicţia respectiv decăderea vizate de art. 135. din

lege nu mai operează din momentul în care a intervenit reabilitarea ( de drept sau

judecătorească ) deoarece ca urmare a reabilitării încetează decăderile , interdicţiile şi

incapacităţile , însă condamnarea rămâne ca atare în contextul art.133 Cod penal.28 În

privinţa societăţilor de valori mobiliare , din interpretarea art. 37 lit. b,c din Legea

nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori se impune condiţia ca membrii

consiliului de administraţie , personalul de conducere ori agenţii pentru valorile

mobiliare să nu aibă antecedente penale . Este vorba aşadar, în acest caz , de orice fel de

antecedent penal , nu numai cele delimitate în art.6 al.2 din Legea nr.31/1990; mai mult

pare să se excludă posibilitatea ca o persoană reabilitată să exercite această funcţie29.

În acelaşi context , nu putem exclude decăderea din funcţie şi pentru alte

infracţiuni decât cele la care face trimitere art.6 al.2 ca urmare a pedepsei complimentare

aplicată administratorului de instanţa penală în baza art. 64 Cod penal . Desigur, avem în

vedere pedeapsa complimentară restrictivă în forma interzicerii unor drepturi care constă

în pierderea exerciţiului dreptului şi nu în pierderea capacităţii definitive de a dobândi un

asemenea drept30.

În vederea verificării îndeplinirii condiţiei onorabilităţii de către persoanele ce

urmează a fi numite ca administratori, în conformitate cu prevederile legii cazierului

judiciar, cei interesaţi se pot adresa organelor de poliţie de la domiciliul ori de la locul de

naştere al persoanei fizice în discuţie. Această posibilitate de verificare apare ca

subsidiară şi în acelaşi timp accesorie celei care se realizează prin Registrul

Comerţului.Astfel, la instituirea în funcţia de administrator , se va depune la Registrul

Comerţului odată cu actul de numire (act constitutiv ori decizie a adunării generale a

asociaţiilor), a extrasului de cazier judiciar al administratorului.

Pentru anumite societăţi, cum ar fi societăţile care acţionează pe pieţele

valorilor mobiliare ori societăţile bancare se cer şi anumite condiţii de experienţă în tipul

28 Matei Basarab , Drept penal. Partea generală . Vol. 2 . Ediţia a II-a , Edit.Lumina Lex, Bucureşti,1997,p.388 29 A se vedea : Gh. Piperea , op. cit., p.16 care critică prevederile art.37 lit.b din Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.30 Matei Basarab ,op. cit. , vol. I , p.240

18

de afaceri derulate de societate şi de profesionalism31.Astfel , potrivit art.25 din Legea

bancară (Legea nr.58/1998) un conducător de bancă trebuie să fie licenţiat, să fi lucrat cel

puţin cinci ani în activitatea financiar- bancară şi să nu fi cauzat falimentul unei societăţi

comerciale prin activitatea sa .

1.2.3.Cetăţenia administratorului

Art.134 al. 3 coroborat cu art. 182 din Legea nr.31/1990 prevede că : unicul

administrator sau preşedintele consiliului de administraţie şi cel puţin jumătate din

numărul administratorilor vor fi cetăţeni români , dacă prin actul constitutiv nu se

prevede altfel. Textele de lege menţionate fac referire numai la societatea pe acţiuni şi la

societatea în comandită pe acţiuni , drept urmare cetăţenia română a administratorului

este o condiţie de numire în funcţie a acestora numai în formele de societate

menţionate.Deoarece prin dispoziţiile citate se constituie o derogare de la principiul că

cetăţenilor străini, în România, li se aplică regimul naţional, bucurându-se de aceleaşi

drepturi civile ca şi cetăţenii români, în doctrină s-a arătat că această restricţie nu poate fi

extinsă şi la celălalte forme ale societăţii comerciale.Mai mult , s-a apreciat că

prevederile legii societăţilor comerciale cu privire la cetăţenie nu ar fi imperative şi ca

atare dacă legea ori actele constitutive nu stabilesc anumite interdicţii, acţionarii pot

decide ca administratorul unic, preşedintele consiliului de administraţie, sau mai mult de

jumătate din numărul membrilor consiliului de administraţie să fie cetăţeni străini32.

1.2.4.Calitatea de asociat a administratorului

Chestiunea calităţii de asociat a administratorului a dat naştere în doctrina de drept

comercial interbelică la serie de contoverse33 pornindu-se de la două tendinţe relativ

antagonice.Astfel, cel direct interesat în asigurarea gestiunii societăţii este asociatul şi ca

atare, într-o primă analiză, el ar fi practic cel mai în măsură să deţină calitetea de

administrator.dezvoltarea vieţii comerciale, complexitatea pe care aceasta o implică la

nivelul organizării şi funcţionării societăţilor comerciale, au impus însă ca administrarea

31 A se vedea pentru dezvoltare : Gh. Piperea, op. cit., p.15-17

32S. Cărpenaru,op. cit.,p.214;O.Căpăţână,op. cit. ,ed.1996, p.325 33 A se vedea pentru dezvoltare : E. Munteanu, Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societăţilor comerciale( I ), în R.D.C. nr.3/1997, p.43.

19

activităţii comerciale să fie încredinţată acelor persoane (fizice sau juridice) specializate

în diferite domenii : financiar-bancar, bursier şi altele. Spre exemplu, în prezent, potrivit

Legii bancare, un conducător de bancă trebuie să fie licenţiat (art.25), ori calitatea de

acţionar nu presupune obligatoriu şi pe cea de licenţiat.

Doctrina actuală de drept comercial a înregistrat şi ea o serie de fluctuaţii

pornindu-se de la prevederile Legii nr.31/1990 în forma ei iniţială. Ca atare, cu privire la

cumulul calităţii de asociat cu cea de administrator, Lege nr.31/1990 nemodificată

cuprindea o distincţie;în societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă,

administratorul trebuia să aibă calitatea de asociat, pe când în societatea pe acţiuni sau în

comandită pe acţiuni şi în societatea cu răspundere limitată, administrator putea fi un

asociat sau neasociat.

Avându-se în vedere o serie de recomandări din doctrină34precum şi unele aspecte

de drept comparat35,legea societăţilor comerciale, aşa cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 32/1997, stabileşte că, în principiu, în orice formă de societate comercială,

administratorul poate fi un asociat sau neasociat. Astfel, în cazul societăţii în nume

colectiv şi a societăţii cu răspundere limitată, art.7 şi art.192 al.1 din Legea nr.31/1990

republicată consacră în mod expres acest lucru.

Cât priveşte societatea pe acţiuni, aceeaşi soluţie este stabilită indirect de art. 137

al. 2 din Legea societăţilor comrciale modificată , stabilindu-se obligativitatea

administratorului de a depune o garanţie pentru activitatea sa. În legătură cu obiectul

garanţiei şi cuantumul acesteia, legea face distincţie între administratorii acţionari şi cei

neacţionari. Prin urmare, administratorii acţionari pot să opteze între a depune o garanţie

în numerar sau a constitui în gaj un număr de 10 acţiuni, acţiuni care devin inalienabile.

Administratorii neacţionari nu pot depune decât o garanţie în numerar36.

În fine, în cazul societăţilor comerciale în comandită simplă sau în comandită pe

acţiuni, potrivit art.88 şi art.183 al.1 din aceeşi lege, administrarea acestora este

încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi.

34 A se vedea propunea de lege ferenda în vederea modificării Legii nr.31/1990 în forma iniţială, cu argumente, E. Munteanu ,op. cit., p.44-4535 În dreptul francez este reglementată în mod expres şi posibilitatea ca gerantul unei societăţi comerciale în comandită simplă , ori pe acţiuni, sau în nume colectiv, să nu facă parte din rândul asociaţilor sau al comanditaţilor.Totuşi, la societăţile în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, administrator nu poate fi un asociat comanditar.A se vedea, în acest sens, Claudia Roşu,op. cit. ,p.266 36 Gh. Piperea,op. cit. , p.21

20

Concluzionând, calitatea de asociat a administratorului, în actualul cadru

normativ, este o condiţie de numire în funcţie numai în cazul societăţilor în comandită

(simplă sau pe acţiuni) unde gerantul trebuie să fie asociat comanditat.

În cazul în care,în societăţile în comandită menţionate,funcţia de administrator

este asumata de un asociat comanditar,sancţiunile în contextul Legii nr.31/1990 sunt:

excluderea din societate a asociatului comanditar din societatea în comandită simplă

(art.217 al.1 lit.b) sau angajarea răspunderii faţă de terţi,nelimitat şi solidar,asemenea

asociatului comanditat.

Condiţionarea legală a cumulului calităţii de administrator cu cea de asociat în

cazul societăţilor în comandită (simplă sau pe acţiuni) s-ar justifica, apreciem noi, pe de

o parte, caracterului intuitu personae al societăţii, iar pe de altă parte, necesităţii

excluderii asociaţilor comanditari de la administrarea societăţii în vederea apărării

intereselor terţilor; cel mult astfel s-ar întemeia soluţia stabilită de legiutor în art. 88 şi

art. 183 al.1 din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce ne priveşte, justificările arătate nu fac decât să ridice o serie de

inadvertenţe. Astfel, caracterul intuitu personae al societăţii ar implica condiţionarea

calităţii de asociat a administratorului şi în cazul societăţii în nume colectiv, ori potrivit

art.7 din Legea societăţilor comerciale, în cazul societăţii menţionate, gestiunea curentă

poate fi asigurată şi de un administrator neasociat.

Apoi, raţiunea protejării terţilor – în sensul că actele care angajează societatea nu

pot fi încheiate de asociaţi comanditari, care au o răspundere limitată, ci numai de

asociaţi comanditaţi care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale – nu îşi

găseşte, de asemenea pe deplin justificarea . Aceasta deoarece, administratorul fie el

asociat ori neasociat, asociat comanditat sau comanditar, nu poate acţiona decât în

numele şi pe seama societăţii (ca mandatar) şi ca urmare acesta nu se poate abate dela

voinţa socială decât depăşirea puterilor încredinţate prin mandat; situaţie în care urmează

să răspundă în nume propriu, limitat sau nelimitat în funcţie de forma juridică a societăţii.

În fine, oricum am privi lucrurile, apreciem noi, legiuitorul, în contextul analizat,

vădeşte o inconsecvenţă privită prin prisma lui ratio legis. În reglementarea iniţială a

Legii nr.31/1990 există o atare consecvenţă în justificare chiar dacă şi aceasta s-a dovedit

21

a fi criticabilă în doctrină. 37 După cum am mai spus, în forma nemodificată, Legea

societăţilor comerciale făcea distincţie între societatea în nume colectiv şi societatea în

comandită simplă pe de o parte, şi societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe

acţiuni, şi societatea cu răspundere limitată pe de altă parte; la prima categorie menţionată

administratorul trebuind să fie şi asociat.Ori într-o asemenea concepţie, legiuitorul a

avut în vedere existenţa caracterului intuitu personae al societăţii în formă pură sau

prioritară(apreciem noi). Aceasta deoarece, în cazul societăţii comerciale pe acţiuni şi

societăţilor cu răspundere limitată, deşi totuşi este prezent caracterul intuitu personae, în

contextul analizat acesta ar fi atenuat decaracterul de „societate de capital“.

În virtutea celor arătate, conchidem că, s-ar impune fie revenirea la vechea

concepţie a legiuitorului (din forma iniţială a Legii nr.31/1990) fie instituirea posibilităţii

desemnării unui administrator din afara societăţii pentru absolut orice formă de societate

(inclusiv societatea în comandită simplă şi societatea în comandită pe acţiuni). În mod

practic însă, având în vedere faptul că asupra primei alternative puterea legiuitoare s-a

pronunţat deja, modificând-o, apreciem că rămâne deschisă cea de a doua, cu toate

argumentele menţionate. Mai mult, actualul cadru normativ este în spiritul administrării

oricărei forme de societate comercială atât de asociaţi cât şi de neasociaţi, asa că, s-ar

impune cu atât mai mult posibilitatea institirii ca administrator a unei persoane care nu

are calitatea de asociat sau a investirii unui asociat comanditar ca gerant în cazul

societăţii în comandită simplă şi societăţii în comandită pe acţiuni.

1.2.5. Cumulul calităţii de administrator la mai multe societăţi comerciale

Legea societăţilor comerciale cuprinde anumite dispoziţii în privinţa limitării

cumulului calităţii de administrator la mai multe societăţi comerciale , aplicabile

societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni. Astfel, potrivit art. 142 al. 1 din lege ,

nici o persoană nu poate funcţiona , concomitent în mai mult de trei consilii de

administraţie. Aliniatul doi al aceluiaşi articol arată că această interdicţie nu se aplică în

cazurile în care cel ales în consiliul de administraţie este proprietar a cel puţin o pătrime

din totalul acţiunilor sau este administrator al unei societăţi care deţine pătrimea

menţionată. În aliniatul trei legiuitorul instituie sancţiunea în cazul încălcării interdicţiei ,

37 A se vedea : E. Munteanu, op. cit., p.21

22

arătând că cel ce nu respectă prevederile art. 142 al. 1 va pierde de drept calitatea sa de

administrator pentru societăţile ce depăşesc numărul legal admis (de trei), în ordinea

cronologică a numirilor .În acelaşi timp, cel în cauză va fi obligat la plata , în folosul

statului, a remuneraţiei încasate şi a altor beneficii ce i se cuvin, cât şi la restituirea

sumelor încasate.

Anumite interdicţii şi sancţiuni sunt prevăzute de art.142 al. final pentru

administratorii care fac parte din comitetul de direcţie şi directorii unei societăţi pe

acţiuni.Aceştia nu vor putea fi , fără autorizarea consiliului de administraţie ,

administratori, membri în comitetul de direcţie , cenzori sau asociaţi cu răspundere

nelimitată în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect. De asemenea , persoanele

în cauză nu pot exercita acelaşi comerţ sau altul concurent , pe cont propriu sau al altei

persoane, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru prejudiciile cauzate.

Având în vedere faptul că Legea nr.31/1990 cuprinde dispoziţii aplicabile

societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni permiţând aşadar un cumul restrictiv , se

pune problema interpretării „tăcerii” legii în privinţa celorlalte forme de societate .În

doctrină38, încercându-se a se analiza intenţia legiuitorului în cazul analizat , s-a conturat

opinia că administratorii societăţii în nume colectiv , societăţii în comandită simplă şi

socităţii cu răspundere limitată, nu pot avea

calitatea de administrator la mai multe societăţi. În aceeşi ordine de idei , s-a arătat că,

inadmisibilitatea cumulului funcţie de administrator este impusă de necesitatea asigurării

condiţiilor ca administratorul să-şi exercite atribuţiile privind gestiunea societăţii.

În ceea ce ne priveşte , ne raliem opiniei analizate, considerând că , intenţia

legiuitorului a fost de a consacra inadmisibilitatea cumulului ca fiind regula iar

admisibilitatea , în condiţiile art.142 ca fiind excepţia.Derogarea de la regula

inadmisibilităţii cumulului , se justifică prin aceea că un consiliu de administraţie (tipic

societăţilor de capitaluri), lucrează în şedinţe ce se ţin periodic, fapt care permite unei

persoane să fie membru şi să ia parte la activitatea mai multor consilii de administraţie39

care însă nu pot depăşi numărul de trei (art.142 din Legea nr.31/1990)

1.2.6. Cumulul calităţii de administrator cu cea de salariat al societăţii comerciale38 S Cărpenaru , op. cit. , p.21539 S. Cărpenaru , op. cit. , p.215

23

Problema cumulului calităţii de administrator cu cea de salariat al aceleiaşi

societăţi comerciale, a ridicat în doctrina actuală de drept comercial o serie de

controverse. Aceasta pentru că Legea nr.31/1990 nu reglementeză un atare cumul, dar

nici nu îl interzice .

Majoritatea opiniilor 40 pronunţate au fost în sensul că, între calitatea de

administrator şi cea de salariat al aceleiaşi societăţi comerciale există o incompatibilitate

care decurge din caracterul antitetic al raporturilor juridice pe care le implică fiecare din

cele două calităţi. Unii autori 41 admit însă, în subsidiar, posibilitatea ca un salariat al unei

societăţi care a fost angajat prin contract de muncă, să devină, în condiţiile legii,

administrator al sicietăţii, dar exclud posibilitatea ca un administrator în funcţiune să

devină şi salariat al aceleiaşi societăţi în baza unui contract de muncă. Aceasta deoarece,

în situaţia în care calitatea de administrator o preceda pe cea de salariat, se instituia

posibilitatea (confirmată deseori în practică) a săvârşirii unor abuzuri. Spre exemplu,

administratorii în funcţie care îşi aprobau retribuţii exorbitante cu titlul de salariu (un fel

de autoangajare a administratorului,mai ales în cazul administratorului unic), pentru ca, în

caz de licenţiere, să încasaze ajutoare de şomaj foarte mari, pe lângă indemnizaţiile

compensatoare plătibile de către societate 42 . Pe de altă parte, alţi autori, în cadrul

opiniilor menţionate, resping cumulul în mod absolut, neadmiţând nici o excepţie43.

În literatura de specialitate, s-a exprimat şi o opinie contrară 44 potrivit căreia, cât

priveşte societăţile pe acţiuni şi cele cu răspundere limitată, administratorul neasociat are

opţiunea între mandatul comercial şi contractul de muncă pentru a-şi desfăşura

activitatea. Referitor la posibilitatea încheierii unui contract de muncă de către

administratorii societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi în comandită pe

acţiuni, în aceeaşi opinie, s-a afirmat, pornind de la dispoziţiile art.58 al.1 (în prezent

art.88 al.1) şi art.136 al.1 (actualmente art.183 al.1) din Legea nr.31/1990, că niciodată

administratorii nu pot activa în această calitate în temeiul unui contract de muncă, ci

exclusiv în baza unui mandat comercial. Această concluzie a fost dedusă din textele

40 A se vedea: S. Cărpenaru, op. cit., p.215,216 şi în R.D.C. nr.2/1993, op. cit., p27; S. David, Fl. Baias, op. cit., p.14; Gh. Piperea ,op. cit., p.22-2741 Ase vedea în acest sens: S. Cărpenaru ,op. cit., p.216 şi Gh. Piperea, op. cit., p.25 42 Gh. Piperea, op. cit., p.24,2543 A se vedea: S. David, Fl. Baias, op. cit., p.1444 S. Beligrădeanu, op. cit., în Dreptul nr.9-12/1990, p.34

24

menţionate, considerate imperative, care dispun că la societăţile în comandită calitatea de

administrator nu o poate avea decât un asociat comanditat. S-a considerat în esenţă că

existenţa contractului de societate între aceasta şi comanditaţi exclude fiinţarea în acelaşi

timp, cu acelaşi scop (administrarea societăţii în comandită) şi între aceleaşi părţi a unui

contract de muncă.

Acelaşi autor, recunoaşte 45 administratorului posibilitatea de a încheia separat

un contract individual de muncă ori contracte civile pentru desfăşurarea activităţilor utile

societăţii, altele decât cele specifice administratorului (de exemplu: economist, consilier

juridic).

În privinţa asociatului unic-administrator al societăţii cu răspundere limitată , s-a

apreciat 46 că acesta poate încheia un contract de muncă cu societatea al cărei asociat este,

însă numai pentru alte activităţi decât cele corespunzătoare atribuţiunilor tipice ale

administratorului, felul muncii trebuind să fie absolut diferit de obligaţiile ce-i revin

gerantului. Cumulul calităţii de administrator cu cea de salariat, în cazul arătat, s-a

justificat în baza libertăţii fundamentale de alegere a locului de muncă (art.38 al.1 din

Constituţie ). Această explicaţie a fost însă criticată 47 arătându-se că pricipiul

constituţional arătat nu are sensul dat în opinia arătată, adică al instituirii unui drept al

cetăţeanului de a încheia un contract de muncă, ci acela de a institui un drept al acestuia

de a-şi alege o profesie sau o altă activitate legală din exercitarea căreia să-şi asigure

mijloacele de subzistenţă.

În doctrina franceză de drept comercial48, administrarea societăţii cu răspundere

limitată având asociat unic este asigurată de un gerant.Asociatul unic din societatea cu

răspundere limitată poate să încredinţeze funcţia de administrator unei terţe persoane ori

îşi poate chiar el asuma această funcţie. În plan juridic el are calitatea de mandatar, în

timp ce în plan fiscal el este impozitat ca un salariat.

45 Idem, p.35 şi S. Beligrădeanu, Admisibilitatea încheierii contractelor de muncă sau a unor contracte civile între societăţile comerciale având capital privat şi asociaţii acestora , în R.D.C. nr.6/1193, p.12646 I. T. Ştefănescu , Asociatul unic – administrator poate fi concomitent şi salariat al societăţii sale cu răspundere limitată? , în R.D.C. nr.4/1998, p.26-3047 Gh. Piperea, op. cit., p.2248 M. Cozian , A. Viandier, Droit des sociétés, Edition Litec, Paris, 1992, p.413

25

În cazul societăţii pe acţiuni, art.148 din Legea nr.31/1990prevede: „salarii fixe şi

orice alte sume sau avantaje vor putea fi acordate administratorilor numai pe baza unei

hotărâri a adunării generale“. Noţiunea de „salarii“ folosită de legiutor a determinat pe

alţi autori să afirme existenţa cumulului cel puţin în cazul societăţii pe acţiuni. Astfel s-a

arătat că administratorul acţionează într-o dublă calitate, pe de o parte ca mandatar

(reprezentant) al societăţii pe baza mandatului, iar pe de altă parte ca salariat (angajat) al

societăţii. Obligaţiile şi răspunderile administratorului salariat sunt diferite, în funcţie de

natura juridică a celor două contracte; ca atare salariatului administrator îi vor fi

aplicabile dispoziţiile specifice ale dreptului muncii, în ceea ce priveşte calitatea sa de

salariat şi cele specifice relaţiilor comerciale, cât priveşte calitatea sa de administrator. 49

Prin excepţie însă, se recunoaşte că există şi situaţii de incompatibilitate care determină

aplicarea unui statut juridic sau al altuia. Astfel, spre exemplu, administratorul salariat nu

va răspunde pentru prejudiciul cauzat societăţii în temeiul răspunderii materiale

reglementate de Codul muncii, ci în temeiul răspunderii contractuale de drept comun,50

pentru neândeplinirea mandatului pe care l-a primit de la societate, astfel încât

răspunderea sa va acoperi atât prejudiciul efectiv produs, cât şi beneficiul nerealizat.

În dreptul francez,51 în cazul societăţii pe acţiuni, un administrator în funcţie nu

poate să încheie un contract de muncă cu societatea. Administratorul care doreşte să

devină salariat al societăţii trebuie să îşi dea în prealabil demisia. Un salariat însă, poate

ajunge administrator dacă îndeplineşte o serie de condiţii. O altă soluţie, de compromis

apreciem noi, a fost găsită în doctrina şi jurisprudenţa franceză, potrivit căreia contractul

de muncă este suspendat pe durata mandatului de administrator, având din nou efect la

sfârşitul mandatului. În cazul societăţii cu răspundere limitată şi societăţilor de persoane,

doctrina franceză de drept comercial nu mai interzice ca un contract de muncă să fie

semnat cu un administrator deja în funcţie, permiţându-se cumulul calităţii de mandatar

cu cea de asociat.

În ceea ce ne priveşte, apreciem că, înainte de a adera la o opinie sau alta şi de a

ne însuşi justificările aferente, trebuie să arătăm şi consecinţele majore pe care le implică

49 Magda Volonciu, Raluca Dimitriu, Reprezentarea societăţilor comerciale prin intermediul managerului sau administratorului, în Revista Idei de Afaceri, nr. 9/1997, p. 2850 I. T. Ştefănescu, Tratat elemetar de dreptul muncii, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.35051 A se vedea: Claudia Roşu, op. cit., în R.D.C. nr. 10/2002, p.165-166

26

admisibilitatea cumulului calităţii de administrator cu cea de salariat al aceleiaşi societăţi

comerciale.

În primul rând, se ridică problema naturii juridice a răspunderii administratorului.

Vom vorbi aşadar, dacă admitem cumulul menţionat, de o răspundere civilă a gerantului

sau de o răspundere materială, de drept al muncii,ori de ambele, de la caz la caz?

În al doilea rând, aşa cum s-a arătat52, problema este importantă şi din punct de

vedere fiscal, deoarece, în ipoteza în care administratorul este şi salariat, el este supus

impozitului pe salarii, în vreme ce, dacă este nesalariat, el este supus impozitului pe

veniturile globale ale persoanelor fizice care realizează activităţi independente.

Având în vedere cele menţionate anterior şi opiniile analizate, concluzionăm

că, problema cumulului calităţii de administrator cu cea de salariat al aceleiaşi societăţi

comerciale prezintă o importanţă majoră având în vedere implicaţiile pe care le

generează. Ca atare, rezolvarea unei astfel de probleme nu ar trebui lăsată în sarcina

doctrinei şi practicii judiciare care nu cad absolut în acord, ci se impune o soluţionare

legală a chestiunii calităţii de salariat a gerantului. Aceasta s-ar putea concretiza, areciem

noi, sub forma suspendării contractului de muncă pe perioada exercitării mandatului de

administrator de către salariat, ca soluţie de compromis ce ar putea fi consacrată legal

fie în contextul unei viitoare modificări a Legii nr. 31/1990, fie prin inserarea în Codul

muncii a unui nou caz, sui-generis, de suspendare a contractului individual de muncă.

1.3. Condiţiile referitoare la numirea administratorului persoană juridică

După cum am mai arătat, în forma sa iniţială, Legea nr.31/1990 nu făcea nici o

diferenţiere între persoanele fizice sau juridice, ca administratori ai societăţilor

comerciale.

Necesitatea şi utilitatea numirii ca gerant a unei persoane juridice a fost susţinută

iniţial în doctrină 53 pentru ca O.G. nr.32/1997 prin care s-a modificat şi completat Legea

nr.31/1990 să recunoască ulterior expres această posibilitate. Astfel, art.136 din Legea

societăţilor comerciale republicată stabileşte condiţiile de numire a unei persoane juridice

în funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

52 Gh. Piperea, op. cit., p.2753 Cristiana Irinel-Stoica, op.cit, în R.D.C. nr. 1/1995, p. 87-91

27

Pentru ca activitatea de administrare să poată fi desfăşurată de persoana juridică,

aceasta din urmă trebuie să-şi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică.

Acesta trebuie să întrunească (potrivit art.136) condiţiile arătate în art.135 din aceeaşi

lege referitoare la administratorul persoană fizică: capacitate, cetăţenie, onorabilitate, nu

însă şi calitatea de asociat.

Aşa cum s-a arătat în doctrină, 54 în privinţa capacităţii de a fi administrator a unei

persoane juridice, este necesar să fie întrunite cerinţele şi condiţiile specifice la noţiunea,

conţinutul şi specialitatea capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei juridice. Ca

atare, avându-se în vedere pricipiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei

juridice consacrat de art.34 din Decretul nr.31/1954,potrivit căruia, persoana juridică nu

poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, act de

înfiinţare sau statut, s-a arătat55 că administratorul persoană juridică nu poate fi decât o

societate comercială specializată având ca obiect de activitate operaţiuni manageriale şi

de gestiune a unor afaceri comerciale.

În situaţia în care se numeşte ca administrator o persoană juridică, drepturile şi

obligaţiile părţilor se stabilesc printr-un contract de administrare (art.136 al.2), având

natura juridică a mandatului comercial 56. Acest contract nu trebuie însă confundat cu

acel contract de administrare reglementat de O.U.G. nr.49/1999 prin care s-a modificat,

respectiv abrogat Legea nr.66/1993 privind contractul de management. Practic, contractul

de management s-a transformat fără mari modificări (apreciem noi), într-un contract de

administrare care însă, spre deosebire de cel prevăzut de art.136 al.2 din Legea

nr.31/1990,se aplică doar companiilor/societăţilor naţionale, regiilor autonome şi

societăţilor comerciale la care statul deţine capitalul majoritar.

Mai mult, contractul de administrare vizat de O.U.G. nr. 49/1999 poate fi încheiat

atât cu o persoană fizică cât şi cu o persoană juridică în calitate de administrator.

2.DESEMNAREA ADMINISTRATORILOR

54 E. Munteanu, op. cit.,în R.D.C. nr.3/1197, p.3655 Idem, p.3756 Gh. Piperea, op. cit., p.28

28

Desemnarea sau numirea administratorilor prezintă o serie de particularităţi în

funcţie după cum aceasta are loc la constituirea societăţii sau ulterior, în funcţie de forma

juridică a societăţii şi, în fine, în funcţie de calitatea administratorului: persoană fizică ori

persoană juridică .

Potrvit dipoziţiilor Legii nr.31/1990, desemnarea administratorilor se poate face fie

la constituirea societăţii, făcându-se menţiune în acest sens în actul constitutiv, fie

ulterior, prin decizia adunării generale .

În cazul numirii prin contractul de societate, în actul constitutiv trebuie să se arate,

în mod obligatoriu, persoanele care vor îndeplini funcţia de administrator precum şi

puterile lor, iar în cazul în care au fost desemnaţi mai mulţi geranţi dacă aceştia urmează

să-şi exercite puterile împreună sau separat. În acelaşi timp, în contractul de societate

trebuie să se prevadă care dintre administratori sunt împuterniciţi să reprezinte societatea

în raporturile cu terţii(art. 7 şi 8 din Legea nr.31/1990).

În cazul în care socitatea pe acţiuni sau societatea în comandită pe acţiuni se

constitue prin subscripţie publică, administratorii societăţii sunt numiţi potrivit art.27 dim

lege, de adunarea constitutivă a subscriitorilor.

Cu privire la desemnarea ulterioară a administrtorilor, de către adunarea generală,

Legea societăţilor comerciale face distincţiede la o formă de societate la alta.

Astfel, în cazul societăţilor în nume colectiv şi societăţilor în comandită simplă,

administatorii sunt aleşi prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a

capitalului social (art.77 şi art.90 din lege).

În cazul societăţii pe acţiuni sau societăţii în comandită pe acţiuni, administratorii

sunt aleşi de adunarea generală ordinară a acţionarilor cu cvorumul şi majoritatea

prevăzute de lege(art.111). Potrivit art.112 din aceeaşi lege, în cazul societăţilor arătate,

pentru validitatea deliberărilor adunarii ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care

să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social; hotărârile se iau de acţionarii care

deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în adunare, dacă în actul

constitutiv sau în lege nu se prevede o majoritate mai mare.

În socitatea cu răspundere limitată, administratorii sunt aleşi de adunarea asociaţilor

cu votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art.189 din

lege).

29

Administratorul persoană juridică poate fi numit, de asemenea, prin actul constitutiv

ori ulterior prin decizie a adunării generale. În orice caz, desemnarea ca gerant a unei

persoane juridice este posibilă numai prin semnarea unui contract de administrare cu

societatea prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor. Avem în vedere

contractul de administrare prevăzut de Legea nr. 31/1990. În acest contract se va

prevedea obigaţia persoanei juridice de a desemna un reprezentant permanent, persoană

fizică, prin care se va exercita în fapt funcţia de administrator (art.136 al.2 din lege ).

În cazul contractului de administrare reglementat prin O.U.G. nr.49/1999 prin care

se pot institui ca administratori atât persoane juridice cât şi persoane fizice, există o

anumită procedură de selecţionare şi numire a administratorilor care este prevăzută de art.

14-17 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr.364/1999.

Ca atare, în toate cazurile selecţia administratorilor se face prin concurs. În acest

scop, în termen de 30 de zile de la ultima publicare în presă a cererii de ofertă şi a

criteriilor de selecţie a administratorilor elaborate de o comisie de selecţie aprobată de

adunarea generală extraordinară a acţionarilor în cazul societăţior comerciale sau prin

ordinul ministerului de resort, ori, după caz, al autorităţii administraţiei publice locale, în

cazul regiilor autonome, candidaţii persoane fizice sau juridice depun în plic sigilat

documentele obligatorii din care să rezulte că îndeplinesc cerinţele şi criteriile stabilite

prin art.9 respectiv art.10 şi 13 din Normele metodologice amintite(art.14).

3. DURATA FUNCTIEI DE ADMINISTRATOR . REALEGEREA

ADMINISTRATORILOR

Legea nr. 31/1990 cuprinde anumite dispoziţii cu privire la durata funcţiei de

administrator şi realegerea administratorilor.

3.1. Durata funcţiei de administrator

În privinţa duratei funcţiei de administrator, reglementarea actuală cuprinde

puţine dispoziţii57.

57 a se vedea : S. Cărpenaru, op.cit., p217

30

În conformitate cu prevederile art. 77 şi art. 192 al.3, în cazul societăţilor în nume

colectiv, societăţilor în comandită simplă şi societăţilor cu răspundere limitată, asociaţii

care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi

administratori dintre ei, fixându-le puterile şi durata însărcinării. Aşadar, pentru

societăţile de persoane şi societăţile cu răspundere limitată, asociaţii sunt liberi să

stabilească durata mandatului administratorilor, atât în cazul numirii prin contractul de

societate, cât şi ulterior prin alegerea de către adunarea asociaţilor.

Pentru societăţile pe acţiuni sau societăţile in comandită pe acţiuni art. 134 al. 1

prevede că societatea este administrată de unul sau mai mulţi administratori temporari şi

revocabili. Primii administratori, stabiliţi prin actul de societate, pot îndeplini această

funcţie pe o durată de cel mult patru ani ( art. 134 al.5), iar dacă prin actele constitutive

(contractul de societate şi statutul) nu s-a stabilit durata funcţiei, aceasta va fi de doi ani

(art. 134 al.6). Ca atare, pentru societăţile de capitaluri, primii administratori numiţi prin

actul constitutiv pot îndeplini această funcţie pe durata stabilită de asociaţi fără ca

perioada mandatului să poată depăşi patru ani.

Atunci când prin actele constitutive sau cu ocazia desemnării ulterioare a

administratorilor nu s-a stabilit durata mandatului lor, legea prezumă că acesta este de doi

ani.

3.2. Realegerea administratorilor

Cu privire la realegerea administratorilor art. 134 al.7 arată că administratorii sunt

reeligibili dacă prin contractul de societate sau statut nu s-a prevăzut altfel. Deşi textul de

lege menţionat face referire numai la societăţile de capitaluri, s-a apreciat58 că această

soluţie se extinde şi la celelalte forme juridice de societăţi comerciale.

4. PUBLICITATEA NUMIRII ADMINISTRATORILOR

Cu privire la administratorii societăţilor comerciale, legea instituie anumite

formalităţi de publicitate. Aceasta deoarece, administratorul este pe de o parte, persoana

58 a se vedea în acest sens: I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol.II, Edit. Socec, Bucureşti, 1948, p.469

31

care transpune în viaţă voinţa socială, iar, pe de altă parte, persoana prin intermediul

căreia societatea intră în raporturile juridice cu terţii59.

Legea nr.26/1990 privind organizarea publicităţii prin Registrul comerţului în

art.14 prevede că cererea de înmatriculare a unei societăţi comerciale trebuie să arate

administratorii societăţii, puterile acestora precum şi care dinte ei au puterea de a

reprezenta societatea.

Administratorii cu putere de reprezentare au obligaţia ca, în temen de 15 zile, să

depună, la Registrul comerţului semnăturile lor ( art.45 din Legea nr.31/1990). Termenul

menţionat curge, după caz, de la data înmatriculării societăţii ori de la data alegerii

administratorilor de către adunarea asociaţilor. Depunerea specimenului de semnătură de

către administratorii împuterniciţi cu reprezentarea societăţii, se poate realiza atât prin

semnarea în Registrul comerţului, în prezenţa judecătorului delegat sau a conducătorului

oficiului, cât şi prin prezentarea semnăturii autentificate în faţa notarului public ( art.18

al.2 din Legea nr.31/1990).

În doctrină60 s-a apreciat că publicitatea numirii administratorilor nu se

realizează numai prin înregistrarea cererii de înmatriculare şi depunerea semnăturii la

registru ci şi prin îndeplinirea formalităţii de publicare a documentelor constitutive ale

societăţii comerciale în Monitorul Oficial.

5. NATURA RAPORTULUI JURIDIC DINTRE SOCIETATEA COMERCIALĂ

ŞI ADMINISTRATOR

Chestiunea naturii juridice a raporturilor dintre administrator şi societatea

comercială este controversată având în vedere complexitatea funcţiei administratorului pe

de o parte , iar pe de altă parte faptul că determinarea naturii juridice a raporturilor

menţionate implică consecinţe majore în privinţa atribuţiilor administratorului şi a

răspunderii juridice a acestuia.

59 E Munteanu, Unele aspecte privind statutul juruduc al administratorilor societăţilor comerciale II, în R.D.C. nr. 4/1997, p.82.60 Idem

32

Analizând printr-o perspectivă „istorică”şi având în vedere evoluţia doctrinei şi

jurisprudenţei (naţionale sau străine), se constată faptul că, în legătură cu natura juridică a

raporturilor dintre administratori şi societatea comercială, au fost consacrate mai multe

teze ori teorii. Astfel s-a plecat de la poziţa teoretică potrivit căreia gerantul61 este un

simplu mandatar al societăţii, ajungându-se la ideea că administratorul este un organ al

acesteia, un reprezentant legal. Implicaţiile majore , imediate ale adoptării unei sau alteia

din tezele amintite vizează calificarea răspunderii juridice a administratorului ca fiind

contractuală, respectiv delictuală.

Teoria mandatului se circumscrie doctrinei şi jurisprudenţei secolului al XIX-lea

şi a începutului secolului al XX-lea, reprezentâd concepţia clasică a dreptului comercial

potrivit căreia administratorul este un mandatar al societăţii , altfel spus raporturile dintre

administrator şi societate au fost considerate ca raporturi izvorâte dintr-un contract de

mandat comun62. De altfel şi legislaţia avea texte exprese care supuneau pe administratori

regimului juridic al mandatului în privinţa drepturilor şi îndatoririlor acestora.Astfel,

art122 din Codul comercial român (text în prezent abrogat expres) prevedea că

„societatea se administrează de către unul sau mai mulţi mandatari revocabili”, iar art.

123 (de asemenea abrogat expres) sublinia că administratorii „răspund de executarea

mandatului lor”.

Dezvoltarea vieţii comerciale şi implicit evoluţia doctrinei de drept comercial

au impus punerea în discuţie a teoriei mandatului care înregistrează o serie de neajunsuri.

Ca atare, nu se poate şti cu exactitate pe cine reprezintă mandatarul: pe asociaţi (care îl

desemnează în baza unei decizii a adunării generale), ori societatea (în numele şi pe

seama căreia administratorul încheie actele juridice)? În consecinţă, în cazul săvârşirii de

către administrator în timpul exerciţiului funcţiunii a unui delict civil, se va angaja

răspunderea societăţii ca fiind aceea a comitentului pentru prepus ori răspunderea pentru

fapta proprie? Apoi, cum se justifică, prin prisma noţiunii de mandat faptul că

administratorii au o serie de atribuţii de care asociaţii nu beneficiază (facultatea de a

angaja societatea prin actele lor, aptitudinea de a sta în justiţie în numele societăţii)63.

61 Noţiunea de „ gerant” a fost folosită în sens larg ; ea prezintă şi un sens restrâns desemnându-l pe administratorul fără putere de reprezentare (vezi spre exemplu , S.David, Fl. Baias, op., cit.,p.18-19)62 A se vedea , spre exemplu: D. D. Gerota , Curs de societăţi comerciale , Bucureşti 1928, p.85-8663 Pentru criticile aduse teoriei mandatului, a se vedea : S. David ,Fl. Baias, op. cit.,în Dreptul nr. 8/1992, p.16

33

Ca răspuns la criticile aduse teoriei mandatului a apărut şi s-a dezvoltat teoria

reprezentării legale sau teza organicistă în virtutea căreia administratorul apare ca fiind

purtătorul voinţei colective a asociaţilor în exercitarea atribuţiunilor sale. Astfel, raportul

dintre administrator şi societate nu ar mai fi unul de mandat de drept comun, ci un

mandat cu conţinut legal, asemănător cel al tutorului64.

Sub influenţa curentului organicist, unii autori au apreciat că administratorii nu

sunt subiecte de drept distincte de societate ci sunt parte integrantă a acesteia; altfel spus

reprezintă un organ prin care societatea îşi desfăşoară activitatea.Practica judiciară din

prima jumătate a secolului al XX-lea nu a făcut în genere nici ea excepţie de la teoria

organicistă arătând că :„administratorul sau administratorii societăţii sunt organe

esenţiale pentru funcţionarea societăţii” ori „ administratorul nu este un procurator ci

organul însuşi prin care socitatea

participă la viaţa juridică “65.

Şi teoria analizată (deşi satisfăcătoare în mare parte) nu a fost lipsită de critici

moderate, indirecte .Astfel, s-a arătat că, noţiunea de„organ al societăţii” este relativă

având în vedere faptul că administratorul nu contribuie efectiv la formarea voinţei

sociale ci la executarea acesteia. Cu toate acestea, s-a observat că, în anumite situaţii,

administratorii societăţilor mari elaborează ei înşişi„ voinţa colectivă ”, care devine a

societăţii, dar totuşi ar fi imprudent, apreciem noi, să afirmăm în sens strict acest lucru

şi ca atare, în cazurile menţionate „administratorul imprimă voinţei colective (fără a i se

substitui) o pronunţată tentă personală “66.

Atât teza mandatului cât şi cea organicistă se pun în acord cât priveşte existenţa

puterii de reprezentare, ca atribuţie fundamentală şi exclusivă a administratorului; nu se

poate imagina o ipoteză în care adunarea generală să reprezinte societatea. Ceea ce

deosebeşte în mod esenţial cele două teorii, are în vedere fundamentarea ori izvorul

puterii de reprezentare : mandatul de drept comun, respectiv legea .

O soluţie ingenioasă – care reuşeşte să înlăture neajunsurile celor două curente

analizate, pe de o parte, iar pe altă parte să îmbine avantajele lor – a fost găsită în doctrina

64 S. Cărpenaru, op. cit., p.21965 Cas. III, decizia nr. 1602/1935; Cas.III, decizia nr. 117/1940, citate de S. David , Fl. Baias, op. cit., p.1766 Gh. Piperea, op.cit., p.4

34

franceză prin instituirea noţiunii de „mandat social “, noţiune care nu se integrează în

tiparele mandatului de drept comun67.

În afară de cele două ipoteze menţionate (cea a mandatului şi a reprezentării

legale), în literatura de specialitate naţională au fost formulate şi alte opinii care însă au

rămas izolate.Astfel, unii autori, având în vedere faptul că administratorul desfăşoară o

activitate constantă, permanentă pentru societate şi pentru care sunt retribuiţi, au apreciat

că raportul juridic dintre administrator şi

societate s-ar baza pe un contract de muncă68.Această idee are în vedere faptul că funcţia

administratorului implică săvârşirea de acte materiale (specifică contractului de muncă ),

însă neglijează faptul că, în exercitarea atribuţiunilor de gestiune, ponderea revine actelor

juridice.

În fine, alţi autori consacră teza că administratorul este deţinătorul unai funcţii sau

oficiu de drept privat, ale cărui îndatoriri sunt stabilite de lege şi actele constitutive ale

societăţii în care rolul principal îi revine legii69.Deşi această opinie susţine rolul

primordial al legii în determinarea sferei atribuţiilor administratorului, ea estompează

rolul voinţei asociaţilor.

În actualul cadru legislativ din ţara noastră, natura raportului juridic dintre

societate şi administrator este conturată de prevederile Legii nr.31/1990 .Astfel, potrivit

art.72 din lege „obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de

dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special prevăzute în această lege”.

La o primă lectură a textului de lege menţionat, rezultă că natura juridică a

funcţiei administratorului se întemeiază pe un contract de mandat.Acest mandat, după

cum vom vedea, prezintă o serie de particularităţi.Ca atare, societatea comercială are, în

condiţiile art.7 Cod comercial, calitatea de comerciant pe care o dobândeşte din

momentul constituirii ei, iar actele juridice pe care le încheie administratorul pentru

societate sunt fapte de comerţ. Plecând de la aceste caracteristici, s-a arătat că avem de-a

face în contextul analizat cu raporturi de mandat comercial şi nu de mandat civil,

deoarece parte în contractul de mandat este socitatea comercială70.

67 Claudia Roşu,op. cit.,în RDC nr. 10/2002,p.16268 A se vedea : S. Beligrădeanu, Derogări de la dreptul comun al muncii cuprinse în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în Dreptul nr. 9-12/1990, p.34-3569 La această opinie face trimitere şi S. Cărpenaru ,op. cit. ,p.220.

35

La rândul său acest mandat comercial nu este unul obişnuit, deoarece pe lângă

izvorul contractual el mai are şi unul legal. Izvorul contractual este preponderent

deoarece administratorul este desemnat prin contractul de societate ori prin hotărârea

adunării asociaţilor.Acceptând numirea, administratorul intră în raporturi juridice de

mandat cu societatea comercială; consimţământul administratorului se poate manifesta

uneori tacit prin simpla acceptare a mandatului în conformitate cu prevederile art.376

Cod comercial, conform căruia, mandatarul se consideră că a acceptat mandatul dacă nu

şi-a exprimat expres refuzul.Conţinutul contractual al mandatului dat administratorului

rezultă şi din prevederile art.134 al.1 al Legii nr. 31/1990 care arată că administratorul

este revocabil, deci ca pentru orice mandatar, împuternicirea dată de mandant poate fi

oricând retrasă. Administratorilor, în calitate de mandatari ai societăţii,li se aplică atât

normele generale ale mandatului de drept comun, cât şi ale mandatului comercial71 şi ca

atare se va avea în vedere aplicarea, în principal, a normelor juridice corespunzătoare

art.374 la 391 din Codul comercial român şi în subsidiar a celor cuprinse de art. 1532-

1559 din Codul civil român.

Mandatul dat administratorilor nu poate fi considerat ca având un conţinut

exclusiv contractual deoarece, în conformitate cu prevederile art.72 din Legea nr.

31/1990 se reţine şi natura legală a funcţiei administratorului.Prin urmare, „libertatea

societăţii comerciale de a stabili limitele mandatului este îngrădită în comparaţie cu

dreptul comun”72.

În doctrină, unii autori au interpretat prevederile art. 72 din legea menţionată

având în vedere rolul administratorului în cadrul societăţii comerciale. Astfel, s-a arătat

că, societatea comercială îşi desfăşoară activitatea „ca rezultat al întâlnirii dintre două

puteri : puterea de decizie şi puterea de reprezentare”73, ceea ce implică calificarea

administratorului drept un „reprezentant legal, un organ al acesteia”74. De fapt, autorii

menţionaţi, încearcă o reconsiderare a teoriei organiciste bazată pe ideea de „mandat

legal”respingând în totalitate noţiunea de mandat şi încercând să arate că, în realitate, nu

70 S. Cărpenaru, Administrarea societăţilor comerciale în reglementarea Legii nr. 31/1990, în RDC nr. 3/1993, p.3371 R. Petrescu, Drept comercial român ,Edit. Oscar Print, Bucureşti,1998,p.13272 Claudia Roşu, Natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societatea comercială, în RDC nr.4/2001,p.8373 S. David ,Fl. Baias,op. cit.,p.1774 idem, p.19

36

există un contract de mandat între societate (ori asociaţi) şi administrator.Ca atare,

asociaţii, constituiţi ca adunare generală ori luaţi individual, nu pot fi parte în contractul

de mandat deoarece, pe de o parte, adunarea generală nu este subiect de drept, iar pe de

altă parte, a considera că fiecare asociat încheie un act juridic cu administratorul distruge

ideea de voinţă colectivă. Potrivit opiniei în dicuţie, nici societatea nu poate fi parte în

contractul de mandat, deoarece administratorul nou numit nu încheie nici un act juridic cu

vechii administratori, nici anterior, nici ulterior numirii sale, ci el pur şi simplu

înlocuieşte un nou administrator sau se adaugă celor deja existenţi.

În fine, aceeşi autori concluzionează că, indiferent dacă puterile de gerare sunt

conferite administratorului de adunarea generală a asociaţiilor ori de contractul de

societate, aceasta se realizează în baza unor prevederi legale care stabilesc modul de

acordare a acestor puteri75, deci avem de-a face cu un raport strict de reprezentare legală.

În ceea ce ne priveşte, teza amintită poate fi luată în considerare având în vedere

perspectivele pe care le deschide în determinarea rolului administratorului în cadrul

organelor de conducere ale societăţilor comerciale. Totuşi, apreciem noi, dincolo de

avantajele pe care le aduce, o asemenea opinie este susceptibilă de a înregistra şi o serie

de neajunsuri.Astfel, ea tinde să ducă la o confuziune absolută în persoana

administratorului a puterii decizionale cu cea execuţională, ori după cum am mai arătat,

cel mult, gerantul influenţează voinţa socială, din punct de vedere juridic el neputând s-o

elaboreze.

Desigur, dacă administratorul este şi asociat, el participă la formarea voinţei

sociale în calitate de asociat şi nu de administrator. Aşadar rolul gerantului se limitează

doar la punerea în executare a voinţei asociaţilor.

După cum s-a arătat în doctrină76, în cazul societăţilor comerciale moderne şi mai

ales cele care au număr mare de asociaţi, puterea de decizie se concentrează în mâinile

administratorilor, asociaţii nefăcând altceva decât să aprobe mecanic propunerile

geranţilor profesionişti.În această situaţie, apreciem noi, puterea de decizie aparţine

administratorilor numai de facto nu şi de jure , altfel spus, în plan juridic, ca realitate

75 idem, p.19

76 Gh. Piperea ,op. cit. ,p.2,3

37

juridică , şi în acest caz, voinţa socială apare ca emanând de la asociaţi, respectiv de la

adunarea generală.

În ceea ce ne priveşte, având în vedere argumentele menţionate, ne raliem opiniei

potrivit căreia mandatul administratorului are o dublă natură: contractuală şi legală. În

afară de justificările prezentate anterior se mai impun o serie de precizări. În primul rând,

raportul de mandat comercial îl implică pe cel de reprezentare, cu alte cuvinte

reprezentarea legală se fundamentează şi se concretizează prin prisma noţiunii de

mandat.Apoi,indiferent de modul în care am privi lucrurile, puterile administratorilor sunt

atribuite printr-o categorie (comercial sau legal), deoarece nu se poate face abstracţie de

prevederile art.72 din Legea nr. 31/1990.

În legislaţia franceză, neexistând o prevedere similară cu cea din art.72 din legea

română a societăţilor comerciale, mandatul administratorilor se limitează doar la o

singură categorie, având un conţinut doar legal şi fiind desemnat prin noţiunea de mandat

social77.

În fine, pornind de la prevederile art.7 şi 8 din Legea nr.31/1990 potrivit cărora

numai unii dintre administratori reprezintă societatea comercială, în literatura juridică s-a

afirmat că mandatul administratorului poate fi cu sau fără reprezentare78.

Administratorul asociat căruia I s-a conferit puterea de reprezentare îşi desfăşoară

activitatea în temeiul actului constitutiv ; art. 7 şi 8 din legea societăţilor comerciale

prevăd că actul constitutiv va cuprinde clauze privitoare la administratorii care reprezintă

societatea.Administratorilor aleşi de adunarea generală, puterea de a reprezenta societatea

le este acordată prin decizia adunării generale ce i-a ales.

În privinţa administratorilor fără putere de reprezentare, unii autori79 arată că , din

punct de vedere al regimului juridic, acesta nu se deosebeşte în concepţia dispoziţiilor

legii nr.31/1990 de cel al administratorilor cu putere de reprezentare , legea nefăcând nici

o distincţie cât priveşte răspunderea administratorilor pentru activitatea lor comună din

consiliul de administraţie după cum ei au sau nu puterea de a reprezenta

societatea.Mandatul fără reprezentare presupune încheierea de către mandatar a actelor

juridice în nume propriu şi nu în calitate de reprezentant, pe seama altei persoane, altfel 77 Claudia Roşu ,op. cit.,în RDC nr.10/2002, p. 162-16878 S. Cărpenaru, op. cit. , p.22079 S. David , Fl. Baias,op.cit.p.20

38

spus există împuternicirea (mandat) dar nu există reprezentare80.Administratorul trebuie

să acţioneze întotdeauna în numele societăţii şi nu în nume propriu, deoarece în funcţia

pe care o are trebuie să realizeze interesele societăţii comerciale care i-a conferit această

calitate.

Pentru a înţelege raportul dintre administrator şi societate, în situaţia în care

administratorul nu are putere de reprezentare trebuie făcută distincţia între calitatea de

asociat sau neasociat a administratorilor.După cum ştim, administratorii neasociaţi pot să

fie aleşi numai la societatea în nume colectiv, societatea cu răspundere limitată şi la

societatea pe acţiuni ; la societăţile în comandită (simplă sau pe acţiuni), administratorii

pot fi numai dintre asociaţii comanditaţi.

Administratorii care nu au calitatea de asociat şi cărora nu li se conferă puterea de

reprezentare, pot fi angajaţi în temeiul unui contract de muncă.Aceasta i-a îndreptăţit pe

unii autori să afirmă că , în cazul în care administratorul este o persoană care nu are

calitatea de asociat, mandatul ce guvernează raportul dintre societate şi gerant are la bază

un contract de muncă81. Alţi autori82, deşi resping ideea de mandat fără reprezentare, arată

că administratorii care nu au calitatea de asociat şi care nu benficiază de puterea de

reprezentare, pe lângă contractul de muncă ar putea fi angajaţi în temeiul unui contract

civil de prestări de servicii, respectiv de antrepriză având în vedere faptul că serviciile

care pot fi executate pe baza contractului de antrepriză sunt dintre cele mai diverse.

Cât priveşte administratorii care au calitatea de asociaţi dar nu li s-a conferit

puterea de reprezentare, nu pot acţiona în nume propriu deoarece aceasta ar impune

concluzia că ei sunt subiecte distincte de drept, deşi fac parte din organul societăţii

comerciale, alături de administratorii cu drept de reprezentare.Calitatea de membru al

consiliului de administraţie este incompatibilă cu aceea de subiect distinct de drepturi şi

obligaţii în cadrul societăţii comerciale83.

În ceea ce ne priveşte, concluzionăm că natura juridică a funcţiei

administratorului nu poate fi disociată, în actualul cadru normativ, nici de noţiunea de

mandat, nici de aceea de reprezentare; avem de-a face însă cu un mandat sui-generis

care îmbracă în mare parte forma mandatului comercial şi în care se păstrează 80 D. Chirică ,Drept civil. Contrcte speciale , Edit. Lumina Lex, Bucureşti 1997, p. 27081 S. Cărpenaru,op. cit.p.22082 Claudia Roşu, op. cit., în R.D.C. nr.4/2001, p.8783 S. David, Fl. Baias ,op. cit., p.20

39

principiul general din mandatul civil potrivit căruia reprezentarea nu este de esenţa

contractului ci numai de natura sa.

6. OBLIGATIILE ŞI PUTERILE ADMINISTRATORULUI

6.1. Obligaţiile administratorului

Legea nr.31/1990 conţine mai multe prevederi cu privire la obligaţiile ce-i revin

administratorului societăţii. După cum vom vedea, legea menţionată nu face decât să

circumscrie în principal îndatoririle administratorului urmând ca, acolo unde este cazul,

prevederile Legii socieăţilor comerciale să fie completate cu cele din alte acte normative

speciale.

În literatura de specialitate84 s-a constatat că, de plano, obligaţiile

administratorului privesc constituirea societăţii iar altele funcţionarea acesteia. Ca atare,

în cele ce urmează, vom analiza îndatoririle gerantului după cum ele se exercită în

contextul constituirii societăţilor comerciale ori în contextul funcţionării acestora.

6.1.1. Obligaţiile administratorului în contextul constituirii societăţii comerciale

Obligaţiile administratorului cu ocazia constituirii societăţii comerciale sunt

acelea care vizează activităţile preliminare constituirii societăţii ori cele ale începerii

funcţionării acesteia.

Aceste îndatoriri constau în:

a.) Obligaţia de a îndeplini formalităţile de publicitate necesare constituirii

societăţii. Potrivit art. 35 din Legea nr.31/1990, în termen de 15 zile de la data

autentificării actului constitutiv, administratorii, fondatorii ori un împuternicit al acestora,

în acest scop, vor solicita înmatricularea societăţii, nou înfiinţate, în Registrul comerţului

în a cărei rază teritorială va avea sediul societatea.

b.) Obligaţia administratorilor care au fost desemnaţi reprezentanţi ai societăţii

de a depune semnăturile lor la Registrul comerţului. După cum am mai arătat depunerea

84 A se vedea: S. Cărpenaru, op. cit., p 221 şi E. Munteanu, op. cit., în R.D.C. nr.4/1997, p.84.

40

specimenelor de semnătură la Registrul comerţului de către geranţii cu putere de

reprezentare constituie o modalitate de publicitate a numirii administratorilor. Având în

vedere însemnătatea pe care o prezintă, mai ales în vederea protejării terţilor, acest mod

de publicitate a desemnării administratorilor a fost consacrat în acelaşi timp şi ca o

îndatorire ce incumbă acestora. Sancţiunea pentru nerespectarea acestei obligaţii este

amenda civilă. Aceasta este prevăzută de art.44 din Legea nr.26/1990 privind Registrul

comerţului şi se aplică de către instanţa competentă teritorial prin hotărâre

judecătorească.

c.) Obligatia depunerii unei garanţii băneşti. În art.137 al.1 din Legea nr.31/1990,

în materia societăţii pe acţiuni şi societăţii în comandită pe acţiuni, se prevede că fiecare

administrator va trebui să depună o garanţie pentru administraţia sa. Această garanţie este

prevăzută în actul constitutiv, iar dacă nu există clauză în acest sens în documentul

menţionat, este aprobată de adunarea generală a acţionarilor. Ca şi cuantum, garanţia nu

poate fi mai mică decât valoarea nominală a zece acţiuni sau decât dublul remuneraţiei

lunare.

Dacă administratorul are calitatea de acţionar, la cererea sa, garanţia se poate

constitui prin depunerea în gaj a 10 acţiuni care rămân inalienabile până la sfârşitul

mandatului de administrator. Din art.137 al. final rezultă că garanţia administratorului

este menită să asigure societăţii o reparaţie a eventualului prejudiciu cauzat de

administraţia sa.

În legătură cu depunerea garanţiei s-a apreciat85 că , fiind vorba de o obligaţie a

administratorului, ea nu poate exista decât în cazurile prevăzute de lege şi de aceea nu

poate fi extinsă şi la celelalte forme de societate.

Garanţia se restituie administratorului doar după ce adunarea generală i-a dat

descărcare de gestiune pentru unltimul exerciţiu financiar al mandatului său.

În literatura de specialitate s-a arătat86 că modul în care este redactat art. 137 din

Legea nr. 31/1990 face această garanţie iluzorie, mai ales dacă aceasta constă în gajul

asupra celor 10 acţiuni.

În fine, apreciem că obligaţia în discuţie poate fi plasată în contextul celor ce

Vizează constituirea societăţii numai în măsura în care gerantul este desemnat prin

85 S. Cărpenaru, op. cit., p. 21886 Gh. Piperea, op. cit., p. 21 – 22

41

actul constitutiv.

d.) Obligaţia de a prelua de la fondatori şi de a păstra documentele şi

corespondenţa privind constituirea societăţii. Această obligaţie revine primilor

administratori87 şi este generală pentru orice tip de societate, chiar dacă este plasată de

art. 29 al.2 din Legea nr. 31/1990 pentru societăţile pe acţiuni şi societăţile în

comandită acţiuni 88.

6.1.2 . Obligaţiile administratorilor în contextul funcţionării societăţii comerciale

a) Obligaţia de a asigura gestiunea activităţii curente a societăţii. Obligaţia de a

administra sau de a sigura gestiunea activităţii curente a societăţii are un conţinut

complex, fiind principala îndatorire a gerantului. Pornindu-se de la aceste caracteristici,

în doctrină sfera acestei obligaţii a fost extinsă mai mult89 sau mai puţin90 considerându-se

că implicit ea înglobează şi o serie de alte obligaţii.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că obligaţia de a administra91 presupune

următoarele obligaţii cu care se stabileşte o legătură de la scop la mijloc:

obligaţia şi dreptul în acelaşi timp de a face toate operaţiunile ce se impun pentru

aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia

restricţiilor prevăzute prin actele constitutive (art. 70 din Legea nr. 31/1990)

obligaţia de a lua parte la toate adunările generale ale asociaţilor, la consiliile de

administraţie şi la organele de conducere similare ale acestora cum sunt

comitetele de direcţie (art. 70 al. 2)

obligaţia de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaţilor (art.

73 al.1 lit. d). Această obligaţie stabileşte în principal „ rolul executiv” al

administatorului delimitându-l de adunarea generală căreia îi revine „ rolul

decizional”.

b)Obligaţia de a urmării efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate.

Potrivit art. 73 al.1. lit.a. din Legea nr.31/1990 administratorii sunt solidar răspunzători

87 A se vedea E. Munteanu, op. cit., în R.D.C. nr. 4/1997, p. 84. 88 Gh. Piperea, op. cit., p. 68.89 Gh. Piperea, op. cit. p. 68.90 E. Munteanu, op. cit. , p. 84.91 Avem în vedere, totuşi, obligaţia de a administra în sens restrâns pentru că în sens larg ea ar putea desemna suma tuturor obligaţiilor administratorului.

42

faţă de societate pentru realitatea vărsămintelor efectuate de către asociaţi. Aşadar,

geranţii au obligaţia de a-i soma pe asociaţi şi de a pretinde ca aceştia să depună, integral,

aportul subscris la capitalul social (în numerar sau în natură) până la termenele şi în

condiţiile prevăzute de actul constitutiv sau de lege. Sancţiunea nerespectării acestei

obligaţii, aşa cum rezultă din prevederile menţionate, este răspunderea solidară alături de

asociaţi.

c)Obligaţia de a întocmi bilanţul societăţii şi contul de profit şi pierderi şi de a

asigura repartizarea beneficiilor şi plata dividendelor în condiţiile prevăzute de lege

(art. 73 al.1 lit.b. din Legea nr.31/1990). La finele fiecărui exerciţiu financiar,

administratorul este obligat să întocmească bilanţul şi contul de beneficii şi pierderi

(potrivit art. 27 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii92 ) şi să le depună la administraţia

financiară teritorială. În cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată,

administratorul trebuie să depună bilanţul şi contul de profit şi pierderi, în copie, la

Registrul comerţului pentru a fi publicate în Monitorul Oficial (art. 180 şi art. 196 al.1 din

Legea nr. 31/1990).

Administratorii răspund şi de realitatea dividendelor plătite asociaţilor,

neîndeplinirea acestei obligaţii putând fi sancţionată chiar penal (art. 265 pct.5.).

d)Obligaţia de a ţine registrele cerute de lege şi corecta lor ţinere (art. 73 al.1 lit.

c). Legea nr. 82/1991 a contabilităţii prevede că principalele registre care se folosesc în

contabilitate sunt: registrul – jurnal, registrul – inventar şi cartea mare. Registrele

contabile asigură atât o evidenţă clară a operaţiunilor societăţii cât şi calcularea

impozitelor şi taxelor datorate bugetului public de către societate.

Pe lângă registrele generale folosite în contabilitate pe care le-am menţionat, în

cazul societăţii pe acţiuni (art. 172 din Legea nr. 31/1990) şi societăţii în comandită pe

acţiuni (art. 182 din aceeaşi lege), administratorii sunt obligaţi să ţină şi următoarele

evidenţe:

un registru al acţionarilor în care se cuprind date de identificare a acestora din

urmă precum şi vărsămintele efectuate în contul acţiunilor;

un registru al şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale;

un registru al şedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie;

92 M. Of. Nr. 265/27.12.1991. Legea contabilităţii a fost modoficată prin O.U.G. nr. 22/1996.

43

un registru al obligaţiunilor;

un registru al şedinţelor şi deliberărilor comitetului de direcţie, ce se ţine prin grija

acestui organ colectiv de administrare;

un registru al deliberărilor şi constatărilor făcute de cenzori ce se ţine prin grija

acestor organe de control ale societăţii.

În cazul societăţilor cu răspundere limitată, potrivit art. 193 al.1. din Legea nr.

31/1990, se ţine prin grija administratorilor, un registru al asociaţilor. În acesta se înscriu

numele şi prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul fiecărui asociat, partea acestuia

din capitalul social, transferul părţilor sociale sau orice altă modificare privitoare la

aceste date. În doctrină93 s-a exprimat opinia că menţiunile referitoare la registrul din

societatea cu răspundere limitată tebuie extinse şi în cazul societăţilor de persoane

(societăţilor în nume colectiv şi societăţilor în comandită simplă).

Obligaţia de ţinere a registrelor menţionate implică o legătură de la mijloc la scop

cu obligaţia de informare a asociaţilor cu privire la activitatea societăţii94 .

e)Obligaţia de a îndeplini toate îndatoririle prevăzute de lege şi actul constitutiv

al societăţii. (art. 73 al.1. lit. e din Legea nr. 31/1990). Aceasta este o obligaţie generală a

administratorului şi funcţionează ca o garanţie în vederea îndeplinirii tuturor celorlalte

îndatoriri ale gerantului care emană din actul constitutiv sau din lege.

În fine, în literatura de specialitate95 s-a apreciat că administratorilor le revin şi o

serie de obligaţii profesionale ale comercianţilor cum ar fi: obligaţia de a exercita

comerţul în limitele unei concurenţe loiale96, obligaţia de protecţie a drepturilor

consumatorilor, obligaţia de protecţie a mediului înconjurător. După cum am mai arătat

însă, administratorul nu are calitatea de comerciant ci societatea pe care o administrează

şi ca urmare, apreciem noi, obligaţiile menţionate revin în primul rând societăţii urmând

ca ele să fie asumate de gerant în exercitarea mandatului său.

6.2. Puterile administratorilor

93 E. Munteanu, op. cit., în R.D.C. nr. 4/1997, p. 85.94 A se vedea Gh. Piperea, op. cit., p. 70 – 77 care tratează obligaţia de a ţine registrele prevăzute de Legea nr.31/1990 în cadrul obligaţiei de informare a asociaţilor cu privire la activitatea societăţii.95 A se vedea: Gh. Piperea, op. cit., p. 70.96 Această obligaţie prezintă o însemnătate deosebită în activitatea de comerţ şi ca atare constituie obiectul de reglementare a două acte normative speciale: Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi Legea nr.21/1996 privind concurenţa.

44

Potrivit art.70 al.1 din Legea nr.31/1990 administratorii pot face toate operaţiunile

cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite în

contractul de societate.

Din analiza textului de lege menţionat rezultă că puterile administratorului sunt

foarte largi97, însă ele nu pot fi considerate ca fiind nelimitate deoarece sunt îngrădite de

actele constitutive ale societăţii, de hotărârile adunărilor asociaţilor şi de prevederile

restrictive ale legii98.

Legea nr. 31/1990 prevede în art.7 şi 8 că prin actele constitutive ale societăţii,

asociaţii desemnează persoanele care vor administra şi reprezenta societatea. În cazul

societăţii în nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii cu răspundere

limitată, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, dacă nu există

stipulaţie contrară în actul constitutiv (art. 75, art. 90 şi art. 192 al.3 din Legea societăţilor

comerciale). Aşadar, legiuitorul face distincţie clară între puterea de administrare şi cea

de reprezentare ca principale atribuţii ale administratorului.

6.2.1. Puterea de reprezentare

În vederea asigurării răspunderii societăţii faţă de terţi un administrator trebuie să

fie desemnat reprezentant legal al societăţii. Având dreptul de a exprima voinţa juridică a

societăţii, reprezentantul legal este acel administrator căruia asociaţii i-au conferit dreptul

de „semnătură socială”99.

Prin voinţa asociaţilor exprimată iniţial în actele constitutive ale societăţii şi

ulterior în adunarea generală, mandatul administratorilor poate fi limitat la gestiunea

internă a societăţii sau poate fi investit şi cu putere de reprezentare, fiind aplicabil

principiul general al contractului de mandat, potrivit căruia reprezentarea nu este de

esenţa mandatului, ci numai de natura sa100.

Dreptul de a reprezenta societatea are în vedere şi dreptul de a o reprezenta în

justiţie. Ca atare, administratorul are dreptul să stea în instanţă în calitate de reclamant

97 Ase vedea: S.Cărpenaru, op. cit., p22198 E. Munteanu, op. cit., în R.D.C. 4/1997, p.86; a se vedea (pentru dezvoltare) cât priveşte limitele puterilor administratorilor şi efectele depăşirii acestora: Gh. Piperea, op. cit.,p.99-12999 Noţiunea de „semnătură socială“ este folosită de legiuitor în art. 217 lit. d din Legea nr. 31/1990.100 Fr. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 318.

45

sau pârât101, desigur ca reprezentant al societăţii.

În toate cazurile, puterea de reprezentare a administratorului trebuie exprimată

expres102. De la această regulă există şi o excepţie: în cazul societăţii în nume colectiv,

societăţii în comandită simplă, societăţii cu răspundere limitată, dreptul de a reprezenta

societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv

(art. 75, art. 90 şi art. 192 al.3 din Legea nr. 31/1990).

Administratorul care are puterea de reprezentare nu poate transmite acest drept

altei persoane decât dacă această facultate i-a fost acordată în mod expres. În cazul

încălcării acestei interdicţii, societatea poate pretinde de la persoana substituită

beneficiile rezultate din operaţia realizată. Mai mult, administratorul care îşi substituie

fără drept o altă persoană răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse

societăţii. Această soluţie se întemeiază pe principiile generale ale mandatului şi este

consacrată de art. 71 din Legea nr. 31/1990.

Este de reţinut faptul că, potrivit legii, pentru asigurarea cunoaşterii de către terţi a

persoanei care angajează societatea, este necesară îndeplinirea formalităţilor de

publicitate prevăzute în Legea nr. 26/1990 privind Registrul comerţului. Prezumţia

privind existenţa puterii de reprezentare prevăzută de legea societăţilor comerciale îşi

produce efectele faţă de terţi numai dacă s-au îndeplinit formalităţile de publicitate.

Aşa cum s-a arătat în practica judiciară103, de principiu, pentru orice formă a

societăţii comerciale, actele juridice încheiate de administratorul societăţii care are

calitatea de reprezentant al societăţii angajează societatea comercială.

Tot în jurisprudenţă104 s-a arătat că o societate comercială nu poate opune terţelor

persoane ilegalitatea împuternicirii sau mandatului celor care o reprezintă. Această

chestiune priveşte numai raporturile interioare între societate şi administratorii săi, care

pot fi făcuţi răspunzători de neregularităţile constatate în această privinţă.

În vederea protejării terţilor, Legea nr. 31/1990 modificată a extins răspunderea

societăţii pentru actele încheiate de reprezentanţii săi. Art. 55 din legea amintită stabileşte

101 E. Munteanu, op. cit., în R.D.C. nr. 4/1997, p. 87102 S. Cărpenaru, op.cit., p222103 Decizia .nr. 264/1997 a C.S.J., secţia com., în revista Dreptul nr. 10/1997, p.20.104 Curtea de Casaţie, secţia a-III-a, decizia nr. 520/1923 în V. Pătulea, C. Turuianu, op. cit., p.346 – 347

46

că, în raporturile cu terţii, o societate pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu

răspundere limitată este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte

depăşesc obiectul de activitate al societăţii, cu excepţia cazului în care ea dovedeşte că

terţii cunoşteau sau, în împrejurările date trebuia să cunoască depăşirea acestuia.

Publicarea actului constitutiv nu poate constitui singură dovada cunoaşterii.

Şi mai mult, potrivit art. 55 din Legea nr. 31/1990, clauzele actului constitutiv ori

hotărârea organelor statutare ale societăţilor menţionate, care limitează puterile conferite

de lege acestor organe, sunt inopozabile terţilor, chiar dacă au fost publicate.

6.2.2. Puterea de administrare

Puterea de administrare se concretizează în actele de conservare, de administrare

şi de dispoziţie pe care administratorul este în drept să le inheie în vederea asigurării

gestiunii interne a societăţii.

Puterea de administrare a societăţii este distinctă de puterea de reprezentare.

Raportul de reprezentare este un raport accesoriu raportului de administrare în care se

află administratorul faţă de societate105. Aşadar, indiferent dacă are sau nu şi atribuţia de

reprezentare, gerantul va avea întotdeauna puterea de administrare.

De plano, s-a admis în doctrină că atunci când puterea de administrare este

dublată de cea de reprezentare acestea se fundamentează pe un mandat cu reprezentare.

În situaţia în care există doar puterea de asministrare, fundamentarea juridică a

acesteia a dat naştere la o seriea de controverse. Într-un studiu relativ recent, în doctrină106

s-a arătat că administratorii fără putere de reprezentare nu ar avea calitatea de mandatari

pentru că nu încheie acte jurudice ale societăţii ci numai operaţiuni materiale de gestiune

internă a acesteia. Potrivit aceleiaşi susţineri, administratorii ordinari îşi îndeplinesc

atribuţiile pe alt temei decât raportul juridic de mandat şi anume în temeiul actului

constitutiv, al hotărârii adunării generale, al unui contract de administrare sau al unui

contract de muncă.

105 Gh. Piperea, op. cit., p.84.106 Claudia Roşu, op. cit., în R.D.C. nr. 4/2001, p.90.

47

În ceea ce ne priveşte, ne raliem opiniei arătate cu justificările aferente cu rezerva

că nu respingem ideea de mandat ci doar ideea de mandat fără reprezentare. Aşa cum am

mai arătat când am discutat despre natura juridică a raporturilor dintre administrator şi

societatea comercială, mandatul încredinţat gerantului este unul comercial. Potrivit art.

374 al.1 din Codul comercial, mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri

comerciale pe seama şi socoteala mandatorului. Aşa cum s-a arătat107 „tratarea de afaceri

comerciale” poate însemna nu numai acte juridice ci şi fapte juridice şi operaţiuni

materiale. În concluzie mandatul administratorului fără putere de reprezentare este un

mandat comercial limitat la fapte materiale de gestiune.

7. ÎNCETAREA FUNCŢIEI DE ADMINISTRATOR AL SOCIETĂŢII

COMERCIALE

Fiind esenţialmente temporară, funcţia de administrator încetează din mai multe

cauze. Aşa cum s-a arătat108, unele dintre acestea ţin de voinţa socială (revocarea), altele

de voinţa administratorului (renunţarea), ori sunt cauze naturale (moartea) şi împrejurări

legate de persoana administratorului (incapacitatea sau condamnarea pentu diferite

infracţiuni).

7.1. Revocarea administratorului

În privinţa revocării administratorilor, Legea nr. 31/1990 cuprinde dispoziţii

diferite, în funcţie după cum ne raportăm la formele de societăţi (societăţi de persoane

sau de capitaluri) şi în funcţie de cum administratorii au fost desemnaţi (prin actul

constitutiv sau ulterior de către adunarea generală a asociaţilor).

Potrivit art.77, art.90 şi art.192 al. 3 din Legea nr. 31/1990, în cazul societăţilor

de persoane şi societăţilor cu răspundere limitată, asociaţii care reprezintă majoritatea

absolută a capitalului social pot decide asupra revocării administratorilor sau asupra

107 Gh. Piperea, op. cit., p.85.108 E. Munteanu, op. cit., în R.D.C. nr.4/1997, p. 89.

48

limitării puterilor acestora, afară de cazul în care administratorii au fost numiţi prin actul

constitutiv.

În cazul în care numirea administratorilor reprezintă o clauză a actului constitutiv

(geranţii sunt numiţi prin actul constitutiv), revocarea lor a dat naştere la o serie de

controverse pornindu-se de la premisa că o astfel de revocare ar impune sau nu o

modificare a actelor constitutive ale societăţii, cu toată procedura aferentă vizată de art.

199 din Legea Societăţilor Comerciale.

Unii autori109 apreciază că în ipoteza în care administratorii au fost desemnaţi prin

contractul de societate, revocarea lor se va face cu votul unanim al asociaţilor, o atare

revocare implicând şi modificarea actelor constitutive ale societăţii.

Alţi autori110 susţin necesitatea realizării unei distincţii între modificările de

substanţă ale actului constitutiv şi cele minore, acestea din urmă neimpunând practic

demararea procedurii de modificare a documentelor constitutive şi votul tuturor

asociaţilor. Ca atare, într-o asemenea opinie, înlocuirea sau revocarea administratorului

reprezintă o modificare ce nu aduce atingere „substanţei” contractului de societate şi care

nu atrage după sine îndeplinirea tuturor formalităţilor, fiind suficientă efectuarea unei

menţiuni la Registrul comerţului.

În practica judiciară111 s-a arătat că revocarea administratorilor desemnaţi prin

actul constitutiv se face cu votul unanimităţii asociaţilor.

Tot în jurisprudenţa112 intr-o speţă, instanţele au fost chemate a se pronunţa asupra

legalităţii revocării de către adunarea generală, cu majoritate absolută, a unui

administrator desemnat prin act constitutiv. În mod surprinzător, C.S.J. pronunţă soluţia

finală de invalidare a respectivei hotărâri a adunării generale nu pe temeiul lipsei

condiţiei unanimităţii ci pe considerentul că „măsura nu poate fi decisă de adunarea

generală a asociaţilor, ci pe cale judecătorească”.

109 A se vedea: D. Ciobanu, Observaţii în legătură cu câteva prevederi inconsistente sau neclare ale Legii nr. 31/1990, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 22-26; S. Cărpenaru, op. cit., p. 224; Florentin Ţuca, Revocarea administratorului societăţii comerciale, în R.D.C. nr. 6/1999, p. 91.110 A se vadea: V. Pătulea, Dacă schimbarea administratorului trebuie considerată ca fiind o modificare a actelor constitutive ale societăţii, în Dreptul nr. 8/1992 p. 70 şi E. Munteanu, op. cit., în R.D.C. nr. 4/1997, p. 90.111Decizia nr. 4109/1998 a c.s.j., secţ. com., în Dreptul nr. 10/1999, p. 153 şi în R.D.C. nr. 4/2000, p.133112 Decizia nr. 1113/15.04.1997 a c.s.j., secţ. com., în Dreptul nr. 1/1998, p. 122.

49

În cazul societăţilor de capitaluri, potrivit art. 134 din Legea nr. 31/1990,

administratorii sunt revocabili. Ca şi alegerea administratorilor, revocarea lor este de

competenţa adunării generale ordinare a acţionarilor (art. 111 din lege).

În această situaţie, legea nu face distincţie între ipoteza desemnării

administratorilor prin act constitutiv sau cea a numirii ulterioare, prin decizia adunării

generale. Cu toate acestea, în doctină113 s-a susţinut că şi în această situaţie revocarea

administratorului desemnat prin actul constitutiv reprezintă în fapt o modificare a unei

clauze contractuale inserate în contractul de societate. Prin urmare, aceasta presupune,

potrivit aceleiaşi opinii, îndeplinirea condiţiilor de fond (hotărârea adunărilor generale

extraordinare, luată în acest sens, cu cvorumul şi majorităţile specifice) şi de formă

(formalităţile de publicitate prevăzute de lege pentru validitatea unei modificări a actelor

constitutive).

Majoritatea susţinerilor din literatura de specialitate114, cărora ne alăturăm, sunt

în sensul că, în ceea ce priveşte societăţile de capitaluri, revocarea administratorilor se

face de adunarea generală ordinară a acţionarilor, în condiţiile de cvorum şi majoritate

prevăzute pentru luarea hotărârilor de către acest organ, indiferent dacă administratorii au

fost desemnaţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală a acţionarilor. Mai mult,

aşa cum s-a arătat115, chiar dacă s-ar accepta prima soluţie propusă, adunarea generală

ordinară ar putea, indirect să decidă asupra încetării calităţii de administrator prin

utilizarea soluţiei acţiunii în răspundere îndreptată împotriva administratorilor. Ca atare, o

astfel de acţiune decisă în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de art. 112 de

către adunarea generală ordinară, determină încetarea de drept a mandatului

administratorilor (art. 150 al.4) chiar dacă aceştia ar fi fost desemnaţi prin act constitutiv.

Referitor la modalităţile de revocare a administratorului în cazul societăţilor de

capitaluri, jurisprudenţa116 s-a pronunţat în sensul că revocarea calităţii de administrator

nu poate fi considerată o măsură vremelnică care să fie dispusă prin ordonanţă

preşidenţială în condiţiile art. 581 Cod procedură civilă. Această cale procedurală a fost

113 Gh. Piperea, op. cit., p. 139.114 S. Cărpenaru, op. cit., p. 224; E. Munteanu, op. cit., în R.D.C. nr. 4/1997, p. 90; Fl. Ţuca, op. cit., înR.D.C. nr. 6/1999, p. 92.115 Fl. Ţuca, op. cit., în R.D.C. nr. 6/1999, p. 92.116 .Decizia nr. 59/1996 a CSJ, secţ. com., în R.D.C. nr. 9/1996, p. 156.

50

admisă tot în practica judiciară117 însă în cazul suspendării temporare a administratorului

din funcţie pentru administrare defectuoasă.

Cât priveşte natura juridică a revocării administratorului, doctrina de drept

comercial118 a consacrat caracterul ad nutum al acesteia. Astfel, revocarea poate fi

hotărâtă aricând, ad nutum, fără ca ea să fie condiţionată de dovedirea vreunei culpe a

administratorului în cauză şi fără ca – de regulă – să fie însoţită de plata vreunei

despăgubiri.

Principiul revocabilităţii ad nutum a administratorilor se justifică prin asimilarea

administratorului cu un mandatar, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate119

„revocabilitatea administratorilor este consecinţa concepţiei contractuale a funcţiei de

administrator”. Aplicabilitatea principiului revocabilităţii ad nutum a mandatului rezidă

în aceea că, pe de o parte, societatea poate să-l revoce pe administratorul numit prin

contractul de societate prin procedura modificării actului constitutiv, cu unanimitatea

voturilor asociaţilor iar, pe de altă parte, chiar dacă revocarea ar avea o cauză nelegitimă

sau ar fi abuzivă, în funcţie, ci doar la eventuale demne interese (art.391 Cod

comercial)120.

În legătură cu revocabilitatea ad nutum a administratorului s-a pronunţat şi

jurisprudenţa121 arătând că: „ în principiu, pe când revocabilitatea mandatului ordinar este

numai de natura lui, revocabilitatea mandatului pe care îl au administratorii societăţilor

pe acţiuni este de esenţa lui, astfel dreptul de a revoca pe aceşti administratori „ este un

drept absolut şi deci el este revocabil ad nutum”.

De reţinut este faptul că, pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale

de revocare a administratorilor vor fi depuse în termen de 15 zile la Registrul comerţului

spre a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial. Deşi această regulă este

117 .Decizia civ. nr. 141/A/1995 a C. Ap. Braşov, în R.D.C. nr. 7-8/1997, p. 162. 118 A se vedea: S Cărpenaru, op. cit., p.224 potrivit căruia revocarea este ad nutum deoarece calitatea de administrator are caracter intuitu personae; Gh. Piperea, op. cit., p.135; C.Bîrsan, V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., vol.I, p.134.119 E. Cârcei, Funcţionarea şi încetarea societăţilor comerciale pe acţiuni, Edit. Economică, 1996, p.164120 În acest sens s-a pronunţat şi practica judiciară arătând că: „Dacă s-au săvârşit unele abuzuri prin retragerea mandatului, administratorul are acţiune in daune, însă reintegrarea tot nu o poate pretinde” : Tribunalul Ilfov, secţia I-a comecială, ordonanţa preşidenţială din 7 octombrie 1935 în Practică judiciară în materie comercială, vol.II, Edit. Lumina, Bucureşti, 1991, p.124.121 Decizia nr.1474/31.05.1939 a Cas. III, în Practică judiciară în materie comercială, vol.II, Edit. Lumina, Bucureşti, 1991, p.106; pentru revocabilitatea ad nutum a administratorului a se vedea şi Decizia nr.625/1925 a Cas.I, în culegerea de practică judiciară amintită, p.41.

51

prevăzută în materia societăţilor de capitaluri, s-a apreciat122 că ea ar trebui extinsă la

toate tipurile de societăţi comerciale.

În cazul administratorului persoană-juridică, potrivit art.136 al.3 din Legea

nr.31/1990, acesta poate revoca pe reprezentantul său, persoană fizică, dar cu obligaţia de

anumi, în acelaşi timp un înlocuitor.

Un caz special de revocare a administratorului îl constituie excluderea asociatului

administrator.

Potrivit art. 217 lit. d din Legea nr. 31/1990, în cazul societăţilor de persoane şi

societăţii cu răspundere limitată, poate fi exclus din societate asociatul administrator care

comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătură socială sau de capitalul

social în folosul său sau al altora.

În conformitate cu prevederile art. 218 al. 1 din Legea Societăţilor Comerciale,

excluderea din societăţile de persoane şi societăţilor cu răspundere limitată a unui asociat

se pronunţă prin hotărâre judecătorească la cererea societăţii sau a oricărui asociat.

Noţiunea de „ fraudă” este prevăzută în art. 217 lit. d fără ca legiuitorul să dea alte

explicaţii. Prin urmare rolul de a interpreta şi lămuri respectiva noţiune a revenit practicii

judiciare.

Într-o soluţie de speţă123 s-a arătat că: „ noţiunea de fraudă în dauna societăţii

presupune prejudicierea conştientă, intenţionată, de către administrator, a intereselor

societăţii, prin acte sau fapte juridice de natură a micşora substanţial patrimoniul acesteia,

ori, în cauza de faţă, lipsa unor sume de bani şi ambalaje, în valoare totală de 16.559 lei,

valoarea stabilită de către cei doi reclamanţi, chiar dacă ar fi reală, nu poate constitui

fraudă în dauna societăţii, săvârşită de administrator, în sensul prevederilor art. 165 lit. d

din Legea nr. 31/1990, care să justifice măsura excluderii ”.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, în practica judiciară124 s-a arătat că,

„contractarea în numele societăţii a unor împrumuturi bancare de 114.892.567 lei,

achiziţionarea de bunuri de valoare, cum ar fi televizoare color şi calculatoare precum şi

122 Fl. Ţuca, op. cit., p. 92.

123 .Decizia nr. 449/21.04.1993 a Tribunalului Bucureşti secţia comercială, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti în materie comercială (1990 – 1998 ), Dan Lupaşcu, Edit. .All Beck, Bucureşti, 1999.124 Decizia nr. 3736/22.10.1998 a CSJ, secţ. com., în RDC nr. 12/2000, p. 197 – 198.

52

majorarea capitalului social, toate realizate unilateral de asociatul administrator, fără

acordul celuilalt asociat, constituie fraudă în înţelesul art. 165 lit. d din Legea nr.

31/1990, iar excluderea pentru motivul menţionat are drept consecinţă dizolvarea

societăţii potrivit art. 170 din aceeaşi lege.

Tot în cazul societăţilor cu răspundere limitată, în jurispudenţă125 s-a stabilit că, în

cazul în care ambii asociaţi au avut abateri în administrarea societăţii şi între ei există

grave neînţelegeri, singura soluţie posibilă este excluderea lor, dizolvarea şi lichidarea

societăţii.

7.2. Alte cauze de încetare a funcţiei administratorului

O cauză de încetare a funcţiei de administrator este şi renunţarea sau demisia

administratorului.

Aşa cum s-a precizat în doctrină126 încetarea funcţiei de administrator prin

renunţarea ori demisia acestuia se bazează pe principiul libertăţii de voinţă a persoanei

administratorului, precum şi pe acela al simetriei fiind firesc ca renunţarea să constituie

privilegiul absolut al administratorului aşa cum revocarea este ad nutum şi reprezintă

privilegiul exclusiv al societăţii comerciale.

Trebuie însă precizat faptul că, în cazul în care datorită renunţării s-a cauzat un

prejudiciu, societatea are dreptul la despăgubiri. În acest sens art. 391 Cod Comercial

prevede că mandantul sau mandatarul care fără justă cauză, prin revocarea sau renunţarea

sa, întrerupe executarea mandatului, răspunde de daune interese.

Potrivit practicii judiciare127 în cazul societăţii comerciale cu răspundere limitată

când datorită retragerii unui asociat numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, instanţa

nu poate dispune dizolvarea societăţii dacă asociatul rămas demonstrază că doreşte

continuarea activităţii acesteia. Pentru forma de societate amintită, tot în jurisprudenţă 128

s-a stabilit că drepturile patrimoniale ale asociatului retras se calculează în raport de

valoarea reală a activelor de la data retragerii.

Având în vedere calitatea de mandatar a administratorului, încetarea funcţiei

acestuia poate interveni şi din alte cauze decât revocarea sau renunţarea cum ar fi 125 Decizia.nr. 2167/26.05.1998 a CSJ, secţ. com., în RDC nr. 4/2000, p. 130.126 E. Munteanu, op. cit., în RDC nr. 4/1997, p. 91127 Decizia nr. 4385/ 27.11.1998 a CSJ, secţ. com., în RDC nr. 4/2000, p. 132.128 Decizia nr. 4287/ 24.11.1998 a CSJ, secţ. com., în RDC nr. 4/2000, p. 130 – 131.

53

moartea, incapacitatea ori decăderea ca urmare a săvârşirii unor fapte incompatibile cu

calitatea de administrator.

De reţinut este faptul că în toate cazurile de încetare a funcţiei administratorului,

trebuie îndeplinite formalităţile de publicitate, ca şi în cazul numirii în funcţie. În caz

contrar, societatea nu poate invoca faţă de terţi încetarea funcţiei (art. 54 al.2 din Legea

nr. 31/1990).

CAPITOLUL III

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A ADMINISTRATORILOR

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1. PRECIZĂRI PREALABILE

Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care, potrivit

legii se naşte ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite, şi care constituie cadrul de realizare

a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice cu scopul asigurării stabilităţii

raporturilor sociale, şi ale îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de

drept129.

Instituirea prin lege a răspunderii societăţii comerciale pentru faptele ilicite

săvârşite de organele acesteia nu înseamnă că persoana sau persoanele care intră în

componenţa organelor respective sunt scutite de răspundere. Dimpotrivă, potrivit art. 35

al. ultim din Decretul nr. 31/1954 faptele ilicite săvârşite de persoana ce are calitatea de

organ al societăţii determină răspunderea personală a celui care le-a săvârşit, atât faţă de

societate cât şi faţă de cel de al treilea. Această răspundere este o răspundere specifică

organelor de conducere a persoanelor juridice, care aplicată în cazul societăţilor

comerciale, funcţionează atât faţă de societate cât şi faţă de cel prejudiciat.

129 M. N. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice, în RRD, nr. 5/1970, p. 83.

54

În ceea ce-l priveşte pe administrator, s-a arătat în literatura de specialitate că

acesta este „organul operativ principal şi permanent al societăţii, elementul cel mai

dinamic din structura funcţională şi de organizare a societăţii”130. În orice caz, activitatea

administratorului este esenţială pentru funcţionarea societăţii. Dar, dacă actele de

gestiune ale administratorului pot aduce acesteia prosperitate, în aceeaşi măsură ele pot

păgubi sau ruina, cu intenţie, din neglijenţă ori imprudenţă, atât societatea cât şi pe

asociaţi sau terţi.

Răspunderea juridică lato sensu, se poate regăsi sub mai multe forme: răspundere

civilă, penală şi contravenţională. În cele ce urmează, vom analiza, pe rând, fiecare din

aceste forme de răspundere în ceea ce-l priveşte pe administrator.

2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ A ADMINISTRATORULUI

2.1. Consideraţii generale

Răspunderea civilă, este una dintre formele de răspundere care-şi găsesc o largă

aplicare şi în materia societăţilor comerciale. De asemenea, răspunderea civilă este o

categorie fundamentală şi, în acelaşi timp, o instituţie deosebit de largă şi complexă a

dreptului civil131. În doctrina de drept civil132, răspunderea civilă a fost definită ca fiind

„ o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o

persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile

prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare”.

Fundamentul juridic al răspunderii civile îl constituie art. 998 Cod Civil potrivit

căruia „ orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a

cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Aşa cum s-a arătat în literatura juridică133 din

acest text se desprinde un important principiu de etică şi securitate juridică: principiul

răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, potrivit căruia fapta care

130 Gh. Piperea, op. cit., p.1.131 A se vedea: I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 23.132 A se vedea: Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.164133 A se vedea: C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Edit. All, Bucureşti, 1992, p.117; M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Edit Academiei, Bucureşti, 1972, p.12.

55

pricinuieşte o pagubă unei persoane constituie pentru cel păgubit izvorul unui drept de

despăgubire exercitat, fie împotriva celui ce a săvârşit fapta, fie împotriva celui ce este

obligat să răspundă pentru acesta.

Cu toate că potrivit dreptului comun al răspunderii civile aparent ar exista

suficiente posibilităţi de asigurare a reparării prejudiciilor produse de organele societăţii

comerciale prin faptele lor culpabile, iniţial prin Codul comercial şi în prezent prin Legea

nr. 31/1990 s-a instituit o răspundere personală specifică a organului său de administrare

şi a administratorilor ce îl compun pentru prejudiciile cauzate prin faptele lor ilicite. În

doctrină134 s-a arătat că acestă soluţie a legii este o expresie a tendinţei de autonomizare a

răspunderii în dreptul societăţilor.

2.2 Natura juridică a răspunderii civile a administratorului

Natura juridică a răspunderii civile a administratorilor constituie una dintre cele

mai controversate probleme ale doctrinei româneşti de drept comercial în materia

administrării societăţilor comerciale. Pornindu-se de la prevederile înscrise în art. 72 din

Legea nr. 31/1990 şi anterior de la cele ale art. 122 şi 123 din Codul comercial (în prezent

abrogate), în literatura de specialitate s-au conturat o serie de interpretări diferite cu

privire la natura şi fundamentarea răspunderii civile a administratorilor. Ca atare, aceasta

a fost considerată fie ca o răspundere strict contractuală, fie o răspundere legală

(delictuală), fie ca o răspundere contractuală cu elemente de răspundere legală.

Încă de la început trebuie făcută precizarea că natura juridică a răspunderii civile a

administratorilor depinde de modul în care se califică natura juridică a raporturilor dintre

societatea comercială şi aceştia. Prin urmare, dacă se acceptă că funcţia administratorului

se fundamentează pe raporturi de mandat, având bază contractuală, răspunderea

administratorului nu poate fi decât contractuală.

Dacă ne situăm pe o poziţie dualistă a dublei naturi a calităţii de reprezentant a

administratorului: convenţional şi legal, concluzia este în sensul divizării răspunderii,

răspunderea contractuală pentru prejudiciile cauzate societăţii în cadrul reprezentării

134 C. Bârsan, V. Dobrinoiu, Alex Ţiclea, Societăţi comerciale: Organizarea, funcţionarea, răspunderea şi obligaţii fiscale, Edit. Şansa, Bucureşti, 1995, p.326.

56

contractuale şi răspunderea delictuală pentru cele provocate prin activitatea depusă ca

reprezentant legal.

În fine, dacă se acceptă teoria reprezentării legale, răspunderea administratorului

nu poate fi decât delictuală, deoarece răspunderea contractuală nu se naşte decât pe baza

unor relaţii contractuale, preexistente, fiind o răspundere specială, derogatorie de la

răspunderea delictuală (aceasta din urmă alcătuind „ dreptul comun” în raport cu cea

dintâi)135.

Ipotezele menţionate anterior prezintă un interes atât teoretic cât şi practic

avându-se în vedere probaţiunea, cumulul de răspundere, unele efecte diferite ale

răspunderii contractuale şi delictuale. Spre exemplu, în funcţie de forma răspunderii,

administratorul poate fi obligat să repare atât prejudiciul previzibil cât şi pe cel

imprevizibil (răspunderea delictuală) sau numai prejudiciul previzibil (răspunderea

contractuală). Apoi, în cazul răspunderii delictuale culpa administratorului nu este

prezumată, ca la răspunderea contractuală, ci trebuie dovedită, împreună cu celelalte

condiţii ale răspunderii delictuale impuse de art. 998 – 999 Cod civil.

După cum s-a arătat în doctrină136, cât priveşte modul de reparare a prejudiciului

(în natură sau prin echivalent), solidaritatea pasivă, punerea în întârziere nu se deosebesc

esenţial cât priveşte forma răspunderii. Ca atare, în cazul ambelor forme de răspundere,

operează acelaşi principiu al reparării în natură a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită sau

prin neîndeplinirea unei obligaţii (art. 1073 şi art. 1100 Cod civil). În privinţa punerii în

întârziere, la răspunderea civilă delictuală avem de-a face cu o punere de drept în

întârziere, în vreme ce, la răspunderea contractuală debitorul trebuie pus în întârziere

pentru ca răspunderea sa să poată fi angajată (art. 1079 Cod civil). Trebuie însă avut în

vedere că, în materia dreptului comercial, obligaţiile băneşti, dacă sunt certe şi lichide,

produc dobânzi din ziua scadenţei acestora (art. 43 Cod comercial). În fine, în cazul

ambelor forme de răspundere, administratorii răspund solidar atât faţă de terţi cât şi faţă

de societate în conformitate cu dispoziţiile exprese ale art. 73 din Legea nr. 31/1990.

135 S. David, Fl. Baias, op. cit., în Dreptul nr.8/1992, p. 21.136 Gh. Piperea, op. cit., p. 156.

57

În ceea ce ne priveşte, în legătură cu tezele propuse în doctrină137 în vederea

stabilirii naturii juridice a răspunderii administratorului ne alăturăm aceleia care vizează

fundamentarea dualistă a acesteia. Astfel, având în vedere faptul că raporturile juridice

dintre administrator şi societate au o dublă natură: contractuală şi legală138, pe cale de

consecinţă, răspunderea civilă a administratorului poate fi atât o răspundere contractuală,

cât şi o răspundere delictuală, după cum se referă la obligaţii ce rezultă din mandat sau la

obligaţii ce revin administratorului potrivit legii.

În concluzie, răspunderea civilă a administratorului este o răspundere contractuală

(mai ales faţă de societate în ipoteza în care intervine prin încălcarea mandatului ori a

dispoziţiilor actului constitutiv sau al legii referitoare la mandatul încredinţat) şi o

răspundere delictuală când aceasta rezultă din încălcarea altor dispoziţii imperative ale

legii (mai ales faţă de terţi). Soluţia la care am achiesat este acceptată în prezent în

sistemul juridic francez de majoritatea autorilor cât şi de jurisprudenţă, răspunderea

administratorilor fiind considerată contractuală în raporturile cu societatea şi asociaţii şi

delictuală în raporturile cu terţii139.

De asemenea, trebuie reţinut că, în toate cazurile, responsabilitatea

administratorului este una subsidiară, fiind ultimul remediu la care asociaţii recurg140.

2.3. Răspunderea civilă a administratorului faţă de societate

Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor ce le-au

revenit în baza contractului de mandat încredinţat, obligaţii ce sunt stabilite prin actul

constitutiv ori de adunarea asociaţilor, precum şi cele prevăzute de lege (mandatul legal).

Aşadar, acestă formă de răspundere civilă a administratorului este una contractuală.

137 Referitor la tezele privind natura juridică şi fundamentarea răspunderii juridice civile a administratorului, a se vedea pentru dezvoltare: S. David, F. Baias, op. cit., p. 21 – 22; C. Bârsan, V. Dobrinoiu, Alex Ticlea, op. cit., p. 329 – 332; Gh. Piperea, op. cit., p. 152 – 157 şi V. Simion, Despre responsabilitatea administratorului în societăţile anonime, Tipografia Universul, Bucureşti, 1943.138 În legătură cu natura juridică a raporturilor dintre societatea comercială şi administrator precum şi teoriile referitoare la aceasta, a se vedea analiza anterioară dedicată acestui subiect în lucrarea de faţă, în capitolul II.139 A se vedea: C. Bârsan, V. Dobrinoiu, Alex Ţiclea, op. cit., p.332140 A se vedea: Gh. Piperea, op. cit., p.155 şi C. Bârsan, V. Dobrinoiu, Alex Ţiclea, op. cit., p.332

58

Aşa cum s-a arătat în doctrină141 în cadrul acestei forme de răspundere civilă a

administratorului faţă de societate poate exista o răspundere directă, atunci când

prejudiciul produs de administrator în calitate de organ al societăţii s-a răsfrânt asupra

acesteia, ori o răspundere de regres când societatea a suportat prejudiciul produs de

administrator şi urmează a se îndrepta cu o acţiune în regres împotriva administratorului.

În situaţia răspunderii directe faţă de societate trebuie făcute o serie de precizări

după cum administratorul este o persoană fizică sau o persoană juridică ori după cum

avem în vedere administratorul unic sau o pluralitate de administratori.

În cazul administratorului persoană juridică, răspunderea reprezentantului acestuia

nu exonerează de răspundere administratorul persoană juridică şi nici nu-i micşorează

răspunderea solidară (art. 136 al.2 din Legea nr. 31/1990). Ca atare, s-ar putea aprecia că,

în cazul administratorului persoană juridică, poate exista o răspundere directă faţă de

societatea pe care o administrează decurgând din neexecutarea obligaţiilor rezultate din

contractul de administrare şi o răspundere de regres faţă de reprezentantul său permanent

persoană fizică.

În privinţa administratorului unic, persoană fizică, răspunderea acestuia se

angajează în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile contractuale; prin urmare

administratorul menţionat nu ridică nici un fel de probleme în contextul răspunderii sale

directe faţă de societate.

În cazul pluralităţii de administratori, art.73 din Legea nr.31/1990 prevede

răspunderea solidară a administratorilor pentru nerespectarea unor obligaţii ce vizează:

realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; existenţa reală a dividendelor plătite;

existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor

adunărilor generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le

impune. În privinţa pluralităţii organizate de administratori (administratorul colegial) s-a

apreciat142 că nu există o răspundere directă a acestuia privit ca o entitate distinctă, ci

numai o răspundere individuală a fiecărui administrator care face parte din consiliul de

administraţie sau din comitetul de direcţie.

141 A se vedea: Gh. Piperea, op. cit., p. 163 – 171.

142 A se vedea: S. Cărpenaru, op. cit., p.228.

59

Răspunderea directă a administratorilor faţă de societate se angajează, în general,

pentru incompetenţa, ineficienţa, greşelile de gestiune ori frauda acestora. În principal

aceasta este o răspundere contractuală ce decurge din neîndeplinirea unor criterii sau

standarde de performanţă ori din pierderile suferite de societate în timpul exerciţiului

funcţiilor administratorului. Răspunderea civilă directă poate fi şi delictuală atuncă când

este rezultată din anumite fapte ilicite săvârşite de administrator în dauna societăţii prin

încălcarea unor obligaţii stabilite în sarcina lui prin lege cum ar fi: deturnarea interesului

social, concurenţa neloială faţă de societate, încălcarea obligaţiei de fidelitate faţă de

societate apoi săvârşirea de infracţiuni contra societăţii şi în general în baza răspunderii

delictuale pentru fapta proprie aşa cum aceasta este prevăzută de dreptul comun (art. 998

– 999 Cod civil).

În privinţa răspunderii de regres a administratorilor în raport cu societatea,

existenţa acesteia este de necontestat. În conformitate cu prevederile art. 35 al.3 şi 4 din

Decretul nr. 31/1954 faptele ilicite ale administratorilor în calitate de organe ale societăţii

comerciale atrag atât răspunderea personală a celui care le-a săvârşit, faţă de societatea în

care funcţionează, printr-o răspundere de regres cât şi faţă de victima prejudiciului printr-

o răspundere directă. Pe cale de consecinţă, terţul prejudiciat va putea acţiona după cum

urmează: fie se îndreaptă numai împotriva administratorului ori numai către societate, fie

poate acţiona în solidar administratorul şi societatea.

Indiferent de modul în care acţionează terţul păgubit, societatea comercială are un

drept de regres împotriva administratorului său în măsura în care l-a despăgubit pe terţul

prejudiciat însă are şi dreptul de a-l chema în garanţie pe administratorul în cauză în

procesul intentat de terţul respectiv 143.

Dacă în doctrină existenţa răspunderii de regres a administratorilor faţă de

societate este recunoscută în unanimitate, cât priveşte fundamentarea juridică a acţiunii în

regres a societăţii împotriva administratorului în doctrina juridică nu există un punct de

vedere unitar. Unii autori144 au lansat opinia că administratorul, ca organ al societăţii este

în fapt un prepus al acesteia şi prin urmare temeiul juridic al răspunderii de regres este

acela de drept comun care vizează răspunderea comitenţilor pentru prepuşii lor (art.1000 143 Gh. Piperea, op. cit., p.170.144 A se vedea, în acest sens: V. Pătulea, Răspunderea juridică a organelor de conducere, administrare şi control a societăţilor comerciale cu capital de stat, în Dreptul nr.1/1996, p.10; C. Bârsan, V. Dobrinoiu, Alex Ţiclea, op. cit.

60

al. 3 Cod civil). Autorii amintiţi în justificarea susţinerii lor pornesc de la ideea că

trăsătura caracteristică a raportului de prepuşenie o constituie subordonarea, dependenţa

funcţională a prepusului faţă de comitet şi au în vedere, printre altele, că raportul de

prepuşenie menţionat se poate naşte şi dintr-un contract de mandat (dacă mandatarul îşi

desfăşoară activitatea sub autoritatea, îndrumarea, controlul şi supravegherea

mandantului).

Alţi autori145 au susţinut drept temei al răspunderii de regres a administratorului

art. 35 al. 3 şi 4 din Decretul 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.

Potrivit art. 35 al. 3 din actul normativ menţionat, „ faptele ilicite sau licite săvârşite de

organele sale, obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul

exercitării funcţiei lor ”. În al. 4 al aceluiaşi articol se arată că: „faptele ilicite atrag şi

răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de

cel de-al treilea”. Potrivit aceloraşi opinii, obligarea societăţii la acoperirea prejudiciului

suferit de victima unei fapte ilicite săvârşite de administrator în contextul exercitării

funcţiei sale rezidă în fapt într-o obligaţie de garanţie privind riscul de activitate. Deşi

această obligaţie de garanţie este asemănătoare cu cea a comitentului pentru fapta

prepusului (art. 1000 al. 3 Cod civil), potrivit autorilor amintiţi, administratorul nu este

un prepus al societăţii, pentru că el nu este într-un raport de prepuşenie cu societatea

(adică un raport de subordonare) ci în raporturi contractuale de mandat.

În literatura juridică146 s-a arătat că stabilirea raportului de prepuşenie este o

chestiune de fapt ce este în sarcina instanţei de judecată. Părţile interesate vor trebui să

facă dovada raportului de prepuşenie prin determinarea persoanei fizice sau juridice care

la momentul săvârşirii faptei ilicite aveau calitatea de comitent, adică autoritatea să dea

instrucţiuni prepusului, să-l supravegheze şi să-l controleze în îndeplinirea însărcinării

încredinţate147.

În ceea ce ne priveşte, suntem de părere că nu putem înlătura posibilitatea ca

instanţa de judecată să fie cea care să aibă ultimul cuvânt de spus cât priveşte stabilirea

raportului de prepuşenie în cazul arătat.

145 A se vedea: M. Eliescu, op. cit, p. 242; Gh. Piperea, op. cit., p. 169 – 170.146 A se vedea: C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p.226.147 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p.292.

61

Cu toate acestea însă, apreciem că mai convenabilă este soluţia indirectă dată de

prevederile art. 35 al.3 şi 4 din Decretul nr. 31/1954. Prin urmare, administratorul în

calitate de organ al societăţii comerciale trebuie să răspundă faţă de societate pentru orice

faptă ilicită săvârşită „ cu prilejul exercitării funcţiei încredinţate” (art. 35 al.3 din actul

normativ amintit).

Cât priveşte sfera de cuprindere a expresiei: „cu prilejul funcţiei încredinţate”, s-a

arătat148 că aceasta excede celei prevăzute de art. 1000 al.3 Cod civil: „în funcţiile

încredinţate”. Fiind mai strictă, prevederea din Codul civil nu-l obligă pe comitent să

răspundă pentru fapta ilicită a prepusului ce nu a fost săvârşită în funcţiile încredinţate

adică cu depăşirea limitelor acestor funcţii, ori prin exercitarea abuzivă a acestora –

situaţii avute în vedere, pe de altă parte, în conţinutul sintagmei „cu prilejul funcţiei

încredinţate” cuprinsă în art. 35 al.3 din Decretul nr. 31/1954.

În practica judiciară149 s-a statuat că atunci când administratorul este chemat în

judecată în calitate personală (deci nu în calitate de administrator) „ ceea ce s-a judecat

(...) nu constituie lucru judecat faţă de societate, fiindcă părţile nu mai sunt aceleaşi în

ambele acţiuni ”

2.4. Răspunderea civilă a administratorului faţă de terţi

În doctrina românească de drept comercial150, în privinţa răspunderii civile a

administratorului faţă de terţi s-a exprimat că răspunderea contractuală sau delictuală a

acestuia nu poate fi angajată, în principiu, faţă de terţi. În acelaşi sens s-a pronunţat şi

literatura franceză de specialitate151.

Dacă răspunderea civilă a administratorului faţă de terţi nu poate fi angajată, în

principiu, înseamnă că ea poate totuşi interveni pe cale de excepţie – ceea ce face ca

răspunderea civilă a administratorului faţă de societate să constituie regula (vorbim în

acest caz de o răspundere civilă ordinară, normală) iar răspunderea faţă de terţi să fie

excepţia (vorbim în această situaţie de o răspundere civilă excepţională).

148 A se vedea: M. Eliescu,op. cit., p. 292.149 Decizia nr. 11/1947, Cas I, în Practică judiciară în materie comercială, vol. II, Edit. Lumina, Bucureşti, 1991, p.117.150 A se vedea: Gh. Piperea, op. cit., p.157. 151 A se vedea: M. Cozian, A. Viandier, op. cit., p.115.

62

Cât priveşte fundamentarea caracterului excepţional al răspunderii

administratorului faţă de terţi se face fie în baza dreptului comun (dreptul civil) fie în

baza dispoziţiilor speciale de drept comercial.

Din interpretarea prevederilor art. 1718 Cod civil rezultă că, creditorii sociali nu

pot pretinde asociaţilor şi mai mult, administratorilor, să acopere datoriile societăţii,

deoarece societatea garantează cu propriul patrimoniu aceste datorii sociale. Ba mai mult,

aşa cum s-a arătat în doctrină152, din moment ce patrimoniul social este în măsură să

satisfacă pretenţiile creditorilor sociali, o acţiune a acestora împotriva administratorului

este lipsită de interes.

În cadrul aceleiaşi susţineri trebuie avut în vedere că, societatea comercială, fiind

persoană juridică, adică subiect distinct de drept, participă în nume propriu la raporturile

juridice, angajându-şi răspunderea patrimonială pentru datoriile ori prejudiciile pe care le

creează în activitatea sa. Pe de altă parte, administratorii, fiind mandatari ai societăţii, ei

nu acţionează în nume propriu, ci în numele şi pe seama societăţii; prin urmare apare ca

firească o răspundere principală a societăţii şi apoi o răspundere subsidiară a

administratorului faţă de terţi.

Am arătat că, pe lângă dispoziţiile de drept comun, unii autori153 justifică trăsătura

de excepţie a răspunderii civile a administratorului faţă de terţi şi prin prevederi speciale.

Astfel, potrivit art. 73 al.2 din Legea nr. 31/1990 „acţiunea în răspundere împotriva

administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, însă aceştia o vor putea exercita numai

în caz de faliment a societăţii”.

Ceea ce trebuie reţinut este faptul că literatura juridică de specialitate, indiferent

de fundamentare, a statuat că răspunderea directă a administratorilor faţă de terţi

constituie o excepţie de la principiul răspunderii persoanei juridice pentru actele şi faptele

proprii.

Răspunderea directă a administratorului faţă de terţi poate fi angajată în

următoarele cazuri:

152 A se vedea, în acest sens: I.L. Georgescu, op. cit., p.180.153 A se vedea, în acest sens: Fl. Baias, S. David, op. cit., în Dreptul nr. 8/1992, p.22 şi Gh. Piperea, op. cit., p.157.

63

a.) actul juridic prejudiciabil pentru terţi a fost încheiat de către administrator cu

depăţirea limitelor conferite prin contractul de mandat, iar administratorul se obligă

personal faţă de terţi;

b.) faptul juridic prejudiciabil pentru terţ săvârşit de către administrator, nu are

legătură cu exercitarea funcţiei încredinţate, iar răspunderea revine exclusiv

administratorului;

c.) administratorul s-a angajat în calitate de fidejusor sau avalist al societăţii, caz

în care administratorul va răspunde solidar cu societatea comercială;

d.) în caz de faliment, administratorul va răspunde personal faţă de creditorii

societăţii atunci când insuficienţa pasivului se datorează culpei de gestiune a

administratorului.

În cele ce urmează, vom face câteva precizări pentru fiecare din cazurile amintite.

a.) Situaţia depăţirii limitelor mandatului

După cum am mai arătat, administratorul care îşi depăşeşte atribuţiile şi puterile

încredinţate de societate, devine direct obligat faţă de terţi în raporturile juridice cu

aceştia. Contractul comercial încheiat de administrator cu terţii, în condiţiile arătate, nu

poate fi opozabil societăţii decât în măsura ratificării de către aceasta ori în situaţia unui

mandat aparent.

În literatura de specialitate154 s-a arătat că, în principiu, răspunderea

administratorului pentru actele juridice încheiate cu depăşirea limitelor mandatului, ce nu

au fost ratificate ulterior de societate, este o răspundere civilă contractuală, aceasta

revenind administratorului ca parte în raportul juridic încheiat şi nu în calitate de

organ al societăţii comerciale.

Trebuie observat însă că asemenea cazuri de răspundere civilă faţă de terţi a

administratorilor sunt foarte rare şi mai mult, în cazul societăţilor comerciale pe acţiuni şi

a celor cu răspundere limitată probaţiunea este mai greu de realizat. Aceasta deoarece,

potrivit art. 55 din Legea nr. 31/1990, în raporturile juridice cu terţii, societăţile pe

acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată sunt angajate prin actele

organelor lor chiar şi atunci când aceste acte depăşesc obiectul de activitate. Potrivit

aceluiaşi text de lege nu se angajează răspunderea societăţilor amintite dacă acestea fac

154 Gh. Piperea, op. cit., p.175.

64

dovada că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea de

către administrator a mandatului sau a obiectului societăţii.

În cazurile reglementate de art. 55 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială

este obligată contractual faţă de terţi. Dacă din executarea contractului rezultă însă

prejudicii pentru societate, intervine şi o răspundere delictuală a administratorului în

vederea acoperirii pagubelor pricinuite155.

b.) Cât priveşte faptele juridice licite sau ilicite ale administratorului care nu au

legătură cu funcţia acestuia, după cum am mai arătat, acestea nu pot obliga societatea

comercială, răspunderea delictuală revenind celui care le-a comis. Desigur, avem în

vedere situaţia în care faptele administratorului nu sunt exercitate „ cu prilejul exercitării

funcţiei lor ” (art. 35 al.4 din Decretul nr. 31/1954).

c.) Situaţia administratorului fidejusor al societăţii comerciale

Există situaţii în practica comercială în care administratorul unei societăţi

comerciale devine fidejusor al acesteia în raporturile juridice cu terţii, adică cu creditorii

sociali. Spre exemplu, administratorul ce devine fidejusor al societăţii-mamă care asigură

şi administrarea unor filiale ale societăţii ori se obligă în solidaritate cu societatea (ca şi

codebitor al acesteia) faţă de terţii – creditori. Cele mai dese situaţii întâlnite în practică

sunt însă acelea în care administratorului se angajează ca fidejusor al societăţii în raport

cu o bancă creditoare în vederea garantării rambursării unor credite sau altor operaţiuni

bancare la care participă societatea (avalizarea unor cambii, acordarea unor garanţii

bancare, deschiderea unui acreditiv la export, etc.)156.

Contractul de cauţiune încheiat între administratorului societăţii garantate şi terţul

având calitatea de creditor social trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art.

1652 – 1684 Cod civil pentru ca fidejusiunea să fie valabilă. Astfel, contractul de

cauţiune trebuie să îmbrace forma scrisă şi expresă prevăzută de art. 1656 Cod civil şi

exigenţele ad probationem ale actului sub semnătură privată prevăzute de art. 1180 al.1

Cod civil. Cerinţele ad probationem nu se reţin atuncă când administratorul este o

persoană juridică potrivit prevederilor art. 1180 al. 2 Cod civil.

155 Gh. Piperea, op. cit., p.175 – 176. 156 A se vedea, pentru dezvoltare, I. Turcu, V. Rebreanu, Garantarea rambursării creditului prin cauţiune, în RDC nr. 10/1996, p.16 – 31.

65

d.) Răspunderea administratorului faţă de asociaţi ca formă specială a răspunderii

acestuia faţă de terţi

În practica de drept comercial există o serie de situaţii, de excepţie, în care

administratorul unei societăţi comerciale răspunde în mod direct pentru prejudiciile

produse faţă de unul sau mai mulţi asociaţi. În aceste cazuri asociaţii trebuie să

dovedească, individual, că au fost prejudiciaţi în mod personal prin fapta

administratorului, fiind aşadar exclusă posibilitatea invocării în această situaţie a unui

prejudiciu social.

Deşi dificil de probat în condiţiile arătate, în doctrină157 şi practică sunt

recunoscute două împrejurări în care poate fi angajată răspunderea administratorilor faţă

de asociaţi ori acţionari pentru prejudicierea personală, individuală a acestora din urmă:

răspunderea administratorului faţă de acţionarii care au înregistrat pierderi din

proasta administrare a pachetelor de acţiuni cotate pe piaţa valorilor mobiliare

răspunderea administratorului faţă de cumpărătorul unui pachet de acţiuni sau de

active ale societăţii ce au fost supraevaluate ori au necesitat plăţi restante ascunse

ori neevidenţiate în bilanţ.

2.5. Răspunderea civilă a administratorului, în caz de faliment a societăţii

2.5.1. Precizări prealabile

Administratorilor societăţilor comerciale le revine o răspundere juridică şi în

situaţia în care prin activitatea lor au produs falimentul societăţii.

Răspunderea administratorilor în caz de faliment a societăţii în concepţia Legii nr.

64/1995 a reorganizării judiciare şi a falimentului vizează lato sensu, atât starea de

încetare de plăţi care va putea fi înlăturată în cadrul procedurii de reorganizare judiciară

prevăzută de lege cât şi starea de faliment propriu-zis care implică lichidarea judiciară a

societăţii comerciale.

În cazul încetării de plăţi a societăţii comerciale, potrivit prevederilor legii

menţionate anterior, administratorilor le revine atât o răspundere civilă agravată158 cât şi o

răspundere penală. În cele ce urmează vom analiza doar răspunderea civilă a

157 A se vedea, pentru dezvoltare: Gh. Piperea, op. cit., p.178 – 182.158 S. Cărpenaru, op. cit., p. 592.

66

administratorului, urmând ca răspunderea penală în caz de faliment să o tratăm în

capitolul dedicat răspunderii penale a administratorului.

În vederea analizării răspunderii civile a administratorului societăţii comerciale în

caz de faliment a acesteia se impun o serie de precizări în legătură cu noţiunea juridică de

faliment. Aceasta desemnează acea procedură colectivă şi organizată de lichidare a averii

unui comerciant aflat în încetare de plăţi, în vederea acoperirii pasivului comerciantului

ajuns în această situaţie, prin plata creanţelor din sumele obţinute în urma lichidării, ori

închiderea falimentului ca urmare a insuficienţei activului. Aşadar, în genere falimentul

are drept scop prefacerea în bani a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea

satisfacerii creanţelor creditorilor159.

Starea de încetare de plăţi, denumită şi insolvenţă comercială, reprezintă o lipsă

acută de lichidităţi, care nu-i permite debitorului să îşi achite obligaţiile sale băneşti şi

nici să apeleze la credite în acest scop. Ea nu se confundă cu insolvabilitatea civilă care

reprezintă o depăşire a activului de către pasivul patrimonial şi nici cu refuzul de plată a

datoriilor băneşti care poate să fie justificat sau nu160.

Falimentul are cauze multiple. Acestea pot fi obiective atunci când se are în

vedere o conjunctură economică nefavorabilă sau subiective atunci când sunt implicate

organele societăţii. În ceea ce-l priveşte pe administrator, falimentul îi poate fi imputat,

spre exemplu, ca urmare a incompetenţei, a lipsei de profesionalism ori a fraudelor

comise în gestionarea averii societăţii.

2.5.2. Natura juridică a răspunderii civile a administratorilor în caz de faliment a

societăţii

În doctrina de drept comercial161 s-a statuat că răspunderea dministratorilor în

cazul societăţii aflată în reorganizare judiciară şi faliment este o formă specifică agravată

de răspundere civilă a administratorilor constând în fapt într-o răspundere patrimonială,

contractuală sau delictuală.

159 Idem.160 A se vedea: E. Munteanu, Unele aspecte privind răspunderea administratorilor societăţilor comerciale pentru starea de încetare a plăţilor societăţii, în RDC nr. 6/2000, p. 135; Gh. Piperea, op. cit., p. 183.161 A se vedea: S. Cărpenaru, op. cit., p. 609 – 611, Gh. Piperea, op. cit., p. 157, 193 – 194, I. Turcu, op. cit., în RDC nr. 3/1996, p. 63, E. Munteanu, op. cit., în RDC nr. 6/2000, p. 137 – 138.

67

Natura răspunderii este determinată de sursa obligaţiei încălcate sau

neîndeplinite162 bazându-se prin urmare pe dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990

privind obligaţiile şi răspunderea administratorilor şi rezultând în fapt din mandatul

contractual sau legal faţă de societate.

Trebuie făcută însă menţiunea că, în situaţia în care fapta constituie infracţiune 163

răspunderea va fi întotdeauna una delictuală iar pentru a putea fi angajată trebuie

îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de dreptul

comun (art. 998 – 999 Cod civil) şi anume: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de

cauzalitate, culpa.

În fine, trebuie precizat că vorbim de o răspundere patrimonială în cazul arătat

având în vedere obiectul acestei răspunderi: suportarea unei părţi din pasivul societăţii.

Aşadar, în situaţia analizată se înţelege că pasivul aparţine societăţii şi nu reprezintă un

prejudiciu al societăţii cauzat de persoanele care răspund, ci obligaţii asumate de

societate faţă de creditori şi neexecutate la scadenţă.164

2.5.3. Condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a administratorilor în

reglementarea Legii nr. 64/1995

A.) Persoanele răspunzătoare

Textul art. 124 al.1 din Legea nr. 64/1995 se referă la membrii organelor de

conducere: administratorii, directorii, cenzorii.

Trebuie remarcat caracterul voit exemplificativ al enumerării realizate de textul de

lege menţionat pentru a se lăsa posibilitatea adăugării altor funcţii care decurg din

calitatea de membru al unui organ de conducere. Mai mult aceasta a permis doctrinei165 să

includă în sfera persoanelor răspunzătoare atât a administratorului de drept cât şi a

administratorului de fapt al societăţii comerciale aflată în stare de încetare de plăţi.

162 I. Turcu, op. cit., în RDC nr. 3/1996. 163 Avem în vedere situaţia reglementată de art. 124 al. 2 din Legea nr. 64/1995 unde se menţionează în mod expres că aplicarea răspunderii patrimoniale pentru faptele menţionate în art. 124 lit. a–g nu exclude răspunderea penală a conducătorilor societăţilor pe acţiuni sau cu răspundere limitată, care le-au săvârşit, inclusiv a administratorilor.164 A se vedea: S. Cărpenaru, op. cit., p. 610.

165 A se vedea, pentru o analiză cuprinzătoare: I. Turcu, op. cit., în RDC nr. 3/1996, p. 64; E. Munteanu, op. cit., în RDC nr. 6/2000, p. 138; Gh. Piperea, op. cit., p. 187 – 190.

68

Prin administrator de drept, se are în vedere administratorul aflat în funcţie la data

încetării plăţilor societăţii iar prin administrator de fapt se înţelege acea persoană care

desfăşoară o activitate obişnuită de gestiune şi administrare a societăţii fară a fi numiţi

într-o asemenea funcţie ori fără ca numirea lor să fi fost adusă la cunoştinţa terţilor în

mod legal.

De asemenea, în categoria persoanelor răspunzătoare, doctrina166 îi vizează şi pe

administratorii retraşi ori revocaţi din funcţie când situaţia care a condus la insuficienţa

activului societăţii a apărut şi s-a manifestat în timpul mandatului său.

Cât priveşte situaţia administratorilor persoane juridice sunt responsabile atât

entităţile respective cât şi reprezentanţii persoane fizice ai societăţii comerciale

administrator.

B.) Faptele care angajează răspunderea patrimonială a administratorului în caz

de faliment a societăţii

Art. 124 din Legea nr. 64/1995 prevede că administratorii, directorii şi cenzorii

societăţilor pe acţiuni şi ai celor cu răspundere limitată vor suporta o parte din pasivul

societăţii, dacă au contribuit la ajungerea societăţii în încetarea de plăţi, prin una dintre

următoarele fapte:

a.) au folosit bunurile sau creditele societăţii în folosul propriu sau în cel al unei alte

societăţi;

b.) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea societăţii;

c.) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit

societatea la încetarea de plăţi;

d.) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau

nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;

e.) au deturnat sau au ascuns o parte din activul societăţii sau au mărit, în mod fictiv,

pasivul acesteia;

f.) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura societăţii fonduri, în scopul

întârzierii încetării plăţilor;

g.) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu

eferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori;

166 I. Turcu, op. cit., în RDC nr. 3/1996, p. 64.

69

În legătură cu cazurile de răspundere trebuie făcută menţiunea că în doctrina

românească167 sunt analizate atât cele şapte cazuri de răspundere a administratorilor

pentru acoperirea unei părţi din pasivul societăţii prevăzute de art. 124 al. 1 lit. a-g din

Legea nr. 64/1995 cât şi cazul falimentului administratorului pentru deturnarea bunurilor

sau afacerilor societăţii în interes personal şi cel al răspunderii administratorilor unei

societăţi comerciale fictive – aceste ultime două cazuri fiind tratate în mod separat.

Cât priveşte situaţia falimentului administratorului pentru deturnarea afacerilor

societăţii în interes propriu se are în vedere ipoteza în care prin afacerile proprii făcute

sub acoperirea societăţii, administratorul persoană fizică ce îndeplinaşte condiţiile art. 7

Cod Comercial şi administratorul persoană juridică (potrivit art. 40 al. 1 din Legea nr.

31/1990) devin ei înşişi comercianţi. În această situaţie, la cererea creditorilor sociali,

tribunalul poate să instituie procedura falimentului asupra administratorilor în cauză (care

au ei înşişi calitatea de comercianţi) urmând ca falimentul administratorilor aflaţi în

această situaţie să se adauge la cel al societăţii comerciale pe care o administrează şi pe

care au adus-o în starea de încetare de plăţi168.

În cazul răspunderii administratorilor unei societăţi comerciale fictive, în

literatura de specialitate169 s-a reţinut că în dreptul francez societatea comercială fictivă

este în fapt o societate aparentă căreia îi este aplicabil regimul juridic al simulaţiei din

dreptul civil. Cu toate acestea, ea nu se confundă cu o societate de fapt al cărui caracter

fictiv este dat încă de la constituire de către asociaţi. De asemenea, societatea comercială

fictivă se poate prezenta şi ca o confuzie de patrimonii între patron şi societate. Ceea ce

trebuie reţinut în situaţia analizată este faptul că, răspunderea administratorilor se

angajează dacă se dovedeşte că societatea este fictivă, situaţie în care falimentul societăţii

devine falimentul persoanelor ce controlează societatea şi acestea vor şi obligate la

acoperirea pasivului.

C.) Existenţa prejudiciului

167 A se vedea pentru dezvoltare: Gh piperea, op. cit., p. 195 – 197; I. Turcu, op. cit., în RDC nr. 3/1996, p. 65 – 66. 168 A se vedea: E. Munteanu, op. cit., în RDC nr. 6/2000, p. 143.169 A se vedea pentru dezvoltare: Gh. Piperea, op. cit., p. 201-206.

70

În vederea stabilirii răspunderii administratorilor în caz de ajungere a societăţii în

încetare de plăţi, o altă condiţie ce trebuie reţinută este aceea privind existenţa

prejudiciului.

Stabilirea prejudiciului în cazul analizat prezintă o serie de trăsături specifice. În

primul rând scopul acestei forme de răspundere nu este sancţionarea administratorului, ci

acoperirea prejudiciului care constă în insuficienţa activului societăţii aflate în încetarea

de plăţi170. Ca atare, în cazul reorganizării judiciare se are în vedere insuficienţa

fondurilor necesare continuării şi redresării activităţii societăţii aflate în încetarea de plăţi

iar în cazul falimentului propriu-zis, insuficienţa activului este în fapt o fracţiune din

creanţele societăţii care nu se poate acoperii cu sumele rezultate din lichidarea activului

societăţii.

O altă particularitate în raport cu dreptul comun rezidă în aceea că, în forma de

răspundere analizată, „făptuitorul” nu va fi obligat de instanţă la repararea integrală a

prejudiciului produs ci judecătorul va aprecia întinderea reparaţiei în funcţie de gravitatea

faptei şi natura culpei administratorului, fără a putea depăşi valoarea sumei rezultând

insuficienţa activului171.

D.) Existenţa raportului de cauzalitate între fapta administratorului şi

prejudiciu

În literatura de specialitate172 s-a apreciat că răspunderea pentru insuficienţa

activului poate fi angajată numai dacă prejudiciul a rezultat direct din greşeala de

gestiune, iar administratorul prin faptele sale culpabile a contribuit la încetarea plăţilor

societăţii.

2.5.4. Procedura de angajare a răspunderii civile patrimoniale a administratorilor în

cazul falimentului societăţii

Răspunderea patrimonială a administratorilor, directorilor şi cenzorilor

societăţilor menţionate se decide prin hotărârea tribunalului.

Potrivit legii, tribunalul poate fi sesizat de către judecătorul-sindic, de către

oricare dintre creditori, de către camera de comerţ şi industrie teritorială. Tribunalul se

170 E. Munteanu, op. cit., în RDC nr. 6/2000, p. 139.171 A se vedea: I. Turcu, op. cit., în RDC nr. 3/1996, p. 65.172 A se vedea: Gh. Piperea, op. cit., p. 194-197; I. Turcu, op. cit., în RDC nr. 3/1996, p. 65-66.

71

poate sesiza şi din oficiu, pe baza datelor din dosarul cauzei (art. 126 din Legea nr.

64/1995).

Tribunalul va stabili parte din pasivul societăţii care urmează a fi suportată de

administratorii, directorii şi cenzorii societăţii vinovaţi de încetarea plăţilor şi de aplicarea

procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de societate. Această parte de

pasiv, care reprezintă „prejudiciul” , trebuie să fie rezultatul faptelor săvârşite de

persoanele în cauză. În nici un caz, partea din pasivul societăţii, care urmează a fi

suportată de persoanele din conducerea societăţii, nu poate fi automat pasivul neacoperit

prin lichidarea patrimoniului societăţii.

În toate cazurile, tribunalul va dispune măsurile asigurătorii, în condiţiile Codului

de procedură civilă.

Hotărârea tribunalului privind răspunderea administratorilor, directorilor şi

cenzorilor societăţilor comerciale menţionate se va putea executa silit, potrivit Codului de

procedură civilă (art. 127 din Legea nr. 64/1995).

2.6. Acţiunea în responsabilitate civilă împotriva administratorului

Acţiunea în răspundere civilă împotriva administratorului poate avea un temei

contractual ori, după caz, un temei delictual. În consecinţă, având în vedere temeiul său

juridic, acţiunea în responsabilitate civilă împotriva administratorului poate fi o acţiune

civilă contractuală sau o acţiune civilă delictuală.

Pornindu-se de la prevederile art. 150 din Legea nr. 31/1990 în doctrină173 s-a

consacrat regula că acţiunea în răspundere împotriva administratorului este o acţiune

socială, ea aparţinând societăţii (nu asociaţilor) şi fiind exercitată de adunarea

generală. Mai mult, chiar şi în situaţia de excepţie prevăzută de art. 152 din Legea

societăţilor comerciale acţionarii minoritari vor introduce acţiunea în răspundere

civilă împotriva adminnistratorului tot în numele societăţii.

În dreptul comercial francez, spre deosebire de cel român, acţiunea în răspundere

contra administratorilor nu aparţine adunării generale, ci asociaţilor174.

173 A se vedea: C. Bârsan, V. Dobrinoiu, Alex Ţiclea, op. cit., vol. I, p. 340, S. Cărpenaru, op. cit., p. 230, Gh. Piperea, op. cit., p. 163-164.174 M. Cozian, A. Viandier, op. cit., p. 14.

72

Trebuie remarcat faptul că şi anterior prevederilor Legii nr. 31/1990, dispoziţiile

existente în dreptul comercial român erau în sensul acordării adunării generale a

dreptului exclusiv de a-i acţiona în răspundere civilă pe administratori. Astfel art. 154

Cod Comercial175 prevede că acţiunea contra administratorilor aparţine exclusiv adunării

generale şi se exercită prin cenzori. În practica judiciară a vremii respective176 s-a arătat

că: „nemulţumirile acţionarilor se cercetează de cenzori şi de adunarea generală. Un

organ din afară, cum este şi organul justiţiei, nu are căderea să se amestece în cadrul art.

154 Cod Comercial”177.

Potrivit art. 150 al. 4 şi 5, dacă adunarea generală decide să introducă acţiune în

justiţie pentru tragerea la răspundere civilă a administratorului, acesta va fi înlocuit,

mandatul său încetând de drept, iar în cazul directorilor, aceştia vor fi suspendaţi din

funcţie până la rămânerea definitivă a sentinţei.

În cazul societăţii comerciale supuse aplicării procedurii reorganizării judiciare şi

falimentului, potrivit art. 73 al. 2 din Legea nr. 31/1990 acţiunea în răspundere împotriva

administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii şi se exercită prin judecătorul sindic

(art. 125 din Legea nr. 64/1995).

2.7. Cauzele de înlăturare a răspunderii civile a administratorului

Cauzele de nerăspundere a administratorului trebuie apreciate în raport cu natura

juridică a răspunderii civile a acestora. Ca atare, în doctrină178, calificându-se răspunderea

civilă a administratorului ca fiind o răspundere exclusiv-delictuală, pe cale de consecinţă

s-a apreciat că înlăturarea răspunderii s-ar limita doar la următoarele cazuri: forţa majoră,

cazul fortuit, fapta celui prejudiciat, fapta unui terţ (prevăzute de dreptul comun), la care

se mai adaugă cauzele de exonerare de răspundere prevăzute de legea specială (Legea nr.

31/1990).

175 Art. 154 Cod Comercial a fost abrogat prin Legea nr. 31/19990. În prezent dispoziţiile articolului menţionat sunt înlocuite cu cele ale art. 150 al. 1 din legea amintită.176 Ordonanţa preşidenţială din 7.10.1935 a Tribunalului Ilfov, secţia I comercială, în Practică judiciară în materie comercială, vol.II, Edit. Lumina, Bucureşti, 1991, p. 128.177 În acelaşi sens: Dec. nr. 80/1938 a Curţii de Casaţie în secţiuni unite , în Practică judiciară în materie comercială, vol.II, P. 107.178 A se vedea: S. David, Fl. Baias, op. cit., în Dreptul nr. 8/1992, p. 27.

73

După cum am mai arătat însă, majoritatea opiniilor exprimate în literatura de

specialitate au fost în sensul că răspunderea patrimonială a administratorului are o dublă

natură contractuală şi delictuală.

În acest sens, în doctrina de drept civil, s-a apreciat179 că răspunderea delictuală

alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, răspunderea contractuală având un

caracter derogator. Prin urmare, ori de câte ori se cauzează un prejudiciu altei persoane în

afara unei legături contractuale se va angaja răspunderea civilă extracontractuală sau

delictuală.

Ceea ce trebuie reţinut este faptul că răspunderea civilă a administratorului este o

răspundere bazată pe culpă. Pentru a se exonera de răspundere, această culpă trebuie

dovedită de cel interesat în cazul răspunderii delictuale, în vreme ce în cazul răspunderii

contractuale, ea este prezumată, administratorul trebuind să facă dovada unei cauze

străine (caz fortuit ori forţă majoră)180

3. RĂSPUNDEREA PENALĂ A ADMINISTRATORILOR

3.1. Comentarii generale privind noţiunea de răspundere penală

Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, există din momentul

săvârşirii infracţiunii şi constă în obligaţia infractorului de a suporta consecinţele

săvârşirii ei181 adică măsurile de siguranţă, interdicţiile, decăderile şi incapacităţile ce pot

fi stabilite de instanţă prin hotărârea de condamnare.

De reţinut este faptul că această formă de răspundere poate interveni numai în

urma unui proces penal declanşat împotriva acelor persoane care au săvârşit cu vinovăţie

o infracţiune pentru care sunt declarate răspunzătoare de către instanţa penală competentă

şi constă în aplicarea unor sancţiuni specifice dreptului penal (pedepse privative de

libertate sau pecuniare, interdicţii, decăderi, măsuri de siguranţă

şi măsuri educative)182.

179 L. Pop, op. cit., p. 336.180 A se vedea pentru dezvoltare şi exemplificare: Gh. Piperea, op. cit., p. 208-211.181 M. Basarab, op. cit., vol. II, p. 169.182 C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Edit. All, Bucureşti, 1997, p. 310.

74

În doctrină183 s-a precizat că noţiunea de răspundere penală nu se confundă cu cea

de responsabilitate penală (aşa cum se întâmplă în legislaţia franceză spre exemplu).

Astfel, termenul de „responsabilitate penală” are un înţeles juridic propriu, desemnând

capacitatea psiho-fiziologică a omului de a conştientiza natura, valoarea şi consecinţele

faptelor sale.

3.2. Unele aspecte privind răspunderea penală a administratorilor şi

implicaţiile acesteia asupra societăţii comerciale

O analiză cuprinzătoare a răspunderii penale a administratorilor societăţilor

comerciale ar trebui să parcurgă o serie de aspecte specifice ale răspunderii penale, cum

ar fi: temeiul răspunderii penale (art. 17 al.2 Cod Penal), individualizarea răspunderii

penale (art. 72 Cod Penal), înlăturarea răspunderii penale (art. 119-121 Cod Penal şi art.

131-132 Cod Penal), cauzele care exclud caracterul penal al faptei (art. 44-51 Cod Penal).

În cele ce urmează însă, vom încerca să tratăm doar unele aspecte particulare,

specifice ale răspunderii penale a administratorilor.

În raport cu principiile generale ale răspunderii penale, în cazul de faţă unele

particularităţi le implică principiul caracterului personal al răspunderii penale. Potrivit

acestui principiu, numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, deoarece în dreptul

penal nimeni nu poate răspunde pentru fapta altuia ca, de exemplu, în dreptul civil

(persoana civilmente responsabilă)184. Aşadar nu poate fi trasă la răspundere penală decât

persoana care a săvârşit în mod direct, nemijlocit o infracţiune ca autor al acesteia sau cel

care a participat direct la săvârşirea ei, în calitate de instigator sau complice185.

Strâns legat de caracterul persoanl, la individualizarea răspunderii penale şi a

sancţiunilor, instanţa trebuie să aibă în vedere persoana făptuitorului şi modalităţii

concrete şi conjuncturale în care s-a săvârşit fapta penală186.

183 A se vedea: Gh. Piperea, op. cit., p. 213.184 M. Basarab, op. cit., vol. I, p. 12-13.185 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, C. Boroi, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 263.186 A se vedea pentru dezvoltare, Gh. Piperea, op. cit., p. 215-217.

75

Fiind o răspundere persoanlă cu caracter strict sancţionator, răspunderea penală

încetează prin moartea autorului infracţiunii în timp ce răspunderea civilă delictuală are

un caracter reparator putând trece asupra moştenitorilor în caz de deces al făptuitorului.

Trebuie făcută menţiunea că în sistemul de drept român actual, nici o persoană

juridică nu poate răspunde penal, autor al unei infracţiuni putând fi considerată doar o

pesoană fizică. Cu toate acestea în doctrină187 s-au formulat propuneri ca să răspundă

penal şi persoanle juridice, prin derogare de la principiul răspunderii penale persoanle.

Concepţia actuală a legiuitorului român, potrivit căreia persoana juridică nu poate fi

subiect activ al infracţiunii, se desprinde dintr-o serie de prevederi speciale în materie

penală. În primul rând, potrivit art. 17 al.1 Cod Penal una din trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii o reprezintă săvârşirea ei cu vinovăţie, ori vinovăţia ca atitudine psihică nu

poate caracteriza decât o persoană fizică. Alte prevederi vin să susţină aceeaşi idee. Spre

exemplu, în art. 50 Cod Penal se arată că nu constitue infracţiune fapta prevăzută de legea

penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile

legale pentru a răspunde penal. În aceeaşi ordine de idei, tot în sfera cauzelor care

înlătură caracterul penal al faptei, art. 48 Cod Penal (relativ la iresponsabilitate) arată că

nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul , în momentul

săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea

seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.

Cu toate că, o serie de reglementări precum cele menţionate anterior statuează cu

valoare de principiu că sistemul sancţionator penal românesc are în vedere exclusiv

persoana fizică, pornindu-se de la unele realităţi practice, în doctrină s-a susţinut ideea

adminterii posibilităţii răspunderii penale a unei persoane juridice. De altfel, noul Cod

Penal francez din anul 1994 admite această posibilitate şi implicit aplicarea unor

sancţiuni penale specifice, cum ar fi: interdicţiile (interdicţia de a exercita anumite

activităţi pe anumite sectoare de piaţă, de a face reclamă, etc.); amenzile penale;

retragerea autorizaţiei de funcţionare; dizolvarea intreprinderii; embargoul comercial;

etc.188

187 C. Butiuc, Despre o eventuală răspundere penală a persoanelor juridice, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 87 şi urm.; L. Mihu, Discuţie cu privire la o eventuală răspundere penală a persoanelor juridice, în Dreptul nr. 10-11/1994.188 A se vedea, pentru dezvoltare: Gh. Piperea, op. cit., p. 216-217.

76

Dintre considerentele practice avute în vedere în doctrina analizată care ar

justifica o eventuală calificare a persoanei juridice ca subiect activ al infracţiunii,

amintim:

a.) Există posibilitatea (confirmată de practică), ca o serie de fapte penale ce se

săvârşesc în interiorul societăţii comerciale şi aduc acesteia mari beneficii să fie săvârşite

de către administratori însă cu acordul tacit sau expres al societăţii. Ori într-o astfel de

situaţie, ar fi firesc să se instituie posibilitatea recuperării pagubelor de către cei

prejudiciaţi printr-o serie de procese penale îndreptate împotriva societăţii, care a

beneficiat de consecinţele respectivelor fapte ilicite. În ceea ce priveşte răspunderea

penală a societăţilor comerciale în situaţia analizată, s-a arătat că dacă nu s-ar proceda în

această manieră s-ar ajunge ca răspunderea penală să fie transferată unor persoane fizice,

iar societăţile comerciale fiind puse la adăpost vor putea desfăşura nestingherite activităţi

cu caracter ilicit penal189.

b.) În majoritatea cazurilor, este dificil a identifica autorul persoană fizică al unei

infracţiuni prin care în fapt societăţile comerciale au cauzat prejudicii partenerilor de

afaceri. Neputându-se identifica persoana fizică răspunzătoare, în asemenea situaţii, se

tinde a se califica drept vinovată persoana administratorului urmând ca acesta să fie

obligat să repare prejudiciul cauzat.

c.) Dacă se acceptă existenţa răspunderii contravenţionale a persoanei juridice cu

atât mai mult ar trebui (având în vedere şi considerentele menţionate anterior) să se

accepte şi ideea răspunderii penale a persoanei juridice, căci după cum se ştie, deosebirea

esenţială dintre infracţiune şi contravenţie rezultă din gradul de pericol social mai redus

al acesteia din urmă în raport cu prima190.

Trebuie remarcat însă faptul că, în măsura în care s-ar institui prin lege o

răspundere penală proprie persoanelor juridice, se impun a fi făcute o serie de modoficări

substanţiale mai ales în partea generală a Codului Penal.

Dacă este exclusă răspunderea penală a persoanei juridice în actualul cadru

legislativ, aceasta nu înseamnă că este exclusă orice altă formă de răspundere a societăţii.

Astfel, acesteia îi revine o răspundere patrimonială de garanţie, societatea comercială ca

persoană juridică urmând să răspundă fie în calitate de comitent pentru fapta

189 T. Pop, Drept Penal Comparat, Partea Generală, vol. II Cluj, 1923, p. 273.190 A se vedea: C. Butiuc, op. cit, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 89.

77

prejudiciabilă a prepusului său (art. 1000 al.3 Cod Civil), fie în nume propriu pentru fapta

organului său, când aceasta a fost săvârşită cu prilejul exercitării funcţiilor celor pe care îi

garantează (art. 14 Cod Procedură Penală şi art. 35 din Decretul nr. 31/1954). După cum

am mai aminitit, în cadrul acestei răspunderi patrimoniale de garanţie societatea

comercială are un drept de regres împotriva făptuitorului pentru suma plătită victimei în

vederea reparării prejudiciului suferit de aceasta prin infracţiune.

Trebuie reţinut faptul că, odată fiind angajată răspunderea penală a

administratorului, în principiu va fi afectată şi societatea căci pierderea onorabilităţii

administratorului prin sancţionarea sa penală, poate duce, direct sau indirect, şi la

pierderea onorabilităţii şi credibilităţii societăţii pe piaţă, cu consecinţa pierderii de către

societate a unei mari părţi din partenerii de afaceri sau chiar a falimentului societăţii191.

Onorabilitatea şi credibilitatea unei societăţi comerciale nu contribuie doar la

extinderea sferei relaţiilor de afaceri ci în multe situaţii au rolul de a ajuta societatea să

depăşească situaţiile „de criză economico-financiară” şi să evite falimentul.

Prejudiciul cauzat de administrator societăţii comerciale ori creditorilor sociali

prin diminuarea ori pierderea credibilităţii societăţii va fi suportat desigur de către

administratorul vinovat, ca urmare a încălcării obligaţiei de fidelitate.

Potrivit art. 135 şi art. 6 al.2 din Legea nr. 31/1990 o altă consecinţă a angajării

răspunderii penale a administratorilor şi sancţionării lor în acest sens o constituie

decăderea lor din funcţiile respective precum şi interdicţiile de a mai ocupa astfel de

funcţii.

3.3 Cumulul răspunderii penale cu răspunderea civilă a administratorului

În general, în cazul unor infracţiuni intenţionate producătoare de prejudicii

săvârşite de administratori suntem în prezenţa unui cumul al răspunderii penale cu

răspunderea civilă. Aşadar, problema cumulului răspunderii penale cu răspunderea civilă

intervine numai atunci când fapta penală este cauzatoare de prejudicii. În cazul unor

infracţiuni de pericol sau al pedepsirii tentativei când urmarea infracţiunii nu presupune

existenţa prejudiciului nu se poate vorbi de cumulul celor două forme de răspundere.

191 A se vedea: Gh. Piperea, op. cit., p. 219-223.

78

În literatura de specialitate192 se au în vedere o serie de aspecte specifice în

legătură cu cumulul răspunderii penale cu răspunderea civilă a administratorului.

a.) Când victima prejudiciului rezultat dintr-o faptă penală este un terţ, acesta are

patru posibilităţi de opţiune privind recuperarea pagubei: să acţioneze civilmente pe

administrator sau direct societatea; o acţiune solidară împotriva administratorului şi a

societăţii sau în sfârşit să renunţe la acţiunea civilă. Societatea comercială care a

despăgubit terţul victimă a prejudiciului, are o acţiune de regres contra administratorului

responsabil suportând riscul insolvabilităţii acestuia.

Aceste soluţii sunt posibile deoarece în cazul terţului care a suferit un prejudiciu

printr-o faptă penală a administratorului se adaugă răspunderea civilă de garanţie a

societăţii în calitate de parte civilmente responsabilă pentru prepuşii, reprezentanţiii sau

organele sale.

b.) Dacă prejudiciul produs prin fapta ilicită penală a administratorului s-a

răsfrânt direct asupra societăţii se ridică anumite probleme teoretice şi practice rezultate

din natura dublă a răspunderii civile, contractuală sau delictuală a administratorului.

În acest caz aşa cum am mai arătat cumulul răspunderii delictuale cu răspunderea

contractuală a administratorului nu poate fi invocat de societatea comercială păgubită

pentru a obţine două despăgubiri. Nu este posibilă nici combinarea celor două forme de

răspundere civilă pentru a beneficia de avantajele fiecăreia dintre ele. Potrivit dreptului

comun, acolo unde se termină răspunderea contractuală, începe răspunderea delictuală,

aceasta din urmă constituind regula, iar răspunderea civilă excepţia.

c.) Unele probleme şi puncte de vedere divergente s-au ridicat în legătură cu

acele cazuri în care neexecutarea contractului de mandat al administratorului constituie în

acelaşi timp şi o infracţiune cum ar fi: înşelăciune în contracte (art. 215 alin.3 Cod penal);

abuzul de încredere (art. 213 Cod penal); gestiunea frauduloasă (art. 214 Cod penal) şi

altele. În asemenea situaţii societatea comercială prejudiciată, are posibilitatea unei

opţiuni între o acţiune în răspundere contractuală sau o acţiune în răspundere delictuală

împotriva administratorului.

192 Idem., p. 223-226.

79

3.4. Cauzele care înlătură sau exclud răspunderea penală a administratorului

Cauzele care exclud caracterul penal al faptei sunt reglementate de art. 44-51 Cod

penal şi se referă la: legitima apărare; starea de necesitate; constrângerea fizică şi

constrângerea morală; cazul fortuit; responsabilitatea; beţia fortuită; minoritatea şi

eroarea de fapt. În măsura în care se constată existenţa a cel puţin a unuia dintre aceste

cauze, administratorul autor al unei fapte penale urmează a fi exonerat de răspunderea

penală.

Având în vedere faptul că aspectele generale ale doctrinei de drept penal privind

cauzele menţionate rămân valabile şi în cazul administratorului ca al oricărui subiect

activ al infracţiunii, vom analiza doar acele situaţii care apar ca fiind relevante în raport

cu instituţia administratorului şi anume: starea de necesitate, forţa majoră, cazul fortuit şi

eroarea de fapt.

a.) Starea de necesitate este definită în art. 45 Cod penal ca fiind împrejurarea în

care fapta a fost săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi

înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important

al său ori al altuia sau un interes public. Potrivit legii penale nu este în stare de necesitate

persoana care în momentul când a săvârşit fapta si-a dat seama că pricinuieşte urmări

vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul era înlăturat.

Administratorii unei societăţi se pot afla în asemenea situaţii ce califică starea de

necesitate când, de exemplu, funcţionând în cadrul unei societăţi de transport maritim

autorizează aruncarea unei încărcături în scopul de a salva nava şi echipajul de la o

catastrofă; când dispune distrugerea sau declanşarea unei proceduri de scoatere din

funcţiune a unei instalaţii cu grad ridicat de pericol; când dispune autorizarea unei

aterizări pe teren neadecvat cu scopul de a salva echipajul; când dispune sacrificarea unui

animal periculos şi de nestăpânit, etc.193

193 A se vedea: C. Bârsan, V. Dobrinoiu, Alex Ţiclea, op. cit., p. 335.

80

b.) Forţa majoră, potrivit art. 46 al.1 Cod penal rezidă în săvârşirea unei fapte

prevăzute de legea penală din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut

rezista.

În doctrină194 s-a apreciat că forţa majoră se circumscrie celor două cauze

specifice de nerăspundere a administratorilor constituiţi în organe colegiale de

administrare. Potrivit art. 144 al.5 şi art. 144 al.6 din Legea nr. 31/1990, dacă sunt

îndeplinite condiţiile de consemnare a opiniilor şi votului contra în registrul deciziilor

consiliului de administraţie şi de încunoştinţare în scris a cenzorilor despre împotrivirea

lor de către administratorii care au luat parte al şedinţa consiliului ori mambrii absenţi au

procedat în acelaşi mod (art. 144 al.6), administratorii respectivi nu vor răspunde penal şi

nici patrimonial în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici la fapta penală

prejudiciabilă săvârşită ca urmare a unei decizii a organului colegial de administrare din

care fac parte.

c.) Cazul fortuit constă, potrivit art. 47 Cod penal în acea împrejurare care nu

putea fi prevăzută şi a avut drept rezultat o faptă penală.

Trebuie făcută însă distincţia între cazul fortuit aşa cum acesta este definit în

Codul penal ca şi cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei şi culpa fără

prevederea rezultatului faptei, ca formă de vinovăţie prevăzută de art. 19 Cod Penal.

Distincţia menţionată prezintă o deosebită importanţă în cazul răspunderii

administratorilor societăţii comerciale ajunsă în stare de încetare de plăţi195 avându-se în

vedere că falimentul societăţii se poate datora , în afara culpei administratorului, unui caz

fortuit cum ar fi conjuncturile economice nefavorabile absolut imprevizibile pentru

administratori, caz în care aceştia vot fi scutiţi de răspunderea penală.

d.) Eroarea de fapt potrivit art. 51 al.2 Cod penal, constă în cunoaşterea de către

autorul unei fapte prevăzute de legea penală, în momentul săvârşirii acesteia, a existenţei

unei stări, situaţii sau împrejurări de care depindea caracterul penal al acelei fapte.

Eroarea de fapt vizează şi faptele săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte

numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi

rezultatul culpei.

194 A se vedea: Gh. Piperea, op. cit., p. 227-231.195 Gh. Piperea, op. cit., p. 228-229.

81

În ceea ce-l priveşte pe administratorul societăţii comerciale s-a arătat196 că el nu

se poate prevala de eroarea de fapt în situaţia în care starea de eroare (necunoaşterea) se

datorează lipsei sale de profesionalism ori neluării anumitor măsuri ce se impuneau în

vederea prevenirii unor prejudicii ori a stărilor de pericol rezultate din faptele sale.

3.5. Infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990 în care administratorii

au calitatea de subiecţi activi

Plecându-se de la modul de incriminare a infracţiunilor, se poate afirma că Legea

nr. 31/1990, republicată, este o lege extrapenală ce conţine dispoziţii penale, deoarece

reglementează în principal constituirea, organizarea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea

societăţilor comerciale şi, doar în subsidiar, are în vedere o serie de fapte legate de aceste

aspecte, fapte calificate drept infracţiuni. Cu toate acestea, s-a apreciat197 că Legea

societăţilor comerciale ar fi şi o lege penală specială deoarece incriminează primar unele

fapte, unele infracţiuni ce nu se regăsesc în Codul penal.

Principalele infracţiuni în concepţia Legii nr. 31/1990 a căror subiecţi activi sunt

administratorii rezidă în:

I) Potrivit art. 265 din Legea nr. 31/1990 sunt pedepsiţi cu închisoarea de la 1 la 5

ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al

societăţii care au săvârşit următoarele fapte penale:

a.) infracţiunea de prezentare, cu rea-credinţă, în prospectele, rapoartele şi

comunicările adresate publicului de date neadevărate asupra constituirii societăţii ori

condiţiilor economice ale acesteia sau ascunderea cu rea-credinţă, în tot sau în parte a

unor asemenea date (art. 265 al.1 din lege);

b.) infracţiunea de prezentare, cu rea-credinţă, acţionarilor, a unui bilanţ contabil

inexact sau date inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii, în vederea

ascunderii situaţiei ei reale (art. 265 al.1 pct.2 din lege);

c.) infracţiunea de refuz de a pune la dispoziţia experţilor, în cazurile şi condiţiile

prevăzute de art. 25 şi 37 (referitoare la aporturile în natură, avantajele rezervate

196 Idem, p. 231.197 D. Clocotici, Răspunderea penală, contravenţională sau prin aplicarea unor amenzi civile în cazul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează activităţile comerciale, în Dreptul nr. 5/1992, p. 51.

82

fondatorilor şi operaţiile încheiate în numele societăţii supuse unor expertize de

specialitate) a documentelor necesare sau împiedicarea acestora să-şi îndeplinească

însărcinările primite (art. 265 al.1 pct.3 din lege).

II) Potrivit art. 266 din Legea nr. 31/1990 se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 3 ani

fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al


a.) infracţiunea de dobândire, în contul societăţii de acţiuni ale altor societăţi la

un preţ pe care făptuitorul îl ştie vădit superior valorii lor efective sau vinderea, pe seama

societăţii, de acţiuni pe care acesta le deţine, la preţuri despre care făptuitorul are

cunoştinţă că sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obţinerii pentru el sau

pentru alte persoane a unui folos în paguba societăţii (art.. 266 pct.1 din lege);

b.) infracţiunea de folosire, cu rea-credinţă, a bunurilor sau creditului, de care se

bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu al

făptuitorului ori pentru a favoriza o altă societate în care acesta are interese, direct sau

indirect (art. 266 pct.2 din lege);

c.) infracţiunea de împrumut făcut, sub orice formă, direct sau printr-o persoană

interpusă, de la societatea pe care făptuitorul o administrează, de la o societate controlată

de aceasta ori de la societate care controlează societatea pe care el o administrează ori o

controlează; după caz, sau de a face ca una dintre aceste societăţi să-i acorde vreo

garanţie pentru datorii proprii (art. 266 pct.3 din lege);

d.) infracţiunea de răspândire a unor ştiri false sau întrebuiţarea altor mijloace

frauduloase care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acţiunilor sau obligaţiunilor

societăţii ori a altor titluri ce-i aparţin, în scopul obţinerii, de către făptuitor, pentru el sau

pentru alte persoane a unui folos în paguba societăţii (art. 266 pct.4 din lege);

e.) infracţiunea de încasare sau de plată a unor dividende, sub orice formă, din

beneficii fictive sau care nu puteau fi distribuite, în lipsă de bilanţ contabil ori contrarii

celor rezultate din acesta (art. 266 pct.5 din lege);

f.) infracţiunea de încălcare a dispoziţiilor art. 178 referitoare la constituirea din

beneficiile societăţii a unei rezerve de cel puţin 5% anual pentru formarea unui fond de

rezervă de minim o cincime din capitalul social şi la menţinerea acestui fond şi folosirea

lui conform destinaţiei stabilite de lege şi actul constitutiv (art. 266 pct.6 din lege);

83

III) Potrivit art. 267 din Legea nr. 31/1990, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni

la 5 ani, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al


a.) infracţiunea de emitere a unor acţiuni de o valoare mai mică decât valoarea

legală ori la un preţ inferior valorii nominale sau emiterea unor noi acţiuni în schimbul

aporturilor în numerar, înainte ca acţiunile precedente să fi fost achitate în întregime (art.

267 pct.1 din lege);

b.) infracţiunea de folosire, în adunările generale, de acţiunile nesubscrise sau

nedistribuite acţionarilor (art. 267 pct.2 din lege);

c.) infracţiunea de acordare a unor împrumuturi sau avansuri asupra acţiunilor

societăţii (art. 267 pct.3 din lege);

d.) infracţiunea de a preda titularului acţiunile înainte de termen, de predare a

unor acţiuni liberate în total sau în parte, în afară de cazurile stabilite de lege ori de

emitere de acţiuni la purtător fără a fi achitate integral (art. 267 pct.4 din lege);

e.) infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor legale referitoare la anularea

acţiunilor neachitate (art. 267 pct.5 din lege);

f.) infracţiunea de emitere a unor obligaţiuni fără respectarea dispoziţiilor legale

sau de acţiuni fără să cuprindă noţiunile prevăzute de lege (art. 267 pct.6 din lege);

IV) Potrivit art. 268 din Legea nr. 31/1990 se pedepseşte cu închisoare de la o lună

la un an sau cu amendă de la 250.000 lei la 15.000.000 lei administratorul, directorul,

directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii care a săvârşit următoarele fapte

penale:

a.) infracţiunea de îndeplinire a hotărârilor adunării generale referitoare la

schimbarea formei societăţii, la fuziunea ori la divizarea acesteia sau la reducerea

capitalului social, înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege (art. 268 pct.1 din

lege);

b.) infracţiunea de îndeplinire a hotărârilor adunării generale referitoare la

reducerea capitalului social, fără ca asociaţii să fi fost executaţi cu privire la efectuarea

vărsământului datorat ori fără hotărârea adunării generale care îi scuteşte de plata

vărsămintelor ulterioare (art. 268 pct.2 din lege);

84

V) Potrivit art. 269 din Legea nr. 31/1990 se pedepseşte cu închisoare de la o lună la

1 an sau cu amendă de la 250.000 lei la 15.000.000 lei administratorul care a săvârşit

următoarele fapte penale:

a.) infracţiunea de încălcare, chiar prin persoane interpuse sau prin acte simulate,

a dispoziţiilor art. 145 din legea societăţilor comerciale; acest text se referă la obligaţia de

abţinere de la orice deliberări şi de înştiinţare a cenzorilor şi a celorlalţi administratori, de

către administratorul care are într-o anumită operaţie direct sau indirect, interese contrare

cu cele ale societăţii; această obligaţie revine administratorului şi în cazul în care ştie că

sunt interesate soţia, rudele sau afinii săi până la gradul al patrulea inclusiv;

b.) infracţiunea de neconvocare a adunării generale în cazurile prevăzute de lege

sau de încălcare a dispoziţiilor art. 188 al.2; acest text se referă la interdicţia unui asociat

din societatea cu răspundere lumitată de a exercita dreptul său de vot în deliberările

adunărilor asociaţilor referitoare la aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate

între el şi societate;

c.) infracţiunea de începere a operaţiunilor în numele unei societăţi cu răspundere

limitată, înainte de a se fi efectuat vărsământul integral al capitalului social (art. 269 pct.3

din lege);

d.) infracţiunea de emitere a unor titluri negociabile reprezentând părţi sociale ale

unei societăţi cu răspundere limitată (art. 269 pct.4 din lege);

e.) infracţiunea de dobândire a unor acţiuni ale societăţii în contul acesteia, în

cazurile interzise de lege (art. 269 pct.5 din lege);

3.5.1. Aspecte generale şi comune ale infracţiunilor prevăzute de Legea nr.

31/1990 în care administratorii au calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii

a.) Obiectul juridic al infracţiunii

Obiectul juridic general al infracţiunilor este format din totalitatea relaţiilor

sociale din domeniul economic, al circulaţiei bunurilor şi a altor valori a căror normală

desfăşurare este afectată prin săvârşirea unei infracţiuni economice.

85

Obiectul juridic special al infracţiunilor este format din totalitatea relaţiilor sociale

privind constituirea, organizarea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor

comerciale.

Obiectul juridic material al infracţiunilor, de regulă, nu există. În mod

excepţional, pot exista unele bunuri împotriva cărora să fie îndreptată activitatea

infracţională: rapoarte, bilanţuri, prospecte, acţiuni, obligaţiuni, sume de bani

împrumutate, etc.

b.) Subiecţii infracţiunii

Cu excepţia celor trei infracţiuni prevăzute la punctul V, lit. b, c şi d în care autor

poate fi numai administratorul unei societăţi cu răspundere limitată în toate celelalte

cazuri subiectul activ pote fi administrator, director, director executiv sau reprezentant

legal al unei societăţi comerciale pe acţiuni. Aşadar subiectul activ este unul

circumstanţiat sau calificat198.

Subiectul pasiv este, de regulă societatea comercială împotriva căreia se

îndraptă activitatea infracţională.

c.) Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunilor se concretizează, de regulă, în acţiuni, doar

poate să constea şi într-o inacţiune sau omisiune cum ar fi: „refuză să pună la dispoziţia

experţilor (...) documentele necesare (...)” (art. 265 alin.1 pct.3 din Legea nr. 31/1990).

Urmarea imediată a infracţiunilor este crearea unei stări de pericol în raport cu

activitatea societăţilor comerciale, existând uneori şi un anumit rezultat concret, respectiv

o pagubă materială. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de bancrută frauduloasă este

evident că se produce o pagubă în patrimoniul creditorilor societăţii prin înstăinarea în

frauda lor a unei părţi însemnate din activele societăţii.

Legătura de cauzalitate dintre faptă şi urmarea produsă trebuie să fie necesară şi

obiectivă, o legătură ca de la cauză la efect.

d.) Latura subiectivă

Forma de vinovăţie prezentă la infracţiunile prevăzute în Legea nr. 31/1990, este

intenţia directă sau indirectă.

198 V. Paşca, Consideraţii cu privire la infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990, în Dreptul nr. 1/1992, p. 50.

86

În unele cazuri, legea prevede o „vinovăţie calificată” – săvârşirea faptei cu rea

credinţă, spre exemplu: „prezintă cu rea-credinţă, acţionarilor un bialanţ contabil inexact”

(art. 265 al.1 pct.2 din Legea nr. 31/1990). Deşi noţiunea de „rea-credinţă” este specifică

mai mult ramurilor de drept civil şi comercial, în situaţia analizată fiind vorba de

infracţiuni, ea trebuie echivalată cu noţiunea de „dol” din dreptul penal (intenţia

directă)199.

Scopul sau mobilul infracţiunilor apare în unele cazuri, ca de exemplu:

„ răspândeşte ştiri false (...) în scopul obţinerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui

folos în paguba societăţii” (art. 266 pct.4 din Legea nr. 31/1990).

e.) Regimul sancţionator

Pedepsele prevăzute de legiuitor pentru infracţiunile din Legea societăţilor

comerciale republicată, sunt diferenţiate în funcţie de gradul de pericol social al

faptelor incriminante.

Ca atare, pentru unele infracţiuni legiuitorul prevede numai pedeapsa cu

închisoarea ajungându-se până la 12 ani (de exemplu, în cazul infracţiunii de bancrută

frauduloasă) iar pentru alte infracţiuni pedeapsa alternativă închisoarea sau amenda (spre

exemplu închisoarea de la o lună la un an sau amenda de la 250.000 lei la 15.000.000 lei

în cazurile prevăzute de art. 268 şi 269 din Legea nr. 31/1990).

Trebuie reţinut faptul că, pentru nici una dintre infracţiunile în discuţie nu s-a

prevăzut sancţionarea tentativei ci numai a infracţiunilor consumate.

3.5.2 . Infracţiunea de bancrută frauduloasă – infracţiune specifică în

materia societăţilor comerciale

Dintre toate infracţiunile prevăzute de legiuitor în Legea societăţilor comerciale

republicată, bancruta frauduloasă apare ca fiind cea mai gravă infracţiune, ce prezintă un

pericol social deosebit.

Din punct de vedere etimologic termenul de „bancrută” este format prin

juxtapunerea a doi termeni „bancă ruptă” care sugerează faptul că, în cazul în care

debitorul comerciant nu-şi achită datoriile, creditorii îi puteau răsturna sau distruge taraba

în care erau expuse mărfurile spre vânzare200.

199 Idem, p. 51. 200 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Edit. Oscar Print, Bucureşti, 2000, p. 253.

87

Infracţiunea de bancrută a fost reglementată iniţial în Codul Comercial în art. 695-

888, în cadrul dispoziţiilor referitoare la faliment, stabilindu-se două modalităţi de

bancrutei, respectiv bancruta simplă şi bancruta frauduloasă201. Prin abrogarea de către

Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului a art. 879

din Codul Comercial, referitor la bancruta simplă, respectiv a art. 880 din acelaşi cod

privind bancruta frauduloasă, în prezent această faptă penală nu mai depinde de starea de

faliment a societăţii202.

În prezent, infracţiunea de bancrută frauduloasă este reglementată în art. 276 lit. a

şi b din Legea nr. 31/1990 după cum urmează:

„Se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 12 ani persoanele vinovate de bancrută

frauduloasă, constând în una din următoarele fapte:

a.) falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea

unei părţi din activul societăţii, înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în

registrele societăţii, în alt act ori în bilanţul contabil, a unor sume nedatorate, fiecare

dintre aceste fapte fiind săvârşite în vederea diminuării aparente a valorii activelor

b.) înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăţi, a

unei părţi însemnate din active”.

Avându-se în vedere actuala incriminare a bancrutei frauduloase (art. 276 din

Legea nr. 31/1990) se impun o serie de precizări:

infracţiunea de bancrută este reglementată numai în materia societăţilor

comerciale;

spre deosebire de vechea reglementare, infracţiunea de bancrută este prevăzută

doar ca bancrută frauduloasă, nefiind reglementată şi cealaltă formă, de bancrută

simplă;

in varianta prevăzută de art. 276 lit. a infracţiunea se comite în perioada de

funcţionare normală a societăţii, fără nici o legătură cu starea de încetare de plăţi,

în vreme ce în varianta prevăzută de art. 276 lit. b infracţiunea de bancrută

201 A se vedea, pentru dezvoltare: Redacţia Revistei de Drept Comercial, Bancrută simplă şi bancrută frauduloasă, în RDC nr. 9/1997, p. 35-37; V. Paşca, Infracţiunea de bancrută, în RDC nr. 6/1995.202 A se vedea: Gh. Piperea, op. cit., p. 240.

88

frauduloasă se poate comite numai în cazul dizolvării şi lichidării societăţii

comerciale ca urmare a falimentului203.

Bancruta frauduloasă săvârşită sub forma înstrăinării, în frauda creditorilor, în caz

de faliment al unei societăţi, a unei părţi însemnate din active (art. 276 lit. b din

Legea nr. 31/1990) implică la rândul ei, o serie de particularităţi:

din cuprinsul art. 276 lit. b rezultă că există bancrută frauduloasă numai în cazul

când instanţa de judecată declară falimentul societăţii comerciale şi cu ocazia

administrării acestei proceduri se constată că debitorul a înstrăinat (prin operaţiuni

de vânzare – cumpărare, donaţie, schimb) active în frauda creditorilor204;

art. 276 lit. b ridică problema dacă introducerea acţiunii penale contra

administratorului bancrutar duce la suspendarea procedurii falimentului societăţii

potrivit regulii consacrate de art. 19 Cod Procedură Penală („penalul ţine în loc

civilul”); în doctrină205 s-a apreciat că regula menţionată se impune indiferent dacă

se consideră că falimentul propriu-zis al societăţii sau doar încetarea plăţilor

reprezintă elementul constitutiv necesar, esenţial, al bancrutei frauduloase în

varianta de la art. 276 lit. b din Legea societăţilor comerciale;

în privinţa subiectului activ al infracţiunii de bancrută frauduloasă prevăzută

de art. 276 lit. b, pe cale de interpretare, în doctrină s-a apreciat că ar avea calitate

de autor administratorul persoană fizică sau reprezentantul permanent persoană

fizică al administratorului persoană juridică şi eventual anumiţi complici ai

acestora206; într-o altă opinie207 se arată că subiectul activ nu poate fi altcineva

decât administratorul societăţii, de drept sau de fapt, în vreme ce alţi autori208 arată

că poate fi sancţionată (atâta vreme cât legea nu cuprinde nici o menţiune) orice

persoană din cadrul societăţii comerciale supusă procedurii reorganizării judiciare

şi a falimentului, vinovată de înstrăinarea în frauda creditorilor a unei părţi

însemnate din activul patrimoniului societăţii.

203 A se vedea, pentru dezvoltare: Gh. Piperea, op. cit., p. 242-246 şi A. Ungureanu, Infracţiuni referitoare la constituirea, funcţioanrea, fuziunea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale (V) în RDC nr. 3/1996, p. 112-115.204 D. Clocotici, op. cit., în Dreptul nr. 5/1992, p. 51. 205 A se vedea: Gh. Piperea, op. cit., p. 244.206 A se vedea: A. Ungureanu, op. cit., în RDC nr. 3/1996.207 A se vedea: Gh. Piperea, op. cit., p. 245.208 A se vedea: S. Cărpenaru, op. cit., p. 612.

89

3.6. Răspunderea penală a administratorilor societăţii aflată în faliment

După cum am mai arătat, administratorii care au contribuit la starea de încetare de

plăţi a societăţii prin faptele reglementate la art. 124 al.1 lit. a-g din Legea nr. 64/1995

pot fi obligaţi a răspunde, în primul rând patrimonial pentru o parte din pasivul societăţii,

dar şi penal când faptele respective constituie infracţiuni. Potrivit art. 124 al.2 din legea

menţionată, aplicarea dispoziţiilor al.1 nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele

care constituie infracţiuni. Aşadar Legea nr. 64/1995 nu conţine dispoziţii penale urmând

ca răspunderea penală a administratorilor să se instituie în condiţiile legii penale şi dacă

faptele reglementate de art. 124 reprezintă în acelaşi timp infracţiuni prevăzute de Codul

penal şi alte legi speciale.

Spre exemplu, fapta prevăzută la art. 124 lit. e reprezentând deturnarea sau

ascunderea unei părţi din activul societăţii ori de a mării în mod fictiv pasivul societăţii

este incriminată şi pedepsită ca bancrută frauduloasă în cazul prevăzut de art. 276 lit. b

din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, fapta de folosire a bunurilor sau a creditellor societăţii în folosul

propriu sau în cel al unei alte societăţi (art. 124 lit. a din Legea nr. 64/1995) este

sancţionată penal de art. 266 pct.2 din Legea nr. 31/1990.

În aceeaşi ordine de idei, fapta prevăzută de art. 124 lit. d din Legea nr. 64/1995

referitoare la ţinerea unei contabilităţi fictive sau la dispariţia unor documente contabile

ori neîndeplinirea acestei obligaţii în condiţiile legii, poate constitui, după caz,

infracţiunile incriminante de art. 40 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, cele de

evaziune fiscală sau cea de bancrută frauduloasă săvârşite în varianta prevăzută de art.

276 lit. a din Legea nr. 31/1990.

În conformitate cu prevederile art. 64 lit. c Cod penal, în cazul infracţiunilor care

însoţesc falimentul societăţii, administratorul vinovat poate fi sancţionat şi cu pedeapsa

complementară a interzicerii exercitării funcţiei de administrator; mai mult, el va fi

decăzut din funcţie şi nedemn de a mai fi administrator al unei societăţi, până la

reabilitare (art. 6 al.2 şi art. 135 din Legea nr. 31/1990)209.

209 A se vedea: Gh. Piperea, op. cit., p. 246.

90

4. RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ A ADMINISTRATORILOR

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

4.1. Specificul răspunderii contravenţionale a administratorilor societăţilor

comerciale

Spre deosebire de răspunderea penală în cazul căreia subiectul activ al infracţiunii

poate fi doar persoana fizică, în cazul răspunderii contravenţionale calitatea de subiect o

poate avea atât persoana fizică cât şi persoana juridică.

Pornind de la prevederile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea

contravenţiilor şi având în vedere o practică judiciară bogată în această materie, în

literatura de specialitate210 s-au formulat două principii de natură să contureze specificul

răspunderii contravenţionale a administratorului:

I) Societatea comercială, ca persoană juridică, nu poate răspunde

contravenţional în nume propriu, decât dacă aceasta răspundere este prevăzută expres în

lege

Potrivit art. 5 al.3 din Legea nr. 32/1968 prin noţiunea de „lege”, la care face

referire principiul menţionat, se are în vedere: actul normativ elaborat de Parlamentul

României sau un alt act normativ cu putere de lege (până în 1989 decretele Consiliului de

Stat şi potrivit Constituţiei din 1991, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului).

În doctrina juridică211 s-a arătat că principiul analizat are următoarele consecinţe:

dacă actul normativ (lege, decret, ordonanţă), nu prevede sancţionarea persoanei

juridice, a societăţii comerciale, sancţiunea contravenţională nu poate fi aplicată

persoanei juridice, ci personal administratorului, în calitate de organ al societăţii;

dacă actul normativ care prevede sancţiunea contravenţiei nu este o lege (decret,

ordonanţă), ci este un act normativ mai inferior, ca de exemplu o hotărâre de

210 A se vedea: C. Bârsan, V. Dobrinoiu, Alex. Ţiclea, op. cit., vol. II, p. 418-450 şi Gh. Piperea, op. cit., p. 247-252. 211 A se vedea: C. Popovici, op. cit, în RDC, nr. 7-8/2002, p. 185; A. Belean, Răspunderea administratorilor şi directorilor executivi ai unei societăţi comerciale, în RDC nr. 10/2000, p. 134 şi Gh. Piperea, op. cit., p. 247.

91

Guvern, sancţiunea contravenţională nu poate fi aplicată societăţii, ci, eventual

administratorilor, chiar dacă în acel act normativ nu se prevede expres

sancţionarea contravenţională a societăţii.

Legea nr. 32/1968, în art. 5 al.3 teza I, prevede că sancţionarea contravenţională a

pesoanei juridice prin acte normative inferioare legii este nelegală.

Dezvoltarea vieţii economice însă, a impus ca, în practică, principiul analizat să

nu fie respectat ca urmare a unor necesităţi obiective, având în vedere faptul că, în

numeroase domenii cum sunt: cel comercial, al concurenţei, protecţiei consumatorilor,

protecţiei mediului, al circulaţiei valorilor mobiliare, etc, după anul 1990 pentru faptele

ce constituie contravenţii se impune sancţionarea societăţilor comerciale ca pesoane

juridice în mod principal şi numai în subsidiar a administratorilor

II) Cel de-al doilea principiu prevede că societatea comercială răspunde în nume

propriu pentru contravenţiile săvârşite de către organele sau prepuşii săi, cu prilejul

exercitării funcţiilor încredinţate

Fundamentarea legală a acestui principiu o regăsim în prevederile art. 35 alin. 1-4

din Decretul nr. 31/1954 în contextul răspunderii persoanei juridice pentru faptele licite

sau ilicite ale organelor sale. Astfel, potrivit art. 35 al.3 din Decretul nr. 31/1954, faptele

contravenţionale săvârşite de administratorii legal investiţi, cu prilejul exercitării funcţiei

lor sunt considerate ca fiind contravenţiile societăţii comerciale însăşi.

De reţinut este faptul că, atuncă când contravenţia este săvârşită fără nici o

legătură cu fincţiile încredinţate, societatea nu răspunde nici în nume propriu, nici în

calitate de comitent, aşa cum reiese din art. 1000 al.3 Cod Civil. De asemenea, trebuie

menţionat că această răspundere a persoanei juridice trebuie să fie prevăzută prin actul

normativ care sancţionează contravenţia respectivă, în caz contrar răspunderea urmând să

revină administratorului culpabil.

4.2. Aspecte generale privind formele răspunderii contravenţionale a

administratorilor şi consecinţele răspunderii asupra societăţii comerciale

92

Răspunderea contravenţională a administratorilor societăţilor comerciale poate fi

o răspundere personală, directă sau răspundere de regres, ca o consecinţă a răspunderii

societăţii pentru „fapta proprie”212.

În situaţiile în care prin săvârşirea contravenţiei se produce o pagubă unui terţ,

răspunderea contravenţională se cumulează cu răspunderea civilă.

În cazurile când societatea comercială este sancţionată cu amendă

contravenţională, ea are dreptul la o acţiune de regres împotriva administratorilor

culpabili, în vederea recuperării sumelor plătite din culpa lor.

Sancţiunile contravenţionale aplicate unei societăţi comerciale pot fi: amenda,

retragerea autorizaţiei de funcţionare, dizolvarea judiciară, închiderea contului bancar şi

altele.

Când societatea, prin sancţiunea contravenţională, a suferit şi alte prejudicii decât

valoarea amenzii, cum ar fi: retragerea autorizaţiei de funcţionare, închiderea sau

blocarea contului bancar etc, societatea are dreptul la o acţiune în daune contra

administratorilor culpabili.213

CAPITOLUL IV

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

212 A se vedea, pentru dezvoltare: Gh. Piperea, op. cit., p. 249-251.213 A se vedea: C. Popovici, op. cit., în RDC 7-8/2002, p. 185.

93

În cadrul lucrării, am încercat să oferim o serie de considerente teoretice şi

practice apreciate în opinia noastră ca fiind de referinţă în materia rolului şi răspunderii

administratorilor societăţilor comerciale. Astfel, am insistat asupra unor aspecte în

privinţa cărora doctrina şi practica judiciară au înregistrat o serie de controverse,

încercând printr-o abordare proprie, în primul rând, nu propunerea unei soluţii, ci

prezentarea argumentelor evidenţiate (mai ales în literatura de specialitate), în scopul

delimitării rolului administratorului în organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale.

Spre exemplu, în contextul condiţiilor necesare pentru numirea administratorului am avut

în vedere, mai ales, o serie de probleme legate de calitatea de asociat a administratorului

şi de cumulul calităţii de administrator cu cea de salariat al societăţii comerciale.

În cazul calităţii de asociat a administratorului am arătat faptul că, existenţa

condiţionării legale a cumulului funcţiei de administrator cu cea de asociat în cadrul

societăţilor în comandită (simplă sau pe acţiuni) este contestabilă. Aceasta deoarece,

având în vedere că actualul cadru normativ este în spiritul administrării oricărei forme de

societate atât de asociaţi cât şi de neasociaţi, ar fi de preferat ca şi în cazul societăţii în

comandită (simplă şi pe acţiuni) să existe posibilitatea desemnării ca administrator a unei

persoane care nu are calitatea de asociat sau a unui asociat comanditar.

În privinţa cumulului calităţii de a administrator cu cea de salariat, am încercat să

susţinem o soluţie diferită de cele propuse în doctrină (de respingere absolută a cumulului

sau de admitere condiţionată sau necondiţionată a acestuia). Astfel, sub influenţa

doctrinei franceze de drept comercial am apreciat ca fiind preferabilă o soluţie de

compromis, sub forma suspendării contractului de muncă pe perioada exercitării

mandatului de administrator de către salariat. Având în vedere că, în această situaţie, ar

putea fi incidente şi normele de drept al muncii, am considerat că soluţia propusă ar putea

fi consacrată legal şi prin inserarea în Codul Muncii a unui nou caz de suspendare a

contractului individual de muncă şi nu neapărat în contextul unei viitoare modificări a

Legii nr. 31/1990.

Dintre toate aspectele analizate pe parcursul lucrării, în vederea stabilirii rolului şi

specificului funcţiei de administrator, considerăm ca fiind esenţială problema naturii

raportului juridic dintre societatea comercială şi administrator. În acest context am

94

prezentat teoriile vehiculate în doctrină (teoria mandatului şi cea organicistă) cu

argumentele şi implicaţiile lor (mai ales asupra răspunderii juridice a administratorilor).

Deşi, în principiu, ne-am raliat opiniei majoritare exprimate în doctrină, potrivit

căreia funcţia administratorului are o dublă natură (contractuală şi legală) – aşa cum

rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 – am înţeles să

subliniem în egală măsură şi specificul categoriei de mandat conferit administratorului.

Sub aspectul reglementării instituţiei administratorului se impun, de asemenea, o

serie de precizări. În primul rând, Legea nr. 31/1990, cu modificările ei ulterioare214,

cuprinde dispoziţii diferite cu privire la administratorii societăţii comerciale în funcţie de

cele 5 forme juridice de societăţi reglementate de legea menţionată. Deşi actul normativ

amintit constituie legea comună în meterie, totuşi trebuie reţinute, în completare, şi o

serie de alte norme juridice cum ar fi: cele referitoare la mandatul civil (art. 1532 -1559

Cod Civil) şi mandatul comercial, prevederile Legii nr. 26/1990 privind Registrul

comerţului sau dispoziţiile O.U.G. nr. 49/1999 privind contractul de administrare.

Regimul juridic al administratorilor este conturat printr.o serie de dispoziţii de

largă aplicabilitate ale Legii societăţilor comerciale. Astfel, trebuie reţinut că:

a.) În conformitate cu prevederile art. 70 al.1 administratorii pot face toate

operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate a societăţii,

afară de restricţiile stabilite în actul constitutiv.

b.) Societatea comercială este administrată de unul sau mai mulţi administratori,

persoane fizice sau juridice, asociaţi ori din afara societăţii. În cazul societăţii în

comandită simplă (art. 88) şi în situaţia societăţii în comandită pe acţiuni (art. 183)

administratorii trebuie să aibă calitatea de asociaţi comanditaţi.

c.) Legea organizează pluralitatea administratorilor doar în cazul societăţilor de

capitaluri, în vreme ce în cadrul societăţilor de persoane şi celor cu răspundere limitată

această pluralitate nu este organizată.

214 Avem în vedere, în ansamblu, şi ultima modificare adusă Legii nr. 31/1990 prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţiilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Aceast act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 279/21 aprilie 2003. Cât priveşte modificările ce prezintă relevanţă în materia regimului juridic al administratorilor societăţilor comerciale sunt evidenţiate în cuprinsul Anexei I a prezentei lucrări.

95

d.) Potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile şi răspunderea

administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special

prevăzute de lege.

Cât priveşte răspunderea juridică civilă a administratorului, trebuie reţinut faptul

că aceasta are un caracter sui generis care derivă din rolul administratorului în

funcţionarea societăţilor comerciale şi natura juridică a funcţiei sale. Prin urmare,

răspunderea civilă a administratorului se caracterizează prin următoarele trăsături:

a.) este o răspundere subsidiară în raport cu răspunderea angajată de societate.

b.) răspunderea civilă faţă de terţi ce-i revine administratorului are un caracter

excepţional în vreme ce răspunderea civilă faţă de societate este o răspundere ordinară

c.) este o răspundere agravată specială, în caz de faliment a societăţii

împrumutând cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale (mai ales dacă

avem în vedere condiţiile acestei răspunderi civile agravate a administratorului).

De asemenea, trebuie observat că, într-un mare număr de situaţii, regimul juridic

al răspunderii administratorilor este aplicabil şi altor persoane din cadrul societăţii cum ar

fi: fondatorii, directorii executivi, lichidatorii şi cenzorii.

În fine, având în vedere faptul că administratorul reprezintă elementul cel mai

dinamic din structura organizatoric – funcţională a societăţii comerciale, orice modificare

legislativă de referinţă la nivelul pesoanei juridice respective, ar trebui să aibă în vedere,

în principiu, şi situaţia juridică a administratorului.

ANEXA I

96

Modificările şi completările aduse Legii nr. 31/1990 prin Legea nr. 161/2003 cu

privire la administratorii societăţilor comerciale

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, cu modificările şi completările

ulterioare, se modifică şi se completează cu privire la regimul juridic al administratorilor,

prin punctele art. XI ale Legii nr. 161/2003, după cum urmează:

12. Alineatul (1) al articolului 35 va avea următoarul cuprins:

„Art. 35 – (1) În termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv,

fondatorii sau administratorii societăţii ori un împuternicit al acestora vor cere

înmatricularea societăţii în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul

societatea.”

15. Alineatul (1) al articolului 45 va avea următorul cuprins:

„Art. 45 – (1) Reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să depună la oficiul

registrului comerţului semnăturile lor, la data depunerii cererii de înregistrare, dacă au

fost numiţi prin actul constitutiv, iar cei aleşi în timpul funcţionării societăţii, în termen

de 15 zile de la alegere.”


„(2) Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor

societăţii, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate

de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

26. Articolul 74 va avea următorul cuprins:

Art. 74. – (1) În orice factură, ofertă, comandă, tarif, prospect şi alte documente

întrebuinţate în comerţ, emanând de la o societate, trebuie să se menţioneze denumirea,

forma juridică, sediul şi codul unic de înregistrare. Sunt exceptate bonurile fiscale emise

de aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute de legislaţia

din domeniu.

97

(2) Pentru societatea cu răspundere limitată va trebui menţionat şi capitalul social,

iar pentru societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni se va menţiona şi capitalul

social, din care cel efectiv vărsat, potrivit ultimei situaţii financiare anuale aprobate.”


„Art. 86. – Pentru aprobarea situaţiei financiare anuale şi pentru deciziile

referitoare la introducerea acţiunii în răspunderea administratorilor este necesar votul

asociaţilor reprezentând majoritatea capitalului social.”


„Art. 114. – (1) Exerciţiul atribuţiilor menţionate la art. 113 lit. b), c), e), f) şi i) va

putea fi delegat consiliului de administraţie sau administratorului unic prin actul

constitutiv sau prin hotărâre a adnunării generale extraordinare.

(2) Dispoziţiile art. 130 alin. (4) şi (5), ale art. 131, cu excepţia alin. (3), şi ale art.

132 se aplică şi în cazul deciziilor adoptate de către administratori în condiţiile ali. (1),

societatea urmând a fi reprezentată în justiţie de persoana desemnată de preşedintele

instanţei dintre acţionarii ei, care va îndeplinii mandatul cu care a fost însărcinată, până

ce adunarea generală, convocată în acest scop, va alege o altă persoană.”

47. La articolul 117 se introduce alineatul (9) cu următorul cuprins:

„(9) Acţionarii societăţilor de tip închis pot face, în scris, propunderi adresate

administratorilor pentru completarea ordinii de zi, cu excepţia cazului când acestea se

referă la modificarea actului constitutiv, cu cel puţin 5 zile înainte de data adunării,

urmând ca propunerile să fie înscrise pe ordinea de zi cu aprobarea adunării generale.”


„(3) Dacă administratorii nu convoacă adunarea generală, instanţa de la sediul

societăţii va putea autoriza, cu citarea administratorilor şi în conformitate cu art. 331-339

din Codul de procedură civilă, convocarea adunării generale de către persoanele care

îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (1). Prin aceeaşi încheiere instanţa va stabili data

de referinţă prevăzută de art. 122 alin. (2), data ţinerii adunării generale şi, dintre

acţionari, persoana care o va prezida.”

53. După alineatul (2) al articolului 131 se introduc alineatele (2¹) – (2³) cu

următorul cuprins:

98

„(2¹) Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este

imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată şi de orice persoană interesată.

(2²) Administratorii nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la

revocarea lor din funcţie.

(2³) Cererea se va soluţiona în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin

administratori.”


„(5) Gatanţia va fi depusă într-un cont bancar distinc, la dispoziţia exclusivă a

societăţii, şi va putea fi restituită administratorului numai după ce adunarea generală a

aprobat situaţia financiară a ultimului exerciţiu financiar în care administratorul a

îndeplinit această funcţie şi i-a dat descărcare.”

60. La articolul 139 se introduc alineatele (3) – (5) cu următorul cuprins:

„(3) Dacă actul constitutiv nu dispune altfel, preşedintele consiliului de

administraţie va avea votul decisiv în caz de paritate a voturilor.

(4) Dacă preşedintele în funcţie al consiliului de administraţie nu poate sau îi este

interzis să participe la vot, ceilalţi membrii ai consiliului de administraţie vor putea alege

un preşedinte de şedinţă, având aceleaşi drepturi ca preşedintele în funcţie

(5) În caz de paritate de voturi şi dacă preşedintele nu beneficiază de vot decisiv,

propunderea supusă votului se consideră respinsă.”

62. Alineatele (4) şi (5) ale articolului 144 vor avea următorul cuprins:

(4) Adinistratorii sunt solidari răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă,

având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le comunică cenzorilor sau

auditorilor financiari.

(5) În societăţile care au mai mulţi administratori răspunderea pentru actele

săvârşite sau pentru omisiuni nu se întinde şi la administratorii care au făcut să constate,

în registrul deciţiilor consiliului de administraţie, împotrivirea lor şi-au încunoştiinţat

despre aceasta, în scris, pe cenzori şi, după caz, pe auditorii financiari.”


„Art. 145 – (1) Administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau

indirect, interese contrare intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta pe

99

ceilalţi administratori şi pe cenzori sau pe auditorii financiari şi să nu ia parte la nici o

deliberare privitoare la această operaţiune.

(3) Dacă prevederile actului constitutiv nu dispun altfel, interdicţiile stabilite la

alin. (1) şi (2), referitoare la participarea la deliberarea şi la votul administratorilor, nu

sunt aplicabile în cazul în care obiectul votului îl constituie:

a.) oferirea spre subscriere, către un administrator sau către persoanele menţionate

la alin. (2), de acţiuni sau obligaţiuni ale societăţii;

b.) acordarea de către administrator sau de persoanele menţionate la alin. (2) a

unui împrumut sau constituirea unei garanţii în favoarea societăţii.”

64. La articolul 145 se introduce alineatul (4) cu următorul cuprins:

„(4) Administratorul care nu a respectat prevederile alin. (1) şi (2) pentru daunele

care au rezultat pentru societate.”

65. După articolul 145 se introduce articolul 145¹ cu următorul cuprins:

„Art. 145¹ - (1) Dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel şi sub rezerva

dispoziţiilor art. 145, sub sancţiunea nulităţii, administratorul va pute înstrăina, respectiv

dobândi bunuri către sau de la societate, având o valoare de peste 10% din valoarea

activelor nete ale societăţii, numai după obţinerea aprobării adunării generale

extraordinare, în condiţiile prevăzute la art. 112.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi operaţiunilor de închiriere sau leasing.

(3) Valoarea prevăzută la alin. (1) se va calcula prin rapoarte la situaţia financiară

aprobată pentru anul financiar precedent celui în care are loc operaţiunea ori, după caz, la

valoarea capitalului social subscris, dacă o asemenea situaţie financiară nu a fost încă

prezentată şi aprobată.

(4) Prevederile prezentului articol sunt aplicabile şi operaţiunilor în care una

dintre părţi este soţul administratorului ori rudă ori afin, până la gradul al patrulea

inclusiv, al acestuia; de asemenea, dacă operaţiunea este încheiată cu o societate civilă

sau comercială la care una dintre persoanele anterior menţionate este administrator sau

director ori deţine, singură sau împreună, o cotă de cel puţin 20% din valoarea capitalului

social subscris, cu excepţia cazului în care una dintre societăţile comerciale respective

este filiala celeilalte.”


100

„Art. 148 – (1) Vor putea fi acordate administratorilor şi cenzorilor remuneraţi şi

orice alte sume sau avantaje numai în baza unei hotărâri a adunării generale.

(2) Este interzisă creditarea de către societate a administratorilor sau a directorilor

acesteia, prin intermediul unor operaţiuni precum:

a.) acordarea de împrumuturi administratorilor sau directorilor;

b.) acordarea de avantaje financiare administratorilor sau directorilor cu ocazia

sau ulterior încheierii de către societate cu aceştia de operaţiuni de livrare de bunuri,

prestări de servicii sau executare de lucrări;

c.) garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în parte a oricăror împrumuturi

acordate administratorilor sau directorilor, concomitentă sau ulterioară acordării

împrumutului;

d.) garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în parte a executării de către

administratori sau directori a oricăror altor obligaţii personale ale acestora faţă de terţe

persoane;

e.) dobândirea cu titlu oneros sau plată, în tot sau în parte, a unei creanţe ce are

drept obiect un împrumut acordat de o terţă persoană administratorilor sau directorilor ori

o altă prestaţie personală a acestora;

(3) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi operaţiunilor în care sunt interesaţi soţul,

rudele sau afinii, până la gradul al patrulea inclusiv, ai administratorului sau ai

directorului; de asemenea, dacă operaţiunea priveşte o societate civilă sau comercială la

care una dintre persoanele anterior menţionate este administrator sau director ori deţine,

singură sau împreună cu una din persoanele sus-menţionate, o cotă de cel puţin 20% din

valoarea capitalului social subscris.

(4) Prevederile alin (2) nu se aplică:

a.) în cazul operaţiunilor a căror valoare exigibilă cumulată este inferioră

echivalentului în lei al sumei de 5.000 euro;

b.) în cazul în care operaţiunea este încheiată de societate în condiţiile exercitării

curente a activităţii sale, iar clauzele operaţiunii nu sunt mai favorabile persoanelor

menţionate la alin. (2) şi (3) decât cele pe care în mod obişnuit, societatea le practică faţă

de terţe persoane.”


101

„Art. 150 – (1) Acţiunea în răspunderea contra fondatorilor, administratorilor,

cenzorilor sau auditorilor financiari şi directorilor aparţine adunării generale, care va

decide cu majoritatea prevăzută la articolul 112.

(5) Dacă acţiunea se porneşte împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de

drept din funcţie până la rămânerea irevocabilă a sentinţei.”


„Art. 153 – (1) Dacă administratorii constată că în urma unor pierderi activul net,

determinat ca diferenţă între totalul activelor şi datoriilor societăţii, reprezintă mai puţin

de jumătate din valoarea capitalului social, vor convoca adunarea generală extraordinară,

pentru a hotărî reîntregirea capitalului, reducerea lui la valoarea rămasă sau dizolvarea

societăţii.”

69. Secţiunea a IV-a va avea următorul titlu:

„Auditul financiar, auditul intern şi cenzorii”

70. Alineatele (5) şi (6) ale articolului 154 se abrogă.


„(7) Cenzorii sunt obligaţi să depună, în termenul prevăzut la art. 137 alin. (3), a

treia parte din garanţia cerută pentru administratori. Sunt exceptaţi de la această obligaţie

cenzorii experţi contabili sau contabili autorizaţi, dacă fac dovada încheierii asigurării de

răspundere civilă profesională.”


„Art. 173 – (1) Administratorii sau după caz, societăţile de registru independent

au obligaţia să pună la dispoziţia acţionarilor sau a oricăror alţi solicitanţi registrele

prevăzute la art. 172 alin. (1) lit.a) şi să elibereze la cerere, pe cheltuiala acestora, extrase

de pe ele.

(2) De asemenea, sunt obligaţi să pună la dispoziţia acţionarilor şi a deţinătorilor

de obligaţiuni, în aceleaşi condiţii, registrele prevăzute la art. 172 alin. (1) lit. b) şi f)

79. Art. 176 va avea următorul cuprins:

„Art. 176 – Administratorii trebuie să prezinte cenzorilor sau auditorilor

financiari, cu cel puţin o lună înainte de ziua stabilită pentru şedinţa adunării generale,

situaţia financiară anuală pentru exerciţiul financiar precedent, însoţită de raportul lor şi

de documentele justificative.”

102


„(2) Administratorii sunt obligaţi ca, în termen de 15 zile de la data adunării

generale, să depună o copie după situaţile financiare anuale, însoţite de raportul lor,

raportul cenzorilor sau raportul auditorilor financiari, precum şi de procesul-verbal al

adunării generale la oficiul registrului comerţului, precum şi la Ministerul Finanţelor

Publice, în condiţiile prevăzute de Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată.”


„Art. 181 – Aprobarea situaţiilor financiare anuale de către adunarea generală nu

împiedică exercitarea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor, directorilor,

cenzorilor sau auditorilor financiari.”

87. La articolul 189 alineatul (1), literele a) şi b) vor avea următorul cuprins:

„a) să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea profitului net;

b) să îi desemneze pe administratori şi cenzori, să îi revoce şi să le dea descărcare

de activitatea lor, precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta

nu are caracter obligatoriu, potrivit legii.”


„(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), asociaţii trebuie să fie consultaţi de

administratori, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei societăţii, cu privire la

eventuala prelungire a acesteia. În lipsă, la cererea oricăruia dintre asociaţi, tribunalul va

putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării, conform art. 119.”


„Art. 239 – (1) Administratorii societăţilor care fuzionează sau se divid vor pune

la dispoziţia acţionarilor/asociaţilor la sediul social cu cel puţin o lună înainte de data

şedinţei adunării generale extraordinare:

a) proiectul de fuziune/divizare;

b) darea de seamă a administratorilor, în care se va justifica din punct de vedere

economic şi juridic necesitatea fuziunii/divizării şi se va stabili raportul de schimb al

acţiunilor/părţilor sociale;

c) situaţiile financiare împreună cu rapoartele de gestiune pe ultimele 3 exerciţii

financiare, precum şi cu 3 luni înainte de data proiectului de fuziune/divizare;

d) raportul cenzorilor şi, după caz, raportul auditorilor financiari;

103

e) raportul unuia sau mai multor experţi, persoane fizice sau juridice, desemnaţi

cu respectarea art. 37 şi 38 de judecătorul delegat, asupra justeţei raportului de schimb al

acţiunilor/părţilor sociale, în cazul societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu

răspundere limitată; pentru întocmirea raportului, fiecare dintre experţi are dreptul să

obţină de la societăţile care fuzionează/se divid toate documentele şi informaţiile

necesare şi să efectueze verificările corespunzătoare. Raportul va cuprinde:

- metodele folosite pentru a se ajunge la raportul de schimb propus;

- aprecierea dacă acele metode au fost adecvate, menţionarea valorilor la care s-a

ajuns prin fiecare metodă, precum şi opinia asupra importanţei acestor metode între cele

pentru ajungerea la valorile respective;

- eventualele greutăţi întâmpinate în cursul acţiunii de evaluare;

f) evidenţa contractelor cu valori depăşind 100.000.000 lei în curs de executare şi

repartizare a lor, în caz de divizare a societăţilor.

(2) Acţionarii/asociaţii vor putea obţine gratuit copii de pe actele enumerate la

alin. (1) sau extrase din ele.”

111. După articolul 239 se introduce articolul 239¹ cu următorul cuprins:

„Art. 239¹ - În cazul fuziunii prin absorbţie, administratorii societăţii absorbite

precum şi experţii care au elaborat raportul prevăzut la art. 239 alin. (1) lit. e) răspund

civil faţă de acţionari/asociaţii societăţii absorbite pentru pagubele pricinuite acestora

datorită erorilor comise în cadrul operaţiunii de fuziune.”


„Art. 259 – (1) Administratorii vor prezenta lichidatorilor o dare de seamă asupra

gestiunii pentru timpul trecut de la ultima situaţie financiară aprobată până la începerea

lichidării.”

125. Partea introductivă a articolului 268 va avea următorul cuprins:

„Art. 268 – Se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă

administratorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii, care:”

126. Partea introductivă a alineatului (1) al articolului 269 va avea următorul

cuprins:

„Art. 269 – (1) Se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă

administratorul care:”

104

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Lucrări de specialitate:

105

Gh. Piperea,Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale.

Noţiiuni elementare, Editura All Beck, Bucureşti, 1998

C. Bârsan, V. Dobrinoiu, Alex Ţiclea, Societăţi comerciale: Organizarea, funcţionarea,

răspunderea şi obligaţii fiscale, Edit. Şansa, Bucureşti, 1995

II. Tratate , cursuri, manuale şi alte lucrări ce fac referire în mod incidental

la tema analizată:

Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL Beck, Bucureşti,2000

V. Pătulea, C. Turuianu, Instituţii de drept economic şi comercial.Practică

jurisdicţională, Editura Continent XXI & Universul, Bucureşti 1994

Octavian Căpăţână, Societăţile comerciale ,Editura Lumina Lex,Bucureşti,1991

Emil Poenaru , Curs de drept civil .Fascicula I. Teoria generală , Edit. Dacia Europa

Nova , Lugoj

M. Cozian , A. Viandier, Droit des sociétés, Edition Litec, Paris, 1992

I. T. Ştefănescu, Tratat elemetar de dreptul muncii, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1999

I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol.II, Edit. Socec, Bucureşti, 1948

D. D. Gerota , Curs de societăţi comerciale , Bucureşti 1928

R. Petrescu, Drept comercial român ,Edit. Oscar Print, Bucureşti,1998

D. Chirică ,Drept civil. Contrcte speciale , Edit. Lumina Lex, Bucureşti 1997

106

Fr. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Edit. Lumina Lex, Bucureşti,

1993

E. Cârcei, Funcţionarea şi încetarea societăţilor comerciale pe acţiuni, Edit. Economică,

1996

I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Edit. Dacia, Cluj-Napoca,

1979

Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2000

C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Edit. All,

Bucureşti, 1992

M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Edit Academiei, Bucureşti, 1972

V. Simion, Despre responsabilitatea administratorului în societăţile anonime, Tipografia

Universul, Bucureşti, 1943.

C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Edit. All, Bucureşti, 1997

V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, C. Boroi, Drept penal,

Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992

T. Pop, Drept Penal Comparat, Partea Generală, vol. II Cluj, 1923

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Edit. Oscar Print, Bucureşti, 2000

III. Articole, studii, reviste

107

S. David, Fl. Baias, Răspunderea civilă a administratorului societăţii comerciale, în

R.D.C. nr.8/1992, p.18

Freddy Gârbaci, Limitele delegării exerciţiului atribuţiilor adunării generale

extraordinare către administratori în cadrul societăţilor pe acţiuni, în RDC nr.6/2001

D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Natura juridică a contractului de management, în R.D.C.

nr. 2/1994

Corina Popovici, Răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, în RDC nr. 7-

8/2002

Claudia Roşu, Natura juridică a funcţiei administratorilor societăţilor comerciale în

dreptul francez, în R.D.C. nr.10/2002

Emanoil Munteanu, Unele aspecte privind răspunderea administratorilor societăţilor

comerciale pentru starea de încetare a plăţilor societăţii, în RDC 6/2000

Cristiana –Irinel Stoica , Exercitarea funcţiei de administrator al unei societăti

comerciale de către o persoană juridică , în RDC nr. 1/1995

E. Munteanu, Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societăţilor

comerciale( I ), în R.D.C. nr.3/1997

S. Beligrădeanu, Admisibilitatea încheierii contractelor de muncă sau a unor contracte

civile între societăţile comerciale având capital privat şi asociaţii acestora , în R.D.C.

nr.6/1193

I. T. Ştefănescu , Asociatul unic – administrator poate fi concomitent şi salariat al

societăţii sale cu răspundere limitată? , în R.D.C. nr.4/1998

108

Magda Volonciu, Raluca Dimitriu, Reprezentarea societăţilor comerciale prin

intermediul managerului sau administratorului, în Revista Idei de Afaceri, nr. 9/1997

E Munteanu, Unele aspecte privind statutul juruduc al administratorilor societăţilor

comerciale II, în R.D.C. nr. 4/1997

S. Beligrădeanu, Derogări de la dreptul comun al muncii cuprinse în Legea nr. 31/1990

privind societăţile comerciale, în Dreptul nr. 9-12/1990

S. Cărpenaru, Administrarea societăţilor comerciale în reglementarea Legii nr. 31/1990,

în RDC nr. 3/1993

Claudia Roşu, Natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societatea

comercială, în RDC nr.4/2001

D. Ciobanu, Observaţii în legătură cu câteva prevederi inconsistente sau neclare ale

Legii nr. 31/1990, în Dreptul nr. 10-11/1994

Florentin Ţuca, Revocarea administratorului societăţii comerciale, în R.D.C. nr. 6/1999

V. Pătulea, Dacă schimbarea administratorului trebuie considerată ca fiind o modificare

a actelor constitutive ale societăţii, în Dreptul nr. 8/1992

M. N. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice, în RRD, nr. 5/1970

V. Pătulea, Răspunderea juridică a organelor de conducere, administrare şi control a

societăţilor comerciale cu capital de stat, în Dreptul nr.1/1996

I. Turcu, V. Rebreanu, Garantarea rambursării creditului prin cauţiune, în RDC nr.

10/1996

109

E. Munteanu, Unele aspecte privind răspunderea administratorilor societăţilor

comerciale pentru starea de încetare a plăţilor societăţii, în RDC nr. 6/2000

C. Butiuc, Despre o eventuală răspundere penală a persoanelor juridice, în Dreptul nr.

10-11/1994

L. Mihu, Discuţie cu privire la o eventuală răspundere penală a persoanelor juridice, în

Dreptul nr. 10-11/1994

D. Clocotici, Răspunderea penală, contravenţională sau prin aplicarea unor amenzi

civile în cazul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează activităţile comerciale,

în Dreptul nr. 5/1992

V. Paşca, Consideraţii cu privire la infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990, în

Dreptul nr. 1/1992

Redacţia Revistei de Drept Comercial, Bancrută simplă şi bancrută frauduloasă, în RDC

nr. 9/1997

V. Paşca, Infracţiunea de bancrută, în RDC nr. 6/1995.

A. Ungureanu, Infracţiuni referitoare la constituirea, funcţioanrea, fuziunea, dizolvarea

şi lichidarea societăţilor comerciale (V) în RDC nr. 3/1996

A. Belean, Răspunderea administratorilor şi directorilor executivi ai unei societăţi

comerciale, în RDC nr. 10/2000

IV. Practica judiciară

Decizia nr. 511 din 03.noiembrie 1994 a C.S.J., secţia com. , în RDC nr. 3/1995, p.156

110

.Decizia nr. 59/1996 a CSJ, secţ. com., în R.D.C. nr. 9/1996, p. 156

.Decizia civ. nr. 141/A/1995 a C. Ap. Braşov, în R.D.C. nr. 7-8/1997, p. 162

Decizia nr.1474/31.05.1939 a Cas. III, în Practică judiciară în materie comercială,

vol.II, Edit. Lumina, Bucureşti, 1991, p. 106

Decizia nr. 449/21.04.1993 a Tribunalului Bucureşti secţia comercială, în Culegere de

practică judiciară a Tribunalului Bucureşti în materie comercială (1990 – 1998 ), Dan

Lupaşcu, Edit. .All Beck, Bucureşti, 1999.

Decizia nr. 3736/22.10.1998 a CSJ, secţ. com., în RDC nr. 12/2000, p.197-198

Decizia.nr. 2167/26.05.1998 a CSJ, secţ. com., în RDC nr. 4/2000, p. 130

Decizia nr. 4385/ 27.11.1998 a CSJ, secţ. com., în RDC nr. 4/2000, p.132

Decizia nr. 4287/ 24.11.1998 a CSJ, secţ. com., în RDC nr. 4/2000, p.130-131

Decizia nr. 1602/1935 şi Decizia nr. 117/1940 a Cas.III, citate de S. David , Fl. Baias, op.

cit., p.17

Decizia .nr. 264/1997 a C.S.J., secţia com., în revista Dreptul nr. 10/1997, p.20.

Curtea de Casaţie, secţia a-III-a, decizia nr. 520/1923 în V. Pătulea, C. Turuianu, op. cit.,

p.346 – 347

Decizia nr. 4109/1998 a c.s.j., secţ. com., în Dreptul nr. 10/1999, p. 153 şi în R.D.C. nr.

4/2000, p.133

111

Decizia nr. 1113/15.04.1997 a c.s.j., secţ. com., în Dreptul nr. 1/1998, p. 122.

Tribunalul Ilfov, secţia I-a comecială, ordonanţa preşidenţială din 7 octombrie 1935 în

Practică judiciară în materie comercială, vol.II, Edit. Lumina, Bucureşti, 1991, p.124.

Decizia nr.625/1925 a Cas.I în Practică judiciară în materie comercială, vol.II, Edit.

Lumina, Bucureşti, 1991, p. 41

Decizia nr. 11/1947, Cas I, în Practică judiciară în materie comercială, vol. II, Edit.

Lumina, Bucureşti, 1991, p.117.

Decizia. nr. 80/1938 a Curţii de Casaţie în secţiuni unite , în Practică judiciară în

materie comercială, vol.II, P. 107.

112

Date post:	12-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	georgeta-stan
View:	561 times
Download:	8 times

Rolul Si Raspunderea Administratorilor Societatilor Comerciale

Documents