LITERATURA :CALEA SPRE O NAŢIUNE

MODERNĂ

Rolul literaturii Rolul literaturii îîn perioada pan perioada paşşoptistoptistăă

În prima jumătate a secolului al-XIX-lea, civilizaţia şi cultura din ţarile române încep sa se orienteze spre Occident. Redirecţionarea are doua cauze importante :pe de o parte criza Imperiului Otoman si pe de altă parte, într-un context mai larg european, trezirea conştiinţei naţionale.

Independenţa politică şi libertatea naţională devin coordonate fundamentale ale acestei perioade. Epoca paşoptistă marchează începutul literaturii noastre moderne, iar prin opera scriitorilor se instaureaza un nou climat literar şi o noua stare de spirit.

Conceptul de literaturConceptul de literaturăă include acum noi valen include acum noi valenţţe:e: transmiterea emotransmiterea emoţţiilor estetice,iilor estetice, trezirea sentimentului natrezirea sentimentului naţţional,ional, educaeducaţţia moralia moralăă..

Din punct de vedere cronologic, epoca paDin punct de vedere cronologic, epoca paşşoptistoptistăă se se situeaza situeaza îîntre anii 1830 - 1860. Debutul perioadei este legat de ntre anii 1830 - 1860. Debutul perioadei este legat de ieieşşirea irea ţţarilor romarilor românânee de sub dominade sub dominaţţia otomania otomanăă, de , de îînceputul nceputul unei energizari economice si ale dobunei energizari economice si ale dobâândirii libertandirii libertaţţilor politice. ilor politice.

Cea dintCea dintââi trasaturi trasaturăă este autohtonismul este autohtonismul şşi faptul ca nu i faptul ca nu trebuie strebuie săă surprind surprindăă, aflandu-se , aflandu-se îîntr-o fireasca legaturntr-o fireasca legaturăă de de circulacirculaţţie a ideilor cu umanismul ie a ideilor cu umanismul şişi iluminismul, iluminismul, care au pornit care au pornit şşi i ele de la aceleaele de la aceleaşşi elemente de identificare a spiritualiti elemente de identificare a spiritualităţăţii ii romromââneneşşti. ti.

Cel dintCel dintâi âi reper al acestei trasreper al acestei trasăături este motivul turi este motivul etnogenezei,etnogenezei, pe care vechii cpe care vechii căărturari rturari îîl afirmaserl afirmaserăă pentru pentru trezirea contrezirea conşştiintiinţţei naei naţţionale,ionale, i iar coriferii ar coriferii ŞŞcolii Ardelene ca colii Ardelene ca argument al marilor revendicargument al marilor revendicăări romri romââneneşşti din Transilvania.ti din Transilvania.

Orgoliul latinitOrgoliul latinităţăţii ii şişi mitul mitul îîntoarcerii la originile de ntoarcerii la originile de mult uitate impregneazmult uitate impregneazăă ideologia ideologia şşi literatura pasoptii literatura pasoptişşttăă,, uneori uneori îîn exces,n exces, ceea ce il face pe Kogceea ce il face pe Kogăălniceanu sa denunlniceanu sa denunţţe e “romanomania”“romanomania” unora.unora.

ŞŞi interesul pentru istoria nai interesul pentru istoria naţţionalionalăă este tot este tot o o caracteristiccaracteristicăă a autohtonismului, a autohtonismului, pentru cpentru că, ă, la romla romââni,ni, aceastaceastăă tem temăă are o specifica are o specificaţţie mai apie mai apaarte:rte: ”Pentru noi-scria ”Pentru noi-scria patetic Gheorghe Baripatetic Gheorghe Bariţţiuiu -- ffărăără istoria na istoria naţţionională ţara ală ţara nu e nu e mantuitmantuităă”,”, iar Kogiar Kogăălniceanu adauga dintr-o altlniceanu adauga dintr-o altăă perspectiv perspectivăă:: ”ea ne leag”ea ne leagăă pepe vecie”, vecie”, ”ne arat”ne aratăă ce-am fost, ce-am fost, de unde venim,de unde venim, ce suntem ce suntem şşi,i, ca regulaca regula de trei,de trei, ne descoperne descoperăă şşi numarul i numarul necunoscut:necunoscut: ce avem sce avem săă fim!”. fim!”.

Temele inspirate din istoria poporului romTemele inspirate din istoria poporului româân sunt atat n sunt atat de frecvente,de frecvente, incincâât au dat literaturii de la 1848 un relief t au dat literaturii de la 1848 un relief deosebit,deosebit, specificacitatea de care avea atata nevoie specificacitatea de care avea atata nevoie îîn n certificarea originalitcertificarea originalităţăţii ei. Valorificarea subiectelor istorice ii ei. Valorificarea subiectelor istorice a dus a dus şşi la primele izbanzi artistice din epoci la primele izbanzi artistice din epocăă:: ”Alexandru ”Alexandru Lapusneanul”Lapusneanul” - - de Negruzzi,de Negruzzi, ”Legendele istorice” de ”Legendele istorice” de Bolintineanu,Bolintineanu, etcetc..

Cel dintCel dintââi care a schii care a schiţţat at un program teoretic avun program teoretic avâând ca nd ca scop modernizarea literaturii scop modernizarea literaturii romromââne a fost Ion Heliade-ne a fost Ion Heliade-Radulescu. Marea influenRadulescu. Marea influenţăţă pe pe care el a avut-o asupra care el a avut-o asupra scscrriitorilor epocii s-a exercitat iitorilor epocii s-a exercitat mai ales prin articolele mai ales prin articolele teoretice publicate teoretice publicate îîn ziarul n ziarul "Curierul rom"Curierul româânesc", nesc", îîncepand ncepand cu anul 1829, prin care autorul cu anul 1829, prin care autorul îîndemna ndemna îîn prn priimul rmul râând la nd la scris scris şişi mai pu mai puţţin la spirit in la spirit critic.critic.

,,Istoria românilor ne arată că unirea a fost totdeauna ţelul cel mai dorit al lor [...] Ori de câte ori viitorul a surâs României, fiii ei nu au lipsit de a aspira către unire.’’ ( Mihail Kogalniceanu)

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DE LA 1848-1849

Secolul al XIX-lea se înscrie în cursul istoriei sub numele de ,,secol al naţiunilor” datorită procesului de formare al statelor naţionale care capătă amploare în centrul şi sud-estul Europei. Anul 1848 este punctul culminant al acestei mişcări, deci nu întâmplător este numit ,, primăvara popoarelor”.

Revoluţia română de la 1848-1849 este un eveniment care s-a integrat în revoluţia europeană, care ,, fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române”, iar ,, uneltitorii ei sunt optsprezece secole de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi.”(Nicolae Iorga).

Deşi cauzele şi obiectivele revolţiei par să difere de la un principat la altul, adevarata dorinţă a revoluţiunarilor era unirea tuturor românilor într-un stat independent. În spaţiul românesc au avut loc revoluţii în: Moldova, Ţara Românescă, Bucovina şi Banat.

REVOLUŢIA ÎN MOLDOVA

Revoluţia a izbucnit în Moldova la 27 martie 1848, când are loc la Hotelul Petersburg din Iaşi o adunare a peste 1000 de participanţi. Un comitet condus de poetul Vasile Alecsandri redactează apoi Petiţia-Proclamaţie, document care constituie programul mişcării revoluţionare din Moldova. Programul avea 35 de puncte si un caracter moderat, cãutând sã se pãstreze în limitele legalitãtii politice din cauza Imperiului Tarist; caracterul moderat reiese si din felul cum a fost abordatã problema agrarã, cerându-se doar "grabnica îmbunãtãtire a stãrii locuitorilor sãteni". Au fost si solicitãri cu caracter democratic, modern, cum ar fi: eliberarea detinutilor politici, reformarea învãtãmântului, siguranta persoanei, desfiintarea cenzurii, organizarea unei garzi cetatenesti, responsabilitatea ministeriala, dizolvarea Adunarii Obstesti si alcatuirea unei noi Adunari "Adevarata reprezentatie a natiei".

Documentul a fost supus spre aprobare domnitorului Mihail Sturza, care somat să accepte petiţia fără nici o modificare, anihilează mişcarea cu brutalitate. Mulţi dintre participanţi au fost arestaţi şi exilaţi, dar alţii au reuşit să scape şi au continuat activitatea revoluţionară în Transilvania şi Bucovina.

REVOLUŢIA ÎN TRANSILVANIA, BUCOVINAREVOLUŢIA ÎN TRANSILVANIA, BUCOVINAŞI BANATŞI BANAT

În Transilvania momentul cel mai înălţător al revoluţiei l-a constituit Marea Adunare Naţională de la Blaj, din zilele de 3-5 mai 1848. Un rol important în organizarea şi desfăşurarea adunării şi a viitoarelor acţiuni l-au avut Simion Bărnuţiu, Gheroghe Bariţiu, Avram Iancu, Andrei Şaguna, Alexandru Papiu-Ilarian. Adunarea desfăşurată pe Câmpia Libertăţii, a adoptat programul intitulat Petiţiunea Naţională care cerea: independenta nationalã a românilor din Transilvania, desfiintarea iobãgiei fãrã despãgubire din partea tãranilor, înfiintarea unei gãrzi nationale românesti, libertatea persoanei, a cuvântului, a întrunirilor. Locul desfãsurãrii Adunãrii a fost numit "Câmpia Libertãtii"; a fost ales un Comitet National Permanent cu sediul la Sibiu. Cei prezenti la Adunare au arãtat cã "Noi vrem sã ne unim cu tara" si pretutindeni s-a întãrit convingerea cã" "Ardealul nu mai este Ardeal ci România". Conflictul dintre revoluţia română şi cea maghiară s-a acutizat în primăvara şi vara anului 1849, când armatele guvernului ungar reuşesc să ocupe o parte din Transilvania, însă ele au întâmpinat bastionul de necucerit al Carpaţilor, rezistenţa română fiind condusă de Avram Iancu, ,,craiul munţilor”.

Forţele militare austriece şi ruseşti au silit însă armata română să capituleze la Şiria, fapt care a marcat înfrângerea revoluţiei din Transilvania.

Evenimentele revoluţionare au cuprins şi Bucovina, regiune unde activau fraţii Hurmuzachi precum şi Banatul unde, în fruntea evenimentelor revoluţionare, s-a aflat Eftimie Murgu.

Forţele unioniste.Lupta pentru UnireUnirea era o cauză a întregului popor,dar în raport cu interesele lor

de clasă,forţele sociale româneşti au înţeles în mod diferit conţinutul ,şi caracterul Unirii.

Forţa socială principală în mişcarea unionistă au constituit-o masele largi populare de la oraşe şi sate,care au acţionat cu cea mai mare energie şi hotărâre.Ele legau de înfăptuirea unirii şi împlinirea aspiraţiilor lor sociale.Ţăranii urmăreau în primul rând,ca prin Unire să scape de clacă şi să obţină pământ,iar păturile orăşeneşti considerau că prin Unire se va realiza cadrul politic favorabil unor largi libertăţi democratice.

Burghezia, în plină ascensiune, socotea că printr-un stat unitar se vor crea condiţii prielnice pentru prosperitatea ei economică şi pentru obţinerea unei poziţii preponderente în viaţa politică a ţării.

O mare parte din boierime,cu interese apropiate de cele ale burgheziei,s-a alăturat puternicelor forţe naţionale unioniste.Unii din marii boieri,de teamă că Unirea ar pune în primejdie privilegiile lor de clasă,s-au grupat în partida antiunionistă.

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848 avea în frunte înflăcăraţi patrioţi,ca:Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri,Costache Negri,Alexandru Ioan Cuza,Vasile Mălinescu,Constantin A. Rosetti,fraţii Ion şi Dim. Brătianu,Dimitrie Bolintineanu,Cezar Boliac,Nicolae Orăşanu ş.a. Cărturari şi oameni politici de seamă,animaţi de idei înaintate,au adus o contribuţie preţioasă la progresul general al ţării.Fruntaşii revoluţionari din 1848,au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii atât în ţară cât şi în străinătate.Răspândiţi în diverse centre europene (Viena,Frankfurt,Paris,Londra,Constantinopol),patrioţii au desfăşurat o laborioasă activitate pentru a crea un puternic curent de opinie în sprijinul cauzei româneşti.

Istoria romanilor supt Mihai-Viteazul, este opera cea mai de seama a lui Nicolae Balcescu. Pentru documentarea acestei monumentale opere, autorul "a cercetat 225 de lucrari istorice, vechi si moderne in diferite limbi". Scrisă din luna ianuarie 1851 până in luna noiembrie 1852, printr-un efort uimitor, ea trebuia sa fie pusă in slujba revolutiei viitoare pentru care activa, a carei primă "tintă" urma sa fie Unirea Ţarilor Romane.In ianuarie 1850, el ii scria lui Ion Ghica: "voi să sfârşesc o scriere asupra lui Mihai Viteazul si să pui piatra de temelie a unitatii nationale".Lucrarea urma sa cuprindă şase carţi, intitulate astfel:I.  Libertatea nationala II. Calugarenii III.Robirea taranului IV.Unitatea nationala V. Miraslau VI.Goraslau

Balcescu n-a izbutit sa termine acest proiect, istoria oprindu-se la capitolul al XXXIII-lea al cartii a V-a, Miraslau. O martora a efortului facut pentru terminarea operei, Maria Cantacuzino, scrie ca: "El lucra cu o ardoare ce se marea, cu cat puterile ii slabeau. Se scula adeseori noaptea pentru ca sa adauge cateva pagini la Istoria romanilor supt Mihai-Viteazul, insa aceasta lucrare silita ii scurta zilele. El a continuat s-o scrie pana in ultimele clipe ale celui de al 33-lea an al scurtei sale vieti", adica pana in 1852, cand moare la Palermo, in Italia, rapus de tuberculoza, dar si de dorul de tara, pe care i s-a interzis s-o mai revada.

Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848 şi marchează începutul literaturii noastre moderne, iar prin opera scriitorilor se instaurează un nou climat şi o nouă stare de spirit.

Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate.

Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie.

Ca primă generaţie a literaturii noastre moderne, scriitorii paşoptişti au intrat în coştiinţa românească drept oamenii începutului de drum.Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în această perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în scriitor.

Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au ales istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura - coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară şi mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut, spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.

Trăsăturile caracteristice ale literaturii de la 1848

Scriitorii epocii respective au câteva trăsături caracteristice comune:

- Cei mai mulţi au început învăţătura cu dascăli particulari, în limba greacă, şi apoi au continuat studiile în Franţa

- Majoritatea au participat la Revoluţia de la 1848 şi apoi au fost obligaţi să ia calea exilului

- Fiind parcitipanţi activi la viaţa social-politică, au scris opere literare cu un conţinut patriotic şi militant, exprimând idealurile luptei pentru emanciparea socială şi naţională

Trăsăturile esenţiale ale literaturii promovate de prima generaţie de scriitori moderni, pot fi sintetizate astfel:- Inspiraţia din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare socială şi unitate naţională

- Preţuirea frumuseţii patriei şi ale creaţiei folclorice în care se reflectă bogăţia şi varietatea manifestărilor spiritului popular

- Reflectarea problemelor sociale ale epocii lor

- Satirizarea viciilor orânduirii feudale

Anul 1840, evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie, a debutat cu un eveniment de o deosebită importanţă pentru evoluţia ulterioară a limbii şi literaturii romane: la „30

ghenarie”, Mihail Kogalniceanu semna la Iaşi cunoscuta „Introducţie” la revista „Dacia literară”.

Editorul deschide articolul-program, prin a elogia meritele predecesorilor: ”La anul 1817, dl.Racocea, translator românesc în Lemberg, publica prospectul unei foi periodice ce era să iasă pentru întâişi dată în limba româneasca. Planul său

nu se aduce în împlinire. La anul 1821, dl. Z.Carcalechi, in Buda incerca pentru a doua oara o asemenea întreprindere, dar şi aceasta fu în zadar. În sfârşit, la 1827, dl. I.Eliad vru şi ar fi

putut, pe o scară mult mai mare, să isprăvească aceea ce Racocea şi Carcalechi nu putură face. Ocâmuirea de atunci a

Ţării Româneşti nu-i dădu voia trebuincioasă. Aşa, puţinii bărbaţi care pe atuncea binevoia a se mai îndeletnici încă cu literatura naţională pierdură nădejdea de a vedea vreodată gazete româneşti. Numai doi oameni nu pierdură curajul, ci

aşteptară toate de la vreme şi de la împrejurări.

Introducţie la Dacia literară

"Dacia literară" este o revistă apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu.Programul Daciei literare

În primul număr al revistei, sub titlul Introducţie, M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti:1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre: îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, căci Ion Heliade–Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” 2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. 3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. 4. . Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce şi conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

Desi, în aceste rânduri, nu e utilizat cuvântul „folclor”, Kogălniceanu avea în vedere, printre sursele de inspiraţie, şi creaţia populară. Trebuie notat că, îndreptând atenţia spre

mediul local, spre aspectele particulare şi specifice ale realităţii româneşti, „Dacia literară” deschidea perspectiva

unei literaturi întemeiate pe observaţie, cultivând „adevărul” şi „naturalul”- îndrumare binevenită într-un climat de

sentimentalism romantic excesiv.În încheierea articolului-program, autorul anunţă

structura revistei(cele patru părţi):”În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrărilor foaiei; partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti.

Partea a III-a se va îndeletnicii cu critica cărţilor nou ieşite în deosebitele provincii ale vechii Dacii. Partea a IV-a, numită „Telegraful Daciei”, ne va da înştiinţări de cărtile ce au să

iasă în puţin, de cele ce au ieşit de sub tipar, relaţii de adunările învăţaţilor români, ştiri despre literatorii noştrii şi, în sfârşit, tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul

român.”Prin precizarea surselor de inspiraţie, a temelor literare în

ultimul punct al articolului, dar şi prin diversele trimiteri spre trăsăturile romantismului (aspiraţie spre originalitate,

refugiul în trecutul istoric, aprecierea valorilor naţionale şi a folclorului, îmbogăţirea limbii literare prin termeni populari, arhaici sau regionali), revista devine un manifest literar al

romantismului românesc.

Aceştii fură dl. Asachi şi dl I. Eliad; unul în Moldavia, altul în Valahia păstrau în inima lor focul luminator al ştiinţelor.

Aşteptarea lor nu fu înşelată. Împrejurări cunoscute de toţi le veniră întru ajutor. Aşa, la 1 iunie 1829 în Iaşi, Albina

Românească văzu lumina zilei pentru întâiaşi dată. Puţin după ea se arăta şi Curierul Românesc în Bucureşti[…]. După Albina şi după Curier, multe alte gazete româneşti s-au

publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. Aşa, în puţină vreme, am văzut în Valahia: Muzeul naţional,

Gazeta teatrului, Curiozul, România, Pamânteanul, Mozaicul, Curierul de ambe sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de

avis; în Moldova: Alăuta românească, Foaia sătească, Oziris; în Ardeal: Foaia Duminicii, Gazeta de Transilvania şi Foaia

inimii. Unele dintr-însele, adică acele care au avut un început mai statornic, trăiesc şi astăzi; celelalte au pierit sau din

nepăsarea lor, sau din vina altora. Cele mai bune foi ce avem astăzi sunt: Curierul românesc, sub redacţia dlui I. Eliad,

Foaia inimii a dlui Bariţ şi Albina româneasca, care, în anul acesta mai ales, au dobândit îmbunătăţiri simţitoare.”

Cunoscut ca istoric, om politic, prin implicarea lui în revoluţiile de la1848 din Ţările Române, M Kogălniceanu se bucura de suficientă popularitate pentru ca ideile amintite să creeze în jurul lui o adevarată mişcare literară, dovada, faptul că în 1840 în chiar primul număr al Daciei Literare, Costache Negruzzi publică prima nuvelă istorică din literatura noastră, Alexandru Lăpuşneanu, nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne neegalată. De asemenea, aici publică Vasile Alecsandri o altă nuvelă romantică, de data aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate, dar desfăşurată într-un alt spaţiu geografic – Buchetiera de la Florenta. Printre cei care vor continua filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare, se numără şi Nicolae Balcescu, în opera ‘Românii sub Mihai-voevod Viteazul’, Alecu Russo în ‘Cântarea României’. Alţii merg pe linia memorialisticii, a faptului trăit ( Costache Negruzzi- Negru pe Alb), ori pe cea a însemnărilor de călătorie, precum Vasile Alecsandri în ’Plimbare la munţi ‘, ‘Călătorie în Africa’, sau Grigore Alexandrescu în ‘Memorial de călătorie’. Există însă şi altă zonă a prozei, critică, ironică, acidă, plină de luciditate întâlnită de V. Alecsandri, scriitorul cel mai complex al epocii. Acesta surprinde multe dintre deficienţele unei societăţi în plină transformare în ‘Balta Alba’, ‘Borsec’, dar mai ales în ‘Istoria unui galbăn’, gen de proză în care situaţiile şi personajele, la limita caricaturii, stârnesc râsul.

Acest program, admirabil prin adecvarea la nevoile imediate şi de durată ale culturii romănesti, reluat la Propăşirea şi apoi la

România literară, străbate ca un fir roşu prin întreaga ideologie literară a vremii. Ecoul său

extraordinar dovedeşte că, departe de a concretiza o iniţiativă izolată, el nu facea

altceva decât să dea glas unei stări de spirit destul de generale. Într-adevăr, făcând din

specificul naţional resortul viu al noii culturi, Kogălniceanu şi prietenii săi au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în aer, dar nu-şi găsise încă o expresie clară,

metodică şi pregnantă.Îmbogăţit în sensurile lui nobile, spiritul

Daciei Literare a ajuns până la noi, apărat şi mereu împrospătat de gândirea şi fapta

artistică a celor mai străluciţi reprezentanţi ai intelectualităţii româneşti. În preajma lui

creşte şi înfloreşte cultura acestei epoci, spre cinstea şi lauda poporului român, pentru al cărui nume în lume ‘floarea generaţiei de la

1848’ a luptat.Dintre colaboratorii revistei menţionăm pe

Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Al Donici, C. Stamati.

Disparitia revistei ,,Dacia literară”

După numai trei numere, în luna august a aceluiaşi an în care a apărut, prin ‘înalta hotărâre’ a unui domn arbitrar, Dacia Literară este suprimată. Pretexul a fost găsit foarte repede. Cauzele sunt foarte adânci şi ele ţin de atitudinea ferm democratică, puternic antifeudală, pe care editorul revistei a luat-o în abordarea şi rezolvarea tuturor problemelor fundamentale ale politicii şi culturii româneşti, atitudine pe care ‘nepravolnica ocârmuire’ a considerat-o ‘nepotrivită cu împrejurările din afara şi dinlăuntru’, dezaprobând-o în toate manifestările ei. În articolul M. A. Demidoff in Banat, Valachia şi Moldova era citat proverbul ’’Peştele de la cap se împute ’’, aluzie la domnitorul Mihail Sturdza, iar în ‘Descriere istorică a tabloului ce înfăţişează pe Alexandru Cel Bun,domnul Moldovei, când au primit coroana şi hlamida de la ambasadorii împăratului Ioan Paleologul, Mihail Kogălniceanu adusese prea multe laude domnitorului moldovean, ceea ce, după mărturiile lui Vasile Alecsandri, l-ar fi supărat pe Mihail Sturza.

Dipărând fără să mai apară, deşi Kogălniceanu a sperat mereu într-o revenire asupra hotărârii domneşti, Dacia Literară a continuat să trăiască în conştiinţa urmaşilor. Posteritatea i-a încredinţat privilegiul unui destin activ, pe măsura importanţei evenimentului pe care l-a marcat, prin apariţia ei, în publicistica românească.

PERSONALITAŢI PAŞOPTISTE:

• Mihail Kogălniceanu• Gheorghe Asachi• George Bariţiu• Simion Bârnuţiu• Costache Negruzzi• Ion Heliade Rădulescu• Vasile Alecsandri• Grigore Alexandrescu• Dimitrie Bolintineanu

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi; d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic de primă mărime din România. "N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi, mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru Unirea Principatelor Române.

Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărâtor în adoptarea unor reforme cruciale.

Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat şi comprehensiv, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste.

Mihail Kogălniceanu (1817-1891)

„Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic;

rămân faptele mari, care sunt nepieritoare.”

• Kogălniceanu sugera, însa, şi cele două laturi negative ale publicaţiilor amintite:faptul că acorda prea puţină atenţie problemelor de literatură, prin urmare, că nu antrenează spiritele în sfera culturii şi a dezbaterii de idei, pe de alta parte că suferă de o „colora locală prea pronunţată, cu alte vorbe, că sunt mai mult provinciale decât româneşti.”

• Dacia îşi propunea să meargă mai departe pe drumul deschis, dar asumându-şi, în mod ferm, dubla sarcină de a se îndeletnici „numai” cu literatura naţională şi de a publica „producţiile româneşti”, fie din orice parte a Daciei cu condiţia să fie „bune”.

GHEORGHE ASGHEORGHE ASAACHICHI (1788-1869)(1788-1869)

Gheorghe Asachi (1788-1869) - poet, prozator şi dramaturg moldav , născut la Herţa, în nordul Moldovei, fiul lui Leon Asachievici (preot)şi al

Elenei, face parte, alături de Ion Heliade Rădulescu şi George Bariţiu din prima generaţie de paşoptişti,ce

creează climatul cultural,reuşind săpublice primele ziare în limba română,cu suplimente culturale.

Studiază în străinătate,iar din acea perioadă datează primele sale poezii

româneşti Către Italia (1809 sau 1812) în deceniul IV ajunge personalitatea

proeminentă a Moldovei.

Editeză la Iaşi revista Albina Românească,la 1 iunie 1829,o gazetă politic-literară(ce i se alătură suplimentul cultural şi literar Alăuta Românească),tipărită la tipografia Albina,ce apărea la Iaşi bisăptămânal şi care,alături de Curierul Românesc redactat de I. Heliade Rădulescu, la Bucureşti, şi de Gazeta de Transilvania a lui G. Bariţiu de la Braşov pune bazele presei periodice româneşti, cuprinzând articole despre ştiri politice din ţară şi din afară,urmând ca mai apoi să dea de asemenea şi mici informaţii literare,articole istorice, nuvele, poezii, astfel că ajung să strângă în jurul lor toată mişcarea literară din ţară.În revistă îi apar primele volume originale:Culegere de poezii şi Fabule alese.

De asemenea a fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, şcoală, presă, activitate tipografică,dar şi unul din întemeietorii Academiei Mihăilene.A organizat primele reprezentaţii teatrale în limba română (1816) şi Conservatorul filarmonic dramatic (1836). Traduce şi adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode(La patrie,La Italia,Încrederea în Dumnezeu), elegii(Lacul lui Ovid,Elegie scrisăpe ţinterimul unui sat,Imnul de sară), sonete(Cătră planeta mea,Dafne,Paladiul modovenilor) imnuri(Imnul moldovenilor la anul nou 1829), fabule(Greierul şi furnica,Corbul şi vulpea,Asinul şi furul) meditaţii(Amor de patrie,Mormântul) . Scrie nuvele istorice,întâi în franceză, Nouvelles historiques de la Moldo Roumanie, printre care amintim:Valea Albă,Cetatea Chilia,Credinţa şi fanatismul,precum şi Panahida eroilor moldoveni,în 1859 apoi şi în traducere românească, în 1867.

Versifică legendele istorice Dochia şi Traian, Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţ, iar printre nuvelele istorice scrise în limba română,amintim:Dragoş, Petru Rareş, care au constituit sursa de inspiraţie pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.

Personalitate marcantă a secolului al XIX lea, cu o activitate complexă care s-a întins pe mai bine de 60 de ani

, George Bariţiu a fost pe plan ideologic şi naţional, continuatorul gânditorilor Şcolii ardelene. Ridicând

ideologia acestora la un nivel superior şi îmbrăţişând o paletă foarte largă de domenii de activitate ,Bariţiu s-a

erijat “în stegarul neobosit al vieţii culturale ,economice şi politice” din Transilvania. Bariţiu şi-a pus întreaga

activitate în slujba poporului său ,fiind un istoric cu o largă deschidere socială şi naţională , critic redutabil în

domeniul licvistic şi al culturii.

Simion Bărnuţiu (1808-1864)

Născut într-o familie săracă, şi-a început studiile la şcoala comunală de la 6 ani. După terminarea şcolii, a urmat studiile la gimnaziul din Careii Mari, iar apoi Facultatea Teologică din Blaj, unde a fost hirotonit preot celib greco-catolicâ. De la 23 de ani, din anul 1831, predă istoria universală la o şcoală în Blaj. Nu şi-a mai putut continua studiile istorice, drept consecinţă a unui proces în care a fost implicat. Din această cauză s-a mutat la Sibiu, unde a urmat Academia Săsească de Drepturi timp de 3 ani. În 1848 a răspândit prin Sibiu cunoscutul său manifest în care milita pentru egalitatea naţională. Tot atunci se implică în revoluţia română, fiind unul dintre principalii săi lideri. Pe 14 mai 1848 a ţinut un important discurs în Catedrala din Blaj, intrat în istorie ca Discursul de la Blaj.

Constache Negruzzi (1808-1868)- om politic şi scriitor român, face parte din a doua generaţie de scriitori din Perioada paşoptistă odată cu revoluţia din 1821,fuge în Basarabia cu tatăl său,din această perioadă datând primele sale încercări de a scrie prin Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822. Negruzzi debutează cu poezia Şalul negru,traduce baladele lui Victor Hugo,satirele lui Antioh Cantemir.

Cât despre proză,operele sale sunt împărţite în 3 grupe,botezate cu titlul general de Păcatele tinereţelor (1857).

Din prima grupa fac parte: Amintirile din juneţe, câteva povestiri(Fiziologia provinţialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română),poveşti(Toderică, jucătorul de cărţi -1844).

Din a doua grupă, cea mai însemnata lucrare este Alexandru Lăpuşneanul ,publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de referinţă ale literaturii române; nuvela se compune din patru părţi, fiecare purtând un motto:I "Dacă voi nu mă vreţi io vă vreu"II "Ai sa dai sama Doamna"III „Capul lui Moţoc vrem”IV „De mă voi scula pre mulţi am sa popesc eu”

COSTACHI NEGRUZZICOSTACHI NEGRUZZI(1808 – 1868)(1808 – 1868)

Din a treia grupă fac parte Scrisorile (publicate antum în volumul Negru pe alb) . Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informaţii de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voieşte să cunoască viaţa socială şi culturală a epocii dintre 1838-1839 . Negruzzi s-a ocupat şi de teatru;a tradus din franceză: Cârlanii, vodevil într-un act (1857) şi Muza de la Burdujeni (1850), în care îşi propune să ridiculizeze pe purişti şi neologişti.

Negruzii a fost de asemenea şi om politic,fiind ales primar al Iaşului în 1840,director al departamentului finanţelor în 1850,iar în 1866 este numit membru al Societăţii Academice Române.După cum afirmă şi Călinescu, După cum afirmă şi Călinescu, „Numele lui C. „Numele lui C.

Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică «Alexandru Lăpuşneanul», care ar fi devenit o scriere «Alexandru Lăpuşneanul», care ar fi devenit o scriere celebră ca şi «Hamlet«» dacă literatura română ar fi avut celebră ca şi «Hamlet«» dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale“în ajutor prestigiul unei limbi universale“..

I s-a zis parintele literaturii române si i s-a ridicat o statuie la Bucuresti. Este „a doua mare personalitate a literaturii române dupa D. Cantemir” (G. Calinescu).

Ion Heliade Rădulescu se înscrie în rândul spiritelor „totale” ale culturii româneşti, fiind o personalitate importantă a momentului paşoptist din literatura română. Este un deschizător de drumuri în variate domenii ale culturii, limbii şi literaturii române. Înfiinţează prima şcoală superioară de muzică, literatură şi declamaţie în Muntenia. Este întemeietor al presei în Ţara Românească („Gazeta românească”).

În domeniul limbii scrie „Gramatica Românească”(1828), a doua după cea a reprezentanţilor şcolii ardelene.În literatură, alături de Kogălniceanu, îndeamnă scriitorii să scrie „cum pot şi cât pot”, încurajând creaţiile originale.

ION HELIADE RĂDULESCU (1802 - 1872)

Este un deschizător de drumuri în opera căruia se deschide întreaga ideologie a romantismului. O trăsătură specifică este împletirea elementelor clasice (simţul simetriei şi al perfecţiunii formale, admiraţia faţă de arta antică greco-latină) cu cele romantice (valorificarea şi cultivarea miturilor, folosirea procedeelor artistice, descoperirea folclorului, cultivarea trecutului istoric).

Scriitor, filolog si îndrumator cultural, Heliade domina o jumatate de secol de poezie româneasca. Îsi face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearca toate speciile genului liric, însa productiile literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirica si fabula. Si în proza, unde are talent, se distinge spiritul sau satiric. Cea mai importanta opera este Echilibru între antiteze, prima schiţa românească a unui sistem filosofic. A scris proză cu conţinut satiric şi pamfletar, în maniera fiziologilor, Domnul Sărsăilă autorul, Conu Drăgan şi cuconiţa Drăgana.

Capodopera literara a lui H. ramâne Zburatorul: "Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc! “

Teatrul

Atras din tinereţe de teatru (copil fiind,încercase să scrie o tragedie şi jucase apoi,ca elev,în unele piese la Sf.Sava), Heliade este unul dintre cei mai hotărâţi sprijinitori ai activităţii dramatice în Ţara Românească încă din primul an de apariţie a „Curierului românesc”, unde publica ştiri despre spectacole de amatori şi articole despre rolul pedagogic al teatrului. În 1833, el înfiinţează Societatea Filarmonică şi şcoala de actorie, al cărei director devine, organizând cu clasele de elevi spectacole care au un mare răsunet în public. În 1835 înfiinţează şi prima revistă de specialitate,”Gazeta Teatrului Naţional”, unde apar cronici dramatice şi articole de îndrumare.

Gramatica românească din 1828 reprezintă a doua publicaţie ce marchează evoluţia culturală în perioada prepaşoptistă. Scrisă de Ion Heliade Rădulescu, aceasta este publicată la Sibiu. Ideile din prefaţă promovează necesitatea adoptării principiului fonetic şi necesitatea împrumuturilor din alte ldimbi care să fie însă adaptate la scrierea limbii române, modernizarea limbii prin integrarea ei în familia limbi romanice, realizarea acestui deziderat făcându-se într-un mod organizat, prin înfiinţarea unor academii care să editeze dicţionare şi să normeze limba literară.

“Cu această gramatică apare Heliade pe arena publicităţii. Ea îi servise pentru predare cursului său şi fusese citită în întrunirea unei asociaţii literare la care se raportă într-un pasagiu unde vorbeşte de alfabet şi de înlăturarea unor litere dintr-însul, zicând că a făcut „după hotărârile cinstitei societăţi literare a românilor".( Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale)

Curierul Românesc a apărut la Bucureşti la 8/20 aprilie 1829, sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu. Este prima gazetă românească cu periodicitate constantă şi cu apariţie îndelungată, gazetă care pune bazele presei româneşti. Cu unele întreruperi, ziarul a apărut până la data de 12 decembrie 1859,fiind difuzat în special prin librarul Iosif Romanov .Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu, comandantul armatelor ruseşti, care a obţinut aprobarea apariţiei gazetei.Iniţial, gazeta trebuia să poarte numele de Curierul Bucureştilor.

În cuprinsul ziarului se publicau texte administrative, ştiri politice şi militare, articole şi note de îndrumare, cuprinzând noţiuni elementare de istorie, geografie, comerţ, economie, industrie etc. Primul număr cuprindea un articol editorial privind istoricul ziarelor in lume; înştiinţări "din lăuntru"; înştiinţări "din afară"; informaţii despre "mezaturi", plecări şi sosiri de demnitari la Bucuresci; ştiri "despre lucrarea pământului, care merge înainte cu mare spor". „Încet, încet, "Curierul românesc" devine ecoul întregii mişcări literare din ţară.” (Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale)

VASILE ALECSANDRI,, A crea! Este mare plăcre; a reuşi este marele triumf.’’

Personalitatea cea mai complexă a perioadei paşoptiste, cu resurse neobişnuite de înnoire, Vasile Alecsandri a abordat toate cele trei genuri literare. Poezia s-a bucurat de succes şi i-a conferit prestigiu în contemporaneitate, ca şi dramaturgia, dar proza îi asigură o receptare modernă în secolul al XX-lea. Ca prozator a sintetizat direcţiile literare ale epocii : proza lirică şi autobiografică, însemnările de călătorie, naraţiunea ironică şi satirică, sensibilă faţă de societatea vremii, în care coexistă moravuri şi mentalităţi vechi, orientale, cu formele noi ale civilizaţiei occidentale.

Alecsandri plecă lăsând, în urmă o uriaşă trudă, desfăşurată timp de jumătate de secol, cu o rară dărnicie şi abnegaţie.

"Şi-acel rege-al poeziei, veşnic tânăr şi ferice,

Ce din frunze iţi doineşte, ce cu fluierul iţi zice

Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,

Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,

Acum secolii străbate, o minune luminoasă,

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri… “M. Eminescu)

Despre Alecsandri, ca mai târziu despre Arghezi cu greu s-ar putea spune că a aparţinut unei singure epoci; de la poetul romaţios al începuturilor şi de la observatorul satiric, dar limitat al lumii din jurul său până la autoul pieselor de bătrâneţe, Fântâna Blanduziei şi Ovidiu, care înfăţişează veşnica aspiraţie a artistului spre perfecţiune, este un drum lung.

A urmări creaţia lui Alecsandri, în câteva dintre cele mai reprezentative opere ale sale, înseamnă de fapt a arunca o privire asupra evoluţiei literaturii noastre în epoca deplinei ei maturizări, de la primele manifestări romantice până în vremea lui Eminescu.

1. Poezia populară.Patima folclorică i-a fost stimulată de A. Russo şi o

descoperă plimbându-se prin munţi, la Piatra, unde aude: „cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai de suflet... pe lume: doina de la munte, acea melodie curat românească, în care odată inima omului se tălmăceşte prin suspine puternice şi prin note dulci şi duioase, doina jalnică, care face pe român să ofteze fără voie şi care cuprinde în sânul ei un dor tainic după o fericire pierdută". Cele mai cunoscute dintre aceste poezii sunt: Mioriţa, Meşterul Manole, Toma Alimoş, Miu Copilul, Hora Unirii.2. Poezia de dragoste

Ciclul al doilea din Doine şi lăcrămioare (1853) cuprinde 22 de poezii legate de experienţa autobiografică cu Elena Negri. Primele 4 versuri din Steluţa sunt considerate, de mulţi, cele mai bune din creaţia sa, ele aducându-i reputaţia de „poet al dragostei”. Călinescu găsea poezia de dragoste a lui Alecsandri ,, senzuală şi zaharisită”.3. Poezia socială şi patriotică

Patruzecişioptist, şi Alecsandri evocă trecutul istoric în Dragoş, Visul lui Petru Rareş ori Dumbrava Roşie, Altarul Minastirii Putna şi Movila lui Burcel inspirate din O sama de cuvinte de I. Neculce.

Deşi au avut un enorm ecou în sufletul cititorilor prin faptul că popularizau prin versuri simple ideea patriotică, ciclul Ostaşii noştrii a fost drastic sancţionat de G. Călinescu, care vedea în el un excelent material didactic în şcolile primare, dar „artisticeşte ridicol, prezentând un război de operetă".4. Pastelurile

Pastelul este o specie a genului liric cunoscuă, în această formă, numai în literatura română, creată şi dusă la celebritate de Alecsandri însuşi într-un ciclu de versuri care i-a dat numele. Pastelurile reprezintă pentru majoritatea criticilor partea cea mai rezistentă a poeziei sale.

„Luate în total”, comenta G. Călinescu, ,, pastelurile reprezintă o lirică a liniştii şi a fericirii morale(...). Pentru întaia oară se cânta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditaţia la masa de scris, fantasmele desprinzându-se din fumul ţigării, somnolarea în faţa sobei cu căţelul în poală".

Istoria unui galbân Textul a apărut în revista din 1844, între 9 aprilie si 15 octombrie, şi a fost publicat în volum in 1876. Titlul iniţial „Istoria unui galbân şi a unei parale”, arată intenţia autorului de a continua naraţiunea cu peripeţiile paralei, dar a ramas neîmplinită .

„Istoria unui galbân” se detaşeaza prin amploare, construcţie ingenioasă şi valoare artistică. Pentru cititorul de astazi, ea suscită un dublu interes, literar si cultural.

Textul se încadrează în categoria prozei picareşti care reprezinta o varianta a romanului de aventuri, având trasături distincte: o mare bogatie epica ce provine din numeroasele peripeţii ale eroului, din multitudinea mediilor sociale strabatute si a tipologiilor sociale si umane, din observaţii morale consistente şi dintr-o perspectivă accentuat satirica. Picaroul se caracterizează prin inteligenţă, abilitate practică, spirit de observaţie; deşi recurge la minciuna şi înşelatorie, se dovedeşte adesea naiv sau fanfaron.

Cu privire la această operă Mihail Zamfir afirma: „Capodopera acestui gen de proză(ironică si critică) o constuituie nuvela „Istoria unui galbân şi a unei parale”, nuvelă de tip picăresc, în care aventurierul este un galben. Daca modelul stilistic al nuvelei este împrumutat, în schimb, observaţia şi notarea exactă a tipurilor aparţin din plin lui Alecsandri: imaginea Moldovei rezultată de aici este fara fard, câteodată plina de cruzime, întodeauna de o mare exactitate. Naturaleţea dialogului, schimbul spontan de replici, capacitatea autorului de a schiţa un portret prin câteva linii fac din această proză o capodoperă a literarturii paşoptiste.”

Emfatizând conventia, melodramaticul acomodat nuvelistic permite elaborarea unei instante naratoare hibride, „autonaratorul” care, pe de o parte, „intens personalizat”, îsi tematizează postura auctorială , explicitându-si intentiile si justificându-se, iar pe de alta, îsi asumă intentiile specifice instantei sale, în varianta G. Genette sau a altora. Ia nastere, astfel, ceea ce Nicolae Manolescu numeste, în alt context, „tirania semnificativului”.

La prima vedere, Istoria unui galben, apartinând lui Alecsandri, ilustrează tendintele romantice si modelele literare apusene ale epocii, exploatând, prin tablouri si scene de moravuri, culoarea locală, dimensiunea etnografică si sociologică a prozei Biedermeier. Pe baza personajului de tip picaro - conform traditiei literare de sursă spaniolă si de secole XVI – XVII, un vagabond, un aventurier, un cersetor care circulă dintr-o pătură socială în alta, dintr-o tară în alta etc. – se investighează medii sociale si moravuri si se satirizează acid relatiile sociale, ierarhiile, sistemul de valori, mijloacele de parvenire etc. din societatea românească a epocii.

Actualizând strategic procedeul alegoriei, scriitorul îsi etajează textul, corelându-l cu două instante narative distincte, doi naratori care îsi asumă, fiecare, secvente distincte. Primul narator fixează cadrul – rama – istorisirilor celor de-al doilea si asigură, prin relatarea la persoana întâi si printr-o serie de similitudini biografice cu autorul (redactor la Propăsirea), prezumtia de autenticitate si de credibilitate.

Actualizând strategic procedeul alegoriei, scriitorul îsi etajează textul, corelându-l cu două instante narative distincte, doi naratori care îsi asumă, fiecare, secvente distincte. Primul narator fixează cadrul – rama – istorisirilor celor de-al doilea si asigură, prin relatarea la persoana întâi si printr-o serie de similitudini biografice cu autorul (redactor la Propăsirea), prezumtia de autenticitate si de credibilitate. Acest narator îsi recuză, însă, discursul satiric, punându-l pe seama celui de-al doilea narator, un galben olandez cu certe veleităti scriitoricesti. Dubla schemă a comunicării, astfel instituită, antrenează un naratar prim – cititorul virtual – căruia i se adresează satira socială si morală a timpului, si un naratar secund, real în tesătura textului, o para turcească. Modalitătile narării diferă si ele si antrenează textul într-un joc metatextual de autoreflectare ironică a „virtutilor” naratoriale apreciate în epocă: mânat de o curiozitate cu iz ironic, primul narator – „autonaratorul” – se auto-ironizează în această postură si ironizează, totodată, prin consimtirea tacită la sanctionarea, de către para, a „practicii literare” a galbenului, recuzita romantică a timpului si modelele ei apusene. Găsind un echivalent alegoric strategiei narative a „manuscrisului găsit”, „autonaratorul” îsi îngăduie libertatea de a se pretinde un singur scriptor. La rândul său, galbenul – narator serveste drept instrument pentru realizarea, la adăpostul unei binevenite obiectivităti de suprafată, a satirei sociale multiplu orientate asa încât, gratie unei sectiuni transversale prin societatea epocii se obtine o rudimentară „comedie umană” miniaturală si se dă o rezolvare ideologică pentru obligatia textului de a fi verosimil. Pe de altă parte, galbenul olandez colaborează, împreună cu naratarul său adesea recalcitrant, la un „manual al bunului povestas” , trecând în revistă si exemplificând, prin discurs, suficiente elemente negative ale literaturii epocii. Rezultă de aici un inventar de productii literare sau (pseudo)literare – un metatext sui generis – care actualizează si judecă acid modelele literare ale epocii. Impresia de ansamblu pe care o lasă Istoria unui galben, deopotrivă „poveste a vietii” galbenului si „istorisire”, este de „amestec de istorisire picarescă si cronică de moravuri, abilă întretesere de «popular» si de «livresc».” Un efect imediat al acestei procedări este ceea ce Andrei Bodiu numeste „teatralizarea epicului” – formă de hibridizare a epicului si a dramaticului , la care se adaugă jocul de scenă, bine intentionat, si cu scop parodic, al galbenului, precum si hibridizarea cu secvente de discurs poetic „împrumutate” de autor personajelor sale si, automat, devenite victime ale deriziunii.

Grigore Alexandrescu(1810-1885)

Grigore Alexandrescu este poetul cel mai reprezentativ al epocii dinaintea Revoluţiei de la 1848. Timbrul meditativ,evocator, care implică cele mai profunde structuri ale sensibilităţii individuale, inovaţiile stilistice şi prozodice care modernizează expresia lirică şi anunţă versul eminescian păstreaza poeziei sale o valoare şi o capacitate de emoţionare ce trece dincolo de semnificaţia ei istorică.Poet,dar şi fabulist cu un extraordinar simţ al realităţii, acesta a scris sub influenţa poeziei lui Lamartine, printre cele mai reuşite lucrări ale sale numărându-se:„Umbra lui Mircea la Cozia”,”Cânele şi căţelul”,”Boul şi viţelul”,”Dreptatea leului”,”Vulpea liberală”. S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept, cu o memorie extraordinară. Învaţă greaca si franceza.

Ajuns la Bucuresti, este elev la pensionul Sfantul Sava, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoştinţă cu Heliade. Uimeşte pe toţi prin talentul său poetic. Va sta şi acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie Miezul nopţii în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio la Târgovişte. E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (Cânele şi căţelul, Boul şi viţelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ş.a.). Profunditatea cugetărilor şi expunerea lor prin imagini noi şi impresionante fac ca Alexandrescu să fie în adevăratul sens al cuvântului cel mai mare poet din epoca dintre 1830-1848, superior şi lui Heliade şi tuturor celorlalti poeţi, el va fi întunecat numai de strălucirea succesului lui Alecsandri şi de energia şi noutatea lui Eminescu.

Umbra lui MirceaUniversul operei: Poezia începe solemn, în acorduri prelungi, în care aliteratia vocalei inchise u (dupa care urmează consoane nazale şi surde), creează sugestia intoarcerii într-un timp rămas departe, în intunerecul trecutului:„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate“ în acest cadru „ cortina se ridică peste medievalisme fantastice" (Calinescu) dezvăluind imaginea Manastirii Cozia ale carei ziduri sunt udate de apele Oltului:„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Catre tarmul dimpotriva se intind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mandre generaţii spumegate Zidul vechi al manastirei în cadenţă il izbesc".Cele două inversiuni sintactice („Ale turnurilor umbre", „Ş-ale valurilor mândre") dau versurilor o plinătate recitativa deosebită; personificarea şi metafora din versul al treilea conţin sugestia heracliteană a curgerii marelui Timp.În strofa a II-a, nota de lugubru se amplifică: noaptea iese parca din adâncuri („Dintr-o pesteră, din râpă"), antrenând umbre enigmatice („De pe muche, de pe stancă, chipuri negre se cobor"); un suflu misterios se ridica din ierburi, pregătind apariţia fantomei lui Mircea.In primele doua strofe, cadrul nocturn, ideea curgerii vremii, misterul şi atmosfera sumbra sunt elemente romantice. 

În strofa a treia, momentul apariţiei fantomei este fixat prin metafora „ceasul nalucirei"; propoziţiile scurte ca şi cenzura care se suprapune punctelor de suspensie, prezintă, în mod gradat, apropierea nalucii şi dau solemnitate mişcarilor ei.Impresia de mareţie este amplificată prin imaginea oştilor chemate de glasul lui Mircea („Ostiri, taberi fara numar impre-juru-i inviez"). în acest decor hamletian, cuvintele poetului suna „ca o chemare de duhuri" (Calinescu).Impresionat, poetul i se adreseaza Oltului (invocaţie şi interogaţie retorică) pentru a afla numele duhului ieşit din mormant, pe care îl asociază cu Traian şi Decebal, întemeietorii neamului românesc; natura personificată, repetă numele lui Mircea in ecouri prelungite pâna la Dunare si mare.

  În faţa mareţei umbre a trecutului, poetul se închina, în numele generaţiei sale; admiraţia tuturor se converteşte în accente înalte, de odă:„Sarutare, umbra veche! Priimeste-nchinaciune De la fiii Romaniei care tu o ai cinstit: Noi venim mirarea noastra la mormantu-ti a depune; Veacurile ce-nghit neamuri al tau nume l-au hranit".

Coloratura arhaică a textului conţinută în cuvantul „ saru tare "4 este sporită prin epitetul apreciativ „umbra veche" (al carui caracter abstract estompeaza culorile amplificând atmosfera de taină).Copleşitoare, personalitatea lui Mircea umileşte prezentul, reducandu-1 la derizoriu:„Noi citim luptele voastre cum privim vechea armura Ce un urias odata in razboaie a purtat; Greutatea ei ne-apasa, trece slaba-ne masura".În aceste versuri, comparaţia (cu parfum de istorie medievală) şi antiteza trecut-prezent întaresc ideea mareţiei voievodului.

În secvenţele 2 si 3, mormantul, fantoma, dimensiunile uriaşe ale domnitorului, ideea curgerii generaţiilor sunt romantice: alaturi de aceste motive, antiteza se înscrie ca un procedeu aparţinand aceluiaşi curent.În strofele a XIII-a si a XlV-a, războiul este caracterizat printr-o suită de comparaţii: „bici groaznec", „a ceru lui urgie", „foc care topeste".

Meditatia asupra razboiului se conjuga aici cu speranta unor timpuri viitoare, in care se va instaura Ratiunea universala, iar oamenii se vor uni „Prin stiinte si prin arte".

Ultimele doua strofe constituie o reluare a motivului initial. Introducerea lui „dar" adversativ (la inceputul secventei finale) sugereaza o modificare a detaliilor: acum, fiorul astep tarii este inlocuit cu o atmosfera apasatoare, sintetizata in cu vintele: „Tot e groaza si tacere... umbra intra in mormant".

Culorile tind spre negru, iar rimele unor versuri („vesmant" - „mormant") sunt de tonalitate inchisa. Numai turnurile manastirii (comparate cu niste fantome „de mari veacuri") se vad in noapte; nepasatoare la curgerea secolelor, valurile Oltului lovesc vechiul zid, intr-o „eterna reintoarcere" la timpul vitejiei.

Dimitrie Bolintineanu(1825-1872)

Dimitrie Bolintineanu(1825-1872)- poet român, om politic, participant la Revoluţia de la 1848 şi diplomat;se naşte în satul Bolintin, „Părinţii lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani, se pare, aşezată de curând în ţară, un fel de moşieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendaşilor“ (Nicolae Iorga).

Debutează cu poezia O fată tânără pe patul morţii ,publicată de I.H.Rădulescu în Curier de ambele sexe.După ce studiază la Paris,se reîntoarce în Bucureşti,unde scrie primul volum de versuri Colecţie din poeziile domnului D.Bolintineanu;editează,alături de Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac revista Poporul suveran .

În 1858 volumul Legende sau Basme naţionale în versuri şi proza memorialistică şi de voiaj Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria , opera sa continuându-şi expansiunea prin apariţia altor opere cum ar fi:volumul de satire Nemesis, volumul Legende noui, romanul Elena,Viaţa lui Vlad Ţepeş şi Mircea Vodă cel Bătrân,Viaţa lui Ştefan cel Mare,Viaţa lui Mihai Viteazul, volumul Călătorii la românii din Macedonia,cele 2 volume Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât şi inedite, primul cuprinzând ciclurile Florile Bosforului, Legende istorice, Basme, iar al doilea ciclurile Macedonele, Reverii, Diverse, volumul antologic Brises d'Orient, culegerea de satire intitulată Eumenidele sau Satire politice, volumul Menadele.

Din volumul Legende istorice publicat în a anul 1865 fac parte legendele Muma lui Ştefan cel Mare,precum şi Moartea lui Mihai Viteazul.Cei doi domnitori apără ţara de primejdie , îşi dau viaţa pentru ea , ştiu să facă faţă inamicilor,prin comportamentul lor îşi aratându-şi atât dibăcia,cât şi apropierea lor de ostaşi,familie,dar şi de Dumnezeu

Muma lui Ştefan cel Mare

Într-o seară geroasă de ianuarie, Dimitrie Bolintineanu răsfoia, la lumina lămpii, „O samă de cuvente”, scrisă de Ion Neculce. Deodată privirea i se opri pe un fragment. Îl citeşte şi-l reciteşte: „Ştefan-Vodă cel Bun, bătându-i turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-a lăsat să între şi i-au dzis că pasărea în cuibul său nu piere. Ce să ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşe pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strâns oaste”.

Tulburat, se ridică de la masă şi făcu câţiva paşi prin cameră, gânditor. „Da, e tocmai ce ne trebuie. O pildă pentru noi, românii!”, îşi spuse el. Luă pana, o înmuie în cerneală şi dădu titlul poeziei: „Muma lui Ştefan cel Mare”. Continuă: „Pe o stâncă neagră/ într-un vechi castel…”; şi încheie: „Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,/ Apoi tu aicea fără biruinţă/Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă./Du-te la oştire! Pentru ţară mori!/Şi-ţi va fi mormântul coronat cu florii”.

De-a lungul timpului poezia avea să fie una din cele mai îndrăgite şi mai cunoscute din literatură, exemplul „mumei lui Ştefan cel Mare” fiind citat la toate evenimentele istorice. Şi totuşi, Ştefan n-avea cum să se întâlnească cu mama sa atunci. Aceasta pentru că doamna Oltea îşi dormea somnul de veci la mănăstirea Probota. Piatra de mormânt datează de la 6973 (1465), noiembrie aşadar, „muma lui Ştefan” era în lumea celor drepţi de 11 ani! De unde confuzia?

Constantin C. Giurescu scria: „Cu privire la Ştefan cel Mare, Neculce a strâns cincisprezece tradiţii (…); admiţând că ele au luat naştere concomitent sau la foarte scurt interval după faptele care se referă, rezultă că răstimpul cât au fost transmise prin viu grai, de la o generaţie la alta, variază între 125 şi 175 de ani. Interval suficient pentru ca unele să fie modificate, să intervină chiar unele inadvertenţe sau confuzii”. Bolintineanu, entuziasmat de cele citite, nu a mai verificat datele istorice. O greşeală care avea să dea naştere unei populare poezii. Cât despre Ion Neculce, el recunoaşte că nu toţi vor fi convinşi de temeinicia celor scrise, aşa că: „Ce, cine va vre să le creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăşi bine va fi, cine cum îi va fi voia, aşa va face!”.

Andrei Mureşanu(1816-1863)

Andrei Mureşanu a fost un poet şi

revoluţionar român din Transilvania, într-o familie de ţărani. A studiat filozofia şi teologia la Blaj, a fost profesor la Braşov începând cu 1838. A început să publice poezie în revista "Foaia pentru minte, inimă şi literatură".

A fost printre conducătorii revoluţiei din 1848, participând în delegaţia Braşovului la întrunirea de la Blaj din mai 1848. Poemul său "Un răsunet", scris la Braşov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios „Din sânul maicii mele”, a devenit imn revoluţionar - a fost numit de Nicolae Bălcescu "Marseilleza românilor". Din 1990, el a devenit imnul României.

“Deşteaptă-te, române!” este, din 1990, imnul naţional al României. Muzica are autor necunoscut. Versurile şi aranjamentul aparţin lui Andrei Mureşanu (1816-1863), poet de factură romantică, ziarist, traducător, un adevărat tribun al epocii marcate de Revoluţia de la 1848. Poemul Un răsunet al lui Andrei Mureşanu, redactat şi publicat în timpul Revoluţiei de la 1848, a fost pus pe note în ziua în care autorul l-a recitat câtorva prieteni braşoveni, fiind cântat pentru prima oară la Braşov, într-o grădină din Şchei, şi nu în data de 29 iulie 1848 la Râmnicu Vâlcea, aşa cum este îndeobşte cunoscut (deşi nu se precizează care era acel cântec patriotic, cântat de cei prezenţi, s-a presupus fără dovezi că era vorba despre acesta). Anton Pann sau George Ucenescu sunt uneori eronat creditaţi cu muzica imnului; în fapt melodia pe care Andrei Mureşanu a pus versurile sale avea o largă circulaţie în epocă şi nu i se cunoaşte cu certitudine autorul.

Era o melodie cântată de obicei pe un text religios, ce purta numele Din sânul maicii mele. Gheorghe Ucenescu a fost cel care i-a intonat-o, printre altele, la cererea poetului care căuta o melodie potrivită pentru versurile sale. De atunci, acest imn a fost cântat cu ocazia fiecărui conflict în România, datorită mesajului de patriotism şi de libertate pe care îl poartă în el. Acesta a fost şi cazul în timpul revoluţiei anticomuniste din 1989, când practic instanteneu şi generalizat a fost cântat ca un adevărat imn naţional, înlocuind imnul folosit de regimul comunist Trei culori.Timp de câţiva ani Deşteaptă-te, române! a fost şi imnul naţional al Moldovei, dar a fost înlocuit în 1994 cu Limba noastră.

1) Paşoptististi au fost primii care au venit cu o o dorinţă de a realiza ceea ce pana atunci nu a fost posibil.Aceştia doreau sa puna în evidenţa valorile naţionale excluzand tot ceea ce însemna nenaţional, strain, care în acea perioadă era destul de apreciat,la fel şi astazi asistăm la o reorientare catre occident şi mai puţin catre ţara noastra, catre valorile ei.

2) Speciile literare cultivate în aceasta perioadă reprezintă receptarea aproape simultană a influenţelor clasice şi romantice din literatura europeană a vremii şi un sincretism al metodei de creaţie ce se poate recunoşte chiar în opera aceluiaşi scriiitor: elegia, epopeea istorică, epopeea cosmogonică, epistola, odă, balada istorică, balada fantastică, meditaţia, satira, fabula, comedia. În concluzie, putem spune ca literatura a avut un rol deosebit de important fiind ca un aer diafan ce a învaluit secolul naţiunilor cu mireasma modernizarii.3) Per ansamblu, literatura paşoptistă s-a dovedit a fi democratică, naţională, educativă, ea având şi dificila sarcină de a forma un public, de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. În numele aceleiaşi specificităţi naţionale, s-a dus bătălia pentru o limbă unitară, cu conştiinţă clară că existenţa acesteia e o condiţie pentru păstrarea identităţii naţionale.Scriitorii de seamă au apărat principiul fonetic în ortografie şi,pronunţându-se în problema neologismelor, au adoptat principiul împrumutului moderat,în limitele necesităţilor impuse de dinamica socială şi culturală. Doctrina literară, câta a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i -a impiedicat pe scriitori să aspire,conform personalităţii fiecăruia,la un frumos etern.

BIBLIOGRAFIE:www.wikipedia.ro“Limba si literatura romana” manual pentru clasa a XI-awww.articole.famouswhy.ro/literatura_romana_in_perioada_pasoptista

http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/334/0/Pasoptismul

www.scribd.com/.../Literatura-roman-in-perioada-paoptist

www.didactic.ro/lectii-limba-si-literatura-romana-1-perioada-pasoptista

www.romanaprys.blogspot.com/.../rolul-literaturii-in-perioada.html

www.slideshare.net/.../rolulliteraturiiinperioada48-ligaadrian-presentation

www.prezentari.alege.net/prezentari-1582.swf

www.bnrm.md/programe/.../catalog_MihailKogalniceanu

www.akademia.ro/articole.php?view=229

www.diacritice.com