Date post: | 28-Mar-2016 |
Category: |
Documents |
Upload: | dinu-rodnitchi |
View: | 225 times |
Download: | 1 times |
În loc de editorial
care l-a deranjat. Dar, lămurindu-și că în pei-
sajul general nu s-a schimbat nimic esenţial,
că bicisnicul paralelepiped din papură era
în fapt un paner ajuns la oraș pe umerii mei,
bătrânul cărunt, cu cârjă, a tușit scurt și a
ieșit de pe trotuar, îndreptându-se spre o
alee străjuită din ambele părţi de o sută de
busturi din granit.
Era celebra Alee cu Busturi din centrul
Chișinăului, pe care stau aliniaţi fruntașii
neamului de pe timpurile când fiecare mol-
dovean era în mod obligatoriu și ortoman...
Mai sus, se vedea un havuz care răspândea
în văzduh curcubeie multicolore. Era renu-
mitul Havuz cu Curcubeie...
Nu știu de ce mi s-a părut că drumul
ăsta nu-i era necunoscut. M-am gândit că,
prea poate, a mai pășit pe dânsul de multe
ori. Poate chiar el l-a descoperit și a făcut
primii pași pe acest segment de Univers, și,
în timp ce înainta spre locul în care avea să
izvorască mai târziu Havuzul cu Curcubeie,
făcea câte un scurt popas pentru a fixa,
la intervale de exact zece pași de om că-
runt, cu cârjă, câte un bust întru pomenirea
vremurilor de glorie, pe care le făuriseră
oamenii ăștia, înainte să fi devenit busturi
de granit...
Eram fascinat de mersul lui graţios și de
felul în care își agita cârja în timp ce înainta
spre Aleea cu Busturi. Deși se distanţase
de mine, imi insufla, instantaneu, teamă și
respect puterea fizică ce colcăia în braţele
lui cioturoase, ca niște truchini de lemn
de corn, și puterea cuvântului, care, odată
rostit, își rostogolea silabele prin aerul acela
incandescent:
„sti-au-au buneii-ii de demul-mult să
facă-ă lucruri bu-u-une-e!”
I-am strigat:
– Nici nu mi-ai spus cum te cheamă! Nu
e corect așa...
S-a oprit și m-a privit mirat pe sub bo-
ruri:
– Chiar așa? De unde știi tu, pui de co-
saș, ce e corect și ce nu e corect?
– Întreabă-i și pe oamenii ăștia... care
stau în rând după apă.
– S-ar putea să-i întreb... Dar, mai întâi,
am să te întreb pe dumneata: de ce ţi-ai
părăsit, astăzi în zori, părinţii și coasa? Știi
că i-ai părăsit pentru totdeauna?
– Da, am răspuns, privindu-mi coșul din
papură. Am știut...
– Ai știut, deci... Și totuși i-ai părăsit.
Atunci, poate ne explici și nouă ce te-a de-
terminat să-i părăsești pe cei dragi?
Busturile de pe Alee au avut o tresărire
ușoară și s-au răsucit pe socluri, așteptând
răspunsul meu.
– Am vrut să te cunosc, i-am zis. Și să
te înţeleg...
– Imposibil! a răspuns bătrânul cărunt,
cu cârjă, și aerul fierbinte i-a reverberat
silabele: im-po-si-bil!
Cât timp au vibrat silabele în văzduh,
am avut aceeași senzaţie din ajun, când tata
mi-a spus că trebuie să rămân să cosesc iar-
ba de pe șes... Abia acum am înţeles ce rău
am făcut că l-am trădat! Însă era și târziu să
fac pasul îndărăt, să mă întorc de unde ple-
casem. Chiar dacă bătrânul ăsta cărunt, cu
cârjă, nu mi se mai părea a fi omul pe care îl
căutam, astăzi în zori luasem o decizie, care,
indiferent dacă era bună sau rea, însemna
că acceptasem să mă bat pentru ceva. Acum
știam și pentru ce...
Mi-am ridicat panerul de papură și am
pornit – probabil, spre nord, probabil, spre
Călărași, spre sat, spre șes... Însă ceva ca un
ac megnetic al destinului meu s-a răsucit în
interior și mi-a îndreptat pașii spre Aleea cu
Busturi, acolo unde sta Căruntul.
I-am zis:
– Nu vreau să par obraznic, dar de ce
este imposibil să te cunosc? Dacă îmi spui
cine ești... dacă îmi spui și cum te cheamă...
de ce ar fi imposibil?
– Fiindcă nici un cosaș nu-l poate cu-
noaște pe alt cosaș... (aerul incandescent
reverbera: nu-l poa-te cu-noa-ște pe alt
co-saș)... atâta timp cât nu se cunoaște pe
sine. Cunoaște-te pe tine și așa vei putea
cunoaște Lumea și Universul! - iată regula
principală a vieţii.
Apoi, m-a luat de mână și am pornit
împreună spre Alee – el cu cârja din lemn
de corn și eu cu panerul din papură. Lângă
primul bust, și-a scos pălăria și s-a înclinat
cu eleganţa unui lord englez în a 18-ea
generaţie. Tot asta a făcut și când a ajuns
în dreptul celorlalte busturi... Busturile îi
răspundeau în tăcere, înclinându-și frunţile
înalte în direcţia lui. Apoi au început să bată
din palme. L-au aplaudat și l-au ovaţionat
până a ajuns sus, la Havuzul cu Curcubeie.
A zis:
– În definitiv, dacă ai ajuns să te cunoști
pe tine, nimic nu mai este imposibil. Acum,
important e să-ţi alegi un itinerar, care în
mod firesc trebuie să treacă prin Centrul
Universului. Important e să-ţi dorești să
ajungi la capătul acestui itinerar. Și cu ade-
vărat important e să ai cu tine pe tot parcur-
sul drumulul ceva...care nu te-ar lăsa să te
întorci din cale... Iată, dumneata: ai vrut să te
întorci... Dar știi ce te-a împiedicat să o faci?
– Nu.
– Panerul ăsta din papură, confecţionat
de bunei. Cred că are mai mult de o sută de
ani, dar vezi ce rezistent e? Apropo: ce ai în
el, că încă nu mi-ai spus.
Am desfăcut panerul și i-am spus:
– Mama mi-a pus în zori pâine... brânză
de oi... ceapă... și încă nu mai știu ce. E tot
de ce aș avea nevoie acolo, la Universitate...
– Și unde îţi sunt toate bunătăţile astea?
m-a întrebat. Văd că nu ai nimic în paner...
Am deschis panerul și am băgat mâna
până la fund... Ni-mic! Era gol!...
– Nu e gol, copile! E la fel de plin, ca și
dimineaţă. Nu te-a prădat nimeni, fii liniștit.
– Atunci, unde mi-au dispărut merin-
dele?
– N-au dispărut, ci s-au... transformat.
Vezi dumneata, legile fundamentale ale
cosmosului funcţionează pretutindeni, și
nu le împiedică nimeni să funcţioneze chiar
și aici, lângă acest minunat Havuz. Asta îmi
sugerează că ne aflăm în Centrul Univer-
sului... Iar legea la care mă refeream spune
că un cosaș care alege să devină călător
printre oameni însetaţi și busturi de granit,
nu mai are nevoie de merinde; din clipa în
care descalecă brazda de iarbă și încalecă
drumul, unicul lui însoţitor devine dorul.
– Dorul – de ce? l-am întrebat. Dorul –
de cine?
– De tot ce ai abandonat. Dar mai ales
de brazda de iarbă.
Am ridicat panerul și am descoperit că
acum era, pur și simplu, foarte greu. L-am
deschis să văd ce se „transformase” acolo,
însă în el chiar nu mai era nimic. Era gol-
goluţ.
Începusem să mă obișnuiesc cu faptul
că omul ăsta bizar avea afinităţi de magici-
an, însă nu mi-am imaginat că e chiar atât
de versat.
– Ce forţă trage panerul în jos? l-am
întrebat. Ce îl face să fie atât de greu?
– E dorul, copile. A început să lucreze
legea cea...
– Dar de ce e așa de greu? O să-mi rupă
panerul!
– Pentru că dorul nu poate fi ușor, în
principiu. Dorul trebuie să fie o povară. El
e acela care ne asigură echilibrul în viaţă
2 / MOLDOVA / IANUARIE – FEBRUARIE / #01