Că el era român, știa toată lumea. A umblat mult

prin București și pe aiurea, a făcut și un fel de școală

acolo, și-a satisfăcut serviciul militar și chiar a avut

grad de subofiţer în armata română. Cum, adică, să nu

fi fost român unul ca dânsul! Și cum, adică, să nu fi fost

și nevasta lui, care l-a așteptat de oriunde ar fi plecat,

– cum să nu fi fost și ea tot româncă?!

Numai eu, care m-am născut după ’45, nu aveam

nici o identitate. Însă nu mă durea capul, pentru că îmi

plăceau cântecele Mariilor din Rodina – 47 și pentru că

înţelegeam perfect vorbirea și cântarea lor.

Totuși, uneori mă întrebam: cine voi fi fiind, odată

ce provin din doi români, ea tânără și frumoasă, iar el

înţelept și fumător? Prin ce mister puteam să înţeleg

cântarea și vorbirea acestor minunate Marii, vocile

cărora răsunau de pe pervazul casei noastre dintr-un

aparat de radio de fabricaţie rusească?

De obicei, bătrânul meu tată îmi ghicea gândurile

întotdeauna, însă uneori o îndemna pe mama să-mi

răspundă la întrebări. Iată-l și acum:

- Copilul ăsta, Micu, ţi-a pus o întrebare; spune-i ce

vrea să știe. E feciorul tău, Marie!

Desigur, și mama tot Maria era!

- Și al tău e, zicea mama. E al nostru.

- Păi?

- Păi…e român și el. Și se întorcea către mine: Ești

român, Micule! Ca și noi!

Îmi comunica această știre și privea agitată către

casa vecinilor din stânga și către casa vecinilor din

dreapta, și eu înţelegeam că ceva nu e bine. Însă nu

știam exact ce nu e bine. Și atunci venea rândul tatii să

intre în scenă - iar prispa casei chiar era o scenă: îi cerea

mamei șipul cela și, după ce îl primea și își mai turna un

ciocănaș, o anunţa:

- Ascultaţi ce zic Mariile astea, și făcea muzica tare.

Ele zic să nu vă fie frică niciodată… De nimic.

Îi zicea asta mamei, dar mă privea pe mine.

- Păi…că nu ne e teamă, șoptea frumoasa mea

mamă, și privirea ei fugea iar spre gospodăria din

stânga și spre gospodăria din dreapta. Mie și lui Micu,

când ești tu alături, nu ne este teamă de nimic… Dar fă

muzica mai tare! E sărbătoare, ce Dumnezeu…

Luni însă lucrurile se schimbau brusc: părinţii ple-

cau la muncă în câmp, iar eu rămâneam singur cu pă-

sările din curte. Rodina – 47 sta împachetat într-o cutie

de carton și acum nu mai transmitea nici un cântec.

Acum, de luni și până vineri seara, cânta și vorbea în

vârful unui stâlp de lângă poartă un altfel de aparat

de radio, unul în formă de pălărie, iar eu nu înţelegeam

nimic din ce cânta și vorbea el.

Deși făcea parte din peisajul sătesc și chiar îl do-

mina de luni și până vineri seara, radioul din stâlp era

străin aici. Îi simţeam însă puterea ce răbufnea din

interior, și când începea să vorbească, instantaneu mă

luau fiorii.

- Говорит Москва! ne anunţa vajnic, cu vocea lui

Levitan, pălăria din vârful stâlpului.

„Acum cine sunt? mă întrebam în gând, amintin-

du-mi vocile Mariilor din Rodina – 47 și ciulindu-mi

urechile la rostirea gravă ce gâlgâia din pălăria din stâlp.

Tot român? Sau, de luni și până sâmbătă sunt…adică

nu mai sunt român ?”

Părinţii nu erau acasă, dar, oricum, nu i-aș fi întrebat

nimic. În câmp, ei nu auzeau radioul din stâlp, dar știu

că îi simţeau și ei puterea. Îi auzeam uneori șoptindu-și:

- Ăștia nu se mai duc…

- S-or duce, zicea tata. Sâmbătă, apoi duminică și

de sărbători, scăpăm de dânșii…

Asta se și întâmpla: în zilele de odihnă și de sărbă-

tori tata scotea din cutia de carton aparatul de radio, îi

găsea un loc pe pervazul ferestrei, îl fixa pe București

și așa începea petrecerea…

***

Însă într-o zi a venit cineva la noi. Nu era nici veci-

nul nostru din stânga, nici vecinul din dreapta. Era un

străin. Era duminică dimineaţa și tata tocmai își scosese

cufărul pe prispă, iar mama plecase să-i aducă șipul cu

tărie. Rodina – 47 era fixat pe pervaz și, după ce bătrâ-

nul meu tată și-ar fi luat porţia de tărie, ar fi trebuit să

înceapă sărbătoarea.

Însă a veniit pe neașteptate acest om străin și l-a

chemat pe tata la poartă.

Ce mi s-a părut ciudat e că bătrânul meu tată, care

în mod normal era curajos ca un nebun, s-a conformat

încă înainte să fi ridicat străinul degetul arătător. Fiindcă

nu l-a strigat, ci l-a chemat din deget. A stat preţ de

câteva minute, aproape nevăzut, contopit cu umbra

porţii, a urmărit de acolo ce facem noi și abia după

aceea a ridicat degetul arătător al mâinii drepte.

Tata s-a ridicat brusc de pe prispă și din două

sărituri a ajuns la poartă… Străinul a dus mâna la

chipiu, salutându-l militărește, apoi i-a cerut o ţigară.

A aprins-o, și după ce a slobozit primul fum, cu același

deget cu care îl chemase să vină, i-a arătat spre pălăria

din stâlp. Apoi a arătat spre pervaz, unde sta Rodina –

47… Totul era clar.

Eu și cu frumoasa mea mamă îi urmăream de lângă

prispă, și cu toate că nu auzeam despre ce vorbesc

cei doi fumători, știam exact că sărbătorile noastre se

sfârșesc aici.

Când străinul a plecat, tata a revenit și s-a așezat

tăcut pe prispă. Cred că nu-l văzusem, mai înainte, atât

de necăjit. În ziua ceea nu a cerut de la mama șipul cu

tărie și nici nu a deschis radioul. A stat așa câteva ore în

șir, iar când nu a mai vrut să stea, s-a ridicat și a smuls

de pe pervaz aparatul de radio de fabricaţie rusească

Rodina – 47.

- Iartă-mă, frate, dar locul tău nu mai e aici. Adio!

i-a zis și l-a ridicat în podul casei. Iar când a coborât, a

întrebat pe cineva, însă eu și cu mama n-am înţeles pe

cine întreabă:

- Bine, frate, dar ăștia care umblă prin sat și ne pun

lacăte pe suflete, - ăștia cu cine sunt? Cu noi sau cu

dușmanii noștri?

Fiindcă nu am știut ce să-i răspundem, eu și cu

frumoasa mea mamă ne-am privit în tăcere. Și așa,

sărbătoarea noastră de duminică s-a transformat în cea

mai parșivă zi a copilăriei mele.

Însă a trecut și ea. După duminică a venit ziua de

luni, și părinţii au plecat la muncă pe deal, iar eu am

rămas cu orătăniile acasă. Apoi a venit ziua de marţi, și

părinţii iară au plecat la muncă. Apoi a venit miercurea,

și eu am rămas iarăși singur cu orătăniile. Au urmat

celelalte zile, toate câte sunt într-o săptămână, apoi au

urmat alte săptămâni și, încetul cu încetul, am început

să ne obișnuim cu o altă ordine a lucrurilor. Sâmbăta

#03/ MAI – IUNIE / MOLDOVA /29

ÎNTÂMPLĂRI DE LA CODRU

și duminica, tata nu-și ma scotea cufărul pe prispă,

nu mai cerea șipul cu tărie și, desigur, nu mai fixa pe

pervazul casei apartul cela de fabricaţie rusească, din

care cântau frumos niște Marii. Acum ascultam doar

cântecele ce răsunau din pălăria din varful stâlpului.

Până într-o zi, desigur. Ţin minte, în ziua ceea fru-

moasa mea mamă m-a trezit de dimineaţă și m-a

anunţat:

- Ești mare, Micule! Și frumos, ca și taică-tu…

Apoi și-au luat uneltele și au plecat în câmp. Am

constatat că orătăniile au tras cu urechile lor păsărești

la ce mi-a spus mama, fiindcă mă așteptau, adunate

grămadă, în faţa casei.

- Voi ce vreţi? le-am întrebat, și din toată grămada

ceea de păsări, doar una s-a găsit să-mi răspundă; era

cocoșul, care m-a întâmpinat cu un cântec de triumf:

Cu-cu-ri-guuu!

Ei, asta e! Doar suntem de-ai noștri! Când trebuie să

ne înţelegem, ne înțelegem și cu păsările.

Ziua era frumoasă: soare, cer senin, grădina plină cu

flori - ca în rai! În plus, se defectase și drăcovenia ceea

din stâlp. De câteva zile nu se mai auzea nici Levitan,

nici altcineva. Acum, în tot satul era liniște și pace.

Și totuși, ceva nu era în ordine. Simţeam cu natura

mea de ţăran, cu natura mea de frate al păsărilor din

aer și al orătăniilor din curte că pe cer se adună nouri

cu încărcături diferite. Și cu toate că cerul era la acea oră

perfect curat, eram sigur că nourii se adună. Și că mai

devreme sau mai târziu se vor arunca, ca niște berbeci

ameţiţi de arșiţă, unii asupra altora, și atunci - ţineţi-vă,

păsări din cer și orătănii din curte! Foc și pară va ieși

din gurile nourilor, iar pe deasupra lor se va plimba cu

zgomot faietonul unui suflet rătăcitor, care a plecat de

mult de pe pământ și care nu are odihnă nici în ceruri…

Desigur, chiar asta avea să se întâmple, însă cu un

sfert de oră mai înainte a prins glas pălăria ceea din

stâlp. Probabil, tunetul din cer a deranjat somnul pălă-

riei, care, speriată de ce avea să i se întâmple, a dat glas.

Însă n-a vorbit mult – doar un sfert de oră. În ăstimp

berbecii cerești și-au început competiţia lor drăcească,

acompaniată de tunete asurzitoare și de focuri de

artificii, care au aprins tot cerul de la un capăt la altul.

Potopul ăsta însă nu le-a fost suficient berbecilor de

sus, și la un moment dat au început să trimită săgeţi

de foc în jos, spre pământ. Ardea văzduhul, nu alta!

Înţeleptele mele orătănii s-au ascuns sub prispa

casei, acolo unde eu ajunsesem chiar înaintea lor…

Și dintr-o dată – bah! bah-babah! - o săgeată de foc

a lovit pălăria din stâlp. Ea a răcnit cu atâta durere, cu

atâta jale… apoi a tăcut brusc și, în doar trei secunde,

a ars ca un chibrit. După ce a ars, a căzut ceva de sus,

din vârful stâlpului, și ploaia a încetat.

În câteva clipe, cerul s-a luminat, aerul s-a încălzit

din nou, iar florile din grădină au început să-și împrăștie

miresmele peste lume. Și atunci le-am zis orătăniilor:

- Staţi cuminţele aici și așteptaţi-mă!

Desigur, ele au înţeles ce vreau să fac. Dar nici nu

era mare taină, fiindcă la atmosfera ceea, și așa festivă,

pentru a o transforma într-o sărbătoare autentică,

mai trebuia adăugat un singur lucru, și lucrul cela era

Rodina – 47. Clar pentru orătănii, clar și pentru mine.

Și am urcat în pod după radiou. Pur și simplu, mi

s-a părut nedrept ca vocile Mariilor să stea închise în

aparatul cela rusesc, într-o zi atât de festivă.

Vă daţi seama că nu mi-a fost ușor să cobor cogea-

mite cutie. Când am ajuns pe prispă, le-am anunţat

pe orătănii:

- Am pogorât - eu și Mariile… Întâmpinaţi-ne!

Am instalat aparatul pe pervaz, exact așa cum îl

instala și bătrânul meu tată. Am răsucit un buton de la

dreapta spre stânga, am mai răsucit altul de la stânga

spre dreapta - și asta a fost suficient pentru a desfereca

vocile Mariilor. Acum, sărbătoarea era completă!

Ne-am pus, deci, pe petrecut: păsările - în văzduh,

florile – în grădină, orătăniile – în toată curtea, iar eu –

pe prispa casei. Trăgeam aer în piept, la fel cum trăgea

tata fumul de ţigară, tușeam înfundat, așa cum tușea

el când scotea fumul afară. Mușcam dintr-o prăsadă

dulce, oţărându-mă și clănţănind din dinţi, la fel cum se

oţăra bătrânul meu tată după ce își sorbea ciocănașele

cu tărie. Iar cocoșul și cu numeroasele lui amante mă

admira din mijlocul curţii…

Doamne, cât de puţin ne trebuie uneori pentru a

ne simţi fericiţi!

Atunci, încă nu știam că starea asta și cu cea anto-

nimă ei, de multe ori sunt vecine… Am deschis ochii

și… mi-am văzut părinţii intrând pe poartă. Speriaţi

de ploaie, și-au întrerupt munca și s-au grăbit să vină

acasă. Ambii erau uzi până la os, iar tata își răsuflecase

pantalonii până la genunchi. Nu-l mai văzusem în

halul ăsta…

- Micule, ești teafăr? m-a întrebat mama.

- Da… Am coborât Mariile din pod, pentru că a ieșit

soarele și mi s-a făcut dor…

- Dor - de cine? m-a întrebat mama. Dor - de ce?

- De tine, mamă, și de Marii… Dar și de sărbătoa-

re….

Cum pășea desculţ prin curtea răzmuiată, bătrânul

meu tată s-a oprit în loc și, după ce m-a cercetat cu

privirile, a repetat și el întrebarea mamei:

- Ești teafăr, băiatule?

- Teafăr, tată… A căzut ceva din stâlp, dar nu e vina

mea…

- A fost foc pe aici, a fulgerat din ceruri?

- A fost și foc, au fost și fulgere, însă eu nu am nici o

vină… Pălăria ceea din stâlp a picat singură…

Tata a căzut pe gânduri. S-a uitat spre stâlp, apoi

m-a privit pe mine. A zis:

- Ei, poate că nu a picat chiar de capul ei, dar până

la urmă e bine că a picat. Și-a privit picioarele goale și,

probabil făcându-i-se rușine de halul în care era, și-a

dezrăsuflecat nădragii, acoperindu-și gambele pline de

noroi. Apoi s-a întors către mama: Mai ţii minte unde

stă șipul cela?

- Cum să nu ţin minte! s-a mirat mama. Stă unde a

stat mereu. Dar ce te-a apucat?

- Păi…nu vezi și tu? A plouat frumos, acum a ieșit

soarele, iar pe pervaz cântă Mariile… În plus, puiul

ăsta de om, Micu, a pus la cale o sărbătoare. - n-ar fi

creștinește să nu ne bucurăm și noi… Adu-l.

Și-a scos cufărul pe prispă și a început să scoto-

cească în el, iar când descoperea vreo hârtie ceva, ne-o

demonstra și nouă. La un moment dat, după al treilea

ciocănaș de tărie, care îl făcea atât de curajos, cât să

nu-i fie frică nici de un tanc T-74… bătrânul meu tată

a scos o foaie, pe care a răsucit-o pe o parte și pe alta,

apoi m-a chemat să vin lângă el.

- Știi ce scrie aici, Micule? m-a întrebat, cu toate că

30 / MOLDOVA / MAI – IUNIE / #03

ÎNTÂMPLĂRI DE LA CODRU