Revista Mesagerul Sfantului Anton

Al 200-lea Capitul generalOFMConv

Dialog despre Francisc

FelicităriSfinte Părintete vom urma!

Raiul pe dos -o ipoteză

Revi

sta

e în

regi

stra

tă la

Trib

unal

ul d

in P

adov

a, n

r. 13

85 d

in 7

.10.

1993

martie-aprilie 2013Sfântului AntonMesagerul

Revistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali ● Anul XX ● Nr. 117

2 MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONmartie-aprilie 2013

SumarISSN 1221-8820 ● Anul XX - Nr. 117 ● martie-aprilie 2013

Editorial3 Habemus papam Pr. CiPrian Sava

Poşta redacţiei

4 Zestrea genetică... redaCţia

360°

6 O lume cu sau fără Dumnezeu Pr. adrian MăgdiCi

Cum să interpretez aparițiile lui Cristos Înviat? Pr. daniel FeChetă

7 Despre virtutea răbdării Pr. MariuS vătăMănelu

8 Colocviu internațional la Beirut Pr. luCian abalintoaie

9 El măreț în milă - poezie adrian PoPeSCu

Dosar: Uniunea Europeană

10 Avem 39,887 miliarde de euro de la UE pentru România - pe hârtie CriStina daSCălu

Spiritualitate şi viaţa Bisericii

14 Credința ca relație Pr. daMian PătrașCu

15 Veniți de luați lumină! Pr. Paul bulai

16 Fericitul John Henry Newman Pr. WilhelM danCă

18 Câteva precizări (II) anton adăMuţ

Pagina antoniană:Sfântul Anton şi mesajul său

20 Dobândește-ți libertatea Pr. danilo Salezze

Pagina biblică

22 Abraham, tatăl celor care cred Pr: Mihai aFrenţoae

Pagina tinerilor

23 Umilința - semn de slăbiciune sau tărie de caracter? aloiS gherguţ

24 Varianta corectă a echilibrului Pr. bogdan eMilian balașCă

25 Elogiul femeii (creștine) teodor burnar

Cultură şi societate

26 Dimensiuni și ipostaze ale personalității virtuale

ConStantin CuCoș

28 Dialog despre Francisc Florina niColae

30 Raiul pe dos niColae PreliPCeanu

32 O istorie a Bisericii Române Unite cu Roma

al. CiSteleCan

35 Toți diferiți. Toți egali? roMuluS ruSan

36 Sfântul Anton - Istanbul alexandru bălășeSCu

Mulţumesc, Sfinte Anton!

37 Mulțumiri aduse Sfântului Anton redaCţia

Provincia franciscană

38 Revista Viața la 100 de ani Pr. CriStian duMea

39 Al 200-lea Capitul general... Pr. SilveStro bejan

papa franciscS-a născut la 17 decembrie 1936, în Argentina. A intrat în Societatea lui Isus (Ordinul Iezuit) la 11 martie 1958. A fost hirotonit preot la 13 decembrie 1969. A slujit ca arhiepiscop de Buenos Aires din 1998. A fost numit cardinal în 2001. Este primul papă iezuit.

Director responsabilPr. Ugo Sartorio, OFMConv.

Director al redacţieiPr. Ciprian Sava, OFMConv.

Vice-Director al redacţiei, difuzare şi abonamentePr. Carol Daniel Sabău, OFMConv.

Proiect GraficRoberto Bordin

EdituraProvincia Padovană OFMConv.Messaggero di Sant’Antonio EditriceVia Orto Botanico, 11 - 35123 Padova.

Director generalPr. Ugo Sartorio, OFMConv.

TipografiaMediagraf - Navigazione Interna, 8935027 - Noventa Padovana (PD) - ITALIA.

Oferte pentru abonamente 2013În străinătate: 2 Euro revista; 12 Euro/an.În România: 3 RON revista;20 RON abonament anual.

Cont: MeSagerul antonian

Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001 deschis la BCR Roman (NT)

Adresa redacţiei:MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONStr. Arcadie Şeptilici, 1/A600234 BACĂU (BC) - Tel./Fax: 0334.501044

Mesagerul Online: www.ofmconv.ro

E-mail MSA: [email protected]

Dacă doriţi reînnoirea abonamentului la Mesagerul Sfântului Anton sau să oferiţi un

"cadou de suflet" prietenilor, aceasta este adresa redacţiei.

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC)

Tel/Fax: [email protected]

Oferta abonamentului pentru anul 2013: 20 RON

poate fi trimisă fie prin mandat poştal,pe adresa redacției

(Pr. Carol Daniel Sabău), fie prin virament în contul bancar:

“MESAGERul ANTONiAN" Cod fiscal: 21414366

Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001,

deschis la BCR - Roman (NT).

Veți face parte din “familia spirituală”a Sfântului Anton!

pagina

6pagina

10pagina

27pagina

36

***


360°

Centrul de cercetări şi publicaţii al Orientului creştin (Cerpoc) al Facultăţii de Ştiinţe religioa-

se a Universităţii „Saint-Joseph” din Beirut a organizat în perioada 24-26 ianuarie 2013 un colocviu inter-naţional având ca tematică discursu-rile comunităţilor creştine din Orientul Mijlociu în perioadă de criză. Sub patro-najul preşedintelui Libanului, Michel Sleiman, colocviul a avut parte de prezenţă nu doar creştină ci şi mu-sulmană, din Orientul Mijlociu dar şi din alte zone geografice ale lumii.

Se vorbeşte adesea în presă des-pre comunitatea creştină din Orientul Arab. Ceea ce se afirmă e caracterizat cu precădere de nelinişte. La începutul unui nou mileniu se iveşte o dilemă cu privire la prezenţa comunităţii creştine în această zonă: a lupta pentru exis-tenţă în pofida vicisitudinilor istorice contemporane (existenţă-permanenţă) sau un răspuns activ la apelul spiritu-al şi eclezial de a-şi face simţită pre-zenţa printre compatrioţi (prezenţă).

În faţa ameninţărilor, tendinţa este

aceea de apărare, defensivă, derivând o atitudine conservatoare. Dacă amenin-ţarea devine mai apăsătoare urmează imigraţia, rezultat al refuzului de in-tegrare. Cei care din contră accentu-ează prezenţa, vor să îşi aducă apor-tul lor original, riscând însă o disolu-ţie în societatea în care trăiesc până la punctul de a-şi pierde identitatea. Exagerând oricare din cele două ati-tudini se ajunge la dispariţia comu-nităţii. Aşadar, necesar nu este alege-rea uneia dintre aceste două atitudini ci găsirea modalităţii de combinare într-un mod creativ în aşa fel încât mai degrabă să se evite riscurile decât să se ajungă la o atitudine defensivă.

Viziunea colocviului a fost una limitată la discursurile comunităţi-lor creştine în ciuda amplitudinii su-biectului tratat neluând în calcul con-textul pentru a verifica în ce măsură prezenţa acestor comunităţi creştine este acceptată ca o realitate diferi-tă şi recunoscută în privinţa aportu-lui său original şi pozitiv. După cum afirma pr. Nagy Edelby, coordonato-rul Cerpoc, scopul nu este acela de a da răspunsuri ci de a pune întrebări corec-te. Într-o intervenţie, un şeic a afir-mat că pentru această zonă a lumii, creştinismul este adevărata comoară. Nu aş dori să comentăm cu pasiune această afirmaţie. Cred că mai impor-tant este să realizăm adevărul acestei afirmaţii şi să vedem cum se poate pune în valoare această comoară. ❏

Întâlniri În orient

Pr. lucian abalintoaiei

Colocviu internațional la Beirut

fr. dan vătămănelu

© F

arța

di C

ristin

el

Francisc râvnește să devină cavalercare este visul tânărului de astăzi?

Credinţa înseamnă a cu-noaşte adevărul şi a ad-era la el (cf. 1Tim 2,4)

iar caritatea înseamnă a um-bla în adevăr (cf. Ef 4,15).

Postul Mare este un timp al interiorităţii. Această interiori-

tate se hrăneşte cu credinţă şi dă rod în caritate. Mai mult, ele dau naştere solidari-tăţii şi trezesc în noi atenţia pen-tru aproapele. Dar nu numai pentru aproape-le care îmi este semen în credin-ţă cât şi pentru cel care este om

asemenea mie. Nu putem limita credinţa la o serie de cunoştinţe şi convingeri personale aşa cum nu putem limita solidaritatea noastră în funcţie de principii subiective. Caritatea este semnul prieteniei cu Dumnezeu, modul propriu de a fi al celui credincios.

A trăi acest post în credinţă înseamnă a fi atenţi la Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu adevăratul post, acela al carităţii şi al solidarităţii (cf. Is 58,6-10), semnele credinţei. Uneori este nevoie să revitalizăm în noi modul de a crede, identitatea de creştin. Comuniunea celor credincioşi este un scop şi un semn în mijlocul contextului social. Se construiesc astfel ferestre şi nu ziduri ce arată cum se poate trăi în caritate în tot iureşul timpului ce pare că pierde din atenţie omul care crede. ❏

(din mesajul Papei Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare)

A crede în caritate

trezește caritate

adrian PoPescu

poezie

El, mărEț în milă

1.S-a culcat pe cruce, ostenit de moarte,Semănat de însuşi cel ce semănat-aStelele pe boltă, semnele în carte,Şi planete-n goluri, cerul şi răsplata.

El, ce-i Începutul, care nu se naşte, Braţele pe cruce fiului le–ntinde,Mielul mistic, uite, numai lacrimi paşteSarea Mării Moarte clarul îl cuprinde.

Tânărul pe cruce s-a urcat în ceasulSău, trimis de Domnul, în Nissan, april.Deşertat de sine cum deşert e vasul,Dumnezeu, din milă, s-a făcut umil.

Dragostea ce-o simte Fiul pentru Tatăl, Sfântă ascultare-i, bob strivit în glie,Trei sunt în Unime, Duhul lor arată-L Răstignitu-i Unul, Domnul din vecie.

2.Cel ce-ntinde bine aerul - un cort, Spuza peste clocot, unde fierbe fierul În pământ, văzduhul peste fiul mort, Marea între ţărmuri, pe orbite cerul. Toate, din iubire, le susţine-n pace, Sevele din plante, sângele din noi, Apa din gheţarii, ce torent se face, Cuiburi, vizuine, case, noul roi. Omule-s ţesuturi sfâşiate-n grabă, Muşchi ce simt atroce torsiunea dură, Diafragmă-n spasme. Ochii lui întreabă, Unde e Lumina? Cum de nu se-ndură?

Ştiu, de bună voie, i-ai lăsat să-ţi curmeZilele bogate în minuni şi haruri, Nu-i un loc pe trupu-i nebrăzdat de urme, Sângele şi plasma-i infinite daruri.

3.Stă sub cruce mama, Simion îi spuse Cum o să se-ntâmple clipa sa de foc,Arborele crucii, arbor sfânt cu frunzeFace iar să crească Paradisu-n loc.

O cărare urcă din durerea mutăUnde-s Ucenicul şi femei în stol; Plâng amară clipa, ziua de cucută, În pierduta ţară, le conduce-un sol. Cel ce spânzurat-a lutul peste ape, Spânzură pe cruce, ca un sclav de rând, Robul e Stăpânul, vor să îl îngroapePe Cel Viu, lumina lumilor pulsând.

S-a urcat pe cruce, sau pe tronul sfânt,Dumnezeu în milă mai măreţ ca timpul, Spaţiul nu-l încape. L-au strivit, râzând... Sâmburele-şi creşte în tăcere nimbul.

9MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONmartie-aprilie 2013

***

m ereu auzim din gura oamenilor anumite expresii, sinteză a unor trăiri personale sau ale altora: dacă aş fi ştiut, dacă mi

s-ar fi spus, dacă m-ar fi luminat careva, poa-te acum… . Eu cred că cea din urmă expresie le cuprinde pe toate. Dacă sunt luminat la minte sau din punct de vedere etic, şi dacă-mi confor-mez viaţa acestei iluminări, atunci greşelile sau păcatele ar fi o raritate în existenţa mea. Cât de plăcut citim în Cartea Genezei 1,2;3: Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasu-pra abisului… Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumi-nă! Şi a fost lumină. Ne-o spune răspicat Sfânta Carte şi suntem convinşi şi din experienţa co-tidiană că lumina este mai mult decât necesară pentru întreţinerea vieţii plantelor, animalelor şi implicit a oamenilor. Gândind la această re-alitate în discuţie constatăm cu tristeţe că, din păcate, noi, oamenii, punem preţ pe anumite valori doar atunci când ele ne lipsesc sau le pră-pădim şi nu le dăm permanent adevărata im-portanţă. Poate prea puţini dintre noi reuşim zilnic atunci când ne trezim şi vedem lumina, să-i mulţumim Creatorului pentru acest dar minunat şi în acelaşi timp necesar. Când cerul este plumburiu, când norii denşi se înghesuie pe bolta cerească, când are loc eclipsa de soa-re sau de lună, când unul este aruncat în tem-niţă, simţind apăsarea grea, abia atunci reflectă cu seriozitate şi ştie să aprecieze la justa valoare darul luminii. Ce dramă pentru un om căru-ia î i slăbeşte vederea sau îl părăseşte de tot. Un orb din naştere cel puţin nu ştie ce este, dar cel care până mai adineauri se bucura de toate fru-museţile lumii, privindu-le, şi deodată se vede privat de această facultate, suferinţa î i este cu atât mai cumplită. Acelaşi fenomen se petrece şi pe tărâm spiritual în sufletul omului. Dum-nezeu l-a făcut pe om luminos şi strălucitor ase-menea sieşi şi purtăm amprenta lui pe chipul şi înlăuntrul nostru. Ce frumos era odată, când totul era luminat de prezenţa Luminii celei veş-nice! Această stare fericită a durat până-n mo-mentul când Părintele întunericului l-a corupt pe om şi de atunci biata fiinţă orbecăieşte prin întunericul lumii acesteia plină de confuzie şi rătăcire. Şi totuşi, Domnul luminii nu l-a aban-donat pe om ci i-a venit în ajutor prin diferi-

te luminiţe rânduite în înţelepciunea-i veşnică: glasul conştiinţei, Poporul ales, profeţii, oameni de bunăcredinţă, înţelepţii, etc. Însă la plinirea timpului l-a trimis chiar pe Fiul său preaiubit, pe Cel care Răsare din înălţime, ca să-i lumine-ze pe cei ce zac în întuneric (Lc 1,78-79). Ce ad-mirabil citim: În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o (In 1, 4-5). Noi creştinii credem şi mărturisim că Isus, Unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, este Cu-vântul, care, venind în lume, luminează pe orice om (In 1, 9). Prin viaţa sa, prin faptele pe care le-a săvârşit, prin minunile sale, prin cuvinte-le sale, nu a făcut altceva decât să-şi împlineas-că această menire sfântă pe care i-a orându-it-o Tatăl ceresc. Şi totuşi, aici descoperim un paradox: omul care vine de la Dumnezeu-Lu-mină, preferă mai degrabă lipsa ei, adică întu-nericul şi nu s-a lăsat până nu l-a aşezat în în-tunericul mormântului pe Domnul, crezând că de acum totul s-a sfârşit, adică el a murit. Nu era posibil un astfel de final, întrucât nu se poa-te ca omul să aibă ultimul cuvânt în relaţia cu Domnul. După cum notează şi Sfintele Evan-ghelii, a treia zi Isus învie glorios din mormânt, Lumina luminează de acum pentru totdeauna şi omul, în libertate, este chemat să aleagă întu-nericul sau lumina şi de opţiunea sa va atârna fericirea sau nefericirea sa temporară sau veş-nică. Tocmai de aceea în biserici răsună con-tinuu această invitaţie: Veniţi de luaţi Lumină! Aceasta este vocaţia Bisericii. Aceasta este mi-siunea fiecărui creştin, ne-o spune Cel înviat: Voi sunteţi lumina lumii (Mt 5,14). Sf. Maximi-lian Kolbe, urmaş fidel al Sărăcuţului din Assi-si, a înţeles aşa de bine şi a pus în practică acest program oriunde ascultarea i-a cerut-o, până şi în lagărul de la Auschwitz. Pr. Iosif Petru Ma-ria Pal în Moldova, în Luizi-Călugăra, a reuşit să răspândească în jur lumină. Armata Maicii Domnului, în acest an al credinţei, trebuie să-şi imite fondatorul. Fiecare militant în mod ne-cesar trebuie să devină lumină pentru cei din jurul său. Maică Neprihănită, luminează-ne cu exemplul tău strălucit pe drumul întunecat al vieţii şi al credinţei noastre! Pentru toţi militan-ţii din asociaţia A.M.D: „Cristos a înviat!” q

Veniți de luați lumină!

armata maicii Domnului pagina mariană

pr. paul BulaI


Veniți de luați lumină!Aceasta este vocația Bisericii. Aceasta este misiunea fiecărui creștin, ne-o spune Cel Înviat: Voi sunteți lumina lumii!


În urmă cu șaisprezece ani, pe când era cardinal, actualul Papă emerit Benedict al XVI-lea spunea că John Henry Newman este unul dintre cei mai mari

teologi personaliști ai creștinismului. Așa îmi explică faptul că, în 19 sep-tembrie 2010, Sanctitatea Sa a ținut să celebreze personal beatificarea lui Newman, deși la începutul pontifica-tului dăduse un decret potrivit căruia această onoare revenea ierarhiei locale a fiecărei Biserici. Dorința Papei emerit de a prezida ceremonia beatificării lui Newman arată nu doar simpatia lui față de acest mare teolog, ci și importanța și actualitatea lui pentru viața Bisericii. Într-adevăr, Fericitul John Henry Newman a fost un teolog original, înnoitor și profetic care a dat un impuls credinței și teologiei creștine în epoca modernității. Acest aspect a fost remarcat și de Papa Paul al VI-lea în 1975 când a definit a doua jumătate a secolului al XX-lea și, mai ales, Conciliul Vatican II drept „timpul lui Newman”. În fine, mulți teologi sunt de părere că intuițiile sale luminoase au contribuit la deschiderea câtorva drumuri noi în teologie: mi-siunea și identitatea creștinilor laici, teoria dezvoltării dogmelor, psihicul și imaginarul religios, ideea lărgită despre intelectul uman (Cf. Robert Cheaib, Itinerarium cordis in Deum. Prospettive pre-logiche e meta-logiche per una mistagogia verso la fede alla luce di V.E. Frankl, M. Blondel e J.H. Newman, Cittadella Editrice, Assisi 2012).

Deoarece suntem în Anul Credinței, consider că poate fi utilă spiritual și intelectual o scurtă prezentare a fericitului Newman ca martor al credinței. Voi porni de la concepția lui despre drumul omului spre Dumnezeu. S-au scris multe studii, articole, cărți despre John Henry Newman, mai puține în limba română, e adevărat, dar sperăm să apară în viitor. Inspirându-mă dintr-un articol al lui Charles Hallgarten (Cf. Georg Popp, I grandi

della fede, Piemme, Casale Monferrato 1992, pp. 196-205), voi trasa pe scurt câteva repere biografice, între care voi situa apoi justificarea convertirii sale interioare și exterioare la credința catolică.

Fericitul Newman s-a născut în 21 februarie 1801, la Londra. După ce și-a terminat studiile universitare, în 1924, a ajuns pastor anglican. Patru ani mai târziu a fost numit vicar la biserica Sf. Maria a universității din Oxford. În dialogurile sale cu intelectualii care frecventau biserica, a observat că aceștia aveau o părere ciudată despre supranatural, și anume că nu poate fi cuprins cu rațiunea umană și, prin urmare, ar trebui eliminat din creștinism; chiar creștinismul ar fi trebuit „demitologizat”, pentru că a dispărut credința în minuni sau miracole. De asemenea, a observat că, la universitate, dar și în bisericile angli-cane se vorbea mult despre empirism, despre date de fapt și demonstranții științifice; peste tot „mirosea a logică”. În concluzie, creștinismul era pus sub semnul întrebării, iar credincioșii erau invitați să-și măsoare credința cu ajutorul rațiunii empirice.

John Henry Newman s-a opus aces-tei tendințe și spunea în predicile sale că vede aici o infiltrare a liberalismului în religie, că e vorba de un abuz al rațiunii ce ar vrea să supună judecății omenești revelațiile care prin natura lor sunt superioare minții umane. De asemenea, în scrierile intitulate Tratate despre problemele actuale, Newman a condamnat importanța excesivă pe care unii intelectuali o acordau rațiunii. Printre altele spunea: „Ea a fost înălțată peste tot ceea ce se numește Dumne-zeu sau ce înseamnă adorație. Doar credința poate să unească pământul și cerul. Ea e cale pentru a ajunge la adevăr, e principiu nou, principiu supranatural. Credința are propria sa origine și propriul ei fundament, apoi este mai mare decât rațiunea. Credința presupune decizia liberă și, în plus, este și un pariu, și un act de

pr. wilhelm dancă

spiritualitate şi viața bisericii martori ai credinței

Fericitul J.H. Newman« (...) nu îndrăznesc nimic, nu riscă nimic, nu sacrifică nimic, nu renunță la nimic pentru credința în cuvântul lui dumnezeu.»

Fericitul John Henry Newman


responsabilitate”. Ecourile acestor idei și texte semnate de Newman au ajuns la foarte multe persoane și au trezit reacții contradictorii: aprobare și dezaprobare, laudă și critici. Din cauza acestora, s-a retras pentru a se lămuri pe sine ce-ar fi mai bine să facă în viitor.

În primăvara anului 1840, a ajuns în sătucul Littlemore, aparținând parohiei Sf. Maria, și aici a început să analizeze Constituția Bisericii Anglicane, căutând să vadă în ce măsură aceasta poate fi interpretată și în sens catolic. În 1843, și-a dat demisia din postul de vicar și a ieșit din Biserica Anglicană, după ce mai întâi a publicat un studiu cu rezultatul cercetărilor sale, studiu care a avut un ecou enorm. Doi ani mai târziu, a mărturisit credința catolică în fața unui preot catolic, care l-a și spovedit. În ziua de 10 octombrie 1845 a primit pentru prima dată sfânta împărtășanie. În 30 mai 1847, neo-convertitul a ajuns la Roma și fost primit de Papa Pius al IX-lea; tot la Roma a fost hirotonit preot. La scurt timp după, s-a întors în Anglia și s-a stabilit într-un cartier sărac din Birmingham.

În 1849 a publicat primul volum de predici pe care le-a ținut la Bir-mingham, în care a dezvoltat ideile predicate de el toată viață. Iată câteva dintre ele: „Fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe dacă crede cu adevărat în adevărul făgăduințelor lui Cristos. Toți știm ce înseamnă a face o investiție într-o întreprindere din această lume, deseori apoi suntem gata să punem bunurile noastre la baza unor proiecte care promit succes, în proiecte în care credem. Dar ce riscăm pentru Cristos? Mă tem cu adevărat că mulți din așa zișii creștini, oricare ar fi confesiunea lor religioasă, nu trăiesc totuși nici mai bine, nici mai rău decât dacă ar considera creștinismul o simplă poveste … Nu îndrăznesc nimic, nu riscă nimic, nu sacrifică nimic, nu renunță la nimic pentru credința în Cuvântul lui Dumnezeu”.

Între anii 1859 și 1864, Newman a fost uitat de multă lume. După ce cineva a publicat un articol plin de acuzații la adresa lui, i-a cerut autorului să-și retragă acuzațiile. Acesta a răspuns cu acuzații și mai grave. Hotărât să respingă acuzațiile, John H. Newman a început să scrie o carte intitulată Istoria convingerilor sale religioase (Apologia pro vita sua), carte ce s-a bucurat de un mare succes. Și la Roma s-a auzit de această carte, motiv pentru care

a fost invitat la Conciliul Vatican I, dar a refuzat invitația spunând că „sunt unele lucruri ce se pot face, altele nu”. Pe atunci, gândurile lui erau pătrunse de problema justificării credinței, mai exact de posibilitatea găsirii unei justificări intelectuale a credinței. Provocarea la care căuta un răspuns fusese lansată de filosoful englez John Locke, potrivit căruia, în domeniul experienței concrete nimeni nu poate trece dincolo de probabilitate. Cu alte cuvinte, nu se poate ajunge la certitudine în fața nici unei realități, deci nici în lumea religiei.

Dar noutatea introdusă de John Henry Newman depășește filoso-fia lui Locke și susține că propriile certitudini și convingeri nu pot fi demonstrate obiectiv. La certitudine și convingere se ajunge cu ajutorul unui raționament deductiv care rezumă diferite probabilități în măsura în care acestea coincid. Certitudinea derivă mereu dintr-o persuasiune interioară, pe care fiecare individ o dobândește într-un mod personal; fiecare gândește potrivit raționamentelor sale. Dar există o putere divină care, luminând gândirea omului, îi vorbește prin conștiința lui.

În 1879, papa Leon al XIII-lea l-a creat cardinal. A murit la Birmingham, în 11 august 1890. De atunci încoace, scrierile sale au fost traduse în nume-roase limbi și s-au înființat în multe părți ale lumii centre de studii ale operelor sale. În cadrul predicii ținute la Birmingham, cu ocazia beatificării, Papa Benedict al XVI-lea spunea: „intuițiile sale cu privire la relația dintre credință și rațiune, la spațiul vital al religiei revelate în societatea civilizată și la abordarea educației într-un mod mai fundamentat și mai deschis … ajută și luminează pe mulți în lume, și astăzi”. În spațiul religios, educațional și social românesc, în zilele noastre se mai aude numele lui Newman, dar poate că ar trebui evocat mai mult. De exemplu, dacă Ideea lui de Universitate ar fi luată în serios, adică universitatea ca loc de formare a caracterului uman, nu doar ca ofertă de competențe și calificări, am putea deschide un drum de eradicare a plăgii copierii sau plagiatului, plagă cu largă răspândire în spațiul românesc. Da, dar pentru asta e nevoie nu doar de rațiune, ci și de credință sau, folosind cuvintele fericitului Newman, de o rațiune îmbogățită prin lumina credinței. o

Fericitul John Henry Newman

***

***

„P ărinte, v-aţi lăsat mobilul ori portofelul în maşină? Ori vreun act de-al dumneavoas-

tră?”, mă întreabă gardianul de tură. Sunt încântat să fac parte din grupul de fraţi de la Bazilică ce se rânduieşte duminică de duminică la penitenci-arul din Padova pentru celebrarea euharistiei deţinuţilor. Penitenciarul e un ambient anevoios chiar şi de vi-zitat, şi nu doar pentru că eşti nevoit să treci cu răbdare zeci de uşi blinda-te până să ajungi în capelă. Cu toate acestea, la Padova s-a dat dovadă de mult angajament şi seriozitate pentru umanizarea acestui spaţiu off limits. E un tainic refugiu de vieţi omeneşti, adesea prea plin şi compact de nevoi nebăgate în seamă, apărând fie ca un

deşert de anahoreţi, fie ca un infern dantesc, unde atâţia oameni sunt nevoiţi să aleagă în fiecare zi să se sfinţească ori să se condamne. Însă, chiar în acest loc ce te înfricoşează doar să-l vezi, se produc cei mai buni porumbei pascali şi, ca să rămânem tot la arta dulciurilor, cel puţin încă cinci produse minunate inventate şi realizate de deţinuţi. Sunt toate dul-ciuri dedicate sfântului Anton, care a avut faţă de aceştia (şi se pare că mai are) o atenţie cu totul specială. Între Bazilică şi deţinuţi, prin bunăvoinţa unui grup inimos de voluntari, s-a închegat o relaţie fructuoasă, iniţi-ată printr-un pelerinaj cu o relicvă a Sfântului în penitenciar, urmată apoi de realizarea dulciurilor, şi care

DobânDeşte-ţi libertatea interioară

PR. Danilo Salezze


pagina antoniană

„Le reda celor închişi libertatea; restituia ceea ce le era furat prin violenţă şi jaf: se ajunsese ca în situaţiile în care bunurile ori casele erau ipotecate, la picioarele Sfântului se punea preţul acestora, şi la îndemnul lui, ceea ce fusese confiscat era dat înapoi celor în cauză. Le scotea pe prostituate din comerţul urât al cărnii, iar tâlharii îşi opreau nelegiuirile şi nu-şi mai puneau ghearele pe lucrurile altora”. (Assidua 13,11-12).

Dumnezeu există şi pentru mine

a ajuns într-un punct culminant prin participarea unui grup consistent de deţinuţi la Expunerea trupului sfân-tului Anton în 2010.

Cu toate actele necesare şi în limitele convenite, aceşti prieteni din penitenciar frecventează unele celebrări speciale din Bazilică. Cu tot inutilul nostru bun simţ, am vrea ade-seori ca o persoană care a greşit, chiar în chipurile cele mai urâte, să nu aibă parte de libertatea de care a abuzat, nici măcar de un pelerinaj. Însă văzând feţele acestora lângă altarul Bazilicii Sfântului, am realizat că însuşi Anton este cel care s-a dus şi i-a luat de după gratiile bine păzite şi îi ţine aproape o oră lângă el, poate pentru a-i ajuta să se schimbe ori să se convertească.

E greu să cercetezi aspectul inimii şi, uneori, mai greu să-i observi schimbarea, răscumpărarea, întrucât neîncrederea, rodul unei iubiri precare, o împiedică. Aşa încât aceste persoane rămân ostaticii judecăţilor noastre.

Cu ceva vreme în urmă, îmi amin-tesc, trebuia să mă întâlnesc cu un bărbat, în penitenciar, îi vom zice Gino, pentru un colocviu. Aş fi dorit ca numele lui să se afle pe lista unui alt frate: întrucât nu reuşeam să-i iert fărădelegea pentru care a fost condamnat. În acea situaţie delicată, am fost înştiinţat că la Sfânta Liturghie o vom pomeni pe mama lui Gino, decedată de curând. Pe neaşteptate am fost pus în situaţia de a împărtăşi cu el durerea pe care o aveam şi eu

DobânDeşte-ţi libertatea interioară


În ce parte să răsucesc cheile? Paznicul de tură deschide ori închide uşa penitenciarului? Sfântul Anton era în măsură să scoată pe oricine din robia păcatului ce sfâşie sufletul.

pentru o persoană dragă mie, decedată cu câteva săptămâni înainte, care îmi devenise ca un frate. Şi în plus, am observat, Sfântul Anton nu-l dispreţuia să-l vadă în prima bancă în Bazilică. Sfântul Anton care îi elibera pe cei închişi, îl elibera astăzi şi pe Gino. Însă cum? Nu i-a plăcut sub nici un chip ca lumea să rămână închisă, începând cu cei ce erau zdrobiţi de patima cămătăriei, pentru care a şi obţinut aprobarea unei legi teritoriale. Nu trebuiau să fie ţinuţi în închisoare oameni nevinovaţi ca aceia pe care îi ţi-nea tiranul Ezzelino la Verona. Atunci când mă pregătesc să celebrez Sfânta Liturghie cu aceşti prieteni ai mei, le ascult mărturisirile ori schimb cu ei câte o vorbă, îmi pare că pricep sensul

acelei libertăţi pentru care se lupta atât de mult fratele Anton. Era în măsură să trezească pe oricine, chiar şi pe cei închişi, la o atenţie nouă asupra vieţii, avea tăria să ridice din cele mai negre josnicii, de la robia patimilor ce tot ne urâţesc, din păcatul ce sfâşie sufletul. Şi te făcea să-ţi doreşti lucruri frumoase care te reînnoiesc, care te înalţă din lanţurile morţii, chiar şi atunci când lipsa atâtor lucruri e dureroasă şi, aparent, fără un sfârşit. Cineva în acest penitenciar aşteaptă propriului botez ca pe o adevărată naştere; altcineva aşteaptă să-şi vadă copiii; un altul abia îşi încheie rugăciunea rozariului; alţii se implică în pregătirea prăjiturilor dedicate Sfântului, ale căror aromă, molcom, se strecoară printre gratii. o

***

Etimologic, umilinţă are origini în latinescul humilis, care la rândul său derivă din humus, adică pă-mânt, altfel spus, cel umilit este acela care îşi cunoaşte originea

sa. Nu întâmplător cartea Genezei ne transmite că... „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (3,19). Mulţi se frământă astăzi în ce măsură umilinţa (în sensul de modestie, smerenie, nu de rezultat al în-josirii şi devalorizării fiinţei umane) mai este o virtute sau nu? Tradiţia iudaică şi creştină a consacrat-o ca o virtute, opu-să mândriei şi vanităţii. Pe de altă parte, în lumea modernă, iubitorii de libertate

tind să desconsidere umilinţa care, în vi-ziunea lor atentează la egalitatea morală a cetăţenilor şi erodează stima de sine, plasând persoana într-o poziţie de infe-rioritate, periferică în raport cu ceilalţi. Asceţii consideră că umilinţa ne ajută să înţelegem mai bine statutul şi starea noastră în lume fără să atenteze la fru-museţea şi puterea spirituală a fiinţei noastre, dar care ne ajută să adoptăm o justă poziţie faţă de tot ceea ce avem şi ceea ce ne lipseşte. În acelaşi timp umi-linţa inhibă egoismul, hipertrofierea ar-tificială a eu-lui (alţii ar spune „umflarea în pene”, stare atât de frecventă în zilele noastre) şi deschide noi orizonturi către experienţe şi trăiri pozitive, înălţătoare.

Viaţa cotidiană ne pune permanent în situaţia de a umili sau de a fi umilit; un părinte îşi umileşte copilul atunci când îl exploatează sau profită de pe urma acestuia, un profesor îşi umileşte elevul atunci când nu-l poate înţelege şi accepta, un trecător de pe stradă te umileşte atunci când vrea ca strada să fie numai a lui, un demnitar ales te umileşte atunci când uită de votul tău, un medic te umileşte atunci când te tratează cu nepăsare, tu îi umileşti pe cei de lângă tine atunci când numai persoana ta contează, tu te umileşti pe tine ori de câte ori refuzi iertarea celuilalt! Şi uite aşa putem descoperi că există tot atâtea forme de umilire şi umilinţă câte persoane trăiesc pe acest pământ. De fapt nu vrem să contabilizăm aceste lucruri; mai impor-tant ar fi să reflectăm la sensul pe care-l dăm noi umilinţei. Dacă privim umilinţa ca pe o calitate pe care noi o dobândim prin educaţie, prin credinţă sau prin renunţarea la sine atunci vom descoperi că umilinţa poate fi uşor asociată cu iertarea, recunoştinţa, blândeţea, natu-raleţea, simplitatea, acceptarea, răbdarea,

mulţumirea, înţe-lepciunea, fericirea, iubirea... şi lista ar putea continua fără ca cineva să se simtă umilit.

Momentul adevărului: Când aţi expe-rimentat ultima oara umilinţa? Vă simţiţi mai bine în ipostaza de umilit sau de... umilitor? Ştiaţi că vă puteţi umili aproape-le chiar şi cu o glumă nevinovată? Vă place atunci când cei din jur apreciază umilinţa văzută la dumneavoastră? Credeţi în valoarea salvifică a umilinţei? Dacă ar fi să alegeţi între demnitate şi umilinţă la ce aţi renunţa? (la ultima întrebare îmi vine în minte episodul istoric petrecut la Masada când evreii, în faţa puternicului asediu roman, în final au fost constrânşi să găsească răspuns la o astfel de întrebare, iar alegerea lor generează şi azi controver-se între cei care analizează acea situaţie)

Epilog: Un gânditor hindus spunea că umilinţa străluceşte, alături de iubire, precum o nestemată în coroana unui rege; pe cât de greu este de dobândit, pe atât este ea dorită şi preţuită de către toţi căutătorii spirituali autentici. Umilinţa nu trebuie confundată cu docilitatea, cu supunerea oarbă determinată de frică şi conformism. Docilitatea provine din slăbiciune, neputinţă, teama de a nu fi persecutat; înseamnă într-adevăr a te pleca, dar fără să existe dorinţa de a te ridica şi a-ţi înălţa fruntea cu demnitate. Atitudinea de a face mereu plecăciuni, de falsă devoţiune, de supunere oarbă, sterilă este adeseori confundată cu umilinţa autentică. Umilinţa făţarnică, lipsită de autenticitate, în mod paradoxal conduce la mândrie. Creştinii folosesc adesea un si-nonim mai expresiv - smerenia, acea formă de umilinţă care apropie omul de divini-tate - inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmul 50). Înţelepciunea minţii şi smerenia inimii – două aripi care înalţă omul, îl înveşnicesc în Iubire! q

smerenia, acea formă de umilinţăpagina tinerilorAlois GherGuţ

Umilinţăsemn de slăbiciune

sau tărie de caracter?

Viaţa cotidianăne pune permanent în situaţia de a umili sau de a fi umilit; un

părinte îşi umileşte copilul atunci când îl

exploatează sau profită de pe urma acestuia, un

trecător de pe stradă te umileşte atunci când

vrea ca strada să fie numai a lui...


***

***

constantin cucoș

Suntem ceea ce suntem, dar şi ceea ce vrem să fim. Personalitatea noas-

tră se „preface” permanent, printr-o continuă fasonare a unui dat (natural, transcen-dent…) în conformitate cu un context exterior, cultural, comunitar în care ne naştem şi ne afirmăm. Personalita-tea noastră este o rezultantă a „acomodării” la datele lu-mii în care intrăm şi pe care o îndurăm. Ea presupune un „pachet” de trăsături pe care le afişăm ca atare, dar pe care le şi modelăm (singuri, la un moment dat) după cum ne cer circumstanţele. Venim pe lume cu anumite predispozi-ţii - cum ar fi cele ce ţin de temperament, dar ne croim şi trăsături noi de care suntem responsabili - cum ar fi cele legate de caracter. Chiar într-un context existenţial tradiţi-onal, personalitatea presupune note, caracteristici virtuale, ce se pot actualiza doar în anu-mite cadre în care ne mişcăm. Sunt situaţii când nu tot din ce poate da un om se poate arăta sau manifesta. Ferice de cei ce întâlnesc prilejuri (şi

le exploatează) pentru a se afirma! Slavă acelor timpuri ce dau şansa oamenilor să se afirme aşa cum sunt, după pu-terile lor! Aşadar, personalita-tea este ea însăşi o virtualitate, multe dintre dimensiunile ei fiind indeterminate iniţial, dar actualizate particularizat, din ce în ce mai evident, pas cu pas, polivalent, funcţie de vremuri, oameni, întâmplări.

Structura unei persona-lităţi este dată atât de con-stituenţii ei genetici, dar de-vine evidentă şi prin mediul de afirmare a acestora. Când mediul se schimbă, este de aşteptat ca noi dimensiuni ale individului să se pună pe tapet. Ce se întâmplă când mediul este unul virtual, în-treţinut de noile mijloace de comunicare informatizate? Ce faţete ale identităţii noastre se pot dezvolta şi manifes-ta? Ce zone ale fiinţei pot fi „trezite” de noul cadru de afirmare a persoanei? Luând în calcul noile tehnologii de informare şi comunicare, vom spune că personalitatea vir-tuală este acea structură de dispoziţii ale fiinţei noastre,

relativ constantă, care este activată, maximizată, facilita-tă în a se devoala graţie unui cadru tehnic informatizat ce o propensează, o potenţează. Cu acest prilej, unele dimen-siuni ale individualităţii – in-clusiv alunecoase, mincinoa-se - devin mai pregnante în raport cu un mediu „clasic” (de pildă, grupul natural) în care s-ar fi manifestat în alte feluri sau mai puţin evident. Aceste tendinţe ale perso-nalităţii sunt stimulate prin unele caracteristici ale noului mediu de comunicare. Care ar fi acestea? În primul rând, imediatitatea intrării în dialog, rapiditatea cu care putem re-laţiona sau prezenta în „faţa” celorlalţi. Dacă într-o situaţie clasică de comunicare, timpul poate ecrana (atenua) oarecum unele porniri, în noua situaţie ne manifestăm operativ, direct, mai frust, uneori intempestiv, cu avantajele sau riscurile subsecvente. Legat de aceas-tă trăsătură derivă şi o alta: afirmarea propriei persoane pe arena publică, „publicita-tea” individualităţii prin ceea ce ea are mai particular. De-

structuri umanecultură şi societate


Dimensiuni și ipostaze ale personalității virtuale


mocratizarea atinge culmi nebănuite: avem libertatea să ne „prezentificăm”, nu numai ca realitate ci şi ca potenţă, şi altora. O altă trăsătură ţi-ne de conectivitatea largă şi deschisă, în principiu fiecare putând intra în „relaţie” cu cine doreşte de pe un areal expansiv, ce ţine, teoretic, de întreaga lume. Anonimizarea constituie o altă notă adu-să de mediul virtual şi se manifestă prin posibilitatea diminuării, ascunderii, camu-flării identităţii noastre reale. Ne putem ascunde sub un paravan care să deformeze adevăratele contururi sau ne putem fabrica o altă faţă, în concordanţă cu nevoile sau aşteptările preopinenţilor. O notă aparte ţine de posibili-tatea premeditării conturului personalităţii noastre printr-o intenţionată decupare şi o selectare a acelor trăsături care ne avantajează în faţa lumii. Avem posibilitatea să deliberăm ce poze să afi-şăm, ce calităţi sau acte să le arătăm şi altora. Devenim, într-un fel, constructorii propriei persoane, printr-o amenajare sau fasonare in-teresată a propriei imagini. O bună parte a personalităţii noastre ţine de o delibera-tă gestionare a arătării ei.

O astfel de realitate pre-supune atât avantaje, cât şi unele riscuri. În definitiv, „partea” virtuală a persona-lităţii noastre este o prelun-gire a personalităţii reale. Nu avem cum să ne schimbăm „structura de adâncime”. Constantele ni le perpetuăm pe mai departe, că vrem sau nu vrem. Rămânem însă în continuare răspunzători de ceea ce punem în faţă, de alteritatea spre care tindem şi cu care vrem să fim confun-daţi. În acelaşi timp, aceas-tă extensie virtuală a fiinţei noastre o redimensionează pe cea reală, o motivează, o amplifică, o nuanţează. Ceea ce punem în reţea poate să anunţe ceea ce putem de-veni. Ne dorim, la un mo-ment dat, să „semănăm” cu poza - prelucrată, fasonată prin Photoshop – ce este

„montată” în spaţiul virtual. Virtualul forţează realul să se prefigureze în raport cu noi zări valorice. Pe de altă parte, apare riscul construi-rii unei personalităţi ideale, false, trunchiate, exagerate. Vrem să părem mai sociabili, mai deschişi, mai implicaţi, mai frumoşi, mai buni etc. În spatele monitorului, devii mai direct, mai critic, mai curajos. Intrând pe internet sau într-o reţea de socia-lizare nu mai ai inhibiţiile sau emoţiile generate de prezenţa vie într-un grup. Devii volubil, chiar expansiv, îţi expui mai direct opiniile, poziţiile, argumentele. Pari mai „vorbăreţ” sau „jucăuş”, mai transparent, chiar dacă în realitate nu eşti. Participi, te implici, la o adică, devii combativ, chiar dacă felul tău de a fi este altul. Eşti afectat, ripostezi, te superi, devii suspicios în raport cu unele replici sau intervenţii ale „prietenilor”. Te manifeşti mai temperamental decât ţi-e felul. Nu e rău să exersăm implicări sau poziţionări noi, înainte de a le edita ca atare în spaţiul concret. O astfel de simulare este binevenită şi poate avea un rol forma-tiv, de antrenament. Proble-ma e să nu rămânem doar la acest nivel de acţiune. E posibil ca mulţi dintre noi să se obişnuiască doar cu acest simulacru al realităţii, fapt ce conduce la în-singurare, la de-realizare, la de-socializare.

Din punct de vedere tem-peramental, rămânem ceea ce suntem. Numai că tră-săturile subsecvente celor patru tipuri temperamentale (coleric, sanguinic, flegmatic, melancolic - după o tipolo-gie clasică) pot fi potenţate sau supralicitate prin inter-mediul reţelelor sociale. Aşa încât, apare riscul accentuării unor specificităţi, de pildă, ca melancolicul să devină depresiv sau colericul să se manifeste agresiv. Pe de al-tă parte, extrovertitul poate aluneca spre o devoalare stânjenitoare a intimităţii sale, iar introvertitul se poa-te refugia în sine sau poate

„sta la pândă”, scormonind în „subteranele” altor per-soane (atât cât permite acest mediu), aspect care, în mod normal, se realizează mai greu. Cât despre caracter, ce să mai zic. Acesta devine şi mai transparent, mai bine conturat, mai tare afirmat. Poţi ghici, dincolo de ime-diatitatea gesturilor etalate în spaţiul virtual, realişti, vizionari, optimişti, visă-tori, dar şi curioşi, curajoşi, indiscreţi, obraznici. Mi s-a întâmplat să fiu interpelat de persoane necunoscute sau cvasi-necunoscute, care, într-un context convenţional, nu m-ar fi abordat, în probleme dintre cele mai diverse, de la nevoi de consiliere în chesti-uni academice şi până la aju-toare ultimative ce anunţau iminenţa suicidului. Auto-cenzura, în acest context, nu mai funcţionează la parame-tri ştiuţi. Mi s-a cerut să fac ceea ce mă pricep să fac, dar şi ceea ce nu sunt capabil să fac. Am fost gratulat cu ca-lităţi pe care nu le am, după cum am fost pus şi la colţ. Am fost luat drept un guru sau un salvator, dar am fost şi persiflat, etichetat, chiar înjurat. Mediul virtual poate deteriora sau încălca regulile bunei cuviinţe. Întrucât nor-mele încă nu sunt bine fixa-te, structurându-se din mers, acest cadru pare că poate adăposti orice fel de gesti-culaţie, îngăduind fel de fel de ipostaze ale personalităţii noastre. Oricum, din acest punct de vedere, suntem la început de drum. Constatăm, pe zi ce trece, că fără el nu se mai poate. Dar, pentru a locui cum se cuvine în el, trebuie să-l amenajăm, să-l umanizăm, să-l normalizăm.

Şi un ultim aspect: cu-vântul virtual provine din latinescul virtus, care în-seamnă forţă, putere. El se referă la acel ceva spre care aspirăm, care ne ridică, ne mobilizează. Virtualul nu se opune realului, ci este, para-doxal, un predeterminat al lui. Încât, personalitatea care se vrea a fi poate să o înalţe valoric pe cea reală… q

Realitățile noastrePartea virtuală a personalității noastre este o prelungire a personalității reale

***

***

nicolae prelipceanu

prima mea sesi-une de student, am tras biletul la examenul de socialism ştiinţific, am vorbit despre ceva. Abia am luat un cinci, eu, care aveam numai nouă şi zece la celelalte, pentru că vorbisem despre cu totul altceva decât ar fi trebuit, mi-a spus profesorul pe urmă. Pasămite toate subiectele mi se păreau şi erau unul singur. Orice mi-ai fi scris acolo, eu reuşisem să reţin un discurs şi-l debitam pe ăla. Ei, bine, această stabilitate o regretă multă lume şi astăzi. Serviciu pentru toată lumea, apartamente pentru toată lumea, în cutiile alea poreclite blocuri printr-o extindere nemeritată a sensu-lui acestui cuvânt, o pensie ca vai de ea, dar egală pentru toţi. Apropo, să nu uităm o observaţie a lui Tocqueville, conform căreia pasiunea principală

Este evident astăzi pentru toată lumea că nu mai trăim în era stabilităţii, a nemişcării. Ultima zvâc-nire a acestui îngheţ, de

fapt, a fost regimul comunist, în care lucrurile se schimbau foarte greu, foarte încet, astfel încât fiecare cetăţean avea impresia că se află în continuare cam la aceeaşi vârstă. Nici nu simţeai când îmbătrâneşti. Vă mai amintiţi, probabil, de mutrele demnitarilor comunişti, în general oameni bătrâni, cu o minte lentă, care nu te zguduia prin cine ştie ce idei surprinzătoare, mereu acelaşi partid care „e în toate, în cele ce sunt şi-n cele ce râd în soare”, vorba unei poezii greţoase de acum nu ştiu câte zeci de ani. Te îngreţoşai, dar te şi bucurai, chiar fără să fii conştient de asta, că regăseşti mereu, în fiecare dimineaţă, aceeaşi lume, aceleaşi magazine, mai goale sau mai cu câte ceva, în aceleaşi locuri, iar seara mereu acelaşi discurs de lemn pe care-l ştiai de mult. În altă paranteză fie zis, când, în

o ipotezăcultură şi societate

a oamenilor este pentru egalitate, nu pentru libertate. Libertatea diferenţi-ază, dar egalitatea ne face la fel şi nu mai invidiezi pe nimeni, au murit şi caprele din vecini, deci e bine...

Era un fel de rai al leneşilor sau, în orice caz, al celor comozi. Şi

toată lumea devenea, vrând-nevrând, comodă. De altfel, eu cred că şi-n rai e cam la fel, numai că mult mai frumos şi mai bine, dar la fel în sen-sul stabilităţii, al nemişcării, Sfântul Petru la poartă, Cel de Sus mai sus şi aşa mai departe. Iar Adam şi Eva se plimbau (era să zic „se plimbă”, dar mi-am amintit că nu se mai plimbă pe-acolo, o să vedeţi după aia ce s-a întâmplat) de colo-colo, fără nici un fel de surpriză, într-o lume perfectă, dar până la urmă şi perfecţiunea ajunge să te plictisească dacă nu te mai surprinde nimic. Or, o surpriză a fost apariţia şarpelui de lângă pomul oprit, iar oferta pe care i-a făcut-o Evei nici n-ar fi putut fi refuzată, din moment ce era un eveniment. Iar oamenii,


Raiul pe dos

chiar dacă Adam şi Eva nu erau încă oameni, poate doar nişte primate (şi atunci îi împăcăm şi pe evoluţionişti şi pe creaţionişti...), aveau deja dorinţele de azi, voiau evenimente. N-aveau ei presă care să le dea la tot pasul eve-nimente şi când sunt şi când nu sunt, dar dorinţa exista. Or, dacă doi dintre membrii acelei lumi încremenite, fie şi în rugăciune, încep să trăiască după alte ritmuri, există pericolul modificării mentalităţii şi asta înseamnă revoluţie şi revoluţia nu-i bună decât dincolo, jos, în Franţa şi Rusia, şi nici acolo, se va vedea mai târziu în prima şi mai repede în a doua. Şi atunci Dumnezeu i-a izgonit pe ei din rai şi le-a urat urât de tot, să trudească şi să sufere, acolo, jos, pe pământ şi, în final, în pământ să se întoarcă.

Şi aşa au ajuns cele două fiinţe, poate două primate deocamdată, până când s-au mai perfecţionat în arta de a fi oameni, în lumea de jos, unde nimic nu mai era stabil, ci totul evolua. Şi chiar dacă, o vreme, au mai avut senzaţia că trăiesc într-o lume fixată o dată pentru totdeauna, ei au descoperit, cu timpul, progresul, cea mai mare surpriză a vremurilor istorice, adică de după rai. Şi poate că progresul este pedeapsa divină, adică această lipsă

de siguranţă în ziua de mâine, această continuă descoperire a ceva nou şi părăsire a ceea ce ştiai, a vechiului. Ai vrut măr oprit, ca o variaţie, ca o surpriză, iată, afli în fiecare zi ce noi descoperiri s-au mai făcut pe pământ şi nu mai înţelegi aproape nimic din lumea în care te-ai trezit. Înainte, pe când trăiam în socialismul victorios, cei care aveau norocul să ajungă în lumea liberă ori le plăcea şi rămâneau, ori se întorceau înspăimântaţi de ce se întâmpla acolo, de ritmul vieţii din acea parte a lumii, care întruchipa mai exact pedeapsa divină decât încremenirea de dincoace, care reproducea, cu imense imperfecţiuni, un rai, dar – fireşte - pe dos.

Detaliile pe care li le-a dat Dum-nezeu Evei şi lui Adam, că ea o să nască în dureri, că el o să mănânce pâine din sudoarea frunţii sale, astea rămân detalii, esenţa era alta, esenţa era că o să le fugă mereu pământul de sub picioare, sau mai bine zis lumea ştiută o să fie neştiută mereu şi mereu şi n-o să mai ştie nici ei, în final, pe ce lume au fost.

Culmea este că Dumne-zeu, după ce le-a spus ce le-a spus, i-a

făcut şi să creadă că au descoperit o mare chestie cu progresul ăsta, ştiinţific şi cultural în general, că dacă au maşini care să lucreze în locul lor, oamenii or să fie mai fericiţi, aş, nici vorbă de aşa ceva, dimpotrivă. Deci Dumnezeu le-a dăruit evoluţia ca pedeapsă divină, iar noi ne bucurăm ca proştii de ea şi nu vom înţelege nici în veacul veacurilor că, de fapt, ce credeam noi că e un dar de preţ, o descoperire admirabilă a oamenilor, nu e decât pedeapsa. Şi pe bună dreptate, că dacă am şti ce facem şi unde ne ducem, n-am rezista şi trebuie să simţim din plin pedeapsa, cât mai mult, unii, mai puţin alţii, dar, oricum, nu avem dreptul să ne eschivăm de la ce ni s-a urzit.

Pentru că raiul e acelaşi de la începutul lumii, iar aici, ce degrin-goladă, ce descoperiri, ce războaie mondiale, ce revoluţii industriale şi tehnice! Ce instabilitate, ce nisipuri mişcătoare! Ce progres nebun! q

***

***

amprentecultură şi societatealexandru bălășescu

Istanbul – capitală a trei imperii, oraş al oraşelor cum mai este cunoscut, pulsează de viaţă la fel de mult acum ca şi atunci când era centrul gândirii teologice bizantine sau

reşedinţa sultanilor otomani. În inima sa bulevardul Istiklal traversează vârful colinei Beyoglu de la un capăt la celă-lalt, de la piaţa Taksim până în cartierul Galata. Deschisă doar circulaţiei pietonale şi unui tramvai istoric, această arteră este traversată zilnic, indiferent dacă este ploaie sau soare, de aproximativ un milion de persoane. Pare exage-rat, însă dacă ne gândim la populaţia de 22 de milioane a Istanbulului (o Românie întreagă)… pare normal.

La mijlocul acestui bulevard un complex arhitectural în stil neo-gotic veneţian atrage imediat atenţia şi publicul în premisele sale primitoare. Construită între 1906 şi 1912, realizată din cărămidă roşie şi cuprinzând o curte interioară şi două clădiri impunătoare de o parte şi de alta, Biserica Sfântul Anton de Padova, prin prezenţa sa estetica îi face ne-greşit pe oricare trecător să se oprească măcar pentru o clipă pentru a citi placa informativă de la porţile sale. Arhitectul este Giulio Mongeri (1873-1953), italian levantin, a cărui contribuţie la arhitectura din Turcia a fost celebrată de cu-rând la muzeul Pera, Istanbul. Mongeri a realizat clădiri mo-numentale atât în Istanbul (Palatul Macka, Palatul Karakoy) cat şi în Ankara (sediul central Is Bankasi) marcând astfel în mod clar tradiţia europeană prezentă istoric în Turcia.

Odată intrat, oricine este binevenit şi în acelaşi timp captivat de biserica Sfântul Anton. Motivele pot fi mul-tiple. În primul rând freamătul şi agitaţia bulevardului dispar ca prin minune în curtea interioară decorată de două statui monument: una din ele îl reprezintă pe Papa Ioan al XXIII-lea, care a fost nunţiu apostolic în Turcia. Cealaltă, instalată în urmă cu un an şi jumătate cu ocazia Bienalei de Artă Contemporană din Istanbul, este un crucifix în cheie contemporană realizat de Wim Delvoye – artist belgian cu lucrări numeroase inspirate din stilul gotic religios. Cele doua statui sunt simbol al păstrării tradiţiei şi în acelaşi timp al continuei aduceri în actualitate şi relevanţei activităţii bisericii Sfântul Anton.

Într-adevăr, biserica oferă în acelaşi timp servicii religioase adecvate peisajului multietnic şi multicultural din Istanbul cât şi porţi deschise pentru cei interesaţi de cultură în sens larg. Serviciile religioase se adresează cre-dincioşilor din cele patru colţuri ale lumii, cu liturghii în limbile italiană, turcă, engleză şi poloneză. Comunităţile de credincioşi sunt fie originare din Europa (italieni levantini

dar şi noi veniţi din diverse ţări ale uniunii, lucrători în corporaţii multinaţionale, educaţie sau membri ai corpului diplomatic) fie din Africa anglofonă (majoritari din Nigeria) sosiţi în tranzit spre Europa dar care găsesc linişte, susţinere şi chiar o casă nouă în Turcia, polonezi, sau filipinezi.

De multe ori curtea şi biserica se umplu de copii veniţi în grup de la şcolile şi liceele din Istanbul care predau cursuri de istorie a religiilor şi prezintă biserica Sfântul Anton ca reper şi exemplificare a prezenţei catolice în Istanbul. În fapt, alături de celelalte biserici catolice din oraş, biserica Sfântul Anton de Padova este un reper îndelungat, ceea ce vedem astăzi este de fapt o reconstrucţie a Bisericii din 1725, la 500 de metri distanţă de actualul amplasament, înainte funcţionând aici Teatrul Concordia. Ambele construcţii (cea de-atunci şi cea din secolul trecut) au fost realizate cu sprijinul comunităţii catolice italiene levantine. Colina Beyoglu din Istanbul este cunoscută ca fiind locul în care şi-au stabilit prezenţa neguţătorii veneţieni şi genovezi încă din timpul Imperiului Bizantin. Amprenta lor este vizibilă astăzi arhitectural şi spiritual, atât prin bisericile clădite, cât şi prin emblema colinei, Turnul Galata (construit de ghilda genoveză). Astăzi populaţia colinei este mult mai diversă iar biserica sfântul Anton a ştiut să rămână deschisă tuturor.

Evenimentele culturale periodice atrag un public larg, obişnuit cu calitatea spectacolelor oferite. Anual la biserica Sfântul Anton au loc Concertul tradiţional de Crăciun oferit de consulatul general al Poloniei la Istanbul, şi parte a concertelor din cadrul festivalului Bach. Anul trecut biserica a găzduit şi un concert de muzică gregoriană performant de un cor din Budapesta, şi concertul de muzică de cameră al ansamblului RaRo din cadrul Festivalului SoNoRo on Tour din România.

Din când în când porţile bisericii se închid pentru câteva ore, însă activitatea din interior nu scade, ci ia o altă dimensiune: calitatea estetică a complexului arhitectural îl transformă într-un loc de atracţie pentru filmările de epocă. Aici au fost realizate filmările pentru secvenţe pentru seriile Suleiman Magnificul (binecunoscut şi publicului român), Oraşul Pierdut sau producţia Bolywood intitulată Rees II. În acelaşi timp filmul publicitar pentru oraşul Istanbul realizat de municipalitate aşază biserica Sfântul Anton alături de celelalte piese arhitecturale de atracţie ale ora-şului: Sfânta Sofia, Moscheea Albastră şi Palatul Topkapi.

Cu alte cuvinte putem spune că în inima oraşului Istanbul bate o altă inimă: Biserica Sfântul Anton de Padova. q

sfântul anton Istanbul


mulțumesc, sfinte Anton!

Familia Percă, Traian. Mulțumesc Sf. Anton pentru că prin mijlocirea lui am primit ajutor în momentele cele mai grele în care mă aflam. Un ajutor bine primit și folositor pe parcursul anilor de studii atât în liceu cât și acum în timpul facultății. De asemenea mulțumesc și persoanelor care au contribuit la acest ajutor. Mă rog Sf. Anton să le ofere sănătate și încredere tuturor celor care au nevoie și care oferă ajutor. Îl rog din tot sufletul să mă călăuzească, să mă ocrotească în continuare și să se roage întotdeauna pentru mine la Bunul Dumnezeu și la Preasfânta Fecioară Maria și să mă ajute mereu.

Fericita familie de elevi de clasa I, de la Școala Gimnazială Luizi-Călugăra, jud. Bacău, împreună cu învățătoarea lor, dna Bucur Liliana, și dl director, Petru Ciuraru, mulțumesc, cu recunoștință și smerenie, Sfântului Anton de Padova, pentru binefacerile pe care le împarte acelora care au credință și care aleargă cu rugăciune la dânsul. Ei îl omagiază pe Sfântul Făcător de minuni și așteaptă de la el ocrotirea familiei de la școală și a familiei de acasă.

Familia Țâmpu. Sfinte Antoane, îți mulțumim pentru tot ajutorul mijlocit de la Dumnezeu pentru noi și pentru că ai fost alături de noi atunci când am întâmpinat greutăți.Te rugăm să ne ajuți pe mai departe ca să menținem familia noastră unită în credință, în special atunci când vom intra într-un impas al vieții.

Revista Viața la 100 de ani

centenarprovincia franciscanăPr. cristian dumea

38 MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONianuarie-februarie 2013

a cum o sută de ani, mai exact pe data de 14 aprilie 1913, apărea la Săbăoani primul număr al

revistei Viaţa, prima publicaţie a pă-rinţilor franciscani indigeni din Mol-dova de la înfiinţarea juridică a pro-vinciei (1895). Ca o recunoştinţă faţă de înaintaşii noştrii, se cuvenea un scurt elogiu comemorativ. Ideatorul proiectului a fost parohul de Săbă-oani, Graţian Carpati (greco-catolic din Transilvania, cu numele adevărat de familie Săsăreanu, a îmbrăcat ha-ina franciscană şi a venit ca misionar în Moldova), care împreună cu părin-tele Iosif Tălmăcel, întors proaspăt de la studii din Italia şi numit vicar aici în 1912, au dorit să facă apostolat prin intermediul condeiului. Cum s-a năs-cut ideea acestei reviste, povesteşte în-suşi fratele Graţian: „Era anul Dom-nului 1905, luna septemvrie când am venit în satul Săbăoani. Într-o zi se-nină de toamnă m-am suit cu ochi-anul în turnul bisericii noastre fru-moase ... Doamne Dumnezeul meu, exclamă omul care mă întovărăşea în turn, multă hrană trebuie la un sat aşa de mare plini de oameni! Cam mult îi replicai, dar gândurile mele erau aiu-rea. Pe mine nu mă ocupa hrana tru-pească, ştiind că bunul Dumnezeu se îngrijeşte de toate fiinţele sale dacă se roagă şi muncesc, dar gândul meu era la hrana sufletească. Ca pe nou numit păstor, mă frământau gândurile hra-nei sufleteşti ce trebuia să împărţesc la aşa de mare populaţie ... M-am ho-tărât pentru aceasta să scot la iveală o broşură cu numele Viaţa. Buletin al

Parohiei Catolice din Săbăoani, care precum arată însuşi titlul, va cuprin-de toate acele ce privesc pe un creş-tin adevărat şi pe un cetăţean bun în viaţa de toate zilele. În acest buletin, care va apărea din când în când, se vor tracta toate acele chestiuni prac-tice cari înteresează parohia noastră. Şi iată în puţine cuvinte programul ce ne-am propus a desfăşura cu ajutorul lui Dumnezeu: vom căuta din răspu-teri ca poporul nostru să aibă o viaţă sufletească cât se poate mai nobilă şi mai sfântă, şi o viaţă pământescă cât se poate mai fericită”.

Şi într-adevăr scopul revistei a fost atins. De fapt, după primele două nu-mere, datorită caracterului ei simplu şi imediat, la cerinţa parohilor, s-a răspândit imediat în toată Dieceza de Iaşi şi în alte părţi ale ţării, şi chiar printre românii emigraţi peste hotare. Revista şi-a întrerupt activitatea din cauza celor Două Războaie Mondia-le între anii 1916-1918 şi câteva luni în 1944.

De la bun început s-a dorit a fi o publicaţie practică şi concretă, adresată îndeosebi oamenilor de la ţară. Părin-tele Provincial de atunci, Ulderic Ci-polloni, se adresează astfel directorului redacţiei: „Cucernice Părinte, îţi trimit toată aprobarea mea ... Un lucru te rog şi anume ca în toate publicaţiunile să nu se piardă cu vederea pe poporul nostru de la ţară, care formează cel mai mare contingent catolic din Mol-dova: lui, deci, trebuie vorbit în mod simplu, cu o limbă curat românească, dar simplă, potrivită cu inteligenţa şi

cunoştinţe-le lui, şi nici-decum prea înal-tă şi prea împodobită cu figuri retorice, căci vai de el! N-ar înţelege nimica, iar subiectele de tractat să fie totdeauna practice şi folositoare pentru sufletul şi viaţa lui cea zilnică”. Toate acestea s-au realizat întocmai. Alături de ar-ticolele despre vieţi de sfinţi şi istori-oare morale drăgălaşe şi edificatoare, mai găsim şi sfaturi practice, sfaturi gospodăreşti, îndrumări pentru păstra-rea sănătăţii, leacuri ieftine, probleme legate de semănături, îngrăşăminte, îndrumări pentru femeile însărcinate sau cu copii; la toate acestea se adă-ugau povestiri cu ţărani în contact cu intelectualii sau cu crâşmari, beţivi şi înjurători. Printre numerele publicaţiei se află multe informaţii despre primii franciscani autohtoni şi despre mi-sionarii care au pus bazele Diecezei de Iaşi şi ale Provinciei Franciscane „Sf. Iosif ” din România, constituind o sursă preţioasă în cunoaşterea ace-lor timpuri.

Inima „Vieţii” a încetat să bată în anul 1948, odată cu instaurarea regi-mului comunist.

Publicaţia se înscrie în efortul constant al franciscanilor, prezenţi pe aceste meleaguri înainte de întemeierea Moldovei (1359), de a cultiva limba şi sentimentele naţionale ale românilor, îndeobşte cu cea mai sinceră iubire şi cea mai neclintită alipire de patria lor ca şi de credinţa latină, conlucrând cu ceilalţi fraţi români la progresul şi fe-ricirea adevărată a României. q

1. 2. 3. 4.

Foto sus: pr. Ulderic Cipolloni, Ministru Provincial care aprobă apariția revistei Viața

Foto 1 și 2: Coperta de la primul număr al revistei și o parte din editorialul acelui numărFoto 3: Coperta revistei din februarie 1942, din timpul războiului mondialFoto 4: Coperta Almanahului Viața pe întreg anul 1948, ultimul an al editării ei.

***

Date post:	16-Mar-2016
Category:	Documents
Upload:	mesagerul-sfantului-anton
View:	225 times
Download:	2 times

Revista Mesagerul Sfantului Anton

Documents