Date post: | 30-Jun-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | florin-capilnean |
View: | 1,754 times |
Download: | 1 times |
Lykeion REVISTĂ DE ȘTIINȚĂ ȘI CULTURĂ
ANUL I, NR. 1, 2009
Lykeion REVISTĂ DE ȘTIINȚĂ ȘI CULTURĂ
ANUL I, NR. 1, 2009
Mediaș 2009
COLECTIVUL DE REDACȚIE
Dr. Vasile Mărculeț (redactor-șef); profesor de istorie, G.S.I.U Mediaș
Dr. Dan Sima (redactor-șef adjunct); profesor, de socio-umane, G.S.I.U Mediaș
Elena Hulpuș (secretar de redacție; responsabil de număr); profesor de științe socio-
umane, gr. I, Liceul Teoretic Axente Sever”, Mediaș
Drd. Helmuth Julius Knall; profesor de științe socio umane, Liceul „St. L. Roth” Mediaș
Drd. Mihai Chiriac; profesor de istorie,. Șc. „M. Eminescu” Mediaș
Dănilă Cozmescu; profesor de filosofie și istoria artelor, gr.I (pensionar)
Drd. Diana Streza; profesor de limba și literatura română, Liceul Teoretic „Axente Sever”,
Mediaș
Aura Lăpădat (corector); profesor de limba și literatura română, gr. I, Liceul Teoretic
„Axente Sever”, Mediaș
Elena Jampa, profesor de limba franceză, gr. I, (pensionar)
Tehnoredactare: Cosmin Tătaru Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor.
ISSN 2066 – 3013
4
ARGUMENT
ARGUMENT
Lykeion, apărută din iniţiativa unui colectiv de cadre didactice de la liceele medieşene, este, așa
cum sugerează titlul, o revistă deschisă tuturor profesorilor și altor categorii de intelectuali care vor să se
afirme prin actul de cultură şi cercetare ştiinţifică.
Apariţia sa a devenit o necesitate în condiţiile intesificării fenomenului cultural şi a cercetării
ştiinţifice la nivel local în ultimul timp, precum şi a stabilirii şi strângerii legăturilor cu alte centre de
cultură şi cercetare istorică din ţară. În consecinţă, revista are ca obiectiv să creeze cadrul necesar
publicării rezultatelor acestor demersuri culturale şi ştiinţifice şi, implicit să asigure punerea lor în
circulaţie. Plecând de la aceste considerente, Lykeion își propune să mențină un standard înalt în ceea ce
privește calitatea și originalitatea ideatică.
Prin tematică și problematică, revista urmăreşte să realizeze un schimb de idei valoroase în
domeniile istorie, științe socio umane și literatură. În consecinţă, ea rămâne deschisă tuturor celor care
doresc să publice articole din domeniile mai sus menționate sau în relație de interdisciplinaritate cu
acestea.
Mai 2009
Colectivul de redacție
5
ISTORIE
SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND CARACTERUL COLONIZĂRII DACIEI ROMANE
Drd. Mihai Chiriac
Summary. Few short considerations about the colonisation character of roman Dacia. The literary
sources as Eutropius, Lucian for Samosata or Statilius Crito spoke about an extermination of the dacians.
An important clue to the character of these massive losses is ofered by the descriptions of both Eutropius
and Crito. Both historians speak about men when they describe the losses suffered by the dacians in the
wars. On the other hand, other evidence concerning the native presence in Dacia can provide insights into
the information given by the literary tradition. Firstly, it is suggestive that very few dacian names appear in
inscriptions. According to a study by Russu, only 3% of the antroponyms attested epigraphically in Dacia
are thraco-getic, most being of S danubian origin.The paucity of dacian names must be explained not by the
absence of the indeginous inhabitans of the province but by their social status. As shown Mocsy, the
population groups that erect inscribed monuments represent the socially and politically active stratum of a
province. In the case of roman Dacia, the epigraphy suggests that this stratum is formed exclusivelly of
colonists. This means that the upper stratum of indigenous society, the one which normally would have been
the first to be co-opted into the roman administrative system, and which would have formed part of the
socially and politically active class (like in Pannonia, Moesia Superior, Moesia Inferior, Noricum, Raetia or
even Dalmatia) is missing.
Cuvinte cheie: colonizare, epuizare demografică, civitates, principes, romanizare.
Izvoarele literare ne arată că proporţiile
pierderilor populaţiei dacice au fost neobişnuite şi
că ele au rămas în memoria contemporanilor ca
amintirea unor mari masacre. Sursele care se
referă la caracterul acestor pierderi Criton1 şi
Eutropius2, dar şi Lucian din Samosata
3 amintesc
cuvântul bărbaţi, ceea ce sugerează pierderi
umane datorate luptelor şi nu un proces de
exterminare a populaţiei civile4, aşa cum au
susţinut unii dintre cercetătorii neavizaţi care au
interpretat ad literram pasajele din Eutropius şi
informaţia dată de împăratul panegirist Iulian
Apostatul cum că Traian a nimicit neamul geţilor5.
Ea se referă deci la pierderi de luptători pe care
1 I. I. Russu, Getica lui Statilius Crito, în St. Cl., 14, 1985,
p. 111-128. 2 Eutropius, Istoria Romană, Bucureşti, 1923, p. 120.
3 H. Rabe, Scholia Lucianum, Leipzig, 1906, p. 24.
4 D. Ruscu, The supposed extermination of the Dacians: the
literary tradition, în Roman Dacia – The Making of a
Provincial Society, ed. de W. S. Hanson şi I. P. Haynes,
Portsmouth, 2004, p. 77-82. În acest sens un rol foarte
important l-au avut foarte probabil şi campaniile
generalilor romani purtate înainte de conflictele dacilor cu
romanii din vremea lui Domiţian şi din epoca războaielor
daco-romane, mă refer în principal la campaniile purtate
de generalii romani Aelius Catus şi Tib. Plautius Silvanus
Aeliuanus care au avut ca efect strămutarea unui număr
însemnat de daco-geţi la sud de Dunăre. 5 M. Macrea, Viaţa în Dacia Romană, Bucureşti, 2007, p.
219.
dacii le-au suferit în cursul celor două războaie şi
care trebuie să fi fost într-adevăr mari, de vreme
ce un alt scriitor antic, Ioannes Lydos6, evaluează,
după Criton, la 50.000 numărul prizonierilor daci
duşi la Roma cu întregul lor arsenal militar.
Epuizarea demografică a Daciei în urma
războaielor lui Traian arată că o serie de realităţi
ce se constată în situaţia provinciei se explică prin
maniera cuceririi. În acest sens atrage atenţia
faptul că numele dacice care apar în inscripţii sunt
în număr extrem de redus (3%) în onomasticonul
profesorului I.I. Russu, faţă de cele 1920 (74%) de
tip italic, sau chiar de cele 343 greceşti (13%) şi
110 ilire (4%)7. Cercetările ulterioare pentru
principalele comunităţi din Dacia oferă un tablou
asemănător, astfel la Ulpia Traiana
6 Ibidem. În acest sens foarte edificator este şi faptul că
avem atestate un număr de 15 trupe auxiliare formate din
daci; ori acest lucru nu ar fi fost posibil dacă Dacia, la
terminarea războaielor daco-romane ar fi fost golită de
bărbaţi. Astfel începând cu ala I Ulpia Dacorum şi cohors
I Ulpia Dacorum recrutate încă din timpul lui Traian şi
terminând cu cohors II Augusta Dacorum pia fidelis
miliaria equitata, trupele auxiliare formate din daci sunt
menţionate în marea majoritate a provincilor imperiului
roman din Cappadocia şi Siria până în Pannonia şi
Britania, vezi op. cit., p. 226-227. 7D. Ruscu, op. cit., p. 216.
6
ISTORIE
Sarmizegetusa8, singura colonie deducta, doar 0,4
% din cognomina atestate epigrafic sunt de origine
traco-dacică, iar la Apulum9 cel mai important
centru economic al provinciei raportul este de
1,8% nume traco-dacice. O situaţie foarte
problematică se regăseşte şi la Potaissa unde
numai 10 din cele 288 de antroponime cunoscute
sunt de origine traco-dacică.10
De asemenea este
foarte important şi greu totodată de știut dacă
aceste nume atestate din punct de vedere epigrafic
în diferitele centre urbane şi militare ale provinciei
traiane pot fi atribuite populaţiei indigene daco-
getice sau aparţin unor colonişti romani de origine
traco-getică veniţi din sudul Dunării, cel mai
probabil din Moesii. Această situaţie se explică nu
prin absenţa efectivă a populaţiei dacice băştinaşe,
ci prin prisma situaţie sociale a păturilor autohtone
din provincia Dacia; astfel grupurile de populaţii
care ridică monumente epigrafice reprezintă
pătura activă social şi politic, cu potenţă
financiară, ori în cazul Daciei romane ea este
alcătuită exclusiv din colonişti. În acest sens
atrage atenţia faptul că aristocraţia autohtonă care
era cea care în mod normal trebuia să fie prima
cooptată în sistemul administrativ roman şi să
constituie clasa activă social şi politic lipseşte. De
aici şi aspectul aparte al organizării Daciei după
cucerire care se abate de la regula obişnuită:
civitates peregrinae autohtone11
. Putem, în acest
sens, să ne referim la provinciile romane
învecinate cu Dacia traiană unde s-a aplicat cu
succes acest model, ca de exemplu în Noricum,
Pannonia şi Moesia Inferior12
.
În Noricum, unde anexarea acestui teritoriu
s-a făcut pe cale paşnică aristocraţia tribală celtică
şi-a manifestat încă de la bun început ataşamentul
faţă de Imperiu. Drept dovadă a acestei atitudini
8 I. Piso, Die soziale und ethnische Zussamensetzung der
Bevolkerung in Sarmizegetusa und Apulum, în W. Eck
(ed.), Prosographie und Sozialgeschichte, Koln, 2003, p.
331. 9 I. Piso, op. cit., p. 333.
10 M. Bărbulescu, Potaissa. Studiu monografic, Turda, 1994,
p. 53-57. 11
D. Ruscu, op. cit., p. 78-79. C. Opreanu, Particularităţile
modelului de urbanizare în Dacia Romană, în Studii de
Istorie Antică – Om. Glodariu, 2001, p. 433; Idem,
Colonisation et Acculturation En Dacie. Les Mecanismes
de L’ integration dans le monde Romain, în Orbis
Antiquis – St. Hon. I. Pisonis, Bibliotheca Musei
Napocensis, XXI, Cluj-Napoca, 2004, p. 651-662. 12
D. Ruscu, op. cit., p. 79-80.
stau inscripţiile ridicate la Magdalensberg de cele
opt triburi noricane. Lipsa opoziţiei este
demonstrată în Noricum şi de faptul că nu s-a
considerat necesară slăbirea capacităţii militare
prin recrutări în unităţi auxiliare ca în provincia
vecină Raetia. Dealtfel, atât în Noricum cât şi în
Raetia, romanizarea populaţiei locale poate fi
sesizată pe baza evoluţiei numelor, deci în cadrul
evoluţiei onomastice13
.
În Pannonia politica romană după cucerire
este aceea de a dispersa triburile puternice care au
opus rezistenţă în primul rând prin constituirea
unui număr important de civitates peregrinae, de
obicei mai multe pe teritoriul unui trib, puse sub
comanda unor praefecti civitates (ofiţeri romani).
Se constată însă în acelaşi timp menţinerea
organului reprezentativ de conducere al tribului,
adică a Sfatului tribal, ai cărui membri se numesc
principes. Sub dinastia Flavia (69-96) unele dintre
aceste civitates obţin autonomia chiar dacă rămân
sub conducerea unor praefecti, iar sub Traian (98-
117) principes încep să poarte titlul de decuriones
ceea ce indică o amplă transformare în direcţia
unor comunităţi cu statut municipal14
. Unele
dintre aceste comunităţi, amintite mai jos, vor
obţine acest statut oficial sub domnia nepotului lui
Traian, şi anume Hadrian (117-138), iar pătura
superioară a noilor municipii va fi constituită din
foştii principes.
În ceea ce priveşte Moesia Superior
integrarea acestei provincii danubiene în sistemul
roman începe după constituirea acesteia ca
provincie, sub împăratul Tiberius (14-37), mai
precis în anul 15 când apare menţionat de istoricul
roman Tacitus în lucrarea acestuia Annales, I, 80,
primul guvernator consular în persoana lui C.
Poppaeus Sabinus.15
Totuşi, primele colonii vor
apărea în contextul războaielor cu dacii din
vremea împăratului flavian Domitian (81-96) -
Scupi şi Traian – Ratiaria16
. Ca şi în celelalte
provincii dunărene şi în Moesia Superior
comunităţile indigene sunt organizate în civitates
13
Ibidem, p. 79. 14
Ibidem. 15
Doina Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a
Daciei: legiunea a VII – Claudia şi legiunea a IIII-a
Flavia, Cluj-Napoca, 1983, p. 19 şi E. Nemeth, Relaţii
politice şi militare între Pannonia şi Dacia în epoca
romană (Publicaţiile Institutului de Studii Clasice, 8,
2007), Cluj-Napoca, 2007. 16
D. Ruscu, op. cit., p. 79.
7
ISTORIE
peregrinae însă romanizarea elitelor locale este
mult mai anevoioasă, mai greoaie decât în
Noricum. Ca urmare transformarea acestor
civitates peregrinae în municipii are loc destul de
lent, primul asemenea caz fiind înregistrat abia
sub Hadrian.17
În provincia vecină Moesia Inferior există o
situaţie aparte dată pe de o parte pentru că este
marcată de coloniile greceşti de pe litoralul Mării
Negre, iar, pe de altă parte datorită faptului că este
o provincie militară. Ca urmare în această
provincie avem o situaţie asemănătoare cu cea a
Daciei traiane întrucât multe dintre aşezările cu
statut superior, de municipiu sau colonie, se vor
naşte din aşezările civile aflate în proximitatea
castrelor militare – vici şi canabae.
Aceste exemple ilustrează existenţa unui
anumit model în procesul de integrare a
comunităţilor indigene din provinciile danubiene.
Conform acestuia, forma de integrare a
comunităţilor autohtone în sistemul administraţiei
romane este aceea a organizărilor după principiile
unor comunităţi tipic romane (civitates)18
. Aceste
civitates indigene sunt integrate în stufosul sistem
al administraţiei romane prin intermediul unor
supervizori aleşi dintre centurionii unităţilor
militare din zona învecinată, aşa numiţii prefecti
civitatis. A doua etapă a integrării o constituie
acordarea unui grad mai mare de autonomie,
respectiv civitatis fiind puse sub conducerea
propriei aristocraţii, acei principes civitatis.
Această elită indigenă este cea care se
romanizează prima şi care în faza a treia când
respectivele comunităţi primesc statutul municipal
primesc ordoul. Dacia nu se încadrează acestui
model pentru că pătura conducătoare a societăţii
dacice preromane, atât clasa politică cât şi cea
religioasă, a fost anihilată după cucerire la fel cum
s-a întâmplat cu preoţii cartaginezi ai zeului punic
Tanit, cu druizii celţi sau cu preoţii iudaici cărora
le-a fost distrus templul lui Iahve odată cu
ocuparea Ierusalimului de către viitorul împărat
flavian Titus (79-81) în anul 7019
. Prin urmare,
consecinţa a fost modul diferit de organizare a
provinciei Dacia în care structurile sociale şi
municipale se bazează exclusiv pe colonişti iar
17
Ibidem. 18
Ibidem. 19
Ibidem, p. 81
comunităţile autohtone sunt împinse la periferia
locuirii romane.
Dar ce sunt, de fapt, aceste civitates? Pentru
a putea lămuri această problemă trebuie să facem
o scurtă precizare a noţiunilor şi a terminologiei
de specialitate. Astfel, unităţile provinciale din
lumea romană pot fi conduse atât în mod direct de
către statul roman, cât şi prin intermediul unor
mici state autonome, subordonate autorităţii
centrale, şi cunoscute sub numele generic de
civitas20
. La fel ca şi poleis, în lumea greco-
elenistică, civitas asigură administrarea unui
teritoriu în care se află capitala, alte mici centre
zonale, precum şi multe alte locuiri rurale.
Locuitorii unei civitas pot fi cetăţeni romani sau
simpli supuşi - incolae. Gradul de autonomie al
unei civitas putea fi foarte variabil, el fiind dat de
decizia administraţiei municipale care îl putea
modifica existând astfel mai multe tipuri de civitas
cu statut juridic diferit21
. Principalele categorii de
civitas peregrina întâlnite la nivelul Imperiului
Roman sunt: civitates foederate (cetăţi aliate) pe
baza unui tratat de alinaţă (foedus); civitas liberas
et imunes (cetăţi libere şi scutite de taxe) – calitate
care se putea obţine numai printr-un decret emis
de Senat sau împărat şi civitas stipendiariae
(cetăţi supuse la dări) provenind din cetăţile
supuse în războaie alcătuind, dealtfel, cea mai
numeroasă categorie22
. Dar, oricare asemenea
comunitate autonomă trebuia să aibă atât un
centru mai dezvoltat din punct de vedere
urbanistic, cât şi un teritoriu propriu-zis. În acest
sens trebuie amintit faptul că coloniile şi
municipiile reprezintă doar forma superioară,
privilegiată a acestei forme de autonomie locală
romană. Există şi alte aşezări cu statut juridic
inferior, precum pagus23
sau vicus24
care puteau
de asemenea constitui centrul unei civitas.
În ceea ce priveşte civitates atestate în Dacia
informaţiile cu privire la acest subiect sunt
aproape infime. Astfel o singură dată, şi anume la
Romula în anul 248, în vremea împăratului Filip
Arabul (244-249), apare pentru oraşul Romula
20
R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia Romană,
Timişoara, 1998, p. 90. 21
Ibidem. 22
D. Tudor (coord.), Enciclopedia Civilizaţiei Romane,
Bucureşti, 1982, p. 192. 23
R. Ardevan, op. cit., p. 91. 24
Ibidem.
8
ISTORIE
formula civitas coloniae suae atunci când sunt
refăcute zidurile aşezării avansată foarte probabil
la statutul de coloniae25
. Alte două atestări provin
din afara Daciei dar şi ele fac referire tot la oraşe
de tip roman, şi anume inscripţia din Hispalis26
care pomeneşte despre un civitas Romulensium
Malvensium în anii domniei lui Marcus Aurelius
(161-180) şi Lucius Verus (161-168), deci când
oraşul avea statutul de municipium şi inscripţia de
la Nedinum, din Dalmaţia unde este menţionată o
civitas Paralisensium, făcând aluzie, cel mai
probabil, la oraşul Porolissum27
.
Deşi s-a susţinut existenţa unor civitates
autohtone în Dacia romană, acest lucru nu se
poate dovedi nici epigrafic şi nici arheologic28
,
chiar dacă de un real folos ne este studiul realizat
de Ioana Bogdan Cătăniciu29
aupra datelor
furnizate de Ptolemeu cu privire la aceste forme
de organizare specific romane; nu trebuie uitat
însă faptul că datele pe care ni le transmite
Ptolemeu datează din primele decenii ale
existenţei provinciei iar organizarea ulterioară a
Daciei trebuie să fi suferit modificări. Acest lucru
nu se poate presupune nici măcar în cazul oraşului
Napoca unde teritoriul probabil al municipiului nu
se suprapune decât parţial cu aria de locuire a
presupusei unuiuni tribale a dacilor Napocenses30
.
25
M. Macrea, op. cit., p. 107. 26
D. Tudor, Localizarea Daciei Malvensis, în MI, 3, 1969,
p. 3-4. 27
R. Ardevan, op. cit., p. 92. 28
Ibidem, p. 93-94; Coriolan Opreanu, Partcticularităţile.,
p. 430; D. Ruscu, op. cit., p. 80. 29
Ioana Bogdan Cătăniciu, Despre apariţia oraşelor şi
statutul acestora în Dacia Romană, în EN, 3, 1993, p.
203-226. vezi de asemenea Ibidem, Daci şi Romani –
Aculturaţie în Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 55-60. 30
E. Chirilă, I. Chifor, în Acta MP, 3, 1979, p. 75-76.
Dealtfel problema continuităţii aşezărilor urbane romane
pe teritoriul unor presupuse aşezări de epocă preromană
dacică a fost parţial soluţionată de R. Ardevan care arată
pe baza unor dovezi de natură arheologică şi epigrafică
următoarea situaţie prezentă la nivelul stadiului actual al
cercetărilor: la Romula pomeriumul (fortificaţia centrală a
aşezării) se pare că a înlăturat vechea aşezare dacică peste
care a venit un grup de colonişti latinofoni instalaţi în
apropierea unei garnizoane, la Drobeta doar vicusul aflat
în vecinătatea castrului pare să fi dislocate locuirea
autohtonă anterioară deoarece apar frecvent urme dacice,
care însă par a fi încadrate mai ales în epoca romană (în
acest caz avem de a face cu o convieţuire între populaţia
dacică şi cea romană), la Dierna nu se cunoaşte nimic
despre o locuire preromană pe acest sit, la Napoca se pare
că oraşul roman nu se suprapune decât parţial presupusei
Mai mult decât atât este sigur faptul că
colonizarea intensă şi noul mod de viaţă introdus
de către cuceritorii romani au avut un impact
puternic asupra populaţiei autohtone care şi-a
pierdut identitatea şi structurile ei tradiţionale.
În concluzie nu avem nici o dovadă în Dacia
despre perpetuarea vreunei civitates autohtone în
epoca romană, nici despre evoluţia ei spre un
statut urban superior aşa cum istoricul britanic M.
Millet a propus pentru provincia Britannia în
cadrul unui model de receptare de către populaţia
celtică a civilizaţiei romane31
. În schimb dacă
existenţa unor civitates indigene în Dacia romană
este nedovedită din punct de vedere istoriografic,
epigrafic sau arheologic, aceasta nu înseamnă că
nu ar fi existat şi alte forme de civitates care
puteau apare atât prin colonizare cât şi prin
destrămarea triburilor indigene şi înlocuirea lor cu
structuri teritoriale, cel puţin în primii ani de după
cucerire. O modalitate de a sesiza prezenţa unor
asemenea civitates o constituie şi evidenţa
epigrafică a unor denumiri de unităţi teritoriale,
altele decât colonia şi municipium32
, sau a unor
magistraţi locali. Astfel, dintre magistraţii locali,
conducători ai unor asemenea entităţi umane, nu
dispunem decât de patru atestări ale unor
principes, care nu pot fi puși în legătură cu vreo
comunitate indigenă daco-getică, ci mai degrabă
uniuni tribale a dacilor Napocenses iar în cazul oraşelor
romane Tibiscum, Ulpia Traiana Sarmisegetusa, Apulum
(cele două oraşe), Ampelum sau Potaissa deşii numele
acestora este unul dacic nu se cunosc vestigii arheologice
sau alte mărturii din epoca preromană.Doar la Porolissum
avem o locuire anterioară dealul Măgura, în vecinătatea
castrului şi a oraşului roman, care însă îşi încetează
existenţa odată cu cucerirea romană, vezi R. Ardevan,
op.cit., p.32-67. 31
M. Millet, The Romanization of Britain. An Essay in
Archaeological Interpretation, Cambridge, 1992. Istoricul
britanic propune un model teoretic de romanizare a
Britanniei subliniind continuitatea sistemului politic al
societăţii locale a epocii fierului la care se adaugă
centralizarea introdusă prin intermediul sistemului roman
de taxe şi impozite. Modelul postulat de renumitul istoric
englez se bazează pe idea unei continuităţi perfecte a
societăţii celtice din Britannia şi pe idea că Imperiul a
incorporate sistemele sociale existente înainte de ocuparea
insulei de către Roma în vremea cezarului Claudius (41-
54). 32
Trebuie totuşi amintite şi cele 11-12 aşezări urbane
(colonii sau municipii) întemeiate în provincia nord-
dunăreană, vezi printre altele R. Ardevan, op. cit., p. 28-
60 ; Ioana-Bogdan Cătăniciu, Daci, p. 55-60.
9
ISTORIE
cu un grup de colonişti imigraţi în provincia
traiană. Cele patru exemple de principes sunt
următoarele : un princeps de origine maură ? la
Tibiscum33
, un princeps dalmatin atestat la
Ampelum34
, un posibil princeps de origine
palmyreană la Porolissum35
şi un princeps a cărui
origine este necunoscută la Micia36
. Cu referire la
unităţile teritoriale, singurele care apar în
provincie sunt vicus şi territorium, fiecare doar o
singură dată, în ambele cazuri este vorba despre
entităţi de tip roman, civitates, existente abia în
secolul III. Nu discutăm aici problema posibilelor
autonomii comunale din Dacia deoarece consider
că tema studiului nostru nu este aceasta,
mulţumindu-ne doar să le amintem în cele ce
urmează, şi anume: Territorium Sucidavense
identificat în a doua jumătate a secolului III în
cadrul aşezării de la Sucidava ( azi Celei)37
,
territorium Acrobadarense38
identificat, pe baza
unei inscripţii, cu aşezarea romană rurală de la
Ilişua, unde activa şi un castru, Aquae39
identificată cu vasta aşezare rurală de la Cioroiu
Nou, Malva unde avem referirea colonia
Malvensis ex Dacia40
, Sighişoara pe valea
Târnavei Mari41
, la Brucla localizată astăzi cel
mai probabil cu oraşul Aiud, pe valea Mureşului,
la Cristeşti42
în aşezarea civilă de lângă castrul
roman identificat aici, la Bologa43
şi la Samum44
,
actuala localitate Căşeiu45
. Ca o completare la cele
spuse mai sus trebuie făcute mai multe distincţii
33
I.I.Russu, M. Dusanic, N. Gudea, V. Wolmann, IDR, III-
1, Bucureşti, 1977, p. 145. 34
R. Ardevan, op. cit., p. 95. 35
Ibidem. 36
Ibidem. 37
Ibidem.; D. Tudor, Sucidava, Craiova, 1974, p. 9-20.; O.
Toporu, C. Tătulea, Sucidava-Celei, Bucureşti, 1987, p.
60-80 şi p.80-96. 38
S. Nemeti, M. Bărbulescu, Territorium Arcobadarense, în
EN, 16-17, 2006-2007, p. 107-118. 39
Ibidem, p. 96. 40
Ibidem, p. 98-99. 41
R. Ardevan, op. cit., p. 101. Vezi A.Husar, Celţi şi
Germani în Dacia Romană, Cluj-Napoca, 1999; I.
Mitrofan, Gh. Moldovan, Castrul roman de la Sighişoara,
în Acta MN 5, 1968, p. 99-109; Idem, Inscripţiile de la
„Pârâul Hotarului” (Sighişoara), în Acta MN, 18, 1981,
p. 99-109; I.I. Russu, IDR, III-4, Bucureşti, 1988, p. 142-
158. 42
Ibidem, p. 101-125. 43
R. Ardevan, op. cit. p. 102-103. 44
Ibidem. 45
S. Nemeti, M. Barbulescu, op. cit., p. 107-118.
între aceste autonomii: astfel unele dintre acestea
au statut municipal, ca de exemplu oraşul Malva,
iar altele sunt aşezări cu caracter rural precum
Cristeşti, Sighişoara sau Samum având un statut
juridic inferior. De asemenea unele dintre aceste
autonomii comunale sunt atestate epigrafic, cum
ar fi: Territorium Sucidavense (trebuie precizat că
nu cunoaştem dimensiunile acestui teritoriu),
Territorium Arcobadarense sau colonia Malvensis
ex Dacia, iar altele sunt doar presupuse pe baza
concentrării descoperirilor arheologice,
numismatice sau epigrafice, cum este cazul
Sighişoarei.
Abrevieri
Om. Glodariu = Omagiu profesorului I. Glodariu,
în Studii de Istorie Antică, Bibliotheca Musei
Napocensis, XX, Cluj-Napoca, 2001.
St. Hon. I. Pisonis = Studia in Honorem Ioannis
Pisonis, în Orbis Antiquis Bibliotheca Musei
Napocensis XXI, Cluj-Napoca, 2004.
10
ISTORIE
TERITORIILE BIZANTINE DE LA DUNĂREA DE JOS ÎN SECOLUL AL XI-LEA. Scurte consideraţii
Dr. Vasile Mărculeţ
Résumé. L’organisation des territoires byzantins du Bas-Danube au XIe siècle: le thème Paristrion-
Paradounavon. Dans l’an 1018, au bout d’une lonque guerre (976/1018), l’empéreur Basil II le Macédonien,
supprima le Tzarat Bulgar, ses territoires soyant incorporés dans l’Empire Byzantin. Après la victoire, l’empéreur a
établi l’organisation complète de la moitié nordique de la Péninsule Balkanique, entrée sous la complète possession
de l’Empire Byzantin. Après 1018 ou, plus préciséments, entre 1018-1020, dans les territoires conquis ont été
organisé des nouveaux thèmes, parmi lequel cel du Bas-Danube – le thème Paristrion ou Paradounavon (Παπιζηπíον-
Παπαδοςναβον). Son processus d’organisation, dans la forme finale, a été réalisé ayant comme noyan l’ancien
stratégat de Dristra-Dorostolon (Silistrie), reconstitué après l’an 1000, au fur et à mesure de la reconquête
progressive par le Byzance des territoires de la Bulgarie danubienne, jusqu’à Vidin. La résidence du nouveau thème a
été établie à Dristra. Dans sa composition entraient les territoires limités par les Bas-Danube, en amont de Vidin
jusqu’aux bouches, les montagnes Balkans, et la mer Noire, des bouches du Danube jusqu’au sud de Varna. Au
premier rang se trouvait un gouverneur, qui cumulait, autant les prérogatives civiles, mais aussi celles militaires de la
fonction, et portait le titre de katepano (καηεπάνω), de duc (δούξ) ou d’archonte (άπσων). Dans sa forme finale
d’organisation, le thème Paristrion-Paradounavon a eu dans sa composition plusieurs sous-divisions administratives-
territoriales nomées tourmai (ηοςπμαι). Chaque tourma était dirigée par le commandament d’un échelon de rang
inférieur, sous-ordonné au gouverneur, nommé tourmarchos (ó ηοςπμαπσηρ). Très probablement, les nombre de
tourmai a été de trois (La traduction par Elena Jampa).
Cuvinte cheie. Dunărea de Jos, Imperiul Bizantin, Thema Paristrion-Paradounavon, katepano, duce,
arhonte, tourma, tourmarchos.
În primii ani ai secolului al XI-lea,
confruntarea bizantino-bulgară, reluată după anul
976, înregistrează o evoluţie complet diferită faţă
de cea din ultimul sfert al secolului precedent.
Imperiul Bizantin, care reuşise să depăşească cu
succes problemele interne şi externe, îndeosebi
din Asia, de la începutul domniei împăratului
Vasile II Macedoneanul (976-1025), – răscoalele
generalilor Bardas Skleros şi Bardas Phokas, din
976-979 şi 987-989; luptele cu arabii, în cursul
cărora, în 995 basileul îl zdrobeşte pe califul
fatimid la Alep – abandonează defensiva şi preia
complet şi definitiv iniţiativa militără în conflictul
cu Ţaratul Bulgar. În noile condiţii, ofensiva
bizantină împotriva Bulgariei lui Samuel
Comitopulul (991/997-1014) atinge apogeul.
Recucerirea bizantină de la începutului
secolului al XI-lea. Nu vom insista în mod
deosebit asupra derulării conflictului bizantino-
bulgar, întrucât acest lucru este, în general, bine
cunoscut. Ca urmare, ne vom limita să înregistrăm
succint principalele sale momente de la începutul
secolului al XI-lea. În 1003 basileul întreprinde o
expediţie în Macedonia în cursul căreia ocupă
Berroia şi Servia, deschizându-şi drum spre nordul
Greciei. Thessalia, care trecuse de partea ţarului
bulgar, este readusă la ascultare. Revenind în
Macedonia, împăratul cucereşte Vodena
apropiindu-se de centrul puterii lui Samuel. În
anul următor, după un asediu de opt luni, forţele
bizantine luau cu asalt Vidinul desăvârşind
cucerirea Bulgariei dunărene. Revenit în
Macedonia, Vasile II îl învinge pe Samuel în
apropiere de Skoplje ocupând oraşul şi regiunea
Macedoniei de Jos şi de Mijloc (1007). Cucerirea
Ţaratul Bulgar, prins în cleştele bizantin, devenise
doar o chestiune de timp. Confruntările bizantino-
bulgare continuă cu aceeaşi violenţă şi între 1007-
1014. La sfârşitul acestei perioade, victoriile
bizantine reduseseră statul bulgar la regiunea
marilor lacuri, munţii Albaniei şi valea
Stymonului (Strumei), obligându-l, totodată, la o
disperată luptă pentru supravieţuire. La 29 iulie
1014, în pasul Kimba Longos (Κíμβα Λóγγος),
basileul repurta o victorie decisivă asupra forţelor
bulgare care încercau să-i împiedice pătrunderea
în Macedonia occidentală. Cei 14.000-15.000 de
prizonieri bulgari (sursele istorice oscilează între
cele două cifre), trataţi ca supuşi rebeli, au fost
orbiţi şi trimişi ţarului. Spectacolul tragic oferit de
soldaţii săi mutilaţi, a grăbit sfârşitul lui Samuel
care, la 6 octombrie 1014 a încetat din viaţă; i-a
succedat, pentru scurt timp, fiul său, Gabriel
Radomir (1014-1015). Dezastrul de la Kimba
11
ISTORIE
Longos, urmat de moartea ţarului Samuel, au
însemnat începutul agoniei Ţaratului Bulgar.
Anarhia din statul bulgar, generată de luptele
pentru putere cărora le-a căzut victimă Gabriel
Radomir, ucis de vărul său Ioan Vladislav (1015-
1018), care ocupă tronul, insuccesele militare
înregistrate în confruntările cu Bizanţul, epuizarea
populaţiei, sătulă de război după patru decenii de
lupte, au slăbit dramatic poziţiile facţiunii
antibizantine, facilitând ofensiva imperiului;
acţiunea de cucerire a Bulgariei intra în faza sa
finală. În toamna anului 1016, Ochrida, noua
reşedinţă a ţarilor bulgari, este ocupată de forţele
bizantine. După ce la sfârşitul anului 1017 Ioan
Vladislav suferă o grea înfrângere la Perlagonia,
moartea sa, în februarie 1018, la asediul oraşului
Dyrrachion, clarifica definitiv situaţia. În acelaşi
an, basileul întreprindea ultima sa campanie în
Macedonia, împotriva Bulgariei. În
cursul acesteia, – un adevărat marş
triumfal până la Ochrida şi Prilep –
ţarina văduvă Maria şi fiii săi,
familia lui Gabriel Radomir,
mitropolitul Bulgariei, David, şi
principalii fruntaşi bulgari i se supun
împăratului. Forţele bizantine
anihilează ultimele rezistenţe
bulgare. Ţaratul Bulgar îşi înceta
existenţa1.
Organizarea teritoriilor
nord-balcanice. După victorie,
împăratul a stabilit deplina
organizare a jumătăţii nordice a
Peninsulei Balcanice, intrate sub deplina stăpânire
a Imperiului Bizantin. După 1018 sau, mai sigur,
între 1018-1020, în teritoriile cucerite au fost
organizate noi theme, între care şi cea de la
Dunărea de Jos – thema Paristrion sau
Paradunavon (Παριστρíον-Παραδουναβον).
Numărul şi ariile de jurisdicţie ale themelor au
reprezentat subiectul altor dispute în istoriografie.
Nicolae Bănescu, a susţinut vreme îndelungată că
1 Pentru ultimele lupte bizantino-bulgare, vezi: Georgii
Cedrenii, Historiarum Compendiun, în Georgius
Cedrenus, Ioannis Scylitzae ope ab Immanuele Bekkero,
suppletus et emendatus, tomus II, Bonnae,
MDCCCXXXIX, p. 467-470 (în continuare: Cedrenus,
II); Cf. N. Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol. II:
Imperiul Bizantin clasic (610-1081), Bucureşti, 2003, p.
533-538.
Vasile II a constituit doar două theme – Paristrion
sau Paradunavon şi Bulgaria – acceptând, totuşi,
şi constituirea, prin 1152-1153, de către Manuel I
Comnenos (1142-1180), a unui ducat sau a unei
theme în regiunea Sirmium-Belgarad2. Opinia sa
se va dovedi însă, parţial eronată. Pe baza unor
descoperiri sigilografice neutilizate de alţi
cercetători, istoricul francez Vitalien Laurent a
demonstrat existenţa şi a celei de-a treia theme
bizantine, situate în zona Savei şi a Dunării –
thema Sebiei sau Sirmium – încă din deceniul 3 al
secolului al XI-lea3. În ceea ce ne priveşte,
considerăm că începuturile themei Sirmium se
datează în aceeaşi perioadă cu cele ale themelor
Paristrion şi Bulgaria, respectiv în anii 1018-1020.
Ne bazăm această concluzie pe câteva informaţii
existente în lucrările lui Georgios Kedrenos şi
Ioan Skylitzes. Aceştia consemnează faptul că
după supunerea Bulgariei şi a
croaţilor, doar „comandantul de
Sirmium […], Sermon, nu voi să se
supună. Constantin Diogenes,
comandantul părţii vecine, e trimis
sol la dânsul. Diogenes îl suprimă şi
este pus să conducă ţinutul, în locul
lui”4. Unificarea regiunii
Sirmiumului ce cea învecinată, prin
1018-1019, sub guvernarea lui
Constantin Diogenes, ducele
Thessalonikului, reprezintă în opinia
noastră, actul de naştere a themei
Sirmium sau Serbia. De altfel, la mai
puţin de un deceniu de la această
dată, existenţa themei Sirmium primeşte o nouă
confirmare din partea surselor bizantine. Relatând
evenimentele din anul 1027, legate de o invazie
pecenegă, Georgios Kedrenos şi Ioan Zonaras, îl
menţionează pe acelaşi Constantin Diogenes, în
calitate de „arhonte de Sirmium”, respectiv
„guvernator de Sirmium”, cumulând în condiţiile
excepţionale create de invazia barbară şi funcţia
de „duce al Bulgariei”5. Revenind la problema
2 N. Bănescu, Les duchés byzantins de Paristrion
(Paradounavon) et de Bulgarie, Bucureşti, 1946, p. 42-44
(în continuare: Les duchés byzantins); Idem, în AARMSI,
s. III, t. XXVI, 1943-1944 (1944), p. 66; Idem, ARBSH,
X, 1923, p. 49-57. 3 V. Laurent, în REB, 15, 1957, p. 187-195.
4 Cedrenus, II, p. 470.
5 Ibidem, p. 483; Ioannis Zonarae, Epitome Historiarum,
edidit Ludovicus Dindorfius, vol. IV, Lipsiae,
12
ISTORIE
organizării teritoriilor cucerite de Vasile II în
Peninsula Balcanică, constatăm că teza cu privire
la împărţirea teritoriilor în mai multe theme fusese
exprimată încă din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea de istoricul rus N.A. Skabalanovic.
Acesta a susţinut existenţa a trei theme: thema
Bulgaria, thema „oraşelor de la Dunăre şi, la vest
de aceasta, „de-a lungul Dunării şi pe Sava,
următoarea themă bizantină, cu oraşele Sirmium
şi Belgrad” care ar fi putut purta „numele unuia
sau al celuilalt din aceste oraşe”6. Istoricul bulgar
Petăr Mutafciev a susţinut o şi mai mare diviziune
a teritoriului bulgar. În opinia sa, se va dovedi, de
altfel, cea mai apropiată de realitate, Vasile II a
organizat în teritoriile cucerite, patru theme:
thema Bulgaria, thema Dyrrachion, thema Srem şi
thema „oraşelor de la Dunăre” sau Paristrion7.
Concluzii asemănătoare, cu privire la organizarea
teritoriilor bizantine, vor exprima, ulterior, şi alţi
specialişti, din rândul cărora reţinem pe H.
Grégoire, G. Ostrogorsky, D. Obolensky, sau T.
Wasilewski. Opiniile lor vor aduce clarificările şi
completările de rigoare, permise de evoluţia
cercetărilor în domeniu 8
. Există însă şi o categorie
de istorici care, într-o formă mai mult sau mai
puţin directă, au afirmat continuitatea unităţii
teritorial-administrative a Bulgariei sub stăpânire
bizantină. În lucrarea sa conscrată istoriei
Bulgariei (1876), istoricul ceh C. Jirecek a
formulat teza că după cucerire, teritoriile fostului
Ţarat Bulgar au fost împărţite în theme
administrative, fiecare condusă de câte un strateg
MDCCCLXXI, p. 126-127; Cf. T. Wasilewski, în
Zbornik, VIII, 1964, 2, p. 474, şi nota 49 (în continuare:
Zonarae); Cf. Idem, în CIEB XIVe, II, p. 642, unde
remarcă un sigiliu al lui Constantin Diogenes cu titlul de
„ducele Thessalonikului, Bulgariei şi Serbiei”. 6 N.A. Skabalanovic, Vizantijskoe gosudarstvo i cerkov v XI
veke (ot smerti Vasilija II Bulgarobojcy do Alekseja I
Komnina), St. Petersburg, 1884, p. 219-220, 227-230. 7 P. Mutafciev, Bulgaers et Roumains dans l’histoire de
Pays danubiens, Sofia, 1932, p. 30. 8 H. Grégoire, The Amorians and Macedonians 842-1025, în
The Cambridge Medieval History, vol. IV: The Byzyntine
Empire, part I: «Byzantium and its Neihbours»,
Cambridge, 1966, p. 189; G. Ostrogorsky, Geschichte des
Byzantinischen Staates, München, 1963, p. 258-259; D.
Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul.
Europa de Răsărit, 500-1453, Bucureşti, 2002, p. 232-
233; T. Wasilewski, în Zbornik, VIII, 1964, 2, p. 465-479;
Idem, în CIEB XII, II, p. 233 şi următoarele; Idem, în
CIEB XIV, II, p. 641-645.
sau de câte un duce, care concentra în mâinile sale
autoritatea civilă şi militară, avându-şi reşedinţa în
unul din oraşele importante ale themei. Conform
aceluiaşi istoric, aceştia erau subordonaţi unui
comandant suprem care rezida la Skoplje9. În
ultimă instanţă, opinia lui Jirecek susţinea indirect
teza menţinerii unităţii teritoriale a Bulgariei şi
sub stăpânire bizantină. La începutul anilor ’30 ai
secolului al XX-lea, istoricul grec S. Kyriakides
relua, într-o formă uşor modificată şi nuanţată,
teza lui Jirecek cu privire la organizarea
administrativă a teritoriilor stăpânite de Bizanţ.
Conform teoriei sale, themele bizantine
importante aveau în frunte duci sau katepani şi
erau divizate în alte subunităţi administrativ-
teritoriale de dimensiuni mai reduse, numite tot
theme, conduse de strategi10
. Tezele cu privire la
divizarea teritoriului Bulgariei în mai multe theme
au fost combătute cu vehemenţă, în prima
jumătate a secolului al XX-lea, de istoricul bulgar
V.N. Zlatarski. Adept convins al teoriei conform
căreia unitatea administrativ-teritorială a Bulgariei
a fost menţinută şi sub stăpânire bizantină,
istoricul bulgar a căutat, cu obstinaţie, să
demonstreze veridicitatea tezei sale. Forţat de
evidenţe, el a acceptat, totuşi, existenţa themei
Sirmium, cu reşedinţa la Belgrad, şi a themei
Paristrion, dar numai de la mijlocul secolului al
XI-lea, şi dependente de thema Bulgariei, opinie
apropiată de cea a lui Jirecek11
. Concluziile
istoricului bulgar au fost combătute, cu argumente
solide, de numeroşi specialişti. De-a lungul
timpului s-au angajat în disputa cu cercetătorul
bulgar sau cu adepţii tezei sale, Fr. Dölger, N.
Bănescu sau G. Ostrogorsky12
. Adept al tezei care
susţinea menţinerea unităţii administrativ-
teritoriale a teritoriilor Bulgariei sub stăpânire
bizantină a fost şi istoricul rus A.A. Vasiliev. „În
1018, – susţine el – Ţaratul Bulgar înceta să mai
existe: el era transformat într-o provincie
bizantină, în fruntea căreia era instalat un
9 K.J. Jirecek, Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876, p. 194-
197. 10
Pentru opinia lui S. Kyriakides, vezi: N. Bănescu, Les
duchés byzantins, p, 38. 11
V.N. Zlatarski, , în SK, IV, 1931, p. 49-67. 12
Fr. Dölger, BZ, 31, 1931, p. 443-445; N. Bănescu, Les
duchés byzantins, p. 10-38; G. Ostrogorsky, op. cit., p.
259.
13
ISTORIE
guvernator imperial. Totodată, ea îşi păstra, într-
o anumită măsură, autonomia sa internă”13
.
Thema Paristrion-Paradunavon. Revenind la fazele de început ale themei
Paristrion sau Paradunavon, considerăm că două
aspecte – momentul constituirii sale şi organizarea
sa – este necesar a fi cât mai bine elucidate. La
rezolvarea acestor probleme vom căuta să ne
aducem şi propria contribuţie pe parcursul
prezentului studiu. În ceea ce ne priveşte, pe
temeiul analizei informaţiilor de care dispunem,
că procesul său de constituire, în forma sa finală,
s-a realizat în intervalul 1018-1020 având ca
nucleu vechiul strategat al Dristrei, reconstituit
după anul 1000, pe măsura recuceririi progresive
de către Bizanţ a teritoriilor Bulgariei dunărene,
până la Vidin. Reşedinţa noii theme a fost stabilită
la Dristra. În compunerea sa intrau teritoriile
limitate de Dunărea inferioară, din amonte de
Vidin până la guri, Munţii Balcani şi Marea
Neagră, de la gurile Dunării până la sud de Varna.
Nu avem, în schimb, nici o dovadă că Bizanţul ar
mai fi păstrat sub control capetele de pod de pe
malul stâng al Dunării inferioare. În fruntea sa se
afla un guvernator, care cumula, atât prerogativele
civile, cât şi militare ale funcţiei, şi purta titlul de
katepan (καηεπάνω), duce (δούξ) sau arhonte
(άπσων). Un sigiliu, publicat recent, datat la
începutul secolului al XI-lea, îl menţionează pe un
Constantin, polites, patrikios şi katepano. Din
numele provinciei guvernate de el s-au păstrat
doar literele „” care pot proveni, fie din
Δπíζηπαρ, fie, cel mai probabil din Παπιζηπιος14
.
Existenţa acestui katepan de Dristra sau de
Paristrion, în persoana lui Constantin, polites şi
patriciu, este, după părerea noastră, o dovadă
temeinică în susţinerea opiniei exprimate anterior
cu privire la momentul aproximativ al constituirii
themei Paristrion-Paradunavon15
. Dacă opinia
formulată de noi se confirmă, atunci Constantin
poate fi considerat printre primii guvernatori ai
13
A.A. Vasiliev, Histoire de l’Empire Byzantin, tome I:
(324-1081), Paris, 1932, p. 423-424. 14
J. Nesbitt, N. Oikonomides, Catalogue of Byzantine seals
at Dumbarton Oaks and in the Fogg Museum of Art, vol.
I: Italy, North of the Balkans, North of the Black Sea,
Dumbarton Oaks, Washington, 1991, p. 150. 15
Cf. Al. Madgearu, în Byzantinoslavica, XL, 1999, 2, p.
422, unde datează guvernarea lui Constantin, pe care îl
consideră katepan de Dristra, în prima sau a doua decadă
a secolului al XI-lea.
themei Paristrion-Paradunavon. Trei sigilii de
plumb, primul descoperit în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea la Istanbul, al doilea în 1927
la Preslav, iar al treilea în 1951 la Dinogetia-
Garvăn, îl menţionează pe „Symeon, vestes şi
katepanο de Paradunavon”, care, după părerea
noastră, a ocupat acestă funcţie după 1025 sau
chiar după 103016
. Din aceeaşi perioadă datează,
se pare, şi sigiliul unui nenominalizat „duce de
Paristrion”, publicat de istoricul francez G.
Schlumberger17
. Menţionarea primilor katepani,
de Dristra, respectiv de Paristrion-Paradunavon,
prin 1018-1020, este un indiciu irefutabil că thema
bizantină de la Dunărea de Jos era constituită în
forma sa definitivă. În acest context, nu credem a
fi lipsită de importanţă constatarea că titlurile
guvernatorilor themei de la Dunărea de Jos, atâţia
câţi cunoaştem între 1000/1001 şi 1018 – David,
Theodoros, Kli[…]anus, Ioan Maleses şi
Tzitzikios – sunt acelea de „strateg de
Dorostolon” sau „strateg de Dristra”, funcţie, în
primul rând, militară, fapt absolut normal în
condiţiile de război în care se derula procesul
treptat de constituire, în forma sa definitivă, a
unităţii administrativ-teritoriale din regiune18
.
Între 1018/1020 şi 1093/1094, toţi guvernatorii
themei Paristrion-Paradunavon – cei care au
ocupat cu certitudine funcţia – poartă, fără
excepţie, titlurile de duce, katepan sau arhonte,
ceea ce înseamnă că odată cu încheierea
războiului bizantino-bulgar (1018) şi a procesului
de constituire a noii theme şi a instituţiilor sale
16
Cf. N. Bănescu, Les duchés byzantins, p. 70: „Σςμεών
βεζηη καì καηεπάνω ηοΰ Παπαδοςνάβος”, a cărui
guvernare o datează după 1020-1025. Pentru aceeaşi
opinie, vezi: I. Barnea, în Gh. Ştefan şi colab., Dinogetia,
I, Bucureşti, 1967, p. 332-335; Idem, în Dacia, II, 1958, p.
473; Idem, în Byzantina, 1, 1980, p. 272; Idem, în SCIV,
4, 1953, 3-4, p. 646; Cf. A. Madgerau, Byzantinoslavica,
XL, 1999, 2, p. 424, 430-431, unde datează guvernarea lui
Symeon, „vestes şi katepanο de Paradunavon”, în „jur de
1060-1070”, mai exact în intervalul 1065-1072,
considerând că acesta „ar putea fi acelaşi cu un anume
Symeon, vestarchos şi katepano al Adrianopolului şi
Messembriei, datat în anii ’70”. 17
G. Schlumberger, Sigillographie de l’Empire Byzantin,
Paris, 1884, p. 239. 18
Pentru organizarea şi funcţionarea Strategatului de
Dristra-Dorostolon, vezi recent: V. Mărculeţ, Stăpânirea
bizantină la Dunărea de Jos în secolele X-XII, Mediaş,
2006, p. 48-56; Idem, în Peuce, s.n., III-IV, 2005-2006, p.
305-316.
14
ISTORIE
(c.1018-1020), s-a realizat şi unificarea atribuţiilor
militare şi administrative ale guvernatorilor19
. Un
fapt relevant, din acest punct de vedere, este, după
părerea noastră, dispariţia termenului strateg din
titlurile guvernatorilor themei Paristrion-
Paradunavon, câţi cunoaştem că şi-au exercitat
efectiv funcţia. Excepţia pare a fi făcută doar de
Georgios Euphorbenos, pe care în anul 1087, în
timpul răzbiului cu pecenegii, împăratul Alexios I
Comnenos (1081-1118), „numindu-l comandant
(hegemon-ηγεμóνα) l-a trimis, pe mare, la
Dristra”20
. Foarte probabil, acesta a rămas
titularul nominal al acestei funcţii până în jurul
anului 1091, la sfârşitul războiului bizantino-
peceneg. Afirmăm că Georgios Euphorbenos a
fost doar titularul nominal al funcţiei de
guvernator al themei Paristrion-Pardunavon,
întrucât ştim cu certitudine, din informaţiile
transmise de Anna Comnena, că acesta nu şi-a
exercitat nici un moment funcţia la Dristra.
Cetatea nu a putut fi smulsă din mâinile unei
căpetenii pecenege, Tatos (Tatous, Tatrys), şeful
unei formaţiuni politice locale, care o stăpânea
încă din anul 1072, din timpul revoltei
antibizantine a oraşelor paristriene21
.
În forma sa finală de organizare, thema
Paristrion-Paradunavon a avut în compunere mai
multe subunităţi administrativ-teritoriale numite
tourmai (ηοςπμαι). Fiecare tourma era condusă de
comandantul unui eşaloan de rang inferior,
subordonat guvernatorului, numit tourmarchos (ó
ηοςπμαπσηρ). Ne bazăm această opinie pe
existenţa unui sigiliu descoperit la Istanbul, datat
în prima jumătate a secolului al XI-lea, aparţinând
19
V. Mărculeţ, Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale
republicilor maritime italiene cu Ţările Române până în
secolul al XV-lea, Sibiu, 2002, p. 14. 20
Ana Comnena, Alexiada, ed. Marina Marinescu şi N.Ş.
Tanaşoca, Bucureşti, 1977, VII, II, 1. Pentru considerarea
lui între guvernatorii Paristrionului, vezi: M. Şesan, în
RESEE, XVI, 1978, 1, p. 47-48.
21 Ibidem, VII, III, 23. Pentru contextul ocupării Dristrei de
către Tatos, vezi: Ioannis Scylitzae curopalatae, Excerpta
ex Breviario Historico. Excipientia ubi Cedrenus desinit,
în Georgius Cedrenus, Ioannis Scylitzae ope ab
Immanuele Bekkero, suppletus et emendatus, tomus II,
Bonnae, MDCCCXXXIX, p. 719; Michaelis Attaliotae,
Historia, opus a Wladimiro Bruneto de Presle, Instituti
Gallici Socio, inventum descriptum correctum, recognovit
Immanuel Bekkerus, Bonnae, MDCCCLIII, p. 205;
Zonarae, p. 223.
unui „Ioan tourmarchos de Paradunavon”22
.
Foarte probabil, numărul tourmelor a fost de
trei23
. În această structură, thema Paristrion-
Pardunavon şi desfăşurat existenţa, cel puţin, până
la sfârşitul secolului al XI-lea.
Consideraţii finale. În anul 1018, la capătul
unui îndelungat război (976-1018), împăratul
Vasile II Macedoneanul, desfiinţa Ţaratul Bulgar,
teritoriile sale fiind încorporate Imperiului
Bizantin. După victorie, împăratul a stabilit
deplina organizare a jumătăţii nordice a Peninsulei
Balcanice, intrate sub deplina stăpânire a
Imperiului Bizantin. După 1018 sau, mai sigur,
între 1018-1020, în teritoriile cucerite au fost
organizate noi theme, între care şi cea de la
Dunărea de Jos – thema Paristrion sau
Paradunavon (Παπιζηπíον-Παπαδοςναβον).
Procesul său de constituire, în forma sa finală, s-a
realizat având ca nucleu vechiul strategat de
Dristra-Dorostolon, reconstituit după anul 1000,
pe măsura recuceririi progresive de către Bizanţ a
teritoriilor Bulgariei dunărene, până la Vidin.
Reşedinţa noii theme a fost stabilită la Dristra. În
compunerea sa intrau teritoriile limitate de
Dunărea inferioară, din amonte de Vidin până la
guri, Munţii Balcani şi Marea Neagră, de la gurile
Dunării până la sud de Varna. În fruntea sa se afla
un guvernator, care cumula, atât prerogativele
civile, cât şi militare ale funcţiei, şi purta titlul de
katepan (καηεπάνω), duce (δούξ) sau arhonte
(άπσων). De-a lungul existenţei sale, thema
Paristrion-Paradunavon a cunoscut puţine şi
nesemnificative modificări administrativ-
teritoriale. În forma sa finală de organizare, thema
Paristrion-Paradunavon a avut în compunere mai
multe subunităţi administrativ-teritoriale numite
tourmai (ηοςπμαι). Fiecare tourma era condusă de
comandantul unui eşalon de rang inferior,
subordonat guvernatorului, numit tourmarchos (ó
ηοςπμαπσηρ). Foarte probabil, numărul tourmai-lor
afostdetrei.
22
I. Barnea, în SCIVA, 37, 1986, 3, p. 269: „’Ιωαννη
ηοςπμαπσ(η) ηος Παπαδοςωαβος”. 23
Ibidem.
15
ISTORIE
MOLDOVA ŞI VENEŢIA ÎN SEC. XV- ÎNCEPUTUL SEC. XVI. RELAŢII POLITICE
Dr. Vasile Mărculeţ
Résumé. La Moldavie et la Venise en XV
e siècle et le début du XVI
e siècle. Les relations politiques. Dans le
cadre de la politique extérieure de la Moldavie, de XVe siècle et les premiers ans du XVI
e siècle (1504), les relations
avec la Venise occupe un lieu distincte, même s’ il n’en est pas de première importance. Les relations politiques de
la Moldavie avec la Venise, instituées avec certitude en décennie 4 du XVe siècle ont connu leurs maxime ampleur
pendant le dernier quart de du même siècle et les premièrs ans du XVIe siècle.
Cuvinte cheie: Moldova, Veneţia, Serenissima, Senat, Ştefan cel Mare, Paolo Ognibene, Emmanuele
Gerardo, Cetatea Albă, Moncastro, Chilia.
În cadrul politicii externe a Moldovei, din
secolul al XV-lea şi primii ani ai secolului al XVI-
lea (1504), legăturile cu Veneţia, au ocupat un loc
distinct, chiar dacă nu unul de primă importanţă.
Relaţiile politice ale Moldovei cu Veneţia,
stabilite, cu certitudine în deceniul 4 al secolului
al XV-lea au cunoscut maxima lor amploare în
ultimul sfert al aceluiaşi secol şi în primii ani ai
secolului al XVI-lea.
Debutul relaţiilor moldo-veneţiene. Momentul de început al relaţiilor politice moldo-
veneţiene este greu de stabilit cu exactitate pe
baza informaţiilor controversate de care dispunem
în prezent. Sursele interne şi externe ce fac referiri
la aceste relaţii permit mai degrabă formularea
unor ipoteze, şi acestea foarte variate, decât a unor
concluzii certe.
Unele izvoare otomane tardive, din secolele
XVI-XVII, îndrumă spre concluzia că o
colaborare conjuncturală moldo-veneţiană s-a
realizat încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în
contextul luptei antiotomane a popoarelor din
Balcani. Mai mulţi cronicari turci – Idris Bitlisi,
Sa’adeddin Mehmed, Mehmed bin Mehmed,
Kodja Husein – enumeră în cadrul coaliţiei
creştine, care a încercat în 1389, la Kossovopolje,
sub conducerea cneazului Lazăr (1371-1389), să
oprească ofensiva otomană, alături de sârbi,
unguri, munteni, veneţieni şi pe moldoveni
(Bogdan)1. Fără îndoială, aceste afirmaţii
reprezintă exagerări evidente, fără nici un temei
real. Dacă participarea muntenilor sau a unor
unităţi de mercenari veneţieni la bătălia de la
1 Cronici turceşti privind Ţările Române, Extrase. Vol. I:
Sec. XV-mijlocul sec. XVII (M. Guboglu, M.A. Mehmed),
Bucureşti, 1966, p. 155, 301, 401, 441 (Cronici turceşti,
I).
Kossovopolje rămâne o problemă discutabilă, dar
nu imposibilă, cea a moldovenilor este categoric
exclusă. Am ţinut însă să reţinem ştirile
cronicarilor otomani întrucât acestea rămân
interesante, în primul rând, prin ineditul lor. Acest
lucru nu exclude însă, în totalitate, posibilitatea
stabilirii unor contacte politice moldo-veneţiene
încă din epoca respectivă, asupra cărora, cel puţin
deocamdată, nu avem informaţii.
Ştiri certe cu privire la tentativa stabilirii
unor legături politice moldo-veneţiene datează
abia din deceniul 4 al secolului al XV-lea.
Documentele referitoare la această problemă, puse
în circulaţie şi analizate îndeosebi de N. Iorga2 în
istoriografia românească, ne permit formularea
concluziei că iniţiativa a aparţinut domnului
Moldovei, Ştefan II (1433-1447, cu întreruperi) şi
a avut la bază, foarte probabil, raţiunea limitării
preponderenţei comerciale genoveze din comerţul
de tranzit ce se derula prin Moldova, îndeosebi pe
drumul Nistrului.
În condiţiile unei noi crize a sistemului
colonial genovez din Marea Neagră, survenite la
mijlocul deceniului 4 al secolului al XV-lea, un
„domino Maurocastri”, nimeni altul decât Ştefan
II, se adresa, prin intermediul pârcălabului său de
la Cetatea Albă, autorităţilor Veneţiei cu
propuneri de colaborare. Conform unui act
veneţian din 17 aprilie 1435, domnul Moldovei
promitea, autorităţilor Serenissimei, în schimbul
colaborării politice, să asigure accesul larg
negustorilor şi cetăţenilor republicii în centrul de
la limanul Nistrului3. Pentru cercetarea situaţiei la
2 N. Iorga, Noi descoperiri privitoare la istoria românilor, în
idem, Studii asupra Evului Mediu românesc, Bucureşti,
1984, pp. 223-227 (Noi descoperiri).
3 Ibidem, pp. 226-227, doc. I.
16
ISTORIE
faţa locului, Senatul veneţian hotăra, la aceeaşi
dată, ca „una ex tribus galeis viagii Romanie que
hoc anno armabuntur vadat ad Maurocastrum”4.
O dispoziţie similară era dată la 27 aprilie 1435
bailului de la Constantinopol, Marino Zane:
„Insuper pro informatione materie suprascripte
vobis declaramus quod nobilis vir ser Marinus
Zane, precessor vester, nostro dominio denotavit
quod, dum esset baiulus Constantinopolis, pater
illius qui dominatur Maurocastro, qui caloierus
est, fuit ad eum in secreto et sibi dixit et instetit ut
vellet apud nostrum dominium intercedere ut
alique ex galeis viagii nostri Romanie ad
Maurocastrum accederet”5.
Informaţiile de care dispunem confirmă
faptul că autorităţile veneţiene au găsit atractive
condiţiile oferite de domnul Moldovei şi au
acţionat în consecinţă. La 15 aprilie 1436, dată la
care Cetatea Albă se afla exclusiv sub stăpânirea
lui Ştefan II, – după înţelegerea cu fratele său Iliaş
(1432-1442, cu întreruperi) din anul precedent
acesta stăpânea jumătatea meridională a
Moldovei, – Senatul veneţian îl numea pe
Francesco Duodo „viceconsul in Maurocastro”6,
tocmai ca o intenţie clară de a constitui un
stabiliment propriu aici şi de a stabili legături
comerciale şi politice cu Moldova.
Legăturile stabilite între Veneţia şi Moldova
cu acest prilej au fost însă de scurtă durată, ele
întrerupându-se brusc la mijlocul anului 1439.
Încetarea relaţiilor moldo-veneţiene în această
etapă este consemnată de Cronaca Magno care
relatează că în vara anului 1439 un vas veneţian
urma să se deplaseze la Cetatea Albă, în baza
înţelegerii din 1436, când, „la 2 iulie s-a revocat
permisiunea de a merge la Moncastro (a di luglio
fu revocado la gratia deputada andor a
Mocastro)”7. După această dată nici viceconsulul
veneţian de la Cetatea Albă nu mai apare
menţionat, ceea ce înseamnă, cu certitudine, că el
a fost retras de Veneţia.
Eşuarea tentativei Moldovei de a se apropia
de Veneţia a avut indiscutabil determinări politice
şi raţiuni economice. Care au fost acestea? Mai
multe ipoteze pot fi formulate în încercarea de a
găsi o explicaţie cât mai apropiată de realitate la
4 Ibidem, pp. 227, doc. I.
5 Ibidem.
6 Ibidem, pp. 227, doc. II.
7 Ibidem, p. 224 şi n. 7.
acestă problemă. Una dintre ele ar putea fi aceea
că pe fondul crizei politice din Moldova,
concretizată, în primul rând, în decăderea excesivă
a autorităţii domneşti, genovezilor de la Cetatea
Albă, care nu numai că deţineau aici poziţii solide
din punct de vedere comercial, dar dispuneau şi de
o largă autonomie politico-administrativă, le va fi
revenit un rol decisiv în torpilarea firavelor
legături politice moldo-veneţiene, recent stabilite.
Fără îndoială, actul genovez a vizat eliminarea din
relaţiile cu Moldova a principalilor lor concurenţi,
veneţienii, acţiune încheiată în această epocă cu
un succes deplin. O altă ipoteză, ar fi aceea că în
urma noii înţelegeri survenite între Iliaş şi Ştefan
II în cursul anului 1439, ultimul va fi anulat
probabil unele acte de politică externă iniţiate
anterior fără concursul fratelui său, ce aveau
consecinţe şi în aria de jurisdicţie a acestuia, între
care şi cele privind legăturile politice și
comerciale cu Veneţia.
Absenţa oricăror informaţii ne determină să
credem că după această dată, legăturile politice
moldo-veneţiene s-au întrerupt pentru câteva
decenii. Ele vor fi reluate abia în deceniul 8 al
secolului al XV-lea, în cotextul angajării celor
două ţări în lupta antiotomană.
Moldova şi Veneţia în lupta antiotomană. Reluarea relaţiilor politice moldo-venețiene în
deceniul 8 al secolului al XV-lea se realiza în
condiţii interne, complet schimbate în ceea ce
priveşte Moldova, şi internaţionale de o gravitate
extremă. Departe de a fi fost „întâmplătoare”,
cum le caracteriza N. Iorga8, ele au avut la bază
importante determinări de ordin politic, strategic
şi militar; determinările de natură economică au
lipsit aproape cu desăvârşire în noua conjunctură.
În noua etapă, relaţiile politice moldo-
veneţiene au fost, în primul rând, rezultatul
cadrului internaţional în care s-au derulat şi ale
constrângerilor exercitate de acesta asupra celor
două state angajate în lupta antiotomană: Veneţia
din 1463, Moldova din 1470/1473. Nevoia de
aliaţi a Veneţiei, în conflictul cu turcii, venea în
8 idem, Veneţia în Marea Neagră. III. Originea legăturilor
cu Ştefan cel Mare şi mediul politic al dezvoltării lor, în
idem, Studii asupra Evului Mediu românesc, Bucureşti,
1984, p. 230 (Veneţia, III); Cf. E. Denize, Ţările Române
şi Veneţia. Relaţii politice (1441-1541). De la Iancu de
Hunedoara la Petru Rareş, Bucureşti, 1995, p. 79.
17
ISTORIE
întâmpinarea acţiunilor şi a politicii lui Ştefan cel
Mare (1457-1504) de a-şi asigura un sprijin extern
eficient în tentativa întreprinsă. În consecinţă,
colaborarea moldo-veneţiană a reprezentat o
constantă a politicii externe a celor două state în
perioada luptelor cu turcii. Desigur, atenţia arătată
de Veneţia, pe cale să devină o superputere a
vremii, relaţiilor cu Moldova a fost subordonată în
întregime intereselor sale politice9.
Momentul de început al relaţiilor moldo-
veneţiene, în această etapă, se plasează, aşa cum
am arătat, cel mai probabil, la începutul deceniului
8 al secolului al XV-lea, în condiţiile stabilirii
unor legături politice între Veneţia şi hanul
turcoman al statului Akkoyunlu, Uzun-Hassan
(1453-1478), principalul adversar al Imperiului
Otoman în Asia Mică. În câteva rânduri,
ambasadorii celor două părţi au tranzitat Moldova,
prilej cu care, fără îndoială, ei au avut contacte şi
cu autorităţile politice de la Suceava.
Un prim contact cu Veneţia este foarte
posibil să se fi realizat prin intermediul solilor lui
Uzun-Hassan şi ai Georgiei, în drum spre cetatea
lagunelor. În ianuarie 1471, un sol turcoman şi
unul georgian, în drum spre Italia, treceau prin
Cetatea Albă şi Moldova spre Krakowia, de unde,
cu sprijin polonez, ajungeau la Roma şi Veneţia10
.
Nu este deci deloc exclus ca prin intermediul
acestora să se fi adresat şi domnul Moldovei
Serenissimei, căreia să-i fi făcut cunoscute
intenţiile sale politice şi să-i fi propus colaborarea.
Un astfel de demers este cu atât mai posibil cu cât
încă din 1470, odată cu deschiderea conflictului cu
Radu cel Frumos (1462-1475, cu întreruperi),
interpusul turcilor, pentru scoaterea Ţării
Româneşti din sfera de influenţă otomană, el se
angajase, practic, în lupta antiotomană.
Anul 1472 a reprezentat o perioadă de
acalmie în confruntarea dintre cei doi domni
români, dar şi momentul în care Ştefan a intrat, cu
certitudine, în legătură cu Veneţia, prin
intermediul lui Isak beg, solul lui Uzun-Hassan la
Veneţia şi Roma. Demersurile lui Ştefan nu se
făceau însă pe un teren nepregătit, deoarece în
9 V. Mărculeţ, Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale
republicilor maritime italiene cu Ţările Române până în
secolul al XV-lea, Sibiu, 2002, p. 216 (Relaţiile).
10 N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1985, pp.
134-135 (Ştefan cel Mare).
Italia, la Milano, se ştia despre pregătirile sale încă
din 1471 când, într-un proiect de cruciadă
antiotomană, se spunea, între altele: „Po ancora el
Re de Ungaria sollicitare li Valachi, li quali
voluntere se levano contra el Turco, quando
vedano el Re d’ Ungheria havere uno exercito”11
.
Această cunoaştere a intenţiilor sale sporea
considerabil şansele de reuşită ale demersurilor
domnului Moldovei. Totodată, prin acţiunile sale,
Moldova nu numai că înceta să mai fie un obiect
de dispută între puternicii săi vecini, ci, prin
transformarea sa în subiect al relaţiilor
internaţionale, „devenea acum un factor activ al
politicii europene”12
.
În septembrie 1472, solul lui Uzun-Hassan,
medicul Isak beg, de „natione hispanus, fide
antem Hebreus”, împreună cu tălmaciul veneţian
Cattarino Zeno, sosea la Veneţia, fiind purtătorul
unei scrisori a hanului turcoman către Senatul
republicii, din 30 mai acelaşi an13
. Sosirea în
Europa a lui Isak beg, care a trecut probabil prin
Caffa şi Cetatea Albă, prin iunie 1472, a marcat,
pe lângă debutul legăturilor cu Uzun-Hassan, şi
stabilirea relaţiilor politice dintre Ştefan cel Mare
şi Veneţia. Este greu de crezut că domnul
Moldovei nu s-a folosit de ocazie pentru a
transmite un mesaj Senatului Veneţiei prin care
să-şi arate disponibilitatea pentru o alianţă
antiotomană. Cunoaştem de altfel faptul că,
informat asupra intenţiilor lui Ştefan, Uzun-
Hassan i-a adresat acestuia o scrisoare similară
celor trimise principilor apuseni, datată de N.
Iorga în 147414
.
Foarte probabil, la întoarcere, spre sfârşitul
anului 1472 sau la începutul anului 1473, Isak beg
s-a oprit la Buda, Krakowia, Suceava şi Vaslui, la
curtea lui Ştefan, pentru a-i aduce acestuia un
răspuns de la Veneţia, fiind foarte posibil ca solul
turcoman să fi rămas mai mult timp pe lângă
domnul Moldovei15
. Tot la începutul anului 1473
un alt sol al Serenissimei, Paolo Ognibene, în
drum spre Caffa şi spre hanul turcoman, a trecut la
rândul său prin Moldova16
. În sfârşit, un anume
11
E. Denize, op. cit., p. 138, n. 118. 12
Ş. Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei. 1457-
1504, Bucureşti, 1990, p. 42. 13
N. Iorga, Veneţia, III, p. 234. 14
Ibidem, p. 234, n. 33; cf. E. Denize, op. cit., p. 100. 15
E. Denize, op. cit., p. 100-101. 16
N. Iorga, Veneţia, III, p. 242.
18
ISTORIE
Antonio Gislardo, din Vicenza, reprezentant al
Veneţiei la tratativele cu Marele Cnezat al
Moscovei şi cu Hanatul Tătar de pe Volga, încă
din 1471, purtate cu scopul atragerii celor două
puteri eurasiatice în frontul antiotoman, trecând în
decembrie 1474 prin Moldova, în drum spre
Rusia, este foarte probabil să fi avut, la rândul său,
contacte diplomatice cu Ştefan. Dar planul
conceput de Veneţia, ce ar fi inclus, în caz de
reuşită, şi Ţările Române în această largă alianţă
antiotomană, nu s-a realizat însă17
.
Prezenţa acestui mare număr de diplomaţi,
trimişi cu diverse misiuni de Veneţia, sau la
Veneţia de către aliaţii republicii, la curtea lui
Ştefan, ar rămâne greu de explicat în absenţa unui
cadru politic propice derulării misiunilor lor
diplomatice. Or credem noi, acest cadru politic
favorizant era creat de înseşi relaţiile politice
stabilite, sau în curs de stabilire, între Moldova şi
Serenissima republică.
Cu certitudine, informat de Isak beg,
îndeosebi, atât asupra preparativelor de război ale
lui Uzun-Hassan, cât şi asupra celor veneţiene,
care pregăteau o acţiune militară concertată
împotriva Imperiului Otoman, Ştefan s-a angajat
decis în lupta antiotomană. Refuzul plăţii
tributului şi a cedării către Imperiul Otoman a
cetăţilor sale de la mare, precum şi intervenţia în
Ţara Românească au constituit primele semne atât
ale noului curs al politicii externe urmate de
Ştefan, cât şi ale angajării Moldovei ca „al treilea
element major al coaliţiei antiotomane”18
.
Intrarea lui Ştefan în lupta antiotomană s-a
dovedit deosebit de importantă pentru Veneţia,
care primea astfel un ajutor nesperat într-un
moment extrem de dificil pentru ea, tocmai când
se vedea atacată de turci în posesiunile sale
balcanice. Primul efect pozitiv al acţiunii
domnului Moldovei l-a constituit ridicarea de
către forţele otomane a asediului cetăţii Scutari
(Skodra), posesiune veneţiană din Albania, atacată
în vara anului 147419
. În august 1474, Süleymân
paşa, beylerbey-ul Rumeliei, abandona asediul
cetăţii, început în iunie, şi se îndrepta în fruntea
trupelor sale spre Moldova.
17
Ibidem, pp. 242-243. 18
E. Denize, op. cit., p. 101. 19
N. Iorga, Veneţia, III, p. 254, doc. VIII; Cf. A. Decei,
Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Bucureşti, 1978,
p. 120.
Înainte de confruntarea cu turcii, la 29
noiembrie 1474, Ştefan îl primea din nou la Vaslui
pe Paolo Ognibene, solul veneţian care revenea
din misiunea sa de pe lângă Uzun-Hassan, pe la
Caffa aducând domnului Moldovei câte o
scrisoare de la hanul turcoman şi de la consulul
genovez din Crimeea. Hanul îl informa despre
confruntarea sa pierdută cu sultanul Mehmed II
(1451-1481) şi despre hotărârea sa nestrămutată
de a continua lupta în alianţă cu puterile creştine,
ştire transmisă apoi de Ştefan la Roma prin
intermediul aceluiaşi sol20
.
Profitând de prezenţa lui Paolo Ognibene în
Moldova, Ştefan l-a rugat să-i caute un medic
pentru boala sa de picior, evoluată în urma rănii
primite în 1462 la asediul Chiliei. I-a înmânat
probabil şi o scrisoare către Senatul veneţian,
precum şi o alta adresată papei Sixtus IV, datată
29 noiembrie 1474, prin care se arăta gata să lupte
cu turcii, din toate puterile sale, pentru
creştinătate: „Quamobrem Sanctitati Vestre
certificamus quod nos semper omni cum potentia
nostra quam nobis omnipotens Deus attribuit
omni cum affectu paratissimi sumus, intendentes
pro Christianitate totis nostris viribus debellare”,
solicitând, în schimb, suveranului pontif să
intervină pe lângă „alijs potentissimis regibus et
principibus” pentru a-i acorda „adiutorio eorum
principum, debellare valeamus”21
.
Paolo Ognibene se afla la Buda, la sfârşitul
lui ianuarie 1475, când în capitala Ungariei a sosit
vestea despre marea victorie de la Vaslui din 10
ianuarie. La 7 februarie acesta ajungea cu
informaţia, deformată cu vădite exagerări, la
Veneţia unde anunţa că Ştefan, „cu ajutor de la
unguri, boemi şi ruşi”, a învins „90.000 de turci,
dintre care 40.000 au pierit şi 4.000, între care un
paşă şi un fiu al sultanului sunt prinşi”22
.
Curând sosi în Apus şi cunoscuta scrisoare a
lui Ştefan, redactată la 25 ianuarie 1475, care
20
Hurmuzaki, VIII, p. 5, doc. XII. Pentru conţinutul scrisorii
lui Uzun-Hassan către Ştefan şi Mathias Corvin, vezi:
Hurmuzaki, II/2, p. 124-125, doc. CIII. 21
N. Iorga, Veneţia, III, p. 255, doc. XI; I. Bogdan,
Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913,
pp. 318-319, doc. CXLI (Documentele, II).
22 Idem, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor
adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol.
III, Bucureşti, 1897, p. 84 (Acte şi fragmente, III).
19
ISTORIE
clarifica ştirile ajunse aici şi în care, cu mândria la
care îi da dreptul marea sa biruinţă, domnul
Moldovei relata că în faţa agresiunii otomane „am
luat sabia în mână şi cu ajutorul domnului
Dumnezeul nostru atotputernic am mers împotriva
duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat
în picioare, şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul
sabiei noastre”23
. Conştient de importanţa
geopolitică a ţării sale, dar şi de responsabilitatea
ce îi revenea, Ştefan cerea din nou ajutor din
Apus, deoarece „dacă această poartă [a
creştinătăţii], care e ţara noastră, va fi pierdută
[...] atunci toată creştinătatea va fi în mare
primejdie”24
.
Autorităţile veneţiene erau perfect
conştiente de importanţa victoriei lui Ştefan pentru
situaţia republicii şi de avantajele politice pe care
aceasta i le aducea. Însuşi Paolo Ognibene
sublinia faptul că înfrângerea suferită de turci în
Moldova îl va determina pe sultan să-şi angajeze
toate forţele împotriva lui Ştefan, oferind astfel
Veneţiei un moment de respiro25
. La rândul său,
Domenico Malipiero consemna ştirea că la 6
aprilie 1475, solul Serenissimei la Poartă,
Girolamo Zorzi, informa autorităţile republicii că
a aflat că înfrângerea suferită de forţele lui
Mehmed II în Moldova l-a făcut pe sultan mult
mai deschis dialogului şi negocierilor de pace cu
Veneţia26
.
O întrebare care se naşte în acest punct al
cercetării este legată de atitudinea Veneţiei faţă de
Moldova. A fost Serenissima aliata fidelă şi
sinceră a Moldovei în această etapă a relaţiilor
dintre ele? La această problemă vom încerca să
răspundem printr-o digresiune pe care o vom face
în continuare. Ceea ce se poate afirma cu
certitudine este faptul că Veneţia, în ciuda
promisiunilor făcute, nu l-a ajutat cu nimic pe
Ştefan, în această fază a conflictului acestuia cu
turcii, la fel cum procedase altădată şi cu Uzun-
Hassan.
Poziţia Serenissimei ar putea fi explicată
prin doi factori: unul obiectiv, de natură
economică; altul subiectiv, de ordin politic. În
primul rând, adevărul este că, obligată să
23
I. Bogdan, op. cit., p. 319, doc. CXLI. 24
Ibidem. 25
E. Denize, op. cit., p. 105. 26
N. Iorga, Acte şi fragmente, III, p. 84; E. Denize, op. cit.,
p. 105, 140, n. 136.
cheltuiască circa 1.200.000 ducaţi pe an pentru
susţinerea propriilor operaţiuni militare,
ameninţată cu ruina economică de îndelungatul
război cu turcii, Veneţia era în imposibilitatea de
a-l ajuta eficient pe domnul Moldovei. Din punct
de vedere politic, pentru Veneţia, acţiunea lui
Ştefan era importantă atâta timp cât diversiunea
întreţinută de el la Dunăre l-ar fi determinat pe
sultan să accepte o pace onarabilă pentru
republică, în condiţiile în care câştigarea victoriei
devenise imposibilă27
.
Pentru a-şi atinge scopurile, Veneţia era
dispusă să-şi trădeze toţi aliaţii, inclusiv pe Ştefan.
În ciuda celor care, invocând intrarea lui în război,
căutau să împiedice începerea tratativelor cu
turcii, autorităţile veneţiene acceptau propunerea
făcută, la 6 ianuarie 1475, de sultan, prin solul său
la Veneţia, pentru deschiderea acestora.
Pentru tratativele, derulate la Istanbul
(Constantinopol), Senatul l-a delegat pe Girolamo
Zorzi care reuşea să obţină un armistiţiu de câteva
luni, suficient turcilor pentru a ocupa Caffa, Tana
şi ultimele stabilimente italiene din nordul Mării
Negre. În aceste condiţii, propunerile de pace
făcute de sultan, găsite inacceptabile de către
Veneţia, au dus la suspendarea tratativelor cu
Poarta, în august, şi, în final, la respingerea păcii
propuse de turci, la 6 octombrie 1475. La scurt
timp erau reluate operaţiunile militare dar acestea
au fost de mică intensitate28
. Care va fi poziţia
Veneţiei în relaţiile internaţionale în urma acestui
eşec politico-diplomatic? Cum va influenţa el
raporturile politice dintre Serenissima republică şi
Moldova? Sunt doar câteva probleme majore
asupra cărora ne vom opri şi cărora vom încerca
să le găsim un răspuns în continuare.
Pe toată durata trativelor cu turcii, Veneţia a
desfăşurat, în paralel, şi o activitate diplomatică
intensă pentru a-şi determina aliaţii să continue
acţiunile antiotomane, văzute ca un factor de
presiune necesar republicii pentru obţinerea unei
păci onorabile. Domnului Moldovei, biruitor în
prima sa mare confruntare cu Imperiul Otoman, i
s-a acordat o atenţie aparte. Eşuarea tratativelor cu
turcii avea să determine o schimbare completă, în
sens pozitiv, a atitudinii Veneţiei faţă de Moldova.
Pe măsură ce eşecul tratativelor de pace cu
27
Cf. E. Denize, op. cit., p. 105-106. 28
Ibidem.
20
ISTORIE
Imperiul Otoman era tot mai evident, Veneţia s-a
transformat în susţinătorul cel mai fidel al lui
Ştefan, poziţie explicabilă, fără îndoială, prin
faptul că domnul Moldovei se dovedise singura
personalitate capabilă să se opună cu succes,
politic şi, mai ales, militar, expansiunii otomane.
La 6 martie 1475 Senatul veneţian transmitea
papei, prin ambasadorul său de la Roma, mesajul
domnului Moldovei, adus de Paolo Ognibene.
Cu acest prilej, i se trasa ca sarcină
ambasadorului să recomande suveranului pontif să
trimită un legat al său cu un mesaj de încurajare în
Moldova, spre a-l determina pe Ştefan să continue
lupta. Totodată, în răspunsul la scrisoarea lui
Ştefan din 25 ianuarie 1475, formulat la aceeaşi
dată, domnul Moldovei era elogiat pentru victoria
obţinută şi i se recomanda să continue rezistenţa.
Senatul hotăra, de asemenea, să-l trimită din nou
în misiune diplomatică în Moldova pe Paolo
Ognibene, însoţit de acestă dată şi de medicul
solicitat de Ştefan, în persoana lui Baldasare di
Perugino29
.
La rândul său, dând curs cererilor Veneţiei,
papa Sixtus IV îi răspundea lui Ştefan la 31 martie
1475, lăudându-l pentru sacrificiile făcute în
sprijinul cauzei creştinătăţii şi încurajându-l să
continue lupta. Pentru moment, suveranul pontif îl
înştiinţa însă pe domnul Moldovei că nu-i poate
acorda ajutoarele financiare solicitate pe motiv că
tezaurul papal era gol ca urmare a subsidiilor
acordate Rhodosului şi Ungariei. Totuşi, pentru a
îndulci refuzul şi a-i da lui Ştefan noi speranţe, în
finalul scrisorii menţiona: „Avem totuşi în cuget
[...], şi nu pregetăm [a da] cât ne priveşte, partea
noastră, la care s-au adaos şi daniile celorlalţi
principi creştini şi pe acestea ne silim a le strânge
în toate zilele, cinstindu-ţi vrednicia şi slăvindu-te
cu mari laude”30
.
În ciuda elogiilor aduse şi a angajamentelor
de ajutor militar şi financiar asumate de puterile
creştine, în momentul noii confruntări cu turcii,
Moldova şi domnul său au rămas tot singuri.
Veneţia, epuizată de pierderea insulei Negroponte
(Eubeea) şi de eforturile financiare făcute în
campania din 1473, nu dispunea de nici un mijloc
pentru a-l ajuta direct pe Ştefan. Strâmtorile fiind
29
N. Iorga, Veneţia, III, pp. 257-259, doc. XVI, 245, n. 123;
Hurmuzaki, VIII, pp. 6-7, doc. XIII.
30 Hurmuzaki, II/1, p. 8. doc. IX.
închise de turci, flota sa se afla în imposibilitatea
de a pătrunde în Marea Neagră spre a angaja aici
lupte navale cu turcii sau de a pătrunde pe Dunăre
spre a asigura flancul sudic al domnului Moldovei.
În ceea ce priveşte forţele sale terestre, acestea,
reduse numeric, abia puteau apăra poziţiile
republicii de pe litoralul Adriaticii, astfel că orice
tentativă de a face joncţiunea cu forţele lui Ştefan
ar fi fost complet nerealistă, chiar dacă s-ar fi dorit
realizarea sa, ea fiind de la început sortită
eşecului. Singurul ajutor eficient, este meritul
Veneţiei de a nu fi precupeţit nici un efort spre a i-
l oferi lui Ştefan, a fost acela de a căuta aliaţi
pentru domnul Moldovei.
În acest scop, diplomaţia republicii a
determinat angajarea în frontul antiotoaman, în
anii 1475-1476, a regelui Ungariei, Mathias
Corvin (1458-1490). Sprijinul acestuia a fost însă
redus, limitându-se doar la unele operaţiuni
militare de mică amploare, în Bosnia. Rezultatul
concret a fost acela că Ştefan s-a aflat, practic,
singur în faţa agresiunii otomane, ceea ce explică,
după părerea nostră, şi faptul că la sfârşitul anului
1474 şi la începutul lui 1475, cetăţile de la mare,
Chilia şi Cetatea Albă, au fost, se pare, cucerite
pentru scurt timp de turci31
.
Ocuparea stabilimentelor italiene din nordul
Mării Negre a fost urmată imediat de o nouă
tentativă otomană de cucerire a Chiliei (vara
1475). Anticipată de Ştefan, acţiunea otomană a
fost respinsă. O scrisoare, adresată la 31 iulie 1475
de despotul Leonardo III Tocco dogelui Veneţiei,
Pietro Mocenigo, confirmă, fără dubii, acest nou
eşec militar otoman în Moldova32
.
31
Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1997, p.
48; Cf. N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii-
Albe, Bucureşti, 1899, pp. 140 (Chilia şi Cetatea-Albă). 32
A. Pippidi, Lettres inédites de Leonardo III Tocco, în
R.É.S.E.E., XXXII, 1994, 1-2, p. 72, doc. III, în care se
arată: „Avixo la vostra III-ma Sig. hoci adi ultimo de luio
hebi nova che havendo prexo larmata del Turcho Caffa,
vene a Chelli et lochus barchae con quatro bombarde
grosse et fran grota de zente et quelli de Carabogdan no li
lasaro sbarchare et sbarchati che furono li assaltaro de
notte e hanno li data una male ramenata et amaçaro gran
frota de quelli et pigliaro anche da loro 4 bombarde, in
mondo che li fecero imbarcharse per força; et havuta che
hebero rotta, larmata se partì da lì et fece la via de
Constantinopoli. Lo campo Turchescho è congregato et
sta ale confini de la Vlachia et è uno grande esercito.
Ducesse etsi che Carabogdano se trova con gran frota de
zente et intendesse secho con li hungari”.
21
ISTORIE
Căderea Caffei, Tanei şi a ultimelor
stabilimente italiene din nordul Mării Negre,
precum şi a castelului Illice (Lerici) de la vărsarea
Niprului, stăpânit de Ştefan, sub stăpânire
otomană, în vara anului 1475, a provocat o
puternică impresie la Veneţia. Serenissima a
replicat printr-o amplă campanie diplomatică
menită să întărească alianţa antiotomană. În acest
context, relaţiilor politice cu Ştefan, în scopul
menţinerii Moldovei în frontul antiotoman, le-a
fost acordată o atenţie aparte.
Atenţia şi importanţa acordată de diplomaţia
veneţiană acestor raporturi rezidă, în primul rând,
în numeroasele intervenţii făcute între anii 1475-
1478 de autorităţile republicii, direct pe lângă
Ştefan, sau în diverse capitale europene, unde au
pledat pentru obţinerea de sprijin material şi
militar pentru domnul Moldovei. Astfel, încă la 1
septembrie 1475, în scrisoarea adresată
ambasadorului republicii la Buda, Sebastiano
Badoer, autorităţile veneţiene îi cereau acestuia să
se informeze asupra situaţiei lui Ştefan şi a
raporturilor sale cu regele Cazimir IV al Poloniei.
Totodată, Veneţia a început să exercite presiuni la
Roma, cerându-i papei să intervină în sprijinul lui
Ştefan. În scrisoarea din 19 decembrie 1475,
adresată suveranului pontif, se arăta că timp de 13
ani republica a cheltuit pentru susţinerea luptelor
cu turcii între 600.000 şi 800.000 ducaţi anual, în
consecinţă, i se cerea papei să intervină pe lângă
principii creştini pentru a sprijini Moldova şi spre
a împiedica, prin mijloacele sale, un asalt otoman
asupra Italiei însăşi. Consecventă, Serenissima
continua politica de întărire a legăturilor cu
Ştefan. În acest scop, în decembrie 1475,
Bartolomeo di Brandis, secretar al ambasadorului
veneţian de la Buda, era trimis în misiune în
Moldova. La scurt timp urmau să sosească la
Suceava şi Paolo Ognibene şi medicul Baldasare
di Perugino33
. Concomitent, erau continuate
tratativele cu Moscova şi tătarii de pe Volga care,
conform planului conceput, în momentul când
sultanul, angajat în luptele cu Mathias Corvin, s-ar
fi aflat în dificultate, ar fi intrat în acţiune „per
oram Maris Euxini ad Danubium”34
.
La presiunile Veneţiei, papa i-a solicitat în
repetate rânduri lui Mathias Corvin să intervină în
33
N. Iorga, Veneţia, III, p. 245. 34
Ibidem, p. 246 şi n. 130.
sprijinul domnului Moldovei. La 3 noiembrie
1475, în răspunsul dat insistenţelor papei Sixtus
IV de a porni, cu toate forţele sale, în ajutorul lui
Ştefan, Mathias Corvin îi prezintă suveranului
pontif pregătirile sale militare între care şi
constituirea „unei flote pe Dunăre”. Speculând
situaţia creată de eşecul turcilor în Moldova,
regele Ungariei nu a scăpat prilejul de a-şi aroga
toate meritele victoriei obţinute de Ştefan
susţinând că la vestea pregătirilor sale militare,
Mehmed II „s-a retras din Ţara Românească şi a
renunţat la invadarea Moldovei”35
.
Ştefan, la rândul său, prin misiuni
diplomatice în Apus, a căutat să sensibilizeze
curţile europene, să le facă să renunţe la
promisiuni deşarte, şi să le determine să intervină
mai eficient şi, mai ales, mai consistent în sprijinul
Moldovei, conştient de faptul că, după înfrângerea
din 1475, Mehmed II îşi va angaja toate forţele
împotriva sa. Ca urmare, la începutul anului 1476,
o ambasadă moldovenească era la Roma, dar
rezultatele obţinute au fost complet
nesatisfăcătoare. La înapoiere, solii săi s-au oprit
un timp la Veneţia arătându-şi, faţă de autorităţile
republicii, profunda nemulţumire pentru faptul că
ajutoarele papale, în valoare de circa 30.000
ducaţi, au fost acordate regelui Ungariei şi nu
domnului Moldovei, angajat cu toate resursele şi
forţele sale în lupta antiotomană36
.
La 6 mai 1476, în răspunsul dat solilor
Moldovei, Senatul veneţian se angaja să continue
intervenţiile diplomatice pentru ca lui Ştefan să-i
fie acordate toate subsidiile promise. Şi ca un
semn al sincerelor angajamente asumate, încă în
aceeaşi zi, autorităţile republicii îi indicau
ambasadorului veneţian de pe lângă curia papală,
Antonio Donato, să insiste ca lui Ştefan să-i fie
trimise, de grabă, ajutoarele financiare promise,
arătându-se că solii acestuia s-au întors
nemulţumiţi de la Roma şi că în faţa Senatului
veneţian au ţinut să precizeze că domnul
Moldovei s-a angajat din proprie iniţiativă în lupta
cu turcii şi că „Vayvodam Stephanum ultro et
sponte sua bellum adversus Turcos suscepisse
essque liberum domnum status et gentium
suarum”37
.
35
Ibidem, p. 263, doc. XXI. 36
Ibidem, p. 260, doc. XX; Hurmuzaki, VIII, p. 9, doc. XIV. 37
Ibidem, pp. 261-262, 264, doc. XX, XXII; Ibidem, pp. 9-
10.
22
ISTORIE
În scrisoare se arăta, de asemenea, că
domnul Moldovei ameninţă ca în cazul în care nu
va fi suţinut, refuzându-i-se în continuare
subsidiile cerute, va fi obligat să ajungă la o
înţelegere cu sultanul. Subliniind că „nu este
nimeni care să nu înţeleagă” cât de mult pot
influenţa interesele creştinătăţii, într-un sens sau
altul, „persoana, statul şi puterile voievodului
Ştefan”, Senatul insista ca acesta să fie ajutat
pentru a fi împiedicat să facă „acest act nefast”
din care ar putea decurge „periculum
ingentissimum et detrimentum irreparabile quod
rebus omnibus chistianis”38
.
În consecinţă, se recomanda trimiterea
imediată către domnul Moldovei a unei înştiinţări
cu privire la un apropiat ajutor pentru a-l menţine
în tabăra creştină. Senatul veneţian, care
intervenea în sprijinul lui Ştefan, nu uita să-i
amintească papei, desigur ca element de presiune,
că Serenissima însăşi plătea Sfântului Scaun, din
decima şi vigesima clerului său, 26.000 ducaţi
anual pentru cruciadă39
.
În scrisoarea către Sebastiano Badoer,
ambasadorul veneţian de la Buda, expediată tot la
6 mai 1476, se specifica faptul că intervenţia
Senatului în sprijinul lui Ştefan s-a făcut şi în
intersesul Ungariei, lucru pe care ambasadorul
republicii trebuia să i-l reamintească, fără
menajamente, lui Mathias Corvin. În încheiere se
sublinia clar că domnul Moldovei, atât de implicat
în lupta antiotomană, „trebuie să fie ajutat”, şi
„sustinendus et in fide conservandus, non
reliquendus aut desperandus sit”40
.
La sfârşitul aceleiaşi luni, Senatul îl
desemna ca ambasador al Veneţiei în Moldova pe
Emmanuele Gerardo, care urma să plece spre
curtea lui Ştefan împreună cu solii acestuia,
reveniţi de la Roma. Misiunea noului sol veneţian,
pe cât de importantă pe atât de complexă, a fost
fixată în detaliu de însuşi dogele Andrea
Vendramin.
În primul rând, el trebuia să-i comunice
domnului hotărârea fermă a Veneţiei de a-l sprijini
în lupta antiotomană, precum şi faptul că
autorităţile republicii s-au străduit să obţină
ajutorarea sa financiară de către curia papală şi că
vor persevera în această acţiune. În al doilea rând,
38
Ibidem. 39
Ibidem. 40
Ibidem, p. 265, doc. XXIII.
ambasadorul trebuia să se informeze temeinic
asupra situaţiei militare şi demografice a ţării,
asupra puterii şi capacităţii domnului de a duce un
război defensiv sau ofensiv la sud de Dunăre,
asupra aliaţilor şi adversarilor lui Ştefan,
îndeosebi asupra raporturilor acestuia cu Mathias
Corvin. Gerardo avea misiunea expresă să uzeze
de toate metodele şi mijloacele diplomatice de
care dispunea pentru a-l determina pe Ştefan să
respingă o eventuală pace propusă de turci. El
trebuia, de asemenea, să sondeze opinia lui Ştefan
cu privire la tratativele republicii cu ruşii şi cu
tătarii pentru atragerea acestora în frontul
antiotoman, precum şi asupra posibilităţilor de
realizare a unei acţiuni comune împreună cu ei,
întrucât aceştia îşi menţineau angajamentul
asumat ca în momentul în care turcii erau angajaţi
în lupta cu puterile creştine „descendere per oram
Maris Euxini rippasque adherere Danubii”41
.
Importanţa pe care autorităţile veneţiene o
acordau relaţiilor cu Ştefan reiese şi din
dispoziţiile finale date de ele ambasadorului, care
avea obligaţia să le informeze permanent cu
privire la desfăşurarea evenimentelor politico-
militare din Moldova şi la mişcările politice
întreprinse de Ştefan. În consecinţă, domnul
Moldovei era supus unei veritabile supravegheri,
scop pentru atingerea căruia ambasadorului i se
spusese clar „să nu te îndepărtezi niciodată de
voievod fără nu mandat expres din partea
noastră”42
.
Săptămânile ce au premers marea
confruntare moldo-otomană din iulie 1476
consemnează o febrilă acţiune diplomatică a
Veneţiei, la curţile europene, îndeosebi la Buda, în
scopul susţinerii lui Ştefan. În iunie 1476, anterior
datei de 14, Senatul veneţian indica
ambasadorului său din Ungaria să susţină prin
toate mijloacele interesele domnului Moldovei la
curtea de la Buda. I se cerea de asemenea să
informeze autorităţile republicii cu privire la
opinia regelui în problema sprijinirii lui Ştefan,
precum şi la relaţiile sale cu domnul Moldovei
care, în noua conjunctură, apăreau ca deosebit de
importante43
. Instrucţiuni similare erau transmise
41
Ibidem, pp. 266-268, doc. XXV; Hurmuzaki, VIII, pp. 11-
14, doc. XVIII. 42
Ibidem, p. 268; Ibidem, p. 14. 43
Ibidem, p. 270, doc. XXVII.
23
ISTORIE
la 14 iunie şi noului ambasador al republicii în
Ungaria, Antonio Vetturi.
Corespondenţa autorităţilor veneţiene cu
ambasadorul lor de la Buda confirmă faptul că
relaţiile cu Ştefan ocupau încă primul plan. Din
aceste instrucţiuni rezultă clar că ambasadorul
veneţian de la Suceava, Emmanuele Gerardo, a
primit ordin să-l informeze zilnic pe cel de la
Buda asupra situaţiei din Moldova, ca pe această
bază el să poată apăra şi promova intersele lui
Ştefan în discuţiile cu regele Ungariei şi cu legatul
papal de la curtea acestuia.
În această problemă, sarcina sa era să facă
totul pentru a determina curtea regală a Ungariei şi
papalitatea să-i acorde sprijin lui Ştefan, a cărui
rămânere în frontul antiotoman era considerată, de
autorităţile veneţiene, de o importanţă decisivă.
Totodată, el trebuia să informeze Senatul asupra
situaţiei din Ungaria, Moldova, Polonia, Boemia,
Moravia şi din alte locuri „de numero scilicet
gentium, de reliquis apparatibus, de voluntate, de
dispositione, de spe, de metu, de omni practica et
tractatu, de intelligentia cum unoquoque, et
presertium cum Stephano Vayvoda [ne pax
concludatur omnimode cum Turca]”44
.
În sfârşit, la 25 iunie 1476, Senatul veneţian,
care dispunea de surse sigure de informaţii despre
intrarea turcilor în Moldova şi despre greutăţile cu
care se confrunta Ştefan, rămas din nou singur în
faţa puterii otomane, cerea ambasadorului său de
aici, acelaşi Emmanuele Gerardo, să ajungă în
Crimeea la Mengli Ghiray (1466-1515, cu
întreruperi) şi să informeze autorităţile republicii
despre atitudinea hanului tătar, cu care Veneţia
negocia o acţiune comună împotriva turcilor. Dar
în condiţiile complexe ale momentului, i se cerea
lui Gerardo să facă totul „cum participatione,
consensu, voluntate, favore et auxilio Vayvode,
quem ad hoc negotium bene fore dispositum nobis
sui affirmarunt oratores”, dar dacă domnul
Moldovei s-ar fi arătat ostil unui astfel de demers,
ambasadorul veneţian „nu trebuia să facă nimic
împotriva voinţei sale”45
. Totodată, la 18 iulie
într-o scrisoare a dogelui Andrea Vendramin
adresată lui Giovanni Battista, ambasadorul
republicii la tătari, i se indica acestuia să-l
determine pe han să intervină în sprijinul lui
44
Ibidem, p. 271, doc. XXVIII. 45
Ibidem, p. 271, doc. XXIX.
Ştefan sau, dacă nu, să asedieze Caffa şi celelalte
stabilimente italiene din nordul Mării Negre
ocupate de turci46
.
Autorităţile veneţiene au cunoscut, se pare,
îndeaproape desfăşurarea evenimentelor din
Moldova din timpul invaziei otomane din vara-
toamna anului 1476. Ambasadorul lor în
Moldova, Emmanuele Gerardo, retras la Braşov în
această perioadă, le-a informat periodic asupra
desfăşurării şi eşecului final al campaniei lui
Mehmed II împotriva lui Ştefan47
.
O ştire deosebit de interesantă, cuprinsă într-
o hotărâre a Senatului veneţian, confirmă faptul că
republica a rămas fidelă alianţei cu Ştefan chiar şi
în momentele de criză ale domniei acestuia, ce au
urmat înfrângerii de la Valea Albă (26 iulie 1476).
Conform unei hotărâri a Senatului, datată 1 august
1476, autorităţile locale şi căpitanul de Tarvisio
trebuiau să suporte cheltuielile „pro expensis
factis familie et equis Illu. Vayvode Moldavie”48
.
Emiterea unei astfel de decizii îşi găseşte
justificarea numai dacă unii dintre membrii
familiei domnitoare din Moldova s-ar fi pus sub
protecţia republicii, ceea ce nu este deloc
imposibil. După părerea noastră, ştirea conduce la
concluzia că, în condiţiile marii invazii otomane
din 1476, al cărei sfârşit era greu de anticipat,
Ştefan a cerut, şi a obţinut din partea autorităţilor
veneţiene, adăpost şi protecţie pentru o parte
membrilor familiei sale şi pentru bunurile lui.
Informaţia reprezintă, totodată, o confirmare în
plus a strânselor relaţii existente între Veneţia şi
Moldova precum şi a încrederii depline dintre
domn şi autorităţile republicii.
La sfârşitul lunii septembrie 1476 Ştefan era
deplin stăpân pe situaţie şi prelua iniţiativa în
confruntarea cu turcii. În colaborare cu forţele
maghiaro-transilvănene, comandate de Ştefan
Báthory, oştile sale au pătruns în Ţara
Românească, unde l-au reinstalat domn pe Vlad
Ţepeş. Deja la 8 octombrie, prin ambasadorul lor
în Moldova, Emmanuele Gerardo, autorităţile
veneţiene îl felicitau pe Ştefan pentru succesul
dobândit. Totodată, Senatul veneţian îşi exprima
speranţa că ajutoarele financiare pe care le va
primi îi vor permite, nu numai să-şi consolideze
46
E. Denize, op. cit., pp. 114-115. 47
N. Iorga, Veneţia, III, p. 272, doc. XXXI; Hurmuzaki,
VIII, p. 15, doc. XX. 48
Ibidem, p. 272, doc. XXX.
24
ISTORIE
situaţia, ci chiar, „împreună cu voievodul
celeilalte Valachii”, să-i alunge pe turci „ex omni
provincia ejicere”49
.
Conform informaţiilor transmise, la
insistenţele Senatului veneţian, papa, cu acordul
regelui Ungariei, „assensit ut conveniens portio
pecuniarum detur ex illa contributione
suprascripto Vayvode, sicque, cum fuerit tempus,
collectis pecunijis, fiet sine ulla dubitatione”50
.
Ambasadorul urma, de asemenea, să-şi informeze
superiorii „despre orice mişcare şi despre toată
starea lucrurilor, despre forţele şi puterea,
situaţiile favorabile şi potrivnice cu care e
confruntat voievodul în însăşi ţara sa şi din orice
parte sau latură, atât din Ungaria, cât şi din
cealaltă Valachie, din Polonia şi Scitia (Hanatul
Tătar, n.n.), cu care toate aceste neamuri se
învecinează”51
. Cunoaşterea acestor probleme îi
permitea Veneţiei conturarea unei politici externe
corespunzătoare, care să-i satisfacă în cel mai înalt
grad interesele. Este de altfel şi motivul pentru
care Senatul cerea ambasadorului său în Moldova
informaţii „pe scurt despre orice alt lucru care e
demn de cunoaşterea noastră”52
.
Contrar tuturor evidenţelor, Mathias Corvin
nu a pregetat să-şi aroge şi de această dată toate
meritele victoriei asupra turcilor, din 1476. Într-o
scrisoare adresată papei Sixtus IV la sfârşitul
anului 1476, făcând totală abstracţie de contribuţia
decisivă a lui Ştefan la obţinerea victoriei asupra
turcilor, regele Ungariei afirmă că o oaste a sa
formată din 6.000 de oameni a pătruns în Ţara
Românească alungându-l pe Laiotă Basarab
(1473-1477, cu întreruperi), interpusul turcilor.
După victorie „regnum illum, ex quo ad
Moldaviam securus Thurcis ingressus patebat,
iam ad manus meas devenit, et Dragula,
capitaneus meus, vir imprimis Thurcis
infestissimus et admodum bellicosus”53
.
Este foarte posibil ca atitudinea regelui
Ungariei, deloc dezinteresată, să-l fi nemulţumit
profund pe Ştefan şi să fi indus chiar o serioasă
tensiune în relaţiile dintre ei. Numai aşa se explică
faptul că la 7 ianuarie 1477 solul Poloniei la
49
Ibidem, p. 273, doc. XXXI; Hurmuzaki, VIII, p. 15, doc.
XX. 50
Ibidem; Ibidem. 51
Ibidem; Ibidem, p. 16. doc. XX. 52
Ibidem; Ibidem. 53
Ibidem, p. 275, doc. XXXII.
Veneţia, umanistul italian Filippo Buonaccorsi-
Callimachus, informa Senatul veneţian că Ştefan,
care sprijinise o solie a regelui polon trimisă la
sultan, „confessa et permete esser suo homo et
vassalo, jnferando che dicto Stephano sia per
esser cum luj in ogni impresa, si contra el Turcho,
come contra el re de Hungaria”54
.
Astfel de ştiri nu puteau lăsa indiferentă
Veneţia. Prima jumătate a anului 1477 a marcat un
alt moment de vârf al acţiunii diplomatice a
Serenissimei în scopul sprijinirii concrete şi
eficiente a lui Ştefan, pentru menţinerea domnului
Moldovei în frontul antiotoman. Lipsită de
posibilitatea de a-i acorda ea însăşi ajutor
financiar domnului Moldovei, dată fiind epuizarea
reală a resurselor sale, Veneţia a perseverat în
tentativa de a-i găsi lui Ştefan aliaţi puternici, care
să-l sprijine în mod real în lupta sa.
Îngrijorarea Veneţiei nu era se pare una
complet lipsită de temei. Intuind jocul puterilor
creştine şi simţindu-se trădat de acestea, Ştefan a
căutat, se pare, obţinerea unei păci avantajoase cu
Imperiul Otoman, încercând să fructifice la
maximum poziţia favorabilă pe care i-o conferea
victoria sa de la Vaslui. Ca urmare, în primăvara
anului 1476 el a trimis, în acest scop, o solie la
Istanbul. Condiţiile inacceptabile puse de sultan –
plata haraciului pe trei ani, cedarea cetăţilor sale
de la mare, Chilia şi Cetatea Albă, înapoierea
robilor genovezi făcuţi la Caffa care se salvaseră
în Moldova şi lăsarea lui Alexandru, moştenitorul
tronului Moldovei, ca ostatec la Poartă – au făcut
imposibilă încheierea păcii55
.
Tratativele de pace moldo-otomane aveau să
fie reluate după anihilarea invaziei otomane din
vara anului 1476, când jocul duplicitar al aliaţilor
săi, îndeosebi al lui Mathias Corvin, devenise
evident. La 7 ianuarie 1477, Senatul veneţian îi
cerea lui Filippo Buonaccorsi să-i pună la
dispoziţie informaţii cât mai exacte tătarii de pe
Volga. Intenţia Serenissimei, în acord cu Ştefan,
rămăsese aceea de a-i îndrepta împotriva
Imperiului Otoman. O astfel de acţiune era acum
cu atât mai dorită cu cât Emmanuele Gerardo,
ambasadorul din Moldova, confirmase recent, în
corespondenţa cu autorităţile republicii „scribente
Tartaros cinfinijs Vayvode Stephani adhesisse,
54
Ibidem, p. 275, doc. XXXIII. 55
Idem, Acte şi fragmente, III, p. 55; Cf. Idem, Ştefan cel
Mare, p. 155.
25
ISTORIE
quos idem Vayvoda amicos reputat, et de suo
descensu et ad eum appropinquatione plurimum
letari videtur sperareque et expectare ab eis
magnum contra Turchum auxilium”56
. Din păcate
însă, Polonia s-a arătat reticentă şi chiar ostilă
acestui plan.
La aceeaşi dată, Senatul veneţian îi
transmitea ambasadorului său de la Roma,
Jacoppo di Medio ultimele ştiri cu privire la
situaţia de la Dunărea inferioară şi la alungarea lui
Laiotă Basarab din Ţara Românească:
„confirmationem expulsionis Basachab ex
Valachia Maiori”, ştiri confirmate şi de
Emmanuele Gerardo, din Moldova57
. Din nou
autorităţile veneţiene solicitau papei (pentru a câta
oară?) o repartizare justă a contribuţiei financiare
destinate luptei împotriva turcilor, astfel ca efortul
antiotoman să primească un sprijin real, să
medieze o împăcare între Ungaria, pe de-o parte,
Boemia şi Polonia, pe de altă parte, precum şi o
împăcare între regele Mathias Corvin şi împăratul
Friedrich III de Habsburg. Dar mai ales i se cerea
suveranului pontif să acţioneze astfel încât
„Stephano Vaivoda et altro Vayvoda, Ladislao
Draculia, Valachiam Transalpinam nuper adepto,
ut solum Serenissimus Hungariae, sed etiam
Maiestas regis Polonie et ambo Vayvode ad
bellum et exterminium jnimici robustissime
conveniant et concurant”58
.
La 10 ianuarie 1477, când încă nu luase
cunoştinţă de revenirea lui Laiotă Basarab în Ţara
Românească, Senatul îi scria iarăşi lui Emmanuele
Gerardo, în Moldova, să-i felicite pe Ştefan, pe
Vlad Ţepeş, pe Ştefan Báthory şi pe ceilalţi
artizani ai succesului antiotoman, inclusiv pe
regele Ungariei.
În mod special i se cerea ambasadorului să-l
informeze pe Ştefan „cum Pontifice Maximo esse
operatos et obtinuisse ut cruciata in illis partibus
pro suo favore publicetur et iobileum
concedatur”59
. La aceeaşi dată, autorităţile
veneţiene luau de asemenea mai multe hotărâri,
între care: să i se răspundă solului Poloniei, să se
scrie ambasadorului trimis la tătari să le ceară să
nu provoace pagube Poloniei şi să i se solicite lui
56
Idem, Veneţia, III, p. 276, doc. XXXIV. 57
Ibidem, p. 277, doc. XXXV. 58
Ibidem. 59
Ibidem, p. 278, doc. XXXVI; Hurmuzaki, VIII, pp. 8-9,
doc. XV.
Emmanuele Gerardo să continue acţiunea cu
privire la realizarea unei alianţe între Moldova şi
tătarii de pe Volga60
.
Urmează, tot la 10 ianuarie, instrucţiuni date
de Senatul veneţian ambasadorului său din
Polonia prin care i se cerea acestuia să pledeze în
favoarea proiectului tătar şi să transmită la
Veneţia informaţii cu privire la situaţia din lumea
mongolă. Autorităţile veneţiene doreau realizarea
acestui proiect politic, cu atât mai mult cu cât,
Emmanuele Gerardo, din Moldova „scribito etiam
et declarato que gens illa que confinijs Vayvode
Stefani”61
. Planul avea însă să se prăbuşească
datorită opoziţiei Poloniei care le-a interzis
forţelor tătare să-i tranziteze teritoriile. În sfârşit,
după ce la aceeaşi dată Senatul veneţian cerea
solului său de la Buda să continue demersurile pe
lângă Mathias Corvin pe care să-l stimuleze în
continuarea luptei antiotomane „şi să-l felicite
pentru succesele din Valachia”62
, la 29 ianuarie,
autorităţile republicii confirmau ambasadorului lor
de la Roma, Jacoppo di Medio, ştirile referitoare
la succesele obţinute de forţele antiotomane la
Dunărea inferioară şi în Ţara Românească, desigur
cu scopul de a le folosi ca argumente în
intervenţiile sale la curia papală63
.
Nemulţumit că promisiunile de ajutor,
făcute de puterile apusene, nu s-au materializat în
nici un fel, Ştefan i-a cerut, se pare în termeni
ultimativi, ambasadorului veneţian la Suceava,
care se pregătea să revină în Italia, să intervină pe
lângă autorităţile republicii să acţioneze pentru
rezolvarea acestei probleme, fixându-le ca dată
limită Paştele anului 1477. Sosirea acestor veşti la
Veneţia a produs o puternică impresie autorităţilor
republicii, ceea ce a avut ca rezultat declanşarea
unei noi ofensive diplomatice în scopul sprijinirii
domnului Moldovei.
La 17 martie 1477, Senatul veneţian informa
Roma, prin ambasadorul său, Jacoppo di Medio,
că sprijinirea financiară a lui Ştefan este o
necesitate, întrucât o eventuală încetare a
războiului cu turcii de către Moldova ar fi avut
urmări dezastruoase pentru cauza creştinătăţii:
„Est enim Status illius porta comodissima ad
ingressum et invasionem utriusque renj, Polonie
60
Ibidem, p. 279, doc. XXXVII. 61
Ibidem, p. 280, doc. XXXVIII. 62
Ibidem, pp. 280-281, doc. XXXIX, XL. 63
Ibidem, p. 282, doc. XLII.
26
ISTORIE
scilicet et Hungarie, in partibus transilvanis
claudenda et obstruenda, obstructaque
validissime conservanda adversus rabiem jnimici,
et per quam, e diverso, potest status hostilis a
christianis faciliter invadi et opprimj”64
.
I se cerea din nou ambasadorului să insiste
pe lângă papă să i se trimită grabnic domnului
Moldovei „summam ducatorum Xm ad minus, pro
presenti, de pecunijs contributionis”65
. Suveranul
pontif trebuia de asemenea să-i ceară iarăşi lui
Mathias Corvin să-l sprijine pe Ştefan. Mai mult,
Serenissima se angaja ca în cazul în care curia
papală nu dispunea de 10.000 ducaţi să-i remită ea
suma spre a-i fi trimisă domnului Moldovei66
.
Demersuri similare, şi la fel de insistente, au
fost făcute şi la curtea de la Buda. La 18 martie
1477, Senatul italian cerea ambasadorului său de
aici, Antonio Vetturi, să trateze cu Mathias Corvin
problema sprijinirii financiare a lui Ştefan. În
opinia autorităţilor veneţiene, regele trebuia să-i
scrie domnului Moldovei şi să-i promită ajutor
efectiv pentru a-l menţine în lupta antiotomană.
Ambasadorului îi revenea, de asemenea, şi sarcina
să-i comunice lui Ştefan că Veneţia îl va sprijini
prin toate mijloacele disponibile şi, totodată, să le
acorde întregul său concurs solilor moldoveni,
aflaţi la Buda, în demersurile lor la curtea regală a
Ungariei67
.
În acelaşi scop, la 10 aprilie 1477, Senatul
comunica solului său de la Roma că a luat act de
poziţia papei în problema sprijinirii lui Ştefan. I se
transmiteau de asemenea ştirile îngrijorătoare
sosite din Ungaria despre „pregătirile maritime
ale turcilor” care ar intenţiona „să invadeze
provinciile noastre (ale Veneţiei, n.n.) din Grecia,
Albania, Dalmaţia, Istria, apoi Friul şi chiar
Italia”68
.
Din nou, la 18 aprilie, Senatul veneţian
făcea cunoscute ambasadorului său de la Roma
ultimele informaţii sosite din Ungaria. Totodată, îl
informa că Veneţia îşi menţine neschimbată
64
Ibidem, p. 283, doc. XLIII; Hurmuzaki, VIII, p. 19, doc.
XXIII. 65
Ibidem; Ibidem. 66
Ibidem, p. 284; Ibidem, p. 20. 67
Ibidem, pp. 285-286, doc. XLIV; Ibidem, pp. 16-17, doc.
XXI. 68
Ibidem, pp. 286-287, doc. XLV; Ibidem, p. 21, doc.
XXIV.
poziţia în problema sprijinirii materiale şi
financiare a lui Ştefan69
.
În condiţiile politice internaţionale
complexe şi nefavorabile ce se conturau la
începutul anului 1477, convins că o rezistenţă
antiotomană îndelungată era imposibilă de unul
singur, domnul Moldovei a făcut o nouă tentativă
de a obţine ajutoarele, atât de mult promise, din
Apus.
În primăvara anului 1477 o solie condusă de
„unchiul” său, după soţia Maria de Mangop, Ioan
Ţamblac, era trimisă la Veneţia şi la Roma spre a
face încă o dată cunoscute nevoile, speranţele dar
şi temerile domnului Moldovei, aflat în prima linie
a frontului antiotoman. La 8 mai 1477 ambasada
Moldovei era primită cu mult fast în cetatea
lagunelor. În aceeaşi zi, în faţa dogelui, Senatului,
şi a altor notabilităţi ale orasului, „Zuan
Zamblacho, ambassador et barba del signor
Stephano Vayvoda”, făcea o largă expunere a
situaţiei şi politicii domnului Moldovei70
. Prin
glasul solului său, Ştefan acuza faptul că a fost
indus în eroare de principii creştini, care se
angajaseră să-l sprijine în momentul în care ar fi
fost atacat de turci.
Rămas singur în faţa turcilor, tătarilor şi
muntenilor şi-a văzut ţara distrusă, populaţia
supusă la grele încercări, pentru a fi el însuşi şi
mica sa oaste înfrânţi. Mai mult, „partido
veramente lo jnimico, remaxi abandonada da ogni
socorso d’ algun christian, perche non solamente
non me hano aiutato, ma forsi alcuni hano havuto
piacer del danno fato a mi et al dominio mio da
Infideli”71
. Pentru a-şi asigura un sprijin eficient i-
a sugerat lui Mathias Corvin acordul pentru
instalarea lui Vlad Ţepeş în „l’ altra Valachia”
căruia i-a lăsat o gardă de 200 de oameni, dar
„immediate torno quel infedel Basaraba, et
trovolo solo, et amazolo, et cum lui forono morti
tuti li mei excepto diexe”, iar în prezent „re de
69
Ibidem, p. 288, doc. XLVI; Ibidem, p. 22, doc. XXV. 70
Ibidem, p. 289, doc. XLVII; Ibidem, p. 23, doc. XXVII; I.
Bogdan, op. cit., p. 342, doc. CLVI. Pentru discuţiile
asupra desfăşurării activităţii acestei ambasade, vezi: M.
Maliţa, Dialogul diplomatic dintre Suceava şi Veneţia în
timpul lui Ştefan cel Mare, în V. Cândea, D.C. Giurescu,
M. Maliţa, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti,
Bucureşti, 1966, p. 88-91. 71
Ibidem; Ibidem, p. 24; Ibidem.
27
ISTORIE
Hungaria fara paxe cum la Valachia Mazor, che
sara molto pezo”72
.
Lupta sa i-a oprit timp de trei ani pe turci,
ceea ce i-a ferit pe mulţi de loviturile acestora, iar
în prezent singura sa nădejde a rămas Veneţia,
care l-a sprijinit permanent. Totodată, domnul
Moldovei informa autorităţile republicii că turcii
se pregătesc să-l atace pentru a-i lua cetăţile de la
mare, „Chieli et Monchastro, le quali li sono
molto moleste”, care „sono tuta la Valachia, el la
Valachia cum queste do terre sono un muro del
Hungaria et Pollana”, dar îşi exprima speranţa că
„se queste castelli se conserverano, j Turchi
porano perder e Caffa et Chiersonesso”73
. În
final, domnul îşi exprima temerea, justificată, că
„se Dio permettera che io non sia ajutato, duo
cosse sara: o veramente se perdera questo paexe,
o veramente saro astretto dalla necessita a
sotomettermj a Jnfedeli”74
. În rezoluţia dată în
aceeaşi zi mesajului lui Ştefan, Senatul veneţian îl
asigura de susţinerea necondiţionată a republicii şi
se angaja să sprijine demersurile sale la curia
papală.
Răspunsul dat solului a fost susţinut de 135
senatori, respins de 4, iar 5 s-au abţinut75
. Ca o
confirmare a celor decise, la 19 mai, Senatul
hotăra să-i dea solului Moldovei, care urma să
plece la Roma, dar era lipsit de mijloace, 150
ducaţi la dus şi alţi 50 ducaţi la înapoiere76
. O lună
mai târziu, la 17 iunie, Signoria confirma
ambasadorului său din Ungaria, Antonio Vetturi,
că Veneţia l-a sprijinit şi continuă să-l sprijine pe
Ştefan. Totuşi, cu ocazia primirii soliei acestuia,
autorităţile republicii nu au iniţiat noi acţiuni şi nu
s-au angajat la nimic, cum fals i s-a relatat regelui
Ungariei77
.
În a doua jumătate a anului 1477
Serenissima republică a iniţiat noi tratrative de
pace cu Imperiul Otoman. În condiţiile angajării
tratativelor de pace cu sultanul, interesul Veneţiei
pentru relaţiile politice cu Moldova înregistrează
un recul vizibil. Ce a determinat noua atitudine a
Veneţiei? Elucidarea acestei probleme ne obligă la
72
Ibidem, p. 290; Ibidem; Ibidem, pp. 342-343. 73
Ibidem; Ibidem; Ibidem, p. 345. 74
Ibidem, p. 291; Ibidem, p. 25; Ibidem, pp. 346-347. 75
Ibidem; Ibidem; Ibidem, p. 347. 76
Ibidem, p. 292, doc. XLIX. 77
Ibidem, p. 292, doc. L.
o prezentare succintă a derulării conflictului
veneto-otoman în această fază a sa.
Ofensiva otomană împotriva stăpânirilor
veneţiene a cântărit decisiv în schimbarea
orientării politice a republicii. În toamna anului
1477 turcii atacă Friul şi devastează regiunea
cuprinsă între Isonzo şi Tagliamento. În anul
următor, Serenissima pierde în Albania cetăţile
Kroja, Alessio şi Drivasto. În aceste condiţii, deja
în iunie 1478, trimisul republicii la Istanbul,
Bartolomeo Lucari, era angajat în tratative cu
reprezentanţii Imperiului Otoman78
.
La 27 octombrie 1478, Senatul veneţian îi
răspundea lui Mathias Corvin că hotărârea
republicii de a încheia un armistiţiu pe şase luni cu
turcii a fost dictată de necesitatea aprovizionării
cetăţilor veneţiene. De asemenea, i se reamintea
regelui Ungariei că Veneţia l-a sprijinit pe Ştefan
cel Mare în interesul general al creştinătăţii,
implicit al regatului maghiar, şi că a făcut acest
lucru pentru a-l menţine în frontul creştin
antiotoman79
. La 25 ianuarie 1479, Veneţia
accepta însă pacea propusă de Mehmed II,
proclamată public la 25 aprilie. Serenissima ceda
Scutari, Kroja, Alessio, Argos, Lemnos şi alte
posesiuni, se angaja să retrocedeze toate cetăţile şi
oraşele cucerite în timpul războiului şi să
plătească despăgubiri de război în valoare de
100.000 ducaţi în timp de doi ani. Republica îşi
păstra dreptul de a avea un bail la Poartă, dar
trebuia să plătească cu 10.000 ducaţi anual dreptul
negustorilor săi de a face comerţ în imperiu.
Totodată, pentru a nu trezi suspiciunile sultanului,
Veneţia îşi retrăgea ambasadorul de la Buda80
.
În noul context politic internaţional,
interesul Veneţiei pentru relaţiile cu Moldova
dispare. Semnificativ în acest sens este faptul că
după revenirea lui Emmanuele Gerardo în Italia
(1477), nu a mai fost numit un alt ambasador
veneţian în Moldova. În ceea ce-l priveşte pe
Ştefan, lipsit de orice posibilitate de a primi ajutor
de undeva, abandonat de aşa-zişii aliaţi, se vedea
obligat să încerce să încheie, la rândul său, o pace
cât mai onorabilă cu Imperiul Otoman. Tratativele
cu turcii, deschise foarte probabil în a doua
78
Ibidem, p. 293, doc. LII. 79
Ibidem, p. 294, doc. LIII; Hurmuzaki VIII, p. 26, doc.
XXVIII. 80
E. Denize, op. cit., p. 120.
28
ISTORIE
jumătate a anului 1479, erau în plină desfăşurare
în ianuarie 1480.
Pacea moldo-otomană era încheiată la o dată
cuprinsă între martie 1480-martie 148181
.
Încheiată pe baza statu-
quo-ului teritorial,
prevedea însă dublarea
haraciului ce „era în
fiecare an de trei mii de
florini frânceşti, şi
făcându-l de şase mii de
florini, în fiecare an”, în
timp ce Ştefan se angaja
să fie „prietenul
prietenilor şi duşmanul
duşmanilor” sultanului82
.
Privite retrospectiv,
păcile veneto-otomană
din 1479 şi moldo-
otomană din 1480-1481
confirmă faptul că la
capătul unor îndelungate
şi grele confruntări cu
turcii – Veneţia între
1463-1479, Moldova între 1474-1480/1481 – atât
Serenissima cât şi Moldova ieşeau înfrânte din
conflictul cu Imperiul Otoman, deşi per ansamblu
nu suferiseră pierderi mari, ireparabile.
Situaţia Moldovei avea să se agraveze însă
ca urmare a angajării Moldovei în noua coaliţie
antiotomană, iniţiată de papalitate şi Genova
(1481-1484). Pentru Moldova, denunţarea păcii cu
turcii din 1480-1481 nu se va lăsa mult aşteptată.
În iulie-august 1484, otomanii ocupau cetăţile-
porturi, Chilia şi Cetatea Albă, fără ca Ştefan să
poată interveni în ajutorul lor. Veneţia, informată
la 5 şi 6 august de această lovitură dată domnului
Moldovei, de bailul de la Istanbul, Pietro Bembo,
şi de secretarul acestuia, Giovanni Dario, nu a fost
deloc surprinsă.
Mai mult, din răspunsul dat la 16 septembrie
de Senat secretarului Giovanni Dario, reiese clar
81
Cf. Istoria românilor, IV, p. 386, unde se susţine că „cel
mai târziu în mai 1480, când Ştefan îi comunica regelui
Cazimir că Mahomed al II-lea îi ceruse să-i deschidă
calea spre Polonia, pacea era încheiată; cererea
sultanului nu era decât aplicarea uneia din prevederile
acordului moldo-otoman”. 82
Documente turceşti privind istoria României, vol. I. 1455-
1774 (ed. M.A. Mehmed), Bucureşti, 1976, p. 6, doc. 5.
faptul că interesele economice şi politice ale
republicii în Imperiul Otoman erau mai importante
decât, acum, consumata alianţă cu Ştefan, motiv
pentru care Serenissima nu a schiţat nici cel mai
mic gest în apărarea
acestuia83
.
Două decenii
mai târziu, pe fondul
unei noi crize în
relaţiile veneto-
otomane, erau reluate
şi raporturile politice
dintre Serenissima
republică şi Moldova.
Cadrul propice al
reluării relaţiilor
politice dintre Veneţia
şi Moldova l-a
constituit reizbucnirea
războiului veneto-
otoman (1499-1503).
Dacă pentru republica
italiană obiectivele
urmărite erau aceleaşi
ca şi în epoca anterioară, pentru domnul Moldovei
recuperarea cetăţilor sale de la mare, Chilia şi
Cetatea Albă, era acum principalul scop urmărit.
Deşi nu avea nici un fel de promisiuni de
ajutor din partea Veneţiei, Ungariei sau a altor
puteri creştine, implicate în conflict, Ştefan nu a
ezitat nici un moment să se angajeze din nou în
lupta antiotomană. În anul 1500, domnul
Moldovei rupea pacea cu turcii, încheiată în 1489,
iar forţele sale, comandate de vornicul Boldur,
atacau Chilia şi Cetatea Albă, care erau incendiate
cu acest prilej fără a putea fi însă cucerite84
.
Concomitent, Ştefan a concentrat importante forţe
militare în regiunea Iaşului pentru a face faţă unei
eventuale agresiuni otomane. Pregătirile militare
ale Moldovei din primăvara şi vara anului 1500
erau foarte bine cunoscute în Italia.
În mai, ambasadorii veneţieni la Buda,
Soranzo şi Giustiniani, informau în mai multe
rânduri Senatul republicii că Ştefan este pregătit
de luptă85
. Informaţii similare oferea florentinul
Octaviano Gucci care, la 27 iulie 1500, relata din
83
N. Iorga, Veneţia, III, p. 296, doc. LVI. 84
R. Rosetti, O mică întregire la istoria lui Ştefan cel Mare,
în A.A.R.M.S.I., s. III, t. XVI, 1935, pp. 45-58. 85
E. Denize, op. cit., pp. 161-162.
29
ISTORIE
Krakowia că domnul Moldovei stă gata să
intervină în orice moment cu toate forţele sale
oriunde situaţia ar fi impus acest lucru86
.
Angajat din nou în lupta antiotomană,
Ştefan a căutat să reînnoade relaţiile cu Veneţia.
La începutul anului 1501 o ambasadă a domnului
Moldovei lua drumul Veneţiei şi al Romei. În
februarie 1501, după ce trecuseră pe la Buda, cei
doi soli ai lui Ştefan, care apar în cronica lui
Marino Sanudo cu numele de Raynaldo şi
Antonio, probabil italieni în slujba sa, sau poate
chiar români, soseau la Veneţia. În faţa dogelui şi
Senatului ei au cerut un medic pentru domn, şi-au
exprimat dorinţa de a cumpăra stofe fine şi au
arătat că domnul Moldovei este gata să reia luptele
cu turcii dacă Veneţia ajunge la o alianţă cu
Ungaria87
.
Observăm acum o poziţie mult mai
rezervată a domnului Moldovei faţă de cea avută
între 1472-1479 în relaţiile cu Serenissima
republică. De altfel, răspunsurile evazive primite
la Veneţia şi la Roma, atât în privinţa reluării
luptei cât şi în cea a unui posibil sprijin, l-au
convins pe Ştefan de faptul că orice ajutor din
partea lor este exclus. O astfel de atitudine arăta
clar că atât Veneţia cât şi Roma doreau să obţină
cât se poate de mult fără a face nimic în schimb,
cu excepţia unor încurajări lipsite de orice suport
material. Cu toate acestea, la începutul anului
1502, fără a se descuraja şi pregătit pentru o
posibilă confruntare cu turcii, Ştefan a trimis un
nou sol la Veneţia, în persoana lui Demetrio
Purcivi, veneţian aflat în serviciul său, pentru a
cere un medic şi probabil pentru a se informa cât
mai exact asupra intenţiilor şi a stadiului de
pregătire militară ale republicii. Nici de această
dată nu a obţinut nimic din punct de vedere
politic, cu excepţia unor promisiuni minore.
Autorităţile veneţiene s-au limitat la a-i promite
că-i vor trimite un medic şi i-au acordat solului
moldovean titlul de „cavaler aurat”88
.
La 1 august 1502 sosea în Moldova medicul
Matteo Muriano, trimis aici în conformitate cu
promisiunile făcute de autorităţile veneţiene.
Acesta a avut, pe lângă atribuţiile sale propriu-
zise, pe care oricum nu şi le-a exercitat din cauza
86
Hurmuzaki, VIII, p. 31, doc. XXXVI; Cf. E. Denize, op.
cit., pp. 161-162. 87
E. Denize, op. cit., p. 162. 88
Hurmuzaki, VIII, p. 35, doc. XLIII-XLIV.
bolii, şi o importantă misiune politică de
informare şi, probabil chiar de spionaj. Rapoartele
expediate la Veneţia, la 7 decembrie 1502 şi la 5
ianuarie 1503, ce conţin importante informaţii
despre potenţialul militar şi economic al ţării,
despre relaţiile Moldovei cu vecinii, îndeosebi cu
Imperiul Otoman, despre cadrul internaţional din
regiune, sau despre capacitatea politică a
succesorului lui Ştefan, viitorul Bogdan III (1504-
1517), sunt revelatoare în acest sens89
. Pentru
Serenissima republică, angajată în tratative cu
Poarta, încheiate cu pacea din 14 decembrie 1502,
informaţiile primite nu mai prezentau însă o
importanţă deosebită.
În noile condiţii, Ştefan s-a văzut obligat să
negocieze, la rândul său, o nouă pace cu Imperiul
Otoman, inclusă în sistemul general conferit de
pacea ungaro-otomană, încheiată la 22 februarie
1503 şi ratificată de regele Wladislaw II (1490-
1516) la 22 august. Pacea moldo-otomană din
1503 confirma statu-quo-ul existent în momentul
declanşării ostilităţilor. Încheierea păcii cu turcii
nu a pus însă capăt legăturilor cu Veneţia, ale
căror ultime momente din timpul domniei lui
Ştefan se vor consuma la sfârşitul anului 1503 şi
la începutul anului 1504. Rolul lor politic a fost
însă unul extrem de redus. La 20 decembrie 1503
un trimis al ducelui Ioan Corvin, fiul natural al lui
Mathias Corvin, şi solul Moldovei, postelnicul
Theodor, soseau la Veneţia. Solul lui Ştefan purta
cu sine şi o scrisoare a domnului, din 11
octombrie, prin care acesta le cerea dogelui
Leonardo Loredano şi Senatului republicii să-i fie
trimis un alt medic în locul lui Matteo Muriano,
care murise la Suceava90
. Faptul că solia a avut şi
o anumită misiune politică rezidă în ampla
prezentare a situaţiei de la Dunăre şi a implicării
lui Ştefan în acţiunile antiotomane de aici, pe care
postelnicul Theodor a făcut-o, la 21 decembrie, în
faţa autorităţilor veneţiene91
.
Din cei trei candidaţi la postul de medic al
lui Ştefan – Giorgio di Piamonte, Alessandro
Veronese şi Hieronimo da Cesena – care s-au
89
Călători străini despre Ţările Române, vol. I (ed. M.
Holban), Bucureşti, 1968, pp. 148-154; Hurmuzaki, VIII,
pp. 36-37, doc. XLV. Pentru discuţiile asupra misiunii lui
Matteo Muriano, vezi: N. Vătămanu, Voievozi şi medici
de curte, Bucureşti, 1972, p. 38-39. 90
Hurmuzaki, VIII, pp. 38-39, doc. XLVI-XLVII. 91
Ibidem, p. 38.
30
ISTORIE
prezentat, alegerea celor doi soli, făcută la 28
decembrie 1503, s-a oprit asupra ultimului. Noul
medic urma să aibă un salariu anual de 500
ducaţi92
. Din păcate nu ştim însă dacă el va fi fost
investit de către autorităţile veneţiene şi cu o
misiune politică asemănătoare celei avute de
Matteo Muriano, dar foarte probabil că da. La 2
ianuarie 1504 solii Transilvaniei şi Moldovei,
împreună cu noul medic al lui Ştefan, părăseau
Veneţia93
. Misiunea lui Hieronimo da Cesena la
curtea lui Ştefan a fost însă de scurtă durată,
domnul Moldovei încetând din viaţă la 2 iulie
1504.
În încheiere, subliniem faptul că relaţiile
politice moldo-veneţiene nu s-au întrerupt la
moartea lui Ştefan cel Mare. Succesorii marelui
domn au continuat linia politică trasată de acesta
în relaţiile cu Serenissima republică continuând să
cultive aceste legături, chiar dacă ele nu s-au mai
ridicat la nivelul celor din timpul predecesorului
lor.
92
Ibidem, p. 39, doc. XLVIII. 93
Ibidem, p. 39. doc. XLIX.
31
ISTORIE
SEMNIFICAŢIILE CONCEPTELOR DE AUTONOMIE ŞI LIBERTATE
OGLINDITE ÎN MEMORANDUL DIN 1892
Drd. Răzvan Mihai Neagu
Abstract. The concepts of the meaning of autonomy and freedom depicted in 1892’s Memorandum.The
Transylvanian Memorandum was a petition sent in 1892 by the leaders of the Romanians of Transylvania to the
Austro-Hungarian Emperor-King Franz Joseph, asking for equal ethnic rights with the Hungarians and demanding
and end to the persecutions and Magyarization attempts.
Cuvinte cheie. Memorand, Transilvania, dualism, autonomie, libertate, drept. Istoriografia română mai veche şi mai recentă
acceptă în unanimitate că cel mai important
eveniment politic din a doua jumătate a secolului
XIX din istoria românilor transilvăneni, îl
constituie mişcarea memorandistă1. Această
mişcare poate fi inclusă în categoria mai largă a
petiţionalismului românesc. Memorandul poate fi
caracterizat ca un act de acuzare, ca un mijloc de
luptă legitimă
pentru apărarea
fiinţei naţionale şi
ca o acţiune
politică îndreptată
împotriva
dualismului austro-
ungar2. Acest
document
constituie şi o
sinteză succintă,
dar bine documentată şi cu argumente
convingătoare, a principalelor petiţii şi programe
ale românilor din Transilvania.
Din punct de vedere semantic, termenul de
memorand provine din latinescul memorandum
care denumeşte ceva de care trebuie ţinut seamă;
în limba franceză cuvântul înseamnă o expunere
sumară a situaţiei unei probleme care nu trebuie a
fi uitată3. Emitentul unui astfel de document
pretinde şi caută să impună prin argumente şi
persuasiune, drepturile care i se cuvin, demers
care îi facilitează şi un bun prilej de afirmare4.
1 Ş. Polverejan, Ideea de Memorand în strategia mişcării
naţionale, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria
Historia, nr.1-2, 1994, p. 117 (în continuare: Ideea de
Memorand). 2 Şt. Pascu (sub redacţia), Românii din Transilvania
înpotriva dualismului austro-unagar, Cluj-Napoca 1978,
p. 234. 3 Ş. Polverejan, Ideea de Memorand, p. 119.
4 Ibidem
Încă de la început trebuie făcută distincţia
semantică între simpla petiţie şi memorand. Petiţia
include non-violenţa, calea paşnică, dialogul şi o
adresabilitate certă în rezolvarea dezideratelor,
petiţionarul fiind încorsetat de rigorile formale
specifice genului, el asumându-şi o postură de
inferioritate în raport cu destinatarul, de al cărui
ultim cuvânt depinde5. Memorandul prin structură
şi semnificaţii
descătuşează
emitentul de
rigorile
impuse de
petiţie, lărgind
considerabil
paleta
tematică.
Noua formulă
elimină din
start plasamentul inferior al emitentului care
abordează un subiect din mai multe puncte de
vedere.
5 Ibidem, p. 118.
32
ISTORIE
Decizia de a trece de
la petiţii la memorand este
luată la Conferinţa de la
Miercurea din anul 1869
de către fruntaşii
românilor ardeleni. Unul
dintre aceştia a fost Dr.
Ioan Raţiu care a
inaugurat noua etapă a
mişcării naţionale: etapa
memorandistă care se
înscrie în prelungirea
petiţionalismului pe care îl
continuă în formă, dar nu
şi în fond6. Memorandul
din 1892 a fost precedat de
Memorialul lui George
Bariţiu din 1882, un
document care anatemiza
dualismul, fiind în acelaşi
timp şi o pledoarie în
favoarea rezistenţei
naţionale, marcând
totodată şi europenizarea
problemei românilor din
Transilvania. Acţiunea
memorandistă a fost urmată în acelaşi an (1892)
de celebra Replică a lui A.C. Popovici, un
document cu conţinut politico-juridic, pătruns de o
viziune modernă ce punea accentul pe dreptul
natural7. Memorandul din 1892 a fost conceput de
membrii Partidului Naţional Român din
Transilvania, în frunte cu Dr. Ioan Raţiu.
Documentul invocă un precedent legal pentru
satisfacerea revendicărilor naţionale ale românilor:
revenirea Transilvaniei la statutul autonom de care
s-a bucurat înainte de instaurarea regimului dualist
(1867)8. Pe de altă parte conceptul de autonomie
este cheia care descifrează întregul document:
„Contra vederilor politice dominante într-un şir de
secoli, autonomia a fost, prin uniune, nimicită într-
o formă injustă, contrară dreptului public şi
drepturilor elementelor libere care constituiesc
Transivania şi fără considerare la poziţiunea etnică
şi geografică şi la dezvoltarea ei specifică, care
6 Ibidem, p. 124.
7 Ibidem, p. 125.
8 K. Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la
românii din Transilvania 1868-1918, Cluj-Napoca, 1992,
p. 45.
toate reclamă cu insistenţă
această autonomie”9.
Reclamarea autonomiei
semnifică, de fapt,
asumarea conştiinţei de
sine a românilor ardeleni.
Doar în cadrele furnizate
de autonomie poporul
român poate evolua
natural şi firesc. Pe de altă
parte în întreaga istorie a
mişcării naţionale a
românilor ardeleni, se
poate obseva uşor o
constantă: redobândirea
libertăţii pierdute (a
autonomiei). Din punct de
vedere semantic se poate
face o echivalare între
noţiunile de libertate şi
autonomie, câmpurile lor
semantice, practic, se
suprapun. La începutul
documentului se
menţionează că românii
reuniţi în Conferinţa
electorală, au constatat nemulţumirea generală
creată de inaugurarea regimului dualist, lucru care
a determinat neîncrederea întregii naţiuni în
guvern şi dietă10
.
„Românii au întâmpinat cu îngrijorare
această reformă radicală a sistemului de
guvernare”. Din cauza acestui sistem românii se
simt nevoiţi să se abţină de la viaţa politică,
adoptând pasivismul. Acest document este emis
din necesităţi majore de forul legal al naţiunii
(conferinţa electorală) şi motivează în faţa
împăratului şi a opiniei publice europene,
comportamentul politic al românilor, pasivismul,
considerat a fi cea mai nimerită tactică de apărare
împotriva politicii de deznaţionalizare promovată
de guvernul budapestan. Demersul
memorandiştilor nu este unul solitar; el vine în
continuarea unei puternice tradiţii petiţionaliste
inaugurată de Supplex Libellus Valachorum
9 Şt. Pascu, op. cit., p. 242-243.
10 Ş. Polverejan, Ideile Memorandului, în Memorandul
1892-1894. Ideologie şi acţiune politică românească,
Bucureşti, 1992, p. 24 (în continuare: Ideile
Memorandului).
33
ISTORIE
(1791) şi de memoriile din timpul revoluţiei de la
1848-1849. În toate aceste documente se
evidenţiază individualitatea naţională a poporului
roman, căruia i se cuvin drepturi în baza
realităţilor istorice şi a importanţei sale în
Transilvania11
. Memorandul aminteşte de perioada
liberală când: „după dezvoltarea făcută în anii
1863-1865 în dreptul public, poporul roman avea
[…] suprema garanţie pentru viaţa naţională
română pe viitor şi aspiraţiunile lui naţionale
culminau în această autonomie”12
. Memorandiştii
se referă aici la activitatea Dietei de la Sibiu din
1863 care a pus bazele autonomiei Transilvaniei
prin două legi13
: legea care recunoştea egalitatea
în drepturi a naţiunii române şi a bisericilor
ortodoxă şi greco-catolică cu a naţiunii şi a
bisericilor maghiare şi săseşti şi legea prin care
limba română devenea una din limbile oficiale ale
Transilvaniei alături de maghiară şi germană.
Libertăţile fundamentale proclamate de aceste
două legi sunt răpite de regimul dualist şi
Memorandul caută ameliorarea situaţiei românilor
din perspectivă naţională. Contestarea dualismului
nu înseamnă desfacerea monarhiei14
, Memorandul
având un caracter democratic clar. El pune în
discuţie privarea de libertăţi nu numai a
indivizilor, ci a unei întregi comunităţi etnice şi se
constituie ca o reacţie
absolut firească a unei
comunităţi private de
drepturi şi ameninţate cu
asimilarea. O minoritate
(maghiarii) uzând de
atribuţiile puterii şi de
mecanismele statului,
urmărea uniformizarea
naţională pe căi pe care
majoritatea transilvană
(românii) nu le accepta15
.
Respingerea formulei dualiste, obiectivul
principal urmărit de Memorand, data, după
afirmaţiile autorilor, încă din acei ani de început,
adică din perioada tratativelor dintre Viena şi
Budapesta. Românii văd în regimul dualist un
11
Ibidem, p. 25. 12
Şt. Pascu, op. cit., p. 242. 13
K. Hitchins, op. cit., p. 120. 14
L. Maior, Memorandul. Filosofia politico-istorică a
petiţionalismului românesc, Bucureşti , 1992, p. 180. 15
Ibidem
adevărat regres faţă de perioada liberală şi de
aceea ei revendică autonomia de care s-au bucurat
anterior. Dualismul sfidează naţiunea română, pe
care nu o mai ia în considerare, iar dominaţia unei
singure naţiuni (maghiarii) determină injustiţie la
toate nivelele şi interpretarea unilaterală a legilor.
Memorandul a fost construit pe osatura
programului Partidului Naţional Român din
188116
. Legile luate în discuţie de acest document
constituie principalele instrumente de opresiune
ale guvernului maghiar. La nivel simbolic trebuie
să plecăm de la observaţia că fiecare lege amintită
în Memorand încalcă drepturile şi libertăţile
fundamentale ale românilor. Astfel legea
electorală încalcă dreptul la vot, legea
naţionalităţilor neagă existenţa românilor,
legislaţia şcolară şi bisericească aduc grave
prejudicii conştiinţei naţionale a românilor, legea
presei suprimă libertatea de expresie, iar legea
agrară afectează grav libertatea economică a
românilor.Legea electorală. Are la bază sistemul
votului cenzitar, fapt care generează discriminarea
politică a românilor reducându-le considerabil
şansele de a participa la viaţa parlamentară a
statului17
. Situaţia materială a întregii Transilvanii
era net inferioară celei din Ungaria propriu-zisă.
Censul era fixat la 84 florini, sumă care în
Transilvania se obţinea foarte greu. Din această
cauză cea mai mare parte a populaţiei era exclusă
de la exercitarea acestui drept democratic
constituţional, dreptul la vot. Acest fapt ridică un
serios semn de întrebare asupra caracterului
democratic al vieţii politice din Ungaria. Această
lege îi favoriza pe orăşeni, în mare parte maghiari,
saşi şi secui. Această lege, declară memorandiştii,
a fost cauza principală pentru care s-a apelat
tactica pasivistă. Finalul dezbaterii acestei legi se
constiuie într-un serios avertisment: „românii sunt
cuprinşi de o nemulţumire atât de adâncă, încât
participarea în mase a alegătorilor români la
alegerile falsificate ar putea să suscite chiar scene
revoluţionare, a căror întindere nu se poate
prevedea într-o ţară în care asupriţii sunt atât de
mulţi şi asupritorii atât de puţini şi de nechibzuiţi
ca în Transilvania”18
. „Românii pretind libertatea
de a participa la viaţa politică a ţării în baza
16
Ibidem, p. 181. 17
Ibidem, p. 182. 18
Şt. Pascu op. cit., p. 248.
34
ISTORIE
demnităţii lor şi a
dreptului constituţional
reprezentativ”19
.
Legea pentru egala
îndreptăţire a
naţionalităţilor. A fost
emisă în 1868, fiind opera
liberalilor maghiari.
Această lege ignoră
individualităţile naţionale
din Ungaria şi proclamă
un corp naţional unic.
Potrivit articolului 44 al
acestei legi toate
persoanele care locuiesc în
Ungaria, fie români,
germani sau slavi, fac
parte din naţiunea
maghiară. ,,Prin această
intenţionată confundare a
noţiunii de naţiune politică
cu noţiunea etnică a
naţiunii, legea, chiar în
prima ei frază neagă existenţa noastră ca factor
politic’’20
. Această lege decretează ca limbă
oficială a statului, maghiara. Privitor la folosirea
acestei limbi în viaţa publică, legea cuprinde
dispoziţii imperative, pe când dispoziţiile
privitoare la celelalte limbi sunt doar permisive21
.
Memorandiştii trag un semnal de alarmă privind
maghiarizarea vieţii publice. Cu toate că legea din
1868 acorda teoretic posibilitatea ca naţionalităţile
să-şi folosească limba maternă în oficiile
comitatense şi comunale, în tribunale etc., limba
maghiară este impusă prin dispoziţii
guvernamentale astfel ea dominând spaţiul public.
Legea pentru organizarea municipiilor este
un alt act de discriminare, deoarece consilierii
municipali sunt aleşi după principii şi norme
identice, după care se aleg deputaţii în Dietă.
Legislaţia şcolară şi cea bisericească.
Legile anului 1868 asigurau autonomia
bisericească, precum şi dreptul de a organiza şi
conduce învăţământul primar şi secundar de către
confesiunile care le-au înfiinţat şi le susţin. Astfel
învăţământul românesc din Transilvania funcţiona
în cea mai mare parte în cadrul bisericii, dar legile
19
Ş. Polverejan, Ideile Memorandului, p. 28. 20
Şt. Pascu, op. cit., p. 251. 21
Ş. Polverejan, Ideile Memorandului, p. 29.
Trefort (1879 şi 1883) şi
legea azilelor pentru copii
(1891) care îi obligau pe
copii ce împlineau 3 ani,
ca odată cu intrarea lor la
grădiniţă să înveţe limba
maghiară, ştirbesc profund
autonomia confesională a
bisericilor româneşti22
.
Mai mult învăţătorilor li se
impune să înveţe la rândul
lor limba maghiară până la
un termen fixat, în caz
contrar rămânând fără
post.
Memorandul nu era
împotriva învăţării limbii
maghiare; el era preocupat
doar de faptul că scopul
învăţământului a devenit
învăţarea limbii oficiale23
.
În finalul spaţiului acordat
problemelor şcolare şi
confesionale se afirma cu fermitate crezul
generaţiei care s-a validat prin Memorand şi
mişcarea generată de el: „Românii şi-au păstrat
naţionalitatea în cele mai grele timpuri şi o vor
păstra şi în luptă cu actualul sistem de
guvernământ. Lupta aceasta însă îi opreşte în
dezvoltarea lor firească, îi umple de amărăciune
şi-i înstrăinează din ce în ce mai mult de
concetăţenii lor maghiari”24
. În continuare,
Memorandul dezbate Legea presei, ca expresie
firească a libertăţii de exprimare. Motivul acestei
dezbateri este faptul că această lege are unele
prevederi discriminatorii, în sensul că în
Transilvania procurorii au deplină putere
împotriva celor care scriau în ziare lucruri
necceptate de autorităţi. Mai mult la oraşe juriile
care judecau delicte de presă erau alcătuite din
oameni impuşi de guvern şi nu aleşi. Din această
cauză au existat foarte multe procese împotriva
ziarelor româneşti: Albina, Tribuna sau Gazeta
Transivaniei.
Ultima dintre problemele dezbătute de
Memorand era politica agrară a guvernelor
maghiare. Documentul sesizează un clivaj evident
22
L. Maior, op. cit., p.184 23
Ibidem, p. 185. 24
Şt. Pascu, op. cit., p. 261.
35
ISTORIE
între iniţiativa imperială de desfiinţare a iobăgiei
prin patentele din 1853 şi 1854 şi modul în care
guvernanţii maghiari înţeleg să aplice aceste
legi25
, prin tergiversarea proceselor urbariale.
Statul şi judecătorii favorizează mereu clerul şi
nobilimea. Prin această politică libertatea
economică a românilor este grav încălcată, mai
ales că guvernul nu permite românilor să se
constituie în asociaţii sau reuniuni agricole.
Înfăţişând componentele politice, culturale,
confesionale şi economice ale conceptelor de
libertate şi autonomie, Memorandul cere o
schimbare a statutului nu numai pentru români dar
şi pentru celelalte naţiuni din Austro-Ungaria26
.
În ceea ce priveşte limbajul utilizat de
memorandişti se pot desprinde câteva aspecte
semnificative. În primul rând Memorandul este
redactat în limba română, dar şi într-o serie de
limbi de circulaţie europeană: germana, franceza,
engleza şi italiana. Prin aceasta se dorea o
percepţie exactă de către opinia publică
românească şi europeană a situaţiei politice din
monarhia dualistă, dar se exprima în acelaşi timp
şi un vădit spirit de modernitate şi de apartenenţă
a civilizaţiei româneşti la valorile perene ale
culturii şi civilizaţiei europene27
.
În al doilea rând Memorandul a renunţat la
argumentaţia istorică, dar apelul la istorie se face
indirect printr-un vocabular sugestiv. Astfel prin
cuvinte ca: feudalism, timpuri feudale, cens,
nobili, dare, comitate feudale, comite, vicecomite
curie regească, tablă regească, congregaţiune,
dietă, iobagi etc. este înfăţişat caracterul retrograd
şi medieval al regimului instituit la 186728
. Un caz
interesant este cel al noţiunii de dietă. Prin acest
termen memorandiştii desemnează forul legislativ
budapestan şi-l folosesc intenţionat pentru a
accentua caracterul desuet al acestui organ29
. Este
utilizat de mai multe ori şi cuvântul Transilvania,
ceea ce denotă faptul că memorandiştii consideră
acest teritoriu o unitate geografică distinctă faţă de
Ungaria sau alte provincii ale imperiului. De
asemenea se observă şi folosirea repetată a
25
L. Maior, op. cit., p. 186. 26
I. Lumperdean, Lexicul Memorandului între tradiţie şi
inovaţia istorică, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
seria Historia, nr.1-2, 1994, p. 132. 27
Ibidem, p. 133. 28
Ibidem. 29
Ibidem, p. 134.
noţiunilor român, români, românesc pentru a
sublinia rolul şi importanţa naţiuni române în
spaţiul central-sud-est european în perioada de
constituire şi consolidare a blocurilor politico-
militare europene30
. Aşadar cuvintele dietă,
Transilvania, român pot fi considerate concepte
cheie ale Memorandului.
În al treilea rând se poate desprinde cu
uşurinţă din text limbajul măgulitor la adresa
împăratului demonstrând faptul că „mitul bunului
împărat” încă nu a pierit din conştiinţa
românească.
În concluzie, putem afirma că Memorandul
din 1892, dominat de ideea restituirii autonomiei
Transilvaniei a reprezentat continuarea mişcării
naţionale româneşti, prelungirea programului
revoluţiei de la 1848-1849 într-o manieră eliberată
de istorism şi confesionalism. Acest act politic a
însemnat, în acelaşi timp, finalul glorios, al
petiţionalismului românesc inaugurat în secolul al
XVIII-lea31
.
30
Ibidem, p. 137. 31
L. Maior, op. cit., p.188.
36
ISTORIE
AURELIAN SACERDOŢEANU - CONCEPŢIA DESPRE ARHIVE
Vasile – Marius Burja
Abstract. Aurelian Sacerdoţeanu – The Conception about Archives. Aurelian Sacerdoteanu wanted to
organize the archives in the Balkan area, because until the modern epoch started, the manner ok keeping the papers
was realized in Justinian’s method. That’s why our great archivist sustained that the Romanian state is the result of an
historical process, process which could be much longer than other European states. The effect of Geographical
situation and the brainwash was to slow down the normal evolution of the state which suppose to take part. This
phenomenon caused a bad development and organization of archives which belong to Romanian state.
Cuvinte cheie. Aurelian Sacerdoţeanu, arhive, Peninsula Balcanică, Arhivele Statului
În istoria arhivisticii, din România, s-a
impus incontestabil Aurelian Sacerdoţeanu, acesta
a simţit nevoia organizării arhivelor, pentru că
toate popoarele antichităţii şi-au păstrat
monumentele lor aşa cum au putut, în raport cu
materialul din care au fost formate1. Cei mai bine
organizaţi au fost grecii şi romanii în Antichitate.
Mai târziu, ţări balcanice ca:
Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi
Turcia au încercat de-a lungul
timpului să-şi formeze arhive
organizate şi bogate din punct de
vedere informaţional, copiind
modul de organizare al grecilor şi
al romanilor.
Scurt istoric al arhivelor
din Peninsula Balcanică. Modul
de păstrare al actelor până la
începerea epocii contemporane s-a
realizat în mare măsură ca şi pe
vremea lui Justinian, mai ales în
spaţiul Balcanic. Pe vremea lui
Justinian şi mai precis în anul 535, acesta a
poruncit ca în fiecare oraş public să se destineze
câte o locuinţă, în care să fie închise actele, să le
păzească cineva, pentru ca actele să rămână
nevătămate şi să fie găsite repede de cercetători2.
De aceste depozite s-au ocupat arhiviştii distinşi
cu multe nume: antiquarius, archivar, registrator
etc. Sub acest regim arhivele s-au dezvoltat
pretutindeni şi s-au păstrat cu grijă toate actele3.
În această formă s-au găsit arhivele
bizantine, când au apărut formaţiunile politice
balcanice, însă structura acestor arhive nu a fost
1 A. Sacerdoţeanu, Arhivele de stat din Peninsula Balcanică,
Bucureşti, 1946, p. 437 (în continuare: Arhivele de stat). 2 Ibidem, p. 438.
3 Ibidem, p. 442.
adaptată în totalitate după sistemul arhivistic
bizantin. Arhiva bizantină a fost destul de
complexă pentru că administraţia statului,
corpurile autonome, cler, municipalităţi, şcoli ori
domenii au avut arhivele lor proprii. În această
formă de organizare au fost găsite arhivele de
către turci, când au cucerit Constantinopolul.
Marele nostru arhivist a studiat
istoria formării arhivelor din statele
balcanice şi a tras o concluzie referitor
la această problemă: faptul că arhivele
turceşti au fost cel mai bine organizate
de-a lungul timpului. Şi-a dat seama că
turcii au continuat tradiţia bizantină4,
în domeniul arhivisticii şi după căderea
Constantinopolului.
În Iugoslavia, a constatat faptul
că toate arhivele sârbeşti propriu-zise,
au numai material nou. Organizarea
acestora s-a resimţit din cauza lipsei
unui organ de directive, iar propunerile
Ministerului de Externe, pentru crearea
unei direcţii generale de coordonare şi îndrumare a
tuturor lucrărilor arhivistice n-au avut nici un
rezultat5.
Destul de important i s-a părut lui Aurelian
Sacerdoţeanu faptul că arhivele sârbeşti au avut
foarte mult de suferit în timpul Primului Război
Mondial, pentru că au fost evacuate în grabă
câteva dosare ale Ministerului de Externe şi duse
într-un loc mai ferit6, de invadatorii de la acea
vreme. Multe documente sârbeşti au fost răscolite
de austrieci în timpul războiului. După război o
parte au fost recuperate, iar o bună parte au fost
distruse. Aurelian Sacerdoţeanu a subliniat faptul
4 Ibidem, p. 445.
5 Ibidem, p. 446.
6 Ibidem, p. 447.
37
ISTORIE
că Ministerul de Externe din Iugoslavia a propus
în aprilie 1930 formarea unei direcţii generale de
coordonare şi îndrumare a tuturor lucrărilor
arhivistice.
Vecinii noştri, de peste Dunăre, bulgarii, nu
au avut arhive centrale pentru că fiecare instituţie
administrativă de stat sau autonomă şi-a păstrat
arhiva sa. Documentele care nu au mai fost
necesare administraţiilor, sau nu au prezentat un
interes istoric s-au trimis la Biblioteca Naţională
din Sofia, unde a existat un Serviciu de Arhivă şi
care s-a ocupat cu mare atenţie de fondul
arhivistic.
Aurelian Sacerdoţeanu a observat şi aici o
implicare a Ministerului Instrucţiunii Publice, care
s-au ocupat de selecţionarea documentelor. Tot
acest minister a relizat controlul asupra arhivelor
de valoare istorică şi marea Bibliotecă Naţională
din Sofia a dat o mare importanţă fondului
arhivistic7.
Arhivele greceşti sunt cele mai bogate şi
cele mai interesante din toată Peninsula
Balcanică, după relatările lui Aurelian
Sacerdoţeanu. În Grecia serviciul de arhivă a fost
bine organizat, au fost mai puţine arhive publice,
dar cele care au existat au fost păstrate în ordine
perfectă.
Sub domnia lui Othon (1827-1841) s-a
format Depozitul de Arhive, dar la scurt timp,
fondurile arhivistice au fost lăsate de izbelişte,
apoi date în paza Curţii de Conturi, care le-a
împrăştiat8. În anul 1914 s-a format serviciul de
Arhive Generale, care a încercat să adune cea mai
mare parte din arhivele greceşti, însă multe piese
au dispărut definitiv. Tot din acest an în Grecia s-
au făcut eforturi mari pentru adunarea tuturor
materialelor arhivistice şi organizarea Arhivelor
Statului.
Aurelian Sacerdoţeanu a ajuns la concluzia
că arhivele balcanice, în afară de de cele turceşti
au material foarte redus cantitativ, însă a precizat
faptul că există mult material la particulari, la
instituţii autonome, la municipalităţi şi mai ales la
congregaţiile bisericeşti9.
Prezentarea situaţiei arhivelor de pe
teritoriul ţării noastre. Arhivele studiate mai
amănunţit de către Aurelian Sacerdoţeanu de pe
7 Ibidem, p. 448.
8 Ibidem, p. 449.
9 Ibidem, p. 451.
teritoriul ţării noastre au fost cele din Ţara
Românească pentru că au avut o istorie mai
completă şi mai reprezentativă decât cele din
Transilvania şi Moldova. Aşa cum se ştie,
arhivele noastre de Stat, din Ţara Românească au
luat fiinţă prin Regulamentul Organic din 1831.
Regulamentul Organic al Moldovei a
prevăzut şi el înfiinţarea unei Arhive de Stat la
Iaşi, care a şi luat fiinţă în ianuarie 1832.
Elementele de conducere au fost aceleaşi ca şi în
Ţara Românească, însă documentele
moldoveneşti păstrate au fost mai puţine.
Cele două arhive de stat au funcţionat în
paralel aproape treizeci de ani. Unindu-se cele
două ţări în anul 1859 a dus la hotărârea înfiinţării
Arhivelor Generale ale Statului, la data de 4 aprilie
1862. Arhivele de la Bucureşti au devenit Direcţie
Generală, iar cele de la Iaşi, sucursală10
.
În mai 1831, Arhiva din Ţara Românească a
avut câteva camere la Mitropolia din Bucureşti,
unde au fost aşezate documentele11
. Acest loc nu a
fost unul potrivit pentru a fi aşezate materialele
arhivistice şi de aceea în anul 1837 s-a luat
hotărârea să fie mutată, o parte dintre ele la
mănăstirea Mihai Vodă, unde cu câtva timp în
urmă a existat o arhivă rusească. În 7 aprilie 1937,
depunera lor acolo nu a rezolvat problema
depozitării acestora, pentru că era un spaţiu foarte
mic12
.
O parte a documentelor de la Mitropolie a
fost mutată într-o pivniţă la mănăstirea Antim13
,
unde a început să putrezească o parte a
materialului. Aşadar materialul arhivistic a fost
purtat dintr-o parte în cealaltă, fără a reuşi să se
conserve starea documentelor, ci dimpotrivă,
mutatul excesiv dintr-un loc în altul a dus la
deteriorarea unei bune părţi a materialului
arhivistic.
Ca urmare, s-a propus găsirea unei case care
să adăpostească documentele, însă a fost reluată în
discuţie posibilitatea de a fi mutate în diferite
lăcaşuri. În faţa trecutelor încercări de găsire a
unei locaţii sigure a Arhivelor Statului, s-a luat în
10
Idem, Îndrumări în cercetările istorice, Bucureşti, 1943,
p. 319 (în continuare: Îndrumări). 11
Idem, Ahiva generala la Mitopolie, Rev. Arhiv., 1946-
1947, 7, nr. 2, p. 393-394. 12
Idem, O lămurire despre rătăcirile depozitelor noatre
arhivistice, Bucureşti, 1939, p. 3. 13
Idem, Instrucţiuni arhivistice, Bucureşti, 1948, p.13.
38
ISTORIE
seamă cea dintâi hotărâre, ce data din anul 1832 şi
anume realizarea unui proiect14
de construire a
unei clădiri, care să elimine acest neajuns.
Proiectul a fost încredinţat arhitectului
Salman, nu s-a realizat pentru că arhitectul Salman
nu a reuşit să-l realizeze. El s-a adresat unui alt
arhitect să îl ajute, împreună reuşind să finalizeze
lucrarea ce ţinea de proiectul propriu zis. Până au
reuşit cei doi să termine lucrarea ce ţinea de
proiect s-a reluat în discuţie posibilitatea de a muta
materialul arhivistic la mănăstirea Mihai Vodă.
Localul primit la mănăstirea Mihai Vodă a fost
impropriu şi s-au cheltuit mulţi bani pentru
reamenajarea acestuia. Cu toată investiţia realizată
nu s-a putut folosi acest spaţiu pentru a deveni
depozitul de arhivă mult dorit.
În anul 1882 s-a instituit o comisie, compusă
din Gr. Bengescu, Gr. N. Manu, Al. Săvulescu şi
G. Muntureanu care au trebuit să studieze
problema referitoare la viitorul spaţiu ce avea să
devină Palatul Arhivelor. Toţi cei care au făcut
parte din această comisie au ajuns la concluzia că
ar trebui să se costruiască o nouă clădire pentru a
deveni Palatul Arhivelor.
Problema construirii clădirii s-a amânat, iar
în anul 1890 s-a format o nouă comisie compusă
din B. P. Haşdeu, Gr. N. Manu şi N. Cerkez care
să evalueze posibilităţile de construire a Palatului
Arhivelor Statului. Cei trei au decis ca arhitectul
Iulius Magni să realizeze proiectele, iar Palatul să
se ridice lângă biserica Mihai Vodă.
În anul 1896 s-au terminat planurile în
amănunt pentru construcţie care au costat 25.000
lei, iar realizarea construcţiei propriu-zise costa
1.200.000 lei. În acel moment suma totală
disponibilă a fost de 362.628 lei, din suma de
400.000 lei alocaţi prin buget. Cu această sumă nu
s-a putut săvârşi întreaga lucrare, dar era posibil
lucrul în etape, fapt care a fost acceptat şi de
arhitect.
În această situaţie, ministrul Cultelor şi al
Instrucţiunii Publice, Spiru Haret în loc să se
ocupe de pornirea lucrărilor, la data de 10 iunie,
1897 a întocmit un jurnal al Consiliului de
Miniştri prin care a interzis lucrarea şi a anulat
14
Idem, Proecte pentru Palatul Arhivelor Statului.
Contribuţie la istoria arhitecturii noastre în secolul XIX,
Bucureşti, 1940, p. 4-5. (în continuare: Proecte).
licitaţia care s-a făcut pentru construirea unei părţi
a localului15
.
În acest timp, depozitele au continuat să se
distrugă, ba chiar, mai mult, s-a conturat riscul să
se dărâme, punând în primejdie viaţa personalului
din depozite. În felul acesta şirul repetatelor
stăruinţe cu privire la împlinirea nevoilor
Arhivelor Statului, iar realizările celor mai
cunoscuţi arhitecţi ai vremii au rămas în domeniul
amintirilor16
.
La sfârşitul anului 1918 după ce se unesc cu
România provinciile româneşti de peste munţi,
Transilvania şi Banatul, foste provincii ale
Monarhiei Austro-Ungare, Aurelian Sacerdoţeanu
relatează faptul că arhivele au fost organizate pe
baza principiului centralist. S-au adunat la Viena
sau la Budapesta majoritatea documentelor. În
aceste oraşe au trebuit să se concentreze şi arhivele
transilvănene. În anul 1920, Consiliul Dirigent a
luat hotărârea să se înfiinţeze o arhivă la Cluj, care
a început să funcţioneze de la 1 aprilie acelaşi an,
apoi s-a continuat să se lucreze la Sibiu unde s-au
strâns o bună parte din fondurile arhivistice17
.
După 65 de ani de chinuri, Arhivele Statului,
din punct de vedere al localului au rămas în stadiul
de început, copleşite de tot felul de probleme. Abia
Dimitrie Onciul a fost în măsură, să remedieze tot
răul şi să facă posibilă viaţa arhivelor în situaţia pe
care o au şi acum, primejduită neîncetat de
intrusiuni ilegale18
.
Relatând ideile privitoare la neîmplinitul
plan al Palatului Arhivelor Statului, reproducând
planurile aflate în păstrare la Direcţia Generală,
Aurelian Sacerdoţeanu a reuşit, în opinia mea, să
pună în circulaţie material preţios şi să aducă o
contribuţie importantă la istoria arhitecturii din
ţara noastră. Prezentându-l Aurelian Sacerdoţeanu
nu şi-a pierdut nădejdea că va putea fi realizat
atunci când există înţelegera necesară pentru
valorile noastre culturale.
Reputatul nostru arhivist a crezut că o mai
bună cunoaştere a informaţiilor dintr-o arhivă a
popoarelor balcanice va rămâne în sarcina
viitorului. Pentru a se ajunge la această idee a sa a
subliniat faptul că va fi nevoie să se facă mai întâi
cunoscute arhivele înseşi, cu fondurile care se
15
Ibidem, p. 5. 16
Ibidem, p. 7. 17
Idem,Îndrumări, p. 317. 18
Idem, Proecte, p. 4-5.
39
ISTORIE
găsesc atât în peninsulă cât şi în afara acesteia. De
aceea a încurajat o colaborare sinceră şi ştiinţifică
în acest domeniu a tuturor naţiunilor balcanice, ca
să reuşească împreună să inventarieze toate acele
fonduri europene care cuprind acte privitoare la
Balcani, acestea pentru a ştii ce există şi ce valoare
au documentele, care au ajuns în altă parte decât
pe pământurile instituţiilor despre care deţin
informaţii19
.
Din toată această reţea arhivistică balcanică,
spunea Aurelian Sacerdoţeanu că: ,,noi cunoaştem
sau vom ajunge să cunoaştem foarte puţine
lucruri, pentru că s-au abătut asupra acestor
arhive tot felul de distrugători precum: invaziile
popoarelor migratoare, focurile, asediile şi
jafurile oamenilor” 20
. Dacă nu vom reuşi să ne
sporim interesul pentru astfel de lucruri arhivele
vor începe să se facă tot mai puţin cunoscute.
Poporul român s-a dezvoltat în trei
organizări politico-statale deosebite, două de sine
stătătoare, Muntenia şi Moldova, iar a treia
Transilvania autonomă sub coroana maghiară, sub
dominaţia turcească şi sub Imperiul german. Din
această cauză a spus Aurelian Sacerdoţeanu că:
,,este normal să găsim forme absolut identice şi
unele organizaţii administrative deosebite, ca
formă şi dată a creaţiei şi duratei lor” 21
.
Această întreită evoluţie a observat-o
arhivistul nostru şi în ceea ce priveşte organizarea
arhivelor, datorită principiilor călăuzitoare ale
fiecărui Stat în parte. De aceea Aurelian
Sacerdoţeanu a susţinut că statul român este
rezultatul unui proces istoric, mult mai îndelungat
decât al altor State europene. Situaţia geografică şi
influenţele, care au exercitat asupra întregului
teritoriu au fost de aşa natură încât au încetinit
evoluţia normală a formei de stat pe care trebuia să
o aibă22
. Acest fenomen a dus şi la proasta
dezvoltare şi organizare a Arhivelor Statului din
România.
Concluzii. Realizarea prezentului studiu ne
permite formularea următoarelor concluzii:
Aurelian Sacerdoţeanu a expus problemele
arhivelor din Peninsula Balcanică, în special a
celor de pe teritoriul ţarii noastre. A propus
soluţionarea acestor probleme, pentru că erau într-
19
Idem, Arhivele de Stat, p. 440. 20
Ibidem, p. 443. 21
Ibidem, p. 445. 22
Idem, Îndrumări, p. 315.
o stare avansată de degradare. Ne-a relatat
importanţa materialului arhivistic, pe care îl
deţinem în depozite şi a subliniat faptul că arhivele
au fost desconsiderate din punct de vedere al
importanţei acestora. Prin încercările sale, de a
soluţiona aceste probleme, ale arhivelor, a reuşit
într-o anumită măsură să rezolve aceste probleme.
40
ISTORIE
CULTUL REFORMAT (CALVINIST) DIN TRANSILVANIA
ÎN PERIOADA 1930-2002 – ASPECTE ISTORICO-DEMOGRAFICE
Drd. Ioan Mărculeț
Résumé. Le culte réformé (calviniste) de Transylvanie entre 1930-2002 – aspects historique-
démographiques. La religion réformée on calviniste de Jean Calvin (1509-1564) a pénétré sur le territoire de la
Transylvanie (province historique située au centre de la Roumanie) en 1550 et a été vite adoptée par une partie de la
noblesse hongroise et par le patriciat urbain. En XXe siècle et au début du XXI
e siècle, les croyants réformés étaient
nombreux au centre, au nord-ouest et au sud-est de la province, dans les départements (Mureş, Cluj, Covasna, Sălaj
et Harghita) et appartennoient à deux diocèse: Piatra Craiului, avec siège à Oradea et de l’Ardeal, ayant le siège à
Cluj.
Cuvinte cheie. populaţie, repartiţie teritorială, mediul rura, mediul urban, cultul reformat, Transilvania,
România.
Religia reformată sau calvinistă, fondată
de Jean Calvin1, prezentă în mai multe state din
Europa (Elveţia, Ungaria, Marea Britanie ş.a.),
recunoşte doar două sacramente (taine) – botezul
şi comuniunea (împărtăşania) – şi respinge dogma
prezenţei reale a „trupului şi sângelui Domnului”
în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia
episcopatului ş.a.2 Predicatorii cultului sunt aleşi
de credincioşi şi fiecare din bisericile calviniste
este condusă spiritual de un consiliu ales.
Pe teritoriul Transilvaniei – provincie
istorică situată în partea centrală a României,
atestată documentar sub numele de Terra
Ultrasylvana – religia reformată a pătruns în anul
1550, unde a fost repede adoptată de o parte a
nobilimii maghiare şi de patriciatul orăşenesc. 1 Jean Calvin s-a născut la 10 iulie 1509 la Nozon (în
Picardia) şi a fost considerat de dascălii săi drept
„remarcabil de religios”. În 1532 a devenit doctor în drept
la Orleans şi, influenţat de opiniile lui Martin Luther
(1483-1546), trece la protestantism. În 1536 a publicat la
Basel prima ediţie a Instituţiilor sale. Refugiat la Geneva –
după ce a fost alungat din Franţa unde fusese considerat
factor generator de tulburări religioase –, Calvin a
continuat să fie un viguros predicator. A murit la 27 mai
1564 şi a fost înmormântat în cimitirul des Rois din
localitate, pe piatra sa de mormânt fiind scrise doar
iniţialele numelui: J.C. (G. Tudor, 10 iulie 1509 – S-a
nascut Jean Calvin, http://www.revistamagazin.ro)
2 Reformaţii au doar cinci sărbători religioase: 1. Adventul;
2. Crăciunul; 3. Intrarea în postul Paştelui; 4. Paştele; 5.
Rusaliile (M. Vasileanu, Biserica Reformată (Calvină),
Adevărul, 2 mai 2006, f. p.,
www.adevarul.ro/articole/2006)
Însă, aici aceasta a intrat în concurenţă cu religia
luterană (evanghelică) la care a aderat, în primele
decenii ale secolului XVI, un număr substanţial de
saşi. Totuşi, în anul 1558, pastorul Péter Meliuz
Juhárez reuşeşte să determine clerul din Cluj să
adopte religia calvinistă, aceasta devenind în scurt
timp religia unei mari părţi a populaţiei maghiare
şi secuieşti din principat. În 1564, la sinodul care a
avut loc în Aiud, cele două culte protestante din
Transilvania – calvinist şi luteran – s-au despărţit
definitiv. Ca urmare, a luat fiinţă Episcopia
Reformată a Ardealului, cu sediul iniţial la Aiud,
limba utilizată în cadrul instituţiei (la serviciile
divine şi în administraţie) fiind cea maghiară.3
În evoluţia sa istorică, de la înfiinţare până
în prezent, Biserica Reformată de pe teritoriul ţării
noastre a purtat mai multe denumiri: Evangelico
Reformată, vulgo Calviniana, Helvet Hitvallasu
Evangeliumi Reformatus Egyhaz (Biserica
Evanghelică Reformată de Confesiune Helvetică),
Reformatus Egyhaz (Biserica Reformată) şi Cultul
Reformat Calvin.4
3 J. Nouzille, Transilvania – zonă de contacte şi conflicte,
Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 136-141. Autorul
francez (p. 140), care-l citează pe Kálmán Benda, cu
lucrarea Magyarország történeti kronológiája, Budapesta,
1986, p. 395, afirmă că, în 1564, Coresi a publicat prima
carte de cântare reformată în limba română din
Transilvania.
4 Guvernul României, Hotărâre privind recunoaşterea
Statutului Bisericii Reformate din România,
www.culte.ro.
41
ISTORIE
În perioada interbelică, după Marea Unire
din 1 Decembrie 1918, Biserica Reformată din
România a fost organizată în două episcopii:
Episcopia Ardealului, constituită în secolul XVI,
când protestantismul a devenit religia dominantă a
maghiarilor din Ardeal, cu sediul în Cluj şi
Episcopia de Piatra Craiului, înfiinţată în anul
1920, pentru credincioşii din vestul României, cu
sediul în Oradea.
În anul 1930, numărul locuitorilor de
religie reformată din România se ridica la 710.706
persoane (3,9% din totalul populaţiei ţării,
respectiv locul patru între celelalte confesiuni)5 şi
erau concentraţi predominant în Transilvania
(497.861 de persoane) unde reprezentau 15,5%
din populaţia provinciei.
Dintre judeţele Transilvaniei cu pondere
mai ridicată a reformaţilor se detaşau: Trei-Scaune
(40,6%), Odorhei (37,4%), Mureş (30,3%), Sălaj
(24,5%), Cluj (21,7%), Târnava Mică (16,6%),
Turda (14,4%) şi Someş (12,8%) (Vezi harta:
5Conform Recensământul general al populaţiei României
din 29 decembrie 1930, vol. IX – partea 7, Imprimeria
Naţională, Bucureşti, 1938, p. 440-442, în celelalte
provincii istorice numărul reformaţilor era de: 177.522
persoane în Crişana-Maramureş, 20.937 în Banat, şi
10.257 în Muntenia 1.402 în Moldova, 843 în Dobrogea,
727 în Basarabia, 623 în Oltenia şi 534 în Bucovina.
Ponderea populaţiei reformată în judeţele României în
anul 1930). 6
Structura pe medii de viaţă a reformaţilor
din provincie evidenţiază faptul că 79,3%
(394.852 persoane) locuiau în mediul rural şi
20,7% (103.009 persoane) în cel urban, iar
distribuţia pe judeţe a celor din mediul rural era
următoarea: 11.032 persoane în Alba, 4.528 în
Braşov, 1.310 în Ciuc, 43.194 în Cluj, 1.375 în
Făgăraş, 11.014 în Hunedoara, 72.108 în Mureş,
4.222 în Odorhei, 78.249 în Sălaj, 1.699 în Sibiu,
23.103 în Someş, 6.218 în Târnava Mare, 21.943
în Târnava Mică, 48.091 în Trei-Scaune şi 20.210
în Turda.7
Judeţele cu pondere semnificativă a
reformaţilor în mediul urban erau: Braşov
(64,5%), Sibiu (60,0%), Făgăraş (45,1%), Cluj
(40,6%), Ciuc (32,3%), Târnava Mare (32,3%) şi
Alba (30,8%), iar între oraşele Transilvaniei în
care comunitatea reformată deţinea procente
ridicate în structura confesională se plasau: Zalău
(56,7%), Huedin (48,6%), Sfântu Gheorghe
6Recensământul din 1930, p. 464-465; I. Mărculeţ, V.
Mărculeţ, Modificări în structura confesională a
populaţiei Transilvaniei între anii 1930 şi 2002, Analele
Universităţii „Spiru Haret”, Seria geografie, Nr. 9, 2006,
Bucureşti, p. 165-167. 7 Ibidem, p. 443-444.
42
ISTORIE
(47,3%), Târgu Secuiesc (39,9%), Aiud (38,7%),
Târgu Mureş (35,1%) şi Turda (30,9%).8
Politica de îngrădire a cultelor declanşată de
regimul comunist ajuns la cârma României în anul
1948, s-a concretizat prin desfiinţarea Episcopiei de
Piatra Craiului. Au protestat atât episcopul de
Piatra Craiului, István Sulyók, cât şi cel al
Ardealului, Károly Nagy. Aceştia considerau
politica regimului instaurat la cârma ţării ca fiind
discriminatorie şi fascistă. În perioada comunistă,
cu toate protestele, Biserica Reformată din
România şi-a pierdut cea mai mare parte a
patrimoniului.9
După înlăturarea regimului comunist din
România, în decembrie 1989, a fost reînfiinţată
Episcopia de Piatra Craiului, iar în Sesiunea I a
Sinodului din 5 decembrie 2007 a fost adoptat
statutul Bisericii Reformate din România.
Din punct de vedere administrativ intern, în
anul 1992, ca şi în prezent10
, credincioşii reformaţi
de pe teritoriul României, grupaţi pe parohii şi
protopopiate, erau arondaţi celor două eparhii:
Episcopia Ardealului11
, cu sediul la Cluj-Napoca, şi
8 Ibidem, p. 466, 469-470.
9 http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Reformata.
10 În prezent, conform statutului adoptat la 5 decembrie
2007, în şedinţa a II-a din Sesiunea I a Sinodului, în
Biserica Reformată din România, parohiile, protopopiatele
şi eparhiile sunt persoane juridice cu drept de
autoguvernare. Înfiinţarea parohiilor se face doar prin
voinţa exprimată a credincioşilor care trăiesc pe un anumit
teritoriu administrativ bine delimitat, cu aprobarea
forurilor bisericeşti superioare, iar desfiinţarea, în cazul în
care nu îşi mai pot îndeplini scopul pentru care au fost
înfiinţate, se face prin hotărârea membrilor Adunării
Generale Parohiale. Patrimoniul acestora va fi preluat de
parohia la care credincioşii au fost repartizaţi. Înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea delimitării teritoriale a
protopopiatelor se face prin hotărârea Adunării generale
eparhiale, iar cea a eparhiilor se face prin hotărârea
Sinodului Bisericii Reformate din România
(www.culte.ro). 11
Conform Ministerului Culturii şi Cultelor –
Departamentul Culte, eparhia este împărţită în 16
protopopiate – Aiud, Braşov, Călata (Huedin), Cluj-
Exterior, Cluj, Dej, Gurghiu (Reghin), Hunedoara, Mureş,
Mureş-Câmpie, Odorheiul Secuiesc, Sfântu Gheorghe,
Târnăveni, Târgu Secuiesc, Turda şi Baraolt – care
grupează cele 506 parohii şi 96 filii, deservite de 490 de
preoţi
(http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1732).
Episcopia de pe lângă Piatra Craiului12
, pentru
provinciile istorice Crişana, Maramureş şi Banat,
cu scaunul la Oradea.
Următorul recensământ care a vizat şi
situaţia confesională a populaţiei a avut loc în anul
1992. La acea dată reformaţii numărau 802.454
persoane şi reprezentau 3,51% din populaţia
României.13
Prin această pondere populaţia
reformată se plasa pe locul trei în structura pe
religii a României, după cea ortodoxă (cu
aproximativ 87%) şi romano-catolică (5%). Şi în
anul 1992, ca şi în 1930, concentrări mai mari ale
credincioşilor reformaţi se înregistrau în
Transilvania: 66,86% din întreaga populaţie
calvinistă a ţării (536.595 persoane). Prin numărul
mai ridicat al acestora se detaşau judeţele din
centrul, sud-estul şi nord-vestul provinciei: Mureş,
cu 174.616 de credincioşi reformaţi (28,62% din
locuitorii judeţului), Cluj, cu 103.837 (14,10%),
Covasna, cu 79.802 (34,21%), Sălaj, cu 54.175
(20,30%) şi Harghita, cu 44.558 (12,79%)14
,
acestea fiind şi judeţele în care maghiarii deţineau
ponderi semnificative: 41,3% în Mureş, 19,8% în
12
Ibidem. Episcopia are în compunere 274 parohii şi 44 filii,
grupate în 9 protopopiate – Bihor, Baia Mare, Satu Mare,
Carei, Eriu (Marghita), Arad, Timişoara, Şimleul Silvaniei
şi Zalău – şi deservite de 260 de preoţi. 13
Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie
1992, I, C.N.S., Bucureşti, p. 760-761. 14
Ibidem.
Evoluţia numerică a populaţiei reformate din
Transilvania (1930-2002)
440000
450000
460000
470000
480000
490000
500000
510000
520000
530000
540000
550000
1930 1992 2002an
reformaţi
43
ISTORIE
Cluj, 75,2% în Covasna, 23,7% în Sălaj şi 84,6%
în Harghita.
Populaţia reformată din judeţele Transilvaniei
în anul 199215
Tabelul 1
JUDEŢUL TOTAL RURAL URBAN
Alba 17.673 8.686 8.987
Bistriţa-
Năsăud
16.739 10.210 6.529
Braşov 18.891 5.423 13.468
Cluj 103.837 35.647 68.190
Covasna 79.802 38.718 41.084
Harghita 44.558 20.374 24.184
Hunedoara 15.534 867 14.667
Mureş 174.616 97.920 79.696
Sălaj 54.175 20.967 33.208
Sibiu 10.770 1.886 8.884
TOTAL 536.595 240.698 298.897
Faţă de anul 1930, la recensământul din
1992, 53,4% din populaţia calvinistă din
Transilvania locuia în mediul urban (298 897
credincioşi) şi doar 46,6% în cel rural (240 698
credincioşi). Creşterea substanţială a ponderii
populaţiei reformate din mediul urban se explică
prin dezvoltarea fără precedent a sistemului urban
din România şi implicit din Transilvania. Dintre
judeţe, ponderi semnificative ale populaţiei
calviniste din mediul urban s-au înregistrat în:
Hunedoara (94,4%), Sibiu (82,4%), Braşov
(71,2%) şi Cluj (65,6%).16
La recensământul din anul 2002, numărul
adepţilor Bisericii Reformate din provincia
analizată era de 476.481 persoane (11,1% din
întreaga populaţie a Transilvaniei), valoare uşor
mai coborâtă faţă de cea din anul 1930 (497.861
persoane). Această reducere produsă în intervalul
1992-2002 a fost cauzată atât de bilanţul natural
negativ al populaţiei României cât şi de intensa
emigrare a populaţiei (inclusiv cea maghiară) spre
Europa Occidentală şi Ungaria.
În anul 2002, distribuţia reformaţilor în
judeţele Transilvaniei era următoarea: 157.046
credincioşi locuiau în Mureş, 86.811 în Cluj,
74.312 în Covasna, 48.452 în Sălaj, 41.269 în
Harghita, 14.805 în Alba, 14.489 în Braşov, 15
Ibidem, p. 760-765. 16
Ibidem, p. 762-763.
14.398 în Bistriţa-Năsăud, 11.466 în Hunedoara şi
8.073 în Sibiu. În structura confesională a
judeţelor, ponderi peste media populaţiei
calviniste din Transilvania (11,1%) se găseau în:
Covasna (33,4%), Mureş (27,0%), Sălaj (19,5%),
Harghita (12,6%) şi Cluj (12,3%)17
(Vezi harta:
Repartiţia populaţiei reformate în judeţele
Transilvaniei în anul 2002. Ponderea în cadrul
judeţelor). Un număr mai ridicat al locuitorilor de
confesiune reformată se înregistra în oraşele:
Târgu Mureş (45.104 credincioşi), Cluj-Napoca
(38.779), Sfântu Gheorghe (22.804), Odorheiu
Secuiesc (11.138), Zalău (9.591), Braşov (7.193),
Reghin (7.188) şi Covasna (5.246)18
.
Concluzii. Din cele prezentate mai sus –
referitoare la evoluţia numerică şi repartiţia
teritorială a populaţiei reformate din Transilvania,
în intervalul 1930-2002 – se desprind următoarele
concluzii:
a) în perioada interbelică, ca şi în anul
2002, cele mai mari concentrări ale credincioşilor
reformaţi se găseau în judeţele din centru, nord-
vestul şi sud-estul Transilvaniei: Mureş, Cluj,
Sălaj, Covasna şi Harghita.
b) reducerea numerică, de la 497.861
persoane în anul 1930, la 476.481 persoane în
2002, din cauza sporului natural negativ
înregistrat după anul 1990 – care nu este un proces
specific confesiunii calviniste, fiind prezent în
cadrul majorităţii comunităţilor religioase – şi a
emigraţiei spre statele din centrul şi vestul
Europei;
17
Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 18 martie
2002. Populaţia după religie, Bucureşti, Tabel 6, p. 3-4. 18
http://recensamant.referinte.transindex.ro
44
ISTORIE
c) modificarea repartiţiei credincioşilor pe
medii de habitat, de la circa 21%, câţi locuiau în
mediul urban în anul 1930, la aproximativ 53%, în
anul 2002;
45
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
DE RERUM NATURA. ÎNTRE MATERIALISMUL EPICUREIC
ŞI POEZIA SOLIDARITĂŢII UMANE
Viorica Vincze
Abstract. De rerum natura is a first century BCE poem by the Roman poet and philosopher Lucretius with the
goal of explaining Epicurean philosophy to a Roman audience. The poem is divided into six books, and concentrates
heavily on Epicurean physics. It deals with the principles of atomism; the nature of the mind and soul; explanations of
sensation and thought; the development of the world and its phenomena; and explains a variety of celestial and
terrestrial phenomena. The poem grandly proclaims the reality of our role in a universe which is ruled by chance,
with no interference from gods. It is a statement of personal responsibility in a world in which everyone is driven by
hungers and passions with which they were born and do not understand.
Cuvinte cheie: Lucretius, De rerum natura, Epicur, teoria atomista, solidaritate umană, poezie, materialism.
Trăind într-o epocă zbuciumată şi plină de
contradicţii, Lucretius, fără să participe direct la
viaţa politică, ne oferă, în poemul didactico –
filosofic De rerum natura, tabloul unui suflet
zbuciumat şi frământat de mari contradicţii.
Pornind la lupta împotriva nefericirii
oamenilor, pricinuite, după părerea autorului, de
teama de zei şi de feluritele patimi ale societăţii
romane din partea a doua a secolului I a.Chr.,
Lucretius adoptă, ca arma de luptă, sistemul
materialist al lui Epicur.
Materialist în fizică, în cosmologie şi
meteorologie, el este idealist în explicarea
aprigelor conflicte sociale care măcinau republica
romană aflată în cea mai gravă criză instituţională,
spre sfârşitul secolului I a.Chr. Cu toate acestea,
majoritatea exegeţilor operei lucreţiene au
interpretat mesajul poetic, ca şi pe cel filosofic al
poemului De rerum natura ca fiind unul pornit
dintr-un profund sentiment de compasiune şi
solidaritate faţă de semenii săi, aflaţi în mare
suferinţă morală pricinuită, pe de o parte, de teama
de zei şi de chinurile după moarte, iar pe de altă
parte, de viaţa cotidiană, dominată de teroarea
încăierărilor de stradă şi de luptele civile dintre
patricieni şi plebe, dar şi din sânul păturii
aristocratice, între optimaţi şi populari.
Profund impresionat, îndurerat şi dezgustat
de asasinatele în masă, jafurile şi de cele mai
variate forme de dezlănţuire a patimilor omeneşti,
Lucretius pare a fi fost chinuit de două întrebări
esenţiale: De ce toate acestea? şi, Nu este cu
putinţă ca oamenii să-şi făurească altă viaţă?
Spirit reflexiv şi inimă plină de dragoste
pentru om, Lucretius a găsit răspunsurile în
sistemul filosofic al lui Epicur. Teama de zei şi de
moarte, spune poetul, este prima cauză care-i
împinge pe oameni în iadul dezlănţuirii tuturor
patimilor şi al celor mai nesăbuite acţiuni. Pentru
distrugerea acestei temeri, Lucretius porneşte
sistematic lupta, folosind fizica, cosmogonia,
teoria asupra sufletului şi cunoaşterii, cosmologia,
antropologia şi meteorologia lui Epicur.
Proiectul de a compune un poem didactic cu
subiect filozofic nu avea în vremea aceea la Roma
nimic straniu. Poemul lucreţian nu apare izolat în
istoria gândirii şi literaturii antice. Alături de
Empedocle, a cărui operă urcă în secolul al V-lea
a. Chr., Lucretius l-a avut ca model şi pe poetul
Ennius, ceea ce conferă uneori stilului său o
culoare epică şi arhaică, în armonie cu
solemnitatea subiectului, naşterea universului.
Poemul lui Lucretius, intitulat De rerum
natura, în traducere aproximativă Despre felul în
care există lucrurile sau Despre natură sau
Despre natura lucrurilor, a stârnit mai multe
controverse în rândurile traducătorilor, dar şi ale
exegeţilor operei lucrețiene. Astăzi, pare
neîndoielnic faptul că Lucretius i-a dat poemului
său un titlu care trebuia să corespundă titlului:
„περι φσσεως” întâlnit la Epicur şi Empedocle,
principalii săi maeştri.
Cele şase cânturi ale poemului sunt grupate
două câte două, după o ordine corespunzătoare
celor trei mari momente ale demonstraţiei.
46
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
Cântul I porneşte de la premisa că existentul
este un absolut, imuabil, că nu poate apărea brusc
din neant nici să dispară în el. Aceasta este
condiţia pentru ca o ordine a lumii să fie posibilă,
iar această ordine există şi este evidentă atât în
timp, cât şi prin stabilitatea speciilor. Pentru că
fiinţele individuale apar şi
dispar înseamnă că sunt
formate dintr-o substanţă
neperisabilă care se pretează la
combinaţii variabile. O astfel
de substanță o reprezintă
atomii, elemente de materie
insecabile şi indestructibile,
care scapă simţurilor noastre,
dar pe care spiritul le poate
concepe.
În univers sunt suficiente
două principii pentru ca
lucrurile să se poată naşte şi
exista: existenţa atomilor, care
garantează stabilitatea
universului, şi existenţa
vidului, sau a nonfiinţei care
determină şi întreţine mişcarea
şi devenirea.
Cântul al II-lea expune
proprietăţile pe care trebuie să
le posede atomii. Dat fiind că
au greutate, fără ea, lucrurile nu ar avea stabilitate,
atomii cad în vid la nesfârşit, sau cel puţin aşa s-ar
întâmpla, dacă unii nu ar avea puterea să îşi
modifice uşor traiectoria şi să cadă oblic. Este
fenomenul numit „clinamen„ deviaţia, graţie
căreia se putea justifica nu numai apariţia
lucrurilor (atomii deviaţi se ciocnesc cu alţii, se
combină cu ei şi dau naştere înlănţuirilor de
substanţe din care sunt alcătuite lucrurile), ci şi
libertatea umană, căci deviaţia priveşte şi atomii
ce formează spiritul uman, permiţându-i să
eludeze determinismul.
Fiecare corp conţine mai multe categorii de
atomi, niciodată una singură. Faptul acesta explică
de ce Pământul poate să formeze şi să hrănească
fiinţe atât de diverse. Tot ceea ce există este
alcătuit din atomi diferiţi, grupaţi în combinaţii
primare, caracterizate prin forma atomilor şi prin
mişcarea care-i agită.
Cântul al III-lea studiază natura sufletului.
Ea este materială, alcătuită din atomi grupaţi în
patru „elemente”: «un suflu» („aura”),
«căldură» („vapor”), «aer» („aer”) şi o a patra
substanţă, („quarta natura”), care este
insesizabilă prin ea însăşi, fluiditatea ei făcând să
ne scape simţurilor; ea produce gândirea, ea este
însăşi gândirea. Sufletul, astfel alcătuit, nu poate
exita fără corp. În consecinţă, moartea este pentru
fiecare fiinţă în parte, un sfârşit
absolut. De aici rezultă că nu
trebuie să ne temem de moarte,
deoarece cunoaşterea adevărului
ne eliberează de teama ce
ameninţă toate plăcerile vieţii.
Totodată, cunoaşterea face
posibilă fericirea, aşa cum o
defineşte Epicur: absenţa
absolută a tulburării,
„ataraxia”.
Cântul al IV-lea este
consacrat manifestării spiritului
uman. După părerea lui
Lucretius, obiectele emit nişte
simulacre, („simulacra”), niste
membrane uşoare, care le
pastrează forma, detaşându-se
de obiecte şi izbindu-ne pivirea.
În continuare sunt studiate
auzul şi fenomenele conexe,
apoi ecoul. De fiecare dată,
poetul arată că tot ceea ce auzim
se explică în mod natural, că divinităţile nu au nici
un amestec.
Cântul se încheie cu analiza sentimentului
erotic şi a pericolului pe care îl reprezintă pentru
suflet.
Cântul al V-lea este o cosmogonie.
Lucretius afirmă că zeii nu au intervenit niciodată
în creaţia lumii, că lumea este perisabilă, deci nu
divină.
Sunt explicate în continuare apariţia cerului
şi a astrelor, mişcarea care animă astrele, dar şi
fenomenele ca eclipsele.
Se ajunge ulterior la explicaţia apariţiei
plantelor, a animalelor, a omului însuşi şi, în
sfârşit, la formarea şi evoluţia societăţilor.
Este evocată rasa primilor oameni, mai înalţi
şi mai robuşti, cu modul lor de viaţă primitiv, în
cadrul natural. Aceştia, ca şi contemporanii săi au
cunoscut durerea, suferinţa şi moartea, dar nu
strângeau armate ca să se masacreze între ei.
Ultima parte a cântului este o scurtă istorie a
culturii, descoperirea limbajului şi a artelor, a
47
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
metalurgiei, a agriculturii, dar şi a originilor
religiei şi spaimelor pe care ea le provoacă.
Această evoluţie are drept cauză „usus”, adică în
acelaşi timp necesitatea şi utilitatea, una
corespunzând celeilalte.
Cântul al VI-lea tratează fenomenele
meteorologice şi cauzele lor. Toate acestea nu au
nimic miraculos sau divin, în special trăsnetul,
fiind produse de căldura care se acumulează în
nori. Urmează explicarea furtunilor, erupţiilor
vulcanice, a creşterilor Nilului, a diverselor
manifestări telurice şi o lungă explicaţie a
magnetizării.
Lucretius arată în continuare că trupul
nostru este sensibil la anumite substanţe, ceea ce îl
conduce spre prezentarea bolilor şi a epidemiilor.
Cântul se încheie cu descrierea ciumei
răspandite cândva la Atena, tablou înspăimântător,
care îl lasă pe cititor într-o stare de tulburare, chiar
la sfârşitul poemului, fapt ce-i atrage, adesori, lui
Lucretius acuzaţia de poet pesimist.
Demonstraţia lucretiana legată de
materialitatea universului este punctată de
prologuri, plasate la începutul fiecarui cânt.
Prologul propriu cărţii I expune întenţia
poetului de a arăta că tot ceea ce există se supune
unor legi pur fizice si de a elibera, pe aceasta cale,
spiritul uman de spaimele provocate de „religio”
– ideile şi practicile general admise privitoare la
divinităţi. Epicur este cel care a repurtat victoria
asupra acestei „religio”, învăţătură sa eliberând
oamenii.
În prologul cărţii a II-a este exaltată puterea
filosofiei, singura care le oferă oamenilor pacea
sufletului, o seninatate imposibil de procurat prin
bogăţii sau prin satisfacerea ambiţiilor.
Cântul al III-lea începe cu un elogiu al lui
Epicur, realizat sub forma unei invocaţii, Epicur al
cărui glas a risipit tenebrele sufletului şi i-a
vindecat pe oameni de groaza morţii.
O glorificare similară a lui Epicur întâlnim
şi în cărţile a V-a şi a VI-a, care debutează în
acelaşi mod, adăugându-se şi elogiul Atenei,
patria lui Epicur.
Prologul cărţii a IV-a nu mai conţine elogiul
filosofului, ci al poetului însuşi, care îşi justifică
forma aleasă de el pentru expunere, poezia.
Această justificare este necesară, dacă avem în
vedere condamnarea de principiu adusă de Epicur
poeziei, pe care o consideră o sursă de tulburare
pentru suflet.
Din perspectiva lui Lucretius, versurile
reprezintă un mijloc redutabil de răspândire a
adevărului. Ele cuceresc sufletul şi îl încântă, mult
mai sigur decât raţionamentele cele mai subtile.
Pentru poet, arta poeziei este ca mierea care
înlesneşte luarea unei băuturi amare. În cazul
lucrării sale, poezia are mierea care este menită să
înlesnească amarul efort de înţelegere a ideilor
abstracte, filosofice, pentru care romanii nu erau
pregătiţi. Iata propriile cuvinte ale poetului în
această privinţă:
„id quoque enim non ab nulla ratione videtur;
nam vel uti pueris absinthia taetra medentes/
cum dare conantur, prius oras pocula circum
contingunt mellis dulci flavoque liquore,
ut puerorum aetas inprovida ludificetur
labrorum tenus, interea perpotet amarum
absinthi laticem deceptaque non capiatur,
sed potius tali facto recreata valescat,
sic ego nunc, quoniam haec ratio plerumque
videtur
tristior esse quibus non est tractata, retroque
volgus abhorret ab hac, volui tibi suaviloquenti
carmine Pierio rationem exponere nostram
et quasi musaeo dulci contingere melle;”
(De rerum natura, 4, 10-22, )
(„Fără temei nu pare-a fi aceasta.
Căci tot aşa cum medicii, când cearcă
Să dea absintul cel greţos copiilor,
Ung înainte buzele paharului
Cu-a mierii dulci licoare aurie,
Pentru ca ei, nebăgători de seamă
Şi de dulceaţă amăgiţi, să-nghită
Până la fund amara băutură,
Şi, înşelaţi fiind, nu prinşi în cursă,
Ei mai curand să se-ntremeze iară,
Și eu acum, deoarece această
Învăţătură li se pare-amară
Acelor care n-o cunosc, şi vulgul
Şi-ntoarce capul de la ea cu groază.
Şi eu am vrut să ţi-o dezvălui ţie
În graiul dulce-al Muzelor, şi astfel
S-o îndulcesc cu mierea dulce-a poeziei.)”
(Poemul naturii, 4,10-22, traducere de D.
Murăraşu)
Ca surse ale plăcerii, versurile intră în logica
universului epicureic, în cadrul căruia toate
fiinţele au ca mobil căutarea plăcerii, „voluptas”,
sub dubla ei înfăţişare, a plăcerii în repaus,
„ataraxia” care presupune absenţa tulburării, dar
48
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
şi a plăcerii în mişcare, ceea ce se înţelege prin
sensul propriu al termenului de plăcere.
Viziunea lumii, aşa cum apare ea la
Lucretius, este în esenţă, poetică. Ea constă în a
imagina ceea ce, în sine, scapă simţurilor.
Într-o serie întreagă de tablouri din viaţa
omului şi din natură în care se întrupează
sentimentele fundamentale care îl însufleţesc pe
poet în faţa existenţei, uimirea şi entuziasmul în
faţa forţei creatoare nesfârşite a naturii şi adânca
dragoste pentru om, îndurerarea la tristele
spectacole pe care le oferă adesea viaţa, din
pricina ignoranţei, a lăcomiei şi a temerilor
nejustificate se regăseşte, în ceea ce se numeşte
„mierea poeziei lui Lucretius”.
Cuprins de o nestrămutată admiraţie faţă de
natură, uimit parcă necontenit de perfecta ei
ordine, poetul vrea să alunge din sufletul
semenilor săi, cu ajutorul filosofiei epicureice,
nefericitele zbuciumări şi să-l ridice, arătându-i
calea vieţii simple şi conforme cu natura, la
contemplarea senină a măreţiei universului.
Bibliografie:
N.I. Barbu, Istoria literaturii latine, I: (de la
origini până la sfârşitul republicii), Bucureşti,
1964.
Titus Lucretius Carus, De rerum natura, ed.
Cyrillus Bailley, Oxonii (Oxford), 1992.
Titus Lucretius Carus, Poemul naturii, trad. de D.
Murăraşu, Bucureşti 1981.
P. Grimal, Literatura latină, trad. de Mariana şi L.
Franga, Bucureşti, 1997.
I. Fischer, Sensul titlului „De rerum natura”, în
Studii clasice, Bucureşti, 1959.
49
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
O SUCCINTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA CONCEPTULUI DE „DREPTATE”
Elena Hulpuş
Résumé. BRÈVE INCURSION DANS L’HISTOIRE DU CONCEPT DE „JUSTICE”. L’article suit
l’évolution du concept de justice depuis l’Antiquité jusqu’ au XX-ième siècle, tant de la perspective morale que du
point de vue de la philosophie politique. Dans la dernière partie on présente parallèlement la conception paternaliste
sur l’Etat de John Rawls et la conception libertarienne sur le statut minimal de Robert Nozick.
Cuvinte cheie: Virtuţi, Bine, Rău, Dreptate, Nedreptate, voinţă bună, stat minimal, stat paternalist.
Cercetătorii de filosofie clasică ai antichităţii
greceşti au tratat conceptul de dreptate în corelaţie
cu Binele şi Răul, ca virtuţii şi principii. Dar
limbajul etic a preluat termenul din limba latină,
nu din greacă sub formă de discurs, însemnând „în
linie dreaptă”, adică în acord cu normele morale,
aceasta fiind dreptatea morală, sau cu cele
juridice, adică dreptatea legală.
Primul care s-a ocupat explicit de conţinutul
acestui concept a fost Platon, în dialogul
Republica, considerând că ideea de dreptate a
apărut atunci când, prin convenţie, oamenii au
stabilit că obiceiul de a face nedreptăţi este un
bine, iar a îndura nedreptăţi este un rău. Ei au
trecut la aşezarea dreptăţii între două extreme: cea
bună, care permite să faci nedreptăţi fără a fi
pedepsit şi cea rea, când eşti nedreptăţit fără
putinţa de răzbunare. Aflându-se între aceste două
extreme, dreptatea “este cinstită, nu ca un bine, ci
din pricina slăbiciunii de-a făptui nedreptăţi.
Fiindcă cel în stare să le înfăptuiască, bărbatul
adevărat, n-ar conveni cu nimeni, nici că nu le va
face, nici că nu le va îndura. Căci, altminteri, ar
însemna că şi-a pierdut minţile. Mai târziu,
dezvoltă explicaţiile dreptăţii în cadrul statului
ideal1.
Socrate, care este vocea lui Platon va
formula principiul dreptăţii criticând abuzuri ale
nedreptăţii, precum dreptatea celui puternic,
dreptatea bogatului, dreptatea faptului împlinit şi
mai ales vechea lege a taliornului, remarcând
tendinţa generală de a fi mai degrabă nedrept
decât drept.
Aristotel susţine că dreptatea este măsură
pusă între cele două extreme ale nedreptăţii, pe
care le numeşte cu termenii egalitatea între inegali
şi inegalitatea între egali. Din punct de vedere
juridic, ce este legal este şi drept, întrucât legile
1 Platon, Republica, Opere vol.V, Bucureşti 1986, p122, 359
a, b
depind de constituţii, care sunt diferite. Faţă de
Platon, care pleda pentru caracterul absolut al
dreptăţii, Aristotel remarcă relativitatea dreptăţii
juridice. Însă, precizează ca “dreptatea este
singura dintre virtuţi ce pare a fi un bine pentru
altul”2, adică acea calitate a ei de a fi altruistă. El
mai defineşte şi dreptatea socială sau distributivă,
adică ceea ce i se cuvine cuiva sub formă de
beneficii şi poveri, altele decât pedepsele, şi
dreptatea coercitivă, adică ceea ce i se cuvine unei
persoane ca pedeapsă.
Ulterior, gândirea creştină va sublinia un
principiu nou: să nu răspunzi la nedreptatea
suferită cu o nouă nedreptate, să nu răspunzi la rău
cu rău. Nu presupune să se tolereze nedreptatea, ci
cere ca ea să fie judecată şi sancţionată încât să
ducă atât la reparaţii spirituale şi materiale, cât şi
la perfecţionarea conştiinţei oamenilor şi a vieţii
lor spirituale.
Gânditorii antici au tratat conceptul dreptăţii
în relaţie reciprocă cu corelativul acestuia, care
este echitatea. Aceasta este o formă mai concretă a
dreptăţii morale, care se manifestă la nivelul
caracterului uman, fiind mai curând informală
decât formală.
Logica şi filosofia juridică contemporană, de
factură informală insistă ca înţelegerea şi
interpretarea legilor juridice să se facă atât în
litera, cât şi în spiritul lor, care este şi de natură
morală. Or, năzuinţa de a judeca echitabil este una
dintre aspectele principale de a fi în spiritul legii.
Corelaţia dreptate-echitate, presupune două
concepte de responsabilitate: juridică şi morală.
Se remarcă însă că dificultăţile în explicarea
dreptăţii provin tocmai din corelaţia ei cu
echitatea, în special cu cele două forme ale ei:
dreptatea socială sau distributivă şi dreptatea
coercitivă. Aşa se explică controversele între
2 Aristotel, Etica Micomahică, Bucureşti, 1988, pag 106,
1130a
50
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
diferitele concepţii despre echitate şi dreptate,
precum şi pluralismul drepturilor ce derivă din
aplicarea dreptăţii în gândirea secolelor XX-XXI.
Astfel, gânditorii socalişti liberali, invocă
rolul tradiţiilor, al comunităţilor în activitatea de
distribuire a dreptăţii; utilitariştii susţin că
distribuirea dreptăţii generează atât avantaje cât şi
daune; neomalthusienii se pronunţă pentru sistarea
transferurilor financiare de la bogaţi la săraci,
astfel săracii nu vor mai face copii pe care nu mai
pot întreţine, crescând nejustificat populaţia care
se complace într-o “cultură de dependenţă”;
pragmatiştii definesc drepturile ca revendicări
adresate de cei care au nevoi şi consideră că
trebuie găsiţi şi purtătorii de obligaţii; libertarienii
consideră că cea mai bună caracteristică a dreptăţii
este nu de a redistribui, ci de a dezvolta
proprietatea şi comerţul liber; adepţii dreptăţii
compensatorii susţin că săracii au drepturi
speciale, pentru că sunt victime ale
colonialismului, care i-a jefuit şi exploatat.
Tipuri de dreptate
Deşi există atât de multe controverse, în
timp s-au cristalizat următoarele forme de
dreptate:
Dreptatea procedurală: decizia
privind dreptatea depinde de respectarea unor
strigenţe procedurale, privind procedura de
obţinere a bunurilor. Idealul de dreptate
procedurală se leagă de idealul statului minimal,
care nu ar avea alt rol decât acela de asigurare a
respectării legii, a drepturilor legale ale unei
persoane, precum: libertatea personală,
proprietatea, demnitatea şi echitatea.
Dreptatea distributivă, care se
referă la corectitudinea accesului la resurse, la
poziţii în societate, la distribuirea unor avantaje şi
obligaţii între persoane.
Dreptatea coercitivă se referă la
repararea nedreptăţii şi la corectitudinea
răspunsului la nedreptăţi, prejudicii.
Teorii despre dreptate şi drepturile
omului în secolul XX-XXI
În epoca modernistă în care trăim, limbajul
drepturilor a devenit singurul vocabular comun şi
intelegibil pentru toţi oamenii atunci când discută
despre bunuri şi scopuri finale sau colective, care
dau substanţă în special discursului politic. Se
poate vorbi în decursul ultimei generaţii despre o
inflaţie a drepturilor: dreptul la viaţă, dreptul la
moarte, drepturile acuzaţilor şi ale victimelor,
drepturile femeilor, drepturile copiilor, drepturile
homosexualilor etc.
Pentru filosofii politici clasici, precum
Platon şi Aristotel, limbajul drepturilor era în
legătură cu binele uman şi fericirea omenească
precum şi cu virtuţiile şi îndatoririle necesare
pentru a le obţine. Folosirea modernă a termenului
“drepturi” este mai săracă fiindcă nu cuprinde aria
de scopuri omeneşti superioare avută în vedere de
filosofii clasici, dar este în acelaşi timp mai
democrată şi mai universală. Cuvântul dreptate şi
drept al omului implică o judecată morală şi
constituie calea principală pentru o discuţie despre
natura dreptăţii.
Gânditorii care au fost preocupaţi de această
problemă remarcă trei surse posibile: drepturile
divine, drepturile naturale, drepturile pozitive
contemporane. Deci, drepturile pot emana de la
Dumnezeu, de la natură şi de la omul însuşi.
Drepturile derivate din religia relevată nu
formează astăzi baza recunoscută a drepturilor
politice în nici o democraţie liberală. Liberalismul
contemporan elimină religia ca temei explicit al
ordinii politice. Problema a fost remarcată întâi de
John Locke, care sesiza că este extrem de dificil să
ajungi la un consens politic în privinţa unor
chestiuni care implică religia.
Natura umană, ca sursă posibilă a drepturilor
omului, a fost criticată din secolul XVIII până în
prezent. Astăzi, în gândirea anglo-saxonă se
susţine, de exemplu, că natura umană nu poate
oferi o bază filosofică justificatoare pentru
drepturi, moralitate sau etică.
Fiecare filosof tradiţionalist prekantian a
dezvoltat o teorie implicită sau explicită a naturii
umane, aşezănd anumite dorinţe, nevoi, emoţii şi
sentimente mai presus de celelalte, considerându-
le mai importante pentru calitatea noastră de
oameni. Astfel, Th. Hobbes formulează dreptul
fundamental la viaţă pe o teorie explicită a naturii
umane, care presupune că
teama de moarte violentă
este cea mai puternică
emoţie umană.
Negarea naturii ca
sursă a drepturilor omului
a apărut mai întâi la J.J.
Rousseau şi mai ales la
Kant. Rousseau, Hobbes şi
Locke au caracterizat
51
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
omul în starea sa naturală, dar au susţinut că
fiinţele umane sunt perfectibile, adică au
capacitatea de a-și modifica natura în timp.
Perfectibilitatea a fost germenele ideii kantiene
despre lumea noumenală, lumea sustrasă
cauzalităţii naturale, idee care stă la baza
imperativului categoric, care detaşează întreaga
moralitate de orice concept al naturii. Astfel,
acţiunea morală nu poate fi produsul unei voinţe
sau al unui instinct natural, ci ar trebui să
acţioneze împotriva dorinţei naturale pe baza a
ceea ce raţiunea singură dicteaza a fi drept.
Declaraţia lui Kant din Întemeierea metafizicii
moravurilor sună aşa: ”Din tot ceea ce este posibil
de conceput în această lume, ba în genere şi în
afara ei, nimic nu ar fi considerat bun fără nici o
restricţie, decât numai voinţa bună”3.
Aristotel şi tradiţia tomistă medievală au
susţinut că virtutea se construieşte pe ceea ce ne-a
oferit natura, neexistând un conflict între ceea ce
este plăcut de la natură şi ceea ce este drept. În
etica lui Kant apare perspectiva conform căreia
binele este o chestiune de înfrângere a naturii
decătre voinţă.
Mulţi filosofi occidentali au urmat drumul
deschis de Kant. Teoreticienii ontologiei
drepturilor omului pornesc de la premisa că nu
poate exista o teorie viabilă a scopurilor omeneşti,
indiferent dacă acesta ar izvorî din natura umană
sau din orice altă sursă. De exemplu, filosoful
politic american John Rawls susţine că într-un stat
liberal”sistemele de scopuri nu sunt ordonate
valoric”, “planurile de viaţă se pot distinge prin
raţionalitatea lor mai mare sau mai mică, dar nu şi
prin natura ţelurilor scopurilor pe care le propun”.
Rawls evită explicit orice discuţie despre natura
umană şi caută să stabilească un set de reguli
morale minime aplicabile la orice grup de agenţi
raţionali şi bazate pe aşa zisa poziţie originară.
Adică, oamenii trebuie să selecteze regulile
dreptei distribuţii din spatele unui “văl de
ignoranţă”, unde ei nu-şi pot cunoaşte adevărata
poziţie în societate.
În epoca postmodernistă în care trăim,
idealurile utopice ale anticilor despre adevăruei
universal aplicabile, lasă loc unor opinii locale
descentrate sau provizorii, fiind subiecte ale
interpretării sau reinterpretării. De la Nietzsche
3 Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii moravurilor,
Bucureşti, 2007, II pag. 77
provine ideea că “omul este un creator capabil să
dea viaţă unor valori prin propria sa voinţă,
pronunţând cuvintele bun şi rău şi aplicându-le la
lumea din jur. Ridicând autonomia morală la
rangul de drept uman, (pe linia gândirii lui Kant)
democraţiile contemporane consideră că nici
filozofii, nici societatea, prin instituţia statului
liberal, nu vor impune cum să-şi trăiască viaţa
indivizii, ci vor lăsa pe fiecare să decidă. Statul va
stabili doar reguli procedurale pentru a se asigura
că planul de viaţa pe care şi-l alege fiecare nu
interferează cu planurile de viaţă ale celorlalţi
cetăţeni. Deci, indivizii sunt total liberi să-ţi
creeze proprile valori, indiferent dacă sunt
împărtăşite şi de alţi indivizi din societate.
Una dintre temele cele mai des întâlnite în
epoca postmodernistă este tema jocurilor,
aplicabilă în
toate domeniile
societăţii. Se
sugerează că
adevărul poate
fi înţeles prin
conexiuni,
interacţiuni şi
alunecari de
planuri. Tema
îşi are rădăcina
în filozofia lui
L. Wittgenstein,
fiind folosită în
economie în
mod explicit de
John Nash.
Aplicată
teoriilor politice contemporane, teoria jocurilor se
poate urmări şi cu referire la problema dreptăţii
distributive, făcându-se o comparaţie între statul
liberal minimal şi statul paternal. Concepţia
liberală despre statul minimal porneşte de la două
presupoziţii: presupoziţia individului raţional şi
individualismul. Pentru a înţelege mai bine
concepţia liberală despre rolul statului şi
împărţirea dreptăţii, se poate porni de la analogia
societăţii cu un joc, iar a cadrului, cu regulile
jocului. În cadrul jocului, indivizii interacţionează
având drept scop câştigul. În timpul jocului,
fiecare individ face calcule, elaborează strategii
pentru a urma calea cea mai simplă spre câştig. La
fel şi în societate, există reguli, legi ce trebuie
respectate. Individul îşi face calcule pentru a
52
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
câştiga, respectând cadrul legal. Pentru a face
calcule şi a elabora strategii de viaţă, individul
trebuie să fie raţional şi să urmărească permanent
maximizarea utilităţii. Dar individul este şi egoist
şi tinde spre ceea ce este mai bun. Ca jocul să nu
implice violenţa, statul va elabora reguli şi se va
asigura că indivizii să le respecte. Statul va juca
rol de arbitru, adică nu va favoriza pe nici un
jucător, dar îi va sancţiona pe cei care nu respectă
regulile jocului.
Deci, în cadrul grupului
(jocului), individul: este
raţional, respectiv îşi va
asigura câştigul prin propriile
forţe; îşi cunoaşte interesul
propriu şi foloseşte cele mai
eficiente mijloace pentru a-l
obţine. Instituţiile de stat sunt
ineficiente, nu cunosc
interesele individului, iar
atunci când intervin, o fac
greoi din cauza birocraţiei.
Rezultă că intervenţia statului
nu se justifică şi nu este
eficientă, iar individul îşi
maximizează singur utilitatea
dintr-un impuls natural.
Sintetizând,
liberalismul răstoarnă modul
în care este privit omul în
societăţile tradiţionaliste.
Astfel, la începutul epocii
moderne, gândirea politică se
afla încă sub influenţa teoriei
aristotelice, conform căreia
individul nu poate fi
conceput în afara statului.
Gândirea tradiţionalistă se
sprijinea mai mult pe
argumente metafizice sau religioase, decât politice
susţinând importanţa întregului faţă de parte,
bunăstarea societăţii ca întreg, iar apoi binele
individual. Ori, liberalismul consideră că prin
natura sa omul este mai întâi o fiinţă individuală şi
apoi membru al unei comunităţi. În felul acesta se
modifică perspectivele asupra intereselor în
societate. O altă consecinţă a acestei interpretări
este faptul că liberalismul urmăreşte să prevină
abuzul de putere şi coerciţia practicată de statul
paternal. Nu instituţiile sunt pe primul plan, ci
interesele individului. Deci, liberalii pledează
pentru subordonarea statului faţă de individ şi nu a
individului faţă de stat.
De asemenea, statul liberal urmăreşte să
întărească autoritatea legislativă şi executivă a
instituţiilor statului. Individul se bucură de
libertate şi drept de autoguvernare atât timp cât
respectă legea. Când acţiunile individului sunt în
afara legii, statul trebuie să intervină pentru a-l
pedepsi. Liberalii tind astfel să reducă rolul
statului doar la a asigura
buna desfăşurare a jocului.
De exemplu, J.St.
Mill porneşte de la ideea că
orice individ care se bucură
de facilităţile societăţii are
datoria să respecte o
anumită linie de conduită,
pentru a nu produce daune
intereselor celorlalţi.
Societatea civilă poate
impune indivizilor să-şi
respecte îndatoririle, iar
intervenţa statului este
legitimă pentru că ea nu
priveşte respectarea
libertăţilor tuturor în dauna
intereselor particulare ale
unora de a le încălca.
Această intervenţie nu
afectează libertatea
individuală, decât pe a
aceluia care prin acţiunea sa
a dăunat sau vătămat
libertatea şi drepturile
celorlalţi.
O altă problemă a
gândirii liberale este
bunăstarea. Liberalii
consideră că binele
individului este o problemă necondiţionată de
bunăstarea generală. Dacă statul va asigura cadrul
legal necesar desfăşurării jocului şi prin aceasta
şanse egale participanţilor, nu există niciun motiv
să credem că individul nu-şi va maximiza
uitilitatea, pentru că acesta este un instinct care se
manifestă necondiţionat în fiecare individ.
Deci, rolul statului în gândirea liberală nu se
referă la exercitarea autorităţii de orice fel, ci
numai la prevenirea cazurilor de abuz. De
asemenea, prin minimizarea rolului statului se
încearcă maximizarea rolului indivizilor.
53
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
Dintre gânditorii liberali şi neoliberali
contemporani îi amintim pe J.St. Mill, Milton
Friedman, Friedrich von Hayek, David Friedman,
Robert Nozick, John Rawls.
Dintre aceştia se remarcă Rawls şi Nozick,
consideraţi şi oponenţi, deşi până la un punct
teoriile lor susţin aceleaşi idei.
În concepţiile lui Rawls, dreptatea este
prima virtute a instituţiilor sociale. De asemenea,
orice persoană posedă inviolabilitate bazată pe
dreptate, care nu poate fi atinsă în nici un fel, nici
măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de
eficiente şi bine organizate ar fi instituţiile, dacă
sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi
reconstruite potrivit celor două principii ale
dreptăţii menţinute de Rawls4, şi anume:
1. Fiecare persoană să aibă un drep
egal la cea mai mare libertate compatibilă cu o
libertate similară pentru alţii;
2. Inegalităţile sociale şi economice să
fie reglementate în aşa fel încât:
Să aducă folosul maxim celor care sunt mai
dezavantajaţi;
Să fie legată de poziţii sociale şi de slujbe
deschise tuturor, în condiţii de autentică egalitate a
şanselor.
El critică ideea liberală tradiţională după
care distribuirea bunurilor trebuie să aibă loc în
condiţiile unei pieţe libere determinată de cerere şi
ofertă şi care trebuie reglementată doar prin câteva
proceduri legale, puţine şi simple. Un astfel de
sistem ar fi nedrept pentru că e determinat în
punctele cheie de factori care sunt din punct de
vedere moral arbitrari. Dezvoltarea capacităţilor
naturale a individului s-ar explica în mare măsură
prin factori sociali, de aceea, el nu poate afirma că
are vreun merit. Distribuirea bunurilor ţine mai
mult de o loterie genetică, de unde ideeaconform
căreia, caracteristicile şi capacităţile naturale sunt
o avere comună, colectivă. Înseamnă că aceia care
au noroc trebuie să-şi împartă avantajele cu cei
care au mai puţin noroc. De asemenea meritul
moral nu poate determina distribuirea bunurilor,
mai mult, acesta trebuie considerat ca bazându-se
pe colaborarea socială, care este reglată de
principiile dreptăţii.
Astfel Rawls schimbă imaginea liberală
tradiţională a individualistului care prin forţe
4 Filosofia sec XX, coordonatori Anton Hügli, Paul Lübcke,
vol II, pag 321
proprii dobândeşte un drept de dispoziţie suveran
(cum susţine R.Nozick), asupra a ceea ce el a
produs. În locul acesteia ia naştere ideea unei
filosofii radicale a egalităţii. Egalitatea este adusă
în discuţie indirect, prin ideea unei stări originare,
în care oamenii sunt eliberaţi de toate diferenţele
individuale şi caracteristicile accidentale sub
forma cerinţei ca toţi să aibă acces la aceeaşi
influenţă asupra instituţiilor şi la aceeaşi atenţie
din partea acestora.
Liberalul egalitarist Rawls fondează astfel
bazele statului providenţă şi al liberalismului
egalitarist prin concilierea economiei de piaţă şi
asistenţialismului, a libertăţii personale cu
echitatea celor ajutaţi în nevoi, a economiei
burgheziene cu liberalismul.
Lucrarea lui Rawls, O teorie a dreptăţii a
fost criticată de R. Nozick în Anarhie, stat şi
utopie. Acesta expune o concepţie libertariană
care intră în conflict cu dreptatea ca echitate. O
societate este dreaptă atunci când toţi cetăţenii pot
stăpâni bunurile legale pe care le deţin. Intervenţia
statului pentru o repartiţie a bunurilor înseamnă
violarea unor drepturi. “Statul minimal” este statul
cu cele mai extinse atribuţii care pot fi justificate.
Orice stat cu atribuţii mai extinse violează
drepturile oamenilor. Statul minimal înseamnă
piaţă liberă, liber schimb, un sector public practic
nul.
Din această paralelă rezultă că J.Rawls este
orientat mai mult spre gândirea statului
paternalist, care se distinge prin următoarele
caracteristici:
Societatea cuprinde şi indivizi care sunt
într-o poziţie defavorizată. Dacă statul nu se
implică, aceştia vor fi în pericol, iar statul într-o
situaţie neplăcută;
Pentru gândirea de stânga, generalul
primează particularului. Se reproşează liberalillor
că privesc societatea doar prin prisma alcătuirii ei
organice, nu funcţionale. Statul are mai multe
mijloace de a rezolva dificultăţile decât un singur
individ. Pentru liberali fiecare ar trebui să se
descurce pe cont propriu, întrucât individul este
raţional. Pentru gândirea paternalistă, statul, prin
mijloacele pe care le deţine (subvenţii, diminuarea
impozitelor, creşterea salariilor) ar trebui să
rezolve situaţiile dificile.
În ceea ce priveşte bunăstarea generală,
gânditorii de stânga propun o bunăstare egală,
adică o egalitate de venituri. Pornind de la ideea
54
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
liberală de proprietate, ei susţin că proprietatea
este un semn al inegalităţii, că este comună şi
aparţine tuturor.
S-ar putea concluziona următoarele:
Gândirea liberală, prin concepţia statului
minimal nu răspunde la întrebarea: Cine stabileşte
regulile jocului?
Poziţiile radicale de stânga, prin
accentuarea bunăstării generale, ar putea duce la o
tiranie a majorităţii.
Rămâne de meditat asupra grupurilor
defavorizate, dacă acestea sunt majoritare, nu pot
fi ignorate, din cel puţin motivul interesului
electoral.
Bibliografie generală
Platon, Republica, în Opere, vol V ESE,
Bucureşti, 1986
Aritotel, Etica Nicomahică, ESE, Bucureşti 1988
Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii
moravurilor, Humanitas, Bucureşti, 2007
Nozick, Robert, Anarhie, stat şi utopie,
Humanitas, Bucureşti, 1997
“Elemente kanteiene la Rawls şi Nozick”, Revista
de Filosofie Analitică, vol II, 1⁰, Ianuarie-Iunie,
2008, pp 46-67, Socaciu, Emanuel, Univ.
Bucureşti,
Filosofia sec XX, coordonatori Anton Hügli, Paul
Lübcke, vol II, Editura All, 2003.
Internet: www.srfa.ro/rfa/pdf/rfa
55
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
IDEI PENTRU PROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR
Tiberiu Tibori
Abstract. Ideas for the social protection of the unemployed. This work is a comparison between the main
characteristics of social politics regarding the labour market in the euro area states and Eastern Europe, and also an
attempt to provide solutions to the expected economical crisis.
Cuvinte-cheie: protecție socială, șomeri, angajare, muncă.
Începând cu anii 1990 dorinţa de globalizare
a unor conducători din ţările dezvoltate a prins
fortă, mai ales prin atragerea statelor aflate până
atunci sub influenţa sovietică, care visau la
bunăstarea occidentului european. Pentru aceasta
s-a aplicat factorul economic – politica dolarului –
, adică exact ceea ce doreau aceste state. Primul
pas important a fost creearea unei pieţe comune
prin mărirea schimburilor, investiţiilor și a
fluxurilor de capital spre zonele din sfera
comunistă, pînă atunci ocolite de investitori. Unul
din efecte s-a manifestat pe pieţele de muncă
naţionale. Astfel, competiţia globală existentă și
înainte, a devenit o ameninţare pentru statele cu
sisteme sociale dezvoltate, pentru că taxele din
care se subvenţionează politicile sociale sunt
obstacole pentru economie dacă nu există
beneficii suficiente.
Comparând două pieţe de muncă imense,
UE şi cea asiatică, se observă că piaţa muncii din
UE are probleme serioase, situîndu-se în urma
unor ţări la fel de dezvoltate cum ar fi Coreea de
Sud și Japonia. Situaţia ţărilor dezvoltate din UE
nu e omogenă, diferenţele dintre ratele de angajare
sunt destul de mari. Deosebirea esenţială între ele
constă în flexibilitatea pietii muncii, care în ţările
membre UE e destul de redusă. Economiile
europene sunt protejate împotriva pierderilor de
slujbe şi de venituri prin programe de protecţie și
de legislaţie, care sunt considerate a fi
responsabile pentru rigidizarea pieţii muncii și a
şomajului ridicat1. Studiul numeroaselor încercări
de adaptare a politicilor sociale l-a făcut pe Ulrich
Walwei, să definească factorii unei politici de
succes astfel:
abordare globală pe întreaga economie;
politică de deficit fiscal temporar, cauzată de
concesii către afaceri, încurajarea initiaţivei
1 H. Gansmann, Labour market flexibility, social protection
and unemployment.
particulare în investiţii și consum, pentru
îmbunătăţirea climatului economic;
politică de subvenţii controlate de lungă
durată;
diferenţieri de subvenţii asupra tipului de
muncă efectuat;
forme mai flexibile de muncă (part time,
etc.);
stimulente pentru angajare2.
Studiile arată că aplicarea acestor măsuri în
ţările dezvoltate nu a avut contraefecte dar
strategiile nu pot fi copiate pur și simplu, ele
trebuie văzute în contextul problemei naţionale.
Exemplul Danemarcei și Olandei care au putut fi
revitalizate prin aplicarea lor, ar conduce la
concluzia că creşterea economică şi echilibrul
social sunt compatibile. Rolul statului social s-a
definit astfel şi prin redistribuirea resurselor
obţinute prin taxe în asemenea mod încât nu a
împiedicat competitivitatea și nu a descurajat
iniţiativa. Este admis faptul că statul social este
important deoarece conduce la eliminarea sărăciei
și a excluderii, şi influenţează dorinta de a munci.
În urma experienţei ţărilor scandinave care arată
că nu există o contradicţie de termeni între
economie flexibilă și securitate socială, ideea de
schimbare se referă la modernizarea modelului
statului social si nu la abandonarea lui.
Dezavantajele acestor măsuri se reflectă în
somajul de lunga durată, care constituie una dintre
cele mai presante probleme ale pieții muncii.
Diferenţele între ratele de şomaj din ţările
dezvoltate sunt mari- 21% în Danemarca şi 61%
în Italia, unde s-a observat că există o corelare
între durata şomajului şi cererile serviciului.
În societăţile moderne, fenomenul şomajului
este privit ca un risc major. Analizarea lui
generează opinii diverse, mergând de la
acceptarea lui ca o necesitate în creşterea
2 U. Walwei, High employment and social security. Vision
or illusion in a globalised world.
56
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
eficacităţii economiei pînă la tratarea lui ca un
fenomen colateral negativ. Problema şomajului
are multe aspecte, printre care rolul femeilor în
economie, rol care face obiectul unor controverse
legate de diferenţele de gen pe piaţa muncii. Este
recunoscut faptul că bărbaţii şi femeile sunt diferit
afectaţi de sistemele de securitate socială,
diferenţe explicate prin inegalităţile de gen din
sfera securităţii sociale3. Egalitatea de gen este
recunoscută ca fiind un drept fundamental, o
valoare comună, şi o condiţie necesară pentru
atingerea obiectivelor statelor UE în dezvoltare,
piaţa muncii și coeziune socială. Cu toate ca in
Europa s-au inregistrat progrese in promovarea
egalităţii de gen, inegalităţile au rămas, datorită
lipsei de flexibilitate a pieţei muncii şi a serviciilor
de îngrijire, a persistenţei stereotipurilor de gen şi
a unei împărţiri inegale a responsabilităţilor cu
bărbaţii în familie. În acest moment progresele
obţinute de femei nu sunt reflectate pe piaţa
muncii, ceea ce este o pierdere de capital uman pe
care UE nu şi-o poate permite. Obiectivele
summitului de la Lisabona cer o rată de
angajabilitate de 60% pentru femei în 2010 în
conditiile în care, în 2006 era de 55.7% în țările
dezvoltate, şi mult mai scăzută pentru femeile în
vârstă (31%). Femeile înregistrau o rată a
şomajului mai mare decat bărbatii - 9.7% faţă de
7.8%, dar angajabilitatea lor poate creşte în
condiţiile acceptării legislaţiei de tratament egal
cu folosirea mai eficientă a fondurilor de
structurare. Femeile constituie 30% dintre
întreprinzătorii din UE, dar ele se confruntă cu
greutăţi mai mari decat bărbaţii în afaceri, acces la
fonduri și pregătire. Recomandările Planului de
Acţiune Managerială se referă la creșterea
posibilităţilor de pătrundere a femeilor în viaţa
economică activă prin accesul la finanţe şi la
dezvoltarea reţelelor atreprenoriale4. În analiza
inegalităţilor de gen, diferenţele cele mai
importante se referă la standardele de viaţă, care
diferă de multe ori şi în multe ţări, în funcţie de
gen5.
Necunoscut ca şi fenomen de masă pînă în
1990, în societăţile est europene, şomajul a
3 S. Steinhilber, Gender dimensions of social security
reforms in transition economies. 4 A roadmap for equality between women and men – 2006-
2010. 5 W. Korpi, Faces of inequality: Gender, Class, and
Patterns of inequality in different types of welfare states.
reprezentat un şoc. Conducătorii statelor din
această zonă nu şi-au alcătuit o viziune clară
asupra evoluţiei temporale şi prin urmare,
măsurile adoptate de ei au fost numai pentru
rezolvarea situaţiilor de moment. A rezultat un şir
de bîlbâieli legislative care, sub presiunea
maselor, în unele cazuri au agravat situaţia (ex.
plăţile compensatorii pentru concedierile colective
ale minerilor in România). Rata şomajului în ţările
est europene a variat în funcţie de condiţiile
specifice acestor ţări, condiții care cuprind nivelul
de dezvoltare economică, nivelul de
descentralizare, momentul acceptării ideii de
reformă, modul și strategiile fiecarei ţări de a o
aplica, și viteza cu care a fost aplicată. Prin
comparaţie între Bulgaria și Polonia, în cea din
urmă, dacă aplicarea politicilor de reforme în
prima fază a produs dificultăţi, continuarea lor a
avut ca rezultat ameliorarea situaţiei pe piaţa
muncii6. În Bulgaria, stagnarea transformării
economice a produs în timp efecte negative,
aceeaşi situaţie găsindu-se şi în România. În ce
priveşte diferenţele de gen din spaţiul ex
comunist, variaţia dintre ţările respective este
clară, dar nu suficient de semnificativă pentru a
permite trasarea unei linii de evoluţie generală.
Statisticile arată de la o situaţie defavorabilă
femeilor în Polonia, la una uşor favorabilă în
Ungaria. În domeniul muncii, procesul excluderii
de la angajare a afectat grupuri de populaţie şi au
apărut noi nevoi de securitate socială odată cu
reformele economice. Astfel, un grup numeros de
femei şi-au pierdut o parte din drepturi sociale
prin ieşirea de pe piaţa muncii. Un alt motiv de
discriminare este diferenţa de salarii, de
aproximativ 20-25% dintre bărbaţi şi femei, cu
efecte asupra beneficiilor sociale şi a pensiilor7, în
ciuda legislaţiei referitoare la plata egală a
femeilor si a barbaţilor.
Durata şomajului în ţările est europene este
influenţată de caracteristicile sistemului de
protecţie socială, care depind de politicile
naţionale. Acestea sunt caracterizate de lipsa
cvasitotală a programelor active, mai ales în cazul
grupurilor vulnerabile. În România, aspectul
legislativ referitor la asigurările sociale este
6 L. Popescu, Politicile est-europene între paternalism de
stat şi responsabilitate individuală, Cluj-Napoca, 2004, p.
159 şi urm. 7 S. Steinhilber, op. cit.
57
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
reglementat prin legea 76/20028, unde sunt
prevăzute posibilităţi de stimulare a reîncadrării în
muncă a şomerilor, însă practic fondurile alocate
sunt foarte puține. În sistemul asigurărilor de
şomaj din mai multe ţări, principiile de bază
aplicate la criteriile de eligibilitate variază
semnificativ de la o ţară la alta şi chiar de la o
regiune la alta, în cadrul aceleiași ţări – ex.
Polonia, România. Principalele caracteristici ale
protecţiei şomerilor în Romănia arată că sistemul
românesc se află printre cele mai restrictive în
privinţa perioadei minime de contribuţie, cu toate
că rata contribuţiei atinge cel mai înalt nivel din
regiune. La baza cuantumului prestaţiei stă
salariul minim pe economie din care se acordă
75% tuturor şomerilor iar cuantumul plăţilor
compensatorii echivalează cu salariul mediu net
pe economie9. Apare astfel un sistem cu standard
dublu. De asemenea politicile sociale
discriminează asiguraţii cu vechime mare prin
uniformizarea prestaţiei de şomaj, lucru care
contravine filosofiei asigurării10
. Deşi se
urmăreşte, în teorie, dezvoltarea măsurilor active
care urmăresc revenirea rapidă a beneficiarilor pe
piata muncii, în calea atingerii acestui obiectiv
există însă două obstacole majore: cheltuielile
foarte reduse pentru măsurile active şi plăţile
compensatorii acordate persoanelor devenite
şomere în urma concedierilor colective, măsuri
care nu au avut nici un rezultat benefic pe termen
lung11
.
Studiu de caz. Maria M., o femeie de 40 de
ani, a lucrat timp de 20 de ani într-o întreprindere
de aparate electrice, după care a fost
disponibilizată şi a intrat in sistemul de protecţie a
şomerilor. Datorită vechimii neîntrerupte în
muncă, cuantumul ajutorului de şomaj în cazul
Mariei este 75% din salariul minim pe economie
plus 7%, adică 82% din salariul minim, pe o
durată de 12 luni12
. Maria are un copil de 14 ani,
este divorţată şi încearcă cu disperare să reintre pe
piaţa legală a muncii, dar meseria de bobinator pe
care o cunoaşte foarte bine nu se mai caută în
oraş. Deoarece odată cu disponibilizarea, în
bugetul familiei s-a făcut simţită şi mai pregnant
sărăcia, ea şi-a gasit un post de vînzătoare la piaţa
8 Monitorul Oficial, nr. 103/2002.
9 L. Popescu, op. cit., p. 161 şi urm.
10 Ibidem.
11 Ibidem.
12 Legea 76/2002, în Monitorul Oficial nr103/2002.
de legume, plătit la negru, pe durata căutării altui
loc de muncă mai convenabil. Pentru că legea îi
asigură posibilitatea recalificării profesionale prin
cursuri de pregătire, Maria s-a înscris la un curs de
coafeze. În acelaşi timp s-a îndreptat spre un ONG
care desfăşoară activităţi de jobseeking. Aici a
învăţat să coase la maşină, la sfatul jobseekerului
(asistent pentru angajare), care i-a spus că în acel
moment se caută cusători la maşină pentru
confecţii încălţăminte. Centrul nu are acreditarea
necesără eliberării unei diplome, dar jobseekerul a
asigurat-o că pe patroni îi interesează mai puţin
diploma cît îndemanarea ei.
Acest caz se mulează pe zeci de mii de
situaţii frapant de asemănătoare, care arată
insuficienţa cuantumului ajutorului de şomaj,
generator de sărăcie, şi, mai mult, de natură sa
aducă la disperare mase mari de şomeri decît să-i
stimuleze să reintre pe piaţa legală a muncii, cum
spune Heiner Ganßmann13
. De asemenea, arată
lipsa de soluţii active de reintegrare pe piaţa
muncii, şi un început de activitate a ONG-urilor în
domeniul muncii.
Sistemul de protecţie socială a şomerilor
este o necesitate umană si o componentă
instrumentală a statului social şi încearcă să
suplinească riscurile economiilor libere, de piaţă.
În România sistemul are multe lacune care ţin in
parte de proasta coordonare a economiei şi
contribuie la generarea de fenomene nedorite:
emigrare, migraţia forței de muncă (căpşunarii),
etc. Acestea, la rîndul lor, pe lîngă faptul că susţin
artificial o economie îndreptată, aş zice cu buna
ştiinţă, spre stadiul de piaţă de desfacere a UE,
provoacă şi ele dereglări economice, de exemplu
creşterea anormală a preţurilor la locuinţe şi la
terenuri şi concentrarea fondului funciar în mânile
străinilor. În această lumină, directivele de la
Bruxelles mi se par foarte greu de realizat
deoarece – în cazul Romaniei – le cam lipsete
realismul.
Concluzie. Crearea de locuri de muncă e o
prioritate pentru orice economie dar, în cazul
grupurilor aflate în dificultate, există teama că s-ar
putea perturba echilibrul social. Pentru evitarea
dezechilibrului se pot aplica două teorii
alternative:
13
H. Gansmann, op. cit.
58
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
1. Crearea de mai multe locuri slujbe
calificate, care oferă posbilitatea celor calificaţi
să-şi caute locuri de muncă mai bune si lasă
opţiunea angajării persoanelor mai puţin pricepute
pe fostele lor locuri. Graţie perfecţionărilor, va fi
mai multă populaţie calificată. Numai că nu e
deajuns să ajutăm persoanele fără loc de muncă,
iar strategiile pasive de reducere a şomajului
(pensionarea) nu sunt realiste.
2. O mai bună împărţire a veniturilor poate
dezvolta serviciile şi păstra locurile de muncă.
Daca acestea se vor realiza cu ajutorul măsurilor
de redistribuire, cel puţin cei mai capabili dintre
cei defvorizaţi vor reuşi integrarea socială prin
muncă. Angajarea statului la subsidii masive şi
apelarea la împrumuturi externe ca o alternativă la
reducerile de personal sunt periculoase deoarece
riscă apariţia şomajului pe termen lung şi mărirea
datoriei publice a statului. Toate acestea cer un
stat social angajat, care poate oferi soluţii în
măsura gradului de implicare şi responsabilitate a
conducătorilor lui.
59
LITERATURĂ
DESPRE INTERFERENŢELE LITERARE ROMÂNO-MAGHIARE
Drd. Nagy Imola Katalin
Summery: On parallelisms between Romanian and Hungarian prose The topic of this study is the
interferences and mutual influences between Romanian and Hungarian prose writers, with reference to aesthetic and
cultural affinities and parallelisms. Transylvania is one of the areas of multicultural crossings that has given birth to
numerous cultural and literary communicational corridors that have produced similar textual constructions. We aim
to make a short overview of possible parallels between Romanian and Hungarian prose writers and texts, without
attempting to make an indepth analysis of these.
Cuvinte cheie: interferenţe, comunicare interculturală, paralelism tematic, proză.
Dacă studiem istoria şi evoluţia relaţiilor şi
conexiunilor dintre literaturile Europei Centrale şi
de Est, putem lesne observa o tendinţă destul de
pronunţată de cunoaştere şi de apropiere către
fenomenul literar al celorlalte popoare, de
identificare a punctelor de convergenţă şi de
căutare a interferenţelor şi paralelismelor care-şi
au rădăcinile, de cele mai multe ori, în devenirea
şi evoluţia similară, în cadrele aceluiaşi spaţiu
geografic, istoric şi cultural.
Aşa cum formulează Victor Neumann, „când
vorbim de centrul şi de sud-estul european, cred
că avem în faţă una dintre acele zone care
incumbă cele mai interesante convergenţe de pe
continent.”1. În zona de convergenţă culturală care
este Transilvania, este firesc ca cele două culturi -
română şi maghiară - să se fi aflat şi să se afle încă
în cele mai complexe şi interesante relaţii de
influenţare şi îmbogăţire reciprocă. Că există
fenomene literare paralele, confluenţe evidente
între cele două culturi, nu este o noutate. S-au
făcut numeroase încercări de cartografiere a
acestora, s-au scris pagini multe despre toposuri
comune, amiciţii literare şi opere sau scriitori
dintr-un spaţiu literar influenţând - direct sau
indirect - opere sau scriitori din celălalt spaţiu.
Fenomenul este însă mult prea complex şi se află
încă departe de a fi fost pe deplin lămurit. Iată de
ce studiul interferenţelor literare româno-maghiare
se impune, mai ales în această eră a galopului
globaliza(n)t. Condiţii socio-istorice asemănătoare
pot genera construcţii textuale asemănătoare, căci
ele exprimă conştiinţa unei epoci anume. Se spune
1 Neumann, Victor, Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza
ideilor moderne în Europa centrală şi de sud-est, Editura
All, Bucureşti, 1993, p.5.
că literatura este răspunsul pe care un popor îl dă
istoriei, iar. din acest punct de vedere,
paralelismele sunt cu atât mai interesante.
Influenţa sau contactele directe între scriitori,
afinităţile culturale, estetice dintre ei, rolul
amiciţiilor literare, felul în care un scriitor este
receptat sau interpretat în literatura unui alt popor,
prelucrarea sau transformarea productiv-creatoare
a unei opere, în perspectivă intertextuală,
paralelismele şi interferenţele - sunt tot atâtea
fenomene de cercetat şi în ceea ce priveşte relaţia
dintre literatura română şi cea maghiară. Dacă ar
fi să facem un inventar al interferenţelor în
domeniul prozei - domeniu de altfel destul de
puţin cercetat – nu putem să nu amintim un caz
interesant de interferenţă, amintit de Gáldi László
încă în 1935, între Tragedia omului şi romanul
Adam şi Eva de Liviu Rebreanu. Prozatorul român
trebuie să fi cunoscut opera lui Madách, căci
aceasta figura ca lectură obligatorie în programa
şcolară a timpului, programă după care studia şi
Rebreanu la Şcoala Civilă de Băieţi din Bistriţa.
Constituit din şapte povestiri în ramă, Adam şi
Eva e un roman de dragoste prin secole. Cuplul
erotic din poemul sociogonic maghiar este văzut,
la fel, traversând Istoria. Eroul lui Rebreanu,
Toma Novac descoperă în Ileana femeia ideală,
complementul său metempsihotic din reîncarnările
anterioare. În India veche el era păstorul Mahavira
şi o iubea pe Navamalika. În epoca Egiptului, cei
doi se numesc Unamonu şi Isit, în era asiro-
chaldaică, reapar sub chipul lui Gungunum şi
Hamma, în cea romană, sunt Axius şi Sevilia, în
Evul Mediu, Adeodatus şi Margareta, în vremea
revoluţiei franceze, Gaston şi Yvonne, ca apoi, să
cunoască ultima reîncarnare ca Toma şi Ileana.
Mircea Zaciu operează o apropiere a lui Tamási
Áron de Liviu Rebreanu: „Comună le este
60
LITERATURĂ
conştiinţa tiranică a unei ascendenţe rurale:
scriitorul aparţine cu toată fiinţa lui lumii satului,
de matca aceasta el n-avea să se despartă spiritual
niciodată....” 2. Amândoi sunt nişte alienaţi,
dezrădăcinaţi, pentru care satul natal rămâne un
„cuib al visurilor”. Identificăm aici una din
componentele spiritului transilvan, comuniunea cu
pământul, un mit al pământului: „senzaţia unei
dezrădăcinări e la fel de puternică la Tamási ca la
marii săi confraţi români: Octavian Goga, Ion
Agârbiceanu, Lucian Blaga, Rebreanu. Precum la
acesta din urmă, satul natal rămâne şi la Tamási
un cuib al visurilor... Solidarităţii cu pământul îi
corespunde alta, mai neliniştită, cu cerul şi
ancestralitatea, cu semnele, prevestirile, minunile
topite în acel abur de mituri pe care o parte a
prozei lui Tamási o respiră în ritm egal cu Pavel
Dan, Victor Papilian, sau V. Voiculescu”3. De
asemenea, Mircea Zaciu observă şi că „evocările
istorice de anvergură ale lui Kós Károly amintesc
de eposul sadovenian, iar proza de coloratură
simpatetică a lui Karácsony Benő, cea incisivă a
lui Kuncz Aladár, Nagy István, Asztalos István,
Kacsó Sándor constituie adesea documentul
autentic al realităţii ardeleneşti, analogă celei
surprinse, tot atunci, de Ion Agârbiceanu, Pavel
Dan sau V. Papilian şi Ion Vlasiu”4 . Kakassy
Endre, unul din exegeţii preocupaţi de opera lui
Sadoveanu, semnala din 1958 (în Sadoveanu és
magyar olvasói, în Utunk , 1958, nr. 19), posibile
interferenţe cu opera lui Gárdonyi Géza, Móricz
Zsigmond sau Móra Ferenc. Dincolo de aceste
nume, cine l-a citit pe Sadoveanu şi pe Mikszáth
Kálmán, nu poate să nu observe plăcerea lor
comună de a degusta vorbele, de a povesti. Galeria
de personaje pitoreşti, la fel, îi uneşte: amândoi
creează o lume a ţăranilor, a funcţionarilor, a
boierilor sau baronilor mici sau mari, a păstorilor
sau a altor suflete aparţinând unor tărâmuri rar
frecventate de oameni. Relaţia operelor lui
Sadoveanu şi Mikszáth merită cercetată în
amănunt, după cum s-ar putea cerceta şi înrudirea
scriitorului român cu Jókai Mór, prin elementele
de origine romantică din opera celor doi. O altă
temă, larg dezbătută de Sadoveanu este aceea a
târgului de provincie, în prezentarea căruia a
2 Zaciu, Mircea, , Ca o imensă scenă. Transilvania, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p 72. 3 Ibidem, p 72.
4 Ibidem, p. 29.
excelat şi contemporanul său maghiar, Petelei
István. Toate aceste confluenţe pot fi rezultatul
mai multor factori: lectura operei, afinităţi de
gândire, concepţii estetice şi artistice înrudite,
experienţe asemănătoare, aceleaşi gusturi tematice
sau aceeaşi sursă de inspiraţie. Acest din urmă caz
intră în discuţie şi dacă încercăm o alăturare
Sadoveanu - Tamási Áron.
„Substanţial înrâurirea de timbru a prozei lui
Kós Károly cu viziunea istorică a lui Sadoveanu e
izbitoare”5, scrie Mircea Zaciu. Dârzenia eroică a
peisajului de munte, alternanţa de umbre grele şi
lumini tremurătoare, stilul eliptic cu iz arhaic sunt
elemente ce leagă romanul lui Kós, A Varjú
nemzetség-Neamul Varju de trilogia istorică
sadoveniană Fraţii Jderi. Dacă acest din urmă
roman urmăreşte destinul familiei Jderilor, legaţi
de Ştefan cel Mare, Neamul Varju ( 1925) este
romanul unei alte familii, legată de tradiţiile
principelui Bethlen Gábor şi surprinsă în furtuna
tragică a Transilvaniei ajunsă sub mâna lui
Rákóczi György al doilea. „Există la Kós Károly
aceeaşi pasionantă melodie a unei naturi
grandioase, peste care se prăvălesc ninsorile şi
apele dezgheţului, o voce a confesiunii şi
simplităţii, descoperind un suflet (cel popular) şi
un duh al trecutului ce refuză să moară. Dar mai
este în proza lui, în admirabilele portrete de ţărani
români-gornici, pădurari, plăieşi, solomonari - şi
în dezvăluirea conflictelor şi patimilor ascunse,
mocnind sub tăcerea pădurilor şi a munţilor, o
intimă înrudire cu Slavici”6. Iată aici un alt posibil
paralelism, sugerat de Mircea Zaciu, între Kós
Károly şi marele prozator şirian. Este vorba de
aceeaşi dramă a iubirii şi a neputinţei, a ursitei din
Pădureanca. Chiar şi tehnica alternării,
cinematografice aproape, a planurilor, a
imaginilor este aceeaşi. Lumea lui Sadoveanu se
întemeiază pe realitate, romantismul transpare
uneori, iar un rol primordial revine naturii, cadru
în care omul se desfăşoară, comunicând perpetuu
cu sine şi cu lumea, prin filtrul catalizator al
acestei naturi. Între aceleaşi coordonate evoluează
şi lumea lui Tamási. „Lumea, viaţa... pot fi
înfrumuseţate nu numai de munţii încununaţi de
păduri, de pâraiele de munte învolburate, de
luncile bogate, ci şi de simţămintele paşnice din
5 Ibidem, p. 265.
6 Ibidem, p. 266.
61
LITERATURĂ
inima oamenilor, de sentimentul constructiv al
frăţietăţii, de înţelegerea reciprocă”7. Ceea ce este
şi mai interesant, e faptul că în opera celor doi
apare un personaj comun, inspirat de o persoană
reală, un preot ortodox care s-a perindat în
biografia celor doi scriitori. E vorba de preotul
Isidor Vlad, personaj ce apare atât în nuvela lui
Sadoveanu Modoraş (apărută în 1940, descriind
un episod dintr-o călătorie a scriitorului în
Secuime), cât şi în romanul de inspiraţie
autobiografică a lui Tamási Áron, Abel în codru (
1932)8. Nuvela este o scriere captivantă despre un
preot vânător din Valea Răcoroasă, care avea un
urs blând, pe nume Musu, care-şi urma stăpânul
până în amvon, şi o mistreaţă alintată Griţa,
obişnuită să i se ofere în fiecare zi, la oră fixă, câte
un corn proaspăt. Pe acelaşi preot faimos, îl
aminteşte şi Abel din roman. Relaţia lui Ion Luca
Caragiale cu literatura maghiară a debutat sub
semnul scandalului plagiatului: în 1901, un anume
Caion l-a acuzat pe Caragiale că ar fi plagiat
drama Năpasta din opera unui scriitor maghiar,
Kemény István. Era vorba de o piesă, A
szerencsétlenség-Nenorocirea, a cărei acţiune s-ar
fi desfăşurat în mediu unguresc, şi ar fi fost
tradusă în româneşte de un anume Al. Bogdan, la
Braşov, în 1848. Acest scandal de presă a fost
urmat de un proces, care a dat câştig de cauză lui
Caragiale şi datorită scrisorilor trimise de doi
specialişti maghiari, Bayer József şi Jancsó
Benedek, care au arătat fără drept de apel că
Năpasta nu are nici o replică maghiară şi că
scriitorul menţionat Kemény István nici nu a
existat vreodată. Piesa Năpasta, cu tot acest
interludiu penibil pentru Caragiale, a fost
receptată cu interes de către publicul maghiar,
fiind prezentată încă în 1903 pe scena Teatrului
Poporului din Budapesta. S-ar putea schiţa o
paralelă Caragiale-Ady, nu doar din cauza
apartenenţei lor la aceeaşi familie spirituală – fiind
amîndoi suflete încătuşate care se zbăteau sub
povara prejudecăţilor patriotarde ce le dominau
epoca - ci şi datorită proiectelor dramatice
7 Endre, Kakassy, Mihail Sadoveanu, Editura Irodalmi
Könyvkiadó/ Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964, p.
178. 8 Károly, Köllő, Confluenţe literare. Studii de literatură
comparată româno-maghiară, Editura Kriterion, Bucureşti,
1993.
asemănătoare. Caragiale intenţiona să scrie o piesă
despre relaţiile între români şi maghiari, iar
acţiunea fragmentului dramatic Urak-felperzselt
várban-Domni-într-o cetate pârjolită a lui Ady „ar
fi să se desfăşoare pe timp de răzvrătire şi
revoluţie... poate fi imaginată şi într-o epocă
Horia-Cloşca, în ea mulţi oameni vieţuiesc, se
adună, ucid şi mor, dar eroii principali ai dramei
sunt domnii, slugile şi trupeţii de ordine”9. De
altfel, Ady a menţionat concret trei creatori
români pe care-i aprecia în mod deosebit:
Eminescu, Coşbuc şi Caragiale. Relaţia lui
Caragiale cu societatea maghiară avea trei puncte
cardinale: drama Năpasta, călătoriile sale destul
de numeroase în Ungaria, precum şi dorinţa sa de
a promova apropierea între români şi maghiari,
prin mijlocirea artei. Moştenirea caragialiană în
literatura maghiară transpare atât prin alegerea
subiectelor, cât şi prin structura unor nuvele.
Trebuie amintit, în acest sens, numele unei
scriitoare, acum uitată, Julia Hrabovszky
Muntureanu, care, cu siguranţă, s-a inspirat din
Caragiale în volumele sale Keleti Párizs-Bukaresti
történetek-Parisul răsăritului-Povestiri din
Bucureşti, 1897, Asszonyszerelem-Dragoste de
femeie, 1898, Apró történetek a nagyvilágból-Mici
istorioare din lumea mare, 1902. Înrudirea cu
scriitorul român trebuie căutată în descrierea
mediului, a societăţii clevetitoare, a high-life-ului
fără principii morale, plină de comercianţi
înavuţiţi, bancheri, boieri risipitori, cucoane
distinse care fug cu primul ofiţer ce le iese în cale,
o lume în care se trimit - ca şi la Caragiale -
scrisori anonime.Un alt autor cu care Caragiale ar
putea fi pus în relaţie este Arany János,
considerând aici nu atât poeziile, cât povestirile
acestuia. Kántor Lajos observa identităţi între
basmul A Jóka ördöge-Diavolul lui Joka al lui
Arany şi nuvela Kir Ianulea de Caragiale. Ambele
îşi au izvorul în colecţia de basme hinduse
Povestirile unui papagal (Sukasaptati), intrată în
folclorul european prin filieră persană. Arany a
prelucrat un basm popular maghiar, Caragiale a
re-creat, după Machiavelli, povestea, transpusă în
mediu românesc, a diavolului înspăimântat de
9 Breazu, Ion, I. L. Caragiale şi Transilvania.,in Studii de
literatură română şi comparată, Editura Dacia, Cluj, 1973,
p. 281.
62
LITERATURĂ
muierea sa inimă-rea. Agârbiceanu, plasat între
două din monumentele prozei româneşti - Slavici
şi Rebreanu - e mai îndrăzneţ prin proiectele epice
decât primul, dar mai puţin adânc în sondajele
psihologice decât cel de-al doilea. Ceea ce-l
preocupă este viaţa satului ardelean, în realitatea
ei morală, pe fundalul căreia o pleiadă de destine
se desfăşoară implacabil. Există câteva coordonate
comune între opera lui Agârbiceanu (prin
Arhanghelii, dar nu numai) şi romanul lui
Kemény János A viziboszorkány-Vrăjitoarea
apelor, din mai multe puncte de vedere: variatele
forme de reprezentare thanatică - în special în
prozele scurte ale lui Agârbiceanu, preocuparea
pentru condiţiile răsturnării vechilor relaţii,
dispariţia unei lumi şi apariţia unei noi orânduiri,
voinţa de a prezenta instinctele, patimile,
conflictele şi dramele dezlănţuite de posedarea
banului, puterea pervertitoare a acestuia,
modificarea comportamentelor şi a mentalităţilor.
Dacă Arhanghelii urmăreşte decăderea unui
bărbat, notarul Iosif Rodean, prins în mirajul
aurului din mina cu acelaşi nume, romanul
autorului maghiar urmăreşte destinul unei femei şi
transformarea unei tinere frumoase (fiica unui
pădurar-tată tiranic, simbolic fiica munţilor) într-o
bătrână „vrăjitoare”, o afaceristă cu plutele, care
exploatează comorile munţilor atât de iubiţi (tăind
şi vânzând copacii, nu scoţând aur). Romanul
urmăreşte schimbarea unei lumi rurale, aflată la
graniţa sălbăticiei - a purităţii morale şi a miturilor
– deci într-o comunitate a civilizaţiei
semiurbanizate şi a tehnologiei. Eroina lui
Kemeny se înscrie, de altfel, în galeria de
personaje feminine tipice literaturii ardelene,
puternice şi voluntare, adevărate monumente de
energie, atât de bine circumscrisă de Mara lui
Slavici sau Francisca lui Breban. Există multe
paralelisme în ceea ce priveşte destinul, experienţa
de viaţă şi devenirea unor scriitori. Un exemplu ar
putea fi, în acest sens Agârbiceanu şi Tamási.
Amândoi provin din zone puternic marcate de
vechimea experienţei populare, au o copilărie ce
prezintă unele asemănări - anii gimnaziului
petrecut de Agârbiceanu la Blaj, de Tamási la
Odorhei, amândoi debutează cu proză
portretistică. Există în nuvelele lui Tamási un
mesianism ţărănesc, dar cu puternice accente ale
conflictului social. O asemenea optică funciar
ţărănească, o credinţă într-un spirit popular
indestructibil, în pofida mutaţiilor aduse de
urbanizare este exprimat şi de nuvelele lui
Agârbiceanu (ciclul Dezamăgire, de exemplu).
Această optică despre ţărănime este, de altfel, un
topos extrem de rezistent în literatura ardeleană.
Apoi Tamási, tânăr, este recrutat şi trimis la şcoala
de ofiţeri din Alba Iulia, experienţă ce aminteşte
de Rebreanu. Soluţia lui Abel, retragerea din lume
în natură aminteşte de regresiunea figurilor lui
Sadoveanu către aceleaşi spaţii neprihănite.
Una din cele mai importante opere scrise de
Tamási este Czimeresek-Blazonarzii (1931).
Romanul surprinde un moment de criză din viaţa
protipendadei ardelene maghiare. Lumea
moşierilor, cavalerilor de industrie, a afaceriştilor,
intelectualilor sau a militarilor, prinşi în vârtejul
Istoriei, trăieşte într-un prezent al simţurilor şi
poftelor. În vreme ce întregul sistem, întreaga lor
lume se dă peste cap, ei se străduiesc să-şi
continue existenţa ca şi cum nimic nu s-ar
întâmpla. Situaţia aminteşte înspăimântător de cea
din Răscoala lui Rebreanu. Nu este singurul punct
comun cu romanul rebrenian. Figura Tildei
Csetneky, o fiinţă posedată de o adevărată
demonie erotică, cu ambiţia de a-l seduce pe unul
din fiii conţilor Ercsei, numai pentru a ajunge
contesă cu moşii întinse, îşi găseşte o replică
perfectă în Nadina Iuga, chiar şi în modul în care
cele două sfârşesc. Lumea evocată în roman - o
lume opulentă, trivială, coruptă a rechinilor de
război, aminteşte de simbolul Întunecării de Cezar
Petrescu. Climatul, atmosfera, problematica
primului război mondial şi a întâmplărilor care i-
au urmat constituie subiect pentru mai multe
romane, născute în ambele literaturi.
Problematica, conflictul tragic al povestirii Erdélyi
csillagok-Stele ardelene de Tamasi îşi găseşte
ecoul în micul roman Cei doi în dreptul Ţebei de
D. R. Popescu. La Tamási, într-un sat din
Secuime, după primul război mondial, un jandarm
român se îndrăgosteşte de o localnică, şi, în ciuda
protestelor paterne, o ia de soţie. În ziua de după
nuntă, cineva dă foc casei în care cei doi se aflau,
din cei doi îndrăgostiţi provenind din comunităţi
etnice învrăjbite nerămânând decât cadavrul lor
carbonizat . În micul roman al lui D. R. Popescu,
Ilie şi Ilona se iubesc, şi, pentru a scăpa de mânia
lui Tibi, fratele fetei, fug în pădure, unde trăiesc
sub ochii binevoitori ai unui bătrân utopist,
Gălătioan (interesantă pare alegerea numelui fetei,
63
LITERATURĂ
Ilona părând să fie cel mai popular nume feminin
maghiar dat personajelor din operele româneşti).
Tibi îl găseşte pe Ilie şi cei doi vor muri legaţi de
o salcie în timpul unui bombardament. Faptele se
petrec pe vremea războiului într-un sat ardelean
multinaţional, iar morala povestirii este aceeaşi ca
şi la Tamási - atrocităţile războiului catalizează
orgoliile naţionaliste, ceea ce produce tragedii
absurde. D.R. Popescu merge mai departe,
prezentând două scene simetrice, prima în care un
preot ortodox este crucificat şi torturat diabolic de
nişte adolescenţi care n-au conştiinţa cruzimii
faptei lor, apoi, după ce satul este ocupat de
armata română, alţi adolescenţi îl răstignesc pe
popa catolic, umflându-i burta cu pompa de
bicicletă. Cei doi preoţi vor sta apoi părăsiţi, faţă-n
faţă, ca nişte figuri cristice, ucise crud şi grotesc.
Romanul Vakvágányon-Pe linie moartă de
Kacsó Sándor surprinde anii 1920, reluând parcă
firul narativ din Blazonarzii lui Tamási. Avem de-
a face aici cu un roman al devenirii individuale,
afirmării şi educaţiei lui Bartók Béni, un tânăr
venit la studii la universitatea clujeană. El trece de
la iluzii la amăgiri, de la aspiraţii utopice la
trezirea la realitate în faţa contradicţiilor lumii
postbelice. Experienţa lui patetică aminteşte de
cea, analogă, a lui Radu Comşa din Întunecarea
lui Cezar Petrescu: amândoi împărtăşesc
confruntarea, eşuată, cu lumea magnaţilor, a
bancherilor şi a ariviştilor. Amândoi trăiesc
reîntoarcerea la satul natal, experienţă care nici ea
nu aduce liniştirea. Soluţia reîntoarcerii
dezrădăcinatului la matca ţărănească este comună
mai tuturor creatorilor ardeleni.
Interferenţele culturale şi literare dintre
literatura română şi cea maghiară sunt numeroase
şi diverse. Aşa cum formulează Nicolae Balotă în
introducerea cărţii sale Scriitori maghiari din
România, „scriitorii români şi maghiari trăim în
acelaşi spaţiu cu determinări istorice şi culturale
comune. Desigur, literele române, pe de-o parte, şi
cele maghiare, pe de altă parte, îşi au, cum bine
ştim, propriile tradiţii; factori diverşi au operat în
evoluţia lor. Specificităţile nu pot fi ignorate. Dar
atunci când se creează o comunitate de destin
istoric, cum există între literaturile de diferite
limbi din ţara noastră, nici o diferenţiere existentă
nu trebuie să împiedice comunicarea între ele. Iar
la temeiul oricărei comunicări este cunoaşterea”10
.
Apropierea, cunoaşterea, comunicarea îşi au
originea în ideea de interferenţă, una din puţinele
care au exercitat rolul extraordinar de pol
aglutinator al umanităţii. Un sensus communis se
poate obţine doar studiind comunicările
interculturale sau, restrângând aria cercetării, cele
literare.
Bibliografie: Balotă, Nicolae, Scriitori maghiari din România.
1920-1980, Editura Kriterion, Bucureşti, 1981..
Breazu, Ion, Studii de literatură română şi
comparată. Cluj. Editura Dacia, 1973.
Kakassy Endre, Mihail Sadoveanu, Editura
Irodalmi Könyvkiadó/ Editura pentru literatură,
1964.
Köllő Károly, Confluenţe literare. Studii de
literatură comparată româno-maghiară. Editura
Kriterion, Bucureşti, 1993.
Neumann, Victor, Tentaţia lui Homo Europaeus.
“Geneza ideilor moderne în Europa centrală şi de
sud-est.” Ediţia a doua revăzută. Editura All,
1993.
Zaciu, Mircea, Ca o imensă scenă. Transilvania,
Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996.
10
Balotă , Nicolae, Scriitori maghiari din România, Editura
Kriterion, Bucureşti, 1981, p. 6.
64
LITERATURĂ
ETIC ŞI ESTETIC ÎN MĂRTURIILE ASUPRA DETENŢIEI COMUNISTE.
„NARCISISMUL” ISTORIEI
dr. Iulia Pop
Résumé: L’Étique et l’esthétique dans les aveux sur la détention communiste. ,,Le
Narcicssisme’’de l’histoire. L’histoire peut être conçue comme une relation entre subjectivité et objectivité,
entre mémoire, biographie, temps, language et texte. On peut textualiser l’histoire, en lui donant, à côté de
la dimension étique implicite, une dimension esthétique. Le résultat en est le pacte qui s’établit entre
l’auteur, le narrateur, le personnage, d’où, biensûr l’émotion du lecteur, car le texte mémorialistique‚est
une écriture de frontière.
Cuvinte cheie: istorie, pluriperspectivism, repere, memorie, discurs, biografie, timp.
1.Istoria între obiectiv şi subiectiv.
Problema obiectivităţii şi/sau a subiectivităţii în
istorie nu reprezintă o noutate în istoriografie şi,
deşi se recunoaşte rolul subiectivităţii în
cercetarea istorică focalizată pe „imediat”, pe
evenimentele din proximitatea prezentului,
dimensiunea subiectivităţii şi recunoaşterea
limitelor obiectivităţii sunt încă privite cu
suspiciune. Deoarece cunoaşterea istorică trimite
spre cunoaşterea trecutului uman, ea „pretinde
corelarea între subiectivitate şi obiectivitate, în
măsura în care ea pune în relaţie, din iniţiativa
istoricului, trecutul oamenilor de odinioară şi
prezentul celor de astăzi”1. Pentru istoria
contemporană, cercetarea documentelor (demers
obiectiv) trebuie confruntată şi dublată de
scrutarea memoriei celor vii (demers ce vizează
subiectivitatea).
Termenii „obiectiv” şi „subiectiv”, care se
răsfrâng asupra cunoaşterii, comportă mai multe
accepţii: Obiectiv Subiectiv
-este considerat obiectiv ceea
ce există în afara
individualului, independent de
voinţa lui
-este subiectiv tot ceea ce
reprezintă un produs al
individualului
-este obiectiv ceea ce rămâne
valabil pentru toţi indivizii,
independent de orizontul lor de
cunoaştere
-este subiectiv tot ceea ce nu
implică universalitatea
-este obiectiv tot ceea ce nu
implică ataşament emoţional
-este subiectiv tot ceea ce
păstrează atingeri emoţionale
părtinitoare
-este obiectiv tot ceea ce există
independent şi fără implicaţii
individuale
-este subiectiv tot ceea ce
implică o conştiinţă
individuală bazată pe afecte
Cunoaşterea obiectivă, oricât de
nepărtinitoare ar fi, necesită o răsfrângere activă
1 Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, Timişoara,
Amarcord, p. 411.
asupra individualului, pentru că, altfel,
cunoaşterea (obiectul) nu mai are o ţintă de
acţiune (subiectul) şi ar fi de natură „extra-
umană”. Mai exact, nu poate exista cunoaştere
fără a exista un subiect asupra căruia să se exercite
procesul. Mai importantă este, însă,
conştientizarea nivelului de subiectivitate a
subiectului, care este rolul său în procesul de
cunoaştere şi cât anume se implică în acest proces
pentru a preîntâmpina deformările sau infuziile
speculative. Judecăţile de valoare pe care le emite
instanţa subiectivă, explicaţiile de natură cauzală,
ierarhiile pe care le induce subiectul ca actor sau
observator al istoriei sunt câteva dintre modurile
de interferenţă ale subiectului în procesul de
cunoaştere. Deşi se pleacă de la premisa unei
imparţialităţi obligatorii în cercetarea faptului
istoric, odată ce subiectul ia o anumită atitudine
faţă de eveniment, el nu mai poate fi imparţial,
pentru că emite un punct de vedere. Numai
evenimentul şi demersurile pentru înţelegerea
acestui eveniment rămân imparţiale, câtă vreme
ele rămân ştiinţifice şi nu contractează implicaţii
personale (de ordinul simpatiilor sau
animozităţilor, al prejudecăţilor şi părtinirilor
revanşarde).
În vederea „activării” procesului de
cunoaştere, care se poate face numai de un
subiect, subiectivitatea acestuia este una benefică
şi obligatorie, deoarece excluderea individualului,
a subiectului (aşa cum o cere un demers obiectiv
prin definiţie) văduveşte procesul de cunoaştere de
însuşi motorul lui structurant; implicaţia
individuală, emiterea de puncte de vedere sunt
obligatorii în acest proces, deşi definiţia unui
demers obiectiv le interzice. Punctul de vedere al
lui Adam Schaff, în ceea ce priveşte dihotomia
65
LITERATURĂ
obiectivitate/subiectivitate este unul extrem de
pertinent: „dacă obiectivitatea cunoaşterii ar trebui
să însemne excluderea tuturor proprietăţilor
individuale ale personalităţii umane, dacă
parţialitatea ar trebui să constea în a emite judecăţi
renunţând la propriul punct de vedere şi la
propriul sistem de valori, dacă valabilitatea
universală a judecăţilor ar trebui să constea în
eliminarea tuturor diferenţelor individuale şi
colective, obiectivitatea ar fi pur şi simplu o
ficţiune”2. În opinia lui Adam Schaff,
subiectivitatea nu trebuie redusă doar la amprenta
personală, ci se integrează cunoaşterii multiple,
câtă vreme istoricul vizează o sinteză a impactului
evenimenţialului într-o anume epocă. Această
sinteză nu se poate defini decât în măsura în care
se iau în calcul şi evenimentele particulare ale
epocii, impactul faptelor istorice asupra
individului, înţelegerea comportamentelor umane.
Evident că numai acestea luate în considerare,
reflectă adevăruri parţiale, incomplete, dar care
cumulate cu cadrele ideologice, pot împlini,
plurivalent, realitatea epocii sub studiu.
Pluriperspectivismul permite o viziune de
ansamblu asupra obiectului, proces benefic nu
numai individului, ci devine, prin cumulare, un
câştig social.
Pe de altă parte, una din limitele factorului
subiectiv este tendinţa deformatoare pe care acesta
tinde s-o afişeze, rezultat al determinismului
social, al părtinirilor sau prejudecăţilor etc.;
conştientizarea necesităţii controlării acestor
atitudini, precum şi a parţialităţii/relativităţii
adevărurilor poate fi realizată prin capacitatea de
autoreflexie şi de selecţie, precum şi ancorarea în
realitatea obiectivă. Activitatea de selecţie
vizează, însă, şi ea un relativism, pentru că se vor
avea în vedere faptele care sunt importante
subiectului, ceea ce atrage un alt tip de
subiectivitate, numit de J.H. Randall, „relativism
obiectiv”3, datorat influenţelor epocii. Astfel,
cunoaşterea istorică „poate fi obiectivă într-un caz
şi nu va fi în altul”4, în funcţie de reperele alese.
Ieşirea din impas, pe care o propune Randall este
necesitatea fixării unor obiective (objectives) la
care să se raporteze procesul de selecţie a
2 Adam Schaff, Istorie şi adevăr, Bucureşti, Editura politică,
1982, p. 328. 3 J.H. Randall Jr., „Nature and Historical Explanation”,
Apud Adam Schaff, Op. cit., p. 349. 4 Adam Schaff, Op. cit., p. 350.
adevărurilor, iar obiectivitatea (objectivity) se va
reflecta în demersul de permanentă raportare la
aceste obiective bine fixate. În acest sens,
adevărurile eroizante sau ”hiper-personale” se
selectează, autoeliminându-se, ele însele.
Subiectivitatea memoriei transpusă în mărturii
orale sau în memorii scrise, atât de „acuzată” şi
pentru caracterul ei selectiv, şi pentru lipsa de
credibilitate, trebuie înţeleasă ca factor
determinant pentru o întregire a istoriei, nu în ce
priveşte faptele trecutului, pentru care există alte
tipuri de atestări, ci pentru mecanismul
construcţiei de semnificaţii ale trăirii acestor fapte,
modalitatea de percepere a lor şi impactul pe care
îl au pentru cei care le-au trăit.
Cunoaşterea istorică primeşte caracterul
unui proces care se construieşte pornind de la
perceperea cognitivă din diverse unghiuri,
acumulând realităţi parţiale, care, de multe ori,
schimbă viziuni deja construite. Pe măsură ce
sursele se înmulţesc şi unghiul de abordare a lor
este din ce în ce mai larg, competitivitatea este din
ce în ce mai antrenantă. În acest proces se
urmăreşte, desigur, configurarea unui adevăr
general, înspre care se ajunge prin acumularea de
adevăruri parţiale. Un fapt istoric nu ajunge
niciodată să fie cercetat în forma lui „pură”,
pentru că istoricul nu este contemporan cu
evenimentul; noi avem acces numai la reprezentări
ale acestuia, la reflectările sale în conştiinţa
umană, de aceea toate sursele vor purta o
amprentă „personalizată”. Cercetarea se va raporta
mereu la obiectivele stabilite şi va purta mereu
amprenta evoluţiei, „istoricul va scrie totdeauna
istoria în funcţie de rezultatul final al evoluţiei”5.
2. Istorie şi memorie. Istoria şi memoria se
află într-o strânsă interdependenţă, în măsura în
care memoria reprezintă obiectul de cercetare al
istoriei, iar istoria furnizează acesteia fapte şi
evenimente ce vor fi stocate. Istoria reprezintă un
produs al memoriei, fie ea oficială, „a
documentului”, sau personală, reflectând modul în
care individul trăieşte evenimentele, biologice sau
istorice. Semnificaţiile istorice nu pot fi
recepţionate prin „etimologii istorice”; ceea ce nu
este reţinut în memorie dispare, inevitabil, prin
uitare, în cel mai simplu caz, sau nu a fost reţinut
5 M.J. Dhout, „Histoire et reconstitution du passé” în Ch.
Perelman (ed.), Raisonnement et démarches de l’historien,
(Bruxelles, 1963), Apud, Adam Schaff, Op. cit., p. 318.
66
LITERATURĂ
niciodată; de aceea, memoria nu e doar obiectul
istoriei, ci şi subiectul ei.
Henri Bergson subliniază în Materie şi
memorie: „Conştiinţa înseamnă memorie”. Acest
lucru înseamnă că omul trăieşte tot atâta timp cât
îşi aminteşte. Amintirea, din perspectiva
prezentului, activează timpul trecut, eliberându-l
de greutatea simplei stocări în „palatele
memoriei”. Pentru toţi, trecutul e un „determinant
pentru ceea ce suntem acum”6 şi ne defineşte. În
funcţie de evenimentele particulare trăite, sau ale
comunităţii, şi de impactul lor asupra conştiinţei
noastre, amintirile poartă amprente puternice sau
doar tuşe, de ordin emoţional: nostalgie, plăcere,
resemnare, furie, regret, sfială etc.
Discursurile autobiografice, la nivelul
percepţiilor, sunt construite pe eşafodajul a trei
verbe ordonatoare: „a vedea”, „a simţi”, „a auzi”.
În memorialistica despre detenţie, spre exemplu,
contactul cu universul carceral se realizează
senzorial: pentru că văzul este pus sub interdicţie
(arestarea se face noaptea, deplasarea se realizează
cu ochelarii opaci, celula este cufundată în
întuneric etc.) şi nu poate fi activat, reprezentările
spaţiale care ar fi putut fi percepute prin organul
vizual, sunt reţinute în alte tipuri de memorie,
elementare: memoria olfactivă (mirosul fetid din
celule), memoria tactilă (paturile-mormânt, zidurile
reci), memoria auditivă (zgomotele-semnale
metalice din calorifere sau surde din ziduri). Şi cea
vizuală e activată, dar la antipozi: celula de
pedeapsă e neagră, deoarece e în întuneric şi neagră
prin activarea celorlaltor simţuri, pentru a o
configura. Amintirile rămân trainice nu doar pentru
că sunt legate de fapte, ci pentru că rememorează şi
stări emotive; întorcându-se, în procesul de
rememorare, la statutul de deţinut, memorialistul
retrăieşte afectiv consecinţele arestării: „îmi
amintesc cum m-am simţit”.
În opinia lui Ticu Constantin, amintirile se
pot clasifica în funcţie de repere autobiografice
(spre exemplu amintiri ce marchează etape ale
devenirii umane, care pot să coincidă sau nu cu
vârstele biologice: copilăria, adolescenţa,
tinereţea, perioada detenţiei, sau a exilului, a
rezistenţei în munţi, senectutea etc., ori efectul
„prima dată”: prima iubire, prima întâlnire, prima
arestare, prima anchetă, primul copil, primul
6 Ticu Constantin, Memoria autobiografică, Iaşi, Institutul
European, 2004, p. 5.
salariu etc.) sau repere-limită, ce contribuie la o
distribuţie clară a amintirilor, de tip „ante”şi
„post” (înainte/după război, înainte/după august
1944, înainte/după arestare, înainte/după 1989
etc.). Ca şi cele autobiografice, amintirile de
graniţă îşi păstrează acurateţea peste ani, însă
impactul asupra celui care îşi aminteşte este mult
mai acut.
Amintirile „traumatice” fac parte din această
categorie şi provin din incidente sau ameninţări la
integritatea fizică sau morală a celui care îşi
aminteşte; ele provoacă emoţii pe care, în funcţie
de trauma suferită (fizică sau morală), ori de
reacţiile colectivităţii, individul încearcă să le uite
sau să le ascundă. Bătaia are un impact imediat
asupra corpului uman şi amintirea ei provoacă
reiterarea suferinţei, însă aceasta este mai puţin
dureroasă decât o traumă morală (agresiunea
verbală, desconsiderarea umană, anularea
statutului etc.) care are consecinţe pe termen lung;
în funcţie de intensitatea ameninţării (cauza),
reacţiile umane în momentul reactualizării sunt
diferite: abundenţa detaliilor în descrierea
efectului (trauma propriu-zisă) trimite înspre o
detaşare afişată, astfel că amintirile sunt „prea
accesibile”, iar refuzul amintirii sau a detaliilor nu
înseamnă întotdeauna uitare, ci o activare a unui
autocontrol printr-o amnezie ce indică încă
prezenţa ameninţării, deci amintirile sunt „prea
inaccesibile” (e aici cazul multora dintre foştii
deţinuţi trecuţi prin reeducarea de tip Piteşti). Din
perspectiva psihanalizei, Freud opinează că
verbalizarea experienţelor traumatice are un efect
terapeutic, însă purtătorul este atacat din două
părţi: din exterior, prin reactualizarea
evenimentului şi din interior, efectul de traumă
este retrăit. Se activează mecanisme de apărare,
concretizate uneori prin blocaje verbale („a fost
greu”, „nici nu se poate povesti”, „nu am cuvinte
să spun” etc.) faţă de rememorarea traumei: nu se
poate vorbi despre eveniment şi consecinţele lui
pentru că amintirile sunt fie „foarte bine reţinute”,
fie „puternic respinse”7. Când discursul totuşi se
construieşte (din nevoia de vindecare morală sau
ca demers restitutiv), aceşti purtători de traume îşi
revendică dreptul de a fi ascultaţi, pentru că,
asemenea tuturor discursurilor memorialistice, el
nu e unul autoadresat. În ciuda traumelor
acumulate în memorie, care structurează povestea
7 Ticu Constantin, Op. cit., p. 163.
67
LITERATURĂ
despre sine, tonalitatea discursului nu e una
negativă, ci se pozitivează prin depăşirea
handicapului respingerii lor; verbalizate, deşi vor
persista într-o memorie dureroasă şi remanentă,
ele îşi vor pierde din intensitate. Povestind /scriind
despre cauza şi efectele traumei, ea este depăşită,
dar numai relaţionată cu anumite „elemente de
siguranţă” (spaţiul de origine, familia, Dumnezeu,
speranţa etc.) care se configurează în momentul
derulării poveştii: „rugăciunile mamei m-au
ajutat”, „n-am uitat de Dumnezeu”, „credinţa m-a
ţinut în viaţă”, „am ştiut că o să scap” etc.
La polul opus acestora se situează, în opinia
lui Ticu Constantin, amintirile „vivace”, care
„luminează” trecutul şi cărora, în acord cu
devenirea ulterioară sau în contextul în care se
provoacă rememorarea, tindem să le acordăm un
plus de valoare. Această redimensionare,
pozitivare, câtă vreme nu se manifestă ca un cult
al personalităţii, nu înseamnă neapărat o
falsificare a amintirii, pentru că evenimentul de
bază nu e distorsionat, ci doar detaliile sunt
„îmbunătăţite”, ca urmare a influenţelor media, a
laturii social-umane etc. Exemple ale acestui tip
de amintiri sunt reflectate în tendinţele de
autoeroizare observabile în unele texte
memorialistice, în care autorul-narator-actor se
plasează mereu în „centrul evenimentelor”, ori
mărturiseşte caracterul de lider al comunităţii, sau
în contaminările post-eveniment (mărturisite, gen
„aşa cum s-a spus la televizor”, „au mai spus-o şi
alţii”, sau nemărturisite) pe care cel care îşi
aminteşte şi le însuşeşte pentru că a trăit în
contexte similare.
Amintirile de tip „flash” sunt foarte intens
reactivate pentru că prezintă o importanţă
deosebită pentru cel care îşi aminteşte. Ele se
manifestă cu prioritate în cadrul altor amintiri, fără
a fi invocate (rememorarea momentului arestării,
spre exemplu, atrage şi amintirea unor detalii
vestimentare, sau ale stadiului vegetal – „atunci
pomii erau în floare”, ori cu privire la contexte
chiar accidentale – „atunci era la noi în vizită...”)
şi implică şi alţi actori sau observatori.
Din acest punct de vedere, în amintirile
considerate personale îi implicăm şi pe ceilalţi,
astfel că graniţele între o memorie personală,
autobiografică şi cea socială sunt aproape
întotdeauna încălcate. Din punctul de vedere al
gradului de implicare într-un eveniment, amintirile
sunt stocate fie într-o memorie personală (dacă
cel care rememorează îşi asumă statutul de actor),
fie într-o memorie socială (dacă participarea este
indirectă, mediată de presă sau de amintirile
altora, spre exemplu), ori într-o memorie istorică
(dacă nu se pot trasa linii de contemporaneitate
între eveniment şi narator). La fiecare nivel, se
observă o continuă mişcare regresivă înspre trecut,
cu scop recuperator şi apoi o mişcare progresivă,
de raportare a informaţiilor la perspectiva
prezentului. Încadrarea, de multe ori procustiană,
a informaţiilor în cadre teoretice stabilite, în
nevoia de obiectivitate, angajează într-o singură
direcţie cercetarea, astfel că evenimente
înregistrate de memoria personală ca fapte
cotidiene, „mici”, sunt ignorate, deoarece sunt
prea „lente” şi greu de reperat într-o istorie
„rapidă”. Ignorarea provine şi dintr-o prejudecată
a necesităţii distanţării faţă de eveniment, pentru
a-l putea evalua obiectiv, invocându-se aici şi
limitele unei abordări subiective: memoria umană
este selectivă şi suspectă de contaminări chiar
involuntare; mai mult, există riscul ca amintirile
unui martor să nu se plieze pe amintirile altuia
(sau să nu se potrivească cu voinţa lui de
amintire), provocând reproşuri sau
susceptibilităţi8. Se configurează astfel o stare
conflictuală între istorie şi memorie, mai degrabă
între adevărurile furnizate de acestea: adevărul
istoric şi adevărul afectiv, impunându-se
necesitatea unei etici a memoriei.
Noile orientări ale istoriei secolului al XX-lea
propun o abordare a „ansamblului părţii terminale
a istoriei contemporane”9 prin apelul la memoria
activată prin verbalizarea ce generează naraţiuni
istorice; experienţa proprie a evenimentului,
calitatea de actor sau martor al faptelor istorice
oferă avantajul trăitului, al „originalului”,
permiţând pluriperspectivismul, oferind privilegiul
unei relaţionări cu memoria personală, nu
numai/neexcluzând raportarea la prezent sau la
informaţiile documentare recunoscute ca oficiale.
În acest fel, pornind de la premisa unui demers
obiectiv, apelând la surse subiective, e adevărat,
dar „calde”, nu este nevoie de o distanţare
temporală pentru a obţine un adevăr obiectiv.
Singularul (evenimentul asupra căruia se
8 Vezi Ruxandra Cesereanu, „Poetica amintirii” în „Steaua”
nr. 1-2/2005. 9 Este definiţia pe care J.F. Soulet o dă conceptului de
„istorie imediată”, în Istoria imediată, Bucureşti, Corint,
2000, p. 7.
68
LITERATURĂ
focalizează istoricul) este exploatat din
perspective multiple (surse documentare, istoria
oficială, dar şi resurse umane), astfel că
evenimentul se întoarce la individ, cel care l-a
înfăptuit. Acesta restituie propria istorie, ce,
cumulată cu altele, intră în conjuncţie cu
informaţiile obţinute din sursele „reci”,
documentare, din interpretarea cărora s-a născut o
istorie oficială.
Pentru cazul particular al celor 50 de ani de
comunism românesc, însă, istoria oficială este cel
puţin viciată, oferind numai perspectiva
învingătorului, departe de a fi una obiectivă.
Avantajul aplecării imediate asupra acestei
perioade este posibilitatea sondării memoriei
personale a celor care au trăit cu intensitate aceşti
ani, din perspectiva învinsului (oponenţi, urmăriţi,
arestaţi, torturaţi etc.) încă supravieţuitor; în mod
evident, fiecare va reconstrui, apelând la memoria
autobiografică, o istorie personală, unică, valabilă
sie însuşi, dar capacitatea de selecţie a istoricului
şi obiectivitatea demersului său, raportat mereu la
obiectivele propuse, poate conjuga naraţiunile
obţinute în scopul restituirii unei realităţi
obiective, chiar pornind de la argumente
subiective. Trecutul personal (my past) s-a
transformat, prin etuva totalitară, în trecutul
poporului (our past), uniformizat, iar istoria
personală (my history) a devenit istoria poporului
(our history). Într-o continuare a terminologiei, se
impune „joncţiunea” dintre „my memory” şi „my
past” reflectate în „my story”. Iar acest „my story”
relaţionează implicit şi profitabil cu „history”,
situat la antipozi faţă de „our history”; „his story”
(povestea învinsului) se intersectează cu „my
story” (obnubilată de totalitarism) şi devine
„history” (istorie, ce conjugă un eveniment reţinut
în memorie personală şi apoi activat prin discurs,
prin releul dimensiunii orale). Se realizează astfel,
prin limbajul ce verbalizează şi articulează
amintiri ce pot părea disparate, ideea continuităţii
trecut-prezent, şi, mai mult, se pot observa
discrepanţele frapante dintre o istorie contrafăcută
(oficială) şi una trăită (nonconformă), de cele mai
multe ori retezată procustian.
3. Istorie şi biografie. Statutul omului ca
(purtător de) memorie îi creează acestuia şi
sensibilitatea crescută înspre tentaţia povestirii, un
veritabil homo narrativus10
. Acest tip de
sensibilitate este utilă din perspectiva istoriei
orale, care „profită” de eternele „obsesii ale
discursului istoriografic de a reconstitui obiectiv,
veridic trecutul”11
. Discursul despre sine (în forma
orală ca rezultat al interviului biografic, ori în
forma scrisă a memoriilor-mărturii) relaţionează
evenimentele mari ale trecutului cu percepţia
individuală asupra lor, reliefând (într-un timp al
povestirii) impactul pe care acestea le-au avut (în
timpul trăirii) asupra individului. Astfel,
profitabil, un timp istoric se filtrează într-unul
biografic şi, în acelaşi timp, parcursul individual
devine oglindă a devenirii unei naţiuni. Se
construieşte astfel o „istorie în istorie”12
, unde
„rama” („istoria mare”) este alcătuită de o sumă
de „istorii mici”, fără de care configuraţia ei n-ar
exista.
În mod evident, întâlnirea dintre istorie şi
destin personal, reflectat fie în discurs oral
(provocat în interviu), fie în discurs consemnat
(text despre sine), este marcată şi în puncte de
convergenţă şi în puncte divergente. „Memoria
mică” (a datelor, mai ales şi a locurilor uneori)
poate fi inexactă, în schimb cea „mare” (a
impresiilor şi a consecinţelor) e mai veridică,
deoarece se articulează pe propria subiectivitate.
Acestui tip de subiectivitate trebuie să-i fie
acordată credibilitate (deci premisa obiectivităţii),
în ciuda insistențelor invocări ale limitelor
surselor memorialistice. Liniile mai accentuate
care construiesc impactul evenimentului istoric
asupra naratorului alternează cu crochiurile
deconcentrate referitoare la apelul evenimenţial
propriu-zis. Însă şi memoria datelor, a numelor,
locurilor se sedimentează cu ajutorul unor
conexiuni ce ţin de o logică interioară; datele sunt
reţinute în relaţie cu o memorie a sărbătorilor
(spre exemplu: „am fost arestat cu câteva zile
înainte de/după ...” - o sărbătoare creştină: Paşte,
Crăciun etc.), numele şi locurile sunt relaţionate
cu identităţi sau alterităţi din orizontul familial sau
comunitar (spre exemplu: „aici era sărăcie, nu ca
la noi” – despre spaţiul de domiciliu obligatoriu
etc.). Exactitatea evenimenţială, mai mult sau mai
10
Ion Vlad, Aventura formelor, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1996, p. 107. 11
Doru Radosav, „Biografie şi istorie (sec. XX). Moş
Ivănescu din Rusca”, în „Anuarul de Istorie Orală” (AIO) I,
Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999, p. 38. 12
Doru Radosav, Loc cit., p. 38.
69
LITERATURĂ
puţin conformă cu realitatea, este reţinută în
funcţie de gradul de participare a naratorului la
acest eveniment sau de impactul direct sau
indirect al acestuia asupra
individului/familiei/comunităţii, generând astfel
reprezentări graduale. În tuşe mai pronunţate sau
înspre marginal, dar oricum marcate, istoria
contemporană îşi găseşte reprezentări în memoria
personală. Depinde de gradul de interacţiune al
individului cu această „mare istorie”.
Biografia furnizează informaţii despre „cine
este” omul care participă la istorie, dincolo de un
discurs filozofic („ce este” omul) mai puţin
profitabil din punctul de vedere al relaţionării cu
istoria, pentru că rămâne neancorat într-o realitate
diacronică. Unicitatea discursului despre sine nu
izolează individul, ci îl pune în relaţie cu alte
biografii, sugerând interacţiuni umane. Hannah
Arendt13
sugerează că „viaţa individuală poate fi
povestită şi reprezintă condiţia prepolitică şi
preistorică a istoriei” (t.n.). Mai mult, Adriana
Cavarero opinează că aceste condiţii transpuse în
naraţiuni sunt prioritare politicii şi istoriei. Astfel,
biografia devine importantă, în esenţă, nu pentru o
istorie a faptelor, ci pentru una a oamenilor, iar
„problema” subiectivităţii trebuie redimensionată
în oportunitatea descoperirii „fragilităţii unicităţii”
fiecărei biografii în parte, care se reflectă în
unicitatea discursului despre sine care luminează
existenţe unice.
De actualitate acută în domeniul istoriei
orale, relaţia dintre biografie şi marea istorie
revelează modul în care individul (prin viaţa sa,
unică) se raportează la istorie, fundamentată ca
ştiinţă care studiază dezvoltarea complexă a unei
societăţi, într-un proces unitar, fundamentat.
Biografiile individuale ies din acest „unitar”
instituţionalizat, oficial şi colectiv, dezvăluind,
deopotrivă, modul în care istoria este „trăită la
persoana I singular”14
şi influenţa istoriei asupra
modulaţiilor biografice individuale. Cu alte
cuvinte, individul acţionează asupra istoriei (cel
puţin pentru că e actorul ei), iar istoria „lucrează”
asupra propriului său destin; se observă astfel o
dublă poziţie a individului: e un subiect activ, câtă
13
În The Human Condition, Chicago, University of Chicago
Press, 1957, p. 181, Apud Adriana Cavarero Relating
Narratives, Routledge, London, 1997, p. X („Translation’s
Introduction”). 14
Doru Radosav, „Editorial” în „Anuarul de Istorie Orală”
(AIO) V, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 9.
vreme construieşte istoria, dar şi suportă (e subiect
„pasiv”) efectele propriilor acţiuni (într-un efect
de „bumerang”). Astfel, discursul istoric se
construieşte şi din biografii individuale, situate,
într-o premisă restitutivă, fericit, într-un punct de
întâlnire cu marile fapte care au devenit
evenimente istorice. Mai mult, participarea
individuală constructivă la aceste fapte le-a
conferit dimensiunea istorică.
4.Istorie şi timp. Literatura memorialistică,
deşi porneşte de la premisa unei memorii
personale, ce dezvăluie emoţii şi istorii
particulare, „con-centrează” timpul individual şi
timpul istoric, faţă de care se raportează mereu
actorul/martor al evenimentelor. Pe de altă parte,
mărturisitorul pendulează mereu între alte două
valenţe temporale, ale discursului: timpul
povestirii angajează un timp al trăirii. Astfel, din
ambele perspective, individul este ancorat în
comunitate, istoria „invadează” intimitatea, fără a
se diminua personalitatea individuală.
Pe lângă existenţa unor repere nucleu
(copilăria, adolescenţa, arestarea, ancheta,
închisoarea, eliberarea, reintegrarea în societate
etc.) a căror repetabilitate în discursurile despre
detenţie asigură coerenţa traseului propus, textele
memorialistice permit descoperirea a două tipuri
de mişcări: una circulară, a „timpului mic”, intim,
personal, reprezentat prin conectori temporali de
tipul: „dimineaţa”, „la prânz”, „seara”, „la 5”, „la
10”, „o jumătate de oră”, ce segmentează
existenţa, sincopând-o, şi o mişcare liniară, „ce
asigură (s)curgerea într-un „timp mare” (în
accepţia bahtiniană), istoric, ireversibil, marcat
discursiv prin date calendaristice, ani, perioade de
detenţie, succesiuni ale spaţiilor de detenţie etc.
Conectarea celor două timpuri dezvăluie relaţii
tensionate ale individului cu societatea şi asigură
relaţionarea cu istoria15
. Pentru majoritatea
memorialiştilor, a relata despre ei înşişi înseamnă
a relata despre întreaga lor generaţie, luminând
spiritual o epocă apusă şi sedimentată deseori într-
o memorie dureroasă.
Deşi aproape toţi memorialiştii aleg să
respecte regula calendarităţii lui M. Blanchot,
timpul nu (mai) respectă cronologia, ci
intensitatea trăirii, care va ordona devenirea eului.
Rememorarea reclamă alte amintiri, în tehnica
15
Vezi Virgil Şoptereanu, Timpul artistic şi poetica
memoriei, Bucureşti, Paideia, 2006.
70
LITERATURĂ
„ramei”: se ating aproape simultan timpuri şi
epoci diferite, eul narator invocând diverse alte
ipostaze proprii, dar din alte contexte istorice. În
opinia lui Virgil Şoptereanu, aceste abateri de la
linearitatea discursului ca premisă de construcţie,
demonstrează o abandonare benefică,
multidirecţională, şi reprezintă semne ale
modernităţii; o modernitate proustiană ce atinge,
am spune, fulgurant, postmodernismul16
.
Experienţa umană se va reda, din punctul de
vedere al compoziţiei, în două moduri: povestirea,
derulată într-un tempo adesea rapid şi descrierea,
care suspendă timpul, memorialistul orientându-se
asupra spaţiului.
Ioan Holban17
opinează că scrierile
subiective propun intersecţia mai multor timpuri:
un timp al lecturii, care se verifică de multe ori
prin introducerea cititorului în discurs, chiar de
către naratorul-actor, prin „Cuvântul înainte”,
formulele de adresare directă („stimate cititor”),
„Introduceri” sau „Cuvânt lămuritor”. Aceste
fragmente devin de multe ori pretexte pentru a
potenţa scopul scrierii, valoarea documentară a
textelor restitutive, pentru a accentua adevărul
faptelor narate, ca prim obiectiv al demersului,
memorialistul deplasând, de multe ori, accentul,
de la importanţa propriei persoane (într-un exces
de modestie) în favoarea unei categorii sociale şi a
unei epoci; persoana I singular se deplasează
înspre un plural al apartenenţei, „noi”. Prin acest
timp al lecturii, secvenţele evenimenţiale ale
textului memorialistic se leagă retoric între ele şi
stabilesc, totodată, un contact direct cu cititorul.
Al doilea timp al scrierilor memorialistice
este cel al scriiturii, definit de Ioan Holban ca o
„categorie temporală purtătoare a pactului
autobiografic şi îl presupune în mod necesar pe
destinatarul mesajului, ca subiect al lecturii”18
.
Pactul autobiografic, în accepţia lui Philippe
Lejeune, verifică identitatea Autor = Narator =
Personaj/Actor. Pe lângă acesta, se impune şi
prezenţa unui alt pact, referenţial, care verifică
„realul” prin materialul scris: prezentul verbelor,
date calendaristice, martori, terţi. Pactul referenţial
poate dubla realul unui text memorialistic de tipul
memoriilor, prin ocurenţa descrierilor aceloraşi
16
Vezi, în acest sens, construcţia compoziţională a
memoriilor Ana-Mariei Marin. 17
Ioan Holban, Literatura subiectivă, Bucureşti, Minerva,
1989. 18
Ioan Holban, Op. cit., p. 218.
spaţii (spre exemplu, închisorile sunt descrise în
termeni asemănători, respectând un fişier al
înfiinţării lor, până la prezentul intrării în ea), în
aceleaşi perioade temporale, confruntându-se cu
aceleaşi condiţii etc., în cadrul mai multor scrieri
de acelaşi gen. Mai mult, memorii diferite reţin,
desigur, în funcţie de capacitatea de stocare şi de
bagajul cultural al manierei de redare prin limbaj,
aceleaşi întâmplări-cheie marcante pentru actorii
care fie s-au întâlnit în acelaşi timp al faptelor în
acelaşi spaţiu, fie nu. Un exemplu concludent este
ocurenţa iterativă a „întâmplărilor” din detenţie
(revolte, evadări), sau a persoanelor, mai ales cu
portrete negative (gardieni, anchetatori, colegi de
celulă), care au marcat memoria deţinuţilor-
memorialişti în timpul faptelor, fie ca actori, fie ca
observatori, fie ca receptori ai unor cutume. Spre
exemplu, memorialistica Aiudului punctează o
încercare de evadare, întâmplare trăită sau auzită
obligatoriu, memorialistica Gherlei aminteşte
celebra întâmplare a adolescentei care trimitea
semnale din faţa închisorii, memorialistica
Piteştiului nu poate ocoli perioada reeducărilor
etc. Sunt timpuri-ancoră comune care se
evidenţiază în toate mărturisirile de detenţie ale
acestor spaţii, indiferent de timpul fizic al
„locuirii”.
Cel de-al treilea timp subliniat de I. Holban,
este cel al amintirii, şi care, spre deosebire de
timpul lecturii ce vizează cititorul, aparţine eului
care rememorează şi care se regăseşte prin apelul
la persoana I a verbului la indicativ imperfect. Eul
narator devine contemporan cu timpul trăirii,
replasându-se în „timpul acţiunii”: „în momentul
rostirii memoriei, eul narator se defineşte în raport
cu acel timp şi cu acel sine-în-act”19
. Timpul
evenimenţial este subliniat printr-un prezent
ireductibil al evenimentului, în care cronologia
dispare. Prin aspectul emotiv pe care rememorarea
nu îl poate ocoli, se pot observa depăşiri ale
limitei actului povestirii şi o întoarcere în
evenimenţial, printr-o abolire a distanţei
temporale. Întoarcerea în evenimenţial, percepţia
şi capacitatea de narativizare a lui sunt condiţiile
scrisului istoric.
5. Istorie şi limbaj. Prin actul vorbirii, omul
evocă, deci actualizează etape şi evenimente ale
trecutului său, fie că este vorba de un trecut al
19
Ioan Holban, Op. cit., p. 222.
71
LITERATURĂ
faptelor, fie al emoţiilor20
. Memoria
evenimenţială, înmagazinată secvenţial, se
activează prin dimensiunea narativă a limbajului.
Discursul narativ, ca formă de manifestare a
limbajului, mediază interferenţa a două forme de
experienţe umane: trăirea în universul senzorial şi
expunerea bagajului informaţional receptat în
universul reprezentărilor. În accepţia lui Paul
Ricoeur, limbajul devine pivotul între cele două
experienţe subiective. Prin dinamica amintirii,
evenimente din trecut devin disponibile pentru
individul care îşi aminteşte şi le articulează, prin
limbaj, făcându-le disponibile lui şi celorlalţi într-
o formă discursivă canonică (cronologică) sau
necanonică (articulate coerent în funcţie de
anumiţi centri de interes istoric sau emoţional).
Revizitarea acestor centri în forma diegesis-ului
permite purtătorului noi experienţe perceptive
(„acum, când îmi amintesc că...”, „atunci nu
realizam că...”, „abia mai târziu mi-am dat seama
că...” etc.) ce ies din itinerarul propus, deschizând
alte experienţe faptice sau emoţionale.
Dinamismul limbajului ce poate verbaliza „din
mers” noi fapte conferă purtătorului de memorie
„vocaţia povestitorului”, care se ambiţionează să
coaguleze două valenţe: cea de estetician, prin
„expunerea unor diagrame sufleteşti” şi cea de
istoric, actor/observator al unor evenimente
purtătoare de istorie21
.
În opinia lui Paul Zumthor, istoria, care se
hrăneşte din memoria vie, există numai în/prin
povestire, un „loc lingvistic care înlesneşte orice
schimb între mine şi celălalt”22
. Prin intermediul
limbajului, istoria nu mai rămâne doar la nivelul
de eveniment, ci este mereu ancorată la prezentul
spunerii – de multe ori articularea se face prin
apelul la un invariabil prezent, ce trimite înspre
atemporalitate, sau imperativ explicit ori implicit,
care conotează densitatea emoţională a unei clipe
trecute, dar redirecţionată tot înspre prezent;
imperfectul proiectează înspre trecut orice acţiune,
după cum tot atât de bine o întinde înspre
prezentul povestirii; din acest punct de vedere,
20
Elisabeta Nicolau, Le temps autobiographique. Ètude
narratologique, pragmasémantique et de linguistique
textuelle sur la temporalité autobiographique, Bucureşti
Editura Universităţii, 2006, p. 132. 21
Vezi Ion Vlad, „În zonele interferenţelor”, în Aventura
formelor, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996. 22
Paul Zumthor, Babel sau nedesăvârşirea, Iaşi, Polirom,
1998, p. 114.
istoria este mereu contemporană, aşa cum afirma
Benedetto Croce.
D. Bertaux afirmă că există trei dimensiuni
ale realităţii cu care operează purtătorul de
memorie: o realitate istorică propriu-zisă, care
însumează faptele cu caracter obiectiv, realitatea
semantică ce denumeşte evaluările, judecăţile de
valoare existente post-eveniment, realitatea
discursivă, adică ceea ce se formulează în
discursul autoreferenţial despre parcursul propriei
vieţi, asamblând realitatea istorică, obiectivă şi
realitatea semantică, ce presupune raţionalizările
subiective. Realitatea discursivă, reuneşte aşadar,
prin verbalizare, obiectivul şi subiectivul, cele
două dimensiuni ale limbajului fiind activate
dinamic: latura tranzitivă revelă fapte şi întâmplări
personale şi sociale, latura reflexivă permite
reflexii, evaluări, perspective despre experienţele
cu care ne confruntăm direct sau indirect, ca
actori/observatori. La nivelul investirii cu sens,
două verbe ordonează realitatea discursivă: „a
avea” şi „a fi”. Amândouă se concretizează atât la
polul negativ, cât şi la cel pozitiv: „noi am pierdut
totul” (prin arestare, confiscare etc.) este sintagma
cu care se schimbă spaţiul libertăţii de afară, cu
cel al închisorii; statutul de om (liber) este
violentat, de asemenea, prin denominaţiile
frecvente ale deţinuţilor înşişi („schelete
ambulante”, „robi” etc.), sau ale aparatului
opresiv: „banditule”, „duşman al clasei
muncitoare”, apelarea cu un indicativ, ca să nu
mai pomenim diversele inovaţii lexico-sexuale ce
atentează la intimitatea umană etc. Pozitivarea se
realizează la nivelul experienţelor de viaţă
acumulate în închisoare („anii de închisoare m-au
împlinit”) şi în discursurile post-detenţie, după
perioada de acomodare cu lumea aşa-zis liberă:
„copiii noştri s-au realizat”, „au de toate”, „am
reuşit să mă angajez/să-mi continuu studiile” etc.
În orientările actuale, „cuvintele se
identifică cu evenimentele, felul în care ele
definesc cadrul enunţiativ al epocii şi devin, prin
chiar rostirea lor, eveniment”23
. Michel Tournier
apropie şi mai mult istoria de limbaj, considerând
că, de fapt, „istoria se constituie şi se restituie”
prin cuvinte, ele nefiind doar urme ale trecutului,
ci şi sursă şi produs în acelaşi timp al trecutului24
.
23
Delia Marga, Analiza discursului în istorie, (Teză de
doctorat), p. 283. 24
Michel Tournier, „Mots”, nr. 35/iunie 1993, Apud Delia
Marga, Op. cit., p. 286.
72
LITERATURĂ
6. Istorie şi text (despre istorie). Adrian
Marino afirmă că „scrierea este paznicul fidel al
amintirilor şi faptelor trecute”25
. Această punere
„la adăpost” a amintirilor prin semne grafice, care
modifică modul de transmitere a amintirilor (de la
discurs oral la text scris), nu se rezumă doar la
modificarea canalului de comunicare: „În realitate,
fixarea este doar aparenţa exterioară a unei
probleme mult mai importante care se referă la
toate proprietăţile discursului”26
. Evenimentele
consemnate în scris, au, pe lângă rol de fixare, şi
responsabilitatea întâlnirii cu lectorul. În ideea
acestei posibile confruntări, informaţiile sunt
exacte, memorialistul oferind detalii, toponime,
nume de alţi martori care pot oferi garanţia
veridicităţii; deseori, informaţia nu e doar
consemnată, ci se împleteşte cu interpretarea
faptelor, proprie sau a comunităţii; tehnica
detaliului, a descrierii atente, deoarece pentru
mulţi minuţia echivalează cu proba, angajează
ochiul, ca organ de cunoaştere, şi care e parcă
forţat să intre în memoria celui care scrie prin
parcurgerea textului. Evident că posibila întâlnire
cu cititorul, presupunând că unul din obiectivele
consemnării scrise este şi tipărirea, determină şi
acribia redactării, de la respectarea normelor
gramaticale, până la cele ale coerenţei şi coeziunii
textuale.
Însă, gradul autenticităţii creşte tocmai
atunci când intenţia de literatură a textului
memorialistic scade, în favoarea caracterului de
mărturie, de document al acestuia. De multe ori,
memorialistul, deşi se află sub „protecţia
evenimentului”, din dorinţa mărturisirii, adesea se
plasează singur „sub auspiciile creativului”27
.
Problema interferenţelor realitate – ficţiune
în memorialistică e una care suscită un permanent
interes, deopotrivă în tabăra istoricilor şi a
literaţilor. Orientările actuale înspre o istorie
deschisă (depăşind pragul tradiţional al
evenimentului ca rezultat final, şi coborând înspre
latura individuală, a percepţiei despre „facerea”
istoriei, din perspectiva „celor mici”, din afara
25
Adrian Marino, Biografia ideii de literatură, I, Cluj-
Napoca, Dacia, 1991, p. 40. 26
Paul Ricoeur, Apud Otilia Hedeşan, „Când ţăranii încep să
scrie...”, în Ciprian Vâlcan, Ilinca Ilian (coord.), Cultura
memoriei în Europa Centrală, Timişoara, Editura
Universităţii de Vest, 2005. 27
Vezi Aurel Podaru (ed.), Carnetele de la Beclean 5.
Memorialistica între realitate şi ficţiune, Beclean, Clubul
Saeculum, 2005, p. 12.
sferei politicului) suscită, din ce în ce mai intens,
reevaluarea graniţelor trasate de orientările
tradiţionaliste dintre istorie şi speciile
memorialistice, între realitate şi strategii
ficţionale. În fapt, această graniţă este una ipotetic
trasată, câtă vreme aplecarea înspre „ trecutul
imediat” necesită „întoarcerea la autor”, adică
tocmai la cel care are conştiinţa apartenenţei la
imediat, din perspectiva participanţilor şi/sau a
martorilor. Modul în care evenimentul istoric este
receptat şi apoi reprezentat într-o formă discursivă
de aceştia este relativ; reconstituirea trecutului va
trece mereu prin „furcile caudine” ale
imaginarului. În reconstituirea istorică, fie că
apelăm la documentul scris sau la cel oral,
adevărul este unul relativ, de fapt e alcătuit dintr-o
sumă de adevăruri, perfect valabile, din
perspectiva celui care le susţine. Accesul la istorie
se face numai prin izvoarele ei, fie ele tradiţionale,
ale „istoriei tari” sau complementare, specifice
istoriei orale. Pentru că istoria este „făcută” de
oameni, şi izvoarele istorice sunt produse de ei,
oferind reprezentări ale evenimentului, aşa cum
sunt percepute în imaginar.
Orice document istoric (scris sau
iconografic), învestit cu un plus de obiectivitate,
nu e un produs al istoriei, ci al oamenilor, nu poate
fi identic cu evenimentul pe care îl reprezintă; el e
o replică sintetică, la scara cea mai redusă, dar o
realitate „secundă”, construită prin mijloacele care
îi stau la îndemnă „constructorului” şi în funcţie
de scopul propus: observarea documentului sau
analiza lui şi emiterea unor judecăţi de valoare
implicit pătrunse de subiectivitate, cunoaşterea
egocentristă sau diseminarea informaţiilor
obţinute prin apelul la reprezentări, iconice sau
lexicale (vocabularul poate fi şi el ideologizat sau
uzual, depinzând de zona de „centru” sau
„periferie”, deşi Centrul se plasează mai degrabă
acolo unde vrem noi să-l plasăm).
Adevărul (obiectivitatea) şi frumosul (ca
mod de reprezentare a obiectivităţii ţine de
literaritate, orice am spune, deci de imaginar) se
întâlnesc într-un punct Zero: strategiile ficţiunii
pot aduce istoriei o valoare morală, în timp ce
„stilizarea” surselor istorice nu înseamnă neapărat
diluare. Limitele de acţiune ale surselor istorice şi
ale memorialisticii sunt mişcătoare. Conştienţi sau
nu, memorialistul estetician şi istoricul au
ascendente comune. Literatura memorialistică se
construieşte pe fundaţia dată de memorie, care e
73
LITERATURĂ
factuală, concretă. Procesul de amintire este unul
selectiv şi subiectiv, potenţat de afecte. Realităţile
reţinute în memorie sunt exteriorizate prin limbaj
(în forma discursului oral despre sine) şi prin
semn lingvistic (textul despre sine) într-un mod
subiectiv, pentru că realitatea înmagazinată în
timpul trăirii este re-prezentată într-un text/discurs
despre. Şi istoria e, în sine, o categorie
memorialistică, pentru că intră în conjuncţie cu
memoria şi manifestă tendinţa de a interpreta
datele, fenomenele recuperate în funcţie de
obiectivele, interesele celui care o scrie,
relaţionându-le cu realitatea prezentă.
Indiferent din ce punct de vedere este privită
(literar, istoric, sociologic, filozofic etc.),
memorialisticii îi rămân comune „obiectivele
restauratoare” (Silvian Iosifescu), „finalitatea
restitutivă” (Henri Zalis), „natura testimonială”
(Alexandru Paleologu)28
. Depăşind revendicările
convenţiilor, textele memorialistice rămân în
permanenţă valide prin natura lor documentară, fie
că este vorba despre documente istorice,
existenţiale sau respirări/(cu)tremurări ale
sufletului.
Bibliografie:
Cesereanu, Ruxandra „Poetica amintirii” în
„Steaua” nr. 1-2/2005.
Constantin, Ticu, Memoria autobiografică, Iaşi,
Institutul European, 2004, p.
Holban, Ioan, Literatura subiectivă, Bucureşti,
Minerva, 1989.
Hedeşan, Otilia „Când ţăranii încep să scrie...”, în
Ciprian Vâlcan, Ilinca Ilian (coord.), Cultura
memoriei în Europa Centrală, Timişoara, Editura
Universităţii de Vest, 2005.
Marga, Delia, Analiza discursului în istorie, (Teză
de doctorat).
Marino, Adrian, Biografia ideii de literatură, I,
Cluj-Napoca, Dacia, 1991
Nicolau, Elisabeta, Le temps autobiographique.
Ètude narratologique, pragmasémantique et de
linguistique textuelle sur la temporalité
autobiographique, Bucureşti Editura Universităţii,
2006.
Podaru, Aurel (ed.), Carnetele de la Beclean 5.
Memorialistica între realitate şi ficţiune, Beclean,
Clubul Saeculum, 2005.
28
Vezi Caietele de la Beclean 5.
Ricoeur, Paul Memoria, istoria, uitarea,
Timişoara, Amarcord.
Schaff, Adam, Istorie şi adevăr, Bucureşti,
Editura politică, 1982.
F. Soulet, Istoria imediată, Bucureşti, Corint,
2000.
Şoptereanu, Virgil, Timpul artistic şi poetica
memoriei, Bucureşti, Paideia, 2006.
Vlad, Ion ,Aventura formelor, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1996.
Zumthor, Paul, Babel sau nedesăvârşirea, Iaşi,
Polirom, 1998.
74
LITERATURĂ
ADRIAN MANIU– EXPRESIONISM CHTONIC
Drd. Streza Diana
Résumé: Adrian Maniu – expressionisme chtonic Adrian Maniu écrit une poésie qui s’intégre également en
deux directions esthétiques: modernisme et traditionalisme. Au début, Adrian Maniu s’oriente vers le symbolisme.
Puis, ses yeux regardent vers la terre natale; ce thème est traité en apparence à la manière du traditionalisme, parce
que l’interprétation des vers rélevent les traits de l’expressionisme: l’attitude par raport à une guerre absurde, le
sentiment apocalyptique, le bucolique stylisé, la peinture ingénue, la vue totalitaire de la réalité.
Cuvinte cheie: război, apocalipsă, element chtonic, expresionis.
Deşi a debutat înainte de primul război
mondial (1912 - Figurile de ceară) - când numele
său apare alături de întemeietorii primelor grupări
avangardiste -, continuându-şi activitatea
scriitoricească după sfârşitul celei de-a doua
conflagraţii mondiale (1965 -Cântece tăcute şi
Versuri în proză – rescrieri ale unor texte mai
vechi; 1968 – Scrieri, I-II – revizuirea întregii
creaţii lirice), totuşi, Adrian Maniu se înscrie,
datorită părţii celei mai substanţiale a operei sale,
în perioada interbelică, atunci când înfiinţează
revista „Gândirea” împreună cu Cezar Petrescu,
Lucian Blaga, Gib I. Mihăiescu, Emil Isac, Radu
Dragnea, pictorul Demian, D. Tomescu, D. I.
Cucu. Cu toate acestea, opera sa literară nu se
înscrie în ideologia gândiristă, Adrian Maniu
colaborând (scria cronica de artă, pledând
deopotrivă pentru cauza artei populare şi pentru
meritele marilor pictori români) la „Gândirea” în
periaoda începuturilor eclectice, când încă nu se
imprimase revistei spiritul doctrinar.
Începuturile. Poet, prozator, dramaturg,
autor de cronică plastică, Adrian Maniu, născut la
Bucureşti din părinţi de origine ardeleană, se
dovedeşte a fi un fiu fidel al Poeziei, aceasta
lăsându-şi amprenta asupra întregii sale creaţii. Ca
elev, debutează în revista liceului, „Răsăritul”
(1906), apoi, în revista „Insula”, publică poemul
în proză Primăvară dulce (1912) şi, tot în acelaşi
an, debutează editorial cu volumul Figurile de
ceară (1912), care cuprinde „poeme în proză
macabro-baudelairiene”1, regăsindu-se aici
întreaga paletă a decadentismului alături de
distanţarea ironică, marca viitoare a lirismului său.
Prin urmare, începuturile sale poetice stau sub
semnul simbolismului târziu, care conferă
1 Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele
două războaie mondiale, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti,
1974, p. 125.
primatul ironiei, sarcasmului şi măştii hâde a
caricaturalului, scriitorul plasându-se, „încă de la
debut, pe orbita demitizărilor”2. La Adrian Maniu,
ca şi la toţi simboliştii, acest curent estetic
înseamnă parcuri, havuzuri, nevroze, nopţi
furtunoase, instrumente muzicale, sinestezii (Se
înmormântează seara. Din flori înlăcrămate/
Miresme luminate – se-nalţă-n legănări – Litanii
II, în „Seara”, 21.VII.1914). Modelul este
Minulescu, corporalizat în adoptarea unui lirism
declamatoriu semănat cu remarci ironice, în
opţiunea pentru abuzul de neologisme, pentru
desacralizarea sentimentului prin apelul la
cotidian, pentru livresc prin citarea unor personaje
în situaţii caricaturale (Poema mâinilor goale/
Săpun pentru Ladi Macbeth/ Obscene brăţări de
opale/ Voinţa ucisă-n regret. – Poema mâinilor
tale, în „Seara”, 22.VII.1913); influenţa lui
Minulescu se observă şi în abordarea
comparaţiilor multiple (Cu ochii galbeni, cu
priviri rebele,/ Erai un crin – lumină trâmbiţată,/
Erai o rimă pentru niciodată,/ Erai o fantezie de
dantele/ O, fluturi, ochi nervaţi în peruzele. –
Jucărie, în „Seara”, 20.I.1914). Pe aceeaşi linie, se
situează şi poemul Salomeea sau urmările unei
proaste educaţiuni (1915), reprodus în Drumul
spre stele. Se reia, aici, un subiect cultural spre a
fi tratat parodic, în spirit modern, şi este, în esenţă,
o pleiadă de stări lirice. Maniera folosită este
împrumutată de la născocitorul poeziei
improvizate, Laforgue, şi se caracterizează printr-
un amestec de sentimentalitate lacrimoasă cu
ironie, de romanţă cu parodie, de poetic cu
prozaic. De fapt, prin Adrian Maniu „se produce,
de altminteri (la noi), o notabilă modificare a
structurii universului de imagini, supraîncărcat (în
ciuda revoluţiei romantice, de mult consumate
2 Martin, Aurel, Poeţi contemporani, vol. I, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1967, p. 29.
75
LITERATURĂ
pragmatic) cu vocabule frumoase şi cu un sistem
de referinţe alcătuit pe criterii exclusiviste.”3; este
vorba despre anticalofilism (precedându-l, în acest
sens, pe Camil Petrescu).
De sub tutela simboliştilor şi a
decadenţiştilor iese curând, afirmându-şi
originalitatea prin consacrarea lirismului abia
şoptit parcă; poetul va păstra însă luciditatea şi
ironia, care vor deveni cele două constante ale
liricii sale. Tot de acum, se observă cultul pentru
imagine (opţiune a pictorului reorientat, ce preferă
cuvântul), încadrându-se astfel lumii moderne,
postsimboliste, care pune accentul pe elementul
vizual. Deci, se pune semnul egalităţii între lume
şi imagine (universul vizibil este alcătuit din
„imagini ce pot doar să aproximeze mai mult sau
mai puţin realitatea modelelor lor”4), ceea ce
coincide cu „laicizarea”5 poeziei – un „imperativ
antiorfic”6 pentru Adrian Maniu. Eroul liric va
apărea drept ins a cărui identitate se pierde în
anonimat datorită îndoielii născute în suflet şi de
aceea nu se va sfiii „a apela la un comportament
clovnesc”7. Despre textele lirice scrise în perioada
antebelică,vorbeşte D. Micu, punctând toate
elementele definitorii ale acestui tip de lirism:
„Mijloacele acestui poet sunt nu numai moderne,
ci moderniste la modul extrem, el fiind în deceniul
al doilea unul din corifeii avangardei, insurgent
radical, iconoclast dintre cei mai fără măsură. [...]
Sfidând toate convenţiile literare, dând cu tifla,
ostentativ, oricărui academism, Adrian Maniu
profesează printre cei dintâi, versul abrupt, cu
timpul renunţând [...], înaintea lui Blaga, şi la
rimă, adoptă atitudini cinice, persiflează totul, ia
în derâdere reculegerea, extazul, varsă acizii
ironiei peste efluviile sentimentale, peste
momentele solemne, peste gesticulaţia
ceremonioasă, depozitează în poeme resturi de
proză, introduce neologisme stridente în contexte
improprii, face, într-un cuvânt, pe bufonul: fără
convingere, evident, însă cu o capacitate
disimulatorie extraordinară.”8.
3 Ibidem, p. 31.
4 Peters, Francis E., Termenii filosofiei greceşti, trad. Drăgan
Stoianovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 178. 5 Grigurcu, Gheorghe, De la Mihai Eminescu la Nicolae
Labiş, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 159. 6 Idem, p. 159.
7 Idem, p. 160.
8 Micu, D., „Gândirea” şi gândirismul, Editura Minerva,
Bucureşti, 1975, pp. 420-421.
Maturitatea literară. Apoi, brusc, fără nici
o explicaţie, cel care s-a ridicat împotriva idolilor
devine un reprezentant al tradiţionalismului.
Totuşi, o motivaţie ar putea fi dată de trăirea
perioadei primului război mondial, experienţă ce-i
orientează privirea spre ţinuturile natale. Pasul de
trecere este realizat de ciclul poetic Războiul,
publicat între 1921-1922 în „Gândirea” şi semnat
astronim, „***”; versurile, de esenţă
expresionistă, aduc, pentru prima oară în lirica
românească, o viziune tragică asupra conflagraţiei
şi exprimă „revolta pe care i-o trezeşte un război
nimicitor şi suferinţele celor din tranşee”9: Cum
din distrugere ţările se măresc?/ Eu moarte văd,
şi mă trudesc/ Să văd mai mult pentru fiecare
popor/ Din cuşca groapei de observator,/n lumea
asta dată tuturor./ Cei care rămân merită jertfa
celor ce nu mai sunt?/ Răspunde-mi, pământ,/
Răspunde-mi, pământ...// Pentru toate ţările
victoriile ce sunt?/ Pământ-mormânt./ Pământ.
Cuvânt, ca şi când de foame s-ar ucide,/ Îi cerem
viaţa, pentru că viaţa închide./ Pământ, care te
măreşti numai pre cât îţi dăm morţi./ Pământul
care azi pe cizme îl porţi,/ Pământul care o să fie
al tău sau al lui,/ După ce l-a spurcat sau l-a
sfinţit jertfa sângelui,/ Dar care oricât de rodnic
în bucate/ Nu o să preţuiască viaţa unui frate.
(Observator). „Încleştarea, despuiată de nimbul
eroismului de paradă, apare [ca] un asasinat de
dimensiuni stihnice”10
: O grindină însângerând
câmpia omenească,/ rostogolindu-se în urmăriri,
necontenită,/ apropie osânda fâlfâită./ Sfârşitul
care nu vrea să sfârşească. (Toamna).
9 Lăzărescu, Gheorghe, Adrian Maniu, Editura Albatros,
Bucureşti, 1985, p. 87. 10
Petroveanu, M., Studii literare, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1966, p. 17.
76
LITERATURĂ
Reeditându-şi opera, după patru decenii,
Adrian Maniu afirmă despre textele din acest
ciclu, inclus în Cartea păcii: „Mănunchiul
versurilor împotriva războiului – carte din cartea
de poezie – cuprinde un aspru material omenesc
cules în primul război mondial, însemnări dintr-un
autentic carnet de luptă al unui frate bun. Numele
lui e figurat, odată, pe lista oficială a răniţilor;
materialul brut mi l-a încredinţat la întoarcere, cu
dorinţa expresă ca să-l folosesc în lupta socială.
Am cules din scrisul lui, cum ai ridica o armă de
pe câmp, la înaintare. Cartea, în alcătuirea ei
actuală, cuprinde multe
amintiri directe,
începând din 1913,
unele – însuşite, reluate
şi desăvârşite subt
experienţa anilor, altele
– pe care le-am trăit, de
bunăvoie, abia alături de
trupele care sfârşeau al
doilea război mondial,
luptând pentru
eliberarea omenirii.//
Am smuls de
pretutindenea, ca orice
scriitor, materialul
sângerat de viaţa celor
mulţi, alcătuind cartea,
plumbul literei de tipar
înlocuind pe al
gloanţelor.”11
. Diferenţe
există între poeziile
publicate în „Gândirea”
(1921-1922) şi cele
revizuite ulterior şi
subintitulate Cartea
păcii. De exemplu,
Când ştiu că peste front
e casa mea apărută în
„Gândirea”: Când ştiu
că peste front e casa
mea,/ Şi, nu ştiu dacă
cineva mai este,/ Îmi pare tot războiul o poveste,/
Un vis adânc – o soartă rea. – accentul cade pe
voinţa eului de a trăi într-un plan ireal, anulând
astfel aspectele crude ale realităţii - şi varianta
ulterioară din Cartea păcii: Când ştiu că peste
11
Maniu, A., Simplă adnotaţie lămuritoare, în Versuri în
proză, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 209.
front e casa mea,/ dar nu ştiu dacă cineva în
viaţă-mi este,/ îmi pare tot măcelul că se
prelungeşte fără noimă,/ searbădă poveste,/ o
născocire de urât,/ un vis amărât,/ de care,
fiecare, fără apărare, se temea. – accentul se
deplasează pe labilitatea destinului uman,
meditaţia fiind mai profundă. Acelaşi lucru se
poate urmări şi în cazul poeziilor: Observator,
Duel de artilerie, Refugiaţii sau altele inspirate din
carnetul fratelui său, Horia Maniu. Unele sunt
scrise în urma experienţei proprii dobândite după
participarea efectivă la cel de-al doilea război
mondial; ilustrativ este
textul Duel de artilerie,
unde ochiul surprinde,
asemeni unei camere de
filmat, aspecte
fragmentare ale realităţii
(Poruncă să se tragă-n
inamic!/ Amin – îşi face
fiecare cruce. şi A
început...!/ un şuierat
aproape mut şi
explodarea/ un bum şi-
apoi alt bum./ Jur
împrejur/ avuze-din fum
de obuze). De acest
spaţiu dominat de
moarte, sentimentele
combatantului sunt
dependente. Uneori,
speranţa dată de venirea
primăverii este anulată
de măcelul provocat de
tun: E primăvară –
libertatea firii/ Şi mâine
pomii vor fi albi – ca
pacea./ Dar tunul îşi
târăşte carapacea - /
Nu-i încă învierea
omenirii. Alteori,
invocarea prăpădului
cunoaşte inflexiunile
unui blestem înfricoşător, purificator în negativ:
Doamne! stârneşte un vârtej puternic/ Nu să
aplece fânu peste cei ce moartea i-a cosit,/ Ci să
rupă cerul – celor ce vieţuiesc nemernic/ Omoară
pe orfan – omoară şi pe îmbogăţit./ Ridică furtuna
roşie şi mare/ Să astupe cetăţile blestemate/ Să
înnece întreaga mare/ Fiindcă numai în Rău e
dreptate. Întotdeauna, sunt notate situaţii diverse
77
LITERATURĂ
din timpul războiului, participarea afectivă fiind
sinceră: zugrăvirea unei seri negre (Sat împresurat
de haraci,/ Salcâmii ţăndiriţi dintr-o dată,/
Coperişuri pe unde a pâlpâit şindrilă,/ Smerită
biserică dărâmată,/ Sătuţule, soborul berzelor ce
mai cată?// Câini urlând a pustie s-au repezit/
Atac în pântecele unui cal putrezit,/ Sub coaste
botul şi labele au săoat,/ Curând ciolane albe au
lăsat,/ Iar căpăţâna lungă şi albă a rânjit.// Se-
ntunecă-noapte liniştită,/ Vechiul joc/ pic-poc/ în
toată împrejurarea părăginită... – Seară neagră),
prezentarea unor refugiaţi (Babe, muieri bocind,
câini,/ Surori mici ce se ţin de mâini/ Cu priviri ce
nu înţeleg încă./ Îşi şterg îngheţată sudoarea-
ngrămădiţi se usucă./ Unii dorm în dura stâncă,/
Încă aşteptând să plece, neştiind unde să se ducă.
- Refugiaţii), consemnarea sentimentelor de
compasiune pentru cei căzuţi în luptă (O, mulţi
până la porşile cereşti/ [...]/ Dar rayele
Dumnezeirii/ îi curăţau de ţărna amintirii/ Şi îi
vedeam cum urcă în neştire/ Din sutele de mii de
cimitire/ De pe planeta noastră blestemată. –
Soldatul Cristea). „Insul e retrograd pe scara
zoologică”12
, fiind supus, chiar şi departe de front,
foametei, mizeriei: În drum a născut o femeie.
Lăzuza,/ lângă un coş cu păsări, picioarele-şi
strânge./ Un alt copil/ roade o turtă de spuză./ Şi
o droaie se uită la urmele de sânge/ şi la pipţii
maicii – desagi goi./ Astfel noul Crăciun a venit
pentru noi. (Refugiaţii).
Adrian Maniu nu cântă eroismul, el prezintă
doar aspectele crude ale conflagraţiei, transmite
„privelişti ale suferinţei umane”13
şi condamnă
estetic această manifestare crudă (utilizând
normele expresionismului), la fel ca şi Ion Vinea
(Război) şi Tristan Tzara (Furtuna şi cântecul
dezertorului), îndepărtându-se astfel de literatura
tradiţională, care elogia vitejia afişată în luptă
(asemeni lui Vasile Alecsandri, George Coşbuc).
Ceea ce atrage atenţia este autenticitatea trăirilor
combatantului (apropieri se pot face de Ciclul
morţii al lui Camil Petrescu, dar lui Adrian Maniu
îi lipseşte frenezia), ce-şi trăieşte destinul la limita
absurdului şi al cărui liber arbitru a fost anulat de
soarta făurită de alţii; când Omul îşi trăieşte
destinul creat de om şi nu de divinitate, existenţa
lui devine absurdă şi revolta este iminentă (poeţii
îşi exprimă nemulţumirea prin cuvânt). Aceştia
12
Petroveanu, M., op. cit., p. 17. 13
Micu, D., op. cit., p. 424.
sunt termenii care au stat la baza expresionismul
activist.
Războiul (poezie cu implicaţii sociale) îl
vindecă aparent de nonconformism şi Adrian
Maniu îşi îndreaptă privirile spre popor, fiind
considerat un reprezentant de seamă al
tradiţionalismului, căruia îi pretindea autenticitate,
„condamnând formulele în artă şi criticând goana
după un specific naţional artificializat”14
. În
concepţia lui, tradiţionalismul este contaminat de
elemente moderne: „Azi deasupra artei româneşti
pluteşte reţeta tradiţionalismului modern ca un fel
de împăcare a caprei cu varza. Bine nu se
specifică de unde începe tradiţia – de la ce an sau
ce producţie, «noaptea istorică» fiind pentru
asemenea circumstanţă foarte comodă.”15
.
Tradiţionalismul poetului se defineşte pornind de
la legătura sa cu satul văzut în complexitatea sa
spirituală (credinţe superstiţioase, practici magice,
stilizare iconografică): „Dacă nu ştii să aţipeşti la
umbra unui zid de biserică, între cruci de lemn şi
măceş veşted, ascultând subpământeanul cosaş, nu
ai să înţelegi cât de firesc creşte şi se desfoaie în
nemărginire tot rostul traiului nostru.”16
. Gustul
extatic pentru absolut este comun stilului bizantin
şi expresionismului. Deşi Adrian Maniu se poate
„să nu fi citit nimic din literatura expresionistă;
grafica şi pictura cu un asemenea caracter, fără
îndoială, însă, că le-a cunoscut şi că ele
răspundeau anumitor gusturi ale sale”17
; stilizarea
iconografică practicată în poezie corespundea
bizantivismului „Gândirii”, care, până la un punct,
a coincis cu expresionismul proiectat pe anumite
realităţi autohtone. Expresionist este şi elementul
„chtonic” aflat la îndemâna stihiilor primordiale.
Ilustrative sunt volumele Lângă pământ (1924) şi
Cartea ţării (1934) - o „frescă”18
a României, o
culegere de imnuri închinate provinciilor ţării.
Versurile acestea se construiesc ca reprezentări ale
universului rural (peisaje de ţară, tradiţie populară
conservată în mituri, rituri şi eresuri, descriere a
vietăţilor – se utilizează tehnica reportajului,
cultivându-se elemente banale), spaţiu în care
14
Lăzărescu, Gheorghe, op. cit., p. 95. 15
Maniu, A., Tradiţionalism modern, în Rampa, an XIV, nr.
3564, p. 169. 16
Idem, Început de vară, în Focurile primăverii şi flăcări de
toamnă, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1935,
p. 40. 17
Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română şi
expresionismul, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971, p. 84. 18
Petroveanu, M., op. cit., p. 68.
78
LITERATURĂ
palpită energiile latente ale lumii sublunare. „Prin
această poartă deschisă spre tărâmul magic al
chtonismului, «elementarul», «cosmicul»,
«nevăzutul» năvălesc în literatura lui Adrian
Maniu, alungă stilizarea «secesionistă» şi aduc o
alta, «expresionistă», dictată de «duhurile» şi
«stihiile» primordiale.”19
Imaginea unui poet
chtonic i-o construieşte criticul literar Ov. S.
Crohmălniceanu. Pe de altă parte, Pompiliu
Constantinescu observă caracterul tradiţional
(aflat în acord cu directivele „Gândirii”: poezie de
inspiraţie uneori rurală şi folclorică, alteori
naţională şi ortodoxă) al acestei poezii:
„Tradiţionalismul d-lui Maniu este un material din
care scoate mai ales sensuri vizibile; de asemenea,
ortodoxismul său nu este un punct programatic, ci
numai un mijloc de expresie plasticizată,
dexteritate artistică de giuvaiergiu minuţios.”20
.
Reprezentativă este poezia Crucile fântânilor
(volumul Lângă pământ), unde versurile sunt,
parcă, o transcriere din limbaj pictural a unui
peisaj rural, în care ochiul surprinde deopotrivă
cireada şi icoana, ambele elemente ale decorului:
Sătulă stă cireada sură, îngenunchiată la
fântână;/ boi mari, în freamătul de iarbă, închid
grei ochii fumurii,/ izbind cu cozile în muşte;
tălăncile domol se-ngână,/ stol, graurii, scântei de
soare, s-au fugărit pe bălării.// Vechi aur picură-n
găleată; încovoiată, ziua moare.../ Un taur se
ridică negru în seara galbenă, mugind,/ frecându-
şi rapănul de crucea tremurător scânteietoare,/ cu
un Hristos ce-n zugrăveală se strâmbă schilav,
suferind. Asemănător este şi textul Lângă pământ,
un poem chtonic, închinat spaţiului sublunar,
văzut ca emanaţie a puterilor unor zei
subpământeni, care îşi întind dominaţia asupra
teluricului şi tind a cunoaşte generalul din tăriile
cerului: Deschide sperietoarea, spre cer, braţe
greoaie;/ de dangăte de clopot, lung bălţile
vuiesc,/ se ghemuie subt glugă încinse şiri de
paie,/ a scăpărat, albastru, luceafăr ciobănesc.
Lumea se supune unui proces de valorizare
negativă prin trecerea spre arhaitate, când
tenebrele nasc fiinţe infernale, inscrise într-un joc
diabolic: Au tras cu puşca-n stele, sus, de la vii,
pândarii;/ morţi, paznicii şi câinii au amuţit în
arii;/ trişti greieri la întreceri sfârşesc ţârâitori,/
19
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele
două războaie mondiale, vol. II, ed. cit., p. 134. 20
Constantinescu, Pompiliu, Poeţi români moderni, Editura
Minerva, Bucureşti, 1974, p. 168.
când diavolii scot limbă de flăcări pe comori.
Imaginea păgână a acestui tablou expresionist
închide în primitivitate o lume prăbuşită în
propriu-i abis, ce îşi refuză privirea spre înaltul
celest. De aici, derivă sentimentul de solitudine,
tristeţea „care nu e nici organică (Bacovia), nici
metafizică (Blaga), nici estetică (Vinea), ci
morală”21
, purtând pecetea declinului.
Acest grupaj de texte prezintă un univers ai
cărui piloni de susţinere sunt spaţiul (rural), timpul
(toamna) şi imaginile chinestezice regresive spre
sfârşit – elemente constitutive ale peisajului plin
de „semne”, „bântuit”, marcat de „o viaţă
misterioasă şi neliniştitoare, pe care o anunţă
ceasul”22
. Mişcarea, în volumul Lângă pământ,
cunoaşte foarte puţin dialectica ascensiunii, nu
tinde spre împlinire morală şi spirituală, nu
deschide căi de pătrundere a luminii în lume;
mişcarea creează, la Adrian Maniu, fisuri pe unde
se poate prelinge dezechilibrul infernului. În acest
context, mişcarea este reflux, năruire, regres şi se
întrupează în zgomote stridente: chiote argintii
(Scăldătoarea), tăcerea ţipă (Noptare), bubuie
puşca haiducului (Poveste tăinuită), ca din ţâţâni,
ţipa prelung stolul cocorilor (Furtună de toamnă),
greierul pentru-mpărat/ îşi scârţâia, neîncetat,/
puţinul învăţat (Glumă de toamnă). Chiotul, pe
care expresioniştii îl pun la bazele universului,
este condensarea energiei logosului, este
Principiul ce stă la temelia Lumii, este, datorită
nearticulării, ceea ce e perceput înainte de formă
şi, de aceea, este germenle manifestării. Prin
urmare, lumea nu apare numai ca o viziune a
raţiunii creatoare, ci ca o percepţie auditivă a
ecourilor Începutului. La Adrian Maniu, chiotul
devine ţipăt şi este tânguirea, dezarticularea
limbajului şi manifestarea durerii pământului în
faţa morţii. Suferinţa izbucneşte în clocotul sonor
al vieţii (Noptare, Însemnări, Rătăcire, Pasărea şi
floarea, Drum de sânge) dispersat în ambient.
Natura este imagine într-un tablou, ea „nu are
nimic natural: ea este o compoziţie, pe care poetul
o analizează liric”23
, metoda folosită fiind, în
concepţia lui Nicolae Manolescu, aceea a unui
„impresionist, căci «tabloul» se recompune din
21
Negoiţescu, I., Scriitori moderni, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1966, p. 155. 22
Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română şi
expresionismul, ed. cit., p. 86. 23
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 27.
79
LITERATURĂ
infinite nuanţe, lipsit de orice atmosferă de
ansamblu”24
. Modelul acestei organizări a
imaginii este „covorul românesc”25
unde „omul,
motivele florale şi animaliere, realul şi fictivul
stau pe acelaşi plan, cu aceleaşi dimensiuni, într-o
vecinătate cordială, care nu merge niciodată până
la contopire indistinctă”26
. Viziunea ornamentală
se împleteşte cu vibraţia lirică („Peisajele lui
Maniu sunt oglinzi dinăuntru”, afirmă
Perpessicius), apropieri existând de mozaicul
bizantin caracterizat de M. A. Alpatov: „Fiecare
pată de culoare nu desemnează doar un simplu
obiect şi nu este determinată numai de impresia
generală cromatică, ci exprimă totodată şi emoţia,
scopul sacru din sufletul omului.”27
.
În esenţă, descrierile universului bucolic
împrumută doar aparent tehnica pastelului
(seninătatea patriarhală); de fapt, ele sunt
„viziuni” expresioniste ale unui suflet anxios, ce
simte spasmele destinului aflat în declin.
Sentimentul unei prăbuşiri cosmice este poetizat
în aproape toate textele volumului, deşi nu se
întâlnesc dezvoltări a temelor cosmice, ci „doar
apariţii întâmplătoare ale lumii astrale, în chip de
imagini ale cadrului sau cu funcţiuni decorative,
de obicei stilizate în spiritul general al modului
său de creaţie”28
. Reprezentativ este textul Fata
Morgana. Aici, se descrie cetatea apusurilor
moarte, aflată sub semnul stihialului ipostaziat în
invocaţia sfârşitului: o sută de guşteri şi scorpii în
paitră umflate,/ cântând şi cerşind prevestiri de
furtună; fiara (guştera şi scorpia în Fata
Morgana) este unul dintre simbolurile centrale ale
Apocalipsei: „Ea reprezintă marele principiu de
sminteală şi hulă... principiu demonic de rătăcire a
colectivităţilor umane care însoţeşte întreaga
istorie religioasă a omenirii.”29
. Dar, la Adrian
Maniu, apocalipsa nu are conotaţii religioase (aşa
cum se întâmplă la ceilalţi gândirişti), ci traduce
sentimentul de spaimă universală datorat
instaurării incoerenţei, care se defineşte ca
permanenţă din moment ce haosul a pus stăpânire
pe frâiele lumii (Scâncind, începe nevăzutul să se
24
Ibidem, p. 28. 25
Petroveanu, M., op. cit., p. 49. 26
Ibidem, p. 49. 27
Alpatov, M. A., Istoria artei, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1962, p. 229. 28
Dima, Al., Viziunea cosmică în poezia românească,
Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 105. 29
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicţionar de
simboluri, vol. 1, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, p. 118.
vaite sau Au început în ţârâiala toamnei nesfârşite
ploi – Vreme stricată). Când cetatea se năruie,
totul se prăbuşeşte şi viaţa pâlpâie firavă în umbre
apocaliptice: ard cuiburi de ciori şi de porumbei,
Dumnezeu trânteşte fulgere peste cetate, Soarele a
scăpătat în ruină (Fata Morgana). Ascuţitele
limbi de foc ale repaosului final dizolvă
încorporarea generalului în formele variate ale
particularului şi haosul anulează ordinea: Cerul
îngroapă/ stele ce scapă./ [...]/ Luna – o gheară./
Noaptea se zbate/ şi ne-mpresoară.// Pomii
nebuni/ cresc în furtuni.../ Cerul s-a-ncins...
(Privelişte blestemată). Lumea nu mai vieţuieşte
coordonată de un centru racordat la sacru, căci În
inel de piatră sură, apa cercuieşte unde (Amurg);
întoarcerea la elementar este privită ca regresiune
spre tăcerea negurilor (umbra s-a întins peste
pământ – Întâiele stele), ca fenomen natural
devastator (Copacii roşcaţi cu freamăte s-au
despuiat – Furtună de toamnă), ca implementare a
răului în toate coardele universului (Fulgere verzi
spărgeau în ţăndări iadul norilor. – Furtună de
toamnă). Teluricul este sterp, incapabil de a se
mai primeni, întrucât florile au Rod îngheţat pe
totdeauna (Florile ucise de ger), mirişti[le sunt]
ţepoase (Ciobanul bătrân) şi seara cade [...] cu
croncănit din crâng (Rătăcire), iar vremelnicia-n
toate pieire întrupează (Rătăcire). Toate aceste
elemente îşi găsesc punctul comun în Privelişte
blestemată, descriere expresionistă a instalării
treptate a sfărşitului: Cerul îngroapă/ stele ce
scapă./ Clopotul bate/ ruga de seară/ iară şi
iară.../ Luna – o gheară./ Noaptea se zbate/ şi ne-
mpresoară.// Pomii nebuni/ cresc în furtuni.../
Cerul s-a-nchis.../ Ultimul vis/ calea coboară/
dreaptă, uşoară,/ până-n abis. Acesta este
„«infernul» poeziei lui Adrian Maniu”30
, despre
care G. Gheorghiţă afirma că „e [...] un fascinant
repertoriu de atitudini, stări şi tehnici moderne”31
.
30
Gheorghiţă, G., Postfaţă. Poezia lui Adrian Maniu – o
sinteză, în Adrian Maniu, Versuri, Editura Minerva,
Bucureşti, 1979, p. 331. 31
Ibidem, p. 331.
80
LITERATURĂ
Anotimp apocaliptic,
toamna pictează natura în
culori însângerate sau aurii,
glasul ei traducând resemnarea
(Linişte în ogorul unde
sămânţa veghează,/ linişte în
sufletul învins,/ linişte în foile
ce s-au desprins,/ şi steaua
care stă să cază. – Glas de
toamnă), care se instalează în
urma bubuitului de puşcă ce
Sfâşie aerul zbor, măcăitul
sugrumă (26 August) şi este
un semn al târziului (Stelele
au plâns./ E prea târziu.../
Întregul cer e vioriu. -
Vânătoarea). Soarele, raţiune
a fiinţelor vii, în răsărit,/ se
teme (26 August) sau în
amurg, coboară-ntr-una
(Amurg). Deseori, natura este
demonizată şi acest duh îşi
construieşte traseul de la
teluric spre cer, posedând atât
începutul, cât şi sfârşitul şi
întrupându-se în chipurile
felurite ale toamnei şi iernii (Lângă pământ,
Scăldătoarea, Noptare, Amurg, Furtună de
toamnă, Vedenie de toamnă).
Inedite ca formulă, sunt cele două Balade,
care prezintă, în spatele aparenţei unui discurs
narativ, meditaţiile eului obiectivat asupra
instalării nemişcării totale. Balada I-a prezintă o
situaţie petrecută pe stânci,/ deasupra râpelor
adânci, într-un mediu existenţial propice revelării
absolutului, dar versurile descriu o lume
desacralizată, aflată la îndemâna forţelor prăbuşirii
într-un vuiet asurzitor: calul negru bate din
copite:/ stele rătăcite, Oşteanul [...]/ merge
spintecându-şi umbra pe cer, Vulturi [...] rup
ţipete, Plâng izvoarele. Sunt manifestări ale
incoerenţei, ale descentrării. Balada II-a, cu
aceeaşi temă, prezintă, la fel, paralel cu nararea
unui eveniment din viaţa unei domniţe, meditaţiile
acesteia asupra deşertăciunii vieţii umane: «Gând
deşert, în zadar te alint...», «Gând pustiu, a trecut
un an...», «Dor fugar, ăsta ţi-a fost felul...»,
«Stinse, vorbele, până la urmă, mint...», «Rupt-am
floarea ca să piară rodul...» «Toată viaţa-i în
deplin deşartă...». Destinul ursit a fi înfloritor,
viaţa trăită fără nici o grijă materială, spaţiul
paradisiac destinat
plimbărilor zilnice nu
conferă fiinţei statut
excepţional, pentru că, în
singurătate, gândul aduce în
suflet ideea finitudinii,
unica sursă a suferinţei, şi
ideea egalităţii destinelor în
faţa morţii. Omul se
dovedeşte a fi străin, un
oaspete al trecerii; când
această stare este
conştientizată, universul
interior se prăbuşeşte şi
fibrele nesiguranţei
învăluiesc întreaga fiinţă.
Înstrăinarea este trăită de
eul liric la limita absolută
negativă: nu-mi mai găsesc
nici viaţa, nici morţii nu-mi
mai sunt (Rătăcire), gândul
de-acum – val moleşit/ [...]/
Totu-i sfârşit. (Alt cântec).
De aici, derivă tragismul
vieţii născut „în sfera
dialogului dintre conştiinţă
şi limită”32
.
Drumul spre stele (1930) se află pe aceleaşi
coordonate cu Lângă pământ: „demonizarea [...]
expresionistă, pe care elementul chtonic o
imprimă naturii”33
(Vrajă), materialul ortodox
(Înviere) şi elementul pictural (Iarnă, Decembrie),
„privitivism naiv”34
şi „rafinament estetic”35
, dar
„convulsia stihială se stinge treptat şi odată cu ea
notele expresioniste ale operei scriitorului”36
.
Perpessicius afirmă că tema principală a acestui
volum este moartea („totul se petrece sub zodia
morţii”37
), iar Vladimir Streinu observă o
concepţie materialistă a morţii văzute ca
nemişcare totală. Eul liric simte că lumea sa este
populată de prezenţa celor morţi, reveniţi prin
puterea amintirii: Îmi e dor, de cei ce nu mai sunt./
32
Liiceanu, Gabriel, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi
depăşirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 63. 33
Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română şi
expresionismul, ed. cit., p. 87. 34
Constantinescu, Pompiliu, op. cit., p. 165. 35
Ibidem, p. 165. 36
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele
două războaie mondiale, vol. II, ed. cit., pp. 140-141. 37
Perpessicius, Menţiuni critice, Editura Albatros,
Bucureşti, 1976, p. 83.
81
LITERATURĂ
Chipul lor dinainte,/Îl chem din minte,/ Şi din
pământ./ Cu morţii trăim, tot ce-am pierdut,/
Dezgropând amintirile./ Adevărate, iubirile,/
Răsar din trecut. (Semne în noapte) În
Sărbătoarea, concepţia materialistă şi cea creştină
despre moarte se confruntă în dialogul dintre fiu,
care agonizează în noaptea de Înviere, şi tată,
care-şi veghează fiul; despre moarte vorbeşte şi
textul Lumină vie (blajinii cunosc veşnicia în
noaptea de Înviere). Un alt poem dramatizat,
Înmormântarea feciorului de Domn, propune
imaginea omului (feciorul de împărat este, de fapt,
orice muritor) aflat în faţa morţii: Singur ai pornit
în pustietatea drumului,/ cu norocul frânt, ca o
lance frântă. Lângă moarte prezintă înscrierea pe
ultimul drum ca un lucru firesc: vedeţei cum
moare! Deşteptaţi-o iar!// Ei au zâmbit. Eu am
tăcut, pe urmă,/ au încercat s-mi dovedească în
blândeţe,/ că e firească toată întâmplarea....
Tristeţea metafizică îşi găseşte
corporalizarea şi în Cântece de dragoste şi de
moarte (1935), a căror substanţă este alcătuită din
glasul elegiac al eului liric, care nu e bântuit de
nelinişti metafizice, ci trăieşte tristeţea la cote
minime, cenzurându-şi parcă efluviile emoţionale.
Totuşi, o singură dată, conştientizarea zădărniciei
umane este transcrisă într-un ton grav: Se stinge
gândul, putrezeşte mâna./ Sângele inimei îngraşe
ţărâna./ Cine rămâne, vadă întreaga zădărnicie./
Nici măcar suflet să nu fie?// De ce am cântat, la
ce am suferit,/ am păcătuit, am iubit,/ m-am trudit
şi m-am zbuciumat?/ Cât am înţeles n-am aflat.
(Încheiere).
Textele, un mănunchi de atitudini diverse,
sunt elogii ale vieţii în multitudinea aspectelor ei
coloristice şi surprind „aproape toate aspectele
cunoscute ale poeziei lui Adrian Maniu”38
. Unele
sunt „idile patetice”39
: Cântec de dragoste moartă
(Credeam că suntem înţeleşi în veşnicie,/ [...]// De
mult în tine dragostea s-a stins... pe când în mine
creşte.../ Mormânt îi creşte depărtarea şi
tăcerea.), Cântec de noapte la mare (Când,
mincinoasă, dragostea dezamăgeşte din târziu,/
înalt nemărginirea înstelează timpul argintiu./
Clipa fugind, rămâne visul viu.). Altele traduc
tristeţea, tipic expresionistă, a celui aflat la
îndemâna perisabilului şi „sentimentul mai grav al
38
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele
două războaie mondiale, vol. II, ed. cit., p. 146. 39
Streinu, Vladimir, Pagini de citică literară, vol. I, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 52.
morţii, care respinge gluma lirică de pe
vremuri”40
: Mângâiere (Pentru deşertăciune
visarea este vană/ iar pentru vis mormântul se
sapă în cuvânt.), Viaţa asta trece (Viaţa asta
trece, ca o zi/ [...]/ Viaţa asta cade, ca un zbor/
[...]/ Viaţa asta piere, ca un foc.), Vedenie (gândul
trăieşte doar pierzarea, cum stăruie să se zbată,/
în brazda ruginie de pluguri răsturnată; tăcerea
meditativă este spartă de ţipătul imaginaţiei: Într-o
penumbră verde, o hârcă rău ştirbită/ în tremur
scârţâieşte cântarea repezită,/ pe o vioară neagră,
cu un arcuş de os.). Câteva texte reflectă o
atmosferă macabră: Bal mascat (atmosfera festivă
de bal este anulată de moartea unei fecioare:
Blegiţi, invitaţii din negrul salon/ privesc, plini de
groază, prin măşti de carton./ [...]// Întinsă pe
targă, cu faţa de ceară,/ Frumoasa-i purtată-n
cavou”), Cules târziu. Alteori, se versifică
elemente de superstiţie populară: Blestem (Să nu
pricepi niciodată frumuseţea,/ nici adevărul, nici
jertfirea pentru gând,/ să-ţi fie tinereţea
cumpănită şi nebună bătrâneţea,/ să dispreţuieşti
dragostea, să nu ai prilej să fii blând.) sau
elemente de pictură iconografică naivă
(Primăvară deşartă, Târziu de tot). Aproape toate
textele versifică descompunerea lumii aflate în
năruire, dar disputa dintre fiinţă şi nefiinţă nu
atinge profunzimea forţei vizionare precum la
Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. La Adrian Maniu,
extincţia haosului „se infiltrează într-o perspectivă
de înţelepciune blândă”41
, de înţelegere resemnată
a destinului uman supus unei realităţi fizice,
dependente de materie: Marie, nu-ţi mai căuta
băiatul./ Fiul tău a murit pentru noi toţi,/ din
mormânt nu poţi să-l mai scoţi,/ nici tu, nci altul,
că aşa e datul... (Târziu de tot).
Întreaga materie din Lângă pământ, Drumul
spre stele, Cântece de dragoste şi de moarte, deşi
construieşte o atmosferă tradiţionalistă, este a unui
artist de avangardă: „Mimând infantilismul, poetul
practică notaţia discontinuă, stângăcia voită,
poticneşte ritmurile dinadins, desenează naiv cu
deliberare, cultivă linia tremurândă.”42
. Această
naivitate căutată, simplificarea, elementaritatea
sunt mărci ale expresionismului, pe care Adrian
Maniu îl „autohtonizează [...], anticipând în
această privinţă, parţial, creaţia lui Blaga şi, în
40
Idem, p. 56. 41
Petroveanu, M., op. cit., p. 66. 42
Micu, D., op. cit., p. 428.
82
LITERATURĂ
orice caz, concurând-o”43
. Voinţa de originalitate,
efortul de obiectivare a sentimentelor lirice,
stilizarea căutată (viziune proaspătă, notaţie
neaşteptată, prozaism voit, expresie spontană, vers
liber) întâlnite în textele sale antebelice sunt
specifice şi acum, deosebirea constând în
utilizarea altor mijloace potrivite unui poet ce
versifică manifestările naturii. Tehnica folosită
este vizuală şi presupune însuşirea universului
prin percepţia ochiului: decor, ornamentică,
gesticulaţie, procese. Aceeaşi tehnică este folosită
şi în cazul prozei (Din paharul cu otravă – 1919,
Jupânul care făcea aur – 1930, Focurile
primăverii şi flăcări de toamnă – 1935) sau al
teatrului (Meşterul Manole – 1922, Rodia de aur –
1923, Tinereţe fără bătrâneţe – 1925, Lupii de
aramă - 1929).
Concluzie. Adrian Maniu este un scriitor
proteic, care scapă încadrărilor stricte într-un
anumit curent literar. Critica a operat însă astfel de
clasificări, observând că opera sa devine o sinteză
originală între tradiţionalism, modernism şi
elemente ale folclorului, lucru afirmat de Al. Piru:
„Ca şi Arghezi şi Blaga, pe care-i precedă şi chiar
îi anticipează, Adrian Maniu face însă din
tradiţionalism şi modernism o sinteză originală
rămânând ca orice mare poet mai presus de orice
şcoală sau, după cum s-a recunoscut, creând el
însuşi o şcoală”44
. Din acest motiv, Adrian Maniu
a fost revendicat când de modernişti45
, când de
tradiţionalişti46
. Pe de altă parte, unii critici literari
observă în creaţia lui Adrian Maniu două vârste
lirice: una a începuturilor aflată sub semnul
simbolismului şi alta tradiţionalistă, al cărei punct
de plecare este volumul Lângă pământ (1924).
Alţi critici consideră importantă o singură
orientare: G. Călinescu47
îl încadrează în capitolul
„Moderniştii” al „Istoriei” sale; E Lovinescu îl
include, la început, în cadrul moderniştilor
(capitolul „Falsul simbolism” din „Critice”,
volumul IX, 1923, şi capitolul „Poezia
modernistă” în „Evoluţia poeziei lirice”, volumul
43
Idem, p. 429. 44
Piru, Al., Varia II, Studii şi observaţii critice, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1973, p. 340. 45
Vinea,I., în „Contimporanul”, an II, nr. 29, 1923. 46
Bădăuţă, Al., Cronica literară 1924, în „Gândirea”, an IV,
nr. 7, 1924, pp. 217-218..
47 Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 822-826.
III din „Istoria literaturii române contemporane”,
1927), iar, apoi, îl consideră tradiţionalist
(capitolul „Tradiţionaliştii” din „Istoria literaturii
române contemporane (1900-1937)”, 1937);
Vladimir Streinu48
afirma, în 1938, când scria
despre ediţia definitivă de „Versuri”, că în lirica
lui Adrian Maniu nu se poate vorbi despre două
etape distncte deoarece elemente folclorice,
motive peisagiste şi biblice apar chiar şi în
perioada denumită „modernistă”, iar volumul
clasificat drept „tradiţionalist”, Drumul spre stele,
conţine textul Salomeea; Ovid S. Crohmălniceanu
îl cuprinde în capitolul „Poezia chtonică”,
afirmând că „n-a venit [...] din cercurile literare
tradiţionaliste”49
. Pornind de la elementul chtonic,
se pot identifica trăsături ale expresionismului:
atitudinea faţă de un război absurd, sentimentul
apocaliptic, bucolismul stilizat, pictura
simplificată, viziunea simultaneistă şi totalitară a
realităţii. Expresionismul, la acest poet, se naşte
din zbuciumul unui suflet conştient de tragedia
deşertăciunii şi nimicniciei umane.
Oricare ar fi încadrarea estetică, se poate
afirma că poezia lui Adrian Maniu stă sub egida
acelei „estetici a diferenţierii”50
(E. Lovinescu), a
originalităţii căutate conştient prin depăşirea
valorilor consacrate. Într-un interviu din 1967,
poetul declară: „Am putea prea bine să afirmăm că
în căutarea desăvârşitei exprimări de gând, fiecare
doreşte să îşi găsească exprimarea lui personală şi
că adevărata poezie va fi întotdeauna unică fără de
asemănare cu altă poezie, înnoindu-se şi fiind
totdeauna veşnică, întocmai sufletului omenesc.
[...] // Fiecare poet îşi creează un grai personal pe
linia însă a graiului poporului din care face parte.
Şi fiecare în acest timp se străduieşte să
îmbogăţească exprimarea cu frumuseţi de gândire
ce reînnoiesc literatura universală.”51
.
Bibliografie:
Alpatov, M.A., Istoria artei, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1962.
48
Streinu, Vladimir, Poezie şi poeţi români, Antologie,
postfaţă şi bibliografie de George Munteanu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1983, p. 306. 49
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele
două războaie mondiale, vol. II, ed. cit., p. 124. 50
Lovinescu, E., Critice, vol. IX, Poezia nouă, Editura
Ancora, Bucureşti, 1923, p. 111-112. 51
Maniu, A., Cronica artistică. Expoziţia Oficială a
Ministerului de Instrucţie publică, în „Noua revistă
română”, vol. XIV, nr. 6, 26.V.1913, pp. 91-94.
83
LITERATURĂ
Bădăuţă, Al., Cronica literară 1924, în
„Gândirea”, an IV, nr. 7, 1924..
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la
origini până în prezent, Editura Minerva,
Bucureşti, 1982.
Chevalier, J., Gheerbrant, A., Dicţionar de
simboluri, vol. 1, Editura Artemis, Bucureşti,
1993.
Constantinescu, P., Poeţi români moderni, Editura
Minerva, Bucureşti, 1974.
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între
cele două războaie mondiale, vol. II, Editura
Minerva, Bucureşti, 1974.
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română şi
expresionismul, Editura Eminescu, Bucureşti,
1971.
Dima, Al., Viziunea cosmică în poezia
românească, Editura Junimea, Iaşi, 1982.
Gheorghiţă, G., Postfaţă. Poezia lui Adrian Maniu
– o sinteză, în Adrian Maniu, Versuri, Editura
Minerva, Bucureşti, 1979.
Grigurcu, Gheorghe, De la Mihai Eminescu la
Nicolae Labiş, Editura Minerva, Bucureşti, 1989.
Lăzărescu, Gh., Adrian Maniu, Editura Albatros,
Bucureşti, 1985.
Liiceanu, G., Tragicul. O fenomenologie a limitei
şi depăşirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
Lovinescu, E., Critice, vol. IX, Poezia nouă,
Editura Ancora, Bucureşti, 1923.
Maniu, A., Cronica artistică. Expoziţia Oficială a
Ministerului de Instrucţie publică, în „Noua
revistă română”, vol. XIV, nr. 6, 26.V.1913.
Maniu, A., Început de vară, în Focurile primăverii
şi flăcări de toamnă, Fundaţia pentru Literatură şi
Artă, Bucureşti, 1935.
Maniu, A., Simplă adnotaţie lămuritoare, în
Versuri în proză, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1965.
Maniu, A., Scrieri, 2 vol. Editura pentru
Literatur[, Bucure;ti, 1968.
Maniu, A., Versuri, Editura Minerva, Bucureşti,
1979.
Maniu, A., Tradiţionalism modern, în Rampa, an
XIV, nr. 3564.
Manolescu, N., Metamorfozele poeziei, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Martin, A., Poeţi contemporani, vol. I, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1967.
Micu, D., Gândirea şi gândirismul, Editura
Minerva, Bucureşti, 1975.
Negoiţescu, I., Scriitori moderni, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1966.
Perpessicius, Menţiuni critice, Editura Albatros,
Bucureşti, 1976.
Peters, F.E., Termenii filosofiei greceşti, trad.
Drăgan Stoianovici, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2007.
Petroveanu, M., Studii literare, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1966.
Piru, Al., Varia II, Studii şi observaţii critice,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1973.
Streinu, Vl., Pagini de critică literară, vol. I,
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Streinu, Vl., Poezie şi poeţi români, Antologie,
postfaţă şi bibliografie de George Munteanu,
Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
Vinea,I., în „Contimporanul”, an II, nr. 29, 1923.
84
LITERATURĂ
OBICEIURI ŞI FOLCLOR LA VALEA VIILOR
Elena Jampa
Résumé. Traditions et folklore à Valea Viilor. Dans la commune Valea Viilor, le département Sibiu, habitée
jusqu’avant 20 ans par des Allemands et des Roumains, les traditions roumaines, liées aux plus importants moments
de la vie de l’homme, ont été assez souvent influencées par les coutumes allemandes. Le costume traditionnel roumain
semble à celui de Mărginimea Sibiului et le folklore local est pareil à celui des vallées des Târnave. Bien que les
villageois vivent dans les conditions modernes du XXI-e siècle, les traditions sont encore présérvées et la jeune
génération essaie à transmettre ce trésor, en train de disparition.
Cuvinte cheie : tradiții, obiceiuri, folclor, Valea Viilor.
Obiceiuri tradiţionale la români
Obiceiurile prilejuite de celebrarea celor mai
importante evenimente din viaţa omului: naşterea,
căsătoria, moartea, chiar dacă au pierdut culoarea
şi parfumul de odinioară, în comunităţile rurale se
încearcă păstrarea şi transmiterea lor generaţiilor
viitoare.
Nunta (ospăţul) era precedată de pregătiri:
alcătuirea zestrei miresei, chemarea invitaţilor,
prepararea mâncărurilor, împodobirea locuinţelor
mirilor, pregătirea spirituală a acestora.
Chemătorii, tinerii care aveau misiunea de a-
i invita pe nuntaşi, mergeau într-o duminică după-
amiază pe la aceştia ducând cu ei o ploscă cu
rachiu şi purtând un steag făcut din năframe
(baticuri) viu colorate, legate pe o furcă cu o
panglică roşie, formând în vârf o moaşcănă (un
nod), la care se ataşau clopoţei şi busuioc. Steagul
era în permanenţă zăngănit (agitat), pentru a se
auzi clopoţeii. Dacă trebuiau să ajungă în satele
vecine, chemătorii mergeau călări. Caii erau
împodobiţi cu ţoluri (covoare) pe spate şi la urechi
cu cănaci (ciucuri) roşii, de lână şi aveau cozile
ţesălate, împletite sau înnodate. Prietenii mirilor
aveau obligaţia să le împodobească porţile şi
casele. Poarta se împodobea cu crengi de brad, cu
şiruri de coji de ouă, cu pamblici (panglici) din
hârtie creponată, capete de cocoş (la mire) şi de
găină (la mireasă). Pe faţada casei se atârna
steagul de nuntă, făcut dintr-o furcă cu tulpan
(lalea), pe care se prindea o faţă de masă
ţărănească mare, cu ciucuri. Peste aceasta se
puneau, oblic, două basmale, pe ambele părţi. Din
panglică sau din hârtie creponată se alcătuiau
iniţialele tinerilor căsătoriţi, care se coseau pe
basmale. Steagurile arătau nuntaşilor unde stau
mirii, sau unde să vină la ospăţ, când acesta avea
loc în casa unuia dintre ei. Alaiul de nuntă era
precedat de căruţe cu ziţ (jilţ, scaun tapiţat),
împodobite cu covoare, care-i duceau pe nuntaşii
care veneau din alte sate sau pe muzicanţi. Carul
cu zestrea miresei era învelit cu o lepedeauă
85
LITERATURĂ
(cearceaf mare), cu model ţesut în pânza din
bumbac, festonat cu cipcă (dantelă) şi în care era
amenajat un pat cu perne. Mirii erau îmbrăcaţi în
portul popular tradiţional, mireasa având în plus o
coroniţă albă şi voal din dantelă. Pe lângă cununa
miresei atârnau, până în josul laibărului (cojocel,
vestă), mai multe fire din metal alb argintiu. La
gât purta un şirag din mărgele albe, perle. Mireasa
şi nănaşa (naşa) aveau buchete din flori naturale.
Mirele şi nănaşul (naşul) purtau pe piept flori
albe. Cavalerii de onoare îi urmau călări, pe cai
frumos împodobiţi. Mâncarea era pregătită de
druşte (bucătărese). Se serveau ca aperitive: ţuică,
lichie, cozonac, apoi supă de pasăre cu tăiţei, vin,
friptură din carne de pasăre sau porc, sarmale şi ca
desert, cozonac şi prăjituri. Ospăţul se organiza în
locuinţa unuia din miri sau în zalul rumânilor
(Căminul Cultural al românilor), începea duminica
pe la orele 14–15 şi se termina lunea dimineaţa.Cu
câteva zile înaintea nunţii mirii păstrau câteva zile
de post şi se spovedeau la biserică. Înaintea
cununiei religioase mirii îşi luau iertăciuni de la
părinţi, erau luaţi de nănaşi, cavalerii de onoare şi
nuntaşi şi conduşi la biserică, apoi la locul
ospăţului. În prag erau întâmpinaţi de o femeie
gureşă, care oferea nănaşei o găină friptă pe tavă,
ce trebuia răscumpărată. Totul era însoţit de
chiuituri şi strigături. Cinstea se strângea la miezul
nopţii, după care urma dansul miresei1.
Înmormântarea. Ca odinioară bărbaţii
vecinătăţii ajută familia mortului: sapă groapa,
asigură vesela şi feţele de masă pentru pomană şi
duc mortul la groapă. Femeile din vecinătate ajută
la pregătirea mâncării şi la servirea pomenei. În
timpul slujbei de îngropăciune se dă peste ladă
(sicriu) de pomană unui om mai sărac o haină de
la decedat. La cimitir, corul de femei al bisericii
cântă câteva strofe improvizate verşuri, în care
sunt evocate momente importante din viaţa
mortului. După ceremonial o mare parte a
comunităţii participă la pomană şi tot la o cină de
pomenire sunt chemaţi, a doua seară, vecini,
prieteni de acelaşi sex cu decedatul. În primele trei
dimineţi femei din familia mortului merg să
tămâieze mormântul şi zic ,,Tatăl nostru”.
Crăciunul. În după-amiaza de ajun, copiii pleacă
la colindat în grupuri de 3-4 şi primesc bani şi
prăjituri. Cei mai mărişori umblă cu ,,Craii”
(teatru popular religios), pregătindu-şi din timp
1 Informaţii de la Dan Ana, 70 ani, Valea Viilor.
vestimentaţia şi prestaţia scenică. Când se lasă
noaptea pornesc grupurile de tineri şi de căsătoriţi.
Până după cel de-al doilea război mondial
societatea tinerilor necăsătoriţi ,,Sf. Gheorghe”,
marele grup format din toţi junii mergea la
colindat prin tot satul. În prima zi de Crăciun, la
biserică, erau şi mai sunt cântate cele mai
frumoase colinde, se interpretează ,,Craii” în jurul
bradului, iar comitetul bisericesc îl colindă acasă
pe preot.
Pomenirea morţilor se face în duminica
Floriilor în jurul mormintelor curăţate şi
împodobite cu rămurele de salcie, iar după model
săsesc şi unguresc şi de ziua morţilor la 1
noiembrie.
Paştile. După slujba de Înviere, în prima
zi, se merge la miruit la biserică, se lasă un ou
vopsit şi acasă se serveşte un prânz în care
predomină carnea de miel, ouăle vopsite cu frunze
de ceapă sau alte plante, lichiile şi cozonacii. De
vreo 50 de ani s–a preluat de la saşi şi unguri
obiceiul ca a doua zi de Paşti bărbaţii şi băieţii să
meargă la stropit cu parfum femeile şi fetele.
Românii aveau obiceiul să ude fetele cu găleţi de
apă în ziua de Sf .Gheorghe.
Rusaliile. Cu prilejul acestei sărbători satul se
umple de armindeni, copăcei de mesteacăn şi de
plop, care se pun în faţa locuinţelor fetelor
îndrăgite. Se oficiază slujba religioasă lângă
holde, pentru a avea recolte bogate şi sătenii se
întorc acasă cu rămurele de salcie.
Ziua Crucii. În ziua de 24 iunie se pun pe porţi
cununiţe sau cruci din flori de sânziene, care mai
demult se aruncau peste casă, pentru a purta
noroc acelei locuinţe.
În comunitatea satului un rol de seamă îl
au încă vecinătăţile, asociaţii de familii de pe
aceeaşi stradă. Membrii ei se ajută în cazuri de
deces, de nuntă, la efectuarea unor lucrări ce
necesită mai multe braţe de muncă şi colectează
din toamnă, într-un butoi, vinul ce va băut cu
ocazia Cârnilejului (lăsatul Postului Mare).
Vecinătatea îşi alege anual câte un tată.
Transmiterea ştirilor se face cu ajutorul unei
tăbliţe, ce trebuie să ajungă la toţi vecinii. Cu
prilejul lăsării postului Paştelui, de lăsatul secului,
adulţii organizează o petrecere (cârnilej) în
locuinţa tatălui de vecinătate şi un carnaval2.
2 Elena Jampa, Valea Viilor, Motiş, Monografie, CRISSERV
Mediaş, 2006, p. 109-118, ISBN 973-87431-9-2 ; D. Chiriţă,
Monografia Vorumloc, manuscris, 1944, p.29; T.Hentea, I.
86
LITERATURĂ
Portul tradiţional românesc
Portul tradiţional românesc seamănă cu cel din
Mărginimea Sibiului, deşi între aceste zone este o
distanţă de zeci de kilometri. El mai este rareori
purtat doar la mari sărbători religioase şi la
festivităţi organizate la nivelul comunei. Nici
confecţionarea lui nu mai constituie preocuparea
fetelor şi femeilor, care se adunau în şezători, în
lungile seri de iarnă, să povestească, să coasă, să
toarcă sau să ţeasă. Modernizarea obiceiurilor a
eliminat, aproape total, portul popular, ce pare
desuet. În ultimii ani s-a încercat reactualizarea
unor obiceiuri de iarnă în cadrul Festivalului de
datini organizat în Valea Viilor de câţiva ani, care
i–au făcut pe tinerii participanţi să caute prin lăzile
bunicilor.
Costumul femeiesc este alcătuit dintr–o iie
(bluză) din pânză de bumbac, albă, cu croială
simplă, cu mâneci ample, strânse la încheietura
mâinii, decorată cu broderii negre în jurul unor
câmpuri verticale (şnur, şnoare, cheiţă) lucrate din
arnici negru. Între cele trei şnoare lungi, care
ajung până la capătul mânecii, sunt cusute capete
de flori, cu model mic (puişori). Mâneca este
încreţită, terminându–se cu fodorei (volănaşe) şi
cu cipcă (dantelă) neagră. Pe pieptul iei există trei
rânduri de cheiţe. La gât, materialul este încreţit,
peste care este aplicată o beată (bentiţă) cu flori
negre şi are o deschidere pentru cap, într-o parte.
De la talie în jos se poartă poale, o fustă largă din
pânză de bumbac, albă, încreţită sau plisată în
părţile laterale, ce coboară până la jumătatea
gambei. Poalele pot avea intercalate o zonă ajurată
sau să se termine cu cipcă. Pe sub poale, pentru că
iia este ciupagă (scurtă), se poartă poale strâmte,
care asigură decenţă purtătoarei în timpul
dansului. Peste poale se poartă crătinţe (cătrinţe),
două foi dreptunghiulare din postav negru, brodate
cu fir de mătase şi ţesute cu fir de sârmă aurie.
Cătrinţele au lungimea poalelor şi au pe margini
cipcă din aţă neagră, iar cea din faţă are ciucuri
lungi de circa 10 cm din mătase neagră. Iarna
poalele erau înlocuite de o rochie din pănură,
stofă groasă neagră, iar iia de o bluză groasă din
barchet(catifea). Femeile bătrâne aveau în locul
cătrinţelor o şurţă (şorţ) din postav negru, mai lat,
făcut din două bucăţi de stofă, în care se ţesea o
Hentea, L. Cristian, Monografia Valea Viilor, manuscris,
Bucureşti, 1999, p. 47; Informaţii de Dan Ana (77 ani ); soţii
Vasile Mohan (86 ani) şi Maria Mohan (84 ani), Valerica
Mohan (82 ani) din Valea Viilor.
broderie din aţă neagră şi care avea pe margini
cipcă din mătase neagră, cu modelul creasta
cocoşului şi, jos, franjuri. Dacă şorţul din stofă era
purtat peste rochia neagră din stofă, în spate nu se
mai punea şorţ. Când şorţul lat era purtat peste
poalele albe, în spate se punea şi o cătrinţă îngustă
ţesută, dar fără franjuri. Peste iie se poartă un
laibăr (o vestă) din catifea neagră, cu două rânduri
de nasturi şi cu copci. Nasturi din sticlă sau
îmbrăcaţi în catifea neagră împodobesc partea
superioară a gulerului laibărului. Laibărul este
căptuşit cu o stofă subţire, călduroasă. Pe timp
rece se purta un pieptar scurt din blană albă de
miel, cu broderii colorate şi având nasturi în faţă.
Peste laibăr sau pieptar se purta o jachetă
ţărănească din postav negru, cu buzunare costişe
(laterale), care avea decoraţiuni din catifea neagră
la mâneci, buzunare şi guler.
Încălţămintea este compusă din păpuci
ţărăneşti (ghetuţe), cu carâmbii înalţi, cu un mic
toc şi cu broderii în piele. Se poartă ciorapi lungi
negri. Pe cap, indiferent de vârstă, se poartă o
năframă (un batic) neagră din ,,păr”sau din
mătase, cu broderie şi cu ciucuri din mătase
neagră. Aceasta nu se confecţiona în casă, ci se
cumpăra de la boldă (magazin). Vara, pentru e se
feri de soare, se purta o pălărie din paie (un
comănac) împodobită cu o dantelă neagră, lată de
circa 5 cm, încreţită în volănaşe. La spatele
pălăriei atârnau două panglici mai lungi, din
aceeaşi dantelă. Părul se pieptena în două cozi,
care se legau la ceafă într-un conci (coc), peste
care se punea năframa.
Costumul bărbătesc este alcătuit dintr-o
cămeşă (cămaşă) din pânză albă de bumbac,
terminată cu un fel de guler îngust, o biată, o
beată, lucrată din aţă neagră, cu modelul de la iia
femeiască. Cămaşa lungă până la baza şezutului
are la poale un rând de cipcă măruntă albă şi la
spate este încreţită. Deschiderea pentru cap are
flori pe margine şi are la bază un model în formă
de cruce şi trei şnoare- rânduri negre. Mânecile
lungi şi largi au pe margine un rând de floricele şi
sunt prevăzute cu clini la subţiori, pentru a avea
amploare. Ornamentele cămăşii sunt foarte
discrete.
Cioareci (pantalonii) sunt confecţionaţi din
pănură–stofă albă ţesută în casă şi îndesată la piuă.
Pantalonii foarte strâmţi se poartă în cizme înalte
din piele neagră, iar când sunt purtaţi cu bocanci
au marginea de jos îndoită ca o manşetă. Vara
87
LITERATURĂ
pantalonii sunt din pânză albă. Cămaşa, care se
poartă peste cioareci, se încinge cu un şerpar lat
de circa 12–15 cm, un brâu din piele şi cu model
imprimat, având numeroase buzunăraşe. Peste
cămeşă se poartă un laibăr din postav negru, mai
jos de talie, cu buzunare laterale şi unul mic, sus.
Gulerul şi clapele buzunarelor sunt din catifea
neagră. Iarna se poartă un pieptar din piele albă,
cu broderii colorate din piele. Peste pieptar se ia
un bubou (o haină din pănură groasă neagră), cu
guler din blană neagră de astragan (astrahan). Pe
cap, vara bărbaţii poartă o pălărie din paie,
împodobită cu o panglică, iar pe timp rece o
căciulă neagră din blană de astrahan, îndoită în
partea dreptă. Ficiorii (tinerii) chemători la nuntă
îşi înviorau căciulile cu o frunză, o panglică din
mătase roşie ce se lega aproape de baza căciulii,
sau o piană, o rămurică de brad şi o mică floare.
Încălţămintea se compunea, cândva, din opinci,
apoi din cizme înalte din piele neagră sau din
bocanci din piele.
După moda saşilor, la lucru, românii au înlocuit
portul popular, prea sobru, cu o ţinută mai uşoară:
cămăşi colorate şi cu mâneca scurtă, pantaloni de
culoare închisă, un şorţ mare şi o şapcă. Sătenii ce
merg acum la câmp au adoptat moda orăşenească,
portul popular rămânând doar în lada de zestre a
bunicilor3.
Folclor românesc La hora duminicală, ce se desfăşura în şura
de lângă Biserica Ortodoxă sau în Zal, sau cu alte
prilejuri vesele, românii jucau şi mai joacă
învârtita în trei (două fete şi-un fecior), haţegana
în doi (o fată şi-un fecior) şi baraboiul (o fată şi-
un fecior). Acest ultim dans era însoţit de
versurile :
,,Baraboi, baraboi,
Şi la dreapta câte doi.
Baraboi, baraboi,
Ăsta-i jocu’ pe la noi.
Şi te du că alta vine
Mai frumoasă decât tine“.
Valerica Mohan, în vârstă de 82 de ani, îşi
mai aminteşte Cântecul Titanicului, învăţat la
şcoală după scufundarea vasului, dar şi un cântec,
pe două voci, care, zic localnicii, ar putea fi
3 Ilie Moise, Horst Klusch, Portul popular din jud. Sibiu, p.
19-21; Informaţii de la Ana Dan, Valea Viilor; D. Chiriţă,
op. cit., p. 29.
originar din această comună - ,,În temeiul codrului
“:
În temeiul codrului
Unde nici cărare nu-i
Şi de-a fost cândva vreo
cale
Ea s-a prefăcut în vale.
Sau de este undeva
Nu o ştie nimenea.
Nici cucu’, nice doru’,
Nici fecioru’ vânătoru’.
Valerica Mohan a auzit de la mama ei
Cântecul Unirii din 1918, învăţat de aceasta pe
când a participat, împreună cu tatăl său, primar şi
alţi fruntaşi ai satului la Marea Adunare de la Alba
Iulia de la 1 Decembrie 1918:
,,Frunzuţă verde din vie
Avut-am o bucurie
Când foile le scria
Lucaci din America.
Doctor Lucaci din
Şişeşti
Le-a trimăs la
Bucureşti.
Să reprezinte ţara
Ardealul şi Bucovina.
Bănatul, Bucovina
Voieşte-a le libera
Tisa, Dunărea şi Oltul
Să fie rumâni cu totul.
Munteni şi voi
moldoveni,
Hai, cu toţi mâna s-o
dăm!
Să trăim în desfătare
Într-o Românie Mare!
Hura, hura, să trăiască
Toată Ţara Românească!”.
Tot Valerica Mohan ştie, de când era elevă,
cântecul ,, Căpitanul Dan”4:
,,Pe drumul ce vine
Din Munţii Balcani O fată–ntâlneşte
Un domn căpitan.
De unde vii tu oare,
Mândre căpitan?
De pe front, din luptă,
Din Munţii Balcani.
N-ai văzut tu, oare,
Mândre căpitan,
Un sergent ce poartă
Numele de Dan
Ba, am văzut fetiţo,
Chiar el m-a servit
Şi-n această luptă
Pe front a murit.
De ce-ntrebi fetiţo,
De sergentul Dan?
Am fost a lui mireasă
Domnu’ căpitan.
Nu voieşti fetiţo,
Să fii a mea mireasă,
Că-n câteva zile
Devii căpităneasă?
Chiar şi maioreasă
Să ştiu că devin,
Altuia mireasă
Nu vreau să mai fiu!”
4 Informaţii de la Valerica Mohan, Valea Viilor.
88
LITERATURĂ
În monografia lui T. Hentea regăsim
aceleaşi cântece şi strigături ca în lucrarea lui
D.Chiriţă, culese în anul 1943 de la Maria Grecu,
76 de ani, analfabetă5.
Doina ,,De când badea m-o lăsat”:
,,De când badea m-o
lăsat,
Multe lacrimi am
vărsat.
Şi din câte am vărsat,
În fântâna cu trei
izvoare,
Cine bea din ea să
moară!
Să crape inima-n el!”
Iar de bea bădiţ-al meu,
Să mi-l ţână
Dumnezeu!
Iar de bea duşmanca
mea,
Să-i crape inima-n ea!
Iar de-a bea duşmanul
meu,
Cântecul ,,În deal la cucă”:
,,M-aş sui în deal la cucă,
Să văd mândra unde lucră.
La amiază und’ se culcă.
Să mă duc să-i fac o umbră,
Să n-o ardă soarele,
Că-i albă ca doamnele”.
Cântecul ,, Ionele, păr negruţ”:
,,Ionele, păr negruţ
De trei ani mi-ai fost
drăguţ
De trei ani şi şase luni,
M-ai purtat tot cu
minciuni
Cu minciuni şi cu
scrisori
Şi acum, hoţule, te-
nsori!
Însoară-te cu
Dumnezeu,
Că mie nu-mi pare rău,
Nice rău, nice bine nu-
mi pare,
Fără inima mă doare.
Ionele, păr frizat,
Peste pălărie dat
Ionele, taie-ţi păru’!
Că mi-ai secat sufletul.
Mândro, chiar de te-oi
oftica,
Părul tot nu l-oi tăia!”
Strigături ce se auzeau la nunţi :
,,Harnică-i mândra ca
cucu,
Dar nu-i place deloc la
lucru.
C’o cântat când s-o
sculat,
C’o mâncau muştele-n
pat!”
,, La mândruţa jucăuşă,
Stă gunoiul după uşă.
Pune-ţi boii la tânjală
Şi scoate-ţi gunoiu-
afară!
Am o mândră ca o
cioară.
Nu ştiu ce i-aş da să
5 T. Hentea, op. cit., p. 47.
,, Am o mândră ca o
cruce,
Dar la lucru nu se duce.
Dimineaţa-i rouă mare,
Peste zi – căldură mare
“
,, Dragu’ mi-i cu cine
joc,
Că miroase-a busuioc.
Şi cu cine mă-nvârtesc,
Că miroase-a lemn
domnesc”.
moară!
I-aş da frunzuţă de vie,
Să moară, dar iar să-
nvie!”
Nu gândi mândro că-mi
placi,
Că numai păcate-ţi faci!
Nu gândi că mi-ai
plăcut,
Că păcate ţi-ai făcut!”
89
RECENZII
Daniel Pennac - Necazuri cu şcoala
Premiul Renaudot 2007
Ana Boariu
Editura POLIROM, 2008. Traducere din limba franceză şi note de Ileana Cantuniari.
Motto:”Pe scurt, ne metamorfozăm. Dar nu ne
schimbăm chiar atât de mult. Lucrăm folosindu-ne
de ceea ce suntem”
[Daniel Pennac]
Ca să-i înţelegem pe
elevii noştri (şi, implicit, „să-i
salvăm”), trebuie fie să fim
nişte buni psihologi (ceea ce
nu este întotdeauna uşor), fie –
mai simplu - să ne amintim de
noi înşine când eram în bănci,
de temerile şi de aşteptările
noastre. O terapie prin
recuperarea memoriei, acesta este exerciţiul pe
care îl propune cartea lui Daniel Pennac, o carte
cu dublă direcţie, care te trimite atât în prezentul
profesorului în care eşti bine (?) instalat, cât şi -
iar miza aceasta cred că este - în timpul trecut,
prezentul copilăriei şi al adolescenţei pe băncile
şcolii. Acest timp retrăit poate să aducă plusul de
înţelegere necesar pentru a nu-i condamna
definitiv pe cei slabi, aneantizându-i.
Întoarcerea spre sine – copil - pentru a-i
înţelege pe tineri din postura de profesor, se face
progresiv, de-a lungul a şase capitole, în care
baricadele pe care urcă protagonistul alternează:
este, pe rând, copilul slab, loaza lipsită de orice
viitor, dar şi adultul care reflecteză asupra sinelui
şi asupra pedagogiei actuale (cu
disfuncţionalităţile sistemului de învăţământ, cu
rolul uneori duplicitar al familiei, cu teribilismul
specific adolescenţei, cu efectele televiziunii şi,
mai ales, ale publicităţii care converteşte...).
Ceea ce caracterizează cartea lui Pennac este
sinceritatea, expunerea nudă, directă a experienţei
autentice, fără fard şi false pudori, fără
menajamente, dar cu o profundă înţelegere atât a
dramei copilului slab care se închide în el,
punându-şi singur zăvorul fricii şi al singurătăţii,
cât şi a celui care se află la catedră.
Portretul elevului slab se construieşte în
carte cu minuţie, de la sentimentul de deşeu, la
singurătatea elevului slab cuprins de ruşinea că
niciodată nu face ce trebuie, la refugiul în gaşcă,
simţind plăcerea de a te dizolva în ea, senzaţia că
te afirmi. Ce frumoasă amăgire asupra identităţii.
Pentru aceşti elevi, şcoala este un club foarte
închis în care îşi interzic singuri să pătrundă. Cu
ajutorul câtorva profesori uneori, iar existenţa lor
se desfăşoară între ură, minciună şi nevoia de
afecţiune, sub spectrul viitorului interzis, viitorul
ca pedeapsă. Asemeni unei cepe, ei sunt formaţi
din câteva straturi de supărare, frică, nelinişte,
pizmă, invidii nesatisfăcute, renunţare furioasă,
acumulate pe fondul unui trecut ruşinos, unui
prezent ameniţător, unui viitor condamnat. Or, în
societatea în care trăim, spune Pennac, un
adolescent instalat în nulitatea lui este o pradă.
Pendulând cu umor, cu ironie şi compasiune
între trecutul îndepărtat al copilăriei, trecutul
recent al profesorului şi prezentul scriitorului care
âîşi ia substanţa din toate celelalte timpuri, Pennac
pune sub lupă familia adolescenţilor (timorată,
îngrijorată, exasperată, complice), pe profesorii
aflaţi faţă în faţă cu propriul eşec profesional
ilustrat în loaz (angoasele şi insatisfacţiile lor), dar
şi societatea. Nu sunt uitate tarele sistemului
educaţional (una fiind greşeala de-a le induce
elevilor dorinţa de-a fi neapărat vioara întâi, în loc
să fie membri ai unei orchestre), vinile aruncate
reciproc...
Întreaga carte poate fi considerată o iniţiere
pe multiple voci a celui care este/ va fi profesor.
Fiecare pagină este memorabilă şi ne oferă cu
generozitate o lecţie cu caracter de permanenţă.
Pornind de la propria existenţă, scriitorul
dezvăluie singura cale de ieşire din labirint:
iubirea, perseverenţa şi devotamentul
„salvatorilor”, a celor care nu s-au preocupat de
originile infirmităţilor lor şcolare: Erau nişte
adulţi confruntaţi cu nişte adolescenţi în pericol.
Şi-au spus că este o urgenţă. S-au aruncat cu
90
RECENZII
capul înainte. Nu m-au prins. Au plonjat din nou,
zi după zi, iarăşi şi iarăşi... Până la urmă m-au
scos de acolo. Şi pe mulţi alţii odată cu mine. Pur
şi simplu ne-au pescuit din nou. Le datorăm viaţa.
Cred că această carte este unul dintre cele
mai utile ghiduri şi unul dintre cele mai frumoase
elogii aduse memoriei, lecturii (Căci mai era şi
lectura. Pe atunci nu ştiam că ea mă va salva...
Citind, m-am instalat fizic într-o fericire care
durează şi acum), şcolii, profesorilor, acestor
veşnici elevi ce suntem.
Nu întâmplător, capitolul final poartă titlul
Ce înseamnă a iubi.
91
RECENZII
Gaston Bachelard și Geologie a literaturii:
Pământul și revenirile voinței
Drd. Nagy Imola Katalin
Gaston Bachelard (1884-1962) fizician şi
filosof francez, a publicat în special lucrări de
poetică şi de filosofia ştiinţei. În acest din urmă
domeniu, a introdus conceptele de obstacle
epistemologique şi rupture epistemologique.
Lucrările, Le nouvel esprit scientifique şi La
formation de l’esprit scientifique, se bazează pe
concepţiile sale despre epistemologia istorică
percepută ca un fel de psihanaliză a spiritului
ştiinţific. Aici, el dezvoltă ideea potrivit căreia
progresul în ştiinţă poate fi blocat de anumite
pattern-uri mentale, creând astfel conceptul de
obstacol epistemologic. Una din funcţiile
epistemiologiei ar fi tocmai descoperirea acestor
pattern-uri mentale care operează în ştiinţă, pentru
a facilita depăşirea obstacolelor ce se interpun în
faţa cunoaşterii. Bachelard opunea cunoaşterea
ştiinţifică cunoaşterii obişnuite, spunând că
eroarea, greşeala este doar negativitate sau iluzie.
Opera lui Bachelard atinge şi alte subiecte,
el scriind lucrări care dezbat aspecte legate de
problemele poeticii, a viselor, a psihanalizei sau a
imaginarului. Printre operele cele mai importante
amintim: La psychanalyse du feu, La philosophie
du non, L’eau et les reves, L’air et les songes, La
terre et les reveries du repos, La terre et les
reveries de la volonte, La poetique de l’espace, La
poetique de la reverie, La flame d’une chandelle.
Poetica spaţiului (1957) este un studiu sistematic
asupra spaţiului, asupra imaginarului spaţial,
asupra psihodinamicii imaginii literare. Orice
lucrare a lui Bachelard trebuie citită având în
vedere strânsa relaţionare a omului de ştiinţă şi a
poeticianului.
Bachelard a iniţiat o serie de studii, de
investigaţii asupra sensurilor psihice ale celor
patru elemente - apa, aerul, focul şi pământul,
elemente care, spune el, se constituie în repertoriul
reveriei poetice. Încă în Psihanaliza focului,
Bachelard lansează ideea că poetica şi ştiinţa se
opun una celeilalte, iar un liant între cele două ar
putea fi filosofia. Rolul pe care-l joacă obstacolul
epistemologic în domeniul ştiinţelor
experimentale este luat, în domeniul literar, de
imaginea poetică. Imaginea poetică autentică
apare dintr-o formă de necunoaştere sau de uitare,
care nu sunt însă altceva decât o transcendere
dificilă a cunoaşterii. Imaginea poetică, crede
Bachelard, nu poate fi complet explicată nici în
termeni istorici, nici în termeni psihologici.
Unitatea dintre ştiinţă şi poezie este combinaţia
între legile abstracte şi imaginaţie - o poezie
conţine atât o structură fixă şi rigidă, dar conţine şi
imagini materiale. Imaginarul se construieşte din
intuiţii, din ideile poetului, care conţin structura
întregii opere. Imaginea materială determină
conţinutul poemului, dar legile poetice sunt
necesare pentru a reda viziunea poetică într-o
formă mai clară. Bachelard crede că există, în
fiecare poem, o dialectică între imaginea materială
şi ştiinţă. Ştiinţa este un mijloc pentru a
perfecţiona poezia. Astfel, universal imaginar este
structurat în două perspective contrare - cea
ştiinţifică şi cea poetică. Perspectiva ştiinţifică
vizează purificarea poeziei prin organizarea
elementelor haotice.
După Bachelard, felul în care o imagine
poetică apare în mintea creatorului determină
universul imaginar al acestuia. Fiecare poet îşi
formează propriul său univers de imagini şi
simboluri. Poezia (poeticul, deci) nu poate fi pe
deplin înţeleasă, crede Bachelard, fără înţelegerea
poiesisului, a facerii, a procesului prin care poezia
se naşte. Imaginea poetică este acea „funcţie a
irealului, care este fizic la fel de utilă ca funcţia
atât de des evocată de psihologi pentru a
caracteriza adaptarea unui spirit la o realitate
marcată de valorile sociale”. Termenul de
ontologie dispersată este folosit de Bachelard
pentru a sublinia apropierea între creaţie şi
metafizică. Imaginaţia este o modalitate de a
descrie transcendenţa, de a accede la Fiinţă, de a
turna în cuvânt simbolismul fenomenelor.
Dialectica poezie-metafizică, des întâlnită în
scrierile lui Bachelard, îşi găseşte un sens în
procesul de transformare a imaginilor în
simboluri.
Imaginea este o formulă poetică ce conţine o
analogie cu obiectul fizic desemnat; simbolul este
o formulă metafizică, care nu mai ţine de
92
RECENZII
constrângerile cotidianului, ci se integrează
ciclului universal. Imaginile poetice construiesc
universul imaginar în conformitate cu datele
conştiinţei celui care creează, iar inconştientul
colectiv participă la acest proces, prin relevarea, în
conştiinţa creatorului, de imagini poetice.
Imaginea poetică are şi capacitate de a accede la
originea fiinţei, la arhetipul cuprins în inconştient.
Relaţia omului cu sacrul, cu divinitatea se
restabileşte tot prin poezie, prin limbajul poetic.
Cuvintele exprimă o relaţie sacră pierdută,
reactualizată însă prin imagini poetice. Imaginaţia
este instrumentul care formează imaginile poetice,
corespunzând diverselor tipuri de personalităţi
artistice. Imaginile poetice reflectă elanul vital pe
care artistul îl posedă. Poetica stabileşte relaţiile
dintre imaginile poetice şi simbolurile literare, iar
metafizica permite observarea naturii,
fenomenelor care construiesc universul imaginar.
Bachelard aplică legile poeticii la metafizică, şi, în
urma acestui demers, toate elementele fizice –
apa, aerul, focul şi pământul - îşi găsesc un
corespondent în psihicul artistului. Formarea
temperamentului unui artist, crede Bachelatd,
depinde în mare măsură de elementele
primordiale, de corespondenţa natură-psihic.
Fenomenologia imaginarului se bazează pe
convingerea că fiecare creator aparţine unui tip-
tipologia, evident, fiind stabilită în funcţie de
prezenţa sau mai bine zis preponderenţa unui
element în structura sa psihică.
După ce în cărţile anterioare Bachelard a
analizat, pe rînd, imaginile focului, ale apei şi ale
aerului, în Pământul şi reveriile voinţei, imaginile
materiei terestre devin obiectul analizei. Trebuie
să remarcăm faptul că imaginile poetice
corespondente elementului pământ sunt imagini
dure, brute, solide. Studiul imaginilor legate de
pământ revelează un număr remarcabil de
dificultăţi şi paradoxuri. Bachelard îl citează pe
Baudelaire: „Cu cât materia este, în aparenţă, mai
pozitivă şi mai solidă, cu atît munca imaginaţiei
este mai subtilă şi mai trudnică”1. Filosoful
francez încearcă să combată teza conform căreia
perceperea imaginilor este cea care determină
procesele imaginaţiei- văzul precede imaginaţia.
După Bachelard, imaginea percepută şi imaginea
creată sunt două instanţe psihice diferite.
1 G. Bachelard, Pământul şi reveriile voinţei, traducere de
Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p. 6.
„Imaginaţia creatoare are cu totul alte funcţii decît
imaginaţia reproducătoare Ei îi aparţine acea
funcţie a irealului care este psihic la fel de utilă ca
şi funcţia realului, atât de des evocată de psihologi
pentru a caracteriza adaptarea unui spirit la o
realitate marcată de valorile sociale. Tocmai
această funcţie a irealului va regăsi valorile
singurătăţii. Comuna reverie este unul dintre
aspectele ei cele mai simple”2. Relaţia dintre
real(itate) şi imaginar cunoaşte o altă evoluţie:
imaginile imaginate sunt mai curând „sublimări
ale arhetipurilor decât reproduceri ale realităţii”3.
Imaginea, după Bachelard, are un aspect dual, are
o realitate psihică şi una fizică. Prin imagine,
fiinţa care imaginează şi fiinţa imaginată se află în
cea mai mare apropiere. Bachelard se reclamă, în
acest sens, de la o descendenţă jungiană.
Lucrarea dedicată imaginarului pământului
se împarte în două cărţi, prima dedicată
imaginaţiei extravertite - reveriilor active
(Pământul şi reveriile voinţei), şi cea de-a doua,
imaginaţiei introvertite, reveriilor interiorizării, ale
involuţiei (Pământul şi reveriile repaosului).
Prima dintre acestea, Pământul şi reveriile voinţei,
este subdivizată în trei capitole mari. În primul
capitol, sunt prezentate aspecte legate de
dialectica materiei dure şi moi. Primul subcapitol
este dedicat pământului ca lume rezistentă, cel de-
al doilea materiilor dure, cel de-al treilea
metaforelor durităţii, capitolul IV se ocupă de
imaginile pastei, apoi următoarele două dezvoltă
imaginarul materiei moi (noroiul), respectiv
materiei forjate, fierului (meseria cea mai
completă, masculină fiind, după Bachelard, cea a
fierarului). Partea a doua dezvoltă imagini în care
fiinţa care imaginează se angajează mai puţin-
stânca, pietrificarea, metalismul, mineralismul,
cristalele, apoi roua şi perla. Partea a treia se
compune dintr-un singur capitol Psihologia
greutăţii, tratând tema zborului şi cea a căderii, a
zborului în jos.
Există la Bachelard un timp al granitului, al
materiei dure, un timp al muncii „un ritm natural,
un ritm bine condiţionat ... lupta muncii este cea
mai strânsă dintre lupte, durata gestului celui care
munceşte este cea mai plină dintre durate”4.
Munca are puteri onirice. Fiecare muncă îşi are
onirismul ei, fiecare materie prelucrată îşi are
2 Ibidem, p. 6.
3 Ibidem, p. 7.
4 Ibidem, p. 21.
93
RECENZII
propriile reverii intime. Literatura este un mijloc
de recuperare a acestor reverii. Imaginile
materiale proiectează un imago al energiei
noastre. Prin muncă, omul se situează în centrul
unui univers, al unei Geneze. „Ea recreează în
imaginaţie, prin imaginile materiale care o
însufleţesc, însăşi materia care se opune
eforturilor sale. Lucrând materia, homo faber nu
se mulţumeşte cu o gândire geometrică de
ajustare, el se bucură de soliditatea intimă a
materialelor de bază”5.
Reveriile voinţei sunt, de fapt, reverii ale
omului angajat într-o activitate, reverii cu unelte.
Bachelard oferă o clasificare a materiilor a priori,
anterioare angajării în era distructivă a ştiinţei şi
tehnicii. Există astfel materii solide stabile (piatră,
os, lemn), solide semiplastice (metale), solide
plastice (ceramică, lacuri, cleiuri), solide suple
(piele, ţesături). El propune, de asemenea, o
ierarhie a uneltelor - ciocanul fiind unealta
supremă a reveriilor voinţei. Unealta poate
structura temporalitatea. „Uneltele, adevărate teme
de intenţionalitate, ne fac să trăim timpuri
instantanee, timpuri alungite, timpuri ritmate,
timpuri agresive, timpuri răbdătoare”6.
Metoda de lucru a lui Bachelard este aceea
de a-şi fundamenta o teză pe cazuri, pe exemple
precise. Exemplele sunt însă alese după o metodă
destul de greu descifrabilă, între textele ilustrative
citate de el regăsindu-se autori din domenii şi
registre foarte diferite - de la poeţi romantici la
filosofi, romancieri, psihologi, oameni de ştiinţă
sau autori cvasinecunoscuţi. Un neajuns al
metodei este insuficienta argumentare şi
arbitrariul categorisirii unui autor sau altul drept
tip de autor apă/ aer/ foc sau pământ. Numele
Virginei Woolf este des citat în Pământul şi
reveriile voinţei drept exemplificare a
imaginarului durităţii, a solidităţii. Prin alte
pagini, însă autoarea s-ar putea la fel de bine
încadra şi la o altă categorie.
Reveria supremă a voinţei în literatură este
fierăria. Tabloul literar al fierăriei se înalţă la
imagini cosmice (focul-soare). Exemplele citate
sunt numeroase - Thomas Hardy, E. Zola, D. H.
Lawrence ş.a. „Din punctul de vedere al
imaginaţiei elementelor, meseria de fierar apare ca
o meserie completă, a masculinităţii. Ea implică
5 Ibidem, p. 28.
6 Ibidem, p. 43.
reverii privitoare la metal, la foc, la apă şi la aer:
„... să iei în posesie lumea prin mijlocirea celor
patru elemente ale sale înseamnă să te institui ca
demiurg, ca semizeu”7.
În partea a doua a cărţii Bachelard dezvoltă
onirismul imaginarului stâncii, al pietrei. Formele
stâncii se proiectează la distanţă, prin recul.
Imaginarul stâncii este extrem de complex - este,
în acelaşi timp un spaţiu al izolării, al distanţării,
al ostilităţii, un maestru al curajului, al
permanenţei fiinţei, un limbaj al duratei şi al
durităţii. Numeroasele reverii legate de stîncă au
un rol important în educaţia voinţei. Un suflet
moale, crede Bachelard, nu poate imagina o
materie dură. Reveria literară, crede Bachelard,
continuă totdeauna un vis normal. Există imagini
atît de puternice în fiecare operă care „ne îngăduie
să desemnăm pentru totdeauna psihismul unui
scriitor”8. Fenomenologia lui Gaston Bachelard, şi
în această carte, ar putea fi rezumată astfel:
scriitori se împart în patru temperamente
imaginative, în funcţie de materia care le
structurează imaginaţia. Fiecare scriitor se înscrie,
aşadar, într-o descendenţă a scriitorilor apă/
aer/foc/ pământ.
Concluzia care se desprinde din paginile
dedicate imaginilor materiale este că acestea sunt
atât de complexe, încât se desprind abia la o a
doua lectură. „Nu există literatură decât la o a
doua lectură”9. Bachelard face diferenţa dintre
imaginile pitoreşti, facile, care au menirea de a-l
surprinde pe cititor şi imaginile materiale care îl
trimit pe acesta în regiunile vieţii inconştiente
„unde imaginaţia şi voinţa îşi împletesc rădăcinile
adânci”10
. Partea finală a cărţii propune, în
termeni bachelardieni, mitul lui Atlas ca mit al
muntelui. Bucuria poverii, a ridicării greutăţii, a
autorealizării în ipostaza de Atlas este strâns
legată de satisfacerea orgoliului. „Complexul lui
Atlas ... reprezintă ataşamentul faţă de forţe
enorme spectaculare şi - caracteristică foarte
particulară - faţă de forţe enorme inofensive”11
.
Omul, coloana şi muntele sunt termenii
fundamentali ai ecuaţiei reveriilor cosmogonice.
Spre deosebire de psihologi, care consideră
imaginaţia o facultate de a se iluziona, de a minţi
7 Ibidem, p. 143.
8 Ibidem, p. 165.
9 Ibidem, p. 197.
10 Ibidem, p. 197.
11 Ibidem, p. 268.
94
RECENZII
deci, Bachelard spune că imaginaţia este o
facultate a fiinţei total angajate într-un demers
indisolubil legat de nevoia de sinceritate. „De
aceea, noi nu ezităm să spunem că imaginaţia este
o funcţie primă a psihismului uman, o funcţie de
vârf, cu condiţia de a considera imaginaţia cu
toate caracteristicile ei... formală, materială şi
dinamică. Aşa cum spune Leo Frobenius o operă
nu se naşte numai dintr-un punct de vedere, ci şi
dintr-un joc de forţe. Ea trebuie, deci, să fie
contemplată atât în liniile, cât şi în tensiunile sale,
în elanurile şi în greutatea ei, cu un ochi care
ajustează suprafeţele şi un umăr care poartă pe el
volumele, pe scurt, cu toată fiinţa noastră”12
.
Pentru Gaston Bachelard, momentul origo al
creaţiei este constituirea imaginii poetice. Lumea,
universul Poeziei se construieşte din cele patru
elemente fundamentale - apă, aer, foc, pământ.
Aceste elemente structurează temperamentele
scriitoriceşti, orice poet, orice autor aparţinând, în
mod firesc, la una dintre aceste categorii
temperamentale. În viziunea imaginativă a fiecărui
poet, predomină unul din aceste elemente,
independent de devenirea biografică, istorico-
socială a acestuia. Fenomenologia imaginarului
este, în concepţia lui Bachelard, studierea
fenomenului imaginii poetice atunci când
imaginea se iveşte în conştiinţă ca un produs
direct al inimii, al sufletului, al fiinţei omului,
luată în actualitatea ei. Imaginea poetică este o
sinteză a fiinţei în totalitatea ei, emergentă din
structurile subconştiente unde sălăşluiesc
arhetipurile.
Neajunsurile demersului analitic propus de
Bachelard rezidă, deci, în următoarele:
considerarea Poetului rupt de contextul socio-
istoric în care evoluează (ignorând faptul că omul
este prin excelenţă condiţionat cultural),
considerarea imaginilor poetice uneori desprinse
din totalitatea textului poetic (luând fraza,
sintagma izolată de corpusul textului), utilizarea
constantă a sintagmei imagine poetică (nu literară
sau artistică), în ciuda faptului că multe, foarte
multe exemple citate de el nu aparţin genului liric,
caracterul arbitrar al afilierii unor autori în diferite
tipuri de temperamente imaginative.
Importanţa fenomenologiei lui Bachelard,
contribuţia ei la o filosofie a literaturii este însă
una capitală. Aşa cum spune Pierre Quillet,
12
Ibidem, p. 290.
Bachelard ne învaţă o magie adevărată. El
îmbogăţeşte viitorul, conferindu-i o voinţă de
putere încercată. În acest fel, legătura între voinţa
de putere şi voinţa de cunoaştere devine strânsă şi
durabilă. Alchimia despre care e vorba aici nu e
fundalul legendar, secular al ştiinţei, ci
dinamismul obscur, etern ca şi inconştientul
căruia i se abandonează reveria elementară,
atunci când e tentată să locuiască o lume.
Ceea ce ne învaţă Bachelard este un nou tip
de lectură, o altfel de abordare a fenomenului
literar. O a doua lectură, după care, spune el,
începe adevărata literatură.
95
RECENZII
De la polemică la confluențe
Ionel Popa
Universitarul băimărean, Florin Roatiş, ne oferă sub
titlul Confluenţe
filozofico-literare,
Ed. Casa Cărţii de
Ştiinţa, Cluj, 2008, o
culegere de studii şi
recenzii grupate în
patru secţiuni:
Marginalii la
polemicile lui
Lucia Blaga;
Consideraţii
inconfortabile;
Studii şi eseuri;
Despre autorii
cărţii.
O primă constatare în urma lecturii:
caracterul polemic privind rigurozitatea
informaţiei şi soliditatea argumentaţiei din unele
studii şi carţi pe care d-l Roatiş le comentează.
Prima secţiune a volumului cuprinde pagini
referitoare la polemicile lui Lucian Blaga cu Dan
Botta, Constantin Rădulescu-Motru şi Marin
Popescu.
În mod justificat sunt paginile care mi-au
trezit cel mai mare interes. Autorul volumului
Confluenţe… aduce cateva clasificări şi precizări
în legatură cu subiectul polemicilor. În general d-l
Roatiş e obiectiv, dar totuşi se simte o undă
antiblagiană fără o motivare întemeiată. În ceea ce
priveşte polemica la care a fost provocat Blaga,
lăsând la o parte modestia, trebuie să mă citez: în
cazul Botta, Blaga are de partea sa toate atuurile
de cronologie şi originalitate [Ionel Popa, Glose
blagiene I, Ed. Ardealul, Târgu Mureş, 2003], iar
în ceea ce privește polemica cu “filozoful,
stiinţific” Constantin Rădulescu-Motru, am
formulat câteva opinii şi nuanţări de rigoare în
cronica la vol. lui Mircea Popa, Blaga şi
contemporanii sai, publicată în rev. “Acasa” nr.
4/ 2008.
După părerea mea, studiile d-lui Roatiş,
chiar cu unda de antiblagism, se termină în coadă
de peşte. Prin urmare, nu mai insist, dar remarcăm
paginile din Petru P. Ionescu şi Lucian Blaga:
de la admiraţie la contestare pentru valoarea lor
documentară şi analitică. De altfel, lucrarea lui
Petru P. Ionescu consacră un studiu de
reconsiderare chiar în volumul pe care îl
comentăm. Important şi valoros prin clarificarea
unor probleme de istorie a filozofiei româneşti şi
de lamurire punctuală a unor aspecte legate de
conţinutul şi ţinta articolului polemic al lui Blaga:
Săpunul filozofic din “Seculum”, nr. 4 /1943,
Florin Roatiş demonstrează că cel vizat este Marin
Ștefănescu, profesor de filosofie la Universitatea
clujeană. Blaga nu e unicul care a luat poziţie
critică faţa de lucrurile “filosofului” Marin
Ștefănescu.
Atitudini de dezavuare au avut în epocă şi
N. Bagdasar, I. Zamfirescu, D.D. Roşca, E.
Speranția şi Anton Dumitru. Cunoscând obiectul
polemicii nu putem decât accepta ieşirea polemică
a lui Blaga, de fapt, cel mai îndreptăţit. Din
păcate, d-l Roatiş nu subliniază acest aspect. Mai
mult, d-l Roatiş se desfășoară oarecum aleatoriu şi
aduce într-o discuţie polemică “Biografia” lui
Blaga, semnată de Ion Bălu.
Desigur că eronările de istorie, având în
vedere studiul cercetărilor, sunt de înţeles, iar
interpretările sunt de acceptat sau nu, dar asta nu
justifică tonul polemic prea apăsat. Așa cum
domnia sa are dreptul de a fi antiblagianist, așa şi
Ion Bălu are dreptul să fie un fan al lui Blaga,
filosoful şi poetul, dar să revenim la subiect.
Blaga a avut toate motivele intelectuale şi
spirituale pentru a fi polemic la adresa “operei”
filosofice a lui Marin Ștefănescu. D-l Roatiș mai
trebuia să sublinieze puterea de generalizare a
articolului polemic al lui Blaga. Poate de aici
“inexactităţile” invocate de domnia sa. Revenind
la polemica Blaga–Botta, trebuie să menţionăm că
d-l Roatiş nu este primul care cade victimă unor
lacune, obiective, de informare, chiar dacă domnia
sa e un as în domeniu. În acelaşi păcat a căzut şi
Ion Simuț. În acest punct, vrând-nevrând, trebuie
din nou să mă citez: polemica Blaga-Botta am
abordat-o analitic cu textele puse pe două coloane
paralele, ajungând la concluzia, fără dubii, că
adevarul e de partea lui Blaga. Pentru a corecta şi
96
RECENZII
nuanţa anumite opinii ale
d-lui Simuţ exprimate într-
un serial din Romania
literară, numerele din
martie 2005; am intervenit
cu o notă într-un nr.
consecutiv celor
menţionate. În paginile d-
lui Roatiş nici o noutate,
paginile respective nefiind
decât un inventar de
informaţii incomplete.
Volumul d-lui Roatiş, e
valoros prin conţinutul său
documentar, prin
formularea unor teme de
studiu, prin informaţiile de
ultimă oră, dar tonul
polemic şi orientarea lui nu
sunt totdeauna justificate
mai ales că uneori sunt
orgolioase. Eu sunt un
blagian, dar această postură
nu cred că mi-a amorţit
spiritul critic. De aceea mă
îintreb: de ce d-l Roatiş
este polemic (justificat sau nu) cu toţi blagienii,
indiferent de culoarea lor. Justificarea conform
căreia ar vrea să ducă dezbaterea în echilibru în
numele obiectivitaţii nu ţine. Dacă d-l Roatiş, e
polemic de ce să-l acuzăm pe Blaga că e polemic
cu x sau y ?!
Într-o cronică la cartea Martei Petreu,
Filozofii paralele (de fapt răspuns la o cronică a
d-lui Roatiş la cartea respectivă publicată în “ID”-
de ce nu e reluată în volumul pe care îl discutăm?)
publicată în “Caietele de la Mediaş” nr.1-2, mai
2008, printre altele am subliniat respectabil:
prestaţia documentară. Această prestație
documentară binevenită e ilustrată convingător şi
cu folos de secţiunea a doua a volumului pe care îl
recenzăm. Când e vorba de instrumentele de lucru,
precum dicţionarele literare, de care am cam dus
lipsă multă vreme, d-l Roatiş are tot dreptul să fie
polemic. Nu sunt de acceptat promisiunile şi
greşelile documentare mai ales când sunt şi
grosolane. Consecinţele lor negative devin grave
prin perpetuare, prin multe alte lucrări. Pornind de
la aceasta, afirmăm că d-l Roatiş e un bun
documentarist, o adevărată bancă de date. Chiar
dacă autorul afirmă că ”intervenţia mea nu se vrea
demolatoare”, totuşi, tonul
polemic nu e totdeauna
binevenit.
Afirm aceste lucruri
pornind de la avântul
polemic la adresa
Dictionarului bibliografic
al literaturii române semnat de Aurel Sasu, Ed.
Paralela 45, București,
2006, tot de la o problemă
de documentare şi
asimilare a bibliografiei
porneşte şi articolul
polemic Horia Roman
Patapievici - sau despre
insuportabila absență a
dialogului. În multe
aspecte suntem de acord cu
d-l Roatiş. Constantin
Noica şi Nae Ionescu e o
cronică la cartea-exegeză a
Laurei Pamfil, Noica
necunoscut, Ed. Apostrof,
Cluj, 2007. Întreaga
cronică e axată mai mult pe
problema documentaţiei şi mai puţin pe
problematica cărţii. Ceea ce e de reţinut din
paginile respective este idea: o cultură fără nu-uri
dacă nu piere atunci sigur va deveni o legumă. În
acelaşi spirit polemic referitor la corectitudinea și
exactitatea informaţiei este scrisă şi cronica la
Istoria logicii românești a autorilor Al. Surdu şi
Dragoș Popescu, apărută la Ed. Tehnică,
București, 2006.
Secțiunea trei cere câteva “studii și eseuri”
este cea mai consistentă şi în sensul că revelează
calităţile de istoric și interpret al fenomenului
filosofic românesc. Noi, cei ignoranţi în anumite
domenii din varii cauze, avem ocazia, prin
paginile d-l Roatiș, să acoperim anumite pete albe
din harta noastră intelectuală. De la d-l Roatiş
aflăm că Petre Dultu “povestitorul popular”, e şi
un exceptional pedagog şi un bun filosof.
Interesante şi valoroase sunt şi paginile despre
eseistica filosofică a lui Petre P. Ionescu - aproape
un necunoscut astăzi. Dacă, referindu-ne la
secțiunea întâi şi a doua a volumului, îi reproşam
tonul polemic uneori exagerat sau inadecvat,
mâhnit, în cazul secţiunii a treia, îl putem acuza de
unele entuziasme. În orice caz lectura paginilor
97
RECENZII
despre Petre P. Ionescu m-a dus la următoarea
întrebare: pe când o antologie cuprinzătoare a
eseisticii filosofice româneşti din perioada
interbelică, în cea mai mare parte inaccesibilă? O
astfel de antologie ar fi un instrument de lucru
care ar înlătura scrisul și vorbitul după ureche sau
pe acela ineficient apud și cf. Poate că d-l Roatiş
ne va furniza surpriza!
Secţiunea a patra reuneşte 12 cronici. De
reţinut evantaiul larg din care alege carţile; de la
“Două cărți despre islam la Al husar sau
tinereţea eseului”. Totdeauna cronicarul spune
esenţialul despre carte şi autorul ei așezând-o
exact pe locul valorii meritat.
Lectura volumului ne-a condus la
convingerea că d-l Roatiş e un bun istoric al
filosofiei româneşti și o bancă de date de toată
încrederea, care nu-și înşeală clienţii şi nici nu va
da faliment. Confluențe filozofico-literare se
citeşte cu folos si plăcere amintindu-ne şi de
Pledoarie pentru filozofia românească.
Mediaş, februarie, 2009
98
CUPRINS
ARGUMENT 4
SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND CARACTERUL COLONIZĂRII DACIEI ROMANE 5
TERITORIILE BIZANTINE DE LA DUNĂREA DE JOS ÎN SECOLUL AL XI-LEA 10
MOLDOVA ŞI VENEŢIA ÎN SEC. XV- ÎNCEPUTUL SEC. XVI. RELAŢII POLITICE 15
SEMNIFICAŢIILE CONCEPTELOR DE AUTONOMIE ŞI LIBERTATE 31
AURELIAN SACERDOŢEANU - CONCEPŢIA DESPRE ARHIVE 36
CULTUL REFORMAT (CALVINIST) DIN TRANSILVANIA ÎN PERIOADA 1930-2002 –
ASPECTE ISTORICO-DEMOGRAFICE ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.
DE RERUM NATURA. ÎNTRE MATERIALISMUL EPICUREIC ŞI POEZIA SOLIDARITĂŢII
UMANE 45
O SUCCINTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA CONCEPTULUI DE „DREPTATE” 49
IDEI PENTRU PROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR 55
DANIEL PENNAC - NECAZURI CU ŞCOALA 89
DESPRE INTERFERENŢELE LITERARE ROMÂNO-MAGHIARE 59
ETIC ŞI ESTETIC ÎN MĂRTURIILE ASUPRA DETENŢIEI COMUNISTE. „NARCISISMUL”
ISTORIEI 64
ADRIAN MANIU– EXPRESIONISM CHTONIC 74
OBICEIURI ŞI FOLCLOR LA VALEA VIILOR. 84
GASTON BACHELARD ŞI O GEOLOGIE A LITERATURII: PĂMÂNTUL ŞI REVERIILE
VOINŢEI 91 DE LA POLEMICĂ LA CONFLUENȚE ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.
99
CONDIȚII DE PUBLICARE A MATERIALELOR PENTRU
REVISTA “LYKEION”
Condiţii de publicare a materialelor pentru revista „LYKEION”,
a profesorilor din Medias
Revista LYKEION, ce urmează să pară bi-anual publică studii şi articole din următoarele domenii:
- Istorie şi ştiinte auxiliare, arheologie;
- Ştiinţe socio-umane;
- Literatură: exclusiv eseu şi critică literară;
- Recenzii de carte din orice domeniu.
Materialele se tehnoredactează la un rând (rând la rând), aliniate stanga dreapra (Justified), astfel:
1. Titlul, centrat, se scrie cu majuscule, bolduit, urmat de prenume şi nume, aliniate dreapta, scrise cu
caractere mici, bolduite (Times New Roman, marimea 12).
Exemplu: PAGINI DIN ISTORIA MEDIAŞULUI
Gheorghe Popescu
2. Titlul, scris cu litere mici bolduite, şi un rezumat,de maximum 10 rânduri într-o limbă străină (Times New Roman,
marimea 11).
3. Cuvinte cheie, nu mai mult de 10.
Exemplu:
Cuvinte cheie: Mediaş, Sfânta Margareta, Turnul Trompeţilor; castelul.
4. Textul articolului (Times New Roman, marimea 12)
5. Notele de subsol se pun automat nu manual si se redactează astfel: Numele autorului (scris normal), titlul lucrării
(scris cu litere italice), locul de apariţie al lucrării (scris normal), anul de apariţie, pag. (Times New Roman, marimea
10)
Exemplu:
N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1985, p. 25-26.
Daca se face trimiterea la un articol publicat într-o revistă se indică autorul, numele publicaţiei, dacă este cazul
abreviat, anul/tomul, anul de aparitie, nr. şi pag.
Exemplu:
N. Iorga, AARMSI, XXVI, 1914, 12, p. 587-590.
6. Se utilizează abrevierile acreditate de Academia Româna, orice alte abrevieri se precizează.
7. Materialele să nu depăşească 10-12 pagini tehnoredactate.
8. Materiale se pun la dispoziţia Comitetului de Redacţie într-un exemplar tipărit şi pe un CD.
9. Materialele care nu respectă condiţiile precizate nu vor fi incluse.
Notă: Autorii interesaţi să publice îşi vor trimite materialele în format electronic la adresa [email protected] , până la data de
31 martie, pentru numărul 1, respectiv până la data de 30 octombie a fiecărui an, pentru numărul 2.