www.geo

polit

ic.ro

www.geo

polit

ic.ro

www.geo

polit

ic.ro

Provocarea dragonilor Miracolul chinezesc

GeoPolitica®

Revistă de Geografie Politică, Geopolitică şi Geostrategie (recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior - CNCSIS)

Bucureşti 2007www.g

eopo

litic

.ro

CCOONNSSIILLIIUULL ŞŞTTIIIINNŢŢIIFFIICC academician Dan BERINDEI academician Constantin BĂLĂCEANU-STOLNICI prof. univ. dr. Dan BĂLTEANU membru corespondent al Academiei

prof. univ. dr. Nicholas DIMA prof. univ. dr. Jean-Baptiste HUMEAU prof. univ. dr. Wilfried HELLER

prof. univ. dr. Traian ANASTASIEI prof. univ. dr. Cristian BRAGHINĂ prof. univ. dr. Mihaela DINU prof. univ. dr. George ERDELI prof. univ. dr. Iulian FOTA prof. univ. dr. Constantin HLIHOR prof. univ. dr. Ioan IANOŞ

prof. univ. dr. George MAIOR prof. univ. dr. Gheorghe MARIN

academician Ştefan ŞTEFĂNESCU prof. univ. dr. Radu-Ştefan VERGATTI membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă

prof. univ. dr. Jean-Pierre HOUSSEL prof. univ. dr. Hans-Heinrich REISER prof. univ. dr. Karolina ILIESKA

prof. univ. dr. Vasile MARIN prof. univ. dr. Vasile NAZARE prof. univ. dr. Silviu NEGUŢ prof. univ. dr. Mihail OPRIŢESCU prof. univ. dr. Nicolae POPA prof. univ. dr. Cristian TĂLÂNGĂ prof. univ. dr. Cristian TRONCOTĂ conf. univ. dr. Stan PETRESCU conf. univ. dr. Florin PINTESCU

CCOONNSSUULLTTAANNŢŢII prof. univ. dr. Anna Eva BUDURA ambasador Romulus Ioan BUDURA

NOTĂ Autorii sunt direct responsabili de alegerea şi prezentarea datelor conţinute în articole, de autenticitatea şi

originalitatea acestora, cât şi de opiniile exprimate. Formulările şi prezentarea materialelor în ceea ce priveşte statutul juridic al statelor, teritoriilor, localităţilor sau autorităţilor acestora şi nici în privinţa delimitării frontierelor şi graniţelor nu reprezintă întotdeauna poziţia revistei GeoPolitica şi nu angajează în nici un fel redacţia.

Reproducerea integrală sau parţială a oricărui material scris sau ilustrativ din această publicaţie este interzisă în lipsa unui acord scris din partea editorului.

Redacţia revistei nu-şi asumă responsabilitatea pentru conţinutul materialelor prezentate de sponsori.

CCOOLLEEGGIIUULL DDEE RREEDDAACCŢŢIIEE AALL RREEVVIISSTTEEII „„GGeeooPPoolliittiiccaa”” DIRECTOR Vasile SIMILEANU

REDACTOR ŞEF Cristina GEORGESCU

Secretar de redacţie Cecilia MUNTEANU

Redactor coordonator Silviu NEGUŢ

Coperta şi grafica Vasile SIMILEANU

Documentare: Ioan Mihail OPRIŢESCU Dănuţ Radu SĂGEATĂ

Redactori: Cristian JURA Roxana FILIMON Roxana MANEA Irina PARASCHIV Teodora VLAICONI

Corespondenţi: Fildiz ALI - Turcia Ramona BUCUR - Spania Karimli FAXRI - Azerbaidjan

Igbal HACIYEV - Azerbaidjan Cătălina HUNT - SUA Sergean OSMAN - Franţa Oleg SEREBRIAN - Rep. Moldova

EEddiittuurraa TTOOPP FFOORRMM tel. / fax: 665.28.82; tel.: 0722.704.176, 0722.207.617; www.geopolitic.ro

e-mail: simi@b.astral.ro, editura.topform@yahoo.com; geopolytyka@yahoo.com

www.geo

polit

ic.ro

Anul V, nr. 21 (1 / 2007)

SUMAR

EDITORIAL Vasile SIMILEANU

Impactul mutaţiilor geopolitice globale asupra dragonilor asiatici..... ....... 5 RESTITUIRI ........ Ion CONEA ........

China de până eri ......................................................................... ..... 19 ESEU ........ Marius LAZĂR ........

Confucius. Actualitatea spiritului chinez .................................... ..... 21 ........ GEOPOLITICĂ ........ Gheorghe VĂDUVA ........

China dinapoia unui zid cu geometrie fluidă .............................. ..... 25 Vasile NAZARE ........

Destinul Chinei în jocurile de putere ale secolului XXI.................... ..... 31 Vasile MARIN ........

Coordonate geopolitice ale Orientului extrem. Rolul Chinei ........ în echilibrul de putere regional .................................................. ..... 47

Mădălina Virginia ANTONESCU ........ Modelul imperial, de la China antică şi medievală, precum şi de ........ la Imperiul Mongol, până la imperiile post-moderne (U E)................. 58

Romulus Ioan BUDURA ........ Afirmarea paşnică a Chinei ......................................................... ..... 71

Victor IONESCU ........ China - Africa, şase secole de cunoaştere reciprocă ................. ..... 80

GEOSTRATEGIE .................................................. ........ Laurenţiu-Sorin BORDEI-ENE ........

Uniunea Europeană - Asia. Două lumi diferite epistemologic ... ........ şi organizaţional.......................................................................... ..... 85

Anna Eva BUDURA ......... Primii diplomaţi chinezi în Occident ........................................... ..... 94

Silviu NATE ........ Strategia Chinei între dinamica globală şi interesele regionale. ... 103

GEOISTORIE .................................................. ........ Anna Eva BUDURA ........

www.geo

polit

ic.ro

Chaogong - sistemul de relaţii ale Chinei cu lumea din afara ei .. ... 111 Radu Ştefan VERGATTI ........

Connections between the Western and Eastern Civilizations through.......... the Agency of a Romanian Diplomat: Nicolae Milescu Spatharius....... 116

Cristina Mihaela PREDOIU ........ The first opium war (1838 – 1842) ............................................... ... 137

Iolanda Ţighiliu ........ Nicolae Iorga the Greatest Romanian Historian (1871 - 1940). ........... Nicolae Iorga and the Far East. China......................................... ... 143

GEOECONOMIE ........ Nicolae GEANTĂ ........

When China Began Increasing the Oil Consumption ................. ... 146 Nicolae POPA ........

Geopolitică şi geoeconomie în zona de contact Asia-Pacific .... ... 151 GEOGRAFIE POLITICĂ ........ Marius VĂCĂRELU ........

Land is the Most Important Problem for Asia?........................... ... 159 SEMNAL EDITORIAL

www.geo

polit

ic.ro

www.geo

polit

ic.ro

5

IMPACTUL MUTAŢIILOR GEOPOLITICE GLOBALE ASUPRA DRAGONILOR ASIATICI

Vasile SIMILEANU

Secolul XXI a debutat sub auspiciile „profetice” ale afirmaţiei lui André Malraux: acesta „va fi religios sau nu va fi deloc”. Am păşit în acest secol cu speranţele rezolvării problemelor vitale ale omenirii. Dacă va fi religios sau nu, sigur este că în prezent transcendem către o nouă stare socială. Teoriile care au îmbrăcat această metamorfoză au fost subordonate termenului de globalizare. Democraţia are nevoie să fie „democratizată”, spune Anthony Giddens, autor britanic al mai multor cărţi despre integrarea globală. El menţionează în ultimul său volum „How Globalization is Reshaping Our Lives” că, în prezent, pentru omenire sunt importante dezvoltarea puterii şi culturii civice, precum şi transformarea organismelor transnaţionale, aşa precum este Uniunea Europeană, în structuri mai deschise şi mai responsabile. Dar viabilitatea acestei transformări va trebui dovedită. Să nu uităm că istoria ne-a demonstrat că fiecare etapă de dezvoltare socială a avut învingători şi învinşi. Învingătorii au luat totul şi au impus propriile legi de dezvoltare socială. Învinşii s-au supus, şi de cele mai multe ori, s-au revoltat. Această etapă de dezvoltare globală, se va manifesta diferit de precedentele? Vom avea o lume fără învingători şi învinşi? Vom adopta o singură cultură globală? Vom accepta o doctrină religioasă globală? Greu de spus! Iată de ce, în acest context de o mare complexitate, evoluţia spaţiului islamic este o enigmă pentru restul lumii.

În secolul al XX-lea, globalizarea secolului al XIX-lea a fost stopată de abordarea acestui proces prin impunerea militară care a dus la apariţia statelor arabe, declanşarea celor două conflicte mondiale şi fragmentarea lumii în două sisteme cu ideologii opuse, evoluţiile războiului rece şi căderea zidului Berlinului. Impunerea artificială a unor doctrine care au bulversat lumea secolului al XX-lea s-a dovedit ineficientă şi dezastruoasă pentru omenire. Valul schimbărilor sfârşitului de mileniu şi cei 17 ani ai secolului al XXI-lea au dus la creşterea accentuată a standardelor de trai ale populaţiei din mai multe state ale lumii, care au adoptat democraţii de tip occidental.

Strategia şi modelele de conduită externă ale centrelor majore de putere din secolul XXI, se derulează după modelul „directoratului planetar”, geometria sistemului internaţional fiind marcată de vectorii triplei triade: euroatlantică - S.U.A., Rusia, Germania -, transorientală - S.U.A., Israel, spaţiul islamic, spaţiul arab -, panpacifică - S.U.A., China, Japonia. Triunghiul economico-tehnologic (S.U.A., U.E., Japonia) şi triunghiul militar (S.U.A., China, Federaţia Rusă) determină criteriile de supremaţie în raporturile internaţionale contemporane, influenţate de manifestările din spaţiile islamice şi sud-americane. Unele manifestări se constituie ca ameninţări pentru actorii continentali (evoluţiile din Mahgreb pentru Franţa, evoluţiile din Turcia pentru UE şi SUA, evoluţiile din Iran pentru SUA, Israel şi Arabia Saudită, evoluţiile din Coreea de Nord pentru SUA şi Japonia, evoluţiile din Kosovo pentru China, Spania, Turcia, Federaţia Rusă, România, Slovacia, evoluţiile din Kashmir pentru Pakistan şi India, evoluţiile din Caucaz pentru Federaţia Rusă, UE şi Turcia, evoluţiile din Irak cu efecte asupra SUA, Iran, Turcia şi alte state din coaliţia internaţională), cu evoluţii imprevizibile pentru securitatea globală.

Modelele structurale ale puterii în sistemul internaţional pot fi caracterizate de dualităţi duogemonii/hegemonice (URSS-SUA până în anul 1989, SUA după 1989),

www.geo

polit

ic.ro

6

organizaţii (uni) multipolare, bipolare, tripolare, pentapolare, cultivate pe cultura strategică a statelor dezvoltate mari puteri şi fatalismul sau „abandonul strategic” al statelor secundare.

Dacă Ranke avea o perspectivă statică a statului centru de putere, în prezent discutăm de superputeri (SUA), mari puteri (UE, ALC), protosuperputeri (China, Germania, Egipt, Iran, Turcia), puteri de rang superior (Rusia, Anglia, Franţa, Japonia), puteri de rang inferior (Iugoslavia, Turcia), puteri regionale (Arabia Saudită, Iran, Egipt, Brazilia), puteri zonale (Ucraina, Turcia, Africa de Sud), puteri minore (India, Kazahstan, Etiopia, Siria) şi state pivot (Algeria, Pakistan, Mexic).

Fostul ministru de externe al Franţei - Jean-François Poncet - considera că: “Spaţiul economic sau putere mondială - aceasta este întrebarea centrală; de răspunsul care i se va da depind toate celelalte. Dacă Europa se va mulţumi să fie doar o zonă a liberului schimb, atunci nu este nevoie să-şi întărească instituţiile, atunci Europa nu are nevoie de o monedă comună, de o diplomaţie comună şi nici de o apărare comună. Dacă însă Europa doreşte să devină un actor cu puteri depline în arena internaţională, trebuie ca pentru aceasta să-şi construiască mijloacele necesare: cele politice, instituţionale şi monetare” (Z. Brzezinski, “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”, pag.191). Dobândirea unei poziţii privilegiate în sectorul-cheie al înaltei tehnologii reprezintă unul dintre cele mai importante argumente în favoarea unei Uniuni supranaţionale cu proiecte şi ambiţii de putere globală.

Statele dezvoltate economic şi militar (în special cele din G-8) tind să se afirme şi să îşi consolideze poziţiile ca mari puteri, pentru a atrage în sfera lor de influenţă statele de rang inferior (cu probleme economice şi sociale, dar cu potenţial de forţă de muncă şi resurse naturale care merită investiţia viitorului centru de putere). În acest sens, relaţiile Chinei cu o serie de state asiatice (în special Kazahstan din Federaţia Rusă, sau statele subdezvoltate din Pacificul de Sud-Est, dar şi statele din bazinul Mării Negre), a Rusiei cu o serie de state ex-sovietice sau ex-comuniste (realizarea Uniunii Rusia - Belarus, colaborarea cu Mongolia, păstrarea conflictelor îngheţate), a SUA cu statele pivot sau cele în care au fost sponsorizată implementarea democraţiilor de tip occidental (pentru a păstra influenţa în deţinerea resurselor de hidrocarburi a intervenit militar în state din Africa, Asia şi America Latină), dar şi interrelaţionarea acestor poli de putere va stimula competiţia strategică, în scopul contracarării penetrării sferelor de influenţă de către una dintre puteri. Nu este exclusă nici colaborarea dintre Rusia şi China cu SUA ("theater peer”). Câmpurile de alianţă ale Chinei - ca centru de polarizare asiatică - şi „noua ordine” impusă de percepţiile chineze de politică externă şi de securitate au creat raporturi speciale în relaţiile sino-americane, sino-ruse şi sino-islamice.

Boom-ul economic al Chinei ultimilor ani a activat şi a adus în prim plan potenţialele geopolitice ale Chinei, care până în 1989 erau latente. China - al treilea stat ca întindere mondială - reprezintă statul cu cea mai mare întindere asiatică şi cu cea mai mare populaţie, la nivel mondial, dispunând de considerabile resurse naturale, dominând fluxurile comerciale ale Pacificului, deţinând una dintre cele mai puternice armate - în măsură să valorifice poziţia sa geostrategică, să-i promoveze şi să-i protejeze interesele. Referitor la dimensiunile regionale ale Chinei, Nicholas D. Kristof menţiona că: “Dacă va continua, ridicarea Chinei poate să fie cea mai importantă tendinţă din lume în secolul următor. Peste 100 de ani, când istoricii vor scrie despre acest timp, s-ar putea să ajungă la concluzia că cea mai semnificativă dezvoltare a fost ridicarea unei economii de piaţă competitive - şi a unei armate - în cea mai populată ţară a acestei lumi”.

Conturarea unei noi axe de putere China - Rusia - Iran, reprezintă o ameninţare

www.geo

polit

ic.ro

7

veritabilă pe termen scurt şi mediu, iar perspectiva pe termen mediu şi lung exclude riscul unei confruntări militare clasice cu Rusia, chiar dacă scenariul în discuţie nu comportă o probabilitate îngrijorătoare pe moment.

Leadership-ul real, dar latent al Chinei, a impus această mare putere asiatică în medierile diplomatice internaţionale în special în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Africa islamică (relaţii cu Israelul, Libia, Siria, Irak, Iordania, Liban, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei etc.) dar şi cu state din Africa. Cea mai importantă mediere diplomatică este cea dintre SUA şi Republica Democrată Coreeană de la Beijing de la începutul anului 2007. Dezvoltarea unei strategii de tip nou a atras în sfera de influenţă a Chinei state considerate puteri regionale. Iniţierea şi extinderea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (state membre: Rusia, China, Kazahstan, Kârghistan, Tadjikistan şi Uzbekistan; observatori: India, Pakistan, Iran şi Mongolia) se constituie ca o alternativă la extinderea UE şi NATO, contracarând interesele americane în Asia. Atragerea în sfera de influenţă a Chinei a puterilor nucleare (Rusia, Pakistan, India şi Iranul) dar şi a statelor care posedă resurse de hidrocarburi neexploatate (din Rusia, Iran, Mongolia, Uzbekistan şi Kazahstan) va genera o structură suprastatală, care va contrabalansa hegemonismul american. În acelaşi timp, China va coordona evoluţia unor actori regionali care vor „încorseta” SUA: India va interzice accesul în Oceanul Indian, Iranul se va manifesta ca pol de putere în Orientul Mijlociu şi va avea posibilitatea să exporte revoluţia islamică, Pakistanul va contrabalansa India şi va câştiga zona economică „Stan”, Mongolia se va redresa economic, Rusia va domina piaţa hidrocarburilor europene (colaborând cu China în exploatarea acestora în Siberia), iar China va câştiga - împreună cu Japonia - piaţa din Asia de Sud-Est şi Atlanticul de Sud.

China recunoaşte că strategia democratizării vieţii publice nu este finalizată, iar consolidarea economică ar putea avea efecte pozitive în procesul consolidării potenţialului militar, şi implicit a dominării totale a spaţiului asiatic. Analistul John Mearsheimer apreciază stoparea trend-ului dezvoltării economice a Chinei slujeşte interesele fundamentale ale S.U.A. în zona Asiei de Sud-Est şi Atlanticului de Sud. Realitatea ultimilor ani a demonstrat că SUA se manifestă ca stat unipolar de mare putere mondială care îşi clădeşte strategia pe relaţiile cu aliaţi state - pivot (Polonia versus Germania şi Rusia, Turcia versus Iran şi Rusia, Pakistan versus China şi India, Taiwan versus China, Rusia versus Germania, China şi Japonia, Coreea de Sud versus China şi Japonia, Marea Britanie versus Germania şi Franţa, Etiopia versus Sudan, Etiopia versus Somalia, Irak - versus Iran, Israel - Palestina, Israel - statele arabe, Rusia - zonele de conflicte îngheţate), pe menţinerea şi extinderea bazelor militare în Europa şi Asia de nord-est (pentru a contracara controlul Germaniei şi Japoniei, expansiunea Rusiei şi extinderea economică a Chinei) şi pe o politică de containment mondial a puterilor state considerate poli slabi.

China şi-a schimbat statutul de putere regională în cel de putere mondială alternativă, iar politica de containment politic şi economic a Chinei - prin Rusia, Pakistan, Iran şi India - nu va favoriza strategia americană. În acest sens, John J. Mearsheimer arată că dincolo de ameninţarea efectivă şi concurenţială a administraţiei de la Beijing, micşorarea prin pârghii financiare a creşterii economice a Chinei este în măsură să genereze temporar un containment economic. Teoria containment-ului economic se aplică şi în cazul controlului statului irakian, afectând preţul petrolului pe piaţa mondială, relaţiile cu OPEC-ul şi cu spaţiului politic islamic.

Analiştii chinezi See Huangpu Pingli, Fang Ning, Wang Xiaodong, Song Qiang consideră că SUA nu evoluează ca o putere pacificatoare şi liberală, folosindu-şi puterea

www.geo

polit

ic.ro

8

unipolară într-o manieră abuzivă care îngrădeşte (containment) dezvoltarea oricărui pol de putere ce ar prelua iniţiativa internaţională de contrabalansare a puterii. Şcoala geopolitică chineză apreciază că administraţia americană nu acceptă, în prezent, echilibrul bipolarităţii (în lipsa unui adversar competitiv) şi apariţia unei multipolarităţi echilibrate - care să aibă la bază relaţii dintre un hegemon mondial şi un număr mai mare de puteri regionale (Rusia, UE, China, Brazilia, India şi Japonia). Administraţia de la Washington nu este de acord cu această teză şi susţine ideea unipolarităţii asociate cu aliaţi state - pivot, teorie care limitează (containing) sfera de extindere şi influenţă a puterilor regionale şi zonale, impunând exportul democraţiei şi liberalismului - chiar dacă reprezintă un mod şi violent de imixtiune în destinele altor state suverane.

Inamiciţia dintre China şi Rusia a încetat după încheierea războiului rece, iar relaţiile ruso-chineze au cunoscut o relansare a relaţiilor bilaterale, datorată resurselor petroliere furnizate de Rusia.

Acordurile bilaterale din domeniul energetic şi vizitele la nivel de şef de stat au deschis canalele unei colaborări, care are la bază obiective comune privind politica internaţională (anihilarea hegemoniei americane, controversatele probleme nucleare ridicate de Coreea de Nord şi Iran, evoluţia NATO şi UE în spaţiul euro-asiatic, lupta împotriva terorismului separatismului şi rasismului etc.). Percepţiile Rusiei asupra propriilor vecini şi înţelegerea obiectivelor SUA în regiune au îngreunat considerabil implementarea politicii americane în Eurasia.

China percepe statele din Asia Centrală ca fiind „vecinii săi strategici imediaţi”. Aplicaţiile militare comune China - fostele republici unionale din URSS şi crearea unei forţe de reacţie rapidă SCO desfăşurată în Asia Centrală (pentru a se familiariza cu mediul, forţele militare locale şi cu elitele politice), în scopul contracarării apariţiei „Noului Califat Islamic” sau a separatismului uigur, a dus la atragerea în sfera de influenţă chineză a republicilor central-asiatice, în special Kazahstan (resurse de hidrocarburi, achiziţionarea companiei petroliere Petrokazakhstan, deschiderea către culoarul la Marea Caspică - Marea Neagră). De asemenea, China sub umbrela Organizaţiei de Cooperare Shanghai, a acordat un credit de 6 miliarde USD companiei Rosneft pentru preluarea Yuganskneftegaz - cu o capacitate de un milion de barili pe zi -, şi a stopat proiectul Japoniei de a construi petroductul către Nakhodka.

Colaborarea în cadrul Organizaţiei de Cooperare Shanghai a dus la dezvoltarea acestei organizaţii la şase state, urmând ca în viitorul apropiat să fie acceptaţi ca membri India, Pakistan, Iran şi Mongolia. Membrii acestei organizaţii beneficiază de 900 milioane USD împrumut din partea Chinei, sub formă de credit preferenţial, dar şi pentru încurajarea schimburilor economice, în special a exportului de mărfuri produse chinezeşti.

China şi-a exprimat disponibilitatea de a investi miliarde de dolari în Rusia şi Asia Centrală, inclusiv în zone strategice ca Orientul Îndepărtat, Siberia sau chiar de-a lungul autostrăzii Moscova-St. Petersburg, în timp ce integritatea teritorială şi securitatea Rusiei sunt atacate de elementele naţionaliste şi islamiştii radicali din Cecenia şi Caucazul de Nord. În această zonă, madrassahii Wahhabi/Salafi şi „comunităţile” islamice (jama`ats), se dezvoltă spectaculos şi nu recunosc jurisdicţia autorităţilor laice, cu atât mai mult a administraţiei ruse. Finanţarea şi pregătirea ideologică a imamilor, a propagandiştilor şi a liderilor militari provin din surse externe (ONG-uri de tipul celor care finanţează şi sprijină mişcările radicale din Europa, Orientul Mijlociu şi din alte state). Influenţa Wahhabi/Salafi este în creştere în Uzbekistan dar şi în comunităţile musulmane din Rusia (din Caucazul de Nord, Tatarstan, Bashkortostan, Azerbaidjan şi chiar în zone predominant şiite) şi China, mişcările de autonomie a acestora având efecte în destabilizarea celor două state.

www.geo

polit

ic.ro

9

Iată de ce, interesul SUA, Chinei şi Rusiei în arealul China - Marea Neagră este de necontestat, efortul cumulat al celor trei mari puteri generând planuri concrete de gestionare a crizelor politico-militare şi umanitare.

Dacă Europa îşi va intra în legalitate, are şanse să beneficieze de condiţii favorabile pentru a câştiga supremaţia economică, care va declanşa dezvoltarea coaliţiei incipiente Japonia-SUA. Deşi China nu agreează această „alianţă” (deoarece îi lezează interesele în zona Pacific-Asia de Sud-Est), este posibil să dezvolte legăturile pentru a adera la această alianţă pentru a contrabalansa o eventuală alianţă Federaţia Rusă - Uniunea Europeană. În această dimensiune ar fi distrusă „alianţa” economico-militară China - Japonia sau Federaţia Rusă - China - Japonia şi ar duce la reafirmarea SUA în Asia. În favoarea acestor scenarii pledează preponderenţa comerţului SUA cu ţările din Pacific (doctrina americană „Pacific First” elaborată de administraţia Theodore Roosevelt”), NAFTA fiind axa principală în relaţiile internaţionale cu arhipelagul nipon şi statele din arealul Pacific - Australia - Oceania.

Teoria Alianţei Nordului nu este nouă. Acest spaţiu global poate deveni - dacă nu este! - o structură politico-economică a statelor dezvoltate (cu tehnologii avansate, cu mână de lucru superperfecţionată, cu probleme demografice complexe, cu resurse în scădere), sistemul de eficientizare al Sudului subdezvoltat (cu tehnologii rămase în urmă, mână de lucru necalificată - dar forte prost plătită -, cu o creştere demografică scăpată de sub control, cu nivel de trai cu mult sub limita de subzistenţă) generând limitarea diferenţelor sociale a celor două emisfere.

Reformarea echilibrului de putere structurală are impact asupra Organizaţiei Naţiunilor Unite - în special asupra deciziilor Consiliului de Securitate. Deşi se fac eforturi importante în menţinerea echilibrului internaţional, nu sunt de subestimat fenomenele demografice şi noile axe de migraţii impuse de poziţia „giganţilor demografici" (Indonezia, spaţiul islamic, China, Federaţia Rusă), impunerea actorilor regionali (Brazilia, cel mai mare actor catolic - ca reprezentant al geostrategiei americane, regionalismul activ al Mexicul asumat în spaţiul geostrategic american, impunerea Nigeriei ca pol de putere major al Africii, impunerea Indoneziei ca centru de putere islamic, afirmarea Indiei - prin absorbţia „scurgerilor" de putere a subcontinentului asiatic), creşterea inegalităţii de putere Nord-Sud (emisfera nordică caracterizată de centrele geoeconomice mondiale: S.U.A., Canada, marile puteri din U.E.) şi emisfera sudică din ce în ce mai săracă şi cu crize din ce în ce mai greu de gestionat.

Fragmentarea sistemului internaţional este structurată pe coordonatele confruntării dintre „rogue states"/"states of concern" impuse de unele state (Libia, Sudan, Irak, Iran, Coreea de Nord), de organizaţiile asimetrice globale (substate), de factorul non-european geopolitic (fără un centru de putere pivotal), de impunerea democraţiilor occidentale liberale (în spaţii non-occidentale, „frontierele însângerate" ale Islamului înfierând statutul de rang inferior acordat în sistemul global. Pe de altă parte, apariţia coaliţiei internaţionale antiteroriste şi antifundamentaliste - coordonată de SUA - a creat o ruptură diplomatică între Occident şi spaţiul islamic. Dimensiunea filozofică care separă Occidentul de spaţiul islamic a dezvoltat un sindrom al statelor „înrudite"- după teoria lui H.D.S. Greenway - care au reacţii comune în consonanţă cu o anumită ideologie politico - religioasă şi un cod comun de valori. Contextul structurilor şi centrelor de putere actuale complică funcţionarea trinomului reconstrucţie (după violenţă), reconciliere (între părţi) şi rezoluţie (asupra derulării conflictului).

Disoluţia centrelor de putere istorice, apariţia unipolarismului dublat îndeaproape de eşalonul doi care doreşte instaurarea multipolarismului, dezvoltările asimetrice şi interacţiunile în politectonica centrelor de putere impun o serie de precizări

www.geo

polit

ic.ro

10

conceptuale de ordin geopolitic. De la „centrul de putere” clasic (în sensul unui stat capabil să-şi menţină statutul politico - teritorial împotriva altor state sau coaliţii) definit de Leopold Ranke în anul 1833, la perspectiva hegemonică (George Modelski, R. Gilpin, Joseph Nye jr.), la perspectiva „clasicizată” asupra teoriei centrelor de putere (Robert Cox, Inis L. Claude, Anthony Giddens) şi până la taxonomiile lui S. Huntington, P. Kennedy, Wallerstein - construite pe interacţiunile din sistem - teoriile converg spre identificarea centrului de putere cu agregarea de putere care este eficientizată politic, diplomatic, militar, economic, tehnologic, educaţional. Un lucru este cert, la ora actuală SUA reprezintă singura superputere militară, iar din punct de vedere economic, la nivel global se confruntă pentru supremaţie SUA, Uniunea Europeană şi Japonia. La această competiţie mai iau parte China, Rusia, Germania şi Brazilia, aflate într-o evidentă afirmare a capacităţilor lor, tot mai comparabile cu ale primelor trei. Pragmatismul concurenţial şi exploatarea slăbiciunilor statelor concurente, aflate în competiţie, au evidenţiat că nici o putere mondială, oricât de puternică ar fi, nu poate face faţă provocărilor complexe şi costisitoare generate de dezvoltarea lumii contemporane. Realităţile lumii globale au impus constituirea unor coaliţii de nivel suprastatal, pentru a obţine profituri din forţă multiplicată, cu interese generale comune.

Aceste „centre polarizante de putere” au favorizat apariţia unor regiuni de tip economic, militar şi politic distincte. Regiunile economice şi coaliţiile politico-militare, prin specificul şi particularităţile lor, îşi pun amprenta asupra tuturor entităţilor statale care au aderat la aceste structuri multinaţionale, prin stabilirea unor norme, principii, cerinţe şi responsabilităţi comune. Această structură de organizare de tip macrosocial are tendinţa - foarte greu de stopat - de a integra prin „absorţie” formaţiuni statale cu identităţi economice, etnice, sociale, culturale şi ideologice total diferite.

Opoziţia statelor care doresc să acceadă la statutul de superputere afectează, în sens negativ, globalizarea centrelor de putere. Această opoziţie se manifestă printr-un „nou continentalism" care impune o reformulare a strategiilor societăţilor transnaţionale - cu influenţă în jocul geopolitic mondial -, o nouă abordare a hărţilor mentale ale naţiunilor din fiecare stat, bazată pe competiţia globală.

Acţiunile organizaţiilor suprastatale economice şi a noilor actori mondiali impun abordări noi privind evoluţia comerţului internaţional şi a raporturilor dintre puterea economică regională şi cea a structurilor de securitate globală.

Statisticienii prognozează că Rusia, China, Turcia şi Brazilia vor înregistra creşteri economice spectaculoase în perioada 2020-2030. În acest context, are loc remodelarea axelor de putere în relaţiile internaţionale: Washington - Londra, Washington - Beijing, Washington - Tokyo, Washington - Cairo, Washington - Brasilia, Berlin - Paris, Berlin - Moscova, Berlin - Bagdad, Moscova - Paris, Moscova - Teheran, Moscova - Beijing, Beijing - Teheran (în dinamica acestor linii de forţă proiecţia puterii americane şi reafirmarea Chinei fiind factori de referinţă). Reconsiderarea acestor axe - cu rezonanţă istorică - a declanşat contestarea unipolarismului şi a „preeminenţei puterii singuratice” de către abordările vest-europene, asiatice şi ruse. Întărirea legăturilor dintre SUA, Europa şi Japonia, dar şi a celor cu „duşmanii strategici” Rusia şi China, va căpăta noi conotaţii, deoarece aceste două superputeri vor contesta permanent iniţiativele politico-militare americane.

www.geo

polit

ic.ro

11

www.geo

polit

ic.ro

12

www.geo

polit

ic.ro

13

www.geo

polit

ic.ro

14

www.geo

polit

ic.ro

15

www.geo

polit

ic.ro

16

www.geo

polit

ic.ro

17

www.geo

polit

ic.ro

18

CHINA DE PÂNĂ ERI

Ion CONEA

În timpul răsboaelor cu Dacii, evenimentele dela Dunărea de jos atârnau aşa de mult în cumpăna gândirii din capitala imperiului roman, încât - în loc de bună ziua sau de orice altă formulă de salut - prietenii se ’ntâmpinau pe străzile Romei cu vorbele: Vae, amice, quid de dacis audisti? Tot aşa, astăzi, dacă te-ai putea face în acelaşi timp pe străzile Londrei, ale Moscovei sau ale Wanshington-ului, ai putea auzi cum, mulţi din diplomaţii cu sau fără monoclu, care-şi închipuie că toată planeta e în degetul lor mic, se întâmpină, şi aceştia, cu o formulă, care pe graiul lui Horaţiu ar suna cam aşa: Vae domine Charmberlain (să zicem), quid novi de China audisti? Şi lucrul nu-i de mirare.

Ţinând seama de anvergura evenimentelor ce se desfăşoară astăzi în Extremul Orient - şi maltratând un dicton aşijderea latinesc putem comprima situaţia în vorbele : parturiunt montes, nascetur... terribilis elephas.

* * * Ştim cu toţii că civilizaţia chineză e una din cele mai vechi din câte se

cunosc. O întrebare însă ni turbură imediat mintea: S’a născut, civilizaţia aceasta, - independent de toate celelalte civilizaţii vechi; este ea, adică, rod autentic şi propriu al pământului chinezesc, - ori nu-i altceva decât o mlădiţă exotică, răsădită pe malurile de lut galben ale lui Hoang-Ho? James Leggll, Terrien de Lacouperie şi alţii o socotesc venită de aiurea: de undeva dintre munţii Hinducuş, golful Persic şi marea Caspică. Tot aşa Richthoffen: aceste identificând pe biblicul Turn Babel cu podişul Pamirului, îşi închipue că de aici au roit în cele patru vânturi, Arienii, Semiţii şi Chinezii. Aceştia din urmă, cu forme de civilizaţie embrionară, şi călătorind spre R., ar fi poposit, întâi, în valea mijlocie a fluviului Galben; apoi s’ar fi oprit, definitiv, în valea inferioară a acestuia. La această concluzie s’a ajuns studiindu-se, în deosebi, scrierile cunoscute sub numele de Istoria Oficială a Chinei antice. S’a văzut, însă, de curând că acestea nu-s altceva decât o colecţie de vechi legende nebuloase. Iată de ce, punând din nou problema, şi apelând numai la ajutorul Geografiei şi al datelor istorice sigure, Domnul H. Maspero ajunge într’unul din numerele pe 1962 ale revistei Annales de Géographie, la concluzia că civilizaţia chineză, departe de a fi adusă de aiurea, - este, dimpotrivă, floare autochtonă a solului dintre fluviile Galben şi Albastru. Sau, cum se exprimă domnia sa - ca geograf - într’o formulă demnă să ne oprească serios atenţiunea, - civilizaţia chineză este produsul loessului şi al mussonului chinezesc. Cu alte cuvinte, mediul fizic favorabil a ajutat pe cel etnic - capabil - să-şi făurească o civilizaţie şi o cultură ale sale, proprii. Iar datele istorice sigure, începând din sec. VIII În. Cr., vorbesc în acelaşi sens: în chiar acest secol, ele ne arată pe Chinezi autochtoni spre gura lui Hoang-Ho şi colonişti spre cursul lui mijlociu. Deci, dacă se poate vorbi de o călătorie a civiliz. chineze, aceasta s’a

www.geo

polit

ic.ro

19

făcut dela R. spre A., adică exact altmintrelea de cum văzuse Richtoffen şi ceilalţi. Şi, aşa cum ni-se arată de la ’nceput civilizaţia aceasta este de natură sedentară-

agicolă, cum este - dealfel - aproape unanimitatea celor vechi, cu escepţia - primă - a celei egeene - maritime. Cu o societate şi o religie puternic legate de sol şi agricultură, cu o organizaţie politică aristocratică şi feudală - bazată pe caracterul religios al stăpânirii pământului, - aceasta este hipostsa în care ni-se înfăţişează civilizaţia chineză în primele timpuri ale ei.

Dar, dacă s’a născut cu faţa spre Pacific şi cu spatele ’ntors spre Mediterana şi Atlantic - unde s’au născut toate celelalte mari civilizaţii vechi, de care, probabil, ea n’a avut nici o cunoştiinţă la originea ei, - rămas-a, oare, civilizaţia chineză, mereu independentă de cele din Apus? Studiul domnuli H. D’Ardenne de Tizac, intitulat L’art chinois classique, ocupându-se de problema aceasta, şi apelând la ajutorul artei, care - spre deosebire de idei, ce-şi schimbă forma şi conţinutul în trecerea de la un popor la altul - coule en éternité le moment qui passe, - ne arată, că începând cu secolul VIII de dinnainte de era creştină, influenţele pe care le primeşte arta chineză dinspre apus sunt foarte serioase. Să ne lămurim: Regiunea pe care o cunoaştem noi azi sub numele de Turan, nu era, în vechime, locuită de Mongoli, ci de neamuri arice: aşa, spre pildă, au stăpânit-o – începând cu sec. VIII În. de Cr. timp de cinci secole, Sciţii; după aceea, un răstimp cam de aceeaşi durată, o stăpânesc Sarmaţii. Şi unii şi alţii, însă, stăpâneau în plus, în acelaşi timp, Caucazia şi ’ntreaga Rusie de Sud. Câteşş trelele aceste regiuni formau, aşa dară, un fel de Iran exterior faţă de cel propriu zis. Iar Sciţii, împrumutând elementele de cultură - artistice, mai ales - dela civilizaţia persană-asanidă şi sasasidă şi dela cea elenă din Crimeea” şi-au făcut un stil decorativ propriu - „vehement şi stilizat” - care reprezintă de obiceiu felire şi diferite equidee întredevorându-se. Puţin după aceasta aceleaşi elemente: grifonii, dragonii, equideele ajung una din temele fundamentale ale simbolicei chineze. Concluzia: aceste elemente, şi toţi monştrii serpentiformi, cari se ’ntâlnesc pe bronzurile imperiale chinezeşti, sunt de îndepărtată origine sumero-grecească, trecute în China pe calea scitică, întâi, şi sarmatică, mai apoi, pe vremea dinastiei Han (220 In. de Cr. - 220 după Cr.), când avem o nouă invaze a aceloraşi elemente în simbolica chineză.

Între alte legături ale Chinei cu lumea de dincolo de hotarele ei, ar fi de pomenit pătrunderea budismului, care ’ntâmpină rezistenţa acerbă a taoismului şi confucianismului autochton; aşijderea venirea la curtea imperială chineză a unor, trimişi de ai lui Mahomed, apoi a unor misionari nestorieni, a altora - bizantini - toate acestea în prima jumătatea a secolului VII - ca şi călătoria în India a chinezului Yuan-Chwang, cam pe aceiaşi vreme, a cărei relaţiune, făcută de însuşi Yuan-Chwang, e una din comorile literaturii clasice chinezeşti. Iată atâtea fapte cari sunt tot atâtea raze de lumină aprinse în întunericul, ce despărţia pe Chinezi de restul lumei.

Şi astfel, dedesupt cu stratul puternic al unei civilizaţiuni autochtone, care nu primeşte decât arareori anemice înviorări exotice, şi deasupra cu sgura unei organizări politice feudale istoria Chinei curge monotonă pe albie de milenii, până în zarea vremii contemporane.

extras din BULETINUL SOCIETĂŢII REGALE ROMÂNE DE GEOGRAFIE TOMUL XLVI, Bucureşti, 1927

www.geo

polit

ic.ro

20

CONFUCIUS - ACTUALITATEA SPIRITULUI CHINEZ

Marius LAZĂR

Fără îndoială, spaţiul sinic este de o ingenuitate şi profunzime atât de deosebite pentru cadrele noastre europene de sensibilitate şi gândire încât el nu poate fi receptat decât cu o sporită dificultate şi cu efortul nostru permanent de a ne pune în paranteză condiţionările culturale pentru a putea accede la acea inocenţă necesară receptării unui alt mod de a trăi în lume. China posedă o cultură veche de peste trei mii de ani, iar paradoxul acestei temporalităţi năucitoare este acela că ea a reuşit să perpetueze o anumită identitate umană, o anumită atitudine existenţială, rămase aproape neschimbate din antichitate. Nici o cultură nu pare a fi reuşit, precum cea chineză, să-şi transfere aproape integral, prin secole, cadrele ei filosofice definitorii; nici o cultură nu pare aşa de bine adaptată în a-şi asimila orice nouă diversitate, inclusiv fatalul - pentru alţii, arsenal al inovaţiilor contemporane. Această imobilitate-flexibilitate, ce pare a fi guvernată de principiul fluidităţii contrariilor din diagrama lui Tao, marchează întreaga istorie a Chinei, complexă şi tumultoasă, chiar dacă multă vreme ascunsă sub paravanul unei autosuficienţe, ce făcea pe „Fiul Cerului” să crediteze doar coerenţa ontologică a ţării C’han. Iar această istorie, pe care doar ignoranţa noastră o poate schematiza fugitiv în câteva dinastii şi regate, este legată indisolubil, de aproape 2500 de ani, de numele - şi renumele marelui maestru Fu-Zi, adică Confucius.

În materialul de faţă, încerc să pun în evidenţă câteva dintre elementele acestei gândiri a înţeleptului din Shandong, cel care va orchestra „matricea stilistică” a vieţii chinezului, de la cultivatorul de orez la împărat. Dacă există un specific chinez al plasării în lume probabil că acesta a fost cel mai bine sublimat în spiritul confucianismului, şi această sistematizare, devenită din sec. II î.e.n. însăşi norma de viaţă propusă de conducători şi învăţaţi, va servi la rândul său ca reper formal pentru atitudinile mentale, comportamentale, care definesc lumea chineză până în zilele noastre.

Esenţa demersului filosofic confucianist: intenţionalitatea prin excelenţă socială, interumană abordată în lucrarea doctorului Achim Mihu, Concepţia lui Confucius despre sine şi altul, evidenţiază dezvoltările concepţiei confucianiste despre „umanitate” (ren) în toate ipostazele sale (respectul pentru vârstnici şi superiori, modestia, pietatea filială, loialitatea, mărinimia, fidelitatea, altruismul, toleranţa, înţelepciunea, curajul etc.). Acest termen de ren condensează întreaga normă de viaţă propusă de gânditorul chinez, de la omul de rând la principe. Însă toate virtuţile presupuse de „Omul Nobil” (shi) nu se pot cultiva decât în relaţia cu altul, prin contactul cu alţi oameni într-o societate. Fiecare eu uman este înţeles ca un punct de convergenţă al schimburilor interpersonale. Este vechea viziune holistă a Chinei transpusă la nivelul planului social: “ren este grija pe care o au oamenii unii pentru alţii datorită faptului că trăiesc împreună” afirma un confucianist din sec. II e.n., Zheng Xuan. Astfel, cultivarea de sine nu este considerată o simplă datorie a unei morale personale,

www.geo

polit

ic.ro

21

ci ea se răsfrânge şi asupra vieţii în societate: „De la Fiul Cerului până la oamenii din popor, cu toţii trebuie să aibă ca principiu: să-ţi cultivi propria persoană”. Există o armonie cosmică (Dao) a cărei expresie în plan social o reprezintă tocmai principiile condiţiei de „om”, respectarea lor asigură fiecăruia şi întregului integrarea în Dao - imperativul oricărei filosofii chineze. Individualismul abstract, monadic, ce defineşte o bună parte a gândirii occidentale, îndeosebi după epoca modernă, este absent deci în acest sistem; pentru Confucius individul îşi împlineşte „umanitatea” printr-o reciprocitate permanentă bazată pe dublul respect: de altul şi de sine, la care se adaugă şi stări indulgente şi afectuoase. Etica sa, axată pe obligaţia - sau mai degrabă sentimentul spontan al reciprocităţilor echitabile şi al simţului responsabilităţii, va fixa şi reglementa întreg ansamblul raporturilor sociale în China feudală, când confucianismul devine atât normă de viaţă pentru populaţie, cât şi şcoală ce pregătea virtutea şi abilităţile vestitei clase a funcţionarilor, mandarinii.

Abordarea profesorului Virgil Moldovan, în lucrarea Confucianismul în China contemporană, pune în discuţie destinul filosofiilor tradiţionale în impactul lor cu ideologia comunistă a ultimelor decenii. Confucianismul, ca şi taoismul şi buddhismul, au avut de înfruntat în primii ani ai instaurării Partidului Comunist o acută criză: oficial, ele erau considerate ca retrograde, şcolile şi mănăstirile au fost închise, mulţi învăţaţi şi călugări fiind trimişi în detenţie. Însă, aşa cum şi în restul spaţiului comunist structurile religioase au continuat să existe, la fel şi în China şcolile filosofico-religioase au intrat doar într-o temporară ocultare, cu atât mai mult cu cât principiile lor, îndeosebi cele confucianiste, constituie însăşi norma cotidiană a vieţii fiecărui chinez. Ideologia comunistă, transferată din Rusia sovietică, era doar o altă matrice calchiată peste acest fond esenţial al ethos-ului chinez, fără să-l reuşească însă să-l dizolve. Şi încă o dată principiul Tao a fost mai puternic decât rigiditatea materialismului dialectic şi istoric: comunismul chinez a trebuit să se supună specificului naţional, să-şi armonizeze politica şi ideologia la normele de gândire şi comportament ale poporului şi, în fond, ale conducătorilor înşişi. Chiar şi revoluţia culturală propusă de Mao nu face decât să reitereze vechile atitudini de slăvire şi venerare pentru „Fiul Cerului”. Mai apoi, reprimarea iniţială a structurilor culturale ce aminteau de trecut face loc unei crescânde liberalizări, paralelă cu deschiderea politică a conducerii de la Beijing. Astăzi, resuscitarea spiritului tradiţional, indiferent de formele sale, face parte din însăşi politica oficială a Chinei, în încercarea de a oferi o replică proprie, nu doar geostrategică şi economică ci chiar şi culturală, la tot mai evidenta monopolizare occidentală a lumii. Normele confucianiste revin cu tărie în actualitate, cu scopul de a feri spiritul chinez de pericolul uniformităţii globaliste. Astfel, liberalism economic şi tradiţionalism cultural merg mână în mână în China ultimilor ani.

După ce în 213 î.e.n. dinastia Qin interzice cărţile confucianiste, iată că odată cu instalarea dinastiei Han (206 î.e.n.) confucianismul devine doctrina oficială a statului imperial, rămânând astfel, cu excepţia unor temporare momente de criză, până la începutul sec. XX. Întreaga infrastructură administrativă era formată din funcţionari pregătiţi în principiile confucianiste; aceşti mandarini erau avansaţi pe baza unor examene foarte severe, în funcţie strict de nivelul lor de pregătire. Principala problemă era aceea a instituirii celei mai optime formule de coexistenţă între supuşi şi conducători. Pentru aceasta erau utilizate normele propuse de Confucius însuşi şi de numeroşii săi succesori, în special de Mencius, pe care trebuie să le respecte atât principele, cât şi celelalte clase. În primul rând se exalta demnitatea puterii imperiale, principiu de unitate, garanţie a păcii şi bunăstării

www.geo

polit

ic.ro

22

poporului, însă această guvernare trebuia să se supună ea însăşi principiilor cosmice, armoniei universale a lui Tao; suveranul nu face decât să împlinească un „Mandat ceresc” încredinţat primilor împăraţi legendari ai Chinei şi transmis de la un conducător la altul doar atunci când Virtutea (De) este respectată. De aici şi autoritatea pe care şi-o vor atribui consilierii confucianişti, de a fi cei mai în măsură să ajute pe suveran în a guverna corect, căci principala sa îndatorire este educaţia, adică facilitarea apariţiei virtuţilor prezente în natura umană. Aşa cum Tian Dao (Dao cosmic, al cerului) operează în mod misterios, imperceptibil, la fel suveranul posedă un Wang Dao (Dao regal), instituţii prin care instruieşte poporul, el rămânând însă retras în palatul său, de unde cârmuieşte prin „non-acţiune” (wu wei). Suveranul rămâne inactiv dar pentru el lucrează miniştrii şi funcţionarii. Este foarte greu de înţeles sistemul politic al Chinei vechi fără a avea o imagine corectă asupra fundamentării sale filosofice prin principiile confucianiste despre natura umană virtuoasă (ren) şi necesitatea „omului nobil” (shi), şi în general prin întreaga paradigmă chineză bazată pe omologia „sus” - „jos”, adică Cer - Pământ, cosmos - umanitate. Actul de guvernare nu era considerat o simplă funcţionalitate, mai mult sau mai puţin arbitrară, a unei persoane sau minister, ci el avea o funcţie ritualică, de punere în rezonanţă a tuturor supuşilor cu legitatea universală, şi aceasta prin intermediul suveranului. De aici şi obligaţia respectării ierarhiilor consacrate din cele mai vechi timpuri, a supunerii în faţa celor superiori sau vârstnici, a modestiei atitudinii, a moderaţiei şi stăpânirii de sine, şi în general a tuturor virtuţilor pe care le propunea Confucius ca reguli pentru realizarea armoniei individuale, sociale şi cosmice. Sistemul politic chinez a încercat deci să prezerve o ordine socială considerată ca imuabilă, mandatată de însăşi ordinea cosmică, ele fiind aflate într-o relaţionare reciprocă. Formalismul exagerat al Chinei imperiale îşi găseşte tocmai aici explicaţia, iar în lipsa înţelegerii deschiderii sale filosofice, el a putut fi caracterizat de europeni prin termenul depreciativ, însă total neoperaţional în spaţiul chinez, de despotism oriental, sau prin alte asemenea concepte ce nu-şi găsesc justificarea decât într-o polarizare axiologică tipică culturii occidentale. În fapt, China a încercat până şi în dimensiunea politică sa-şi aplice viziunea sa despre lume; o viziune însă atât de tipică încât cu greu făcea loc unei alte imago mundi deosebită structural de a sa. De aici şi închiderea asupra ei înşişi, pe care a dus-o cu sine vreme de milenii. În momentul însă în care puterile europene au penetrat în această autosuficienţă aproape solipsistă, lumea chineză a trebuit să părăsească acest vis al fluturelui lui Zhuang Zhou şi să accepte noile provocări culturale şi ideea că este nevoită tot mai mult să-şi regândească propriul orgoliu, fie el filosofic sau politic.

Alături de confucianism, taoismul reprezintă cealaltă mare perspectivă filosofică configurată de spiritul chinez. Într-adevăr, ambele sunt rezultatul aceleiaşi sensibilităţi metafizice şi viziuni despre lume ce specifică modul inefabil al existenţei şi gândirii chinezului. Amândouă se construiesc în jurul termenului de Dao, înţeles ca principiu al ordinii naturale, morale şi politice. Ca principiu al ordinii naturale el se manifestă în marile ritmuri ale universului, în alternanţa anotimpurilor calde şi reci, în cea a zilelor şi nopţilor; ca principiu al ordinii politice el reprezintă puterea magico-religioasă a suveranului capabil să conducă printr-o Virtute (De), care exercită o influenţă benefică asupra celor din jur. Confucianiştii considerau că această virtute rezultă din practicarea virtuţilor morale, a „umanităţii”; demersul lor, chiar dacă cu deschidere cosmică, viza perfecţionarea în plan social, politic. Taoiştii, în schimb, sunt reticenţi faţă de această eficienţă comunitară propusă de

www.geo

polit

ic.ro

23

confucianişti. Folosindu-se de aceleaşi cadre filosofice şi conceptuale, ei elaborează viziuni mult mai metafizice, propunând mai degrabă ca ideal uman pe cel al ascetului, sihastrului, cel care prin virtutea lui atrage la sine fiinţele şi le converteşte la bine fără ca ele să-şi dea seama, el lăsându-le în largul spontaneităţii lor naturale. Lao Zi, criticând pe Confucius, considera că Virtutea (De) superioară este cea a omului care nu face nimic să o dobândească, căci el prin wu wei intră în mod natural în fluxul lui Dao. Însă atunci când cineva face eforturi de a fi virtuos după norme sociale, această Virtute superioară, această forţă interioară, singura aducătoare de sfinţenie, se pierde şi este înlocuită de mici virtuţi, precum ren (umanitatea confucianistă). Taoiştii sunt mult mai speculativi dar propun întotdeauna şi tehnici corespunzătoare de reintegrare în Dao, căci Fiinţa este o unitate, este unitatea cosmică în care se operează toate schimbările; reîntoarcerea la nediferenţierea lui Dao este comparabilă cu reîntoarcerea în patria de origine, căci trecerea pe pământ e doar un vis. Nu există individuaţie decât la modul aparent, iluzoriu, precum în vestita amfibolie onirică a lui Zhuang Zhou, în care el nu ştie bine ce este: un om care a visat că e fluture sau un fluture care visează acum că e om. Idealul taoist este deci diferit de veleităţile sociale ale confucianiştilor, totuşi, ele sunt doar aspecte complementare ale aceluiaşi mod de trăire a lumii.

Revenim pe teritoriul metodologiei propuse de Confucius şi Mencius pentru obţinerea perfectibilităţii umane; în concepţia mea, aceştia insistă asupra tezei că educaţia este principala modalitate de formare a individului - indiferent de clasa din care face parte, iar din această perfecţionare individuală rezultă şi o creştere a nivelului de virtute a întregii societăţi. Mai mult, Confucius denunţă vechiul sistem fondat pe transmiterea ereditară a funcţiilor în cadrul sistemului nobiliar şi pledează ca numirile să se facă în funcţie de merit şi de pregătire. Formarea paideică duce la apariţia unor oameni capabili, „cu competenţă şi virtute”, care nu se interesează de beneficiile materiale şi de avantaje. Aceşti „oameni nobili” (shi) trebuie să fie desemnaţi pentru a face carieră în administraţie şi în guvernare. Pe scurt, pragmatismul etic confucianist impune două elemente: formarea de persoane posedând competenţă şi integritate morală şi atribuirea posturilor doar în funcţie de merit. Dinastia Han (206 î.e.n. - 220 e.n.) este prima care va aplica aceste principii: aşa se va realiza sistemul de selecţie al funcţionarilor, recrutaţi prin examene imperiale din membrii oricăror clase sociale. El va rămâne în vigoare şi la următoarele dinastii, Sui şi Tang, îşi atinge apogeul în timpul dinastiei Song şi va dura până la căderea dinastiei manciuriene Qing în 1911.

În încheiere, consider util a aborda o formulă comparatistă cu un personaj definitoriu al spiritului occidental, un reper al culturii noastre, prin înrădăcinarea ei în clasicismul elenistic: Socrate. Confucius şi Socrate au fost contemporani; dincolo de sincronismul temporal, ei se întâlnesc în aceeaşi preocupare pentru om, în direcţionarea discursului filosofic pe problemele cetăţii, în aceeaşi sistare a speculaţiilor metafizice generice. Socrate ar putea fi considerat, într-o diagramă ideală a unei posibile unităţi ce ar anihila integrator aparenta dualitate dintre cultura occidentală şi cea chineză, ca acel punct de alteritate asumat în interiorul spiralei chineze. Pe de altă parte, locvacitatea maieutică a lui Socrate, tipologizare simbolică a neliniştii ontologice a spiritului european, îşi găseşte poate paleativul chinez în inefabilitatea unui „de-negrăit” al Fiinţei, aşa cum îl mărturisea maestrul Fu-Zi discipolilor săi: „Aş dori să renunţ la cuvinte”.

www.geo

polit

ic.ro

24

CHINA DINAPOIA UNUI ZID CU GEOMETRIE FLUIDĂ

Gheorghe VĂDUVA

China este unul dintre acele mari locuri de pe pământ unde cerul se uneşte cu marea, înaltul cu adâncul, iar dragonii nu sunt fiinţe înspăimântătoare, ci simboluri ale puterii, protecţiei şi bunăstării. China nu este o construcţie fluidă, cu evoluţii întâmplătoare şi riscante, supusă vânturilor şi vântuirilor lumii, ci o arhitectură solidă, durabilă, cu existenţă îndelungată, sinergică şi puternic personalizată. Nu întâmplător spaţiul şi timpul arealului chinez generează o filozofie specială, unică în felul ei, o filozofie, deopotrivă, a lumii, ca valoare universală, şi a sinelui, ca valoare specială, ancestrală, generatoare de energii inepuizabile, dar cu mare impact în continuitatea şi stabilitatea întregii lumi.

Repere inconfundabile Geopolitica Chinei nu se bazează pe orizonturi mişcătoare, nici pe pivoţi ce

pot fi mutaţi şi strămutaţi de colo, colo, în funcţie de interese şi de lideri, nici pe atitudini conjuncturale ce pot oferi câştiguri sau avantaje efemere. Această ţară este şi se doreşte a fi mereu şi a rămâne mereu unică şi unitară, puternică şi stabilă, dar nu ca un imperiu al centrului lumii sau din centrul lumii, cum este numită adesea, ci ca o arhitectură originală şi durabilă, generatoare şi consumatoare de stabilitate. Chiar dacă chinezii cred că se află în centrul lumii - şi, într-o anumită măsură, aşa şi este -, filozofia lor de viaţă şi de acţiune nu este una cuceritoare, ci una care generează şi radiază. De aici nu rezultă că chinezii sunt extrem de generoşi şi lucrează dezinteresat în favoarea întregii lumi, ci doar faptul că pe ei nu-i interesează cucerirea lumii, ci doar unitatea şi stabilitatea teritoriului lor, hrănirea celor 1,3 miliarde de guri, cum spun ei, şi buna vecinătate.

Marea geopolitică a Chinei se sprijină pe cel puţin trei pivoţi ce nu au putut fi clintiţi niciodată:

Cultul propriului teritoriu; Marea cultură; Marea stabilitate. Teritoriul Chinei este un fel de teritoriu-tabu, chiar dacă nimeni nu face caz

de o astfel de filozofie. Marele Zid Chinezesc, lung de 12.000 de kilometri, una dintre marile minuni ale lumii, este unul dintre argumentele acestei filozofii a spaţiului-tabu, a spaţiului-teritoriu, a spaţiului vital. Chinezii au spus sus şi tare că strâmtoarea Formoza, cea care desparte teritoriul continental al Chinei de insula Taiwan, este spaţiu de interes vital pentru China. De altfel, în concepţia oamenilor acestei ţări, fiecare metru de pământ sau de apă este de interes vital pentru China celor peste 1,3 miliarde locuitori. În acest spirit, în 1997, chinezii au recuperat Hong Kong, iar în 1999 Macao. Deşi China are o desfăşurare teritorială imensă de 9.596.960 km2, din care 9.326.410 km2 uscat şi 270.550 km2 apă, niciodată, în istoria multimilenară de ani a acestei mari ţări, nici un guvern nu a semnat vreun act prin care să

www.geo

polit

ic.ro

25

renunţe la vreun metru pătrat de pământ sau de apă din propriul teritoriu, aşa cum se mai întâmplă prin unele părţi unde guvernele cedează cu uşurinţă teritorii, inclusiv în România, supusă, în istoria ei, rapturilor teritoriale de toate felurile şi din toate timpurile. China este foarte grijulie cu ceea ce ea consideră ca fiind teritoriul său şi nimeni nu îndrăzneşte s-o contrazică sau s-o contracareze. Nici măcar Statele Unite ale Americii, o superputere economică şi militară colosală, ce nu va putea fi ajunsă de nimeni în următoarea sută de ani. Chiar şi americanii au recunoscut că există o singură Chină, chiar dacă administraţia americană sprijină regimul de la Taipei. O singură Chină, cu două regimuri politice. China nu este un fenomen, cum, poate, am fi tentaţi să afirmăm, având în vedere capacitatea excepţională de continuitate şi de resurecţie a acestei ţări. China este doar o ţară cu picioarele pe pământ, extrem de realistă şi de prolifică. Pe parcursul unei vizite pe care am făcut-o, împreună cu un coleg, în 1994, în această ţară, am ajuns şi la Shanghai, una dintre marile aglomerări ale lumii, unde am fost cazaţi la unul dintre cele mai renumite hoteluri, o clădire de 40 de etaje, ultramodernă. În timpul nopţii, întrucât era o vreme foarte frumoasă, am privit pe fereastră, de la etajul 24, nu peisajul, ci un muncitor care săpa un şanţ. Preţ de câteva ore nu s-a oprit nici măcar o clipă din săpat, pentru a-şi trage sufletul, a scuipa în palme sau a-şi aprinde o ţigară. Era singur, în miez de noapte, şi nu-l supraveghea nimeni. Cam acesta este spiritul oamenilor de acolo.

La 2 iunie 2005, la Vladivostok a fost semnat un acord cu Rusia cu privire la frontiera comună, care măsoară 4.300 km. După semnarea acestui acord, Vladimir Putin, preşedintele Rusiei, declara că este pentru prima dată, în relaţiile ruso-chineze, când frontierele sunt clar definite. După cum se ştie, pe fluviile Amur, Ussuri şi Argun, la graniţa comună ruso-chineză, erau în dispută în jur de mii de insule. A rezolva, deci, o astfel de problemă, în condiţiile în care, prin anii 1980, au existat chiar şi ciocniri militare la aceste frontiere, reprezintă, într-adevăr, o mare realizare. S-ar putea deduce, totuşi, că mitul nesemnării unor documente prin care să se cedeze porţiuni din teritoriul chinez s-a cam terminat odată cu încheierea acestui acord. După părerea noastră, o astfel de aserţiune n-ar fi corectă. Semnarea unui acord pentru definirea şi delimitarea frontierei cu un stat vecin nu înseamnă cedare de teritorii, ci reglementare a regimului frontierei. Nu ştim dacă semnarea acestui acord va rezolva şi problema migraţiei chineze în extremul Orient rus, dar, oricum, o astfel de reglementare nu poate fi decât benefică atât pentru parteneriatul strategic ruso-chinez, cât şi pentru întreaga regiune.

Acţiunile sale recente pentru delimitarea frontierelor cu Coreea de Nord (cu care mai are unele litigii cu privire la nişte insule pe fluviile Yalu şi Tumen) şi stoparea migraţiei ilegale a coreenilor în această ţară sunt remarcabile. China se preocupă şi de delimitarea şi stabilirea unui regim clar de frontieră cu Vietnamul, mai ales în zonele de pescuit, potrivit unor acorduri ratificate în 2004, dar acest proces este ceva mai lent.

De asemenea, sub presiunea organizaţiilor ecologiste internaţionale, a Birmaniei şi a Thailandei, dar şi în spiritul rezolvării amiabile a tuturor problemelor în relaţiile cu vecinii, China a stopat construirea celor 13 baraje pe fluviul Salween.

Şi cu India a fost semnat, la 11 aprilie 2005, un acord pentru discuţii privind contenciosul frontalier ce datează din 1962. China revendică un teritoriu de 20.000 km2 din nord-estul Indiei, denumit Arunachal Pradesh, în timp ce India revendică zona Aksai Chin din Kaşmir, de 38.000 km2.

Kaşmirul este o zonă în dispută, distribuită între China, India şi Pakistan. Este

www.geo

polit

ic.ro

26

unul dintre focarele fierbinţi ale lumii, mai tot timpul conflictual, concretizat îndeosebi în rivalitatea indo-pakistaneză, foarte periculoasă, dacă avem în vedere că toate cele trei ţări care-şi dispută, într-o formă sau alta, părţi din acest teritoriu, sunt puteri nucleare. Aceste trei mari ţări, împreună totalizează 2.616.459.966 locuitori, adică mai mult de o treime din populaţia globului, şi 13.688.490 km2. Niciodată cele trei ţări nu au fost în relaţii excelente, chiar dacă China, într-o vreme, a susţinut Pakistanul în disputa cu India. Cele două mari culturi - cea chineză şi ce indiană - aproape că nu comunică între ele, ceea ce reprezintă unul dintre paradoxurile acelei zone de foarte mare importanţă pentru viitorul planetei. Oricum, în viitorul apropiat, se pare că zona începe să se stabilizeze, iar marile probleme de aici sunt, totuşi, controlate sau compensate de înţelepciunea şi forţa culturală extraordinare ale acestor ţări-nuclee ale unora dintre cele mai mari şi mai statornice civilizaţii ale lumii.

Teritoriile Chinei şi Indiei au fost cucerite, stăpânite de alţii, iar această umilinţă a marcat semnificativ (e drept, de maniere oarecum diferite) populaţiile acestor ţări. China, la ora actuală, cunoaşte patru forme de proprietate: de stat, de grup, privată şi concesionarea. N-a uitat însă niciodată umilinţa suportată din vremea ocupaţiei. Un singur exemplu în acest sens, poate fi, considerăm noi, edificator pentru a exprima şi mai exact mentalitatea acestor oameni. Eram la Shanghai, în apropierea celui mai mare pod suspendat din lume. Aici, pe malul fluviului Yan Tzî, se afla o incintă închisă cu un gard de fier forjat. Era o construcţie veche, foarte elegantă, în mijlocul unui parc imens. Ghidul nostru a ţinut să precizeze că, la intrarea în această incintă, cândva, se afla un panou pe care scrie: „Interzis accesul câinilor şi chinezilor”.

Între înzăvorâre şi izvorâre China are 20 % din populaţia planetei, dar nu şi 20 % din resurse. Mai mult

de jumătate din consumul său de petrol este importat din Orientul Mijlociu, de unde se deduce importanţa imensă pe care o acordă această ţară, ca mai toate ţările mari consumatoare de petrol, acestei regiuni. Atitudinea Chinei faţă de Orientul Mijlociu este însă una de un tip deosebit, specific chineză. Adică, atentă, prudentă, adaptabilă împrejurărilor şi perseverentă.

China face parte din Forumul Asia de Nord-Est, împreună cu Rusia, Japonia şi Coreea de Sud. Iar scopul declarat al acestei organizaţii este realizarea unor rezerve strategice de petrol, îndeosebi prin exploatarea resurselor de hidrocarburi din Siberia şi din Extremul Orient. Deja, după cum bine se ştie, Rusia cooperează cu Japonia în exploatarea petrolului din Marea Ohoţk.

China pune mare bază pe parteneriatele sale strategice, realizate în primul rând cu Rusia şi cu Uniunea Europeană. Japonia şi Uniunea Europeană sunt investitori strategici în economia chineză, iar parteneriatul cu Rusia soluţionează o mulţime de probleme care nu au putut fi niciodată rezolvate până la capăt. Cele două mari ţări sunt preocupate pentru a-şi dezvolta economia şi a-şi ameliora în mod substanţial relaţiile. În plan ceva mai îndepărtat, se vizează realizarea unei entităţi sau măcar a unei unităţi eurasiatice, foarte importantă atât pentru Orientul, Sud-Estul, Centrul şi Vestul uriaşei, diversificatei şi divizatei platforme eurasiatice, cât şi pentru fiecare ţară în parte de pe cele două continente. Vestul acestei uriaşe platforme, adică Europa, este lipsit de resurse energetice.

În vederea acestui proiect al unităţii eurasiatice şi, evident, al unităţii est şi sud-est asiatice, cu câţiva ani în urmă, China a construit o cale ferată de 4.000 de kilometri, de la Kumming, localitate situată într-o regiune din sudul acestei ţări,

www.geo

polit

ic.ro

27

până la Singapore, la care se adaugă linia de feribot dintre Coreea de Sud şi China, precum şi modernizarea căilor ferate din Coreea de Nord de către Rusia. Se vorbeşte chiar şi de construirea unui tunel suboceanic de tipul celui de sub Canalul Mânecii între Japonia şi oraşul sud-coreean Pusan.

Toate aceste consideraţii şi multe altele, normale în procesul dezvoltării unor relaţii corecte şi durabile între marile entităţi ale lumii, arată că estul, sud-estul şi sudul marelui continent asiatic ies încet, încet dintr-o conflictualitate milenară şi îşi construiesc, împreună, un nou statut, după o arhitectură ce merită toată atenţia. Este adevărat, platforma asiatică, la fel ca şi cea europeană sau ca America de nord, este una puternic nuclearizată, dar o astfel de realitate nu poate fi evitată. Rusia, China, India şi Pakistanul sunt ţări care posedă, în mod „legal”, arme nucleare, iar Coreea de Nord este bănuită că ar poseda, în mod „ilegal” astfel de arme. Se pare că Iranul doreşte să se alinieze şi el (desigur, „ilegal”) la această comunitate, iar Israelul face notă aparte în spaţiul realităţilor nucleare, datorită, după unii, condiţiilor speciale pe care le are această ţară şi ameninţărilor cărora trebuie să le facă faţă, iar după alţii, altor interese. Oricum, lumea, împreună cu mai marile sau mai micile ei puteri, trebuia să-şi dea seama că, odată cu exploziile nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki, arma nucleară va intra treptat în arsenalele celor mai puternice ţări de pe planetă şi, mai devreme sau mai târziu, lanţul acestor tipuri de înarmări nu va mai putea fi oprit sau, în orice caz, cu greu va mai putea fi pus sub control.

China nu este un rimland, cum definea Nikolas Spykman această zonă (sau o parte din ea), concept şi pe baza căruia s-au constituit politica şi strategia americane de îndiguire a comunismului. Pe vremea aceea, între China şi Statele Unite existau relaţii bune, chiar un fel de parteneriat strategic. Probabil că, într-un viitor nu prea îndepărtat, relaţiile sino-americane se vor accentua şi îmbunătăţi substanţial, întrucât, într-o lume a interdependenţelor şi intercondiţionărilor, nu se poate altfel. China nu este, deci, şi n-a fost niciodată un rimland, adică o margine, chiar dacă, aparent, ar fi cumva marginală sau marginalizată faţă de zbaterile de azi. Ea se află mereu în centrul lumii, atât prin marea sa cultură, prin istoria sa multimilenară, cât şi prin faptul că ea grupează 20 la sută din populaţia lumii, are un ritm de dezvoltare economică foarte mare, vizează buna vecinătate, parteneriatele şi soluţionarea tuturor problemelor care există în zone. Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OCS) este un exemplu cât se poate de concludent în acest sens. Această organizaţie a fost creată în iunie 2001 şi a ţinut la Moscova, în 2002, cel de al treilea summit în prezenţa şefilor statelor membre: China, Rusia, Kazahstan, Kirghizstan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Cu acest prilej s-a întocmit un document „Declaraţia de la Shanghai” care defineşte principiile de funcţionare a acesteia: încredere mutuală, avantaje reciproce, egalitate, consultări, respectul diversităţii de civilizaţii, dezvoltare comună. Această organizaţie, deşi pare una dintre cele regionale obişnuite, are totuşi un rol foarte mare în geopolitica regiunii. Ea se află chiar în centrul foaierului perturbator de odinioară, reuneşte ţările din Asia Centrală, producătoare de petrol şi de gaze naturale, şi cele două mari puteri - China şi Rusia -, iar obiectivele pe care şi le propun şi care par cumva că fac o mulţime vidă cu ceea ce se întâmplă la ora actuală în Afganistan sunt de foarte mare importanţă pentru viitorul regiunii. Desigur, această organizaţie avantajează, în primul rând, Rusia şi China, dar şi ţările din Asia Centrală. Această regiune, extrem de bulversată şi de tensionată, are nevoie nu numai de stabilitate, ci şi de o „ieşire în lume”. Este, de fapt, vorba de mai multe „ieşiri”. Una dintre ele se produce prin Bazinul Caspic, o alta, probabilă, prin Afganistan, către Oceanul

www.geo

polit

ic.ro

28

Indian, iar cea mai sigură dintre ele ar putea fi prin China. De fapt, însăşi China, fiind cea de a doua mare consumatoare de resurse energetice, reprezintă efectiv această „ieşire”. Calitatea acestei „ieşiri” depinde şi de zona uigură, adică de provincia autonomă Xinjiang, cea mai mare din China, ea însăşi producătoare de petrol. În 2003, chinezii au publicat o carte albă asupra acestei provincii intitulată „Istoria şi dezvoltarea Xinjiang-ului”. Atenţia pe care China o acordă acestei provincii, în general, rebele, este semnificativă. Războaiele şi confruntările s-au terminat, este vremea de pace. Numai o ţară puternică din punct de vedere economic are sau poate avea un cuvânt de spus. Chinezii şi-au însuşit foarte bine o vorbă luată de la Hong Kong: „Dacă nu poţi muşca, nu-ţi arăta dinţii”. Ei aplică şi au aplicat cu succes doctrina celor patru „Nu”:

Nu hegemonismului; Nu politicii de forţă; Nu politicii de bloc; Nu cursei înarmărilor!

Cârcotaşii ar putea afirma, invocând şi proverbul hong-konghez citat mai sus, că „cine poate roase roade, cine nu, nici carne crudă”, cum spune un alt proverb de pe la noi. Chinezii pot. Şi pot încă foarte mult. Dar a putea, în doctrina lor milenară, înseamnă a fi înţelept. Dacă n-ar fi fost înţelepţi şi cumpătaţi, chinezii n-ar fi rezistat până azi valurilor de presiuni şi suprapresiuni care s-au exercitat asupra lor.

De aceea, celor patru „Nu”, ei le opun patru afirmaţii concludente: Da constituirii încrederii; Da atenuării dificultăţilor; Da dezvoltării şi cooperării; Da evitării confruntărilor.

Pentru realizarea acestor obiective, precum şi a infinitelor posibilităţi care se găsesc între „Nu” şi „Da”, chinezii practică o politică asimetrică, foarte mobilă bazată pe câteva accente extrem de importante:

Relaţii bilaterale corecte şi amiabile; Dezvoltare economică durabilă; Reducerea tensiunilor de orice fel.

Ei se află aici, aşa cum spuneam, în acelaşi areal cu indienii şi cu indochinezii, într-un fel de spaţiu-izvor. Acest spaţiu generează, deopotrivă, energie, forţă, optimism şi stabilitate, chiar dacă vechile arii conflictuale încă nu s-au restrâns în măsură suficientă.

Coreea de Nord, în anumite condiţii, ar putea deveni un fel de „santinelă a Chinei”, în timp ce Japonia, deşi este una dintre ţările cu cele mai substanţiale investiţii în China, mai are încă statutul de spin în laba tigrului chinez. Chinezii n-au uitat şi nu pot uita niciodată ce s-a întâmplat în Al Doilea Război Mondial - nimeni, nicăieri, nu va uita acest război şi nici un alt război din istoria omenirii -, iar muzeul de la Shenyang (unde sunt expuse crimele, torturile şi experimentările făcute de armata japoneză, începând cu 1931, pe populaţia chineză) este o mărturie în acest sens. Au avut loc chiar şi câteva dispute pe această temă, întrucât, în pofida politicii sale de bună vecinătate, China nu mai acceptă nici un fel de umilinţă, nici măcar pe cea a trecutului.

De aici, din acest spaţiu, radiază, îndeosebi spre soare-apune, un spirit, o cultură şi o mişcare a populaţiilor cu reverberaţii semnificative în configuraţia civilizaţiei europene şi occidentale. Într-un fel, dintotdeauna a fost aşa. În permanenţă, a avut loc un proces de mişcare mai lentă sau mai accelerată a populaţiilor în spaţiul eurasiatic şi din spaţiul eurasiatic, Europa Occidentală reprezentând un terminal,

www.geo

polit

ic.ro

29

un loc de ajungere. Antichitatea a creat premise pentru o civilizaţie de margine de ocean, Evul Mediu a consolidat-o prin zeci de mii de celule feudale, iar Renaşterea (care a fost cea mai mare explozie din istoria modernă) a desferecat continentul european şi a deschis poarta eurasiatică occidentală spre alte lumi.

Putem spune că Eurasia a creat Europa Occidentală, adică civilizaţia europeană occidentală, iar Europa Occidentală a creat America Modernă, America Democratică. Desigur, prin expansiune, emigraţie, tehnologie şi putere. Probabil că, de-a lungul timpurilor, America Democratică va influenţa masiv Orientul, îndeosebi prin tehnologie, aşa cum, de altfel, a şi început să o facă. În felul acesta, ciclul s-ar putea încheia, pentru ca să fie luat şi reluat de la început sau să se constituie într-un continuum spaţio-temporal, benefic pentru unitatea lumii.

Deocamdată, asistăm cu durere la chinurile facerii. Nu ştim dacă, pe plan geopolitic, aceste chinuri vor genera un nou echilibru - evident, un echilibru dinamic -, necesar pentru toată lumea, mai ales pentru vremurile care vor veni. Ştim însă că astfel de chinuri sunt greu de suportat, că se soldează, potrivit Strategiei Solana, cu 45 de milioane de morţi de foame şi de malnutriţie în fiecare an, cu o bătălie cumplită pentru putere, influenţă, pieţe şi resurse, cu conflicte, războaie şi ample acţiuni de gestionare a crizelor, războaielor şi conflictualităţii.

Schematic, ciclul expansiunii migraţioniste şi cel al efectelor de feed-back ar putea fi reprezentat astfel:

Nu ştim dacă va fi sau nu va mai fi un război pustiitor şi absurd de tipul celei de a doua conflagraţii mondiale. Războaie însă vor mai fi. China nu crede în război, nu cultivă şi nu practică războiul. Dar ea nu se înzăvorăşte în ea însăşi şi în propriul ei teritoriu, cum se afirmă prin unele lucrări, avându-se în vedere, probabil, filozofia milenară şi continuă a Marelui Zid, nici nu-şi ascunde invenţiile şi descoperirile precum o făcea odinioară, ci trăieşte cu măsură în văzul lumii. Ea este preocupată cu prioritate, ca oricare altă ţară de pe planetă, să-şi consolideze economia şi civilizaţia, să-şi transforme frontierele din linii care îngrădesc, separă şi opun în linii care identifică, consolidează şi unesc, într-o lume bazată pe cooperare şi interdependenţă. China este unul dintre marii piloni de stabilitate ai lumii şi, pentru aceasta, pentru marea ei cultură, precum şi pentru înţelepciunea pe care o dovedeşte totdeauna în relaţiile internaţionale, ea trebuie respectată şi admirată.

www.geo

polit

ic.ro

30

DESTINUL CHINEI ÎN JOCURILE DE PUTERE ALE SECOLULUI XXI

Vasile NAZARE

Abstract: China’s destiny, in the power equation of the third millennium global political stage, represents a real challenge for geopoliticians, military analysts, national and international interests groups and also for the leaders of the states involved. Naturally, the awaited answers target which country going for the superpower status on the planetary scale, from the known diplomacy triangle - USA, SU (Russia) and China -, designation set by Nixon and Kissinger in the seventies, will be the winner, but also inquire the decisive factors, the costs and the impact on the world order.

Cuvinte cheie: centre de putere, superputere, hiperputere, putere de nişă, pivoţi geopolitici, jucători geostrategici, putere hegemonică, ciclu hegemonic

1. TENDINŢE ÎN RELAŢIILE DE PUTERE ÎN VIAŢA INTERNAŢIONALĂ Trăim într-o lume nesigură, anarhică, conflictuală, în care şi cele mai nesemnificative

turbulenţe pot degenera şi avea evoluţii dintre cele mai neaşteptate. Dincolo de interpretările teoretice mai vechi sau mai noi, un lucru devine tot

mai evident: relaţiile internaţionale dintre state au fost, sunt şi se vor manifesta în continuare ca relaţii de putere, "raporturi de forţă". "Teoria, comenta K. Waltz, descrie politică internaţională ca pe un domeniu competitiv"1. Singura preocupare a statelor în acest climat concurenţial şi conflictual, indiferent de opţiunile doctrinare şi sistem social-politic, fiind creşterea puterii şi securităţii lor ca principalii factori de supravieţuire într-o lume precară. Iar adevărata problemă a sistemului relaţiilor internaţionale rămâne managementul corect, inteligent şi etic al puterii, deoarece fără realizarea unui echilibru al puterii ("balance of power") la cote rezonabile, dăinuirea umanităţii este ameninţată. Neignorând importanţa dinamicii corelaţiei sale cu "balanţa de interese" (R. Schweller) şi "balanţa ameninţărilor" (S. Walt).

K. Waltz recunoştea că în acest univers ambiguu, în care nu există o putere ordonatoare a politicii mondiale, dominaţia superputerilor devine soluţia preferabilă, singura garanţie a ordinii şi stabilităţii în lume. Hegemonia, deopotrivă detestată şi acceptată, îşi valorifică valenţele persuasive nu din cauză că cei slabi recunosc legitimitatea guvernării celor puternici, ci "pentru că nu este avantajos să intre în conflict cu ei"2.

Structura sistemului internaţional, dată fiind vocaţia sa constrângătoare, influenţează decisiv comportamentul statelor precum şi frecvenţa conflictelor, determinându-le să opteze între anumite tipuri de politici. "Sistemul interstatal, în opinia lui Waltz, este un ansamblu de autoprotecţie, anarhic. (…) În timp ce anarhia este constantă, cel de al doilea criteriu, distribuţia capacităţilor, variază de la un stat la altul. Statele se confruntă cu sarcini similare, dar diferă sub aspectul capacităţilor de care dispun în a le rezolva"3.

La nivel global, continua teoreticianul american, "nu mai mult de opt state" au jucat vreodată un rol semnificativ pe scena mondială. Politica echilibrului de putere devine operantă numai atunci când sunt îndeplinite următoarele două condiţii: "ordinea

1 Waltz, K., Teoria politicii internaţionale, Iaşi, Ed. Polirom, p. 178. 2 Ibidem, p.160. 3 apud Griffiths, M., Relaţii internaţionale, Bucureşti, Ed. Ziua, 2003, p. 92-93.

www.geo

polit

ic.ro

31

să fie anarhică şi să fie populată de unităţi care doresc să supravieţuiască"4. Structurile bipolare sunt mai stabile, durabile şi ferite de războaie extinse decât

structurile multipolare (dominate de trei sau mai multe puteri). Diferenţa fiind făcută de comportamentul strategic al actorilor. În cazul multipolarităţii, statele se bazează pe sistemul de alianţe pentru a-şi menţine securitatea. Existenţa mai multor variabile în ecuaţia securităţii generează instabilitate şi oscilaţie decizională. În cazul bipolarităţii, statele se bazează doar pe propriile capacităţi, iar decalajul evident între potenţialul lor şi al celorlalţi actori le determină să fie mai prudente. În competiţia superputerilor - SUA şi fosta URSS -, numai incapacitatea lor de a-şi depăşi reciproc forţa de răspuns explică stabilitatea sistemului mondial în perioada postbelică a Războiului Rece. Idee reiterată, mai târziu, şi de J. Mearsheimer, care afirma tranşant: "Într-un sistem multipolar există mai multe situaţii cu potenţial de conflict decât într-o ordine bipolară". Bipolaritatea reduce situaţiile conflictuale (singura diadă cu potenţial beligerant fiind cea dintre marile puteri), presupune o probabilitate mai mare privind distribuţia sensibil egală a puterii între actorii globali (adevărata sursă de stabilitate), descurajează greşelile de calcul reducând riscul unui război între marile puteri şi diminuează teama care amplifică tensiunile dintre state5.

Istoria ne oferă imaginea reală şi completă a derulării "ciclurilor de putere", a ciclurilor aşa-zis "hegemonice". Despre metamorfoza puterii statelor, de la centru de putere la superputere şi hiperputere, de la statutul de pivoţi geopolitici la cea de jucători geostrategici. Răstimp care a presupus alternarea momentelor de multipolarism cu cele de bipolarism, dispariţia unor puteri precum Olanda, Spania, Austro-Ungaria, Prusia, Turcia, Anglia, Franţa, Germania, Japonia, URSS etc. şi apariţia altor actori şi centre de putere aflate în plină ascensiune: SUA, Rusia, China, India etc. Asistăm astăzi la o unipolaritate de tranziţie în care SUA a rămas "singura superputere care poate folosi forţa, sub egida ONU, oriunde în lume"6.

După victoria coaliţiei multinaţionale în războiul din Golf, mulţi analişti, printre care şi Charles Krauthammer, au afirmat că "trăim într-o lume unipolară”, în care SUA, singura putere hegemonică, trebuie să conştientizeze noua realitate şi să-şi afirme "voinţa de a o conduce." Vădit surprins şi incomodat de noua ierarhie statuată în arena internaţională, fostul lider sovietic, M. Gorbaciov, recunoştea în faţa publicului adunat la Colegiul de la Westminster: "Sistemul bipolar şi-a epuizat potenţialul." Poate cea mai periculoasă situaţie şi ameninţare pentru stabilitatea sistemul internaţional. "O lume unipolară - reamintea recent preşedintele V. Putin la "Conferinţa pentru probleme de securitate de la München", - oricât am înfrumuseţa termenul, înseamnă un singur centru de putere, un singur centru de forţă şi un singur stăpân". Situaţie ce "nu are nimic în comun cu democraţia. Oamenii care ne învaţă pe noi democraţia nu vor să o înveţe şi ei (…) lumea a devenit mai puţin sigură, iar conflictele nu s-au rezolvat, ci s-au agravat"7. Potrivit aprecierilor SIPRI Yearbook (2006), în 2005 au avut loc 17 conflicte armate majore (în Europa, Africa, Asia, America, Orientul Mijlociu) care au necesitat desfăşurarea a 58 de acţiuni multinaţionale de menţinere a păcii sub patronajul ONU, a organizaţiilor regionale sau a unor coaliţii la care au participat 289.500 militari şi 175.000 civili.

4 Ibidem, p. 93. 5 Mearsheimer, J., Tragedia politicii de forţă, Bucureşti, Ed. Antet, 2001, p. 242, 247. 6 Buta, V., "Noile centre de putere şi securitatea internaţională", în Impact strategic, nr. 3/2005, p. 23-29. 7 Oroveanu, C., "Schimb de replici dure între Vladimir Putin şi Casa Albă", în Adevărul, 12.02.2007.

www.geo

polit

ic.ro

32

Consecinţele nefaste ale dezechilibrului de putere apărut în sistemul internaţional, în urma trecerii de la bipolaritate la unipolaritate, au fost anticipate de K. Waltz încă din anii '60. Însă numai pericolul nuclear a "salvat" umanitatea de un conflict militar devastator. Descurajarea nucleară reprezentând, atât în perioada bipolarităţii, cât şi astăzi, cheia stabilităţii politicii mondiale. Atunci când vorbim de cele mai ridicate niveluri ale forţei (nucleare -s.n.), "puterea absolută", în mod paradoxal, generează "neputinţa absolută", iar "cea mai performantă armă a celor mai puternice state se dovedeşte a fi utilizabilă în cel mai scăzut grad"8. Practic, armele nucleare n-au fost niciodată decât nişte mijloace de descurajare, nu şi de atac.

Ideea a făcut, din nefericire, carieră fie ca principiu doctrinar în creaţia unor teoreticieni contemporani - "(...) Mai bine o lume cu arme nucleare, dar fără un război major, decât un război major, dar fără arme nucleare" (M. Quinlan) -, fie ca axă fundamentală în strategiile de securitate ale unor state (SUA sau Rusia).

O analiză atentă a tendinţelor politicii mondiale ne permite să afirmăm că secolul XXI evoluează spre multipolaritate. Competiţia pentru putere şi supravieţuire a statelor s-a accentuat, a atins cele mai ridicate cote, vizând hegemonia sub toate formele sale: regională, continentală sau globală. Dar politica externă a unui stat, considera W. Lipmann, presupune un "echilibru între implicare şi puterea naţiunii (…)".

Pentru a accede la poziţia de centru de putere, un stat trebuie să satisfacă anumite exigenţe de ordin cantitativ şi calitativ privind: populaţia, gradul de dezvoltare economică, suprafaţa teritoriului naţional, capacitatea militară (puterea nucleară fiind hotărâtoare), poziţia geografică, capacitatea de a lua decizii şi a le transforma în fapte.

A. Toffler (în "Puterea în mişcare"), raportându-se la noul mediu de securitate, sublinia importanţa următoarelor trei dimensiuni: potenţialul militar, capacităţile economico-financiare, potenţialul tehnico-ştiinţific şi informaţional. "Puterea de cea mai înaltă calitate, completa autorul, provine din aplicarea cunoaşterii". Iar controlul acesteia devine "nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru putere, în toate instituţiile omeneşti (...) cunoaşterea, sursa puterii de cea mai înaltă calitate, câştigă în importanţă cu fiecare fugară nanosecundă (...), reprezintă «factorul K» al luptelor globale pentru putere". În opinia sa, prăbuşirea comunismului sovietic nu a fost determinată de competiţia militară şi economică, ci de "factorul K - noile cunoştinţe de care sunt acum tot mai dependente atât forţa militară, cât şi puterea economică"9.

Reţine atenţia faptul că, şi în societatea cunoaşterii, componenta militară a potenţialului de putere dimensionează "locul şi rolul unui actor în ecuaţia de putere din sistemul relaţiilor internaţionale (…)". Chiar dacă ea are varii expresii şi criterii de evaluare. Astfel S. Strange (în "Political Economy and International Relations") insista pe cele patru structuri definitorii: "puterea de a influenţa ideile altora (structura de cunoaştere), puterea de a influenţa accesul la credite (puterea financiară), puterea de a influenţa viitorul securităţii lor (structura de securitate), puterea de a influenţa şansa lor la o viaţă mai bună în calitate de producători şi consumatori (structura de producţie)"; K Deutsch invoca capacitatea de a "manipula interdependenţele", iar T. Chopin şi R. Bosch ne sugerau ca factori: potenţialul de putere, locul deţinut în structura relaţiilor internaţionale, prestigiul de care se bucură, voinţa de a acţiona

8 Waltz, K., op. cit., p. 249. 9 vezi Paul, V., Coşcodaru, I., Centrele de putere ale lumii, Ed. Ştiinţelor sociale şi politice, 2003, p. 36; Toffler, A., Puterea în mişcare, Ed. Antet, 1995, p. 23-28; 392; 467.

www.geo

polit

ic.ro

33

şi legitimitatea construită.10 Astăzi, neîndoielnic, "puterea nu mai este omogenă." Pentru a fi mare, o "naţiune, avertiza H. Kissinger, trebuie să fie puternică sub toate aspectele": economic, politic, militar, ştiinţific, tehnologic. Puterea exercitată sau potenţială, comenta A. Toffler, poate avea întrebuinţări multiple: pentru a pedepsi, răsplăti, convinge şi chiar a transforma (…) inamicul în aliat".

Ciclurile hegemonice, potrivit aserţiunilor lui R.G. Gilpin (în "War and Change in World Politics"), se pun în mişcare doar dacă "schimbarea sistemului este profitabilă. (…) Dacă beneficiile scontate depăşesc costurile presupuse." Transformarea sistemului internaţional de către actorul implicat se face "prin expansiune teritorială, politică şi economică până când costurile marginale ale unei viitoare schimbări" devin "egale sau mai mari decât beneficiile aşteptate". Absenţa lor conduce la menţinerea stabilităţii, a statu quo-lui. Mai mult, adept al teoriilor "opţiunii raţionale" şi "echilibrului de putere", teoreticianul american avertiza asupra consecinţelor nesoluţionării dezechilibrelor apărute în sistemul internaţional: "schimbarea sistemică" şi restabilirea spontană a unui "nou echilibru care va reflecta redistribuirea puterii", sau chiar "schimbarea identităţii puterilor dominante11.

La început de mileniu, pentru a formula predicţii corecte privind evoluţia sistemului mondial, trebuie să luăm în calcul prezenţa, ponderea şi influenţa anumitor tendinţe în ecuaţia de putere:

a) trecerea de la unipolarism la multipolarism, spre un sistem poliarhic şi policentric; dincolo de statutul de hiperputere al SUA, asistăm la multiplicarea şi reconfigurarea centrelor de putere geostrategică: Rusia, China, India, ONU, UE, NATO, OSCE, OECD, G-8, Commonwealth-ul, Liga Arabă, ASEAN, APEC etc.;

b) accentuarea competiţiei pentru putere între state privind ascendenţa la poziţia exercitării dominaţiei regionale, continentale sau globale coroborată cu tendinţa statelor mici şi mijlocii de a ieşi de sub influenţa centrelor de putere în jurul cărora gravitau (statele CSI, fostei Federaţii Iugoslavia etc.); existenţa unui sistem mondial pulsatil, prin înglobarea şi coexistenţa mişcărilor contradictorii, centrifuge şi centripete; jocul de putere a căpătat o dimensiune planetară; se poate vorbi de protosuperputeri (A.W. De Porte - Rusia şi China), superputere sau hiperputere (H. Védrine - SUA), mari puteri (Franţa, Anglia, Germania), puteri regionale (Indonezia, India, Brazilia), puteri de nişă (entităţi statale sau nonstatale care au capacitatea de a influenţa pe termen scurt, într-un anumit domeniu, evoluţia mediului internaţional - ţările OPEC), puteri minore;

c) acutizarea conflictului dintre tendinţele hegemonice ale Centrului şi atitudinea contestatoare a Periferiei;

d) apariţia noilor "imperii nonteritoriale" (S. Strange), prin impactul tehnologiilor informaţionale;

e) configurarea, în relaţiile internaţionale, a unor noi axe de putere: Washington - Londra - Berlin - Paris; Moscova - Berlin - Paris; Washington - Tokyo; Moscova - Beijing - New-Delhi - Brasilia; sau a vectorilor unei triple triade: trio-ul geostrategic descris de raporturile dintre nucleul euroatlantic (SUA - Rusia -Germania), transoriental (SUA - Israel - Islamul) şi panpacific (SUA - China - Japonia); triunghiul economico-tehnologic format de SUA - UE - Japonia şi triunghiul militar SUA -

10 vezi Griffiths, M., op. cit., p. 84; Hlihor, C., "Puterea şi rolul ei în geopolitica postmodernă", în Gândirea militară românească, nr. 5/2006, p. 72-73. 11 apud Griffiths, M., op. cit., p. 35.

www.geo

polit

ic.ro

34

China - Rusia devenite centre de decizie politico-militară cu influenţă decisivă asupra dinamicii politicii mondiale;

f) globalizarea factorilor de progres (sub toate aspectele sale) şi a celor de insecuritate (războiul, terorismul şi criminalitatea, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictul pentru resurse, statele eşuate, epidemiile, problemele de mediu, războiul informaţional);

g) accentuarea şi personalizarea bipolarismului cultural şi civilizaţional (confruntarea dintre lumea islamică şi cea occidentală), pe fundalul configurării unei lumi multipolare;

h) apariţia unor forme instituţionale de securitate colectivă sau regională (vezi PESC, Organizaţia Pactului de la Şanhai, Tratatul de la Taşkent);

i) manifestarea deopotrivă a tendinţelor de integrare cu cele de autonomizare, de dobândire a statutului de state independente, recrudescenţa etnocentrismului (destrămarea URSS-ului, a Iugoslaviei şi a Cehoslovaciei conducând la apariţia a peste 20 de state independente, echivalentul unui nou continent);12

j) apariţia unor centre de putere non-statale, denumite de A. Toffler noii gladiatori globali: islamismul, terorismul internaţional, multinaţionalele şi corporaţiile transnaţionale;13

k) proliferarea tehnologiilor informaţionale şi impactul lor asupra capacităţilor militare ale statelor; manifestarea conflictelor specifice societăţii informaţionale, generate de vectorii informaţionali şi tehnologici, a războaielor informaţionale şi mediatice;

l) recrudescenţa cursei înarmărilor; m) creşterea neuniformă şi într-un ritm accelerat a factorului demografic; n) amplificarea presiunilor de mediu asupra proceselor militare şi de securitate. o) Modelul puterii în relaţiile internaţionale, potrivit aprecierii lui Joseph P. Nye

(în "Understanding International Conflicts"), este unul tridimensional: p) stratul militar (unipolar - SUA hiperputere, puteri regionale China, Rusia etc.); q) stratul economic (multipolaritate: SUA, UE, G-8, NAFTA, grupul BRIC, Japonia); r) stratul relaţiilor transnaţionale (corporaţii, centre financiare, condiţiile de mediu,

crima organizată, grupările teroriste)14.

2. "VIRTUŢILE" HEGEMONIEI În contextul evoluţiei tulburătoare a unei realităţi sociale, economice şi politico-

militare complexe, cu tendinţe uneori fireşti, alteori contradictorii şi paradoxale, viitorul devine incert, el putând lua orice formă: de progres într-un climat de stabilitate şi securitate, de criză într-un mediu de insecuritate şi instabilitate, de confruntare generalizată, de "război al tuturor împotriva tuturor", ca un început al sfârşitului.

Prinsă în această conjunctură, SUA, aprecia H. Kissinger, se află într-o mare dilemă: "(…) nu pot nici să se retragă, nici s-o domine."15 În aceeaşi notă retorică 12 vezi Hlihor, C., op. cit., p. 71; Buta, V., op. cit., p. 29; Sarcinschi, A., Globalizarea insecurităţii. Factori şi modalităţi de contracarare, Ed. Universităţii de Apărare Carol I, 2006, p. 27-37; Ionescu, M., Concepte, paradigme şi evoluţii în analiza sistemului internaţional la începutul secolului XXI, red-zenith.blogspot.com/2004/12/concepte-paradigme-i-evoluii-n-analiza.html - 61k 13 Toffler, A., op. cit., p. 453. 14 apud Calotă, C., "Sursele de putere ale unui actor internaţional, de la era post-industrială la era informaţională", în Monitor strategic nr. 3-4, 2005, p. 103; vezi Waltz, K., op. cit., p. 182; Kissinger, H., At Pacem în Terris, 10.10.1973. 15 Kissinger, H., Diplomaţia, Ed. Brik All, 2004, p. 16.

www.geo

polit

ic.ro

35

dar programatică, Z. Brzezinski (în "Opţiunea. Dominaţie sau conducere globală") susţinea că SUA se află în faţa unei alegeri strategice fundamentale: asumarea sau nu a rolului de lider al comunităţii mondiale. Decizie determinată de o realitate necontestată încă de nimeni: SUA a rămas singura superputere care-şi afirmă hegemonia la nivel mondial. Completându-i, S. Huntington (în "Why Internaţional Primacy Maters") încerca să-şi argumenteze efectele benefice ale leadership-ului transatlantic: "Supremaţia internaţională de durată a Statelor Unite este esenţială pentru bunăstarea şi securitatea americanilor şi pentru viitorul libertăţii, democraţiei, economiei deschise şi ordinii internaţionale în lume". Supremaţie care, potrivit predicţiei lui Brzezinski, se va menţine încă două decenii. Marea dilemă rămânea însă opţiunea între a domina şi a conduce16.

Adepţi ai teoriei "stabilităţii hegemonice", politologii americani evocaţi întăresc ideea acreditată că poziţia de lider este legitimată mai mult prin recunoaştere decât prin exerciţiul coerciţiunii. Consensul acceptării oferind cea mai bună soluţie rezolvării problemelor şi provocărilor cu care se confruntă lumea contemporană. Şansa stabilităţii o constituie acceptarea de către toţi actorii internaţionali a leadership-ului american, prin dialog şi convingere. Rolul de lider mondial presupune credibilitate, capacitate de decizie şi mijloacele necesare soluţionării problemelor prezente şi viitoare la nivel naţional şi internaţional.

Pentru Kindleberger şi Keohane hegemonismul este asociat cu stabilitatea, între ele realizându-se o relaţie de directă proporţionalitate. "Structurile hegemonice de putere, dominate de o singură ţară, susţinea R. Keohane (în "The Theory of Hegemonic Stability and Changes and International Economic Regimes" şi "The Demand for International Regim") sunt cele mai eficace pentru dezvoltarea unui regim internaţional puternic ale cărui reguli sunt (…) exacte şi (…) respectate." Cristalizarea hegemonismului determină o creştere a stabilităţii mondiale, iar decăderea sa induce crepusculul sistemelor economice generate şi fluctuaţii în evoluţia economiei mondiale.

Rolul benefic al hegemonismului era argumentat de: inexistenţa unui rival pe măsură care să poată acţiona ignorând reacţiile celorlalte

puteri; imposibilitatea constituirii unei coaliţii dominante şi constrângătoare, fără participarea

liderului; eficienţa superioară a managementului individual faţă de cel colectiv; crearea unui cadru unic, cu reguli şi instituţii comune, pentru toţi competitorii; funcţionarea sistemului financiar internaţional la capacitate maximă17.

Poziţia conducătoare este însă tranzitorie şi supusă erodării în timp. Chiar propria securitate (a SUA), în actualele condiţii, fiind incertă şi imposibilă. "De acum înainte, comenta Z. Brzezinski, noua realitate este nesiguranţa naţională şi singurul mod în care o putem înfrunta este colaborarea cu ceilalţi şi mobilizarea lor." Aroganţa, dominaţia autoritară, folosirea leadership-ului doar în interesul Americii ar degenera într-o reacţie de respingere, neîncredere, ostilitate şi izolare din partea celorlalte

16 Anghel, I., Interviul lui Brzezinski: SUA mai au încă 20 de ani de supremaţie mondială, 15.05.2003, w.zf.ro/articol_ 24951/brzezinski_sua_mai_au_inca_20_de_ani_de_suprematie_mondiala.html-31k; Marcu, A., Civilizaţia Războiului, www. romfest.org/ rost/apr_mai2004/ civilizatia razboiului. shtml 17 Bal, A., "Incursiune în studiul economiei politice internaţionale", în Jurnalul economic nr.17/2005, p. 13-14; Antonescu, A., Zbigniew Brzezinski despre rolul Statelor Unite în lumea secolului XXI. Dilema americană, www.lumeam.ro/ nr5 2004/ dosar_lumea.html

www.geo

polit

ic.ro

36

state. Fenomen vizibil după evenimentele de la 11 septembrie şi cruciada antiteroristă în Afganistan şi Irak. Însă adoptarea unei poziţii izolaţioniste, după modelul chinezesc de acum cinci veacuri, ar fi inacceptabilă, dacă nu o sinucidere. Chiar dacă Z. Brzezinski îi anticipa conservarea poziţiei de lider mondial încă aproape două decenii, I. Ramonet, deşi o considera putere nehegemonă, identifică şi aduce în discuţie alţi factori care-i vor menţine aproape intact statutul de superputere mondială: seducţia modelului de societate, monopolul industriei imaginarului şi dominaţia lingvistică, triumful culturii globale pe care o cultivă, forţa militară şi aerospaţială, promovarea noii paradigme PPII (planetar, permanent, imediat, imaterial)18.

3. CHINA - HEGEMONUL GLOBAL AL SECOLULUI XXI După "ocuparea" celui de al doilea cerc geopolitic (America Latină) şi

înglobarea celui de la treilea (Europa) prin "Planul Marshall" şi NATO, SUA îşi continuă politica pragmatică şi expansionistă pentru atingerea singurului obiectiv neîmplinit: exercitarea dominaţiei asupra "Marii Zone" (Eurasia), valorificând capul de pod reprezentat de parteneriatul UE, proiect prefigurat în planurile neoficiale ale Consiliului pentru Relaţii Externe şi ale Departamentului de Stat, încă din 1941. Tot mai mult transpar fundamentele teoretice ale acestei politici: ideile geopolitice ale lui J. Monroe, A. Mahan, H. Mackinder, N. Spykman sau ale matricei comportamentale formulată de A. Grabowski pentru marile puteri:

să stăpânească gurile marilor fluvii; să aibă ieşire la mare; să-şi extindă spaţiul din aceeaşi zonă climatică; să-şi extindă spaţiul în zone cu altă climă; să domine litoralul opus; să-şi unifice spaţiul (includerea grupurilor etnice de peste hotare); să ocupe capete de pod geopolitic şi baze avansate de unde să poată

invada teritorii străine19. Adevăratul premiu geopolitic, pentru SUA, este Eurasia. "Cine stăpâneşte

Eurasia şi Africa, glosa Mackinder, stăpâneşte lumea. "Deoarece "Eurasia este tabla de şah pe care se dă (…) lupta pentru supremaţia mondială"20.

Este o competiţie cu un număr limitat de actori, toţi potenţiali câştigători, în care SUA trebuie să-şi impună supremaţia în faţa unor jucători geostrategici redutabili: Rusia, China, India.

Evoluţiile din ultimele două decenii pe "stratul economic al puterii" justifică luarea în calcul a prognozei că leagănul viitoarei superputeri mondiale va fi spaţiul sino-japonez. Centrul de greutate al geopoliticii mondiale se mută în Asia-Pacific. Ipoteză susţinută de argumente, dintre cele mai credibile, de ordin economic, demografic, militar şi politic.

3.1. Argumentul economic Potrivit opiniei analiştilor economici de la Banca de Investiţii "Goldman Sachs" -

J. O'Neil, D. Wilson şi R. Purushothaman -, pornind de la actuala rată de creştere,

18 apud Vasilescu, A., "Aspecte ale axei centru-periferie în politica mondială"I, în Impact strategic, nr.1/2004, p. 132. 19 apud Corneanu, C., "Drumul spre cel de-al patrulea cerc", în Lumea magazin, nr. 2/2003, www. Lumeam. ro/nr.2_2003/ sinteze2html-26k 20 Brzezinski, Z., Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele geostrategice, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2000, p. 42-43.

www.geo

polit

ic.ro

37

economia Chinei o va depăşi pe cea a SUA în 2041, iar India, având avantajul unei populaţii tinere, o va urma îndeaproape. La vârf, ierarhia va arăta după cum urmează: China, SUA, India şi Japonia.

Teoria este centrată pe două argumente relevante, pilonii fundamentali ai dezvoltării grupului BRIC:

a) resursele uriaşe introduse în circuitul economic de Rusia (principalul producător de gaze naturale şi al doilea producător şi exportator de petrol, după Arabia Saudită) şi Brazilia (printre primii producători din lume la lemn, trestie de zahar, cafea, minereuri de fier, bauxită, mangan, nichel, staniu, petrol, aur, potasiu, fosfaţi naturali, zirconiu, beriliu, titaniu, tungsten, plumb, crom, thoriu, magnezită, argint, sare, uraniu şi pietre preţioase - diamante, topaze, ametiste, smaralde);

b) factorul demografic (aproximativ 3 miliarde) care le transformă în cele mai mari consumatoare de bunuri şi servicii. Analiştii confirmă faptul că ţările grupului amintit vor acumula până în anii 2050 o putere economică mai mare decât cele ale fostului G-6. În acest context, China va fi cea mai mare putere economică până în 2041 dacă îşi va menţine o rată de creştere de aproximativ 8%21. Ritmul dezvoltării economiei Chinei este ridicat (8-10%) şi constant; între

2001 şi 2005 creşterea economică a fost de 9,5%, iar PIB-ul continuă ascendenţa: 1.400 miliarde dolari (2003), 1.930 miliarde dolari şi 1.000 dolari pe cap de locuitor (2004), 2.225,7 miliarde dolari (2005), 2.300 miliarde dolari şi 1.700 dolari pe cap de locuitor (2010), 4.000 miliarde dolari şi 3.000 dolari pe cap de locuitor (2020).22 China va depăşi Germania în 2008, Japonia în 2015 şi SUA după 2039.

Există şi scenarii chiar mai optimiste. S. Fischer - fostul director-general adjunct al FMI, în prezent guvernatorul Băncii Centrale a Israelului - avansează posibilitatea că în următorii 25 de ani, în condiţiile menţinerii unui ritm de creştere de 10%, China să devină cea mai puternică economie a lumii. Excedentul balanţei sale comerciale de 60 miliarde dolari în primul semestru al anului 2006 şi de 15,9 miliarde dolari (12,2 miliarde euro) la începutul acestui an ar putea prevesti începutul sfârşitului supremaţiei economice americane23.

În topul primelor 500 de mari companii internaţionale, 15 sunt chinezeşti, iar restul americane şi europene; primele 500 de firme (349 de stat) autohtone au înregistrat în 2005 un profit de 81,4 miliarde dolari şi au reprezentat 73,5% din PIB-ul global; Mark Leonard (în "Le Tempes") afirma: în 2020 China va juca rolul principal în lume, datorită performanţelor obţinute: primul loc în dezvoltarea economică şi poziţia egală cu SUA la indicatorii de schimb de valută. Iar veştile rele nu se opresc aici. Potrivit datelor oferite de "Earth Policy Institute", China a depăşit SUA la consumul de oţel, cărbune, carne şi grâu, rivalizând-o în competiţia viitorului pentru resurse. China produce 3,3 milioane de barili de petrol pe zi, 50% din necesarul de consum petrolier cotidian. În 2006, China era pe locul doi la utilizatorii de telefoane mobile (461 milioane de utilizatori, cu 68 milioane mai mult decât în 2005) şi la utilizatorii de internet (137 milioane, 10% din populaţia ţării fiind

21 vezi Perescu, A., "Cum va arăta lumea în 2050 ? ", în BBC, 09 Decembrie 2005, www.9am.ro/arhiva.php/ 2005/ Decembrie/ Business/pagina_9/ - 42k; www.9am.ro/stiri-revista-presei/Business/24007/Cum-va-arata-lumea-in-2050; Radu, M. , "Cine va conduce lumea în 2050?", în Cadran Politic, nr. 20/2006. 22 Discursul domnului Hu Jintao – Preşedintele Republicii Populare Chineze în Parlamentul României, în Senatul României, în Buletin informativ nr. 32- 22. 06. 2004. 23 Antonov, V., Spre o noua ordine mondiala (I), 5.09. 2006, www.romaniapolitica.ro/online/index.php?option=com_ content &task =view&id=56&Itemid=2 - 33k.

www.geo

polit

ic.ro

38

conectată online); peste doi ani, China va ocupa primul loc devansând SUA; industria auto a înregistrat în 2006 un profit de 10 miliarde de dolari; din producţia de 7,28 milioane de automobile s-au exportat 7,22 milioane; industria informatică şi electronică a înregistrat în 2003 un profit de 17 miliarde, cu 35% mai mult decât în 2002; un profit de 218 miliarde dolari la exportul de înalte tehnologii; ponderea firmelor străine în volumul exporturilor este de 60%; în 2005 China s-a situat pe locul trei în topul ţărilor exportatoare; investiţiile străine au atins praguri destul de ridicate: 41 miliarde dolari (2003), 60,63 miliarde dolari (2004), 60,33 miliarde dolari (2005) şi 54,26 miliarde dolari în primele 11 luni ale anului 2006.24 Iar perspectiva reunirii cu Taiwanul va accelera şi spori potenţialul economic al statului chinez.

Rusia are o evoluţie mai lentă; în ultimii ani creşterea a fost de 6-7 %; în 2006 de 6,7% şi un PIB de 1.000 miliarde dolari (800 miliarde euro). Până în 2028, potrivit estimărilor "Goldman Sachs", Rusia va fi a V-a putere economică a lumii, după SUA, China, India şi Japonia; PIB-ul Rusiei îl va depăşi pe cel al Italiei în 2018, pe cel al Franţei în 2024 şi îl va egala pe cel al M. Britanii în 2027.

Dincolo de ameninţările Marelui Dragon, indiscutabil SUA rămâne încă liderul mondial absolut, prima putere economică. Astfel, în 2007, PIB-ul său va ajunge la 14.000 miliarde dolari, reprezentând 33% din produsul mondial de 42.000 miliarde dolari. Deocamdată SUA rămâne cel mai mare producător care îşi poate acoperi în proporţie de 75% necesităţile de consum.

3.2. Argumentul demografic Populaţia Chinei a atins pragul de 1,3 miliarde în 2006; la orizontul anilor

2050 topul demografic al lumii se va modifica: India - 1.528.853 milioane locuitori, China - 1.477.730, SUA - 349.318 milioane şi Pakistan - 345.484 milioane; iar Rusia va ajunge la 100 de milioane, din cele 145 milioane ale momentului actual. Centrul de greutate al sporului demografic se va muta în Asia şi Africa. Populaţia vechiului continent întră în declin, îmbătrâneşte. Conform datelor ONU, cele 455 de milioane de locuitori ai UE cu 25 de state se vor reduce la 397 de milioane în 2050 - ceea ce înseamnă că, în 46 de ani, se pierde echivalentul a 80% din populaţia adusă de ţările care au aderat. Vârsta medie a populaţiei UE va fi de 49 de ani, faţă de 36 de ani în SUA. Un Raport ONU (2004) anticipa că Europa, unde "fertilitatea scade la cel mai de jos punct" din lume, va ajunge de la numărul actual de 728 milioane la 538 milioane în 2100. Până în 2045-2050, "139 de ţări vor avea fertilitatea totală sub 2,0". Diminuarea acesteia va determina reducerea ponderii copiilor în cadrul populaţiei mondiale de la 30% la 16% în 2100, iar proporţia persoanelor cu vârsta peste 65 de ani va urca vertiginos de la 7% în 2000 la 32% în 2300. Cinci din primele zece ţări cele mai populate ale lumii se vor afla în Asia; în acelaşi timp, numai două ţări dezvoltate figurează în primele 20 de ţări (SUA şi Japonia). Populaţia Iranului va fi mai numeroasă decât cea a Japoniei, a Etiopiei va fi de aproape trei ori mai mare decât cea a Franţei, iar Canada va avea o populaţie mai redusă decât cea a Siriei, Nepalului sau Madagascarului. Din acest punct de vedere, ţările europene considerate mari în prezent vor figura printre ţările mijlocii

24 Morar, F., "Secolul XXI va fi al Chinei? " (II), în Revista 22, 24 mai - 30 mai 2005; wcm.fmprc. gov.cn/ ce/cero/ rom/ xw/ t283729.htm - 9k; Vasilache, A., Volumul investiţiilor în China, tot peste 60 miliarde dolari, HotNews, 13.01.2006, biz. hotnews.ro/ articol_40519_2_55_2_55_em1-trimite-unui-prieten-Volumul-investitiilor-straine-in-China-to... - 73k

www.geo

polit

ic.ro

39

sau chiar mici.25 Realitate care va resuscita problemele resurselor energetice, alimentare, de apă şi de securitate.

3.3. Argumentul militar În bătălia pentru Eurasia interesează deocamdată nivelul de la care se dă

startul confruntării între cei trei mari competitori: SUA, China şi Rusia. Rusia priveşte China drept partener militar şi strategic în spaţiul euroasiatic deoarece Marele Dragon a devenit preocupată de modernizarea capabilităţilor militare. Din noul triunghi geostrategic, SUA este exclusă, fiind considerată drept duşmanul comun.

Să urmărim, în limita datelor existente, mai mult sau mai puţin recunoscute, confruntarea într-un domeniu care poate fi hotărâtor pentru dobândirea supremaţiei mondiale.

Analiza comparată vizează indicatorii cei mai relevanţi: a) bugetul apărării; b) efective, volumul şi structura forţelor; c) înzestrarea şi structură (proporţia între forţa de descurajare nucleară şi cea

convenţională); d) cercetare-dezvoltare (valorificarea impactului militar al tehnologiile de vârf:

informatice, spaţiale, chimice, psihologice, climatice, geologice etc.); e) doctrină şi strategie.

SUA urmăreşte menţinerea capacităţii sale militare la cotele cele mai ridicate pentru conservarea statutului de superputere:

a) bugetul pentru apărare a cunoscut o creştere permanentă: 400 de miliarde dolari (2004), 462,8 miliarde dolari (2007), 481,4 miliarde dolari (2008); numai războiul împotriva terorismului a impus cheltuieli de peste 600 miliarde, după unele voci ar fi ajuns chiar la un trilion de dolari; volumul cheltuielilor sale militare este echivalent cu cel al următoarelor 12 - 15 state importante ale lumii, în termeni absoluţi, cu 40 - 48% din întregul volum al cheltuielilor militare ale tuturor celor 189 state ale sistemului internaţional, este de două ori mai mare decât cifra cheltuielilor celor 25 state ale UE; în timp ce Comunitatea Europeană a alocat pentru apărare sub 180 miliarde de dolari, SUA, numai în 2004, a alocat de două ori mai mult; în timp ce cheltuielile militare la nivel mondial din 2005 au ajuns la 1.118 miliarde, cu 3.5% mai mult faţă de anul precedent, Pentagonul este responsabil de 80% din această creştere;

b) efectivele militare: 2,67 milioane (1,47 milioane militari activi, 1,2 milioane rezervişti, Garda naţională, Paza de Coastă); 500.203 mii - Forţele Terestre; 375.521 - Forţele Navale; 379.889 - Forţele Aeriene; 176.202 - Infanteria Marină; 40.151 - Gardă de Coastă); 1.170.000 sunt dislocaţi pe teritoriul SUA, iar 438.000 în lume, 117.000 în Europa, 98.000 în Asia şi Pacific; militarii sunt cantonaţi în 700 de baze militare din 130 ţări;26

c) înzestrare şi structură; toate cele trei forţe armate sunt înzestrate cu tehnica

25 vezi Negoescu, B., Vlăsceanu, G., Terra, geografie economică, p. 45, 63; Rourke, T.J., International Politcs on the World Stage, p. 533. Giuliani, D.J., "Unitatea, diversitatea şi singularitatea Europei", în Lumea magazin, nr. 9/2004; "ONU prezice un declin puternic al ratelor de creştere a populaţiei" 1/49, 12.11.2004, New York (Catholica), www.catholica. ro/stiri/ show. asp? id =9243 & lang=r-46k 26 Băhnăreanu, C., Puterea militară în secolul XXI; modalităţi de realizare şi manifestare a puterii militare în societatea democratică românească, Ed. Universităţii de Apărare, 2005, 10-16; SIPRI Yearbook. Armaments, Disarmament and Internaţional Security, 2006.

www.geo

polit

ic.ro

40

convenţională de luptă de ultimă oră: tancuri, artilerie, avioane de luptă multirol, de transport strategic şi bombardiere (de la F-15, F-16, F-18 A,B,C. Hornet, F-117 (59), F-22 A Raptor - 22 de bucăţi -, F-35 JSF, B-2 Spirit, A-400M), sisteme AWACS (de avertizare şi control aeropurtate), sisteme TBMCS2 AIR combat (pentru urmărirea ţintelor), nave de război (la nivelul anilor 1990: 3 submarine clasice SS; 10 portavioane clasice CV; 31 crucişătoare lansatoare de rachete CG; 37 distrugătoare lansatoare de rachete DDG; 41 distrugătoare DD; 100 fregate FFg şi FF, 26 dragoare de mine). pentru achiziţii de armament şi tehnică de luptă au fost alocate fonduri mari: 99,7 miliarde (2008), 109 miliarde (2009), 111,7 miliarde (2009), 118 miliarde (2011);

d) menţinerea superiorităţii forţei nucleare, dezvoltarea "triadei de descurajare nucleară" (rachete balistice, bombardiere strategice, submarine nucleare - propulsie, armament şi muniţie; deţine 10.000 de focoase nucleare, active 5 521, rachete balistice intercontinentale - ICBM; 32 submarine strategice SSBN, 97 submarine nucleare de atac SSN, 5 portavioane nucleare CVN şi 9 crucişătoare nucleare lansatoare de rachete CGN); deziderat ce presupune operaţionalizarea planului "CONPLAN 8022" derivat din "OPLAN 8044" (Operational Plan) din perioada Războiului Rece şi are drept obiective:

1. utilizarea rapidă a capabilităţilor nucleare, convenţionale şi de informaţii secrete pentru distrugerea preventivă a unor obiective de mare urgenţă, oriunde în lume;

2. precizarea modalităţilor practice de valorificare a loviturilor preventive prin folosirea bombardierelor cu rază lungă de acţiune, a submarinelor strategice şi a rachetelor balistice intercontinentale (ICBM);

3. facilitarea posibilităţii angajării SUA în cel puţin două războaie şi în mai multe acţiuni antiinsurgenţă;

4. utilizarea loviturii nucleare împotriva statelor nonuncleare (ceea ce violează Tratatul de neproliferare);

5. punerea în practică a strategiei USAF "GLOBAL STRIKE" (Lovitura globală) care să asigure superioritatea spaţială a SUA ("libertatea de a ataca şi de a nu fi atacaţi") prin crearea unui avion spaţial capabil să transporte arme de mare precizie şi să distrugă bazele de rachete sau centrele de comandă inamice, în orice punct de pe glob;

6. lansarea unui satelit XSS-11 care să bruieze sateliţii de recunoaştere şi comunicaţii ai altor naţiuni;

7. punerea la punct a proiectului "RODS FROM GOD" care permite lansarea din spaţiul cosmic a unor cilindri de tungsten, titan sau uraniu care să distrugă ţinte la sol cu o viteză de 11.600 km/oră;

8. instalarea cu ajutorul sateliţilor a unor oglinzi pentru folosirea armelor laser împotriva oricăror ţinte de la sol sau pentru interceptarea rachetelor inamice, proiect estimat la o sumă care variază între 220 - 1.000 miliarde dolari. Deşi generalii americani sun convinşi de reacţia virulentă a celorlalte state, Lord Lance, Comandantul spaţial al Forţelor Aeriene, declara cu emfază: "Supremaţia spaţială nu este dreptul nostru, este destinul nostru";27

27 Alexe, V., "«CONPLAN 8022» - planul nuclear al Pentagonului"; în Atac, 08.02. 2007; Vlad, C., "Războiul stelelor bate la uşă", în Evenimentul zilei, 19.05. 2005.

www.geo

polit

ic.ro

41

e) acordarea unei atenţii deosebite cercetării şi dezvoltării tehnicii şi tehnologiilor militare pentru realizarea unui arsenal high-tech sofisticat; investiţiile SUA în cercetare şi dezvoltare tehnologică reprezintă 85% din totalul mondial; numai în 2007 au fost alocaţi 73,3 miliarde de dolari cercetării în domeniul militar; Washingtonul se bucură deocamdată de un substanţial avantaj în materie de tehnologie militară, începând cu tehnica stealth, tehnologia spaţială, scutul antirachetă (războiul stelelor), platforme de luptă şi până la tehnologia C4ISR (Command, Control, Communications, Computing, Intelligence, Surveillance, Reconnaissance), care permite americanilor să domine autoritar câmpul de luptă;28

f) doctrinar şi strategic; strategia americană promovează obiective precise: nimicirea inamicului, defensiva operaţională, uzura, descurajarea, ameninţarea, distrugerea mutuală asigurată; nimicirea inamicului este explicată prin "doctrina represaliilor masive", "teoria războiului limitat" sau "conceptul de război necontactat" şi "războiului în reţea", cu tehnică şi armament de mare precizie: rachetele de croazieră, bombele ghidate prin GPS, mini-bombe nucleare B6-11. J. Shalikashvili (în "Joint Vision 2010") susţinea că, în condiţiile actuale,

deznodământul războiului depinde de tehnologie, calitatea comandamentului, calităţile personalului şi ale structurilor organizaţionale; el avansând câteva concepte noi: manevra dominantă, angajarea de precizie, protecţia integrală (pierderi zero), logistica în reţea. Acestui document îi putem adăuga şi altele - "Army Vision 2010" şi "Army After Next" -, tot la fel de importante, dar pentru orizontul anilor 2025. Cercetările se desfăşoară în domenii de perspectivă: geopolitică, artă militară, teoria umană şi organizaţională şi tehnică, pentru că victoria nu poate fi concepută fără schimbări calitative în personal, leadership, doctrină, educaţie, pregătire, organizare şi material.29

Doctrina militară a SUA a evoluat de la politica de "containement" la "riposta graduală" culminând cu iniţiativa de "apărare strategică" prin folosirea loviturii nucleare. Încă din perioada anilor '90, obiectivul fundamental şi strategia SUA vizau împiedicarea "ascensiunii oricărui alt posibil competitor global" fie în spaţiul ex-sovietic (prin promovarea "pluralismului geopolitic"), fie în cel Asiatic (prin prevenirea apariţiei coaliţiilor antiamericane în zonă).

RUSIA, după anul 2003, manifestă o preocupare maximă pentru redobândirea statutului de putere globală;

a) bugetul pentru apărare a început să înregistreze creşteri continue: 19,4 miliarde dolari (2004), 20 miliarde dolari (2006), 821 miliarde ruble, aproximativ 31 miliarde dolari sau 24 miliarde euro (2007); 5 trilioane ruble (189 miliarde dolari sau 146 miliarde euro, până 2015, cheltuieli care reprezintă însă aproximativ 50% din bugetul militar al SUA pe 2007); suma va fi alocată pentru modernizarea în procent de 45% a tehnicii şi armamentului din dotarea armatei;

b) efectivele militare: 988. 000 militari; 321.000 - Forţe Terestre (3 divizii de teren, 19 divizii de infanterie motorizată, 4 divizii aeropurtate, 6 divizii de artilerie grea, 5 divizii de artilerie uşoară, 13 brigăzi independente: 10 motorizate şi 13 paraşutişti, 18 brigăzi independente de artilerie, 15 brigăzi de rachete sol-sol,

28 Calotă, op. cit., p. 108 –117; Mateş, I., "Geopolitica şi geostrategia Statelor Unite în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală", în Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare "CaroI I", nr. 2/2006, p. 326-327. 29 Văduva, Gh., "Cultura strategică; actualitate, perenitate, continuitate, universalitate", în Gândirea militară românească, nr. 1/2005, p. 101-111; Alexe, V., "Iranul şi Irakul, variabile ale aceleiaşi ecuaţii", în Ziua, 10.02.2007.

www.geo

polit

ic.ro

42

5 brigăzi şi 3 regimente antitanc independente, 19 brigăzi de rachete antiaeriene); 184.600 - Forţele Aeriene; 155.000 - Flota Navală;

c) înzestrare şi structură; în decurs de şapte ani armata îşi va moderniza tehnica şi armamentul clasic şi nuclear; deţine 21.870 tancuri (de la tipul T-34 la T-80 şi T-90), 25.975 vehicule de luptă de infanterie, 2.000 vehicule de recunoaştere, 20.746 tunuri, 200 rachete sol-sol SS-21, 2.679 rachete antiaeriene S-300 şi S-400, 1.517 avioane de luptă, 606 bombardiere (371 Su-24, 235 Su-25), 908 avioane de vânătoare (Mig.-25, Mig.-29, Mig.-31 Su-27 Flanker-392), 214 avioane de recunoaştere, 20 avioane de alertă timpurie, 700 elicoptere de atac, 271 avioane de transport (Il - 76, An -12 , An - 22), 1 portavion, 7 crucişătoare, 19 distrugătoare, 37 fregate, 88 nave de patrulare şi costiere, 66 puitoare de mine, 63 submarine (din care 14 strategice şi 35 de atac operaţionale), 436 nave de sprijin logistic; flota dispune de 217 avioane de luptă şi 102 de elicoptere de atac. Pentru 2007 sunt planificate reutilarea tehnică a 7 batalioane de tancuri şi a 13 de infanterie motorizată, intrarea în dotare a 31 de nave şi a 1.000 de vehicule, modernizarea Escadrilei 1-a aviaţie pentru misiuni la distanţă, a 6 escadrile de avioane şi 6 de elicoptere;

d) accentul pe "triada nucleară completă" (vectori tereştri, aero şi navali); deţine 5.683 focoase nucleare desfăşurate; susţine dezvoltarea forţei de rachete strategice (cele 3 armate de rachete formate din 15 divizii; armatele 27, 33 Rachete de Gardă şi armata 31 Rachete, dotate cu 627 rachete intercontinentale - ICBM - şi 2.429 de focoase nucleare, cu centrele de comandă la Vladimir, Orenburg şi Omsk), a flotei strategice (14 submarine strategice înarmate cu 212 rachete lansate de pe navă - SLBM - cu 872 focoase; dislocate în Nord şi Pacific), a aviaţiei strategice (78-80 de bombardiere Tu-160 şi Tu-95 MC cu 852 rachete nucleare de croazieră). Pentru 2007 se prevede înzestrarea armatei cu: 34 rachete Topol-M adăugate celorlalte 50 intrate în dotare, 50 de sisteme, inclusiv mobile, Topol-M (SS-27, SS-X-27, care nu au rival în lume), Proiectul 955 "Borei", 50 de bombardiere strategice, sistemele de lansare "Angara" şi "Soiuz-2", 4 sateliţi cu rachetele purtătoare, sisteme de spionaj cosmic, comunicaţii, topogeodezie şi pentru depistarea de lansări de rachete balistice de generaţie nouă; iar până în 2013, aviaţia va dispune de 1.700-2.200 de încărcături nucleare, un sistem de avertizare, 8 sisteme de radare, sisteme anti-rachetă cu rază scurtă de acţiune (68 de rachete tip 53T6 - Gazelle şi 32 de rachete cu rază lungă de acţiune tip 51 T6 - Gorgon).30 Pentru sporirea infrastructurii nucleare, Rusia îşi propune construirea a 45-58 de reactoare nucleare până în anii 2030; în 2007 va fi încheiat procesul transformării armatei ruse într-o armată de profesionişti (cu militari angajaţi pe bază de contract), iar până în 2025 va fi finalizat şi procesul înzestrării forţelor terestre cu armament şi tehnică militară de ultimă oră;

e) cercetare şi dezvoltare - realizarea unei armate în concordanţă cu revoluţia

30 Băhnăreanu, C., op. cit.; Miroiu, A., Ungureanu, S. R., "Cât de puternică este Rusia lui Putin", în Cadran politic, nr. 15-16; Bădin, A., "Rusia devine ameninţătoare", în Cadran Politic, nr. 14; Ilie, A., "Rusia pompează 189 miliarde de dolari în înarmare", în Gândul, 10.02. 2007; Cîndea, L.D., "Relaţia SUA-Rusia şi echilibrul de putere la începutul secolului XXI", în Gândirea românească, nr.2/2004; Matieş, S., "Rusia măreşte bugetul apărării", în Ziua, 9.02. 2007; SIPRI Yearbook. Armaments, Disarmament and Internaţional Security, 2006; Litovin, D., "Americanii se tem din nou de armata Rusiei", în Tricolorul, www.ziarultricolorul.ro/ externe. html? aid=5546 - 14k

www.geo

polit

ic.ro

43

ştiinţifico-tehnică din domeniul militar, o armată care foloseşte tehnologiile informatice şi spaţiale;

f) doctrinar şi strategic; adaptarea lor la noul context geopolitic şi strategic; "doctrina Ivanov" (2003) şi-a propus drept obiectiv revenirea Rusiei la statutul de jucător global, de superputere cu aspiraţii hegemonice; "noua ameninţare la adresa securităţii ţării" îl reprezintă amestecul altor state sau grupări în afacerile interne ale federaţiei. Forţele militare ale federaţiei trebuie să fie capabile să participe la conflicte locale, regionale sau la scară globală şi, totodată, să fie apte să respingă orice tip de ameninţare aeriană sau cosmică, să sporească, printr-o pregătire temeinică pe timp de pace, capacitatea combativă a "forţelor cu destinaţie universală". "Interesele naţionale ruseşti actuale, nota A. Dughin, constau în păstrarea cu orice preţ a potenţialului său strategic la nivel intercontinental, adică să rămână "o superputere", chiar la o scară mai redusă; strategia sa este axată pe trei priorităţi: menţinerea şi dezvoltarea forţelor de intimidare strategică, dezvoltarea forţelor militare convenţionale (a subunităţilor de reacţie rapidă terestre, navale, desant-aerian, unităţilor formate din soldaţi profesionişti), perfecţionarea pregătirii militare (creşterea numărului exerciţiilor militare şi manevrelor tactice în zonele Orientului Îndepărtat, Asiei Centrale, Chinei şi Indiei (50 de exerciţii numai în 2005), intensificarea colaborării în cadrul Organizaţiei pentru cooperare de la Şanhai.31 Recent, contrariat de predicţiile diverşilor analişti, S. Ivanov, ministrul apărării, califica drept absurde comentariile privind performanţele Chinei şi replica: "centrul puterii mondiale începe uşor să se mişte dinspre SUA spre Rusia." CHINA pleacă în această cursă din poziţia de a treia putere militară a lumii

(după SUA şi Rusia); a) bugetul apărării, începând cu 2000, se înscrie pe o curbă ascendentă: 15

miliarde dolari (2001); 30,7 miliarde dolari (2002), 36,996 miliarde dolari (2004); pentru 2006 a fost destinat pentru apărare 14,7% din PIB, aproape 50% din creşterea economică a ţării, însă după o apreciere a Pentagonului, China ar cheltui cam de trei ori mai mult decât declară oficial, aproximativ 105 miliarde dolari. Are cel mai mare buget pentru apărare din Asia şi al patrulea din lume, dar situat la o cotă de aproximativ 10% din bugetul Pentagonului;

b) efective militare: 2,2-2,5 milioane de oameni (cea mai mare armată din lume); c) înzestrare şi structură; dispune de o armată care cuprinde toate categoriile

de forţe şi genuri de arme; are în dotare: 7.180 tancuri, 1.900 avioane de luptă (400 de avioane de luptă tactice cu autonomie de 1.000 km); 180 bombardiere (capabile să lovească Rusia, Japonia şi ţinte din Pacific), rachete tactice cu rază de acţiune între 30 - 1.800 km, 327 de elicoptere, 67 de nave tactice, 21 de distrugătoare, 69 de submarine (10 cu propulsie nucleară). În "2006 Quadrennial Defence Review Report" se consemnează: "China are, în perspectivă, cel mai mare potenţial de a concura militar cu SUA, şi tehnologii militare care, în timp, ar putea anula total avantajele militare americane";

d) capacitatea de descurajare nucleară; China este apreciată de Pentagon

31 Nazare, V.,Putere şi geoplitică, cap. X, 2005; Corneanu, C., Clio supliment de Istorie Militară, Geopolitică şi relaţii internaţionale, www.persamil.ro/2003; Dughin, A., Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei, Moscova, 1997, (subcapitolul: Aspectele militare ale imperiului), apud Roşca V, traducere şi adaptare www. persamil. ro/2003;"Rusia ameninţă SUA cu războiul stelelor", în Ziua, 13.01. 2006.

www.geo

polit

ic.ro

44

drept un "pericol nuclear" şi "cel mai mare rival militar al SUA". Dacă până în 2001 esenţa strategiei nucleare era "descurajarea minimală", cu rol defensiv, după această perioadă a fost adaptată noului context geopolitic, căpătând un pronunţat caracter ofensiv. Dispune de 18 baze de lansare a rachetelor ICBM, cu un singur focos; deţine 140-190 de încărcături nucleare strategice şi semistrategice, 250 - 300 de rachete cu încărcătură nucleară cu rază de acţiune între 8.000 - 13.000 km, capabile să lovească orice ţintă de pe glob; în curând va deveni operaţională racheta DF-31, greu detectabilă şi de neutralizat, care poate atinge orice punct de pe glob; M. Cohen avertiza că până în 2025 echilibrul puterii navale din Pacific se va schimba în favoarea Chinei, submarinele de atac vor depăşi de cinci ori pe cele americane. Iar fostul şef al Pentagonului, D. Rumsfeld, aducea corecţia de rigoare: în mai puţin de un deceniu flota Chinei ar putea depăşi marina SUA. China are şi se va dota în continuare cu submarine ruseşti KILO moderne, inclusiv Tipul-636, îşi va asigura din producţie internă câte 2,5 bucăţi anual din clasa SONG şi YAN (nedetectabil şi cu timp de imersiune de 30 de zile); torpile SKAVL; sisteme de rachete NOVATOR 3M-54E de croazieră anti-navă, împotriva portavioanelor;

e) cercetare şi dezvoltare; potrivit documentului "Military of the People's Republic of China" (2006) conducerea armatei chineze a declanşat un program pe 15 ani de modernizare şi înzestrare militară; investiţiile vizează dezvoltarea industriei autohtone de apărare, a capacităţilor militare cu vocaţie de proiectare a forţei la distanţă: rachete, submarine, avioane de vânătoare, cu precădere a componentelor "triadei de descurajare nucleară"; în 2005 au fost alocaţi peste 30 de miliarde de dolari pentru industria de apărare şi creşterea forţei militare: rachete (racheta DF-31), submarine (SONG şi YAN), avioane de vânătoare, dezvoltarea tehnologie spaţiale. Este a treia ţară care a lansat sateliţi orbitali (10) şi cu oameni în cosmos (2003). Recent a experimentat doborârea cu racheta a unui satelit aflat la 800 km în atmosferă, intrând în clubul ţărilor cu armament nuclear strategic, capabilă de a-şi pune la punct un scut antirachetă şi de a deveni un competitor serios în "războiul stelelor"32;

f) doctrină şi strategie; are ca punct de plecare preceptul lui Sun Tzî "obţinerea victoriei fără luptă", prioritatea strategică a Chinei vizează dezvoltarea economică, progresul tehnologic şi tehnologiei informaţiei, singurele în măsură să-i asigure o capacitate defensivă credibilă, prevenirea şi limitarea conflictelor frontaliere; Cartea Albă a Apărării formulează cele două interese naţionale: pacea şi prosperitatea în regiunile limitrofe şi dezvoltarea şi stabilitatea internă şi zonală. Ascensiunea ţării nu se va realiza în detrimentul altor state, ci va depăşi modalităţile tradiţionale (arogante şi imperialiste - s.n) transformându-se într-una de tipul "toată lumea câştigă"33.

32 Băhnăreanu, C., op. cit., "Dragonul Asiatic scoate flăcări", în Cotidianul, 25.07. 2005, 21. 02. 2007; Saulea, D., "Marele dragon s-a trezit", în Tricolorul, 17.02.2007; Cohen, M., "Provocarea submarinelor chineze", în Cadran politic, nr. 36; Sarcinschi, A., "China - repere geopolitice şi geostrategice", în Gândirea militară romanească, nr. 1/2005; Dolghin, N., "Un triunghi uitat al marilor actori", în Impact strategic, nr. 3/2005. 33 Văduva, Gh., op. cit., p. 101-111; Găluşcă, M., "China – centru de putere şi factor de influenţă", în Gândirea militară românească, nr. 4/2006, p. 125-128; Morar, F., op. cit., p. 24 - 30. 05. 2005; SIPRI Yearbook. Armaments, Disarmament and Internaţional Security, 2006.

www.geo

polit

ic.ro

45

3.4. Argumentul politic Regimurile autoritare sunt mai eficiente decât cele democratice în rezolvarea

unor probleme imediate prin capacitatea lor de mobilizare a resurselor şi tehnologia deciziei (apanajul unui nucleu restrâns de indivizi sau a unuia singur). În acest sens, regimul politic autoritar al Chinei poate, într-un mod neaşteptat, să constituie mai degrabă un mare atu decât un dezavantaj. Fiind mai apt să servească cu promptitudine unei puteri angajate într-o concurenţă acerbă cu o alta încorsetată, cenzurată de "tabieturile democratice". Regimurile democratice sunt cronofage, recurente şi au reacţii întârziate. În competiţia pentru hegemonia mondială importante sunt atât resursele, cât şi factorul timp, capacitatea de a lua hotărâri majore oportune şi rapide.

4. CONCLUZII: a) secolul XXI a debutat cu noi provocări politice, economice, financiare, demografice,

spirituale, militare şi geopolitice, unele aproape insolubile cu mijloacele existente, dar care tind progresiv să se acutizeze: recrudescenţa cursei înarmărilor, intensificarea luptei pentru dominaţie, apariţia pe scena mondială a unor noi actori statali şi nonstatali, ameninţările asimetrice, conflictele culturale şi civilizaţionale, mişcările centrifuge şi centripete de inspiraţie etnică, religioasă, lingvistică etc. la nivelul local sau zonal;

b) restructurarea organizaţiilor internaţionale cu prerogative de securitate şi punerea în mişcare a unor noi mecanisme juridice care să sancţioneze acţiunile armate neautorizate şi crimele de război ale persoanelor fizice şi juridice (vezi Tribunalul Penal Internaţional);

c) criza resurselor şi intensificarea competiţiei pentru accesul nediscriminatoriu la ele; d) globalizarea progresului şi a insecurităţii; e) deznodământul competiţiei pentru putere şi supremaţia mondială este decis,

şi în acest mileniu, de forţa militară, sindromul descurajării nucleare fiind decisiv; f) privind viitorul sistemului politic internaţional, considerăm că în faţa statelor

s-au conturat următoarele alternative: modelul anarhic (dar care implică şi libertatea actorilor), modelul hegemonic (o ordine mondială impusă de o putere hegemonică) şi modelul hegemoniei partajate (centrat pe bipolaritate), în ultimele două, libertatea celor de la periferie devine inexistentă; opţiunea depinde de cum vrem să coabităm, liberi şi mereu ameninţaţi de pericolul virtual, sau repudiind libertatea în schimbul unei securităţi iluzorii, cu o conştiinţă gregară, disciplinaţi şi dirijaţi după bunul plac al stăpânului;

g) hegemonia se manifestă pe cele două paliere: regional şi global; privilegiul hegemoniei poate fi dobândit fie prin cedare (convingere, intimidare, frică), fie prin impunere (coerciţie, forţă), scopul prevalează mijloacelor;

h) previziunile politice oferă scenarii de factură diversă, în care se combină idei realiste, neorealiste, utopice şi distopice;

i) parafrazându-l pe Waltz, un stat devine o mare putere, nu doar că dispune de arme nucleare, ci şi pentru că imensele resurse pe care le mobilizează generează o putere fără rival în toate domeniile la nivel strategic şi tactic, iar China face parte din această categorie. www.g

eopo

litic

.ro

46

COORDONATE GEOPOLITICE ALE ORIENTULUI EXTREM. ROLUL CHINEI ÎN ECHILIBRUL DE PUTERE REGIONAL

Vasile MARIN

Abstract. Far East represents both an exotic area, seen from a European perspective but also extremely complex from a geopolitical point of view. It is an area with the biggest population density in the world, which creates multiple and diverse social problems with a special existence philosophy reflected in many spiritual aspects. In this context, some states like China, Japan, Russia, Korea, etc. play a predominant role in the area. From this perspective, China finds itself in a great development race to regain its geopolitical position on regional and global scale. This race is full of internal but mostly external obstacles, because besides China there are other important competitors like Russia, Japan and Korea. The attitude of United States is not less important because they understand that in the next period this area will have a maximum importance in the management of global security problems.

Key words: geopolitics, history, space, balance.

1. Consideraţii generale De-a lungul timpului centrul de gravitaţie al geopoliticii şi relaţiilor internaţionale a

evoluat în funcţie de rolul şi importanţa actorilor geopolitici, de configuraţia intereselor acestora, de acutizarea sau relaxarea relaţiilor conflictuale dintre ei. Istoria a confirmat şi confirmă prin numeroase exemple această afirmaţie. Astfel, în antichitate, centrul de gravitaţie geopolitică s-a regăsit în mod succesiv în Orientul Mijlociu, în epoca egipteană şi asiro-babiloniană, în Bazinul Oriental al Mării Mediterane şi Orientul Mijlociu în epoca macedoneană şi elenistică, în bazinul Mării Mediterane şi în Europa în epoca romană.

Ulterior, în Evul Mediu, acesta s-a multiplicat, apărând mai multe centre de gravitaţie geopolitică, în raport cu care s-au ordonat fluxurile relaţiilor şi intereselor puterilor din diferite perioade ale acestuia. Astfel în Evul Mediu timpuriu au apărut trei centre de gravitaţie geopolitică: unul în Estul Europei, centrat pe Imperiul Bizantin, altul în vestul Europei în Imperiul carolingian şi un al treilea în zona panonică, în funcţie de construcţiile statale temporare realizate aici. Ulterior, problematica a căpătat noi conotaţii, pe măsura constituirii şi evoluţiei statelor în perioada evului mediu şi epocii moderne. Astfel, în spaţiul asiatic, moştenirea mongolă a fost revendicată de mai multe centre de gravitaţie a puterii: cel din nordul Mării Negre, cel sinic şi cel indian. Apariţia şi dezvoltarea islamului au consacrat centrele de putere din Orientul Mijlociu, Nordul Africii şi Peninsula iberică.

Pe măsura creşterii presiunii otomane în Mediterana Orientală şi nordul Africii, centrele de gravitaţie a puterii au migrat către Europa Occidentală şi către cea Răsăriteană. În epoca modernă, Europa a consacrat două centre autentice de gravitaţie a puterii, Parisul şi Moscova, ulterior Petrogradul. Apare astfel efectul marginal de difuzie a puterii continentale. Cele două centre de putere îşi dispută atât spaţii intra, cât şi extraeuropene. Franţa acţionează simultan asupra Europei Centrale, compensând lipsa unui centru de putere autentic în zonă, cât şi în spaţii netradiţionale, ca America de Nord, Oceanul Indian, Africa ş.a.

Rusia, la rândul său, tinde şi ea să compenseze vidul de putere din Europa Centrală şi pe cel din Siberia, văzută ca spaţiu asiatic. De asemenea, interesele sale o îndreaptă şi către sud, zona Mării Negre şi a Orientului Mijlociu constituind

www.geo

polit

ic.ro

47

obiective de acţiune permanentă şi mereu prioritară. În această perioadă, alături de centrele menţionate s-au manifestat şi altele, unele pe deplin maturizate, altele în plin proces de constituire. În această categorie, pentru spaţiul european se poate vorbi despre Marea Britanie, Imperiul Otoman, Prusia şi Imperiul Habsburgic. Până la finele secolului al XIX situaţia acestor centre de gravitaţie a puterii capătă o configuraţie definitorie. Marea Britanie îşi consolidează extrem de mult poziţia în raport cu o serie de regiuni şi de puncte de importanţă geostrategică din lume, cum ar fi: India, Canalul de Suez, Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă, Insulele Falkland, Zona Caraibeeană. Această situaţie conferă Marii Britanii un rol deosebit în gestionarea relaţiilor de putere şi internaţionale, în lume, în perioada respectivă.

Mai mult, pătrunderea pe piaţa chineză, contrar tuturor opreliştilor ridicate de guvernul chinez al acelei perioade, a demonstrat faptul că Marea Britanie reprezintă o reală putere a secolului al XIX, şi nici un eveniment major al lumii nu se putea produce fără ca aceasta să-l supervizeze. În a doua jumătate a acestui secol se naşte o nouă putere europeană, cu o dinamică a dezvoltării de-a dreptul galopantă, în raport cu ceea ce se cunoştea până atunci; este vorba de Germania. La finele acestui secol, din punct de vedere industrial Germania depăşea Marea Britanie, considerată mult timp prima putere industrială a lumii.

Germania devine, încet şi sigur, cea mai mare putere europeană, tinzând permanent către depăşirea dimensiunilor sale continentale şi implicându-se din ce în ce mai agresiv în politica mondială. Sosită relativ târziu la „masa ospăţului colonial”, Germania presează tot mai mult asupra mediului internaţional pentru redefinirea relaţiilor de putere şi reaşezarea raporturilor dintre puterile lumii conform noilor realităţi.

Franţa secolului XIX începe să devină o amintire palidă a ceea ce a reprezentat în Europa, în perioadele anterioare. Tot mai mult interesele sale se mută către America Latină, Africa şi Asia de Sud-Est, încercând să-şi construiască un imperiu colonial pe măsura ambiţiilor sale.

Numeroasele conflicte pe această temă, îndeosebi cu Marea Britanie, îi uzează forţele de o asemenea manieră încât suferă înfrângeri zdrobitoare de la armatele germane în războiul din 1870-1871. Imperiul Otoman, „omul bolnav al Europei”, pe măsura epuizării secolului XIX, se apropie de sfârşitul existenţei sale, nemaireprezentând o forţă demnă de luat în considerare în relaţiile de putere din Europa. Lucrurile stau în mod asemănător şi cu Imperiul austro-ungar, o structură politică europeană constituită ca un mozaic multietnic, în care austriecii şi ungurii aveau un statut preferenţial. Politica imperială a Vienei se derula în siajul celei germane, între cele două state existând tratate în acest sens.

În fine, a doua jumătate a secolului al XIX, îndeosebi a doua parte a sa propulsează pe scena lumii două puteri în plină ascensiune: S.U.A. şi Japonia.

S.U.A. după războiul civil (1861-1865), se dezvoltă într-un ritm debordant, reuşind ca la finele secolului să ajungă cea mai mare putere industrială a lumii, depăşind cu mult Marea Britanie, din acest punct de vedere. Acest lucru i-a permis o amplă extindere a organismului său militar atât cantitativ, cât şi calitativ. Victoria în războiul dus împotriva Spaniei (1898), a reprezentat o confirmare a potenţialului său militar, iar pătrunderea pe piaţa chineză o dovadă în plus a intenţiilor sale. Japonia, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX, introduce o gamă largă de reforme în toate domeniile activităţii sociale, ce se repercutează în mod extrem de benefic în dezvoltarea sa economică. Aceste reforme transformă Japonia într-o putere regională, statut confirmat de victoria în războiul sino-japonez (1894-1895)

www.geo

polit

ic.ro

48

precum şi de victoria navală împotriva Rusiei, obţinută în războiul din 1905. Debutul secolului XX se caracterizează printr-o reconfigurare a situaţiei raporturilor dintre principalele centre de gravitaţie a puterii ale lumii.

Lumea se structurează în trei zone majore: una centrală, în Europa, unde se manifestă contradicţiile dintre puterile continentale şi două marginale, una la vest, de manifestare a puterii S.U.A., conform doctrinei Monroe, şi alta la est în Extremul Orient, unde îşi reclamă statutul de putere hegemonă Japonia.

Situaţia explozivă din zona europeană va conduce la izbucnirea primei mari conflagraţii mondiale, ce a avut un impact decisiv asupra evoluţiei lumii în secolul XX. Operaţiunile militare şi de suport s-au desfăşurat pe o arie de peste 110 milioane km2, uscat şi apă, în patru teatre majore: European, al Orientului Mijlociu, african, asiatic şi al Pacificului. Pierderile au fost imense, atât în rândurile militarilor, cât şi ale civililor. Astfel în acest război şi-au pierdut viaţa circa 9,9 milioane de combatanţi, au fost răniţi peste 21 milioane şi au fost declaraţi dispăruţi circa 7,6 milioane. Finalul războiului a însemnat colapsul Puterilor Centrale şi aliaţilor săi, conducând la reconfigurarea echilibrului de putere la nivel european şi mondial.

Puterile învingătoare, S.U.A., Anglia şi Franţa sunt cele care vor superviza realizarea acestui echilibru, ele reprezentând centrele principale de gravitaţie a puterii în perioada interbelică. Primul război mondial a accelerat repoziţionarea unor state în ierarhia mondială de putere.

Astfel, în Extremul Orient, Japonia îşi consolidează poziţia şi declanşează câteva campanii de consolidare a sferei sale de influenţă, culminând cu ocuparea Manciuriei, în 1931 şi a nord - estului Chinei, în 1937/1938. Situaţia din China se acutizează în perioada postbelică, pe fondul contradicţiilor dintre Guomindang şi comunişti. În consecinţă, comuniştii declanşează Marşul cel lung prin care îşi plasează centrul de greutate al acţiunilor în zona nordică a Chinei. Intervenţia japoneză în China accelerează contradicţiile interne ale societăţii chineze din această perioadă. La debutul celui de-al doilea război mondial, situaţia era întrucâtva asemănătoare cu perioada premergătoare primului. În Europa, îşi dispută poziţia de hegemon Germania şi Franţa, prima secondată de Italia, iar a doua de Marea Britanie. În acest fel, continentul european îşi menţine rolul central în structura de putere mondială. În vest, S.U.A. domină spaţiul american de la nord la sud, iar în Extremul Orient, Japonia este cea mai semnificativă putere. Uniunea Sovietică îşi consolida situaţia internă, astfel că în perioada respectivă nu intra în ecuaţia globală a puterii.

Mai mult, aceasta încheie un pact cu Germania, cunoscut sub numele de „Pactul Ribentropp - Molotov” din 23 august 1939, cu o serie de clauze secrete, care-i permit să-şi agreseze vecinii apropiaţi din Europa şi să realizeze o serie de raporturi teritoriale semnificative în favoarea sa.

Al doilea război mondial, declanşat de asemenea în Europa, a reprezentat un eveniment cu mari implicaţii în evoluţia ulterioară a omenirii, pentru o lungă perioadă de timp. Din perspectiva desfăşurării, al doilea război mondial a reprezentat cel mai distrugător fenomen produs în istoria civilizaţiei umane, pe parcursul său pierzându-şi viaţa peste 55 milioane de oameni, militari şi civili. Ca durată acesta s-a desfăşurat de-a lungul a şase ani (1939 - 1945), operaţiile militare derulându-se în Europa, Pacific, Sud-Estul Asiei, Orientul Mijlociu, Extremul Orient şi Africa. Peste acest eveniment s-a suprapus şi războiul civil din China, dintre forţele Guomindang-ului (Partidul Naţionalist) şi cele ale Partidului Comunist Chinez, declanşat în 1927 şi

www.geo

polit

ic.ro

49

încheiat în 1950. De asemenea, în acelaşi context se înscrie şi al doilea război chino-japonez (1937-1945).

Încheierea celui de-al doilea război mondial a însemnat reconfigurarea poziţiei centrelor de gravitaţie a puterii, după o formulă absolut inedită. În primul rând, lumea nu mai era cea de dinainte de război. Aceasta s-a divizat în două mari sisteme, fiecare având ca lider o superputere: S.U.A. respectiv U.R.S.S. Antagonismul dintre cele două lumi şi cei doi lideri a condus la naşterea a două structuri politico-militare: Tratatul Nord-Atlantic (1949), respectiv Tratatul de la Varşovia (1955). Din nou, liniile de forţă se concentrează în Europa, unde se realizează cea mai mare densitate de forţe militare din lume. Linia de contact dintre cele două organizaţii politico-militare a reprezentat un adevărat „butoi de pulbere” pentru securitatea continentală şi mondială. Astfel s-a născut sintagma de ”război rece”, care a dominat relaţiile dintre statele celor două sisteme, aproape o jumătate de secol. Războiul rece, ca dimensiune politico-militară a lumii postbelice a fost punctat în numeroase rânduri de războaie calde ca cel din Coreea, Vietnam, Afganistan, Orientul Mijlociu, sau de crize majore ca cea a Suezului, a rachetelor din Cuba ş.a. Toate conflictele şi crizele majore ale lumii îşi aveau, într-un fel ori altul, punctul de plecare fie la Washington, fie la Moscova.

În perioada respectivă China şi-a urmat propria cale de dezvoltare, confruntându-se, de altfel, cu numeroase greutăţi de ordin economic şi cultural. După epoca Mao şi revoluţia culturală (1969/1976), în epoca Den Xiaoping este pus în aplicare un amplu program de dezvoltare economică, de deschidere către exterior şi de modernizare. Conflictele cu U.R.S.S. şi cu Republica Vietnam, pun în evidenţă necesitatea reorganizării şi modernizării sistemului militar chinez. Încet şi sigur, China urmează o linie ascendentă de dezvoltare, bazată şi pe o politică de liberalizare economică. În ultima parte a celei de a doua jumătăţi a secolului XX, aceasta şi-a dezvoltat un amplu program nuclear şi spaţial, demonstrând astfel că şi-a făcut intrarea pe piaţa tehnologiilor înalte.

Anii '90 ai secolului XX, au condus la mari schimbări în lume, prin căderea a numeroase regimuri comuniste. Ca de obicei, pe scena istoriei intră prima Europa. Întregul sistem comunist de pe continent dispare, prin înlăturarea elitelor comuniste conducătoare fie pe cale paşnică, fie pe cale violentă. Tratatul de la Varşovia dispare din istorie, iar U.R.S.S. se sparge în mai multe state independente, dintre care Rusia, cel mai mare, se vizează ca moştenitor al tradiţiilor imperiale ţariste şi roşii. Echilibrul global de putere este controlat de o singură superputere, S.U.A. Rusia se menţine la statutul de mare putere alături de Franţa, Anglia şi Germania. China devine o putere regională în ascensiune, ca şi India şi Japonia. Desigur, ierarhizarea este făcută dintr-o perspectivă globalizatoare, deoarece dacă lucrurile se analizează economic, Japonia este a doua ca dezvoltare după S.U.A., iar în unele domenii chiar o depăşeşte pe aceasta.

Configuraţia centrelor de putere ar fi incompletă dacă nu s-ar introduce în ecuaţia ei Uniunea Europeană, noii lideri continentali cum ar fi Brazilia, Africa de Sud, Nigeria ş.a., astfel că în lumea zilelor noastre gestionarea problemelor globale este mult mai complexă decât pare.

2. Coordonatele geopolitice ale Orientului Extrem şi lumii Pacificului După cum arătam anterior, centrul de gravitaţie geopolitică a lumii contemporane

continuă să-şi modifice poziţia în spaţiul planetar, mişcare începută odată cu

www.geo

polit

ic.ro

50

deceniul nouă al secolului XX. Fenomenul este evidenţiat de faptul că numai în 5 ani, din 1990 şi până în 1995, importanţa Asiei de Est şi de Sud-Est în comerţul mondial, a crescut de la 25% la 30%. Un rol deosebit în dinamica acestui proces îl are China, acest subcontinent al continentului asiatic. Produsele chineze au început să împânzească întregul mapamond. Ascensiunea acestui actor geopolitic este fără precedent, el trecând în doar mai bine de un sfert de secol, de la statutul de putere regională, la cel de putere continentală şi apoi la cel de mare putere globală. Dinamica industrială, potrivit cifrelor oficiale oferite de Beijing a fost fără precedent. Numărul întreprinderilor industriale chineze din străinătate s-a ridicat de la 7 în 1980, la 801 în 1990 şi apoi la 1763 în 1994. De asemenea, volumul tranzacţiilor comerciale chineze a atins cote greu de imaginat cu ani în urmă.

Volumul tranzacţiilor comerciale chineze (mld. dolari)

Anul Nr. crt. Continentul

1992 1996 Creşterea

1. Asia 110,09 174,69 + 58,7% 2. Africa 18,06 39,21 + 117,1% 3. Europa 27,45 50,80 + 85,1% 4. America de nord 20,08 47,03 + 134,2% 5. America Latină 2,97 6,73 + 126,6% 6. Australia-Pacific 2,85 5,90 + 107,0% Total 181,50 324,36 + 78,7%

Sursa: Lumea Magazin nr. 8/1998, p.27

Având în vedere variaţia acestor indicatori, într-o anumită perioadă de timp, putem estima sensul evoluţiei stării unui actor geopolitic, în raport cu relaţia de putere înscrisă într-o dimensiune spaţială şi descifra ponderea lui în economia de forţe pe arie regională, continentală ori la nivel global. Această afirmaţie ne conduce la concluzia că, dinamica economiei chineze nu poate fi disociată de dinamica dezvoltării, în ansamblu, a lumii din jurul Oceanului Pacific. La sfârşitul anilor '80 ai secolului XX, lumea Pacificului apărea foarte diversă, iar majoritatea statelor care se învecinau cu această zonă erau apariţii discrete pe plan diplomatic. Mai puţin de-o jumătate de secol, Extremul Orient şi Asia de Sud-Est au devenit unul dintre principalele centre ale economiei mondiale. Din Singapore până în Coreea şi Japonia s-a creat o zonă de cooperare şi complementaritate regională. Comerţul Australiei şi al Noii Zeelande a devenit din ce în ce mai atras de acest nou pol al economiei mondiale, căreia îi furnizează o cantitate considerabilă de materii prime. De altfel, asistăm mai degrabă la creşterea rolului Extremului Orient, decât la creşterea importanţei zonei Pacificului, în general, sau a Pacificului de Nord, în special. Aceasta este consecinţa apariţiei şi evoluţiei a două fenomene majore: unul este legat de accelerarea dezvoltării economice a zonei, iar celălalt de rolul tot mai discret jucat de puterile exterioare acestui spaţiu. De altfel, evoluţia Extremului Orient este rezultatul dinamicii acţionale a patru actori geopolitici individuali şi colectivi: China, Japonia, Rusia şi „Tigrii asiatici” (Taiwan, Singapore, Coreea de Sud).

Numai lipsa de consens acţional şi a unei strategii geopolitice comune a acestora, determină că Extremul Orient să nu devină centrul de dominaţie geopolitică

www.geo

polit

ic.ro

51

absolută a spaţiului planetar. Această eventualitate obligă S.U.A. la un „parteneriat special” cu Japonia şi la implicarea lor profundă în problematica Asiei Centrale. În lumea contemporană, relaţiile economice mondiale sunt ordonate în jurul a trei poli majori, cu economii avansate: America de Nord, Europa de Vest şi Extremul Orient. Fluxurile cele mai importante au loc în cadrul acestor spaţii sau între ele. Creşterea rolului coastei asiatice a Pacificului a multiplicat doar complementarităţile existente între America de Nord şi Orientul Extrem, ceea ce semnalează întărirea fluxurilor care le leagă. În celelalte zone ale lumii, marile centre economice renunţă la barierele interne pentru a profita la maximum de complementarităţile externe şi pentru a ameliora competitivitatea lor.

Extremul Orient nu cunoaşte o asemenea evoluţie. Aceasta este teatrul interacţiunii a doi mari actori geopolitici majori: Japonia, cu economia cea mai avansată tehnologic şi China, considerată, conform unor calcule, deja cea de-a doua putere economică mondială.

Logica economică obligă naţiunile dezvoltate să se extindă şi să creeze uniuni economice regionale, lucruri de altfel întâmplate în America de Nord, America Latină, Europa. Se pune deci întrebarea: „De ce nu şi în Extremul Orient?” Este evident că nu sunt circumstanţe ca în zonă să se menţină un climat de tensiune deşi ca oferte ar fi problema Taiwanului şi cea a Coreei de Nord. Însă, o comunitate economică în zonă, între cei patru actori geopolitici menţionaţi ar conduce la realizarea unui „gigant geopolitic” cu implicaţii greu de definit asupra spaţiului planetar, problemă ce creează, de pe acum, „frisoane geopolitice” multor actori geopolitici majori ai lumii contemporane.

Răspunsul la întrebare îl reprezintă tocmai această aserţiune şi faptul că S.U.A. au conştientizat această posibilă evoluţie în zona Pacificului de Nord, astfel că acţionează în consecinţă, încercând să-şi mute centrul de greutate al acţiunilor sale în acest spaţiu.

Mai mult, prefigurarea unui parteneriat special între Australia şi Indonezia modifică substanţial şi elementele ecuaţiei de putere în zona Pacificului Central şi de Sud. Asocierea unui stat cu un ridicat potenţial economic, Australia, cu altul cu o dinamică demografică extrem de ridicată, Indonezia, creează premisele unui binom de putere cu implicaţii deosebite în zonă. Ca o concluzie, se poate face aprecierea că Extremul Orient şi zona Pacificului de Nord se proiectează, în mod lent şi inexorabil, ca un centru geopolitic de greutate al lumii contemporane, al cărui rol în echilibrul global de putere va creşte în mod progresiv.

3. Rolul Chinei în echilibrul de putere regional al Pacificului de Nord şi Extremului Orient

3.1. Date generale China reprezintă una dintre cele mai vechi şi mai complexe civilizaţii ale omenirii.

Vestigiile descoperite pe teritoriul Chinei dăinuie încă din epoca de piatră, acestea demonstrând continuitatea locuirii acestor meleaguri. Numele de China, vine de la numele primei dinastii conducătoare, Xia care ulterior a devenit termenul ce desemnează ceea ce cunoaştem azi. Încă din timpuri străvechi chinezii şi-au constituit o administraţie extrem de bine organizată şi eficientă, cu ajutorul căreia conducătorii acestora au reuşit să controleze în bune condiţiuni imensul teritoriu stăpânit şi numărul mare de locuitori. De asemenea, chinezii sunt cei ce au produs pentru prima dată hârtia, pulberea explozivă, mătasea şi au utilizat acul magnetic în navigaţie.

Având o suprafaţă de 9,6 milioane km2 teritoriul Chinei este compartimentat

www.geo

polit

ic.ro

52

pe axa vest-est, începând cu zona montană, de podiş şi dealuri şi terminând cu largi câmpii aluvionare către Oceanul Pacific. Principalele fluvii, ce curg în special de la vest spre est, sunt Amurul la nord, Yangtze, HuangHe, iar cele ce curg către sud Mopan Jiang, Mekong şi Brahmaputra. Climatul Chinei este extrem de variat, acoperind de la aspectul temperat, în nord, până la cel subtropical în sud, toate varietăţile de climă specifice acestor limite.

Din punct de vedere demografic, China este cel mai populat stat de pe glob, numărul său de locuitori depăşind 1,3 miliarde, grupaţi de circa 150 de grupuri etnice din care, 56 sunt recunoscute oficial de către statul chinez.

Din perspectiva comunicării, locuitorii Chinei vorbesc mai multe dialecte, dintre care mai semnificative sunt următoarele: dialectul Mandarin, vorbit de peste 70% din populaţie; dialectul Wu (Shangainesa); dialectul Yue (Cantonesa); dialectele Min, Xiang, Gan şi Hakka.

Toate aceste dialecte aparţin grupului de limbi sino-tibetane, vorbit de circa 29 de grupuri etnice.

În afară de aceste dialecte, în China se mai vorbesc dialecte ce nu aparţin grupului sino-tibetan, cum sunt: Zhuang (Thai), Mongolic, Tibetan, Uyghur, Turcik, Hmong şi Korean. De asemenea, în anumite zone ale Chinei se mai vorbesc portugheza şi engleza. Din punct de vedere spiritual chinezii aparţin mai multor culte religioase, dintre care majore sunt: Budhismul, Taoismul şi Confucianismul. De asemenea, circa 3-4% dintre chinezi sunt creştini iar 1-2% adepţi ai islamului.

Aceste date generale ilustrează faptul că China, în ceea ce priveşte dimensiunile, este un subcontinent al marelui continent asiatic. Asemenea dimensiuni solicită eforturi deosebite din partea chinezilor pentru crearea unei infrastructuri adecvate care să conexeze regiunile şi localităţile Chinei, să permită accesul facil al oamenilor în toate zonele locuite. Totodată, varietatea reliefului şi a zonelor climatice implică aspecte de adaptare din partea oamenilor, dar şi eforturi adecvate pentru rezolvarea problemelor existentei cotidiene. Un rol important în gestionarea problemelor sociale îl joacă numărul de locuitori. Cu cât acesta este mai mare, cu atât problemele se multiplică şi se diversifică. Din această perspectivă, statul chinez depune eforturi deosebite pentru armonizarea marilor grupuri de locuitori ai Chinei, constituite pe baze etnice, asigurarea unei locuinţe a educaţiei, a hranei, respectiv a locurilor de muncă, reprezintă, la nivelul populaţiei Chinei, probleme extrem de importante. Mai departe, disparităţile în dezvoltarea diferitelor zone ale acesteia, presupun intervenţia statului cu investiţii pentru a preîntâmpina exodurile de populaţie din zonele mai puţin dezvoltate către cele mai dezvoltate. După unele aprecieri, un număr mare de locuitori ai Chinei se găsesc într-o continuă mişcare, în această dinamică a asigurării unui nivel mai ridicat al existenţei.

Toate aceste aspecte, dar şi altele, evidenţiază conjunctura pe care China trebuie să construiască şi să evolueze, către o situaţie geopolitică de mare putere, ce trebuie susţinută de o economie puternică, o cultură avansată, o înaltă tehnologie şi o forţă militară competitivă.

3.2. Aspecte ale rolului Chinei în echilibrul de putere regional Spaţiul chinez este unul divers şi de mari dimensiuni, atât privind aspectele

sale cantitative, cât şi calitative. De-a lungul timpului acesta a cunoscut numeroase şi profunde mişcări de dezintegrare şi de reunificare. Civilizaţia chineză, una dintre cele mai vechi din lume, a putut să se extindă într-un mod unificat pornind de la populaţia

www.geo

polit

ic.ro

53

han, datorită, îndeosebi, structurii sale statale; diversitatea dialectelor vorbite în spaţiul chinez a găsit un cadru unificator în scrierea ideografică, a cărei cunoaştere a conferit mandarinilor un rol determinant în formarea şi perenitatea statului chinez.

În epoca modernă, sub dinastia manciuriană Qing, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, o puternică presiune demografică a produs o expansiune teritorială importantă. Astfel, frontierele Chinei au ajuns până în Asia Centrală, prin anexarea Tibetului şi sudului Siberiei. Deja, în secolul al XVIII-lea suprafaţa Chinei se apropia de 12 milioane km2. Paralel cu această creştere, au fost transformate în state vasale Coreea, Birmania, Nepalul ş.a. Secolul XIX debutează cu o schimbare a sensului de extindere teritorială a Chinei, ca urmare, îndeosebi, a puternicelor presiuni de natură colonială exercitate de către Rusia, Anglia, Franţa şi ulterior S.U.A. Astfel, China a trebuit să cedeze importante suprafeţe din teritoriul său Imperiului rus şi importante enclave celorlalte puteri coloniale, astfel: Hong-Kong revine Angliei, iar Shantung, Germaniei. În urma tratatelor din 1842, puterile coloniale europene au preluat ieşirea şi la mare a Chinei. Astfel s-au constituit vaste zone de influenţă în folosul puterilor coloniale: bazinul fluviului Yangtze şi Tibetul au fost plasate sub controlul Angliei; Manciuria a fost preluată de Rusia; Franţa s-a cantonat în sudul Chinei, în regiunile Yunan, Guangxi şi Guandong, până la Canton. Imperiul chinez a optat pentru o politică continentală, cedând Occidentului partea sa maritimă. Finele secolului al XIX a propulsat o nouă putere în formula regională de putere, era vorba de Japonia care a ameninţat serios echilibrul geopolitic al Chinei. În urma războiului chino-japonez din 1894 - 1895, China a pierdut Coreea şi Taiwanul. După alungarea Rusiei din Manciuria, în 1905, Japonia a pus stăpânire şi pe portul Dalian (fost Port Arthur). Răsturnarea monarhiei, în 1912, de către Gomindang, a inaugurat o epocă de anarhie şi războaie, cu implicaţii directe asupra gradului de siguranţă şi pauperizare a populaţiei. Perioada dintre cele două războaie a reprezentat pentru China o epocă plină de confruntări, în cadrul căreia guvernul republican s-a opus simultan ocupaţiei japoneze şi „balcanizării” spaţiului chinez. Ca urmare a acestei situaţii, între 1935 şi 1945, China a fost împărţită în patru zone: naţionalistă în sud, comunistă în est, japoneză în nord-est şi colaboraţionistă pro-japoneză, în sudul zonei de nord-est. Capitularea Japoniei, în 1945, a condus la evidenţierea unei noi confruntări majore în spaţiul chinez, dintre China naţionalistă şi China comunistă. Această etapă a evidenţiat duplicitatea politicii sovietice, care iniţial a fost favorabilă Chinei naţionaliste, după care Chinei comuniste, demonstrând prioritatea argumentului geopolitic în faţa celui ideologic. De altfel, Stalin i-a cerut lui Mao Zedong să-şi oprească înaintarea pe fluviul Yangtze, astfel încât China să rămână divizată în două părţi: în nord, o Chină comunistă, iar în sud, o Chină pro-occidentală, repetând formula coreeană şi pe cea germană. Această situaţie nu a fost agreată de Mao Zedong, care în 1949 şi-a instaurat puterea în întreaga China. În perioada 1949-1956, China a dovedit o „superdemocraţie populară”, sub autoritatea Moscovei. Aceasta s-a produs însă după o formulă originală, conducătorii de la Beijing urmărind îndeplinirea obiectivelor geopolitice ale Chinei. Astfel, China a intervenit în războiul din Coreea şi a sprijinit Vietnamul de Nord împotriva colonizării franceze. Dispariţia lui Stalin şi eliminarea cultului acestuia din U.R.S.S. a produs şi o ruptură între cele două mari centre ale comunismului internaţional. Competiţia dintre China şi Uniunea Sovietică a devenit tot mai acerbă, transformându-se în 1961 în ruptură, iar în 1962 tensiunea a atins punctul maxim. China revendica nu numai teritoriile cucerite de Imperiul ţarist, dar se ciocnea şi de ţări aliate sau favorabile Uniunii

www.geo

polit

ic.ro

54

Sovietice, precum India. Astfel, conflictul sino-sovietic, iniţial cu tentă ideologică, s-a transformat într-unul cu caracter geopolitic, începând cu incidentele de frontieră de pe Amur şi Ussuri, din 1969. Uniunea Sovietică nu a fost singurul stat cu care China a avut probleme de ordin teritorial. Încă din 1920, astfel de probleme s-au manifestat în relaţiile cu Mongolia, a cărei independenţă nu a fost recunoscută decât în 1950. De asemenea, China întreţinea un litigiu la frontiera cu statul Myanmar şi cu Nepalul. Probleme deosebite s-au manifestat în relaţiile cu India, pe seama liniei Mac-Mahon, fixată în 1914, în plină perioadă colonială britanică. În 1962, China a atacat India, care devenise aliata Moscovei, trupele chineze acţionând pe valea râului Brahmaputra.

După un scurt conflict acestea au revenit în poziţiile de plecare. Acest conflict, a condus la o apropiere dintre China şi Pakistan, Islamabadul devenind un aliat de nădejde al Chinei, începând cu 1965. Războiul din Vietnam a creat Chinei noi probleme de securitate şi de ordin geopolitic. Prezenţa U.R.S.S. şi a S.U.A. în Indochina a fost percepută de chinezi ca o tendinţă de finalizare a încercuirii Chinei. Această situaţie era abordată şi din alte perspective: Uniunea Sovietică şi aliaţii săi Mongolia, Vietnam şi India acţionau pe de o parte, iar S.U.A. cu Japonia, Coreea de Sud, Thailanda şi Taiwan pe de alta.

Prin urmare, China s-a văzut nevoită ca începând cu 1971, să angajeze un nou tip de politică, de deschidere. Astfel că, în 1972, preşedintele S.U.A., Richard Nixon a fost primit la Beijing, chestiune urmată de recunoaşterea Chinei de către statul american în detrimentul Taiwanului.

Astfel că China a intrat în O.N.U. şi a înlocuit Taiwanul în postul de reprezentant al statului chinez în Consiliul de Securitate. Ulterior, a urmat o destindere parţială în relaţiile cu Japonia şi India. La începutul anilor '80 China s-a angajat într-un amplu proces de deschidere economică, care-i va modifica geopolitica internă şi-i va permite revenirea la dimensiunea sa maritimă. Introducerea doctrinei economice „un stat două sisteme”, a permis relansarea economiei Chinei, îndeosebi în partea sa estică şi sud-estică. Puternica infuzie de capital străin japonez, american, australian, coreean, european şi taiwanez a condus la modificarea echilibrului intern al Chinei, atrăgând către zonele estice zeci de milioane de chinezi. Acest lucru a adâncit prăpastia dintre diferitele regiuni ale Chinei, îndeosebi dintre cele estice şi cele periferice, din nord, nord-vest şi vest, ridicând problema controlului exercitat de către statul chinez. Diferenţierea cauzată a condus la renaşterea sentimentelor autonomiste şi regionale, cu tendinţe de separatism care contestă autoritatea centrală. Dintre zonele aflate în această situaţie pot fi menţionate cele din Tibet (Xizang) şi din Sinkiang (Xinjiang). Situaţia respectivă este potenţată şi de procesul de reconsiderare naţională, manifestat începând cu anii '90 şi determinat de prin mai mulţi factori externi, cum ar fi:

- destrămarea Uniunii Sovietice; - apariţia statelor succesoare acesteia, ca noi vecini ai Chinei, cum sunt Kazahstan,

Kârgâstan, Tadjikistan, care formează o zonă tampon între China şi Rusia; - situaţia conflictuală din Afganistan, cu consecinţele sale emigraţioniste ş.a.; În acelaşi timp, pe plan regional, China, ca urmare a deschiderii sale politice,

a performanţelor economice şi militare reuşeşte să joace un rol major în gestionarea problemelor cu care se confruntă spaţiul Extremului Orient şi Pacificului. Acest rol este stimulat de o serie de factori, ce au condus şi la reconsiderarea poziţiei Chinei pe plan global, cum ar fi:

www.geo

polit

ic.ro

55

- apropierea dintre Rusia şi China pe de o parte, şi China şi India pe de altă parte, cu tendinţa evidentă de contrabalansare a influenţei S.U.A. ca unică superputere globală;

- renaşterea antagonismului dintre China şi S.U.A. care a început să-şi mute sfera de putere din Europa în Extremul Orient, înţelegând că această zonă este preponderentă din multiple puncte de vedere, comparativ cu zona europeană şi cea nord-atlantică;

- renaşterea antagonismului dintre China şi Japonia, care este principalul contracandidat la supremaţia în spaţiul regional est asiatic;

- creşterea influenţei Chinei în spaţii netradiţionale, cum ar fi Europa, America Latină, Africa.

În pragul secolului XXI, China este un stat în curs de modernizare, cu o economie aflată într-o dinamică accelerată de dezvoltare. În acelaşi timp, în afara revendicărilor asupra Taiwanului, revenirea geopolitică a Chinei poate fi apreciată şi din atitudinea manifestată faţă de regiunea insulelor şi a zonelor maritime situate în Marea Chinei de Sud. Obiectivul politicii Beijingului se îndreaptă către arhipelagurile Paracel şi Spratley, ca şi asupra unor bancuri şi recife, ce formează între Vietnam, Filipine, Malayesia şi Indonezia un fel de lac bogat în petrol şi o zonă de tranzit a rutelor navale, ce parcurg strâmtorile malayesiene ce unesc Oceanul Indian cu partea nordică a Pacificului. Revendicările chineze au o semnificaţie deosebită pentru orientarea statului chinez către Asia de Sud-Est, zonă bogată în resurse şi locuită de importante minorităţi chineze. Dincolo de această direcţie de acţiune geopolitică, China nu o neglijează pe cea dinspre nordul Pacificului, unde interesele sale se ciocnesc de cele ale altui actor geopolitic important, Japonia, susţinută îndeaproape de S.U.A. „Maritimizarea” ambiţiilor geopolitice ale Chinei se concretizează şi în orientarea politicii sale către spaţiul Oceanului Indian.

Mediate de Rusia, relaţiile chino-indiene încep să estompeze din asperităţi, astfel că este posibil ca trinomul Rusia-China-India să capete substanţă, pentru a contrabalansa rolul de unică „superputere” al S.U.A. O mare importanţă în zona menţionată, o au relaţiile stabilite de către China cu Myanmar, Bangladesh şi Pakistan. China, în domeniul geopolitic, construieşte lent, dar sigur. Un rol important în această investiţie o are diaspora chinezească, ce controlează mai multe economii regionale ale Asiei de Sud-Est. Se poate spune, de altfel, că ASEAN ar reprezenta un acord politic între diaspore chineze. Desigur, ambiţiile Chinei nu se opresc aici. Un obiectiv important al intereselor chineze îl reprezintă Africa. Accesul Chinei pe continentul african s-a făcut discret şi în mod constant. Pe continentul african, funcţionează în prezent peste 800 de companii chineze. Oficialii chinezi apreciază că până în 2010, investiţiile anuale în Africa să depăşească 10 miliarde de dolari, iar schimburile comerciale să depăşească 100 de miliarde. Cu ajutorul diasporei, China îşi face simţită prezenţa atât în Europa, deci şi în România, cât şi în S.U.A. şi America Latină. Se poate aprecia că, din această perspectivă, nimic nu este întâmplător. Prin întinderea sa, prin populaţie, prin puternica sa diasporă, de nivel planetar, China contemporană este în mod cert o putere regională, dar şi una planetară, care poate juca un rol deosebit în gestionarea problemelor globale ale omenirii. Dincolo însă, de intenţiile sale privind sferele de influenţă, China rămâne cantonată cu interesele în spaţiul asiatic al Extremului Orient. Din această perspectivă, China va cunoaşte în perioada următoare o prezenţă regională şi mondială crescândă, aceasta cu atât mai mult, cu cât economia ei se deschide tot mai alert către piaţa liberă.

www.geo

polit

ic.ro

56

Toate aceste elemente, dar şi altele, ne determină să apreciem că atât prin evoluţie, cât şi prin intenţii China va juca un rol din ce în ce mai semnificativ şi mai activ în gestionarea problemelor legate de stabilitatea şi securitatea lumii. Bibliografie: 1. Brzezinski Zbigniew - Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000; 2. Claval Paul - Geopolitică şi geostrategie, Editura Corint, Bucureşti, 2001; 3. E.I.Emandi, Gh. Buzatu, V.S. Cucu - Geopolitica, Editura Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994; 4. Huntiagton, Samuel P. - Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 2001; 5. Serebrian Oleg - Dicţionar de geopolitică, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

www.geo

polit

ic.ro

57

MODELUL IMPERIAL, DE LA CHINA ANTICĂ ŞI MEDIEVALĂ, PRECUM ŞI DE LA IMPERIUL MONGOL,

PÂNĂ LA IMPERIILE POST-MODERNE (UNIUNEA EUROPEANĂ)

Mădălina Virginia ANTONESCU

Abstract: This article is trying to underline that, despite the various differences between empires, the main purpose of this entity is to create a high civilization, capable to insure stability at its borders, by making the barbarians living outside this order, to freely assimilate the main values and material instruments of this civilization and finally, to be assimilated within its sphere of influence. Chinese Empire is a supra-structure formed, in its antique and medieval times, as all classic empires, by unification of rival states under a single dynasty. By contrast, EU is formed through the free consent of sovereign states, without a dynasty of conquerors and without an emperor or an imperial army. EU is also distinct, as a post-modern empire, from the Mongolian empire, formed exclusively manu military, through territorial conquest and violence. By contrast, states wishing to enter in the EU structures are negotiating very hard their conditions of entrance in the Union, the process of adhesion being long and difficult. The specificity of EU is to attract states to be members of it, to transfer to the European institutions some sovereign rights, without using, like old empires, the violence, but above all, without that EU produce a single, distinct civilization, like China.

Modelul autocrat1 al Chinei antice şi feudale2, bazat pe monarhia de drept divin şi pe figura centralizatoare a Împăratului, simbol politic şi religios al unităţii statului şi al ideii de sacralitate a guvernării imperiale, model pe care s-au mulat (acceptând o asimilare a conceptelor politice chineze, datorită superiorităţii civilizaţionale a acestora) şi „barbarii mongoli”3 (întemeierea dinastiei Yuan)4 , cuceritori ai Imperiului Chinez feudal aflat în faza de declin, este caracteristic vechilor tipuri de imperii, spre deosebire de imperiul postmodern (UE) din vremea noastră, compus dintr-o suprastructură în care funcţionează atât instituţii interguvernamentale, cât şi supranaţionale, după un model original de repartizare a puterilor.

Imperiu - naţiune5 (format prin unirea statelor chineze), China a cunoscut un 1 Autocraţia este definită ca o „guvernare a unui suveran unic, care se prezintă deţinător al tuturor puterilor vremelnice şi spirituale”. Acest mod de guvernare nu exclude existenţa unor legi, însă o trăsătură caracteristică este aceea că suveranul nu recunoaşte o altă autoritate decât a sa, chiar în domeniul religios. A se vedea Dominique Colas - „Dicţionar Larousse de gândire politică”; trad. de Dumitru Purnichescu, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2003, pag. 30. 2 Autocraţie, în sensul de guvernare nelimitată de lege / tradiţie (cf. Sergiu Tamaş - „Dicţionar Politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică”. Ed Academiei Române, Bucureşti, 1993, pag. 24 - 25). 3 Termenul de „barbar” nu este peiorativ ci sugerează statutul populaţiilor aflate dincolo de sfera graniţelor imperiale (imperiul reprezentând ideea de „ordine”, „univers”, „lume”, „civilizaţie”). 4 Michael Prawdin - „L’empire mongol et Tamerlan”; préface et traduction par George Montandon; coll. „Bibl. Historique”; Payot, Paris, 1937, pag. 146 - 153. 5 Termenul de „imperiu” (din lat. „imperium”) desemna puterea împăratului şi teritoriul asupra căruia se exercita această putere; în antichitate, imperiul a primit o conotaţie militară, definindu-se ca „o putere militară şi legislativă exercitată asupra unor vaste teritorii, compuse din diferite comunităţi politice”. Cf. Marie-Claude Smoutes, Dario Battistella, Pascal Vennesson - „Dictionnaire des relations internationales”; Dalloz, 2006, pag. 190. În al doilea rând, în ciuda existenţei a numeroase minorităţi etnice pe teritoriul Chinei, putem admite ideea unei „naţiuni imperiale” (chineză) care a dat naştere, de-a lungul timpului, unui imperiu, prin unificarea comunităţilor politice diferite de pe un teritoriu vast, însă având o dezvoltare istorică, o limbă oficială, o viaţă economică, o cultură comună. Deşi este dificil să definim termenul de „naţiune”, deoarece criteriile folosite (etnicitate, limbă, cultură etc.) sunt ele însele difuze şi schimbătoare, nu se poate nega o identitate imperială (politică, economică, culturală) a Chinei, constantă, bine conturată, care se distinge în raport cu identităţile populaţiilor diverse de pe teritoriul Chinei dar şi în raport cu alte imperii. Pentru

www.geo

polit

ic.ro

58

proces discontinuu, de fragmentare şi recompunere a entităţii sale politice, o „evoluţie” a modelului imperial înţeles ca stat - naţiune. Aceste aspecte specifice Chinei, legate de combinaţia originală între statul naţional şi imperiu, pe care le regăsim şi în prezent (teritoriul extrem de vast; civilizaţia comună; multitudinea naţionalităţilor şi a etniilor; autoritatea politică centrală şi statul unitar naţional; recenta „modernizare” economică a Chinei), constituie caracteristici ale unui tip de structură imperială originală, novatoare (depăşind concepţia clasică a imperiilor antice şi feudale bazate pe extinderi teritoriale prin campanii militare, anexări, jafuri şi exploatări sistematice a populaţiilor cucerite, însă fără a reuşi crearea unei civilizaţii unice sau a unei naţiuni imperiale, precum China)1.

Tabloul actual al imperiilor reflectă atât persistenţa unor modele clasice de organizare a puterilor în stat: modelul federal (SUA, Federaţia Rusă, India) sau cel bazat pe stat unitar2 (China), fie pe o entitate politică originală, post-modernă (UE); „imperiul” este format din diverse entităţi statale cu grade diferite de încorporare (de la state federate, la state cu suveranitate partajată, prin integrarea unională), fie este el însuşi un singur stat a cărui vastitate teritorială, număr de locuitori, tip de civilizaţie, grad de receptivitate faţă de noile tipuri de competiţii (arma nucleară; tehnologiile spaţiale), omogenitate, grad de stabilitate politico - economică, îi permit să aspire la statutul de „suprastat”, ca evoluţie firească şi nu ca un proces dirijat, artificial, politic (China).

Suprastate unitare, federale sau comunitare devin în prezent componente ale unor puternice ligi economice regionale, precum OPEC, ASEAN, Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, Forumul de Cooperare Asia-Pacific, MERCOSUR, NAFTA, organizaţii internaţionale sau regionale specializate (în domeniul militar; pe drepturile omului; în domeniul economic; sau profesionale - Organizaţia Internaţională a Muncii, spre exemplu, ar putea deveni în a doua jumătate a sec. al XXI-lea, un fel de echivalent la nivel internaţional al vechilor corporaţii şi bresle, reluând la nivel planetar ideea unei apărări specializate, sectoriale, a drepturilor sociale ale persoanei umane şi urcând până la nivelul unei adevărate politici transnaţionale reglementate de regulile dreptului internaţional al muncii).

Ţară multi-etnică, China a fost întotdeauna un creuzet al naţionalităţilor diverse3, protejate şi promovate printr-o politică de stat (idealul „unităţii în diversitate” nu aparţine doar specificului unional european): politica de egalitate şi unitate între naţionalităţi

analiza termenului de „naţiune” a se vedea E.J. Hobsbawm - „Naţiuni şi naţionalism. Din 1780 până în prezent”; trad. Diana Stanciu; Ed. Arc, Chişinău, 1997, pag. 8-9. Ideea de „naţiune imperială”, în opinia noastră, apare în istoria imperială a Chinei, încă din perioada antică, perpetuându-se până în perioada feudală şi dincolo de aceasta, fiind anterioară ideii de „stat-naţiune” care s-a conturat în Europa westpalică (1648). 1 Cf. Yang Zhao; Gong Shuduo; Fang Linggui; Zhu Zhongyi; Coord. Bai Shouyi - „Scurt tratat de istoria Chinei”; col. „Biblioteca enciclopedică de istorie universală” trad. de Şerban Velescu; Ed Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pag. 7 - 19 (Introducere). 2 Ca diviziuni administrative, China are în prezent 22 de provincii, fără insula Taiwan, două regiuni cu statut special (Hong Kong şi Macao), 5 regiuni autonome şi 4 municipalităţi. Cf. Horia Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae - Enciclopedia Statelor lumii, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005, pag. 108. 3 Există 59 de minorităţi recunoscute oficial, care ocupă 60% din suprafaţa ţării şi sunt diseminate în insule izolate în mai multe provincii; cele mai importante grupuri sunt situate în regiunile Tibetului, Mongoliei interioare, Kashgariei şi Djungariei, regiuni cu administraţie autonomă, care permit dezvoltarea limbii şi a culturii proprii. Majoritatea, constituind 92% din populaţia Chinei actuale este formată din chinezii han. Minorităţi care şi-au păstrat bine identitatea specifică sunt populaţia Miao-Yao din Yunan, Zhuang din Guanxi, tibetanii, mongolii, uigurii din provincia Sinkiang. Cf. Eugen Rusu- Geografia continentelor. Asia; Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 156.

www.geo

polit

ic.ro

59

în cadrul unei civilizaţii şi identităţi comune ar avea ca echivalent în cazul UE, o politică europeană de respectare a identităţii naţionale a statelor membre, dar şi de protejare şi de promovare a identităţilor culturale ale minorităţilor naţionale locuind pe teritoriul diverselor state membre UE.

China operează cu conceptul de „naţionalitate integrată” într-un stat-naţiune, în timp ce Uniunea Europeană nu beneficiază de o unitate civilizaţională solidificată în timp, nu şi-a format încă o civilizaţie europeană distinctă de culturile naţionale ale statelor membre, care să o distingă ca o arie imperială bine delimitată, de ceilalţi poli de putere şi de civilizaţie ai secolului XXI.

Uniunea nu se vrea confundată cu o simplă uniune interstatală, cu o zonă comună, cu o acţiune comună1. Ea aspiră să fie mai mult decât un instrument al statelor. Uniunea se vrea un proiect politic îndrăzneţ, bazat în viitor pe o posibilă Evropocivilizaţie2: Uniunea se vrea un suprastat, ea pledează pentru identitatea sa politică proprie, pentru mecanisme şi instrumente proprii, pentru acţiune proprie, pentru un domeniu rezervat.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XXI-lea, „puterile cosmice” (statele care dispun de tehnologie spaţială)3, deschise spre conceptul politic de „suprastat spaţial”4 vor fi singurele forţe capabile să stăpânească excesiva fragmentare politică a zonelor terestre. Dilemele viitorului (iniţiate încă de pe acum) vor avea ca obiect fie o exploatare comună (pe baza unui instrumentar juridic comun, internaţional) a unui spaţiu cosmic declarat „patrimoniu al umanităţii”5 (o soluţie juridico - politică

1„Uniunea Europeană” nu se confundă cu „Uniunea Economică şi Monetară” şi nici cu „Comunităţile Economice Europene”, care constituie dimensiuni specifice şi distincte ale ordinii unionale în formare. A se vedea Octavian Manolache - „Drept comunitar”; col. „Juridica”, Ed. All, Bucureşti, 1996, pag. 8 - 9. 2 În sens contrar a se vedea Samuel Huntington - „Ciocnirea Civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”; trad. Radu Carp, Ed. Antet, 1998, pag. 477 („Singura Civilizaţie se referă probabil, la un amestec complex de înalte niveluri de moralitate, religie, învăţământ, artă, filozofie, tehnologie, bunăstare materială şi probabil şi alte lucruri.....”) - opinie care se opune, credem noi, teoriei noastre susţinând o tendinţă de creare a „Evropo-civilizaţiilor” (în care spiritul european dă naştere unei mişcări anti - cosmopolite, tradiţionaliste, a „oraşului pur”, tipic european, a modului post - modern şi spaţial de „a fi” în sens european). Evropo-civilizaţiile sunt creaţii ale europenilor despre modul european de a exista, după ce au fost „îndepărtate” influenţele civilizaţionale străine istorice sau prezente, lucru destul de greu de realizat, dacă nu imposibil, având în vedere tendinţa naturală a oricărei culturi de a se deschide către alte culturi din ariile învecinate şi de a suferi influenţe chiar ale unor culturi din arii diferite total, îndepărtate geografic. Maximum care i se poate pretinde unei Evropo-civilizaţii este de a efectua fuziunea culturală dintre Estul şi Vestul bătrânului continent. 3 Imperialismele de tip nou, neo–colonialismele vestice, expansionismul sau hegemonismul se bazează pe dominaţia tehnologică, ceea ce naşte ideologii anti-vestice, odată cu transformarea competiţiei culturale în conflict tehnologic, odată cu erodarea suveranităţii, globalizarea. Astfel, „adaptarea tehnologiilor din afară” este asimilată cu influenţa / intruziunea /intervenţia, ce violează independenţa naţională / autonomia statală şi implicit, puritatea culturală (a se vedea „Jurnalul de Sociologie – Tehnologiile”, nr. IV, 1995, pag. 13). 4 Suprastructură cu o civilizaţie proprie, dispunând de putere militară şi de mijloacele tehnice necesare pentru a îşi asigura resursele şi accesul în spaţiul cosmic, inclusiv o locaţie permanent de control în acest spaţiu, ceea ce va determina o modificare a actualului drept al cosmosului şi al tratatelor internaţionale pe care este bazat, pentru a răspunde presiunilor cerute de implementarea strategiilor imperiale din acel timp. 5 Actualul drept cosmic operează cu principii precum: folosirea paşnică a spaţiului extraatmosferic; utilizarea spaţiului extraatmosferic în interesul întregii omeniri; libera explorare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic de către toate statele, în condiţii de egalitate; neapropierea de către vreun stat a vreunei părţi din spaţiul extraatmosferic; cooperarea internaţională şi asistenţa juridică (a se vedea pe larg, Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman - „Drept internaţional public”; Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, pag. 173 - 178; Alex. Bolintineanu,

www.geo

polit

ic.ro

60

pentru stoparea tendinţelor particulare hegemoniste), fie o exploatare privilegiată (de către fiecare „putere cosmică”, folosindu-şi egoist mijloacele de acces în cosmos), fie o exploatare „delegată” (prin intermediul „puterilor cosmice” dar sub mandatul general şi colectiv al unei organizaţii internaţionale cu vocaţie universală, luând locul ONU), fie explorări alternative (mandate parţiale, date pentru anumite tipuri de activităţi cosmice sau mandate generale, încredinţate de organizaţiile internaţionale special abilitate să supravegheze asemenea activităţi, prin rotaţie, „puterilor cosmice” declarate de comunitatea internaţională „capabile pe deplin, din punct de vedere legal” să desfăşoare aceste activităţi - evitându-se astfel o permanentizare hegemonică ori formarea unei configuraţii de putere stabile).

Alături de China şi de alte puteri capabile în viitor să acceadă în spaţiul cosmic, UE se poate înscrie în traseul politic al acestei competiţii; condiţiile pentru a reuşi acest lucru sunt: permanentizarea solidarităţii europene, maturizarea societăţii europene şi construirea unei civilizaţii europene puternice, dispunând de tehnologiile necesare explorării şi creării unor baze stabile în spaţiul învecinat Pământului.

Uniunea trebuie să pledeze pentru folosirea fondului comun puternic civilizaţional (greco-roman, creştin) în scopul de a îşi reface unitatea civilizaţională (având în vedere totodată, dificultatea acestui demers, deoarece cele 27 de state membre ale Uniunii au tradiţii culturale şi identităţi politice, culturale şi naţionale foarte puternice; practic, ar însemna o depăşire de către UE, în mod simultan, în toate statele membre, a modelului westaphalic care a dominat construcţia politică a Europei din 1648, dar dându-i un nou sens, după principiul utilizat în China (preeminenţa civilizaţiei asupra politicului).

Unificarea istorică a Chinei s-a realizat ca bază politico - teritorială necesară edificării unui imperiu; formula imperiului dinastic creează în complexa istorie chineză o evoluţie dinamică, marcată de alternanţa fisiunilor (Epoca triburilor; Epoca Primăverilor şi a Toamnelor; Epoca Regatelor Combatante; Epoca celor Cinci Dinastii şi a celor Zece Regate etc., până la împărţirea Chinei de către puterile coloniale europene) şi a fuziunilor (Imperiul dinastiei Qin; Imperiul dinastiei Han; unificarea Chinei sub dinastia Sui; Imperiul dinastiei Tang; Imperiul dinastiilor Song şi Yuan; Imperiul dinastiilor Ming şi Qing)1. În schimb, Uniunea Europeană este rezultatul unei evoluţii accelerate (fiind edificată în numai cincizeci de ani), programate, o operă tehnocratică şi politică neîntreruptă (spre deosebire de politicile unificatoare ale politicienilor chinezi antici sau feudali, care transformă proiectul de fuziune statală într-o oportunitate legată de gradul de stabilitate şi de influenţă al regimului monarhic respectiv). În cazul Uniunii, proiectul „Europei unite” transcede politicile naţionale, nefiind influenţat de compromiterea actorilor politici interni, de eşecurile regimurilor politice de pe plan naţional, de tulburările sociale din statele membre. Această obstinaţie a „unui proiect cu orice preţ comunitar” poate compromite Uniunea în ochii cetăţenilor săi, deşi aceasta pretinde un „neamestec” unional în domeniile rezervate statelor membre, combinat cu politica de apropiere a Uniunii faţă de cetăţean (obiectiv care, indirect, face referire la Uniune ca la o structură distinctă faţă de statele membre).

Adrian Năstase - „Drept internaţional contemporan”; Inst. Român de Studii Internaţionale; Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, pag. 223– 228). 1 Henry Maspero - „La Chine Antique”; coll. „Histoire du monde”, publiée sous la direction de E. Cavaignac; tome IV, Paris, Ed. De Boccard, 1927, pag. 36 - 56; 361 - 406. „Scurtă istorie a Chinei”; col. „Pagini de istorie universală”; trad. în limba română de Andrei Bantaş; Ed. Tineretului, 1959, pag. 11 - 15; 15 - 19; 19 - 25; 25 - 31; 37 - 41; 50 - 54; 72 - 75; 75 - 79; 106 - 130; 169 - 174; 183 - 188.

www.geo

polit

ic.ro

61

„Cetăţenii europeni”1 dau Uniunii dimensiunea sa suprastatală politică distinctă în raport cu o simplă comunitate interstatală specializată în domeniul economic; Uniunea colaborează cu statele, are domeniile ei rezervate, are competenţe şi instituţii specifice, are drept supranaţional, o birocraţie proprie şi democraţie supranaţională, aspecte care evidenţiază încă o dată personalitatea juridică de facto a Uniunii, depăşirea etapei comunitare de către Uniune; o Uniune înscrisă în tratatele fondatoare cu majusculă este o Uniune cu personalitate juridică, însă dominată încă de state (în pilonii PESC, JAI), însă o Uniune care reprezintă un caz de integrare interstatală fără precedent (având în vedere componenţa sa: state puternic individualizate, cu mari tradiţii istorice, în majoritate foste imperii (clasice sau coloniale)). Această componenţă evidenţiază misterul reuşitei unionale faţă de evoluţia istorică a Chinei imperiale (aceasta având în componenţa sa state rivale). China imperială este un tip de imperiu vechi (ne referim la perioada antică şi feudală), construit prin forţa armelor, centralizat monarhic, ordonat social, politic şi religios pe baza unui confucianism oficial).

Dacă Imperiul Chinez (indiferent de dinastia fondatoare) poate fi numit metaforic, un imperiu - fenix (renăscând odată cu dinastia care reuşeşte să unifice statele rivale), Uniunea îşi concentrează mişcarea de integrare pe mai multe planuri, simultan (instituţional - prin extinderea şi reforma instituţiilor sale; economic - prin extinderea zonelor sale specializate, de tipul „pieţei comune”, a „UEM” la noile state membre, prin absorbirea „zonei Schengen”; politic - prin extinderea teritorială; avansarea către est; social - prin „asimilarea” cetăţenilor statelor integrate şi transformarea acestora în „cetăţeni europeni” sau „consumatori unionali”; ideologic - prin acreditarea ideii de „stat de drept” ca expresie a „democraţiei europene”, reprezentată printr-o instituţie specifică (Parlamentul European); cu toate acestea, UE nu reuşeşte să îşi creeze o identitate civilizaţională proprie şi nici să aibă suficientă putere politică în raport cu statele membre, în special în domeniile politicilor interguvernamentale, ceea ce o distinge de China şi de principiul său imperial centralizator.

Desigur şi Imperiul antic şi feudal Chinez, în ansamblul evoluţiei sale din aceste perioade istorice, înregistrează în perioadele de formare (etapele unificatoare) o integrare simultană, multi-domenială (la nivel politic - vasalizarea, anexarea, cucerirea şi absorbirea statelor rivale învinse; la nivel ideologic - acreditarea modelului unic de guvernare: monarhia autocratică de drept divin; la nivel civilizaţional - prin întărirea sentimentului comun al diverselor populaţii al apartenenţei la o civilizaţie comună; la nivel social - prin absorbirea statelor vasale sau încorporate în imperiu şi transformarea populaţiilor lor în „supuşi ai Împăratului”, concept politic imperial la care se adaugă raportul feudal de la nivelul local: „supuşi ai nobililor” (în perioadele de declin ale suprastructurii, când autoritatea centrală este combătută de tentaţiile scizioniste ale nobililor ori ale militarilor de la graniţe); la nivel economic - prin acreditarea ideii că toate pământurile aparţin Împăratului şi deci, considerarea ţării ca un „imens fief imperial”).

Însă Imperiul Chinez este, ca toate imperiile de tip vechi, o integrare politică

1 „Cetăţenii europeni” formează baza unui program al Comisiei Europene din 1985 menit a realiza obiectivul unional al „apropierii UE de cetăţeni” („Europa cetăţenilor”), obiectiv care, alături de facilitarea liberei circulaţii a persoanelor în teritoriul comunitar cuprinde drepturi europene politice, crearea unui spaţiu comunitar audio - vizual; promovarea cooperării universitare şi introducerea unei dimensiuni europene în învăţământ (a se vedea Irina Moroianu Zlătescu; Radu C. Demetrescu - „Drept instituţional european”; Ed. Olimp, Bucureşti, 1999, pag. 164).

www.geo

polit

ic.ro

62

temporală, forţată, care dispare de îndată ce un element al complexei ecuaţii imperiale intră în criză (fie elementul social - izbucnirea răscoalelor ţărăneşti, care răstoarnă dinastiile tiranice, uneori compromiţând evoluţia imperiului şi inaugurând perioade tulburi, de anarhie şi de lupte pentru putere; fie elementul politic - creşterea puterii eunucilor de la Curtea Imperială sau a membrilor familiei împărătesei ori a nobililor şi a clericilor, ceea ce duce la succesiuni rapide de împăraţi, la anarhie şi la accentuarea contradicţiilor sociale, la sciziuni politice, la dinastii rivale, la fărâmiţarea imperiului; fie elementul civilizaţional - luptele dintre diversele etnii, fragmentarea fondului civilizaţional comun prin afirmări ale identităţilor culturale independente ale etniilor din imperiu, în raport cu civilizaţia imperială).

Uniunea Europeană cunoaşte şi ea o integrare politică, însă nu ca urmare a voinţei unei dinastii conducătoare sau a Împăratului ca factor centralizator al imperiului, ci prin voinţa suverană a statelor membre, exprimată pe terenul dreptului internaţional (o caracteristică a acestui imperiu post-modern).

China formează un imperiu - naţiune (ceea ce face firească dependenţa integrării politic imperiale de criza elementelor esenţiale ale ecuaţiei sale, printre care şi etniile), pe când Uniunea Europeană este un imperiu supranaţional (semnificativ fiind faptul că există cetăţeni europeni, însă nu se poate vorbi de un popor european sau de o naţiune imperială europeană, care să transceadă popoarelor europene din statele membre UE). Uniunea Europeană a depăşit graniţele conceptuale ale statului - naţiune, migrând spre un transstatalism care dublează (iar în viitor chiar integrează şi se substituie statelor membre) rolul statelor (actuala perioadă a „cooperarii” între Uniune şi state), în timp ce China imperială, în perioada antică şi medievală, foloseşte expansiunea (politică, militară, civilizaţională) ca metodă clasică pentru un imperiu de tip vechi, tocmai pentru a forma statul - naţiune.

Imperiul Chinez este şi el o creaţie revoluţionară, inclusiv prin evoluţia sa agitată, întreruptă şi reluată de multe ori (lucru destul de inhibant pentru Uniunea Europeană cea atât de riguroasă cu etapele sale progresive de realizare a construcţiei europene). Imperiul Chinez se încheagă treptat, ca o structură politică superioară uniunilor tribale (Huangdi şi Yandi, unite prin alianţă de sânge; cu democraţie tribală estompată însă de divinizarea conducătorului politic); ulterior, este introdusă monarhia ereditară Xia1 (care începe cu domnia lui Yu cel Mare şi care nu este la început decât o alianţă de triburi înrudite strâns, conduse de triburi xiahu; renunţând la principiul alegerii conducătorului, se instituie dinastia, ereditatea monarhică, suzeranitatea asupra celorlalte triburi şi aparatul centralizat de stat2 .

Imperiul Chinez este o suprastructură care depăşeşte nivelul unei unice regalităţi ereditare, extinzând acest principiu unificator (Regele, ca ordonator al lumii)3 la alte 1 Prin tradiţia chineză, începuturile statului chinez sunt plasate în timpul acestei dinastii (2140- 1711 î.e.n.), însă în absenţa vestigiilor istorice despre această dinastie, pe care o menţionează tradiţiile literare, i se conferă o valoare legendară. Cf. Silviu Neguţ, Horia Matei, Ion Nicolae, Caterina Radu - Enciclopedia Asiei, Ed. Meronia, Bucureşti, 1999, pag. 112. 2 Yang Zhao, op. cit., pag. 35. 3 Conform teoriei politice dominante în China până la răsturnarea dinastiei manciuriene în 1911 d.Hr., teorie avându-şi originea în perioada dinastiei Chou, „Tien” sau „Cerul” conferea mandat oricui era numit pentru a exercita puterea politică, însă acest mandat putea fi retras în orice moment în acelaşi mod misterios în care fusese conferit iniţial. Împăratul, fiind numit de Cer, trebuia să fie un monarh universal, astfel că toate popoarele, chineze şi barbare trebuiau să se supună unui Unic Fiu al Cerului - aspect care a consolidat imperiul sub dinastii succesive şi a menţinut ţara unită mai mult decât dacă s-ar fi utilizat echilibrul forţelor militare. Cf. William McNeill - Ascensiunea Occidentului. O istorie a comunităţii

www.geo

polit

ic.ro

63

entităţi politice vasalizate sau anexate. Imperiul Chinez feudal (întemeiat de dinastia Qin în 221 î.e.n.) înlocuieşte statul

sclavagist unitar al dinastiilor Shang (sec. XVI - sec. IX î.e.n.) şi Zhu (sec IX î.e.n.-771 î.e.n.), imperiu având la bază triburi care şi-au afirmat zonal supremaţia printr-o politică de campanii militare; prin stabilirea de capitale mobile; prin miniştrii care sunt şi funcţionari religioşi; prin instituirea dinastiei conducătoare, printr-o conducere oligarhic - nobiliară; prin existenţa posturilor ereditare; printr-un sistem de clan (înrudirea clanului regal cu alte clanuri nobile, alianţă pusă sub autoritatea supremă a regelui); la care se adaugă elemente de autocraţie imperială.

De la cultul persoanei imperiale în China antică şi feudală, la cultul tehnocratului în Uniunea Europeană; de la principiul fidelităţii faţă de monarh, la principiul cooperării loiale între instituţiile UE şi al statelor faţă de Uniune; de la elita nobiliară ereditară, la „elita” birocratică din UE; de la suprimarea zidurilor fortificaţiilor locale ale vasalilor încorporaţi în Imperiul Chinez şi până la suprimarea barierelor comerciale, tarifare şi chiar fiscale - dacă avem în vedere zona Euro - între statele membre UE ori la suprimarea barierelor vamale, prin crearea uniunilor vamale, economice şi monetare, a pieţei comune, precum şi crearea „zonei de libertate, securitate şi justiţie” din UE; de la unificare politică imperială prin modelul monarhico - autocratic, în China imperială, la unificarea politică pe baza unui model democratic, în UE, ca imperiu postmodern; de la unificarea prin cuceriri armate şi anexări în imperiile vechi, la integrarea paşnică, prin negociere şi avizarea favorabilă a candidaturii statului doritor a intra în UE; de la predominanţa, în imperiul de tip vechi, a sferei militaro-politice la predominanţa sferei economico-politice în Uniune; de la crearea unităţii civilizaţionale în China antică şi feudală inclusiv prin deportări de populaţii, colonizări militare, lucrări de utilitate publică (mari construcţii: palate, Marele Zid, Marele Canal1), la crearea unui spaţiu european al diverselor culturi, protejate şi promovate prin politicile Uniunii şi ale statelor membre - e drept, fără realizarea unui mare proiect european; de la unitatea de gândire a confucianismului ca ideologie politică imperială, la coexistenţa paşnică între diverse culte şi religii, în cadrul UE ca stat de drept, cele două suprastructuri au folosit mijloace distincte pentru a se forma şi a se consolida.

Primul Imperiu feudal Chinez a fost întemeiat de dinastia Qin în 221 î.e.n. odată cu unificarea Chinei2. Sistemul prefecturii şi al districtului a început să prevaleze faţă de sistemul feudelor; autocraţia feudală, ideologică şi culturală a pus însă o pată neagră pe evoluţia acestei suprastructuri, metamorfozându-se într-o organizaţie tiranică (exploatare socială; corupţie; lupte pentru influenţă politică la Curtea Imperială; rivalitate împărat / nobili; răscoale ţărăneşti prin 210 - 209 î.e.n.; limitarea drepturilor la opinie şi liberă exprimare; vânătoarea de erudiţi, opozanţi ai regimului; arderea cărţilor, rescrierea istoriei). Această organizare politică de exploatare care este Imperiul Qin va dispărea în 207 î.e.n., zguduit din temelii de răscoala ţărănească a lui Chen Sheng.

umane şi un eseu retrospectiv, trad. Diana Stanciu, ed. Arc, 2000, pag. 222 - 224. 1 William Mc Neill- op. cit., pag. 454-455. În perioada construcţiei Marelui Canal, sub împăraţii din dinastiile Sui şi Tong, Imperiul Chinez poate fi definit ca un imperiu agricol, fiind nevoie de o administraţie unică pentru a organiza toate lucrările de irigaţie în Valea Fluviului Galben şi în valea fluviului Yangtze, imperiu presupunând un sistem bine dezvoltat de transport intern. Practic, controlat de o birocraţie imperială eficientă, teritoriul Chinei imperiale a ajuns o piaţă unică, în sensul apropiat de cel de azi, dacă avem în vedere existenţa unei organizări unice a circulaţiei bunurilor la nivel imperial, o organizare a colectării, transportului şi distribuţiei la nivel imperial a bunurilor agricole - un aspect apropiat de politica agricolă comună din cadrul UE. 2 Cf. Horia Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae- Enciclopedia statelor lumii, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005, pag. 109.

www.geo

polit

ic.ro

64

Dintr-un stat independent faţă de acest imperiu (dinastia Han de Apus, întemeiată în 202 î.e.n. de împăratul - ţăran Liu Bang, cunoscut în istorie ca împăratul Gaozu), Imperiul dinastiei Han ajunge să suplinească, la nivelul întregii Chine, rolul unificator al suprastructurii Qin, compromise şi defuncte.1

O astfel de „explozie” regională de state puternice, cu potenţial hegemonic regional dă naştere unui proces de formare a Chinei caracterizat prin perioade de stabilitate alternând cu perioade de anarhie sau de prăbuşire totală a statului). Unele dinastii reuşesc să se identifice cu puterea imperială pentru o perioadă de 600 de ani, demonstrând o capacitate deosebită a modelului monarhic imperial de a se flexibiliza odată cu evoluţia societăţii chineze (lucru pe care, în felul său, încearcă şi Uniunea Europeană să îl facă, adaptarea sa la cerinţele globalizării însemnând părăsirea modelului statal; asumarea propriei identităţi politice; o nouă reformă instituţională capabilă să corespundă cerinţelor proprii ale suprastructurii, privitoare la expansiunea europeană).

Faţă de Imperiul dinastiei Qin, Imperiul Han inaugurează o monarhie de origine modestă (principiul revoluţionar, care cu timpul se estompează)2. În ciuda centralizării administrative (prefecturi, districte), regiunile imperiale coexistă cu cele feudale, aparţinând nobililor, neintegrate decât nominal în sistemul imperial, rivalizând cu autoritatea centrală (în special, principatele familiei Liu, singura dinastie cu drept regal, în afară de cea dominatoare).

Dincolo de ideologia confucianistă devenită oficială (pentru a oferi o bază de justificare, de legitimitate modelului autocratic), Imperiul Han preia ideea „suprastructurii - patrimoniu de familie”, a „familiei - clan” cu facţiuni rivale (părinţii împărătesei, în conflict cu familia împăratului), care acaparează funcţiile oficiale de stat, în speranţa unei consolidări a aparatului de stat. Astfel, Imperiul feudal Chinez reflectă principiul imperial după care monarhia de drept divin aflată la baza unui model imperial conferă unitate, stabilitate ansamblului politic. Acest aspect este atenuat în contextul modern al monarhiei parlamentare din Europa, care nu mai reprezintă decât o formă istorică, având un rol simbolic în guvernarea politică a statelor europene şi în contextul dispariţiei marilor imperii europene monarhice (mai ales prin integrarea statelor monarhice europene, foste imperii, în primul Imperiu colectiv democratic, Uniunea Europeană)3.

Funcţia politico - societală a Împăratului poate ajunge să reprezinte în viitor colaborarea dintre statul centralizat şi societate; de la un arbitru pasiv, cu rol politic formal, Împăratul poate deveni un simbol al eficienţei pe plan politic vizibile, omniprezente. Monarhia în sine nu este scutită, cu toate acestea, să cadă şi ea în capcana unui 1 Marcel Granet - „La civilisation chinoise. La vie publique et la vie privée”. Bibliothèque de synthèse historique; coll. „L’évolution de l’humanité”, XXV, dirigée par Henry Berr; Ed. Albin Michel, Paris, 1929, pag. 108 - 149. 2 Dinastia Han (206 î.e.n. - 220 d.Hr.) este adusă la putere de o răscoală ţărănească, însă în timpul împăratului Wudi (140-87 î.e.n.) va atinge apogeul expansiunii teritoriale şi a strălucirii culturale, imperiul întinzându-se din Coreea până în Turkestan şi din Manciuria până în Pen. Indochina. Cf. Horia Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae - op. cit., pag. 109. 3 Marcel Granet - op. cit., pag. 441 - 474 (care susţine teza autocraţiei, distinctă (sub forma despotismului) în opinia lui Alex. Duţu - „Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene”; Ed. All Istoric, 1999, pag. 164, de absolutismul luminat). De la formula centralizatoare a „regelui–stat”, focar de civilizaţie, la formula sterilă şi represivă a autorităţii degradate, fără o identitate civilizaţională (birocratul, în unele cazuri de degenerare a birocraţiei în birocratism). O definiţie a sintagmei „despotismului luminat” este aceea a „guvernării autoritare manifestate sub o formă bine determinată şi restrictivă în privinţa drepturilor individuale” (în caz contrar, despotismul fiind „orb”) - cf. Siao King–Fang - „La Chine, inspiratrice du despotisme éclairé”. Extrait du Bulletin du Comité International des Sciences Historiques, nr. 45 oct. 1939, PUF, Paris).

www.geo

polit

ic.ro

65

totalitarism imperial oprimant sau dimpotrivă, „cu faţă umană” (control strâns dar cu respectarea drepturilor omului; stat poliţienesc dar nu împotriva cetăţenilor şi a drepturilor omului ci împotriva birocraţiei masive şi ineficiente, a instituţiilor de stat şi a organelor private corupte, împotriva abuzurilor tehnocratice sau a controlului politic al birocraţilor asupra imperiului). „Inspectorii itineranţi”, comisari de anchetă aflaţi în serviciul direct al Împăratului, o instituţie mobilă utilizată în timpul dinastiei Han (perioada împăratului Wudi, 140 - 87 î.e.n.), netransformaţi în „poliţie represivă” pot reprezenta, din contră, o instituţie democratică de supraveghere echidistantă, obiectivă, a funcţionării imperiale, de la centru până în provincii. UE cunoaşte deja, instituţia observatorilor, a raportorilor specifici sau a reprezentanţilor speciali pentru anumite zone sau domenii de interes, care sunt trimişi în diferite zone de conflict sau de importanţă strategică pentru Uniune.

Consolidarea Imperiului Han foloseşte instrumentele politicii economice, comerciale şi fiscale (monopolul imperial asupra baterii de monedă; asupra sării, fierului şi resurselor subsolului; majorarea impozitelor asupra bunurilor negustorilor şi cămătarilor).

Deseori, în diferite perioade ale evoluţiei sale, Imperiul Chinez se arată favorabil unei politici de practicare şi încurajare pe scară largă a agriculturii, în defavoarea şi cu restricţionarea comerţului.1

Uniunea Europeană, prin principiile solidarităţii financiare a statelor şi al coeziunii economice şi sociale (sprijinirea regiunilor defavorizate din statele membre sau a celor aflate în declin industrial) se orientează către obiective economice, financiare şi comerciale comune (piaţa unică, EURO, Uniunea Economică şi Monetară; Banca Centrală; Banca Europeană de Investiţii; cu toate acestea, nu se poate spune că Uniunea este mai mult o piaţă internă care favorizează comerţul cu bunuri în interiorul graniţelor sale, luate în sens funcţional, decât o entitate care sprijină doar politica agricolă comună, în defavoarea pieţii comune sau a comerţului cu bunuri - aceste dimensiuni sunt complementare, atât politica agricolă comună, cât şi libera circulaţie a bunurilor în cadrul UE intrând în ceea ce se înţelege în sens larg, prin piaţa comună.

Imperiul Han impune o centralizare a resurselor prin monopol direct asupra resurselor principatelor şi feudelor (entităţi politice dificil de absorbit de către Imperiu). În schimb, în cazul UE nu putem vorbi nici măcar de o politică comună în domeniul energiei (considerată o resursă strategică, în prezent), necum de un „monopol UE” asupra „energiei” din statele membre, care în plus, rămân state suverane şi nu feude sau entităţi cu statut cvasi-autonom în cadrul UE.

Consolidarea Imperiului Han abordează şi dimensiunea de politică externă (relaţii de bună vecinătate cu minorităţile rebele, scizioniste, de la graniţele imperiului; deschiderea de ambasade; acordarea titlului regal (o vasalitate agreată, „favoritul - vasal”) conducătorilor etnici; comerţ regional cu rol de protocol diplomatic (de la cadourile oficiale la schimburi regulate de mărfuri); epuizarea energiilor belicoase (cete de ţărani fugiţi; bandiţi) la construcţia marilor lucrări publice; o legislaţie severă pedepsind corupţia funcţionarilor, limitând abuzurile guvernatorilor locali, corespunzătoare funcţiei imperiale de protejare a dreptului la viaţă şi la siguranţă reclamate de popor).

Imperiul Han mai cunoaşte o renaştere - tresărire, după declinul din 48 î.e.n. - 6 e.n., prin dinastia Han de Răsărit (25 - 220 e.n.) care reuşeşte să recucerească întreg teritoriul fostei suprastructuri.

Formate prin forţa armată a unei entităţi politice puternice care îşi creează o 1 William Mc Neill – op.cit., pag. 454.

www.geo

polit

ic.ro

66

periferie de vasali fideli la nivel regional, Imperiile Chineze din perioada antică şi feudală aparţin tipului clasic de imperii.

În schimb, tacticile de consolidare ale Uniunii Europene utilizate de „dinastiile Constructorilor europeni” vizează atât planul intern (reforma instituţională în vederea pregătirii etapei de extindere spre Est; omogenizarea şi consolidarea spaţiului economic regional după principiile pieţei comune, la care se adaugă integrarea spaţiului Shengen; formarea Spaţiului Economic European cu ţările membre AELS; parteneriatele comerciale strategice cu statele candidate; crearea zonei EURO; formarea Uniunii Economice şi Monetare; consolidarea „pieţei unice” şi a uniunii vamale; obligaţia de respectare a acquis-ului comunitar de către statele membre şi de către statele candidate la intrarea în UE; transparenţa instituţională, apropierea faţă de cetăţean - obiective de natură să evite nemulţumirea socială şi izolarea Uniunii de proprii-i cetăţeni; obiective menite să impună şi să generalizeze modelul democratic şi statul de drept, ca bază politico - ideologică unitară; formarea unei zone comunitare protecţioniste; un control sever la frontierele exterioare, o politică unională anti - imigraţionistă), cât şi planul extern (o politică externă comună a statelor membre UE; metoda expansiunii paşnice, prin candidatură, negociere şi aderarea statului candidat la UE; integrarea UEO; parteneriatul indirect - prin intermediul statelor membre UE şi membre NATO - cu Organizaţia Atlanticului de Nord).

Un alt Imperiu Chinez feudal (Imperiul dinastiei Tong, 618 - 907) prezintă anumite similarităţi cu civilizaţia europeană modernă, în ceea ce priveşte principiul accesului la viaţa publică pe criteriul competenţei (sistemul examenelor imperiale) şi al statului bazat pe dreptul natural. Imperiul Tong se confruntă însă cu probleme similare celor întâmpinate de predecesorii săi (politica de apropiere şi de pacificare a etniilor; confucianismul, ca ideologie de stat; afirmarea puterilor militare locale; influenţa crescândă a eunucilor de la Curtea Imperială în afacerile politice şi în alegerea / destituirea împăratului; răscoale sociale izbucnite ca urmare a exploatării crunte de către guvernatorii care sunt şi mari proprietari de pământuri; slăbirea autorităţii centrale). Imperiul Tong este o suprastructură din „lanţul imperial chinezesc” format pe bază politică moştenită de la dinastia anterioară, Sui, care unificase China în 589, dinastie care a fost înlăturată datorită unei violente răscoale ţărăneşti dar şi faptului că unul dintre conducătorii rebeli obţinuse supremaţia asupra întregii ţări, instaurând dinastia Tong1; acest imperiu a recăzut într-o perioadă de fărâmiţare între 907 - 960 (perioada celor Cinci Dinastii şi a celor Zece Regate).

Evoluţia Imperiului Chinez cunoaşte din nou o perioadă de unificare (Imperiul dinastiei Song de Nord, 960 - 997, perioada de ascensiune; 997 - 1067, perioada declinului; 1067 - 1127, perioada prăbuşirii). Acest imperiu reuşeşte o unificare naţională parţială, prin metoda clasică, a expansiunii armate - cucerirea a patru regate; anexări teritoriale etc. Imperiul dinastiei Song de Sud ,1127 - 1279, o altă expresie a unificării imperiale chineze, suprastructură a dinastiei autohtone, derivată din imperiul defunct, va fi cucerită de mongolii lui Kubilai Han, conducător care va inaugura în 1271, dinastia Yuan2 şi va domni în Imperiul Chinez ca împărat Shizu.

Dinastia mongolă Yuan poate fi considerată, în opinia noastră, un exemplu

1 William McNeill - op. cit., pag. 452-453. 2 Horia Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae- op. cit., pag. 109.

www.geo

polit

ic.ro

67

al preeminenţei civilizaţiei asupra sferei militaro - politice1: dacă Imperiul nomad2 al mongolilor este o suprastructură primitivă, formată din uniuni tribale sub conducerea unui războinic renumit, fiind bazat exclusiv pe cuceriri3 de teritorii, state, pe cucerirea populaţiilor (luate în captivitate), această suprastructură mobilă, flexibilă în zonele în care întâlneşte civilizaţii mai puternice decât a sa - China, India - se grefează politic pe aceste civilizaţii strălucitoare, lăsându-se în seama tradiţiilor instituţionale, culturale, ideologice, rituale, filozofice ale predecesorilor săi cuceriţi4. Astfel, dinastia Yuan preia de la dinastia Song modelul autocratic feudal; hanii se proclamă împăraţi dinastici fondatori; preiau monarhia centralizatoare, filozofia confucianistă, instituţiile politice imperiale precum Secretariatul, Consiliul Militar, Cenzoratul. De la Imperiul mongol având ca bază o comunitate organică (Genghis - Han, conducător militar al clanului său) la Imperiul - dinastic (condus de Ogotai, Mangu, Kubilai), suprastructura mongolă adoptă modelul unui stat militarist5 (un fel de spartanism asiatic, o comunitate de războinici care nu a creat un stat ci direct un imperiu; conceptul de „cetăţeni imperiali” este însă unul străin acestui imperiu barbar, brutal, cu graniţe flexibile6, care distruge civilizaţiile cucerite (Anti - Imperiul) sau se grefează pe ele (Imperiul - parazit; exemplul Imperiului Moghul din India sau al dinastiei Yuan din China invadată). Ierarhie imperială exclusiv masculină, spirit marţial7, Imperiul Mongol pune la baza politicii sale simpliste cucerirea militară; societatea - „armată”; apartenenţa loială şi totală a individului la „hoardă” şi faţă de autoritatea politică centrală a Hanului.

Valorile statului de drept şi relaţia de respect dintre UE şi statele membre, consacrată în tratatele comunitare şi modificatoare, politica de securitate comună bazată pe principiile actualului drept internaţional contrastează puternic cu patologia distructivă a Imperiului Mongol, caracteristică reducându-l pe acesta din urmă la nivelul primitiv al unei „suprastructuri de teroare”, cu acţiune spontană (raiduri, campanii - 1 Printre avantajele stăpânirii mongole sunt enumerate: stoparea declinului societăţii asiatice vreme de două secole; îmbogăţirea culturii chineze (arta, literatura moghulă sau cea din dinastia Yuan) - a se vedea Ralph Fox - Ginghis-Han”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pag. 198 - 199. 2 După teoria lui Demolins, societăţile cu formaţie comunitară suferă de „o incapacitate cronică de a-şi organiza puterile publice regulate”. „După expediţiile militare, comunitatea de familie tinde să-şi reia independenţa” (cauză de destrămarea imperiilor nomade ale lui Atilla, Ginghins-Han, Tamerlan). „La nomazi, puterea socială se reazemă în principal pe prestigiul personal al şefilor. Când aceştia dispar, puterea publică se dizolvă şi ea” ( a se vedea Ilie Bădescu - „Istoria sociologiei, perioada marilor sisteme”, Ed. Porto - Franco, Galaţi, 1994, pag. 153 3 René Grousset - „Histoire de l’Asie”, PUF, Paris, 1941, pag. 76; 80 - 84. René Grousset - „Histoire de l’Extrême Orient”, vol. II, Paris, Libraire Orientaliste „Paul Geuthner”, 1929, pag.416 - 418; 418 - 420; 433 - 438; 445 - 448; 449 - 456 4 În acelaşi sens, William Mc Neill- op. cit., pag. 478. Tocmai această asimilare a culturii chineze, care înseamnă viaţă uşoară şi bogăţie, a dus la o slăbire a dinastiei străine domnitoare, principal factor în înlăturarea ei, inclusiv datorită scăderii coeziunii politice a cuceritorilor şi pierderii curajului în luptă.. 5 Ralph Fox aminteşte exemplul înfiorător al piramidei de ţeste (Ralph Fox, op.cit., pag.198 - 199): „militarişti consecvenţi, mongolii împing războiul până la abstracţia sa finală, concepându-l ca pe o artă pură, în care materialul este viaţa omenească” sau justificarea măcelurilor ca expresie a simplicităţii primitive a firii mongolilor: Ginghis-Han „distrugea tot ce nu dorea să aibă, pentru că nu ştia ce întrebuinţare să-i dea” (Harold Lamb - „Ghinghis-Han”; trad. de Gh. Popescu - Teleja; Ed. Gemenii, Bucureşti, 1992, pag. 205). 6 Cécile Morisson - „Cruciadele”; trad. de Răzvan Junescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998, pag. 86 - 91. 7 Cea mai fidelă expresie a acestui spirit marţial o reprezintă „Iassa” (legea de război cu caracter imperial şi represiv a lui Ghinghis-Han, adevărat cod al Imperiului Mongol (a se vedea Harold Lamb - op. cit., pag. 207 - 210; Joachim Barckhausen - „L’empire jaune de Ghinghis-Han”; préface et trad. de George Mountandon; Payot, Paris, 1935, pag.88 - 93).

www.geo

polit

ic.ro

68

fulger) dar şi politică manu militari (extinderea imperială prin cucerire), suprastructură formată forţat (de unde şi dezmembrarea acestuia, în 1405 după moartea lui Tamerlan, ca urmare a luptei popoarelor subjugate pentru a se desprinde din imperiu).

Populaţiile măcelărite, oraşele incendiate, captivitatea prizonierilor de război convertită în sclavie, jefuirea şi exploatarea brutală a teritoriilor cucerite, fac din Imperiul mongol un Anti-imperiu, un barbarism organizat şi distructiv, anti-uman, anti-civilizatoriu1.

Bazat pe principiul conducătorilor - centru („soarele” care radiază autoritate peste întreaga organizare politică), Imperiul Mongol este însă, în unele din ipostazele sale şi un imperiu - fenix: el renaşte periodic, după etape de fărâmiţări: la moartea lui Genghis-Han se formează trei „hanate de familie”, „state” puternice, ulterior dezmembrate; Imperiul lui Ginghis-Han cuprindea „Mongolia albastră” - Mongolia, China de Nord, Asia Centrală, Transcaucazia, Siberia de Sud; a doua etapă, cea „europeană” extinde imperiul (1241), în mod spontan (prin metoda atacurilor - surpriză, a vasalizărilor cu obligaţia tributului) la teritorii răsăritene (Polonia, Ungaria, Boemia, Moldova, Ţara Românească, Transilvania). A treia etapă de expansiune şi stabilizare se orientează din nou către Asia (Afganistan, India de Nord, Persia, Irak, Rusia de Sud, Asia Mică, Siria, China) reprezentând ultima manifestare imperială a politicii militariste mongole2.

Atunci când se grefează pe o civilizaţie superioară dar cucerită din pricina slăbiciunilor sale socio - politice interne, suprastructura mongolă creează un sistem politic ce preia elementele culturale şi fondul politic tradiţional al teritoriului cucerit, exploatând, pe baza unei ierarhii imperiale stricte, popoarele cucerite, întocmai ca orice imperiu de tip vechi (dinastia mongolă Yuan, de exemplu; clasa privilegiată şi minoritară a stăpânitorilor mongoli; exploatarea populaţiilor cucerite; principiul divide et impera - încurajarea „luptelor” dintre etnii pentru a le împiedica să facă front comun împotriva uzurpatorilor mongoli). Dacă din acest punct de vedere, Imperiul Mongol apare ca un imperiu parazit (însă în cazul imperiului lui Tamerlan - a treia etapă evolutivă a imperiului mongol-ori în cazul Imperiului Moghul indian se poate vorbi de un veritabil aport constructiv, constructorii imperiali fiind capabili să creeze o cultură originală strălucitoare pe teritoriul cucerit, ceea ce nu are de-a face cu parazitismul steril sau malign), Uniunea Europeană poate fi observată ca un nou tip de supraputere gata să preia statele din Est printr-o subordonare modernă, de tip economic (integrarea în „piaţa comună”, cu tot setul de obligaţii specifice decurgând din „standardul european”). Parazitism unional prin dictatul pieţelor şi al „liberei concurenţe”? În mod ciudat, asistăm azi la un asediu al Uniunii de către statele din Est; în loc să paraziteze structurile politice integrate (deşi aceasta este o tendinţă firească a oricărei suprastructuri, iar procedeul transferurilor progresive de competenţe de la statele membre la Uniune creează o impresie de exploatare şi stoarcere a vitalităţii statale, de dominaţie imperialistă în stilul vechi) şi în loc să-şi creeze o civilizaţie distinctă, Uniunea se vede nevoită să se apere prin tot felul de măsuri protecţioniste, de avântul periferiei sale nou încorporate, care tinde, la rândul său, s-o exploateze şi să se alimenteze din vitalitatea sa economică abundentă.

1 Anumiţi autori ne previn să nu privim exclusivist (din punct de vedere al populaţiilor cucerite de mongoli) construcţia politică a acestor nomazi: Rene Grousset crede că mongolilor nu le este caracteristică forma invaziei (întâlnită doar în mod excepţional, cu titlu de cucerire) ci doar a raziei periodice (Rene Grousset - „L’empire mongol” (I phase), pag. 335 - 341; 348 - 349. 2 Lucien Bouvat - „L’empire mongol (2e Phase)”; coll. „Histoire du monde”, publiée sous la direction de E. Cavaignac; tome VIII, Paris, Ed. De Boccard, 1927, pag. 5 - 11; 17; 93 - 96. Rene Grousset -„L’empire mongol (1ère phase)”, pag. 180 – 285; 291 - 317.

www.geo

polit

ic.ro

69

Cât despre trăsătura nomadă a unei suprastructuri, putem spune că, în timp ce Imperiul Mongol adoptă un model politic de nomadism agresivo - distructiv1, Uniunea Europeană se mărgineşte la un nomadism economic dirijat (cele patru libertăţi de circulaţie ale „pieţei unice”; nomadismul instituţiilor sale cu sedii în diferite capitale europene; expansiunea spre Est), însă paşnic, nedistructiv (politica de promovare şi încurajare a culturilor naţionale; obligaţia Uniunii de a respecta identităţile naţionale ale statelor integrate şi de a coopera loial cu acestea). Desigur, pe măsura evoluţiei sale politice, Imperiul Mongol adoptă nomadismul dirijat (ca politică oficială de expansiune constantă, sistematică) dar nu reuşeşte să se impună civilizaţional teritoriilor cucerite şi nici nu are o identitate politică şi civilizaţională capabilă să le atragă spre sine, ca „focar imperial” (paradoxal, fără a edifica o civilizaţie proprie, fără a avea o armată proprie şi impresionantă, Uniunea reuşeşte să atragă statele candidate şi alte state, prin valorile sale politice democratice şi prin succesul său economic).

Faţă de Uniunea Europeană, considerăm că Imperiul Chinez este superior prin concepţia etică asupra politicului şi a dreptului cât şi prin rolul preeminent acordat civilizaţiei imperiale faţă de sfera politică (grupările de civilizaţie2, active şi puternice sunt metode protecţioniste, a căror formă politico - imperială este capabilă să apere identitatea şi coeziunea imperiului în faţa confederaţiilor de barbari). Desigur, nu trebuie să uităm că ne referim la două tipuri de suprastructuri imperiale din perioade distincte de timp, fiind destul de dificil să decelăm principalele caracteristici ale Imperiului Chinez în ansamblul său, în ciuda evoluţiei sale istorice agitate, cuprinzând momente de unificare şi perioade de fărâmiţare. Metodele imperiale de extindere s-au schimbat, la fel şi valorile imperiale, structura imperială, rolul centralizator al armatei sau al Împăratului pentru coeziunea imperiului, însă dincolo de acestea, rămâne un rol civilizaţional al oricărui imperiu, rol în care China antică şi medievală a strălucit dar pe care Uniunea Europeană încă nu şi l-a asumat, în ciuda valorilor sale de succes, democraţia şi economia de piaţă.

1 Din nou, a se evita capcana stereotipului şi a simplificării. Avantajele cuceririi imperiale mongole sunt: siguranţa în interiorul graniţelor; încurajarea comerţului; Pacea nomadă sau Pax Tartarica („în nici o parte a lumii nu domnea o linişte atât de sigură ca aceea din Imperiul Mongol al sec. XIII” -, opinia prof. Beazley, citat de Ralph Fox, op. cit., pag. 200); crearea de condiţii necesare pentru existenţa unei pieţe economice mondiale, a unui comerţ mondial pentru un secol, la care participau regiuni diverse, ca Persia, China. Asia Centrală, Marea Neagră, Rusia, Khazahstanul; un imperiu universal care leagă marile culturi naţionale; care creează noi condiţii pentru o reînnoire regională europeană, chinezească, indiană; o „unitate mondială creată de descendenţii lui Ghinghis-Han pe continentul euroasiatic” (Michael Prawdin, op. cit., pag. 257 - 260); toleranţa absolută faţă de orice religie; „statul laic” (Joachim Barckhausen, op. cit., pag. 93 - 95) 2 Marcel Granet – op. cit., pag. 6.

www.geo

polit

ic.ro

70

AFIRMAREA PAŞNICĂ A CHINEI

Romulus Ioan BUDURA

Zhongguo heping jueqi sau afirmarea, ridicarea, înălţarea ori ascensiunea paşnică a Chinei s-a impus atenţiei politologilor ca un concept nou încă în ultimii ani ai secolului trecut, când Statele Unite ale Americii, sub veştmântul NATO, bombarda Yugoslavia impunând lumii destrămarea acesteia. Conceptul, de sorginte academică autohtonă ori de sorginte patriotică din mediul comunităţilor chineze aflate în ţări occidentale, a fost îmbrăţişat în ultima vreme de către elita chineză din întreaga lume. El apare mai degrabă ca un deziderat decât o certitudine, împrejurare ce explică deopotrivă îndoielile celor ce-l formulează ca şi speranţa şi chiar ambiţia acestora de a promova înfăptuirea unui astfel de proiect.

Încă din vechime naţiunea huaxia s-a raliat ideii politice exprimată atât de sugestiv de autorul Artei Războiului, Sunzi. Teoreticianul războiului din principatul Lu propovăduia acum 2500 de ani că cea mai bună strategie este „buzhan ersheng”, adică „să învingi fără să te războieşti”, deoarece, chiar şi din punctul de vedere al celui ce triumfă, războiul presupune distrugeri materiale şi sacrificii umane. Astăzi, nu arareori, unul din jucătorii unei partide de şah se ridică de la masă chiar înainte de pierderea regelui şi încheierea partidei, recunoscându-se învins. Sunzi aprecia că un război este pierdut sau câştigat chiar înainte de începerea ostilităţilor; de aceea, socotea el, victoria poate fi dobândită dinainte prin strategie şi pregătiri, atât prin întărirea propriilor forţe, cât şi prin slăbirea şi demoralizarea adversarului.

Evident, abordarea doctrinară a fenomenului chinez este neştiinţifică şi păgubitoare, după cum neştiinţifică şi păgubitoare este şi abordarea acestuia de pe poziţiile europo-centrismului. Numai cu luciditate şi fără vreo prejudecată ne putem da seama de realităţile de astăzi din lume şi putem percepe şi înţelege, în contextul dat, ce reprezintă realmente lumea chineză.

Napoleon spusese cândva: „Atunci când China se va trezi, lumea se va zgudui”. Iar cineva, mai de mult, a lansat un avertisment dramatic privind pretinsul „pericol galben”, ce ar urma să primejduiască alcătuirile cunoscute ale lumii. Nu-mi propun să rivalizez cu autorii celor două gânduri şi de aceea mă rezum să observ că ascensiunea Chinei ca superputere va înrâuri considerabil civilizaţia universală, ea marcând - probabil - în modul cel mai grăitor, încetarea supremaţiei exclusiviste a omului alb în lume.

China are vocaţia să devină o superputere. Nu doar una militaro-tehnologică, asemenea fostei Uniuni Sovietice, şi nici una doar militaro-tehnologică şi economico-financiară asemenea Statelor Unite ale Americii. Ea are şansa să devină în plus şi una cultural-spirituală.

În ce constă această vocaţie a Chinei? Mai întâi în dimensiunile teritoriului. China este a treia ţară din lume ca

suprafaţă, după Rusia şi Canada. Teritoriul ei, însumând 9,6 milioane kilometri pătraţi, reprezintă 6,4% din suprafaţa Pământului.

În afara imensului său teritoriu continental, cu un litoral de 18.000 km, China posedă sub jurisdicţia sa peste 7.000 de insule (80.000 km pătraţi) ale căror coaste totalizează 14.000 km. Apele teritoriale ale Chinei se cifrează astfel la 380.000 km pătraţi.

China a reuşit să încheie tratate privind graniţele sale cu mai toţi vecinii,

www.geo

polit

ic.ro

71

exceptând India, cu care are în dispută un teritoriu de 92.000 km pătraţi, cu Vietnamul şi Filipinele, cu care are în dispută frontiera maritimă şi parte din insulele Nansha, precum şi cu Japonia, cu care are în dispută insula Diaoyu. Graniţa care ridica cândva cele mai multe probleme şi care furniza temeiuri pentru conflicte - cea cu Rusia şi cu republicile centrasiatice - a fost stabilită prin acorduri deja ratificate.

Mai apoi, vocaţia constă în bogăţia resurselor naturale. În subsolul Chinei se găsesc toate mineralele şi minereurile cunoscute în lume. Rezervele a 151 dintre ele ocupă primele trei locuri în lume. Printre rezervele de cărbune, petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase, uraniu şi toriu, se impun atenţiei cele de cărbune evaluate la 1.008,7 miliarde de tone; printre cele de metale feroase, inclusiv de mangan, vanadiu şi titan, se impun atenţiei cele de fier - 49,7 miliarde de tone. Dintre rezervele de metale neferoase, cele de tungsten, cositor, antimoniu, zinc, plumb şi mercur se clasează în primele rânduri din lume.

Deşi regiunile muntoase şi semiaride ocupă o bună parte din suprafaţa Chinei, totuşi pământul arabil se cifrează la 94,97 milioane hectare, terenul împădurit - la 128,63 milioane de hectare, spaţiile de păşunat - la 400 milioane de hectare. Aceste cifre plasează China pe locuri de frunte în lume.

Să nu scăpăm din vedere faptul că în ceea ce priveşte rezerva de energie hidroelectrică (680 milioane kW) China ocupă primul loc în lume.

În al treilea rând, vocaţia constă în mulţimea locuitorilor care o populează: cca. 1.307,56 milioane de suflete, respectiv 22% din populaţia lumii. Deşi în anii ’80 au fost introduse reglementări severe vizând controlul natalităţii, reglementări ce au avut efecte considerabile, totuşi sporul demografic anual se cifrează în jurul a 16 milioane persoane. Este greu de presupus că în acest secol populaţia Chinei nu va depăşi 1,4 miliarde de suflete. Întâietatea Chinei ar putea fi preluată, eventual, de India.

În al patrulea rând, vocaţia constă în conştiinţa adânc înrădăcinată în mintea populaţiei şi anume că Imperiul Central a fost din totdeauna o mare putere. Este binecunoscut faptul că civilizaţia chineză, veche de 7-8 mii de ani a fost dominantă de-a lungul mileniilor în această parte a lumii. Comunităţile înconjurătoare erau vasale Chinei. În plus, naţiuni importante ca cele japoneză, coreeană şi vietnameză îşi revendică nu puţine valori şi tradiţii culturale din civilizaţia chineză propriu-zisă. Să ne amintim de marii gânditori Laozi, făuritor al daoismului, Kongzi, făuritor al confucianismului şi de mulţi alţii din epoca Primăverilor şi Toamnelor sau cea a Regatelor Combatante; să ne amintim de Sunzi, cel ce a conceput faimoasa scriere Arta Războiului; de Gan Shi, care întocmeşte un catalog al stelelor; de anonimul care a inventat busola, ce va fi folosită pe mare în secolul al XI-lea; de autorul anonim care a alcătuit Medicina Internă a Împăratului Galben; de Zhang Heng care a inventat sfera armilară şi seismograful; de Cai Lun care a inventat hârtia; de Zu Chongzhi care a calculat cu precizie numărul pi; de anonimul care a inventat matricea tiparului, ce va deveni mobilă în epoca Song; de Yi Xing care măsoară pentru prima oară lungimea unui meridian; de anonimul care a inventat praful de puşcă; de Shen Guo care întocmeşte o enciclopedie a ştiinţelor naturii; de Li Shizhen care a compus De Materia Medica - lista celor 1.800 de tratamente naturiste şi a celor 10.000 de reţete; de cei care au scris opere istorice şi literare de valoare universală: Sishu wujing (Patru cărţi şi cinci sinteze), Zuozhuan, Zhanguoce, Shiji (Însemnările Istoricului), Istoria celor Trei Regate, Povestiri de pe Malul Lacului, Visul din Pavilionul Roşu, Călătorie spre Soare Apune. Nu întâmplător în 1816, împăratul Jiaqing îi spunea trimisului britanic George T. Staunton că Imperiul Celest are de toate şi nu-i face trebuinţă nimic din afară, admonestându-l,

www.geo

polit

ic.ro

72

totodată, pentru aroganţa pe care o învedera cu ostentaţie şi precizându-i că va mai avea de-a face cu Regatul Britanic numai dacă regina îi va aduce omagii şi tributul cuvenit.

În sfârşit, vocaţia rezidă în potenţialul creator al naţiunii huaxia pus în valoare de regimul de democraţie populară de la Beijing, regim care şi-a propus de la început afirmarea Chinei în numele prosperităţii şi demnităţii poporului chinez, în condiţii de pace şi bună înţelegere cu statele lumii.

Este semnificativ faptul că liderul Partidului Comunist Chinez, care a accedat la putere la 1 Octombrie 1949, Mao Zedong a ţinut să sublinieze în primele pagini ale uneia din faimoasele sale scrieri care au călăuzit strategia revoluţiei populare „Revoluţia chineză şi Partidul Comunist Chinez” că revoluţionarilor comunişti le stătea la inimă refacerea măreţiei de altă dată a Chinei.

Puterea instalată la Beijing s-a manifestat de îndată ca una ce înţelege să respingă cu fermitate orice încercare a vreunei puteri străine de a mai aduce vreo atingere atributelor statale ale Republicii Populare Chineze. Concomitent, puterea revoluţionară a acţionat cu flexibilitate dar şi cu hotărâre pentru abolirea şi eliminarea tuturor practicilor şi consecinţelor asociate cu „umilinţele şi ruşinile” impuse Chinei de-a lungul unui secol de puterile imperialiste. Până în ultimii ani ai mileniului trecut, frontierele Chinei, cu puţine excepţii, au fost confirmate prin tratate încheiate pe picior de egalitate, privilegiile puterilor străine de pe teritoriul chinez au fost anulate cu desăvârşire, au fost readuse la sânul patriei mame teritoriile Xianggang (Hong Kong) şi Aomen (Macao), pe agenda reunificării depline a ţării mai rămânând doar revenirea sub administraţia centrală de la Beijing a provinciei Taiwan, violările spaţiului aerian şi ale apelor teritoriale ale Chinei au fost curmate categoric. De-a lungul unei jumătăţi de secol, guvernul de la Beijing a reuşit să-şi onoreze cu cinste obligaţiile internaţionaliste faţă de popoarele coreean şi vietnamez, fără a implica ţara într-o conflagraţie devastatoare, a ripostat cu prudenţă la provocările militare indiene, sovietice şi vietnameze, consacrând o situaţie susceptibilă a fi reglementată prin bună înţelegere, a izbândit să-şi reocupe locul legitim în ONU şi celelalte organizaţii internaţionale şi să-şi normalizeze şi dezvolte relaţiile cu mai toate statele lumii.

Puterea instalată la Beijing s-a manifestat de îndată ca una ce înţelege să angajeze societatea chineză într-un amplu şi accelerat proces de dezvoltare şi modernizare. Pe măsura valorificării avantajelor oferite de substanţiala asistenţă materială şi financiară, tehnologică şi managerială a Uniunii Sovietice şi constatării limitelor acesteia, la iniţiativa preşedintelui Mao Zedong au fost experimentate succesiv câteva modele de dezvoltare complexă ca „marele salt”, „comunele populare”, „marea revoluţie culturală”, urmărindu-se deopotrivă accelerarea ritmului dezvoltării şi eliberarea de tutela şi de dependenţa străine. Experimentele au avut consecinţe nefaste, recunoscute ca atare de guvernul de la Beijing, dar în mod cert au furnizat şi acele premize care l-au condus pe Deng Xiaoping şi adepţii lui la gândirea modelului de dezvoltare, a cărui emblemă este „reforma şi deschiderea”. Dezvoltarea favorizată de noua politică, consacrată pentru următoarea o sută de ani, a fost spectaculoasă: de-a lungul a două decenii, până la sfârşitul mileniului, produsul intern al Chinei a sporit de patru ori. Modelul „construirii socialismului cu specific chinez” a deschis perspectiva unei dezvoltări rapide multilaterale, la nivelul performanţelor contemporane, permiţând guvernului de la Beijing să trateze cu mai mult succes contradicţiile sociale moştenite şi cele inerente unui proces de dezvoltare accelerată. Eficienţa modelului este atestată şi de faptul că, după reprimarea manifestaţiilor de inspiraţie străină din Piaţa Tiananmen din 1989, procesul de dezvoltare a continuat cu vigoare, inclusiv în planul

www.geo

polit

ic.ro

73

reformelor instituţiilor de stat, iar tineretul dezorientat pentru moment ca şi ansamblul populaţiei s-au raliat în spatele Partidului Comunist spre a înfăptui marele proiect de propăşire complexă a Chinei ale cărui beneficii deveneau palpabile.

Aceste evoluţii pozitive se constituie în acei ani ai sfârşitului de mileniu în tot atâtea premize ale acreditării conceptului afirmării paşnice a Chinei.

Partidul Comunist Chinez, care explicase credibil în anii ’70 şi ’80 raporturile dintre doctrina socialistă şi caracteristicile modelului de dezvoltare economico-socială, a cărui trăsătură definitorie era „economia socialistă de piaţă”, invocând „teoria lui Deng Xiaoping” şi „cele trei reprezentări” avansate de Jiang Zemin, apreciază oportun la Congresul al XVI-lea din noiembrie 2002 să precizeze principalele coordonate ale strategiei sale prin formularea: promovarea dezvoltării ştiinţifice a potenţialului complex al societăţii şi structurarea unei societăţi socialiste armonioase. Această strategie este menită să asigure afirmarea paşnică a Chinei pe verticală, adică în succesiunea paşnică a progreselor în sporirea potenţialului complex al societăţii, adică să preîntâmpine amplificarea contradicţiilor generate de dezvoltarea inegală a regiunilor, de moştenitul decalaj între civilizaţia urbană şi cea rurală, de disparitatea nejustificată între veniturile diverselor categorii sociale, de şomaj şi sărăcie. Cercurile private economice, comerciale şi financiare, care furnizează deja 60% din produsul intern al Chinei, înţeleg să conlucreze cu puterea democrat-populară, care adoptă măsuri de dezvoltare în urma unei largi consultări a oamenilor de specialitate, inclusiv de peste hotare.

Aşa se face că la încheierea celui de al 10-lea plan cincinal în 2005, se constata că dezvoltarea economică a Chinei s-a desfăşurat paşnic, fără tulburări sau crize, într-un ritm de cca. 10%, ca şi în precedenţii 15 ani.

Valoarea produsului intern brut în 2005 se cifrează la 18.232 miliarde de yuani, respectiv la cca. 2.279 miliarde de dolari americani, la paritatea oficială pe care o menţine cu consecvenţă guvernul de la Beijing. Dacă translarea în dolari s-ar face la nivelul parităţii puterii de cumpărare, este de presupus că produsul intern brut al Chinei ar fi probabil de cel puţin două ori mai mare în expresia monedei americane. Aceasta ar însemna că Republica Populară Chineză se situează mai bine în ierarhia puterilor economice, şi nu doar pe locul 6 cum preferă să o situeze liderii chinezi.

Cifrele privind producţiile fizice pot fi edificatoare în acest sens. Astfel, în anul 2005 Republica Populară Chineză a produs:

În agricultură: cereale.............................................. 484.010.000 t plante oleaginoase .............................. 30.780.000 t bumbac................................................. 5.700.000 t plante zaharoase ................................ 95.510.000 t tutun tratat............................................. 2.410.000 t fructe ................................................ 160.760.000 t legume şi zarzavaturi ........................ 562.840.000 t carne .................................................. 77.000.000 t masă lemnoasă................................47.460.000 mc

În industrie: fire naturale......................................... 14.400.000 t ţesături........................................47.000.000.000 m

www.geo

polit

ic.ro

74

fibre chimice........................................ 16.180.000 t televizoare color................................. 82.830.000 b frigidere.............................................. 29.860.000 b cărbune.......................................... 2.190.000.000 t ţiţei.................................................... 181.000.000 t gaze naturale ............................50.000.000.000 mc electricitate.........................2.474.700.000.000 kWh oţel.................................................... 352.390.000 t laminate de oţel................................. 396.921.200 t metale neferoase ............................... 16.350.000 t ciment............................................ 1.060.000.000 t îngrăşăminte chimice ......................... 52.200.000 t generatoare electrice........................ 92.000.000 kw auto-vehicule ....................................... 5.700.000 b tractoare medii şi grele ............................. 162000 b circuite integrate ..........................26.600.000.000 b telefoane mobile................................. 80.840.000 b

Alte cifre, la fel de impresionante, cum ar fi cele referitoare la investiţiile în fondurile fixe (inclusiv la investiţiile străine directe - 60.320.000.000 dolari americani), la rezervele de valută - 818.900.000.000 dolari americani, la consumul intern, la încărcarea utilităţilor publice (transporturi - rutiere, fluviale, aeriene, maritime; comunicaţii şi telecomunicaţii etc.) sau la servicii atestă potenţialul economiei chineze. Potrivit unor observatori, China ar produce 80% din jucăriile, 70% din textilele şi 60% din aparatele electrice şi electronice fabricate în lume. Ilustrative în acest sens sunt şi cifrele referitoare la modificarea pozitivă a structurii economiei chineze: să reţinem că în acel an 2005 industria secundară a realizat o valoare adăugată reprezentând 47,3% din PIB, iar industria terţiară - 40,3%. Consumurile pe unitate de produs sunt ridicate în economia chineză în comparaţie cu standardele europene şi, totuşi, nu mai puţin semnificative în acelaşi sens sunt următoarele cifre: economia chineză a consumat în anul 2005 cca. 2,14 miliarde tone de cărbune, 300 milioane tone de ţiţei, 50 de miliarde metri cubi de gaze naturale, 401 miliarde kWh energie hidraulică, 52,3 miliarde kWh energie nucleară, 400 milioane tone oţel laminat, 15,61 milioane tone oxid de aluminiu şi 1,05 miliarde tone de ciment. Potrivit unor observatori, Republica Populară Chineză consumă o treime din producţia de oţel a lumii şi o jumătate din producţia de ciment a lumii. În sfârşit, grăitoare sunt şi cifrele privind comerţul exterior în 2005, a cărui valoare s-a ridicat la 1.422.100.000.000 dolari americani, exportului revenindu-i 762.000.000.000, iar importului 660.000.000.000 dolari americani.

Afirmarea pe verticală a Chinei mai are o componentă formidabilă: formarea rapidă a unei elite intelectuale prodigioase şi, odată cu aceasta, dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei, promovarea culturii şi spiritualităţii chineze.

Sistemul de învăţământ chinez încorpora în 2005 peste 980.000 de cursanţi care frecventau forme de învăţământ post-universitare, 15,62 milioane de studenţi, 15,59 milioane de cursanţi ai învăţământului profesional superior, 86,24 milioane de elevi de şcoală medie şi 108,64 milioane de elevi de şcoală elementară. Cultivarea respectului pentru dascăli, inclusiv prin ridicarea nivelului salarizării acestora la cote înalte, şi impunerea aprecierii pentru cei cu ştiinţă de carte au readus în societatea chineză cultul tradiţional pentru cărturar şi, odată cu aceasta,

www.geo

polit

ic.ro

75

motivaţia intelectualilor de a fi utili societăţii. Sutele de mii de tineri chinezi care studiază în America de Nord şi Europa se numără printre studenţii sârguincioşi.

Ştiinţa şi tehnologia au cunoscut în ultimul deceniu progrese remarcabile ca urmare a alocaţiilor sporite din bugetul de stat şi generalizării infrastructurii contemporane proprii cercetărilor de vârf. Bomba atomică, bomba cu hidrogen, rachetele balistice, sateliţii artificiali etc. ţin deja de istorie, în actualitate aflându-se lansarea deja a două echipaje umane în cosmos, explorarea planetei Marte în 2009 împreună cu ruşii, trimiterea unui echipaj uman pe lună în acest deceniu, utilizarea celulelor suşă în tratarea bolnavilor etc. etc. Preocuparea guvernanţilor vizează acum stimularea creativităţii autohtone a savanţilor şi tehnicienilor, reducerea treptată a dependenţei de specialiştii de peste hotare şi sporirea considerabilă, în zeci de procente, a aportului ştiinţei şi tehnologiei la formarea produsului intern brut.

Întărirea capacităţii de apărare a ţării se constituie într-o altă componentă majoră a afirmării, pe verticală, a Chinei. Propria experienţă, ca şi experienţa altor state au convins conducătorii chinezi că sporirea puterii militare a Chinei trebuie să fie programată într-o pozitivă corelaţie cu creşterea potenţialului complex al societăţii chineze. Semnificativ în acest sens este faptul că la sfârşitul anului 2005 efectivele forţele armate au fost reduse treptat până la nivelul de 2,3 milioane de militari, iar cheltuielile militare au fost diminuate până la 7,34% din totalul cheltuielilor financiare ale statului, reprezentând 247.490.000.000 yuani (cca. 31 miliarde dolari americani). Forţele armate chineze, cărora li se alătură forţele securităţii publice, forţele poliţiei armate, miliţia populară etc. etc. sunt dotate cu armamente şi muniţie corespunzătoare susţinerii operaţiunilor militare contemporane. Recenta performanţă, aceea a doborârii unui satelit ieşit din uz aflat la o înălţime de cca. 800 de km în cosmos, a făcut dovada atât a nivelului dotării armatei chineze, cât şi a gradului acesteia de instrucţie.

Cât priveşte structurarea unei societăţi socialiste armonioase, eforturile puterii politice, ca de altfel şi rezultatele acestor eforturi au fost notabile.

Populaţia Chinei, a cărei rată anuală de creştere naturală este de 5,89‰, locuieşte în proporţie de 43% în zonele urbane, respectiv în proporţie de 53% în zonele rurale. În 2005, venitul anual pe cap de persoană într-o gospodărie sătească a fost de 3.255 yuani (cca. 400 de dolari americani), înregistrând o creştere reală de 6,2%, iar venitul anual pe cap de persoană într-o gospodărie urbană a fost de 10.493 yuani (cca. 1312 dolari americani), înregistrând o creştere reală de 9,6%. Ponderea valorii coşului zilnic în totalul veniturilor a fost de 45% pentru gospodăriile rurale şi 36,7% pentru gospodăriile urbane. La sfârşitul anului 2005, populaţia aflată în sărăcie absolută se cifra la 23.650.000 de suflete, mai puţin cu 2.450.000 decât în anul precedent. Populaţia rurală cu venituri mici a descrescut cu 9.100.000 suflete în 2005, ajungând la 40.670.000.

O semnificaţie cu totul aparte a avut abolirea, la 1 ianuarie 2006, a impozitului agricol, care afecta economia rurală de mai bine de 1.600 ani.

Asigurările sociale, a căror perfecţionare reprezintă o sarcină fierbinte a autorităţilor chineze, au făcut uz în anii 2000-2005 de peste 540 miliarde de yuani (cca. 46 miliarde de dolari americani).

În 2005, conform comunicatelor statistice, numărul total al angajaţilor se cifra la 758.250.000 persoane, cu 6.250.000 mai multe ca în anul precedent. S-a prevăzut ca până în 2010 să fie create noi locuri de muncă pentru 45.000.000 de persoane, iar şomerii să nu reprezinte mai mult de 5% din forţa de muncă.

Asigurarea învăţământului pentru toţi reprezintă o altă preocupare a autorităţilor

www.geo

polit

ic.ro

76

în contextul structurării unei societăţi socialiste armonioase. Din cei 180.000.000 de copii de vârste cuprinse între 6 ani şi 14 ani, în 2005, 112 milioane frecventau şcolile primare, iar 65.280.000 - şcolile gimnaziale. Învăţământul primar şi gimnazial fiind obligatoriu, statul s-a angajat ca până în 2015 toţi copiii de vârstă şcolară să fie cuprinşi într-o formă ordinară de învăţământ gratuit.

Îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, ca şi ocrotirea sănătăţii populaţiei constituie alte sarcini dificile ale autorităţilor, date fiind realităţile moştenite. Şi în aceste privinţe progresele sunt notabile şi sesizate cu satisfacţie de populaţie.

Respectarea credinţelor religioase şi a particularităţilor naţionale este impusă prin lege, iar teritoriile autonome au facilităţi şi privilegii a căror observare conduce la convieţuirea armonioasă cu naţionalitatea majoritară. Autorităţile centrale au subliniat cu claritate că nu vor tolera nici un atentat la integritatea teritorială sau la suveranitatea naţională a ţării, însă s-a putut constata cu uşurinţă că cele 123.330.000 de persoane aparţinând celor 55 de naţionalităţi minoritare sunt satisfăcute de traiul lor. Atenţia acordată de guvernul de la Beijing dezvoltării regiunilor locuite de naţionalităţile minoritare se materializează în progrese economice şi sociale impresionante. O ilustrare spectaculoasă o constituie construirea căii ferate Beijing-Lhasa.

Observarea raporturilor inter-umane de-a lungul ultimelor decenii conduce la constatarea că, în pofida unor incidente sau tulburări locale ale căror motivaţii se diminuează treptat, societatea chineză este aşezată în general pe relaţii stabile, de înţelegere şi solidaritate. Se poate aprecia că proiectul afirmării paşnice a Chinei nu va fi afectat de asperităţi sociale sau naţionale interne, populaţia fiind în acord cu înfăptuirea lui.

În anul 2006 aceste componente ale afirmării pe verticală a Republicii Populare Chineze au evoluat pozitiv, coeficientul sintetic al creşterii potenţialului complex al Chinei fiind de 10,7%, valoarea produsului intern brut - 2.817,5 miliarde dolari americani. Deşi ritmul de creştere pentru anul 2006 este fixat a fi 8%, guvernanţii chinezi nu au exclus posibilitatea ca acesta să fie mai mare, dar au considerat că este cuminte a tempera printr-o cifră mai mică creşterea prea accelerată, fiind necesare controlul mai riguros la nivel macro-economic, urmărindu-se preîntâmpinarea creşterii grosiere, corelarea raporturilor dintre ramuri, mai cu seamă prin modernizarea agriculturii şi zonelor rurale, ca şi creşterea eficienţei economice în general prin reducerea consumurilor şi prevenirea poluării. Se cuvine a mai reţine că în 2006, comerţul exterior al Chinei s-a ridicat la valoarea de 1.760 miliarde de dolari americani, iar rezervele valutare ale Chinei s-au apropiat de 900 miliarde de dolari, depăşind recordul Japoniei. Progrese remarcabile s-au obţinut şi în structurarea societăţii socialiste armonioase, atât prin politicile sociale generale, cât şi mai ales prin atenţia acordată dezvoltării şi modernizării agriculturii.

Dacă afirmarea paşnică a Chinei pe verticală era pusă uneori, cu ani în urmă, sub semnul întrebării de observatori străini, acum se pare că semnele întrebării mai persistă doar în planul afirmării paşnice a Chinei pe orizontală, adică în planul relaţiilor internaţionale. Istoria omenirii, mai cu seamă cea din ultimul secol, învederează că modificarea raporturilor de forţă dintre puterile lumii şi cursul logic spre stabilirea unei noi configuraţii a relaţiilor dintre acestea au condus de regulă la conflagraţii. Rivalitatea între marile puteri este inerentă şi în zilele noastre. Conducerea chineză apreciază însă că acum în faţa Chinei se deschide pe o anume întindere de timp oportunitatea de a se afirma paşnic, iar această oportunitate se cere a fi exploatată cu pricepere.

www.geo

polit

ic.ro

77

Aparent, punctul cel mai vulnerabil al Chinei este procesul readucerii provinciei Taiwan sub jurisdicţia guvernului central de la Beijing. Evident, de el ar putea profita atât Statele Unite ale Americii, cât şi statele din regiune, în primul rând Japonia. Dacă această posibilitate există, totuşi nu este mai puţin adevărat că acordurile succesive încheiate între Beijing şi Washington, inclusiv acordul cu privire la vânzările de armament american autorităţilor de la Taibei, ca şi noua politică externă a Japoniei vis a vis de China sunt de natură să înlăture din viitorul previzibil o intervenţie străină în favoarea „independenţei Taiwan-ului”. Specularea exilului lui Dalai Lama şi aluziile la „independenţa Tibetului”, ţin de acum de practici puerile, care nu au relevanţă pentru evoluţia Chinei. Este de presupus că şi disputa teritorială dintre India şi China privind aşa numitul teritoriu „NEFA” de 92.000 km pătraţi va fi reglementată paşnic, nici una dintre părţi ne având interesul să se ajungă la o confruntare. Disputa teritorială din Marea de Sud a Chinei este pentru moment aplanată de vreme ce China, Vietnamul şi Filipinele au căzut de acord să exploateze împreună resursele naturale din zonă. Şansele ca puteri străine să provoace răzmeriţe prin intermediul unor grupări interne - etnice, religioase sau politice sunt minime, guvernanţii de la Beijing demonstrând nu o dată cu fermitate că nu vor tolera asemenea acţiuni.

Motive îngrijorătoare de stârnire a rivalităţii şi generării de tensiuni şi fricţiuni cu puterile străine au oferit exporturile chineze prin masivitatea lor, preţurile mici practicate şi prezenţa mare a produselor piratate şi contrafăcute. Intrarea Chinei în OMC a oferit părţilor canale de reglementare a dispu-telor chiar în sânul organizaţiei, ca şi prin numeroasele asociaţii şi parteneriate la care China este parte (APEC, Conferinţa de Colaborare de la Shanghai ori Parteneriatul cu Uniunea Europeană etc.) De altfel, preocuparea guvernanţilor chinezi pentru echilibrarea schimburilor comerciale, ca şi aceea de a preîntâmpina exporturile de mărfuri contrafăcute sau de proastă calitate îşi găseşte expresia chiar în raportul anual al guvernului chinez.

Un avertisment semnificativ a primit China din partea guvernului american de îndată ce şi-a demonstrat capacitatea de a opera lejer pe piaţa internaţională conform conceptului iniţiativei neîngrădite şi restrângerii barierelor protecţioniste. Chinei i s-a refuzat oferta de a cumpăra o companie petrolieră americană, deşi oferise un preţ mult mai bun decât societatea Chevron, căreia i s-a şi transferat patrimoniul pus în vânzare. China va fi tentată din ce în ce mai mult să achiziţioneze active în afara graniţelor sale, dar această tentaţie se va manifesta practic treptat, mai ales că spaţiul disponibil investiţiilor pe propriul teritoriu este încă întins, dar ea nu poate fi desconsiderată ca sursă de confruntări. Acest gen de rivalităţi vor lua amploare şi vor deveni din ce în ce mai frecvente, mai cu seamă în sfera energiei. Preîntâmpinarea lor va solicita serios diplomaţia chineză într-un viitor mai îndepărtat, atunci când resursele de energie convenţională vor secătui (Se ştie că desfăşurarea cu succes a Conferinţei China-Africa de la Beijing a determinat Administraţia SUA să

www.geo

polit

ic.ro

78

înfiinţeze un al cincilea comandament al forţelor armate americane însărcinat cu monitorizarea şi coordonarea operaţiunilor sale în Africa). Deocamdată, cooperarea cu Federaţia Rusă, ca şi exploatările în câteva ţări africane şi relaţiile promiţătoare cu Venezuela şi alte state latino-americane temporizează această perspectivă. Concomitent, China îşi valorifică cu cumpătare propriile resurse naturale, a căror explorare s-a extins considerabil.

China este convinsă că viitorul este rezervat lumii multipolare, globală din punct de vedere economic şi diversă din punct de vedere cultural. Strategia sa este construită pe această convingere şi, ca urmare, se va opune în continuare tendinţelor hegemoniste ale oricărei puteri străine. Evident China nu agreează acţiunile expansioniste ale administraţiei Bush nici în Orientul Mijlociu şi nici în Europa sau spre Asia Centrală. Opoziţia faţă de aceste acţiuni va plasa China pentru o bună bucată de vreme alături de Federaţia Rusă şi „Vechea Europă”. Exprimarea atitudinii chineze va fi însă una temperată (se ştie că Republica Populară Chineză este membrul permanent al Consiliului de Securitate care a făcut cel mai rar uz de dreptul la veto), conformă cu acea politică fixată la sfârşitul anului 1989, potrivit căreia China nu se va erija în postura de campion al vreunui curent sau alianţe în viaţa internaţională şi îşi va formula poziţiile în funcţie de interesele sale naţionale. Acestei politici îi este subordonată şi activitatea externă a forţelor armate ale Chinei, care participă la operaţiuni iniţiate şi patronate de ONU, la exerciţii şi manevre militare cu forţele armate ale altor state (ca, de exemplu, ale statelor participante la Conferinţa de la Shanghai), mai cu seamă pentru a învăţa din experienţa altora. China, potrivit recomandărilor lui Sunzi, nu se va integra în structuri specifice alianţelor, urmărind să-şi păstreze întotdeauna autonomia, dreptul la libertatea de acţiune.

China a înţeles, iar acest lucru nu i-a fost greu fiind vorba de o concordanţă cu politica tradiţională a imperiului chinez, că afirmarea sa paşnică în lume impune operarea unei vaste acţiuni de familiarizare a omenirii cu cultura şi spiritualitatea chineză. O bucată de vreme japonezii au fost aceia care răspândeau elemente ale culturii extrem orientale de sorginte chineză, lor atribuindu-li-se şi paternitatea lor. Acum, de mai bine de câţiva ani, guvernul de la Beijing s-a angajat cu forţe serioase, inclusiv cu sprijinul comunităţilor chineze de peste hotare, să acrediteze în lume o imagine autentică a Chinei, aceea de făuritoare a unei extraordinare civilizaţii, ale cărei trăsături definitorii sunt cultivarea intelectului şi respectul pentru cărturar, respectarea fiinţei umane şi demnităţii acesteia, cultul strămoşilor şi al valorilor propriului neam, guvernarea prin exemplul virtuozităţii dregătorilor, apropierea paşnică şi cuviincioasă faţă de alte popoare şi comunităţi etc. etc. Înfiinţarea de Institute Confucius, de centre de predare a limbii chineze, de locaţii de familiarizare a colaboratorilor corporaţiilor chineze din străinătate cu cultura chineză în numeroase ţări, ca şi amplificarea schimburilor culturale cu alte ţări (inclusiv organizarea anului culturii chineze în Franţa sau în Germania etc.) şi sprijinirea comunităţilor chineze de a acredita în societăţile în care fiinţează imaginea originală a civilizaţiei lor sunt doar câteva din măsurile întreprinse de China în acest sens. Evident, o Chină asociată cu o asemenea imagine nu poate fi trecută cu uşurinţă în “tabăra răului” şi în nici un caz nu va putea fi acuzată cu aceeaşi uşurinţă de fapte care să servească drept pretexte pentru o confruntare de forţă.

Analiştii politici îşi construiesc prognozele făurind scenarii sau identificând tendinţe. Oricum viitorul este acela care deţine adevărul. Este totuşi de sperat ca afirmarea Chinei ca o super-putere mondială să se desfăşoare paşnic, spre binele întregii omeniri.

www.geo

polit

ic.ro

79

CHINA - AFRICA, ŞASE SECOLE DE CUNOAŞTERE RECIPROCĂ

Victor IONESCU

Deplasarea centrului de greutate al planetei spre axa Beijing-Tokyo

Dacă n-ar fi China, n-ar fi afaceri; 400 din cele mai mari 500 de firme ale lumii acţionează în această ţară. Între 1979 şi 2007 străinii au investit în China 600 de miliarde dolari. O reevaluare a yuanului nu poate compensa deficitul comercial american în relaţia cu Beijingul. Piaţa informaţională chineză are cea mai rapidă dezvoltare mondiala. Guvernul sprijină politica de expansiune internaţională a firmelor chineze. Noile rute ale petrolului şi gazului african duc la Beijing. Dezvoltarea economică a Chinei se propagă în toată lumea.

Aventura maritimă chineză a explodat în primii ani ai veacului al XV-lea, când amiralul-eunuc Zheng He a explorat în decurs de 27 de ani (1405-1432) coastele Africii de Est precum şi Australia şi America, continente încă necunoscute europenilor care uitaseră aventurile vikingilor şi călugărilor irlandezi ai Sfântului Brendan. Uriaşele flote de jonci oceanice ale Chinei începutului de secol XV - jonca amiral a lui Zheng He avea 150 m lungime, 60 m lăţime, înălţimea unui bloc de 6 etaje şi un deplasament de 1.500 t faţă de 300 t ale caravelelor portugheze - au stabilit contacte politico-economice în ţările Asiei de Sud şi Sud-Est, ale Golfului Persic şi Peninsulei Arabice, ca şi în ţările Africii de Est sau în Insulele Kilwa şi Zanzibar. Expediţiile maritime ale amiralului chinez Zheng He aveau un triplu obiectiv:

a) ştiinţific, de cunoaştere a unor lumi noi ca şi a florei şi faunei altor continente; b) economic: identificarea unor mărfuri necesare Chinei (mai ales materii prime)

şi întemeierea de relaţii comerciale şi c) politic, prin identificarea unor zone de expansiune colonială şi demografică

pentru viitor. În Africa, flotele chineze au ancorat în porturile Somaliei sau Keniei, la gurile

fluviilor Zambezi şi Limpopo. Pe litoralul oriental, la sud de Cornul Africii, înfloreau pe atunci civilizaţiile swahili. Pentru secolul XV descoperirile arheologice din Gedi şi insula Kilwa atestă că se comercializau masiv porţelanuri şi faianţe chinezeşti, ultimele într-o mare varietate de culori, de la verde până spre negru, şi cu desene incizate şi colorate în roz. Escadrele amiralului Zheng He au ancorat aici în 1417-1419 şi 1421-1422. În 1444 în pictura chineză avea să fie reprezentată o girafă care fusese făcută cadou împăratului chinez de către un suveran african, iar în 1470 o cronică chineză dădea descrierea exactă a unei zebre. Kilwa, Gedi sau Zanzibar erau state puternice cu emisiuni monetare proprii.

Marea misiune oceanică şi exploratorie a Chinei care dusese la crearea unui gigantic imperiu comercial întins din Filipine până în Somalia, s-a întrerupt la scurt timp după moartea împăratului Zong Le (1403-1424), protectorul lui Zheng He. Următorul împărat, Xuan De (1426-1435) a acceptat o ultimă expediţie maritimă (1431-1433) pentru ca, în 1480, Cheng Hua (1465-1487), supranumit Împăratul Bâlbâit, să dispună chiar distrugerea întregii arhive referitoare la expediţiile oceanice ale amiralului Zheng He "pentru ca nimănui să nu-i mai vină vreodată

www.geo

polit

ic.ro

80

ideea să le repete". După ce dominase pentru o clipă istorică oceanul mondial, China s-a închis în sine deoarece considera restul lumii ca prea puţin dezvoltat. "Splendida sa izolare " avea să dureze trei secole, timp în care China a pierdut afluxul de informaţie într-o lume care, la puţin timp după aventura maritimă chineză, intra într-un prim proces de mondializare care avea să-i determine progresul din ce în ce mai rapid. Abia acum, în epoca noastră, China şi-a relansat ambiţiile maritime construind o flotă puternică obligatorie în pandantul geopolitic al unei superputeri mondiale.

Noţiunea de "fu xing sau "renaştere" are pentru chinezi valoarea de intenţie şi se referă la un drum de urmat. Scopul mărturisit este de a face joncţiunea cu trecutul. Actuala "renaştere" a Chinei (să nu uităm că artizanul ei, Deng Xiao Ping, a murit acum 10 ani) semnifică faptul că uriaşa ţară se poate scutura de complexele trecutului recent (secolele XIX şi XX) pentru a recâştiga gloria de odinioară. Preşedintele Hu Jingtao a găsit în acest sens expresia "creşterii paşnice a puterii Chinei". În cadrul ei se înscrie şi recâştigarea preponderenţei chineze în Africa, o preponderenţă pe care a pierdut-o odată cu apusul epocii marilor flote oceanice ale amiralului Zhemg He.

O singură dată în istoria mai recentă Beijingul a mai încercat să câştige influenţă în Africa. Era în anii 70 când, prin intermediul Serviciului său secret (CSIS) condus de faimosul Qiao Shi, a încercat să sprijine revolta lui Okello din Zanzibarul ce fusese şi baza africană de căpetenie a lui Zheng He.

Activităţile CSIS în Africa erau conduse de colonelul Kao Ling care lucra sub acoperirea de corespondent al agenţiei chineze de presă Xinghua la Dar es Salaam, dar avea cartierul general în acelaşi Zanzibar. De acolo el conducea o reţea care se întindea în Africa Neagră, Yemenul de Sud şi Egipt. Apogeul influenţei chineze a fost atins în Ghana al cărei preşedinte-fondator şi ideolog al africanismului, Kwame NKrumah, era prochinez. În anii 80 CSIS a cooperat cu Mossadul israelian pentru a contracara creşterea influenţei Moscovei în Somalia, Sudan, Kenya şi în alte state est-africane.

Dacă, pe vremea lui Mao, China a încercat să se impună în Africa prin ideologie, în ultimii 10 ani ofensiva de şarm a Beijingului pe continentul negru s-a desfăşurat pe două planuri: cel al asistenţei financiare nerambursabile în scopul dezvoltării şi cel al cooperării economice intense prin importuri de materii prime, exporturi de produse manufacturate şi de capital. Occidentul îi acuză pe chinezi că strică Africa oferindu-i cadouri generoase dar aceştia îşi văd de treabă şi, treptat, China trece pe primul loc în lupta pentru materiile prime şi energetice ale Africii. În intervalul 1955-1970 China a vândut pe continent arme şi materiale militare în valoare de 142 milioane dolari dar, în acelaşi timp, în universităţile sale au studiat 15.000 de tineri africani. În 1977, valoarea schimburilor comerciale chino-africane a atins 817 milioane dolari dar, în anii 80, când ajutorul occidental pentru acest continent a scăzut la jumătate, China şi-a menţinut legăturile sale africane şi chiar a mărit investiţiile directe în economiile locale. În anii 90 volumul schimburilor comerciale a crescut cu 700%, pentru ca între 2000 şi 2004 să se dubleze, depăşind 20 de miliarde dolari. Practic din 2005 China a devenit al treilea partener comercial al Africii, după SUA şi Franţa dar înaintea Marii Britanii. Tot în anii 90 când, după câştigarea Războiului Rece, Occidentul a neglijat Africa concentrându-se pe Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, Beijingul şi-a sporit prezenţa pe continent unde a

www.geo

polit

ic.ro

81

început să cumpere mine şi terenuri petroliere dar şi să construiască, ca ajutor pentru dezvoltare, drumuri şi poduri, spitale şi şcoli, clădiri administrative şi stadioane. În plus chinezii nu condiţionează aceste cadouri, în timp ce Occidentul le pretinde africanilor planuri detaliate, garanţii că banii nu vor fi deturnaţi şi reforme politice. În decembrie 2004 banca publică chineză Eximbank a acordat Angolei un credit de 2 miliarde dolari pentru refacerea infrastructurilor distruse în cei 30 de ani de război civil: electricitate, căi ferate şi clădiri administrative. China primea în schimb câte 10.000 barili de petrol pe zi. După unele surse vestice, făcute cunoscute şi chinezilor, guvernul de la Luanda a folosit o parte din acel credit pentru propaganda electorală în vederea alegerilor generale din 2006. Dar China nu a reacţionat, ea aplicând strict principiul neamestecului în treburile interne ale ţărilor partenere. În consecinţă azi China importă din Angola 20% din necesarul său de petrol, Angola este al doilea său partener economic african (după Africa de Sud care în 1997 a rupt relaţiile diplomatice cu Taiwanul pentru a se apropia de China într-o "apetisantă cooperare"), iar la Luanda se construieşte un mare Chinatown. Ajunsă al doilea devorator de petrol al lumii China obţine numai din Golful Guineei între 25 şi 30% din nevoile sale în domeniu.

Firmele chineze, publice sau particulare, profită din plin de această politică pentru a se implanta în peisajul african. Ele construiesc obiectivele acordate de Beijing sub forma asistenţei pentru dezvoltarea statelor africane, iar ţările respective nu sunt invadate doar de îmbrăcăminte şi încălţăminte "Made in China", ci şi de aparate şi instalaţii de aer condiţionat, electronice, electrocasnice sau televizoare la preţuri care desfiinţează orice concurenţă, produse în aceeaşi Chină.

În acelaşi timp mulţi şefi de stat africani vizitează Beijingul, iar liderii chinezi vizitează ţările lor. În ianuarie 2007 preşedintele Hu Jintao a efectuat un al treilea turneu african de la preluarea funcţiei. În decurs de 2 săptămâni el, miniştrii de externe şi al comerţului plus o armată de oameni de afaceri din Bejing şi Shanghai, au vizitat 8 ţări: Liberia, Camerun şi Namibia pe coasta atlantică a Africii, Seychelles şi Mozambic în estul, Sudanul în nordul, Africa de Sud şi Zambia în sudul continentului.

Ofensiva chineză în Africa nu este conjuncturală. Ea este globală, politică, diplomatică şi economică în acelaşi timp. Astfel din anul 2000 Beijingul a instituit un forum chino-african la care, în 2006 au participat reprezentanţii a 43 de ţări ale continentului negru. Spre comparaţie, Franţa abia adună la summit-urile Franţa-Africa 30 de state. Şi, tot pentru comparaţie, trebuie spus că, spre deosebire de Franţa şi Marea Britanie care se limitează la a colabora cu fostele lor colonii africane, Beijingul este interesat de întregul continent, fără discriminare. O arată zecile de acorduri economice şi comerciale, dar şi de pură asistenţă pentru dezvoltare, semnate numai la turneul din acest an al preşedintelui chinez în Africa. Chiar în timpul turneului cercurile occidentale, tot mai neliniştite de influenţa crescândă a Chinei în Africa, au criticat din nou maniera în care înţelege China să acorde asistenţă nerambursabilă ţărilor de aici. Dar China nu este numai un jucător geopolitic cu fermă coloană vertebrală în relaţiile ei internaţionale, ci şi un jucător de forţă care dispune de rezerve valutare de 1.000 miliarde dolari şi are o balanţă comerciala activă, cu sute de miliarde dolari excedent.

Această Chină nu poate să nu fie atrăgătoare pentru statele africane după ce a trimis în cosmos peste 60 de rachete, inclusiv 2 navete spaţiale locuite, care

www.geo

polit

ic.ro

82

planifică trimiterea unei expediţii pe Lună dar ştie şi să distrugă sateliţii militari ai duşmanului, care a devenit uzina întregii lumi aspirând industriile tradiţionale a 5 continente, care e pe cale a depăşi SUA ca număr de navigatori pe Internet, care are un buget militar de 100 de miliarde dolari şi a exportat anul trecut 7 milioane de automobile şi, în fine, de ce nu, care a obţinut organizarea Olimpiadei de vară 2008. O ţară care este invitată să adere la foruri internaţionale dintre cele mai importante, cum este cel economic de la Davos sau G7, devenit cu Rusia G8 şi pe care China l-a refuzat pentru că se consideră “o ţară cu dezvoltare medie”.

Revenind la acţiunea concretă a Chinei în Africa să notăm că mii de firme chineze, mai ales din domeniul construcţiilor, sunt prezente pe al 2-lea continent al lumii unde lucrează la preţuri cu 30% sub concurentele lor occidentale. Sunt deja implantate în pământ african 700 de firme publice chineze care îşi plasează fondurile în sectoarele portuar, al pescuitului, mineritului, telefoniei sau exploatării lemnului preţios. Chinezii exploatează petrol în Gabon, cupru în Zambia, activează în sectorul telecomunicaţiilor din Etiopia, reabilitează şosele în Kenia sau participă la redresarea firmei Gecomin din R.D.Congo (ex Zair). Tot chinezii au lansat primul satelit nigerian, iar turiştii din Imperiul de Mijloc au invadat 8 ţări africane cărora Beijingul le-a acordat statutul de “destinaţie turistică”.

Din 2006 China a lansat conceptul “Noului Parteneriat Strategic Asia-Africa” prilejuit de a 50-a aniversare a Conferinţei de la Bandung, piatra de temelie a mişcării tiermondiste de nealiniere. Acest nou parteneriat este bazat pe cooperare şi schimburi în domeniile politic, economic şi cultural, cu accent pe comerţ şi investiţii. Referindu-se la acest tip de cooperare, în cursul vizitei sale în Gabon, preşedintele Hu Jintao promitea “o cooperare economică care se va preocupa în primul rând de infrastructuri, de agricultură şi de dezvoltarea resurselor umane”.

Merită evidenţiat că, dincolo de anularea din 2000 încoace a unor datorii africane de peste 10 miliarde dolari, fapt care este în fond un act politic, China se implică şi în planul diplomatico-militar. Căştile albastre chineze, menite a menţine, sub egida ONU, pacea în ţări ca Liberia sau Republica Democratică Congo (ex-Zair) sunt în număr de 1.500 şi staţionează în acele ţări de peste doi ani. De asemenea, China a anunţat oficial că sprijină OUA în propunerea ca Africa să aibă un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate, loc pentru care candidează Nigeria, Africa de Sud şi Egiptul.

Practic, politica economică şi de asistenţă a Chinei în Africa a permis Beijingului să poată media în crize faţă de care diplomaţia occidentală s-a dovedit neputincioasă. Doamna He Wenping de la “Institutul de Studii Africane” din Beijing spunea, nu fără ironie: ”Protecţia drepturilor persoanei nu trebuie să fie constrângătoare la adresa exercitării suveranităţii naţionale. Nu există nici o îndoială că succesele obţinute de Beijing în Africa au beneficiat de această viziune, chiar dacă acesta nu este singurul punct comun cu partenerii africani“. Din această perspectivă sunt edificatoare raporturile stabilite de China cu Sudanul şi sprijinul Beijingului pentru Khartoum mai ales în afacerea Darfour. În septembrie 2004, când SUA au propus Consiliului de Securitate al ONU o rezoluţie ce decreta embargoul pe exportul de arme în Sudan, ambasadorul chinez la ONU a ameninţat cu exercitarea dreptului la veto şi s-a abţinut la adoptarea Rezoluţiei 1564 care fusese substanţial îndulcită. Este un exemplu al strategiei etapizate a Chinei faţă de Africa. Într-o fază anterioară,

www.geo

polit

ic.ro

83

prin 1994, China efectuase prospecţiuni în câmpul petrolier de la Mugaland, din sudul Sudanului. Compania Naţională de Petrol a Chinei şi alte 13 firme din primele 15 companii străine care exploatează petrolul sudanez sunt chineze.

Azi China importă 50% din brutul produs de Sudan. În aprilie 2007 la ONU SUA şi Marea Britanie pregăteau o altă rezoluţie în problema Darfour. Aceasta includea un embargo pe ansamblul armelor livrate în Sudan şi supravegherea zborurilor şi aeroporturilor acestei ţări. Imediat, ambasadorii Chinei, Africii de Sud şi Rusiei la ONU au arătat că Sudanului nu-i vor fi aplicate nici un fel de sancţiuni dacă va accepta 3.000 de căşti albastre în Darfour. Acest context politico-diplomatic dovedeşte, dacă mai era nevoie, că Africa rămâne o importanta miză geostrategică pentru marile puteri.

Dacă acum 150 de ani un “mare joc diplomatic” îi opunea pe ruşi şi europeni în Asia Centrală, azi se profilează o nouă luptă pentru influenţă, pe continentul african, între chinezi şi occidentali. Iar Beijingul pare a avea în momentul de faţă cele mai bune cărţi.

www.geo

polit

ic.ro

84

UNIUNEA EUROPEANĂ - ASIA; DOUĂ LUMI DIFERITE EPISTEMOLOGIC ŞI ORGANIZAŢIONAL

Laurenţiu Sorin BORDEI-ENE

Motto: “Cunoaşterea în sine înseamnă putere”

Francis Bacon

Evoluţia societăţii, multiplicarea necesităţilor sociale şi complexitatea crescândă a relaţiilor sociale au obligat fiinţa umană la găsirea unor modalităţi adecvate de satisfacere şi gestionare a acestora. Pe măsura modernizării societăţii, existenţa omului a fost tot mai strâns legată de existenţa şi funcţionarea organizaţiilor, ceea ce i-a făcut pe sociologi să vorbească despre “omul organizaţional”.

Experienţele istoriei dar şi rezultatele cercetărilor, de la cele empirice la cele pur teoretice, au demonstrat că evoluţia şi progresul societăţilor sunt strâns legate de formele de organizare pentru care decidenţii optează la un moment dat, astfel încât capacitatea de organizare şi gestionare a socialului a devenit în prezent o veritabilă resursă de putere. Resursele materiale, financiare sau umane nu oferă, în absenţa unei bune organizări, şanse de dezvoltare pe măsura potenţialului existent. În consecinţă, performanţa unei societăţi depinde în mod direct de formele şi structurile de organizare pe care le-a putut produce. Acest raport de dependenţă devine şi mai stringent în condiţiile globalizării şi ale competiţiei deschise la care aceasta obligă. Opţiunea pentru o structură organizatorică perimată sau care în viitorul apropiat nu va mai răspunde exigenţelor societăţii informaţionale, poate antrena mari costuri sociale. Coagularea marilor spaţii regionale - UE, ASEAN, NAFTA, MERCOSUR - şi raporturile de putere dintre ele vor depinde în mod direct şi de structurile organizatorice pe care se vor baza acestea. Opţiunea pentru o structură federală sau confederală, pentru menţinerea sau nu a statelor, pentru un grad optim de centralizare / descentralizare - toate acestea sunt deja variabile importante pentru performanţa de ansamblu a spaţiului respectiv.

Evoluţia şi transformările istorice ale societăţilor au fost în egală măsură şi transformări ale structurilor şi formelor de organizare, relaţia fiind biunivocă. Şi impunerea unei anumite structuri organizatorice la un moment dat a generat ample schimbări sociale, remodelând întreaga societate. Schimbarea socială şi evoluţia societăţii depind deci, în mod direct, şi de organizaţii, de modelele de organizare adoptate. Decizia pentru un mod de organizare sau altul, la rândul său, depinde de nivelul de cunoaştere la care a ajuns societatea respectivă, de progresul cognitiv, de nivelul epistemologic al elitelor care dirijează evoluţia socialului.

Diferenţele şi decalajele cognitive între naţiuni şi civilizaţii există de multă vreme, produse şi perpetuate de-a lungul timpului de o serie de factori: specificul istoric şi cultural (tradiţii, religie), grade diferite de acces la resurse şi dezvoltare materială, importanţa dată socializării şi educaţiei, limba, particularităţile psihosociale, receptivitatea

www.geo

polit

ic.ro

85

faţă de nou, capacitatea de inovare. Toate acestea au făcut ca naţiunile să practice moduri diferite de cunoaştere şi să se afle în prezent în stadii diferite ale cunoaşterii şi dezvoltării.

Se poate constata cu uşurinţă că naţiunile şi civilizaţiile de azi pot fi departajate şi după criteriul stadiului şi al modului de realizare a cunoaşterii. Modul autoritarian şi cel mistic de cunoaştere şi de producere a adevărului sunt încă larg răspândite, oferind “adevăruri” dogmatice şi o interpretare a lumii care nu acceptă alternativă şi a căror critică sau contestare este dur sancţionată. Evantaiul viitorilor posibili este astfel extrem de limitat sau chiar inexistent. Lumea văzută în “alb şi negru” oferă o singură cale în istorie - aceea revelată marilor profeţi sau mistici în stări de graţie sau cea arătată de lideri ale căror însuşiri şi calităţi excepţionale garantează adevărul.

Gândirea logico-raţională, bazată pe logica formală, care a început să se facă simţită încă din antichitatea greacă, arabă şi egipteană, a mărit sensibil posibilitatea oamenilor de a pătrunde în domenii până atunci inaccesibile sau interzise, depăşind una din marile bariere ale cunoaşterii şi constituindu-se ca o premisă a cunoaşterii ştiinţifice.

Modul ştiinţific de cunoaştere, susţinut de o metodologie riguroasă, orientat de epistemologie şi perfecţionat prin optimizarea permanentă a metodelor de cercetare, este în prezent principalul instrument de investigare şi de intervenţie în social. Naţiunile care dispun de acest instrument al cunoaşterii performante sunt capabile să-şi identifice corect necesităţile, să şi le satisfacă fără a prejudicia alte naţiuni, să-şi construiască viitorul. Cunoaşterea ştiinţifică lărgeşte considerabil evantaiul posibililor existenţiali ai unei naţiuni; elita politică poate opta astfel în cunoştinţă de cauză între “viitorii” dezirabili şi cei indezirabili, între cei plauzibili şi cei utopici.

Din nefericire, multe naţiuni se cantonează încă în stadii pre-scientizate sau sunt menţinute în mod sistematic şi deliberat în orizonturi cognitive neperformante. Diversele forme de consultanţă, expertiză şi soluţiile oferite cu mult altruism, dacă nu impuse mai mult sau mai puţin voalat de centrele de putere interesate, sunt expresia şi concretizarea strategiilor de a canaliza conform propriilor interese dezvoltarea şi evoluţia naţiunilor incapabile să-şi proiecteze viitorul din cauza “handicapului” cognitiv, de a potenţa sau inhiba emergenţa unor poli de putere.

O reprezentare cartografică a acestor decalaje ar evidenţia imediat superioritatea dezvoltării zonelor în care a apărut şi a evoluat cunoaşterea analitică, ştiinţifică (spaţiul euro-atlantic îndeosebi dar, în ultimele decenii şi “tigrii asiatici”) faţă de cele care au rămas cantonate în stadii prescientizate ale cunoaşterii. Dar chiar şi în zonele dezvoltate s-au creat decalaje între naţiunile şi centrele de putere care înţeleg socialul şi acţionează asupra lui din perspectiva unor paradigme pre-sistemice şi cele care au trecut deja la modalităţi post-sistemice de luare a deciziei, între cele care sunt încă dominate de structura birocratică clasică, piramidală (specifică gândirii determinist-cauzale care are la bază “spiritul” mecanic newtonian şi metodologia carteziană, dar care nu permite înţelegerea organizărilor sociale în evoluţia şi devenirea lor) şi cele care promovează organizarea în reţea - mult mai flexibilă, mai adaptabilă şi mai eficientă din punctul de vedere al procesării informaţiei - dovadă a unei mult mai fine capacităţi analitice ce caracterizează modul de gândire sistemic şi interacţionist.

Moduri diferite de cunoaştere pot fi identificate şi în zone geografice relativ restrânse dar de o mare diversitate etnică şi culturală. Europa este, probabil, cel mai bun exemplu, reunind raţionalismul francez, filosofia speculativă germană şi empirismul şi utilitarismul englez, acesta din urmă dezvoltându-se ulterior în Statele Unite ale Americii sub forma pragmatismului american. Aceste moduri diferite de gândire au generat concepţii şi teorii diferite asupra socialului şi formelor sale de organizare şi, în subsidiar,

www.geo

polit

ic.ro

86

asupra naţiunii, economiei, războiului, politicii externe şi relaţiilor internaţionale şi, mai ales, asupra fundamentelor deciziei. Consecinţele acestor diferenţe structurale, de esenţă, pot fi decelate în evoluţia istorică a naţiunilor respective, în modul cum şi-au urmărit interesele pe plan mondial şi cum au reacţionat în faţa unor evenimente politico-militare majore. La o scară mai largă putem identifica diferenţe asemănătoare între spaţiul euroatlantic, dominat de procesarea informaţiei în modalităţi analitice, şi celelalte zone, în special zona asiatică, în care predomină procesarea simbolică (religioasă, intuitivă).

Diferenţele şi decalajele cognitive evidenţiate mai sus vor dobândi, din ce în ce mai mult, o semnificaţie strategică în contextul globalizării şi al extinderii societăţii informaţionale. Accesul inegal şi discriminatoriu la principala resursă de putere şi dezvoltare - informaţia - nu va face decât să accentueze gravele polarizări şi diferenţe de dezvoltare din prezent, constituindu-se ca principală disfuncţie a viitorului sistem global, de natură a produce tensiuni şi dezordini sociale majore. Criteriul capacităţii de a cunoaşte, de a avea acces la informaţie şi de a o folosi eficient, face deja diferenţa între naţiunile şi societăţile privilegiate şi cele defavorizate, între cele dezvoltate şi cele subdezvoltate.

Clasa politică românească a optat pentru integrarea europeană şi euroatlantică drept soluţie unică pe termen lung pentru asigurarea securităţii naţiunii. Evoluţiile politice, economice şi militare din ultimii ani arată că Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord cunoaşte o etapă de redefinire majoră a obiectivelor şi a conceptelor strategice. Extinderea Uniunii Europene oscilează între voturile euroscepticilor şi idealiştilor, întâmpinând numeroase probleme economice, sociale şi politice dar, mai ales, suferind de un complex identitar: ce fel de Europă va fi?

Principala dilemă a integrării europene, dilemă care a generat şi generează în continuare atâtea controverse, este aceea a etalonului, a organizării sociale care va sta la baza viitorului spaţiu european integrat: statul, ca expresie politică a naţiunilor europene, sau alte forme politice? Dincolo de necesitatea reală de coordonare şi armonizare supranaţională, construcţia europeană a fost permanent grevată de influenţe ideologice care au generat diverse proiecte, mai mult sau mai puţin utopice, de organizare a spaţiului european.

Din punct de vedere epistemologic şi, în subsidiar, organizaţional, o importanţă vitală, strategică, o are modelul de organizare în orizontul căruia se construieşte Uniunea Europeană: modelul birocratic piramidal, weberian sau modelul reţelei? Analiza documentelor tratatelor europene evidenţiază tot mai clar opţiunea pentru federalismul de inspiraţie germană, bazat pe o structură piramidală şi pe centralism decizional. Pe de altă parte, multitudinea de acorduri şi formule de cooperare euroregională şi transfrontalieră prefigurează relaţii caracteristice reţelei. Performanţa viitorului spaţiu european integrat va fi direct influenţată de modelul de organizare ales. Marii actori politici sau economici, statali sau non-statali, au abandonat treptat organizarea piramidală, tot mai puţin compatibilă cu exigenţele societăţii informaţionale, în favoarea reţelei ca model organizatoric. Performanţele economiei japoneze şi americane se bazează în mare măsură pe această formă de organizare

Revoluţia industrială a secolelor XVIII-XIX a impus birocraţia şi modelul piramidal de organizare în toate domeniile socialului, omenirea fiind încă parţial ancorată în această paradigmă organizatorică. Max Weber a construit un tip ideal, un model abstract al organizării birocratice, având următoarele caracteristici definitorii 1: 1 ANTHONY GIDDENS, Sociologie, Editura All, Bucureşti,2000, p 315.

www.geo

polit

ic.ro

87

Autoritatea este ierarhizată, în vârful piramidei aflându-se funcţia de maximă autoritate, care concentrează decizia şi informaţia.

Controlul se exercită de sus în jos iar informaţia este diseminată în jos atât cât este necesar pentru realizarea sarcinilor.

Autoritatea este de natură raţional-legală, întreaga organizaţie funcţionând pe baza unor reguli scrise.

Funcţionarii sunt salariaţi, angajaţi cu normă întreagă. Individul poate face carieră în interiorul organizaţiei, promovarea sa depinzând de vechime, competenţă şi experienţă.

Sarcinile funcţionarului sunt separate de viaţa lui personală. Nici un membru al organizaţiei nu posedă resursele materiale cu care operează.

Weber considera că structura birocratică se poate afirma ca unul din cele mai eficiente modele de organizare raţională a muncii şi de gestionare a resurselor. În limbajul cotidian birocraţia a dobândit şi o nuanţă peiorativă, desemnând o structură rigidă, inflexibilă, adesea ineficientă şi sufocată de hârtii a căror utilitate este pusă adesea sub semnul întrebării. Controlul, adesea monopolul asupra informaţiei şi deciziei face ca organizaţia birocratică să fie structurată interior pe raporturi de forţă, adesea generatoare de conflicte şi tensiuni interne. Transparenţa lipseşte, generând neîncredere, suspiciune, dezinteres şi blocând cooperarea.

Evoluţia tehnologiei, a informaticii şi comunicaţiilor a schimbat însă radical economia, cultura, politica şi războiul, punând bazele societăţii informaţionale. Vechile structuri birocratice, piramidale au început să-şi arate ineficienţa într-o lume dominată de fluxurile şi mobilitatea specifice globalizării. În consecinţă, au fost studiate şi forme alternative de organizare, mai flexibile şi în concordanţă cu logica societăţii informaţionale. Sub presiunea necesităţilor dar şi drept consecinţă a studiilor teoretice, forma de organizare care se impune treptat în locul piramidei birocratice este reţeaua.

Caracteristica definitorie a reţelei este flexibilitatea care permite ajustări rapide ale sarcinilor şi instituie acordul ca fundament al relaţiilor dintre indivizi. Controlul nu se mai exercită într-un singur sens, de sus în jos, ci este reciproc, spre deosebire de piramida birocratică a cărei structură ierarhică valorizează raporturile de forţă şi impunerea pe baza acaparării sau monopolizării resurselor. Funcţionarea reţelei tinde, în mod natural, să instituie articulaţii strânse între persoane, fiecare asumându-şi funcţiile specifice dar trebuind să înţeleagă şi ceea ce revine celorlalţi, obligând la adaptare şi la ajustarea comportamentului. Fiecare individ ca parte funcţională a reţelei trebuie să construiască relaţii de muncă şi cooperare care nu corespund în mod necesar comportamentelor spontane. Logica reţelei exclude voluntarismul şi monopolul asupra informaţiei şi deciziei prin faptul că există mai multe centre şi mai mulţi decidenţi, exercitându-se un control reciproc, voluntarismul fiind astfel exclus. Fiecare este centrat asupra comunicării, reţeaua permiţând o mai bună relaţionare, schimburi simbolice şi instrumentale. Astfel, din punct de vedere sociologic, pot fi identificate 4 funcţii fundamentale ale reţelei ca formă de organizare socială 1:

Funcţia de legătură între diferite spaţii, segmente sau unităţi pentru a le pune în relaţii organizate. Aceste legături trebuie să rămână suple, elastice şi în acelaşi timp solide. Spaţiile sau segmentele legate astfel nu trebuie însă să formeze un spaţiu agregat şi închis.

1 JACQUES CHABANIER, De l’équipe au réseau, Presses Universitaires de Grenoble, 2000, p.220-224

www.geo

polit

ic.ro

88

Funcţia coezivă care asigură soliditate şi armonie, permiţând în acelaşi timp şi un anumit grad de deformare în scopul unei mai bune adaptări. Aceeaşi funcţie trebuie să evite fragmentarea prin gestionarea tendinţelor centrifugale şi a tensiunilor.

Funcţia de integrare, de evitare a satelizării sau marginalizării. În logica reţelei nu există centru şi periferie.

Funcţia de modelare a raporturilor, de reorganizare a lor în funcţie de necesităţi. Conceptul de reţea şi-a găsit aplicare şi în managementul întreprinderii şi

psihologia muncii, ca alternativă la structura clasică a birocraţiei piramidale, fiind strâns legat de succesul economic spectaculos al Japoniei după al doilea război mondial. Reţeaua ca model de organizare a muncii şi a producţiei a avut un rol central în organizarea întreprinderilor şi în funcţionarea economiei japoneze. Numeroasele studii realizate asupra dezvoltării Japoniei s-au oprit şi asupra acestei forme de organizare, “modelul” japonez contrastând puternic cu fordismul sau taylorismul din punctul de vedere al organizării muncii. Modelul japonez şi succesul său au beneficiat de abordări care au pus pe primul plan specificul cultural, specificul relaţiilor umane şi interpersonale, controlul şi managementul producţiei. Majoritatea specialiştilor occidentali au pus accentul pe al treilea factor, ceilalţi fiind excluşi sau minimalizaţi. Trebuie însă luate în considerare nu doar dimensiunile economice, ci şi cele psihologice, simbolice şi comunicaţionale ale muncii. Inteligenţa practică este caracteristică reţelei şi valorizată de această formă de organizare, acordând mai multă importanţă rezultatelor decât drumului parcurs. Sunt preferate ingeniozitatea şi chiar şiretenia deoarece permit obţinerea unor rezultate maxime cu minimum de efort. Reţeaua legitimează eficacitatea practică, spre deosebire de importanţa “mijloacelor şi metodelor”, de metodologia valorizată de spiritul occidental. Studiile de specialitate au identificat câteva caracteristici particulare ale modelului japonez 1:

Reglementare severă cu puţine reguli explicite sau formale. Organizaţia japoneză nu dă frâu liber spontaneităţii creatoare a individului. Constrângerile informale care îl apasă şi îl ataşează întreprinderii ar fi greu de suportat de către europeni.

Întreprinderea este bazată pe un model al acţiunii colective, nu individuale. Organizaţia nu este bazată pe ierarhie şi disciplină, ci pe mobilizare şi participare, ceea ce nu însemnă absenţa constrângerii sau a sancţiunii. Spre deosebire de sindicatele occidentale, mobilizarea pentru acţiune colectivă se poate face şi în afara criteriilor de clasă.

Accesul la funcţii şi promovarea depind puţin de diplome (o altă diferenţă majoră faţă de birocraţia clasică). Disponibilitatea şi capacitatea de adaptare sunt mai importante decât vechimea iar specializarea nu este o garanţie a carierei. Eficacitatea nu se măsoară în termeni tehnici sau profesionali, ci prin rezultate.

Reglementarea prin puţine reguli explicite este simplă şi flexibilă; flexibilitatea nu însemnă însă dereglementare.

Reţeaua, ca model de organizare a relaţiilor informale dar şi a întreprinderii şi producţiei este specific Asiei de Est şi Sud-Est, având la bază trăsături psihosociale specifice, o cultură şi o religie care valorizează acest mod de organizare. Spre deosebire de această zonă geografică, occidentul nu a valorizat şi oficializat reţelele de afaceri 1 Pe larg In studiul lui JACQUES MAGAUD, KURUMI SUGITA, A propos d’une comparaison franco-japonaise : le retour des réseaux, p.281-283 în HELENA SUMIKO HIRATO (ed.), Autour du modèle japonais, L’Harmattan, Paris, 1992.

www.geo

polit

ic.ro

89

sau sociale decât în ultimii ani, sub presiunea concurenţei economice. În occident, organizarea muncii nu s-a folosit de reţea, aceasta având cel mai adesea o natură clandestină. Folosirea reţelei de relaţii nu poate fi afişată deoarece, pentru occidentali, este o negare a sistemului oficial, ierarhizat şi o recunoaştere a ineficienţei sistemului birocratic. Studiile au arătat că reţeaua este valorizată şi utilizată la vârful şi la baza societăţii, fiind mai puţin agreată de clasa de mijloc. Reţeaua, ca organizaţie paralelă, adesea ilegală, este preferată de delincvenţii de la vârful societăţii, în special de criminalitatea “gulerelor albe” datorită eficienţei în eludarea normelor sociale şi legale. Dar, în egală măsură, ea este întâlnită ca formă de organizare a delincvenţei şi la baza societăţii - reţelele de trafic de persoane, droguri, arme, substanţe interzise. Cultura japoneză încurajează însă şi valorizează şi reţelele informale bazate pe relaţiile de rudenie sau prietenie, pe loialitate şi încredere, mult mai frecvente şi mai valorizate în reţele decât în ierarhii. Această dublare a organizărilor formale, ierarhice, prin reţelele informale, conferă o mai bună funcţionare a întregului şi o mai mare stabilitate. Spre deosebire de organizarea formală sau informală japoneză, individul occidental încearcă să-şi lărgească zona de influenţă subminând poziţia altora. În acest sens, exemplul cel mai bun este circulaţia informaţiei. În organizaţiile occidentale, informaţia devine o miză chiar şi în interiorul organizaţiei, permiţând impunerea unor raporturi de forţă faţă de cel care nu o are. În organizaţia japoneză, individul nu are interesul să monopolizeze informaţia deoarece nu aceasta îi va modifica sau proteja poziţia. Dimpotrivă, el are interesul s-o facă cunoscută, arătându-şi capacitatea de a găsi şi folosi informaţia, de a-şi valoriza benefic capacitatea relaţională. În Japonia, folosirea informaţiei în cadrul reţelei întăreşte funcţionarea întregului în timp ce în occident ea este adesea folosită în scop strict personal, având un caracter subversiv şi revendicativ.1

Studiile actuale au formalizat reţeaua ca tip ideal de organizare, deşi ca organizare informală ea exista de mii de ani, fiind specifică Asiei, în special Chinei şi Japoniei. Diaspora chinezească s-a impus economic în toată lumea datorită reţelelor de relaţii şi afaceri construită pe cercuri concentrice: familia, prietenii, nativii din aceeaşi provincie. Expansiunea băncilor şi firmelor japoneze s-a realizat, de asemenea, după regulile şi logica reţelei, reuşind construirea unui capitalism confucianist şi naţionalist, dar care nu este pus în slujba individului ca în Occident, ci pentru naţiune şi comunităţi. În absenţa resurselor naturale, informaţia, utilizarea optimă a resurselor umane (tineretul şi elitele în special) şi managementul performant au devenit coordonatele fundamentale ale dezvoltării Japoniei. Predominanţa informaţiei în economia japoneză a influenţat de la început noile forme de organizare, favorizând reţeaua în detrimentul structurii birocratice, piramidale. Reţeaua s-a impus în economia japoneză ca forma de organizare care permitea exploatarea optimă a celei mai importante resurse - informaţia. Expansiunea economică japoneză s-a bazat pe organizarea unor reţele de informaţii şi afaceri în cele mai importante zone şi centre economice ale lumii, practicând sistematic acţiunile de lobby, influenţă plătită şi culegerea de informaţii la limita spionajului economic. În expansiunea economică japoneză pot fi recunoscute cu uşurinţă principiile jocului de “go”, un joc de strategie de origine chineză, mai complex şi mai subtil decât şahul, în care nu există remiză iar hazardul nu intervine, caracteristic pentru specificul cultural şi mentalul japonez. Strategia şi calculul pe termen lung, extinderea propriei influenţe 1 Ibid., p. 193-208.

www.geo

polit

ic.ro

90

şi reducerea celei a adversarului, cunoaşterea psihologică a acestuia, dozarea corectă a atacului şi a apărării în aceeaşi logică a reţelei sunt principiile de bază ale acestui joc dar şi ale expansiunii economice japoneze. 1

În condiţiile generalizării societăţii informaţionale, este vitală opţiunea pentru formele de organizare care sunt cel mai compatibile cu specificul acestei resurse şi care permit gestionarea şi exploatarea optimă a acesteia. Cantonarea în organizaţii piramidale, ierarhice, care nu permit circulaţia informaţiei decât ascendent şi care o transformă într-o miză a luptei interne pentru putere, este un simptom al inadaptării la exigenţele şi la specificul noii societăţi.

Extrapolând această problemă la nivelul relaţiilor internaţionale, apreciem că acestea vor fi puternic influenţate de opţiunea pentru o formă de organizare sau alta în cadrul spaţiilor regionale care se formează, în sensul ierarhizării actorilor în funcţie de performanţa societăţilor. Globalizarea şi societate informaţională impun de la sine reţeaua ca model de organizare specific acestora. În consecinţă, opţiunea pentru structuri birocratice piramidale se poate transforma uşor, prin prisma ineficienţei, într-un real risc de securitate. Menţinerea unor astfel de structuri doar pentru păstrarea unor raporturi de putere sau privilegii personale subminează pe termen lung întreaga organizaţie, inclusiv poziţiile celor din vârful piramidei.

Presiunile societăţii informaţionale au făcut ca organizările de tip reţea să fie adoptate treptat în toate domeniile: reţelele informatice şi de comunicaţii, mediatice, bancare, de lobby şi influenţă, teroriste şi de crimă organizată, organizaţiile neguvernamentale şi transnaţionale a căror funcţionare aproape că nu mai depinde de graniţele naţionale - sunt doar câteva exemple ale dezvoltării rapide a acestei forme de organizare. Reţeaua ca model de organizare şi funcţionare, a devenit o caracteristică a actorilor non-statali, conferindu-le o mai mare eficienţă în acţiuni şi în influenţarea deciziilor statelor.

Opţiunea pentru acest model de organizare devine, aşadar, un factor de putere, atât pe plan intern, cât şi în relaţiile internaţionale, devenind o problemă de securitate. Competiţia şi chiar conflictele care opun statele şi actorii non-statali vor fi deci influenţate în mod direct de acest mod de organizare capabil să confere putere. Actualul război împotriva terorismului este un exemplu relevant pentru avantajele pe care le au organizaţiile de tip ”reţea” în conflictele cu statele încă ancorate în structuri piramidale şi pregătite să contracareze doar ameninţările clasice.

Spre deosebire de actorii non-statali, majoritatea statelor sunt încă în mare măsură tributare organizării piramidale. Adoptarea şi aplicarea politicilor de descentralizare a funcţiilor statului în scopul eficientizării, a constituit un prim pas în direcţia reorganizării structurilor statale după modelul reţelei.

Societatea globalizată şi esenţa şi miza acesteia - informaţia - au determinat proliferarea organizaţiilor de tip “reţea” (grupuri de interese, companii multinaţionale, ONG-uri, reţele infracţionale sau teroriste, reţelele mediatice sau bancare) care utilizează la maximum facilităţile IT&C şi au adesea o mare influenţă asupra deciziilor guvernamentale sau comune, ale mai multor state. Emergenţa acestor actori politici sau economici non-statali influenţează puternic mediul de securitate prin necesitatea revizuirii profunde a paradigmelor de securitate şi a reformării instituţiilor cu atribuţii în domeniu. Globalizarea şi societatea informaţională impun de la sine reţeaua ca model de organizare.

Multe state, inclusiv România, sunt ancorate în formele de organizare specifice 1 PIERRE ANTOINE DONNET, Le Japon achète le monde, Editions du Seuil, Paris, 1991, p.84-86.

www.geo

polit

ic.ro

91

societăţii industriale - structurile birocratice piramidale - a căror funcţionare şi eficienţă sunt desuete în raport cu logica reţelelor, principalul dezavantaj fiind acela că piramida birocratică nu are capacitatea de a gestiona şi utiliza optim informaţia, cu toate dezavantajele care decurg de aici: proces decizional lent, acces restrictiv la informaţie sau monopolizarea ei, valorificarea parţială a posibilităţilor.

De aceleaşi dezavantaje specifice structurii piramidale este grevat şi procesul de constituire a Uniunii Europene. Chiar admiţând eliminarea treptată a nivelului politic naţional într-un orizont de câteva decenii, structura piramidală rămâne aceeaşi, cu observaţia că regiunile care vor înlocui statele vor avea mult mai puţină putere (resurse, influenţă, pondere demografică şi economică) în raport cu instituţiile europene, accentuând deficitul democratic (o problemă de mare actualitate, frecvent dezbătută chiar în cadrul instituţiilor europene) prin creşterea substanţială a distanţei dintre posibilitatea efectivă a cetăţenilor de a-şi exercita suveranitatea şi puterile delegate instituţiilor europene.

Din punct de vedere politico-administrativ, succesiunea tratatelor europene şi prevederile acestora, preeminenţa dreptului comunitar asupra celui naţional şi mecanismele de luare a deciziilor prefigurează o structură de nuanţă federalistă, dominată de birocraţia piramidală de tip weberian, care poate fi schematizată astfel1:

Grila de analiză oferită de mecanismele de distribuţie a puterii într-o societate democratică oferă noi perspective asupra Uniunii Europene sub forma “totală” a Europei Regiunilor. Raportându-ne la spaţiul supranaţional al Europei Regiunilor, ca formă “totală” a Uniunii Europene, se constată o contradicţie flagrantă între idealul doctrinarilor regionalişti de implicare activă în viaţa cetăţii, mergând chiar până la forme ale democraţiei directe, şi posibilitatea democraţiilor “regionale” de a contrabalansa puterea instituţiilor europene, de a participa activ la deciziile majore la nivel european. Micile democraţii regionale pot oferi un control mai bun al cetăţeanului asupra deciziilor care îi influenţează viaţa în mod cotidian, pe termen scurt, dar îl îndepărtează de deciziile majore. Chiar dacă la bază regiunile europene prefigurează o reţea continentală în virtutea desfiinţării frontierelor, a liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor şi serviciilor, concentrarea puterii reale la nivelul câtorva instituţii europene conservă modelul birocratic piramidal.

Nivelul politic intermediar reprezentat de naţiuni rămâne, din acest punct de

1 JACQUES ZILLER, Administrations comparées. Les systemes politico-administratives de l’Europe des Douze, Montchrestien, Paris, 1993, p.475.

UNIUNEA EUROPEANĂ

STATE

REGIUNI, COMUNITĂŢI AUTONOME

COMUNE

www.geo

polit

ic.ro

92

vedere, singura contrapondere reală care poate să prevină concentrarea şi utilizarea discreţionară a puterii la nivelul supranaţional european. De la o putere supranaţională necontrolată şi până la o nouă utopie politică de nuanţă totalitară nu este decât un pas. De la Platon la Alexis de Tocqueville, puterea necontrolată şi consecinţele nefaste pe le poate avea în plan social a fost una din temele de reflecţie favorite ale filosofilor şi sociologilor, a celor preocupaţi de problemele cetăţii. Chestiunea primeşte noi valenţe în contextul globalizării şi al coagulării spaţiilor supranaţionale, în particular al construirii Uniunii Europene.

Proiectata naţiune europeană construită pe anularea identităţilor naţionale şi pe “construirea” celor regionale întruneşte toate atributele unei forme fără fond, o naţiune pur civică dar fără caracter organic, lipsită de liantul esenţial dat de împărtăşirea unor valori comune pe care trebuie să se bazeze un pol de putere. Cel mai important liant spiritual, originea comună creştină, este ignorată, în timp ce lumea islamică, Federaţia Rusă, China sau alţi poli de putere îşi bazează dezvoltarea sau îşi justifică expansiunea invocând valorile naţionale, religioase sau etnice. Normele europene din varii domenii - economie, administraţie, politică - ca expresii ale civilizaţiei sau ale unui stil de viaţă, nu pot înlocui lipsa unor valori comune fundamentale. Fragmentată regional la bază (etnic, economic sau mixt) şi unificată la vârf prin crearea unei naţiuni europene pur civice, bazată pe norme administrative şi economice şi nu pe valori comune, Uniunea Europeană riscă să fie grevată ab initio de carenţele formei fără fond.

Din această perspectivă şi în comparaţie cu modul de constituire a altor poli de putere, apreciem că procesul de integrare europeană trebuie să renunţe treptat la structurile administrative piramidale, în favoarea unei construcţii europene care să adopte modelul organizatoric al reţelei, o reţea a naţiunilor europene bazată pe o piaţă şi monedă comună, pe o strategie comună în domeniul energiei, pe o politică externă şi de securitate comună, formulă pe care o considerăm cel mai plauzibil “viitor” al Uniunii Europene, ca model de organizare care-i valorifică cel mai bine potenţialul în vederea accederii la statutul de pol de putere în relaţiile internaţionale. Bibliografie 1. Lucian Culda (coord.), Investigarea naţiunilor - aspecte teoretice şi metodologice, Editura Licorna,

Bucureşti, 1998. 2. Lucian Culda, Epistemologia, Editura Licorna, Bucureşti, 2000. 3. Anthony Giddens, Sociologie, Editura Bic All, Bucureşti, 2000 4. Jean - Michel Berthelot, Sociologie. Épistemologie d’une discipline. Textes fondamentaux, Éditions

De Boeck Université, Bruxelles, 2000. 5. Mattei Dogan, Domonique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică comparativă; Editura

Alternative, Bucureşti, 1993. 6. Joseph e. Stiglitz, Globalizarea - speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2003. 7. Francis Delperée, Le fédéralisme en Europe, P.U.F., Paris, 2000. 8. Philippe Moreau Defarges, La mondialisation - vers la fin des frontières?; Institut Français des

Relations Internationales, Paris, 1993. 9. Jacques Ziller, Administrations comparées. Les systemes politico-administratives de l’Europe des

Douze, Montchrestien, Paris, 1993. 10. Nigel gilbert, klaus g. Troitzsch, Simulation for the social scientist, Open University Press, Buckingam,

Philadelphia, 1999. 11. John Clark, Sam Cole, Global simulation models, John Wiley & Sons, London, 1975. 12. Mihaela Vlăsceanu, Psihosociologia organizaţiilor şi conducerii, Editura Paideia, Bucureşti, 1993. 13. Mihaela Vlăsceanu, Organizaţiile şi cultura organizării, Editura Trei, Bucureşti, 1999. 14. Pierre Antoine Donnet, Le Japon achète le monde, Editions du Seuil, Paris, 1991. 15. Helena Sumiko Hirato, Autour du modèle japonais, L’Harmattan, Paris, 1992. 16. Jacques Chabanier, De l’équipe au réseau, Presses Universitaires de Grenoble, 2000.

www.geo

polit

ic.ro

93

PRIMII DIPLOMAŢI CHINEZI ÎN OCCIDENT

Anna Eva BUDURA

Abstract: The article presents the biographies of the first two Chinese diplomats who opened up China’s path of modern diplomacy, after a rather brutal start in the first half of the XIX Century of the relations with Western countries following the opium trade and military conflicts and signing of unequal treaties. Guo Songdao (1818-1891) was the first Chinese dignitary designated in 1876 to represent the Qing imperial court in Great Britain and subsequently in France. In January 1877 he presented his credentials to Queen Victoria of Great Britain. Being one of China’s most outstanding poet and intellectual Guo Songdao took his new assignment with a sense of high responsibility, proving much competence. He approached the new living conditions with understanding trying to integrate in it, he was ready to accept all the new information he get daily and was able to select from them those which he considered useful for his country’s modernization. He provided Zongli Yamen with a wealth of information and formulated a large number of proposals to be adopted by the Chinese government such as: opening consulates in countries where Chinese citizens lived in large number, like USA and the British colonies, in order to protect their interests; translating laws and regulations in force in foreign countries; participating in international conferences treating problems of interest for China, etc. He learned very quickly how to use the conditions (laws, justice, mass media, personal contacts etc.) offered by modern states like Britain and France to protect his country’s and its citizens’ interests. His activity much appreciated by the Empress dowager Cixi and other open minded officials of the Court, as well as by foreign personalities was unfortunately undermined by elements of the conservative forces and in 1879 he presented his resignation. He died broken hearted in 1891. His biography was included in the volume Biographies of the 100 patriots of China. Guo Songdao was replaced by marquis Zeng Jize (1839-1890), son of the famous personality of imperial China, Zeng Guofan who initiated Yangwu yundong (Campain for accepting foreign technology in order to modernize China), also a remarkable intellectual of China. He continued his predecessor’s activity with the same sense of responsibility, competence and open-mindedness. With remarkable diplomatic skill he succeeded to renegotiate the Ili Treaty with Russia obtaining for the first time after the Opium War (1840) the recognition of China’s integrity and sovereignty. His name is also on the first page of the history of the Romanian-Sino relations, as he was the person who handed over to the Chinese Emperor Prince Carol’s letter announcing the proclamation of independence of Romania and to Prince Carol, the answer of the Imperial Court of China. He also left his posting unsatisfied as his diplomatic expertise concerning the colonial expansion of France in Vietnam and in the Southern part of China were ignored and his activity disregarded. He passed away in 1890. Future generations hold in high esteem his personality and diplomatic achievements.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea China imperială, depozitara unei civilizaţii materiale şi culturale remarcabile făurită de-a lungul multor milenii, întinsă pe o suprafaţă aproape egală cu cea a Europei, a cunoscut schimbări dramatice de o amploare încă neîntâlnită în lunga sa existenţă. Elementul declanşator ale acestora - după părerea istoricilor chinezi - l-a constituit confruntarea ei cu puterile occidentale în plină expansiune colonială. Prin intermediul tunurilor şi al comerţului cu opiu - metode brutale încă necunoscute ei în relaţiile cu alte ţări - aceste puteri „au forţat” porţile „dinastiei cereşti”, care în acel moment, cu puterile occidentale adoptase politica „porţilor închise”, cea a izolării. Deşi neînsemnate în raport cu dimensiunile Chinei, contactele au declanşat, apoi au accelerat pe măsura înmulţirii lor, dezintegrarea societăţii feudale chineze: ţara a decăzut în stare de semicolonie, economia sa naturală s-a destrămat, iar viaţa socială şi politică a înregistrat crize în lanţ. Suita de crize şi-a găsit expresia în marea răscoală ţărănească Taiping (1851-1864), apoi s-a adâncit treptat odată cu semnarea de către reprezentanţii Curţii Imperiale a fiecărui tratat inegal şi cu pierderea influenţei şi prestigiului Chinei în ţările vecine ca Riu Kiu, Coreea, Vietnam, Birmania şi în cele din zona Asiei Centrale. Pentru prima

www.geo

polit

ic.ro

94

oară în istoria Chinei relaţiile sale cu străinătatea au exercitat o influenţă nefastă asupra întregii societăţi.

În aceste condiţii a fost afectat şi sistemul tradiţional de relaţii cu alte state practicat de China Imperială de-a lungul mileniilor - sistemul chaogong. În tratatul semnat în anul 1861, Marea Britanie şi Franţa au impus Chinei prevederea de a înfiinţa un organ administrativ special echivalent cu ministerele de Externe ce fiinţau la acea dată în toate ţările occidentale - a Oficiului de Administrare Generală a Treburilor cu alte State (cunoscut în documente ca Zongliyamen). Acest Oficiu, care - după părerea istoricilor chinezi - „a reflectat în mod obiectiv evoluţia aparatului de politică externă a Chinei în direcţia modernizării”, s-a ocupat în următorii 40 de ani de relaţiile Chinei cu 15 ţări de pe continentele european şi american, care stabiliseră relaţii cu ea în noile condiţii: Zongliyamen rezolva toate problemele legate de prezenţa misiunilor lor diplomatice din China; şi s-a ocupat totodată de înfiinţarea, începând din anul 1877, şi de activitatea oficiilor diplomatice ale Chinei în străinătate.

*** Primul oficiu diplomatic al Chinei imperiale Qing, în concepţia modernă a unei

asemenea instituţii, a fost înfiinţat în luna ianuarie a anului 1877, în Marea Britanie, când Guo Songdao, ministrul Legaţiei Chinei, a înmânat reginei Victoria scrisorile sale de acreditare.

Stabilirea relaţiilor diplomatice ale Chinei imperiale cu puterile occidentale a avut loc într-un context istoric nefavorabil ei. Pe de o parte puterea sa politică, economică şi militară nu conferea o bază solidă pe care să-şi fundamenteze un statut de partener egal de dialog şi de confruntare cu acestea şi, pe de altă parte, cei chemaţi să elaboreze o nouă concepţie pe care să se bazeze aceste relaţii erau tributari practicilor milenare, acum învechite, şi nu reuşeau să susţină cu fermitate interesele Chinei. Trimiterea primei misiuni diplomatice de către China imperială nu a fost hotărârea ei suverană ci i-a fost impusă de Marea Britanie pentru „ a-şi asuma vinovăţia” în legătură cu „cazul A.R.Margary”. Acest caz a fost unul dintre multele folosite drept pretexte pentru obţinerea unor noi şi noi avantaje de către Marea Britanie pe seama Chinei. În anul 1874, o armată expediţionară britanică a pătruns din Birmania în provincia Yunnan cu intenţia de a face cercetări pe teren. În ajutorul lor a fost trimis (în ianuarie 1875) A.R.Margary, traducător la Legaţia Marii Britanii la Beijing. Într-o ciocnire cu localnicii care au opus rezistenţă activităţii militarilor britanici, acesta, împreună cu câţiva soldaţi, a fost ucis. În iulie 1875, ministrul Legaţiei britanice a cerut părţii chineze ca să trimită de urgenţă un înalt demnitar la Londra care să ceară scuze în numele Curţii imperiale chineze autorităţilor britanice. Sub presiunea părţii engleze, cererii i s-a dat curs şi în august, Guo Songdao, atunci vicepreşedinte al Consiliului Armatei a fost desemnat ca „înalt demnitar reprezentant al suveranului în Marea Britanie” (ambasador). În aceste condiţii a început activitatea primului reprezentant diplomatic al Chinei imperiale.

Ce ştim despre Guo Songdao, care şi-a înscris numele pe prima filă a istoriei moderne a diplomaţiei chineze?

Guo Songdao s-a născut în anul 1818, în provincia Hunan în casa unui moşier cu venituri modeste, dar cu dragoste şi respect pentru carte. A deprins primele cunoştinţe îndrumat de părintele său, apoi şi-a continuat studiile în şcolile din capitala provinciei, Changsha. La 17 ani, a trecut cu succes primul examen pentru ocuparea unui post în ierarhia de stat şi. la 29 de ani, a promovat ultimul examen, fiind admis la Academia

www.geo

polit

ic.ro

95

Imperială. Asemenea multor tineri din generaţia sa, profund afectat de înfrângerea ţării sale în războiul opiului (1840), a căutat să înţeleagă cauzele care au determinat-o; şi-a îndreptat atenţia spre studierea istoriei şi realizărilor ţărilor occidentale; totodată, s-a folosit de numirile sale în diferite posturi administrative din provincie pentru a se documenta cu privire la starea ţării sale. Guo Songdao s-a remarcat ca un intelectual de frunte al Chinei, ca un bun cunoscător al culturii tradiţionale şi ca un poet sensibil. Începând din luna martie 1875, a deţinut postul de Magistrat al provinciei Fujian, apoi pe cel de vice - preşedinte al Consiliului Armatei. După numirea sa în funcţia de înalt demnitar, reprezentant al suveranului în Marea Britanie, a funcţionat în Zongliyamen şi, începând din luna august 1876, ca vicepreşedinte al Consiliului Riturilor.

Numirea sa în postul diplomatic a declanşat o campanie deşănţată împotriva lui. Marea masă a demnitarilor, condiţionată de educaţia tradiţională şi inhibată în gândire datorită însuşirii mecanice şi absolutizării cunoştinţelor absorbite din cărţile clasicilor filosofiei chineze, a considerat că acceptarea acestei numiri constituie un act de trădare a idealurilor strămoşeşti. S-a ajuns până în situaţia în care candidaţii la examenele imperiale la nivelul provinciei Hunan au incendiat, în semn de protest, o mănăstire ctitorită de Guo Songdao; puţin a lipsit să nu facă acelaşi lucru şi cu reşedinţa sa. Prietenii lui apropiaţi, care i-au apreciat performanţele intelectuale, îngroziţi de cele întâmplate, l-au sfătuit să renunţe la acest post pe care ei l-au considerat dezonorant pentru el. Deşi frământat şi descurajat, Guo Songdao nu se putea hotărî să facă acest pas şi a cerut audienţă la împărăteasa-mamă Cixi. Plină de înţelegere pentru frământările sale suverana l-a încurajat: ” Nu puneţi la inimă cuvintele nesăbuite ce se spun la adresa domniei tale. Cei ce clevetesc împotriva domniei voastre nu înţeleg situaţia în care ne aflăm: nu dispunem de o armată bine înzestrată şi, în aceste condiţii, cum am putea lăsa ţara de izbelişte?. Să vă gândiţi la un singur lucru: ca să vă serviţi ţara cu credinţă. Măria Sa Împăratul cunoaşte situaţia domniei voastre. Fiţi pe pace.” Întărit în încrederea în importanţa misiunii sale, Guo Songdao a dat curs recomandării imperiale. La 2 decembrie 1876, împreună cu soţia şi întregul personal al ambasadei compus din 10 persoane, s-a îmbarcat, la Shanghai, pentru lungul drum spre Londra.

Din acel moment, Guo Songdao şi-a luat în serios munca sa de diplomat şi sarcina ce i s-a încredinţat de a informa cu regularitate Zongliyamen despre activitatea sa. În tot timpul călătoriei, care a durat mai bine de 50 de zile, a notat observaţiile sale asupra ţărilor prin porturile cărora trecea vaporul, înregistra tot ceea ce i se părea demn de luat în considerare şi folositor pentru propăşirea ţării sale. Până să ajungă la Londra, însemnările au fost redactate pentru a putea fi trimise la Zongliyamen şi pentru a fi publicate sub titlul Shixi Jicheng (Solie în Occident. Note de drum).

În luna ianuarie 1877, a pus piciorul pe pământul Marii Britanii. Şi-a prezentat scrisorile de acreditare reginei Angliei în calitate de ministru al Legaţiei Imperiului Qing. Un an mai târziu a fost acreditat şi în Franţa.

A înţeles greutatea sarcinilor implicate de activitatea diplomatică şi a căutat să le îndeplinească cu spirit de răspundere. Nu este greu de imaginat că acomodarea i-a cerut un efort considerabil. A trebuit să se obişnuiască cu condiţiile climatice, cu modul de trai şi alimentaţia specifică, cu comportamentul şi stilul de viaţă întâlnit în Anglia şi Franţa secolului al XIX-lea, ţări în plină efervescenţă a industrializării şi a expansiunii colonialiste; a trebuit să-şi perfecţioneze zi de zi cunoştinţele de limbă engleză. Este remarcabil faptul că în ciuda condiţiilor total diferite de cele în care s-a născut şi a crescut, Guo Songdao s-a acomodat remarcabil de repede cu noile condiţii de viaţă; a făcut faţă fără dificultate avalanşei de noi informaţii care-l copleşeau în

www.geo

polit

ic.ro

96

fiecare zi, reuşind să selecteze din acestea pe cele de importanţă majoră şi imediată pentru ţara sa. Lucra cu sârguinţă. Nota şi sistematiza informaţiile în fiecare zi, însoţindu-le cu observaţiile şi comentariile sale. La încheierea misiunii sale, însemnările lui însumau 500.000 de ideograme. Foarte curând el a devenit o personalitate cunoscută şi respectată în cele două capitale pentru activitatea sa neobosită, fiind mereu prezent alături de regina Angliei sau preşedintele Franţei la parade militare şi alte acţiuni festive importante.

Convins fiind că în Anglia şi Franţa sunt foarte multe lucruri ce merită a fi însuşite de China, a audiat dezbaterile parlamentare, a vizitat campusuri universitare şi s-a informat despre sistemele politic, juridic şi financiar, a vizitat instituţii de învăţământ şi s-a interesat de sistemul educaţional, a vizitat instituţii de cercetare şi s-a documentat despre noile descoperiri ştiinţifice, a vizitat muzee, biblioteci, redacţii de ziare, fabrici de armament, şantiere navale, monetăriile statului, mine, porturi, închisori. A acordat o atenţie deosebită înţelegerii sistemului de transport feroviar şi funcţionării reţelei de telegraf. Nu a neglijat nici urmărirea vieţii culturale, vizionând spectacolele de teatru şi operă, audiind concerte de muzică europeană clasică.

Guo Songdao a înţeles foarte repede avantajele oferite de un stat modern, ce funcţiona în conformitate cu legile şi în care existau pârghii legale pentru rezolvarea diferendelor. El, de altfel, a ştiut să se folosească de ele pentru apărarea intereselor statului şi cetăţenilor chinezi. În calitatea de reprezentant al Imperiului Qing s-a implicat cu fermitate în rezolvarea cazurilor aduse la cunoştinţa sa, cazuri în care cetăţeni britanici rezidenţi în China au încălcat drepturile la viaţă şi proprietate ale unor cetăţeni chinezi sau au adus prejudicii intereselor materiale unor întregi comunităţi. Bun negociator şi abil organizator, dar şi bun cunoscător al prevederilor legale din aceste ţări, a ştiut să recurgă la serviciile unor avocaţi pricepuţi şi a reuşit astfel să obţină câştig de cauză (despăgubiri materiale, restabilirea status quo ante etc.) pentru partea chineză.

Cel mai remarcabil succes l-a obţinut în cazul apărării integrităţii teritoriale a provinciei Xinjiang. „Problema Kashgarului” s-a născut odată cu acţiunile comandantului militar al hanatului Hao din Asia Centrală, Akubo. În anul 1865, acesta, folosindu-se de răscoalele populaţiei musulmane din provincie, a ocupat valea râului Kashgar şi, în 1867, a proclamat întemeierea statului Chadeshar. De aici a continuat să se extindă spre nord spre valea râului Ili, periclitând interesele Rusiei în acea zonă. Rusia a ocupat regiunea Ili promiţând Curţii Imperiale chineze că se va retrage după lichidarea puterii militare a lui Akubo, până atunci însă, în schimbul unor avantaje comerciale şi politice, Rusia ţaristă a recunoscut Chadeshar ca entitate statală sub conducerea lui Akubo, semnând cu aceasta, în 1872, un tratat. În anul 1874, în aceleaşi condiţii, Chadeshar a obţinut şi sprijinul Marii Britanii.

Pentru restabilirea ordinii în provincia Xinjiang, Curtea Imperială Qing a îndreptat împotriva secesioniştilor o armată numeroasă comandată de Zuo Zongtang. Akubo, văzând situaţia sa periclitată, a trimis o solie în Anglia pentru a cere ajutor. Foreign Office era înclinat să se pronunţe pentru recunoaşterea independenţei teritoriilor ocupate de Akubo şi a entităţii statale întemeiată de acesta şi să trimită un reprezentant diplomatic acolo. După ce a aflat de sosirea acestei solii, la 15 iunie 1877, Guo Songdao a adresat o notă ministrului de externe. lordul Derby, în care a protestat cu fermitate împotriva acţiunilor preconizate de Marea Britanie, subliniind că acestea contravin dreptului internaţional şi încalcă drepturile suverane ale imperiului chinez. Guo Songdao a ştiut cum să dejoace planurile şi tertipurile diplomatice ale cercurilor politice britanice

www.geo

polit

ic.ro

97

care urmăreau atingerea scopurilor Marii Britanii pe căi ocolite. El a refuzat varianta oferită de partea engleză ca în schimbul recunoaşterii de către Anglia a suzeranităţii Chinei asupra Kashgarului, China să accepte independenţa puterii lui Akubo. Demersurile lui Guo Songdao, informarea Curţii Imperiale chineze despre acţiunile sale au condus la apărarea suveranităţii şi demnităţii statului chinez şi au oferit sprijin diplomatic acţiunilor militare în desfăşurare pentru restabilirea integrităţii teritoriale a Chinei în acea regiune.

Guo Songdao a înţeles foarte repede importanţa consulatelor pentru apărarea intereselor şi drepturilor conaţionalilor săi emigraţi în America şi în coloniile engleze. Propunerea lui de a se crea consulate, după modelul ţărilor occidentale, a fost acceptată de Zongliyamen şi, în 1878, s-a deschis primul consulat al Chinei la Singapore, urmate de cele din San Francisco, Yokohama şi Kobe, ceea ce a însemnat un pas înainte în procesul de modernizare a diplomaţiei chineze.

În dorinţa de a grăbi progresul ţării sale în cât mai multe domenii, a înaintat numeroase propuneri Zongliyamen, ca de pildă, traducerea, pentru a fi aplicate şi în China, a reglementărilor în vigoare în diferite ţări occidentale în ce priveşte desfăşurarea comerţului lor exterior, ca şi a legilor şi practicii judecătoreşti în vigoare acolo, precum şi a dezbaterilor conferinţelor mondiale ce se ocupau de probleme de interes comun. Funcţionarii conservatori ai Curţii Imperiale nu au înţeles însă importanţa acestor propuneri şi au refuzat să le dea curs.

Cel care se apleacă asupra însemnărilor sale şi constată realizările activităţii sale diplomatice în cei doi ani cât a funcţionat în cele două capitale europene nu poate să nu şi exprime consideraţia pentru acest deschizător de drumuri şi orizonturi în activitatea diplomatică a Chinei. Cu atât mai mult, cu cât află cu amărăciune că aceste realizări au fost obţinute de Guo Songdao în condiţii deosebit de vitrege. Primul său colaborator, Liu Xihong, un individ ros de frustrare şi invidie, străin de cunoştinţe elementare ale activităţii diplomatice, însărcinat de forţele conservatoare din aparatul Zongliyamen să-şi spioneze şeful şi să raporteze fiecare mişcare a lui, a făcut totul ca să-i creeze greutăţi şi să-i submineze autoritatea. În rapoartele sale nu încetaseră să-l eticheteze drept trădător al intereselor ţării, al cutumelor strămoşeşti, să-l învinovăţească de prea multă apropiere de autorităţile şi personalităţile britanice, de prea mult zel în însuşirea limbii engleze etc. La început, Guo Songdao a căutat să se justifice, să se explice, dar până la urmă a renunţat şi, dându-şi seama că nu mai poate să-şi desfăşoare activitatea în condiţii normale, şi-a dat demisia.

După doi ani de activitate el şi-a părăsit postul cu sănătatea şubrezită şi cu iluziile spulberate. La vârsta de 60 de ani, el a ajuns la concluzia că nu mai are ce să aştepte de la viaţă. S-a retras în locurile sale natale şi acolo şi-a petrecut, în singurătate şi uitat de toţi, ultimii săi ani de viaţă. La 18 iulie 1891, la vârsta de 74 de ani, s-a întors la strămoşii săi. Duşmanii săi nu l-au iertat nici după moarte. Au respins propunerea ca biografia sa să figureze în istoria oficială a dinastiei Qing şi au impus ca Notele de drum şi Jurnalul din Londra şi Paris să fie retrase de pe piaţă, iar reeditarea lor să fie interzisă.

Mulţi au fost însă şi cei care au apreciat activitatea lui Guo Songdao, înţelegând că ”după ce distinsul domn Guo a plecat în străinătate, a cucerit respectul străinilor faţă de chinezi”, că datorită ”blândeţei şi onestităţii sale, discernământului său, s-a impus străinilor şi i-a făcut să înţeleagă că China nu mai este cea din trecut”. O impresie bună a lăsat şi în rândul demnitarilor şi diplomaţilor britanici care l-au considerat „un adevărat gentleman, cu vederi foarte largi şi un caracter puternic”, „devotat ţării sale pe care a servit-o credinţă”. Ziarul Times a considerat plecarea

www.geo

polit

ic.ro

98

sa de la post „regretabilă” şi „o mare pierdere pentru ţara sa”. Împărăteasa-mamă Cixi într-o discuţie cu Zeng Jize, care urma să-l înlocuiască

a spus: „ Guo Songdao este un om bun. După numirea sa a făcut o treabă foarte bună, din păcate a fost denigrat de prea mulţi”

Azi biografia sa figurează în volumul Biografiile celor 100 de patrioţi ai Chinei.

*** În locul lui Guo Songdao a fost numit Zeng Jize (1839-1890). Cu 21 de ani

mai tânăr decât predecesorul său, Zeng Jize era fiul lui Zeng Guofan, unul din demnitarii de frunte ai Chinei imperiale, iniţiatorul „Yangwu yundong” (Mişcarea pentru însuşirea treburilor străine) chemată să înceapă procesul de modernizare a economiei şi vieţii sociale chineze. Între cele două familii existaseră relaţii strânse atât în ce priveşte frământările pentru soarta Chinei, cât şi în ce priveşte dorinţa de a înţelege cauzele puterii ţărilor occidentale şi de a identifica modalităţile de a învăţa din experienţa lor. Aceste relaţii au fost consolidate prin căsătoria lui Zeng Jize cu fiica lui Guo Songdao.

Zeng Jize a crescut într-o familie cu renume de intelectuali rafinaţi, ce dispunea de o şcoală selectă şi riguroasă. Aici se însuşeau temeinic nu numai cunoştinţele tradiţionale ale culturii şi civilizaţiei chineze, ci şi cele introduse din alte ţări; apoi, aici se impuneau o ţinută de înaltă moralitate şi o conduită strictă; alături de părintele său, Zeng Jize a fost învăţat şi cu rigorile campaniilor militare. A participat la examenele imperiale şi a ocupat diferite funcţii în administraţia de stat. Datorită educaţiei primite, Zeng Jize a pornit în viaţa matură cu un bagaj solid de cunoştinţe clasice tradiţionale chineze, dar şi cu unul de cunoştinţe de ştiinţă, tehnică şi gândire occidentale. La 33 de ani, în timpul perioadei de doliu după moartea tatălui său, s-a apucat să înveţe singur limba engleză şi a reuşit să şi-o însuşească satisfăcător de bine. O va perfecţiona mereu, convins fiind că ”fără acest instrument lingvistic comunicarea cu partenerii occidentali ar fi imposibilă, iar posedarea lui insuficientă şi defectuoasă ar putea aduce daune serioase intereselor ţării sale”.

Ca o confirmare a recunoaşterii pregătirii sale intelectuale multilaterale şi a integrităţii sale morale, în toamna anului 1877, împăratul i-a conferit titlul nobiliar de marchiz, iar, apoi, cu un an mai târziu, pe cel de marchiz de rangul I. La scurt timp după aceea, a fost numit în funcţia de ministru al legaţiilor Imperiului Qing în Marea Britanie şi în Franţa.

Zeng Jize a primit această însărcinare cu spiritul de răspundere ce l-a caracterizat şi s-a străduit ca până la preluarea funcţiei să-şi completeze cunoştinţele de limbă engleză şi să se familiarizeze cu eticheta şi obiceiurile occidentale, să-şi îmbogăţească cunoştinţele de drept şi justiţie din acea zonă. În acest scop, a petrecut câteva luni la Shanghai şi în alte oraşe de coastă deschise comerţului cu alte ţări. La Shanghai a solicitat ajutorul unor erudiţi pentru a se documenta cu privire la secretele activităţii diplomatice, pentru însuşirea tehnicii conversaţiilor diplomatice şi pentru a aprofunda analiza situaţiei interne a marilor puteri, ca şi a politicii lor în relaţiile cu China.

Dar, asemenea predecesorului său, nici Zeng Jize nu a fost scutit de denigrările, de batjocura şi invectivele elementelor conservatoare şi nici de sfatul prietenilor de a renunţa la această slujbă, care făceau din el, în concepţia lor, „o slugă a diavolilor străini”. El a căutat să polemizeze cu ei, să menţină disputa în cadrul unor dezbateri cu caracter academic şi, încurajat şi de împărăteasa mamă Cixi, a fost gata să le înfrunte şi să-şi ducă la bun sfârşit misiunea.

www.geo

polit

ic.ro

99

La 22 noiembrie 1878, s-a îmbarcat pentru lungul drum ce-l va duce în cele două capitale europene. După ce a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Franţei, Marie Edme Patrice Maurice Mac-Mahon, a traversat Canalul Mânecii şi după plecarea lui Guo Songdao, la 31 ianuarie 1879, şi-a început activitatea în capitala Marii Britanii.

A urmărit cu atenţie şi cu spirit critic aspectele vieţii atât de deosebite ale Londrei şi le compara cu cele cunoscute lui din cărţi şi din auzite. L-au interesat sistemul politic, obiceiurile, evoluţia limbii engleze; s-a aplecat asupra dreptului public şi cel internaţional; s-a interesat de la Leseps de modul cum a fost construit canalul Suez şi de planurile de construire a canalului Panama; la Universitatea Oxford s-a documentat asupra evoluţiei relaţiilor culturale dintre Orient şi Occident, asupra aspectelor de influenţă reciprocă; a urmărit viaţa culturală londoneză şi a rămas impresionat de spectacolul shakespearian Hamlet. Apreciind că în fiecare ţară sunt lucruri bune, care merită să fie însuşite şi pentru care ţările respective trebuie să fie respectate, din cele văzute a selectat elementele pozitive care prezentau interes pentru modernizarea Chinei, elaborând o strategie nouă pentru „Yangwu yundong” (Mişcarea pentru însuşirea treburilor străine). După părerea lui Zeng Jize ”împrumutarea cunoştinţelor din străinătate nu constituie nici un mister, trebuie doar ca totul să fie foarte bine judecat şi să ne apropiem de această problemă fără îngâmfare, dar şi fără umilinţă”.

În luna ianuarie 1880, a primit o însărcinare deosebit de grea: să renegocieze tratatul de la Livadia şi cele trei anexe ale acestuia cu privire la regiunea Ili, document semnat de marele dregător plenipotenţiar, (quanquan dachen), Chong Hou la 2 octombrie 1879; tratatul al cărui prevederi vizau grele pierderi teritoriale şi acordarea unor avantaje comerciale exagerate Rusiei, considerate de Curtea Imperială ruşinoase şi inacceptabile.

Zeng Jize şi-a dat seama de complexitatea misiunii sale şi de dificultăţile cărora va trebui să le facă faţă. Se simţea pus în situaţia ”de a scoate din gura tigrului halca de carne de abia apucată”. Îi era evident că „nici o ţară, fie ea chiar mică, nu ar accepta nesocotirea peste noapte a unui tratat semnat de către un demnitar plenipotenţiar în prezenţa şefului statului unei ţări, darămite o ţară puternică precum Rusia”. În acelaşi timp, a ştiut că lipsa de unitate în sânul guvernului Qing în privinţa orientării politicii externe îi va adăuga greutăţi îndeplinirii misiunii sale datorită instrucţiunilor, nu arareori contradictorii, avea temeri că va împărtăşi soarta lui Chong Hou care după întoarcerea sa din misiune a fost aruncat în temniţă, fiind acuzat de trădare.

Hotărât să ducă la bun sfârşit această sarcină a supus unei analize atente situaţia dată, folosindu-se de surse ample de informare. A ajuns la concluzia că, după războiul ruso-turc, puterea economică şi militară a Rusiei a slăbit considerabil, fiind în acel moment lipsită de capacitatea de a duce un război de amploare. Totodată a aflat că ţarul şi ministrul său de externe ar fi înclinaţi să rezolve problema Ili pe calea tratativelor, cu atât mai mult cu cât armatele imperiului Qing, sub comanda lui Zuo Zongtang se dovedea a fi bine pregătită pentru o confruntare decisivă. În aceste condiţii a considerat posibil ca folosind mijloace diplomatice adecvate ar putea să atingă ţelul urmărit şi şi-a propus ca în timpul tratativelor să fie ferm şi „să nu cedez chiar dacă va fi nevoie să înghit jar”.

În luna iulie 1880, în calitate de mare dregător diplomatic al Imperiului Qing (waijiao dachen), Zeng Jize a plecat la Sankt Petersburg unde a început tratativele anevoioase. Pentru desfăşurarea sistematică a tratativelor, a propus ca acestea să

www.geo

polit

ic.ro

100

se desfăşoare pe trei probleme, respectiv cele legate de graniţă, cele legate de comerţ şi cele legate de despăgubiri, acordând prioritate celor legate de problemele teritoriale. Timp de o jumătate de an a negociat călăuzindu-se după principiile marilor strategi chinezi „ de a rămâne ferm pe poziţii, neintimidat de forţa brutală, chiar după repetate înfrângeri, atât timp cât dispune de argumente suficiente; de a se retrage când se iveşte o ocazie favorabilă în momentul în care puterea de convingere scade; să accepte tot ce este acceptabil şi să refuze fără nici o rezervă tot ce nu poate fi acceptat. Şi toate acestea fără ca să suprasolicite măreţia Chinei şi fără ca să recurgă la proferarea jignirilor la adresa altora.” La începutul lunii februarie a anului 1881, s-a ajuns la semnarea Tratatului sino-rus cu privire la Ili, conform căruia a fost recuperată o bună parte din teritoriile cedate Rusiei în regiunea Râului Ili; au fost, de asemenea, reduse privilegiile comerciale acordate Rusiei, precum şi numărul consulatelor ruseşti din Regiunea Xinjiang. După obţinerea acestor concesii din partea delegaţiei ruse, Zeng Jize a înţeles să menajeze orgoliul oponenţilor săi şi a acceptat ca suma acordată Rusiei pentru cheltuielile militare efectuate în timpul ocupaţiei acelei regiuni să se mărească de la 5 la 9 milioane de ruble.

Datorită abilităţii sale diplomatice, Zeng Jize a obţinut un succes remarcabil. Pentru prima dată în istoria Chinei de după războiul opiului (1840) se reuşeşte să se negocieze un tratat care a apărat suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării, interesele sale economice şi recucerirea teritoriilor ocupate de puterile străine. Realizarea sa a rămas o faptă unică în istoria diplomaţiei imperiului chinez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, realizare în urma căruia Zeng Jize a câştigat stima şi respectul contemporanilor şi urmaşilor săi.

În perioada în care a fost chemat să îndeplinească dificila misiune de renegociere a tratatului de la Livadia, Zeng Jize a devenit un personaj important şi în istoria relaţiilor româno-chineze. Ca ministru plenipotenţiar al Marelui Imperiu Qing la Paris el a fost acela la a cărui „bunăvoinţă” a apelat Mihail Kogălniceanu, ministrul plenipotenţiar al României în capitala Franţei pentru „a transmite înaltei sale destinaţii” mesajul din 8/20 aprilie 1880 al principelui Carol al României în care a adus la cunoştinţa Curţii Imperiale Qing proclamarea independenţei României în timpul războiului din 1877-1878 şi consacrată prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878. Tot el va fi acela care în data de 13 ianuarie 1881, fiind în misiune la Sankt Petersburg a transmis de acolo o depeşă reprezentantului diplomatic la Paris al României în care a comunicat: că „din cauza minoratului Suveranului, alteţa Sa Imperială Prinţul Kong, unchiul Împăratului Chinei, şi alţi înalţi funcţionari ai Imperiului, m-au rugat să am bunăvoinţa de a prezenta Alteţei Sale Regale, Prinţul Carol I, felicitările M.S. Împăratul şi urările sale călduroase de prosperitate şi bunăstare ţării şi poporului României”. Acest schimb de mesaje oficializează recunoaşterea reciprocă de către cele două state şi învederează atitudinea mutuală binevoitoare a celor două guverne, constituindu-se într-un jalon capital al relaţiilor româno-chineze, în primul act diplomatic al istoriei acestor relaţii. Are o particulară semnificaţie împrejurarea că săvârşirea acestui act este motivată nu doar de o lăudabilă curtoazie internaţională, ci şi de o superioară înţelegere a valorilor dreptului menit să guverneze relaţiile între state, indiferent de distanţele dintre ele ori de dimensiunile lor sau ponderea lor în lume.

După întoarcerea sa din Sankt Petersburg, Zeng Jize a urmărit cu îngrijorare evoluţia evenimentelor din Vietnam, ţară închinată Chinei. Tendinţele colonialiste ale Franţei, care au început să se manifeste în sudul Peninsulei Indochineze, în anii 80 ai secolului al XIX-lea, au luat proporţii, evidenţiindu-se planul de a o ocupa

www.geo

polit

ic.ro

101

în întregime şi, de acolo, de a pătrunde în provinciile din sudul Chinei. În guvernul imperial a devenit dominantă gruparea care, convinsă fiind că puterea militară, cu precădere cea navală, a Chinei este prea slabă pentru o confruntare, a impus o orientare defetistă, pregătită să cedeze în faţa Franţei şi să renunţe la apărarea Vietnamului. Zeng Jize cunoscând situaţia internă a Franţei şi ştiind că ea nu are capacitatea de a disloca forţe militare atât de numeroase încât armata chineză să nu reuşească să-i facă faţă cu succes, s-a pronunţat pentru acţiuni militare ferme şi pentru apărarea Vietnamului de colonizare. Nu a pregetat să folosească presa franceză pentru a influenţa opinia publică împotriva acţiunilor militare din Vietnam, ceea ce a declanşat o campanie de denigrare a lui. În aprilie 1883, reprezentantul guvernului Qing, Li Hongzhang a semnat la Tianjin Tratatul sino-francez prin care a recunoscut dominaţia colonială franceză din Vietnam. Imediat după aceasta Zeng Jize a fost înştiinţat de demiterea lui din funcţia de ministru plenipotenţiar al Chinei la Paris. Întors la Londra a căutat să-şi continue activitatea, îndurerat fiind de evoluţia evenimentelor care au confirmat justeţea părerilor sale: armata franceză şi-a extins acţiunile şi pe teritoriul Chinei. În ciuda faptului că a suferit o înfrângere spectaculoasă, Li Hongzhang a semnat totuşi un nou tratat cu Franţa prin care s-a recunoscut statutul de protectorat francez al Vietnamului.

La începutul anului 1884, Zeng Jize a fost numit vice-preşedinte al Consiliului Armatei. În iunie 1885 a fost desemnat succesorul său în postul de ministru plenipotenţiar al Chinei în Marea Britanie, iar în august 1886 a părăsit Londra. Întors acasă, nu i s-a găsit un post în care să fructifice cunoştinţele acumulate şi capacităţile sale intelectuale. Izolat de toţi şi neînţeles de nimeni şi-a sfârşit îndurerat zilele în anul 1890. Numele său a rămas însă înscris pe loc de cinste în istoria diplomaţiei moderne a Chinei, ca un predecesor al celor care au impus China pe arena internaţională, precum şi ca pe compozitorul primului imn naţional al Chinei. Bibliografie 1. Zhongguo Lishi Da Cidian (Marele Dicţionar al Istoriei Chinei) vol.I şi II. Shanghai, 2000. 2. Encyclepedia of China History vol.I-III. Redactor-şef:Ji Jianghong.Beijing, 2003. 3. Zhongguo Renming Da Cidian (Marele dicţionar al numelor de personalităţi din China), Shanghai, 1933. 4. Zhongwai guanxi sanbai ti (300 de teme ale relaţiilor Chinei cu străinătatea). Redactor principal:Shi

Yuanhua. Shanghai, 1991. 5. Zhao Jiaying: Zhongguo Jindai Waijiaoshi (1840-1919) (Istoria diplomaţiei Chinei moderne),

Taiyuan, 1994. 6. Dangdai Zhongguo yu Zhongguo Waijiao (China contemporană şi politica externă a Chinei), Beijing, 2003. 7. Zhongguo Wenhua Zhishi Jinghua (Chintesenţa cunoştinţelor cu privire la cultura chineză), Beijing, 1990. 8. Zhongguo Shiji Jinghua Yicun (Culegere de texte reprezentative ale istoriografiei chineze), vol. I-IV.

Redactor principal: Yang Xiangkui. Jinan,1993. 9. Zou Changlin: Zhongguo Li Wenhua (Cultura Li din China), Beijing, 2000. 10. Zou Yuanchu: Zhongguo Huangdi Yaolu (Scurte biografii ale împăraţilor Chinei), Beijing, 1990. 11. Ge Xianxiong: Zhongguo Lidai Jiangyu biandong (Graniţele Chinei de-a lungul istoriei), Beijing, 1991. 12. Guo Bonian, Liu Fuyuan: Xinbian Zhongguo Shihua (O nouă istorie a Chinei) vol.I-II, Shanghai, 1984. 13. Meng Shaohong: Kangxi Dadi Quanzhuan (Biografia completă a marelui împărat Kangxi), Changchun, 1991. 14. Yingxiang Zhongguo Lishi de yibaige Nanren (Biografiile a o sută de bărbaţi care au exercitat

influenţă asupra istoriei Chinei) Redactor principal:Xiao Li. Guangzhou,1992. 15. Zhongguo Jindai Mingliu Zhuanji Daguan (Biografiile marilor personalităţi ale Chinei moderne),

Redactor principal: Zheng Tingping. Beijing,1994. 16. Fengyu Yuwai xing (Călători temerari pe meleaguri străine), Redactor principal Zhu Yafei. Jinan, 2004.

www.g

eopo

litic

.ro

102

STRATEGIA CHINEI ÎNTRE DINAMICA GLOBALĂ ŞI INTERESELE REGIONALE

Silviu NATE

Strategia de securitate a Chinei nu se abate de la principiile enunţate de Sun Tzu, cu mai bine de două milenii şi jumătate în urmă, în „Arta războiului”1. China a aplicat aceste principii - care sunt în general principii ale strategiei indirecte - în toate războaiele la care a participat. Cultura strategică chineză este veche de mii de ani, şi, de-a lungul mileniilor, ea nu s-a schimbat, ci doar s-a modernizat. De aceea, percepţia vis a vis de China, poate fi de multe ori distorsionată. Carta Albă a Apărării chineze nu are neapărat o ancorare scriptică în realitatea prezentă, iar ameninţarea chineză nu este considerată a fi una de tip militar expansionist. Potrivit tendinţelor strategice, chinezii nu s-au dotat cu rachete nucleare pentru a înspăimânta lumea, concepţia lor fiind aceea de a obţine victoria fără luptă.

Astfel chinezii inversează conceptul asupra războiului; pentru ei, nu războiul este continuarea prin mijloace militare a politicii, ci invers, politica este o continuare a războiului, mai exact, modul cel mai eficient este de purtare a războiului prin mijloace non-violente, deci prin mijloace politice. Potrivit acestei concepţii, războiul este permanent, pentru că permanentă este şi confruntarea (economică, politică etc.), iar lupta armată trebuie evitată pentru că aceasta nu construieşte, ci dimpotrivă, este distructivă. Important de notat este faptul că acesta este primul fundament al strategiei militare chineze.

„Furtuna în Deşert” nu a schimbat doar războiul în sine, ci a şocat şi armata chineză, rezultatul fiind noua Cartă Albă a Chinei.

Prioritatea strategică chineză vizează dezvoltarea economică impetuoasă, accesul la resurse şi la pieţe. Dezvoltarea economică, progresul tehnologic şi tehnologia informaţiei sunt singurele în măsură să asigure o capacitate defensivă, credibilă acestui colos.

China îşi propune să prevină sau să limiteze un conflict frontalier. După Războiul din Golf din 1991 şi mai ales după cel din 2003, China îşi propune să fie în măsură să rezolve şi prin mijloace militare un conflict local, apelând la înalta tehnologie. De aceea, priorităţile Chinei în ceea ce priveşte conceptul de securitate şi apărare, s-au concentrat asupra înaltei tehnologii şi tehnologiei informaţiei.

Deşi în Carta Albă a Apărării sunt exprimate cu claritate doar două interese naţionale prioritare ale Chinei - pacea şi prosperitatea în regiunile limitrofe şi, respectiv, dezvoltarea şi stabilitatea Chinei, - acest stat nu a renunţat niciodată la Taiwan şi nu consideră, cel puţin până în prezent, această problemă rezolvată.

În acelaşi timp, China îşi dezvoltă capacităţile de proiecţie a forţei, îndeosebi pe mare, capacităţile logistice şi cele nucleare. Obiectivul este acela de a îndepărta cât mai mult de teritoriul naţional o posibilă zonă de conflict. Se regăseşte, totuşi, în doctrina chineză, un concept moştenit din perioada ultimilor ani ai Imperiului Manciu, cel de „ţară puternică pentru o armată puternică”.

1 Tzu, Sun, „Arta Războiului - Arată-te puternic când eşti slab şi slab când eşti puternic”, Ed. Samizdat, Bucureşti, 2004.

www.geo

polit

ic.ro

103

Strategia de Securitate: Statele Unite - Asia de Est Publicarea versiunii Strategiei Americane de Securitate pentru Estul Asiei

din 1998 nu conţinea surprize. Este o expunere a continuităţii politicii americane. Mesajul de bază în document este o reafirmare a faptului că inima strategiei Statelor Unite va rămâne, aşa cum a fost pentru mai mult 40 de ani, compusă din alianţe bilaterale de securitate cu Japonia, Coreea de Sud, Australia şi o extensie minoră către Thailanda şi Filipine.

Strategia din 1998 reafirmă, de asemenea, că Statele Unite vor milita în continuare pentru îmbunătăţirea securităţii naţionale prin forul multilateral. Entuziasmul pentru multi-lateralism în toate aspectele sale, incluzând grupuri mici de ţări cu aceleaşi idei ce urmăresc obiective specifice, caracterizate ca „mini-lateralism”, este descris mai detaliat în acest raport decât în rapoarte similare dezbătute în deceniul precedent. Istoria recentă a confirmat acest trend demonstrând că strategia este mai clară în ideea că stabilitatea poate fi păstrată doar dacă iniţiativele multilaterale se vor rezuma ferm pe fundamentul alianţelor bilaterale ale Statelor Unite. Acesta este principiul de bază, şi constituie punctul de pornire al unei dezbateri privind strategiile văzute de China şi Statele Unite.

Statele Unite prin vocea analistului Zbigniew Brzezinski, prezent la una dintre secţiunile summit-ului NATO de la Riga din 2006, a supus participanţilor perspectiva de a realiza un pod de securitate peste Pacific propunând atragerea în clubul organizaţiei unor state precum Japonia, Australia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă şi poate chiar Taiwanul - în opinia domniei sale, primele patru state menţionate sunt parteneri credibili şi predictibili pentru Alianţă care înregistrează progrese remarcabile pe plan economic şi instituţional, „au legături militare directe cu SUA şi se întâmplă ca SUA să fie membru NATO”. Afirmarea intenţiei SUA de a se apropia de Taiwan, prin vocea lui Brzezinski, ar putea reprezenta un posibil nou capitol pe agenda globală de securitate cu implicaţii deosebit de primejdioase. Această situaţie, într-un scenariu sumbru ar putea conduce la angrenarea Chinei într-o dispută severă atât pentru SUA, cât şi pentru membrii Alianţei. Deocamdată, însă, nu există vreun demers concret din partea membrilor NATO de aprofundare a relaţiilor cu această zonă, motiv pentru care afirmaţiile academice rămân doar o alternativă idealistă a analiştilor de securitate.

Noul Concept de Securitate al Chinei În iulie 1998, China furniza o Cartă Albă a Apărării, care în mod autoritar sublinia

viziunea acestei ţări asupra ordinii securităţii Asiei în perioada post Războiului Rece. Ea numeşte aceasta „nou concept de securitate” care include următoarele elemente: Cele Cinci Principii ale Coexistenţei Paşnice: respect mutual pentru integritatea

şi suveranitatea teritorială, neagresiunea mutuală, ne-interferenţa reciprocă în afacerile interne, egalitate şi ajutor mutual şi nu în ultimul rând coexistenţa paşnică1.

În sfera economică, toate statele ar trebui să-şi desfacă pieţele unele altora, să elimine inegalităţile şi politicile comerciale discriminatorii, să întărească cooperarea mutuală profitabilă.

În domeniul multilateralismului, într-o schimbare a poziţiei avute în deceniul trecut, China îmbrăţişează promovarea încrederii şi înţelegerii mutuale prin

1 Acestea nu sunt noi, Chou Enlai le-a pronunţat iniţial în 1945.

www.geo

polit

ic.ro

104

dialog şi cooperare. Stabileşte dispute paşnice, se implică în dialoguri şi cooperare pe probleme de securitate concentrate pe promovarea încrederii (read confidence building measures CBMs). De când securitatea este „mutuală” aceste dialoguri nu vor mai trebui să fie confruntaţionale sau ţintite împotriva unui stat sau să contravină intereselor de securitate ale altei naţiuni.

Un al patrulea element, în ciuda faptului că nu e clar enunţat în Carta Albă din 1998, îl reprezintă creşterea numărului de „parteneriate strategice” ale Chinei cu naţiuni cheie şi organizaţii politico-economice cum ar fi Uniunea Europeană şi ASEAN.

Diferenţe şi similitudini de conceptualizare între abordările celor două părţi Ambele concepte de securitate reflectă un entuziasm relativ, dobândit destul

de recent, pentru multi-lateralism în Asia. Spre exemplu în 1992, în timpul Administraţiei Clinton, politica oficială a Statelor Unite era dispusă să recunoască un rol al securităţii pentru multi-lateralism în Asia. Îndoielile persistă, înşiruind neobişnuitele ameninţări neîncetate, animozităţile culturale şi istorice ca impedimente fundamentale. Disputa Forumului Regional ASEAN (ARF), singurul forum multilateral real de securitate la acea vreme în Asia, sub apăsarea crizelor economice a scos la iveală temporar fragilitatea acestor instituţii.

Aprobarea punctului de vedere Chinez cu privire la un for multilateral este de asemenea o nouă dezvoltare relativă. Atacul discuţiei publice din China ca o ameninţare la stabilitatea regiunii de la începutul şi până la jumătatea anilor 1990 şi opoziţia statelor unite ale ASEAN-ului împotriva activităţilor chineze ce au păgubit reciful (Mischief Reef) din Insulele Spratley în 1995 au fost probabil decisive în schimbarea punctului de vedere al Beijingului privind utilitatea dialogului securităţii multilaterale. Mai înainte, de exemplu, diferite intenţii erau privite cu suspiciune - ca o altă oportunitate pentru alţii de a ataca politicile Chinei. În mod clar, Beijingul a realizat că ţara sa nu-şi va permite prea mult timp să se izoleze de întâlniri regionale dacă îşi analizează propriul caz.

La acea vreme, China părea să prefere o apropiere multilaterală care este favorabil orientată către discuţii fără angajamente. Ea prescria o apropiere fără obligaţii în care participanţii au oportunitatea să prezinte puncte de vedere, dar fără consens, aşadar nu uneşte participanţii la un curs de acţiune specific. Statele Unite pe de o parte sunt în mod frecvent nerăbdătoare cu stabilirea întâlnirilor şi ar prefera o apropiere orientată şi disputată pe rezolvarea problemelor.

Ca o aluzie la cele mai multe neînţelegeri fundamentale în conceptele de securitate dintre chinezi şi americani, este sfera de alianţe militare bilaterale. China, este evident că se opune alianţelor militare. Aceste alianţe sunt caracterizate ca reminiscenţe ale Războiului Rece; China susţine că iniţiativele Statelor Unite din ultimii ani de a revigora şi întări alianţele bilaterale este de fapt sortită să aducă instabilitate. Pentru a cita din Carta Albă: „Hegemonismul şi politicile de putere rămân principala sursă de ameninţare a păcii şi stabilităţii în lume; mentalitatea Războiului Rece şi … lărgirea blocurilor militare şi întărirea alianţelor militare au adus factori de instabilitate la securitatea internaţională …”

De ce promovează China un ”Nou Concept de Securitate”? China a fost mult timp nesatisfăcută de sistemul internaţional actual. Cea mai

mare speranţă pentru o lume „multipolară” iar China să fie unul dintre poli, nu s-a întâmplat, însă continuă să lucreze propice până la acel sfârşit, iar noul concept asigură un cadru pentru relaţii politice, economice şi de securitate în

www.geo

polit

ic.ro

105

acea lume viitoare. Conceptul sugerează că această ţară poate începe să-şi întrevadă securitatea

într-un cadru global, mai degrabă, decât în termeni regionali că este pregătită să devină mai proactivă în încercarea de a modela mediul internaţional în modalităţi ce sunt potrivite pentru interesele sale de securitate.

Faza incipientă a conceptului este de asemenea o încercare de a prezenta mai mult un început şi o mai mică ameninţare prezentă în Asia de Est. Beijingul vrea să dezvăluie ameninţările de pe teritoriul Chinez şi să fie perceput ca un actor responsabil în Asia.

Într-un final, conceptul este o reacţie la Statele Unite şi la rolul lor declarat ca prezenţă regională stabilizatoare. Conceptual, Statele Unite au stabilit arena de securitate pentru Asia de Est. Pentru China, nu este timp suficient doar pentru a se opune „hegemonismului” regional al SUA. O viziune alternativă pentru regiune este necesară ca o evidenţă tangibilă a abilităţii Chinei de a articula un sistem de securitate, care va continua să furnizeze pace şi stabilitate dacă apropierea Statelor Unite este să fie înlocuită.

Doctrina de securitate a Chinei Priorităţile doctrinei chineze de apărare sunt multiple pornind de la cristalizarea

puterii prin reunificarea teritoriului, interzicerea amestecului altor puteri care ar contesta statutul central al puterii chineze şi până la consolidarea statutului de mare putere în Asia, îndeosebi prin dezvoltarea economică şi excluderea puterilor exterioare care ar putea contracara sau limita acest proces, îndeosebi a amestecului SUA şi chiar al Rusiei.

Pentru China “orice ţară vecină care dispune de capacitatea potenţială de a contesta ambiţiile de putere chineze constituie o ameninţare”, însă cele mai probabile ameninţări pentru China sunt cele generate de conflicte locale, cauzate în principal de hegemonism, ingerinţe militare, economice şi ideologice, intervenţionism, conflicte teritoriale pe uscat sau pe mare, rivalităţi de putere. China se confruntă, de asemenea, şi cu alte ameninţări, cum ar fi, spre exemplu, tendinţele separatiste ale diferitelor provincii, conflictele interne şi cele de interese. În esenţă, securitatea, pentru chinezi, reprezintă mai mult menţinerea ordinii interne decât asigurarea stabilităţii zonale, consolidarea relaţiilor frontaliere şi a siguranţei persoanei, proprietăţii, instituţiilor şi naţiunii. Aceste ameninţări obligă China la o atitudine defensiv-activă, care înseamnă achiziţionarea de capacităţi moderne care sunt, însă, în esenţa lor, ofensive, China considerând capacităţile militare ca fiind mijloace de presiune diplomatică.

Noul principiu de război al Chinei este acela care implică toate mijloacele, nu doar militare, şi include: manipularea capitalului pieţei, invazia viruşilor de calculator, fluctuaţia ratelor de schimb, manipularea ratelor de credit, controlul media, războiul ecologic, războiul psihologic, contrabanda şi drogurile, războiul cultural, inducerea fricii şi războiul dreptului internaţional.

Noua doctrină militară include construirea de noi arme, construirea unei forţe capabile să se angajeze în războiul asimetric, reducerea nivelelor de forţă odată cu creşterea calităţii trupelor la un nivel tehnologic înalt, îndepărtarea organizaţiilor tradiţionale, înlocuindu-le cu grupuri de luptă.

Chinezii şi-au îmbunătăţit arsenalul cu rachete având o acurateţe de 20-30 metri www.g

eopo

litic

.ro

106

de ţintă, rachete de croazieră, opt submarine electrice diesel „kilo-class”1, cumpărate din Rusia, construite pe design-ul intern „song-class”2 pentru operaţiuni aproape de ţărm şi şapte submarine de atac cu puteri nucleare, pentru distanţe mai mari. Au achiziţionat, de asemenea, avioane cu capacitate mare de luptă, sateliţi optici etc. Obiectivul prioritar este distrugerea superiorităţii rachetelor navale a SUA pentru descurajarea autorităţilor din Taiwan, care beneficiază de sprijinul acordat de SUA.

În timp ce China şi-a menţinut o politică împotriva dezvoltării şi distribuirii WMD3, în domeniul armelor convenţionale a aderat la politica de export de armament, ceea ce a ajutat statele să-şi mărească capacitatea pentru auto-apărare legitimă. Cu toate acestea, China rămâne unicul stat nuclear care garantează necondiţionat politica sa de a nu folosi sau ameninţa cu arme nucleare statele non-nucleare şi zonele nucleare libere.

Cheltuielile militare ale Chinei au fost estimate la 60 de miliarde de dolari. Forţele armate au fost reduse în septembrie 2003 cu 1,5 milioane soldaţi, ajungând la sfârşitul anului 2005 la 2,3 milioane de soldaţi. În timp ce armata va fi diminuată, Forţele Aeriene, Marina şi A Doua Forţă de Artilerie vor fi întărite, scopurile fiind de a câştiga spaţiul aerian, culoarele maritime şi capacitatea de contra-lovitură nucleară, dacă este atacată.

În orice caz, Beijing-il a argumentat mărimea bugetului său militar prin faptul că acesta este modest în comparaţie cu volumul cheltuielilor militare ale unor state dezvoltate precum Marea Britanie, Franţa, Japonia şi mai ales Statele Unite. Guvernul chinez a precizat că volumul cheltuielilor militare pentru anul 2006 este prevăzut la cca. 1,4% din produsul intern brut4.

În opinia chinezilor, americanii au devenit sclavii tehnologiei, şi este foarte greu de învins un adversar care s-a angajat într-un război neconvenţional şi de tehnologie joasă, tinzând spre obiective nelimitate, deşi sunt siliţi să plătească preţul accidentelor.

Pentru a evita o decădere economică naţională datorită înarmării excesive, China încearcă să găsească o noua cale, regăsită în cele opt principii: omnidirecţionalitatea - eliminând diferenţele în ceea ce este şi ceea ce nu este

câmpul de luptă; sincronizarea - înlocuirea fazelor de acţiune militară cu simultaneitatea; limitarea obiectivelor - obiectivele trebuie întotdeauna să fie mai mici decât măsurile

folosite în realizarea lor; măsuri nelimitate - tot ceea ce este disponibil trebuie să fie folosit pentru realizarea

scopurilor limitate; asimetria - găsirea celui mai sensibil punct al adversarului şi lovirea lui pe

neaşteptate; consumul minim - să fie extrem de econoamă în cheltuielile forţelor; coordonarea multidimensională - coordonarea diferitelor forţe armate în diferite

sfere de activitate; reglarea şi controlul întregului proces - stabilirea unui feedback şi un sistem de

revizuire.

1 A se vedea: http://www.globalsecurity.org/military/world/china/kilo.htm - vititat la data: 12.04.2007. 2 A se vedea: http://www.sinodefence.com/navy/sub/039.asp - vititat la data: 12.04.2007. 3 WMD - Weapons of Mass Destruction. 4 Yeh, Andrew, „China’s military spending to reach $36bn” - Financial Times, 29.12. 2006, http://www.ft.com/cms/s/6084eda0-96f5-11db-8ba1-0000779e2340.html.

www.geo

polit

ic.ro

107

Un scop major este construirea de relaţii care să consolideze cât mai mult posibil o voce multilaterală (Rusia, statele din Organizaţia de Cooperare Shanghai, Iran, Brazilia, Venezuela, Cuba, Vietnam, Laos, Cambodgia), în opoziţie cu unilateralismul SUA. Aceasta nu înseamnă construirea unui nou sistem de alianţe, ci mai ales pericolul în care se afla statele cu politici paralele primare.

De asemenea, China percepe ca ameninţare atitudinea politică a Japoniei în zonă, parteneriatul americano-nipon, precum şi parteneriatul strategic între India şi SUA. Totuşi, China, Japonia, Coreea de Sud şi Rusia alcătuiesc Forumul Asiei de Nord-Est, care vizează realizarea unei rezerve strategice de petrol prin exploatarea hidrocarburilor din Siberia Orientală şi din Extremul Orient.

Taiwanul este considerat o insulă chineză rebelă, care ameninţă doar ideologic China, prin regimul democratic din insulă. Strategia chineză cu privire la Taiwan rămâne una indirectă, predominant politică, nu însă şi ideologică, dorind să oprească separarea şi să promoveze reunificarea.

La nivel politic, Carta Albă arată foarte clar că doctrina strategică curentă este antihegemonică şi multipolară în orientare, şi nu este direct îndreptată împotriva unui adversar specific. Mare parte din document arată că Rusia este aliatul strategic principal, în timp ce SUA este identificată ca un teritoriu bolnav care împiedică prin activităţile sale geopolitice, lupta Chinei împotriva terorismului.

Shanghai Cooperation Organization - S.C.O. (Shanghai Five) Grupul SCO - denumit şi „Shanghai Five” - reprezintă un „parteneriat strategic”,

în primul rând, între Rusia şi China. Parteneriat ce are în vedere mai ales exploatarea în comun a imenselor resurse de petrol şi gaze naturale din zona Asiei Centrale1.

Noile raporturi ruso-chineze au la bază Tratatul de bună vecinătate, prietenie şi cooperare semnat la Moscova în 16 iulie 2001. Alături de acest tratat, Rusia, China şi India au identificat şi alte zone de interes comun, în decembrie 2002:

colaborarea cu zona de comerţ liber a statelor ASEAN; balansarea relaţiilor cu Statele Unite şi Japonia; rezolvarea problemelor de frontieră; normalizarea relaţiilor Rusiei şi Chinei cu India.

Tratatul, semnat la 16 iulie 2001, stabileşte un cadru legal internaţional al colaborării Rusiei cu China, oferă o bază nouă pentru parteneriatul ruso-chinez în

1 Krassimir, Petrov, „SUA şi provocarea summitului de la Shanghai”, în Cadran politic, nr. 39.

www.geo

polit

ic.ro

108

viitor şi pune bazele unei stabilităţi în Asia Centrală şi de Est. Pentru a asigura stabilitatea în centrul Eurasiei, Rusia şi China au înfiinţat un

parteneriat cu statele din Asia Centrală, foste sovietice. Astfel a apărut Shanghai Five, o alianţă care grupează - alături de Rusia şi China - încă trei republici ex-sovietice: Kazahstan, Kirgizstan şi Tadjikistan. În 15 iunie 2001 la acest parteneriat a aderat şi Uzbekistanul, iar „Shanghai Five” a devenit „Shanghai Cooperation Organization” (SCO), cu sediul la Beijing. Mongolia, India, Iranul şi Pakistanul şi-au manifestat interesul faţă de SCO. Un aspect interesant al summit-ului din 2005 al SCO a fost invitarea la reuniune - în calitate de observatori - a Iranului, Indiei şi Pakistanului, la cererea acestor ţări.

Pe un plan mai larg, SCO este un grup economic care urmăreşte limitarea influenţei americane în spaţiul Asiei Centrale. În ultimii ani, penetrarea SUA în spaţiul ex-sovietic a stârnit o vie îngrijorare la Moscova, dar şi la Beijing. Războiul din Afganistan - camuflat într-un război de „eradicare a terorismului taliban” (talibanii fiind aduşi la putere chiar de Administraţia Clinton în 1996) a realizat de fapt unul dintre scopurile principale de după 1990, ale geopoliticii americane: deplasarea pentru prima dată de forţe militare ale Statelor Unite în fostele teritorii sovietice din Asia Centrală, şi dominarea militară a unei zone cu resurse naturale fabuloase.

Bejingul are interese vitale şi în Iran. În octombrie 2004, China a semnat cu Iranul o înţelegere de 70 de miliarde de dolari pentru 51% din producţia celui mai important puţ petrolifer marin al Iranului.

Rusia şi China au invitat India şi Pakistanul la reuniunea SCO, oferindu-le o garanţie - pe termen lung - de acces la resurse petroliere şi de gaze naturale. India şi Pakistanul mai sunt interesate şi de construirea unui gazoduct din Iran către ţările lor.

Dacă privim retrospectiv percepţiile Indiei asupra Chinei înregistrate în 30 noiembrie 2001, în cadrul unui raport bilateral1, observăm că sunt totuşi o serie de temeri şi dispute cu privire la rolul fiecărui stat în regiune. Conform unei liste de participanţi, sunt trei percepţii identificate despre China în gândirea strategică indiană. Cei mai mulţi indieni au căzut în „concepţia cursului principal” că în termen apropiat China nu constituie o ameninţare militară, dar aceasta este incertă pe termen lung iar India trebuie să se apere împotriva viitoarei puteri protectoare a Chinei în regiune. Cei care au propus această concepţie cred că ambele părţi au lucrat pentru îmbunătăţirea relaţiilor din ultimii ani, începând cu 1980, prin vizite statale ale liderilor ambelor părţi, diverse înţelegeri minore şi aşa mai departe.

De asemenea, participanţii au susţinut că în ciuda impedimentelor sigure, disputele pentru graniţă se menţin de la conflictul din 19622 care a fost reglat pentru a asigura un statut minoritar legal în relaţiile India - China. O îngrijorare îl reprezintă impactul pe care-l va avea continuarea relaţiilor de prietenie între China şi Pakistan, asupra celor două state dar care poate fi rezolvat printr-un dialog măreţ între India şi China. Totuşi, această concepţie a curentului principal ar putea înregistra o întorsătură pozitivă în relaţiile India - China din ultimii ani, dar totodată s-ar şi putea opune pe termen lung, dacă China ar decide să-şi sporească influenţa

1 Sommers, Justin, reporter Asia Society, Raportul India – China: „Ce trebuie să ştie Statele Unite?”, raport conferenţial, 30.11.2001. 2 Războiul din 1962 a izbucnit după ce China a ocupat 38.000 de kilometri pătraţi pe Platoul Aksai Chin, folosind terenul pentru construirea unui drum spre Tibet. India mai acuză China că ocupă ilegal 5.180 km pătraţi în nordul Kashmirului, teren cedat Beijingului de Pakistan în 1963.

www.geo

polit

ic.ro

109

în regiune. Sentimentul răspândit în India este acela că R.P.Chineză a stabilit o structurare sigură pentru dezvoltarea economiei, şi nu va permite distrugătorilor străini să-i împiedice misiunea de-a lungul acestei perioade.

Este destul de neclar cât va dura această perioadă, şi India nu este sigură dacă, odată ce China se simte confortabilă cu statutul economic legal pe care la dobândit, liderii ei vor fi pregătiţi să impună suficient de bine puterea politică şi militară a Chinei în regiune.

Această mare majoritate a indienilor au însă scopuri comune politice şi militare cu chinezii, în special datorită faptului că dominaţia americană în regiunea Asia-Pacific nu trebuie sa continue.

De la stabilirea „parteneriatului strategic” SCO, schimburile comerciale între Rusia şi China au înregistrat un salt spectaculos. În anul 2005 se aştepta ca aceste schimburi să fie cu 20% mai mari decât în 2004, când au atins cifra record de 21,2 miliarde de dolari. Se estimează că schimburile comerciale între Rusia şi China vor atinge în jurul anului 2010 circa 80 de miliarde de dolari. Numai la petrol, în cursul lui 2005, China îşi va mări importurile din Rusia cu 50%, atingând 70 de milioane de barili. De altfel, China a investit 6 miliarde de dolari numai în compania petrolieră rusă „Rosneft”.

Un interes special pentru China reprezintă regiunea Siberia. În Siberia se află aproape jumătate din rezervele de petrol ale Rusiei şi 70% din cele de cărbune. Autorităţile ruse au anunţat că, în primele cinci luni din 2005, au exportat în China 3 milioane de tone de petrol din Siberia de Est, cu 37% mai mult ca anul trecut.

Pentru a facilita importurile de petrol rusesc, Beijingul a participat la construcţia unui uriaş oleoduct din Siberia către provinciile din nord-estul Chinei. Pe lângă legăturile economice, Rusia şi China şi-au dezvoltat şi legăturile militare. Primul exerciţiu militar comun ruso-chinez, care are o mare importanţă pentru geopolitica Asiei Centrale, s-a desfăşurat în luna august, în China, cu participarea a 2.000 de militari ruşi.

www.geo

polit

ic.ro

110

CHAOGONG - SISTEMUL DE RELAŢII ALE CHINEI CU LUMEA DIN AFARA EI

Anna Eva BUDURA

Abstract: Chaogong - the system of China’s relations with the outside world presents the conclusions to which the sinologist Anna Eva Budura came after many years of studying Chinese history. Chaogong is the system developed during many centuries by the Chinese, in order to preserve and develop their national being, a system which came to existence from the specific geographic conditions they were living and producing the necessary means for maintaining their lives, from their specific spirituality and psychological characteristics. As early as 6-5.000 years ago, among the many tribes living on the upper and middle flow of the Yellow River, the tribal union formed by the huaxia began to till the land and built walls to protect themselves from the nomadic tribes. It means that from de very beginning of her existence the huaxia Chinese developed a sense of self protection by pacific means, by assuring peaceful conditions using any material means they disposed of. The chaogong system became into being in the second Century B.C and was functioning until de XIX Century with positive or negative results depending on the existing political and economic situation of China. The ideograme chao means audience granted by the emperor to someone and gong, gift, offering of a subject to the sovereign. In foreign languages it was translated as tributary system and perceived as it was practiced in Europe. But chaogong is different from the tributary system practiced in the West. Its ideological substantiation is Confucianism which is against the idea of using arms in order to impose supremacy. Being educated in this spirit and being conscious of the material and spiritual values they posses, the Chinese emperors were willing to share with other peoples the achievements of their realm only to assure peace of their empire and the recognition of their supremacy. Those who accepted the chaogong relationship were asked to pay periodically homage to the Chinese emperor presenting a certain amount of gifts of symbolic value decided by themselves. In order to express his generosity the Chinese emperor offered them gifts 10 or more times valuable so that in a certain period maintaining this kind of relationship became a financial burden for China. This system came to an end after 1861 when the Office of Handling the Affaires with Foreign Countries (Zongli yamen) was formed and in 1901, when this Office was transformed into the Ministry of Foreign Affaires of China.

De-a lungul istoriei, din momentul înfiripării existenţei sale statale, fiecare neam, apoi naţiune, în scopul asigurării şi propăşirii fiinţei sale, şi-a conceput sistemul său de relaţii cu alte neamuri, naţiuni şi state, un sistem ce a izvorât din condiţiile geografice în care habita, din modul cum îşi asigura cele necesare traiului, din spiritualitatea pe care şi-a creat-o, din trăsăturile sale psihice. Acest sistem a evoluat secol după secol, ajungând la complexitatea sa internaţională pe care o cunoaştem astăzi. În modul de a se manifesta în forurile internaţionale şi în acţiunile pe plan mondial ale unor ţări cu o lungă civilizaţie, aşa cum este China, India, Persia, Japonia, de pildă, un specialist în istoria lor identifică fără greutate elementele sistemelor de relaţii practicate de ele de-a lungul secolelor în contactele cu alte state. Cunoaşterea acestor elemente este fără îndoială în beneficiul unei mai bune înţelegeri pe plan mondial. Câte confruntări armate, câte tragedii umane nu s-ar fi putut evita, de pildă, la începutul contactelor civilizaţiei chineze cu civilizaţia occidentală dacă primii emisari ai celei din urmă ar fi cunoscut esenţa sistemului chaogong practicat de imperiul chinez de-a lungul secolelor şi ar fi ştiut să acţioneze în cunoştinţă de cauză?

www.geo

polit

ic.ro

111

*** Pentru a înţelege condiţiile istorice în care a luat naştere sistemul chaogong

trebuie să ne întoarcem cu 6 - 5 mii de ani în urmă, când în valea cursului mediu şi inferior al Râului Galben, din puzderia de comunităţi umane, clanuri şi triburi s-a detaşat uniunea tribală a neamului hua-xia(chinez). Acesta s-a sedentarizat, a început să cultive pământul şi a ridicat ziduri în calea altor neamuri rămase în barbarie. Încă de la începutul existenţei sale, în neamul hua-xia s-a statornicit sentimentul defensiv, înţelegerea că, în faţa forţei brutale, civilizaţia sa bazată pe lucrarea pământului este vulnerabilă şi că găsirea unui modus vivendi cu lumea exterioară este o necesitate primordială a înseşi fiinţării sale.

Odată ce, în mileniul III î.e.n., a păşit pe calea civilizaţiei, neamul hua-xia şi-a creat formele incipiente de guvernare, şi-a conceput şi ordonat preceptele morale şi de conduită, regulile de cinstire a zeilor şi normele relaţiilor sale cu lumea de afară. Fără să excludă ripostele necesare pe calea armelor date celor care îi perturbau activitatea paşnică, el a pus pe primul plan promovarea înţelegerilor, cumpărarea liniştii şi păcii recurgând în acest scop la toate mijloacele materiale de care dispunea.

Între secolele XVIII şi XI î.e.n., populaţia hua-xia a creat civilizaţia bronzului şi, odată cu aceasta, a statornicit prima organizare statală cu o fizionomie politică şi culturală definită. S-a înscăunat prima dinastie atestată de vestigii arheologice şi de documente incizate pe oase de divinaţie - dinastia Shang. Domnitorii acesteia ajunseseră, de-lungul a 600 de ani, să-şi exercite puterea asupra unei arii întinse a civilizaţiei hua-xia. În relaţiile dinastiei cu neamurile nomade pacificate şi parţial asimilate în această arie, s-a instituit un sistem de relaţii care le obligau pe acestea să respecte pacea şi liniştea la fruntariile cu dinastia Shang.

Acest sistem este cunoscut în istoria relaţiilor Chinei cu lumea exterioară sub numele de chaogong (ideograma chao însemnând: a fi primit în audienţă la împărat, a acorda audienţă cuiva de către împărat, iar gong, ofrandă, dar, plocon oferite de supus suveranului). Acesta a fost oficializat în secolul al II-lea î.e.n. şi a fost practicat, cu rezultate mai bune sau mai puţin bune în funcţie de puterea statului centralizat chinez, până în secolul al XIX-lea. Atunci când imperiul era consolidat şi avea o economie înfloritoare, popoare şi state chiar din zone mai îndepărtate de statul chinez căutau să accepte acest tip de relaţii şi să-i onoreze prevederile, bucurându-se în schimb de privilegiile acordate.

În ce consta acest sistem chaogong, tradus în limbile străine drept sistem tributar de tip chinezesc?

Ca urmare a afirmării civilizaţiei hua-xia într-o arie tot mai întinsă, împăraţii Chinei priveau teritoriul asupra căruia domneau ca un centru de emanaţie a civilizaţiei şi un punct de atracţie pentru cei dornici de emancipare. Ei se considerau deţinătorii unor valori materiale şi spirituale inegalabile, atât cantitativ, cât şi calitativ, şi apreciau că nu au aveau nimic a le cere altor popoare. Conform ideologiei confucianiste, lor le era străină ideea folosirii armelor pentru impunerea supremaţiei, scopul principal urmărit în relaţiile cu alte grupuri etnice şi naţiuni constituindu-l atingerea armoniei şi nu cucerirea; suveranii chinezi urmau să ajungă la pacea mondială prin menţinerea unui stat bine guvernat prin intermediul eticii şi auto-perfecţionării. Fiind educaţi în această ideologie, ei nutreau credinţa potrivit căreia „dacă guvernanţii sunt cultivaţi, atunci şi oaspeţii (cei închinaţi) sunt supuşi, că doar lipsa de moralitate şi educaţie a acestora, dădea naştere la răzmeriţe” la graniţele ţării. Aşa că împăraţii chinezi erau gata să împărtăşească cu alte popoare şi neamuri valorile cu care operau şi de care dispuneau în schimbul asigurării liniştii şi păcii la graniţele imperiului şi

www.geo

polit

ic.ro

112

recunoaşterii supremaţiei lor. Celor care au acceptat această relaţie chaogong li se cerea să-şi prezinte periodic,

odată cu unele obiecte simbolice numite gong, omagiile care să dea expresie respectului ce-l purtau instituţiei imperiale hua-xia-chineze şi exponentului acesteia - Fiului Cerului. Cantitatea şi valoarea acestora nu erau fixate de curtea imperială chineză ci erau lăsate la latitudinea ţărilor închinate; ele decideau ce anume să prezinte drept plocon şi în ce cantitate. În acest fel, darurile nu deveneau povară spoliatoare pentru comunităţile de unde proveneau. (În schimb darurile oferite de împăratul Chinei reprezentanţilor popoarelor închinate, în anumite perioade istorice, au devenit poveri considerabile pentru visteria curţii imperiale.) Aceste relaţii chaogong excludeau din principiu amestecul în treburile interne ale statelor închinate, ca şi impunerea prin forţă a culturii şi limbii chineze.

Stabilirea acestor relaţii, ca şi desfăşurarea audienţelor periodice la împăratul Chinei se desfăşurau după un ritual stabilit, care - după cum am spus mai sus - deja din antichitate avea menirea să instituţionalizeze relaţiile ierarhice între părţi. Solii erau primiţi la graniţele Chinei de către un demnitar al oficiului de primire a solilor din cadrul Ministerului Riturilor şi erau conduşi cu alai până în capitală, unde erau cazaţi la casa de oaspeţi destinată special pentru asemenea ocazii. Aici li se acordau toate facilităţile pentru un sejur plăcut, se verifica textul documentului de acreditare, numit „biao” - petiţie către tron. La data fixată pentru audienţă, solii erau conduşi în palatul imperial, în sala tronului destinată primirii ţărilor închinate. Aici depuneau pe „biroul galben” „petiţia către tron” şi apoi, executau în faţa împăratului salutul protocolar uzitat în China şi în majoritatea ţărilor din Asia, inclusiv în rândul popoarelor nomade: trei prosternări cu trei atingeri de fiecare dată a podelei cu fruntea. După aceasta, solii ofereau darurile în semn de omagiu. La rândul său, suveranul Chinei oferea daruri, de obicei înzecit mai valoroase decât cele aduse de soli. În cazul unor popoare a căror închinare reprezenta un câştig important pentru pacea imperiului, aceste daruri erau şi mai valoroase. Aşa s-a întâmplat în anul 53 î.e.n. în cazul neamului xiongnu (presupuşii strămoşi ai hunilor) care a periclitat timp de secole liniştea imperiului Han. Cu ocazia închinării sale, solilor li s-au dăruit 10 kg de aur, 200.000 de monezi, 8.000 de baloturi de ţesături, 3 tone de mătăsuri, costume ceremoniale, spade, arcuri şi o pecete de recunoaştere şi confirmare a poziţiei de domnitor al hanului xiongnu asupra supuşii săi. După aceasta, un mare număr de state din oazele Asiei Centrale şi-au trimis solii în capitala imperiului chinez şi s-au închinat Fiului Cerului.

În cadrul sistemului chaogong se practica şi un comerţ de tip feudal. Cum comerţul cu lumea exterioară se derula doar sub controlul statului, popoarele şi statele închinate obţineau privilegiul de a aduce, în afara darurilor propriu zise, mărfuri pe care aveau permisiunea să le desfacă, în pieţele capitalei sau în porturi, sub supravegherea funcţionarilor de stat, după ce li se percepea o taxă de 1-2% din valoarea bunurilor. O parte din acestea erau achiziţionate de curtea imperială la preţuri fixate după principiul: „Noi (curtea imperială) oferim mai mult şi primim (de la cei închinaţi) mai puţin”. Acest sistem nu avea deci menirea sa impulsioneze dezvoltarea economiei de mărfuri în China, de a-i aduce avantaje materiale, ci era subordonat ideii principale a relaţiilor cu lumea din afara imperiului chinez şi anume de a cumpăra liniştea şi pacea la graniţele imperiului, de a evita acumularea nemulţumirilor şi izbucnirea revoltelor determinate în mod inevitabil de un eventual jaf economic.

Acest sistem, în cadrul căruia cei ce se închinau împăratului Chinei prezentau

www.geo

polit

ic.ro

113

plocoane în semn de omagiu şi primeau drept recunoaştere a fidelităţii lor daruri substanţiale, a jucat un rol pozitiv în menţinerea unor relaţii echitabile şi paşnice ale statului chinez cu numeroase neamuri, seminţii şi popoare ce au locuit, de-a lungul istoriei, teritoriul actual al Chinei, precum şi cu numeroase state ca India, Japonia, statele-oază din Asia Centrală şi de Vest, iar în anumite epoci de glorie ale imperiului, chiar cu Persia, Arabia şi statele de pe coasta Africii de Est. Cu acest sistem a fost apărată civilizaţia hua-xia căreia i s-a asigurat un mediu favorabil de dezvoltare şi propăşire. Totodată, deşi procesul nu a fost impus cu brutalitate, s-a ajuns la fuzionarea numeroaselor neamuri, seminţii şi popoare în aria civilizaţiei hua-xia chineze, şi apoi, la asimilarea lor în cadrul naţiunii han, care reprezintă azi 90% din populaţia Republicii Populare Chineze.

Sistemul a funcţionat cu rezultate pozitive în relaţiile cu un număr mare de state din estul, sud-estul şi sudul Asiei şi din Asia centrală, până când imperiul chinez şi aceste state au intrat în contact cu puterile occidentale în plină expansiune colonizatoare brutală, când s-a produs marea ciocnire dintre civilizaţia chineză ce avea la bază filosofia confucianistă şi cea occidentală bazată pe individualism şi competiţie nemiloasă. Curtea imperială a încercat să folosească vechiul sistem de relaţii al înţelegerilor paşnice, adoptând o politică pasivă de apărare prin izolare. Încercările sale au eşuat însă. Puterile occidentale se apropiau de China cu metode necunoscute încă de cârmuitorii ei. Opiul şi tunurile au dărâmat China tradiţională. Victimă i-a căzut şi chaogong, sistemul de relaţii cu alte state. Prima ţară care a pus în discuţie acest sistem a fost Rusia (vă este cunoscută atitudinea adoptată de Spătaru Milescu sosit în imperiul Qing, în anul 1676, ca sol al Rusiei), urmată de Marea Britanie. Aceste ţări, neînţelegând esenţa sistemului de relaţii ale Chinei cu alte state, sistemul chaogong, nu au acceptat ca darurile prezentate de emisarii lor să fie considerate plocon, simbol al recunoaşterii respectului pe care le purtau instituţiei imperiale chineze şi reprezentantului acestuia - Fiului Cerului, să fie tratate drept state vasale în concepţia europeană a cuvântului şi au refuzat să primească documente emise de Curtea Statelor Închinate sau Ministerul Riturilor, au respins obligaţia de a se prosterna în faţa suveranului chinez. Ele au cerut înfiinţarea unui organ administrativ special care să fie echivalent cu ministerele de externe ce fiinţau la acea dată în toate ţările occidentale. Pentru curtea imperială a fost greu să accepte aceste cerinţe, să renunţe la practici statornicite de-a lungul mileniilor. Sub ameninţarea tunurilor însă s-a văzut obligată să cedeze, să semneze tratatele inegale şi să accepte prevederile acestora, prevederi care au subminat măreţia ţării, stabilitatea, integritatea şi prosperitatea ei. În anul 1861, tratatul de la Beijing impus Chinei de către Anglia şi Franţa a prevăzut înfiinţarea Oficiului Administrării Generale a Treburilor cu alte State (cunoscut în documente ca Zongliyamen). Timp de 40 de ani acesta s-a ocupat de relaţiile cu cele 15 ţări de pe continentul european şi american care stabiliseră relaţii cu China în noile condiţii şi a rezolvat toate problemele legate de prezenţa misiunilor diplomatice din China. Istoricii chinezi consideră că „deşi legat de procesul de colonizare a Chinei, înfiinţarea acestui Oficiu a reflectat în mod obiectiv evoluţia aparatului de politică externă a Chinei în direcţia modernizării.”

La sfârşitul lunii ianuarie 1877, primul trimis diplomatic al Chinei imperiale într-o ţară străină, Guo Songdao şi-a prezentat reginei Marii Britanii, Victoria, scrisorile de acreditare şi şi-a început activitatea diplomatică în concepţia modernă a cuvântului.

În anul 1901, în conformitate cu prevederile tratatului impus de cele opt state care au reprimat revolta Yihetuan (a Boxerilor) acest oficiu a fost transformat în Ministerul Afacerilor Externe.

www.geo

polit

ic.ro

114

A început astfel lungul drum al Chinei spre afirmarea sa în marea familie a statelor lumii moderne. Bibliografie selectivă: 1. Zhongguo Lishi Da Cidian (Marele Dicţionar al Istoriei Chinei) vol.I şi II. Shanghai, 2000. 2. Encyclopaedia of China History vol.I-III. Redactor-şef:Ji Jianghong.Beijing, 2003. 3. Zhongguo Renming Da Cidian (Marele dicţionar al numelor de personalităţi din China), Shanghai, 1933. 4. Zhongwai guanxi sanbai ti (300 de teme ale relaţiilor Chinei cu străinătatea). Redactor principal:Shi

Yuanhua. Shanghai, 1991. 5. Zhongguo Wenhua Zhishi Jinghua (Chintesenţa cunoştinţelor cu privire la cultura chineză), Beijig, 1990. 6. Zhongguo Shiji Jinghua Yicun (Culegere de texte reprezentative ale istoriografiei chineze), vol. I-IV.

Redactor principal Yang Xiangkui. Jinan.1993. 7. Zhen He Wenxuan Ziliao Huibian( Culegere de documente cu privire la Zheng He) Beijing, 198zou

Changlin: Zhonguo Li Wenhua (Cultura Li din China), Beijing, 2000. 8. Wang Weimin: Zhonguo Gudai Lisu (Ceremonialul tradiţional din China antică), Beijing, 1991. 9. Zhu Xiaoxin: Zhongguo Gudai Liyi Zhidu (Sistemul de ritualuri din China antică), Beijing, 1991. 10. Zou Yuanchu: Zhongguo Huangdi Yaolu (Scurte biografii ale împăraţilor Chinei), Beijing, 1990. 11. Zhongguo Lishi Ditu (Culegere de hărţi din timpul dinastiilor Qin şi Han) vol.2. Editor principal:prof.

Tan Qixiang, Beijing, 1982. 12. Ge Xianxiong: Zhongguo Lidai Jiangyu biandong (Graniţele Chinei de-a lungul istoriei), Beijing, 1991. 13. Guo Bonian, Liu Fuyuan: Xinbian Zhongguo Shihua (O nouă istorie a Chinei) vo.I-II,Shanghai, 1984. 14. Meng Shaohong: Kangxi Dadi Quanzhuan (Biografia completă a marelui împărat Kangxi),Changchun,1991. 15. Yingxiang Zhongguo Lishi de yibaige Nanren (Biografiile a 100 de bărbaţi care au exercitat influenţă

asupra istoriei Chinei) Redactor principal:Xiao Li. Guangzhou,1992. 16. Zhongguo Jindai Mingliu Zhuanji Daguan (Prezentarea biografiilor marilor personalităţi ale Chinei

moderne), Redactor principal:Zheng Tingping. Beijing,1994.

www.geo

polit

ic.ro

115

CONNECTIONS BETWEEN THE WESTERN AND EASTERN CIVILIZATIONS THROUGH THE AGENCY OF A ROMANIAN

DIPLOMAT: NICOLAE MILESCU SPATHARIUS

Radu Ştefan VERGATTI

Résumé : Le spathaire (ou le baron1) Nicolae Milescu a été et continue d’être une personnalité importante de l’histoire de la culture et de la diplomatie mondiale. Formé dans la Grande École de la Patriarchie d’Istanbul, il acquit depuis sa jeunesse une éducation humaniste solide. C’est à cette époque qu’il apprend le latin, le grec, l’italien, le slavon. Il allait apprendre aussi le russe. Fort de ces instruments de communication, il se met au service de la diplomatie des princes régnants de Valachie et de Moldavie. Il aura le nez coupé (rhinotmèse) en 1661 pour avoir conçu d’usurper le trône de la Moldavie. C’est dans cet état qu’il se rendit à Istanbul où il traduisit l’Ancien Testament en roumain. C’était une entreprise essentiellement humaniste, commandée et payée par son ami, le futur voïévode Şerban Cantacuzène (1678-1688). Plus tard, en 1667, il écrit à la demande des jansénistes un ouvrage publié en 1669 à Paris, Enkiridion sive stella Orientalis Occidentali splendens, id est sensus Ecclesiae Orientalis, scilicet græcæ, de transsubstantione Corporis Domini Aliisque controversii, signé Nicolao Spadario Moldavolaccone, barone ac olim generali Wallachiae, conscriptum Homiae, anno 1667, mense Februarii. Ce fut le premier livre d’un auteur roumain imprimé en Europe de l’Ouest2. En 1671, suite à la demande d’Alexis Ier Mikhaïlovitch et à la recommandation du patriarche Dosithée Nottara, il part pour Moscou comme premier traducteur de Possolskii Prikaz. Il s’y occupait de la traduction du latin et du grec en russe. De 1676 à 1679 il dut remplir la partie la plus extraordinaire de sa mission. Il fut à la tête d’une ambassade du tsar russe auprès de l’empereur de Chine à Pékin. Après avoir rempli sa mission diplomatique, il rédigea trois ouvrages: a. Itinéraire sibérien; b. Stateijnii Spisok; c. La description de la Chine, qui contient en annexe La description du grand fleuve Amour, Le livret sur les Tatars, La description de la Corée du Japon. Les trois ouvrages étaient complétés par une carte. Malheureusement l’original ne s’est pas conservé, mais il a pu être reconstitué. On peut donc conclure que: a. Le spathaire Nicolae avait des connaissances de cartographie militaire; b. Il a tracé un nouveau trajet vers Pékin, que les Russes utiliseraient pour la construction du Transsibérien. Les ouvrages du spathaire Nicolae ont suscité l’intérêt de tous les gens cultivés et des politiques de l’Europe de l’Ouest et de la Sublime Porte. Comme ils étaient considérés «secrets d’État» et «propriété du tsar», ils ont été distribués avec parcimonie, avec l’accord du Kremlin. Certaines versions copiées par les calligraphes russes présentent une graphie slavone ornementale splendide. C’est le cas du manuscrit offert au savant suédois Sparwenfeldt, conserv à la BNF de Paris, mss. 35, qui peut être lu aujourd’hui par deux ou trois spécialistes. C’était là une forme habile de garder le secret sur ce qu’un homme familiarisé avec la diplomatie de la Sublime Porte, de la Valachie, de la Moldavie et de l’Europe de l’Ouest avait vu en Chine. À la fin de sa vie, Nicolae Milescu rédigea aussi d’autres ouvrages sur les descendants des Goths de la steppe de l’Ukraine, sur les Tatars de Crimée etc. Enfin, il s’est mis de manière active et efficace au service de la cause de la libération des peuples chrétiens de l’Europe de l’Est de la domination des sultans mahométans.

Nicolae Milescu Spatharius was, is and will always be a complex personality who shone particularly as one of the greatest most distinguished figures of the Romanian and Eurasian diplomatic life. He was one of the representatives of the third cycle of the Humanism, manifested belatedly in Southeastern Europe3. The people who described him were, at the same time, scholars, soldiers, politicians in high positions - even monarchs - who knew to perfectly blend their activity as statesmen, in 1 C’est l’équivalent qu’il donne lui-même de la dignité de « spatharius ». 2 L’opuscule de l’ancien spathaire a été inclus dans La Perpétuité de la Foy de l’Eglise catholique touchant l’Eucharistie (Paris, 1669), signé par Antoine Arnauld et Pierre Nicol. 3 Cf. V. Cândea, Raţiunea dominantă, Cluj-Napoca, 1979, p. 122.

www.geo

polit

ic.ro

116

the cabinet, with their actions, being able to immediately go to witty, refined and subtle discussions and diplomatic talks.

Unfortunately, Nicolae the Spathar (Chancellor) had a less known life1. The man himself gave the most significant facts of his biography2. From a conversation, he had with the emperor of China, Kang-Si (1662-1722), introduced in his, “Jurnalul de călătorie în China” (“Travel Notes in China”), we can affirm he was born in 16363. His birthplace is unknown4 and those who tried to find it drowned in an ocean of hypotheses5. Apparently, his father had come from Laconia at the beginning of the 17th century with the group that had accompanied the charming Radu Mihnea6. Nicolae’s mother, whose name was not kept in the archives, came from a Moldavian boyar family.

And lastly, we can mention without any doubt, as Nicolae’s blood relative, his brother Apostol, owner of several noble ranks and of the Mileşti domain, hence the name Milescu7. It should be mention here, as I have done on other occasions, that Nicolae never borne the name of Milescu8. He signed either as Nicolae spătarul, Nicolae spatharius, Nicolae Spafariov, or Nicolae Gavrilovici9. Later on, he was given the name Milescu following an onomastic calculation of last names: if his brother had this name, then the spathar must have borne it, too10.

Since he was often referred to as Nicolae Milescu, as I myself did in the past11, I will try to reconcile the reality of the documents with tradition. I will use the name Nicolae the Spathar Milescu.

He began his studies at the Royal School in Iaşi (Jassy), between 1646-1650. 1 Cf. R. Şt. Vergatti, Nicolae spătarul Milescu, Bucureşti, 1998, p. 34 and the following. 2 Ibidem. 3 Nicolae spătarul Milescu, Jurnal de călătorie în China, translation and afterword, bibliography and glossary by C. Bărbulescu, fourth edition, Bucureşti, 1987, p. 305. 4 Şt. Vergatti, op. cit., p. 47; the bibliography regarding this issue is presented in the reference notes 5 Ibidem. 6 Idem, pp. 44-45, Şt. S. Gorovei, Nicolae Milescu Spătarul. Contribuţii biografice, in The Annals of “A. D. Xenopol” Institute of History and Archeology, Iaşi, XXI/1984 7 N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, pp. 415-416; Şt. S. Gorovei, op. cit., loc. cit., pp. 184-185; R. St. Vergatti, op. cit., p. 45 8 cf. C. Bărbulescu, Afterword to Nicolae Spătarul Milescu, Jurnal de călătorie în China, ed. cit., p. 371; Şt. S. Gorovei, op. cit., loc. cit., passim; R. St. Vergatti, op. cit., p. 45 9 For the manner in which he signed, see Şt. S. Gorovei, op. cit., loc. cit., passim; R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 40 and the following 10 Ibidem 11 R. Şt. Vergatti, op. cit., passim

www.geo

polit

ic.ro

117

Because he was probably a good student, young Nicolae was chosen to be the companion of Prince Ştefăniţă, son of Prince Vasile Lupu (1634-1652), who was sent to attend the Patriarchate College of Istanbul1. There, at an educational establishment that equaled an Arts School of a Western European university, Nicolae mastered the Slavonic, Greek, Latin and Italian languages2. At the Patriarchate College of Istanbul, he was taught by some of the greatest teachers, one of them being Gavril Blasios mentioned in his future writings3 of whom he was particularly fond. In those years, among Nicolae’s schoolmates there were some who would later come to decide the fate of Southeastern Europe: Dositheus Nottara, future ecumenical patriarch, Şerban Cantacuzino, future prince of Wallachia etc.

All this shaped to the future spathar a solid, humanist education, absolutely necessary throughout his life, in his uninterrupted work in diplomacy. We used the term “diplomatic activity” instead of “mission” because the former implies the possibility of conducting various jobs and works in the field of the foreign policy from the office of some chancellery. The term “diplomatic mission” imposes the need for the employee to go where he is called. Nicolae did not have always to travel, much of his work was done from the offices of the foreign policy chancelleries.

Right after Vasile Lupu had been deposed from the throne of Iaşi and lacking financial support, Nicolae was forced to return home4. The new prince of Moldavia, Gheorghe Ştefan (1653-1658), being informed of young Nicolae’s qualities, of which, in fact, he was well aware, employed him as a secretary5.

Therefore, in February 1655, his wrote his first work, “Istoria icoanei Fecioarei Maria, făcătoare de minuni de la Neamţu”6.

This first work, which contains the translation of several documents, does not seem to have anything to do with the diplomatic activity. Actually, it can be considered the beginning of Nicolae’s acquaintance with this field, because he discusses the relations between the new Moldavian state and the Byzantine Empire7.

Therewith a period of advancement followed for young Nicolae. It nurtured his ambitions to greatness as well as his recklessness. His involvement in the political life and the intrigues that came with it brought him the noble rank of High Spătar (Spathar) of Ungro-Vlahia8[20] (the “Hungarian” Wallachia), but, also, his cruel punishment. Milescu’s former schoolmate and childhood friend, Prince Ştefăniţă Lupu, put an

1 . S.M. Soloviev, Istoria Rossii s drevneişih vremen, ed. III, vol. III, Moscova, 1911, col. 1365; Cleobul Tsurkas, Gli scolari greci di Padova nel rinuovamento culturale dell’Oriente Ortodosso, Padova, 1961, p. 12; idem, Les débuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée dans les Balkans, ed. II, Thessalonique, p. 54 and the following ones. 2 Cl. Tsurkas, Gli scolari…, ed. cit., p. 18. 3 Cf. Nicolao Spadario Moldavolaccone barone, ac olim generali Wallachiae Enchiridion…, published in A. Arnauld and P. Nicol, La perpetuité de la foy de l’Eglise catholique, IV, Anexe, ed. I, Paris, 1704, p. 51; Vasile Blassios was mentioned in the text, but the analysis of the scholars that preceded us established the, actually, it was Gavril Blassios; the latest edition in Romanian is Nicolae spătarul Milescu, Manual sau Steaua Orientului strălucind Occidentului, published by T. S. Diaconescu, Institutul European, 1997. 4 Cf. R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 62. 5 Idem, p. 63; Nicolae translated his position in Latin with the word “secretaries” 6 cf. C. Zaharia, Iosif I Muşat. Întâiul mare ierarh român, Roman-Huşi, 1981, p. 217-236; it thoroughly comments young Nicolae’s work, engaging in a heated controversy with Şt. S. Gorovei. 7 Ibidem. 8 Cf. Listele marilor dregători ai Ţării Româneşti, publ. in S.M.I.M., IV/1962, p. 572: he appears as Nicolae; a signature form 1660 shows it is him: “Nicolae, fost mare spătar al Ungrovlahiei” (“Nicolae, former great spathar of Ungrovlahia”) (E. de Hurmuzaki, Documente, vol. XIV, p. 201).

www.geo

polit

ic.ro

118

end to his advancement by ordering his nose to be cut off 1.. From Iaşi, he hurried to the capital of Wallachia, Bucharest. As he was a

familiar of Prince Grigore Ghica (1661-1664), possibly a former colleague at the Patriarchate College of Istanbul, he solicited and obtained the job of Chancellor. As a prince’s secretary, he left for Istanbul to serve the interests of the monarch. In the capital of the “Sublime Porte”, Nicolae enjoyed three peaceful years, in 1661-1664, perhaps the only ones in his tumultuous existence. His diplomatic mission, not very demanding, allowed him to achieve a remarkable cultural work: the translation of the Old Testament2. Financially backed by the rich prince Şerban Cantacuzino3, Nicolae turned his Romanian translation into a fighting instrument of the Orthodoxy against the denationalization actions of the followers of the Reformation and against the Catholic missionary actions. At the same time, it helped the third cycle of the Humanism to assert in Southeastern Europe. It was one of the most wonderful and significant results of Nicolae the spathar’s diplomatic mission. It would have been enough to inscribe him in the history of civilization.

Lastly, I cannot but mention that, in his translation, the former spathar enclosed the first philosophical paper written in Romanian: “Raţiunea dominantă” (“The Dominant Reason”) or, as the author named it, “Singurul ţiitoriu gând”4. The text is full of original elements compared to the version used. Through personal notes added to the contents - which, in modern language, could be referred to as editor’s notes - and form, the former spathar managed to surpass his predecessors’ creations. His superiority was also shown by what we now call the print run and the circulation5 elements that prove the inherent values of a piece of work.

It is a sad thing for the history of culture that Nicolae the spathar had to leave Istanbul because the prince from Bucharest, Grigore Ghica, had been banished in November 1664, as he had refused to take part in the battle of Leva (July 1664).

The former spathar headed, through western Transylvania and Satu-Mare6 to the banished prince who was now living on count Lobomirski’s domains, in southern Poland7. Soon afterwards, the two former school’s friendship came to an end. Nicolae went to Berlin where he hoped and managed to have a plastic surgery to remove the results of the cut nose8.

There, in the capital of Prussia, Berlin, the former spathar started to have direct contacts with the Western diplomatic life and etiquette. He expanded his horizon in this respect visiting Italy for a short time9. He returned to Berlin in the spring-summer of 1 Cf. O. Cicanci, P. Cernovodeanu, Ştiri noi despre spătarul Nicolae Milescu şi relaţiile lui cu teologul anglican Thomas Smith, in “Biserica Ortodoxă Română”, n. 3-4, an LXXXIX (1971), pp. 326-334; R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 84 and the following ones. 2 Cf. Mss. rom. 45, in the Manuscript Section, the Library of the Academy, Cluj Napoca Branch; Mss. rom 4389, in the Manuscript Section, the Library of the Academy. For comments, see O. Cicanci, P. Cernovodeanu, Ştiri noi…, loc. cit., p. 333, N. 44; Virgil Cândea, Raţiunea dominantă, ed. cit., p. 114 şi urm.; R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 94 and the following ones. 3 Cf. R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 97. 4 Cf. V. Cândea, op. cit., p. 172-214 5 Ibidem; R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 102. 6 Cf. Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. IX, Bucureşti, 1938, p. 55, doc. nr. 46. 7 Cf. Idem, Pribegia lui Grigore Ghica prin Ungaria şi aiurea, in the Annals of the Romanian Academy, Mem. Secţ. Ist., S. III, T. II, 1924, p. 49. 8 O. Cicanci, P. Cernovodeanu, Ştiri noi…, loc. cit., p. 330. R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 105 şi urm. 9 Cf. B. P. Hasdeu, Nicolae Milesco Spatarul, in Satyrul, I/1866, p. 12-14; I. F. Golubev, Vstreca Simeona

www.geo

polit

ic.ro

119

1664 and succeeded in resuming the relationship with another banished prince, who knew him well. Gheorghe Ştefan immediately decided to employ the now cured, normally looking Nicolae. He was sent on a diplomatic mission in Sweden, described by the ambassador of Paris in Stockholm, Arnaud de Pomponne, as follows: “…le prince (i.e. Gheorghe Ştefan) a profité d’une visite qu’il lui etait allé rendre en se trouvant en Allemagne, pour lui (i.e. Nicolae.) faire entreprendre ce voyage (in Sweden)”1.

Nicolae’s mission in Stockholm took place in late October 1666, when he met and were acquainted with France’s newly appointed ambassador, Arnaud de Pomponne. It was during the long nights of the freezing Scandinavian winter that the two intellectuals, who accidentally did not know much about diplomacy, met and talked. The French envoy asked Nicolae to settle the issue of the transubstantiation from an Orthodox point of view. The Calvinist Jean Claude, who was having a violent argument with the Jansenists, was thus given an answer. And so appeared “Enkiridion sive stella Orientalis Occidentali splendens, id est sensus Ecclesiae Orientalis, scilicet græcæ, de transsubstantione Corporis Domini Aliisque controversii”, signed “Nicolao Spadario Moldavolaccone, barone ac olim generali Wallachiae, conscriptum Homiae, anno 1667, mense Februarii2”. The former spathar’s opuscule was included in “La Perpetuité de la Foy de l’Eglise catholique touchant l’Eucharistie”3 (Paris, 1669), under the signatures of Antoine Arnauld and Pierre Nicol.

It was through this answer of the former great chancellor that the only work he saw printed while he was alive spread in Western Europe. It represented a new outgrowth of a diplomatic mission, that of Stockholm. The book was also the third stand taken by a Moldavian, following the metropolitans Petru Movilă and Varlaam, but this time it was a layman’s standpoint, in the controversy between the Orthodox and Calvinist on the issue of the transubstantiation. Last, but not least, western Europeans liked the book for its elegant, easy language and the sparkling style, sometimes full of biting irony. It was a clear difference from the heavy, unpleasant style of the metropolitan Petru Movilă, who had some reputation in the Occident.

The family of Pomponne, with significant influence at the court of Louis “Le Roi Soleil” (The Sun King), got the former great chancellor an audience in favor of Gheorghe Ştefan. This attempt was unsuccessful4. We may conclude by saying that Nicolae’s mission in Stockholm and Paris had the most outstanding consequence, the publication of Enkiridion, a famous work of the epoch.

After his unsuccessful diplomatic mission in France, the spathar left in September 1667 to join the old prince Gheorghe Ştefan, who was in Stettin (Szczecin). The latter was ailing and soon after, he died on January 27, 1668. As a result, Nicolae went to Moldavia, at the court of Voivode Alexandru Iliaş. He would not have a moment of rest. He had to accompany the banished prince to Istanbul, a city that seemed to

Polţkago, Epifania Slavineţkogo i Paisia Ligaridia s Nikolaem Spafariem i ich beseda, in Trudi otdela Drevenerusskoi literaturî, XXVI, St. Petersburg (Leningrad), 1971, p. 294 and the next; O. A. Belobrova, Nikolai Spafarii. Esteticeskii traktati, St. Petersburg (Leningrad), 1978, p. 50 and the next, R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 106 and the following. 1 Cf. I. Hudiţă, Contribuţiuni la istoria spătarului Nicolae Milescu şi a lui Gheorghe Ştefan, in “Arhiva”, Iaşi, XXXV/1929, N. 2, p. 95 2 Nicolae spătarul Milescu, Manual sau Steaua Orientului (Manual or the Star of the Orient)…, ed. cit., pp. 32-33. 3 Idem, p. 8 4 Cf. I. Hudiţă, op. cit., loc. cit., pp. 87-93.

www.geo

polit

ic.ro

120

lure him constantly. In the city-capital of the Ottoman sultans, he got in touch with the world of

the diplomats. Under such circumstances, he compiled a short work, of merely five pages, for the Anglican pastor of the British Embassy, Thomas Smith1. It contains:

1. The Moldavian and Wallachian (Muntenian) alphabet, which is Slavonic as well, except for the last two letters;

2. Lord’s Prayer for the Romanians, which is “Our Father”. (In order to help the Anglican pastor, Nicolae transcribed the text in Greek letters, adjusting them to the Romanian phonetics).

3. “The Confession of Faith” - “The Creed” or the Nicene-Constantinopolitan Symbol written in Romanian, repeated in Slavonic and transcribed in Greek letters.

4. The two religious invocations, written in Slavonic and Greek. The philosophical reflections had some echo. It was only natural to have happened

so. “Our Father”, given to an Anglican cleric, member of the British diplomatic corps, was the first text to be printed in Romanian, written in Latin, which circulated in England2, the second of this sort in Western Europe, after the one given to Georg Stiernhielm. The version of this text is almost identical with that written in 1667 in Stockholm. There is a slight difference, though, between the 1667 and 1669 versions - the word “iartă” (forgive) was replaced by “lasă” (let) - but it is not significant3. It can only prove the permanent unrest of the translator, a learned man, to find the best version when rendering a text into a foreign language.

Therefore, it is but necessary to have the merits of the diplomat Nicolae to disseminate Romanian language and culture in Europe insisted upon. If, at the end of the 16th century, the Moldavian great logofăt (Chancellor) Luca Stroici was the first to write “Our Father” in Latin letters in the form of a manuscript to be given to a Polish nobleman, the spathar did so much more. Printing helped his writings to spread and so the tight walls of the libraries that were keeping inside manuscripts meant for a small number of readers crumbled and the Latin character of the Romanian language and, consequently, of the Romanian culture, were widely affirmed in the European intellectual circles.

The unusual qualities of this man, who was always taken by his destiny to some place or another, made Dositheus Nottara satisfy an older request of Tsar Alexis (Aleksey Mikhaylovich).

In 1666, the tsar had asked the hierarchs, who had come to Moscow to attend the synod of patriarch Nikon’s deposition, to send him a “learned man, of Greek (i. e. Orthodox) law and, most of all, a knower of foreign languages”4. When Dositheus, thought of by the tsar, as some kind of adviser and possessor of complete knowledge regarding the Near East, became patriarch, he recommended Nicolae. As he knew the spathar very well, on January 27, 1671, the patriarch warmly recommended

1 Cf. O. Cicanci, P. Cernovodeanu, op. cit., p. 331, the original text is reproduced in picture 8. 2 It is not necessary that I should insist on it, since it was studied by L. Turdeanu-Cartojan, Une relation anglaise de Nicolas Milescu: Thomas Smith, in R.E.R, II/1954, p. 146-149. 3 Cf. A. Bitay, Un Tatăl Nostru românesc într-o carte suedeză din 1671, in “Revista Istorică”, XV/1933, N. 10-11, p. 126-133; Z. Mihail, Exercises Philologiques de Nicolae Milescu (1669): Le Codex des Prières offert à Thomas Smith, in Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol (The Annual of A. D. Xenopol Institute of History), XXXII, Iaşi, 1995, p. 25 4 Al. Grecu (P. P. Panaitescu), Despre legăturile lui Nicolae Milescu spătarul cu Rusia (On Nicolae Milescu the Spathar’s Connections with Russia), in Studii (Studies), Third Year (1950), N. 4, pp. 113-120.

www.geo

polit

ic.ro

121

him in a letter to the tsar: “It has come to our ears that you need an Orthodox man, a knower of different foreign languages and, therefore, we are sending you the bearer of this letter, Nikolai Gavrilovich (i. e. son of Gavril), a man with exquisite knowledge of Latin and Slavic (i. e. Slavonic) and especially Greek; he will be able to learn Russian quickly and do all sorts of translations. His writing is fine ... he is obedient and very discreet; he traveled through many countries and empires to educate himself and is exactly like a chronograph that keeps all the treasures of the world; wherever you might look, you would never find such man... Order him to translate and write (i. e. to redact) history works and books in any language you wish. He was born in Moldavia, Greek by his father, for he comes from the Peloponnese. He will be much needful at your highness’s court. We then entreat you to receive him with the honor deserved by this kind of people”1.

Although it was winter, once he received the patriarch’s recommendation and other secret letters, Nicolae left for Moscow. His first halt was in Edirne, where the great dragoman Panaiot Nicoussious was waiting for him. The latter entrusted him with other secret letters and missions. It could only be found out that biv vel (former great) spathar Nicolae had a letter dated February 5, 1671, addressed to the Greek Manuel from Moscow, who was ordered to assist him. The other aspects of the mission and the contents of the epistles remained unknown by the secrecy and the discretion of the diplomat. It is only known that he passed through Belgrade, Hungary, the court of Ferenc Rakoczi, the son of György Rakoczi II, Lwow (Lvov called Lemberg by the Germans and stopped in Warsaw, at the court of King Michal Korybut Wiśniowiecki (1669-1673). He met the king and handed him in the secret letters he had brought from Edirne. It was there that he rejoined August von Mayerberg, Emperor Leopold’s I (1658-1705) envoy at the Polish court. With his famous ability, Nicolae might have established other connections as well, but he obliterated them so that he could bring them to light at the right moment.

In June 1671 probably, Nicolae arrived in Moscow and was welcomed by Tsar Aleksey Mikhaylovich (1645-1677) in the magnificent stateroom of Granovitaia Palata2. It was only on December 14, 1671, after he had received a certain amount of information, that the tsar appointed him main translator of the Possolskii Prikaz (Foreign Ministry), where he was to remain for the rest of his life3. Under the supervision of the pro-Western boyar Artemon Sergheevici Matveev, he made his contribution to reforming the Possolskii Prikaz4 and to elaborating several works5 requested by the tsar, but not imposed by his position. He knew how to infiltrate into the Russian aristocracy where he became famous as an excellent teacher for the youths - Artemon Sergheevici Matveev’s, prince Cherkasski’s sons, etc. - thus meeting the demand of the authoritarian, unpredictable patriarch Dositheus Nottara and paving the way for the most important diplomatic mission of his life: the journey to China.

1 Ap. P. P. Panaitescu, Nicolas spathar Milescu (1636-1708), in Mélanges de l’École Roumaine en France, I, Paris, 1925, pp. 66-67. 2 Cf. Aida Nassibova, Le palais à facettes du Kremlin de Moscou, trad. française par A. Pascal, St. Petersburg (Leningrad), 1982, passim. 3 P. Sîrku, Nicolai Spafarii do priezda v Rossiiu, Zapiski Vostocinogo otdeleniia Imperatorskogo Russkogo arheologhiceskogo obşcestva, II, St. Petersburg, 1888; idem, Nicolai Spafarii, Jurnal ministerstva narodnogo prosveşcenia, St. Petersburg, 1885, p. 192. 4 Cf. R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 145 and foll..; I. N. Novicov, Istoriia o nevinnom zatocenii blijnago boiarno A. S. Matveeva, ed. II, Moscova, 1785, p.119. 5 the complete list of Nicolae the spathar Milescu’s works, uncovered until now, in R. Şt. Vergatti, op. cit., pp. 280-289

www.geo

polit

ic.ro

122

Before leaving for China, in 1674, and after he had proved that he mastered the Russian language and was familiar with the diplomatic elements required by the Kremlin, Nicolae received the most responsible of the credentials, that of elaborating and translating the documents and the secret correspondence between the tsar and his envoys or ambassadors or even foreign monarchs. At the same time, he was granted the permission, which sometimes turned into an obligation imposed by the Possolskii Prikaz, to get in touch with the foreigners that came to Moscow, and even with the ambassadors. The new missions proved he had gained the confidence of the tsar and his entourage and, as a result, Nicolae was asked too in 1674 to act as interpreter and companion of Denmark’s ambassador to Moscow1.

According to the Russian protocol, every employee in a special secret position, connected with the arrival of foreigners in Russia, the accomplishment of certain diplomatic missions etc. had to swear an oath of allegiance. Accidentally, the document containing Nicolae the spathar’s oath was found and kept at the Moscow church of St. Nicholas, probably chosen on purpose because of the name association. The charter goes as follows: “... he will accurately translate the emperor’s documents, will not inform the enemies of the empire either of the contents of the letters or their results will not speak about the state’s affairs with foreigners living in Moscow and will loyally serve the emperor”2.

His position strengthened and even bloomed in a remarkable moment for the evolution of the Tsarist Empire’s diplomatic relations. In Kremlin, a plan of expansion towards the southeastern, southern and central Europe had been thought out, and similarly, another had been elaborated concerning the eastern expansion. The starting point was that the Russian Empire had inherited and covered the former Mongolian Empire that had spread from the Pacific Ocean to the Black Sea, but the tsars were determined to exceed the achievements of the great khans. This wish was on the point of coming true. There was one problem though that Moscow was facing: the question of actually ruling the huge and extremely scarcely populated Siberia and, through it, particularly the question of the contact with Beijing.

The refined diplomat Artemon Sergheevici Matveev, with a background full of heavy difficult missions, realized that Moscow’s relations with Beijing had reached such a level that a discussion of their status required a special mission. Artemon Sergheevici thought of Nicolae the spathar. The non-Russian origin of the chancellor did not prevent him from making this choice, for the Russian Empire was in the habit of using strangers - competent, loyal people, closely watched by the Russian. Obviously, it was Nicolae’s case, and the tsar accepted Artemon Sergheevici Matveev’s suggestion. During the long talks of late and early 1675, the spathar was told about what would be expected of him and he burst with joy. The now famous letters exchanged with Piotr Dolgov, with the Possolskii Prikaz, with Artemon Sergheevici Matveev and even with the tsar prove that Nicolae’s restless nature of a perpetual traveler was eager to set out to the “Celestial Empire”, to experience the greatest adventure of his life.

He thoroughly prepared for the journey by reading, buying the necessary things for the trip, choosing the people who were to accompany him. Nicolae left Moscow on March 3, 1675. The journey to and from Beijing lasted until January 3, 1678. We shall not insist on the trip itself, we have already dealt with it somewhere

1 Cf. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 27, N. 21 2 S. A. Belokurov, Iz duhovnoi jizni moskovskogo obşcestva, XVII v., Moscova, 1902, p. 252.

www.geo

polit

ic.ro

123

else1 for now we are exclusively interested in the results of his diplomatic mission. The journey to China, the way Nicolae accomplished his mission caused

agitation and interest around Europe, the Levant and, to a certain extent, the Near East. All this, which had increased Nicolae’s prestige and had strengthened his position, prevented his not being charged and convicted in the political law suit brought against Artemon Sergheevici Matveev by his enemies, the Miloslavski boyars2 and ultimately helped him to resume his position at the Possolskii Prikaz, in the late summer of 16783.

However, the main consequence of his accomplishing the diplomatic mission in China was that, in almost no time at all, he had completed three works by the November 3, 16784:

a. “Journey Across Siberia”; b. “Stateijnii Spisok”; c. “Description of China”, which contains, as annexes, Description of the River

Amur, The Book about the Tartars, Description of Korea and Japan. The first writing, “Travels through Siberia”, has the complete title “Book which

describes the journey across the Siberian territory from the city of Tobolsk to the borders of China, started in 7183 (1675), on the third day of March”. The biv vel spathar narrates from the viewpoint of the first educated European who traveled through Siberia after its annexation to the Tsarist Empire by Cossack Ermac (1582). He offered fresh data, not present in the ancient writings or those of the Renaissance or Baroque scholars. Such data referred to the peoples he came across in Siberia - the Kalmucks, the Ostyaks -, which represent genuine ethnological studies, or to the great rivers Ob, Yenisey and Lena, and Lake Baikal, etc. Each time he presented a new piece of information, he would also say that this had never been known before.

His second writing, “Travel Notes from China”, bearing the title “Stateijnii Spisok”5, or loosely translated “Dare de seamă către autorităţile de stat” (“A report for the state authorities”), deals with the journey from the borders of the Chinese Empire to Beijing and back. In this case, too, the same mastermind prompted the spathar to exceed the limits of a simple, plain trip. He accurately described the landscape of China, which differed from that of Siberia, the villages, the deserted fortresses, the great, fortified, lively cities, among which shone Beijing whose walls are compared to those of “Kitai Gorod” in Moscow. There are also descriptions of the “Great Wall” and of the way it had been built, of temples with strange but flamboyant idols, of monasteries resembling, to some extent, to the planimetric structure of those

1 Cf. R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 164 and foll.; recently, a number of compilations have appeared, which bring nothing new and use no sources or bibliography written in Russian, i.e. those of E. Ciurtin (E. Ciurtin, L’Ethnographie sibérienne dans l’œuvre du roumain ‘Nicolas Milescu’ (1675-1678) Ie partie, in Archæus, T. IV(2000), fasc. 1-2, p. 416-437; idem, Spătarul Nicolae “Milescu”: Imaginea Siberiei şi Chinei în context european (I), in SMIMed., XX/2002, Brăila, p. 289-312). 2 R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 205 3 Ibidem. 4 I. V. Arseniev, Novîie dannie o slujbe N. Spafariia v Rossii, Moscova, 1900, p. 11 5 Full title, Stateijnii spisok posolstva N. G. Spafariia v Tinskuiu imperiu; publ. by I. V. Arseniev, Stateijnii spisok posolstva N. Spathariia v Kitai (1675-1678 g.), S. Petersburg, 1906; modern version published in “Russko-Kitaiskie otnoşenia v XVII veke”, N. F. Demidov, V. S. Miasmikov (ed.), vol. I, Moscow, 1969, p. 346-458; in Romanian, in Nicolae Milescu, Jurnal de călătorie în China, fourth edition, translation, afterword, bibliography and glossary by Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, 1987; in Nicolae Spătaru-Milescu, Jurnal de călătorie în China, ed. by Anatol şi Dan Vidraşcu, Chişinău, 2002, pp. 150-375.

www.geo

polit

ic.ro

124

known in other parts etc. The pages he wrote show that the spathar was not caught and overwhelmed by the enthusiasm of the exotic legends, but proved he was a realist. For example, he was well balanced when he noticed and described the stone bridges built by the Chinese: after carefully examining them, he concluded that they were not as beautiful as those in Moscow were. He wrote his opinion reasonably, with the responsibility of the man who had seen a lot and knowing that he had to consider the fact of bringing Chinese stone artisans to the capital of the Tsars.

Neither of the two road journals lacks military observations, such as those indicating the proper locations to build a fort or reinforce an abandoned structure. At the same time, the author constantly expressed his opinions regarding the military forces of the Kalmucks, of the nobility in the “no man’s land”, of the Cossacks etc. These references were of considerable value because they represented the standpoint of a competent man, initiated in the art of weaponry due to the occupations of his youth and to his whole life experience.

He also made some political, military, religious comments, showing the juridical status of each people they depended on, what they wanted. Lastly, one should not disregard the cultural notes, such as the parallels between the Ottoman music and the Chinese.

Nicolai “Gavrilovich”’s merit is that, in order to complete the two works, but irrespective of and parallel with them, he drew a map of Siberia and China. The documents of the mission show it was not entirely his initiative: on leaving Moscow, he had been assigned to draw such a map. Research in the Russian archives did not bring it to light. A fortunate incident seemed to have saved it in the shape of a copy made by the Jesuit Philippe d’Avril, with the consent of the Possolskii Prikaz, published afterwards1. The Jesuit’s honest words, though not revealing the author’s name, lead straight to the former great spathar2. The English historian J. F. Baddeley pleaded convincingly for the spathar’s paternity of the map3.

The intrinsic value of the book was huge, since it was based on field observations. The tsars found out what was under their rule. In early 19th century it was used to correct several Russian military maps. Lastly, the map was used to draw the Trans-Siberian Railway, which followed the path traced by Nicolae Milescu Spatharius4.

The third work requires a more extensive approach. It is known as “Description of China”5 although its author mentioned it in the manuscripts either as “Description of the first part of the world, Asia, where the Empire of China lies with its cities and lands”6 or “China, a writing about the location, position, nature and surface of the Chinese Empire”7. The title and subject of this paper were imposed, as in the case of the other works, to the spathar by the Possolskii Prikaz8. Obviously, the last work is 1 Philippe d’Avril, Voyage en divers États d’Europe et d’Asie entrepris pour decouvrir un nouveau chemin à la Chine, Paris, 1692, p. 169-207; J. F. Baddeley, Russia, Mongolia, China, vol. II, London, 1919, p. 215-216. 2 Philippe d’Avril, op. cit., p. 169 3 J. F. Baddeley, op. cit., p. 215-216 4 Ibidem; R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 211 5 This title of the manuscript, used by editors A. Alexandrov, I. Katanov (Kazan, 1910), was also used by P. P. Panaitescu, op. cit., p. 54. 6 This title of the manuscript, used by editors A. Alexandrov, I. Katanov (Kazan, 1910), was also used by P. P. Panaitescu, op. cit., p. 54. 7 Bibliothèque Nationale Française, Paris, the Manuscript section, mss. slav, nr. 35. 8 For a discussion of the title, see C. C. Giurescu, Nicolae spătarul, contribuţii la opera sa literară (Nicolae spătarul, contributions to his literary work), in Analele Academiei Române (The Annals of the

www.geo

polit

ic.ro

125

a compilation, as Nicolae himself confesses by the title of the Petrovski manuscript1. It was only natural to be so. He had been asked to describe the entire China, but he had only seen a part of it. Consequently, he put together what he had seen with his own eyes and what he had found in other works2. He thus managed to satisfy Kremlin’s demand and to save his life3.

We may conclude by saying that the third work is a personal creation, full of his own observations “garnished” with other travelers’ notes.

As results from the prefaces of the manuscripts addressed to the tsar, all the writings relating the journeys of the spathar’s mission in China were not meant for the public, but for the Kremlin and the Possolskii Prikaz only, being considered state secrets. But the journey to China, its consequences that were kept confidential excited the curiosity and particularly the interest of the great European powers willing to find new routes to the Far East. A tenacious action was undertaken on the diplomatic level or through professional spies - the espionage was blooming, even then - aiming to discover the contents of the manuscripts and to learn firsthand information from the spathar himself. The success, seemingly, was extremely quick. A proof of this is, first of all, the large number of versions originating in the late 17th and early 18th centuries: to this day, the manuscripts of 28 copies of “Journey across Siberia”, 30 of “Stateijinii Spisok” and as many of “Description of China” have been discovered and investigated not to mention others of the same kind, insufficiently studied. Secondly, the dating of the manuscripts-copies put into circulation proved the disclosure Romanian Academy), Mem. History section, S. III, T. VIII, 1927, p. 2, N. 2. 1 J. F. Baddeley, op. cit., vol. II, p. 211 2 Ibidem, pp. 210-214 3 R. Şt. Vergatti, op. cit., p. 213

1. 2. Ruta Central Persia, Roma

Afganistan, Iran, India4. Ruta (Source: http://www.chinapage.com/silkmap.html

Ruta nordică către Marea Neagrăă către Marea Mediterană şi

3. Ruta sudică către estică către Siam

www.geo

polit

ic.ro

126

of the “state secret” (which, as any secret of this sort, was immediately revealed). Apparently, both the tsarist authorities and Nicolae kept “in secret” what he

had found out during his mission in China. Because the Russian mission in the Far East had caused some agitation, the mayor of Amsterdam, Nicolaus Witsen, and the high vizier addressed the tsarist ambassador in Istanbul, Vosnitsyn, in 1682, asking him information about the spathar’s trip. The mayor could afford to do so, because in 1665-1666 he had lived in Moscow, had learned Russian and had kept in touch with the Russians; as a result, during Tsar Peter the Great’s visit to Holland (1698), he would accompany him and even have the honor of welcoming him to his own home. Vosnitsyn evasively answered his questions, saying he could not tell him much about this trip1. Witsen then addressed the French Foy de la Neuville, whose book containing the discussions with the spathar had just come out. No satisfactory answer was received this time, either, so, on January 22, 1699, he wrote from Amsterdam a letter to the philosopher Wilhelm Gottfried Leibniz: “Master spatharius is still alive. He is endowed with much intellect and is in the service of the Moscow office. I used to receive several letters from him, but I think that, being a stranger in Moscow, he does not have the audacity to offer a copy of his travel journal (i.e. to China)”2.

In 1689, while being in Istanbul, the patriarch Dositheus, Nicolae’s protector and friend, wrote the spathar requesting details from China as well. He wanted to learn about the people, the language, the religion, etc3. Even now, the spathar, uncertain of his position, was cautious and did not immediately answer, sensing his letters were being controlled.

Nicolae had the same reserved attitude during the discussions with many curious Russian or foreign people who were eager to learn about what he had seen in China, but dangerous for they lacked discretion. In some cases, he acted skillfully, telling them funny, insubstantial adventures and, therefore, devoid of other unexpected implications. It would be enough to mention, in this respect, the example of the Jesuit Philippe d’Avril that Nicolae completely distrusted. The Jesuit admitted he did not have his information from the spathar, but from the benevolent Russian authorities, who had allowed him to copy fragments from the “secret” manuscripts.

Kremlin and the Possolskii Prikaz adopted the line of severity and of the apparent keeping of the “secret”, for they agreed that some Russian boyars or scholars interested in the Orient should benefit from the copies made after the spathar’s manuscript. The analysis of a series of manuscripts containing narrations of the journey that the Russian mission made to the Far East and China prove that they were copied as soon as the editio princeps, with accounts about the Orient (that have been preserved up to this day), had been elaborated and dictated. At the National Library in Vienna (O.N.B.), Nicolae’s works “Description of China”, “Description of the great Amur River” and “Book about the Tatars” is to be found, under the II/201 quota, N. 180 Slav code. On the page 3 V. of the Description, one can read in Slavonic the trademark note “The book was copied after a manuscript which belonged to the governor of Smolensk, his lordship Count Palaton Ivanovici Musin-Pushkin”. On the next page, there is another annotation done by the same

1 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 81 2 Wilhelm Gottfried Leibniz, Œuvres, ed. Foucher de Carrel, vol. VII, Paris, 1875, p. 395 and foll. 3 E. Legrand, Bibliographie greque vulgaire, vol. III, ed. cit., p. 35.

www.geo

polit

ic.ro

127

hand but with Latin letters: “Gedeonis Wiszneoweski, Episcopi Smolencenses”, which shows that the deacon that made the copy had been ordered to do it by the hierarch who was in possession of the Episcopal crook in 1728-1761. Lastly, it results from the final chapter of the “Description of China” that the work was completed in 1728. Hence, the conclusion that the original version of the manuscript dates from the period September 1, 1678 - August 31, 1679, therefore it was probably the first version compiled by the spathar.

It is not known how the manuscript became the property of the governor of Smolensk. Since it was the first edition of the spathar’s manuscript, it drew many people’s attention, that is why a copy was made or another version was dictated, with the permission from Kremlin, benevolent towards the high official in Smolensk. The manuscript is unlikely to have come in his possession in a different manner; the spathar could not have given it to him as a gift, since it was too dangerous, if we consider the oath of allegiance, even if he had known Count Musin-Pushkin from the moment he had crossed the Polish-Russian border.

Taking into account the results of the research, this appears to be the oldest “secret” manuscript which contained data gathered by Nicolae in the Far East and China and which was put into circulation for the public at large.

This stand taken by the tsarist authorities made the spathar change his attitude. He stopped being the intransigent guardian of the “secret” of the mission he had conducted in China and started offering information to his acquaintances, that approached him directly, or to those whose discretion had been vouched for, but he always did it cautiously in order to protect his position and life.

While the manuscript was being copied for Count Musin-Pushkin, an old friend of his, the Saxon Laurent Rienhuber, asked Nicolae about the trip to China. After graduating from the University of Leipzig, Rienhuber became a teacher in a German school in the German Quarter, near Moscow, in 16731. Then he met the spathar, of whom he was extremely fond, which is proved by what he wrote in the letter sent to the Duke , on December 27, 1674: “Nicolaus spatharius moldavus, vir et polyglottus et polypragmon”2. The Saxon’s affection for Nicolae Spathar, a Moldavian polyglot learned man, seems to have been mutual; the two continued to exchange letters after Rienhauber had left Moscow in 1674, as he had been appointed the secretary of boyar Simeon Prototpopov, the tsar’s envoy in Dresden, at the court of Duke Friederich of Saxe. The following year, in 1675, Laurent Reinhauber, still an employee of the Possolskii Prikaz, left for Vienna. There he learned about the journey in China Nicolae was about to embark on and wrote him a letter, expressing his desire to be a part of it3. This wish did not come true, for the spathar had left for China before Reinhauber came to Moscow.

On arrival from China, the Saxon asked Nicolae to tell him what he had done there and how he was feeling. He received an answer at the end of 1680, when Nicolae had the certainty the he could write without any danger. Nicolae wrote the Saxon about the Chinese people, who had made an impression on him, and about the charges against him, which filled him with bitterness and sorrow4.

1 Quarter in Moscow populated by foreigners 2 Laurent Rienhuber, Rélation du voyage fait en Russie en 1674, Berlin, 1883, pp. 179-180. 3 Ibidem, p. VI 4 P. Sîrku, Nicolae Spafarii, p. 195; V. A. Urechia, Nicolae Milescu spătarul, in Ateneul Român, I/1894;

www.geo

polit

ic.ro

128

In writing the letter to Rienhauber, Nicolae overstepped the strict limits of the “state secret” imposed on him as an employee of the Possolskii Prikaz, while the Saxon became the first western European in Russia to learn about what happened in China.

A short time after, in 1683, the members of a Swedish scientific mission arrived in the capital of the tsars. They had been assigned by the kingdom of Sweden to study the Astrakhan commercial road to China. The renowned traveler, physician and naturalist Engelbert Kaempfer (1651-1716) led the mission. He wrote in his “Journal” that in Moscow the “president” of the Possolskii Prikaz, prince Vasili Golitsyn, had welcomed him. The discussions were carried at the prince’s palace on July 12 and August 1, 1684, in Latin, helped by Nicolae Milescu Spathar, who had traveled to China1. Kaempfer, who was the author of several writings about the Far East and Japan, showed special interest in learning as much as he could from a man that had had direct contacts with the Chinese world and civilization.

Because Engelbert Kaempfer, as the head of the Swedish mission, had neither the possibility nor the necessary time to find out from Nicolae everything that interested him, he left one of his companions, Johan Gabriel Sparwenfeldt, in Moscow. Johan Gabriel Sparwenfeldt was a charming scholar and traveler that had crossed the European parts of the Sublime Porte, Egypt, Italy and France. He spoke 14 languages and among his interests were history, geography, literature and art. He had made a name throughout Europe, enjoyed the appreciation of the scholarly elite circles and exchanged letters with some of their most distinguished members, among who was the philosopher Wilhelm Gottfried Leibniz.

In choosing this man, Kaempfer had judged well, for he had the necessary qualities to be acquainted with the spathar and find information about the route to China. Indeed, Sparwenfeldt, a resident in the foreigners’ quarter in Moscow, “The Red Quarter” (the German Quarter), was able to quickly approach the spathar. We know from his partially preserved “Journal“ that he made friends with Nicolae, who provided him with data regarding the last descendants of the “Goths” from Crimea, their language and their bishop, resident in Feodosiya2. The Swede valued the data as well as Nicolae’s knowledge of Istanbul, the Oriental languages and the diplomatic mission accomplished in Sweden. All this made him call Nicolae “a very erudite man” (per eruditus)3.

However, the most treasured thing Sparwenfeldt obtained in Moscow from the spathar, with the consent of the Possolskii Prikaz, was a manuscript of the “Description of China”, with an annexe including the Description of the Amur River. The title of this manuscript, which ended up, in circumstances that remain rather obscure, at the Bibliothèque Nationale Française in Paris (the manuscript section, the Slav corpus, quota 35), is suggestive: “Description of Asia, first part of the world, of its situation, of the towns, nature, surface... of the Chinese Empire, inside and outside the wall, as well as of the other famous, wonderful things in it. It also deals with the Chinese people’s character, customs and way of life, as well as with the journey, on land and at sea, to Moscow, across the Kingdom of Siberia and other A. Bitay, Contribuţii la viaţa lui Nicolae Milescu spătarul, in Daco-Romania, Cluj, III/1925, p. 786-787. 1 Die Reisetagebücher Engelbert Kaempfers bearbeitet von Karl Meier-Lembo, Wiesbaden, 1968, p. 23-25. 2 City in Crimea, former medieval city of Caffa 3 The passages of the Journal written by J. G. Sparwenfeldt were published by J. Peringskiold, Vita Teodorici, Stockholm, 1690, ap. Gh. Bogdan-Duică, Despre spătarul Nicolae Milescu, in Convorbiri literare, XXXC/1901, p. 243-246; C. I. Karadja, Nouveaux détails pour le Spathar N. Milescu, in R.H.S.E.E., Bucureşti, I, 1924, p. 418.

www.geo

polit

ic.ro

129

remote countries obedient to the Russian Empire. The description was written by the order of the great lord, the pious and of blessed remembrance tsar and great prince Aleksey Mikhaylovich, autocrat of entire Russia, Great, Little and White, by Nicolae Spathar, the Wallachian, his highness the tsar’s translator from Greek and Latin, who compiled it partly from his own knowledge, as he was sent there as an envoy, partly from other books, brought together, and who dedicated the writing to the above mentioned master, on arrival from China”1.

On the first page, there was a dedication: “Written with blessing for the good friend Ioan Gabriel Sparwenfeldt from the Red German Quarter near the imperial city of Moscow, in 1685 A.D., and 7194 according to the Russian calendar from the creation of the world.

The title and the dedication clearly show that the manuscript preserved at the B. N. Fr. in Paris was copied under the direct supervision of the spathar who approved it. Thus, it acquires special value, since it is one of the oldest manuscripts, if not the first to contain a Description of China and the annexed texts that came out of Russia with the permission of the authorities and of the spathar.

It appears that, in this way, “the secret” had leaked out to the public. It only seems so, for Russian calligraphers, with skills in what they call “the curly Slavonian writing”, wrote the manuscript given to Sparwenfeldt. At first sight, the work leaves a remarkable impression, being a real work of art, but once the reader tries to decipher it, he encounters serious difficulties. Sparwenfeldt was given such a manuscript because he could read it, while the rest of the many people around did not understand it, which is also the case today, when only a handful of paleographers can approach it. The Swede’s success had echoes. In 1689, when he was sent to Moscow, the French Foy de la Neuville intended to get in touch with the spathar and obtain new information. It was natural, since he had made for the capital of the tsars by order of Marquis de Bethune, Louis XIV’s ambassador in Poland, who had asked him to closely watch and discreetly report what he might find out about the Russian-Swedish negotiations. The Frenchman was lucky for Nicolae the interpreter, “walaque de nation”, received him in Moscow. The latter impressed him with his excellent knowledge of Latin and his politeness, with the way he complimented him and offered to keep him company as long as he stayed in the capital of Russia2. Neuville’s secret wish came true due to the political events that were happening in Moscow. There, in 1689, the last year of the regency of Tsarina Sofia, Peter the Great’s tutor, several revolts of the Streltsy broke out. They forced the French diplomatic agent to remain locked up in his house. Nicolae was with him all the time to keep him company and probably to keep an eye on him. He accomplished his duties admirably, which made Neuville to write he was “a man of great spirit”3. In those days, Nicolae told him funny, anecdotic stories from his trip to China and about the commerce made by the Chinese. All these discussions were written by Foy de la Neuville in his travel journal, in the chapter “Few discussions with the spathar on his journey and trade in China”4. If we read the information

1 The title is translated straight from the original, correcting the E. Picot version, op. cit., p. 6 and C. C. Giurescu, op. cit., p. 1 2 Foy de la Neuville, Relation…, ed. cit., Feuille preliminaire 3 Idem, p. 33 4 Idem, p. 206-225

www.geo

polit

ic.ro

130

offered by the spathar, which were faithfully reproduced by the Frenchman, we clearly see that the data had been filtered, i.e. those referring China and the Russian court. It was but normal that the spathar should be cautious, for he had a stranger in front of him who was willing to spread the information. Naturally, the much more “competent bürgmeister Witsen” smiled ironically when he read the Frenchman’s book and told Leibniz it was ill-informed, for the spathar “had made fun of the author”.

That being so, the text about China published by the French diplomatic agent, containing Nicolae’s accounts, does not have the same value as the travel journal. It can poorly be considered a record of the journey made by the Russian mission led by Nicolae, picturesquely narrated for the western Europeans.

A totally different value had for Nicolae the arrival in Moscow of patriarch Dositheus Nottara’s nephew, young Hrisant Nottara, appointed and trained to succeed to the patriarchal throne. In 1692, the patriarch asked his nephew, who was in Bucharest at the time, to go to Russia to accomplish a complex political, diplomatic and cultural mission. When Hrisant met the spathar, he gave him another letter in which his uncle was asking him about China. As he had not, for one moment, forgotten how much he owed the patriarch and taking into account the latter’s influence, the spathar immediately answered his questions. The spathar’s goodwill prompted Hrisant to tell patriarch Adrian of Moscow “he was an old close friend of Dositheus”1.

It appears that, beside the spathar’s goodwill, Hrisant got permission from the Russian authorities to have Nicolae’s “secret” manuscripts translated into Greek2. Consequently, in order to meet the patriarch’s wish, a translation into Greek of the “Journey across Siberia”, of “Stateijnii Spisok”, the “Description of China” and of part of the “Description of River Amur” and the “Book about the Tatars” was being made in Moscow. A fragment of Baicov’s travel journal and an illustrated translation of the writing give to the spathar by the Jesuit Ferdinand Verbiest were also annexed3.

Demostene Russo4 and later on, P.P. Panaitescu, C.C. Giurescu, etc. considered a fragment of a letter sent to patriarch Dositheus by the spathar in 1693, letting him know that archimandrite Hrisant had asked some “studious youths” to translate into Greek “Description of China”, as well as note written on a manuscript and signed by the same Hrisant, which read “Moscow, Anno Domini 1693, February”. After interpreting the two pieces of evidence, they asserted that the Greek version belonged to some disciples or teachers from the Greek Academy in Russia’s capital. Later on, the patriarch’s nephew, Hrisant, who was trying to attain “an accomplished Greek language”, revised the text. Soon after the assertion of this hypothesis, N. Iorga proved that “… the work is almost exclusively due to the spathar, while the archdeacon of Jerusalem was a mere interpreter. Indeed, he who proudly used Latin elements … and compared the history of China with that of Decebal the Dacian, by defining Dacia as covering Wallachia, Bogdania (Moldavia) and Transylvania, talking about Traiana Ulpia … identifying Sargetia river with the Strei, mentioned by its Romanian name”5 so he who did all this could not have

1 N. Kapterev, Osnoşcenii, loc. cit., p. 165. 2 E. Legrand, Bibliothèque greque vulgaire, vol III, ed. cit., p. 35-37. 3 The original works were dealt with and commented N. Papadopulos-Kerameo, his text was reproduced by C. Litzika, Catalogul manuscriptelor greceşti de la Biblioteca Academiei Române (The catalogue of Greek manuscripts from Romanian Academy Library), Bucureşti, 1909, p. 10 and foll 4 D. Russo, Studii critice (Critical Studies), Bucureşti, 1909, p. 10 and foll. 5 N. Iorga, Œuvres inédites de Nicolas Milescu, Bucarest, 1929, p. 5.

www.geo

polit

ic.ro

131

been the Greek Hrisant but the Moldavian Nicolae Spatharius. Irrespective of the Romanian historian’s opinion, the researcher M.A. Momina, who had new and original manuscripts and epistles at her disposal, concluded that the translator was Nicolae. Taking into account the spathar’s knowledge of Greek, the differences between the Russian and the Greek text that were created by the author and not the copyist, this thesis can go further, asserting that the writings given to the patriarch were not translated as such, but reformulated in Greek by the spathar. Hrisant’s attempt for “an accomplished Greek language”, even though made after studying the text “three times”, proved to have poor results; the specialists detected in the Greek text numerous Russian colloquial words: povdia (a Russian unit of weight), podvodais (reason, cause), hormo (food), ouhrainas (bordering region) etc. These, as well as other Russian idioms of current use, preserve the characteristics of the language of a man who spoke Greek well, but used Russian daily, and this man could only have been Nicolae, not Hrisant who did not speak Russian and whose amendments could not alter the mark left by the author of the translation.

Hrisant halted for a while in Baturyn at the residence of the Ukrainian Cossack nationalist leader, hetman Mazeppa, and then made for Istanbul, carrying the precious manuscripts the spathar had given him. When he arrived in the capital of the Sublime Porte, he handed over the manuscripts and a letter from Nicolae, dated 1693, to his uncle, patriarch Dositheus. The letter, written approximately in the same period as that of the elaboration of the manuscripts in Greek, explained that that was the first time the three travel journals were written in the patriarch’s language. The epistle went further by emphasizing that the information they contained could only be known by the “autocrat tsar”, for it had been obtained “with his money and at his divine orders and should not be communicated or sent to anybody else, for the danger of death hung upon those who would have dared to do this”1.

The letter proved once more that the spathar was very cautious and afraid for his life. This situation is likely to have made him agree with Hrisant on the latter assuming the translation. We put this idea forward taking into account the fact that in 1694, after telling Hrisant what he knew about Siberia and China, Nicolae Milescu Spatharius wrote to Dositheus again to warn him that the manuscripts sent to Istanbul were considered in Russia the property of the autocrat tsar.

Aware of this situation, Hrisant took full advantage of the spathar’s work and help. The very year of 1693, while in Moscow, he started to write in Greek “China subdued by the Tatars”. However, he was honest enough to admit that his main sources were the books written by “Nicolae Spatharius, the Moldo-Wallachian erudite and high interpreter of the tsar”2. The book, written in a literary enjoyable language, in compliance with the spathar’s accounts, was completed in “Moscow, 1694, February”. Hrisant dedicated it to the prince of Wallachia, Constantin Brâncoveanu3 for many years a financial supporter and spiritual patron of the Orthodox patriarchate and of the whimsical Dositheus.

And so, after a long and winding journey, Nicolae Milescu Spatharius’ travel

1 Chesarie Daponte, Catalogul istoric (Historical catalogue), in C. Erbiceanu, Cronicari greci (Greek chroniclers), Bucureşti, 1888, p. 106. 2 E. Legrand, Bibliothèque…, vol. III, p. 334-341; C. Erbiceanu, China supusă (China subdued), in Analele Academiei Române (Romanian Academy Annals), Mem. Secţ. Ist., Seria II, LXXXIV, Bucureşti, 1901, p. 145-163. 3 Ibidem.

www.geo

polit

ic.ro

132

journals arrived in Wallachia, at Bucharest, as Hrisant’s version. The book, now in the possession of the cultivated prince, roused the curiosity of his uncle, the humanist scholar stolnic Constantin Cantacuzino. He asked and obtained from patriarch Dositheus, with whom he had a good relationship, “Journey across Siberia” and “Travel Notes from China”. The stolnic read the manuscripts and concluded they were of great interest. He immediately ordered the Mihail of Byzantium, a calligrapher at Radu vodă Monastery in Bucharest, should copy the text of the Greek works. In March 1969, the manuscripts were copied1 and thus they arrived for the first time in Wallachia and in the Cantacuzinos’ library at Mărgineni, Prahova.

The original copies of the manuscripts that the spathar had written in Greek at Moscow and Hrisant had revised, remained in the Greek world. They were taken at the library of the Holy Grave from Lavra Monastery on Mount Athos, where they were studied, described and commented upon by Spiridon and Sofronie Evstratiades2.

The texts seemed to have been forever locked in the libraries and cells of the monks and hermits. The intellectuals of the age skillfully evaded the tenacity of the black-robed guards and copied the spathar’s manuscripts. So the new, more or less accurate transcriptions continued their journey across Europe3.

One of these manuscripts became the property of Cezar Bolliac. The Romanian scholar was, in 1849, in exile in Istanbul following the 1848 Revolution he had participated in, but he had not forgotten his passion for manuscripts, antiques and archeological monuments. He accidentally saw and bought from an antique shop in the Istanbul bazaar, a copy of “Journey across Siberia”. When he returned to his country, he donated the manuscript to the National Library in Bucharest. But the manuscript’s journey in the Romanian world did not end on the banks of the Dâmboviţa River. It is not clear how the manuscript was taken to Iaşi, ending up on the shelves of the University Central Library (the manuscript section, ms. Gk. III/1 1), where it has remained up to this day.

This manuscript, which now has its cover page seriously damaged, was used by Gh. Sion to translate and print the “Journey across Siberia” in Romanian for the first time, in 1888. The printed text is an author version, since the manuscript that Sion used had been mutilated and distorted by the “irresponsible” illiterate copyist who had made mistakes of Greek language, inadmissible to a “10 year-old pupil”.

If we consider the main coordinates of the spathar’s journey and that of his manuscripts throughout Europe, as well as the interest that the China mission had roused, we should only notice that the effort was fully justified. As compared to his predecessors – the missionaries Matheo Ricci, Pietro della Valle, Danielo Bartoli, Martino Martini, the Polish Mokolai Smogulecki, etc. - the spathar proved superior through his ability to observe and synthesize, his clear language and his education which allowed him to come up with new things in the scientific world.

As far as the manuscripts are concerned, only the present stage of research has been dealt with. It cannot be said more at the moment for the Russian scientists’ comparative researches of the 28 copies of “Journey across Siberia” and the 1 E. de Hurmuzaki, Documente privind istoria românilor, vol. XIV, suplim, 1, p. 304; D. Russo, Studii şi critice, ed. cit., p. 91-92; R. Şt. Ciobanu (Vergatti), Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino, Bucureşti, 198…, p. 285. 2 Catalogue of the Greek manuscripts in the Library of the Lavra on Mount Athos, Cambridge, 1925, p. 15 and foll. 3 See C. C. Giurescu, op. cit., p. 11; Z. Mihail, op. cit., passim.

www.geo

polit

ic.ro

133

30 of “Stateijnii Spisok” have not been yet completed. Nor have we found out the viewpoints of G. Bogaci, a former professor in Romania and later at Irkutsk. It was here, at the local University Library, which still houses several original writings by Nicolae Milescu Spatharius, that he discovered, while studying the spathar’s life and works, the 140th miscellany manuscript. As soon as the results of this research have been published, the picture of the spathar’s journals and the circulation of his manuscripts, drafted based on their presence in various collections, will have been completed.

Anyway, one can affirm that the travel journals-manuscripts increased the Moldavian spathar’s fame in his lifetime. Even then, Nicolae started to be held at the tsars’ court as what modern people call an expert in the Far East issues. That is why, tsar Peter the Great and his Kremlin court considered him absolutely necessary to them and not to the Academy when the tsarist empire tried to solve a part of the “oriental problem” by attacking south, near Azov.

After he had joined the anti-Ottoman coalition Sancta Lega, in 1686, the tsar carefully prepared the expedition to conquer the fortress of Azov and possibly the exit to the Black Sea. The translators, who, by the nature of their profession, were acquainted with the Crimean peoples’ life, held a special place in this expedition; Nicolae was one of them. He had studied the inhabitants and the geography of the Crimean Peninsula and the neighbouring areas, a proof of this being the precise data offered to the Swedish scholar J. G. Sparwenfeldt. He had been drawn by the mirage of the northern Black Sea charmed partly because of his passion for history, for, at the end of the 17th century, it was still inhabited by descendants of the Goths. At the same time, the spathar took advantage of the information gathered in his remarkable journey to China and back, trying to see how the “Tatar route”, once starting from Batu Khan’s residence, the city of Sarai-Batu later Astrakhan under the Russians, could open eastward. This road or the Silk Route, south of Siberia, trodden for a long time by caravans, greatly interested the Europeans because it was passable all year long, unaffected by the winter weather.

Unfortunately, the Russian Foreign and War Offices did not keep Nicolae’s reports and observations; more than that, the original documents regarding the journey in China could not be found either. If the latter got to be known because they excited the curiosity of the public at large, those referring to Azov and Astrakhan, important only for the western Europeans, remained locked in archives or were destroyed in still unknown circumstances.

Nicolae himself briefly informed the tsar about the first trips to Azov in a letter dated 1696: “... And in 1695, Nicolae and four other people served his highness the tsar at Azov as translators. And the following year, 1696, he went again to Azov with his fellows, the same four people, to work as a translator”1.

We deem it necessary that the spathar’s testimony should be taken into account exclusively, since others have not been brought to light yet2. In the monograph devoted to Nicolae, D.T. Ursul also considered only the spathar’s “supplication”3 since the examination of archives failed to produce better results. The same “supplication” shows

1 Al. Grecu (P. P. Panaitescu), Despre legăturile lui N. Milescu cu Rusia, loc. cit., p. 115. 2 Regarding Nicolae the spathar Milescu’s relations with the Armenians, see A. Dj. Siruni, Le Spataire Nicolae Milescu et son rôle dans les relations des Arméniens avec Pierre le Grand, in Studia et Acta Orientalia, II, 1960, p. 207-216. 3 D. T. Ursul, Nicolai Spafarii, Moscova, 1980, p. 191.

www.geo

polit

ic.ro

134

that the tsar was pleased with Nicolae’s activity, for he could insistently claim to be rewarded for what he had done. The researchers were unable to establish what his achievements were exactly, because the respective documents were kept hidden, as they represented military secrets. Based on the spathar’s known letters, one can conclude that his trips to the south continued after 1695-1696 because the contacts established there served Kremlin and the Possolskii Prikaz. One of the letters, convincing in this respect, dates from 1705 and was addressed by Nicolae to First Chancellor Feodor Alekseyevich Golovin:

“Gracious master Feodor Alekseyevich, may Lord keep you under His watch. From Adrianople through Wallachia came the Greek Parascheva who was sent to Constantinople by Feodor Matveevich Evpraskin from Azov. He lives in the city of Sinope on the Black Sea Coast, he is a decent man and can speak Russian. He sent from Constantinople the counts and captains and all the seamen and brought with him a Greek man of Sinope, skilled in mast making, his journeyman who makes oars, and a third one, a helmsman, all of them living on the Black Sea Coasts. He carries a letter he did not hand over to me as he was ordered to give it to the great prince; he also has letters from the ambassador Pyotr Tolstoy to Feodor Matveevici and they will soon set off to Voronezh to meet him. He has told me that the Turks keep a sharp watch of the Bogaz from the Black Sea against Constantinople and let no one pass whether they carry weapons or food or even one inch of sail or rope, under the penalty of death. They have also decided to, and they are in the process of building two ships ... with oars on the sides... he also knows that they are preparing for war, but has no idea what part of the world. He insisted with Alexandru Scarlat and bought a ship, paid 1,000 rubles, to go from Constantinople to Azov with some Russian merchants, but Alexandru could not get a pass, but said that he who speaks about such a thing will be hanged and advised him to leave for Adrianople in secret. He also said there are other craftsmen willing to go and serve here, but they are expecting an answer from him. What with the post today, I haven’t had the time to ask him and I will write him some other time. I was also shown the Greek letter from the metropolitan of Thessaloniki which reads: «tell the northern prince not to trust the pagans, for they are, secretly of course, preparing for war».

Having said this, I pray the Lord to keep your highness safe and I always remain your most humble servant, Nicolae Spatharius”1.

The report addressed to the chancellor of Russia confirms the previous assertions. They point out that in the towns lying on the northern coast of the Black Sea, in the Russian expansion area, the tsar’s informers were weaving a web of informational threads. Many of them were sent to the recently conquered town of Azov, where craftsmen skilled in building a Russian fleet for the Black Sea were brought. At the same time, data of military interest were being gathered - the blocking of the Bosphorus (i.e. Bogaz), the preparation of a war etc, - and sent to Moscow through the same people of the coast (Sinope), connected with Azov, too. It is interesting that Nicolae held in his hands the knot of these political, military, diplomatic threads of information, by starting from apparently mere merchants and ending with metropolitans and tsar’s ambassador in Istanbul, Pyotr Tolstoy. The spathar could successfully do that by making a secret of his political, mostly coded, letters and of his trips outside Moscow, to the south. Finally, while a permanent traveler in the world of 1 Istoriceskii sviazii narodov S.S.S.R. i Rumînii, vol III, 1673-1711, Moscow, 1970, p. 223-224.

www.geo

polit

ic.ro

135

the intellect and scholarly creation, Nicolae continued to be the same worthy, discreet and reliable translator of the Russian authorities.

The year he returned from China, despite his involvement in the political trial brought against Artemon Sergheevici Matveev, Nicolae was assigned the secret mission, of great responsibility, of translating from Russian into Latin the diplomatic documents the tsar was to carry to Vienna, to emperor Leopold I von Habsburg’ court.

Five years later, in 1684, the head of the Possolskii Prikaz, Prince Vasili Golitsyn appointed Nicolae to translate from Russian the credentials and the message of a mission of Leopold I to Tsarina Sofia1.

In 1691, when emperor Leopold I’s ambassador, von Kurtz, arrived in Moscow, the spathar and the students he was training at the Possolskii Prikaz translated all the Latin documents that were to be presented to Tsar Peter the Great. In those intense days of the debates of whether Russia should join Sancta Lega or not, Nicolae made up the Italian version of the letters addressed to the Polish king, Jan Sobieski to the emperor Leopold I and to the Signoria of Venice2.

The intense and sometimes coded diplomatic correspondence with the Sancta Lega leaders, in which the plans of the anti-Ottoman were being finalized, made Nicolae write, in 1697, a special diplomatic work: “How a non-Catholic monarch, as the tsar is, should address the Pope”3. The title of this short writing is clear and suggestive and deals with the chancellery formulas used by various sovereign in their relations with the Pope. As it was directly addressed to Tsar Peter the Great, who had naturally requested it, the writing remained, by its nature, a manuscript used only by Kremlin and did not spread among the readers.

Finally, it is then that the spathar also translated the memoirs of Austria’s ambassador in Moscow, Kristoph von Guarient, published in Latin at Vienna by G. Korh under the title “Leopoldo I at tsarum Petrum Alexeiowicium, 1698, ab legate extraordinarii” (“Journal of the journey to Moscow taken by Mr. J. Chr. von Guarient and Rall, Emperor Leopold the first’s Ambassador Extraordinary to Tsar Peter Alekseyevich in 1698”). The book contained a series of offences against the Russians, called “barbarians” and “uncivilized”. The language caused a storm of diplomatic protests from Moscow against Vienna, the starting point being the spathar’s translation4. This put a strain on the diplomatic relations although, for unknown reason, Nicolae had softened the Austrian envoy’s offensive defamatory words to a great extent5.

In the end, let us assert once more that Nicolae Spatharius carried on an extremely complex diplomatic activity. He accomplished extensive missions - his trips to Paris, China etc. - elaborated special diplomatic works, made translations, controlled and directed the web of information and informers from southeastern Europe and the Levant.

The outcome of his diplomatic activity, emphasized in his works, made him famous in the history of modern civilization and still does. We are convinced that if the diplomatic activity had not given this extraordinary character the chance to distinguish him, he would not have had the possibility to write his absolutely original works.

1 Pamiatniki diplomaticeskih snoşenii Rossii s derjavami innostranîmi, vol. V, col. 729, vol. VI, col. 316-317. 2 Idem, vol. VII, col. 106. 3 Idem, vol VIII, col. 633. 4 A. Sobolenski, Iz perehodnoi literaturii Petrovskoi epohi, St. Petersburg, 1908, p. 21. 5 Ibidem.

www.geo

polit

ic.ro

136

THE FIRST OPIUM WAR (1838 - 1842)

Cristina Mihaela PREDOIU

Abstract: The first opium war marked the beginning of modern Chinese history and of the Chinese democratic revolution against the feudal imperial regime. The English, by the East India Company, which traded in China large quantities of opium in its attempt to earn bigger profits, started it. When they noticed the negative effects of the drug, the Chinese forbade the opium trade. However, the Company kept smuggling opium into China. At the end of the 18th century, China imported 2,000 opium chests every year, in 1821 the number increased to 7,000, in 1824 the number almost doubled, reaching, in 1838, 40,000 opium chests every year. By using this drug, the British intended to cause moral and physical damages to the Chinese people, so they could easily conquer them. Thus, they wanted to prevent a future possible anti-English alliance between India and China. The English sent missions to China in order to reach an agreement that should settle the opium trade. The missions failed. The Chinese were not willing to open new ports, beside Canton, for the Anglo-Chinese trade, nor did they agree to suppress the monopoly held by Hansa, the only company entitled to have contacts with the foreigners. In 1838, a young man, a native a Canton, Ciun-lin, was sent to the city to control the opium trade. Ciun-lin drew up a proclamation, which stipulated that buying, carrying, storing and selling opium would be punished. The culprit was not to be tried but executed at once. Being loyal to the emperor Tao-Kuang, Ciun-lin had two of his own brothers executed and dismissed police chiefs, prefects, heads of monopol The East India Company reacted. They asked and got England’s permission to use its armed ships to fight against China. In 1840, the British fleet blocked Canton. Negotiations were attempt between the English and the Chinese, but they failed. The Chinese army lacked the artillery, but also coordination and action and this brought disaster on them. The Treaty of Nanking, 1842, imposed on China a series of conditions; compensating the English for the destroyed opium, dissolving Hansa or opening 5 ports for the English trade were some of the. Even after the war, the poisonous substance was still being trade in China, but the treaty sanctioned that the opium had not been the cause of war. This statement was a proof of the Albion’s perfidy. Actually, the first opium war paved the way for the introduction, on a larger scale in China, of this drug, cultivated in India, and for the setting up of several influence areas, tending to gradually become colonies.

At the beginning of the 17th century, probably in 16151, the first European ships belonging to the Portuguese reached the coasts of China.

Because of the good relations with the Chinese people, the Ming dynasty gave these Europeans the Macao Peninsula, which the dark-haired people of Tang2 called the mysterious water gate or the scented hillock.

More than half a century later, in 1683, the British ships anchored in Whampoa harbor. Following a Dutch model, the English set up the East India Company in order to establish commercial relations with the Far East.

In the second half of the 18th century, after getting rid of France, England started the fight for the conquest of India3. The Pearl of the British Crown was used

1 Cf. G. Efimov, Istoria modernă şi contemporană a Chinei, studii (A Modern and Contemporary History of China, studies) Bucureşti, 1953, p. 31; the date suggested by Efimov is arguable (cf. P Maghidovici, Istoria descoperirilor geografice (The history of geographical discoveries), Bucureşti, 1959, p. 234 asserts that the Portuguese started the trade with China in 1517-1520); L. F. Baretto, O estatuto de Macau (seculos XVI-XVII), in: "Oceanos" n°32, Oct/Dec. 1997, p. 133-148; Cherry Barnett, The last outpost, in: "History Today" December 1999. 2 Name given to the Chinese in the Portuguese documents. 3 France lost its colonies Canada and the territories in India following the Seven Years’ War 1756-1763, ended with the Peace of Paris. The English won India after the battle of Plassy, 1757; the English had a

www.geo

polit

ic.ro

137

as a provider of raw material and a market once England had established its political domination in this area.

Near the British colony, however, lay China, a huge independent and rich country1. The English started to seriously consider the opportunities of moneymaking offered by this country. After 1781, they came to this country regularly.

The English intended to go to China to establish their political domination and to subject the country economically2.

The arrival of the red-haired devils disrupted the natives’ morals and manners, which made the Emperor Kang-hi, forbid the strangers to buy lands and houses anywhere except Macao area3. Moreover, people form the public administration was specially assigned to have contacts with the foreigners. With this end in view, the Canton Sea Trading Company4 was founded.

Consequently, beside other goods, Hansa had their hands on the opium trade as well. Following the 1781 war, the East India Company lost its outlet in Sunda Islands.

Since there was nowhere to sell their poison, the English aimed at the Middle Empire. It was then that the opium was heavily introduced in the southern provinces.

After the 20 years’ war against Napoleon I, England was undergoing a serious post-war crisis. The price of grain was falling, 250,000 demobilized soldiers were looking for jobs and other were unemployed because, in the producer’s society, machines had replaced man. At the Royal Court, George III left his son to think about England’s fate, while he was getting lost in Byron and scotch, was a friend of Sheridan’s, posing for Lawrence, sending gifts to Beethoven, renovating Windsor Castle and Buckingham Palace, living in debauchery and bigamy5.

The East India Company was not content with the situation the Anglo-Chinese trade was in at the end of the 18th century. The company had not managed to create the necessary conditions for the merchandise to be marketed in China without restrictions. It had not managed to destroy the Chinese homemade industry6, which was imperative if they wanted the British goods to be traded in the Heavenly Empire.

At the beginning of the 19th century, Sir Walpole Lindsey, one of the chairmen East India Company, the force of the British Empire, arrived in Macao harbor.

remarkable victory, for, their army, made of 3,000 riflemen, defeated the 70,000 Indians that were in the French service. 1 Cf. G. Efimov, Istoria modernă şi contemporană a Chinei, studii (A Modern and Contemporary History of China, studies), Bucureşti, 1953, p. 36; 2 This move of the British was made under the leadership of the East India Company. I feel compelled to explain this because, despite several documents, there are claims that representatives of the English state may have come to China. 3 The red-haired devils was a name given to the British; the Chinese imperial court thought that the morals of the Chinese had been damaged by the large consumption of opium, as well as of alcoholic drinks and tobacco and by prostitution; the abolition of the law that said the Heavenly Empire was a closed space was thought to be damaging; despite all this, the British managed to buy from China large quantities of merchandise, paid in silver, the precious metal demanded by the Chinese, the British transactions were so heavy that their silver purchases disordered the Stock Exchange in Hamburg. 4 Cf. Rudolf Brunngraber, Războiul opiului (The Opium War), Bucureşti, 1941, p. 33; the author named it Hansa by association with the German trading companies from the North Sea and the Baltic Sea; sometimes, this Europeanized name is used by the specialized literature. 5 Idem, p. 130 - 131; 6 Cf. The opium war/By the compilation group for the History of modern China series, Peking, 1976, p. 4; the English were interested in paying for what they bought from China, silk, ivory, etc., with their own goods, for it was becoming harder and harder to bring silver from Europe.

www.geo

polit

ic.ro

138

Against a background of chaos in the metropolis, the East India Company had to concern themselves with their own economic progress. From the autumn of 1817 until the spring of 1818, the East India Company brought to China 6,000 chests of opium, making a net profit of £ 400,000. In 1821, the number of opium chests raised to 8,000. As a result, the income on the East India Company increased considerably, which led to new taxes paid to the British state. We have to mention, though, that the largest part of the opium chests came from India to China illegally. Nevertheless, Emperor Tao-Kuang did not renew the ban on opium smuggling.

The English formulated a series of demands with a view to restoring the connections with the Chinese:

Complete freedom of movement on Pearl River and in Whampoa, as well as the right to come in Canton;

Suppression of Hansa’s monopoly; Freedom to trade whenever, wherever, with whom and what they wished; The provincial government had to make representations to Peking to accept

and acknowledge a representative, a plenipotentiary secretary of the British Crown. The petition suggested that a member of the provincial government should go to the agency to discuss this issue. Naturally, these demands were dismissed and King George III was told that

they came in contradiction with the Chinese people’s customs. However, once opium started to be cultivated in China, things changed.

Initially, the opium trade was not too efficient, however, gradually, it was to bring huge profits to the East India Company.

English merchants were still dissatisfied and several times, they used force against China, demanding that the opium trade should be legalized, the Cohong Company dissolved and the Chinese ports opened to foreign traders.

The Company occupied Macao harbor, on the ground that the French had conquered Portugal and could always seize this Portuguese colony in China. Nevertheless, the Chinese put pressure on the English, forcing them to leave it.

In 1830-1837, in the islands of Hainan and Taiwan1, as well as in Guan dun province, several revolts broke out against the conditions imposed by the East India Company.

Lord Napier arrived in Canton in 1834 in order to supervise and conduct the Company’s trade with China.

The Company had asked him to establish direct contacts with the Chinese authorities and the Emperor’s court. Napier, though, broke the laws of China twice. Firstly, the Company’s representatives did not inform the imperial court of his appointment and tasks. Secondly, on leaving Macao for Canton, the lord announced directly the Governor-General of Canton that he had arrived, and not the Cohong Company, which was the only one entitled to get in touch with the strangers.

The Governor-General of Canton did not receive Napier and, at the latter’s insistences, he asked him to leave the city. The English representative refused to go and instigated the people to rebel against the Chinese authorities.

In September 1834, the opium trade was officially banned. This defiance resulted in the Lord’s ordering that a war ship should sail to Pearl River. A first

1 Cf. G. Efimov, op. cit, p. 37.

www.geo

polit

ic.ro

139

Muzeul opiumului, Triunghiul de AurChang Ray, Tailanda

(foto Vasile S imileanu)

confrontation of the English with the Chinese occurred when the Lord asked for another war ship. However, Napier had neither the authority nor the power to start a conflict and the Chinese had no well-grounded reason for such an action.

Two years later, in 1838, the question of opium trade became the object of an extensive debate at the court of Peking. The parties involved had some disagreements: there were, on the one hand, those who pleaded for keeping and even legalizing the opium trade and, on the other hand, those who supported radical measures of intervention1.

Eventually, after heated discussions, those who wanted to stop the opium trade in China came off victorious.

Consequently, a representative of the Emperor, Ciun-lin2, a native young man from Canton, was sent to this city to prevent the opium from coming in China.

A week after he had been appointed, Ciun-lin left Peking to travel to Canton, the city of the rams.

Once the Emperor’s envoy arrived there, he decided that a proclamation should be written to his fellow compatriots. The text stipulated, clearly and categorically, that buying, carrying, storing and selling opium was to be punished and the culprit was to be executed immediately and without trial. It also demanded that all opium warehoused at Canton should be turned over to the authorities and that those convicted for smuggling the poisonous substance should be released form prison.

Even though he was fighting against his own family, Ciun-lin had to carry out his mission. In keeping with the proclamation, he had some of the Chinese opium traffickers arrested. Among them were two of Ciun-lin’s brothers who were executed, too.

The proclamation issued by Ciun-lin also stated that the entire quantity of opium loaded on the British ships should be turned over to the Governor of Canton and vessels withdrawn from the port of Lin-tin. The foreigners were asked to sign a bond in English and Chinese promising not to deal in opium.

Of course, the British did not intend to give up the entire quantity of opium,

1 Cf. Jacques Gernet, Lumea chineză (The Chinese World), vol. II, Bucureşti, 1985, p. 246; 2 In the specialized literature, he is also referred to as Lin Zexu, in Jacques Gernet, Lumea chineză (The Chinese World), vol. II, Bucureşti, 1985, Lin Ţze-siu in Istoria modernă şi contemporană a Chinei, studiu scurt (A Modern and Contemporary History of China, a short study), Bucureşti, 1952; Lin Ţze-siui in Efimov, Istoria modernă şi contemporană a Chinei, studii (A Modern and Contemporary History of China, studies), Bucureşti 1953; young Ciun-lin made a name thorough his own personal qualities. His case reflects what Nicolae Milescu once wrote: În China nici un om nu se naşte nobil (No man is born noble in China). Ciun - lin got his titles due to his intellectual abilities, so the Imperial Court disregarded the ordinary principles and appointed him governor in his native city.

www.geo

polit

ic.ro

140

which was bringing several millions of pounds to the Company. The British colonies from Macao and Whampoa would have had much to suffer as well and disagreed with throwing the merchandise into the sea.

Ciun-lin continued his mission. He released from their duties several officials, police chiefs, prefects and high prefects, heads of monopolies and judges.

China’s entire commercial life was shaken. Soon, the Chinese confiscated more than 20,000 chests of opium and

disposed of it, by dissolving it with lime and oil and flushing it out into the ocean. After this episode, Ciun-lin sent a messenger to the supreme governor of the

Company, letting them know that the legal opium trade was not to be hindered. Nevertheless, the Chinese authorities had to be sure that nothing illegal would happen under the mask of legality.

Thus, every ship that was sailing along the Tigris River had to sign a bond written in English and Chinese, declaring that they were not carrying opium.

The excuse to start the war was given after a Chinese man had died in a wrangle with some British. Ciun-lin ordered the English to leave Hong-Kong and the accused men to be handed over to the Chinese courts.

The foreigners refused to leave. The imperial governor ordered Tsong-ping Kuan, the southern sea admiral, to take his biggest armed ships and face the subjects of the foreign Queen. The British, led by Elliot, responded by sending two frigates, Hyacinth and Volage1. After sinking six ships, the English let the Chinese go2. Ciun-lin returned to Peking.

Acting as a man who loved his country, he forbade the English to ever set foot in China.

In defiance of this decree, several English ships anchored on the shores of China carrying not merchandise, but assault troops to start the war.

The Governor of the East India Company from India contacted London and received from the Parliament permission to start the war. The Company’s Fleet grouped in the port of Singapore. It comprised 15 war vessels and 30 transport ships. They had roughly 4,000 men on board, all of which were going to oppose the Chinese force, approximately three hundred million men in all.

However, the English commanders, Colonel Sir Gordon Bremer, rear admiral George Elliot and Captain Charles Elliot were confident in their forces. They counted on the new steam ships, unknown to the Chinese people, as well as on their firearms.

On June 22, 1840, the English fleet arrived in Pearl River estuary and blocked the city of Canton. Despite the Chinese’ efforts, the fleet pushed north with the intention of attacking near the capital.

When they reached Tinghai, a large number of Chinese had gathered in the port, amazed at the new English ships. The strangers did not use their weapons straight away. First, they attempted to talk with the Chinese. They could not come to an agreement. A short war followed, leaving the Chinese completely destroyed.

As a result, the Chinese emperor promised to satisfy all their demands immediately.

In late October 1840, Ciun-lin returned to Canton. He ordered the fortifications to be consolidated, but he was well aware that the Chinese’ armament was not a

1 Cf. Rudolf Brunngraber, op. cit. p. 220; 2 Ibidem.

www.geo

polit

ic.ro

141

problem to be solved. He tried to prevent the war by negotiating with the English, but the latter turned

him down. On January 7, 1841, the English fleet left Hong-Kong and bombed the fortifications from the southern estuary of Canton, Ciuen - pi, Tai - kok - tau, the Great Hill and Anunghoi. They also destroyed a huge iron chain that was floating between Anunghoi and Wantong, apparently to block navigation. Inside the gulf, the fleet commanded by Kuan, the south sea admiral, was destroyed.

The next morning, Ciun-lin sued for peace, but his proposition was rejected. The English were constantly getting reinforcements. Therefore, they could initiate an attack on Canton at any moment. The British assault started on March 18, 1841. The city fortifications were pulled down. Ciun-lin left the city and went north. Another battle took place between Tsing-pu and Canton, ending with the Chinese’ defeat. Canton was burnt down.

The English replaced Elliot with Sir Henry Pottinger1. Under his command, the fleet of the British Company left Hong-Kong and sailed to the east coast of the Empire. The fortified towns of Amoi, Cinhai and Ningpo were overcome. The Manchurian emperors’ army fought heroically; nevertheless, they could not resist the British firearms2.

The English advanced farther with 10 ships and 70 sailing vessels and, in early August 1842, they arrived at Nanking.

On August 13, in the morning, to prevent the English from bombing Nanking, a Chinese delegation was sent to make peace.

The peace Treaty of Nanking stipulated that China should satisfy a series of demands:

To give the English compensations for the lost opium and to pay war damages; To give Hong-Kong to the English; To dissolve Hansa; To recognize the English consuls in the free ports; To open five ports for the English trade: Canton, Amoy, Foochow (Fu Loi),

Ningbo, Shanghai. Nevertheless, Sir Henry Pottinger did not succeed in obtaining free opium

trade all over China. He had to content himself with the five ports mentioned in the peace treaty, where the company’s opium could be traded. This was a drawback for the English for they had to travel long distances in this country to do business. However, Sir Henry Pottinger and the leaders of the East India Company realized they had achieved much. They created the first breach in the Chinese imperial legislation and thus they were able to come to China, where they set up influence areas. The next years, the English continued their attempts to turn China into a colony. However, the Albion did not give up its perfidy when they mentioned in the treaty that the opium trade was not the cause that led the British Government to engage in the war, ending with the treaty of Nanking.

1 idem, p. 238; 2 It appears that the English used the same tactics as in the battle of Plassy (1757); then the British arranged 3,000 riflemen, on three rows, 1,000 each. A row of riflemen was standing; the second were on their knees, the third in front of the first two, lying. Each row would fire successively, one after another. Thus, the firing was continuous, destroying the enemy, even though the rifles’ range was no more than 200-300 meters

www.geo

polit

ic.ro

142

NICOLAE IORGA, THE GREATEST ROMANIAN HISTORIAN (1871 - 1940)

NICOLAE IORGA AND THE FAR EAST. CHINA

Iolanda TIGHILIU

“The entire country has another name, a poetic one, like all the names used by Chinese: The Middle Realm.”

In 1904, under the signature of N. Iorga, appeared at Socec Publishing house in Bucharest the book: “Far Eastern War. China, Japan, Asian Russia. Sketches. “

From the beginning the author confesses: “this book is a plagiarism”. And, with the care of the historian habitué to work straight with the historical source explains how this statement must be understood. “By plagiarism must be clear only that I haven’t been to China, Japan or Siberia, that I haven’t spoken to the people there and I didn’t read their literature, which I didn’t took the statistics from the official works”. Further on, Iorga shows that all the data gathered from “good books” have been colligated, analyzed, weighed thus “this book is mine as any other, page by page, line by line, idea by idea”.

A fine observer of international and internal political scene, the historian mentions that the reason which determined to write this book is that “the time has come for us to clear up, through books written in our language, in our way, all the important questions of time”. The force intercourse’s evolution in The Far East in which European power will involve, was to become, soon, a great question mark.

Information gathered by the Romanian historian in order to write the sketch on China was divided into six chapters: 1. “The country and the people”; 2. “The Chinese imperial peace”; 3. “Old and new religions”; 4. “The man and the state”; 5. “The Chinese and the foreigners”; 6. “China and Western Europe”.

From the beginning, the author shows the fact that everything happened then in The Far East, diplomatic negotiations or by land and by sea wars, started from a great historical need: China’s transformation. “Everything clears up through China. Through it’s actual state and it’s past. Therefore, from this must be started. Showing how it came under today’s circumstances, under way of the longest historical evolution which any part of the mankind have had”.1

Iorga begins with a portrait of Chinese people, which he presents to be tall, bony, well fit in muscles, “with scowling eyes, always black in a china-like white, crooked nose, black, thick, shiny hair. Big and soft, robust and slow, indefatigable and patient, these are the Chinese”.2

This people, through hard and fair work had formed the oldest civilization which continued ceaseless to date. They thought, however, that their large country, closed by wilderness, ocean, high mountains has too many gorges for “barbarians”. That is why they built with “an unutterable diligence and with peerless sacrifice, stone walls, which, running in the mountains from a peak to another, perfected the closure from

1 N. Iorga, Far Eastern War, China, Japan, Asia Russia . Sketches., Bucharest, Socec publishing house, 1904, p.2. 2 Ibidem, p. 4.

www.geo

polit

ic.ro

143

any threat, from any temptation to expand”. After the very eloquent presentation of The Great Wall, Iorga correctly infers

the special, specific nature of the vassal terms which the Chinese Empire had with the neighbour countries. These were characterized by a “true gift politics”. Chinese received voluntarily obedience only by money, gifts, will for trade: that is how they expanded to eastern Turchestan, Mongolia and Manchuria, Indochina”. 1

The historian also underlines another specific aspect of that geographic area - the process of expansion of the Chinese civilisation in countries with a less developed civilisation- which all the conquerors suffered in contact with China. Came to take hold of it, they all ended by merging with the Chinese culture and civilisation.

“The stranger soon becomes him too the Son of the Sky without any blemish, his companions in arms fuse with the Chinese people, take the Chinese soul, tough because of its 4000 year age, along with the cloth, the house, the way to be of the Chinese. The merger is done, so, again the home born smiles happily watching the new conquest of its ancient culture”2.

Presenting the main religions in China, Iorga does not forget to always compare them with the European ones. Like the Greeks and the Romans, he says, the Chinese have the cult of the ancestors and heroes. Furthermore, the Romanian historian really appreciates their love for nature which is cultivated in two domains that brought the fame of the Chinese worldwide: the painting and the art of gardening. “Their ornamental art, which aroused a warm admiration between the Europeans, catches in the painting or in the lacquer plate the shuddering flight of a butterfly, the elegant curl of a leaf, or the sinuous branches of a tree. Every trained Chinese, which lives in the countryside, cares for its garden. He puts there, by a wonderful cut, a skilful use of stone, by diggings and channels, the most beautiful things that can be found in God’s large world. […] in this type of garden you see flowers and trees, lakes where red fish float, bridges over an abyss which a child can pass over with the foot, holms where is no place even for a chair, rocks and caves.”3 Reading de fragment described earlier, in which Iorga blocks in the artistry and the mystery that merges in the Chinese garden, you could think that the author had a stroll in the famous Yu Yuan Garden from the heart of Shanghai of the sixteenth century. The pride of a garden is the bonsai. The patient, skilful gardener “has created the little, skinny trees which become convoluted like rachitic children, when they should grow, and these little cripples are for the gardeners the pride and

1 Ibidem, p.5. 2 Ibidem, p.8. 3 Ibidem, pp.14-15.

www.geo

polit

ic.ro

144

the extremeness of the skill. “1 After he mentions the importance of the feng shui art (wind and water) in the

decoration of a house, Iorga delineates the definitive elements for the ancient Chinese religions: Daoism, Confucianism, Buddhism, Christianity. He generally presents the importance of the Confucianism in the organization of the family and of the society where the ritual, the respect for a hierarchy, the equilibrium and harmony with you and with the others, give the strength and the balance of the Chinese society.

The politeness is another ancient particularity of the Chinese world: “every generation lived and died smiling, telling polite words, like the rule says”2. Apart from this, these people are characterised by a great patience when they have to take a decision. “The Chinese knows how to slow down the things he does not like and whom he cannot resolve directly”3.

Iorga is also interested in the Chinese cookery, which, even if it is unusual for the Europeans, is unanimously appreciated. “The greatest pleasure for Chinese is to invite to eat, to put lots of cakes on the guest’s plate, who has to eat with the ivory chopsticks the Chinese’s turtles, his eggs preserved for years in lime, (var) shark flippers boiled with radishes, sea snails, shrimp pies, bamboo roots, garlic, strange sauces-brought with the fire under them-blotting his mouth with the elegant squares of brown paper-to drink his warm wines and millet beer”4.

After describing the main characteristics of the Chinese culture, psychology and civilisation, Nicolae Iorga briefly presents the evolution of the political situation of the Celestial Empire in the nineteenth century and at the beginning of the twentieth century: the opium war, the Taipin’s (taipini) revolution, the fighters’ insurrection and also the unfair treaties imposed to China by the great powers. In the spirit of respecting the historical truth, the Romanian historian does not hesitate to show that the Europeans, (French, German, English) in their fight to conquer territories from China, they ravened wildly in a way “that does not glorify Europe”5.

From the pages that the historian dedicated to China, we can notice the correct understanding of the major, specific characteristics that marked the evolution of the Celestial Empire’s civilisation and culture. Nicolae Iorga writes with respect, admiration and fondness about the Chinese people and their four times millenary civilisation.

1 Ibidem, p.15. 2 Ibidem, p.26. 3 Ibidem, p.33. 4 Ibidem, p. 26. 5 Ibidem, p. 39.

www.geo

polit

ic.ro

145

WHEN CHINA BEGAN INCREASING THE OIL CONSUMPTION

by Nicolae GEANTĂ

Rezumat: China, cel mai populat stat al omenirii, a devenit unul dintre cei mai mari consumatori de energie şi petrol. Chiar dacă nu a depăşit consumul de ţiţei din Statele Unite ale Americii sau Japonia, „gigantul lumii” va ajunge în următorul deceniu cel mai important consumator. În prezent, China consumă de 8 ori mai puţin petrol pe cap de locuitor decât Japonia, dar în 2012 o va devansa, iar în 2020 se preconizează că va fi rândul SUA să rămână în spatele colosului din Est. În ciuda faptului că are o populaţie de peste 1,3 miliarde locuitori, în prezent în ţara mandarinilor rulează numai 10 milioane de automobile. Noile modele, chinezeşti sau străine, au penetrat însă în oraşele supra-aglomerate, care în urmă cu 15 ani erau ticsite de biciclete, numărul automobilelor crescând alarmant datorită creşterii veniturilor populaţiei ori a dezvoltării firmelor particulare. Pentru a face faţă consumului de petrol, dar mai ales pentru a alimenta economia care duduie (creşte anual cu procente dramatice, între 7-11 %), China şi-a creat o strategie bine gândită, încheind acorduri de cooperare cu Rusia, Kazahstan, Turkmenistan sau alte state ale Asiei Centrale de al căror petrol este dependentă, parteneri cu care construieşte magistrale petroliere impresionante. Febra petrolului a împins statul comunist spre deschiderea graniţelor către multinaţionalele petroliere capitaliste de pe glob, sau a impus pătrunderea companiilor chineze în Africa ori America de Sud. Lupta se anunţă acerbă, principalii contracandidaţi fiind evident Statele Unite şi Japonia.

Keywords: China, pipeline, crude, operations, planning, tones

Despite the global economic downturn, China’s economy grew 11.2 % in the year 2002, 7.2 % in 2003, and over 8.4 % last year1. China is the world’s second largest energy consumer (after US) and third-largest oil consumer, behind US and Japan. In fact, China imported 100 kg/person of oil in 2005, while Japan imported 20 times as much in the same year. Not only does China import less than other countries on a per-capita basis, it also consumes less. Per-capita oil consumption in Japan is about eight times higher than in China2. The US Energy Information Administration expects China’s oil consumption to surpass Japan’s by 2012 and climb to 10.5 million b/d 3 in 2020, making China a major factor in the world oil market. As world energy demand increases through 2030 at the projected rate of 1.7 % /year, most of the growth will come from China and other developing countries said the IEA (International Energy Agency), which called China’s net oil imports will reach about 8 % of projected world production.

China was considering opening a fuel oil futures exchange in Shanghai to make oil trading and pricing more transparent and to reflect market fundamentals and international standards. Fuel oil is one of the few products China allows to be imported.

Chinese officials are expected to proceed with many large energy projects, according to FACTS Inc. (Honolulu), but multinational companies should be on the lookout for changes. The super-majors are hoping to expand investment in China’s

1 about estimated the International Monetary Fund (IMF) 2 Oil & Gas Journal, Mar.12, 2007, Chicago page 33 3 b/d = barrels /day (measure for oil), bcf = billion cub feet (measure for gas)

www.geo

polit

ic.ro

146

domestically controlled industry, especially the retail market imports, and tensions there have stimulated interest in other energy sources. China’s oil imports from Russia increased dramatically throughout and after 2002. To improve its energy security as demand soars in the future, China was warming up its relations with Russia.

Crude reserves, production and import The oil production began in China in the 1907, when the legate Tsao-Hung-

hsun obtained the permit to King from start the drilling the Chang Shin field, in north to province. A sound had 6 tone/day, but for a few months. In 1929, the oil production of China was 475 tones, in 1930 increase to 5,960 tone and in 1931 to 7524 tone. In 1936, the project of China on capital $11,5 billion for exploitation of oil fields to Sichuan, when were drilling 500 sounds. The production was evalue a 310,000 tone/year. Mention, that in 1936, all the nine’s refinery to Sichuan, distilled approximated 4500 tone/year crude.

In last years China began a important player’s to the map of oil world. If in 1970, the reserves was insignificant, in 1990 they was estimated to 24.0 billion bbl, low to 18.25 billion bbl in 2003, and increase very easy last years (place 11 in the world). China’s producing oil wells increasing for 160 million tones in 1998 to 170.9 million tones in 2002. The day production increase spectacular in last 5 years: 3,400 b/d in 2002, 3,494 b/d in 2004 and 3,682 in November 2006 (with 62 b/d more 2005).

After more drilling in last years, the important fields where China discovered oil and gas is in the Beibu Gulf Basin of the South China Sea, in Pearl River Mouth basin in the eastern South China, Bohai Basin - on filed discovered in October 2002 of 40 km south east to Tianjin, estimate with reserves of 1 billion tones (offshore), development of the Xihu Trough in East China Sea and Sichuan Basin - largest gas producing region, with 21 million cu m/day, Xinjiang - discovered in central Junggar Pendi in north west China, giant Sulige gas field in Ordos Basin - reserved 8,5 tcf, and completed with Daan oil field from the Putaohua - a major producing sand in the Songliao Basin in north east China4.

China “the future king to the road”, have 1.3 billion peoples in 2006, but only 10 million cars. In last time in China the auto market make a big explosion. The new models - Chinese or foreign (BMW, Rolls-Royce and Hummer) - attract a record peoples, China grow a consumer with rapid and biggest increased to the world. If last 15 years the China’s town was suffocate with the bike, today become super-crowd with cars. Only Beijing has 1.2 million cars. This is only the inception. China makes more projects for future, single, with Middle East or Russia. The war to oil with US or UE started. How can stop. And when?

Big China looks to import as much as 30 million tones/year of crude if a pipeline spur is built from Skovorodino to Daquing, while supplies along the Skovorodino-Perevoznaya route would total 50 million tones/year.

However, today China5 imported 420-500 b/d petroleum products (80%), competition for remaining (20%), or 84,000 b/d, also is open to any another Chinese state or local oil company. That includes other large Chinese firms such as state owned CNPC, its PetroChina subsidiary, and Sinopec. Because China already is

4 International Petroleum Encyclopedia, 2003, Tulsa, Oklahoma, US, p. 154 5 Oil & Gas Journal, Jan.22, 2007, Chicago, p. 28

www.geo

polit

ic.ro

147

the second largest importer of fuel oil in Asia, the 25% of fuel oil imports (80,000 b/d) that is allocated to non state importers will have minimal impact on that market.

Also, in 2006 PetroChina, the most important oil society to state (places 12th to oil and 11th to natural gas in the world reserves), had 1,129 bcf production gas (and 48.123 bcf reserves, places 7th in world) and 823 million bbl (and 11.536 million reserves, too 7th places in world). But, it’s a few for the giant of world.

Tactics of China a) The pipelines. PetroChina obtained approval from the Chinese government

to lay two pipelines to carry oil products to northern areas of China to the country’s central regions. PetroChina paid $ 1.5 billion to construct this pipelines, which could be operational before end this year. One pipeline who can carry 8 million tones/year will extended from Lanzhou, in Gansu province (northwest China’s), and other will begin in Jinzhou, in Liaoning province (northeast China’s), and carry only a half (4 million tones/year). The two pipelines will meet in Zhengzhou (in the central of Hunan province), and can extension to the Changsha, the capital of Hunan. This pipelines transported refineries processing crude oil received by pipeline to Kazakhstan or Russia.

CNPC (China National Petroleum Corp.) and Yukos (Russia) had already agreed on oil volumes an pricing. CNPC’s PetroChina Co. Ltd. (Hong Kong) would develop the oil fields and operate the refineries. CNPC earmarked $700 million to invest in the oil pipeline, while Russian companies will invest another $1 billion. The route remained undecided, as China preferred a longer distance to bypass Mongolia for security reasons. Russia’s operator Transneft, would deliver 1 million b/d of Russian crude from western and eastern Siberia to an export terminal at the Pacific coast port of Nakhodka, where oil crude be shipped to China, Korea and other East Asian markets.

Kazakhstan and China also agreed in August 2005 to build a natural gas pipeline running from western Kazakhstan to China. Kazakhstan is not only country actively pursuing export projects to China. Russia and China were expected to finalize plans for a 2400 km oil pipeline from Angarsk field in western Siberians Irkutsk region to refineries near China’s top producing oil field complex at Daqing in northeastern China. The project start construction in 2003, will transport an initial volume of 20 million tones/year, or 400,000 b/d. Design capacity would be expandable to 600,000 b/d by 2010 to accommodate production from new fields in the Angarsk region. Also, a feasibility study for 400,000 b/d pipeline linking eastern Siberia with north-eastern China’s Dalien port due in 2003. In September 20056, president Putin confirmed the long discussed crude pipeline from Taishet, Siberia, would run Chona first. The first stage of the 4,188 km project called for construction of a 2,400 km oil pipeline from Taishet to Skovorodino near the Chinese border and rail oil terminal at the Perevozvaya Bay at a combined cost of $7.9 billion. The seconds stage, depending of Eastern Siberian oil field, the pipeline construction between Stovorodino an Perevoznaya on Russia’s Pacific Coast. The studies of feasibility on construction began in October 2006.

Finally, Turkmenistan and China held talks in June 2006 regarding construction of a natural gas pipeline from eastern Turkmenistan to China, and joint development of Turkmen gas fields to fill the line. The pipe, planed to begin operations in 2009, would move 30 million tones/year.

www.geo

polit

ic.ro

148

b) Natural gas pipelines. China’s expansion of its natural gas infrastructure developing natural gas fields in the Tarîm basin of western China’s Xingjiang province as building the west-to-east pipeline to emerging markets in an around Shanghai on the eastern coast. The 4,167 km line would carry Tarîm gas and pick up additional volumes from central China’s Ordos basin along the way. Also, it could eventually be extended tap central Asian gas. PetroChina is heading the project and selected Shell International Gas (UK). ExxonMobil Co. (Irving, Texas, US) and Petronas Carigali Sdn. Bhd. (Malaysia) were said is seeking participation construction begun in late 2001.

WEPP7 (West-East pipeline Project) is modern China’s second-largest infrastructure project after the Three Gorges Dam. It began operations in January 2005, moving natural gas from the Tarîm Basin in the Xinjiang Autonomous Region of far western China to the eastern China cities of Zhengzhou and Nanjiang, with the mainline terminating in Shanghai and lateral pipelines terminating in Hangzhou, Wuhu and Hefei. CNCP also plans to invest 4.3 billion Yuan to boost capacity of the WEEP itself to 17 billion cu m/year from 12 billion cu m/year. The capacity boost-in in project will raise the number of pumping stations along the line to 22 from 10.

China’s natural gas pipeline network delivers from three separate resources. Development during the next 20 years will continue to focus on these resources. Gas flows from west to east; arteries following this path include the WEEP, the Shaanxi-Beijing pipeline and the Zhongwu line, with the Chuanhu line planned to pipe gas out of Sichuan province. China planers are also considering several cross-border pipelines (oil and gas) from Russia and Central Asian nations Kazakhstan, Uzbekistan and Turkmenistan. Gas from Russia will be transported two routes a west pipeline will enter China’s Xinjiang through Siberia and Altai.

c) LNG. China First LNG project, which involves construction of an LNG import terminal and high-pressure gas pipelines, got a boost in November 2002, when Australia’s North West Shelf venture participants signed agreements with the Guangdong LNG project. China National Offshore Oil Co. (CNOOC) had announced in August, that the LNG project for 25 years starting in late 2005, and the contract is valued at $20-25 billion (AUS). China was also planning a second new LNG terminal - this one at Fujian - that would be supplied with LNG from British Petroleum (UK) Tangguh gas field in Indonesia. Plans to begin degasification operation in 2007 with in 2007 with can initial capacity of 2-5 million tone/years of LNG.

d) Drilling outside of country borders. In search to new oil fields from furnish, China work to drilling and explore in Africa, in Algeria (Zarzaitine field, when worked Sinopec), Sudan, Angola’s Deepwater, or Colombia. China was a dear beneficiary as Myanmar signed production-sharing contacts with China National Petroleum Corp., fast 3 offshore blocks; AD 1, AD 6, AD 8 off the Rakine coast8.

e) Oil shipments. China has begun receiving oil shipments from Thailand via the Mekong River, marking the start of an experimental program announced earlier in 2006. Two ship, each carrying 150 tones of oil, arrived in south west China’s Yunnan province on the Mekong River (with initial Shipping, quota of 1,200

6 Oil & Gas Journal, Feb.19, 2007, Chicago p. 58 7 Oil & Gas Journal, Feb.5, 2007, Chicago p. 58 8 Oil & Gas Journal, Jan. 22, 2007, Chicago p. 28

www.geo

polit

ic.ro

149

tones month). Transportation cost $25/tonne. China would ship about 70.000 tones/year of oil from Thailand alone via the river. More 20 experts from China, Laos, Myanmar and Thailand are checking ports and oil shipping facilities along the river, studying the feasibility of shipping even larger volumes of oil9.

f) Refinery. Saudi Basic Industries Co. (Sabic) is growing impatient with Chinese delays concerning a planned $ 5.2 billion petrochemical plant for Dalian, Liaoning province, and may sek another location, according to the company’s chairman10. In October 2004, Sabic announced the 50:50 projects that are to include 1.3 million tone/year ethylene plants and a 10 million tone/year refinery. AT the time Sabic hoped to see the facility online by 2010.

Subsidiaries of China Chemical & Petroleum Corp. (Sinopec), ExxonMobil Corp. and Saudi Aramco jointly signed two separate contracts for a related project to triple refining capacity at a Fujian Province refinery. One contract is for the Fujian Refining, which will increase the existing 80,000 b/ refinery in Quanzhou City to 240,000 b/d (use Saudi Arabian crude. The project11 include construction of an 800,000 tone/year polyethylene unit, a 400,000 tone /year polypropylene), the other contract is the Fujian Fuels Marketing, joint venture Project, as well as manage operate 750 service stations a network of terminals in Fujian province. It will be owned 55% by Sinopec, ExxonMobil 22,5 % and Saudi Aramco 22,55%.

China Petroleum and Chemical Corp (Sinopec) and Syntroleum Corp. (Tulsa, US), have signed a nonbinding memorandum12 of understanding aimed largely at advancing natural gas to Liquids and coal to liquids technologies, construction of a 17,000 b/d GTL plant and a 100 b/d CTL pilot in China as well as joint marketing of Sinopec-Syntroleun technology there. After signing, Sinopec will provide Syntroleum with $20 million/year aver the next 5 years to support the technology’s development. Last December, Syntroleum signed a point development agreement with Kuwait Foreign Petroleum Exploration Co. for development of a 50,000 b/d GTL plant in Papua New Guinea.

g) Product markets and imports. Sinopec (second companies to oil in China) planned to build 450 retail gasoline stations with foreign companies only in 2002, and 1000 independent retail. China Had 75,000 retail stations in 2003, first January. Only Sinopec, build in 2003 a new 8000 stations.

Summing up If in a past, the analysts Lester Brown ask: “Who will feel China”, and make a

“Wake up call for a small planet”, inventory all the problems of this big country with grocery, today, the dramatically consumption of oil market it’s a most important. Food market has development. For China, today isn’t a depression. But the increase spectacular of oil consumption become fright. I want ask: “Who will feel China with crude, when the bike will by replace with the cars?” However, China it’s not only a threat to energy security, but is a positive factor in safeguarding world energy security.

9 Oil & Gas Journal, Jan. 8, 2007, Chicago p. 10 10 Oil & Gas Journal, Mar. 5, 2007, Chicago p. 9 11 Oil & Gas Journal, Mar. 5, 2007, Chicago p. 10 12 Oil & Gas Journal, Mar.12, 2007, Chicago p. 10

www.geo

polit

ic.ro

150

GEOPOLITICĂ ŞI GEOECONOMIE ÎN ZONA DE CONTACT ASIA-PACIFIC

Nicolae POPA

Résumé. Dans le monde actuel, la zone Asie-Pacifique et son dynamisme économique sont devenues des obsessions pour la pensée européenne et nord américaine. Les anciennes traditions de réflexions roumaines sur l’Orient et surtout sur la Chine, de même que les intérêts légitimes de notre pays de cultiver l’interaction avec cet espace de puissent développement économique et social, explique l’application de cet article sur la problématique géopolitique et géoéconomique de la dorsale de croissance „Asie-Pacifique”. Une dorsale qui s’impose de plus en plus par la force des flux qui la drainent, par les enjeux complexes qui la relient aux autre régions de puissance du monde. Un espace compliqué, animé plus par la compétition que par la coopération, mais un espace qui semble plutôt gagnant pour l’avenir, en dépit des difficultés d’harmonisation entre les modèles traditionnels asiatiques, de type plutôt communautaires, et modernité capitalistique, d’avantage individualiste et libérale.

Introducere În vastul spaţiu al Asiei de Est se întrepătrund şi se confruntă zone social-

economice de o mare varietate, gravitând în jurul câtorva complexe de dimensiuni diferite, aflate în concurenţă istorică. Pe de o parte, este conglomeratul chinez, care se impune prin influenţa istorică a civilizaţiei sale, prin dimensiunile teritoriale şi demografice, dar, în ultimul timp şi prin dezvoltarea economică şi forţa sa militară ; este apoi mozaicul aflat sub dominaţia rusă.

Extinderea teritorială a acesteia din urmă şi raporturile complexe cu entităţile Comunităţii Statelor Independente, cu statele (foste) socialiste din Asia, cu celelalte puteri mondiale sau regionale de pe continent, importanţa sa economică şi mai ales strategico-militară, sunt elemente care definesc nu numai zona rusă ci se răsfrâng asupra realităţilor şi perspectivelor întregului continent.

Intervin, de asemenea, influenţa tot mai puternică a Japoniei, manifestată nu numai în plan economic ci şi politic, şi emergenţa unor puteri regionale, care, fie că fac parte din Asia de Est fie că sunt vecine cu aceasta, îşi dispută zonele de influenţă şi pieţele economice, vaste în dimensiuni fizice, încă modeste însă sub raportul solvabilităţii. Coreea de Sud, India, Vietnamul, Indonezia, chiar Taiwanul, toate îşi manifestă mai mult sau mai puţin direct aspiraţiile de actori regionali.

1. Incidenţa tectonicii geopolitice în zona de contact Asia-Pacific Idealurile marilor cuceritori, ca şi ale primilor geopoliticieni europeni, au fost

strâns legate de imensa masă continentală eurasiatică, definită încă de Halford J. Mackinder, în anul 1904, drept "pivot geografic" al lumii, sau "heartland". De stăpânirea acestuia ar fi depins dominaţia mondială. Începând din 1949, odată cu instaurarea comunismului, iradiat din inima Rusiei şi extins de la Berlin până la Beijing, aceste proiecte păreau să prindă contur tot mai consistent. Comunismul solidar, extins peste stepele asiatice până în Coreea şi Indochina, ajuns la marginile Iranului, Indiei şi chiar ale Insulindei, tindea să întruchipeze valenţele dominatoare ale "pivotului" imaginat de Mackinder. Aceasta i-a şi determinat pe nord-americani să valorizeze teoria rimland-ului, dezvoltată de Nicholas J. Spykman, în 1944, şi să-şi înmulţească bazele militare, dispuse în centuri de încercuire, în jurul "blocului" socialist.

La o astfel de situaţie s-a ajuns ca urmare a specificului evoluţiei istorice în Asia, unde, spre deosebire de alte continente, fiecare frontieră a fost stabilită şi consolidată

www.geo

polit

ic.ro

151

numai după aprige lupte interne sau războaie deschise. Tensiunile moştenite din perioada colonială şi lăsate spre rezolvare tinerelor state independente au alimentat astfel mişcările contestatare, de nealiniere sau procomuniste, divizând şi mai mult populaţiile asiatice.

În preajma primului război mondial, cu excepţia unei mediane de state independente ce unea Marea Japoniei cu Mediterana, toată Asia de Sud, Sud-Est (fără Siam), Centrală şi de Nord era formată din colonii aparţinând unor metropole europene. Impactul tendinţelor expansioniste nipone, manifestate în perioada interbelică, va antrena o serie de mişcări de independenţă în Indochina şi Insulinda, încă din 1945. În încercarea de a-şi menţine dominaţia, fiecare din metropolele coloniale s-a bazat, mai întâi, pe propria-i forţă, pentru a susţine apoi guvernele naţionaliste autohtone, consolidate în procesul decolonizării. Sprijinul acordat acestor mişcări a urmărit, în primul rând, să împiedice ascensiunea la putere a grupurilor revoluţionare comuniste.

Elementul cel mai important pentru realizarea "heartland"-ului comunist s-a ivit odată cu reluarea războiului civil din China (1946-1949), când Statele Unite au încetat să mai sprijine logistic Guomindanul, au refuzat intervenţia militară, ceea ce a facilitat triumful Armatei Roşii chineze şi a permis trecerea unui întreg subcontinent de la sistemul capitalist la cel socialist. China, Coreea de Nord, apoi treptat şi Vietnamul se vor integra, mai întâi din punct de vedere ideologic, apoi economic şi militar, celeilalte părţi a Asiei comuniste, formată din Siberia, Turkestanul de Vest, Caucazia şi Mongolia. Acest spaţiu vast, controlat de un "Imperiu" colectivist, acoperea Eurasia, de pe malurile Elbei până la ţărmul de vest al Pacificului şi la mările Chinei.

Geopolitica Asiei a fost astfel profund schimbată. Coreea de Sud a evitat absorbţia în conglomeratul amintit numai ca urmare a intervenţiei energice a trupelor americane, în 1950-1951, ceea ce nu se va reuşi mai târziu în Vietnamul de Sud.

În restul Asiei, în ţările care nu aveau graniţă comună cu China, mişcările revoluţionare armate, comuniste, înfrânte sau reduse drastic, vor eşua, iar conducătorii lor vor abandona puterea în favoarea naţionaliştilor, neutri în Myanmar şi Sri Lanka, pro-occidentali în Filipine, Malaysia şi Indonezia. Numai Indochina franceză (Vietnamul) va trece, după două războaie internaţionale (Nordul încă din 1954 şi Sudul în 1975), sub autoritatea unui partid comunist centralizat şi a unei armate puternice şi disciplinate ce se va implica ulterior atât în Laos, cât şi în Cambodgia.

În timp ce Indochina s-a văzut astfel împărţită sub raport ideologic, restul Asiei va rămâne în sfera economiei liberale şi va oferi numeroase puncte de ancorare pentru sistemul capitalist, ce va strânge şi întări treptat împrejmuirea din jurul lumii comuniste, din Japonia şi Taiwan, prin Pakistan, până în Iran şi Turcia.

De altfel, "pivotul" eurasiatic a suferit prima fisură încă din anii '60, odată cu ruptura ideologică dintre URSS şi China, ceea ce nu va împiedica expansiunea sa teritorială şi ideologică, până la un maxim atins în jurul anului 1975. Începând din această perioadă, unele din faţadele maritime asiatice, rămase în afara sistemului, se vor integra din plin circuitului mondial de valori, promovat de economia de piaţă, concurând astfel "modelul continental". Ajutate iniţial de SUA şi Marea Britanie, aceste ţări, Japonia în primul rând, apoi Coreea de Sud şi Taiwanul, puternic sprijinite de Occident, Hong Kong-ul, poartă rămasă întredeschisă cu acordul chinezilor, şi Singapore, devenit independent în 1965, vor înregistra succese economice remarcabile şi vor constitui un puternic sistem comercial, industrial şi financiar, centrat pe Japonia.

China, de asemenea, atrasă de succesul repurtat de "cei patru dragoni", va abandona, în mare parte, colectivismul şi autarhia economică, încă de la începutul anilor '80, deschizându-şi părţile litorale (marginale deci) investiţiilor venite din

www.geo

polit

ic.ro

152

Japonia, din cei patru dragoni, apoi din Europa şi America de Nord. În acelaşi timp, unele state în curs de dezvoltare ale Asiei de Sud-Est, ca Malaysia, Thailanda, urmate de Indonezia şi, în mai mică măsură, de Filipine, înregistrează un avânt industrial remarcabil, care le permite integrarea în circuitele economice internaţionale şi ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru majoritatea populaţiei.

Ambiţiilor de hegemonie ai celor doi poli ai "pivotului" eurasiatic, Rusia şi China, le-a succedat astfel încercarea noului spaţiu de dinamism economic, din zonele marginale ale continentului (Est şi Sud-Est), de a câştiga competiţia economică dintre faţada maritimă şi interiorul Asiei, pe de o parte, respectiv cu vechile ţări capitaliste dezvoltate, pe de altă parte. Confruntarea dintre continentul autarhic, autoritar, şi inelele periferice, stăpâne ale mărilor şi ale comerţului intercontinental, după o evoluţie echilibrată, timp de 40 de ani, s-a soldat cu victoria celor din urmă, justificând concepţiile geopoliticienilor anglo-saxoni din secolul XX, conform cărora nu "heartland"-ul are respiraţie mondială, ci, dimpotrivă, inelele interne şi externe, maritime, numai acestea putând asigura atât controlul globului cât şi gestionarea şi stimularea avântului său economic.

În atare împrejurări, Uniunea Sovietică s-a destrămat în anul 1991, perpetuându-se în Asia, sub raport teritorial, doar sub forma blocului ruso-siberian, dar pierzând alte spaţii din sudul (populaţiile turcice) şi estul său (mongolii şi coreeni).

China, la rândul ei, nu a reuşit să joace rolul de catalizator al lumii a treia, nici măcar să-şi impună influenţa în Indochina şi Insulinda. Mai mult decât atât, China îşi vede unitatea statală contestată de tibetani, uiguri şi cazahi. De asemenea, în ciuda coeziunii regăsite în 1949, regimul comunist chinez a trebuit să facă multe concesii capitalismului şi să se interfereze, din punct de vedere economic, cu acesta. Pe plan intern, faptul s-a repercutat prin distrugerea dinamicii globale şi egalitare a societăţii chineze şi prin împărţirea sa spaţială în două sau chiar trei areale cu priorităţi şi evoluţii inegale: China litorală, China interioară şi China continental - periferică (Delavand, 1993, Sanjuan, 2002 etc.). Pe plan extern, cei care au acţionat cel mai insistent pentru subminarea autarhiei chineze au fost tocmai reprezentanţii diasporei naţionale în Asia şi liderii celei de "a doua Chine" (Taiwanul), care au servit drept "cal troian" pentru introducerea economiei de piaţă.

În ciuda degringoladei ce caracterizează regiunile periferice ale celor două masive blocuri demo-economice, rus şi chinez, coerenţa şi vocaţia lor transcontinentală nu sunt afectate. Siberia şi China, deşi separate după 1960 şi în curs de dezagregare etnică şi religioasă, se leagă tot mai mult de sistemul economic mondial, în care sunt angrenate prin investiţiile ţărilor capitaliste dezvoltate. O nouă punte de legătură pare astfel să se închege între estul şi vestul Eurasiei, la capetele căreia principalii protagonişti sunt Japonia şi Germania. Ambiţiile acestora urmăresc astăzi nu atât scopuri teritoriale, cât mai ales difuzarea modelului lor economico-social şi drenarea funcţională a spaţiilor astfel transformate. În aceeaşi măsură însă, atât Rusia cât şi China nu doresc să rămână doar obiectul unor metamorfoze provocate din exterior.

Ultimele evoluţii geopolitice, cele de după 2003, au marcat preocuparea prioritară a celor două mari state de a-şi asigura interesele vitale în zonele de rimland (opoziţia Rusiei faţă de extinderea NATO spre Europa central-estică, reuşita Chinei în a reintegra Hong Kongul şi Macao, reacţia acesteia faţă de tendinţele de consolidare a independenţei Taiwanului etc.). Pe de altă parte, este remarcabilă voinţa de reconciliere a Chinei şi Rusiei, pentru a-şi asigura reciproc spatele, afectat de evoluţii centrifuge sau independentiste (constituirea, pe fondul CSI, a Comunităţii Statelor Integrate, ce cuprinde deocamdată Federaţia Rusă, Belarus, Kazahstanul şi Kîrgîstanul, înţelegerea

www.geo

polit

ic.ro

153

de parteneriat strategic încheiată, în 1996, între China şi Rusia şi consolidată ulterior etc.). Miza majoră este, în prezent, atât pentru Rusia - Siberia cât şi pentru China -

Turkestanul de Est, aceea de a se adapta modelului rimland-ului, prin înglobarea acestuia sau prin interpenetrarea funcţională cu spaţiile respective, fără ca aceasta să însemne pierderea poziţiilor de lideri ci, eventual, să se soldeze cu lărgirea şi consolidarea sferelor lor de influenţă. Este evident că prestigiul internaţional al unei Chine liberale, care ar include atât Hong Kongul (deja internalizat politic) cât şi Taiwanul, ar fi net superior Chinei de astăzi, predominant continentală şi încă socialistă.

Se constată totuşi că, în mod paradoxal, cu toată imensitatea teritoriului, a bogăţiilor naturale, a maselor umane, în ciuda vechimii civilizaţiilor sale, blocul continental est asiatic, generator al unor culturi de mare prestigiu, nu se află astăzi în poziţia de lider al restului Asiei, nici sub raport doctrinar, nici chiar militar. Pivotul continental, fragmentat deja în anii '60, s-a transformat treptat într-un mozaic de spaţii penetrate de către puterile maritime, stăpâne ale tehnologiilor de vârf, ale dinamicii comerţului internaţional şi ale procesului de acumulare financiară. Sensul de evoluţie se înscrie astfel în cel "profeţit" de geopoliticienii anglo-saxoni, de la Mahan (1890) la Spykman (1944), care susţineau că stăpânirea şi organizarea lumii se vor propaga dinspre zonele litorale spre nucleele continentale.

În Asia Orientală, asimilarea liberalismului economic s-a făcut sub influenţa persistentă a naţiunilor mercantile din Europa, apoi din America de Nord. Japonia a fost primul stat al rimland-ului asiatic care a integrat elementele capitalismului concurenţial. Obţinând un succes remarcabil, aceasta a antrenat apoi şi o parte din insulele şi peninsulele coroanei periferice a Asiei de Est şi de Sud-Est, conturându-se astfel, practic, singura regiune în care, în perioada postbelică, s-a produs o decolare economică în lanţ a ţărilor în curs de dezvoltare, de la Japonia, la cei patru dragoni şi de la aceştia, la al doilea val de ţări industriale noi, localizat în sud-estul continentului.

Noua şi puternica arie de dinamism - în care Occidentul a apărat şi a sprijinit sistemul capitalist industrial şi al liberului schimb - , profitând de deschiderea spre economia de piaţă a unor ţări din cercul litoral interior (până în 1989 legate de blocul comunist) a trecut la asaltul acestora. Naţiunile respective, bordate de mări şi oceane, îşi vor relua astfel locul în cadrul sistemului economic global, reintegrându-se inelului circumasiatic intern, aflat în continuarea geografică firească a Japoniei.

Criza economico-financiară şi socială în care a intrat Asia de Est şi de Sud-Est, accentuată după 1998, a temperat episodic ascensiunea acestui spaţiu, fără a schimba hotărâtor raportul de forţe la nivel regional, chiar dacă China tinde să devină un actor din ce în ce mai puternic şi mai influent nu doar în regiune, ci şi în Africa sau America de Sud.

2. Dimensiunea regională a modelului chinez de civilizaţie Mai presus de toate, Asia de Est este marcată de omniprezenţa populaţiei şi

a culturii chineze. Autodenumită „Imperiul de Mijloc”, China şi-a constituit unitatea politică şi etno-culturală acum mai bine de două mii de ani, sub dinastiile Qin şi Han, când s-a format în mod durabil partea locuită dens de populaţia han, cunoscută sub numele de „China celor 18 provincii”.

Ulterior, configuraţia acestui nucleu masiv nu a mai suferit decât corecţii minore, în schimb dinastiile succesive au continuat să împingă controlul imperiului mult spre vest, până dincolo de graniţele actuale. La mijlocul sec. al XVIII-lea, China controla Tibetul (din 1751) o parte a Asiei Centrale, Mongolia, teritoriile de pe stânga Amurului, în timp ce Coreea şi ţările din Indochina îi plăteau tribut. China a moştenit astfel statutul

www.geo

polit

ic.ro

154

de putere regională şi consideră astăzi că spaţiul maritim din estul şi sud-estul său, care îi poartă numele (Marea Chinei de Est, Marea Chinei de Sud) i se cuvine de drept, deşi pătrunde adânc în interiorul Asiei de Sud-Est (Tertrais, 2002, p. 258).

Pe de altă parte, dacă civilizaţia chineză nu a putut asimila integral unele populaţii autohtone1, în schimb a avut un deosebit succes în exterior, influenţând profund populaţia din Vietnam, Coreea şi Japonia2. Înrâurirea civilizatoare s-a manifestat în mai toate domeniile vieţii social-culturale şi tehnico-economice ale acestor popoare. Scrierea ideografică, instituţiile, viaţa politică, cultura, tehnica, chiar modul de organizare a spaţiului3, toate sunt instrumente pe care coreenii, japonezii şi vietnamezii le-au împrumutat de la chinezi, punându-le în slujba propriei lor culturi. Rolul cel mai important l-au avut însă influenţele de ordin ideologic şi religios, afirmate din sec. VI d. Hr., prin intermediul budismului Mahayana (preluat din India şi modelat de către chinezi), apoi prin cel al confucianismului, ideologie şi religie autentic chineză, care se va bucura de un mare prestigiu în toată Asia de Est, începând cu sec. al X-lea.

Tabelul 1. Principalii indicatori ai populaţiei în ţările Asiei de Est

Mişcarea naturală (% - 2002)

Analfabeţi (%)

Ţara

Supr

afaţ

a (k

m²)

Nr.

pop

. (m

ii - e

stim

. 200

3)

Den

sit.

loc.

/km

²

Ritm

ul a

nual

de

creş

tere

19

80-2

000

(%)

Nat

alita

te

Mor

talit

ate

Bila

nţ n

atur

al

M F

Pop.

urb

ană

(%)

China (R. P.)

9 572 419 1 300 000 135,8 1,3 1,5 0,7 0,8 7 20 37

Coreea (R.D.P.)

122 762 24 120 196,5 1,3 1,8 1,1 0,7 3 5 60

Coreea (Rep.)

99 313 48 775 486,1 1,1 1,3 0,6 0,7 1 4 82

Japonia 377 837 127 150 336,5 0,4 0,9 0,8 0,1 2 4 79 Taiwan 36 006 22 703 630,5 0,8 1,4 0,6 0,8 4 8 92

Total 10 208 337 1 522 748 149,2 - - - - - - - (Prelucrare după Images économiques du monde, 2005, Der Fischer Weltalmanach, 2005, L’Etat du monde, 2005 )

Mai recent, omniprezenţa sinică în Asia de Est este legată şi de dispersarea comunităţilor chinezeşti în insulele din estul şi sud-estul continentului, fenomen vechi, dar amplificat o dată cu colonizarea şi punerea în valoare de către europeni a aceşti spaţiu (sec. 19 şi prima jumătate a sec. 20). Cele mai puternice şi mai

1 În China sunt recenzate oficial 55 de minorităţi naţionale, localizate mai ales în vestul şi sudul ţării, care înglobează circa 100 milioane locuitori (8% din populaţia statului). 2 Timp de o mie de ani, Vietnamul a făcut parte din Imperiul Chinez (111 î.Hr. - 939 d. Hr.), care l-a modelat profund şi a revenit cu presiuni în cursul sec. al XV-lea ; Coreea a cunoscut o influenţă chineză crescândă, din sec. 2 î.Hr. până în timpul dinastiei Tang (618-907), pentru ca pe altoiul astfel implantat, în sec. XV-XVII confucianismul să atingă o nouă epocă de aur ; Japonia a absorbit valorile de civilizaţie chineze prin intermediul pelerinilor, al ambasadorilor şi al comercianţilor chinezi (sec. IV-X) apoi în timpul dinastiei Ming (1368-1644). (Statele lumii, 1985). 3 De exemplu, fosta capitală a Japoniei, Kyoto, a fost construită după planul vechii capitale a Chinei, oraşul Xi’an de astăzi; Palatul Imperial de la Hue, din Vietnam, este inspirat după planul „Oraşului Interzis” din Beijing etc.

www.geo

polit

ic.ro

155

active comunităţi sunt cele din Thailanda, Malaysia, Indonezia şi Singapore, în acesta din urmă chinezii formând 77% din populaţia ţării.

3. Faţada maritimă a Asiei de Est, o dorsală economică în expansiune Dorsala de dinamism economic a Asiei de Est este reprezentată de vechea axă

maritimă care leagă Str. Malacca de Str Coreei şi Arhip. Japoniei. Afirmată încă din perioada expansiunii coloniale europene şi mai ales după 1867, când Japonia iese din izolare şi se lansează ca actor economic şi militar de anvergură internaţională, această axă se dezvoltă mult în perioada „războiului rece”. Îndeosebi arcul maritim extern - format din Japonia, Singapore, Taiwan şi până de curând Hong Kong, la care se adaugă Coreea de Sud - , prin succesele sale tehnico-economice, înscrie această axă printre cele mai dinamice dorsale economice la nivel mondial.

Dezvoltat ca oglindă a capitalismului în faţa continentului comunist, acest spaţiu a construit un model de liberalism adaptat societăţii est asiatice, caracterizat prin rolul important jucat de stat, inclusiv în economie. Succesul modelului japonez, exportat apoi în cei patru „tigrii asiatici”1, iar mai târziu şi în multe din ţările Asiei de Sud-Est, a convins autorităţile comuniste din China, care, începând din 1980, introduc o serie de reforme, menite să permită asocierea dintre modelul social politic comunist şi modelul economic liberal (economia de piaţă).

Tabelul 2. Principalii indicatori economici ai ţărilor Asiei de Est

PIB 2002 (estimare în miliarde US $)

Comerţ exterior mld. US $

Agricultură Industrie Servicii

Ţara Total

%

%

%

Ritm

anu

al d

e cr

eşte

re %

PIB

U

S $

/ loc

. Import Export

China (R. P.)

1257,32

201,17 16 641,23 51 414,92 33 7,8 860 243,6 266,2

Coreea (R.D.P.)

12,50 … … … … … … … 755 0,9 0,5

Coreea (Rep.)

533,30 21,33 4 229,32 43 282,65 53 8,0 8930 141,1 150,4

Japonia 5076,80 50,77 1 1675,33 33 3350,7 66 2,4 35640 379,5 479,2 Taiwan 344,69 31,02 9 130,98 38 182,69 53 4,9 14210 107,2 122,9 Total 7224,61 (Prelucrare după Images économiques du monde, 2005, Der Fischer Weltalmanach, 2005, L’Etat du monde, 2005 )

Rând pe rând, sunt instituite tot mai multe zone economice speciale în provinciile litorale ale Chinei, prin care această ţară, rămasă comunistă, este racordată efectiv la mecanismele economiei de piaţă şi la circuitul mondial de bunuri şi valori. Exemplul chinez este urmat în prezent şi de celelalte state comuniste din zonă (cu excepţia Coreei de Nord), contribuind astfel la consolidarea acestei axe şi la ancorarea ei puternică în spaţiul continental.

1 Hong Kong, Singapore, Taiwan şi Coreea de Sud, care s-au lansat primele în dezvoltarea economiei liberale după modelul nipon, au fost denumite „tigrii asiatici” sau „cei patru dragoni”, pentru a ilustra dinamismul lor economic şi agresivitatea pe pieţele internaţionale ale multor produse industriale, altădată rezervate doar ţărilor de veche dezvoltare industrială.

www.geo

polit

ic.ro

156

A (© Géoconfluences -Réalisation C. Dodane) B Fig. 1. (după F. Gipouloux, 2003).

A – Coridorul economic Asia-Pacific şi traficul de mărfuri al marilor porturi est asiatice în 2001. B – Traficul portuar de containere în Asia Orientală. Comparaţie între 1995 şi 2001

Criza financiară şi economică din 1997-1998, care a afectat profund noua Asie capitalistă, a lovit mai ales ţările cu economie de piaţă liberală (Thailanda, Malaysia, Coreea de Sud, Indonezia, chiar Japonia etc.), în timp ce statele organizate pe modelul socialist au avut mai puţin de suferit. Expansiunea lor economică a continuat în ritmuri la fel de înalte ca în etapa anterioară, contribuind astfel la consolidarea poziţiei acestora pe piaţa regională şi mondială.

Criza respectivă a generat, cu siguranţă, unele reaşezări şi noi echilibre între actorii economici şi politici regionali, dar axa de creştere a faţadei maritime continuă să îşi păstreze forţa şi potenţialul. Mai mult, revenirea la China a prosperelor oraşe-colonii Hong Kong (în 1997) şi Macao (1999) a întărit poziţia regională a Chinei, dar a avut darul de a ancora şi mai durabil dorsala economică amintită, la hinterlandul imens al Asiei de Est continentale.

Această tendinţă durabilă este dovedită de dinamica economică fără precedent a regiunilor litorale ale Chinei, care atrag un volum imens de investiţii străine, provenind nu doar din spaţiul est şi sud-est asiatic, aşa cum s-a întâmplat în primele faze ale deschiderii economice a Chinei, ci şi (tot mai mult) din ţările occidentale dezvoltate, în primul rând din SUA şi Germania. Evoluţia traficului portuar este o altă mărturie a dinamicii acestui spaţiu. De exemplu, în mai puţin de un deceniu, portul Shanghai a trecut de la cca. 100 mil. tone trafic de mărfuri anual, la 450 mil. tone în anul 2006, volum cu care trece pe primul loc la nivel mondial, depăşind porturile Singapore (locul 2) şi Rotterdam (rămas pe locul al treilea, după ce decenii la rând deţinuse supremaţia mondială).

De asemenea, ierarhia portuară a traficului containerizat este dominată tot de porturile est asiatice, îndeosebi de cele chineze1.

1 În 2005, ordinea a fost următoarea (în milioane unităţi, echivalent 20 de picioare): Singapore (23,2), Hong Kong (22,4), Shanghai (18,0), Shenzhen (16,2), Pusan (11,8), Kaohsiung (9,5), Rotterdam (9,3), Hamburg (8,1), Dubai (7,6), Los Angeles (7,5) (sursa: Hamburg Port Authority Rankings, 2006).

www.geo

polit

ic.ro

157

Concluzii Asia, ai căror principali conducători din perioada postbelică plănuiseră să

cucerească lumea plecând de la ideologia colectivistă, ideologie inserată atât în lupta socială de clasă cât şi în cea colonială, se reintegrează treptat sistemului socio-economic mondial. Această inserţie se face nu prin îndoctrinarea ideologică a maselor umane, ci prin intermediul tehnologiei, comerţului, capitalului, companiilor multinaţionale, al organizaţiilor de integrare regională etc. Dacă situaţia geopolitică a Asiei nu mai este marcată de rivalitatea celor două blocuri ideologice, ea nu se află nici sub imperiul mult doritei noi ordini mondiale. Dimpotrivă, o mulţime de tensiuni şi pericole, unele rămase nerezolvate din perioada războiului rece, tind să devină astăzi active şi destabilizatoare. Explozia demografică, sărăcia, epidemiile, migraţiile, supra-aglomerarea oraşelor, poluarea, violenţa socială, dar şi accesele naţionaliste, regionale, etnice sau religioase, terorismul internaţional, favorizate de procesul destrămării imperiilor şi al redefinirii politice regionale, vor fi tot atâtea surse de conflicte, cu potenţial de antrenare a intervenţiei ONU şi a mentorilor săi occidentali.

Pe de altă parte, ponderea maselor umane, destructurarea mediului natural şi epuizarea resurselor agricole fac tot mai greu de suportat dezechilibrul fundamental dintre spaţiile suprapopulate din estul şi sudul continentului şi cele aproape nelocuite din centru şi nord. Cele trei miliarde de oameni ai Asiei musonice, după ce s-au confruntat cu himera comunistă, sunt asaltate acum de noi pretendenţi ce îşi afirmă vocaţia organizatorică şi civilizatoare: integriştii religioşi şi capitaliştii dinamici, fiecare cu propriile mecanisme de convingere şi cu propriile şanse de reuşită.

Asia este, şi din punct de vedere geopolitic, un continent al contrastelor, ce se autodestramă în interior, dar care, în dezordinea mondială a tranziţiei acestui început de mileniu, a trecut la "cucerirea" continentelor vecine, axându-se pe dinamismul economic şi comercial, în partea sa estică, şi pe excedentul de resurse strategice, în cea vestică.

Dinamica relaţiilor Asiei cu lumea este caracterizată de fluxuri şi refluxuri, a căror desfăşurare necoordonată în timp face dificil de prognozat evoluţiile viitoare. Relansarea economică a Rusiei mai devreme decât fusese prognozată, creşterea durabilă a ponderii Chinei, criza economico-financiară neaşteptată din ţările Asiei de Sud-Est, conturarea unei axe eurasiatice de rezistenţă (Franţa-Germania-Rusia-China) la influenţa copleşitoare a SUA, rămasă singura superputere mondială, etc. sunt tot atâtea elemente ale unei evoluţii confuze, care fac aproape imposibilă orice predictibilitate asupra echilibrelor geopolitice la nivelul continentului.

Constante rămân doar imensul potenţial uman şi de resurse al Asiei, ca şi poziţiile geografice cheie pe care unele regiuni ale continentului le au în controlul echilibrelor geopolitice ale lumii. Ca urmare, indiferent de mutaţiile episodice înregistrate, Asia va continua să reprezinte miza principală a intereselor marilor puteri şi cel mai important spaţiu de dezlegare a paradigmei evoluţiilor viitoare ale planetei. BIBLIOGRAFIE 1. Claval, Paul, (1994), Géopolitique et géostratégie, Nathan Université, Paris . 2. Delavaud, Claude-Collin (1993), Géopolitique de l’Asie, PUF, Paris 3. Foucher, Michel (sub direcţia), (2002), Asie nouvelles, Belin, Paris . 4. Gipouloux, François, (2003), Place et rôle de la Chine littorale dans l’Asie orientale, Geoconfluences, 5. Koninck, Rodolphe de, (1994), L’Asie de Sud-Est, Masson, Paris . 6. Nguyen, Eric, (2006), L’Asie géopolitique, Studyrama, Paris . 7. Popa, Nicolae (2004), Asia, caracterizare geografică generală, Editura Universităţii de Vest, Timişoara 8. Popa, Nicolae, (2004), Asia, perspective geografice regionale, Editura Mirton, Timişoara . 9. Wackermann, Gabriel, (1997), Géopolitique de l’espace mondial. Dynamiques et enjeux, Ellipses, Paris

www.geo

polit

ic.ro

158

IS LAND THE MOST IMPORTANT PROBLEM FOR ASIA?

Marius VĂCĂRELU

In political sciences there is always a great question: who’s the most important aspect, which cannot be forget in any kind of analyze?

For a sociologist the most important are “social” and “society”; for an officer the most important are military’s aspects, for a pedagogues the most important is educational system, for an economist - active and passive, taxation.

For a lawyer the most important thing are laws and their influences during real life. From the moment of a state’s birth main law - Constitution and all laws who develop it (main law) create a new order, under a great principle: respect of law - legality and law supremacy.

In fact, every political regime proclaim his law as the “real and the most correct” law of the world, that’s the supreme reason for wining elections and power. We don’t analyze here system of power wining, but we must underline the most important aspect of an administrative power (and political power is mostly an administrative one): in that moment when political power is not contest all rules adopted by it represent legality.

Which are the consequences? First, political power1 adopts laws and public administration has to respect straight

dispositions. In fact, if political power is stabile, his laws are the only one able to rule the state in that moment. Public administration is not authorize to abuse, even if public servant don’t agree that laws, for it that laws are legitimate and it must to apply.

From that affirmation, exist but only one derogation: law principles, in the same time all represent human rights. Not all human rights represent in the same time law principles, and a human right is compulsory for political power only is its dimension of don’t violate it.

For a human right become compulsory for state it must been recognize by a national law as a duty for state and public administration: if all human rights become a duty for public administration liberty will be disappear. In the same time those supreme duties represent a strong stone on budget, and does not exist a state to resist to this economical pressure.

Second, if political power is change after few years, they cannot declare that former laws, adopted by old regime are illegal because old political power was not legitimate by democratic elections (or another procedure understand by new political power representing liberty of political choose).

So, if they want to make reparations for citizens abused by former political power, first it have to check which are dispositions in former Constitution. If it exist laws adopted not harmonized with Constitution we have illegal measures made by public administration. 1 We don’t discuss legitimacy of that political power

www.geo

polit

ic.ro

159

Conclusion: for every state is important to respect it’s own Constitution. In the same time, fundamental law is not adopted for eternity, political, economical or all kind of changes brought changes in constitutional dispositions. Every measure realized by public administration must be conforming to that active Constitution.

So, what is the purpose of that introduction? For growing state’s power is need for a good number of inhabitants, educated

and enough land. A large territory means for a state possibility to attract a lot of investment first, and place for build houses for its inhabitants.

In fact, a large territory can represent an equivalent of mineral’s resources missing. If state cannot exploit this, a strong investment in educational system will bring investments in this country, for that you need a lot of land to rent or to seal to those firms.

Not always royal right1 well implemented is enough for grow the economical result of a country, is need of land for build factories or offices and is necessary to have land for town’s workers.

Modern economy means a lot of information. Information means mostly offices, and hard working. But in the same time, offices means town. In modern society village remains something small, beautiful arranged, with a few big mechanized farms, capable to bring to local market a lot of food. Consequences are simple: migration from village to city.

If that country is big and its population is not so important, “there is a place” for everyone, but a big birthrate can menace not only that’s country town, it can menace neighbors economy too.

Which is Asia’s situation now? China: 9,572,900 sq. km.; 1,315,000,000 inhabitants, birthrate: 13‰, death rate:

6,8‰; density - 139.2 inh./sq. km., population in towns - 40%. Big cities2 (inhabitants): Beijing - 12 mil.; Shanghai - 20 mil.; Tianjin - 12 mil.; Chengdu - 11 mil.; Xi’an - 8 mil.; Qindao - 8 mil.; Nanjing - 7 mil. For analyse of inhabitants number is the first in the world, its territory place China on third position, a real center of world (Middle Empire). Two more observations: is unknown real number of inhabitants in big cities and more 2 mil sq. km. represent mountains (Tibet) and desert, not so favorable for living.

Japan: 377,837 sq. km.; 127,333,000 inhabitants, birthrate: 9.5‰, death rate 8.7‰, density - 337 inh./sq. km., population in towns - 79%. Big cities: Tokyo - 12 mil.; Yokohama - 4 mil., Osaka - 3.5 mil.; Nagoya - 3 mil. But in Japan three districts with only 10,000 sq. km. concentrate 60% of population. Half on population live on megalopolis Tokyo - Osaka - Nagoya. Villages are not so many; they are unified in only 600 administrative units.

South Korea: 99,461 sq. km.; 49 mil. inhabitants, birth rate: 12.3‰, death rate: 6.2‰, density - 490 inh./sq. km., population in towns - 80%. Big cities: Seoul - 11 mil.; Pusan - 4 mil., Inchon - 3 mil.; Daegu - 2,8 mil.

Vietnam: 331,041 sq. km.; 83 mil. inhabitants, birthrate: 19‰, death rate - 6,3‰, density - 250 inh./sq. km. Big cities: Hanoi - 4 mil.; Ho Chi Min - 6 mil., Haipong - 2 mil. In Hong Ha’s (Red River) delta and field density is almost 1000 inh./sq. km., 1/3 of population; in Mekong delta density is less, 500 inh./sq. km.

1 Right to educate citizens, like right of justice, right of self defense and others are royal rights for a state. A royal right means that no one can contest introducing it, only aspect of its social and administrative practices. For that is possible to criticize death penalty, but not the right to punish a person for illegal acts. 2 Not discriminated elected

www.geo

polit

ic.ro

160

Indonesia: 1,922,570 sq. km.; 239 mil. Inhabitants, birth rate: 21‰, death rate - 6,2‰, density - 124 inh./sq. km. Big cities: Jakarta: 13 mil., Surabaya - 4 mil., Bandung - 3 mil., Medan - 2.5 mil. 2/3 of population live in Java and Madura, 8% of county’s area.

Philippines: 300,076 sq. km.; 87 mil. inhabitants, birth rate - 25‰, death rate - 5.5‰, density - 288 inh./sq. km. Big cities: Manila - 14 mil., Quezon City - 3 mil., Caloocan - 2 mil.

Those countries are pillars of Asia, and all have Pacific Ocean as a main sea. Similar for them is a big population with a big density, is easy to understand that is not enough land inside their borders. One sq. km. means almost 100 football fields, or 1 mil. sq. meters.

If we divide sq. meters to inhabitants it will be a normal number, but urban rules and reality is not identical with arithmetic. A modern town has a lot of cars, for it you need large streets, big parking. A big population if is not so rich need a metro. All that people need big and many markets, parks for recreations, trees for a good life and others.

All that things are create with direct interest of public administration. In fact, presence of human beings demands to solve two important problems:

first is about producing money, second is about extra-time - moments when people finish their work. For that, public administration - state’s administration, is not important which party is in the top have to adopt two different kinds of policies.

First is work policy. In this area the commune instruments are first from financials measures, combine with educational ones. For big investments, is need also for a lot of people, because abundance of human beings attract law salary, and for many investors law salary is the most important aspect watched in business.

All countries nearest Chinese Seas (East and South) have a good financial legislation, a lot of investors came. But only with that aspect of economical concurrence those countries cannot do too much. In fact, big number of inhabitants was helped more to start business then permissive financial legislation.

The second big problem is about extra-work-time. First concern of political power is to not be throwing out from power. For that you need: A) A strong police, every time ready to force people to respect political orders - a

real streets ruler. But this can be interpreted as a totalitarian regime, and a few investors might be influenced (by other political power) to not make money there. In a society based on internet and computers power every state understand that and majority adapt their policies, becoming more democratic and closer to citizen then ever. or:

B) To recognise what needs can provoke social movements against political power and to solve. Inhabitants will understand what things represent a big problem, and they will help political power to continue to solve it. In this space all countries adopt second variant.

What are those needs? First, a place of living. In that part, we have to watch media pressure: every day on television entertainment shows big houses, rich people with a lot of opportunities1, and all that daily show create a pressure from inhabitants to political power, to sustain them to have same opportunities.

Even political power adopt high standards for space (inhabitants/sq. m./house) that pressure exist and is very insidious, hard to recognise and to solve it. For that 1 Holiday’s houses, on mountains and on the sea, many cars - for that is need a big garage, and many others.

www.geo

polit

ic.ro

161

we must watch two different situations: village and city. From villages is more space of living and is easier to build, but there are not

much money opportunities (especially for young people), so, less inhabitants means small problem with houses.

Cities demand more problems on living. A lot of people, a lot of industry, a lot of money, a lot of peasants who want to work here. For all that people is necessary a good house. But a house in town represents first a standard: electricity, water for cook and for wash, heat. In a village those standards are not easily to reach.

For solving those problems state’s administration need a good strategy. A good strategy can be correct fulfil with only a condition: number of inhabitants must not be changed. Only one country can be close of that demands: Japan. For Tokyo’s administration born rate is a big problem1. Baby boom of ’50-’60 was after big war destruction, when it was a state politic to build small houses in cities - Nippon rulers from that time choose to invest more in education.

But Japan is exception: in all other states population is growing; more then that, China and Vietnam have a great economical growing during last years. That’s brought for both countries a big problem on urbanism field.

Population is growing, economy is growing, but almost entire of it is create on cities. From that, is a reality: a big internal migration from village to cities, it’s appears a big pressure for city’s administration: not only for assure jobs, but also for establish some rules on rent-a-house market. A lot of people come into towns, is right, but a lot of them are forced to stay not in the centre, because those places was occupied since many years ago.

In fact, they have to stay on city borders, and are well known that police in every country cannot control borders. A big city with a lot of new people staying is its borders2 means modern convictions vs. traditional mind, problems in daily existence of inhabitants. In the same time, new people means a good opportunity for renting houses and that’s a good moment for every one to receive money without registering them, and state receive a new problem: which is the real number of its cities populations?

For all that reasons, we must watch a little locative legislation. In Japan, country without communism, there is not a real problem: it exist

free market on real estate, with state’s administration interventions if is necessary. Philippines are in same position (there is a big difference on corruption between those countries), with some differences owed to economy’s power.

Vietnam represents a strong country, with big army and an economy in great ascension. Vietnamese Constitution is speaking about a socialist-orientated economy. Translating this, is a economy based not only on public property or collective one, is recognise role of private economy.

In art. 18 of its Constitution is underline socialist character of state: it is the administrative person who allocates land to organisations and individuals (art. 18, p. 2). So, fist consequence: only agreement with political power can make an investor to work in Vietnam. Because state allocate land for a long term, that means a good position negotiated with state represent a strong menace to all people from that

1 Combined with a big number of old age people, biggest problem for ministries from social area. 2 Millions of humans during last 20 years (for example economical miracle of China or greats steps of Vietnam brought in Shanghai, Beijing, Tianjin, Qindao a.o. or Hanoi and Ho Shi Min more then 30 millions people)

www.geo

polit

ic.ro

162

area. If state accepts that in a large area to be installing a big factory, every one can be expropriate. This article represents constitutional mention of state control.

For Vietnamese state big number of inhabitants will not represent a big problem, every time this disposition helps state’s administration to realise big construction, hospitals and others.

In fact, that’s the character of socialist-oriented economy; you can do everything, with only one condition: state agreement. It that is missing, you are illegal, and your activity can be recognised or not - you accept that risk. That control represents in the same time a strong invitation to foreign investors: came into Vietnam, you will not loose time for papers, you will not be stopped in your plans by protest for ecology or others.

China is the giant of that area. Big number of population, big surface, third atmospheric force (taikonaut - Chinese name for astronaut), and we don’t have pages to describe its miracles.

China is analyzed many times by comparison: with India or with Vietnam. Is obvious that those three countries represent the main forces of region. But inside there is a big difference:

a) India is a state with more democratic traditions then others, but state exercises the weakest control for its population. It’s the most open society from this region.

b) China is a country recreate by Deng Xiao Ping (no matter colour of cat). The modernisation started faster then in Vietnam, so, legislation and state need to become more close then western style. In fact, modern legislation in China is more American then Marxist one. For that, it was need to change Constitution, and to recognise property right as one of the most important rights of human beings.

c) Vietnam is a strong country, with a strong army and with a great pride. Process of modernisation started with few years ago, so, legislation it was not amended in such big proportions like in China. A big economy means urbanisation. For all that people you need hospitals,

places for relax, parks, theatres, cinemas, a. o. For all that things you need to build and every construction have a strong base: land.

For have land’s property is need of money (in every democratic society), because you have only two choices: to buy from free market - and in big cities prices are very high, or to expropriate, but this administrative procedure demands a lot of money too.

Choosing between free market and administrative procedures is in the same time a dilemma for an investor. Free market means to have enough money to buy land and to obtain only agreement for your building, and for that it might be possible to attract some banks for finance that investment.

Choosing administrative procedure means negotiations with political power, and you cannot start your activity without its agreement. In the same time for all commercial units (banks, commercial houses a. o.) from that country this agreement is a sign to sustain private - foreign investor. Administrative power is in the same time in this example a guarantee and a factor for pressure against political or commercial opponents.

Administrative procedures are base on two sides: allocate land (for that is need of a large state’s property on that area) or expropriation. If state don’t have many properties is forced to expropriate, but this procedures means money (a lot of money to pay), means a big pressure for state’s budget, means in the same time suppositions for corruption.

www.geo

polit

ic.ro

163

So, in our region who have to establish power of state’s administration in this kind of activities? For Japan 100% is a money question; for Vietnam, with art. 18, (2) disposition money are not a subject. In this case state can allocate land (this word means state have the right to decide which person can have the right to use land.

But those countries are eclipsed now by China. In fact, the most important thing is Chinese policy in this field. Because general principles are the same in all countries, we have only to note that in Chinese Constitution, in art. 10 are writing that land property in towns belongs to state and in villages and suburbs are owned by collectives.

Those dispositions are very clear. In fact, reality is set in this disposition: to create a strong country with strong economy state was forced to adopt a well strategy, which proposes a strong control of properties. Labour force was cheap, big number of in habitants cannot permit a higher price for it, so, a strong policy in property right represent master key.

Laws in China are separated, because this state is divided in 22 provinces - but is not joined here Taiwan; two regions with a special regime - Honk Kong and Macao; five autonomous regions and four municipalities. In this case, very important are laws adopted by National Assembly of Republic and decisions of Supreme Court of Justice from Beijing. However, very important are administrative decisions of Shanghai municipality too (importance of this city is well known).

Main legislation is adopted in 1986 and amended in 1988. Another law for implementation was adopted in 1991. The most important one belong to parliamentary session of 1995, about management in urban real estate. In Shanghai, main law regulate this field of activities was adopted on 2003.

Supreme Court of Justice had to solve few decisions on a very important case: disputes on contracts involving the right to use State-owned land, the most important are from 2005. For start a business in China is necessary to know those decisions and laws. First step after decision of install was taken is to find a good land for construct a base, and for that you must study local legislation on real estate.

Geopolitics means to study a complex of information to create an image of a region: for that you cannot ignore legal aspects, because legislation and judicial practice influence all life domains, vice versa cannot happen.

As a conclusion: law principles are the same in whole world, more important is to open economy. In that moment, appear a strong pressure to uniform legislation: only administrative practices can represent in that moment a difference between a strong or a week state.

States from this region are menace every day by their huge number of inhabitants. For them is need more land and water. Water is use to wash (dirty bring epidemical problems), to drink, to cook and more then that for industry.

Water means a terrible struggle for existence between villages against city, but for all of the people loosing control of industry means more pollution, and more pollution brings a low health. Law health means a lot of illness, and for that state must spent a lot of money.

But all of that is a secondary problem: land is base, land is first economical element who must be control. A proverb said: money attract money, rich table attract more poor people, but the most important problem on XXI century represent disproportion between huge number on inhabitants in a small territory.

There is a big problem to determine which part of territory belongs to a city and which belong to a village: main investment in factory is built on city’s border,

www.geo

polit

ic.ro

164

and a lot of money is taken first by the near villages. But big city’s pressures are substantial, and in a few years village are incorporate to the big town. In that moment village’s investment can be abandoned by city’s administration, and that determine pressures for city’s administration (because abandoned investors can complaint to centre) or troubles in elections for political power.

Modern cities must solve every day this problem, is a question of life or death. Internal pressure is stronger that external one and solutions (only imagine and adopt them, not only to execute them) for limit its presence are always a menace for political power. In that post-modern society1 main menace is coming form internal affaires and demography can be a real bomb.

Demography accompanying land problems can be the strongest stone for a political power, because huge cities with strong economy can develop new initiatives, including separation from centre. I have many doubts that central governments will accept it, but if political power is not capable to solve this kind of problems, it will not be a surprise when from big cities will start political movement of deep changes.

1 This concept is used as it was definite by Robert Cooper in The Breaking of Nations - Destrămarea naţiunilor, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, pg. 42 - 44.

www.geo

polit

ic.ro

Semnal editorial

165

Anna Eva BUDURA

TRIUMFUL DRAGONULUI - China în cel de-al Doilea Război Mondial -

Editura Top Form, Bucureşti, 2007

Mă bucur că această lucrare consacrată luptei de rezistenţă antijaponeză a poporului chinez vede lumina tiparului. Sunt încredinţat că ea va oferi iubitorilor istoriei şi cititorilor români în general un bun prilej de a cunoaşte condiţiile istorice în care a izbucnit cel de al II-lea Război Mondial, de a lua cunoştinţă de desfăşurarea luptei naţiunii chineze împotriva agresiunii imperialismului japonez, precum şi de sacrificiile şi contribuţia poporului chinez la victoria puterilor aliate în marea conflagraţie antifascistă mondială.

Îmi exprim consideraţia pentru eforturile deosebite depuse de-a lungul anilor de doamna Anna Eva Budura, doctor în istorie şi sinolog, pentru elaborarea acestei lucrări, bazată pe studierea fondurilor de documente şi de lucrări existente în arhivele şi bibliotecile din China şi România şi pe discuţiile fructuoase cu istoricii chinezi. Îi aduc mulţumiri sincere.

Xϋ Jian Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar

al Republicii Populare Chineze

Lupta de rezistenţă antijaponeză a poporului chinez (1931 - 1945) parţial integrată în cel de al doilea Război Mondial, se constituie într-un proces crucial al istoriei contemporane a Chinei şi totodată, într-un fenomen cu ample rezonanţe internaţionale, care şi-a pus pregnant pecetea asupra noii configuraţii a lumii după a doua mare conflagraţie mondială.

Lupta de rezistenţă antijaponeză a poporului chinez precipită, în decursul a numai câţiva ani, evoluţii şi mutaţii politico-sociale ce şi-au avut sorgintea în confruntarea cu puterile imperialiste încă din a doua jumătate a secolului trecut. De aici decurge şi însemnătatea sa crucială, căci în cadrul acestui proces are loc maturizarea conştiinţei naţionale a unui popor de 600 milioane de oameni în confruntarea cu un cotropitor puternic şi versat, care punea sub semnul întrebării însăşi fiinţa sa naţională. În acest proces s-a desăvârşit coeziunea naţională şi, implicit, a avut loc o consacrare a integrităţii naţionale. În acest proces s-a realizat, este drept treptat, un larg consens social-politic cu privire la opţiunea care să sigure Chinei un viitor demn, să-i faciliteze modernizarea şi afirmarea sa în comunitatea internaţională ca stat independent şi suveran. În sfârşit, în cadrul acestui proces se dezvoltă premizele regimului politic ce avea să înfăptuiască dezideratele naţionale şi sociale ale poporului chinez. Finalitatea luptei antijaponeze a poporului chinez a determinat modificarea raportului de forţe în favoarea popoarelor care luptau pentru eliberare naţională şi socială, împotriva imperialismului şi colonialismului, a politicii de dominaţie şi dictat, pentru promovarea unui nou tip de relaţii între statele lumii, pentru progres şi pace.

www.geo

polit

ic.ro

166

Radu Ştefan VERGATTI

DIN PROBLEMATICA UMANISMULUI ROMÂNESC Editura Top Form, Bucureşti, 2007

În spaţiul românesc, mai mult decât în alte părţi din Sud-Estul Europei, s-a produs în a doua jumătate a secolului al XVII-lea o adevărată revoluţie culturală. Un rol însemnat în procesul de înnoire şi de angajare a culturii româneşti în marile curente ale vremii l-a avut istoriografia. Contactul cu medii cultural-ştiinţifice în care cuceririle Renaşterii erau cultivate, în Italia, în Polonia sau la Şcoala Înaltă a patriarhiei din Constantinopol, a stimulat în rândurile tinerilor români, aflaţi la studii, interesul pentru istorie, curiozitatea de a cunoaşte „rădăcinile” neamului lor şi de a-i descifra identitatea. Prin operele lor, care vor defini „vârsta de aur” a vechii culturi româneşti, noii cărturari, care au luat locul călugărilor cronicari, aveau să contribuie la transformarea conştiinţei populare a unităţii neamului şi a originii lui romane în conştiinţa istorică.

Prof. univ. dr. Radu Ştefan Vergatti, unul dintre valoroşii istorici actuali, cu studii de referinţă asupra problematicii umanismului românesc, a atras şi atrage atenţia, îndeosebi, asupra figurii Stolnicului Constantin Cantacuzino, în ale cărui scrieri începuturile poporului român şi-au găsit o largă înţelegere. Cunoştinţele „primului erudit român” despre Dacia, luptele dacilor cu romanii, continuitatea dacă şi daco-romană, unitatea poporului român şi permanenţa lui pe teritoriul de la nordul Dunării oglindesc o lectură largă de scrieri antice şi umaniste, facilitată de studiile întreprinse de Stolnicul Constantin Cantacuzino în Italia, la Universitatea din Padova. Lucrarea lui principală Istoria Ţării Româneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost locuitorii ei atunci şi apoi...până şi în vremile de acum..., dă dimensiunea valorii autorului ei.

Stăpânirea perfectă, pentru acea vreme, a literaturii problemei, confruntarea ştirilor şi spiritul critic în interpretarea lor au făcut ca Stolnicul Constantin Cantacuzino să realizeze din expunerea evenimentelor ce au stat la baza existenţei românilor ca popor unul din capitolele, care, în elementele lui esenţiale, îşi păstrează valabilitatea şi astăzi. Rolul de prim sfetnic, avut multă vreme de stolnicul Constantin Cantacuzino la Curtea domnească a Ţării Româneşti, relaţiile pe care le-a stabilit cu cercuri politice şi oameni de litere din alte ţări i-au dat posibilitatea să răspândească peste hotare date corecte despre istoria poporului român. El i-a furnizat - se ştie - informaţii documentare învăţatului italian din Bologna, Luigi Ferdinand de Marsigli, care pregătea în 1694 o lucrare despre ţările dunărene, Danubius Pannonico-Mysicus.

Spirit universitar tipic, marcat de căutări, nu de lucruri ştiute, prof. Radu Ştefan Vergatti subliniază în lucrarea, care vede acum lumina tiparului, că „la cumpăna dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în domeniul Umanismului, românii au deţinut primatul în Estul şi Sud-Estul Europei”.

În cea mai bună tradiţie a „Şcolii critice” a lui Dimitrie Onciul, în care s-a format ca cercetător ştiinţific, prof. Radu Ştefan Vergatti evită judecăţi de valoare, care să nu aibă suport documentar. El, dascălul de performanţă, care a făcut din slujirea adevărului crezul profesiunii şi vieţii lui, oferă un model de investigaţie ştiinţifică, menit să dezvolte spiritul creator al celor care-l ascultă sau îl citesc.

Academician Ştefan ŞTEFĂNESCU

www.geo

polit

ic.ro

167

Mulţumim persoanelor care au contribuit nemijlocit la apariţia acestui număr al revistei GeoPolitica

dr. Traian ANASTASIEI Profesor universitar, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” dr. Daniela ANTONESCU Cercetător, Institutul de Prognoză Economică al Academiei Române Florentina BADEA Diplomat, Ministerul Afacerilor Externe dr. Cristian BARNA Lector universitar, Academia Naţională de Informaţii dr. Cristian BRAGHINĂ Prof. universitar, Facultatea de Geografie, Universitatea Bucureşti drd. Laurenţiu BORDEI Lector universitar, Academia Naţională de Informaţii dr. Anna Eva BUDURA Profesor universitar, Universitatea Ovidius, Constanţa dr. Romulus Ioan BUDURA Ambasador, Fundaţia Europeană Titulescu dr. Mihaela DINU Prorector - Universitatea Româno-Americană dr. Dan DUNGACIU Conf. universitar, Facultatea de Sociologie, Universitatea Bucureşti dr. George ERDELI Profesor universitar, Facultatea de Geografie, Universitatea Bucureşti Preşedinte, Asociaţia de Geopolitică „Ion Conea” dr. Iulian FOTA Director, Colegiul Naţional de Apărare drd. Nicolae GEANTĂ Facultatea de Geografie, Universitatea Bucureşti dr. Ioan IANOŞ Profesor universitar, Facultatea de Geografie, Universitatea Bucureşti dr. Victor IONESCU Director, RADOR drd. Marius LAZĂR lector universitar, Centrul de Studii Euroasitice, Paris, Franţa dr. George MAIOR Profesor universitar, SNSPA Bucureşti dr. Gheorghe MARIN Profesor universitar, Academia Forţelor Navale dr. Vasile MARIN Profesor universitar, Rector, Academia Forţelor Aeriene drd. Silviu NATE Asistent universitar, Universitatea „Lucian Blaga” dr. Vasile NAZARE Profesor universitar, Academia Forţelor Navale, Constanţa dr. Silviu NEGUŢ Prodecan, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale - ASE dr. Mihail OPRIŢESCU Conf. universitar, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale - ASE dr. Stan PETRESCU Conferenţiar universitar, Academia Naţională de Informaţii dr. Florin PINTESCU Conferenţiar universitar, Universitatea „Ştefan cel Mare” dr. Nicolae POPA Profesor universitar, Universitatea de Vest, Timişoara drd. Cristina Mihaela PREDOIU Asistent universitar, Universitatea Valahia, Târgovişte dr. Dănuţ Radu SĂGEATĂ Cercetător, Institutul de Geografie al Academiei Române drd. Vasile SIMILEANU Director, Revista „GeoPolitica” dr. Cristian TRONCOTĂ Prodecan, Academia Naţională de Informaţii dr. Iolanda ŢIGHILIU Conferenţiar universitar, Universitatea „OVIDIUS” dr. Gheorghe VĂDUVA Cercetător, CSSAS, Universitatea Naţională de Apărare„CAROL I” dr. Radu Ştefan VERGATTI Profesor universitar, Universitatea „VALAHIA”, Târgovişte Membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România drd. Marius VĂCĂRELU Lect. univ., Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative dr. Stan PETRESCU

Asociaţia de Geopolitică „ION CONEA”

Traian Anastasiei, Cristian Braghină, Daniel Broască, Aurel Cazacu,

Dumitru Codiţă, Irina Cucu, Petre Deică, Costin Diaconescu, Nicholas Dima, Remus Dogaru, George Erdeli, Constantin Hlihor, Mihai Hotea, Mihai Guranda,

Cristian Jura, Cosmin Lotreanu, Vasile Marin, Nicolae Mitu, Alexandra Mateescu, Vasile Nazare, Silviu Neguţ, Anca Oneţiu, Mihail Opriţescu,

Dominuţ Pădureanu, Ion Petrescu, Stan Petrescu, Florin Pintescu, Dănuţ-Radu Săgeată, Marcela Săgeată, Vasile Simileanu, Cristian Tălângă,

Loredana Tifiniuc, Tiberiu Troncotă, Dragoş Zaharia

www.geo

polit

ic.ro

168

Mulţumim celor care au sprijinit apariţia acestei reviste:

Acad. Dan BERINDEI Acad. Ştefan ŞTEFĂNESCU Acad. Dan BĂLTEANU dr. Nicholas DIMA Profesor universitar, St. Mary’s University College, Addis Ababa dr. Wilfried HELLER Regionalgeograph, Universität Posdam, Germany dr. Jean Pierre HOUSSEL Professeur des universités, Université de Lyon, France dr. Jean-Baptiste HUMEAU Directeur de l`École Doctorale, Université d`Angers , France dr. Hans-Heinrich RIESER Regionalgeograph, Rumänien - und Donnaländer - Beratung dr. Karolina ILIESKA Professor Faculty of Economics, Prilep, Macedonie

PARTENERI MEDIA: dr. Bogdan COCORA Managing Director, S&T ROMÂNIA Adrian LOCUŞTEANU Director de Vânzări, S&T ROMÂNIA Bogdan LEARSCHI Communication Manager, S&T ROMÂNIA Daniel BROASCĂ General Manager, OMNIENT ing. Călin P. PANTEA General Manager, MarcTel

S.C. S&T ROMÂNIA S.C. Top Form Editura TOP FORM S.C. OMNIENT S.C. MarcTel

INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII: Facultatea de Geografie - Catedra de Geografie Umană Asociaţia de Geopolitică „ION CONEA” Fundaţia Europeană „Titulescu” Academia Forţelor Aeriene - Henry Coandă Academia Forţelor Navale - Mircea cel Bătrân Academia Naţională de Informaţii Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale - ASE Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” Asociaţia Umanitară „TOP MUNDI” www.g

eopo

litic

.ro

169

APARIŢII EDITORIALE

Colecţia GeoPolitică Cristian Barna Cruciada Islamului? Cristian Barna Terorismul, ultima soluţie? Anna Eva Budura Triumful dragonului

Maria Cristina Chiru, Irena Chiru Terorism Sinucigaş. Femei Kamikaze

Mihai Hotea Geopolitica conflictelor rasiale Nicolae Niţu, Iulian Niţu Destrămarea Iugoslaviei Igbal Hajiyev Reviving the Great Silk Road - The Case of Azerbaijan Marcela Săgeată Lumea islamică - o reţea dinamică de sisteme Vasile Simileanu Asimetria fenomenului terorist Vasile Simileanu România. Tensiuni geopolitice Vasile Simileanu Radiografia terorismului

Colecţia Geografie Politică Nicholas Dima Jurnal etiopian Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte geografice Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte etnogeografice Dănuţ-Radu Săgeată Modele de regionare politico-administrativă Dănuţ-Radu Săgeată Deciziile politico-administrative şi organizarea teritorială

Colecţia Artă Militară Ion Bălăceanu, Daniel Dumitru, Ion Ioana

Potenţialul de luptă al forţelor terestre în context NATO

Proceedings *** Gestionarea imaginii de ţară *** Gestionarea crizelor politico - militare şi umanitare *** Terorism şi protecţie antiteroristă *** Terorismul - cauze şi implicaţii de ordin geopolitic *** Priorităţi în domeniul comunicării inter-instituţionale dintre structurile de apărare,

ordine publică şi siguranţă naţională, în perioada post-aderare

Colecţia Sociologie Irena Chirru Imaginea României în lume Ioana Veturia Ciupercă Nicolae Titulesco - L’européen avant l’heure

www.geo

polit

ic.ro

170

Colecţia GeoStrategie Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico - militare Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu

Informaţii. Management. Putere.................................................................................................I Managementul sistemelor informaţionale ................................................................II Războiul informaţional

Gheorghe Iliescu Informaţii. Management. Putere.................................................................................................III. Conexiuni între procesele socializante şi securitatea naţiunii

Colecţia Geografie Elena Matei Ecoturism Loredana Tifiniuc Spectacolul din culise

Colecţia Juridică Corina Andreea Baciu Rezerva proprietăţii în dreptul internaţional privat

Beletristică Ioana Veturia Ciupercă Le triptyque de l’amour Sava Liţoiu Eu sunt cel condamnat la moarte Sava Liţoiu Nu trageţi, vă rog, în poet Victor Lotreanu Confesiuni în alb

Colecţia Academica Nicolae N. Puşcaş Lasere Victor Lotreanu Actualităţi în imunologie Radu Ştefan Vergatti Din problematica umanismului românesc

cursuri editate în colaborare cu Editura Universităţii de Apărare Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Războiul informaţional Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Comunicarea în cadrul sistemelor informaţionale Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Sistemul informaţional Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Lupta informaţională Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Restructurarea sistemelor informaţionale Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Sisteme de management Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Globalizarea informaţiei Gheorghe Nicolaescu Sisteme de management Gheorghe Nicolaescu Globalizarea informaţiei Gheorghe Nicolaescu Informaţii şi reţele Gheorghe Nicolaescu Aspecte metodologice ale războiului informaţional

www.geo

polit

ic.ro

171

Revista GeoPolitica nr. 1 Integrarea României în NATO nr. 2 - 3 Integrare Euro-atlantică nr. 4 - 5 Geopolitica minorităţilor nr. 6 Geopolitica spaţiului ponto-danubian nr. 7 - 8 Geopolitica conflictelor sfârşitului de mileniu nr. 9 - 10 Incursiune în Islam nr. 11 Tensiuni geopolitice induse de ţinuturile istorice nr. 12 Terorism şi mass-media nr. 13 Uniunea Europeană..., încotro? nr. 14-15 Marea Neagră - confluenţe geopolitice nr. 16-17 Spaţiul ex-sovietic - provocări ş incertitudini nr. 18 România - Terra Daciae nr. 19 Falii şi axe geopolitice nr. 20 Regiuni de cooperare transfrontalieră - surse de conflict sau de stabilitate? nr. 21 Provocarea dragonilor – miracolul chinez

Comenzi şi relaţii la:

Editura TOP FORM Bucureşti, str. Turda 104, sect. 1,

tel / fax 665 28 82; tel. 0722 207 617, 0722 704 176 www.geopolitic.ro

simi@b.astral.ro, editura.topform@yahoo.com; geopolytyka@yahoo.com

www.geo

polit

ic.ro

172

Tiparul executat la Tipografia PRO TRANSILVANIA Bucureşti, str. Valea Lungă nr. 52-54, sector 6

tel/fax: 021-444.01.98, e-mail: protransilvania@b.astral.ro,

www.geo

polit

ic.ro

173

www.geo

polit

ic.ro

174

www.geo

polit

ic.ro