1p a g i n a

editorial

Titlul de poet naţional şi popular

La sfârşitul secolului al XIX-lea, secol în care s-au întregit naţiunile şi s-a limpezit sentimentul naţional în ţările Europei, au început dezbaterile privind alegerea, în fiecare naţiune, a unui poet reprezentativ, a poetului naţional şi popular. În Franţa, dacă bine ne aducem aminte, după lungi dezbateri publice, a triumfat Victor Hugo. La fel s-a întâmplat şi cu Goethe în Germania sau cu Puşkin în Rusia.

Întors de la studii de la Paris, tânărul bonjourist Vasile Alecsandri declara prietenilor literaţi din capitala ieşeană că vrea să ajungă poet naţional şi popular. Şi, într-adevăr, Doinele şi lăcrămioarele, celebrele Pasteluri, poemele sociale, culegerile de poezie populară l-au impus pe Vasile Alecsandri în conştiinţa naţională românească drept cel mai bun poet şi cel mai de succes dramaturg. El a fost primul nostru scriitor european (Premiul Ginta latina din 1878 n-a fost întâmplător!), iar astăzi ne dă senzaţia unui zeu care s-a retras din univers lăsând doar duhul preacurat al poeticei simţiri. Eminescu însuşi era fascinat de personalitatea celestului bard. Eminescu i-a scris (nota bene!) o superbă cronică la Fîntîna Blanduziei.

Dar apariţia poetului Mihai Eminescu a răsturnat total ierarhiile. În anii următori trecerii în eternitate a lui Eminescu, studiat de contemporani pe baza manuscriselor din cele două lăzi predate Academiei Române prin 1902, el a devenit poetul naţional şi, mai accentuat în perioada interbelică, modelul în absolut al oricărui poet român.

Mitul Eminescu a crescut în timp, manuscrisele din cele două lăzi purtate în spate prin toată Europa de prietenul Chibici, predate în 1902, cum am mai spus, de Maiorescu Academiei Române (gestul acestuia din urmă, fiindcă veni vorba, a fost unul compensatoriu, de iertare de păcat pentru sacrificarea „periculosului” jurnalist Eminescu) au devenit cărţi, misteriosul laborator eminescian dezvăluindu-se fragment cu fragment, au augmentat mitul. A existat şi o culme, dacă se poate spune astfel, a mitizării, atunci cînd filosoful Constantin Noica l-a numit pe Eminescu „omul deplin al culturii româneşti”. În perioada interbelică ierarhizările literare consumau multă pasiume. Aşa s-a făcut că prin anii ’30, după publicarea Cuvintelor potrivite, bătălia pentru locul doi, cum ne

2pagina

editorialplace să spunem, a fost cîştigată de Arghezi. Pe urmă de Blaga, de Ion Barbu, Bacovia, de Topîrceanu, care au devenit poeţi naţionali şi populari şi care adăugau experienţe lirice originale moderne.

Pe acest mit s-au sprijinit atîţia intelectuali români, ca să nu mai vorbim de luarea sa în folosinţă de către politicieni, care au ştiut să-i exploateze din plin toate pîrghiile. De el s-au folosit şi „bulbucaţii ochi de broască” dar şi comuniştii, care, timp de vreo cincizeci de ani, şi-au făcut sloganuri din „Împărat şi proletar” şi „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. În sfîrşit, exploatarea politică a mitului Eminescu, ar umple multe pagini şi nu e ceea ce ne-am propus în acest scurt editorial.

Curînd, schimbîndu-se gusturile, ce-i drept nu esenţial, nu în ceea ce are poezia mai adevărat, au apărut: Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Grigore Vieru.

Nu vreau să extind excursul nostru şi aş vrea să vorbesc doar de Grigore Vieru, prezent (curios, nu?) în paginile Feed Back-ului, o revistă de experiment literar. O, dar Grigore Vieru este un poet tradiţionalist care a experimentat tot timpul. Un poet de o cristalină modernitate. Un poet care a dus povara temelor esenţiale. Să fie el un poet popular şi naţional? Este! O parte de ţară plînge, o alta rîde mînzeşte. Simţirea românească, mama, mama ţară, limba română. Toate s-au legat la Grigore Vieru prin spectacolul unui lirism profund, de o simplitate înşelătoare, o profundă şi cuceritoare simplitate care l-a clasicizat pe poet. Toate s-au legat prin Eminescu, modelul său în absolut, pe care l-a repus cu adevărat în circulaţie în Basarabia noastră urgisită începînd cu 1964, când a scris poemul Legământ, o capodoperă de gen.

În anii din urmă, întâlnirile noastre cu Grigore Vieru, fie că aveau loc la Iaşi (la Salonul de carte sau la întâlnirile Societăţii patriotice „Plai mioritic”) sau la Chişinău (Uniunea Scriitorilor, Cafeneaua Panipit sau Statuia lui Ştefan cel Mare) erau umbrite de apăsarea celor care au acaparat din nou puterea în Basarabia: comuniştii şi mancurţii. Marii luptători pentru limba română, pentru stemă, pentru tricolor, pentru repunerea în drepturi a simţirii româneşti fuseseră eliminaţi. Grigore Vieru a fost în ultimul deceniu în Basarabia opoziţia cea mai clară, fără ezitări sau retrageri. Un mare şi desăvârşit tribun. O scrisoare deschisă a lui Vieru publicată în revista „Limbă şi literatură” făcea cât 3-4 parlamente la un loc. Poetul era iubit ca nimeni altul. Orice locuitor de bună credinţă din Moldova dintre Prut şi Nistru ştie pe de rost măcar un poem de Grigore Vieru. Dar şi unul de dincoace, la fel. Personal, am asistat, cu neviclenită bucurie, la recitări ale mulţimii, pentru care poetul era şi un model moral de netăgăduit. Până şi politrucii care ţineau (şi mai ţin!) ţara cu ghearele şi cu dinţii (poate ei mai mult decât alţii!) ştiau că Grigore Vieru devenise un mit imposibil de dărâmat.

Ce e totuşi imaginea poetului naţional şi popular, de neatins, de neatins? Aceasta!

Daniel CORBU

3p a g i n a

Cele 7 Păcate!

provocări

În secolul al XIII-lea au fost declarate cele 7 păcate capitale: “mândria”, “invidia”, “iubirea de arginţi”, “desfrânarea”, “lăcomia”, “lenea” şi “mânia”. Deși le-am tratat separat, am realizat că parcurse împreună îndeamnă la mai multă cugetare și simțire.

IMândria

“Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplinii niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii”

Nicolae Steinhardt

De aici voi porni acest ciclu. De la noi cei care credem că avem certitudini. Suntem naivi. Nu avem certitudini. Nu vă amagiţi! Chiar dacă am avea certitudini fiind orbiţi de infatuare ni le refuzăm. Şi dacă le-am vedea, nu le-am accepta! Presupunem acceptarea. Credem în ele? Nu mă voi erija în nici o instanţă morală. Nu sunt eu cel care să predea lecţii de moralitate de la această abruptă tribună. Tocmai de aceea fac apel la exacerbatul şi personalizatul bun simţ. Abuzez de prezumţia de nevinovăţie pe care ne-o acord cu acea candoare specifică condamnatului la

viaţă. O viaţă pe care trebuie să o concep alături de voi, contemporanii. Cei care defulăm prostie, nimicnicie şi idolatrizăm mediocritatea. Sunt intoxicat de mesajele voastre. Nu avem nimic în comun cu artele. Cu boemitatea. Cu ludicul. Mândria este păcatul care domină umanitatea. Mă domină, te domină – pe tine, cel care citeşti acum acest text -, ne domină. Nu avem scăpare. M-am săturat să “culeg” efectele defulării individuale căutând cu stoicism cauzele. Nu suntem martirizaţi mai mult decât merităm. Orgoliile care ne domina şi care ne conduc în tenebrele destinelor noastre ne conferă atributele decesului nedeclarat şi nerecunoscut. Nu am nimic împotriva celor care nu conştientizează ceea ce sunt. Oricât de evoluat ai fi, cu CERTITUDINE eşti prizonierul tendinţelor de acumulare. Lipsa de maturitate nu te condamnă să trăieşti la limita superficialităţii tale, dar te păstrează acolo. Conclava de unde poţi arunca cuvintele fără să îţi fie teamă că se vor întoarce împotrivă-ţi. Fără remuşcări maliţioase. Cuvintele izbăvite din aceste terminaţii ale universului se pierd până la destinaţie. Chiar ajunse la destinaţie, sunt atât de amorfe încât trezesc patetismul în cei plecaţi dintre noi. Cei evoluaţi. Cei care au învăţat să renunţe la ceea ce îi denatura şi îi deferea dezumanizării. Suntem capabili să răzbunăm orice bună intenţie, orice vorbă bună, orice idee care este superioară anarhiei gândurilor noastre. “O anarhie organizată” mi-aţi putea răspunde. Aş prefera să nu faceţi asta. Aş prefera să renunţăm la fariseii din noi. Aş prefera să renunţăm la orgolii. Să ne capacităm inteligenţa pe înţelegere. Pe acceptare. Să oferim mai mult decât primim! Ce avem de câştigat dacă lăsăm mândria să ne dicteze statutul în societate? Dacă comunicăm interfaţând cu infatuare, purtăm pe chipuri masca aroganţei şi plecăm din noi purtând umbra laşităţii sub masca mulţumirii de sine? Unde sunt bătăliile declarate? Avem în jur numai duşmani? Prietenia a devenit o noţiune perimată şi falsă? Etichetăm

Florin OTROCOL

4pagina

provocăricaracterele după propria involuţie. Acum râd până în prăselele fiinţei mele la gândul că m-aţi corecta: “ propria EVOLUŢIE!”. Este mai bine să scrii decât să nu scrii. Ceea ce scrii rămâne. Te califică! Sau, descalifică! Important este să dovedim accepţiune vis-a-vis de “scriitorul contemporan” şi să spunem curat în simţiri şi exprimare ceea ce este bun sau rău. Dar fără pretenţii de geniu al tavernelor. “Fără mândrie suntem nimic” se aude de la capătul universului. Ba suntem! Mai dornici de revanşă în faţa mediocrităţii noastre. Opera ne defineşte. Fără oprelişti, lipsiţi de temerile criticilor. Liberi, fără canoanele impuse de semeni. Erudiţi-va defectele! Calităţile au ele grija de noi!

“Metoda biografică ne poate ajuta să înţelegem pe autor, nu opera. Ne poate lămuri cum a fost scrisă şi dezvălui unele amănunte interesante, însă opera ca fapt ca unicitate, ca miracol nu ne-o lămureşte deloc! Tot astfel ca şi pământul, cu lumea: geologia, paleontologia, biologia, antropologia ne pot fi de ajutor ca să aflăm cum a evoluat pământul şi ni-l pot descrie; ori astrofizica şi astronomia cum a evoluat şi se prezintă cosmosul. Dar ce este pământul ori ce este ce este cosmosul ori de ce există cosmosul (şi în general, vorba lui Einstein, de ce există ceva), ştiinţele menţionate şi altele înrudite lor nu ne pot spune. Opera în sine, ca atare, stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă, ea “scapă” biografiei, stă probabil chiar dincolo de puterea de înţelegere a celui care a compus-o.”

N. Steinhardt.II

Invidia

“Cu penele altuia te poţi împodobi dar nu poţi zbura“

Lucian Blaga

Invidia defineşte obscuritatea din noi. Evidentă îndeobşte la cei pătimaşi, invidia ne remarcă între cei mai puţin robuşti mental şi afectiv. Cuprinşi de cel de-al doilea păcat capital ne dorim să fim peste tot în acelaşi timp, să fim în centrul atenţiei. Consideraţi de sine centrul Universului vom depune eforturi depline pentru a domina orice asistenţă. Personajul inteligent pus să aleagă între “a fi” sau “a nu fi” cu certitudine nu va alege nici una dintre variante. Noi, cei măcinaţi de invidie vom fi incapabili să părăsim extremele. Bine înfipţi în extrema care ne convine pasibilizăm fraternizarea invidiei cu mândria. “A invidia înseamnă a te recunoaşte inferior”

Pliniu

Când eşti invidios profitul altuia devine pierderea ta şi pierderea lui e profitul tău. Recunoaşterea pierderii este primul semn al îndreptării în timp ce persistenţa în greşeală te vredniceşte în consecvenţă dar te condamnă la prostia eternă. Incapabili de iertare, veşnici în suferinţă şi nemulţumiţi de statutul de etern perdant acceptăm şi căutăm provocările propriilor riscuri. Căderea în ridicol ne este aproape, iar forma sublimă şi pură a singurătăţii ne va certifica existenţa în inutil. Iluzia derizorie a atingerii unui apogeu prolific va amplifica necunoaşterea şi neputinţele noastre.

“Cine nu este invidiat, nu e vrednic de a trai”

Eschil

Instinctele trebuiesc educate. Dar, lipsa acestora ne conferă statutul de victimă sigură. Instinctualii vor fi primii expuşi riscului dar şi succesului. Invidia ca şi instinct poate fi o calitate favorabilă evoluţiei direcţionate. În parte. Adiacenta acestei evoluţii este ignoranţa. Pentru că orice defect tranformat în calitate suprimă totalitatea calităţilor. Merită oare să fi invidiat pentru ceea ce ai devenit? Merită să fi invidiat pentru ceea ce nu eşti? De ce trebuie să găsim în ceilalţi certificarea noastră? Există garantul a ceea ce suntem? Incertitudinile primează când verificăm prin cauzele noastre expirarea garanţiei noastre şi efectele din contemporani.

“Numai dupa invidia altora iţi dai seama de propria ta valoare”

Tudor Muşatescu

Avem atitudine. Suntem o enciclopedie a trăirilor. Suntem ceea ce suntem. Nimic nu ne poate schimba în ansamblu. Suferim modificări la periferia afectului şi mentalului. Dar fondul genetic va deturna ceea ce nu ne reprezintă. Victoria donaţiilor genetice este o certitudine. La fel şi invidia. Ne naştem cu ea. Se cultivă. Se educă. Cine se naşte fără invidie se poate declara infirm. Cine nu va cunoaşte invidia va fi fericit cu puţinul pe care şi-l poate oferi. Va confunda mereu fericirea cu împlinirea, îndestularea cu mulţumirea de sine, invidia cu neputinţa. Care preferinţă ne defineşte, ce educăm primordial: invidia sau fericirea?

“Nu trebuie să vrei nimic altceva decât nimicul care e în tine”

Emil Cioran

5p a g i n a

IIIIubirea de arginți

“Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă”

Nicolae Iorga

Cine iubeşte banul uită de sine. Devenit robul banului eşti dispus la orice risc pentru a-l obţine. Nu văd nimic rău în a-ţi asigura decenţa traiului. Nu este nimic rău în a lupta pentru tine, în a-ţi aduce împlinirea prin certitudinea unui confort financiar. Întrebare: câtă certitudine îţi poate asigura un confort financiar? A primi bani fără să-i meriţi este identic cu autodistrugerea. Majoritatea preferă gloria scurtă şi măruntă în detrimentul liniştii valorii personale şi asta pentru că avidul nu conştientizează că prin acţiunile lui nu va primi nimic în plus decât ceea ce este şi ceea ce merită din partea societăţii. Dorinţa de a deţine putere şi a controla destine prin puterea banului ne poate scoate din matca creaţiei proprii, o falsă negociere precedată de “defularea” Divinităţii. Legea compensaţiei se aplică şi aici. Ce câştigi pe o parte este o pierdere pe alte fronturi. Cu cât acumulezi mai mult pe un front cu atât mai expus eşti în faţa nevoilor sosite de pe restul fronturilor. Totalitatea acestor fronturi, cuantificate într-un întreg te vor declara marele perdant în faţa menirii proprii. Prefer demnitatea de a fi om. Este de preferat mediocritatea contemporanilor în detrimentul renegării originilor. Iubesc discernământul şi detest recensământul conturilor mele. Nu-mi doresc absolut deloc iubirea contemporanilor, dar dacă voi fi pus vreodată în situaţia de a alege între respectul, dispreţul şi invidia acestora, atunci voi alege prima variantă.

“Dacă teoria mea nu corespunde faptelor, cu atât mai rău pentru fapte.”

Martin Hegel

Generozitatea este apanajul celor înstăriţi. Caritatea lor este identică cu spălarea păcatelor. Nici un milionar occidental sau de dincolo de Atlantic sau Pacific nu doreşte să dea socoteală privind acumularea primului milion de dolari. Educaţia este o trăsătură rară a celor avuţi. Povestea vieţii unui milionar educat sau filantrop îţi cutremură fiinţa. Îţi modifică structura mentalului şi afectului. De ce ai alege să fi ca ei când poţi fi ca tine? Ce principii umane îi călăuzesc pe cei înavuţiţi? Singura calitate care defineşte aviditatea faţă de bani este oportunsimul. Nu cunosc nici măcar în istorie un

personaj care să deţină completa împlinire prin avere. Nimeni dintre milionari nu şi-a publicat fericirea, nu şi-a declarat falsitatea din afişarea ei. Au ales obscuritatea nefericirii în intimitatea afectului personal. Nu există comparaţie între suferinţa celui bogat care pierde bani şi suferinţa celui care pierde puţinul. Adicţia de bani se completează prin singurătate şi blestemele invocate de invidia săracului. Prefer umilinţa provenită din privirea celor avuţi decat neliniştile lor. Dramele înavuţiţilor sunt demne de Dante, eu sunt demn de ospicile care tratează suficienţa avuţiei interioare.

“Două lucruri sunt infinite pe lumea asta: prostia şi universul. Dar de univers nu ştim încă nimic sigur”

Albert Einsten

IV Desfrânarea

„Ce face un bărbat când iubeşte o femeie? O pregăteşte pentru următorul ...”

Lloyd Douglas

Desfrânarea merită “bârfită” pornind de la premisa că iubirea nu are legături reale cu eternitatea. Pentru că iubirea există, noi considerăm că este suficient să trecem prin toate trăirile adiacente ei, să atingem toate formele brute ale sentimentelor compatibile cu iubirea, să ne plictisim pe rând de adoraţie, de tandreţe, de romantism, de amăgire, de ură şi într-un final apoteotic să ne lăsăm în mrejele provocatoare ale dispreţului provenit din noi, din relaţia distrusă, din ceea ce a fost şi cu precădere din ceea ce a

provocări

6pagina

mai rămas. Nimănui nu-i este străin conceptul regretului. Regretul de a te fi implicat, de a te fi regăsit în jumătatea ta, de a te fi împlinit prin vrerea celor cărora ne-am dăruit necondiţionat. La ce ne folosesc regretele? Orice eşec îşi are motivele lui. Suntem maeştrii în arta denigrării şi arta deghizării adevărului. Întotdeauna noi vom considera că greşelile ne aparţin în mică parte. Iubind, considerăm că totul ne este permis, că orice greşeală poate fi iertată. Nimeni nu iartă adulterul. Intrebaţi-vă dacă aţi trece peste infidelitatea partenerului. Nici cei mai înveneraţi creştini nu vor reuşi să treacă peste deşertăciunile sufletului înşelat. Ce rost au întrebările, ce rost au iertările în războiul cu certitudinea precedentului creat? Ştim cu toţii că o ieşire în décor nu rămâne niciodată nepedepsită şi că acest derapaj ne va urmării toată viaţa. Odată dovedit, adulterul devine sursa tuturor reproşurilor.

“Un bărbat poate fi fericit cu orice femeie atâta timp cât nu o iubeşte.”

Oscar Wilde

Ce ne determină să comitem adulterul? Cu certitudine, nu plictiseala survenită în cadrul unei relaţii. Dualitatea noastră, nevoia de aprobare a viiciilor, de adulare a bărbăţiei noastre. Suntem purtători ai virusului iubirii, dar şi purtători ai implantului natural numit instinct. Instinctul poate fi depăşit numai de o raţiune intens educată şi exersată în canonizatele filtre ale afectului. Fiecare pas în libertate înseamnă o nouă ispită, o altă tentaţie. Ignoranţa va fi permanent răsplătită cu alte provocări, mult mai profunde, chiar lascive. Bărbatul ca şi femeia emană natural sexualitate. Face parte din educaţia de grup pe care ne-o însuşim încă din adolescenţă. Tendinţa de a cuceri cât mai multe teritorii şi permisivitatea celor care se doresc ocupaţi se completează perfect. Oricare dintre sexe poate domina sau accepta dominaţia. Nimic nu contează sub impusul instinctului. Contează doar fnalitatea. Realele probleme apar după marele eveniment. Atunci când se cere sau cerşeşti puţintică tandreţe, o fărâmă de atenţie. De ce trebuie să ne prefacem că avem ceva de oferit? De ce preferăm falsitatea când scopul a fost deja atins? Sinceritatea nu este în acest caz un act de curaj, ci mai degrabă o eliberare. Natura unei relaţii strict sexuale, dacă este stabilită de la început ne poate scuti de şocul căldurii unui corp străin, dar nu ne iartă de frisoanele conştiinţei. Fiecare dintre noi va alege varianta pentru care este pregătit: adicţia de sexualitate şi finalitatea formelor ei, sau echilibrul din cuplu.

“Un intelectual este cineva care a găsit ceva mai interesant decât sexul”

Edgar Wallace

Ne-am născut vânători; aşadar, excesul de masculinitate trebuie potolit. Sursa perpetuă a împlinirii orgoliului masculin este femeia. Necesitatea de a survola viaţa este dată de gustul experienţelor extreme. Cine spune că nu şi-a dorit vreodată să petreacă o noapte în compania a doua femei eliberate de prejudecăţi este ori un om fără capacitatea de a-şi recunoaşte sexualitatea, ori un mitoman mai mult sau mai puţin declarat. Cei care au refuzat un asemnea experiment, ori suferă de un excesiv puritanism, ori intră prea des în catedrale, sau cel mai fericit caz – au cunoscut împlinirea prin iubire. Ai nevoie de astfel de experienţe!? Este perfect! Ai dreptul la orice, oriunde şi cu oricine. Tu ai ales să-ţi îngrădeşti libertatea. Să renunţi la tine! Atunci cînd alegem viaţa de cuplu ştim de ce am ales. Atunci să rămânem consecvenţi alegerii făcute în detrimentul instinctului şi plăcerii de moment. Să recunoaştem: orice personaj adulterin dacă este suficient de inteligent nu va renunţa la ceea ce are acasă pentru un amor ratat din faşă. Îmi amintesc despre cel mai rar tip de sex întâlnit – din punct de vedere al calităţii superioare, este sexul filozofic: ai unde, ai cu cine, ai cu ce, dar … de ce!?

“Marea diferenţă dintre sexul plătit şi sexul gratis este că sexul plătit e mai ieftin … ”

Brendan Francis

VLăcomia

„Nu e sărac cine are puţin ci cine-şi doreşte mult.”M.P.Cato

Ce putem numi cu certitudine, lăcomie ? Există ceva rău în a-ţi dori binele!? Există indecenţă în a avea aspiraţii!? Dacă am deţine aspiraţii, acceptăm neputinţa semenilor, prin care suntem condamnaţi că punem în practică dorinţele!? Fără să caut dinadins societatea, mă împiedic de ea prin coincidenţa umanităţii. Accept zilnic compromisuri din partea unor anturaje create artificial. Raţiunile existenţiale ne forţează afectul, care acceptă concubinaje mediocre prin simpla interacţiune interumană. Aviditatea cu care savurăm nevoile provenite din aspiraţiile noastre, ne sorteşte inafilibilei decăderi. Şi toate acestea pentru că dorim decenţă. Nu mă refer aici la decenţa expresiei de sine, la decenţa viscerală sau la decenţa eticii necesare fiecărui individ, ci

provocări

7p a g i n a

la decenţa de „a fi”. Această decenţă implică o existenţă în raport cu universul cel mai apropiat. Inevitabil ne raportăm acţiunile şi rezultatele la percepţia celor de la care avem expectaţii, indiferent de natura acestora: invidie, acceptare cu defăimare pasivă sau confirmarea naturală a unei prietenii. Nu cred că cineva ne poate impune să cerem mai mult decât merităm, să primim mai mult decât oferim şi să evoluăm disproporţionat în raport cu complexitatea noastră. Acceptarea acestei impuneri este identică cu schimbarea, la nivel aparent superficial, a ceea ce suntem. Numai instinctualii îşi permit luxul renunţării la raţiune, la pasiune, la plăcerea creaţiei. Putem condamna fără tăgadă pe cei care consideră oportunismul o soluţie continuă a emancipării personale, dar dacă apelăm la condamnare nu suntem departe de ei prin simplul fapt că ne permitem să ardem timpul afectat propriei împliniri. Ei nu vor trece niciodată de bariera nevăzută a echilibrului universal. Oare ar conta această conştientizare!? Depinde cine suntem şi înspre ce tindem ...

“Judecă-ţi succesul după lucrurile la care a trebuit să renunţi pentru ca să-l obţii.”

Cicero

Lăcomia este consecinţa practică a invidiei. Nu este nimic anormal în a-ţi dori ceea ce deţine cel de lângă tine, cu riscurile împărţirii în bune şi rele. Dar este aberant faţă de sine să îţi doreşti ceva care nu te identifică, nu te defineşte. O mică joacă cotidiană la nivel personal, substituită în cultul personalităţii, ajută cu certitudine la definirea ta cât mai aproape de realitate. Orice sincopă oferită de minciună se va desăvârşi într-o mare eroare, trăită iniţial că o simplă amăgire ajunsă la final, o uriaşă dezamăgire. Dogmele creştine consideră lăcomia ca fiind al cincilea păcat că însemnătate. O canonizare şi cunatificare inutilă, de vreme ce lăcomia este direct legată de toate celălalte. Nu poţi avea numai unul. Aceste păcate sunt achiziţionate la set complet. Atunci senzaţia de dispreţ vis-à-vis de cei împliniţi de puţinul suficienţei lor întregeşte acest arsenal. Cine se ascunde în spatele oscilării între suficienţă şi oportunism şi-a oprit definitv evoluţia. Suficienţa nu se poate identifica cu atingerea limitelor personale, mai degrabă se poate identifica cu stimulul fericirii iluzorie. Este o acceptare a nihilismului existenţei. Necondamnabili sunt şi cei care-şi declară, indirect prin acţiuni, apartenenţa la emanciparea statutului social, la nivel personal. Aceştia sunt mai responsabili decât restul majorităţii. Extrem de interesant ar fi de urmărit natura şi gravitatea compromisurilor.

Căderea lor va fi spectacolul celor mulţi, al celor cu suficienţă. Drama existenţială aparţine în totalitate oscilanţilor. Celor fără ieşire din rutina iluziilor, celor deferiţi justiţei Divine. Ei sunt indezirabil, exponenţii societăţii noastre, a majorităţii. Singura soluţie este evadarea din propria existenţă. Un proces public şi o sentinţă publică: exilul forţat din mediocritate.

“Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe... “

Constantin Brancuşi

VILenea

”Sunt două păcate principale din care toate celelalte păcate se nasc: Nerăbdarea şi Lenea.”

Franz Kafka

Lenea!? Calitate sau defect? Oricum am privi acest atribut uman, este imposibil să nu remarci arta cu care leneşii îşi destăinuie inutilitatea. Lenea!? Se poate interpreta şi astfel: arta de a nu face nimic. Sincer, mă simt obligat să recunosc că lenea îşi are sălaşul şi în mine. Lenea mea are momentele ei de glorie, acele momente pe care nici cea mai agonizantă raţiune, cu toate furiile ei, nu o poate anula. Lenea mea îşi face simţită prezenţa în momentele (tot mai dese) în care mediocritatea semenilor caută cu asiduitate să cucerească teritoriile raţiunilor mele existenţiale. Lenea se confundă uneori cu oboseala. Aceleaşi simptome. Tocmai de aceea voi apela la defularea boemă. Am obosit să mai am răbdare cu proştii, snobii, oportuniştii, carieriştii, politicienii de conjunctură, laşii, fariseii contemporani, geniile nesupuse normalităţii, poeţii desueţi, literaţii împliniţi prin păcate „iertate” în edituri, virginele sodomizate, femeile cu moravuri uşoare, autostopistele decorative, studentele bursiere, libidinoşii titraţi, jurnaliştii dedicaţi dreptăţii, naivii, duhovnicii şi ispitele din semeni, profeţii uitaţi în sanatoriile afectului propriu ... Am omis cu siguranţă mulţi muşterii. Oare am rămas singur!?...

“Lumea nu e a celor modeşti, ci a celor energici!”

Dante Alighieri

Am obosit să găsesc scuze celor care mă mint. Am obosit să ignor nimicnicia românească. Am obosit să mai am speranţă că cel de lîngă mine se mai poate schimba. Am obosit să cred că eu mă mai pot schimba; că mai pot schimba ceva; că mai pot face ceva pentru mine, atâta

provocări

8pagina

timp cât îmi accept contemporanii. Am obosit să mai cred în minuni, să mai aştept o infimă confirmare privind eradicarea mediocrităţii. Am obosit să mai cred în falsa fericire a celor care îşi oferă publicului reuşitele; să mai cred în falsa decădere a celor care imploră - de la om la sfinţi şi de la sfinţi la Divinitate, mila creştină. Am obosit să mai cred în El, să mai sper că totuşi în marea Lui bunătate ne va ierta, sau că în mărinimia dispreţului Lui provocat de condiţia umană, ne va pedepsi. Am obosit să mai gândesc, să caut soluţii, să improvizez, să salvez un suflet, să mă salvez pe mine. Este clar: mă declar cobaiul perfect al experimentului “lenea”. Ce revelaţie mi-am oferit!? Ştiam doar că sunt obosit. Dar constat cu dezamăgire că sunt demn de dispreţul amatorilor din arte. Nu stăpânesc arta de a nu face nimic. De ceva vreme mi se întîmplă ceva nefiresc: fără să-mi doresc, am parte de raţiune. Aveţi vă rog răbdare! Voi învăţa de la voi să-mi obosesc raţiunea!

”Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în poziţia de a le face.”

Constantin Brâncuşi

VII Mânia

”Ai curaj pentru marile supărări din viaţă şi răbdare pentru cele mici; după ce ţi-ai terminat cu bine treburile zilnice dormi liniştit. Dumnezeu este treaz.”

Victor Hugo

Am atâta mânie în mine, încât îmi pot permite să port în stern şi în măduvă frustrările acestei lumi. Mi-am început periplul aici, între oameni, la fel de nefericit şi de disperat ca oricare. Creştinizat în păcat, am gustat din iertările Divinităţii la fel de mult pe cât tot El m-a hrănit cu pedepsele aplicate acestei lumi, cu precădere semenilor. Încerc în fiecare dimineaţă să uit durerea şi dezamăgirea din privirile de ieri ale contemporanilor, priviri uitate între blesteme şi neputinţă. Capitularea lor adună în mine regretul imunitaţii care îmi completează existenţa, imunitate reflectată la toate nivelele existenţei mele. Nimic nu mă atinge, nimic nu-mi devorează liniştile. Setat pe rutină, obişnuit cu regresul, împăcat cu involuţia, îmi reproşez până în oase cunoaşterile, răbdarea cu care m-au iubit, iertat şi înţeles semenii. Incapabil de orice forma de reciprocitate, inexorabil în faţa mediocritaţii, imun la fericirile mărunte ale semenilor aparţin acelui anturaj individual, solitar şi antisocial. Am ales solitudinea ca formă de protest a ceea

ce sunt. Ceea ce poate avea iz de masochism este în fapt o coagulare a sangvinitaţii rezultate din suferinţele altora. Raţiunile colective percep doar eşecul afectului la nivel de grup. Ne putem purta mânia viscerală pe chip, în gesturi, în privire. Suntem invizibili pentru că aceasta a fost alegerea noastră. Lipsa implicării se compensează prin tendinţa de dominaţie asupra semenilor, aplicată prin experimentarea fatidică a eşecului. Nimeni nu ar face faţă unui proces public al conştiinţelor noastre. Condamnaţi la simularea unor destine reuşite, ne vom păstra pure doar igoranţa, instinctul supravieţuirii şi împlinirile de la periferia raţiunii afectului. Suntem capabili de a ne provoca rău mai abitir decât orice oştire a duşmanilor închipuiţi. Cât mai pot asista impasibil la acest masacru colectiv, la acest genocid afectiv pe care îl acceptăm cu resemnarea, dar şi cu mândria nulă a condamnatului? Cât voi mai suporta această invidie care mă încearcă atunci când privesc savoarea cu care semenii îşi devorează eşecurile? Voi ceda aprecierea avariţiei şi lăcomiei avarului, desfrânarea le-o cedez celor care preferă prostituţia - fie ea şi intelectuală, lenea şi comoditatea ni le-am însuşit genetic. Mânia nu ne aparţine decât superficial. Mânia i-o lăsăm Lui. Va veni momentul în care va fi necesar să ne convingă că Există. Prefer tagma celor nefericiţi în incertitudini. Am auzit, cândva chiar am ştiut, că El este, că El drege, că El ne iubeşte! Aş dori să-L cred, dar nu Îl simt aproape de mine, de tine, de nimicurile noastre.

„Am doar două calităţi: sunt constituit numai din defecte şi deţin toate viciile”

provocări

9p a g i n a

Ideea că Iosif Vulcan ar fi intuit geniul eminescian încă de la primele versuri este de mult timp perimată. Poeziile ce nu contraziceau spiritul epocii, în primul rând al poporanei şi de o desăvârşită onorabilitate tradiţionalista revistei „Familia”, nu puteau da prin nimic de bănuit măcar asupra talentului neobişnuit al adolescentului Eminovici. Autorul poeziei De-aş avea... nu era nici întâiul, nici ultimul debutant căruia Iosif Vulcan i-a făcut o primire protocolară în paginile revistei, naşul lui literar părând a nu-şi mai aminti de el decât foarte târziu, după 20 de ani, atunci când mintea poetului se întunecase deja. Nu e mai puţin adevărat că duzina de poezii apărute la „Familia” a fost o bună bucată de vreme ignorată; Titu Maiorescu însuşi nu aminteşte nimic, însă era cunoscută atitudinea lui critică faţă de publicaţiile de peste munţi. Deşi fugitivă, prezenţa semnăturii eminesciene la revista din Pesta are valoarea ei documentară, cu atât mai mult cu cât poetul nu a renegat nimic din creaţia sa din prima tinereţe.

Eminescu a fost, în definitiv, ceea ce a vrut el însuşi să devină şi un gest decisiv pentru destinul lui a comis atunci când a încetat brusc să mai colaboreze la „Familia”, revistă culturaliceşte eterogenă, fără o direcţie critică fermă. Un motiv l-a constituit şi respingerea din partea lui Iosif Vulcan a primelor încercări ale lui Ioan Slavici, care i se păreau amfitrionului că nu sunt scrise destul de facil, de... familiare pentru spiritele comode. Or, tocmai pentru a nu risca să fie catalogat drept poet dificil din partea cititorilor adunaţi la guta sobei sau la şezătoare, Mihai Eminescu se hotărăşte să se apropie de conclavul ieşean, unde ar fi putut publica pentru a fi citit de un public ales, mai puţin pasiv şi eclectic, pe cale să fie format potrivit gustului literar

junimist. Poetul a simţit că în capitala Moldovei se pregăteşte o mişcare de revigorare a culturii şi literaturii naţionale şi, chiar dacă nu era de acord în totalitate cu acţiunea ei generală, şi-a dat seama că are cu aceasta mai multe afinităţi decât puncte deosebitoare.

În perioada vieneză, Eminescu citise studiile maioresciene, care apăruseră în „Convorbiri literare”, şi le va amenda principiile indirect în articolul O scriere critică, redactat sub forma apărării memoriei dascălului cernăuţean. Oricât ar părea de antijunimist, articolul constituie punctul de plecare al unei limpeziri interioare şi al apropierii de critica lustrului fără bază, al „formelor fără fond”. Predecesorilor li se descoperă şi explică limitele în contextul istoric dat, iar lecturile formative devin, de acum încolo, pentru tânărul poet, în această privinţă, tot mai selective, până la abandonare. În amintirile sale, scrise când gloria eminesciană putea fi îndatoritoare cumva şi celor care prilejuiseră secundul debut, Iacob Negruzzi afirmă că cenacliştii au încercat sentimentul unei revelaţii la citirea poeziei Venere şi Madonă. Ce-i drept, apariţiile sporadice de la „Familia” pe parcursul a patru ani n-ar fi avut cum să le atragă atenţia, dar Eminescu nu putea fi chiar un ilustru necunoscut, întrucât cu puţin timp înainte convorbiriştii avuseseră prilejul să citească O scriere critică, apărută în „Albina”. E posibil ca numele preopinentului să nu se fi reţinut, dar important rămâne faptul de istorie literară că revista ieşeană publica o poezie scrisă de autorul unui articol antijunimist.

Nici Venere şi Madonă nu era mai puţin sediţioasă; aparenta fidelitate faţă de idealurile clasiciste (cultura artei antice, măiestria construcţiei, afluenţa de imagini) îi determină pe cenaclişti să laude, „peste măsură înălţată”, o

EMINESCU - afinităţi specioase

Vasile SPIRIDON

eseu

10pagina

compunere de o viziune „stranie”. Dar, în stratul de adâncime al poemului nu reuşit în totalitate, se afla un manifest romantic cu valoare nucleică pentru viitoarea creaţie; relevarea tensiunii iscate între realitate şi forţa magică a visului, în stare să refacă armonia originară. Chiar şi în condiţiile în care au publicat fără să ştie un manifest neclasicist, junimiştii tot n-ar putea fi învinuiţi de dogmatism clasic şi de opacitate faţă de scrierile aparţinătoare curentului rival. În pofida faptului ca nu a răspândit, de pildă, în cadrul prelecţiunilor populare, idei romantice, „Junimea” s-a preocupat de evidenţierea permanenţelor folclorului, care până şi în climatul cultural postpaşoptist pot fi considerate romantice. Aplecarea asupra creaţiei folclorice înlătură de la sine acuza de cosmopolitism adusă Societăţii ieşene şi trebuie adăugat că, spre lauda ei, nu confunda creaţia spirituală cu crezul naţional şi nici valoarea estetică cu amprenta etnicităţii.

Maiorescu semnala în discursul naiv al autorului popular prezenţa sentimentului, absolut necesar - spunea el - poeziei culte pentru ca aceasta să fie scoasă de sub regimul iniţial al reflecţiei, care îi înăbuşă indispensabila componentă afectivă. Preferând reflecţiei sentimentul, Maiorescu face o opţiune tipic romantică ce nu putea rămâne indiferentă şi fără urmări pentru Eminescu: în 1869 el se află printre cei care iniţiază înfiinţarea Societăţii „Orientul”, ce avea serioase preocupări folclorice în program. În concepţia lui Eminescu, atât de avizat în discuţiile despre folclor, exista ideea că se poate crea între limitele comunitare folclorice fără a se renunţa la individualitatea artistică şi, în acest sens, ar merita o discuţie separată asimilarea viziunii folclorice de către imaginarul solipsist romantic, avid după originalitate şi subiectivitate creatoare.

Ceea ce ne interesează acum e faptul că reflecţiile din scrisoarea însoţitoare a Epigonilor denotă dorinţa poetului de a se elibera de limitele îngrăditoare ale tradiţiei, dar şi dezicerea subtilă de tiparele clasiciste aliate în programul junimist. Cu toate acestea, teoretizarea ideii de geniu va alia soluţii comune romantice atât pentru Eminescu, cât şi pentru Maiorescu: venise vremea afirmării genului creator artist în locul aceluia politic, tipic paşoptismului. Cenacliştii au fost intrigaţi de alura polemică a poeziei, de paradoxurile şi umorul gingaş acoperite spre final de un abur melancolic şi vor fi ezitat îndelung înaintea publicării ei. Pentru a se lămuri asupra bizarului poet şi pentru a nu-i pierde colaborarea, Iacob Negruzzi întreprinde prevenitorul voiaj vienez. Propunerea discretă de instalare în capitala

Moldovei, precum şi viitoarea atitudine adoptată (grija pentru continuarea studiilor, tot ceea ce ţine de împrejurările practice ale vieţii) trădează, din partea membrilor Societăţii, „nevoia de Eminescu”: în lipsa poetului, justificatul gest negator din O cercetare critică... nu ar fi avut plenitudine argumentativă.

Daca elogiul adus înaintaşilor în prima parte a Epigonilor era în contradicţia acţiunii junimiste, critica prezentului, în partea a doua, se afla în consens cu principiile maioresciene (lipsa gustului şi a ierarhiilor, confuzia valorilor). Nu din întâmplare citează Maiorescu în comentariu strofe unde se insistă asupra relaţiilor de pe axa temporală, atrăgând atenţia că idealizarea trecutului (cu care el nu era de acord) pune, totuşi, mai bine în relief prezentul decăzut. Se ştie că, în timp ce pentru „Junimea”, potrivit organicismului meliorist, societatea era perfectibilă, spre un viitor mai bun, prin critica prezentului, pentru Eminescu, prezentul nu conţinea germenele viitorului progres. Nelegat de interesele pragmatismului politic, poetul-gazetar nu (îşi) promitea nimic bun pentru viitor şi plasa idealul unei societăţi utopice în trecut.

Se pare că Maiorescu de abia a aşteptat publicarea celei de a treia poezii, Mortua est!, pentru a-şi justifica gestul constructiv din Direcţia nouă... De obicei meticulos, el vorbeşte despre „mai multe poezii publicate în «Convorbiri literare»”, vrând să lase impresia că se referă la totalitatea apariţiilor acestui poet, „până acum aşa puţin

eseu

11p a g i n a

format”. Ambele afirmaţii (care te fac să crezi că scrierea în pripă a articolului e legată de apariţia lui Eminescu) sunt aproximative întrucât trebuia demonstrat că direcţia nouă este dată de tineri formaţi în cadrul Societăţii şi găzduiţi în coloanele „Convorbirilor literare”. Numele grupării nu fusese ales întâmplător; programul ei se adresa îndeosebi tinerilor, iar revista avea menirea de a-i lăsa să convorbească între paginile ei.

Meritul, oarecum aleatoriu, al junimiştilor de a-l fi descoperit pe Eminescu nu acoperă integral intenţia lui Maiorescu de a deveni şef de şcoală. Îndrumătorul cultural nu avea putinţa, explicabilă la acea vreme, să justifice apariţia fenomenului şi situarea lui în imediata apropiere a lui Alecsandri, dar a avut rara intuiţie de a vedea în cel mai proaspăt colaborator al „Convorbirilor literare” numele pe care îşi va fundamenta „direcţia nouă”. Venind la Iaşi, chiar dacă nu va schimba tipicul întrunirilor junimiste, Eminescu va modifica structural ierarhia valorică şi va abate asupra lui ţinta majorităţii atacurilor îndreptate împotriva grupării, înseşi relaţiile cu „Junimea” vor fi diverse şi nu lipsite de asperităţi, mai ales după plecarea mentorului la Bucureşti, atunci când fermitatea critică, renumită în cadrul Societăţii, va fi copleşită autoritar de zeflemeaua caracudistă şicanatoare. Probabil că poetul nu a avut pretenţia că tot ce a citit la cenaclu să fie înţeles, dar mai grav era acum că cei care îl întâmpinau cândva cu sentimentul predestinării şi îi vor fi instituţionalizat vocaţia se lăsau influenţaţi de opiniile veninoase ale publicaţiilor

preopinente şi îşi puseră în gând să îl corijeze. Prin urmare, se văzu nevoit să le dedice şi lor, nu numai celor din afara cercului junimist, ironiile sarcastice din Criticilor mei.

Dacă iniţial poetul îi dădea, cu maliţiozitate, lui Iacob Negruzzi, libertatea de a-i umbla în textele pe care i le expedia, în ultima perioadă îi ridică orice drept, deşi redacţia nu şi-a îngăduit intruziuni în manuscrisele lui. Totul sfârşeşte, după refuzul de a mai veni la cenaclu şi de a mai publica la revistă, cu plecarea la Bucureşti (nu neapărat doar din cauza acestor animozităţi), de unde va trimite câte ceva la „Convorbiri literare”, probabil că la insistenţele lui Iacob Negruzzi sau la îndemnurile lui Maiorescu. Eminescu motivează că din pricina „Junimii” ieşene a început acea „cură, radicală de lirism”. Se ştie că prin plecarea lui Maiorescu poetul a devenit lectorul oficial în cenaclu şi ne punem întrebarea dacă i-ar fi plăcut să fie şi un director de conştiinţă, să joace un rol asemănător dacă circumstanţele obiective i-ar fi fost favorabile în cadrul junimist ieşean acum îngustat. E dificil de dat un răspuns, dar perioada publicisticii bucureştene ni-l arată apropiat de „Junimea” politică şi doritor să fie un întemeietor de morală. Ceea ce mai rămânea de făcut era imortalizarea pentru tabloul şi albumul „Junimii”, iar la refuzul repetat al boemului poet, Maiorescu (cine altul?), iritat (înainte de bărbierit), se însărcinează să-l ducă la fotograf. Complicata reţea de apropieri specioase faţă de „Junimea” ieşeană lua sfârşit cu colajul portretului de grup.

eseu

12pagina

Mircea ELIADE

EminescuPoetul rasei române

Mihail Eminescu, al şaselea din cei zece fraţi, s-a născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani, în nordul Moldovei. A petrecut copilăria în sătucul Ipoteşti, unde tatăl lui era boier. Dar a rupt tradiţia patriarhală a familiei. În şcoală a fost un elev rebel. Refua să se supună disciplinei didactice şi accepta numai munca pe care şi-o impunea el însuşi. Tatăl 1-a înscris la un mare colegiu german din Cernăuţi, capitala Bucovinei; dar la paisprezece ani Eminescu, avid de libertate, îl abandonează pe ascuns. A intrat din nou în colegiu, dar, puţin timp după aceea, a fugit iar.

«On le retrouve — traducteur, souffleur ou simple valet — en compagnie de troupes d’acteurs qu’il aura suivie pendant près trois ans dans leurs pérégrinations à travers les provinces roumaines. A pied, sac au dos, vêtu à la diable, il chemine par monts et par vaux, poussé par un instinct de liberté plus fort, chez lui, que l’instinct de conservation. Il connaît la faim et il lui arrive de couchcr à même le sol ou dans une meule de foin: de longues années d’errance, décisives dans sa vie.»1 (Basile Munteano, Lillérature Roumaine, pag. 50).

Decisivi ani pentru cine se descoperă pe sine însuşi şi înţelege că niciodată nu va putea fi un boier cu spirit pozitiv, ca tatăl său, ca înaintaşii săi. Dar înţelege totodată că nu poate să se integreze în societatea civilizată a marilor oraşe, să aparţină categoriei persoanelor «serioase»; că niciodată nu va ajunge să atingă fericitul echilibru, acea aurea mediocritas a Poetului. Anii de vagabondaj prin ţară îl fac să dobândească o profundă cunoaştere a limbii şi a spiritului

1 Reproducem acest fragment, tradus de Mircea Eliade în portugheză, după originalul francez, Panorama de la littérature roumaine contamporaine, Éditions du Sagittaire, Paris, 1938.

popular românesc. De atunci, Eminescu începe să acumuleze tezaurul său folcloric şi lexicografic care îl vor face, într-o zi, unul din cei mai buni cunoscători ai limbii şi ai culturii române.

Bea, direct, din izvoarele inspiraţiei populare, ascultă sute de istorii, legende şi balade, ia notă de toate, colecţionează cu fervoare manuscrise de demult, locuţiuni vechi, cuvinte rare. Acest hoinar, care a fugit de două ori din şcoală, este un om deosebit de muncitor, care are pasiunea faptelor exacte. În timpul orelor libere citeşte, în mod frecvent, toate cărţile cate îi cad în mână. Singura sa avere este o ladă cu cărţi pe care niciodată nu o abandonează.

Marele scriitor român Caragiale a dat peste el într-o zi, aşezat pe o grămadă de fân, citind cu voce tare o piesă din Schiller. Tot ce câştigă cheltuieşte pe cărţi. Nu se îngrijeşte de sine, se mulţumeşte cu extrem de puţin şi dispreţuieşte, cu superioară demnitate, aparenţele îmbrăcăminţii. După o perioadă petrecută în Blaj, în Transilvania, Eminescu se decide să urmeze cursuri de filozofie în străinătate. Deja publicase primele sale poezii, în 1866, la şaisprezece ani, cucerind un înalt loc între scriitorii români.

În Universităţile din Viena (1869-1872) şi din Berlin (1872-1874), Eminescu frecventează diferite cursuri, fără cel mai mic interes de a susţine examene sau de a obţine diplome. Se interesează de toate: egiptologie şi drept roman, ştiinţe financiare şi anatomie, filologie comparată şi filozofie, drept internaţional şi ocultism etc, etc. Urmează, cu asiduitate, cursurile tuturor profesorilor celebri din Viena şi din Berlin, luând neîntrerupt notiţe. Caietele sale, din care o parte se conservă în Biblioteca Academiei Române, mărturisesc curiozitatea sa fără margini, care îl determină să încerce să absoarbă totalitatea cunoaşterii umane. Începe să studieze chiar şi sanscrita; citeşte Horaţiu şi Leopardi în original, clasicii francezi; se îmbată cu poezia tuturor popoarelor. Germana este al doilea său idiom;

eseu

13p a g i n a

literatura germană nu are secrete pentru el. Dar marea sa pasiune este, şi va fi pentru totdeauna, filozofia. Traduce Critica raţiunii pure şi studiază, profund, toţi marii maeştri ai Gândirii, începând cu Upanişadele. O vreme se pregăteşte, cu seriozitate, pentru a-şi lua doctoratul în filozofie, pentru că în patria sa, în Bucureşti, este atât de admirat de anumiţi scriitori şi critici, încât aceştia s-au gândit să-i ofere o catedră la Universitate. Eminescu, cu toate acestea, nu este omul care să profite de ocazii. Responsabilitatea unei catedre universitare nu este pentru el. Pentru a se pregăti corespunzător consideră că îi sunt încă necesari ani şi ani de muncă metodică. Poetul nu-l prejudiciază însă pe cel care munceşte. Se închide uneori cu cărţile şi cu caietele sale în cameră şi petrece acolo zile întregi. îşi face o viaţă aparte acest tânăr poet de o frumuseţe în acelaşi timp delicată şi virilă, mereu îndrăgostit de o femeie visată, mereu concentrat în meditaţii filozofice şi elaborând opera sa poetică. Acest spirit interesat de totalitatea Cunoaşterii umane este, în acelaşi timp, un fanatic al perfecţiunii literare. Lucrează la poemele sale ani şi ani la rând, începând şi abandonând noi versiuni, mereu nemulţumit de forma lor, căutând neobosit expresia perfectă. După jumătate de secol de la moartea sa încă nu s-a încheiat cercetarea manuscriselor (vreo douăzeci de mii de pagini!) şi analiza nenumăratelor variante ale poemelor sale!

Înainte de a termina studiile, Eminescu se întoarce în România, unde începe să ducă o existenţă dură şi sumbră. Se angajează, provizoriu, ca bibliotecar, în Iaşi; apoi ca inspector pentru învăţământul primar şi, în cele din urmă, în schimbul unui salariu derizoriu, acceptă sarcina de a redacta un ziar politic din Bucureşti, «Timpul».

Acceptă toate serviciile cu un curaj şi un entuziasm impresionante. Dar se epuizează într-o muncă devoratoare, cu redactarea «Timpului», scriind singur articolele de fond, cronicile şi comentariile politice; traducând telegramele agenţiilor şi, în plus, revăzând la trei dimineaţa probele întregului ziar! Este celebru, stimat şi admirat, are iluştri protectori, dar timiditatea sa, orgoliul său şi capriciile sale îl împiedică să trăiască o viaţă umană. «Peu à peu, ses forces s’epuisent et un jour vint, en 1883, où sa conscience se ternit. Dès lors, d’hospice en hospice, dans des alternatives de lucidité et d’absence, il gravit jusqu’à la mort le calvaire de la folie. On n’ose pas concevoir ce qu’eût été l’oeuvre complète de cet homme qui a cessé de produire à trente-trois ans.» (B. Munteano, ibid).

Scriitorul român Alexandru Vlahuţă descrie o vizită pe care i-a făcut-o în acea perioadă

într-o casă de sănătate. Tânărul scriitor începe să vorbească de poezie. «Atunci, cu o bucurie de creator, manifestată infantil, Eminescu a scos din buzunar o bucată de hârtie boţită şi, aşezându-se pe un scaun, s-a pornit să citească o lungă serie de strofe de o sonoritate şi de un efect ritmic minunate. Pe măsură ce pronunţa cuvintele se entuziasma tot mai mult, iar vocea şi privirea i se reanimau. Dar pe bucata de hârtie nu se aflau decât trei cuvinte: Glorioasa zi de nuntă. Eminescu improviza!... Eu ascultasem, aşa, uimit, mai mult de douăzeci de catrene, sonore, dar lipsite de conexiune; fiecare vers părea desprins dintr-un frumos poem...».

În timpul bolii, prietenii au dat să i se tipărească primul — şi ultimul — volum de Poezii. Succesul a fost enorm. S-au înmulţit, de aici încolo, cu rapiditate ediţiile. Eminescu devenise poetul naţional al României...

Opera sa publicată este, de altminteri, un fragment minim din grandioasa construcţie pe care a încercat să o realizeze. Eminescu muncea imens, dar consimţea să se tipărească numai lucrările care îl satisfăceau. Din voluminoasele sale manuscrise a ajuns să publice numai vreo şaptezeci de poeme (dintre care unele extinse); două mari nuvele, Cesara şi Sărmanul Dionis, în afară de câteva sute de articole politice, istorice şi critice. Dar influenţa exercitată de Eminescu a fost enormă; nu a fost doar creatorul limbii literare române moderne şi al mişcării eminesciene care a schimbat orientarea noii poezii a ţării sale, dar a devenit şi doctrinarul prin excelenţă al naţionalismului român. Acest poet, deşi era pesimist, era în acelaşi timp un mare patriot; acest avid devorator al Cunoaşterii universale credea cu fermitate în destinul Rasei sale şi în misiunea istorică a Romanităţii orientale.

S-a vorbit mult de pesimismul lui Mihail Eminescu. «Pesimismul» lui are, totuşi, o amprentă de aşa manieră personală, încât suntem forţaţi a renunţa să-i aplicăm orice calificativ generalizator.

Eminescu a fost un om de geniu, avea un «sentiment tragic al vieţii»; ca toţi aceia care explorează până la miez singurătatea şi durerea umană, Eminescu niciodată nu refuza să accepte realitatea... Şi realitatea, pentru el, era izolarea Omului în Cosmos. Omul se naşte şi moare în singurătate absolută, dar această singurătate este populată de visuri, de himere şi de iluzii. Înţelepciunea recomandă o rezervă calmă faţă de toate aceste tentaţii iluzorii:

Vreme trece, vreme vine,Toate-s vechi şi nouă toate;Ce e rău şi ce e bine,

eseu

14pagina

Tu te’ntreabă şi socoate;Nu spera şi nu ai teamă;Ce e val ca valul trece;De te’ndeamnă, de te chiamă,Tu rămâi la toate rece.

(Glossa, vv. 1-8)Idealul filozofic al lui Eminescu era ataraxia

greacă, renunţarea deplină, serenitatea absolută. Dar, bineînţeles, era departe de a atinge acest ideal, pentru că în acelaşi timp iubea viaţa, adora frumuseţea şi nu putea domina pasiunile. A cântat Femeia ideală cum puţini poeţi au cântat-o:

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,

Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii...

(Venere şi Madonă,vv. 1-2)El a cunoscutMinune cu ochi mari şi mână rece(Sunt ani la mijloc..., v. 4)şi-şi aduce aminte de copilaCu braţele de marmur, cu părul lung, bălai(Din valurile vremii..., v. 2)a cărei prezenţă, spune poetul,Cum inima-mi de-adânc o linişteşte.Ca răsărirea stelei în tăcere.(Sunt ani la mijloc...,vv. 11-12)El visează la iubiri romantice de altădată,

o idealizează pe castelana care ascultă, vrăjită, cuvintele iubitului ei:

Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!

Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,

Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă.

Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,

De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;

Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,

Cu-a lui umedă-adâncime toată mintea

mea o mistui...(Scrisoarea IV, vv. 62-68)Ca toţi marii poeţi, Eminescu posedă un geniu

polar: ireductibil la o singură «determinantă». El iubeşte viaţa şi o evită, în acelaşi timp; adoră şi evită femeia; trăieşte în mijlocul unei lumi teribile şi visează la pacea eternă. Eminescu este tentat de gândul Morţii, de speranţa reintegrării în sânul Naturii-Mamă. Aşteaptă această reîntoarcere în Cosmos ca pe o beatitudine finală. Ultima sa dorinţă este de a fi înmormântat

...La marginea mării.Să-mi fie somnul linŞi codrul aproape,Să am un cer seninPe-adâncile ape

Şi cum n’oi suferiDe-atunci ’nainte,Ce dulce-mi va sunaCântarea de bucium.(...Iar când voi fi pământ, vv. 4, 9-12,

21-22,27-28)Această dorinţă de reintegrare în materia

vie a Cosmosului reapare în nuvela sa fantastică Cesara, în care pustnicul Eutanasiu are parte de o stranie moarte sau, mai curând, de dispersarea fiinţei sale într-un peisaj edenic. Chiar viaţa perfectă, fericirea supraumană se traduc pentru Eminescu în termeni care amintesc moartea. În insula sa feerică, alt erou, Ieronim, trăieşte «ca o plantă», fără dorinţă şi fără durere. Poetul este urmărit de visul unei insule paradisiace, unde viaţa dobândeşte iarăşi fluxul ei primordial, fără lovituri, fără conflicte, fără dorinţe şi chiar fără conştiinţă, unde omul poate să abandoneze toate «formele», recuperând condiţia adamică de dinaintea căderii din Paradis.

Mare poet, Eminescu este un creator de mituri şi cel mai frumos, cel mai emoţionant este această revenire la starea paradisiacă, această aspiraţie nostalgică de a se întoarce în sânul Naturii-Mamă, această comuniune cu Cosmosul viu. Viaţa, această viaţă—în mijlocul agitaţiei, al durerilor, al iuziilor şi al dorinţelor – este un obstacol în calea Unităţii. Viaţa e un izvor nesecat de forme, care se ciocnesc şi se înlănţuie, care ne izolează, pe noi, oamenii ce căutăm comuniunea cu Totul, reintegrarea în Unul primordial. Din această cauză, Ieronim se refugiază pe o insulă, unde poate abandona toate «formele» — sociale, morale, şi chiar hainele —, pentru că se scufundă, complet dezbrăcat, în «lacul vrăjit»...

Poetul nu evită suferinţa; excesul de durere îl ajută să-şi recupereze fiinţa sa intimă şi să găsească din nou climatul lui original: «Totul-

eseu

15p a g i n a

Unul», marea Unitate cosmică:Când de-odată tu răsărişi în cale-mi,Suferinţă, tu, dureros de dulce...Până ’n fund băui voluptatea morţiiNe ’ndurătoare.(Odă, vv. 5-8)Un poem complet, Rugăciunea unui dac,

este un puternic apel la suferinţa şi la «repaosul etern» (v. 20). Poetul începe prin a evoca Unitatea primordială, care a fost divizată în mii de fragmente prin actul Creaţiei:

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,Nu era azi, nici mâine, nici ieri nici

totdeauna,Căci Unul era toate şi totul era Una;Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea

toatăErau din rândul celor ce n ‘au fost niciodată,

-Pe-atunci erai Tu singur!...(vv. 1-7)Dar de la acest Dumnezeu care a transformat

Chaosul în Cosmos, poetul împloră o nouă favoare:

Şi tot pe lâng’ acestea cerşesc înc’ un adaos:

Să ’ngădue intrarea-mi în veşnicul repaus!(vv. 19-20)Şi pentru a atinge această pace, el acceptă şi

cere chiar toate suferinţele şi toate urile:Să blesteme pe-oricine de mine-o avea

milă,Să binecuvinteze pe cel ce mă ........Când ura cea mai crudă mi s’apărea amor

—,Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să

mor.(vv. 21-22, 33-34)Acest frumos poem, ca întreaga operă a lui

Eminescu — care poate fi tradusă numai de un mare poet — exprimă o concepţie tragică despre existenţă; nu este un pesimism uşor, ci o gravă şi energică disperare. Ca înaintaşii săi, dacii, Eminescu acceptă suferinţa, evocă nefericirea şi nu se teme de tragedie. Multiplicitatea durerii este pentru el o specie de extaz care îl purifică, suferinţa e o combustie care devorează tot ceea ce este efemer, imperfect, limitat şi pătat de om.

Universul lui Eminescu este aşa de vast, încât cu dificultate se poate defini opera sa într-un singur eseu. El a experimentat toate ritmurile, descoperind la poeţii anteriori cadenţe şi frumuseţi care i-au dat un loc unic şi aparte. A sa Melancolie evocă o singurătate cosmică, o stranie magie care

suspendă viaţa, gândul, însăşi istoria:În van mai caut lumea-mi în obositul

creer...(v.29)Sonetul Veneţiei reînviază, pentru o clipă,

frumosul oraş care nu va mai avea viaţa. Mortua est este un strigăt de disperare în faţa iluziei universale. Iar când voi fi pământ... exprimă dulceaţa morţii, atât de asemănătoare cu un somn vegetal. Împărat şi proletar este un amplu poem, plin de retorică revoluţionară, care sfârşeşte prin a fi metafizic:

Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii ‘ntregi.(v.210)Scrisoarea I încearcă să descopere misterele

Creaţiei; ca poetul din Rig-Veda, Eminescu întreabă;

La ’nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de vieaţă şi voinţă,Când nu s’ascundea nimica, deşi tot era

ascuns...Când pătruns de sine însuşi odihnea cel

nepătruns,Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de

apă?(v.v. 41-45)Scrisoarea III, ca şi alte compoziţii ale lui

Eminescu, descrie trecutul glorios al României, când un Mircea, de exemplu, celebrul învingător al sultanilor, a refuzat să se supună lui Baiazid şi l-a înfrânt. Baiazid nu poate concepe ca «un bătrân» să aibă impertinenţa de a i se opune lui, supranumit fulgerul», care anihilase în Nicopole mândra armată reunită de Principii creştinătăţii occidentale pentru a opri înaintarea turcă. Cuceritorii luptă pentru a-şi lărgi Imperiile sau pentru a se acoperi de glorie, în timp ce Mircea afirmă că îşi apără poporul.

Eminescu evocă toate aceste grandioase pagini de istorie românească pentru a putea critica cu şi mai multă forţă mârşăvia unora dintre contemporanii săi. În această extraordinară Scrisoarea III, ca în articolele sale din «Timpul», Eminescu se revoltă împotriva invaziei elementelor alogene şi împotriva ideilor sociale şi politice imitate din străinătate, care ameninţau să modifice structura spirituală a poporului român. Acest filozof alimentat de cultura universală, acest pesimist care visa la repaosul absolut era, când se gândea la poporul său, un naţionalist fanatic. Preţuia înainte de toate integritatea rasială şi spirituală a poporului român. Detesta hibridismul rasial, moral şi politic şi respecta numai tipul român care se apropia de strămoşii daco-latini: tipul carpatic, frumos exemplar masculin, onest,

eseu

16pagina

sincer şi loial. Imitatorii, fanfaronii, frivolii, cosmopoliţii au fost mereu victimelele favorite ale articolelor politice ale lui Eminescu.

Nu îi ataca în calitate de poet, ci ca istoric şi critic, căci Eminescu a studiat istoria românilor direct din documente şi cronici şi ştia foarte bine că compatrioţii săi au jucat un mare rol european când au gândit şi acţionat ca români. Eminescu ştia foarte bine că Europa nu s-ar interesa de un popor care ar imita ultimele mode de la Paris sau din alte locuri. A luptat pentru a demonstra, în toate manifestările, geniul autentic al poporului român; în artă ca şi în politică, în filozofie ca şi în economie, Eminescu s-a străduit să impună realităţile naţionale. Erau, în opinia sa, singurele realităţi care puteau interesa Europa, singurele contribuţii fecunde pentru armonia între popoare. Scrierile politice ale lui Eminescu au contribuit astfel enorm pentru fundarea naţionalismului român modern. Este un privilegiu rar să fii, în acelaşi timp, cel mai mare poet al neamului şi creatorul doctrinei sale naţionaliste...

Dar capodopera lui Mihail Eminescu este Luceafărul (A Estrela da Manhã), magnific poem de 94 catrene, care se poate compara cu oricare din capodoperele literaturii universale. S-a publicat o întreagă bibliotecă despre cel mai frumos produs al geniului poetic românesc şi se numără cu zecile traducerile în limbile europene. Nu se ştie ce trebuie să se admire mai mult: tabloul cosmic în care se petrece drama, vasta imaginaţie a Poetului, perfecţiunea fascinantă a formei,

construcţia ingenioasă a ritmului (care imită poezia populară) sau profunzimea filozofică a conflictului... Luceafărul este istoria iubirii dintre un astru, Hyperion, şi o muritoare. Văzându-l în fiecare după-amiază strălucind deasupra mării, o Prinţesă se îndrăgosteşte de Hyperion şi îl imploră să coboare la ea:

«Cobori în jos, Luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde ’n casă şi în gândŞi viaţa-mi luminează!»

El asculta tremurătorSe aprindea mai tare(vv. 49-54)

Apoi ca un fulger pleacă şi se scufundă în ocean. Şi din valul care îl primeşte se iveşte un tânăr frumos, asemenea unui Prinţ:

Părea un tânăr VoievodCu păr de aur moale,………………………………..Iar umbra feţei străveziiE aibă ca de ceară —Un mort frumos cu ochii viiCe scânteie ’n afară.(vv. 65-66, 69-72)Hyperion se adresează fecioarei în aceşti

termeni:— «Din sfera mea venii cu greuCa să-ţi urmez chemarea,Iar cerul este tatăl meu,Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,Să te privesc de-aproape,Am coborât cu-al meu seninŞi m’am născut din ape.

O, vin’, odorul meu nespusŞi lumea ta o lasă,Eu sunt Luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă.(vv. 73-84)Dar tânăra prinţesă se teme să renunţe la

lume:— «O, eşti frumos cum numai ’n visUn înger se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN’ oi merge niciodată:

Străin la vorbă şi la port,Luceşti fără de viaţă,Căci eu sunt vie, tu eşti mort,Şi ochiul tău mă’ngheaţă».(vv. 89-96)

eseu

17p a g i n a

De mai multe ori Hyperion revine, în somn, până aproape de iubirea lui, dar mereu fecioara refuză să-1 însoţească. În zadar Hyperion îi aminteşte că el este nemuritor, iar ea o muritoare (vv. 151-152); Prinţesa îi cere să coboare pe pământ şi să devină muritor ca ea (w. 159-160), ceea ce provoacă reacţia astrului:

— «Tu-mi cei chiar nemurirea meaÎn schimb pe-o sărutare(vv. 161-162)Dar iubirea este atât de arzătoare, încât

Hyperion decide «Da, mă voi naşte din păcat, primind o altă lege» (vv 165-166). Îşi desface aripile în cer. Zboruri de mii de ani care durează numai clipe. Traversează Cosmosul printre constelaţii, până

...unde [...] nu-i hotarNici ochi spre a cunoaşte,Şi vremea’ncearcă în zadarDin goluri a se naşte.(vv. 213-216)Îi adresează Tatălui ceresc o rugăminte

plină de fervoare:— De greul negrei veşnicii,Părinte, mă desleagă……………………………Reia-mi al nemuririi nimbŞi focul din privire,Şi pentru toate dă-mi în schimbO oră de iubire...»(vv. 280-281, 289-292)

Dar Tatăl îi refuză cererea: vrea să se vadă egal cu oamenii?... Dar oamenii sunt fiinţe efemere, care trăiesc ca umbre purtate în voia sorţii, în timp ce «Noi nu avem nici timp, nici foc, Şi nu cunoaştem moarte» (vv. 307-308). Şi pentru ce vrea Hyperion să renunţe la Nemurire? Tatăl îl sfătuieşte să se întoarcă pe Pământul rătăcitor şi să vadă ce îl aşteaptă. Dar în timp ce Hyperion traversa ca un meteor Cosmosul, tânăra Prinţesă consimţea la curtea unui paj, care îi dezvăluie vraja iubirii muritoare.

Hyperion vedea de susUimirea ’n a lor faţă...(vv. 349-350)Ea ridică ochii, vede strălucind astrul şi-i

cere, ca altădată, să coboare «alunecând pe-o rază». Dar Hyperion nu mai cade din înalt, peste mări, nici nu mai ia formă umană pentru a merge să o vadă pe iubita lui:

— «Ce-ţi pasă ţie, chip de lut.

Dac’ oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt,Norocul vă petrece;Ci eu, în lumea mea, mă simtNemuritor şi rece».(vv. 371-376)

Aşa se încheie acest poem genial care, uneori, atinge cosmogonicul, pretându-se la nenumărate interpretări.

Obsedat de destinul crud al oricărui om excepţional care îşi petrece viaţa într-o îngrozitoare singurătate, care atinge nemurirea, dar nu poate să se bucure de bunurile acestei lumi, Eminescu a simbolizat în poemul său drama geniului în iubirea nefericită a unui astru pentru o muritoare. Însetat de o «clipă de iubire», gata să renunţe la toate calităţile sale supraumane pentru a întâlni caritatea umană, pentru a se bucura de o prezenţă concretă, vie, fremătătoare, Geniul nu reuşeşte totuşi să-şi satisfacă această puternică dorinţă şi este condamnat să-şi petreacă întreaga viaţă în singurătate deplină. Va lumina viaţa altora, va da celorlalţi capodopere pentru a înţelege mai bine şi a savura viaţa, dar el, Geniul, este incapabil să fie fericit. Fericirea de fiecare zi îi este interzisă.

Scriind Luceafărul, Eminescu a creionat cea mai bună din autobiografiile pe care un poet şi-ar putea-o prezenta lui însuşi şi lumii întregi.

Lisabona, Septembrie 1942

eseu

18pagina

Nici mai mult, nici mai puţin: acesta este titlul expoziţiei de gravură (s.n) al cărei vernisaj a avut loc pe 29 ianuarie, la ora 19, în incinta Insitului Cultural Român din Bucureşti. Informaţiile privind evenimentul au fost de data aceasta extrem de parcimonioase. Ziarele Cotidianul şi Ev. Z., precum şi revistele culturale afliate, în care, măcar odată la două zile, apar articole, intirviuri cu şi despre Cărtărescu, s-au mărginit să prezinte evenimentul doar ca pe o simplă ştire. Mă interesau comentariile. Le-am căutat pe Google. N-am găsit nici unul. Şi totuşi, legînd ştirile una lîngă alta, am aflat cîte ceva. Şi anume: că expozitia a fost organizată la iniţiativa Universităţii Naţionale de Arte şi că prezentarea a fost oficiată de însuşi rectorul acestei insituţii, d-na Ruxandra Dumitrescu, în opinia căreia evenimentul trebui văzut ca pe o” lectură pe deplin înţeleasă”, desigur, în sens plastic a celebrelor Sonete ale lui William Shakespeare şi a volumului, de acum la fel de celebru, De ce iubim femeile, de Mircea Cărtărescu.

Îmi pare rău că pe masa mea de lucru nu am acele tomuri ca să le compar. Desigur, fiind scris în secolul vitezei, volumul lui Mircea Cărătărescu e mai consistent. Am mai aflat că expoziţia a fost organizată la iniţiativa, doamnei sau d-rei lector Anca Boieriu, care, pornind de la aceste două nume, a vrut să atragă publicului atenţia asupra faptului că tehnica gravurii “începe să dispară” de pe simezile galeriilor de artă din Bucureşti”, ţinînd o pledorie, în acest sens, pentru revigorarea ei. Am mai aflat, de asemeni, că la vernisaj a post prezentă însăşi “muza” unora dintre tinerii de la Secţia de Grafică”, Mircea Cărtărescu, care, în cuvîntul său, i-a îndemnat pe studenţi să facă în artă “totul din convingere”, ascultîndu-şi chemarea interioară, refuzînd, ca în cazul de faţă, orice compromis. Cealaltă muză, Shakespeare,

din păcate, absentînd de la vernisaj, nu le-a putut transmite nici un sfat prietenesc. Nu ne îndoim totuşi de faptul că autorul nemuritoarelor Sonetelor a fost onorat de această companie. Simbolic, s-a mîngîiat pe chelie, după care şi-a frectat mîinile de satisfacţie, şi chiar a chicotit. De, nu în orice zi ai parte de astfel de spectacole. Acolo, unde stă, în eternitate, plictiseala e în toi. Şi nici în Englitera acum nu e mai vesel. Londra e în plină criză. Noroc de Bucureşti…

Nu ştiu ce a spus în cuvîntul său nici domnul Horia Roman Patapievici, directorul ICR, cînd a vorbit despre cei doi autori. Nu ştiu dacă prezentînd expoziţia a apelat la citate din Shakespeare sau s-a mărginit a pune în valoare doar opera nemuritorului de la Obor.. E posibil, să fi împăcat, cum se spune, şi capra şi varza, citînd din amîndoi. Neavînd la îndemînă prea multe informaţii, nu pot să reconstiui evenimentul legînd cele cîteva fraze culese cu mare greutate de pe Google. Mă mărginesc a-l citape dl. Patapievici, care elogiindu-i pe studenţi, le a spus: “Ne bazăm pe onestitatea şi capacitatea unor oameni pe care nu-i cunoaştem şi dacă privim o civilizaţie ca pe un tort, fiecare componentă a acestuia trebuie să fie la locul său… La fel se întamplă şi cu gravura…” Fraza d-lui Patapievici e destul de enigmatică. Putem deduce, totuşi, că el a privit această întreprindere ca pe una cît se poate de onestă. Şi dacă s-a referit la tort, a făcut-o tocmai ca să atragă atenţia că acesta nu trebuie împărţit cu lăcomie, ci cu măsură. Că atît Shakespeare, cît şi Mircea Cărtărescu trebuie degustaţi cu linguriţa, nu cu linguroiul, lopata sau făraşul. E posibil ca dl. Patapievici, (dar şi alţi vizitatori) să-şi fi exprimat regretul şi, totodată, şi speranţa că printre tinerii care expun se află vreun nou Durer, vreun Francisc Goya, vreun Gustav Dore sau alţi reprezentaţi ai artelor frumoase…

Nichita DANILOV

„De la Shakespeare la Cărtărescu” şi oleacă îndărăt

teze şi sinteze

19p a g i n a

Desigur, tematica inspirită din Shakespeare, dar şi din Mircea e una cît se poate de generoasă, cît despre valoarea celor doi autori, ea e - după umila mea părere - cel puţin egală…Tot pe Google, am căutat şi lista invitaţilor sau măcar o trecere sumară în revistă a personalităţilor ce au onorat Insititutul. Învitaţiile oficiale au vizat, desigur, personalităţile de prim rang ale lumii noastre politice şi culturale, începînd, să zicem, cu primăria capitalei, cu corpul diplomatic al ambasadelor acreditate la Bucureşti, şi terminînd cu parlamentul (pe care, totuşi, dum cum am văzut în presă, Mircea nu-l prea-nghite), cabinetul Boc şi, bineînţeles, preşedinţia. Nu ştiu cîţi ambasadori, consilieri şi consuli, cîţi parlamentari şi cîţi miniştri au onorat invitaţiunea, făcîndu-şi simţită prezenţa în peisaj. După cum nu ştiu nici dacă la vernisaj au fost prezenţi dl. Băsescu (preşedintele e un fan al operei lui Mircea), d-na ministru Elena Udrea, sau dacă, din pricina unui program de lucru încărcat, cei doi au trimis la faţa locului cîţiva emisari, specializaţi aît în Mircea, cît şi în Shakespere… Cert este că la eveniment au participat oaspeţi subţiri, degustători de eros, vin şi poezie. Cît priveşte prestaţia lui Mircea, aceasta sigur a fost la înălţime. Autorul celor trei aripi, pardon, tomuri ale Orbitor-ului e, de felul său, un om binecrescut. Fiţi siguri că, dînd dovadă de bun simţ şi modestie, nu a sărit calul în nici un fel, comparîndu-se cu Shakespeare, sau regretînd faptul că nu sînt contemporani. Nu, nicidecum, Mircea Cărtărescu s-a ferit să folosească expresii prea mari. Poate că a pomenit doar cîte ceva despre literatura română şi de faptul că scriind într-o limbă de circulaţie restrînsă, spre deosebire de Shakespeare, nu poate fi cunoscut pe mapamond decît prin intermediari. Desigur că dacă ar fi scris în engleză alta ar fi fost soarta lui… În fine, să ne oprim cu supoziţiile.

Revenind acum la titlu… Citindu-l, chiar unii exegeţi ar putea să strîmbe din nas. În ce mă priveşte, eu cred că e cît se poate de inspirat. Cum ne putem propulsa valorile naţionale, decît punîndu-le într-un context universal!? Shakespeare şi Cărtărescu sună minunat! Din păcate lumea noastră literară e meschină şi nu poate înţelege nici strategia, nici măreţia unui astfel de eveniment. De ce nu Shakespeare şi Eminescu”, de ce Cărtărescu? se vor întreba mulţi. Le voi răspunde, folosind cuvintele lui Cărtărescu şi a altor iluştri condeieri: Eminescu se află “sub zodia clişeului”, el e “Luceafărul poeziei româneşti”, e “poetul nepereche”… De aceea, “el nu mai poate fi citit normal”. Mircea consideră că poezia lui Eminescu “ne parvine după prea multe negocieri şi renegocieri”, că opera sa nu poate fi

citită decît prin “inevitabilul filtru istoric” specific descifrării tuturor scrierilor vechi. În fine, el e de părere că “Eminescu este, de fapt, un caz trist în istoria noastră literară”, de aceea el ne sfătuieşte “să-l lăsăm să-şi doarmă o vreme somnul” (de veci) în ţintirim şi să nu-l mai deranjăm atît cu adulaţia. El însuşi nu-l mai citeşte, aceasta fiindcă Eminescu nu-i mai spune nimic. Altceva e cu Shakespeare. Shakespeare e vechi, dar totodată nou. Şi apoi el e cunoscut în orice colţ de lume. La braţ cu Shakespeare, Mircea Cărtărescu poate trece mult mai uşor peste hotare. Lui Eminescu la ce i-ar folosi?! Plecînd de aici, trebuie să înţelegem că expoziţia va fi una itenerantă, menită să înconjure măcar de cîteva ori globul pămîntesc, pentru a reveni, peste ani şi ani de zile, încărcată de glorie, la Bucureşti?

Şi acum să continuăm să mergem mai departe, prin fantastica junglă a receptării operei cărtăresciane, apelînd la un cîteva citate din desprinse din cîteva interviuri apărute în cotidenele ce-l împing a face declaraţii uneori inspirate, alteori hazlii (trebuie să recunoaştecum cu mîna pe inimă, că Mircea Cărtarescu nu e lipsit de har): “Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine… Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit..” Şi: “Întotdeauna paradisul mi s-a părut o rătăcire teribilă ca şi infernul...” E de prisos să-l întrebăm pe Mircea unde s-a regăsit: răspunsul e unul singur. S-a regăsit în Shakespeare! El e noul Shakespeare. Dar şi Robert Musil: “N-am scris, nici n-am publicat “Jurnalul” urmărind autenticitatea.… l-am publicat, nu pentru voyeuri (s.n) care se uita la nudisti prin găuri facute în gard. Ca şi Musil, prefer să-mi public postumele încă din timpul vietii, ca să nu apară apoi pline de greşeli “ Kafka şi Joyce, pe care, de altfel, Mircea Cartărescu, îi aduce pe balanţa sa oximologică, cîntărind greutatea de litere a Orbitor-ului în rapoart cu Procesul, Catelul, şi America lui Kafka, dar şi Ulyse, au fost ceva mai puţin preocupaţi de propria lor posteritate. Nu numai jurnalele, ci şi roamnele lui Kafka ne-au parvenit postum, cît priveşte Joyce, nici el nu s-a grăbit să dea publicităţii tot ce mîna sa a aşternut de-a lugul vemii pe hîrtie, ci a mai lăsat şi scrieri de care să se ocope alţii… Urmaşul lui de pe plaiul Mioriţei, Mirceaa Cărtărescu, care, printre altele, e şi profesor universitar, nu prea are încrederie în exegeţii care vor veni, şi face, pentru promovarea operei sale, de pe acum nemuritoare, totul de unul singur. În fond, nu-i putem aduce acuze grave că se ocupă de posteritatea sa. În intervenţiile

teze şi sinteze

20pagina

sale de-a derptul memorabile (articole, interviuri, anchete etc), după ce şi-a asigurat de pe acum locul locul lîngă Dante, Goethe, Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann şi alţi clasici ai literaturii universale, s-a gîndit că e de datoria lui să-i facă şi lui Shakespeare un hatîr... De fapt, nu s-a gîndit el, ci s-au gîndit alţii pentru domnia sa; Mircea, doar, după un scurt răgaz de cugetare,cînd a avut, presupun, oreşicare mustrări de conştijnţă, a acceptat oferta. Era oare o favoare?! Vorbesc de Cartărescu, nu de organizatori. Sigur ca da. Ar fi putut refuza. Dar s-a gîndit să nu-i pună pe tinerii graficieni, impulsionaţi de d-na Boieriu şi dl. Patapievici, în dificultate… Nu ar fi fost frumos. Poate s-a gîndit, un pic, chiar şi la Shakespeare. În fond, Shakespre ce făcuse pentru el ?! Nimic. Dar pentru ICR?! Apropape nimci nici pentru ICR! Şi atunci? Păi, şi atunci, trebuia sa-şi arate, într-un mod, ce-i drept, subtil superioritatea... Într-adevăr, Shakespeare nu a făcut nimci pentru Mircea. Norocul lui a fost că s-a născur cu cîteve secole mai devreme decît autorul Orbitor-ului. Va daţi sema ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi fost invers şi dacă, tot invers, ar fi avut parte şi de tot ce înseamnă fonduri ICR! Deocamandată nimeni, nici măcar dl. Patapiepvici, sau distinsa dna Anca Boieriu, nu s-a(u) gîndit să dea timpul înapoi. Cum să vă spun, vremea însă nu-i pierdută. Îl putem clona oricînd pe Mircea, ca să-l trmitem în epoca elisabetană. Destinul a fost nedrept cu Mircea. L-a plasat în Epoca Băsescu şi l-a făcut să cînte chair nu de dorul lelii la curetea lui. Dar credeţi că Elisabeta a fost mai generoasă decît d-na Udrea? Poate ştie d-l Patapievici, noi nu ştim. Ce ştiu eu e că a apărut şi concurenţa. Prin urmare, stimate d-le Roman fiţi atent la papion: pe străzile din Iaşi bîntuie o necunoscută doamnă din Sonate care se crede ba lord Byron, ba Petrarca, ba Napoleon. Dintr-un sentiment de compasiune faţă de semeni, distinsa doamnă, al cărei nume deocamdată sînt nevoit să nu-l deconspir, a scris o carte ce se numeşte De ce iubim bărbaţii… O veţi sponsoriza?!

În fine, dacă ne-am lua după ştirile şi cronicile ce apar în Cotidianul şi EVZ, atunci întreaga noastră viaţă literară s-ar reduce la un singur om: Mircea Cărtărescu. În Cotidianul, de pildă, am dat pe căutare şi am găsit peste 161 de titluri ce se referă la activitatea literară a autorului lui Orbitor: „Mircea Cărtărescu reprezintă România la Festivaletteratura”; „Top librăriile diverta (Cărtărescu e primul loc?!); „Mircea e primul meu cititor şi eu al lui” (pai, se poate altfel?); Die Welt: Cărtărescu, un maestru al prozei scurte” (dar Mircea deja scrie foarte lung,

de aia e şi maestru!); „De ce iubim scriitoarele?” (Opinia şi-o exprimă acelaşi Mircea, zicînd: „Eu iubesc autoarele femei (sic!) pentru ca sînt puţine şi tuturor ne plac lucrurile rare”; el e de părere că femeile să poată scrie au nevoie de trei lucruri: „bani, independeţă şi intimitate”. Pornind de aici, Mircea, glumind, desigur, a declarat că ar dori să fie cel puţin o lună femeie, alegînd-o drept model pe „bătrîna şi buna Ginny Woolf”. I-aş sugera să încerce să fie şi Agatha Cristi sau Julia Cristeva, sau măcar Hortensia-Papadat Bengescu, care era bună şi ea! „Lumea îi cere femeii să fie mamă, soţie, bucătăreasă, să spele, să calce, să mearga la serviciu, şi să mai aibă şi puterea să fie proaspătă precum Angelina Jolie”. O astfel de soartă nu-l încîntă pe Mircea. „Femeia reprezintă sexul păcălit”, mai spune el, după care conchide ferm: „O femeie nu poate fi Kafka” şi asta deorece, citez: „nici un bărbat nu poate fi Kafka” şi, probabil, nici Cărtărescu...) Şi, după acest scurt comentariu, îmi permit să trec în revistă şi alte titluri: „Suspansul zilei de miercuri” (Suspansul e tot Mircea, literatura sa ne ţine în şah! Suspanul zilei de joi lipseşte, nici vinerea nu benefeciază de un statut mai bun - Mircea scrie, deci posteşte!); „De la Jane Austen la Simone de Beauvoir, prin Virginia Woolf (Mircea, de ce nu vrei să fii o lună si Simone de Beuvoir, l-ai întîlni pe Sartre, aţi prinde muştele împreună, zău aşa!); „Vedetele Zece pentru România ale lunii ianuarie” (Mircea e pe locul I, îl urmează Anamaria Marinca şi... Oltcim Râmnicu Vâlcea – e vorba oare despre un autoservice sau de un club sportiv?); „Eminescu trece la masa de negocieri” (negociază cu Cărtărescu, asistat de cîţiva arbitri pe post de critici literari sau poate viceversa, miza e Istoria literaturii; n.n. - Eminescu e sfătuit să-şi doarma somnul de veci în debara); „”Reţetele pentru revigorarea lui Eminescu (nu există decît o singură reţetă: reţea Mircea Cărtărescu,); „...Cărtărescu ne-a transformat pe toţi în simpli glosari” (afirmaţia aparţine lui Dan C. Mihăilescu. Vă simţiţi cumva glosari?!); „Artele ies la raportul anual” (în prima linie e Orbitor-ul, urmează Faust-ul lui Purcărete, care stă în poziţie de drepţi în faţa lui: Înainte marş! Şi: La dreapta, caporal!”); „De la cînepă la arta new media (vedetă, pare-se, e Mircea!)... În sfîrşit, după atîta apă bătută-n piuă, ată şi un titlu demn de toată lauda: „Datorită Franţei, Cărtărescu are succes internaţional” (Anglia, sigur, îl invidiază, regina a avut un şoc cînd a dat de Orbitor!); şi un alt titlu, complementar: „Cărtărescu scrie în favoarea arheologiei industriale” (“Întotdeauna – declară el- am fost emotionat, înveselit, terifiat, oripilat, oricum fascinat de arhitectura industriala, mai cu seama

teze şi sinteze

21p a g i n a

cea din secolul al XIX-lea, de monumentele ei care inca supravietuiesc, dezafectate, transformate sau pur si simplu ruinate pina-n ziua de azi”…N-am ştiut asta, zău. Aveam impresia că Mircea e atras de ruinurile Târgoviştei, în propierea cărora şi-a găsit sfârşitul ctitorul Epocii de Aur, zău aşa!); Mihaela Rădulescu vrea tolk-show indifferent de post” (dar nu şi cu oricine!); “Cărtărescu, Buzatti, Auster în benzi desenate (e, probabil şi un Miche Mouse pe acolo!); “; Sasu dă de pămînt cu TVR înainte de investiţie” (bine că e Sassu şi nu Soso) şi, în fine, unul de-a dreptul gongoric: “Orbitor colonizează Austria” (din neatenţie, am citit Australia şi m-am gîndit la canguri; mi l-am închipuit pe Mircea făcînd salturi uriaşe printre ei; în marsupiu, fiecare cangur, în loc de pui, purta cîte un Mircea mic, citind din Orbitor! Bine totuşi că a fost vorba de Austria şi de China… Dar, eu zic că şi Imperiul Galben poate oricînd să intre sub pulpana sa. Şi atunci, fiecare chinez ar mai avea un nume, pe lîngă Yan sau Yin se va numi şi Mircea…Cu Austria m-am lămurit. Duceţi-vă la Viena, veţi vedea pe fieacre stradă mii de orbitori, devorînd cu grijă muzică de Strauss şi sniţelii vienezi, amesetcaţi cu mititei marca Orbitor… Desigur, prin apropiere, se va afla omul fără însuşiri al lui Robert Musil, care se va delecta învăşurînd pe furculiţă fraze lungi din Orbitor…); “Cărtărescu vinde orbitor de bine” (puneţi-vă ochelari de cal pe ochi, ca s-o luaţi pe arătură!); Băsescu e nemulumit de chelnerii de pe litoral” (probabil că aceştia nu au citit nimic din Mircea); “Literatura la peste 40 de grade” (ca să nu vă sufocaţi, cititţi Orbitor la gheaţă!); şi, în sfîrşit, iată şi-o probelemă arzătoare: “Un Nobel pentru România”… Cotidianul vă propune o anchetă. Rezultatul ei, după cum bănuţi, e o surpiză: “Cărtărescu va lua Premiul Nobel în următorii şapte ani” (cînd România, în urma crizei, va prospera şi ea, săraca!)… Dar lucrurile se precipită, timpul nu mai are răbdare şi Nobelul e şi înmînat, sub lozinca: “Cărtărescu a primit Premiul Nobel de la cititorii Cotidianlui”… Imediat după acest eveniment sau poate înainte, “Băsescu s-a cufundat în Istoria marinei”, dar nu a uitat nici de Orbitor. Urmează alte titluri care au în centru acelaşi erou: “Ghici cine vine la tîrg (se înţelege de la sine cine, doar nu Papa Pius!); “Preşedintele jucător a fost înlocuit de preşedintele haiduc “(l-o fi ajutat, cumva, tot Mircea?); “Submarinul de lux al poeţilor” s-a scufundat la 10 000 de leghe sub mări cînd l-a văzut pe Cărtărescu; “Băsescu apărat din nou de intelectuali; “Bătaia pe coliva mortului (bizar titlu, unde o fi bomboana din vîrf?); “Patapievici şi Cărtărescu îşi judecă singuri cărţile (mi se pare normal);

“Românii la proba tv a abstineţei (oare Mircea-i abstinent?); Cînd intelectualii ies în turmă, iar preşedintele agaţă la telefon” (ce? robabil, Orbitor-ul!); “Societatea civilă, cîinele de pază al lui Băsescu”, alături de: “Cărtărescu clasifică populaţia canină” şi o împarte pe categorii, avînd însă şi grijă de “Tineretul pierdut” (soluţia recuperatorie e tot Cărtărescu!)…Alte titluri palpitante sună după cum urmează: “Cu cine defilăm în Europa. Pe cine lăsăm în gară?” (Cu Mircea, se înţelege, în gară îi lăsăm pe ceilalţi); “Aşii din mîneca editurii Humanitas” ; “Patapievici iritat de internauţi”, dar fascinat de Mircea, n.n.; “ “Scriiorii îşi ascund jurnalele”, probabil, sub pat, Mircea îl scoate pe al său la lumina zilei; “Cu Băsescu la psihiatru” şi “Preşedintele s-a mai apropiat de cultură cu o decoraţie, drept care Mircea Cărtărescu a primit Ordinul cultural în grad de Mare Ofiţer, dînd următoarea declaraţie: ““Sînt onorat nu pentru că am primit această distincţie din partea instituţiei prezidenţiale, ci pentru că am primit-o de la dumneavoastră”, făcînd şi precizarea că “nu ar fi acceptat distincţia din partea unui alt (fost sau potenţial) ocupant al fotoliului de la Cotroceni…” În fine, mai citez încă două-trei-patru titluri care îl au ca protagonist pe Mircea: “Gazele natural de la Canalul Ştiri”, “Jos labele de Mircea Cărtărescu” (oare cine o fi pus gabja pe el?, “Hoţii trag la Cărtărescu” şi “Scriitorii români centrează şi tot ei dau cu capul”… Cum fac asta, mi-a povestit poetul Adrian… Cică la Neamţ, o distinsă doamnă T, profesor de română, călăuzită de nobile intenţii, a pus pe lista lecturilor obligatorii o singură carte: Orbitor. Efectul a fost unul pe măsură: elevii au făcut greva foamei, refuzînd să mai citească literatură română. Frumos, nu-i aşa?! Nu aveţi impresia că asta o să se întîmple şi cu editorii străini? …Dar nu-i aşa că povestea cu traducerile vă pare cunoscută, am auzit, parcă, de ceva similar ce s-a petrecut în Epoca de Aur? Oare Ceauşescu nu era tradus şi el?! Pe barba cui?!

teze şi sinteze

22pagina

tineri poeţi

O altă vară ne părăsim la aniversar

îţi aminteşti cu opt ani în urmăcând sfârşitul de vară ne clipise din ochi

acum trupurile se urăsc iar salivase vomită în dezgust şi dezgraţiere…

o altă ultimă varăîţi aminteşti şi anul trecut a fost la fel

şi a fost ultima până anul acesta,în minutul acesta

când ne-am oprit lângă plopul din grădinăşi ti-ai pătruns sexul adânc

te-am muşcat de ureche şi am început a dansaun miting brazilian

ne despărţim încă o dată pentru a ne revedea la anul

la aceeaşi vreme

Iubire în iluzii

Încă o sorbitură de vin din paharul spartîmi frâng buzele lăsând sângele să se prelingă pe sânii ferbinţi ce coagulează dorinţa de noi

mă las aruncată de val în patul gol şi când toată răceala îmi pătrunde prin vene încep să realizez că esti o umbră a propriei

imaginaţii căci de fapt realul de tine e inumanalunec în cerşafuri şi îţi caut silueta

mă rătăcesc prin propriul corp şi-l frâng în iluzia unui

chip de înger şi demoneşti umbra ce îmi înveleşte creierul

ce mă atinge în plăcere apoi se stinge în întuneric

cu lacrimi de ploaie îmi spăl trupul de singurătate

Joc de cuvinte

Să pot nu vreau să vreau nu pot să uit blestemul facerii noastre...te-am

întâlnit...cevabizar nu-mi amintesc de acel timp e bătrân

sărmanulai fost... n-ai fost... dar eşti

am fost...n-am fost ...dar suntun fulger ce despică formula inimii în a fi şi

a nu fiMâine vei muri...voi muri şi nu vom mai fi

ce n-am reuşit să fim până în ,,A FI”

Dumnezeu plânge în palme lacrimele

capătă coloratură ochilor din cozile de păuni...

l-a părăsit iubita bulele de aer se transformă în picături

si stau la coada ferbinţi de timpDumnezeu stă la fereastră şi face nori din fumul

de Marihuana, se alintă cu vise erotice, pe muzică de Metallica

şi Bon Jovi se gândeşte la Maria

Dumnezeu se distrează jucând Ping Pong, işi îmbină viziunile drogate cu chipul unei

femei.

Dumnezeu plânge în palme l-a părăsit femeia

Portret

Bătrâna mamă înghenunchează în faţa icoanei lui Iisus

aruncă rugi pentru copiii săiIisus o priveşte de sus ca pe o supusă

şi lasă să pătrundă duhul sfinţilor în oasele ei frânte

Bătrâna mama se ţine de toiagîşi leagănă trupul domol prin grădină

îşi zgârie palmele cu degetele încovoiate de timp

îşi duce dorul în spinarese joacă cu privirea culegând pietre pe asfalt

îşi numără amprentele degetelorîşi calculează anii

şi încearcă să se gândească la spaţiulîn care se vor multiplica

liniile ascendente ale vieţii

Liudmila CARŢA

23p a g i n a

Apocrife

Lipesc afişe sibilinice pe epiderma plutitoare a aerului.De fiecare dată se aude sirenaşi toţi fug, trecând prin ziduri cu plase pe ochi,cu foşnet surd de fantasme speriate.Eterul care se întinde ca o pastă pe amintirilegerminate spasmodic se scurge în umblet deomidă pe urmele lor.Au rămas pazniciicare într-o zi, poate în secunda aceasta hăituita,mă vor lua la rostşi-mi vor tăia mâinile şi visele.Eu voi scoate din buzunare fluturii de rezervă,ţipătulşi ghearele altor nopţi în care m-am suspendatde tăcere, de zborul tău spre mine,de alte lucruri la fel de ciudate cu inima meapâlpâind în ele.Şi de vor veni (mi-am şi smulsprima viaţă în care stăteam cu tâmpla în mâinişi te priveam ca pe o nălucă vicleană)voi dansa pe sârme acide,cu toate vocile răsfirate, ascunse în evantaiulsecundei.Cerul va fi dat celui care m-a croit strâmb,setea aceasta care mă arde gândului furişat,altor trepte care mă vor dezgoli aşa cum suntnesăbuităvânturându-mă în flacăra de lumânare,în miezu! tristeţii tale, în părăsirea porţilor fărăcheie,printre vieţile care mi-au mai rămaspentru strigătul pocrif, reluat.

XXX

Aceeaşi subteranăşi eu bâjbâi cu mâini fluide, bolnave

Vali CRĂCIUN

pereţi pe care nu-i cunoscreptile scorţoase atâtea absenţeduminica unei maladii neexplorate.

Pot să fiu eu cobaiulsă mă întind pe piatra recesă exploraţi moartea pe harta făpturii mele deaerce v-a scăpat mereu.Când v-aţi întors v-a primit printr-un fel depiele,prin filmul cuvintelor ce-au ajuns îmblânzite,secătuitela cină, învinse pentru că ele ştiau doar ce-iiubirea,drumul de cenuşă pe care-l trăieşti fără sătrădezi pe nimeni.Tăiaţi mâna ce-a desenat toţi îngerii trişti,amintirea despre fereastra aceasta sfărâmată devântşi nu ezitaţi să mă atingeţiCu veninul ierbii, cu licoarea steleivoi măsura goana după toate corăbiile inutilepierdute în răsărituri fade, scămoase.Cu cioara din Yskal pe umăr,aşa încremenită în coaja unui timp diluat,amorfvoi mai râde pentru o ultimă fotografie.

Cântec

Noi nu avem decât starea de veghe,aşa că închidem ochii doar pentru a zăripraguri şi tot deşertul, blestemul,pregătindu-ne pentru drum cu merinde stelareşi foi dalbe să nu uităm popasurile,privirea sticloasă a cerberilor,ceaţa, răspântiile ascunse ce divid sufletele noastre.

Număr din joc în infinitşi nu mă plâng;un vierme alunecă pe urmele noastre...disimulez şi fragmentez mereu partea aceastade nebunie;scoarţa antropofagă mistuire,eu m-am lepădat de copilărie, de spaimă,am învăţat să fiu un om singur, iubindu-te petine.Rodeşte înserarea şi trupurile noastre suntevanescente.Putem să muşcăm din toate fructele putrede,să nu mai scuturăm pământul de pe tălpilenoastre...

tineri poeţi

24pagina

în fiecare demon există cel puţin un om

mă priveşte de pe covor cu ochii ei mari şi ficşi, gâtul frumos tăiat perfect admir precizia. alien se freacă de picior. îl mângâi, îmi place cum toarce fericit. se propteşte de mine cu botul lui umed. în ultimul timp te-ai umanizat prea tare, şopteşte Vocea tresar. are dreptate: azi am scos trei oameni din mine şi niciodată parcă nu mi-a fost aşa silă, urăsc corpurile lor cleioase şi diforme şi ţipetele lor, mai ales ţipetele. după ce mă exorcizez, ei fac tot felul de lucruri ciudate: se târăsc, se roagă, îşi smulg părul din cap. unii aleargă de nebuni şi sfârşesc obosiţi exact atunci când îi prinde alien. eu nu vreau să le fac nimic, pe unii îi vindec, de milă, pe alţii îi las în plata Supremului. nu l-am văzut niciodată se spune însă că e cel mai mare vindecător. iar Vocea are întotdeauna dreptate. când eram mic, aveam o casă plină de mame împăiate. îmi chemam prietenii si făceam schimb. era distracţia noastră. acum m-ar obosi. dacă nu m-aş perfecţiona m-aş plictisi groaznic. în fiecare zi, însă, caut tăierea perfectă, belirea belirilor la fiecare piele expusă am vânzare imediată. şi clientelă selectă Vocea spune că într-o zi va veni însuşi Supremul. atunci voi fi împlinit. e ziua în care se trece în viaţă. recunosc că mi-e frică

Facă-se

nimic mai ne început ca dimineaţa înghiţită de câinele negru, strălucitor înainte de a găsi ieşirea de siguranţă către happy-end-ul nostru cel de toate zilele e ş t i înăuntrul altui timp din uterul diform al aceluiaşi spaţiu şi toate acestea s u n t în viscerele câinelui negru, strălucitor care aleargă de la un capăt la altul al lumii ca şi cum ai putea stabili măsura, un segment pe care-l numeşti tatăl apoi îl copiezi la nesfârşit în toate lucrurile, până când tatăl devine fiul şi burta câinelui negru, strălucitor se umple de imaginile pe care ţi le poţi aminti toate sunt a i c i în alergarea de la un căpat la altul al memoriei câinele negru, strălucitor se izbeşte de zid a c u m o dată încă o dată şi încă până când fiecare limită plesneşte în cealaltă şi dimineaţa îşi cască cerul gurii negru, strălucitor

[...] nu văd nimic, bâjbâi, cineva strigă la mine colorat, culori să fie lumină! să-mi dau seama ceva e cald ceva e rece un-doi, un-doi, mă gândesc să o iau invers, dacă mă îndepărtez poate găsesc un ochi sau un altceva să pot ieşi. negura asta e amară mai bine mă întind aici (zgomotul alb al renunţării) să visez, să-mi amintesc

Claudia Radu

tineri poeţi

25p a g i n a

ce-a-pe

între buza ta dreaptă şi buza ta stîngăam desluşit ceva mai perfect decît rapoartele cincinale

în după-amiaza stropită cu mult pesticidsub rochiţa de americăalunecam şi mă înconjuram cu tinecorpul înmiresmat ca recoltaşi soarele atît de îndemînos în apusşi tractoarele - buburuze conştiincioase

cînd totul era bine şi mîinile doar ele ne făureau un viitorcînd graniţele erau absolute şi ne strîngeau plăcut de şolduri ca un val călduţeu totuşi aş fi renunţat chiar şi a deveni inginerul perfect în sistemul perfectdoar pentru a rămînela nesfîrşit pe tarlaua de la ce-a-peîntre buza ta dreaptă şi buza ta stîngă

feng şui

îmi arcuisem sprîncenelesimetricpentru a nu strica armonia geometrică universalăeram nedumerittu îmi vorbeai rotundferestrele erau obtuz-congruentetoate aveau un centru şi fiecărui poligon i se circumscria un cercenergiile telurice ori de tot felul năpădeau la fel de ordonatcasa îmi părea un templu închinat unei zeităţi elipticeîntotdeauna oarecum apropiată oarecum depărtată

am chibzuit o clipă şi la fel de nedumerit m-am îndepărtatcu paşi măsuraţi

Eaultrascurtă (oricum mai scurtă decît ar vrea ea)

îi place să fie minţită mai mult decît îmi place mie să mint. cînd nu o satisfac îndeajuns se lasă minţită de alţii. de mulţi. de toţi dacă ar fi posibil.îşi aşteaptă încă peciorinul, s-o strunească ca pe o iapă nărăvaşă.uneori se visează măicuţă şi tînjeşte după rasputinul care s-o necinstească în toate chipurile, asta cînd nu se vede o mata hari a celui de-al treilea răzbel.“stropeşte-mă cu lumină!” zbiară isterică, iar eu sunt soarele ei; îi pun poala-n cap şi-o slobozesc.

lolita

lolita e franţuzoaică în toate vieţile eise naşte ba-n aquitaine ba-n provence şi creşte întotdeauna la parisjean-pierre, tatăl vitreg, o ia cîteodată la casa din pirinei, departelannemézan e un oraş mic în care viaţa se-nvîrte-ntr-un cerc strîmtzilele în provincie pot fi extrem de lungi şi anostelolita îl face gelos pe jean-pierre cu yannick, fratele ei vitregşi cu didier senegalezul şi cu alt jean-pierre, mult mai tînăr şi mai puţin gravjean-pierre tatăl priveşte întotdeauna, înnebunit de ritmul sacadat al zvîcnirilor ei, al gemetelorapoi o pălmuieşte; asta-i excită pe ambiişi-i mai excită cuvintele murdarearuncate violent în occitană provensală catalană bască

lolita e o virga intacta undeva în adîncurile eizîmbetul şi privirea-i sunt pervers de naiveiar ea, lolita, nu incită decît la amor total, răvăşitor, destructivjean-pierre e al ei pe vecie, ea însă nu-i aparţine; ea e lolitaea fuge în unele vieţi cu surferi nebuni alteori cu motociclişti rebelipe care-i agaţă (o, da! doar ea alege) la menton, la nice, la biarritz, întotdeauna pe o plajăfierbintedupă-amiezile trec cinic de lent atunci cînd le măsoară-n fumul verdelolita pluteşte acum pe un norişor pufos, în vreme ce un melc lipicios i se prelinge pe spate, pe fese, pe coapse...ea rîde isteric şi iubeşte mult

Matei HUTOPILĂ

tineri poeţi

26pagina

Bogdan FEDEREAC

parastasul cuvintelor(divagatia sentimentalia)

abia acum e ora 14:00,vreau să te aştept la colţul căminului.mereu uit că nu vei veni saunu mă aştepţi

nimic nou sub pietreacelaşi nisip, doar spleen

şi mâinile ce-mi transpiră[nu pot scrie]capul bubuind a bassinima accelerând de la 0 la 100 în mai puţin de 3 secunderespiraţia sacadată-toate aşteaptă nu bloof de proporţii

nu mă pot concentra, cuvinte nu am să-ţi spunsomnul mă sufocă,scrijelesc foi pe masa taverneica un efect, radu ţipă că nu are chef aziaud doar vocea ta sigură, de nervi tremurândşi lacrima ce ţi-a căzut pe covor:„de ce naiba când întâlneşti persoana perfectă nu o poţi iubi ?!”

ecou în transformare,sânii tăi lovindu-se de pieptul meu

în fiecare zi de ieri te-am văzut dormind – păreai înger

imagini, flash-uri-nu mai vin în cămin seara asta. noapte bună!

trei pachete de ţigări în patru oredureri de cap acutizate

apa pe care o aşteptam la robinet

înainte de ora 16:00-primineam doar nisip

şi toate divagaţiile mele împletite total greşitcu dulcegării-nu aveam de unde şti că pe dulceaţa din fructele iubirii mucegaiul se formază atât de repede!

îţi zâmbesc acuma ironietu îmi răspunzi dezamăgită

agitat, nefericit – nu trebuie să îţi pese ţie,nefericrea mea să fie fericirea ta prin necunoaştere de cauză

şi umbra pe care ţi-o ştiam se pierde definitiv pe culoarul uitării

am asociat sufletul cu mintea- de fapt, e un complex:întâi inima mă chinuie, durerile de cap sunt obişnuite

pauză. inspir.nu pot. ţip

tu unde naiba te ascunzi în mine?

MTW 1(more than words)

pe buze îţi strivesc ultimul sărutca petalele unei flori culeasă prea devreme.mă îmbăt cu iluzia parfumului furat de pe voluptutea lor,mă las îmbrăţişat – prind aripi

să-l gâdil pe dumnezeu de-un picior.mi le rup de neputinţă.să cobor iadurile – fuck, mă izbeşte sunetul paşilor tăi întorşi pe coridor!

mă îngreunează lacrimile din colţul ochilorce-ţi răcoresc obrajii îmbujoraţişi rătăcesc privirea pustie, căzută

ceaţa păcătoasă îmi apasă capul spre pământ;abia de reuşesc un pas-e al meu, chiar indecis şi orb, cu elcalc nesimţit pe trotuar urma pheonixului uscat de propriile lacrimi.

tineri poeţi

27p a g i n a

cronica literară

Groapa din tavan “teatrul mi-a înşfăcat poezia, mi-a absorbit-o,

mi-a consumat-o ca pe un fel de energie necesară pentru punerea în ecuaţie dramatică a poveştilor mele. nu pot să concep o piesă de teatru care să nu aibă dimensiune poetică.”

Având ca ferment realitatea cotidiană, traumele lui Matei Vişniec sunt fragmente de aluat existenţial, însiropate cu absurd şi condimentate simbolic. Raportând totul la propria experienţă, personajele se dezlănţuie pe terenul speculaţiei ordinare, unde grosolănia şi teama sunt principalele forţe de coeziune. Treapădă în spaţiile goale ale unei urzeli împletite anapoda, libertatea lor reducându-se la vorbărie şi gestualitate în exces, cu rol de amânare a punctului culminant şi de accentuare a tensiunii. Se spionează, se duşmănesc şi se împrietenesc alternant. Comportamentul le e grotesc şi instabil iar identitatea incertă. Au neizbutite tentative de toleranţă şi sinceritate. În lumea lor lipseşte cu desăvârşire resortul social în favoarea criteriului etic. Şi totuşi, terenul sus-numit îşi are uneori deasupra urme dintr-o atmosferă celestă cu şanse de izbăvire în retragere.

Omul cu rămăşiţe de inteligenţă incomodează, e intrusul supus unui interogatoriu chinuitor. Într-un cadru bântuit de lipsa sentimentului şi încrederii, printre simboluri consacrate Vişniec lansează unele personale, atât de viguroase încât prind viaţă proprie, acţionând ca nişte replicanţi care, absorbind orice formă de energie, câştigă autonomie. Parte a arsenalului simbolic, groapa, fântâna secată şi pubela sunt leitmotivele pieselor, imagini alegorice ale degradării. Să putrezeasca fără groapă! e verdictul aplicabil într-o lume oricum în putrefacţie, unde animalele ajung să se sinucidă dintr-o raţiune a insuportabilului superioară omului. În Buzunarul cu pâine scena se despică în coloane de fântâni

suprapuse. Brusc, situaţia se răstoarnă. Plouă cu pâine. Lătratul câinelui nu se mai aude de jos în sus ci invers. Bărbatul cu baston şi Bărbatul cu pălărie se transformă din salvatori în candidaţi la actul salvării. O adorare pe toată coloana lumii coboară de sus şi se distribuie pe toate etajele ei, piesa se sfârşeşte în incantaţie de Tatăl nostru, iar versul şi pâinea noastră cea de toate zilele se repetă în formula sa magică.

În general, reprezentaţia e dominată de forţe primitive subterane. În centru, o morişcă absurdă vântură germenii nebuniei colective. Mişcările sunt dezorientate în geometria catastrofică a scenei scufundate într-o noapte simbolică, în care e mai bine să nu mişti nimic fiindcă vietăţile s-au deprins cu întunericul, păsările nu mai zboară, peştii nu mai înoată, toată lumea e pe dos. Actorul trebuie să joace rolul omului devorat de gropile vii, cu multiple încărcături simbolice, din interiorul şi exteriorul său. Personajele par a fi supravieţuitori ai unei explozii apocaliptice, legându-se cu disperare de individul picat parcă din cer, ca şi cum ar fi un mesia eliberator sub pielea căruia încearcă prin orice mijloace să intre. Însă eterna brută dialoghează zadarnic cu imponderabilul om de spirit, fiindcă gramaticile la care se raportează fac parte din arii care nu au nimic în comun, gramatica fiind ea însăşi o filozofie.

Comunităţile în miniatură, simbolizând o lume uniformizată la limita nebuniei, păşind în gol ca un mecanism lipsit de ţel, sunt alcătuite din oameni fără nume şi fără personalitate, adesea numerotaţi: Bărbatul cu baston, Bărbatul cu pălărie, Gardianul, Călăul, Bărbatul cu tomberonul, Şeful gării, Hamalul, Casierul, etc. Adică exponenţi ai unor categorii, unii dintre ei perindându-se prin mai multe piese pentru a le oferi o oarecare continuitate, ca purtători ai aceluiaşi mister sau destin. Se complotează

Camelia HEGHEDUŞ

28pagina

împotriva celui cu rămăşite de suflet, raţiune şi intelect iar în planuri paralele fiecare membru al mini-comunităţii îşi desfăşoară propria încercare de prindere în captivitate a intrusului, prin metoda sufocării cu zeama lipicioasă a vorbăriei. Denaturarea intenţionată a adevărului este condiţie şi mod de a fi, personajele încadrându-se în tipul individului atât de deprins cu născocirile încât chiar crede în ele.

Diagnoze ale stărilor patologice de nelinişte, alegorii ale ridicolului raporturilor umane, piesele lui Vişniec fie că nu au final fericit, fie că se încheie în puncte de suspensie ca un schesis elastic scriitor/cititor, cu rol de amortizare a zguduirii sau ca un gest de suspendare a soluţiilor didactice, implicând lectorul în formularea lor. Contradicţiile se multiplică delirant în insignifiant ca şi cum temeiul iniţial nici nu ar fi existat. Intrigile sunt aparent incoerente, prelungindu-se ca nişte organie tactile prehensile, încercuind un număr considerabil de teme, gâtuind subiecţii. Replica nu era mort deloc e perfect justificată în contextul unei lumi spongioase care suge nebunie şi ură, în care nu se ştie dacă mai există fiinţe adevărat vii: În ziua de azi toată lumea a înnebunit. Toţi descreieraţii sunt complet liberi. Sau: Aici e ură din aceea oarbă, din aceea neagră. Nu e ură de zi cu zi.

Instrumentarul lui Matei Vişniec e alcătuit din replici spontane, a căror forţă nu constă atât în forma în care sunt turnate cât în conţinutul ei, dar şi din imaginile şocante, bizare, care suspendă din când în când întâietatea precedentelor. Totul se îmbină perfect întru alcătuirea unei stranii atmosfere generale, în care e solicitat arsenalul imaginativ al regizorului/ spectatorului/ cititorului. Pe alocuri ai impresia că piesa se cere reformulată interactiv. “Sigur că în mintea mea, pe măsură ce lucrez, se produce un film al spectacolului, care se derulează, dar după ce am terminat piesa, îmi ard filmul propriei mele regii şi las o libertate totală celor din jur, să facă tot ceea ce doresc cu textul meu.” Când transcendentul a fost complet desfiinţat, autorul a testat coborârea din scenă: Să bem pentru moartea autorului! Moarte autorului! Personajele preiau controlul, cine nu este pentru este împotriva lor.

Nu ştiu dacă Matei Vişniec argumentează complexele umane dar cu siguranţă le transpune în imagine împreună cu revolta aferentă. O revoltă care se molipseşte deşi temeiul ei constituie o enigmă în ce priveşte personajul. De aici atmosfera de degringoladă colectivă care derutează şi atrage ca un magnet. Spectatorul este inclus în piesă. Într-o conjuraţie a făţărniciei, viaţa de zi cu zi trebuie transformată în teatru veritabil: Cine va fi prins că nu joacă teatru va fi alungat din oraş, va fi urmărit, va fi prins, va fi blestemat, va fi interogat, i

se vor tăia nasul şi urechile, limba şi pleoapele şi va fi ghilotinat. Toţi cei care vor fi bănuiţi că nu joacă teatru vor fi prinşi, vor fi prinşi, vor fi prinşi… În această cutie pe care o vom aşeza la colţul străzilor, veţi putea introduce numele celor pe care îi bănuiţi că nu joacă teatru. Am zis! Nivelarea personalităţii umane ca urmare a practicii îndelungate de adaptare la orice situaţie, fie ea cât de absurdă, convertirea sensului în nonsens, a frumuseţii în urâţenie, ba chiar asemănarea aproape dureroasă a nonsensului cu sensul, sunt perfect redate. Vişniec a prins între coperţi un act de creaţie răspicat şi dezinvolt. Chiar dacă absurdul e partea predominantă a armamentului stilistic folosit în lupta cu prostia şi fariseismul, regăsim în piesele sale şi unelte tradiţionale cum ar fi comicul dominat de tragic sau realismul în combinaţie cu expresionismul. Autorul a reuşit să construiască imaginea exactă a valorilor răsturnate, a individului ocupat exclusiv de propria persoană, incapabil a se ridica altfel decât călcând peste capetele tăiate ale susţinătorilor. Teatrul este singura instituţie naturală din univers. Trăiască teatrul total, teatrul absolut, teatrul universal, teatrul unic şi perfect, teatrul fundamental, trăiască actorul unic şi indivizibil, până la moarte, de mii de ori, încă şi încă, şi încă, din toate puterile noastre, jurăm! (Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu’-ntâi). Ce să-i rămână de făcut omului incompetent în ale actoriei? Probabil să se refugieze în cărţi şi să citescă până cuvintele se vor transforma în colb pe sub pleoapele înţepenite, pentru a se pietrifica deodată cu el.

Ordinea organic-ierarhică a grupurilor şi spiritul de turmă sunt bulversate ori de câte ori vin în contact cu arealul onestităţii. Fiecare membru al comunităţii în miniatură ar fi în stare oricând să-i desfiinţeze pe ceilalţi, prin orice mijloace, din dorinţa instinctivă de a pătrunde în zona interzisă a activităţii minţii şi spiritului omului sincer cu sine. O lume încifrată cu fiori metafizici intuiţi, căreia şi-ar dori să-i spargă codul de acces. O lume a Călătorului prin ploaie, a Omului cu violoncelul, stranie şi străină, în care s-ar ascunde cheia vreunui secret esenţial şi existenţial, de care se teme pentru că nu îi înţelege mecanismul. Acţiunea se desfăşoară în spaţii înguste – o sală de aşteptare, o pivniţă, peronul unei gări, o cameră de execuţie - unde stratul compact de frică împiedică urletul de groază să treacă mai departe de sine. Victima îşi poate prelungi viaţa dacă e în stare să-şi compătimească gâdele, timp în care cel din urmă depune eforturi supraomeneşti pentru a-şi satisface nevoia ipocrit-acută de justificare a crimei, ca şi cum motivarea şi mântuirea ar fi sinonime: Ne sugi sângele, asta e. Tu nu vezi că toate uşile şi ferestrele sunt bătute în cuie? Tu nu vezi că toţi stau înfundaţi până la genunchi în aluatul ăsta

cronica literară

29p a g i n a

negru din care-mi fac eu urmele la galoşi? Nu vezi cum s-au topit acoperişurile şi s-au scurs în canal? N-ai văzut că n-a mai rămas decât un singur arbore, negru, pe care-l port, chiar acum, la mine în buzunar? N-ai văzut cum plouă de zece ani cu aceeaşi picătură neagră de apă? […] Tu nu vezi cât de târziu s-a făcut în lume, nu vezi cum prostia şi ura s-au încleştat una de alta şi s-au furişat în fântâna oraşului şi s-a rostogolit fântâna peste case şi peste toate cele, de s-au făcut ca două picături de apă? (Artur, osânditul). Condamnatul la moarte e Mesia, încă un ultim mare învins al cerului care a venit, a văzut, a luptat şi i s-a retezat capul.

Autorul foloseşte un limbaj tonic. Energia individuală a replicilor, tinzând spre exces şi rebeliune, posedă forţa expresivă a poeziei. Cuvintele sunt lansate ca nişte proiectile, acustica lor fiind acordată la atmosfera generală (clpefăit, mârâit). Îşi pierd neutralitatea sau numărul de inventar cum ar spune Nora Iuga, sunt revigorate. Măiestria scriitorului constă în configurarea unor spaţii simple şi strâmte în care se lansează adevăruri general valabile: constatarea vieţuirii se face prin metoda aruncării cu pietre, temeiul rivalităţilor e un amalgam de ieftinisme. Atmosfera e infestată de făţărnicie şi cinism. Straturile suprapuse de semnificaţii sunt urmare a explorării realităţii interioare şi exterioare, pe alocuri cu incluziune de vis. Timpul se dilată şi se contractă sub presiunea lor. Realitatea coexistă cu

fabulaţia într-un spaţiu liric cu energie metaforică intrinsecă.

Fiecare piesă are câte un tip de existenţă claustrată. Fiecare dintre personajele poemului Călătorul prin ploaie, e un pretins fost sau un potenţial călător, în plin delir al omului mic incapabil să-şi exploateze extazul şi entuziasmul. Simte nevoia distrugerii celui plămădit altfel, sperând să găsească în moartea lui elementul renaşterii sale. Zvâcnirile de înfrângere a mediocrităţii sunt inconştiente şi pricinuite de o vagă nostalgie a paradisului pierdut. Frumosul absurd îşi pregăteşte ispititoarele jocuri, iar omul îl susţine. În el se preumblă convoiul virtualităţilor acţiunilor şi năzuinţelor sale.

Prin teatrul său, numit ba poem, ba fantezie, mascaradă sau experiment, Matei Vişniec aduce în discuţie atât de obscura conştiinţă a omului vis-à-vis de el însuşi, atât de potrivnică uneori raţiunii încât orice efort al spiritului de a o percepe e zadarnic. Nimic definit, nimic care să-i permită a se defini, în afară de veşnica energie latentă. Fiindcă, desigur, i-a lipsit prilejul de a săvârşi în lumea reală gesturile din reveriile sale, rămânând cu impresia confuză că ar fi fost capabil de ele. Se pare că în matul existenţial iluziile şi stările halucinatorii tind să devină ultimele luminiţe călăuzitoare, substituind vertiginos speranţa.

Cartea Romaneasca, 2007 - tragica resemnare a ultimului mare învins al cerului

Dramă live – Sushi, de Adrian Urmanov

În volumul „Sushi” (Brumar, 2007), poetul Adrian Urmanov creează un repertoriu de forme dramatice ale suspendării şi compunerii în limita paradoxală, evanescentă: „Cum să adun feţele astea două/ în ceva oarecum alert cât de cât înspăimântător”, se întreabă poetul şi tot el răspunde: „asta e o dramă live şi te rog/ să

Florin CARAGIU

înţelegi asta dar te rog/ să nu reacţionezi la asta” (sushi, p. 9). Invitaţia la a nu reacţiona nu are rostul să inhibe conştiinţa, ci să o extindă peste limitele unei constituţii caracteriale pasionale, deopotrivă expuse printr-o deliberată ieşire din cercul securizării în aventura încrucişării cu alteritatea: „tu vii cu nevoia ta să fii puternic eu/ rămân cu cea mai puternică faţă a inimii/ descoperită (...) eu rămân cu jumătate de inimă dincolo/ de linia de siguranţă tu eşti singurul aliat/ şi cea mai sfâşietoare durere” (sushi, p. 10). Adrian Urmanov ştie să suscite prin efecte poetice speciale stările primale ce reţin fascinaţia unui chip al sufletului, gândit a pune în criză o faţă cimentată în definiţii: „acum tu-mi vorbeşti îţi rosteşti/ căldura şi frica în gângurit de durere/ şi lampa îşi înghite lumina şi camera/ se înfăşoară în linişte ca/ încăperea unui nou născut şi/ niciun curent nu înaintează şi/ eu îmi

cronica literară

30pagina

opresc bătăile inimii şi/ mi se cimentează faţa în definiţia/ căldurii şi a disponibilităţii de a /fi maltratat de a fi ucis pentru că acum tu/ mângâi uşor cu degetul faţa de masă şi/ desenul ăla e chipul minunat/ al sufletului” (sushi, p. 11). Forţa de atracţie în vârtej este facilitată de o reliefare a neputinţei ce lasă loc unei recompuneri, iniţiate din afară, a imaginii de sine refugiate în corporalitate: „(neputinţa/ caută un mic vertige. o scurgere s-o/ soarbă în coşul pieptului la/ căldură/ neputinţa/ e un efect special asupra creierului ea/ e un fel aparte de trup şi un fel aparte de suflet)” (sshhh..., p. 20). Este o lume „toată făcută din dragoste şi handicap” (sushi, p. 30), pentru care „legarea de celălalt” e un motiv focalizant al paradoxurilor identităţii: „leagă-mă de tine cu părul care ţi-a crescut de când/ te-am cunoscut adu-mi aminte cine eram câte/ miligrame avea inima mea în ziua aceea în care m-ai/ lovit prima oară şi eu// mi-am astupat gura cu mâinile-amândouă” (sushi, p. 32). Motivele „ascunderii” şi „nodului” fac din organic un câmp de refugiu şi învăluire, dar şi de concentrare şi transmitere a sensului disipat prin tăieturile existenţiale: „cred în mobilitatea creierului de a se înveli/ în / forme străine/ şi mie şi ţie şi lui însuşi/ forme/ în care nimeni/ vreodată/ să nu-l recunoască” (sshhh..., p. 25); „atunci era trafic toate farurile/ îşi înnodaseră luminile/ într-un nod care-mi pulsa în creier/ ceva despre.” (sri, p. 42). Cuvântul este un submarin în corpul poetic: „„şi eu ştiu aşa cum înşirăm vorbe mici şi fără trup/ că-s la mii de metri sub/ apele fluviului ăstuia tulbure şi/ vorbele-mi sunt bulbii de aer ai inimii” (sushi, p. 36). În starea de submersie, criza vederii este trăită ca o experienţă a morţii, „moartea noastră ca un ceva intrat în ochi” (taurii (elenei), p. 45). Îngroparea în sine reflectată în memorie şi lucruri lasă să se întrevadă o identitate ce apare cu atât mai concret reliefată cu cât respiră din nevoia de celălalt: „şi eu am nevoie de un trup să mă ţină/ şi eu am nevoie de căldură şi cătuşe/ să mă lege

de acelaşi om de aceeaşi faţă de masă/ şi aceleaşi amintiri din care nimeni/ să nu schimbe nimic de când/ a început totul şi totul s-a terminat// ca să treacă lin ca să nu vedem ca să nu ştim// şi eu am nevoie să fiu dus de mână/ în bucătărie/ la televizor şi eu/ mi-am săpat o groapă în fotoliu” (mama, p. 49). Cu toate acestea, comunicarea apare ecranată, perturbată, distorsionată de condiţia nevrotică a unei lumi în care se face simţită „prezenţa unei absenţe” (Jung): „da tată şi mie îmi vine să vărs când eu sunt plin şi/ ceilalţi varsă afecţiune în mine şi eu/ sunt singur ca o piatră îngropată cu mortul/ şi asta deşi/ mănânc cu multă lume la masă şi/ strâng mâinile multor oameni” (tata, p. 50). Asimilarea prin cuvânt impune, într-un asemenea registru de discontinuitate şi tensiune a limitei, saltul, şocul estetic, turnura suprarealistă: „găseşte-ţi ceva de făcut între două vorbe sau/ două tăceri/ izbite de fruntea mea ca două topoare/ şi voi înghiţi abatorul ăsta/ şi va fi bine” (sf, p. 53). Drama vederii obturate capătă o extensie de anvergură cosmică: „sunt aici: zece mii de focuri/ de artificii şi/ un cer ca un dop/ care nu vrea să sară” (finisshhh..., p. 56). Efectul de dedublare semantic-afectivă a limbajului susţine paroxismul tensiunii: „vorbesc/ despre Dumnezeu cu aceleaşi cuvinte/ cu care urăsc” (endnotes, 5, p. 64). Incredibilul alienării amortizate prin forme fixe aşează prin contrast ca orizont al dorinţei dragostea în fragilitatea şi incontrolabilitatea ei: „Despre momentul, foarte cinematografic, în care omul cel mai apropiat îţi devine un străin. ceva incredibil şi crunt se petrece dar tu percepi mai ales culorile aerului şi rafinamentul situaţiei. şi crezi că apelul la o scenă clasică sau o formă, dementă, fixă, face situaţia mai suportabilă. şi în tot acest timp, îţi alunecă printre degete şi pe nesimţite omul cel mai drag” (endnotes, 6, p. 65). Viaţa rămâne să dea spaţiu şi orientare trecerii, chiar marcată de scurgeri de sens: „de câteva luni nu vorbesc aproape cu nimeni/ viaţa mea este ca un tunel care se umple de oameni/ şi se goleşte la fel de uşor nu ştiu de ce” (endnotes, 10, p. 69). În zone de deficit al reciprocităţii gestul necondiţionat potenţează şi reiniţiază accesul la mister: „acum tot buchetul ăsta de fericire/ ţi l-aş pune-nainte cu inima arsă// dar asta n-ar însemna nimic şi asta/ pentru mine ar însemna totul şi eu// aleg să fiu bun aleg să fiu blând/ îţi prind capul în palme şi strâng” (sushi, p. 35). Adrian Urmanov respectă în volumul „Sushi” una dintre cele mai importante condiţii cerute de o „dramă-live” spre a nu sfârşi în tragicul lipsei de sens, şi anume salvarea unui câmp deschis, dialogic şi transcendental, al conştiinţei.

cronica literară

Adrian Urmanov

31p a g i n a

Paul GORBAN

poeme vizuale

32pagina

poeme vizuale

33p a g i n a

Horia ZILIERU

Discurs despre sex şi spionaj poetic

Încheiem a zecea secvenţă cu fraza: „Până vom intra în salonul literar inventat şi patronat de Wallada (înaintea famelor frânce), cad, bacovian, în ton de crepuscul şi doliu, implorând umbre vagi ale supravieţuirii în împărăţia Verbului.

Aşadar, Wallada Bint al-Mustakfi (pentru care mă înmărturisesc pios/ataşat – wadd –, scurtcircuitat de-o afecţiune - mawadda - în consonanţe muzicale: octava, cvinta şi cvarta) deschide salonul. Translatându-mă în epocă, îi rostesc stihuri: „Tu sensul eşti, metafora te ţine/ şi ochiul nevăzutul ţi-l contemplă/ măsură, echilibru şi distanţă/ Când forma lui Adam descoperi-vei”.

Cum va fi arătat salonul? Pasaje din „O mie şi una de nopţi” ne-ar lumina epifania. Ori, „emoţii gravate” din tapiseriile lui Jean Lurcat; „fresca este epiderma, tapiseria este veşmântul. Tapiseria este făcută pentru zid/perete, aşa cum veşmântul este pentru trup”. Ritmuri încrucişate, înlănţuiri glaciale, nuanţe extinse.

Ce arome rare? (dintre care, în alt veac, regina din Saba ducea lui Solomon) ardeau mocnit în vase contorsionate în forme geometrice, la limita stilului cu masca imitând nisipuri mişcătoare. Până unde înainta cerul „decorativ” şi unde începea rutina?

Cum va fi fost îmbrăcată?; „veşmântul care protejează şi îmbogăţeşte formele. Ei nu e o fiinţă umană, mai înţelept ori mai nebun, mai sălbatic ori mai civilizat”. În stofa de mătasă brodată cu aur, mişcarea coapselor - muhafha - era mult aproape de „cântecul de leagăn” israfelic.

Nu ştiu dacă purta inel (anulus) de aur în „degetul vecin cu degetul mic de la mâna stângă”, precum femeia romană. Zic vechii anatomişti

egipteni că de la el pleacă un nerv şi se opreşte în potlirul inimii. I-ar fi plăcut şi ei să îmbrace tunica albă, strânsă în talie cu un cordon dublu, să-şi poarte mândră pieptănătura aranjată cu vârf de lance, în şase unduinde şuviţe legate cu pamblici în cocul (tutulus) turn nimbat de-o cununiţă de flori...

Gât alungit, ochi negri mitoint-erogativi, gene prelunge, talie suplă şi fină, obrajii ca roza (nu „roza oarbă” a poetului mexican Villarrutia), buzele umbroase; puroi - gislin - emanau bâhlitele consonantice, gâlcevitoarele, pe când ea părea că ieşea din fluviul Paradisului - Al-Kawţar - Pe-o mânecă avea scris: „Pre Domnul, sunt aptă pentru lucruri/ fapte mari şi-mi urmez cu mândrie calea”; pe cealaltă: „mă abandonez aceluia căruia placu-i gropiţele obrajilor mei şi-i las dulceaţa săratului dorit”. Îşi visa bărbatul/poet care să-i admire şi să-i laude frumuseţea între „vipia” senzuală şi briza metaforelor ca tremurul frunzelor de sicomor. Principesă, caracter deschis, pozitivă tendinţă de independenţă, ignora căznită pudoare, ironiza „daunele” castităţii / plagă şi pacoste. Nu era ea? Întâia poetă andaluză care sfida şi punea grile cutumelor „întrerupând” rigori ale Islamului. Că se trăgea din mamă etiopiană şi tată arab, ea se „vedea” roza iluminată, dincolo de cuvinte imaginea de eternitate, cât „lumea este o oglindă pentru Creator în care El îşi vede forma Sa.”

Wallada deschide Salonul literar. Atrage în jurul său poeţi şi prozatori (interesând-o doar sub demnitatea sinelui). Poseda spaima abisală. Încât, mă întreb: în câte limbi vorbea în timpul şi în spaţiul amorului? Se arăta în lumina în care nu strălucise încă? Ce laser fulgera privirea-i când

blitz-ul lui eros

34pagina

blitz-ul lui erosinteroga inşii, între naivitate şi inimă grea? Alegea pericolul sfidând gândul ce se schimbă decorul şi atinge calm muzica interioară. Neşlefuind maniere addenda la diletantismul steril. Visa, deja, un muzeu al dragostei fără speranţe. Gelozia nu era „cariera” ei. Dincolo de prăpastie, spiritul său era activ, generos, liber. Niciodată nu se va „târî” simulând defecte şi cenzurând hotărâri ulterioare. Liniştea, atât de invocată o admonesta: „partea frumoasă a trecut”. Visul/ visarea?, ritual şi rugăciune. Ar îndrăzni cineva s-o aşeze pe „scala freudiană”? Cât faţa mândrei apăsătoare nu deconspira lava emoţiei, nici târzia magmă a orgoliului smerit. Dacă Amadeo mi-ar îngădui, aş însoţi-o acolo, umil, pe „Marea muză a durerii” (din stirpea lui Ahmat-han, urmaşul lui Chinghiz-han, ultima căpetenie a Hoardei de Aur), Ahmatova. Amedeo? M.? Acela care o desena ca regină şi dansatoare egipteană. Boemul cosmopolit: Il etait juif el il le clamait. Nu apucase să-i murmure stihurile: „S-a-ntâmplat pe când morţii surâdeau/Fericiţi de odihna întru veac”. Dar,.. .acolo intrase mult mai devreme Ibn Zaydun. Atras de tinereţea eclatantă a Amfitrioanei, de independenţa provocatoare, mirat de maturul gust ardent, vulcanic, pentru posesie. Maestrul şi Eleva. Maestrul îşi va „descoperi” supravieţuirea; Eleva îi va accepta vanitatea, inocentă supunându-se interogaţiei negative, îngenunchează până la teribila viitoare pedeapsă; abandonarea. Din partea cui?!

Maestrul şi Eleva aveau să devină „emblema amanţilor în veac”. De la pasiune la întunecare, „cel mai mare poet neoclasic ai Spaniei musulmane”, adeptul amorului liber al relaţiei „stăpân şi sclavă” lăsând în surdina parantezelor metaforice reguli religioase, îşi întâlnea „inspiratoarea suferinţei lumii”. În ea îşi va imagina femeia ideală accesibilă numai Poetului. Îndrăgitorul, „visând că deţine matca tinereţii fără bătrâneţe, zidea sutre ca desprinderi tectonice ale sufletului şi bea voluptuos din elixirul „rosa mistica”.

Cât de departe e amorul carnal!Blândeţea şi aura castităţii ţin aspiraţie

în dublă mişcare: atracţie şi extaz, timiditate şi ezitare.

Maestrul (Ibn Zaydun) şi Eleva (Wallada) par a fi pe „tărâmul” amorului divin: cel pe care Dumnezeu îl are pentru ei, fiinţa iubită rămânând tributară existenţei afective.

Suntem în perioada secretă. Ea îi dă întâia întâlnire: „Aşteaptă-mă la ceasul când noaptea îşi atinge deplinul; numai noaptea e mijlocitoarea păstrării secretului... Ceea ce simţesc pentru tine,

luna (ca martor) nu se va arăta şi tenebrele-i ne vor ţine în pază”. Spontaneitate, absenţa artificiului. Ea e sora astrului, minunea de raze, rozariul, ziurelul de ziuă.

E vremea febrei epistolare. Cuprinsă de nelinişti devoratoare, vrea doar să-l

revadă, să-i stea alături preajma însăşi abandonându-se cuplului. Patimii, rătăcirea îşi asumă teama de trădare: „O jună asemenea unei păuniţe mi-a întins buzele şi obrajii rozelor/petrecând noaptea bând vinul gurii sale şi culegând rozele obrajilor”. Timp, echidistanţă, respingerea circumstanţelor. Misterul răului încă nu le întunecă devoţiunea. E băutura îmbătătoare a frumuseţii morale: „Dragostea ta m-a însoţit dincolo/ de ceea ce mi-aş fi putut închipui/ Zi-i fluviului îndogăţirii să însalbe torentele, căci inima mea e fără de margine”. Cât de departe e amorul carnal! Blândeţea şi aura castităţii ţin aspiraţie în dublă mişcare: atracţie şi exţaz, timiditate şi ezitare. Afecţiunea (mawadda) rimează perfect cu numele ei (Wallada). Imaginea cerului le consfinţeşte dublul. Se ostenesc întru păstrarea/apărarea „anonimatului”.

Amiaza penitenţei. Mi se permite, aş trece-o în universul mineral: perla. Cu stihurile noastre: „Înmugurita perlă dezlegată/ de numerele mării obsesive/ văroasă şi vigilă obsedată/ Cucernic firul de nisip la joase/ temperaturi latent îi obturase/ intrarea şi ieşirea prin ogive/ somând transplantul aurorei – pumă”. Hazard şi răbdare, până la forma picăturii de lacrimă. Repetăm (din „Faust”, II) bătaia pendulei de nestemate: „Dacă aţi avea piatra înţelepţilor, înţeleptul ar lipsi pietrei”.

Wallada era ca o liană de aur.Ibn Zaydun, interplanetarul.

35p a g i n a

Trecuseră cîteva luni de la plecarea mamei din cea mai bună dintre lumile posibile şi, în sfîrşit, mă hotărîsem, îmi făcusem timp să fac ordine prin hîrtiile rămase în urma ei şi a tatei, plecat cu aproape trei ani mai înainte. Succesiunea o reglasem cu sora mea, de haine şi alte obiecte de folosinţă personală ne dispensasem cu prilejul celor cîtorva rînduri de parastase şi pomeni care animă viaţa morţilor la noi, ortodocşii, indiferent cît de pravoslavnici sîntem, eu purtam mica şi eleganta sa cruce de aur, agăţată de un lănţug subţire, cruce ce-i însoţise ultimii ani de viaţă, în vreme ce sora mea avea pe un deget al mîinii drepte unul dintre inelele sale. Făcusem o primă triere a cărţilor la puţină vreme de la înmormîntare, înainte de a închiria întîia oară apartamentul, împărţindu-le, în manieră relativă egală în cele preluate de mine sau de sora mea, cele lăsate la faţa locului şi cele dăruite sau pur şi simplu lăsate pe nişte folii de plastic lîngă locul de depozitare a gunoiului, să se autoservească fiecare după interes şi trebuinţă. Ne uitasem atunci şi prin albumele cu fotografii, prin cutiile în care erau depozitate alte poze, împărţindu-le şi pe acestea fără mari dificultăţi, multe cadre fiind de altfel de găsit în două şi chiar mai multe exemplare. Acum, eram singur în micul apartament, înconjurat de cutii de carton de diverse origini şi dimensiuni şi de pungi de plastic pline de hîrtii. Praf nu era că stătuseră adăpostite în spaţiile închise din bibliotecă, în dulapuri şi tot felul de sertare ale unor servante şi alte corpuri de mobilier. Era mobilier mult, dar nu în exces în acest ultim apartament al mamei, pentru că avusese priceperea să folosească judicios spaţiul camerei, sălii de baie, bucătăriei şi holului aproape la fel de larg ca şi camera, transformat într-un fel de cameră de zi. Nu era obişnuita înghesuială din casele persoanelor în vîrstă, nu păstrase decît o mică parte din mobilierul din apartamentul spaţios, cu trei camere, în care locuise cu tata de imediat după cutremurul cel mare din 1977 şi pe

care-l părăsise la vreun an după moartea acestuia, pentru a reveni aici, cumva vis-à-vis de casa demolată cu prilejul cutremurului, casă în care îmi petrecusem, între familii româneşti şi evreieşti egal de numeroase, o mare parte a copilăriei mele, adolescenţa şi începutul primei tinereţi. Mai era printre noi şi o numeroasă familie de ţigani, oameni de treabă, ce număra în rîndurile sale şi pe Costache, un băiat cam de vîrsta mea, ce avea să devină ulterior, după cutremur şi împrăştierea noastră în cele patru colţuri ale oraşului, cînd ne cam pierduserăm din vedere, mai puţin de treabă şi să moară la puţină vreme de la ieşirea din una din numeroasele sale vizite în măruntaiele puşcăriilor. Făcuse multe vizite acolo, dar toate scurte, pentru că delictele sale nu erau grave, mici furtişaguri de la numeroasele locuri de muncă, în care nu rămînea prea mult, pentru că rămăsese ceva de rătăcitor în el, chiar dacă-şi terminase şcoala obligatorie şi un fel de profesională. Nu se integrase, cum se spunea pe atunci, cum începe să se spună şi acum, iarăşi, în ciuda faptului că era la a treia generaţie de sedentari.

Stăteam, deci, pe patul din camera mamei, înconjurat de cutiile şi pachetele de hîrtii, arhivate cumva de ea, însă nu întotdeauna după cele mai clare şi mai riguroase criterii, şi le puneam în două categorii, cele pe care voiam să le păstrez, cele ce urmau să fie date uitării. Nu era uşor să fac asta, pentru că nu procedam nici eu suficient de limpede, ci după anumite impulsuri de moment, aşa că m-am hotărît să fac o selecţie mai degrabă laxă, urmată eventual de o alta, mai exigentă, cînd voi ajunge acasă, decît să risc să mă despart de hîrtii cărora să le regret mai tîrziu pierderea. Aş fi nedrept dacă nu aş recunoaşte că existase un anume spirit de ordine, chiar dacă nu perfect, şi în modul de a proceda al mamei. Aşa cum găsisem astă-vară colecţiile de fotografii cît de cît grupate, scrisorile şi ilustratele erau şi ele totuşi laolaltă,

Liviu ANtONEsEI

Victimele inocente şi colaterale ale

unui sîngeros război cu Rusia care pînă la urmă nu s-a mai

întîmplat

proză

36pagina

în cîteva corpusuri. Între primele, într-o cutie de bomboane legată cu o sfoară, erau cele cîteva zeci de scrisori trimise de mine în perioada celor şase luni de armată, care închideau cam la mijlocul lor amintitul cutremur. Nu am deschis vreun plic, nu din lipsă de curiozitate, pentru că aceasta era mare, dar nu voiam să întrerup procesul primar de selecţie. Încă nu m-am uitat prin ele, nu pentru că mi-ar fi dispărut între timp curiozitatea, ci doar pentru că vreau să evit încă o bucată de vreme redeşteptarea anumitor emoţii. Alte scrisori le-am păstrat în funcţie de expeditori, aşa cum am procedat şi cu miile de ilustrate şi felicitări primite cu ocazia zilelor onomastice, a celor de naştere, de Crăciun, de Paşte, de 1 sau 8 Martie, că doar nu sînt colecţionar de ilustrate, ci doar de amintiri! Au rămas, prin urmare, doar cele de la membrii apropiaţi ai familiei – m-a emoţionat scrisul de pe cîteva epistole primite de ei de la bunicii mei, Toader şi Zenovia, părinţii mamei mele, un scris regulat, chiar frumos, deşi amîndoi nu făcuseră mai mult decît şcoala primară pe la începutul celuilalt secol de la sfîrşitul celuilalt mileniu – şi cîteva de la prieteni vechi de-ai lor, pe care s-a întîmplat să-i cunosc şi eu pe cînd mai erau pe acest pămînt. E interesant că, în general, părinţii mei le-au supravieţuit acestora, precum şi majorităţii fraţilor şi surorilor lor. Chiar şi la cimitir cînd merg, mai rar decît se obişnuieşte, am mereu un fel de satisfacţie egoistă, văzîndu-i înconjuraţi de morţi mai tineri, unii mult mai tineri decît ei. E ceva consolator în asta? Nu ştiu, aşa mă încurajez, deşi probabil nu este cum se poate mai creştineşte să faci asemenea comparaţii.

Hîrtiile legate de pasiunea lor de compunători rebusişti, care le ocupase vremea mai ales după pensionare, erau iarăşi grupate laolaltă în caiete de matematică, că acolo se desenau mai uşor careurile, dar şi în mai multe dosare. Am găsit şi contabilitatea revistei lor de rebus de la începutul post-revoluţiei, cînd îi apucase nu atît spiritul de investiţie, iniţiativa capitalistă, cît dorinţa de independenţă editorială, ca să spun aşa. De altfel, escrocaţi de distribuitorii de presă, nu doar că nu se îmbogăţiseră, dar acumulaseră şi datorii pe la tipografi, stinse încet din pensiile lor, că îşi asumaseră cu demnitate falimentul şi nu acceptaseră vreun ajutor. Într-o pungă de plastic, o tuşieră şi ştampila „firmei”, că doar lucraseră în deplină legalitate! Am decis să le păstrez. În alte pungi, tot felul de legitimaţii, de Crucea Roşie, de veteran şi soţie de veteran, de pensionari cu liber pe mijloacele de transport în comun urban, de membri în tot felul de alte organizaţii, între care cele de membri PAC, cu cotizaţia la zi! Şi mai erau zecile de carneţele, agende şi caiete-agendă,

de toate dimensiunile şi de toate felurile ale mamei, în care se amestecau numere de telefon, adrese, calcule financiare, poezii, încercări de amintiri din copilărie şi tinereţe, notaţii despre tratamente sau despre Mircea Eliade şi Marin Preda, cîte o propoziţie sau un singur cuvînt fixate pe cîte o pagină rămasă în rest albă şi părînd misterioase, enigmatice în singurătatea lor. Dintr-un caiet, a căzut o hîrtiuţă pe care am recunoscut scrisul meu, cu creionul, „glasnosti, sinceritate, transparenţă; perestroika, restructurare”, era deci scrisă pe la sfîrşitul anilor optzeci, pe cînd, după divorţ, locuisem la ei. Nu mai ştiu dacă notasem asta pentru mine sau pentru vreunul dintre ei. Caiete, agende şi carnete. Le-am păstrat pe toate şi cîndva va trebui să scotocesc atent prin ele, cum va trebui să văd şi ce e cu arborele genealogic, dus vreo patru-cinci generaţii înaintea sa, alcătuit de tata înainte de moarte. Este interesant cum începem să ne căutăm originile cînd simţim că ni se apropie şi sfîrşitul. Şi e la fel de interesant ce rămîne în urma noastră după ce ne sînt moştenite sau date de pomană bunurile, obiectele ce ne-au însoţit de-a lungul vieţii – cum constat mereu, hîrtii, mai ales hîrtii, tot felul de hîrtii, dar ce supravieţuia oare pe vremea cînd hîrtia nu era atît de răspîndită, atît de excesiv utilizată, atît de irosită pînă la urmă? Amintirile, de bună seamă, ce altceva să rămînă, dar era memoria oare mai puternică atunci decît acum, cînd tocmai aceste hîrtii sînt şi un fel de cîrje ale memoriei care încearcă să-i suplinească caracterul imprecis, găurile, debilitatea?

Cred că din ultimul caiet răsfoit în grabă au căzut două plicuri şi o ilustrată. Pe plicuri erau dedicaţii, „Tatei, de ziua lui”, „Mamei, de ziua ei (cu scuze pentru întîrziere)”, iar înăuntru erau cîte o poezie pentru fiecare! Nu cred că le mai dedicasem vreodată aşa ceva! Nu cred că măcar le arătasem vreodată intenţionat vreo poezie de-a mea! Erau datate 26 Octombrie 1989, deci de ziua onomastică a tatei şi la cîteva săptămîni de la onomastica mamei. Era trecută cu precizie şi ora, adică cu menţionarea pînă şi a minutului cînd le încheiasem. Erau scrise de mînă, nu dactilografiate. Dacă nu aş suferi de o anumită pudoare, le-aş cita aici, dar acum nu cred că sînt chiar nişte poezii, ci mai degrabă nişte documente existenţiale legate de situaţia biografico-politică specială în care mă aflam în toamna acelui an. Erau, de fapt, nişte semne cumva lirice de recunoştinţă pentru grija pe care o aveau faţă de mine în acele împrejurări şi pentru tot ceea ce făcuseră pentru mine de cînd sosisem des-pieliţat în această lume, ei, da, chiar des-pieliţat, nu îm-pieliţat, pentru că sosisem aici fără piele, dar înarmat cu un dinte din faţă.

proză

37p a g i n a

Împieliţat aveam să devin mai tîrziu! Am senzaţia că în perioada aceea, cînd stăteam închis în casă şi aproape nu ieşeam din camera mea, i-am simţit cel mai aproape, aşa cum acum le resimt cel mai puternic, cel mai acut absenţa. Şi mai era ilustrata, de fapt, nu chiar o ilustrată, ci o carte poştală din acelea ieftine, de 30 de bani, tipărite pe carton subţire şi prost, cu timbrul gata imprimat, ce reproducea stema RSR. Era trimisă de mine pe 19 august 1968, scrisă cu creion chimic, probabil nu găsisem altceva în casa rudelor mele din satul în care venisem în vacanţă de cîteva zile, după ce fusesem la mare cu mama şi sora mea. De ce erau cele două plicuri şi această carte poştală împreună în acel caiet, habar nu am, ştiu doar că eu m-am simţit alunecînd pe nebăgate de seamă, într-un fel de tunel al timpului. 19 august 1968, deci, cartea poştală în care le scriam că ajunsesem cu bine, deşi ei mă aduseseră acolo cu puţină vreme mai înainte, că mă simt minunat, că devenisem un campion veritabil la mîncat harbuji, fusese expediată de mine cu două zile înainte de a afla că există politică şi istorie şi ajunsese, probabil, fiind trimisă între limitele aceluiaşi judeţ, chiar în ziua cu pricina! Nu cred că din cauza asta se aflau cele trei documente împreună, habar nu am dacă mama ştia cînd se trezise în mine conştiinţa istorică, dacă formula asta nu sună cumva prea pretenţios, dar e totuşi interesant că ele se aflau laolaltă. La interval de 21 de ani, ele marcau un început şi un fel de încununare, căci ar fi fost cumva vorba despre debutul conştiinţei istorice şi apoi despre decizia de a mişca în istorie, prin autoeliberare, prin schimbarea, prin tulburarea, aproape prin ruperea legăturilor mele cu contextul, dacă îl exclud pe cel familial şi dacă fac excepţie pentru un grup foarte mic de prieteni şi o iubită. E ceva teribil, totuşi, să vezi ce puţini îţi rămîn în preajmă, de parcă ai fi ciumat sau purtător de holeră, atunci cînd chiar ai avea nevoie să simţi prezenţa, fie şi difuză, discretă, a cît mai multora. Dar, devreme ce ne naştem singuri, dacă nu se întîmplă să fim gemeni, şi plecăm de aici încă şi mai singuri, de ce ar trebui între capetele intervalului acesta nedrept de scurt, să simţi în preajmă legiuni de apropiaţi? De fapt, probabil, e normal, e chiar mai bine că lucrurile stau aşa şi nu altcum. Şi de ce m-aş plînge, n-am spus mereu că mă irită camaraderismul, tovărăşismul, spiritul gregar, nu le-am taxat de foarte mic drept semne de inferioritate, drept manifestări ale plebei şi poate ale neputinţei de a înfrunta singurătatea acestei lumi?

Pe 21 august 1968, eu şi cei doi veri ai mei dinspre mamă, ne trezisem devreme,

cam o dată cu soarele ce-mi gîdila pleoapele pe foişorul colibei de stuf legat de un cadru trilateral din lemn, unde-mi făcusem somnul. Eu sus, în foişor, ei în colibă, unchiul în cealaltă colibă, a şefului, cîinii în cuştile de lemn de pe laturile harbuzăriei, iar vacile în aer liber, în no man’ s landul dintre aceasta şi lanul de porumb din apropiere. Adormisem devreme şi avusesem parte, cel puţin noi cei tineri, de un somn de plumb. Nimeni nu dăduse atac la harbuji peste noapte şi cîinii stătuseră destul de liniştiţi. Eu adormisem cu ochii ţintiţi spre cer, încercînd să recunosc constelaţiile de suprafaţa neagră ca păcura. Dormisem bine, adînc, şi ne trezisem atît de dimineaţă şi pentru că, o zi mai înainte, fusesem învoiţi, cumva premiaţi de unchiul meu cu o jumătate de zi liberă, în care fuseserăm la scăldat într-un iaz din exact cealaltă parte a satului, pe şesul pîrîului Miletin, frumos nume, cu sonorităţi cumva greceşti. Premiu binemeritat de bună seamă devreme ce, cu încă o zi mai înainte, ne afirmasem la culesul harbujilor cu care au fost încărcate două camioane şi mai multe căruţe, pe care CAP-ul îi trimisese în piaţa din oraş. Deci, ne trezisem devreme, eram odihniţi, mîncasem nişte pîine de casă, care începea să se întărească, cu brînză şi resturile unei fripturi de pui, nişte roşii, şi începusem prima degustare a zilei. Pentru că unchiul plecase în sat după ţigări, stricasem deja patru-cinci harbuji pe care îi coborîsem de cu

proză

38pagina

seară în fîntînă să se răcorească, pînă ne-am oprit la unul care ni s-a părut pe gustul nostru, unul avînd coaja foarte verde şi lucioasă, cu sîmburi mici, negri şi, mai ales, rari. Resturile celorlalţi le aruncasem deja la vite, să nu fim cumva surprinşi asupra faptului risipei. Fiecare, cu o felie în stînga şi un cuţitaş în dreapta, aşezaţi pe nişte piei de oaie în jurul vetrei din faţa colibei noastre, degustam alene miezul roşu, răcoros şi foarte dulce. Deşi încă dimineaţa, se făcea tot mai cald şi ne făceam şi noi socotelile că l-am putea convinge pe unchiul meu şi tatăl lor să ne mai dea o jumătate de zi de învoire pentru scăldat. N-am trăit de multe ori în viaţa de pînă atunci, nu aveam să trăiesc nici după aceea de prea multe ori, un început al zilei atît de liniştit, de paşnic, de blînd. Parcă şi aerul era complet nemişcat, aproape compact şi vîscos. O asemenea zi îţi trebuie ca să înţelegi, în sensul cel mai fizic, cel mai meteorologic, formula poetului, „slavă stătătoare”. Iar eu, care sînt atît de dependent de variaţiile vremii, de schimbările climatice, vă asigur că sensul meteorologic nu este unul demn de dispreţ ori de nebăgat în seamă. Ei, bine, în această linişte deplină, în această slavă stătătoare, a năvălit peste noi, peste mine, pe neaşteptate, fulgerător, istoria! A năvălit sub chipul verişoarei mele, sora celor doi fraţi, pe care am zărit-o cu toţii ieşind de pe cărarea din lanul de porumb, în fugă, cu părul lung fluturîndu-i în spate, apropiindu-se de noi cu o viteză de care nu am fi crezut-o în stare. Ne-am

dat seama că se întîmplase ceva, dar nu aveam habar ce anume se putuse întîmpla de devenise atît de performantă la probele de cros. În cîteva zeci de secunde a parcurs distanţa, sub ochii noştri căscaţi de mirare, s-a oprit în faţa noastră, care ne ridicaserăm spontan, cumva automat în picioare şi ne-a spus dintr-o suflare: „Armata sovietică şi a încă patru ţări frăţeşti a ocupat Cehoslovacia!”. O văd şi acum vorbind printre gîfîituri, răspunzînd întrebărilor noastre, nu dintre cele mai dibace! Ţin minte că îi urmăream cu interes şi sînii tresăltînd sub cămaşă, de unde se vede că interdicţia incestului e o achiziţie tîrzie nu doar a speciei, ci şi a fiecărui individ în parte. Mie, oricum, pînă atunci mi se păruse foarte sexy, cu un cuvînt învăţat destul de repede după mutarea noastră în oraş. Ne-am lămurit în cele din urmă că celelalte ţări participante la invazie erau Ungaria, Polonia, Bulgaria şi Germania. Nu prea înţelegeam ce făcuse armata noastră de nu era laolaltă cu celelalte, nici nu ne era prea limpede despre care Germanie era vorba, că erau două pe vremea aceea. Pînă la urmă, eu, care eram mai de la oraş, am înclinat spre RDG, ceea ce era riguros exact şi respecta adevărul istoric. Dar problema adevărată era că trebuia să merg imediat în sat, să-mi iau bagajele pe care mătuşa mea deja le făcuse, să mă ducă unchiul cu o căruţă sau cu şareta CAP-ului la gara din satul vecin, să mă urce în tren şi să mă trimită acasă, tatăl meu urmînd să mă aştepte în gară din Iaşi. Să fiu cu ai mei, „dacă intră ruşii şi peste noi”. Formula aceasta suna destul de ciudat în gura verişoarei mele care, în ciuda agitaţiei de care era cuprinsă, nu era altceva decît o fetişcană cu un an-doi mai mare decît noi. Dar ea era numai un fel de Hermes de genul feminin, ea numai adusese în fugă, iute şi degrabă, cum se spunea pe acolo, nu şi concepuse mesajul...

Într-o oră, eram în şaretă, în altă oră la gară şi puţin după aceea în trenul către Iaşi. Tata nu era la gară, aşa că am luat energic drumul către casă, de altfel situată la mai puţin de un sfert de oră de gară, în centrul oraşului. Ajuns acasă, am găsit sufrageria plină, toţi cu ochii ţintă la televizor, tata, bunica, sora mea, mai mulţi vecini care nu aveau televizor, un frate al mamei. Nu şi mama, care era la Bucureşti, cu o reclamaţie împotriva unei instituţii, împreună cu care împărţeam clădirea şi care voia să ne ia beciul şi să ne dea în schimb o magazie, schimb cu care, desigur, n-ar fi fost nimeni dintre noi de acord, cu atît mai puţin eu, care-mi găsisem în sutele sale de metri şi pe cele trei nivele descendente, un minunat teren de explorare, ba chiar şi un bun, mult mai bun

proză

39p a g i n a

decît acoperişul blocului din apropiere pentru înîlnirile secrete cu Lili Ţiganca, Tamango după porecla curţii. La televizor se dădea muzică patriotică, se difuza mereu reluat un comunicat, în termeni duri de condamnare, după cîte îmi puteam da eu seama, a ocupării Cehoslovaciei de către armatele celor cinci ţări „frăţeşti” şi se anunţa periodic că urmează un miting în Piaţa Palatului în care Tătuca avea să formuleze clar punctul de vedere al României în privinţa evenimentului petrecut peste noapte. În cele din urmă, a venit discursul şi trebuie să recunosc că am fost impresionat. Deşi vorbitorul era cam bîlbîit şi mai stîlcea cuvintele, era convingător, energic, mobilizator, cumva magnetic. Se vedea asta şi în imaginile din Piaţa ocupată de sute de mii de oameni, în aplauzele, uralele şi lozincile scandate de ei, dar se vedea şi în biata noastră sufragerie! Şi cum să nu fi fost, cînd l-am văzut pe tata mai excitat decît îl văzusem eu vreodată, pe un vecin cu ochii parcă ieşiţi din cap, cînd l-am auzit pe unchiul meu strigînd că se înscrie în gărzile patriotice, a căror înfiinţare tocmai fusese anunţată de vorbitor? Pînă şi bunica, care de la Franz Josef al ei nu cred să mai fi reţinut numele vreunui conducător de ţară, părea vrăjită de magia acelui discurs, de atmosfera exaltată împrăştiată de imaginile de la televizor. Ei, da, Tătuca îşi trăia zilele sale de glorie, devreme ce avusese un asemenea impact zdrobitor din Piaţa Palatului şi pînă în sufrageria noastră! După discurs, păream cu toţii de altfel zdrobiţi, însă convinşi, strîns-uniţi în jurul Conducătorului, cu o formulă care avea să facă o lungă carieră în limbajul public de după aceea. După momentele de stupoare, de tăcere compactă, adulţii au început să discute, sora mea şi bunica s-au dus în camerele lor, eu am întîrziat puţin cu bărbaţii, care mă tolerau, luîndu-mă drept unul de-al lor, mi-am şi dat cu părerea de cîteva ori, fiind culmea băgat în seamă, dar nu aveam stare, nu mă lăsau în pace vorbele despre gărzile populare, războiul întregului popor şi riposta hotărîtă pe care o vom da oricărei agresiuni. Mi se părea destul de clar că, după Cehoslovacia va veni şi rîndul nostru, deşi habar nu aveam de ce trebuia să se întîmple asta, poate pentru că lipsisem de la atacul de cu noapte? Dar ce să ştiu eu?, de-abia de cîteva luni împlinisem 15 ani! Şi stăteam aşa de liniştit dimineaţa în harbuzăria de la mai puţin de 50 de kilometri de Iaşi! Însă, dacă e vorba să fim atacaţi, dacă vorbim despre războiul întregului popor, era cazul să fim pregătiţi, să ne pregătim cu toţii pentru asta. M-am strecurat încet afară din cameră, apoi din casă, să adun cumva armata, cea mică a curţii noastre, a celor cîtorva curţi reunite

în jurul unei străduţe paralelă cu bulevardul. Majoritatea băieţilor ştiau despre ce este vorba. Cum era destul de tîrziu, am hotărît să ne vedem a doua zi dimineaţa la opt, fiecare cu ce găsea la îndemînă prin casă în ceea ce privea muniţia şi armamentul, după care ne-am despărţit, ducîndu-ne fiecare pe la casele noastre...

Am dormit destul de prost, de agitat, aruncînd şi căutînd cearşaful cu care eram acoperit, schimbînd mereu poziţia pernei, neliniştile, agitaţia, exaltarea, toate la un loc, nu m-au părăsit mai deloc peste noapte. Se mai auzea şi zgomot de trafic greu pe strada noastră centrală, camioane, poate şi tancuri, ceea ce nu se întîmpla de obicei, cînd înainte de miezul nopţii, strada noastră, ca şi oraşul, păreau să adoarmă cu totul. M-au trezit vocile tatei şi mamei, deci ea ajunsese acasă, m-au trezit mai devreme decît îmi propusesem, voci ce răzbăteau destul de animate de după glazvandul de sticlă opacă ce despărţea camera mea din acea veche locuinţă evreiască, ce avea să fie demolată vreo zece ani mai tîrziu, laolaltă cu celelalte case evreieşti, sub pretextul stricăciunilor provocate de cutremur, spaţiu în care m-am simţit foarte bine vreo cincisprezece ani ai vieţii mele, de la sfîrşitul şcolii primare şi pînă după absolvirea universităţii. Dar să revin la dimineaţa de 22 august 1969 şi la vocile mamei şi tatei. Am tras mai întîi cu urechea de după glazvand la povestirea mamei despre miting. Deşi trecuse între timp o noapte întreagă şi un drum lung cu trenul, părea la fel de exaltată precum fuseserăm noi, cei din Piaţă şi cei din sufrageria noastră, precum fusese probabil şi ea, acolo în Piaţă, unde se nimerise de fapt din întîmplare, pe toată durata aşteptării şi desfăşurării discursului! Bun, deci auzeam că lumea, ea vorbea de peste 300.000 de oameni, dacă nu chiar o jumătate de milion, nu ştiu după ce surse, deci auzeam că lumea fusese practic în delir pe toată durata discursului, iar după încheierea acestuia nu se prea lăsase dusă acasă, trebuind să fie îndemnată de miliţieni, mai auzeam că se va înscrie în partid – ea, fiica de chiabur, care din pricina acestei filiaţii putuse urma doar şcoala de moaşe numai sub pretextul unei înfieri fictive de către o rudă mai săracă! Dar, cum aveam să aflu mai tîrziu, se întîmplase asta şi la case mai mari, cazul lui Goma şi al altor foşti deţinuţi politici fiind cele mai izbitoare. De ce intra în partid? Păi, ca să poată face parte din gărzile patriotice şi să se lupte cu ruşii! Doamne iartă, acelaşi motiv ca şi în cazurile celebre amintite! Era limpede că tata era mult mai sceptic şi mai scăpa şi cîte-o ironie, iar mama, atunci cînd o sesiza, se supăra şi-i spunea

proză

40pagina

„ce ştii tu? n-ai fost acolo”, ceea ce era faptic riguros adevărat, dar nu contrazicea neapărat scepticismul tatei. Totuşi, îmi aminteam că, pe parcursul transmiterii televizate a discursului, se aprinsese destul de tare şi el. Noaptea fusese însă un sfetnic bun, care îl adusese la scepticismul său obişnuit în ce priveşte lucrurile omeneşti, dacă nu cumva la nepăsarea sa proverbială, abia zgîndărită de povestirile mamei. Mie însă vorbele ei mi-au amintit că aveam o armată de organizat, aşa că m-am uitat la ceas, era 7, 30, mi-am pus repede pantalonii scurţi, tenişii chinezeşti, a căror talpă rezista mai mult decît a celor româneşti, şi o bluză, am ieşit în fugă pe lîngă ei, dar am fost oprit de mama s-o sărut de bun sosit, am sărutat-o, am intrat în bucătărie, mi-am pus unt şi dulceaţă pe nişte felii de pîine şi lapte rece într-o ceaşcă, am dat totul pe gît şi, cînd m-am uitat la ceasul de pe peretele bucătăriei, am văzut că se făcuse 8 fără vreo zece minute. M-am uitat de după perdea şi am văzut că băieţii începuseră să se adune în faţa uşii de metal de la intrarea în beciul nostru. Am mai tras puţin de timp, că doar un comandant de oşti vine cînd oastea e adunată, dar va trebui să ajung totuşi înainte de Adolică, care nu va pierde ocazia să-mi conteste titlul, cum se mai întîmplase. Sigur, şi acum, ca şi alte dăţi, aveam marele avantaj al acestei cazemate perfecte, care era beciul, plus că le puteam povesti celorlalţi ceea ce auzisem povestit de mama tatei. Cum aveam să verific de-a lungul vieţii, intuiţia mea era bună – cine are povestea are şi puterea. Şi, atunci, chiar aveam povestea, ba chiar avusesem şi iniţiativa de a ne organiza în vederea rezistenţei în faţa invadatorilor, că doar era vorba despre războiul întregului popor, nu?, ce naiba!

Cînd ceasul din bucătărie arăta 8 fix, am ieşit repede din casă, am ocolit, am ajuns în faţa intrării la beci şi, dintr-o privire rapidă de conducător încercat, mi-am dat seama că eram cam toţi, cam toţi combatanţii, pentru că i-am lăsat deoparte pe cei care nu erau măcar în clasa a treia, iar pe cei mai mari decît noi, i-am lăsat să-şi vadă de fetele lor. Şi, oricum, dacă ar fi acceptat Willy, Costel sau Gabi să participe la război, ar fi revendicat oricare poziţia de comandant de oşti, iar asta nu se putea! Eram, prin urmare, cam toţi cei cuprinşi între circa zece şi cincisprezece ani, vreo doisprezece luptători, fără Adolică – de la Adolf, ce nume putuseră să-i dea părinţii săi evrei! –, care nu venise şi nici nu avea să mai vină. Nu, nu era deloc fricos, ne băteam adesea în parte, dar adunasem prea multe atuuri şi-i cădea prost rolul de subordonat. Am descuiat lacătul,

am dat uşile masive de metal ruginit în părţi, am intrat şi am aprins lumina, i-am aşteptat să intre toţi, apoi am tras uşile, că doar nu organizezi o operaţiune militară atît de importantă în văzul lumii! Iar ruşii, o ştiam cu toţii de la nenea Vladimir, şi el un fel de rus pe la origini, aveau sateliţe din care urmăreau tot ce se petrece pe pămînt pînă la dimensiunea unei mingi de tenis de cîmp. Americanii ar fi putut urmări orice obiect pînă la mărimea unei mingi de ping pong, dar nu cu americanii aveam noi probleme acum, în ciuda a ceea ce se scria de obicei prin ziare despre imperialismul american şi răutăţile lui şi, apoi, ei erau foarte ocupaţi în Vietnam. Bun, cînd eram toţi înăuntru şi ascunşi de privirile indiscrete ale inamicului, am început inventarul. Toţi îşi aduseseră prăştiile de cauciuc şi fiecare cîte bile de rulmenţi găsise. Aici, stăteam bine, aveam şi eu cam o jumătate de găleată de bile de diferite dimensiuni, obţinute prin spargerea cîtorva duzini de rulmenţi, pe care îi cărasem la începutul verii de la Vlădeni, cînd fusesem cîteva săptămîni acolo – îi găsisem aruncaţi la groapa de gunoi a SMT-ului şi, iată, făcusem bine că-mi cocoşasem spatele cărîndu-i. Cîţiva aveau şi arcuri şi am decis să punem cuie mici în vîrful săgeţilor, că bucăţile de stuf nu puteau face mare pagubă. Mai aveam, ca arme albe, un fel de suliţe confecţionate din bucăţile mari de deşeuri de lemn pentru foc, de care era plin primul nivel al beciului nostru. Dar să te lupţi cu brava şi numeroasa Armată Roşie numai cu arme albe nu suna prea bine, aşa că am început să ne scotocim mintea după idei privind ameliorarea stării înzestrării cu armament a oştirii. După un brainstorming pe care cu greu am reuşit să-l controlez – normal că nu ştiam atunci nici ce este, nici cum se face! – s-au conturat două idei bune pe care le-am aprobat, pînă la urmă, chiar trei dacă nu socotesc cockteilurile Molotov cu carbid şi benzină doar variante ale aceleaşi arme. Şi, da, ceva ce mai încercasem odată, dar renunţasem, pentru că mă prinsese mama şi nu mi-a fost uşor – dar acum eram în caz de forţă majoră, cu patria în pericol! –, nişte mici tunuri din ţeavă de aluminiu pentru antenele de televizor, folosind drept exploziv fie clorat de potasiu în amestec cu sulf, fie fosforul desprins de pe capetele chibriturilor. Clorat de potasiu şi sulf nu aveam, că mai era mult pînă la sărbătorile de iarnă, nici carbid, că mai era destul şi pînă la Sfînta Parascheva, cînd ne făcea mare plăcere să tulburăm slujbele şi pelerinii. Un bidon cu benzină era chiar în beci şi o mulţime de sticle goale, pe care nu apucasem încă să le vînd. Sticle urmau să mai aducă cu toţii, benzina cădea în sarcina lui Vlăduţ şi Nelu, că doar taţii lor erau

proză

41p a g i n a

şoferi. Carbid puteam face rost de pe şantierul Casei Modei din apropiere şi i-am desemnat pe Moni şi Dănuţ să rezolve asta. Rămîneau cloratul de potasiu şi sulful. Cum era vacanţă, iar ruşii ne puteau ataca dintr-o zi într-alta, dacă nu dintr-o oră într-alta, de furat din laboratoarele de chimie ale şcolilor, cum procedam înainte de Crăciun, nu putea fi vorba. Pînă la urmă, am decis să-l obţinem contracost, dar nu cu bani direct, ci cu ţigări, că toţi portarii şi paznicii şcolilor fumau. Eu îl ştiam pe cel de la liceul meu, că îi mai dădusem ţigări să ne lase să jucăm fotbal pe terenul şcolii, Mircea şi Ţucu, Dumnezeu să-l ierte pe cel din urmă, că a plecat din lumea asta la cîţiva ani după Revoluţie, îi cunoşteau pe cei de la şcoala generală din apropiere, unde şi învăţau. Să le dăm Carpaţi nu se făcea, aşa că ne-am certat oleacă între Litoral şi Snagov. Litoral erau numai 5 lei, Snagovul era 8, dar avea filtrul din păr de cămilă, cum circula legenda pe atunci. Am rămas la Snagov şi am început să ne buzunărim cu toţii, dar n-am găsit decît de un pachet şi jumătate. A rămas să găsesc eu diferenţa de la mama, că doar se întorsese foarte bine dispusă de la Bucureşti! Nu trebuia să le spunem paznicilor pentru ce ne trebuie substanţele, nu puteam şti dacă nu-s spionii ruşilor ori guri sparte, aşa că am compus o poveste cu un hram undeva la ţară la care voiam şi noi să ne amuzăm oleacă pe seama credincioşilor. Totul era stabilit, fiecare avea o sarcină de rezolvat, urma să ne vedem la ora 14. Doar carbidul rămînea să fie procurat seara de Dănuţ şi Moni, după ce plecau constructorii de pe şantier şi acolo mai era doar un paznic care se îmbăta în mai puţin de o oră şi se culca într-o magazie metalică. Sigur, l-am fi putut mitui şi pe acela cu un sfert de „doi ochi albaştri”, dar ar fi fost păcat de banii cheltuiţi, pe care oricum nu-i mai aveam!

La 14 punct, eram cam toţi din nou în faţa uşii de la beci. Am intrat înăuntru. La inventar, mai aveam două canistre de benzină, zeci de sticle goale numai bune de transformat în grenade, cloratul şi sulful procurate de mine, pe Mircea şi Ţucu chemîndu-i paznicul de la şcoala generală mai pe seară, că erau directorul şi nişte profesori acolo, cu nu ştiu ce treburi, cînd se duseseră ei. Fuseseră destul de deştepţi să nu dea ţigările dinainte. Eu mă descurcasem destul de bine, aveam în două borcănaşe mai mult de cîte 100 de grame din fiecare substanţă, dar am avut şi impresia că paznicul voise să mă tragă de limbă, pomenind de două tancuri ruseşti distruse peste noapte pe podul de la Ungheni, topite cumva cu o armă nouă, pe care o aveam doar

noi românii, o armă cu lumină sau aşa ceva! Dar nu i-a mers paznicului cu mine! La desfiinţarea raioanelor şi a direcţiilor sanitare raionale, tata, rămas fără slujbă, fusese mutat la spitalul din Ungheni, unde mă luase de cîteva ori cu trenul, un drum de 20 de minute, şi văzusem cu ochii mei că nu era nici un pod rutier pe acolo, ci numai unul de cale ferată, situaţie care nu s-a schimbat de atunci, numai la începutul anilor ’90, podul feroviar căpătînd un fel de frate din flori! Acum, însă nici măcar acela nu mai este! Stăteam deja bine şi în ce priveşte armamentul de foc! Seara aveam să-l completăm cu alte cantităţi de clorat de potasiu şi sulf, başca carbidul! Puteam însă deja să ne pregătim. Pe o bucată de scîndură, am amestecat bine două părţi de clorat şi una de sulf şi am închis amestecul în două borcănele. Apoi, am căutat nişte bucăţi de scîndură mai robuste între deşeurile din beci şi am confecţionat cinci afeturi pentru tunuri, că doar cinci bucăţi de ţeavă corespunzătoare din aluminiu reuşisem să găsim prin magaziile caselor noastre. Am teşit cu ciocanul cîte un capăt al ţevilor şi le-am prins bătînd nişte cuie, încrucişat, pe afeturi. Apoi, am început să umplem sticlele cu benzină, adăugînd şi pietricele, nisip şi bile de metal mai mici, cele care încăpeau pe gîturile sticlelor. Drept fitile am utilizat ciorapi subţiri de damă, din nailon, pe care i-am stabilizat cu bucăţi de „scîrţîitoare”,

proză

42pagina

plasticul acela alb şi poros care începuse să se folosească la protecţia fizică a mărfurilor, pe care noi îl frecam de bucăţi de sticlă pînă îi scoteam din minţi pe adulţi. Pe la ora patru, am auzit-o pe bunica lui Cellu strigîndu-l şi i-am spus să iasă încet, să nu-l observe nimeni şi să nu spună nimic nimănui. Puteam avea încredere în el, cu un an mai înainte, cînd fusese războiul de şase zile, ne-a spus tuturor că-şi convinge părinţii să plece în Israel, ca să se lupte care pe care cu arabii, iar aceştia erau de nu ştiu cîte ori mai mulţi. Pentru el, cădea bine războiul ăsta cu ruşii, că se antrena puţin, iar ruşii erau şi ei mai mulţi! Apoi, am început ameliorarea armelor albe, montînd cuie mici în vîrful săgeţilor şi cuie mari, de 18 – 20, în vîrful suliţelor. Între timp, am urcat de cîteva ori în casă, pe de o parte, ca să nu mă caute cumva ai mei şi să ne prindă în plină cursă a înarmărilor, pe de alta, ca să aflu dacă nu cumva ruşii deja intraseră şi trebuia să începem lupta înainte de încheierea pregătirilor de campanie. Nu, încă nu intraseră, iar la televizor se dădeau scene din Cehoslovacia, comunicatul partidului, secvenţe din discursul Tătucăi din ziua precedentă, oricum numai despre invazie de vorbea. Erau şi scurte interviuri cu oameni de pe stradă şi din fabrici, care îşi manifestau solidaritatea cu poporul cehoslovac, sprijinul pentru politica partidului şi hotărîrea de a intra în gărzile patriotice. Eu trăiam satisfacţia că deja făcusem un fel de gardă patriotică, cînd oamenii mari abia se pregăteau de asta!

Bun, tot ce putusem face pînă atunci era făcut, bine făcut! Ne-am gîndit că, înainte de a ieşi afară să ne antrenăm la armele albe, trebuie să le încercăm pe cele de foc, tunurile, să nu avem surprize în plină luptă, că sticlele de benzină ştiam că funcţionează, nu le făcusem altfel decît alte dăţi, cînd ne băteam pentru controlul maidanului pentru fotbal cu cei din gaşca de pe strada Cloşca. Dar cu tunurile numai eu mai încercasem, după ce văzusem modelul la Vlădeni. Dar unde să le facem proba, să vedem cum funcţionează? Afară nu, nu era posibil, că ne-ar fi auzit toţi şi s-ar mai fi şi speriat crezînd că au venit deja ruşii peste noi. Şi ne mai trezeam şi cu vreo creartă, dacă nu cu vreo bătaie din partea celor mari. Prima parte a beciului era prea la suprafaţă şi s-ar fi auzit aproape la fel de bine ca şi afară. Partea a doua era, iarăşi, prea sus şi sunetele nu s-ar fi estompat foarte tare. Rămînea să coborîm la nivelul cel mai de jos, la capătul a vreo cincizeci de trepte şi al unui coridor de vreo zece metri. Dar acolo, nu mergea electricitatea de o bucată de timp, iar tata tot chema un meseriaş s-o repare şi ăla nu mai

venea. Acolo, am fi fost la vreo 15 metri adîncime, dincolo de casă, cumva şi dincolo de bulevard, sub un fel de parc destul de ponosit, deşi situat în centrul oraşului, pustiu probabil la ora aceea. Cei care aveau lanterne acasă, au fost trimişi după ele, iar în vreo zece minute aveam şase lanterne, cu baterii în regulă, care dădeau o lumină destul de bună prin efect cumulat. Am luat tunurile de aluminiu şi borcanele cu amestecul exploziv, nişte cutii cu nisip şi pietricele şi bile dintre cele mai mici şi am coborît spărgînd întunericul cu fasciculele de lumină plecate din lanterne. Jos, era o încăpere mare, pătrată, cu latura de vreo zece-doisprezece metri, din care plecau două mici galerii laterale late de vreo doi metri şi lungi de vreo cinci-şase. Pe laterala din dreapta, era o uşă, blocată cu pietre şi legată cu sîrmă prin care s-ar fi putut intra în beciul vecin. Pe vremea aceea, înainte ca fundaţiile blocurilor să le taie, cam tot oraşul era subîntins de asemenea beciuri, coridoare subterane, tuneluri, ce comunicau între ele, într-o vastă reţea. Chiar încercasem odată să deblochez uşa spre beciul vecin, dar nu reuşisem, era prea solid baricadată. Dar văzusem ce este pe partea cealaltă într-o explorare făcută împreună cu Nelu, care reuşise să subtilizeze cheia de la vecinii mai în vîrstă din casa de alături. Nu era chiar un beci ca al nostru, că era ceva mai îngust, mai puţin bine compartimentat, dar mi-ar fi plăcut să-l fi putut adăuga vastelor mele terenuri subterane.

Am pus primul tun în galeria din dreapta, cu ţeava îndreptată spre înafară, spre peretele de la capătul încăperii mari, cu gîndul ca noi să ne adăpostim în lateralele intrării în galerie. În principiu, nu aveam ce să păţim, fiind protejaţi de pereţii enormi din piatră. În ţeava de aluminiu am introdus mai întîi amestecul exploziv, apoi am pus doi-trei centimetri de nisip şi pietricele, apoi cîteva bile, după aceea, încă vreo doi centimetri de nisip cu pietricele. La baza ţevii, pusesem o tăviţă dintr-un capac de la o cutie de fiert seringile, plină cu benzină. Cînd toţi s-au adăpostit după pereţii de piatră, am dat foc benzinei şi am fugit să mă ascund şi eu. Timpul trecea, dar nu se întîmpla nimic! Aşa trece timpul cînd aştepţi ceva cu nerăbdare, dar noi ne-am gîndit că poate se stinsese benzina. Am mai stat puţin neimişcaţi, apoi ne-am sfătuit şi am decis că trebuie să se uite careva. S-a uitat Nelu şi i s-a părut că se stinsese într-adevăr benzina ori poate chiar se terminase înainte de a-şi produce efectul. Oricum, am decis să mă duc să mă uit, că doar nu degeaba eram conducător de oşti. Am intrat şi pentru că auzisem pe alţii în urma mea, m-am întors să le spun să se

proză

43p a g i n a

retragă. Şi atunci s-a auzit bubuitura! Credeam că se va dărîma casa peste noi. Am simţit o arsură în umăr, dar din fericire nu era decît de la flacără şi nisip, cum avea să constate mama puţină vreme după aceea. În schimb, Nelu urla cu mîinile la faţă, iar de sub palme îi curgea sînge şuvoi, iar Mircea se uita cumva hipnotizat la mîna stîngă, de unde părea să lipsească o bucată de deget, în schimb şiroia sîngele şi din palma lui ca dintr-un izvor. Eram răniţi, uluiţi, aproape surzi cînd au năvălit mama, tata şi soră-mea acolo. După toate aparenţele, explodase şi ţeava tunului odată cu explozia substanţelor, devreme ce Nelu avea o bucată de aluminiu, o schijă înfiptă deasupra ochiului stîng, unde avea să-i rămînă pe veci o cicatrice de care era foarte mîndru. Că doar era de pe urma războiului cu ruşii! Mircea nu mai avea buricele degetului inelar de la mîna stîngă, iar eu, care fusesem cel mai aproape, dar din fericire cu spatele, aveam o plagă destul de urîtă pe umărul stîng. Nu era ceva profund, că n-au rămas urme, doar un fel de mici puncte albe aproape invizibile, care rămîn nebronzate oricît ar fi expuse la soare. Sigur, astea aveam să le aflu

mai tîrziu, pe moment, nici măcar nu ştiam cum am ajuns în casă, unde mama şi tata îmi oblojeau rana, iar eu le explicam în ce împrejurări nobile o căpătasem. Nu ţin minte mare lucru, nici măcar dacă am luat bătaie, deşi nu cred că le ardea lor să mă mai şi bată. Eram nu doar rănit, ci şi speriat de gîndul că explozia m-ar fi putut surprinde cu faţa neîntoarsă.

Şi mai ţin minte o propoziţie spusă de tata, în vreme ce mă badijona cu alcool iodat, ca să-mi distragă atenţia, probabil, ori poate pentru că pur şi simplu i s-au amestecat gîndurile – „ai naibii ruşii ăştia, fac victime şi dacă vin peste tine, şi dacă nu vin!”. Cred că ştia ce spune, că doar fusese aviator în timpul războiului, de fapt radiotelegrafist de bord şi tocmai începuse să mă înveţe alfabetul Morse, pe vremea aceea, a invaziei aşteptate. Pe ecranul televizorului se perindau imagini cu cehi morţi şi arestaţi în timpul invaziei şi cu tineri cu părul lung aruncînd cu pietre smulse din caldarîm în tancuri...

2 - 5 Februarie 2009

proză

44pagina

SÖREN KIERKEGAARDVOINŢA DE VOINŢĂ. ALEGEREA ALEGERII.

ENTWEDER - ODER(1813 -1855)

eseu

O caracteristică particulară a operei kierkegaardiene o constituie pseudanimia. Aceasta nu are o natura accidentală, ci ţine de esenţa însăşi a operei sale, univers heraclitic, pe măsura avatarurilor unei individualităţi care era şi s-a vrut într-o perpetuă răstălmăcire de sine cu sine.

„Eu sunt, într-adevăr, scria Kierkegaard, impersonal sau personal la persoana a treia, un sufleur care a creat poetic autorii ce şi-au creat ei înşişi prefeţile lor şi chiar numele lor. Astfel, operele pseudonime nu conţin un singur cuvânt despre mine; eu nu am nici o opinie asupra subiectului lor, decât ca al treilea, nici o cunoştinţă despre semnificaţia lor, decât ca cititor şi nici cel mai mic raport privat cu ei, căci este de altfel imposibil să ai cu ei o comunicare dublu reflectată. Un singur cuvânt despre mine personal şi în numele meu propriu ar fi o prezumţioasă uitare de sine care, din punct de vedere dialectic, ar avea drept efect neantizarea pseudonimelor”.

Concepţia totală a lui Sören Kierkegaard rezida în descrierea devenirii creştine, de aceea el s-a ignorat ca filosof, optând pentru un amatorism scriitoricesc degajat de orice sistem.

Viziunea sa pregnant antinomică, la scara îngustă a individualităţii, a despărţit funciar gândirea sistematică de trăirea individului pasionat. Tarele gândirii abstracte (obiectivul principal al criticii sale a fost sistemul hegelian) ţineau, după Kierkegaard, de ignorarea concretului, a temporalităţii, a devenirii, cadre care singure ar permite sesizarea „mizeriei” pe care o cunoaşte existentul din faptul că el este o sinteză de etern şi de temporal plonjat în existenţă (Post-scriptum). A gândi abstract echivalează cu a înceta să exişti cu adevărat. Un hegelian, caz tipic de cugetător abstract, nu s-ar putea înţelege pe sine însuşi, releva Kierkegaard, prin mijloacele

filosofici sale. El nu ar putea înţelege decât trecutul său şi nicidecum faptul de a vieţui încă.

Or, totul este devenire, eternitatea însăşi se raportează ca viitor la fiinţa în devenire. Aceasta este străbătută de o disjuncţie absolută (sau — sau absolut). Opus existenţei vii, limbajul abstract (sub specie aeterni) nu poate surprinde eternul în devenire. Singura consecinţă existenţială a folosirii gândirii pure, ar trebui să fie, după Kierkegaard, sinuciderea. Prăpastia care se deschide între existenţă şi gândire favorizează paradoxul: dacă eu mă gândesc la existenţă, în acelaşi timp, o suprim pe aceasta şi astfel, eu nu gândesc existenţa. Aceasta este tomna cu a spune că există un lucru care se refuză gândirii, anume: existenţa. Dificultatea se continuă prin aceea că existenţa stabileşte legătura cu gândirea, prin faptul însuşi că subiectul gânditor există (din Post-scriptum). Existenţa fisurată prin gândire persistă autentic prin pasiune, afirmă Kierkegaard. Năzuita hegeliană de a reda în limbaj logic totul, i se pare himerică, integrând un scepticism sui generis: „Este măreţ faptul de a explica trecutul, toată istoria lumii - scrie Kierkegaard - dar dacă înţelegerea trecutului trebuie să fie sarcina supremă a unui om încă în viaţă, acest pozitivism este un scepticism”. În timp ce Socrate poate afirma ironic că nu ştie dacă este om sau altceva, un hegelian poate spune pe tonul cel mai solemn: eu nu ştiu dacă sunt om, dar eu am înţeles sistemul. Fără pasiune, conchidea Sören Kierkegaard, este imposibil să exişti. Pasiunea este singurul liant al existentului finit cu infinitul „Ca un cal înaripat, eternitatea are o viteză infinită; temporalitatea este o gloabă, iar existentul este un vizitiu, bineînţeles, dacă nu se ia termenul de existenţă în sens banal; căci în acest caz, existentul

Tudor GHIDEANU

45p a g i n a

eseu- spune Kierkegaard - nu este un vizitiu, ci un ţăran beat care se culcă şi adoarme în căruţă, lăsând caii să-şi vadă de treabă”.

Existenţa este mişcare, dar ea trebuie să presupună şi inerţie, căci, după cum am spune că totul este adevărat echivalează cu afirmaţia că nimic nu este adevărat, tot aşa, subliniază filosoful danez, a spune că totul se mişcă trimite la afirmaţia contrarie, că nu există mişcare. Inerţia trebuie să fie astfel, scopul şi măsura mişcării. Şi, Kierkegaard arată că ceea ce dă existenţei continuitate autentică (nu una abstracta) este pasiunea. Ea este o continuitate „momentană” care, în acelaşi timp, reţine şi dă mişcării impuls, este o anticipare a eternului. Faptul suprem al existentului este faptul că el există, de aceea singurul adevăr este, pentru Kierkegaard, subiectivitatea.

Interesul suprem al existentului este de a exista şi acest interes pe care îl poartă existenţei este realitatea. Limba abstracţiei nu poate să dea socoteală de natura realităţii. Realitatea este un inter-esse între unificarea ipotetică a gândirii, operată prin abstracţie, şi a fiinţei. Abstracţia tratează despre posibilitate şi realitate, dar concepţia sa asupra realităţii este o falsă traducere, pentru că mediul în care ea operează nu este realitatea, ci posibilitatea. Numai suprimând realitatea - continuă Kierkegaard - abstracţia poate avea legătură cu ea; dar a o suprima înseamnă exact a o transforma în posibilitate. A gândi realitatea la modul posibilităţii nu este o dificultate care s-o egaleze pe aceea de a gândi în mijlocul existenţei. Existenţa, prin devenirea sa, împiedică existentul să gândească, ca şi cum realitatea nu s-ar preta la gândire, în vreme

ce totuşi existentul este un subiect gânditor. Deci, singură subiectivitatea reală este aceea care cunoaşte - subliniază Kierkegaard.

Valoarea pe care filosoful danez o conferă existenţei (ca trăire a individului) în detrimentul gândirii abstracte, insinuează, deschis, ca dimensiune pozitivă a omului, un agnosticism şi un iraţionalism pregnant, sub aparenta exigenţă a existenţei autentice. Faptul de a exista, de a fi aici - am observat - este realitatea şi interesul absolut al omului. Dacă abstracţia îi cere omului să devină dezinteresat pentru a interesul său infinit de a exista. Singura realitate pe care o are un existent este propria sa realitate etică.

A conchide de la gândire la existenţă este, şi pentru filosoful danez, o contradicţie. Căci gândirea îndepărtează de existenţă, abstrage existenţa realului pe care ea îl gândeşte, suprimându-l, transformându-l în posibilitate.

EXISTENTUL ŞI PROBLEMA ADEVĂRULUI

Kierkegaard neagă posibilitatea construirii unui sistem despre existenţă, deoarece spunând sistem, aceasta înseamnă o lume închisă. Or, existenţa reprezintă tocmai contrariul. Sistem, abstracţie şi existenţă nu pot fi gândite împreună, întrucât spre a gândi existenţa, gândirea sistematică trebuie s-o gândească drept suprimată.

Existenţa separă lucrurile - spune Kierkegaard - şi le ţine distincte, sistemul le coordonează într-un tot închis. Atunci, pentru existent se deschid doua căi: sau face totul

46pagina

eseupentru a uita că el este existent şi astfel devine comic, deoarece existenţa are această curioasă proprietate că existentul există, fie că vrea, fie că nu vrea; sau îşi concentrează toată atenţia asupra faptului că el este existent. Gândirea abstractă ar fi ales prima latură a acestei alternative. Cealaltă o constituie concepţia etică (kierkegaardiană), efortul continuu al subiectului existent în faţa vieţii, conştiinţa de a fi existent.

„Ideea proprie sistemului - va spune Kiekegaard - este aceea de subiect-obiect, de unitate a gândirii şi a fiinţei; existenţa, dimpotrivă, este tocmai ceea ce le separă. Nu decurge deloc de aici ca existenţa ar fi rebelă faţă de gândire; ci ea a disociat şi disociază subiectul de obiect, gândirea de fiinţă. Obiectiv, gândirea este gândire pură care corespunde într-un chip aparent, abstract şi obiectiv, obiectului său care, prin urmare, este gândirea însăşi; şi adevărul este atunci acordul gândirii cu ea însăşi. Această gândire obiectivă nu are nici o relaţie cu subiectivitatea existentă” relevă Kierkegaard. Ceea ce rămâne pentru tot omul, evident, este faptul că subiectul este existent (Post-scriptum P. II, set. I, cap. 2, p. 5).

În ordinea aceasta a argumentării, Kierkegaard subliniază că individul este mai mult decât specia - caracteristică proprie omului. Aceasta vrea să însemne: că individul este în acelaşi timp expus erorii şi păcătos (în sens creştin), dar, pe de altă parte, faptul că a fi individ este o perfecţiune (Conceptul de disperare, P.III, Note). Numai unul singur atinge scopul – spunea apostolul Pavel. Mulţimea este minciuna, va spune filosoful danez. Dacă în anumite împrejurări „toţi indivizii deţin, fiecare separat şi în tăcere, adevărul, atunci când ei se reunesc în masă (care ia atunci o semnificaţie decisivă oarecare, prin vot, vociferări, cuvânt), avem imediat minciuna. Orice om – acreditează filosoful individualist – care se refugiază în mulţime, pierde în chip laş condiţia de individ. În felul acesta, masa ca tribunal etic şi religios este lipsită de valoare, este minciună, pe când „este etern adevărat că fiecare poate fi singur. Acesta este adevărul” (Punct de vedere, p. 87).

Sören Kierkegaard înţelege prin „adevărul etern” acel adevăr care nu poate fi transmis decât printr-un om în calitatea sa de individ. Orice comunicare care se face este adresată tot individului. Această manieră de a considera viaţa care reprezintă individul este tocmai adevărul. Dar adevărul este o incertitudine obiectivă, în accepţia pe care i-o dă Kierkegaard. Pentru el, fie că adevărul s-ar defini „în chipul cel mai empiric”, ca acordul gândirii cu fiinţa, sau într-un chip „mai idealist”, ca acord al gândirii cu gândirea, ambele formule nu spun nimic mai mult decât că

adevărul este în sensul în care se pune accentul pe copulă: adevărul este. Abstract, adevărul apare ca o tautologie, conţinând o dublare. Pentru reflexia obiectivă, adevărul devine un lucru obiectiv, este vorba atunci de a face abstracţie de subiect; pentru reflexia subiectivă, adevărul devine apropiere, interioritate, subiectivitate; atunci trebuie să îl ancorăm într-o manieră existenţială în subiectivitate – recomandă Kierkegaard. Reflexia obiectivă transformă subiectul în ceva contingent, şi, prin aceasta, din existenţa în ceva indiferent, care se împrăştie. Îndepărtându-se de subiect, calea de îndreaptă către adevărul obiectiv, în timp ce subiect şi subiectivitate devin indiferente, adevărul devine şi el de asemenea indiferent şi aceasta îi conferă, pe drept, valoarea sa obiectivă, căci interesul, ca şi decizia poartă asupra subiectivităţii. Calea reflexiei obiective conduce atunci la gândirea abstractă, la matematici, la ştiinţa istorică de orice natură, ea se îndepărtează fără încetare de subiect, în care fiinţa sau non-fiinţa de fapt devin, în chip perfect corect din punct de vedere obiectiv, complet indiferente.

Dacă existentul ar putea fi realmente în afara sa însuşi, adevărul ar fi atunci pentru el ceva încheiat. Individul particular existent nu poate să se găsească, arată Kiekegaard, decât prin momente în sinteza infinitului şi finitului, care depăşeşte simpla existenţă. Un atare moment este acela al pasiunii. Speculaţia modernă, în perspectiva kirkegaardiană, a făcut ca individul să se depăşească obiectiv, ceea ce este absolut imposibil – existenţa îl reţine.

Când ne informăm obiectiv despre adevăr, continuă filosoful, reflexia poartă obiectiv asupra adevărului, ca obiect la care se raportează subiectul cunoscător. Ea nu poartă asupra raportului, ci asupra faptului că subiectul se raportează la adevăr, cu adevărat. Cu condiţia că lucrul la care el se raportează să fie adevărul, adevăratul. Subiectul este atunci în adevăr.

Când ne informăm subiectiv, despre adevăr, reflexia poartă subiectiv asupra raportului cu individul; cu condiţia ca modul acestui raport să fie fondat în adevăr, individul se găseşte atunci de asemenea în adevăr, chiar dacă el se raportează astfel la non-adevăr.

Adevărul este subiectivitatea, tensiunea interiorităţii. Menţinut în apropierea interiorităţii celei mai pasionate, adevărul este incertitudinea obiectivă. În mod obiectiv, existentul nu are decât incertitudine, dar aceasta dă toată tensiunea sa, pasiunii infinite a interiorităţii. Adevărul este, pentru Kierkegaard, tocmai tăietura îndrăzneaţă unde, cu pasiunea infinitului, se alege ceea ce este obiectiv incert. Măreţia interiorităţii constă în aceea

47p a g i n a

eseucă ea îmbrăţişează incertitudinea obiectivă cu toată pasiunea infinitului. În felul acesta definiţia ce este dată adevărului nu este altceva decât o transcriere a definiţiei credinţei. Credinţa apare la Sören Kierkegaard, ca o contradicţie între pasiunea infinită a interiorităţii şi incertitudinea obiectivă. „Dacă eu nu pot concepe pe Dumnezeu obiectiv, scrie Kierkegaard, atunci eu nu cred; dar îmi trebuie să cred pentru că cu nu pot să-l concep astfel; şi dacă eu vreau să rămân în credinţă, trebuie să veghez fără încetare, să menţin incertitudinea obiectivă în care găsindu-mă «în larg deasupra a 70000 de braţe adâncime», eu cred totuşi”. Kierkegaard vrea să impună ideea că propoziţia „subiectivitatea, interioritatea este adevărul” ar implica înţelepciunea socratică al cărei merit nemuritor este de a fi luat seama la importanţa esenţială a existenţei, a faptului că subiectul care cunoaşte este un existent. Astfel, pentru creştinul Kierkegaard, Socrate în ignoranţa sa eminent păgână, s-ar fi aflat în adevăr (după Post-scriptum, p. II; sec. II; cap. II).

OPOZIŢIA DINTRE EXCEPŢIE ŞI GENERAL

Decurge, urmărind raţionamentul kirkegaardian, că generalul este incapabil să explice ceva. De pildă, geniul nu poate fi subordonat generalului, el este în afara acestuia, de aceea el cunoaşte o angoasă într-un timp deosebit de cel al oamenilor de rând (Conceptul de angoasă, p. 155). Exemplul cel mai strălucit ni-l procură Socrate, existent care este în acelaşi timp o excepţie. Subiectivitatea, interioritatea fiind adevărul, aceasta, închipuită obiectiv, este paradoxul; iar când adevărul este obiectiv paradoxul, acesta arată că subiectivitatea este adevărul, remarcă Kierkegaard, pentru că obiectivitatea respinge, iar reculul astfel provocat şi măsoară tensiunea interioritaţii, care este de drept adevărul. Aceasta ar caracteriza poziţia socratică.

Adevărul etern, acela care se raportează esenţialmente la un existent din faptul că el priveşte esenţialmente existenţa, este paradoxul; şi orice cunoaştere era pentru Socrate — spune Kierkegaard contingenţă, iar gradul şi întinderea ei, indiferente.

Însă, adevărul etern, esenţial, nu este deloc el însuşi ca un existent. Dacă „ignoranţa socratică” era un chip de a exprima incertitudinea obiectivă, adevărul îl constituie interioritatea existentului. Urmărind excepţii istorice şi mitice ca Iov, Abraham, ş.a., Kierkegaard va opera, în sfera accepţiei sale date adevărului, următoarea disjuncţie: eul renunţă la sine însuşi pentru a exprima

generalul, în timp ce cavalerul credinţei renunţă la general pentru a deveni Individ (Teamă şi tulburare, pp. 121 - 130).

Individul deţine o valoare privilegiată în concepţia filosofului danez, atât la nivel existenţial şi chiar la cel cognitiv, unde trăirea, pateticul se substituie accentuat gnoseologicului. Pateticul devine dimensiunea de expresie a existentului la nivel estetic şi existenţial. „În privinţa unei fericiri eterne – spune Kierkegaard – ca binele absolut, patosul absolut nu este ceea ce se exprimă prin cuvânt, ci faptul că această idee transformă în propriu al său, toată existenţa existentului. Patosul estetic se exprimă prin cuvânt şi poate, dacă e adevărat, să semnifice că individul se aliniază el însuşi spre a se pierde în idee, pe când patosul existenţial apare când ideea se raportează la existenţa individului, spre a o transforma (Post Scriptum, p. II, sect. II, A, Pateticul p.1).

„Patosul suprem al eticului este interesul, ne spue Kierkegaard, şi eu îl manifest prin acţiunea în care eu transform toată existenţa mea după obiectul interesului meu; patosul suprem al esteticului este dezinteresul. Când un individ ajunge să sesizeze ceva ca mare, el e mişcat printr-un entuziasm estetic, când el renunţă la tot pentru a se salva pe sine însuşi, el este mişcat printr-un entuziasm etic” (Ibidem).

Existenţa apare astfel ca o sinteză de infinit şi de finit în acelaşi existent. Dacă fericirea eternă este pentru existent binele suprem, asta înseamnă că momentele care compun finitul sunt coborâte la rangul de lucruri, la care el este interesat să renunţe pentru fericirea eternă.

DESPRE CELE TREI SFERE ALE EXISTENŢEI

Cu toate că, prin existenţa ei, opera kierkegaardiană este un proiect împotriva sistemului hegelian, obsesia triadei l-a frecventat mereu pe marele însingurat care a fost Sören Kierkegaard. În viziunea sa, există trei sfere de existenţă: estetică, etică şi religioasă, unite între ele prin două zone de frontieră: ironia care leagă esteticul de eticul şi umorul, care leagă eticul de religios (Post-scriptum, P.II., sect. 2, A). La nivelul estetic – arată Kierkegaard – se vieţuieşte numai în clipă, într-un prezent punctual. Aşa de pildă, Don Juan este expresia tipică a seducătorului, în care se materializează plăcerea ca principiu. La acest capitol Sören Kierkegaard detaliază descrierea femeii, prin formulări dialectice de tipul: „femeia este un infinit de lucruri finite” (Banchetul, 107 - 146), „femeia trezeşte bărbatul la idealitate şi îl face creator prin raportul său negativ, vis-à-vis de

48pagina

eseuel”, „femeia este o fiinţă pentru altceva”, „femeia este visul bărbatului”, „libertatea femeii este numai prin bărbat”. Spune Kierkegaard: „Există aici o profundă ironie. Ceea ce este pentru altceva pare să fie factorul predominant: bărbatul cere, femeia alege. Ei sunt prin definiţie, una, învinsă, celălalt, învingător; totuşi, învingătorul se înclină înaintea obiectului triumfului său şi nimic mai natural”, „femeia... este substanţa, în timp ce bărbatul este reflexia” (Alternativa, P.I.).

Pentru Kierkegaard, Don Juan constituie demoniacul sub unghiul senzualităţii, iar Faust va reprezenta demoniacul sub unghiul spiritului, exclus de spiritul creştin. Şi pentru că „amorul senzual nu poate fi decât infidel”, Don Juan se găseşte mereu în suspensie între idee, adică forţă, viaţă şi individ, fără să ajungă nici la una, nici la celălalt. Această oscilare nu reprezintă altceva, ne spune Kierkegaard, decât vibraţia muzicii. Astfel, Don Juan este un individ în creaţie permanentă, dar niciodată încheiată. Cu Don Juan, însuşi erosul capătă un nou atribut: seducţia. Dar iubirea sa, spre deosebire de amorul cavaleresc, fiind senzuală, este infidelă, arată filosoful danez, în chiar propriul ei, ea nu este niciodată decât o repetiţie. Iubirea senzuală ignoră preocuparea pentru fericire. Dacă Jupiter se îndoieşte de victoria sa în dragoste, Don Juan nu se îndoieşte, el este expeditiv şi se vede totdeauna absolut victorios. Pentru iubirea senzuală, esenţialul este femeia „în toată abstracţia termenului”. În timp ce iubirea pe care o arată sufletul este durată, în timp, iubirea senzuală se dispersează în timp (Alternativa, P.I.).

Deosebit de Don Juan care este seducătorul ce ignora adevăratul sens al cuvântului a iubi (Stadiile pe drumul vieţii, Vinovat? Nevinovat?, p. 114), Faust, altă ipostază a existenţei, reprezintă îndoiala sau demoniacul spiritual urmărind toate posibilităţile nenumărabile ale cunoaşterii prin păcat. Aşteptarea îi va fi însă înşelată. Ultima treaptă a triadei sale descriptive o constituie ipostaza Evreului rătăcitor (Jurnal, p. 181). „Cel mai nefericit – scria Kierkegaard – este acela care nu poate să moară şi să descindă în groapă”. Evreul rătăcitor este un semnificant al disperării proprie epocii contemporane filosofului singuratic. „Epoca actuală e aceea a disperării, aceea a Evreului rătăcitor” (Ahashverus) (Jurnal, p. 181, 13 iunie 1836).

Şi Kierkegaard descrie tipul nefericitului printr-o sumă de elemente precum ar fi: speranţa în viaţa eternă, absenţa totală a speranţei, a trăi din amintiri, a trăi solitudinea dispreţului faţă de întreg restul lumii (care se face în acest caz o singură persoană), a nu putea îmbătrâni

(deoarece un asemenea individ n-a fost niciodată tânăr), a nu putea întineri (era deja bătrân), a nu putea muri (căci n-a trăit într-un anumit sens încă), a nu putea trăi (era deja mort), a nu putea iubi (deoarece iubirea este întotdeauna în prezent şi el nu are nici prezent, nici viitor, nici trecut). Cu toate acestea Kierkegaard consideră că fondul naturii unui asemenea individ este simpatia şi că ura lui faţă de lume nu este decât iubirea lui pentru ea. El nu are deloc timp pentru nimic etc. (Alternativa, p. I, Cel mai nefericit).

Am remarcat că esteticul se leagă de etic prin ironie. Cum este posibil acest lucru şi ce semnificaţie capătă la Kierkegaard? Ironia apare atunci când se raportează mereu particularităţile lumii finite la exigenţa etică infinită şi când în mod firesc apare o contradicţie. Omul devine ironist când se raportează la o existenţă absolută.

„Ironia, subliniază Kierkegaard, este sinteza pasiunii etice care accentuează infinit în interioritatea eului individual raportat la exigenţa etică şi de cultură, care în lumea exterioară face infinitul în abstracţie de acest eu individual, ca de un lucru finit printre toate lucrurile finite şi particulare (Post-scriptum, sect. A, Pateticul p 2).

Ironia apare ca o determinare, ca o categorie a existenţei. Cel ce are ironia o are tot timpul, este infinitatea lui. Ironia este cultura spiritului, remarcă Kierkegaard, ea succede imediatităţii; apoi vine eticianul, pe urmă umoristul şi, în stârşit spiritul religios (Ibidem).

Spre deosebire de sfera esteticului unde am văzut că a trăi înseamnă a te situa la nivelul punctual al clipei, eticianul îşi desfăşoară viaţa în timp. Orice concepţie estetică asupra vieţii devine disperare. Ea provine din neputinţa de a te disimula faţă de tine. Or, după Kierkegaard, sub influenţa hegelianismului, „nu există în lume nimic mai important ca momentul în care se ia cunoştinţă de sine în valoarea sa eternă” (Alternativa).

Analizând dialectica primei iubiri şi metamorfozarea ei în iubire conjugală, pe dimensiunea temporalităţii, Kierkegaard vizează incompatibilitatea spiritului religios - permanenţă a gândirii sale – legat de pasiunea situării în tragic (Stadii pe drumul vieţii). Dilema individului este transferată de la simpla alegere între bine şi rău la acea alegere prin care „se exclude sau se alege binele şi răul”.

În accepţia filosofului danez, esteticul vieţii individului înseamnă indiferenţă, dar eticul va reprezenta însăşi alegerea. „Nu este vorba de a alege între a vrea binele şi răul, cât a alege vrerea; prin care încă binele şi răul se găsesc puse.... Sufletul este

49p a g i n a

eseuîntotdeauna angajat într-unul din termenii dilemei” (Alternativa, p. II-a).

Eticul este ales numai printr-o alegere absolută. Aceasta nu trebuie interpretată ca o excludere a esteticului. „În etic, scrie Kierkegaard, personalitatea este centralizată în ea însăşi; din punct de vedere absolut, esteticul se găseşte deci exclus, sau el este exclus absolut, dar din punct de vedere relativ, el rămâne întotdeauna. Alegându-se, personalitatea se alege după etic, şi ea exclude absolut esteticul, dar omul se alege totuşi pe el însuşi, fără a îmbrăca prin aceasta o altă natură: el devine el însuşi şi tot esteticul cade în relativitatea sa.

Dilema pe care am pus-o, conchide Kirkegaard, este deci absolută, într-un sens; căci ambii săi termeni sunt: a alege şi a omite de a alege”. Esteticul forma acea zonă a fiinţei umane prin care omul este în chip imediat ceea ce este. Eticul, dimpotrivă, reprezintă faptul că omul devine ceea ce devine. Şi aceasta se întâmplă nu alegând un lucru oarecare, particular ci atunci când este ales absolutul. Acest absolut nu poate fi, pentru marele însingurat de la Copenhaga, decât „eu însumi în valoarea mea eternă” căci „eu nu pot alege niciodată ca absolut altceva decât pe mine însumi, dacă nu aleg acest lucru ca ceva finit şi, prin urmare, eu nu-l aleg în chip absolut”. Despre acest „eu” sau acea „persoană a mea”, Kierkegaard afirmă că „este lucrul cel

mai abstract din toate şi este totuşi, în acelaşi timp, cel mai concret din toate – este libertatea” (Alternativa).

Dacă expresia relaţiei între estetic şi etic o îndeplinea ironia, trecerea de la etic la religios o face umorul. Acesta comportă conştiinţa greşelii totale în limita religiozităţii interiorităţii ascunse a individului. Umorul se naşte din unirea culturii intelectuale în care ne raportăm la absolut şi imediatitatea copilărească în care ne manifestăm real. Religiosul apare astfel, la Sören Kierkegaard, drept conştiinţa greşelii totale în individul particular care se găseşte înaintea lui Dumnezeu şi a fericirii eterne.

Imperfecţiunea esteticului rezidă în faptul exteriorităţii şi al vizibilităţii sale (ex. Eroul triumfa pe scenă). Manifestarea etică, deşi mai puţin susceptibilă de a fi arătată, cerea îndeplinirea binelui cu o promptitudine infinită şi pedepsirea răului. Aceasta ferea eticul de imperfecţiunea exteriorităţii esteticului, contracarând o unire mai deschisă cu religiosul. Rezultatul acestuia din urmă este asigurat numai în interior, adică numai în credinţă. Religiosul presupune – zice Kierkegaard – sinteza tragicului şi a comicului.

Iată dar că cele trei sfere ale existenţei reprezintă prima – imediatitatea, a doua – exigenţa (cu atât mai mare cu cât individul eşuează întotdeauna în acţiunile sale) şi a treia – împlinirea.

50pagina

eseuSituat în această triadă a sferelor existenţei,

omul lui Sören Kierkegaard constituie o sinteză de trup şi suflet, de temporal şi de etern, prin punerea spiritului. Timpul, ca succesiune infinită, nu poate fi caracterizat ca prezent, trecut şi viitor – spune Kierkegaard – decât graţie relaţiei timpului cu eternitatea şi reflectării în timp. Dacă, în succesiunea infinită a timpului, s-ar putea găsi un punct fix, un prezent care să reprezinte majoritatea, diviziunea ar fi corectă. Însă, orice moment ca sume de momente, fiind proces, nu este prezent, încât nu există în timp: nici prezent, nici trecut, nici viitor. Menţinerea diviziunii timpului este datorită spaţializării unui moment. Prin aceasta este oprită, de fapt, succesiunea infinită. De aceea timpul este, mai curând, reprezentat decât gândit. Dar şi pentru reprezentare succesiunea infinită a timpului apare ca un prezent infinit vid (caricatură a eternului).

Opus temporalităţii, eternul este tocmai prezentul. Pentru gândire, eternul este prezentul conceput ca suprimare a succesiunii. Astfel, dispare distincţia dintre trecut şi viitor în câştigul unui prezent infinit plin, în sensul în care latinul spunea că divinitas praesens (praesentes dei). Timpul, ca succesiune infinită, relevă limpede, după Sören Kierkegaard, că el nu are prezent.

Prezentul, privat de viitor şi trecut, este designat şi de clipă, dar aceasta – spune Kierkegaard – subliniază imperfecţiunea vieţii sensibile; pe când eternul, de asemenea, este prezentul fără trecut şi viitor, dar acesta este motivul perfecţiunii.

Între timp şi eternitate trebuie să subziste un contact. Acesta nu se poate realiza decât prin clipă care sub acest unghi de înţelegere nu este un atom de timp, ci un atom de eternitate. Clipa este primul reflex al eternităţii în timp şi prima sa tentativă de a-l opri.

Sinteza dintre temporal şi etern nu este decât o traducere a sintezei dintre suflet şi corp, prin spirit. Din faptul că spiritul este acceptat, este dată şi clipa. Numai omul poate trăi în clipă, natura nu. „Clipa – scrie Kierkegaard – este acest ambiguu în care timpul şi eternitatea sunt în contact, punând astfel conceptul de temporalitate în care timpul întrerupe în chip constant eternitatea şi în care eternitatea pătrunde fără încetare timpul. Numai atunci capătă sens repartiţia în: timp prezent, timp trecut şi timp viitor. În acest enunţ se remarcă mai curând că, dintr-un punct de vedere, viitorul semnifică mai mult decât prezentul şi trecutul, căci viitorul este într-un sens întregul, în care trecutul este o parte. (...) Raţiunea este în faptul că eternul desemnează în primul rând viitorul, sau că viitorul este necunoscutul în care

eternul, incomensurabil în timp, rămâne totuşi în raport cu acesta” (Conceptul de angoasă, cap. III).

Exacerbând rolul subiectivităţii individului, Kierkegaard a cultivat un iraţionalism al acţiunii fundate pe sentiment şi dorinţă. Transcendenţa ca reazem al libertăţii umane i-a însemnat opera cu pecetea gândirii creştine: scandalul şi bucuria paradoxului raţiunii. „Nu trebuie vorbit de rău paradoxul, pasiunea gândirii: gânditorul fără paradox este ca amantul fără pasiune, o frumoasă mediocritate. Dar propriul oricărei pasiuni ajunsă la maximul ei este totdeauna de a vrea propria ruină; de aceea pasiunea supremă a raţiunii este să dorească un obstacol care, într-un fel sau altul, să cauzeze pieirea ei. Supremul paradox al gândirii este astfel de a dori să descoperi ceva care scapă influenţei sale...” (Les Miettes philosophiques, cap. III, Paradoxul absolut).

Acesta nu poate fi pentru Kierkegaard decât „lucrul necunoscut”, Dumnezeu.

Cum existenţa însăşi este o contradicţie absolută, individul poate avea dialectica sa în afara sa, şi atunci remarcăm concepţiile estetice; poate avea dialectica sa în interiorul său şi atunci se afirma concepţiile etice. Însă, când individul are o dialectică interioară care se referă la aneantizarea eului înaintea divinităţii, dacă individul are dialectica paradoxului, dacă totul rămâne o imanenţă funciară aneantizată, dacă orice legătură este tăiată, individul se găseşte atunci în punctul extrem al existenţei. Aici se manifestă religiozitatea paradoxului.

Când creştinismul accentuează paradoxul existenţei, cel mai mare dispreţ posibil al său este speculaţia.

Imediatitatea, sfera esteticului, nu vede nici o contradicţie în existenţă; a exista este un lucru şi contradicţia un altul, care vine din afară. Sfera etică vede contradicţia, dar în cadrul afirmaţiei de sine. Sfera religiozităţii concepe contradicţia ca suferinţa neantizării de sine, dar în imanenţă. Sfera paradoxului religios o rupe cu imanenţa şi face din existenţă contradicţia absolută, nu ca în cadrul imanenţei, ci opunând-o acesteia.

Paradoxul absolut îl reprezintă creştinismul. Faptul că un om este etern în posibilitatea sa şi ia cunoştinţă în timp este o contradicţie în sensul imanenţei. Dar a spune că „Fiinţa prin esenţă eternă devine, de fapt se naşte, creşte şi moare, înseamnă a o rupe cu orice gândire. Dimpotrivă, dacă realul devenirii eternului în timp trebuie să fie o devenire eternă, religiozitatea se naşte abolită”. Astfel, creştinismul, afirmă Kierkegaard, nu poate fi şi nici nu trebuie înţeles. Dialectica problemei cere pasiunea gândirii nu pentru a o înţelege, ci pentru a înţelege faptul că ea este

51p a g i n a

şi că o rupe cu raţiunea spre a exista în virtutea absurdului. (Post-scriptum). Tot ceea ce poate fi înţeles din paradoxul absolut, spune filosoful danez, este că el nu poate fi înţeles. Aşadar, conchide el, prin paradoxul omului-dumnezeu, creştinismul este scandalul. Apariţia scandalului constituie negarea comunicării directe, iar a nega comunicarea directă înseamnă a pretinde credinţa.

Existenţa umană este contradicţie şi din faptul că este angoasă. Această proprietate a omului ţine de sinteza prin spirit a sufletului şi corpului. Angoasa este realitatea libertăţii ca posibilitate oferită posibilităţii. Fără să fie greşeală, fără să fie suferinţă, ea nu se raportează la nimic, fiind absolut ambiguă. Pe Adam, scrie Kierkegaard, l-a angoasat interdicţia, pentru că ea a trezit în el posibilitatea de libertate. Posibilitatea de a putea este una din cele mai înalte expresii ale angoasei. „Angoasa, scrie Kierkegaard, este ameţeala libertăţii care apare când spiritul vrea să realizeze sinteza şi care libertate, scrutând profunzimile propriei sale posibilităţi, sesizează finitul ca sprijin. Libertatea sucombă în această ameţeală”. Angoasa mai este descrisă ca „o slăbiciune feminină în care libertatea cade în sincopă”, ca „infinitul egoist al posibilităţii” etc.

Nu trăim decât o singură dată – spune Kierkegaard — şi, preluând pariul pascalian într-o faţă nouă, angoasa ca „posibilitate a libertăţii” situează individul între dobândirea eternului şi ireparabilitatea eternă. Gândirea permanentă a morţii, ceea ce caracterizează spiritul serios, nu neglijează nici o sarcină ca insignifiantă (Sur une Tombe) şi, astfel, este stimulată viaţa din însuşi faptul certitudinii incerte a morţii.

Toate aceste teme kierkegaardiene vor frecventa literatura existenţială a secolului al XX-lea. Răzbate din ele decepţia individului însingurat care sub exigenţele unei concepţii absolutizante, în faţa dramatismului existenţei umane, cultivă, dincolo de înţelegerea cauzelor sociale ale antinomiilor umane, paradoxul şi eşecul. Subtilitatea observaţiilor într-o zonă filosofică inedită (analiza trăirii individului, descrierea iubirii, căsătoriei etc.) salvează optica iraţionalistă a concepţiei filosofului danez.

Importanţa descrierilor filosofice pe care le conţine opera kierkegaardiană ţine nu atât de domeniul adevărului filosofic, cât mai cu seamă de domeniul filiaţiei şi al valorii istorice (Sören Kierkegaard este rvendicat drept unul din părinţii gândirii existenţialiste). Pentru cine urmăreşte posteritatea temelor acestei filosofii, acest lucru nu mai trebuie demonstrat. Pentru cine urmăreşte stilul şi metodologia, proprii raţionamentului kierkegaardian, lucrurile se

complică. Este un artificiu care străbate filosofia în special de la Hegel, şi care, la Sartre şi mai cu seamă la Heidegger, transformă limbajul filosofic într-un fals ezoterism. Este poate sofismul care ar putea fi enunţat interogativ: cum ar fi gândite lucrurile când nu ar exista gândire? Sau un echivalent mai apropiat lui Sören Kierkegaard: gândirea triumfă când eşuează.

BIBLIOGRAFIESören Kierkegaard, Conceptul de angoasă.Sören Kierkegaard, Conceptul de ironie.Sören Kierkegaard, Diapsalmata.Sören Kierkegaard, Jurnalul seducătorului,

1992.Sören Kierkegaard, Şcoala creştinismului,

1997.P.H. Tisseau, Kierkegaard.Grigore Popa, Existenţă şi adevăr la Sören

Kierkegaard, 1943.Regis Jolivet, Kierkegaard, 1943.Gabriel Liiceanu, Încercare în politropia

omului şi a culturii, 1981.Tudor Ghideanu, Istoria filosofiei

contemporane, partea a 2-a, 1980.

(Text reprodus din Odyseea conştiinţei filosofice moderne şi contemporane de la Kant la Nietzche, vol. I, pag. 133-150)

eseu

52pagina

Controversele şi discuţiile despre posibilitatea ca raţiunea sã fie în concordanţã cu convingerile religioase existã încã din lumea anticã creştinã. Filosofii şi gânditorii creştini din toate timpurile au încercat sã aducã lãmuriri acestei chestiuni prin diferite mijloace. Unii s-au „abandonat” total în favoarea credinţei în detrimentul raţiunii şi al posibilitãţii acesteia de a aduce un plus în dovedirea existenţei lui Dumnezeu şi a cunoaşterii Lui (Tertulian, Origen), în timp ce alţii au cãzut în cealaltã extremã valorizând excesiv raţiunea (scolasticii), iar ceea ce nu concorda cu aceasta era socotit ca fiind invalid din punct de vedere logic şi nefolositor trebuinţelor minţii umane. A existat şi o a treia categorie care a încercat sã arate cã adevãrurile religioase nu contravin şi nu sfideazã în nici un fel raţiunea umanã, deşi se pot naşte diferite contradicţii, acestea sunt rezolvabile printr-o raţiune a dialecticii. (Hegel).

Este cunoscutã disputa dintre Origen şi Celsus privind adevãrata cunoaştere a lui Dumnezeu. Celsus, un filozof grec din secolul al II - lea d. Hr., de inspiraţie platonicã, socotea cã raţiunea este modalitatea ultimã de a judeca lucrurile, ajungea pe cale raţionalã la nişte concluzii foarte interesante, şi anume, pe baza unui dualism existent între Dumnezeu şi materie, el reproşa creştinilor cã: au o concepţie inferioarã despre Dumnezeu, pentru cã-L reduc la sfera materialã (referire la Întruparea Fiului lui Dumnezeu), cã-L implicã pe Dumnezeu în acţiunile omeneşti (referire la Providenţa Dumnezeiascã şi la activitatea pãmânteascã a Mântuitorului) în timp ce Divinitatea ar fi în sine desupra Fiinţei şi Inteligenţei, cã Dumnezeul creştinilor neglijeazã pe oamenii înţelepţi, pentru a-i vâna pe pãcãtoşi şi rãufãcãtori, creştinii plagiazã cu neîndemânare şi grosolãnie gândirea clasicã şi submineazã ordinea politicã ce exista atunci. Aceste concluzii, la care ajungea Celsus pe cale raţionalã sunt interesante, pentru cã aratã cã încrederea exageratã în raţiunea umanã, poate sã conducã la un scepticism generalizat: „Celsus îndeamnã sã nu primim nici o învãţãturã, decât dacã-i îndrumatã de

Raţiune şi credinţă la Sören Kierkegaard - Despre paradoxul

credinţei

raţiune şi de mintea sãnãtoasã, întrucât greşeala e greu de ocolit dacã aprobãm învãţãtura în chip necontrolat”. Propoziţia „crede şi nu cerceta”, i se atribuie de obicei lui Origen , şi evidenţiazã rolul preponderent al credinţei în actul de cunoaştere a lui Dumnezeu. Marele gânditor creştin pleacã de la convingerea cã e mai folositor sã ai credinţã decât sã te bizui pe presupoziţiile raţiunii, cãci dacã nu ai avea credinţã atunci când semeni grâu, ci faci calcule raţionale care ar putea sã-ţi arate cã nu vei avea o recoltã bunã, atunci ce-ţi mai rãmâne de fãcut ? Ori, Origen tocmai acest lucru vrea sã arate, cum cã nãdejdea şi credinţa într-un viitor fericit, într-o cãsãtorie reuşitã, într-o recoltã bunã, determinã pe om sã facã aceste lucruri, atunci cu atât mai mult suntem datori sã credem în Cel ce a fãcut lumea şi care are grijã de ea.

Mai târziu, Fericitul Augustin va accentua nevoia de a raţionaliza credinţa, sau de a pune credinţa în acord cu raţiunea, astfel cã aserţiunea augustinianã „intellige ut credas, crede ut intelligas” (înţeleg ca sã cred, cred ca sã înţeleg), este lãmuritoare în acestã privinţã . Pentru Augustin, credinţa constitue „un act al voinţei, care dã asentimentul sãu cugetãrii” , aşadar, credem, pentru cã altfel viaţa noastrã şi lumea nu ar mai avea nici un sens, farã o realitate invizibilã care sã dea ordinea acestei lumi. Siguranţa şi sensul lumii în care trãim este datã de Dumnezeu, astfel cã putem sã credem şi în realitatea lumii senzoriale gândindu-ne cã Dumnezeu nu poate sã ne înşele pentru cã este o fiinţã atotputernicã şi bunã. Acest argument a fost folosit şi de Plotin, dar sub o altã formã, în sensul cã Unul este fiinţã perfectã, şi ca unitate a lumii cuprinde lumea întreagã, drept urmare unitatea ei cuprinde tot ce existã şi nu-i poate lipsi nimic. Augustin s-a îndepãrtat încet şi de neoplationism (dupã ce în prealabil a renunţat şi la învãţãturile maniheismului), deschizând drumul filosofiei evului mediu sau a scolasticii creştine, care nu era decât o încercare de interpretare raţionalã a dogmelor religioase.

Problema nu se va rezolva odatã cu Augustin ci va continua pe tot parcursul Evului

Daniel BÂLBĂ

eseu

53p a g i n a

Mediu când Anselm din Canterbury (1033-1109) va încerca sã demonstreze a posteriori (pe bazele date de experienţã) existenţa lui Dumnezeu, acest argument va fi combãtut vehement de I. Kant , cel care a arãtat cã Dumnezeu nu poate fi obiect al cunoaşterii raţionale. „Redescoperirea” lui Aristotel prin intermediul filosofiei arabe va da un nou impuls teologiei scolastice în încercarea de a raţionaliza dogmele creştine.

Schimbarea de perspectivã o sã aparã abia la începuturile epocii moderne, când, un spirit luminat, Blaise Pascal (1623-1662), va spune cã inima (coeur) trebuie sã se deschidã spre dimensiunea supranaturalã, ca facultate a infinitului, organ al certitudinii religioase şi al cunoaşteriii celor revelate: „inima, nu raţiunea îl simte pe Dumnezeu; iatã ce este credinţa: Dumnezeu este accesibil inimii, nu raţiunii”. Celebru este şi pariul sãu (pari) care, în fapt constitue un argument pentru a determina alegerea creştinului, agnosticului sau scepticului care nu vrea sã accepte argumentele raţionale în favoarea existenţei lui Dumnezeu şi apologetica tradiţionalã, aceştia dacã nu sunt convinşi nici de existenţa lui Dumnezeu, nici de nonexistenţa lui, trebuie sã ştie – conform „pariului”- cã nu este iraţional sã aleagã pe Dumnezeul creştinilor care promitea celui ce a ales viaţa creştinã o viaţã nesfârşit de fericitã în Paradis. Cu toate acestea, efortul de raţionalizare şi de înţelegere a „necesitãţii” existenţei lui Dumnezeu este în mod incontestabil, infinit . Înţelegerea limitelor raţiunii în ceea ce priveşte aceastã problemã, nu-l descumpãneşte pe Blaise Pascal, ci-l determinã sã caute neobosit adevãrul, în ciuda tentaţiilor de ordin sceptic care îi pun mereu în faţã incertitudinea şi fragilitatea vieţii.

O încercare interesantã de a concilia raţiunea cu credinţa îi aparţine filosofului german G. W. Leibniz, acesta considera cã specific pentru dogmele creştine revelate este necontrazicerea raţiunii, ba mai mult, adevãrata raţiune este luminatã de credinţã, fiindcã ea descinde din divinitate însãşi. Leibniz este cunoscut de cãtre teologi, mai ales pentru încercarea sa de justificare a bunãtãţii lui Dumnezeu, şi totodatã a existenţei rãului în lume, el a şi inventat practic termenul de „Teodicee” (în 1696), noul neologism având sensul de justificare a divinitãţii în condiţile existenţei rãului în lume.

Problema teodiceei are însã, din perspectivã filosoficã, alte conotaţii decât cele ale problemei suferinţei la Sfinţii Pãrinţi, pentru cã va presupune o anumitã emancipare faţã de religie, dar cu pãstrarea credinţei în Dumenzeu. Specific pentru demersul lui Leibniz este o încercare de demonstrare raţionalã a postulatelor existenţei originii divine a legilor morale. Rostul teodiceei este în mod paradoxal sã întemeieze raţional credinţa, pentru cã orice atac care contestã bunãtatea desãvârşitã, înţelepciunea perfectã şi puterea absolutã a lui Dumnezeu, contestã implicit şi existenţa lui Dumnezeu.

Ideea centralã a Teodiceei lui Leibniz este aceea cã Dumnezeu nu se face vinovat pentru existenţa rãului în lume, care raportat la întreaga lume, şi la binele care existã în ea, apare ca fiind cu totul nedemnificativ.Leibniz se gândeşte cã a existat iniţial o armonie prestabilitã în lume, iar faptul cã şi rãul şi-a fãcut apariţia în lume a determinat ca Divinitatea sã fi avut o raţiune mai înaltã decât cea umanã, care sã fi îngãduit existenţa lui. Leibniz foloseşte şi imaginea unui Dumnezeu care se joacã, într-un sens pedagogic cu oamenii, precum se joacã adulţii cu copiii, supraveghindu-le din umbrã, foarte discret acţiunile acestora. Drept urmare, numai voinţa individualã a omului este responsabilã pentru neorânduiala care existã în lume. Faptul cã existã sãrãcie şi bogãţie în lume nu trebuiesc judecate

eseu

54pagina

pãrtinitor, din perspectiva unei idei preconcepute de imperfecţiune, ci din perspectiva armoniei universale care este asemãnãtoare cu clapele unui pian, care construiesc armonia unei compoziţii muzicale.

Cuvintele lui Leibniz care provocat foarte multã nedumerire şi chiar indignare în rândul unor gânditori şi filosofi de-a lungul secolelor au fost acelea cã acestã lume este cea mai bunã dintre toate lumile posibile. Schopenhauer îi va rãspunde peste veacuri, gândindu-se la aceste cuvinte, cã „dacã lumea a fost fãcutã de un Dumnezeu, n-aş vrea sã fiu acest Dumnezeu: mizeria operei mele mi-ar sfâşia inima.” Argumentarea lui Lebniz pentru existenţa anomaliilor în lume se bazeazã pe distincţia între rãul metafizic, fizic şi moral, primul, rãul metafizic constã în nedesãvârşire, pentru cã creaţia nu poate fi pusã pe semn de egalitate cu Creatorul, cãci ar fi doar o reproducere a Creatorului, ceea ce este absurd. Cu toate acestea creaţia, chiar dacã este nedesãvârşitã este cea mai bunã dintre lumile posibile, pentru cã Dumnezeu nu poate sã creeze decât foarte bine. Din rãul metafizic decurge rãul moral, care nu are un caracter de necesitate, ci este doar ipotetic, iar cea mai bunã lume posibilã îl presupune ca şi condiţie de existenţã, pentru cã lumea este orientatã spre un mai bine, pentru cã este nedesãvârşitã. Rãul fizic urmeazã celui moral, în mod fieresc, iar cei care suferã în acestã lume, fãrã sã fi sãvârşit rãul, spune Leibniz, îşi vor gãsi rãsplata în lumea viitoare.

Leibniz opereazã cu o distincţie între intelectul lui Dumnezeu şi voinţa sa. Dumnezeu nu vrea rãul, dar îl permite. Aceastã permisiune este ceau care îi creazã dificultãţi lui Leibniz, de aceea va face o nouã distincţie între voinţa antecedentã a lui Dumnezeu şi voinţa consecventã, sau voinţa prealabilã şi finalã. Prima doreşte binele, iar a douã doreşte mai-binele. Acest „mai-bine” cuprinde în sine în anumite cazuri şi rãul fizic, pe care Dumnezeu îl utilizeazã ca mijloc în scopul realizãrii „mai-binelui”. Sã vedem cuvintele lui Leibniz însuşi: „Cãci perfecţiunea cuprinde nu numai binele moral şi binele fizic al creaturilor inteligente, ci şi binele doar metafizic ce se referã şi la creaturile lipsite de raţiune. Rezultã cã rãul aflat în creaturile raţionale nu apare decât prin concomitenţã, şi nu prin voinţe antecedente, ci printr-o voinţã consecventã, ca fiind cuprins în cel mai bun plan posibil; iar binele metafizic, conţinând totul, este cauza pentru care uneori trebuie sã facem loc rãului fizic şi rãului moral, aşa cum am explicat în repetate rânduri.” Rezultã cã rãul, privit din perspectiva „mai-binelui” contribuie şi el la realizarea unei excepţionale armonii, pune mai bine în evidenţã culorile, cum ar spune Leibniz, apare ca o banalitate sã spunem mai târziu cã un rãu mai mic a fãcut un imens bine, sau ceea ce pãrea pentru toatã lumea a fi un rãu, s-a dovedit în final un bine comun.

Cutremurul de la Lisabona din 1 noiembrie 1755 a surpat edificiul Teodoceei lui Leibniz, pentru cã întâmplându-se într-o zi de sãrbãtoare religioasã, au murit zeci de mii de victime pioase care se aflau la bisericã, în timp ce pungaşii şi prostituatele au scãpat. Voltaire nu a pierdut prilejul de a ironiza scrierea lui Leibniz, prin romanul sãu Candid sau optimismul, în care eroul principal Candid suferã nenumãrate neacazuri, descepţii şi chiar închisoare, pentru ca în final cu un optimism incurabil sã susţinã cã se aflã în cea mai bunã lume posibilã.

Problema credinţei revine la Kierkegaard cu accente mai puternice, de fapt devine o problemã existenţialã, pentru cã omul, („insul”) are de a face cu o realitate supraraţionalã, cu o credinţã în realitatea absurdului şi deci a iraţionalului. Raţionalizãrii hegeliene a creştinismului, Kierkegaard îi rãspunde cu teoria paradoxului . Kierkegaard vedea un pericol real pentru credinţã, în a transforma creştinismul printr-o dialecticã a îndoielii, decât printr-un demers ascetic profund. Credinţa nu poate fi înlocuitã de nici un demers raţional, tocmai de aceea, ea este într-un fel, la un pas de incertitudine, şi nimeni nu poate fixa cu precizie nişte criterii „obiective” pentru aceasta. Tocmai de aceea

Revoluţia francezã din 1789 a deschis calea cãtre Iluminism şi secularizare, tocmai de aceea se simţea nevoia unei rearticulãri a problematicii religioase în contextul în care însãşi creştinismul protestant primea şi el o loviturã din partea spiritului pozitivist, cel care va pune sub semnul îndoielii posibilitatea minunilor lui Hristos, în acest sens Kierkegaard va propune contemporanilor sãi sã privescã la cel pe care îl considera model şi îndrumãtor, la Avraam, tatãl credinţei.

În materie de credinţã, raţiunea are un rol infim, sau chiar lipseşte, pentru cã credinţa presupune alegere, decizie, fricã şi cutremur, singurãtate în faţa lui Dumnezeu, o asumare exhaustivã şi temerarã a convingerii religioase şi reiterarea perpetue a acestei convingeri, care pare absurdã privitã din perspectiva strictã a raţionalitãţii.

În cartea Fricã si cutremur este analizatã situaţia de „suspendare teologicã a eticului” care apare din cauza unei „datorii absolute faţã de Dumnezeu” , asta înseamnã cã în faţa absolutului normele morale sunt depãşite de trãirea plenarã a credinţei care le transcende.

Hegel considera cã credinţa aparţine domeniului religios, domeniu în care Spiritul Absolut se actualiza, dar întro manierã opacã, obscurã, simbolicã; în religie se face apel la simţuri şi la intelect deopotrivã, trebuie spus cã dacã se doreşte conştientizarea Spiritului Absolut, trebuie sã se apeleze la calea regalã a filosofiei, singura care poate sã trecã de conţinutul simbolico-religios şi sã ajungã la expresia raţionalã deplinã.

eseu

55p a g i n a

Avraam, personajul principal al cãrţii, are o reacţie interesantã atunci când Dumnezeu îi cere sã-l aducã jerfã pe fiul Issac, pentru cã preferã ca fiul sã-şi pierdã credinţa în tatãl sãu, şi sã creadã cã este un ticãlos, decât sã-şi pierdã credinţa în Dumnezeu. În schimb, Kierkegaard propune cititorilor sã realizeze „ce imens paradox implicã credinţa, un paradox care poate preschimba un omor în într-o faptã sacrã şi pe placul lui Dumnezeu, un paradox care-l redã pe Isaac lui Avraam şi pe care nici o gândire nu-l poate cuprinde, deoarece credinţa începe din locul în care gândirea înceteazã [hører op] , aşadar etapa de raţionalizare a credinţei trebuie depãşitã, iar parodoxul trebuie sa fie misterul în faţa cãruia trebuie sã ne minunãm. Avrram, este socotit şi „pãrinte al credinţei”, pentru cã deşi nimeni nu bãnuia, va avea un destin în decursul istoriei de invidiat, şi trei mari religii se vor cãuta rãdãcinile în aceastã figurã excepţionalã.

Dacã Avraam ar fi rãmas în cadrele eticii şi ale „bunului simţ”, atunci cu siguranţã nu ar fi putut sã urmeze voia lui Dumnezeu şi sã-l aducã pe Isac drept jerfã lui Dumnezeu. Pentru ca el sã facã acest lucru a trebuit sã facã un salt extraordinar peste limitele raţiunii şi chiar sã „suspende” eticul. Acest lucru încerca sã-l facã şi Kierkegaard cu contemporanii sãi, sã-i conştientizeze de valoarea actului religios, dar şi de implicaţiile şi riscurile pe care acesta le presupune, iar acest lucru l-a fãcut cu o voce care strigã în deşert, condamnat la o solitudine absolutã, neînţeles de ceilalţi.

Credinţa are atâta putere încât distruge pãcatul, de fapt spune Søren, credinţa este contrariul pãcatului, dacã crezi, nu pãcãtuieşti, tot ceea ce nu este din credinţã este pãcat, iar contrariul pãcatului nu este virtutea, ci este credinţa.

Kierkegaard face o interesantã demonstraţie, prin care încercã sã arate cã orice încercare de demonstrare raţionalã a lui Dumnezeu este absurdã, pentru cã însãşi premisele de la care pleacã sunt absurde. Orice om şi-a pus mãcar odatã în viaţã problema existenţei necunoscutului care ne guverneazã, iar dacã îi spunem acest necunoscut zeu, încercarea de a-i demonstra existenţa este ridicolã, pentru cã pe de o parte, dacã zeul nu ar exista nu am avea ce sã demonstrãm, iar pe de altã parte dacã ne începem demonstraţia se presupune cã plecãm de la un lucru îndoielnic care are nevoie de demonstraţie, ceea ce este ridicol, sau este ceva sigur demonstrabil iar efortul e unul de rodaj intelectual: „Haideţi sã-i spunem acestui necunoscut zeul. Doar un nume pe care îl dãm de la noi. Doar nu o sã-i treacã intelectului prin minte sã vrea sã şi dovedeascã cã acest necunoscut [zeul] existã. De vreme ce, dacã zeul nu existã – este imposibil s-o dovedim; dacã însã existã – este o nebunie sã vrem s-o dovedim; deoarece, din clipa

în care îmi încep demonstraţia, l-am presupus fiind nu ceva îndoielnic (o presupunere neputând fi îndoielnicã, tocmai pentru cã este o presupunere) ci ceva sigur [categoric], altfel n-aş putea-o lua nici mãcar din loc; se înţelege cã dacã el n-ar exista totul ar deveni o imposibilitate. Dimpotrivã, dacã prin expresia «a dovedi existenţa zeului» vreau sã dovedesc cã necunoscutul care existã este zeul, atunci înseamnã cã nu m-am exprimat în modul cel mai fericit, fiindcã în felul acesta nu dovedesc nimic, cu atât mai puţin o existenţã, formulez în schimb definiţia unui concept. În general, a vrea sã dovedeşti cã ceva este [existã] e o chestiune dificilã, ba, ce-i şi mai rãu pentru cutezãtorii care se încumetã s-o facã, e vorba de un soi de dificultate care, dacã te preocupã, nu-ţi aduce deloc celebritate.”

Kierkegaard ne repetã mereu cã raţiunea nu ne ajutã deloc în demersul nostru creştinesc al înţelegerii Paradoxului absolut, chiar afirmã tranşant cã dacã vrem sã-l gãsim pe Dumnezeu trebuie sã pierdem raţiunea. Dacã privim actul lui Avraam din perspectiva raţiunii, ne scandalizeazã încercarea de omucidere, dar credinţa are aceastã putere de a transforma o posibilã crimã într-un act sfânt, pentru cã la Dumnezeu toate sunt cu putinţã.

Trãim într-o lume dominatã de paradoxuri şi constatãm cu filosoful danez cã ne trebuie multã inteligenţã pentru a putea sesiza insuficienţa inteligenţei. Cu toate acestea observãm un prim paradox pentru raţiune: acela cã existenţa este

eseu

56pagina

valoare supremã şi pãcat în acelaşi timp, pe de altã parte avem de a face şi cu doi factori de naturã diferitã: graţia şi pãcatul: „amândoi aceşti factori sfâşie sau mai bine spus rup urzeala imanentã a existenţei. Graţia corespunde izbugnirii în timp a eternitãţii, ea este ruperea imanenţei din transcendenţã. Consecinţele pentru existenţã, în acest caz, nu pot fi decât edificatoare. Vãzutã din aceastã perspectivã, viaţa câştigã sens suitor şi luminos. Revelându-ţi vocaţia, care o mânã la realizarea superlativului vieţii, existenţa se deschide apelurilor venite din transcendent, transfigurându-se la lumina lor. Pe acest drum nu mai ajungem la comunicarea cu eternitatea şi infinitul. El constituie obrazul luminos al vieţii. În acest sens, demiurgia noastrã devine colaboratoarea Demiurgului.”

Johannes, autorul pseudonim al lucrãrii „Fricã şi cutremur”, vorbeşte despre trãirea plenarã a credinţei, despre asumarea propriu-zisã a consecinţelor ce decurg dintr-o astfel de atitudine, luarea ca atare a deciziei de a crede se înscriu în orizontul solitar şî infrigurat al tãcerii: „fãrã îndoialã, Johannes pare un individ extrem de locvace, numai cã discursul sãu este unul de tip tatonant, învãluitor, vizând un centru incandescent şi iradiant, ce nu poate fi decât inefabil, dar pe ale cãrui circumferinţe se poate glosa discursiv la infinit. Johannes ne vorbeşte despre credinţã, dar nu crede. El descrie mãreţia, curajul enorm, paradoxul impenetrabil al credinciosului dintr-o perspectivãş exterioarã, implicatã doar parţial prin admiraţie, dar nu se poate spune cum sã ajungem la credinţã, ori ce înseamnã faptul de a crede, trãit nemijlocit.”

Între om şi Dumnezeu existã o prãpastie imensã peste care se poate trece numai printr-un

salt uriaş, iar aceasta înseamnã sã ai credinţã. Avem astfel douã posibilitãţi, sau ne poticnim şî ne scandalizãm de paradoxurile credinţei, sau suntem dispuşi sã facem pasul decisiv şi sã sãrim aceastã prãpastie pentru a ajunge la Dumnezeu: „Posibilitatea poticnirii, a scandalului existã, aşadar, aşa cum am cãutat sã arãtãm, în fiecare clipã şi se confirmã între omul luat ca individ şi Dumnezeu Omul în fiecare clipã o prãpastie tot mai larg cãscatã peste care duce numai credinţa. Nu este aşadar, ca s-o mai repetãm odatã, o relaţie întâmplãtoare, şi nici nu se poate spune cã unii ar remarca aceastã posibilitate a poticnirii şi alţii nu. Nu, posibilitatea poticnirii este o piatrã de încercare pentru toţi, dacã vom alege credinţa sau se vor scandaliza.”

Totodatã, relaţia cu Dumnezeu nu poate sã fie una directã, de aceea este nevoie de credinţã, pentru a susţine aceastã relaţie invizibilã. În mod paradoxal, în aceastã relaţie de comunicare indirectã, trebuie sã existe şi posibilitatea poticnirii de credinţã, pentru cã altfel, ar putea exista o comunicare directã, cum credeau pãgânii, contrazicând chiar pe Dumnezeu („Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui – Marcu 16, 16”): „În atât de mare mãsurã este inseparabilã posibilitatea poticnirii de credinţã, încât, dacã nu ar fi posibilitatea poticnirii, Dumnezeu Omul nici nu ar putea deveni obiectul credinţei. Astfel posibilitatea poticnirii, asumatã în credinţã este asimilatã de credinţã, este caracteristica negativã a lui Dumnezeu Omul. Cãci dacã nu ar exista posibilitatea poticnirii, ar exista posibilitatea de cunoaştere directã şi atunci Dumnezeu Omul ar fi un idol, cognoscibilul direct este pãgânism prin faptul cã a înlãturat posibilitatea poticnirii, şi aş a ajuns creştinismul sã devinã un pãgânsim amabil

eseu

57p a g i n a

şi sentimental. Cãci aceasta este legea: cel care înlãturã credinţa, care dã la o parte posibilitate poticnirii, ca atunci când gândirea speculativã aşeazã gândirea conceptualã în locul credinţei, şi cel care înlãturã posibilitatea poticnirii, acela înlãturã şi credinţa, aşa cum predicile amãgitoare îl transformã prin poezie mincinoasã pe Hristos în cunoaşterea directã. Dar dacã credinţa sau posibilitate poticnirii sunt date la o parte, atunci se anuleazã în acelaşi timp altceva: Dumnezeu Omul. Şi dacã Dumnezeu Omul este dat la o parte, atunci este înlãturat creştinismul.”

Am amintit mai sus cã antinomia credinţei este pãcatul, pãcatul de a nu crede în paradoxul Dumnezeu Omului, de a te poticni prin socoteli raţionale cã acest lucru nu este posibil. Într-o anumitã privinţã, Kierkegaard acuzã chiar pe predicatori cã au denaturat şi bagatelizat învãţãtura dumnezeiascã despre realitatea existenţei Dumnezeu Omului.

S-a abuzat de încrederea oamenilor şi chiar s-a scornit ideea cã de fapt aceastã chestiune nu este aşa de importantã cât ar fi interesele personale ale predicatorilor, care au început sã uite despre ceea ce trebuiau sã spunã în predicã: „Nenorocirea fundamentalã a creştinãtãţii o constituie de fapt creştinismul, faptul cã doctrina despre Dumnezeu-omul (care nota bene, este asiguratã din perspectivã creştinã prn paradox şi prin posibilitatea scandalului) a devenit, printr-o predicare de duratã şi neîncetatã, un lucru de care abuzãm şi pe care îl luãm în deşert în joacã, prin anularea panteistã a deosebirii calitative dintre Dumnezeu şi om (mai întâi în mod speculativ distins, apoi grosolan, pe strãzi şi pe uliţe). Nici o doctrinã de pe pãmânt nu i-a apropiat vreodatã atât de mult pe Dumnezeu şi pe om precum creştinismul; de altfel, nici una n-o putea face, numai Dumnezeu însuşi poate, doar orice invenţie omeneascã rãmâne totuşi un vis, o închipuire nesigurã.”

Reţinem şi ideea cã validitatea şi originalitatea credinţei nu se poate pãstra fãrã elementul de scandal şi poticnire a credinţei, doar acestea pot asigura perpetuarea paradoxului şi a paradoxului absolut.

Cu toate cã am fi tentanţi sã credem cã învãţãtura creştinã are o expresie logicã, Kierkegaard vine şi spune cã tãrie cã creştinismul nu este o doctrinã, pentru cã a afirma şi a crede acest lucru înseamnã sã avem o percepţie greşitã asupra dinamicii şi paradoxurilor creştine: „creştinismul nu este o doctrinã, toatã vorbãria despre scandalul întru creştinism ca doctrinã este o înţelegere greşitã [...] dar cum mai apoi în creştinism totul a devenit confuz, tot astfel şi aspectul acesta s-a realizat tocmai bine ca creştinisimul sã fi devenit pãgânism. În creştinism se tot desfãşoarã o veşnicã predicã despre ce s-a întâmplat dupã moartea lui Hristos, cum a învins El şi cu învãţãtura Sa a cucerit victorioasã

întreagã lume, pe scurt se aud predici pline de încredere care ar trebuie sã se încheie mai curând cu exclamaţii de Ura! decât cu Amin. Nu, viaţa lui Hrisots aici pe pãmânt – aceasta este paradigma, şi la fel şi eu trebuie, ca orice alt creştin, sã mã strãduiesc sã-mi alcãtuiesc viaţa şi acesta este obiectivul esenţial al predicii, la acesta trebuie sã slujeascã ea, adicã sã mã menţinã în stare activã atunci când mã moleşesc, şi sã mã întãreascã atunci când îmi pierd curajul [...] Creştinismul actual l-a înlãturat pe Hristos şi vrea sã profite de numele Sãu mare, de urmãrile uriaşe ale vieţii Sale.”

Filosoful danez remarca cu tristeţe cã cei care erau contemporani cu el, nu mai trãiau la aceaşi intensitate fiorul religios şi mai grav decât atât se foloseau fãrã ruşine de numele Învãţãtorului suprem pentru a-şi împlini propriile interese. Din aceastã perspectivã trebuie sã vedem credinţa religioasã, de stare care presupune cu adevãrat „fricã şi cutremur” pentru cã atunci individul se situeazã singur în faţa lui Dumnezeu. Dacã credinţa devine un avatar al gloatei şi al mulţimii, un sentiment obscur şi confuz, dominat de incertitudine, atunci cu siguranţã ne aflãm pe un drum paralel cu cel care duce spre Dumnezeu.

Testamentul lui Søren prevedea ca dupã moartea sa totul sã-i rãmânã Regine-ei, aceasta, deşi între timp s-a mãritat cu Fritz Schlegel, a moştenit ceea ce a mai rãmas din scrisorile cãtre şi de la Søren şi câteva lucruri personale, dar nu aceasta a fost moştenirea cea mai mare pe care a lãsat-o Kierkegaard. Influenţa sa în filosofia contemporanã persistã pânã astãzi, ca şi în teologia protestantã contemporanã, şi nu numai. Filosofia existenţialã riposteazã împotriva filosofilor idealişti care susţin cã omul ar dispune de adevãruri raţionale şi norme veşnice, aceştia ridicând raţiunea mai presus de orice, detronând chiar pe Dumnezeu .

Deşi s-au fãcut mai multe clasificãri ale filosofilor şi gânditorilor existenţialişti care au trãit în secolul XX, se acceptã în general o împãrţire în douã ramuri a acestora, şi anume: una creştinã (şi de dreapta) care ar cuprinde pe K. Jaspers, N. Berdiaev, L. Şestov, G. Marcel, ş.a., şi alta atee (şi de stânga) în care sunt incluşi M. Heidegger, J.P. Sartre, Maurice Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir, Albert Camus, ş.a.

Influenţa existenţialismului în disciplinele umaniste este foarte mare dacã ne gândim cã filosofia, teologia şi literatura au avut numeroşi reprezentanţi, iar unii dintre au ei au s-au ocupat de mai multe domenii, cum a fost de exemplu Jean Paul Sartre care a fost şi romancier dar a avut şi contribuţii serioase în filosofie.

Din pãcate dupã moartea destul de timpurie a lui Kiekegaard, scrierile şi gândirea marelui filosof danez au intrat într-un oarecare con de umbrã, iar redescoperirea sa din a doua decadã a secolului al XX –lea a adus o adevãratã

eseu

58pagina

relansare a ideilor sale religioase. Contribuţia pe care o aduce Søren Kierkegaard la înţelegerea existenţei umane, la atitudinea pe care trebuie sã o aibã omul în faţa lui Dumnezeu şi la redefinirea unor concepte teologice şi filosofice este cu totul remarcabilã. Cel mai impresionant aspect privind teoriile sale despre stadiile existenţiale pe drumul vieţii este acela cã a şi trãit o mare parte din ideiile pe care la va aşterne pe hârtie, altfel spus, întreaga operã care a creat-o s-a nãscut dintr-o profundã pasiune pentru înţelegerea existenţei umane.

Fiecare om se aflã într-un stadiu de existenţã, fie cã vorbim de stadiul estetic, etic sau religios. Existenţa umanã fiind foarte complexã, orice alegere şi opţiune pe care o facem în viaţã presupune cu adevãrat multã responsabilitate şi determinare.

Spre deosebire de idealismul hegelian, care vedea individul uman ca pe o rotiţã fãrã importanţã într-un imens mecanism al istoriei în care scopul principal consta în a urmãri devenirea Spiritului Absolut, Søren Kierkegaard aduce în prim planul preocupãrilor filosofice şi teologice realizarea existenţialã a individului, şi tocmai acestã reaşezare fireascã a subiectivului va da naştere unor noi abordãri în secolul XX, când majoritatea filosofilor îşi vor revendica originea de la gândirea lui Kierkegaard, socotindu-l pe acesta, drept „pãrinte al existenţialismului”.

Kierkegaard ne-a învãţat sã nu trecem cu vederea marile personalitãţi din istoria biblicã în favoarea aşa-zişilor filosofi, de talia lui Hegel, care pretind cã au înţeles structura lumii şi mişcãrile Spiritului Absolut: „E dificil, se pare, a-l înţelege pe Hegel, dar a-l înţelege pe Avraam e un fleac. A-l depãşi pe Hegel e un miracol , dar a-l depãşi pe Avrram e lucrul cel mai uşor.”

Søren Kierkegaard este un gânditor pentru care viaţa, trãirea religioasã şi filosofia nu sunt despãrţine în nici un fel, impresioneazã şi acum interesul şi încercarea sincerã a lui de a mãrturisi adevãrul şi de a deschide ochii contemporanilor cu privire la problema religioasã în primul rând. Deşi nu a fost un creator de sistem, a avut o gândire vizionarã, contrapuncticã şi cu multiple valenţe în esteticã, eticã şi religie. Efortul kierkegaardian se aseamãnã cu cel dus cu douã milenii înaintea sa de Socrate, care a propus compatrioţilor o metodã maeuticã de descoperire a adevãrului din om.

Kierkegaard nu a murit condamant la moarte, cum a pãţit Socrate, dar a murit „sleit de puteri în luptã durã cu contemporanii sãi, a cãror beatitudine mediocrã o otrãvea cu sãgeţile scrisului sãu stârnitor.”

Trebuie remarcatã şi disputa pe care a avut-o cu Biserica oficialã, marele filosof danez reproşa superiorilor ierarhici lipsa de dãruire în exercitarea misiunii încredinţate şi obedienţa faţã de politica statalã, drept pentru care devenise

o adevãratã Bisericã oficialã. Cea mai valoroasã contribuţie a gânditorului de la Copenhaga este fãrã îndoialã cea a creionãrii raportului dintre raţiune şi credinţã, pânã unde trebuie sã ne folosim de raţiune, şi care este importanţa credinţei în viaţa religioasã.

Încrederea prea mare în puterile raţiunii poate sã degenereze într-o formã dubioasã de perversitate, în care actele sãvârşite cu conştiinţa religiozitãţii şi confirmate de raţiune pot sã dispunã la sãvârşirea compromisurilor de naturã moralã. Mai exact, gândul cã împlineşti voia lui Dumnezeu, poate sã înşele facultatea raţiunii, care se ghideazã dupã alte norme decât cele ale credinţei. Poţi sã ajuţi un cerşetor cu câţiva bãnuţi, raţiunea sã-ţi confirme valoarea gestului pe care l-ai fãcut, dar în acelaşi timp sã fraudezi şi sã violentezi încrederea unor oameni. Omul credincios se ghideazã întotdeauna dupã dinamica credinţei, şi se fereşte de rigorismul fariseic al raţiunii care dã impresia corectitudinii şi al onestitãţii.

Trebuie sã ne ferim în a avea o perspectivã eronatã asupra lui Søren Kierkegaard, cei care îl aşeazã alãturi de nihilişti, ignorã complexitatea vieţii religioase, dar nici nu se poate trece cu vederea accentuarea de cãtre filosoful danez a elementelor preonderent negative din sfera existenţei umane: anxietatea, pãcatul, frica, disperarea, ş.a.

eseu

59p a g i n a

Aşa cum autorul însuşi anunţă în prefaţă, cartea Visul unei teorii finale, apărută în 2008 sub traducerea lui Bogdan Amuzescu, scrisă însă, în 1993 „prezintă o mare aventură intelectuală”- căutarea legilor ultime ale naturii, lucru pe care l-a şi subliniat în subtitlul cărţii: În căutarea legilor ultime ale naturii.

În linii mari, Visul unei teorii finale e alcătuit din trei părţi şi o încheiere. Prima parte, capitolele 1, 2 şi 3 prezintă ideea de teorie finală; a doua parte, capitolele 4, 6, 7, 8 explică felul în care au reuşit fizicienii să avanseze către o teorie finală; iar a treia parte, capitolele 9, 10, 11 fac speculaţii asupra formei teoriei finale şi asupra modului în care descoperirea ei va influenţa omenirea. Capitolul 12 prezintă argumentele pro şi conta Superacceleratorului Supraconductor, (Superconducting Super Colider), pe scurt SSC, un instrument nou şi costisitor1 (estimat la peste 8 miliarde de dolari), dar absolut necesar fizicienilor din domeniul energiilor înalte.

Născut la New York pe 3 mai 1933, fizicianul Steven Weinberg este unul din reprezentanţii de seamă ai fizicii teoretice actuale. Activitatea sa ştiinţifică culminează în 1979 cu Premiul Nobel2 în fizică pentru contribuţii decisive la elaborarea teoriei câmpului electroslab, teorie ce unifică interacţia electromagnetică cu cea nucleară slabă. De asemenea, din anii ’60 se orientează şi spre astrofizică publicând în 1972 Gravitation and Cosmology, tratat de referinţă în domeniu.

Cartea de faţă debutează cu un Prolog (capitolul 1) unde se rezumă într-un mod aproape comemorativ fascinanta istorie a fizicii teoretice fundamentale: fizica particulelor elementare. În primul rând, autorul recunoaşte importanţa

1 Cartea devine astfel, un răspuns la adresa adversarilor politici, economici, dar şi a unor reprezentanţi a ştiinţei mari care nu vor să înţeleagă şi să recunoască valoarea proiectului SSC, a cărui finanţare în viitor rămâne, de asemenea, problematică. 2 Primit în acelaşi an şi de Sheldon Glashow şi Abdus Salam.

Steven Weinberg -“Visul unei teorii

finale”

deosebită pe care teoria relativităţii (atât speciale şi cât şi generale) a lui Einstein, a avut-o la începutul secolului XX, în cadrul dezvoltării mecanicii cuantice. Turnura lui Einstein a marcat întreaga gândire ştiinţifică din cadrul fiziicii teoretice care a urmat: mecanica cuantică, electrodinamica cuantică, cromodinamica cuantică3, teoria corzilor, hipersimetria, şi alte teorii actuale ce urmăresc construcţia modelului standard4 al particuleleor elementare. Din fuziunea relativităţii cu mecanica cuantică s-a dezvoltat o nouă perspectivă asupra lumii, în care materia şi-a pierdut rolul central. Apare astfel ideea curbării spaţiului-timp, ca trăsătură fundamentală a gravitaţiei, ideea de funcţie de undă, ideea de probabilitate generată în special de principiul de incertitudine a lui Heinsenberg, şi nu în ultimul rând principiile de simetrie, premergătoare unei mult visate teorii unificate a câmpurilor: câmpul electroslab, care cuprinde forţa electromagnetică şi forţa nucleară slabă, câmpul forţei nucleare tari, şi câmpul gravitaţional.

Capitolul 2, Despre o bucată de cretă, este de fapt, o parafrazare a unei prelegeri din 1868 a distinsului anatomist Thomas Henry Huxley, supranumit de contemporanii săi, „buldogul lui Darwin”. Prelegerea a fost susţinută în catedrala oraşului britanic Norwich, în faţa unui public divers, Huxley dorind să explice întreaga poveste a evoluţionismului pornind de la o simplă bucată de cretă. Weinberg se foloseşte de acest exemplu, pentru a evidenţia cel mai straniu şi mai frumos lucru pe care l-au descoperit oamenii de ştiinţă, anume structura convergentă a explicaţiilor ştiinţifice. Aceasta este „poate cel mai profund lucru pe care l-am aflat până acum

3 Teoria cuarcilor şi gluonilor care respectă simetria locală de culoare. Cuarcii sunt particule ce intră în constiuţia nucleului atomic, iar gluonii particule care produc forţele tari ce lipesc cuarcii în protoni şi neutroni. 4 Modelul standard al particulelor elementare reprezintă combinarea teoriei electroslabe cu cromodinamica cuantică.

Ciprian Iulian ŞOPTICĂ

teze şi sinteze

60pagina

despre univers”5. Weinberg neagă afirmaţiile unor sceptici radicali ca Wittgentein, vizavi de realitatea legilor naturii: „la baza întregii perspective moderne asupra lumii se află iluzia că aşa numitele legi ale naturii sunt explicaţia fenomenelor naturale”. Asemenea averitismente îl lasă rece pe autor.

O bucată de cretă devine astfel, pretext pentru a explica de ce aproape toate domeniile experienţei ştiinţifice se pot lega de principiile fizicii prin săgeţi explicative, ca de exemplu: modelul standard al particulelor elemenatare, structura ADN-ului, cosmologia cuantică cu teoria expansiunii universului, entropia din termodinamică, etc. Cea care nu s-ar plia unei convergenţe explicative ar fi conştiinţa, după afirmaţiile fizicianului Brian Pippard. Însă, pe Weinberg nu-l interesează asemenea probleme ce ţin mai mult de interesele umane, ci mai degrabă ordinea logică intrinsecă naturii. Aceasta presupune a adopta un „realism” prin care să se creadă în realitatea ideilor abstracte, şi deci a legilor naturii, în opoziţie cu pozitivismul modern, care acceptă doar realitatea a cea a ce poate fi observat direct.

În Capitolul 3, intitulat Două argumente în favoarea reducţionismului Weinberg prezintă detaliat o faimosă dispută din chiar interiorul fizicii teoretice, cea dintre reprezentaţii fizicii particulelor elementare, tabără din care el însuşi face parte, şi reprezentanţii fizicii stării condensate (a semiconductorilor, supraconductorilor). Chiar dacă în cadrul audierilor Comitetului Congresului din 1987, Weinberg însuşi a depus mărturie pentru finaţarea de către Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă a SUA, şi a cercetărilor din cadrul fizicii moderne a stării condensate, mulţi reprezentaţi din tabăra opusă s-au declarat împotriva proiectului SSC. Un exemplu concludent, fiind Philip Anderson de la Laboratoarele Bell şi Princeton. Afirmaţia acestuia despre iraţionalitatea şi inutilitatea6 proiectului SSC iritându-l pe Weinberg.

De asemenea, prietenul său, biologul evoluţionist Ernst Mayer, care a dat cea mai bună definiţie operaţională a speciilor biologice, s-a legat de un articol din Scientific American, pe care Weinberg îl publicase în 19857. În acest articol Weinberg menţiona că speră într-o perspectivă unitară, în care fizica particulelor elementare

5 Stewen Weinberg, Visul unei teorii finale, În căutarea legilor ultime ale naturii, Ed.Humanitas, Bucureşti, 2008, p 28.6 Afirmaţia, care în fapt nu prea sună a atitudine epistemologică deschisă era următoarea: „rezultatele din fizica particulelor nu sunt cu nimic mai profunde decât contribuţia lui Alan Turing la întemeierea informaticii sau cea a lui Francis Crick şi James Watson la desoperirea secretului vieţii”.7 Dar pe care îl scrisese în 1974.

să găsească acele legi generale simple, care să explice de ce natura e aşa cum e. Acuza pe care i-o aduce vizavi de acest articol e că acesta e „un oribil exemplu privind modul în care gândesc fizicienii”8, catalogându-l drept „reducţionist intransigent”9. Replica vine într-un articol din revista Nature, în care respinge ideea lui Mayer cum că ar fi un reducţionist intransigent, ci, mai degrabă un reducţionist concesiv. Clasificarea pe care Mayer o face tipurilor de reducţionism şi pe care autorul nostru o prezintă pe scurt în subsolul lucrării de faţă10, i se pare irelevantă şi neconcludentă. Distincţia pe care Weinberg o face între „reducţionismul ca regulă generală pentru progresul ştiinţific”11 şi „reducţionismul ca expresie a oridinii din natură”, şi pe care o consideră perfect adevărată, pare a fi, cel puţin din punctul de vedere al unei filosofii a ştiinţei, mult mai aproape de realism. Dar, întrucât fiecare înţelege prin reducţionism altceva, Weinberg încearcă a stabili clar semnificaţia termenului, prezentându-şi opţiunea pentru un anumit tip de reducţionism, cel concesiv.

Prejudecata comună pe care o facem asupra reducţionismului e percepţia unui anumite ierarhii: unele adevăruri sunt mai puţin profunde decât altele şi pot fi reduse la ele, aşa cum chimia poate fi redusă la fizică. De aceea, s-a înrădăcinat în rândul unor oameni de ştiinţă ideea greşită că reducţionismul ar fi Răul prin excelenţă, iar că reducţioniştii cei mai înverşunaţi sunt teoreticienii fizicii particulelor elementare12. Pentru Weinberg, reducţionismul nu e un principiu călăuzitor pentru programele de cercetare, ci „o atitudine faţă de natura însăşi”13, şi în acest sens, el nu e decât înţelegerea faptului că principiile ştiinţifice sunt aşa cum sunt datorită altor principii mai profunde, ce pot fi reduse la un ansamblu de legi simple interconectate. Weinberg respinge formele mai naive ale reducţionismului militând pentru o

8 Stewen Weinberg, Visul unei teorii finale, În căutarea legilor ultime ale naturii, Ed.Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 52.9 Ibidem, p 52.10 Reducţionism constitutiv (ontologic sau de analiză), care este o metodă de studiu a obiectelor prin cercetarea constituenţilor lor elementari; reducţionism teoretic, care este o explicaţie a unei întregi teorii în termenii unei teorii mai cuprinzătoare; şi reducţionismul explicativ, conform căruia singura cunoaştere a componentelor sale ultime ar fi suficientă pentru explicarea unui sistem complex., p.5211 Lucru, de altfel, cu care nu e deacord. Lucru, de altfel, cu care nu e deacord.12 Faptul că în momentul de faţă fizica particulelor Faptul că în momentul de faţă fizica particulelor elementare este modul cel mai optim de abordare a legilor ultime ale naturii este după Weinberg doar un aspect conjunctural al reducţionismului, căci lucrurile se pot schimba.13 Steven Weinberg, Op.cit, p.55. Steven Weinberg, Op.cit, p.55.

teze şi sinteze

61p a g i n a

epistemologie evoluţionistă, în care sunt posibile fluctuaţii, revizuiri, reabilitări, şi în care, desigur, imprevizibilul îşi are importanţa sa.

O perspectivă reducţionistă asupra lumii este utilă din punctul de vedere a lui Weinberg, în toate domeniile cunoaşterii: biologie, medicină, genetică, cosmologie, astronomie, teoria haosului, statistică, economie, chiar şi în tehnică. Chiar dacă perspectiva reducţionistă asupra lumii este rece şi impersonală, înarmat cu argumente solide din punct de vedere istoric, teoreticianul forţei electroslabe, respinge opiniile adversarilor reducţionismului, atât a celor care sunt iritaţi de răceala pe care ştiinţa modernă ar aduce-o faţă de spirit14 cât şi a holiştilor, a căror reacţie la reducţionism ia forma unei credinţe iraţionale în energii psihice şi forţe vitale15.

În capitolul 4, Mecanica cuantică şi dificultăţile ei, ideea centrală pe care o urmăreşte autorul e să sublinieze faptul că „dacă există ceva care ar putea supravieţui într-o teorie finală, aceasta e mecanica cuantică”16. Importanţa deosebită a mecanicii cuantice în înţelegerea sensurilor ultime ale structurii materiei şi a legilor fundamentale ale naturii e tocmai scopul acestui capitol, în care ne este prezentată într-un stil concis şi atrăgător, aproape ca pe o poveste, întreaga istorie a teoriilor din cadrul fizicii particulelor elementare, de la teoria relativităţii generale a lui Einstein, până la ultimele noutăţi din teoria corzilor17.

Steven Weinberg a clasificat fizicienii ce s-au ocupat de soluţionarea problemelor ce le impune mecanica cuantică în funcţie de importanţa lucrărilor şi descoperirilor lor, în fizicieni înţelepţi şi fizicieni magicieni. Fizicianul înţelept judecă sistematic problemele fizicii pe baza ideilor fundamentale privind felul în care natura ar trebui să fie, folosind metoda deductivă în logica elaborarării sistematice a teoriilor, spre ex: Einstein în elaboraea teoriei generale a relativităţii. Fizicienii magicieni nu mai folosesc o metodă raţional-deductivă, sistematică şi pur logică, ci ei ajung la formularea noii teorii „sărind peste toţi paşii intermediari înspre o

14 În specal cei din ştiinţele socio-umane, literaţii În specal cei din ştiinţele socio-umane, literaţii15 Atitudinea reducţionistă oferă un filtru util, care îi Atitudinea reducţionistă oferă un filtru util, care îi scuteşte pe oamenii de ştiinţă din toate domeniile să piardă vremea cu idei ce nu merită să fie urmate.16 Ibidem, p.63 Ibidem, p.6317 Amintim doar câteva teorii la care Weinberg zăboveşte Amintim doar câteva teorii la care Weinberg zăboveşte pentru a prezenta direcţiile şi sistemele pe care fizicienii şi matematicienii le-au elaborat şi urmat :Principiul de incertitudine a lui Heinsenberg, teoria radiaţiei termice a lui Planck, teoria cuantică a electronului a lui Paul Dirac (1928), funcţia de undă interpretată în termeni de probabilităţi a lui Max Born (1926), ecuaţia dinamică a lui Erwin Schrodinger(1925-1926), complementaritatea lui Niels Bohr, etc.

nouă viziune asupra naturii”18, spre ex: Einstein, când a propus ideea de foton în 1905, sau articolul despre incertitudine a lui Heinsenberg. Dacă articolele fizicienilor înţelepţi sunt posibil de înţeles şi explicat, cele ale fizicienilor magicieni sunt adeseori incomprehensibile.

Interesant în acest capitol de istorie a teoriilor mecanicii cuantice, modul cum Weinberg compară stilurile fiecărui fizician în parte, lucru necesar pentru a da o explicaţie suficientă şi coerentă, vizavi de problemele mecanicii cuantice, unui public cât mai larg.19

Capitolul 5, Povestiri despre teorie şi experiment, după cum reiese şi din titlu, merge pe acelaşi fir didactic explicatv, de data aceasta pentru a lămuri o altă problemă subtilă a istoriei ştiinţei, anume relaţia epistemic tensionată dintre teorie şi experiment în cadrul progresului fizicii din secolul XX. Concluzia la care ajunge autorul e că de cele mai multe ori fizicienii, în elaborarea teoriilor au fost călăuziţi de judecăţi estetice, decât de rigoarea şi coerenţa rezultatelor anumitor experimente. Judecata estetică20 a stat nu numai la elaborarea noilor teorii, dar şi în judecarea validităţii teoriilor fizice existente.

O primă povestire se referă la teoria relativităţii generale, cunoscută ca şi teoria lui Eintein despre gravitaţie. Ea a fost unanim acceptată la începutul anulor ‘20, dar scepticismul asupra testării ei în experimentele legate de eclipsa din 1919, era de aşteptat să apară. Weinberg consideră că o explicaţie mai clară privind relaţia dintre teorie şi experiment, se face prin distincţia dintre retrodicţie şi predicţie. În cadrul retrodicţiei există temerea ca teoreticianul să-şi ajusteze teoria pentru a fi în acord cu datele experimentale deja cunoscute; ceea ce îi determină un grad de testabilitate scăzut, spre ex: precesia suplimentară a orbitei lui Mercur. În cazul predicţiei teoreticianul nu cunoaşte rezultatul experimental atunci când elaborează teoria, ci experimentatorul e cel care cunoaşte de data aceasta rezultatul teoretic atunci când efectuează experimentul, spre ex: devierea luminii de către câmpul gravitaţional al soarelui.

A doua poveste se leagă de electrodinamica cuantică a electronilor şi luminii. Printre primele articole despre mecanica cuantică a fost lucrarea cu trei autori: Max Born, Werner Heisenberg şi Pascal Jordan din 1926. Aceştia au demonstrat

18 Ibidem, p. 79. Ibidem, p. 79.19 De un surprinzător rafinament didactic este povestioara De un surprinzător rafinament didactic este povestioara din finalul capitolului, în care Weinberg îşi imaginează un dialog între două personaje cunoscute din nuvela lui Dickens, Un colind de crăcin, cu scopul de lămuri unele dificultăţi ale teoriilor mecanicii cuantice.20 Destul de concludentă în acest sens e fraza:„Cred că Destul de concludentă în acest sens e fraza:„Cred că acceptarea unanimă a relativităţii s-a datorat în mare parte forţei de seducţie a teoriei însăşi, pe scurt, frumuseţii ei”.

teze şi sinteze

62pagina

cum că energia şi impulsul câmpului electro-magnetic dintr-o rază de lumină apar în pachete ce se comportă ca şi particule. Urmează teoria antiparticulei a lui Paul Dirac, în 1928. Un accent aparte pune autorul nostru pe un articol din 1930, tulburător pentru teoreticienii vremii, al tânărului fizician american Julius Robert Oppenheimer21 despre problema infiniţilor, caracteristică particulelor cu energie înaltă. Încercări de anulare a infiniţilor a interprins o întreagă echipă de teoreticieni: Willis Lamb, Victor Weisskopf, Hans Bethe, Richard Feynman, Julian Schwinger, Sinitiro Tomonaga, etc. Aceştia au elaborat independent metode de calcul pentru anularea infiniţilor, unele dintre ele chiar în acord cu experimentele care le-a urmat. Soluţia pe care toţi au acceptat-o a fost renormarea22 sau redefinirea masei şi sarcinii electronului în mod adecvat. Pe seama acestor încercări teoretice, Steven Weinberg şi Paul Dirac au purtat remarcabile dispute. După Dirac, cerinţa ca teoria să fie complet finită e „asemănătoare cu o mulţime de alte judecăţi estetice pe care fizicienii teoreticieni simt mereu nevoia să le facă”23.

Cea de-a treia povestire se leagă de elaborarea şi acceptarea teoriei forţei nucleare slabe. Această forţă nu este importantă în viaţa cotidiană, precum forţa electrică, magnetică, sau gravitaţională, dar joacă un rol important în reacţiile nucleare care generează energie şi produc diferite elemente chimice în interiorul stelelor. Weinberg realizează un scurt istoric al elaborării teoriei, în care îi consideră precursori pe Henry Becquerel, în special cercetările sale din 1896 asupra radioactivităţii24, şi pe Enrico Fermi, care în 1933 elaborează o teorie prin care leagă forţa nucleară slabă de orientarea relativă a spinilor particulelor implicate. Ajungând la prezentarea contribuţiei personale în acest domeniu, Weinberg aminteşte şi dificultăţile, dar şi succesele care le-a întâmpinat de-a lungul cercetărilor sale. Îi citează astfel pe matematicienii şi teoreticienii Been Lee, Gerard’t Hooft şi John Ward, ce l-au ajutat să realizeze echivalentul matematic al teoriei forţei electroslabe, dar şi pe fizicienii Abdus Salam şi Sheldon Glashow, cu care şi-a împărţit premiul Nobel pentru fizică pe anul 1979.

21 Cercetările lui Oppenheimer în direcţia soluţionării Cercetările lui Oppenheimer în direcţia soluţionării problemei infiniţilor a avut implicaţii în cadrul dezvoltării radio-cosmologiei.22 Acordul numeric între teorie şi experiment, după Acordul numeric între teorie şi experiment, după părearea autorului nostru, vizavi de încercările repetate ale teoreticienilor şi experimentatorilor asupra soluţionării infiniţilor, este, „probabil cel mai impresionant din întreaga ştiinţă”, p.10523 Ibidem, p.105. Ibidem, p.105.24 Dezintegrarea beta, forţa care face ca un neutron din Dezintegrarea beta, forţa care face ca un neutron din nucleu să se transforme în proton, apărând un electron şi o particulă, antineutrin , ce sunt expulzate din nucleu.

În Capitolul 6, numit Teorii frumoase, autorul încearcă să explice de ce simţul estetic e uneori călăuză utilă, iar alteori nu, întru rezolvarea problemelor cu care se confruntă lumea ştiinţei, arătând totodată că „fertilitatea acestui simţ estetic este un semn al progresului”25. Simţul estetic al fizicianului se presupune că serveşte pentru a selecta ideile care ne permit să explicăm natura, şi ajută nu doar la inventarea teoriilor fizice, dar chiar şi la judecarea valabilităţii acestora. Weinberg consideră că frumuseţea unei teorii nu trebuie confundată cu ceea ce unii teoreticieni numesc eleganţă a teoriilor sau a ecuaţiilor matematice ce le însoţesc, ci ea trebuie să se întrevadă din simplitatea ideilor şi din sentimentul de inevitabil pe care ni-l dă teoria. Exemplul cel mai concludent pe care ni-l propune Weinberg de teorie frumoasă, pe care o evocă în majoritatea capitolelor, este teoria câmpului gravitaţional în relativitatea generală a lui Einstein. Un alt exemplu pe care îl va analiza în amănunt cu această ocazie, este modelul standard al forţeleor tari şi electroslabe care acţionează asupra particulelor elementare, ambele supunându-se principiilor de simetrie26. Ideea sa e că orice principiu de simetrie este în acelaşi timp şi un principiu de simplitate. Eficienţa judecăţilor estetice e uimitoare după Weinberg mai cu seamă în aplicarea matematicii

25 Ibidem, p.119. Ibidem, p.119.26 Principiul de simetrie în fizica cuantică e un alt nume pentru principiul relativităţii a lui Einstein care spune că viteza luminii este aceeaşi indiferent de mişcarea şi natura observatorului. Simetriile de tipul celei ce stă la baza teoriei electroslabe se numesc simetrii interne, deoarece se leagă de natura intrinsecă a particulelor, nu de poziţia sau mişcarea lor. Simetriile care depind de localizarea în Timp şi Spaţiu se numesc simetrii locale sau de etalonare, cea care impune existenţa gravitaţiei..

teze şi sinteze

63p a g i n a

pure la fizică, ex: teoria grupurilor27, la care şi-a adus contribuţia o seamă de matematicieni printre care Evariste Galois, Sophus Lie, Elie Carton, Gell-Mann. De asemenea, exemple de teorii frumoase din domeniul matematicii şi în special a geometriilor neeuclidiene, care au adus contribuţii substanţiale la dezvoltarea mecanicii relativiste, şi a teoriei câmpurilor, cum ar fi teoriile generale ale spaţiilor curbe, cu 2, 3, sau cu un nr arbitrar de dimensiuni, Ex: Gauss şi Riemann.

O afirmaţie care se vrea a fi un crez epistemic weinbergian este aceea că „noi nu căutăm ceva universal-ceva care guvernează fenomenele fizice pretutindeni în univers-ceva ce numim legile naturii. Nu vrem să descoperim o teorie în stare să descrie toate tipurile imaginabile de forţe..., ci sperăm să găsim o teorie care ne va permite cu stricteţe să descriem numai acele forţe: gravitaţională, electroslabă şi forţa nucleară tare. Acest gen de rigiditate a teoriilor noastre fizice e o parte a ceea ce recunoaştem drept frumuseţe”28. E, aşadar, o formă a frumuseţii legată de structuri perfecte, o frumuseţe a potrivirii elementelor în ansamblu, a rigidităţii logice, sobre şi clasice.

Capitolul 7, Împotriva filosofiei, e un atac direct la adresa filosofiei, şi în special asupra prejudecăţilor pe care aceasta le-a produs şi instaurat în conştiinţa culturală a omenirii, şi chiar în judecăţile ce ţin de descoperirile şi cercetările ştiinţifice. Weinberg însă, recunoaşte de la început că aceste prejudecăţi ce şi le-a format vizavi de filosofie, dar mai ales vizavi de filosofia ştiinţei, poartă amprenta limitelor şi subiectivităţii sale.

După părerea sa, intuiţiile filosofilor au adus din când în când beneficii fizicienilor, dar în genere prin negare-protejându-i de prejudecăţile altor filosofi. Pentru cei mai mulţi dintre fizicieni, filosofia este un gen de „realism brutal, dar eficient, o credinţă în realitatea obiectivă a ingredientelor din teoriile noastre ştiinţifice”, fizicienii se folosesc vag, doar de o anume filosofie practică. Afirmaţiile sale par uneori chiar adevărate atacuri la adresa filosofiei şi în special asupra filosofilor de profesie, dar şi asupra filosofiei ştiinţei: „ideile filosofilor pe care i-am studiat păreau obscure şi insignifiante în raport cu succesele uimitoare ale fizicii şi matematicii”, sau, „nu cunosc pe nimeni dintre participanţii activi la progresul fizicii în perioada posbelică, ale căror cercetări să fi fost semnificativ influenţate de lucrările filosofilor”29. De asemenea, el chiar se străduie în acest capitol să demonstreze „iraţionala ineficacitate a filosofiei”, susţinând că „o cunoaştere a filosofiei nu pare a fi

27 Setul complet al transformărilor care lasă neschimbat Setul complet al transformărilor care lasă neschimbat orice lucru , un obiect anume sau legile naturii formează o structură matematică numită grup.28 Ibidem, p.149. Ibidem, p.149.29 Ibidem, p.150. Ibidem, p.150.

utilă fizicienilor –în afara cazurilor în care lucrările unor filosofi ne ajută să evităm erorile altor filosofi”30. Oricum, argumentele generale vin să justifice teza că „în cea mai mare parte, filosofia nu are legătura cu ştiinţa”. Wenberg aduce astfel, exemple de argumente anti-filosofice venite din partea unor sceptici declaraţi în privinţa relaţiei dintre filosofie şi ştiinţă, pe filosofii George Gale, Wittgenstein, şi pe Feyerbend.

Faţă de filosofia ştiinţei ia de asemenea o poziţie la fel de ostilă: „ nu vreau să neg orice valoare a filosofiei ştiinţei, care în cel mai fericit caz mi se pare un comentariu agreabil despre istoria şi descoperirile ştiinţei. Dar nici nu trebuie să ne aşteptăm ca ea să ofere oamenilor de ştiinţă din zilele noastre o îndrumare utilă privind calea de urmat în cercetare sau în rezultatele pe care e probabil să se ajungă”, iar relativ la lucrările de filosofia ştiinţei scrie: „acestea erau scrise într-un jargon atât de impenetrabil, încât nu pot să cred decât că erau menite să-i impresioneze pe cei ce confundă obscuritatea cu profunzimea”, sau „nu numai metafizica creează fizicii moderne cele mai mari necazuri, ci epistemologia, studiul naturii şi surselor cunoaşterii”.

Doctrina epistemologică a pozitivismului e de asemena, o ţintă a atacurilor sale, Weinberg criticând influenţa spiritului pozitivist, în dezvoltarea ştiinţei, care de fiecare dată când a fost aplicat în special mecanicii cuantice a dus de fiecare dată la eşec. Weinberg găseşte nenumărate exemple din istoria ştiinţei, ce arată că pozitivismul este dăunător ştiinţei: de ex: întârzierea acceptării mecanicii statistice asupra interpretării căldurii ca distribuţie statistică a energiilor (Maxwell, Boltzam, Gibbs), sau rezistenţa faţă de teoria atomistă, sau în complicarea problemei infiniţilor, sau în povestea descoperirii electronului (J.J.Thomson versus Kaufman). Greşeala principală a pozitiviştilor e că ţin cu dinţii la o regulă fundamentalistă din punct de vedere epistemologic: acordarea absolută a teoriei la observaţie.

În finalul capitolului, Weinberg răspunde acuzelor venite din partea atât a unor epistemologi renumiţi ca Thomas Kuhn prin a sa „Structură a revoluţiilor ştiinţifice”, sau a lui Adrew Pickering, cu a sa carte având un titlu ironic la adresa fizicii energiilor înalte „Construind cuarcii”, sau a unor sociologi, antrolologi, şi filosofi ca Robert Merton, Sharon Traweek, Bruno Latour, Steve Woolgar, etc, care neagă pretenţia ştiinţei de a descoperi adevărul obiectiv militând în mod eronat pentru un relativism filozofic, ce-şi are originea în fond, în argumentul subiectivităţii. Unii dintre ei reducând chiar procesul de schimbare a teoriilor ştiinţifice la un simplu fenomen social. Aceştia chiar fac o echivalenţă între modul de gândire istorist al

30 Ibidem, p.149. Ibidem, p.149.

teze şi sinteze

64pagina

interpretărilor din cadrul politicii, sociologiei, psihologiei, etc, şi modul în care în ştiinţă adevărul se negociază între elitele ştiinţifice.

În Capitolul 8, intitulat Melancolia secolului XX, autorul îşi prezintă încrederea în faptul că munca fizicienilor din secolulul XX, în special descoperirile din anii ’30, ’40 în fizica cuantică (particulele ca: pozitroni, neutrini, antineutrini, etc), până la cercetările vizând modelul standard din anii ’60, ’70, ce a culminat cu descoperirile a noi particule (W, Z, miuoni, gluoni, tauoni, cuarci, etc, generatoare de noi forţe, cum ar fi forţa electroslabă, sau curentul neutru slab). Totuşi, punctul culminant a fost ideea ruperii spontane de simetrie, în care un rol important l-ar fi putut deţine o particulă numită Higgs, din care să se deducă apoi problema ierarhiei, ce se bazează pe ideea unui nou tip de simetrie, numită supersimetrie sau teoria corzilor. Nădejdea lui Weinberg se îndreaptă astfel, din nou spre laboratoarele Fermilab şi Marele Accelerator de Hadroni (LHC), de lângă Geneva, care vor fi singurele laboratoare capabile să rezolve misterele fizicii subatomice.

În Capitolul 9, Steven Weinberg urmăreşte să vadă dacă va fi vreodată cu putinţă Forma unei teorii finale, plecând de la ideea centrală a cărţii sale, că ceea ce va rămâne nemodificat într-o teorie finală e mecanica cuantică, şi aceasta pentru că nimeni nu a putut-o modifica fără să ajungă la absurdităţi logice. Un cadru nou pentru o teorie cuantică a gravitaţiei, unifcatoare, este astăzi31, teoria corzilor, ce s-a dovedit a fi primul candidat plauzibil pentru o teorie finală. Cel care a reuşit să construiască o formulă uimitor de simplă care să satisfacă toate condiţiile pentru o teorie unificată este după Weinberg, un tânăr teoretician de la CERN, Gabriele Veneziano, a cărui teorie generalizată a dus la imaginarea unui nou tip de entitate fizică, anume o coardă cuantică relativistă, ce include gravitoni.

Modelul standard, ca şi teorie de câmp eficientă a stat, astfel, în centrul fizicii moderne, dar această nouă schimbare de atitudine în privinţa teoriilor cuantice de câmp ar putea marca începutul unei noi ere postmoderne, în fizică. De asemenea, în 1982 Edward Witten, teoretician de frunte al teoriilor corzilor, a descris gravitonul ca esenţial în teoria corziilor, el fiind cumva, prima bază a unei teorii finale. În 1984 Shwarz împreună cu Michael Green au demonstrat că teoriile corzilor au acea rigiditate pe care o pretindem de la o teorie cu adevărat fundamentală; aceştia au subliniat asupra coerenţei sale matematice. De atunci, însă, sunt mii de teorii a corzilor coerente matematic ca şi teoriile Green-Schwarz. Toate teoriile satisfac simetria fundamentală numită

31 Astăzi, înseamnă anul 1993, anul în care Weinberg a Astăzi, înseamnă anul 1993, anul în care Weinberg a scris cartea.

simetrie conformă, ce pare să fie necesară pentru a garanta coerenţa cuantică a acetor teorii. Până acum nu au apărut predicţii cantitative detaliate care să permită testarea decisivă a teoriei corzilor, abia în 1995 Edward Witten a propus o sinteză a tuturor teoriilor corzilor, numită „teoria M”. Totuşi, chiar şi teoria corzilor are suficiente limite: acestea sunt date de teoria perturbaţiilor, şi de necesitatea unui principiu antropic, sau de teoria constantei cosmologice. Concluzia capitolui e, deasemena, o speranţă: „sper ca teoria corzilor va avea destulă putere de predicţie ca să poată prescrie valori pentru toate constantele din natură, inclusiv pentru constanta cosmologică. Rămâne de văzut”32.

Capitolul 10, La capătul drumului este de asemenea un prilej prin care Weinberg îşi prezintă speranţa că într-o zi se va putea găsi acel principiu fizic care să nu mai fie nevoit să fie explicat prin alt principiu mai profund. În acest sens, îl citează pe Karl Popper, care în calitatea sa de decan al filosofilor moderni ai ştinţei, respinge ideea unei explicaţii ultime: „Nu poate exista o explicaţie care să aibă nevoie de o explicaţie ulterioară”33.

La capătul opus al aşteptărilor îl citează, de data aceasta, pe teoreticianul de la Copenhaga, Holger Nielsen, dar în special pe prietenul şi profesorul său John Wheeler, care susţin că nu există nici o lege fundamentală şi că toate legile pe care le studiem azi sunt impuse naturii de modul cum facem observaţiile. Contraargumentul lui Weinberg e că oricum va fi nevoie de o metalege care să explice cel puţin apariţia acelor lucruri pe care noi le numim legi. O altă ipoteză şi mai tulburătoare, ar fi aceea că e posibil să existe o asemenea lege din care decurg toate săgeţile explicative, dar nu vom fi capabili să o cunoaştem niciodată. Optimismul lui Weinberg în existenţa unei teorii finale rămâne valabil: „eu unul cred că există o teorie finală şi că o putem descoperi şi am putea chiar găsi un candidat pentru teoria finală printre actualele teorii ale corzilor”34.

Teza lui Weinberg în legătură cu speranţa găsirii şi demonstrării teoriei finale e că, deşi nu e logic inevitabilă, ea e totuşi izolată logic, adică ea va fi atât de rigidă încât va fi imposibil ca cineva s-o modifice puţin fără ca acest lucru să conducă la absurdităţi logice. „Deşi vor exista multe teorii finale logic posibile, doar una va descrie ceva care seamăma cât de cât cu lumea noastră reală”35. Acesta este un argument realist radical, pe care Weinberg îl aduce ca şi contraargument la principiul fecundităţii 36a lui Robert Nozick, pe

32 Ibidem, p. 209. Ibidem, p. 209.33 Apud �arl Popper, în Steven Weinberg, Apud �arl Popper, în Steven Weinberg, Visul unei teorii finale, p.204.34 Steven Weinberg, Op. cit, p 208. Steven Weinberg, Op. cit, p 208.35 Ibidem, p 210. Ibidem, p 210.36 Principiul fecundităţii afirmă că diferitele universuri

teze şi sinteze

65p a g i n a

care îl consideră de fapt, un alt fel de a justifica folosirea raţionalismului antropic37 pentru a explica faptul că legile finale sunt aşa cum sunt.

Capitolul 11, este numit la modul interogativ Şi Dumnezeu? tocmai pentru a provoca conştiinţa ştiinţifică la un dialog cu cea religioasă, teologică. Weinberg crede, sub influenţa visului unei teorii finale, că dacă am putea desoperi în natură un semn al lucrării lui Dumnezeu, acela ar fi legile ultime ale naturii. Pe de altă parte, după ce prezintă crezul unor mare savanţi ca Einstein, dar şi a unor teologi ca Paul Tillich, Weinberg consideră înţelegerea lui Dumnezeu în sens spinozist ca şi oridine, sau lege a naturii nu neapărat falsă, ci insignifiantă. De altfel, experienţa ştiinţei în istorie nu a dat un sens personal legilor naturii, ci a fost în general glacială. În spiritul demitizării vieţii, Weinberg este în dezacord cu lucrarea lui Erwin Schrodinger din 1944 intitulată „Ce este viaţa?”, susţinând că „e o descoperire cu adevărat importantă faptul că putem ajunge foarte departe în explicarea lumii fără a face apel la intervenţia divină, atât în biologie, cât şi în fizică”, sau că „ singura soluţie pentru ca orice fel de ştiinţă să progreseze e să presupunem că nu există nici o intervenţie divină şi să vedem cât de departe putem ajunge pornind de la această ipoteză”38.

Ca om de ştiinţă, şi ca american de etnie evreu ashkenazi, păstrând în suflet amintirea sumbră a Holocaustului39, Weinberg îşi prezintă în acest capitol, într-un mod aproape prozelit, poziţia ateistă, în special în ceea ce priveşte soluţionarea disputei dintre ştiinţă şi religie, evidenţiată mai ales între teoria modernă a evoluţiei şi creaţionism. El susţine cu mândrie că bătălia a fost câştigată în unele state din SUA (ex. Texas) de către evoluţionismul ateu: „am câştigat bătălia, acum manualele din liceele din Texas nu numai că au dreptul, dar sunt obligate să prezinte teoria modernă a evoluţiei fără nici un fel de aberaţii despre creaţionism”. Astăzi, susţine Weinberg, „adevăratele mistere trebuie căutate în cosmologie şi în fizica particulelor elementare”40. De asemena, consideră exagerată poziţia unor oameni de ştiinţă vizavi de acordarea unei importanţe deosebite principiului antropic. Analizând diferenţele dintre experienţa religioasă şi cea ştiinţifică, el consideră, pe de-o parte, că fizicienii au ajuns cât de cât la o înţelegere satisfăcătoare asupra realităţii fizice, însă experienţele ce provin dine

logic acceptabile există într-un anume sens, fiecare cu propriul lui set de legi fundamentale.37 Raţionalismul antropic se referă la principiul antropic care susţine necesitatea apariţiei unei fiinţe inteligente în Univers care să dea sens legilor fundamentale ale naturii.38 Ibidem, p 218, 219. Ibidem, p 218, 219.39 Ibidem, p 221. Ibidem, p 221.40 Ibidem, p 220. Ibidem, p 220.

revelaţia divină sunt divergente, iar pe de altă parte că experienţa ştiinţifică este într-adevăr abstractă, impersonală, pe când cea religioasă caută un sens vieţii, atribuind omului un rol marcant în destinul cosmosului, lucru pe care îl cataloghează ca purtând „pecetea dorinţelor noastre”, adică faptul că e marcat de subiectivitate.

La fel de şocantă este şi atitudinea sa vizavi de ideea de a da un sens Universului, şi de faptul că respinge drastic chiar şi ideea unui Dumnezeu inactiv, retras şi apatic, după cum îl vedea Einstein. Răspunsul său la întrebarea din titlu e tranşant: „cu cât ne cizelăm mai mult ideea de Dumnezeu pentru a o face plauzibilă, cu atât ea pare mai lipsită de sens”41. Deşi confuzia intelectuală a liberalismului religios poate deruta pe mulţi, consideră religia dogmatică conservatoare mai nocivă, chiar dacă aceasta, a avut ce e drept contribuţii semnificative în plan moral şi artistic. Respinge, deasemenea, atitudineaa larg răspândită faţă de religie: un adânc respect combinat cu o profundă lipsă de interes. Crede cu convingere în capacitatea ştiinţei în dezvoltarea săsnătoasă a societăţii, bazată pe principiul toleranţei, considerând că nu certitudinea ştiinţifică e potrivită pentru acest rol, ci incertitudinea, căci prin această poziţie ea e conştientă de limita cunoaşterii umane.

În finalul lucrării Capitolul 12, intitulat În districtul Ellis este prezentată42 povestea renunţării din motive politico-economice a proiectului SSC (Supraacceleratorul Supraconductor), care fusese proiectat în urma numeroaselor negocieri în anul 1988, în districtul Ellis din Texas, tocmai pentru calităţile geologice excepţionale pe care acest teren le deţine, fiind un sol calcaros uşor de forjat, şi toodată, suficient de rigid pentru a susţine construcţia. Proiectul SSC a fost abandonat în 1993, mulţi aşa-zişi reprezentanţi chiar ai „ştinţei mari” au acceptat fără reţineri aceasta, unii chiar devenit adversari pe motivul că preferă un mod de ştiinţ mai vechi li mai modest: experimente efectuate de profesor şi student în subsolul universităţii, însă după Weinberg cerinţele actuale cer cercetări în asemena laboratoare gigantice, ştiinţa nu mai poate fi abordată ca pe vrema lui Ruherford.

Lipsa fondurilor o consideră nejustificată, întrucât au existat proiecte mult mai costisitoare ca SSC, de o utilitate practică neînsemnată precum Staţia Spaţială, sau sbmarinul Seawolf. Deocamdată speranţele lui se îndreaptă către Acceleratorul Tevatron de la Fermilab, sau către Marele Accelerator de Hadroni (LHC) de lângă Geneva, sau către acceleratoarele din Japonia.

41 Ibidem, p 226. Ibidem, p 226.42 Cu regretul savatului. Cu regretul savatului.

teze şi sinteze

66pagina

teorii, ideii, manifeste

Cuvânt înainte

Fie că vrem, fie că nu, Internetul nemarcheazăexistenţa.Apariţiaacestuinoumijlocde comunicare a revoluţionatmoduldegândireşi manifestarealscriitoruluicontemporan. Însă,dacă pentruunii dintre noi Internetul înseamnămersulfirescalevoluţiei,pentrualţiireprezintăoadevăratăcutieaPandorei. Ideea acestui dialog la masa wwwmi-avenit spontan. Am trimis un email mai multorzeci de scriitori, lăsând la latitudinea dânşilorsă răspundă la întrebări. Se pare că Internetulşi literatura virtuală sunt subiecte de continuuinteres pe toate palierele de vârstă şi activitateliterară.Poeţi,prozatori,criticiliterariaurăspunsscurt sau detaliat, exprimându-şi punctul devedere.Păreriledânşilorcâtşialemelenusevora fi şabloane literare ci simple opinii ale unoroameni care iubesc arta scrisului şi se implicăîn fenomenul literar. Sper ca acest dialog sătrezească interesul specialiştilor în filologie şiistorialiteraturii.

Ionuţ Caragea

Laacestinterviuauavutplăcereaşiamabilitateasărăspundă:

Alexandru Florin Ţene – poet, critic literar,promotorcultural,preşedintealLigiiScriitorilordinRomânia.

Ileana Floran – poetă, promotor cultural şipreşedinte al Asociaţiei Culturale FloremaDesign.

Veronica Balaj –poetă şi prozatoare,membră aUniunii Scriitorilor din România şi a AsociaţieiScriitorilordeLimbăRomânădinQuébec.

Gabriel Mirea–poet,publicist,promotorculturalpeBookblog.ro.

Laurenţiu Bădicioiu – profesor şi promotorculturalînMizil,organizatoralconcursuluiliterarRomeoşiJulietalaMizil.

Maria Popescu Butucea–poetăşiprozatoaredeficţiune.

Angela Furtună – scriitoare, publicistă, criticliterar,membrăaUniuniiScriitorilordinRomânia,membrăaAsociaţieiScriitorilordeLimbăRomânădin Québec, membră a Asociaţiei JurnaliştilorProfesioniştidinRomâniaşimembrăfondatoareaAsociaţieideApărareaLimbiiRomâne.

Petre Flueraşu – poet, promotor cultural, criticliterar,fondatorşidirectoralrevisteiARCADA.

Radu Botiş – poet, preot iconom stavrofor,membru al Uniunii Scriitorilor din România,filialaBaiaMare,Maramureş.

George L. Nimigeanu–poet,membrualUniuniiScriitorilor din România, filiala Târgu-Mureşşi membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni,Suceava.

Mircea Gheorghe–scriitor,criticliterar,membrualAsociaţieiScriitorilorRomânidinCanada.

Marius Chelaru–eseist,poet,prozator,traducător,promotorcultural,criticliterarşieditor,membrual Uniunii Scriitorilor din România, membrual Clubului Junimea, Iaşi şi membru onorifical Fundaţiei Maison Naaman pour la Culture,Beirut, Liban, Membru al Societăţii Române deHaiku,MembruWorld Haiku Association,Japonia.

Ionuţ Caragea – scriitor, promotor cultural,cofondator şi vicepreşedinte al AsociaţieiScriitorilordeLimbăRomânădinQuébec.

Ionuţ CARAGEA

Literatura virtuală şi Curentul

Generaţiei Google (I)

67p a g i n a

teorii, idei, manifeste1. Credeţi că asistăm odată cu apariţia

Internetului şi la o nouă mişcare literară mondială?

Alexandru Florin Ţene - Apariţia Internetuluia revoluţionat modul rapid de transmitere ainformaţiilor, dar şi al literaturii, în general alcunoaşteriioperelordeartă,încelemaiîndepărtatecolţuri ale Terrei. Internetul este un mijloc decomunicarecuorazădeacţiunefărăprecedent,capabil să împletească mediile culturale maistrâns ca oricând. Dacă inventarea tiparniţei adeschis drumul primei mari revoluţii în sferacomunicării dintre oameni, apoi televiziunea,acum,prinapariţiaInternetului,afostdeclanşatăatreiamarerevoluţiedeacestfel. Odată cu dezvoltarea Internetului aapărutşicititorul de Internetşi,totodată,scriitorul pe Internet. AstfelInternetulaînceputsăformezedouăcategorii,aşacumapariţiatiparniţeiaformatscriitorul de carte şi cititorul de carte, înlocuind menestrelii şi ascultătorii acestora. De fapt,Internetulpoateficonsideratdreptcemairecentădintr-o serie de schimbări evolutive petrecutede-alungul secolelor în domeniul formelor decomunicare.Trecereade lacomunicareaorală laceascrisă,ceadelascrislatiparşiapoiceadelatiparlacomunicareaprinradio,televiziuneşiapoiInternetul s-ar putea săpară a fi evoluţii destuldeneutre. În acest context Internetul are oinfluenţă asupra mişcării literare mondiale casuport electronic, influenţândstilullucrărilor,carevadevenimaiconcisşialert,inclusivesteticul.Vaapareointerferenţăaculturilorcaresevareflectaşiînliteratură.Pesteanivaapareonouămişcareliterară în care specificul naţional va fi multestompat.

Ileana Floran-Da.Potchiarspunecăamasistatlanaştereaunuinoucurentliterar.

Veronica Balaj-Desigur.Deşinuaşvreasădauunrăspunspătimaş.Acceptareadinprimaclipăa

existenţeiunui fenomennumit„Internet”,poatepărea părtinitoare. Oricum am privi lucrurile,aceastănouăformulănupoatefiignoratăşicredcă toată esenţa constă în ideea de comunicare.Un factor esenţial în evoluţia umană a fostmereu comunicarea. Indiferent de formă: prinviu grai, prin scris, apoi radioul, televiziunea şiiată, Internetul. Acesta oferă posibilitatea uneicomunicări foarte rapide la distanţe diferite şipediferitepaliere intelectuale.Comunicarea,unelement specific uman, corespunde cu vitezade gândire pe care o suplineşte în parte azi,Internetul. Ce-ar fi fost omenirea dacă nu ar fiexistat căi de comunicare? Privitor la literatură,sigur, se pot comunica rapid, fără limită despaţiu, idei, formule literare dar (iată, intervineşi un „dar” pentru contracararea eventualeinote de exclusivism), în nici un caz nu putemconsidera că marile opere literare se creeazăspontan,comunicândpeInternetuntext,oidee,o pagină literară. „Mişcarea literară mondială”la care faceţi referire există în parametri şi pedimensiunea comunicare suplimentară, schimbintensdeinformaţii...

Gabriel Mirea-Noilemişcăriliterareseţinlanţîncepând din secolul 19, cu sau fără Internet.Originalitatea – concept de sorginte romantică,este legată în mod evident de nou. De altfelavantajul Internetului ar putea contura o nouădirecţie prin 3 demersuri posibile: fie omişcareliterală–săsemeargăsprevisulavangardiştilorcare îşi doreau poeme cu un aspect aducând adesen, fie o mişcare de unificare într-o limbăsupranaţională – cum vedem în numeroaselepoeme cu inserţii englezeşti, fie – ceea ce ar fide dorit – o mişcare de aprofundare culturală,probabilceamaipuţinvizibilă,avândînvederecăaziexistăcelpuţinteoreticposibilitateaaccesuluilaoricecarte..

Laurenţiu Bădicioiu - Cred că asistam maidegrabălaonouăformădeartă,concomitentcudiluarea şi amestecul valorilor, din cauza preamariipermisivităţiaInternetului.

Maria Popescu Butucea -Nuştiudacăs-aînchegato mişcare literară mondială, dar cu siguranţădeschiderilesuntfoartemari.Nuestecomparabildecât cu generalizarea învăţământului de acumcâtevasecole.Senasctotmaimultetalenteînfaţacalculatorului, tocmaidatorită accesului uşor şi,mai ales, liber de orice cenzură. Eu nu aş fi scrisniciodată dacă nu aş fi avut acces la net. ÎncepsăvădşimarilediferenţeîntreceicareacceseazăşiceicarenuacceseazăInternetul,prinfaptulcă

68pagina

teorii, idei, manifesteprimiisunttotmaibuni.

Angela Furtună - Omişcare literară presupuneun canon literar şi poate că şi un program,înainte de toate. Pentru că literatura trebuiesă fie un concentrat de mesaj ce vine simultandintr-o analiză a experienţei şi dintr-o sintezăa inovaţiilor, ca să o citez, în esenţa ei, aici, peRebeccaWest. Iardeuncanonnou legatnumaideInternetnuputemîncăvorbiniciînliteraturaromână, cum nici, cu atâtmaimult (fiind chiarutopică şi nerecomandabilă, concetistă, aceastăformulare!), la scară globală. Iată cum, deşi nuavem în vedereun canon, avemprin Internet otehnologie a sufletului şi un apetit reacţionarsubminator al status quo-ului actual, exprimateprinformedeartădigitalăşimotoaredecreaţieliterară. Ceea ce s-a mondializat prin apariţiaInternetului a fost democratizarea accesuluiautorilor la actul publicării, care se poate faceacumşinumaionline,aşadarrapidşicuprizareinstantanee la public. Asta a însemnat, însă, caalături de scriitori cu bun simţ şi profesionişti,săsteaşigrafomani,şioligofreni,şioamenifărătalent sau fără discernământ estetic, infractori,deliranţi,sinucigaşiceamânăprindelirulliteraractulfinal,teroriştiailiterelor,exhibiţionişti...IarînacestBabilonsedeceleazăgreuîntreliteraturahipertextuală, nerecomandabilă publicării, şigratuitatea absolută, maniacală monomană şinon-semantică. Pedealtăparte,s-arputeacatoateacestecategorii subliterare şi non-literare să fi existatşi înainte, însă funcţionau într-un spaţiu maiintim,privatşiinofensiv,laolaltăcuuncaietdeconfesiuni şi eventual cu un jurnal de spital, întimpceacumviolenţaşidezinhibareamanifestăa artei (gratuită, accesibilă, exhibiţionistă)propagate prin Internet numai pot fi ascunse,nici ignorate sau minimalizate. Prin audienţăşi libertate, Internetul legitimează expresivităţiartisticedeneconceputînlumeanon-internautică(iatăcăavemacumşiaceastădihotomiedinpunctdevedereaxiologic!)sauînlumearecentăşi,maimult, introduce categorii juridice noi, privinddrepturile de autor, egale pentru capodopere şirebuturi, dacă îl amintimaicipeUmbertoEcco,cel ce publica acum câţiva ani în L´Espressodezbaterile sale pe tema literaturii în epocaInternetuluisubgenericulPliculeţul Minervei. Prin esenţa sa, Internetul schimbăproblema receptării, iară nu în chip decisivmecanismulfaceriiliteraturii.Schimbândînmodrevoluţionar receptarea şi targetul discursuluiliterar,Internetuldevineşiţintaelitelorintelectuale

care încă critică necruţător, aproape printr-undelirpolitic-ideologic,bazeleactualeinternautice:vulgaritateamaselorşimediocritateavremurilorinternautice. Acesta este un paradox, dacă negândim că Internetul a apărut ca instrumentdelucru bibliografic al universitarilor şi elitelorintelectuale, pentru a se democratiza enorm înultimiidouăzecideani. Aşadar,acestfenomenartrebuidefinitînmoddinamic,caunconglomeratconceptualsituatîntremodă,stildecomunicareşiepistemă,privităca un produs de fuziune a antropocentrismuluicuuntehnocentrismagresiv. “Canalele de comunicare în masă trebuie făcute să recunoască şi să spună adevărul, să vadă pericolul pe care chiar ele îl ascund”,spuneaundevaKarl Popper în “Lecţia acestui secol” iar eu sunttentată să extind asupra Internetului (care aînceputsăfieachiziţionatdemediaşiadjudecatcaviitoralcomunicăriiprinentertainment)aceastăatenţionare emisă de unul din cei mai liberaligânditori ai secolului al XX-lea, şi care, alăturide Hayek şi Aron, a pus accentuat problemaresponsabilităţii intelectualilor cu precădere însocietăţile corupte. Scriitorii nu sunt străini deaceastă responsabilitate, chiar şi atunci când senascînlumeaGoogle.Libertateafărăraportarelaresponsabilitatea intelectuală este duşmanul celmaimarealuneiculturi,aloricăreiculturi.

69p a g i n a

Petre Flueraşu - În mod evident dezvoltareaInternetului a creat mijloacele propagăriiliteraturii. Şi da, dacă analizăm exempleleoferite în ultimii ani de scriitori de renume caStephen King sau Paulo Coelho, care au folositpreponderentInternetulcamijlocdepromovarea propriilor lucrări, putem vorbi de o mişcareliterarămondialăcareseconcentreazăfoartemultasupraaspectuluionline.

Radu Botiş - Da, se poate spune. Rapiditateaobţinerii,transmiteriidarşiacomunicăriiestederealprogresşipetărâmliterar.Multmaiuşorpotfistabilitepunţidelegăturăşidinacestpunctdevedere, neputând fi exclusă chiar această nouămişcareliterarămondială.

George Nimigeanu -Având învedereaspectelepozitive pe care le are Internetul (lăsându-lepe celelalte la o parte), dispariţia distanţeloresteunavantajconsiderabil.Doarnecunoaştereauneia sau alteia dintre limbile „de comunicare”ar putea fi un impediment. Cât priveşte faptulcă limba engleză a devenit „cvasiuniversală”,ideea unei noi mişcări literare „mondiale” n-arfi una fără putinţa de a se naşte. Numai că,indiferentcarearfi„cursul”importanţeiacesteimişcări,specificulnaţional(datoratnaţionalităţiiautorului) al operei literare nu va putea fievitat; şi nici n-ar fi corect să fie evitat, pentrucă „ştergerea” specificului ar ştirbi ceva dinvaloarea operei respective, prin aplatizare, prinuniformizare. Doar „nervul” autorului, simţulsău valoric, amprenta sa specifică, talentul săuscriitoricesc,haruldumnezeiesc învestit în eldeproniacereascăarmaiputea„salva”oasemenealiteratură„mondializată”.Şipoatecăarfibinesănuuitămcădiversitateafacevaloarea,bineştiindcărealitateabateliteratura(ficţiunea).Dar,oare,nu cumva mă înşel în această privinţă? Nucumva viitorul ne pregăteşte surprize, azi deneimaginat?

Mircea Gheorghe - Internetul face parte astăzidinviaţacotidianăasutedemilioaneşipoateamiliardedeoameni,înprimulşiînultimulrândcaocomponentăesenţialăanoilortehnologiideinformare şi comunicare (NTIC). Ca atare, dacăînţelegemprinapariţiauneinoimişcărimondialeliterare, omaimare vizibilitate şi dezvoltare auneimişcări literare deja existente, o ieşire a eidintr-un anonimat local, răspunsul este da. Elpoate contribui lamondializarea - ca să folosimun concept la modă - a unor anumite tendinţesaumişcăriliterare.Darnuşilaproducerealor.Internetulnu-mipareunlaboratorliterarcidoar

vitrinaimensăaunuieventuallaborator.

Marius Chelaru - Poate da, poate nu. Nu ştiusigur dacă asistăm la o nouă mişcare literară,dar pot spune că asistăm la crearea unui nouspaţiu demanifestare,multmai larg şi care, peanumite secvenţe este un catalizator, pe altelepoate constitui şi un lucru nu întotdeauna bun.„Mişcare literară” este un termen complex, darcareareşinişteconotaţiisemanticeprecise.Săexemplificcudouăsituaţiiconcrete: 1.Pentruasociaţiile/autoriidehaikudinîntreagalumeInternetulafostevidentunveritabilmotorpentruschimbuldeinformaţii,publicareade revistevirtuale.Practicdistanţa şigeograficăşi culturală a putut fi survolată de aceştia altfeldatorităInternetului.Înfapt,activitatealorafostmultmaibinesusţinutăastfel. Câtevamomentenumai:înanul1999,JimKacianpublicaîn revista„HaikuMoment”textul „BeyondKigo:Haiku in theNextMillennium”, imagineafeluluiîncaresediscutadesprehaiku/terminologia aferentă, răspândirea în lume.Ulterior,prinrevistele/întrunirilefiziceşivirtualealeWorldHaikuAssociation,Ban’yaNatsuishişialţi fondatori au discutat pe tema „keywords”– termen cu implicaţii evidente şi însemnateîn ce înseamnă „fenomenul” haiku azi. (lucruvizibilînfelulcumsescrie/comentează/discutădesprehaikuazipeplanmondial,inclusivlanoi,aşadar)Sausăamintimaltedouăasociaţiihaikuinternaţionale: Haiku International Association(HIA),fondatăîn1989,laTokyo,lacares-auasociataltezecesocietăţidehaiku,din8ţări(Germaniaşi România câte două); editează o revistă, aresite, organizează un concurs internaţional. 2.WorldHaikuClub(WHC),înfiinţatăîn2000–laoîntâlnireanualăaWHCgazdăafostRomânia,la Constanţa; editează două publicaţii: Ginyu,trimestrială, şiWorld Haiku, cel puţin o revistăon-line.(R.H.Blythafolositprimulexpresiaworld haiku.IarsituaţiaautorilordinRomâniaestelafelde elocventă în cepriveşte această efervescenţă,reală,îndomeniu. Concluzionând, în „mişcarea” haikuinternaţională internetul a fost perceput, înlinii mari, ca o cale prin care se pot propaga/popularizacelmailesneinformaţiideultimăoră,creaţii,poeme.Dovadăstăşifaptulcămaimulteasociaţii/grupăricupoziţii/rolurisemnificativeîndomeniulhaiku/liriciiniponedinJaponiaşidinlume(World Haiku Association, World Haiku Club, Haiku International Association,Meguro International Haiku Circle, Shimanami Kaido, International Haiku Convention, Haiku Society of America, British Haiku Society, Association Française de Haiku, Irish Haiku

teorii, idei, manifeste

70pagina

Society, Shanghai Haiku-Hanpai Study Association, Haiku Canada, Taipei Haiku-Society ş.a.) au alessă aibă site. Unele au şi diverse publicaţii peInternet. În ceea ce priveşte ţara noastră, S.R.H.Bucureşti şi S.H. din Constanţa nu au pentrumomentsite-uri.Creatoriidehaikudelanoifieau blog/ site-uri personale, fie publică în spaţiivirtuale precum cele amintite anterior, fie elespecializatesaunu. Pecaleanetuluiautoriiromâni,careauşicreaţiidecertăcalitate,s-aupututfacecunoscuţiînţară,şimaialespestehotare,aupututparticipalaconcursuri(undeaufost/suntmereurăsplătiţicudistincţii).Netul joacăunrol totmaimare înschimbul de informaţii şi publicarea de creaţiioriginale, eseuri, texte din domeniul liriciinipone.Autorii,delanoişidinaltepărţi,putemspune, deşi probabil sunt şi excepţii/ discuţii şicontroverse,folosescdinplinaceastăalternativă.Iar îmbunătăţirea continuă a performanţelortehnicii de calcul, apariţia unor softuri tot maisofisticatevaduceşilacreştereaspectaculoasăaposibilităţilor.Darnuputemvorbidesprecreareauneimişcări,îndeplinulsensalcuvântul,cideun„catalizator”. 2.Scriam într-unarticoldespresite-uriledepoezie,înspeţădesprecărţilorunorautoricareauales,caşialtemii,săîşipublicecreaţiile(şi)penet; acolo vorbeam de „poezie.ro”. Aminteamdespremodul încareeracatalogatacestsite: fiecaunlocîncare„duiumuldeveleitariîţicreeazăo stare antipoetică greu de eradicat” – GelluDorian (Convorbiri literare, martie 2006), fie cao alternativă viabilă: Lucian Chişu (prefaţa la Ultima generaţie, primul val, antologie poezie.ro);

şi eram în acord cu LucianChişu, care subliniaşi că nici o revistă de cultură, nici un cenacluliterar nu pot atinge, ca amploare, dezbateriledeopiniidepesite,carepoatefi„concomitentşirevistă şi cenaclu literar”. (Deşi, desigur, existăşi amendamente legate de modul în care sealeg şi se discută textele.) Spuneam atunci că,probabil, motivaţiile celor care publică pe siteacoperă o paletă largă, de la modul în care arputeaaveaaccesînrevisteleliterare,laoanumită„libertate”pecareoconferăInternetul;aminteamşi preocupările programatice, şi de faptul că sepoatevorbidecâteva„direcţii”încareseînscriucreaţiile/ creatoriidepeacest site. În linii foartegenerale,delaceicarescriuşivorsăaflepărereaaltoradespremuncalor,poateşisăcomunicepeaceastătemă,laceaapoeţilorcareaudobânditoanumeconsacrareînrevisteleliterare,au(saunu)volumepublicate,şiaualessăpubliceşipeacestsite. Este ştiut că părerile presei literare suntîmpărţite:înmare,uniinudaupreamulteşansecelorcarepublicăaici(ex:„Unastfeldelanţ,carenumărăacumzecidemiideautori, sutedemiidetexteaşezateînsite-ulamintit,sepoatedefiniîntr-oodiseeliricăregenerativăcarearemenireasăsatisfacăinteresedinceîncemaimulte,care,datorita impactului imediat, lasă în spate citituladevărat,asimilareaşimaialesgrilaesteticăprincareesteobligatoriusătreciuntext la lectură.”-Gellu Dorian, Convorbiri literare, martie 2006),alţiicredcă,înafaracelorcaremaimultîncearcă,esteşiogaleriesemnificativădenumecares-arputea impune (ori s-au impus deja) sau că ebinevenitunspaţiuatâtdegeneros.Căpartedincei careauales săpublicepesite suntcelpuţinpromisiuni. Nicolae Manolescu spunea, într-uninterviuacordatluiVartanArachelian1[1],desprece şi cum se publică pe Internet, în general, că:„dinpăcate, cantitateapublicatădepăşeşteoriceînchipuire”,şi:„nuexistăniciomonitorizare,niciuncontrol,niciunspiritcritic,esteunsacenormîncaresearuncă,nediferenţiat,totullagrămadă.”Şi:„Epăcatpentruei,pentrucăbănuiesc,n-amniciunmotivsacredcontrariu,căsuntşioamenitalentaţiprintre şi care risca fie să sepiardă, fiesă fie consideraţi nişte veleitari care n-au acceslapresascrisăsaulaedituri.Ceeacenuecinstitpentrucăuniidintreeisuntvaloroşi.Dardacăeipreferaacestsistem,dacănuseautocontrolează,dacă nu ies în public cu spirit critic n-au nici oşansă.” Suntchestiunipecarele-amdiscutatşieu

1[1] Un domn la Paris, publicat sâmbătă, 16 septembrie 2006 – citat din varianta pe Internet a magazinului „NEWS 365”.

teorii, idei, manifeste

71p a g i n a

demaimulteoricuceicaregestioneazăastfeldesite-uri.Mai sunt şi discuţiile de tipul suport de hârtie/revistă/ volum – versus site/ calculator/ spaţiuvirtual. Unii nu cred cine ştie ce în publicareape net (ex: Marco Baudino2[2], Italia - pornindde la considerente camodul în care putem (re)cunoaşte/ percepe audienţa în reţeaua virtuală,amintind că relaţia piaţă – literaturănu creeazăînmod necesar un gap între cititor şi autor). Încartea sa, Future Writers Internet Writers, poetulegipteanAhmedFadelShabloulscriecă,înafaracelor trei lucruri de care are nevoie o literaturăbună (capacitatea de producţie, gust, critică), armai trebui şi abilitate în folosirea computerului.În acelaşi timp, vede coexistând publicarea pesuport de hârtie cu cea pe Internet, amintindfaptul că sute de volume pot fi salvate pe unCD, dezbate şi o serie de aspecte ca: unde suntsentimentele/ emoţiile când lucrezi pe/ cu uncomputer, „critica electronică” va converti totce înseamnă sentimentele frumoase într-unprotocol? Reamintind avantajele computeruluiîn consultarea unui volum mare de informaţii,considerăcăpentrucriticestedemarefolos:areladispoziţietotcedoreşte,trebuiesăştiedoarsăaccesezebazelededate,sălefolosească.AhmedFadlShabloulvorbeşteadeseadespre„realismulliteraturii digitale/ adab al waqeiya al raqamiya”:„Lucrămlaoteorie„realismuluiliteraturiidigitale/digital realismliterature”,careva face literaturamai interactivă prin folosirea instrumentelor pecare le oferă Internetul, precum multimedia şiintertextul. Va fi o literatură mai interactivă –cititorulvaajutalacreareatextului”3[3]. Aşadar, nici aici nu putem spune, înopiniamea,despreomişcareliterară,deşiexistăpreocupări teoretice, experimente, căutarea„noului”,opiniiinteresante.Deocamdatăastae.

3. Eu cred mulţi din cei care publică (şi) peInternet au talent şi, la urma urmelor, este oproblemăde opţiune.Din câte ştiu, cel puţin lanoi,darcredcăşiînaltepărţi,existăşioreacţiela felul în care cred ei că se comportă redacţiilerevistelor de cultură (sunt critici ca: sectarism,grupuri,interese/dezinteresetc.–sănotămînsăcă parte din aceste acuze au fost aduse şi celorcareiaudeciziilepentru/pediverseastfeldesite-uri).

2[2] Din discursul lui M.B. la Budapesta, 22-24.04.2005, la un forum cu caracter literar.3[3] Eman Shaban Morsi, Union and website for Internet writers provide publishing opportunity and highlight new genre, în Cairo Magazine, 3-9 nov.2005.

Concluzii: a. Internetul poate constitui o calealternativă/ variantă care trebuie exploatată/înţeleasă/ comentată, dar nu trebuie uitat cărespectareaunorcriterii(şiestetice)câtsepoatedebinedefinitepoateconduce larealizărinotabile.Viitorul va decide cum vor convieţui Internet,cărţi,ziare,radio,televiziuneş.a. b. Este însă evidentă latura bună – s-aucreat asociaţii pe net, site-uri puternice la nivelinternaţional.Aiciajungemşilamodalitateamultmaiaccesibilădecomunicarepecareoconstituiespaţiul virtual. Mai în acord cu tendinţele de„globalizare”ainformaţiei.Cuonotăînsăprivindproblemele legate de posibilităţile concrete deverificareacorectitudiniiinformaţiei!Ar fi de subliniat că Internetul – prin spaţiulmaimultdecâtgenerospecareîloferă–sprijinămult afirmarea/ propagarea mai rapidă a uneidiversităţideopinii, şi acest lucrueste, credeu,unuldincelemaiimportanteaspecte.Defapt,înultimăinstanţă,credcăceimaimulţidintreautoriicareauapelat la Internet,au făcut-o,poate,maialespentrufacilitatea(fieşicelmultaparentă)dea-şifacecunoscutemaiuşorcreaţiile. c.Deaiciîncolo,dacăestesaunuonouămişcare literară, depinde ce înţelegemprin asta–dacăconsiderămcăarfiunnouspaţiu/onouăpropunere de „program”, acest lucru se poatediscutasecvenţial,încă.Dacăînţelegemînaceastăfazăaspectedetipul:unspaţiumultmaigenerosde publicare, o modalitate mult mai rapidă decomunicare/ propagare a operei literare, a unorinstrumentedelucru(măreferchiarladicţionareşiaspectedelingvistică/vocabular,bazededate

teorii, idei, manifeste

72pagina

etc.)aunorprogrameliterare,atuncicredcăsuntmaimultedespusînspreunaportpozitiv.

Ionuţ Caragea-Oricefenomenlascarămondialăinfluenţeazăşisferaculturală,implicitliteratura.Însă nu se poate spune că apariţia propriu-zisă a Internetului a declanşat o nouă mişcareliterară mondială, ci evoluţia din ultima vremea ansamblului Internet/tehnologie (software,hardware,etc.).Conceptualşificţional,Internetula apărut în 1946, într-o povestire de MurrayLeinster. A urmat o serie de aplicaţii şi maimulte experimente pentru ca în anii 1988-1989 Internetul să devină comercial, facilitândschimbul de emailuri prin reţeaua MCI MAIL.Evoluţia semnificativă a Internetului a începutodată cu proiectul World Wide Web, publicatdecompaniaCERNîn1991şiapariţiaulterioarăa browserului ViolaWWW şi a sistemului deoperareXWindow. Desigur, prin multiplele facilităţi pecare le oferă diversele programe de redactare/media existente pe Internet (sau pe propriulPC), coroborate cu dezvoltarea fulminantă aprogramelorde comunicare, a jocurilorpe reţeaşi a lumilor virtuale, literatura a căpătat şi alteconotaţii, chiar pluridimensionale, scriitorii şilectoriimizândpeimaginaţieşimultipersonalitate.Motoareledecăutare,cărţilevirtuale,bibliotecilevirtuale, librăriile virtuale dau o nouă valenţăliteraturii, facilitând viteza de asimilare de noiinformaţii, într-o lume în care societatea deconsum impune ritmul rapid şi în care numaiInternetul poate face cu adevărat faţă. ÎnsăInternetulpoatefiprivitşicaunturnbabiloniansaucaunjocdedomino.Existăoricândrisculcamediulvirtualsăpiardă informaţii, să fiesupusunoraccidente,chiarsădisparăfărăhranasaceadetoatezilele,curentulelectric.Amspusînanul2007, în poezia „Disconnect”, volumul „M-amnăscut peGoogle”: şi dacă pică serverul mai sunt poet? / şi dacă pică brusc Internetul în toată lumea / cine va mai auzi de mine? Se poate vorbi de literatura pe Internet,Net-LiteraturasauLiteraturaVirtuală,caşinouamişcaremondială(curentliterar),dezvoltatădejadepesteundeceniu,careexistăînparalelsauînsimbioză(dince încemaievident)cu literaturapesuportfizic,tradiţională.

Ţinând cont că Google este cel mai 2. folosit motor de căutare pe Internet, cum l-aţi aprecia ca spaţiu global de evoluţie a literaturii moderne din 1998 şi până în prezent?

Alexandru Florin Ţene - Motorul de căutare pe

Internet, Googleîmbinăungraddepromptitudinepecarecărţileşialbumeledeartănu-lpotegalacudimensiuneavitezeişivizualizare.Rezultatulfiindunsentimentdeprezenţăşideasistenţălanaştereaopereiliterare.

Ileana Floran - Drept un element extrem deimportantpentruinformareşipromovare.

Veronica Balaj - Ca o alternativă a literaturiiscrise, tipărite, Google poate fi considerat unspaţiuglobal,ceeacenuepuţin,badimpotrivă,accentuează pozitiv nevoia de inter-relaţionareumană,desuplinireaunorgolurideinformaţiepecarenule-aiputeaaccesadecâtprinanidestudiudacăaiapelaexclusivlaparteascrisăaliteraturii.Globalizareaşiinterculturalitateasuntcoordonatedefinitorii ale existentei contemporane. Planetavirtuală Google deschide o sumedenie de căipentru un flux impresionant de informaţii şi îndomeniulliteraturiidarsănuextrapolămtotuşi,repet, marea literatură nu se creează spontandoardininformaţiileaflateîntr-uncircuitfabulospeInternet.Clasiciipotficunoscuţiînpartedacăsunttranscriseoperelelor,potapărea„clasici”ailiteraturiivirtualedar câtădurabilitatevoraveaîn timp? Întrebare la care s-ar putea răspundeprintr-unstudiuadecvat.

Gabriel Mirea - Întrebarea e neclară. Googleca motor de căutare nu permite un spaţiu deevoluţie, cidoarde căutare a literaturilor lumii.

teorii, idei, manifeste

73p a g i n a

De altfel, multe dintre rotiţele Google mi-aurămas ascunse sau nu le-am folosit deoareceexistăalteformeconcurentemaipopulare.TotuşinuamlacunoştinţăcăprinGooglesăsefirealizatmăcaroneînsemnatămişcareliterară.

Laurenţiu Bădicioiu - Google este foarte util,însă nu oricine se poate orienta în labirintulInternetuluicareestesimultanşijunglăşigrădinamirifică.

Maria Popescu Butucea - Eu nu am suficientecunoştinţedespreo„istoriealiteraturiimondiale”determinatădeacestmotordecăutare.DarsuntsigurăcămulţicitescpeGoogleşiaşaauajunssăşicreeze.Creaţiacapătăşialteînţelesuri.Acumsevorbeşteşidealtemotoare,lafeldebune.CredcăGoogleadeschiscuadevăratonouăeră.Audînsăcăasemnatcontractecuceicaresupravegheazăminţile şi creaţia. Oricum e nevoie de libertateînartă.Săspuioriceşisă laşi„minteaglobală”,aceastăcomunitateaviitoruluisădecidăceestevaloareşinon-valoareşinuautorităţileinstituite.Aiciecheiasucceselor.

Angela Furtună - Google a devenit un universcultural extrem de complex. O paradigmă şio epocă. Un stil vintage. O modă subliminalcontagioasă.Un statut.Un tipdematematică şiuncurent filosofic.Opedagogie şio religie.Nudegeabaenglezaamericanădejaopereazăconstantcu tipuri de gugăliri, iar urban-dicţionarele –frecventate asiduu de tineri -, definesc familiiuriaşe de cuvinte din care pomenesc câteva:Googleability, Googleable, Googlearning,Googlearthaphobia,Googleatrophy,Googleballs,Googlebate, Googlebating, Googlebation,Googlebator,Googlebayamazon,Googleberries,Googleblockinforshizzlenizzle, Googlebomb,Googlebox, GoogleBrain, Googlecentric,Googlective,Googlectual,Googlee,Googlefest,Googlefied, Googleheim, Googlehoff,Googleholic, GOOGLEILLITERATE, Googleism,Googleization, Googleless, Googlelicious,GOOGLEMIN, Googlemite, Googlenesia,Googlenet, Googleologist, Googleosophy,Googlepause, GooglePedia, Googlephant,Googlephile,Googlephobe,Googleplex. Data de 1998 nu mi se pare elocventă.Fenomenulaînceputcumultînainte,înOccident,şinumaiEstulEuropeisaulumeaatreiaauvenitmaitârziu,săzicem,înanii90sau2000. Literatura,însă,nucunoaşteotaxinomieGoogle diferită de taxinomiile sale obişnuite.Literatura ataşată Internetului (prin mecanismede hipertext, prin spaţii de editare şi biblioteci

online)nutrebuieprivităseparatdeliteraturaînansamblu.Maidegrabăaiciestenecesarsăaplicămteoriatransdisciplinarităţii,aşacumopredicăînmanifest la ora actuală savantul român BasarabNicolescu,şiaşacumaupus-oîncirculaţieacumcincizecideaniJeanPiagetsauEdgarMorinoriEric Kantsch. Transdisciplinaritatea tocmai laacest sat planetar în care trăim astăzi se referă,îl articulează la condiţia umană actuală şi îidescrie tipuriledeprovocări.Aplicată literaturiidinGoogle,transdisciplinaritateaîipoatedescriedevianţa şi devierea de la criteriile clasice, darşi rigoarea şi deschiderea inovativă. La fel cumse ocupă de dimensiunea poetică a existenţeipe Google, cultul personalităţii pe Google,dictatura şi totalitarismele de peGoogle, ştiinţaşi cultura pe Google, shopping pe Google etc.,transdisciplinaritateaesteoşansăpentruomeniredeanusuferiblocajeînfaţatehnologiilordemareviteză(celeInternetice,ycompris),cidimpotrivădeaacceptacuseninătatenoileprovocăricucareeleintervinînviaţaomului.

Petre Flueraşu -GoogleestepentruomulmodernceeaceeraBibliaodatăpentruoameniitrecutului.Este un fenomen, care se manifestă în absoluttoatedomeniile,decişiîncelliterar.Informaţiilela care Google ne facilitează accesul contribuiela o mai bună înţelegere a creatorilor şi la ointerconectivitate sporită. Ambele conduc spreonouăliteratură,coerentă,inovativăşiadaptatăperfect publiculuimodern.Dacă numă credeţi,justGoogleit;)

Radu Botiş-Pozitiv.

George Nimigeanu - Iatăo întrebare la carenuştiusărăspund.Presupun,totuşi,căunscriitoractualsimteo acută necesitate de a se informa, cum simteşi necesitatea de a ieşi „în lume”. Informareapresupune un mare consum de timp, pentrudepistareasurselor,pentrucitireaşiconsemnareaşifişarealor,pentruselectareacelormaiimportanteşimai semnificative secvenţe din aceste sursepentru opera pe care o are în proiect, tocmaipentru a „încărca ” valoric propria lucrare,susţinându-şi opiniile (ideile). Căutarea în sineasurselor,înnoianuldelucrăriapăruteînlume,esteoacţiune fagocitarăasupra timpului limitatde care dispune omul zilelor noastre în sferacultural-literarădeinteres.Rapiditateainformării,calitatea surselor, temeinicia informaţiilor şivaliditatealorşiindicareacelormaiprestigioasenume de autori şi titluri de lucrări este o altălatură a muncii de documentare care mănâncă

teorii, idei, manifeste

74pagina

timpul unui cercetător, indiferent de domeniuldeactivitate,decişiacelordindomeniulliterar-cultural.Aşastândlucrurile,Googlesedovedeşteuninstrumentabsolutnecesar,pentrudepistarearapidă a surselor de informare. Doar limba încareesteexprimată„sursa”arputeafiopiedică,translaţiadintr-olimbăînaltanefiindlaîndemânaoricui.Demnde subliniat este faptul că, pentrutraducători,poliglotismulesteunatuformidabil,accesullorlasursefiindnetsuperiorînfaţacelorcarevorbescdoarlimbalormaternă.Cunoaşterealimbilor străine devine, astfel, determinantă în„multiculturalism.”

Mircea Gheorghe - Nu cred că motorul decăutare Google poate fi un “spaţiu global deevoluţie a literaturii”. Mi se pare un non sens.Google este un instrument, un mijloc de accesla informaţie. În spaţiul real, el corespundeunuimijlocde transportultra rapid. Google îndomeniul circulaţiei informaţiei este similar cuavionulîndomeniulcirculaţieioamenilor.

Marius Chelaru-Credcămarepartedinrăspunsam dat-o deja. Nu cunosc situaţia la nivelmondial, dar eu folosesc Google. Nu ştiu dacăesteneapărat (şi)unspaţiuglobalde„evoluţie”al literaturii moderne, dar cu certitudine oferămulteposibilităţicelorcarelucreazăîndomeniul

acesta/publicăliteratură.

Ionuţ Caragea – Google este cel mai cunoscutşi cel mai folosit motor de căutare pe Internetdin ultimii ani. Şi-a impus într-un timp recordsupremaţia, surclasând concurenţa, după cumse poate constata într-un top prezentat deSeoconsultants.com.Înanul2008Googleacapara71.9% dintre utilizatorii de Internet, urmat lamare distanţă de Yahoo cu 17.7%, MSN Livecu 4.10% şi Ask cu 3.35%. Evident, nu se maipoate vorbi de Google doar ca şi căutare peInternet. Multitudinea de aplicaţii şi programeprecumGoogleGroups,GoogleChrome,GoogleImages,GoogleTranslate,GoogleEarth,GoogleEmail, Google Desktop, etc. au transformatmotorul iniţial de căutare într-un conglomeratinformaţional şimultimedia,unadevărat spaţiumulticultural.Num-armiracaGooglesăpunăînpractică, într-obunăzi, şiunsistemdeoperare,concurentluiMicrosoftWindows. Pe de altă parte, referitor la principiulevoluţiei, Herbert Spencer spunea că toateevenimentele din natură, inclusiv dezvoltareaculturală, parcurg drumul de la simplu lacomplex. Putem extrapola acest principiu şi lamediul virtual, noua înfăţişare anaturii umane,saulaGoogle,caşicaledirect-evolutivă?

teorii, idei, manifeste

75p a g i n a

poezia

…florina se muşcă de inimăcât e nevoie să înghită din ea ca să numai curgă cuvinte?

florina îşi desenează ceruldar vântul îi împrăştie culorile...atunci florina face un cer doar din degetele eişi se gândeşte cum vei căra după tine noriicând o vei ţine de mână...

*florina nu e cuminteea se strâmbă, ea îşi ridică bluza... deasupraoraşuluitoate parcurile aplaudă. îşi dau coate, pe ele sedepune încet carnea ei înmugurită.uite-o uite-o nu-i mai este fricăsângele ei îmbracă depărtareaflorina îşi dezleagă toate pansamentele şi face dinele un leagăn...

acum din florina ies fluturi...

*florina vrea să oprească întunericul...se ascunde în el...îi face un gol... îi înghite carnea şi tot ceea ce seaflă sub ea...

florina nu ştia că lumina e o gaură...

*florina scormoneşte lucrurilechiar dacă i-au legat mâinile la spate...

florina ascunde cevao altă carne pe dinăuntruun traseu neştiut

o altă florinătresăririle ei au levănţică şi...sângesunt lighioane...florina ascunde ţesuturi din care mamelecroşetează macrameuriflorina ascunde cuvintedin care îşi scrie povestea

florina îşi ascunde lumea adevărată…făcând o groapă mare în pământ...acolo e cerul...ea ştie...acum aleargă şi deschide braţele...

*pentru tine scriupentru tine cuvintele au un mers al loro cădere în gol... o rotire...o împreunare cu toate alunecările mele... cutrupul...pentru tine florina se muşcă de inimacât e nevoie să înghită din ea ca să nu maicurgă cuvinte?florina se apropie de sângerâde cu el... îi umblă prin piele... s-aucontopit...

*florina te-a părăsitacum ea creşte un nor imens... apăsător...în braţele ei se răstoarnă tunetele lumiiflorina e strivită sub eatu nu o mai cauţidecât în mirosul ploii din care mănâncă...mănâncă...

Florina ZAHARIA

76pagina

Vameşa

Vând pălării la uşa spitalului:pălării rotunde, de paie, pălării de cowboy şi jobenemulţimea dă ghes pe scări de marmurăsă cerceteze, să le probezepe ţeste scalpate, trufaşe, anxioase, spinoase, paranormaleanxioase, vopsite verde-sfecliuşi îndelung se admiră fiecareîn geamurile spălate doar de ploaie.

Port coif de ziar pe creştetîn mână am o halebardăatârnă greu căldarea cu varul nestinsdeasupra uşii, la Intrareşi zicem “Bună ziua”, ne strecurăm voioşi, cu tot cu pălăriiîn hăul gropii sinilii.

Trei variaţiuni pe clape de pian

I. Primăvara

Habar n-aveam că tu exiştihabar n-aveam că mă priveaimă împiedicam de şnurul întinsdinspre zâmbetul tău ambiguuspre al meu, provocator şi trist.

Veni ploaia de cireşe ca un duşvocea ta atingea cote maxime în timpaneveni un prânz frugal, din frunzele de nuc,un balamuc încins ca un hambar ne prinse înăuntruşi uimitor, în orice încăpere pătrundeampe tine te găseamşi paturi, iarăşi paturi…

II. Vara

Trecut-a vara şi cu eadepărtarea

ne aruncă pe unul în braţele celuilaltmă strigai: „Cerule!”te chemam: „Pământ!”trecut-a bronzul ghiduşiuşi spaima ta de a nu mă mai vedea.

În vară, ale noastre vocipajişti imense au cositîn două ţări bizaretu aveai rombul tăueu aveam trifoiul meuşi undeva pe masă aruncatpachetul din copilărie surâdeaşi fiecare din cărţile de jocîmi etala port naţional, pereche ce dansa.

III. Toamna

Sărutul tău e un savant delirşi trupul tău mi-a devanit armura- încap în ea o sumedenie de alde mineprin somn, când mă transform în nori.

Tu ştii să mă găseşti dintr-o privireeşti garda mea ce mă trădează oricânddin raţiuni pecuniare,eşti spada ce mi se frânge-n mânăîn luptă cu Destinul!

Tu eşti cumplitşi încă tandru mă cuprinzieşti un smintit, indiristce vrea copiipe când domniţa cerepalate şi conace, herghelii,tu îmi promiţi solemncă spargi curând o Bancă.

Indira SPĂTARU

poezia

77p a g i n a

eseu

Motto:“în casa mea neagră unde coperindu-mi ochii

mai bine vădunde acoperindu-mi pavilionul urechii

mai bine aud”(Daniel Corbu)

Cum aţi reacţiona dacă aţi întâlni pe stradă un om purtând în loc de cap un ochi orb sau o ureche surdă. Ba încă şi mai mult, dacă aţi privi un ochi orb sau o ureche surdă, stinghere, păşind cu picioare filiforme pe caldarâm. Sunt două experimente limită imaginate de poeţii George Vulturescu şi Viorel Cernica.

Starea ochiului orb, rupt de creier, visat de George Vulturescu /1/, ar putea fi percepută astfel: ”Ochiul Orb e atunci când / privirea se rupe de creier, se smulge din / carne, se dezlipeşte din arcade; / golit de orice gând greoi de lut, / singur, plin de el însuşi, / atotcuprinzător, / sorbind materia lumii ca un burete sau / trecând printre lucruri ca o rază invizibilă.” Acest ochi nu e receptacolul lumii ci un emiţător de radiaţii care stăbat obiectele şi fiinţele.

Condiţia sa tragică este acceptată cu spaimă dar şi cu tandreţe înţelegătoare: “Ştiu că Ochiul Orb nu atacă omul. // Ştiu că într-o zi cleioasa negură a Ochiului Orb / se va retrage / ca apele de pe uscat / ca ghiarele de pe gâtul căprioarelor / şi va rămâne pupila lui pură – sfioasă floare a neantului.”

Radiaţia ochiului orb relevează starea noastră de fiinţe muritoare: “- Eşti deja altul, îmi spuse după ce străbăturăm oraşul. / Nu mai eşti doar cel care vezi / ci eşti însăşi privirea lăsată ca o lamă de cuţit / peste cadavrul lumii…”

Această perspectivă demitizează viziunea introspectivă a ochiului orb relevând misterele eului şi poetul construieşte, în contrapartidă o schiţă ontologică a singurătăţii monadice în care se scaldă acest organ ciudat. Să o schiţăm.

“OCHIUL ORB” ŞI “URECHIA TĂCERII”

Ochiul orb:nu oglindeşte lumea exterioară cu care 1.

nu are nici o legătură: “Ochiul Orb nu este o oglindă / să arunce deasupra zbârciturile tale / ca pe un dop de plută;”

nu sesizează efectele trecerii timpului;2. este sanctuarul propriilor sale îchipuiri 3.

(nu ale creierului): “Ochiul Orb – sanctuar al himerelor / nebuni cei care / vor să găsească aici o capelă pentru / rugăciune.”

Paradoxal, prin el se revelează fie timpul sacru: “Nu l-aţi văzut: / plutind peste nisipuri ca o lună dublă / Ochiul Orb // uneori se deschide deasupra lumii / ca o ecluză a divinităţii / atunci îngerii trec printre oameni şi / oamenii printre îngeri privindu-se / ochi în ochi, scurgându-se unii în alţii.”; fie vidul neantului dinaintea genezei: “Tremuri. El este deasupra, la dreapta, la stânga, / este împrejurul tău / eşti şi tu o parte din el / o parte cu care neantul lucrează / atacă, se înfiltrează în oameni.”

Senzaţia omniprezenţei sale este înspăimântătoare: ”El tace. Îl simţim cum ne-a atins o clipă / cu duhoarea găurii sale cumplite / ca un solz de animal gelatinos / ca o unghie încinsă.”

Ochiul orb, lipsit de memorie, levitează între pământ şi cer, un prim pas spre transcendenţă: ”Un ochi negru / se roteşte peste oraş ca un nor de corbi; / un ochi negru / ca un nisip prin care vântul n-a spulberat / decât cenuşă şi jar.”

În această ipostază poate deveni ochiul unui Dumnezeu care şi-a abandonat creaţia: “Nici tu nu mai ştii, Doamne, / cineva te-a scos cu satârul din ochii mei / mi-a răzuit până şi umbra-ţi fierbinte din pupile / o cârtiţă sunt fără tine / săpând galerii prin amarele cuvinte ale Bibliei / să se vadă cenuşa / să se spulbere / să se vânture ce-i al tău în mine” // (…) “Deasupra, Doamne, ochiul tău îngheţat.”

Inconştientul prin care se relevă ochiul

Lucian GRUIA

78pagina

orb, inspiră poetul: „el e ombilicul dintre scrisul meu şi neant.”

Sub apăsarea ochiului orb, George Vulturescu scrie exaltat, pătimaş, disperat. Ca şi cum ar face o muncă fizică foarte grea, ca şi cum ar ara pământul apăsând pe coarnele plugului. Cuvintele sunt dense, dure, uscate, pietroase. Poemul trebuie cucerit, cultivat. Trudind la rădăcinile cuvintelor, te laşi condus până la urmă de scriitura care devine independentă şi poţi ajunge la rezultate imprevizibile. Imaginile au o cruzime specifică, expresionistă, onirică, suprarealistă.

Când ochiul orb se cuplează de creier (ceea ce se întâmplă totuşi, uneori, în viziunea poetului NORDULUI), el vede imaginile produse în interiorul celulelor nervoase ale acestuia. Prin această caracteristică, ochiul orb al lui George Vulturescu poate fi omologat urechii tăcerii imaginate de Viorel Cernica.

Un orb nu vede decât imagini interioare, construite în creierul său, dar aude zgomote. Un surd nu aude nimic dar vede imagini din exterior sau generate de creierul propriu.

Imaginea suprarealistă a enormei urechi a tăcerii, concepută de poetul Viorel Cernica, pare un sanatoriu psihiatric, dotat cu pavilioane centrale şi mărginaşe păzite de paznici înarmaţi, în care mişună medicii (îmbrăcaţi în halate albe) şi pacienţii (purtând halate albastre): “Prima inspecţie a obiectelor personale, după intrarea în tubul prelung al auzirii oricărui suneţel: Dezbrăcarea! Al doilea moment: Echiparea în halatul albastru! Tăcerea-i albastră, mi-am spus; dar este şi albă. Cei în halate albe sunt din personal; ei nu au cuvinte: au seminţe de alb şi albastru, au zgomote în priviri şi în mâini, dar în minte, doar tăcere; de toate acestea se alege praful atunci când, din întâmplare, cântă un nebun.”

Cartea cuprinde două părţi: Urechea tăcerii şi Cîntecele netăcerii.

Întrucât specialitatea autorului este filosofia, trebuie să ciulim bine urechile pentru a detecta ce se petrece în URECHEA TĂCERII /2/.

În poemul publicat şi pe poscoperta cărţii, caligrafiat într-o structură clepsidrică, simbolizând pavilionul urechii şi reflexia sa în oglinda altei lumii (a tăcerii), poetul filosof Viorel Cernica încearcă să ne deruteze: “Iată lucrurile cu care poţi intra în urechea tăcerii: / cutiile de chibrituri goale, pietrele rotunde şi mari, / craniile perfect sferice, scheletele complete, obiectele din lut, / somniferele puternice, încuietorile şi zăvoarele de orice fel, / scorburi amnezice, clocitorile pentru păsări şi pentru necuvinte, / scorburi amnezice,

clocitorile pentru păsări şi pentru necuvinte, / apa iodată, apa iodată, clocitorile pentru păsări şi pentru necuvinte, / scorburi amnezice, încuietorile şi zăvoarele de orice fel, / somniferele puternice, obiectele din lut, scheletele complete, / craniile perfect sferice, pietrele rotunde şi mari, / cutiile de chibrituri goale, anunţurile de mică publicitate; / paznicii de serviciu recunosc aceste lucruri / după rostul lor rotund.”

Lucrurile încep să se clarifice după citirea volumului, multe din elementele care pot intra în urechea tăcerii fiind reluate în poeme cu anumite conotaţii hermeneutice.

În urechea tăcerii pot pătrunde sunetele exterioare de frecvenţe din afara gamei sonore, tăcera dinaintea facerii lumii şi foşnetul gândurilor. Prin legărutile axonice şi canalele nervoase, semnificaţiile cuvintelor fac să vibreze silenţios: ciocănelul, nicovala şi membrana organului auditiv.

Urechea tăcerii trebuind să audă cuvintele nerostite, adică gândurile, trăieşte aventura memoriei, a conştiinţei ancestrale. În această interpretare, aventura cărţii ne poartă spre imaginile filmului CĂLĂUZA, regizat de Andrej Tarkovschi, în care se prezintă imagini ale circumvoluţiunilor cerebrale şi aventura decodificării sensurilor. În volumul lui Viorel Cernica întâlnim o poezie intitulată Călăuzire, în care călăuza ne urmăreşte prin memorie din generaţie în generaţie.

Fiecare poem posedă o structură trinivelară: una prozodică (eseistică) şi două paliere în vers liber din care primul este construit noţional, iar al doilea (aliniat la dreapta paginii) tinde să devină o poezie de dragoste.

Nu întâmplător, cartea se deschide cu poezia intitulată Fi-ul (de la a fi –a fiinţa). Urechea tăcerii este o ureche scoică în care se aude vuietul ideilor: “cuvinte înlemnite şi sunete încropite-n gînd; scoici cu profeţiile despletite şi acoperişuri sub lumina tăcută; copii târâţi în braţe de inşi maturi, obosiţi şi nebuni: societate; sforăitul fi-ului adormit în penumbră: imnul acestei patrii; colţuri ascuţite de gând înţepând vânt: credinţe de tot felul, decoraţii răsplătind excelenţa oboselii; şi corpul de nor adormit într-un nerv de pe ceafa lui Dumnezeu: eu”.

Naşterea gândului constituie un Joc primar şi nu o reflectare în minte a lumii exterioare (titlul poeziei este o replică la Jocul secund barbian): “…înăuntru-i, pavilioanele sunt însorite, personalul echipat impechabil; halatele ascund orice emoţie, iar soldatul de gardă e înarmat până-n dinţi; brizbrizurile acoperă toate minţile dedicate artelor, ştiinţelor, manipulărilor şi serviciilor publice

eseu

79p a g i n a

sau secrete; noaptea, brizbrizurile strălucesc asemenea muniţiei de la brâu.” De la început, posibilităţile umane de cunoaştere sunt cenzurate (în sens blagian) – gândurile noastre fiind păzite de jandarmi înarmaţi, iar dacă încercăm să gîndim liberi, intervin medicii şi personalul de supraveghere care veghează să nu ne depăşim condiţia umană.

Fiinţa umană pare suspendată între zgomot şi tăcere: “dacă urli de durere sau de plăcere, halatele albe vin şi-ţi înjectează o doză de tăcere; dacă taci îndelung, cărnurile ieşite din halate te privesc sfidător”. Jocul acesta dintre intelect şi instinct constituie aventura istorică a memoriei omenirii: “dacă te pierzi printre copacii pitici din mintea celui dintâi locuitor, / numele îţi este săpat în carnea vremurilor.” Poţi să forţezi limite dar nu poţi să le depăşeşti: ”poţi, din când în când, să te încălzeşti într-un halat alb; / nu poţi să tremuri, să sângerezi, să urli, să mori;”.

Misterul existenţei este învăluit în tăcere: ”castanii rânduiţi pe palma vocii cu care îmi / aminteşti că pe fundul fiinţei tale / stă scris de-o şchioapă: / sssosss!” Somnul reprezintă antecamera morţii: ”În pavilionul destinat celor pe moarte se doarme pe rupte; unii visează că au trecut dincolo, printre solzii zgomotoşi de la marginea urechii tăcerii, către noapte (în urechea tăcerii e totdeauna zi);” Condiţia omului muritor reia la nesfârşit sacrificiului lui Iisus (peretutindeni se aude sâsâitul cuvântului “issssssss”). Prin lunca memoriei la care se accede prin urechea tăcerii se “cotrobăie după orice urmă de viaţă în biografia pacienţilor. În urechea tăcerii sunt interzise lucrurile ascuţite (pot răni) şi oglinzile (nu trebuie reflectate/multiplicate gândurile pentru că sunt unice).

Oglinda oferă posibilitatea regăsirii de sine: ”răsuflam sub fântâna odată secată / umplută neştiut cu apă limpede / în care jucau chipurile celor ce nu-şi regăseau / oglinda / omul / chipul / locul în tăcere.”

Întâlnim multe definiţii ale poeziei în versurile lui Viorel Cernica semn că este preocupat de felul cum ia naştere această ficţiune în memorie: “o, cum poezia priveşte în ochi timpul / poezia / organul omului – neom /(…) / poezia: aţa lumii agăţată în vârful celui mai înalt apus” ; „poezia / ritmare tăcută maree de seară ”; “poezia / retragere silită în tăcere / viaţă omenească a punctului / steaua ca un punct pământul / mai mic decât un punct / limită-n cuvânt”.

Zeii sunt şi ei concepte umane, astăzi devenite periferice: ”Zeii nu au ce căuta în pavilionul central; ei trăiesc mai la margine, acolo

se petrec lucruri înfiorătoare: ieri un halat alb a trecut de linia de demarcaţie şi a spart himenul unei lungi aşteptări zeieşti.”

Poemele lui Viorel Cernica, îndelung elaborate, constituie un singur poem fluviu unduind prozodic. Onirismul strunit escamotează aspecte filosofice greu de desluşit. Fiind vorba de prezentarea unor abstracţiuni în veşmânt liric, textul apare criofil, calofil, distant, uscat, strunit, raţional.

Textualismul se remarcă în caligraierea tripartită a poemelor şi în formula clepsidrică.

Urechea tăcerii a devenit organ metafizic, de factura ochiului orb atribuit anticului Homer.

Capitolul Cântecele netăcerii, se ocupă de trecerea limitei dintre vidul dinaintea genezei şi apariţia primelor zgomote. La marginea tăcerii sunt străluciri îndoliate, zgomote mici: “privesc spre început / începutul de tăcere începutul din tăcere, începutul cu mine începutul fără mine”.

Dezmeticirea privirii pipăie zgomote adormite, şoapte, cuvinte, logosul divin: “Un zeu îngână cântul dintâi”.

Iată un prim sunet: “Cine va fi gândit limita?” ; “La întâia călcătură de om pământul a gemut sub talpă”; “oraşele au rămas fără fiare de zei, oamenii au luat locul tuturor.”

*Prin formele organice specifice

(simbolizate prin sferă şi pâlnie), ochiul orb imaginat de George Vulturescu şi urechea tăcerii creată de Viorel Cernica, reprezintă mandale ale memoriei umane, primua poate fi considerată un telescop prin care poetul radiografiază lumea, a doua, un radiotelescop prin care detectăm misterul din spatele tăcerii. Urechea este o pâlnie transcendentă spre cer, având o construcţie concentrică, de ombilic al lumii.

Ochiului orb îi lipseşte urechea iar urechii tăcerii, ochiul. Ce au cele două viziuni în comun? Ambele explorează imaginile şi sugestiile sonore ale memoriei speciei. Acestor două experimente imaginare se poate adăuga al treilea, similar ontologic, cel al gurii mute. Aceasta îmi aparţine mie, care le descriu în scris pe celelalte două amintite, fără a rosti un cuvânt.

Note:1, George Vulturescu - TRATAT DESPRE

OCHIUL ORB (Ed. Libra, Bucureşti, 1996)2. Viorel Cernica – URECHEA TĂCERII

(Ed. Premier, Ploieşti, 2005)

eseu

80pagina

teze şi sinteze

1. Preambul sau „Ansamblul cultural” ca alternativă în înţelegerea culturii

Ce ştim despre „cultură” în sensul cel mai profund al termenului şi a sferei sale conceptuale complexe? Mai nimic! Cu alte cuvinte, acest cuvânt, despre care am mai spus că este un concept destul de vag pentru a fi înţeles în totalitatea sa teoretică, nu ne poate permite (stricto sensu) decât să alcătuim o mică schiţă teoretică, în baza căreia să ne construim o imagine despre ce ar însemna cu adevărat. De câte ori supunem discuţiei „cultura”, de atâtea ori avem în minte o nouă explicaţie despre felul în care o percepem. Totul depinde în demersul definirii acesteia de perspectiva lecturilor de specialitate, de perspectiva credinţelor şi ideilor împărtăşite, de modalităţile de raportare: viziuni, aspecte antropologice şi sociale, aspecte juridice şi jurnalistice etc.

De obicei „cultura” împrumută cele mai bune realizări ale gândirii şi acţiunii umane, consemnate într-un catastif, inventariate şi clasificate pe domenii diferite, într-un tom pe care l-aş intitula Valorile cele mai de preţ ale realizărilor umane în decursul istoriei sale. Rămâne totuşi o problemă modalitatea indexării acestor realizări (precum era o problemă pentru Diavol să alcătuiască Catalogul Cărţilor Ne-Autoreferenţiale, în Cartea Iad, Carlo Frabetti).

În ciuda genialităţii lor, şi de ce nu, în ciuda unui enciclopedism exacerbat, ori, în contemporaneitate, în ciuda unui principiu al supra-specializării până la cele mai mici subdiviziuni, cei mai mari gânditori ai omenirii au tratat fiecare în parte ce ştiau mai bine şi cum ştiau ei mai bine că stau lucrurile, cu Lumea, cu Dumnezeu, cu Fiinţa, cu Sinele, cu Viaţa, cu Natura, cu Universul etc. Nici unul nu s-a ocupat exclusiv de ce înseamnă „cultura”, deşi dacă privim în dicţionare de cultură, pentru că trăim într-o epocă a sintezelor şi a dicţionarelor, tocmai

datorită dezintegrării enciclopedismului (ca întreg cvasiunitar) într-o diversitate de discipline şi domenii (ca părţi din întreg), observăm că toţi aceşti mari gânditori ai omenirii şi realizările (contribuţiile) lor sunt părţi ale ansamblului culturii.

Dezintegrarea enciclopedismului în domenii specializate până la ceea ce astăzi numim transdisciplinaritate (în termenii lui Basaram Nicolescu din Transdiciplinaritatea), ca un proces de fuziune cu funcţia de a evidenţia disciplinele de graniţă (de limită), cărora astăzi li se acordă o atenţie deosebită, au condus în cele din urmă la trecerea în uitare a sensurilor originare ale culturii (ca proces de educare-cultivare a valorilor), cu toate că pluridiversificarea contribuie masiv la îmbogăţirea conţinutului ansamblului cultural. Acest fapt conduce la restrângerea „elitelor” ca entităţi constitutive ale culturii, comparativ cu „masele” din ce în ce mai active, cărora li se acordă astăzi marea şansă de a se emancipa şi de a accede la castele înalte ale culturii (accesul liber în universităţi de prestigiu, cu toate că, în general, rezultatele finale la absolvire sunt mediocre).

În condiţiile în care astăzi nu se mai pune problema „a fi un om de cultură”, în sensul (de altfel originar, de a trudi) de a desfăşura o acţiune culturală indiferent de ce domeniu îţi legi activitatea, ci „a fi un om cult”, în sensul unei activităţi care te recomandă ca fiind deja parte al ansamblului cultural, ne conduce la ideea că lumea, de fapt societăţile prea politizate şi prea preocupate de problema maselor şi mai cu seamă de mişcarea maselor, tinde să îşi sucombe propria cultură (Ortega Y. Gasset, Revolta maselor).

Dacă mai luăm în considerare, după zicala românească: fiecare bordei cu al său obicei, că fiecare societate, cu felul său de „a fi”, care ţine de fundamentul lor cultural, sunt în sinea lor culturi (cu sensul de civilizaţie). Pluridisciplinaritatea despre care vorbeam în alţi termeni mai sus, la Giovanni Sartori (Ce facem

Radu Vasile CHIALDA

Trilogii hermeneutice ale

culturii

81p a g i n a

teze şi sinteze

cu străinii – Pluralism vs Multiculturalism) o întâlnim în termenul de multiculturalism. Cu toate că acesta combate varianta americană a multiculturalismului şi se arată susţinător, încă, al variantei originare, care porneşte de la interpretarea marxistă, acest concept se referă în fond la o societate în care ansamblul cultural capătă valenţe legate de etnie şi în mod specific de rasă, de tradiţie culturală şi apartenenţă religioasă.

Ansamblul cultural este aşadar o cuprindere a mai multor sensuri, care se referă mai mult sau mai puţin la ce este „cultura”, la ce ţine locul pentru aceasta, la ce derivă sau se naşte din cultură şi la ce este tangent, contingent sau divergent „conceptului de cultură”.

2. Trei perspective hermeneutice în înţelegerea ansamblului culturii

Atunci când avem în faţă un astfel de concept, avem două metode de abordare a definiţiei lui: ori supunem conceptul unei analize în care aducem spre definire alte concepte, idei, sau teze, care prin statutul lor de sine stătător se opun conceptului analizat, astfel încât prin descrierea lor să evidenţiem „cultura”; ori ne poziţionăm în sfera partizanilor conceptului şi supunem analizei ce cunoaştem deja despre acesta, astfel încât să ne facem o ideea şi mai clară despre ce este „cultura”. Lăsând la o parte prima metodă, prin care, pentru a vorbi despre cultură trebuia întâi să fi vorbit despre alte concepte, teze sau idei antitetice, propun pornind de la cea de-a doua metodă, pentru că deja am făcut o mică prezentare a ce putem şti despre cultură ca ansamblu cultural, să supunem conceptul analizei din perspectiva

a trei ipoteze, trei viziuni simple de interpretare.Prima ar fi cea a lui Jean Jacques Rousseau

(1712-1778), iluminist francez al veacului al XVIII-lea, care, încercând să exemplifice faptul că indivizii sunt de la natură egali, definea „cultura”, categorie fundamentală a naturii umane (după un principiul antropologic care descrie firea umană: de la natură pentru cultură), folosind o înşiruire de trei concepte: limbaj, artă şi ştiinţă (Atlas de filosofie). Cu alte cuvinte, cele trei concepte în viziunea sa ar descrie întreg ansamblul cultural, sau la ce anume se referă „cultura”.

Prin limbaj omul se desparte de regnul animal, iar prin raţiune el conştientizează atât natura în totalitatea ei cât şi natura sa proprie. Tot prin limbaj omul se exprimă articulat, aşadar comunică unul cu celălalt, iar simplul fapt că de-a lungul istoriei şi-a creat sisteme întregi de semne şi reprezentări, prin care să-şi facă interacţiunea verbală, şi apoi scrisă, cu semenii săi mai uşoară, face din acesta un element esenţial al culturii, mai ales pentru că în timp a devenit instrumentul determinant pentru consemnarea culturii. Şi arta ca activitate umană este un act cultural nu numai pentru că ridică la un nivel înalt „esenţa culturală” a „naturii umane”, ci în mod special pentru faptul că prin artă omul reprezintă şi reproduce, dacă nu pentru eternitate, în funcţie de tipul de manifestare artistică, atunci cu siguranţă pentru multă vreme, ceea ce încântă sufletul uman şi înnobilează spiritul său. Dacă limbajul ţine de o ereditate (în sensul unei tradiţii naturale sculptate în gene), arta ţine de o manifestare a acestei tradiţii printr-un exerciţiu estetic construit pe sistemul: artist, obiect de artă şi publicul artei. Ştiinţa îşi aduce şi ea aportul la consistenţa culturii. Aceasta este activitatea culturală poate cea mai prolifică dintre toate. Dacă limbajul este vital manifestării culturii, iar arta reprezintă un act refulator prin care omul îşi pune în valoare simţul artistic, ştiinţa este actul cultural care trimite către cele mai concrete (pragmatice) rezultate şi concepţii ale umanităţii.

Ce-a de-a doua perspectivă ne prezintă un alt sistem de trei concepte care să definească conceptul de cultură. Michael Henry, într-o lucrare (Barbaria) care abordează „barbaria”, concept antitetic celui de cultură, încearcă să o definească pe aceasta pornind de la: religie, etică şi artă. Ca şi Rousseau, Henry nu renunţă la artă. Acest fapt ne confirmă încă o dată că arta in extenso este o componentă a ansamblului cultural şi (sau) că arta, în multiplele forme ale sale, mai ales contemporane (vezi atât arta fotografică cât şi cinematografia ca a patra artă, pe lângă cea plastică, cea muzicală şi cea dramatică) reprezintă poate cea mai

82pagina

reprezentativă formă de manifestare culturală.Henry foloseşte pentru cele trei concepte

expresia „moduri culturale”, prin care cultura se manifestă în societate. Atât religia cât şi etica, dacă le privim minimal, au drept ţintă aceiaşi finalitate, pentru că a fi un om religios, iar astfel a respecta o tradiţie de credinţă ereditară sau liber aleasă, în fond este echivalent cu principiile etice (poate nu într-o suprapunere totală, pentru că morala construită pe imperative religioase, este oarecum parte integrată în etica largo sensu). Privind o comunitate culturală din perspectiva unei tradiţii, în sensul evidenţiat mai sus ca civilizaţie (Samul P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor), spre exemplu civilizaţia creştină a cărei populaţie respectă instituţiile şi cultul de care aparţine, putem afirma că toate activităţile religioase (liturghia, misioneratul, vecernia, predica), precum şi obiectele de cult folosite şi patrimoniile deţinute de autoritatea religioasă a comunităţii constituie împreună elemente ale culturii civilizaţiei creştine. Legătura dintre religie şi etică o constatăm mai de grabă în sistemele valorice ale fiecăreia, unde sistemul axiologic al eticii nu diferă cu mult de cel al religiei, poate chiar îi este complementar. Ideea de bază a fiecărei religii şi a fiecărui sistem etic axiologic ar fi aceea a unei bune conduite morale, a unui principiu al respectului reciproc inter-indivizi. De aceea, ca sisteme valorice, atât în ansamblul lor, cât şi în cazul susţinerii unei singure valori, religia şi etica participă la ansamblul culturii.

Poate cea mai interesantă perspectivă hermeneutică în parametri delimitaţi mai sus, este cea care îl are drept autor pe Giovanni Sartori. Acesta, pe lângă faptul că păstrează în trilogia sa interpretativă religia în acelaşi sens pe care îl oferea şi Michael Henry, asociază culturii alte două concepte. El trece de limbaj şi vorbeşte despre consecinţa sa imediată, limba şi pentru că în cartea sa Ce facem cu străinii – Pluralism vs Multiculturalism, în care la un moment dat discută despre problema civilizaţiei occidentale în ce-i priveşte pe imigranţii de etnie arabă (islamică), a introdus conceptul de etnie. Iar dacă Henry numea conceptele folosite „moduri culturale”, Sartori foloseşte, pentru că ideea sa roieşte în jurul conceptului sociologic de rasă, „identităţi culturale”.

Dacă arta, care mai este definită ca limbaj vizual, participă la viaţa culturală aşa cum ne indică Henry, ce putem să spunem despre cea care dă formă limbajului specific, anume limba? Căci ce îi diferenţiază pe oameni este în proporţii covârşitoare limba. Dincolo de mitica povestioară (parabolă) biblică a Turnului Babel, faptul că eu

m-am născut într-un spaţiu în care limba română era vorbită de o majoritate şi era obligatorie, mă face să aparţin unei tradiţii culturale româneşti. Să ne amintim totuşi celebrul caz al lui Leibniz, care refuza să scrie în limba maternă pentru că germana era o limbă a ţăranilor şi a brutelor, rămăşiţă a „originii barbare” a germanilor, preferând cizelata limbă franceză. Deşi provenit dintr-o tradiţie germană, cu o limbă în plină schimbare şi reformă, acesta îşi comunica sistemul filosofic într-o limbă care era deja rafinată. Gestul său nu este decât unul cultural, încercând să atragă atenţia asupra propriei limbi, ceea ce este în sine un act nobil. Limba nu trebuie văzută totuşi ca un impediment în procesul de exprimare a ideilor, este un act cultural deoarece (în mod ereditar) prin ea ne facem părtaşi la originile comunităţii în care trăim.

Dar de ce a subliniat Sartori „etnia”? Vorbeam mai sus de o comunitate religioasă, însă atunci cânt o comunitate se constituie în jurul unei religii, de obicei se revendică şi fundamentul etnic al acesteia. Dacă celelalte concepte folosite în descrierea ansamblului cultural au evidenţiat elemente ale acesteia, etnia este cea care conturează limitele în cadrul cărora se formează apartenenţa la o tradiţie culturală. Un exemplu ar putea fi, în acelaşi registru al cărţii lui Sartori, faptul că Turcia nu poate niciodată să fie un stat cu o structură cultural capitalistă, cu toate că face demersuri pentru a accede în structurile Uniunii Europene, pentru că fundamentul ei cultural, pe linia unei tradiţii, se înscrie între limitele etniei arabe (islamice). Etnia, şi nu rasa, care pare să fie forma mult mai cizelată a acesteia, este cadrul între parametri căreia se fundamentează cultura, unde se nasc valorile specifice culturale şi se răspândesc conform unei tradiţii, spaţiul în care se manifestă acestea şi locul unde capătă însemnătate. Iar tocmai pentru acest motiv, putem afirma că Sartori încununează demersul nostru hermeneutic.

Am pornit de la specificităţi şi de la elemente constitutive ale culturii. Trecând prin înţelegerile a trei autori, am observat că fiecare dintre aceştia redau „cultura” prin prisma a trei concepte. Jean Jacques Rousseau foloseşte limbajul, arta şi ştiinţa ca termeni de luat în seamă atunci când avem în faţă ansamblul cultural, la Michael Henry religia, etica şi arta sunt „moduri culturale”, iar Giovanni Sartori defineşte cultura prin trei identităţi, cea de limbă, cea religioasă şi cea etnică. Indiferent cum numim religia, arta, ştiinţa, etica, etnia, limbajul şi limba: pe de-o parte concepte sau termeni, iar pe de altă parte moduri sau identităţi, acestea stau mereu în preajma a ce semnifică în generalitatea sa „cultura”.

teze şi sinteze

83p a g i n a

teorii, idei, manifeste

Suprarealismul românesc a apărut în deceniul al treilea al secolului trecut şi urmărea modificarea sensibilităţii poetice prin formule proprii, manifeste şi articole de program. Prin intermediul revistelor Punct, 75 HP, Integral s-a încercat orientarea spre suprarealism.

În revista Contimporanul (lansată de Ion Vinea şi Marcel Iancu) s-au publicat informaţii despre suprarealism, poeme de André Breton, portretul lui Breton desenat de Marcel Iancu, interviuri luate suprarealiştilor Breton, Pé-ret, Ribbemont-Dessaignes, Eluard şi Max Ernst, o recenzie la romanul La joue de Soupault.

Unele note supra-realiste au fost identificate în poemul Reper de I. Vinea: confuzia vis/realita-te, asocieri imagistice fără logică, „frumuseţe convul-sivă”, „miraculosul coti-dian”, amestecul de extaz şi exasperare. În manifestul Noi se exprima aspiraţia de a face artă autentică, fără formule prestabilite.

Având un patos negator, revista 75 HP a devenit un model pentru revistele suprarealiste: unu, Alge, Liceu, Prospect, XX – literatura contimporană, Viaţa imediată.

În revista Punct au fost publicate proze de Urmuz, poeme ale suprarealiştilor francezi, poezii de Stephan Roll trimiţând la dicteul automat

Şi revista Integral se va orienta spre suprarealism. Aici a publicat Ion Călugăru două proze. în linia automatismului psihic pur, Dessaignes şi Tristan Tzara au publicat poeme suprarealiste, iar lui Barbu Florian i-a apărut articolul Suprarealismul în cinematograf.

Îndepărtându-se de estetica „integralistă”, Ilarie Voronca a publicat Fontainebleau şi Paralel, unde cântă natura şi dragostea folosind asocieri imagistice insolite: „Pădurea începe aici cu nervi / cu mistreţi până unde coridor un surâs / Dăruieşti vrăjit crengilor orez şi ovăz”.

Stephan Roll compune proze cu un discurs fără logică, fapte incon-gruente, neverosimi-le, cu îngeri care au şepci şi plase de prins fluturi,

iar poetul îi trimite iubitei un pelican împăiat. B. Fondane a analizat romanul lui Louis Aragon Le Paysan de Paris, F. Brunea a publicat un text suprarealist ilogic, in-titulat Requiem, în care se găsesc ele-mente ale umorului negru, calambururi.

În 1927, au apărut în revistă poeme suprarealiste semnate de Ribbemont-Dessaignes, Joseph de Delteil, Max Jacob, Roger Vitrac, Tristan Tzara, Marcel Raval, Céline Arnauld, Paul Dermé, Pierre Revery, B. Fondane, M. Souphor, iar grafica a evoluat de la compoziţii constructiviste la reprezentări antropomorfe stilizate.

Au apărut revistele: Urmuz (Câmpina, 1928), „unu” (Dorohoi, 1928), Prospect (Iaşi, 1928), care şi-a schimbat denumirea în XX – literatura contimporană.

Intenţionând să reînvie spiritul polemic-negativist al lui Urmuz, Geo Bogza a publicat, în revista Urmuz, texte cu imagini şocante, violente, în ton cu dicteul automat, din care deducem elogiul visului şi al iubirii, fără prejudecăţi.

În revista unu au apărut multe texte suprarealiste, fiind apreciată de Alain şi Odette Virmaux, în dicţionarul „Les grandes figures du surréalisme inter-national”, drept „prin-cipala revistă supra-realistă românească”.

Saşa Pană este prezent cu un articol despre Petre-Popescu-Poetul (un poet internat în ospiciu), Moldov cu o pastişă urmuziană (Şmaie) marcată de asocieri deconcer-tante. A fost inau-gurat noul gen li-terar, reportajul, semnat de Saşa Pană, Victor Brauner, Paul Sterian, Gheorghe Dinu, Sandu Eliad: „Jos cu poeţii! Jos zidurile! Să vie cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de pistoale, să vie adevăratul poet. SĂ VIE REPORTERUL! Poezia să iasă din lâncezeală şi să devie AGRESIVĂ...”

Imagism insolit, ton exaltat în poezia şi proza semnate de Ilarie Voronca, Stephan Roll, Saşa Pană, Virgil Gheorghiu, mecanismul asocierii imaginilor, stare de exaltare, în creaţia lui Geo Bogza („Scriu pentru că viaţa mă exasperează”), sau „Cred

REVISTE SUPRAREALISTE

George BĂDĂRĂU

84pagina

într-o viziune sexuală a întregului univers viu”.Suprarealiştii români, după model

francez, refuzau consacrarea oficială, scriau pamflete violente, redactau sloganuri şi manifeste pentru popularizarea revistei

În 1929, grupul din jurul re-vistei unu a organizat o campanie publi-citară cu fluturaşi pe care scria: „Nu citiţi unu! Pericol de moarte!”. Altă dată au redactat un afiş electoral: „VOTAŢI UNU. Votaţi cu toată stima. Votaţi partidul unu. În aceste momente de mare însemnătate, fiecare cetăţean e dator să voteze cu noi. Pe lista noastră sunt doar oameni unu şi unu. Votaţi cu încredere”.

Nu lipsesc ironiile: „Dumnezeu este unu şi unu îl scriem noi”, numere speciale – „unu noaptea” când cititorii primeau supliment o bucată de noapte (o foaie de hârtie neagră) sau „unu estival” cu două desene obscene de Victor Brauner, pe copertă; nu lipseau nici farsele pe care suprarealiştii le făceau unor tradiţionalişti.

Saşa Pană ţine conferinţe, participă la congrese, elogiază opera lui Freud, consideră că în vis trebuie căutată sursa de inspiraţie a poeziei, visul fiind „singura REALITATE pe care nimeni nu ne-o poate fura” (Inima de pică).

În Reabilitarea visului, Geo Bogza declară că iubeşte visele „pentru că sunt subversive”, împreună cu Saşa Pană semnează cronica filmului suprarealist, „Un chien andalou”, cu imagini şocante, după logica onirică.

Scriind despre cartea de prozopoeme a lui Stephan Roll, intitulată Moartea vie a Eleonorei, Saşa Pană afirma că a fost scrisă „fără ştersături, fără reveniri, autentic scris automat”.

Saşa Pană susţine că a scris volumul de prozopoeme, Diagrame, după metoda dicteului automat şi împreună cu Moldov

încep romanul Alfabet, în care toate cuvintele „debutează” cu aceeaşi literă. Reprezentările grafice publicate în revistă aparţin lui Victor Brauner, S. Perahim, M.N. Maxy, Marcel Iancu, B. Herold, Brâncuşi, Chagall, Man Ray, Malkine.

Făcând elogiul „poemului proletar”, Stephan Roll voia ca revista să aibă o orientare de stânga şi noii colaboratori M.R. Paras-chivescu, Aurel Baranga, Ion Vittner, Paul Păun vor crea literatură revo-luţionară („Golful pro-letar” de Stephan Roll, „Poem petrolifer” de Geo Bogza).

În revista Pros-pect (Iaşi, 1928) au publicat Virgil Gheor-ghiu, Aurel Zaremba cu texte urmuziene, meta-forice, cu paradoxuri şi calambururi absurde.

Aceştia, împreună cu Ilarie Voronca, Tristan Tzara, Max Iacob, au devenit colaboratori la revista XX – literatura contimporană. Din manifestul publicat de Virgil Gheorghiu se reţin: spiritul de frondă, teribilisme, asocieri gratuite, parodierea tradiţionaliştilor, pastişa ironică.

Alge (1930-1931) este revista suprarealiştilor din al doilea val (a doua serie a apărut în 1933) la care au colaborat: Gherasim Luca, Aurel Baranga, Paul Păun, Sesto Pals şi pictorii Mattis-Teutsch şi S. Perahim. Aceştia au publicat texte suprarealiste, cu asocieri incongruente, imagini şocante, teribilisme, calambururi absurde, într-un stil insolit metaforic. În primul număr a apărut următorul anunţ: „RUGĂM A NU SE INTRA LA REDACŢIE CU VAPORUL DEOARECE NU SUNTEM MAREA SARGASSELOR; SUNTEM ALGE DE SINE STĂTĂTOARE”.

La fel de plăcute sunt şi următoarele jocuri lingvistice aparţinând lui Robert Desnos: „Un cerc este un mit al matematicii. Un semicerc va fi semit al matematicii”.

teorii, idei, manifeste

85p a g i n a

Creaţia algiştilor era marcată de spirit ludic şi umor negru, de calambururi grotesc-absurde versificate urmuzian, de disperare antică. După principiul dicteului automat, Gherasim Luca a compus versuri şocante, cu asocieri involuntare şi viziuni onirice: „În tâmplă îmi cântă la pian o femeie albă, fără sânge / şi cu braţele lungi care intră prin pian şi ies prin podea, prin pod / prin toate grădinile lumii”.

În 1931, 1932, algiştii au scos două reviste de scandal, cu texte violente, intitulate Pulă şi Muci. Prima a fost trimisă unor personalităţi, în frunte cu Nicolae Iorga, a provocat scandal, ziarele au publicat ştirea de senzaţie, iar scriitori au fost arestaţi pentru atentat la bunele moravuri şi închişi câteva zile la Văcăreşti.

Tinerii scriitori (Geo Bogza, Paul Păun, Gherasim Luca, S. Perahim) voiau să facă o poezie care să reflecte ade-vărata viaţă cotidiană şi au publicat mani-festul Poezia pe care vrem s-o facem, în revista Viaţa ime-diată. Ei voiau o poezie agresivă, pro-vocatoare, „colţuroasă”, „zburlită”, prozaică, teribilistă: „o să dez-brac femeile cucoane / după ce am să le scot din maşini cu două degete / o să le dezbrac şi o să le arunc chiloţii în dâmboviţa” (Paul Păun).

În revista Liceu (Constanţa, 1932), editată de Virgil Teodorescu, Mircea Pavelescu şi Taşcu Gheorghiu, se evidenţiază spiritul urmuzian, umorul negru, ludicul, parodicul, absurdul şi grotescul, jocurile lingvistice.

Meridian (Craiova, 1934-1938; 1941-1945) au publicat majoritatea avangardiştilor, între ai aflându-se Constantin Nisipeanu, Gellu Naum, Gherasim Luca, poeţi suprarealişti talentaţi.

Scriitorii din epocă au jucat un rol important în schimbarea paradigmei poetice. Virgil Teodorescu observa într-o cronică la Drumeţul incendiar: „suprarealismul din această carte e mai aspru”. Paul Păun în articolul Terenuri virgine susţinea că literatura trebuie să reflecte viaţa spirituală. În revistă se publicau manifeste, traduceri, creaţie originală, articole cu caracter programatic, unde apăreau idei referitoare la poezie: elogiul visului, refuzul consacrării oficiale, eliberarea totală a imaginaţiei, expresia poetică în afara logicii, elogiul nonconformismului, al stării de revoltă, problema limbajului poetic („Gramatică” de Ilarie Voronca), rolul scriitorului şi al operei de artă care „trăieşte din ignorarea regulilor cunoscute”.

Poezia trebuie să fie firească, naturală, „un risc, o aventură totală”, „o îndrăzneală şi o uitare până la urmă” (Ilarie Voronca). În articolul Între mine şi mine, semnat de autorul menţionat mai sus, găsim atâtea idei poetice, încât textul poate fi considerat o artă poetică a suprarealismului (Ovidiu

Morar): atotputernicia visului, a hazardului, continua deviere a sensului prin asocieri lingvistice neprevăzute, negarea caracterului conven-ţional al limbajului poetic, poezia să fie un „meşteşug accesibil oricui”, hazardul are rol în ciocnirea mira-culoasă a cuvintelor.

Într-un ton mai vehement a scris despre poezie şi Gheorghe Dinu (alias Stephan Roll) care a refuzat orice formă de compromis (Lampa lui Aladin), a susţinut aderarea poetului la revoluţia proletară, necesitatea de a renunţa la metafizică (Sugestia unui proces).

Cel mai insurgent avangardist a fost Geo Bogza care a publicat, între altele, „un crez poetic revoluţionar” în revista Urmuz. Era preocupat de problema fondului poeziei, care reprezintă pentru el un catharsis, trebuie să fie „penetrantistă” (să pătrundă în esenţa realităţii), să tulbure conştiinţele, să provoace o „revoluţie”, să fie pură (să exprime în totalitate fiinţa), în timp ce poezia impură este cea convenţională.

În eseul Exasperarea creatoare, Geo Bogza se referă la literatură („o bălăceală totală în confortabil” şi scris (răzvrătirea aşezării în confortabil).

Având şi calităţi de teoretician, Saşa Pană rămâne în literatură ca un „dârz pionier al suprarealismului autohton” (Pompiliu Constantinescu), care a trasat revistei unu o orientare suprarealistă, a publicat textele suprarealiştilor francezi, interviuri, cronici,a editat prima carte despre avangardismul european (Sadismul adevărului), prima antologie a literaturii de avangardă din România (1964), a tipărit la editura unu cărţile avangardiştilor. Saşa Pană a scris despre literatura subversivă, despre scriitorii marginalizaţi din cauza nonconformismului, iconoclasmului, frondei lor.

teorii, idei, manifeste

86pagina

remember

Ce răsuciri interioare (şi nu numai) în biografia poetului de la „Baaad”! Impulsuri din toate zările: ecouri de clasicitate elină şi reverie romantică, un tempo rememorativ elegiac şi răbufniri tonale dure, insule de pax magna şi accente de „blues” american, - toate vorbind despre un posedat de miraje. Poet în tot ce atinge! Eros şi Thanatos, iluminări de gânditor nesistematic şi aleanuri afective în frazare folclorică, antinomii întemeind un confubulatorium antrenant, plin de surprize, toate (de o neistovită sinceritate confesivă) acţionează în nesfârşite modulaţii variaţionale. „Sunt un poet comun,/ un individ comun ca orişicare (...)/ Posed o fabuloasă experienţa a sărăciei (...)/ am mers după frumuseţe ca un halucinat.../ Dacă individul acesta zis Poetul/ nu ne zice dacă trăim în frumuseţe şi măsură/ ori în greşală şi desfrâu,/ atunci despre ce naiba să ne zică?” (Împotrivire). Trăsătură particularizantă: poemele sale reprezentative invită prompt la lectură, după cum se şi lasă ascultate; concomitent, acţionează la el (ca la alţi moldoveni) dedemultul şi departele, de unde o scenografie plasticizantă (turnuri, cavaleri, castelane), reverberaţii, ceremonii şi simbolisme, invariante şi ecouri cu tente patetice înlesnind înscrierea în trans-temporal. Frapează indicatori ai misterului, vibraţii introducând în hinduism, în apocalipsă ori în diverse medievalităţi; un extatism de tip bizantin coexistă cu tumultul modern al priveliştilor lăuntrice. Privirile evocatorului în transă merg admirativ spre câte un „grande” hispanic, spre vreun principe toscan ori spre vreun înţelept oriental; el însuşi devine Don Cezar - ca într-un lamento cu acest titlu (la moartea unei fetiţe de unsprezece ani). Smerenie şi iactanţă diferenţiază un personaj complicat, cu zeci de măşti, anxios, afectuos şi lucid, asediat de dubii. Poetul, în totul, este imaginea fidelă a Omului.

De la întâia poezie (Luceafărul, 1959) până la debutul editorial, cu al său Rod, vor trece nouă ani. După încă şapte ani, Marin Preda îi edita la „Cartea Românească” Rod III; în 1977, urmează Rod IV. „Prin Rod - constata Marin Mincu -, Cezar Ivănescu este primul textualist programatic, desigur doar din instinct, al poeziei actuale” (Poezia română actuală, II, 1998). Senzaţie făcea în 1979 La Baaad, „poeme, poeme dramatice, poeme în proză”. Într-un număr din Contrapunct (1996, decembrie), vorbind despre sine la persoana a treia, poetul preciza concis: „Deşi de 500 de pagini, volumul nu este decât un sfert din forma originară a cărţii, carte pe care autorul o consideră cea mai importantă operă a sa”. În acelaşi 1979, apărea Muzeon; de menţionat în continuare Doina (I, 1983; II, 1987); Sutrele muţeniei (1994) şi Rosarium (1996).

Poezia, crede autorul Baaad-ului, se cere cântată; aşa procedau aezii, rapsozii, poeţii medievali ai iubirii: trubaduri, menestreli, minnesängeri, baladişti. „La începutul anului 1971 - aflăm din amintitul Contrapunct -, susţine spectacole de muzică şi poezie însoţit de propria-i orchestră «Baad». Spectacolele conţin poeme de Pindar, Rutebeuf, Villon, Lorenzo de Medici, Baudelaire, Edgar Allen Poe, Henri de Régnier, Eminescu, Bacovia şi poeme ale autorului puse pe muzică şi cântate de el.” De altfel, poetul va apărea pe scenă şi mai târziu în ipostază de cantautor, în modul parizianului Georges Brassens. Nu o dată, Cezar Ivănescu exaltă puterea tonifiantă, taumaturgică, a muzicii. De cinci ori se repetă în Assunta (Anabasa lui Eminescu) o invocare miraj; „Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi voi Moartea!” Texte intitulate Colind, Bocet, Madrigal, Motet subliniază programatic afinităţi cu cântul.

Clipa subiectivă, clipa metafizică, clipa creativă, acestea consonante, întemeiază un ceremonial vizual şi melodic specific, un discurs

Constantin CIOPRAGA

Cezar Ivănescu – nelinişti şi mitologii

87p a g i n a

de orizonturi unduitoare în care fuzionează apriorisme şi imagini născânde. Poetul Baaad-ului, direct, perceptiv şi cerebral, trece metodic de la senzaţie la meditaţie; o demonie intensă, iscoditoare, neadormită, îl propulsează din real în ficţional. În esenţă, Baaad-ul său, o lume în lume, juxtapune într-o reţea de un irealism mitic transcendenţe şi eternităţi iluzorii; acolo unde ochiul lui Sadoveanu, bunăoară, se lovea de monotonie şi plictis, Cezar Ivănescu, oscilând între prezentare şi trecut, propune secvenţe gânditoare, imprimând actului mnemonic rezonanţe empatice. Departe de a fi un paradis pierdut, tărâmul plăsmuit numit Baaad e, se-nţelege, sursă de melancolie; lipsit de aura unui joc secund mai pur, Baaad-ul său, asimetric, încremenit într-un timp închis, întreţine (în subtext) o mitologie crepusculară. Subcurenţi de adâncime sugerează zădărnicia. „Timpul, noi îl ştim, nu se măsoară,/ îl căutăm prin spini, prin iarba verde,/ într-un muşuroi care se mişcă...” (Metanoia). Memorialistul, un virtuoz al construcţiilor mentale, fabulează liber: la Baaad, i s-a înfipt în creier „Gândul Morţii”; odată l-a ispitit acolo „Nenumita”; o conversaţie aspră cu un medic e, în fapt, un dialog despre „Moarte”; unei aeriene Ilen i se recomandă cinic: „Îmbracă trupul Morţii în câmpie...”

Hipnoticul inventator al unui Baaad fantasmagoric - acum în cea mai bună formă - se retrage într-un simbolic Turn (titlu al câtorva poeme); act iniţiatic, o astfel de ascensio afirmă nevoia de perspective largi. „Fixat pe un centru (centru al lumii), tumul e un mit ascensional şi, precum clopotul, traduce o energie solară generatoare” (Jean Chevalier, Alain Gheerbranat, Dictionnaire des symboles, 1982). Cezar Ivănescu se lasă în voia simbolismelor arhaice, cu solemnităţile lor semiermetice, drapându-se în călăuz ştiutor:

Turnul se numea Turnul Prinţului Fericit,Turnul Perfecţiunii Violate,Turnul Unghiului, Turnul, Turnul

Cavalerului Plâns,Turnul Copilului mort, TurnulBlând, Turnul Palid, Turnul Iubitorului

Morţii:Blum-blum se auzea Viermele căzând cu

capul demarmora treptelor: fratele meu, nu-ţi pot

veni înajutor! Luminează-ţi faţa! Priveşte-mă-n

faţă.Trimiteri retorice similare,

grandilocvente, figurează la Minulescu, la Emil Botta şi Constant Tonegaru; tumultuosului Cezar Ivănescu colosalizarea îi stă bine; e în

natura sa de imaginant la modul planetar. Într-atât iubirea cheamă necontenit moartea, încât departajarea devine cvasi-imposibilă. Acţionând într-un simultaneism inextricabil, radical, cu antecedenţe în straturile ascunse ale Eului însingurat, forţa lor de contrasens deconcertează, devastează şi marchează. Angelicele frumuseţi dantesco-petrarchiste licăresc în depărtări; sunt nişte idealităţi pan-umane. Enigmaticele fete de la Baaad, cu nume neobişnuite (ca la Dimitrie Stelaru) - Stribi, Mii, Magnoline, Briene, Rimaya, Ilen, Lo (lita), Dora, Sakti -, apariţii vibratile, hieratice, nu atenuează conştiinţa finitudinii; ca atare, discursul liric se clatină sub arcul lucidităţii în alertă. Pe scurt, contemplatorul de la Baaad, nereţinut, încorporează ipostaze ale iubirii din toate timpurile şi din toate spaţiile, punând în pagină, în spiritul lui Denis de Rougemont (din Les Mythes de l’amour), afecţiune dezinteresată (agapé), iubire gingaşă (storge), dar şi dorinţă intensă (pathos). Psihanalizabil, erosul acesta agitat, motiv de confesiune zigzagată, sfârşeşte într-un miraj romantic plurificţional, miraj rezumabil în ideea de demonic carnl-spirituală. Eminesciana iubită „fără corp” e, în Jeu d’amour, fiinţă fără nume, Nenumita: „aceea care nume n-a- / aceea care nume n-a-/ aceea care nume n-are,/ cărei-i ziceau Aletheia/ cei vechi n-o voi numi aşa/ o voi numi aceea care!// aceea care surâzând,/ aceea care Totu-având,/ aceea care nume n-are,/ în somnul meu moartea visând,/ cea care mă omoară-având/ în gând mereu pe-aceea care!” Însumare fluctuantă de cânt, de sublim şi mister, feminitatea astfel văzută rezonează cu permanentele năluciri ale comentatorului ardent -savurând minunea, asediat însă de întrebări.

Nu desenul primează, nici cromatica, nici, ca la alţii, atracţia ochilor, ci tentaţia de a surprinde acel nu ştiu ce ori nu ştiu cum al partenerei, misterul cu care adoratorul tinde să se întregească. Anticul androginism platonician funcţionează la el ca nostalgie a unei completitudini ideale, de substanţă interioară. Dacă trei inşi compun o treime, contopirea cu partenera dorită nu devine duo ci doime. „Noi de-atunci suntem doime/ şi în tine şi în mine/ şi suntem Acela amândoi” (Jeu d’amour - Daenă). Dincolo de schimbările de scenariu, năzuinţa fuziunii absolute, temă gravă, se repetă întruna; axa existenţei transcende sistematic din individual şi terestru într-o privelişte-sumă, într-un spaţiu plenitudinar opunând destinului banal un antidestin.

Câteva texte cu acelaşi titlu, La Nymphette, nu au nici o atingere cu lasciva Lolita, „nimfeta” de doisprezece ani din capodopera lui Vladimir

remember

88pagina

Nabokov. La Cezar Ivănescu, corpul „fragil” al nimfetei e semnul inocenţei: „Trup alb de fată care nu vei muri,/ suflet care n-a gustat ştiinţa morţii...” Regimul dicţiunii, incantatoriu, seamănă a cuminecare şoptită. „Te-am dorit mult,/ încă de pe când iubirea era pentru mine castitate;/ atunci să fi venit,/ te urmam fără pic de durere,/ la gândul că această însoţire a noastră/ avea să fie de scurtă durată,/ pe-atunci nu concepeam/ iubirea fără moarte...” Retrospecţie suavă, până la un punct superba elegie (una dintre cele mişcătoare din poezia noastră) se alătura efectiv eminescienei Mortua est. Şi încă ceva: în filigran se citeşte (întoarsă pe dos) graţioasa prezenţă a Sburătorului. Nu copila imploră venirea acestuia, ci dimpotrivă: „Tu eşti singura/ care mă poţi/ salva/ dar - atenţie! -/ rolurile sunt inversate,/ căzneşte-te să mă ridici în braţe şi, ca o libelulă,/ dă din picioare,/ să te ridici ca mine deasupra oraşului!”

Alteori, trubadur medieval şi imnograf zbuciumat, poetul peregrinează într-o geografie deschisă; canţonetele sale nu sunt, la drept vorbind, ale unui amoroso de tip senzual. Conflictul dintre iubire şi Marea Trecere acaparează; cantona devine elegie erotică ori pur şi simplu dramă. Ciclurile Rod şi La Baaad (va preciza autorul), „poeme în vers alb”, se încadrează în „ceea ce numim, cu o expresie generală, modernismul românesc” (Interviu – în Ziua literară 2002, nr. 9).

Vechiul madrigal trubaduresc, însoţit de un envoi, era adresat unei destinatare nominalizate. Baladistul moldav declamă grav, încordat, marcat de binomul iubire-moarte - ca în acest madrigal din Jeu d’amour. „Tu eşti cea mai frumoasă,/ ia-mă, ia-mă şi mă du,/ tu mă duci mereu acasă/ ori mă duci spre Moarte tu,/ tu eşti, tu cea mai frumoasă,/ ia-mă, ia-mă şi mă du,/ tu mă duci mereu acasă/ ori mă duci spre Moarte tu?” Viziune similară într-un alt Jeu d’amour (Romeo şi Julieta): „Atâta ştiu morminţii bine,/ ne-au omorât şi ne-au culcat”. Iubire merita Bătrâna Enzo, octogenara, căci „numai ea ştia să-şi poarte/ în tinereţe carnea/ de galbenă albină, a morţii”. Persistă în „sângele” evocatorului o suavă Rimaya, adolescentă din oraşul acela bolnav: „O voi numi Rimaya/ şi-n numele ei voi pluti,/ ca un sicriu de nufăr,/ până ce mă va opri cu pieptul ei o lebădă!” Melancolia devenită ectenie se dizolvă în cânt, notă definitorie a ciclului Jeu d’amour. Refrenele, necesare puncte de sprijin, creează în alt poem (Balada lui Mil) un dispozitiv sonor tărăgănat, cu legănări romanţioase: Hai, vino Mil, o dată, să ne uităm în jos,/ Pe stradă trec acum femei cu sân frumos,/ Pe stradă trec acum femei cu sân frumos! (...)// Şi-aşa seară de seară, unul mai norocos/

o să-ntâlnească Moartea - acea cu râs frumos,/ o să-ntâlnească Moartea — acea cu râs frumos!

Nici un alt poet (cu excepţia Ilenei Mălăncioiu) nu monologhează atât de intens despre moarte. Iubirea e aversul unei medalii, moartea reversul! O psihanalistă, Marie Bonaparte, sublinia concis: „Una dintre trăsăturile cele mai constante ale lui Eros e că îl târăşte după sine pe fratele său Thanatos” (Chronos, Eros, Thanatos, 1952). Pe spaţii ample, Cezarul poet pare un desperado (rareori îmbunat), la care tensiunea dintre iubire şi dispariţie ţine de sentimentul incompletitudinii funciare, motiv de angoasă cronică; stare asociată inevitabil tragicului. „Moartea e programul meu zilnic,/ împărţită pe ore, o măsur şi-o privesc faţă în faţă…/ de n-ar veni imprevizibilă (...)/ acesta-i jocul care-l joacă şi Divinul (...)/ accept şi eu: cu mine însumi plin de cruzime!” (Gladiator), Mazochism? La acest joc straniu se gândea şi Arghezi - un Arghezi mâhnit - în înlăcrimatu-i De-a v-aţi ascuns. Un sonet al „satanicului” Baudelaire, Mortul vesel („un mort libre et joyeux”), pare să-i fu sugerat lui Camus ideea unui eseu, La Mort joyeuse, pătruns de sarcasm şi absurd. Din aceeaşi perspectivă, la Cezar Ivănescu s-au ivit câteva doine, spovedanii de o acută tristeţe: Moartea peste tot, Dor de moarte, Bucuroasa moarte.

Neliniştile lui Cezar Ivănescu, un damnat sui generis, sunt fatalmente ale condiţiei umane: nişte universalii; obsedante, ele se regăsesc, divers, la Novalis, la Baudelaire şi la Rilke, la mulţi alţii. Prins în Labirintul singurătăţii, Octavio Paz dezvoltă (în eseul cu acest titlu) o constatare curentă: „Naşterea şi moartea sunt experienţe ale singurătăţii; ne naştem singuri şi tot singuri murim...” Însă, ca şi „domnul” Martin Heidegger, neîmpăcatul Cezar Ivănescu se împotriveşte morţii şi „complicilor” ei, sfidând. Pe Hemingway şi Malraux - războiul, situaţie-limită, îi deprinsese să moară. Filozofarea, spusese scepticul Montaigne, propune înscrierea în legile cosmice: „A filozofa înseamnă a învăţa să murim” (Eseuri, XX).

II

Tristeţe la Baaad, dezolare în Doina şi în alte texte, pagini în care limbajul depresiv îşi aliază programatic intelectul; - hiperluciditatea singuraticului (retras în Turn pentru autocunoaştere) amplifică ineluctabil mâhnirea. Nici un sprijin în „Natura care nu-nţelege” (Toamnă). În substanţa lor intimă, risipitele sau compactele cântări despre moarte, nişte tristia, sunt fragmente de monolog narativizat, recital de constante şi variabile. Pigmenţi de înţelepciune de

remember

89p a g i n a

pe Nil („Cartea morţilor”) şi ecouri din Buddha, catastrofisme din Apocalipsă, trimiteri la „Marele Ordonator”, la „Nirvana” şi „Karma” sau la „Ultimul Dibuk” (ebraic), acorduri biblice despre „Gog” şi „Magog”, despre „Sfânta Vergură” ori despre „cămaşa lui Hristos” - acestea, cumulate, conduc la ideea de murire şi regenerare în etern. „Moartea-şi primblă iar trăsura/ prin turcitul Bucureşti” (Doina – Melodie fără sfârşit). Dacă în Rosarium prevalează dicţiunea megalinară, preaslăvirea Madonei, în Doina prioritar e spectrul dispariţiei. La centenarul Doinei lui Eminescu (prilej de encomion), Cezar Ivănescu se înfăţişa cu un serial. Modul lirico-epic al lui Arghezi vârstnic, „întors la brazdă” şi autor de doine (Doină din frunză, Doină din fluier, Doină pe nai), e şi modul cu alte particularităţi al lui Cezar Ivănescu, la care vechea ratio cordis din folclor e mai puternică. Pe suprafeţe ample, doinele ivănesciene sunt motive de egologie. Doinitorul se melancolizează, regândeşte şi resemantizează; limbaj spontan, întoarcere la izvoarele cuvântului, resignare şi ironic se leagă strâns. „Jumătate bunu-s, jumătate nu-s...”; „Zac întins ca morţii în sicriu”; „Nu pot ţine-n mână cartea/ sunt bolnav, mânca-m-ar moartea”.

O Doină (din frunză) pare să sugereze inutilitatea cuvintelor. Reverberează o Doină (Ţara -nenoroc), şi o Doină (Ţara de miraz). Doina (negură) şi Doina (Groază); sunete grave emană din Doina (Pax Magna) şi Doina (Moartea peste tot). Câteva texte cu subtitlul „oralităţi” sunt nişte cantilene în registre stilistice consacrate, păstrând linia arhetipurilor, dar depărtându-se de simplistul lamento; - „Nu-l mai plângeţi pe acela/ care vecinie singur nu e,/ plângeţi-l pe cel ce n-are/ Moartea şi Moldova lui” (Doină - Dorul de Moldova). Partituri ca aceasta, în prelungirea tiparelor populare, se ridică la filozofare, la reflecţii pe tema omenescului agresat: „Nu-s nici viu şi nici nu-s mort./ Dar mă strânge trupul tot! (...) am zăcut bolnav în tine,/ dar acum zăresc lumine,/ Soarele s-o înălţa,/ moartea şi mă ia,/ Soarele s-o înălţa,/ vine moartea şi mă ia!” (Bucuroasa moarte).

Credinciosul V. Voiculescu e ortodoxul în absolut; Arghezi, psalmistul, se sfâşie între adoraţie şi îndoială; Cezar Ivănescu (în al său Rosarium) se autoculpabilizează: dă semne de umilitate, de pietate şi pocăinţă, vizează lepădarea de sine, dar se simte împresurat de demoni; chinuit, aşteaptă graţia divină, tinde spre puritate şi redempţiune, crede în mizericordie şi în apostolul Pavel, însă conştiinţa izbăvirii întârzie. Accente înălţătoare sunt dedicate Mariei-Fecioara. Un ciclu, Către discipoli, se deschide la

modul jelitor patetic: „Cine vrea mă scuipă,/ scuipă cine vrea,/ eu mereu tot urcu,/ urc pe Golgota...” Pe ultima pagină a ciclului, izbucneşte într-un fortissimo deznădăjduit conştiinţa tragică; existenţa e singurătate şi neputinţă: Ca o icoană veche suferindă şi ca obrazul meu cel cancerat/ de suferinţa cărnii, suferinţă e tot ce-aici am strâns şi adunai,/ acolo unde nu te-ajută nimeni eu voi merge cum am învăţat;/ acolo unde nu te-ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat;/ acolo unde nu te-ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat,/ acolo unde nu te-ajută nimeni, acolo toată viata mea am stat.

Pe un fundal mai senin se succed Sutrele muţeniei, acestea scurte inscripţii (unele mai reci, abstracte), însumând norme orientale de conduită. Sanscritul Sutra e totuna cu aforism, cu reflecţie; în subtitlul multor „sutre” se repetă termenul Tao, trimitere la doctrina taosită chineză ca esenţă a ordinii universale: ordine materială, cosmică, dar şi ordine spirituală.. Câte o inscripţie are sonorităţi de psalm biblic. „Fereşte-mă, Tu,Doamne,/ Şi-omoară-mă de vrei,/ Tu care vecinie Viaţa/ ne-o dai şi n-o mai iei...” O altă Sutră (a şaptea) e litanie condensată, ritual apologetic asociind timbrului psaltici termeni de filozofie modernă: „Doamne-al ipseităţii/ şi al quidităţii,/ al bunătăţii/ şi-al seninătăţii/ şi/ Rostitor/ al/ Deităţii!”

remember

90pagina

Despre quiditate glosase odinioară Camil Petrescu, fervent admirator al fenomenologiei lui Edmond Husserl.

III

Mai insistent ca la Nichita Stănescu (partener de generaţie), la autorul Baaad-lui citatul livresc de mare diversitate se înscrie într-o dialectică a contopirii regionalului cu universalul. Tentaţia dezmăginirii, peregrinările imaginare la nivel planetar, conexiunile cu psihisme extrem-orientale intră de drept în poetica sa personală. „Efortul meu de o viaţă – lămurea el – a fost să urmez calea de înţelegere deschisă de un Mare Maestru, Ananda K. Coomaraswamy şi să primesc buddhismul cu mintea şi inima unui creştin (…). Poetul face parte din lume, dar şi din cer şi nu ştiu să fi argumentat cineva vreodată că toată această lume ar valora mai mult decât sufletul Celui Crucificat strigând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?»” (Interviu, în Dacia literară, 2004, nr. 1). Trimiteri în clar la taoism, la Platon, la mitologia Heladei, la „anabasa” şi „catabasa” ori la repere pioase (Rosarium, Mirungere, Apocalipsis, Metanoia), se învecinează cu trimiteri încifrate, difuze; - iscoditoare, repezi, privirile se mută de la „Regina din Saba” spre „vălul Mayei” sau spre rostandiana „Princesse lointaine” ori trec de la „Cetatea Soarelui” (a lui Campanella), la „Graal”, la „Walkyria” sau la „Unicornul” cantemirian. Nu numai că poetul umblă prin cărţi, dar după contacte cu creatori celebri (de la Novalis şi Lautréamont la Tagore, Claudel, Saint-John Perse (menţionaţi în Luceafărul, 1982 nr. 38), el se caută pe sine, perseverent, tensionat, fără pauze. Sunt aduşi în faţă Francesco d’Assisi, Baudelaire (cu al său „hypocrite lecteur”), Rimbaud şi Eminescu, Mateiu L. Caragiale şi Ananda K. Coomaraswamy, alţii încă; circulă ecouri de la Ioan Climax, de la Denis de Rougemont şi Martin Heidegger - aceştia şi ceilalţi favorizând relaţii pluriperspectivale şi pregătind pentru percepţia acelui discontinuum care e însuşi cotidianul. Îşi recunoaşte înclinarea spre Ungaretti, Montale şi Quasimodo; îl atrag, prin spontaneitate şi concizie, plăsmuirile folclorice. „Preot al lui Hermes”, Cezar Ivănescu vede în poezie un „basm pentru filozofi”...

Repetată la fiecare prilej e adeziunea la poezia tradiţională „de la Vede la trubaduri”. Cât despre „gargara postmodernă”, nici un menajament: „Mi se pare de un fals evident, mai întâi printr-o carenţă de logică internă: toată poezia modernă trăieşte din delir existenţial şi o

acută conştiinţă a unui păcat originar, pierderea secretului marii arte; de la Hölderlin la Eminescu, de la T.S. Eliot la Blaga poeţii moderni suspină după o ţară pierdută, o limha pierdută, o artă pierdută”. Postmodernismul e totuna cu „libertatea absolută a plagiatului”. Unde ne sunt marii instauratori de verb inspirat? „De ce de la cuvintele de forţă, mantra, de la cuvintele magice, incantatorii, limba s-a degradat până la bavardajul inconsistent al omului modem?” (Interviul citat - Dacia literară),

În ce-l priveşte, „critica românească actuală (citim în Contrapunct, 1996, decembrie), cu câteva excepţii onorabile, incapabilă, prin cultură şi prost gust, să se ridice până la înţelegerea cărţilor” sale, îl irită. Pentru tipar, el anunţa „versiunea originară a cvartetului «La Baaad» (2500 de pagini) şi o „antologie a celor 100 de capodopere poetice pe care consideră că le-a scris acum: cartea va fi editată într-o ediţie de lux, ilustrată de poet şi pictoriţa Daciela Rotaru şi de sculptorul Marian Gheorghe”.

S-au formulat despre operele lui Cezar Ivănescu termeni ca „labirintic”, „paradoxal”, „manierist”; nu de puţine ori poetul fusese negat radical, în totul. S-au invocat afinităţi ori coincidenţe cu François Villon, cu Jules Richepin şi Paul Laforgue, cu Apollinaire şi Paul Fort, cu Francis Carco, cu Alfred Jarry, cu Antonin Artaud şi Henri Michaux, cu Charles Cros, cu Rilke, cu Klabund şi Brecht ori cu Okudjava. Enumerarea nu e completă - lipsind Bacovia, Miron Radu Paraschivescu şi alţii.

Nicicând ajuns la unitate interioară, bântuit de nelinişti (apăsătoare psihic, fecunde în plan creativ), introvertit şi clocotitor, admirator al armoniilor antice şi modem spontan, în poetul Baaad-ului se topesc iluminări şi enigme, accente de superbie şi pâlpâiri de asceză, enstaza şi ekstaza. Niciodată stări neutre, plate! Poezie de circularităţi, spectacol de lumini şi umbre, de tipic şi atipic; lui De profundis şi umilităţilor li se suprapun înălţări subite cu suport metafizic în aşteptare. Moartea, cuvânt-temă, o fixaţiune, nu exclude angelismul, nici „levitaţia” în lumină vie; în pofida refrenelor tragice, nici o notă macabră! Scepticismul lui Cezar Ivănescu subţiindu-se, sfârşeşte într-un cânt despovărător. O frază esenţială din Jeu d’amonr (Melodie-a-infinirii) rezumă crezul unui creator harismatic: eu nu ştiu, ce tu nu ştii, Acela, Viersul ştie.

Intransigent, polemic şi dezinvolt, neliniştitul Cezar Ivănescu e poet de mărimea întâi, unul dintre cei mai valoroşi ai acestor ani.

( Din Partituri şi voci. Poeţi ai acestui timp, Ed. Junimea, 2004)

remember

91p a g i n a

poezia

Dizertaţie spaţială

Mă priveşte tata dintr-un ochi de sticlăşi-ea arde alb un cap de lumânareTu n-ai venit nici anul acesta la adunare?Te-am dorit pe balcon. Cu ţigareta de lemnşi râdeam de plecarea ta au ralenticând puteai să rămâi pe loc şi să fiiEa e statuie, a plecat mai târziula muzeul general al ideilor clareşi rămâne de tot, mi se pareTu n-ai lipsit niciodată atât de multpâinea-i pe masă şi frigece-aştepţi, vrei mama să te strige?În parc molizii-s de cupru-nverzitHai, tată, trece-mi pragulcă eu în armură nu pot duce steagulŞi pune palma pe carte drept semn:scrie acolo la modul generalcă pregătesc un doctorat pe sus, spaţialAm urcat pe scara speranţelor pierduteşi pe cer nu mai înfig vreun ţăruşnu-i mâna ciocan, nici topor, ci arcul

Rara avis

Cocoşi de tablă sus pe-acoperişcu creasta roşie, de gumă,în vântul de la miazăziusucă dimineţile de brumăŞi ţipă în clacsoane antifurtsticleţii cu ochi de limonadă,nasc ouă mari, vopsite violetşi frunze de carton se sfadă.Cu gheara-nfiptă în andrea,mai ţes din bălării omozişi acrobatic se strivescde pui cu ochii sferoizi.E o botanică în fulgipe fund de pălării de pai.Stridenţi păunii scurmă-n culoripe mozaicul din serai

Versailles

În parcul lung de-o zi cu bicicletatuns zero ca răcanii-n regimentstatui de ipsos iar fac toaletaiar pajii sorb lichior de pipermintSe dă în vânt fântâna ţâşnitoarecu jeturi de sifon sub presiuneşi din oglindă trec la soaremarchizele şi duci să se-mpreune.Trec peste drum la ghilotină pompaduriiîn largi furgoane pentru morţi şi viişi cad statui la marginea pădurii.Alon zanfan dela patrii.

Transfuzie

Totu-i alb, un opac albuşiar iubirea noastră, caligrafie.În fereastră mă strâmbă un faundar nu mă supăr că ştiucă te ştiu din trufieşi după haina uitată pe scaun.

Îmi trec simplu o mistrie pe faţăce-alintă amorul nostru spre infinit.Teii la şosea se pregătesc de-o infuzieiar eu în cercul albcu sângele tău de pe buzeo să-mi fac o transfuzie.

Post ludum

Rămâi pe loc ca-n oglinzi verticale să vădnoaptea cum moare sus la mansardăcând soarele dimineţii a explodat o petardă.La început au plecat scauneleîn rânduri simple de la stal la balconşi-am rămas numai eu la această agapăca oglinda ta să mă-ncapă.Voi tropăi pe tăvi de argintcu sgomot, ca-n sertarul cu tacâmurişi clapele pianului vor ţesecorul mut al invitaţilor devoraţi de mirese.

Cromatism

Alb pentru crinişi crini în flacoane,culori peste totpe jos şi-n icoane.

Dar roşul mă ţipătimpanul mi-l strânge;miroase a crini,a carne şi sânge.

Mircea POPOVICI

92pagina

GHILOTINA

„La brâul de nori poarta ceruluiArcuită luna.Sub zodia seceriiCaut tihna în palma ta.” (Else Lasker-Schuler)

Ai vrea să scapi de porţia zilnică deplictis văzduhul striga a uimire vinooooooara ajuns pe culme susSus de tot eram aşteptată ghilotina pregătităsomptuoasă să cadă deasupra capuluiNu ştii niciodată când muşti dintr-un măr roşumare ce vei găsi în el gura se umple de gustuldulce apoi amar apoi nu mai ştii ce este bizaralunecă cu greu pe gât înghiţiLa ureche acelaşi zumzet loveşte cu vântuldegetelor bate cu putere să ţi se deschidă urlădacă vrei dar,... Dar nu mai muşca din acelaşi măr!

Nu m-am temut.Nu m-am temut. De tânără am învăţat să iubesccu o aură de distincţie cu trufie aproape...D

UR

ER

EA...s-o fac scut ştii am învăţat de la statuileacelea reci din grădina publică să zâmbesc săam o ţinută perfectă şi să ascult aceeaşi vocede douăzeci şi ceva de aniîngrozitor acest gândsă nu mai răsucesc yala când ajung acasă să nu-mi mai strigi «ai venit, eşti bucuria!»

Ezit o clipă Fac un pas înapoiÎncă unulDar n-am ştiut niciodată ce este acela un pas înapoi.Nu mint eliberez toategândurile de fericire toate întâlnirile mele cudestinul le fac uitateLe ascund într-un cufăr vechi mă lepăd de elele calc în picioaresă nu-mi mai simt anii aceştia grei îmi audsomnul obositîi chem iar şi iar nu mai vine. Nu mai estenoapte nu mai este zidezordine se cheamă şi iar urlu până sughit,până mă înec, până ce vorba mea ajunge la el tandră caldă

Aşezată stau în fotoliul meugrena pereţii sufrageriei sunt plini de tablourispirescu vişan îi cunosc einhorn mai suntem în viaţa biblioteca este în faţa meacărţile nu au o ordine au un soi de primăvara cusute şi sute de pagini apoi este fotografia dragă„eu si mama”ce femeie frumoasăapoi maşina de scris cu toate insomniile melesentimente necunoscute aici este casa meaultima mea casă... şi tu...nimic nu mai seamănă cu ce era « mi-e frică demâine, mi-e frică de noapte » zice şi închise ochiivederea i s-a mai împuţinat nu mai merge aproapedeloc universul său s-a strâns între patru pereţifără un răsărit de soarefără dunărefără viaţă e chipul săuDurerea e din ce în ce mai marear vrea să ne întoarcem pe acelaşi drum să mai fimfericiţi............

nici mâinile sale nu mai sunt aceleaşi vene subţiripielea transparentă albăaproape că nu îl mai recunosc aş vrea sa îi citescce scriu acum metafora unei lumi demult uitatămă frige foaia albă acoperită de litere scriu cufurie cu plânsTrifoiul cu patru foi nu mai existăRostogolindu-se cu repeziciune peste stâncileabrupte GHILOTINA ar vrea să cadă peste mine...Număr cu glas tare 5 4 3 2 mă pipăi simtcarnea se învineţeşte se rupe fâşii n-am muritam scăpat şi de data asta murmur cu buzele recia mai venit o toamnă mai scăpăm dintr-o iarnăsă ne întoarcem în paradisul de ieri aş vreasă mergem pe ţărm să ne plimbăm apus de soaretârziu pescăruşi flămânzi se apropie de noicu degetul mare scriai în nisip povestea deiubire a doi copii cuminţi.Nu i-a plăcut niciodată marea, acum ar vrea s-ovadă deschisă învolburată să numere scoicile şimeduzeleApoi să facem castel de nisipCastelul nostru...

Mă trezesc din vis. Este tot acolo înpat singur cu ochii întredeschişi tristsă stau cu el ar vrea să nu plecsă nu simtă singurătatea FRICAmereu dau cafeaua în foc... mereu uit câte cevainconştientă merg pe drumuri necunoscute nuştiu care va fi ultimul tren pentru mine tot maivizibile devin cearcănele de sub ochii mei şi firelealbe din părpoveste poveste povestenu ştiu cum se va sfârşi povestea meabeau până la fund acest pahar de vin roşu

Camera asimetrică cărţile vin de-avalma ceasul arată ora 2 în noapteîncă mai e lună plinăîl ţin strâns de mână căldura palmei îl învăluieîi simt durerea ne rotimne rotimcopacii fug s-a lăsat linişteao promisiune:

NU VA CĂDEA NICI ASTĂZI GHILOTINA.Nici nu mai contează când.

Angela Baciu

poezia

93p a g i n a

Cătălin Mihai ŞTEFAN

POEMELE DESPRE COPILĂRIE

***

Îmi doresc să am trei copii cum am fost noi la părinţişi să le pun numele noastre,am motivele mele.Îi voi spune soţiei să-i strângă la piept în timp ce-i alăpteazăca să le rămână până la bătrâneţemirosul ei în nări şi căldura sînilor în măduva oaselor.O să alerg cu ei în jurul bradului de Crăciunşi vom cânta colinde la portavoci până se vor vindeca toţi orfanii de tată,apoi mă voi apuca serios de fumatca să mi se îngroaşe vocea şi mai mult,îmi voi lăsa barbă, iar fiilor şi mai ales fiiceile va fi teamă doar de mine şi vor crede că îi pot proteja de orice.Într-o zi voi pune pe un lac îngheţato pasăre moartă cu aripile desfăcute peste care voi turna apăşi, la venirea primăverii,când prima născută sigur va împlini 7 anio voi duce să privească dezmorţirea păsării care la eliberarea de gheaţă va mişca puţin.Îi voi spune că pasărea a-nviat şi că trebuie să plecăm repedeca să-i mai arăt ceva.Voi încerca să fiu atât de convingătorîncât ea va povesti şi celorlalţi doi tot la 7 aniîncercând să fie foarte convingătoare,chiar dacă va mistifica puţin.

***

Mama a murit.Se chinuia, de aceea cred că îi fac un ultim bine

străduindu-mă să nu-mi pară rău.Exerciţiul s-a terminat. Mâine plec acasă.Vreau să o văd, să îi spun că atunci când voi avea primul copilîi vom face multe viziteca să i-l pun de fiecare dată în braţe;mă voi simţi mic şi legănatşi voi întinde mîinile spre sânii ei, al căror lapte nu a mai ajuns în timp de la soră-mea până la mine.În schimb îmi va oferi sfârcurile pupilelor şi eu voi zâmbi cu buzele ei.Va fi întinerită demult.Şi în acest fel ne vom lua vieţile de la capăt,iar eu voi face mulţi copii.

Timp liber

În ultima vreme obişnuiesc să practic jocuri copilăreşti,de exemplu să mă joc cu două ştecherepe care le încolăcesc unul după altul,le îndepărtez, le apropii în paşi de dans,le introduc în prelungitor până la gemet,până când, dezis de copilărie, încep să o pun pe seama plăceriişi las totul să (de)curgă de la sine.La sfârşitul unei astfel de zilefac o rugăciune pentru iertare de păcate,în gând şi fără îndrăzneala de a ţine capul sus,târzie şi firească.

Generaţia din pantofi

Eu şi sora mea ne-am născut la oraş.Într-un bloc. La etajul trei.Ne-am petrecut copilăria cu vecini de scară încălţaţi în picioarele lor de copii cu pantofii părinţilor,machiaţi şi daţi cu ruj, cu mărgele de la gât pân’ la pământ.Ei puteau dispărea şi apărea oricândcostumaţi la loc în copiipentru că stăteau la parter sau la etajele joase.Pentru noi totul ar fi durat prea mult, şi ne-am fi rupt de jocurile de pe asfalt, dar făceam toate astea în casă,şi nu ne vedea nimeni pentru că stăteam la etajul trei,născuţi la oraş fiind.

poezia

94pagina

VII + UNU poheme neterminate

”lumi stele pământ cer lună soarelumi paralele care nu există -

există numai o dimensiune repetabilă a visului geometric!”

(citat din memorie)

1. vesel cântecel dat să trăiască în toată libertatea

dimineaţa seminţelor celor ce sunt şi celor care vor urma

zile şi nopţi truda acestui cântec secerişul falnicpe câmpia numerelor

fără de început vor atinge cândva marginea lucrurilor în cununa împletită a spicelor grele

pe lacrima trupului neterminat mă aplec şi înnod legătura ei dublă

în cruce pe brazda de pământ caldsălăşluire fără de odihnă zorile pâinii în fiecare

dumicătură

cu mii de picioruşe ecoul lutului în alveolele celulelor verzi

transmigrând învelişul epidermei înflorite prinde contur şi zboară

înăuntrul acestui ochi deschis în afară ca un ghioc fermecat

toate căutările îşi au un început previzibil

fără-ncetare mersul mulţimilor pe valuri fierbinţi în dunga buzei umede care pipăie cerurile

albastre ale altui trupsămânţă pe sămânţă scut pe scut cu sabia în

teaca de aurcorăbii de gesturi aruncă pe maluri aproximative

îndemnuridincolo de care o mână albă înfloreşte prelung

printre cearceafurile nopţiiacolo în îndepărtatele ceruri ale vederii multiple

fericit acest grăunte de nisipînflorind în carnea pietrei ca o mireasă în

dimineaţa bărbatuluieu singurul mire pervers tu singura certitudine

absentă

o cruce de sare la întretăierea drumurilor creierul un apendice gelatinos pe fundul acestei

disertaţiiînvăţ târziu alfabetul rostirii după o lungă

sahară de vorbe plouă cu necuvinte în toate părţile deodată

frate durut mă descopăr de mine în afarămă împreună cu mine înlăuntru

florile de cristal înfloresc în gura mea ca într-o peşteră limba scrie în tustrelele timpuri

cuvântul vine invers ca şi naşterea

sunete după vedere sunete după auz repetiţii în fiecare

element al unei gramatici obositefără metafore fără cuvinte

gesturi juisări juxtapuneri intersecţii

repetăm în ordinea inversăcu frecvenţe diferite ecoul

apeluri calde interzise înregistrări ciudate prin perete văd şi aud calculate descrieri

în serie în paralelidiograme

pe cipul de lut amprenta unui păsări bipede

în jurul meuliniştea

o rugină imensă

II. egal depărtate împărăţiile pustiirii

stă între genunchii pecetii semnul căutatşi fiecare atitudine a mirării vindecă pipăitul

unei mâini străinecu nările larg deschise în văgăuna putredă a

cărnii înfloreşte dorinţa ca o provocare continuădincolo de precepte instinctul

redescoperă anotimpul acestui peisaj repetabil

un codru de obiecte răstignit în apusuri tâlhar al secundelor nevindecate

Petruţ PÂRVESCU

poezia

95p a g i n a

mărturisim ceva vag absolutmăr-tu-ri-simpe fragmente

pe uliţe pe caturi câte ceva acolo ascunsnemurmurat

în procentele aleatorii formeidintr-o eroare făgăduită

III. şi-n trupuri sădi-vom de-a pururi povara iubirii

dulce neterminare a lucrurilormereu aproapele mereu departele sinelui mereu

există undeva o femeie singurăpe care tu o doreşti în momentele tale de

singurătate să te umple să te pustiească pe de-a întregul pe care tu o vrei o simţi adânc organic

ca pe o proprietatenealterată şi ea să nu ştie niciodată cum arată

această propunere a gândului tău necesarcorect

să nu aibă cunoştinţă niciodată de această vascularizare a posibilităţilor tale de înjumătăţire

de altruism ferm(câtă pierdere de energie nedeclarată

câtă imaginaţie bogată)

o dragoste care nu se termină dar nici nu •se încheie niciodată

ca orice încercare de iubire•

o dimensiune abstractăneutră în compartimentele neuronului

sinapsă mută pe fişierele calde aşteptată mereu şi fără de chip

şi fără de asemănarefără de gângurire în apele clare ale deşertului

zilnic împlinirea deplină

scriu la acest poem cu tine şi fără tine zadarnic şi în fiecare ziun cântecel

al dezdrumicatului cântecales pentru a se zidi înzidit pe uliţa naşterii un

alt zidcopia unor alese dezmoşteniri

tu vii târziu în fiecare moarte ca o fericire neterminată

şi în lacrima trupului cauţi urma acestui zbor neterminat

a două păsări bipede

cu dragoste şi iubire am înjumătăţit mereu locul acesta ca pe o primejdie dorită

l-am împărţit cu cineva gândit din neputinţăşi aşteptare

l-am apărat şi îngrijit l-am hulit şi l-am iubit deopotrivă ca pe o proprietate

duală nemărginităca pe o justificare a dorinţei

călăuza dublă am fost prin pădurile obiectuale şi nu am ajuns nicăieri tu şi eu parametrii secundei

viitoareîntr-o efebie continuă

călător inversprag pe prag a pragurilor mişcătoare cărări

în biserica guriiun clopot alb în noaptea spovedaniei cuvântul

IV. nimeni pe-aproape doar o ciudată părere

mereu şi mereu am pornit vânătoarea am întrerupt vânătoareaam iubit vânătoarea

mult prea vrăjit de peisajul făpturii pe aceste tărâmuri mişcătoare

cu ochii şi cu mâinile am pipăit contururi suprafeţele curbe

suprafeţele plane bile şi cuburi puncte şi liniin u m e r e l e acestei nesfârşite iluzii

în apele clare în noaptea visuluipiatră pe piatră am spălat pragurile celulei

piatră pe piatră am frecat duşumeauaam locuit îndelung peştera trupului ca un

sihastruam orbit îndelung în noaptea luminii

până mi-au înmugurit ochiişi nu m-am dumirit

stau aplecat deasupra acestei mâini care scriecare rescrie un alfabet demult inventat

V. icoana făpturii rebele

învinsu-m-am singur la masa tăceriisingur cu sufletu-n palmă adăstat

cerşetor al vederiisingur o mie de ani

locuiesc mereu o zi neterminatăfără istorii

fagure al mirăriimal fără apă

vis în vis mire al tuturora

poezia

96pagina

VI. călător prin pădurile facerii

eu însumi pe răbojul mirăriiîn lumină slava celui apărut deasupra lutului

primenit de uimire şi teamăîn arborele fruct care te devoră invers

trece timpul din care timp frunză crestată în ghioc

curge în jgheabul făpturii imagini secvenţe peisaje

VII. inima ta o sărbătoare aleasă

jumătate pământ jumătate sămânţă matematic vorbind fără cuvinte

rod falnic între picioarele cuvintelor ugere pline virgine

ţâţe îngrăşate organic naturalîn tarlalele cărnii uzine întregi de fotosinteze şi

lanuri mănoase de grindinăvalul clepsidrei de sânge pe aleile strâmte ridică

biserici

în jurul nostru de o mie de ani miroase a creiere excitate

a organe care putrezesc în erecţiefiecare vede la căpătâiul său un complice

developând obiecteledin spaţiul celuilalt

prin tavan cade mereu o stea umedă care fumează

la masa mea de lucru nu mai scriu nu mai citesc aceste poeme

se construiesc din acea incapacitate perversă de a vă spune ceva

VII+UNU. ecoul unui strigăt nenăscut

înnumărându-Tede la un sfârşit spre celălalt sfârşit de la un capăt

spre celălalt capăt începuttrupul acestei mirabile dimensiuniîntr-un amurg de zori ai neodihnei

mă uit peste câmpia numerelorproprietăţi devastate de vis în sângele fiecărei

celuleimaginea inversă a unei celule vorbitoare

deasupra fiecărei guri încleştatefiinţă aproximativă cuvântul în alveolele

pergamentuluiun creier cu rădăcinile frunză !..

Constantin HREHOR

Dans

În orice biografie încap 12 căderi12 agonii, 12 morţi şi-o iluzorie

levitaţiedin trupul mâlos sari în sufletul,reverberat de tragică claritate…

repet:o, poesie

unic animal de lux adormit pecristale

un pumn de aşchii mi-ai datpe care am plâns şi-am dansat

cântecul dementului zorba!

Terra rosa

ce frumos îţi miroase spaimacum fuge borangicul mirării pe tine,ce voi face cu aceste mâini care tot

cresc, ce necontenit cresc, ce cu degetede aur, de paie, ţărână aruncă pe mine?

ce de sus până jos amar îţi e trupulde piere lauda în jur, de pier stelele

vecine,ce voi face cu-această oietate ce creşte,

ce creşte, în siguranţă preschimbându-se-n mine?

taraba cu medalii

tandră linia ferată a tristeţii acoperită de

maci; gondole cu duminici protestante, dinţii lupilor tîrînd stîrvul lunii

pe insule dadaiste.

ascult metronomul gheţarilor roz

poezia

97p a g i n a

e-n piatra inelului atîta mîhnire!

numai meşterul de vîsle nu doarme, numai iconarul...

dacă moluştele nu ar avea rochii scurte

nici un peşte nu s-ar zvîrcoli pe malul flămînd,

nici într-o cască de soldat nu ar mai muri tinereţea dacă

patria nu şi-ar arăta nudul la început de război...

filonul zvîcnind sub magnolii

spitalul bisericile

temniţa - acustice cutii, preludii la Cer.

arctice albine patinînd pe coridoare obscure

fişe cu patimi, invocaţii flori, elogii, zei de var

decameronul reluat pînă-n zori.

hai să mai vedem cît a mai rămas în fiolă doctore heidegger,

cad viermii din merele coapte caniculă, vestale

sub mări ceremonii nupţiale!

să vină voltaire, nietzsche, cioran medice cura te ipsum.

pe film sufletul o cometă pierdută o, eul! multiple fracturi

flăcări pe borcanele cu sînge - homo erectus homo ereticus

homo bezmeticus ecce!

baze, săruri, ioni, ioane biologie - chimie şi teologie

în sertare pilule rugăciuni în ediţii vetuste

Moartea pe furtunul de oxigen cu picioare mărunte,

pe tubul care ne racordează la cosmos.

în cămară mulaje concave mutilaţi zei moderni copiindu-ne

fruntea, gambele, omoplaţii asfixiaţi crini, asfixiante esenţe

tărgi albine roind disperate,

pax vobis folclor...

ia mai vezi cât a rămas în fiolă

curând vin soliile albe lui hipocrt, lui esculap şi

galenus terapeuticile sînzîiene in honorem!

silans, sila nini rosso reia încă o dată solfegiul pîlpîie fluturi pe borcane cu sînge

hominizi în placente absurde, efervescente iluziile în turbinele cu viaţă

drept vorbeşti Celestine: în cartea Facerii desfacerea e

cuprinsă toată...

revoltat sare dintr-o rană în alta Heruvul,

între zbor şi oglinda perfida omniprezent Somnul.

poezia

98pagina

proza

Mihaela POSTOLACHE

„Nu-mi spune cine sunt EU! Ştiu să-mi port singur pantofii în picioare, să mă îmbrac cu o haină de iarnă când afară temperatura scade sub minus zece grade, să-mi aranjez părul în oglindă înainte de a ieşi pe stradă sau să-mi rad barba o dată la două zile. Şi apoi, dacă nu aş fi EU acesta care sunt acum, tot n-aş avea nevoie de sfatul tău sau de tine.”Aşa îşi încheiase discursul bărbatul care vindea ziare la colţul străzii iar apoi se pierduse în fumul negru înecăcios al maşini cu toba spartă, ce scotea un zgomot infernal şi ameţitor. Scârţâitul roţilor îl făcea să se simtă un om important. Nu-l cunoscusem personal niciodată, însă spusele prietenilor săi îl puneau întotdeauna întro lumină favorabilă, chiar dacă, de multe ori, erau exagerate. În urma lui, pe trotuar, o copilă blondă, cu părul prins în coadă, cu faţa roşie ca racul de ruşine, îşi plecă fruntea în palmă şi rămase aşa multă vreme până când niciun pieton nu se mai afla prin preajmă. Parcă se temea de privirile iscoditoare ale trecătorilor care ar fi fost martorii neplăcutului incident. Se citea pe chipul ei dezamăgirea unui fapt neâmplinit şi atât de mult dorit în adâncul sufletului ei. Am rămas câteva clipe în loc. Nu am privit în direcţia fetei dar nici spatele nu l-am întors. Puteam citi cu coada ochiului expresia feţei şi gesturile ei de disperare surdă ce crescuse în ultimul moment până la limita nebuniei. Cu ambele braţe îşi cuprinse genunchii pe care îi muşca lacom, rănindu-se. Îşi înfipse degetele în părul îngrijit şi atent aranjat înainte, din care trăgea acum ca dintr-o claie cu fân. Disperare. Ură. Tristeţe. Niciun alt om nu interveni spre a-i potoli furia care o chinuia şi prin care se elibera de povara puţinilor ani ce-i trăda chipul. Să fi avut vreo 15 ani, unul în plus sau în minus. N-aş fi crezut că un copil poate suferi atât de mult. Am lăsat pe trotuarul rece şi umed trupul acela firav să se zbată. Simţeam că nu pot fi de folos iar o intervenţie străină nu ar fi făcut altceva

decât să adâncească durerea din ochii ei. Drumul meu ducea în acea zi, în acele clipe încărcate de evenimente, către centrul oraşului, în locul în care obişnuiesc să uit de mine şi de activităţile cotidiene, către Mitropolie. Mi-e greu să cred că unora le face plăcere să vadă în semeni groapa de gunoi a propriei fiinţe, locul în care deşeurile proprii sunt aruncate în sufletul celor care nu au nicio vină că sunt lângă ei într-un moment nepotrivit. Se pare că cineva s-a gândit la tânăra de pe stradă, mi-am spus în gând în momentul în care a trecut ca fulgerul pe lângă mine, o ambulanţă cu sirena la maxim, cu roţile verzi şi numărul matricol scris cu litere mari La mulţi ani! Ce chestie comică….un număr matricol scris cu litere şi nu cu cifre. Atunci acesta nu mai e număr matricol ci un mesaj….cuvintele spun mai mult decât cifrele. La mulţi ani? Nu avea nici un sens acest mesaj tocmai în acele clipe de disperare….ură….tristeţe. Unora le cresc aripi tocmai în ziua morţii, aripi la care au visat întreaga viaţă şi care, spre nefericirea lor, vor cădea înainte de a se bucura de primul zbor, sau mai bine spus, de prima bătaie... Am continuat să merg spre miazăzi pe o străduţă îngustă, a căror case păreau că putrezesc sub talpa unui uriaş cu fălcile pline de carne, cu dinţii uzaţi şi hainele zdrelite, ca smulse de pe trupul unei curve în mijlocul unei partide tumultoase de amor. Mi-ar fi răpit cu un suflu fularul de la gât dacă nu l-aş fi prins în ultima secundă, o secundă cât un an calendaristic, în care am făcut zeci de piruete pe tocurile înalte care-mi chinuiau gleznele, am mâncat îngheţată de la un vânzător ambulant, am fost ridicată pe braţele mulţimii în aplauze la scenă deschisă, am fost iubită şi am iubit nebunia clipei, am sărit cu parapanta, am cules maci de pe calea ferată dintre Iaşi şi Vaslui…..am stors norii de ploaie în palme şi mi-am vopsit părul albastru. Ce secundă!

Trotuarul rece şi umed

99p a g i n a

proză

Aproape că uitasem unde vroiam să ajung, răpită de povestea străzii cenuşii schimonosite de plictiseală. Probabil oamenii de aici sunt fericiţi şi în acelaşi timp solidari cu tinerii ce-şi vopsesc părul în verde şi-şi pun cercei în limbă sau în sprânceană. Disperarea lor e una trecătoare şi de sezon. Şipcile din gard putrezite ar putea să însemne împăcarea cu ei înşişi. Viaţa lor are sens iar casele lor au culoare. Culoarea unei idile mai mult sau mai puţin interesante şi demne de amintit, se dovedeşte a fi vie şi izbitor de puternică, încât ochii îmi sunt torturaţi. La o fereastră, întro curte cu gazon, a cărui alee şerpuia printre straturi cu flori, un chip morbid hălăduia printre zăbrele de parcă s-ar fi clătinat din cauza unei izbituri puternice în ceafă. Preţ de câteva secunde am crezut că-i doar o farsă jucată de propria-mi imaginaţie, însă chipul continua să se strâmbe şi să caşte, ca strigând după ajutor. Mâinile lui făceau semne disperate în aer ca şi cum s-ar fi apărat de un roi de albine flămânde. O pată roşie îi împodobi fruntea, apoi un lac roşu se dezlănţui pe chipul lui de parcă venise furtuna. Fâşii de sânge se prelingeau de sub mâinile murdare, cuprinzându-i întreg corpul, apoi fereastra şi curtea. Singurul loc care scăpase furiei şi care se mai întrezărea din stradă, din locul în care mă pironise curiozitatea, era pătratul

ochilor de culoare albastru-cenuşiu. Disperarea unei vieţi răsărea din acest pătrat asemeni florilor în ghiveci, se prelingea pe piept şi se sfârşea în călcâiele încălzite în ciorapi de lână şi papuci de casă cu imprimeu trandafiriu. Sunt sigură că acel om nu a avut nevoie de mine să-i spun cine este.

Rămăsesem cu gura căscată şi mâinile rătăcite în labirintul din buzunar. Am simţit pentru o clipă atingerea unui fulger pe spate, apoi un glas de copil mă întrebă: Cine eşti tu? Eşti rudă cu răposatul?

Am înghiţit în sec şi m-am întors ca speriată de fantome. Aveam mâinile reci iar unghiile îmi străpungeau podul palmei, lăsându-mi semne adânci, dureroase. Picioarele-mi tremurau ca lovite de friguri. Fularul meu se izbea de tulpina unui pom, agăţat de o creangă întro curte alăturată ce părea a fi părăsită. Locatarii probabil se certaseră cu sfinţii pentru o cupă de şampanie în grădina edenului şi au uitat să mai treacă pe acasă de ceva vreme. Copilul de lângă mine mă privea insistent, aşteptând un răspuns. Era desculţ şi sumar îmbrăcat. Nu avea mai mult de 4 ani. Ochii lui mari şi bulbucaţi lăcrimau asemeni firelor de iarbă în dimineţile răcoroase de vară.

Am căutat disperată un răspuns. Uram situaţiile penibile în care trebuia să justific evenimente, stări, întâmplări care mă depăşeau. Nu eram în stare să leg două cuvinte. Plecasem către centru oraşului cândva… mergeam pe jos…..

Da tu ştii cine sunt eu? Mă întrebă iarăşi copilul, cu acelaşi aer superior ca mai înainte numai că de data aceasta simţisem o uşurare în piept. Dragostea lui Dumnezeu se aşezase pentru o clipă în braţele acestui copil, toată bucuriile şi tristeţile întregii lumi clădeau ziduri imense în jurul nostru, într-o armonie perfectă.

Pluteam. Nu-mi puteam ascunde goliciunea trupului şi, ca şi cum nimic din tot ce-a fost până acum, n-ar fi avut formă, culoare şi capăt, m-am rostogolit ca un ghem de lână în palma lui, m-am deşirat ca şi cum aş fi fost un şirag de perle de-a lungul timpului trecut întins ca o hartă la picioarele mele. Pe verdele hărţii mi-am căpătat curajul de a fi Eu însumi; la semafor, pe culoarea roşie m-am oprit şi timpul a îngălbenit de strânsoarea braţelor mele; albastrul mărilor mi-a dat puterea de-a spune Nu, când apele sunt tulburate de valuri. Pe liniile portocalii am învăţat să merg drept ca şi cum aş fi o locomotivă de tren ce scuipă aburi; pe culoarea maro am învăţat să desenez chipul celei ce sunt.

EU sunt Tu şi astăzi te-ai născut pentru a doua oară. La mulţi ani!

100pagina

in memoriam

GRIGORE VIERU

Au trecut mai bine de 30 de ani de la apariţia primei cărţi cu litere latine a unui scriitor din Basarabia: către sfârşitul anului 1978, „Junimea” ieşeană edita volumul de versuri „Steaua de vineri”, semnat de Grigore Vieru. Momentul aniversar a fost marcat, la Iaşi, cum se cuvine, prin lansarea, în prezenţa autorului, a unei masive ediţii critice în care este adunată întreaga operă poetică a românului basarabean, însoţită de o prefaţă datorată acad. Mihai Cimpoi, de o postfaţă a lui Theodor Codreanu, precum şi de câteva anexe de certă utilitate: un itinerar biografic şi bibliografic (alcătuit de Daniel Corbu), un cuprinzător florilegiu de texte critice („Poezia lui Grigore Vieru în interpretarea criticii literare”, unde-s înmănuncheate 30 de contribuţii, de la N. Manolescu la Eugen Simion, de la Zoe Dumitrescu-Buşulenga la Romul Munteanu), un indice alfabetic al poemelor şi o bogată colecţie de imagini – mai bine de 100 de fotografii-document. Cartea, însumând peste 700 de pagini, a apărut la Princeps Edit, pare-se, fără vreun sprijin material din partea statului. Cu atât mai mult de apreciat gestul editorilor! Împlinindu-se trei decenii de la răsăritul „Stelei de vineri”, a venit timpul să istorisim şi povestea acelei apariţii-eveniment. Poetul de la Chişinău ştie că n-a fost simplu, nici lesne, drept pentru care declară, în prefaţă, că „până la capătul vieţii voi fi recunoscător moral (…) celor care, ca editori, avuseseră curajul să mă editeze”. Probabil că, pentru cei ce n-au cunoscut direct realităţile anilor ’70, e dificil să-şi reprezinte drumul de atunci al cărţii de la manuscris la „lumina tiparului” – întortocheat, încâlcit, mereu primejduit. Planul editorial, tipărit cu un an înainte şi aprobat cu zgârcenie şi parcimonie de sumedenie de foruri,

până la, inclusiv, Secretariatul CC al PCR, era pur şi simplu fetişizat. Orice apariţie, de la „Mersul trenurilor” la opera lui Eminescu, era posibilă (fie şi numai teoretic) doar dacă titlul figura în plan. Abia după aceea îşi intra în rol pre-cenzura, cenzura şi post-cenzura. Planul editorial al „Junimii” pe anul 1978, pritocit încă din 1976, cuprindea, la capitolul „literatură”, două sub-capitole: primul – „literatură originală”, al doilea, „traduceri”. Unde să rânduieşti cartea lui Vieru? La „literatură originală” nu-i cu putinţă: cum, adică, literatură originală română într-o republică unională sovietică în care români şi cultură română nu există? Şi cum să declari scriitor român un… cetăţean al Uniunii Sovietice? Relaţiile cu URSS, şi aşa tensionate, n-aveau nevoie de motive în plus pentru iritări ale „marelui urs”. Celălalt capitol, „traduceri”, era şi mai impracticabil. Cum să traduci în română o carte scrisă… în limba română? A fost nevoie să apelăm la vicleniile de rigoare, inventând un nou capitol, intitulat „alte lucrări”, pe care l-am ornat cu titluri… derutante. O carte a lui Fl. Gheorghiţă despre OZN-uri, după care urma cea a lui Grigore, cu un titlu la fel de… astral, „Steaua de vineri”, urmată de câteva SF-uri. A ţinut. Cartea a apărut, astfel anticipându-se cu 10 de ani întoarcerea condeierilor basarabeni la izvorul limbii române! Pe copertă, Nichita Stănescu scria: Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet (…) Cartea lui de inimă pulsează şi influenţează versul plin de dor, de curata şi pura lui poezie.” S-a întâmplat să fim implicaţi şi în cea de a doua apariţie în România a liricii lui Vieru: „Izvorul şi clipa”, în colecţia „Cele mai frumoase poezii” a Editurii „Albatros”. Un telefon alarmat de la directorul editurii bucureştene, Mircea Sântimbreanu, ne anunţa că „forurile” stau în cumpănă cu aprobarea includerii în plan şi, dacă ieşenii au izbutit o dată, ar vrea să încerce tot cu noi. Aşa se face că am semnat ca antologator pe foaia de titlu a cărţii „Izvorul şi clipa”… fără a cunoaşte barem sumarul culegerii! Până la urmă, a apărut şi acest al doilea volum. Sunt cărţile care au deschis pârtie. Grigore Vieru scria atunci: „Priveşte în ochii Limbii Române până când te va

101p a g i n a

recunoaşte şi va izbucni în plâns.” Şi tot el: „Stă în puterea Limbii Române să-l găsească, odată şi odată, pe Dumnezeu.” Când văd cu ce tristeţe a primit ţara vestea dispariţiei lui Grigore Vieru, mă-ntreb unde-s şi de ce tac românii care i-au aplicat jignitoarea etichetă „patriot de ocazie”… „Un mort plâns de mulţime încă poate schimba ceva în lumea asta” – crede poetul basarabean; dacă aşa-i, schimbarea s-ar cuveni s-o începem pornind de la amarele constatări că, la noi, „doi copii încap în braţele mamei, iar doi fraţi nu-ncap într-o ţară” şi „doi mari vrăjmaşi are românul: mila pentru străini şi ura pentru ai lui.” Nu ştiu dacă Grigore Vieru a fost (şi este, fiindcă versurile moarte n-au) un foarte mare poet. Cu certitudine, a fost un bun, cinstit, original şi profund poet, un mare suflet şi un formidabil luptător pentru românitate. La alte popoare, militanţi cu astfel de statură sunt nemuriţi încă din timpul vieţii, prin urcarea lor în marmura statuii. În eterna şi fascinanta Românie, Grigore Vieru a fost copios contestat şi rănit sufleteşte, în virtutea unor mărunte considerente conjuncturale, drapate în exigenţe artistice. Poezia lui o fi inegală, dar este poezie. Cunoscându-i opera în amănunt, i-am putut înţelege exclamaţia „Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de aproape”. Şi tot el: „Scriu nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut, în copilărie, cum curgea Prutul. Cred că venea de undeva, din cer.” Dincolo de „râul blestemat” începea ţara: „Două sunt cele pe care le-am iubit fără să le văd mai întâi: Dumnezeu şi Patria.” Iar „România este o ţară plină de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie şi graniţe. Basarabia este un copil înfăşurat în sârmă ghimpată.” Acuza de naţionalism n-o respinge, ci îi tălmăceşte sensurile: „Eşti naţionalist în măsura în care îţi aperi Limba, Credinţa, Istoria şi Neamul. Ar fi o ruşine, dacă nu chiar o crimă, să fii altceva”, fiindcă „Patriotismul ne păstrează

ca oameni, ne înalţă ca sfinţi şi ne curăţă de rugină numele imprimat în metalul veşniciei.” Grigore a fost unul dintre marii apărători ai limbii române, cronic agresată dincoace de Prut, dar mai ales dincolo, unde i se contestă până şi numele. Formulările sale aforistice sunt întrutotul memorabile: „Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu adevărat până la capăt: Biblia şi Limba Română”. Sau: „Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra ţării mele, afară de una singură: asuprirea limbii strămoşeşti (…) Toate zilele mele izvorăsc şi se înalţă din adâncul şi din puterea Limbii Române…” Ultima oară m-am întâlnit cu Grigore în decembrie 2008, când din nou Iaşul editorial i-a marcat semnificativ traiectoria destinului scriitoricesc prin tipărirea „cărţii cărţilor” sale, intitulată „Taina care mă apără”. Încep să cred că impulsul pentru construcţia acestui volum-lespede ce-i tezaurizează întreaga operă i l-a dat premoniţia sfârşitului. De altfel, mereu a meditat pe tema definitivei plecări: „Mor în fiecare clipă. Îmi trăiesc moartea ca pe o imensă responsabilitate”. Întrebându-se: „Cine ştie dacă moartea este sau nu partea noastră de cer şi lumină; cine ştie dacă sufletul nostru nu-i muşchiul verzui de pe cruce.” Şi-a imaginat şi propriul epitaf: „Aici odihnesc eu, robul lui Dumnezeu, care nu am tras foloase de pe urma vieţii, nici de pe urma morţii.” Fiindcă „foloasele” rodului poeticesc ni le-a dăruit nouă, tuturor, dimpreună cu întreaga sa operă, în care străluceşte poate cea mai plină de miez poezie românească a ultimelor decenii: „… doar în limba ta / Poţi râde singur / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns // Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în faţă / Tu taci atunce / Tot în limba ta.”

Mircea Radu IACOBAN

in memoriam

102pagina

Poeme de Grigore VIERUCuvinte şi omonime din abecedar

Lui Constantin Ciopraga

Mie mi-am zis: „Lângă măriPiatră să nu fii,Că te macină vremile”.Zisu-le-am lor: „Nici mărSă nu fiţi, dragilor fii,Că vă străpunge viermele”.Încă le-am mai spus: „RanaNe-au presărat-o cu sare”Strâmbat-au şi rama.Şi încă mai sare, mai sareCapul tăiat,ÎnsângeratStrigând pe jos „Ura!”

Aşa era:Întâi peste noiVeniseră hărţile,Apoi alte lucruri noi:Veniseră hăţurile.Veniseră toate şi toţi,Mai ales,Cine dădea din coate,Că nu mai deosebeaiNăvălitor de frate.

Araţi-mi inimaLui Daniel Corbu

Sunt craiulUnui fir de iarbă.Craiul frunzei de plopFără de vânt tremurând.Craiul careHotarul Ţării marchează.Araţi şi hotarulCând pâinea nu mai ajunge.Araţi-mi inima.Nişte fire de ţărână din ea,Spre amintirea ŢăriiTrimiteţi concetăţenilor meiÎn cele patru vânturiÎmprăştiaţi.Când nu mai răsarePe cer curcubeul,Atunci gândul,Curatul meu gând,În trei culori strălucind,Desfăşuraţi-l pe cer

Până la apele Nistrului.Căci acolo VoievodulZiditu-şi-a cetăţile.În lipsa ostaşilor,Onorul să-şi suneZidul cetăţii SorocaDin care în liniştea nopţiiCade câte o piatrăCerul din ape cutremurându-l.

Din suferinţă-n vântLui Eugen Simion

Din slăvile cereştiLe cârmuieşte DumnezeuPe toate:Bucuria, lacrima.Învăţ din suferinţaSufletului meu.Şi parcăNu mi-e de ajunsDoar suferinţa mea.Străvechi cuvinte-miUmplu inimaAle-nţelepţilorCe pace mie da-vor:„Prea mare-i pentru DomnulStima meaCa să mă tem de Diavol!”

in memoriam

103p a g i n a

Dacă moartea are dreptateLui Ion Deaconescu

Doamne, cu TineToate zilele meleSă stea de vorbă-ar dori.Dar numai TuAi răgaz.Iată,Mai repede ca lacătulRugineşte pe cruceNumele omului.Iată,Am ajuns să fiuDe partea morţiiDacă moartea are dreptateŞi împotriva vieţiiDacă viaţa se ticăloşeşte.Iată, voi muri.Fără de lacrimi – Le-am plâns pe toate.

Lumânarea şi trandafirulLui Lucian Vasiliu

Nu trăim, poete,Pentru a plăcea oamenilorCi pentru a duce până la capătUn lucru visatÎncât prin împlinirea luiNoi înşine să îndrăgim oamenii.Putinţa de-a aprindeÎn noaptea Învierii o lumânareDe la flacăra unui trandafir.Iată ce este poeziaŞi împlinirea ei!Facem oare prin astaVreun rău cuiva?!Nu ne-ntoarcem oare spre casăCa şi părinţii noştri?!

Urme pe nisipul auriu(Legendă)

Lui Paul Fuego

Păşeam prin sfânta rourarePe-al mării ţărmure frăţesc,Mirat că două urme clarePe ale mele le-nsoţesc.

Păşeam în dimineaţa linăAtât, atât de fericit,Părând eu însumi o luminăÎn Universul infinit.

Creştin, am înţeles pe dată,Că cel alături păşindEra chiar Domnul ce se-aratăPrin semne numai ori în gând.

Pe mare înceta furtuna,Dragi urme mă-nsoţeau ca-n vis,Voiam să le sărut întrunaCa pe-al măicuţei mele plâns.

Tristeţea, însă, ca pe-un laurO am simţit când am văzut,Că cele două urme de-aurM-au părăsit, au dispărut.

„Nu-ţi mai sânt drag eu, Doamne, oare?!”L-am întrebat pe Dumnezeu.Şi-am auzit un glas de soare;„Te duc în braţe, fiul meu”.

Cu Ţara-mi de trudită pâinePăşeşte, Doamne,-alăturiŞi dacă merită, Stăpâne,Tu ia-o-n braţe şi pe ea.

in memoriam

104pagina

in memoriamHristos veni-va pe pământ (cântec pascal)

Preafericitului Părinte Daniel

Ştiu că va pieri stihia,Şi-ntr-o zi, şi-ntr-o ziPe acest pământ MesiaVa sosi.Coborî-va din lumină,Luminând, luminând.Nu se poate să nu vină,Nu se poate să nu vinăPre pământ.

Va veni o zi preasfântă,O vom auzi cum cântă,Vom vedea pe IsusPre pământ cum coboarăDe susVom vedea pe MântuitorDe creştini doritor, doritor.

Zarzări şi fântâni şi poartăVăruiţi, văruiţi,La o margine de soartăSă ieşiţi.Pregătiţi-vă de ospăţCum vă spun, cum vă spunSufletul vă fie proaspăt,Gândul – bun.

Va veni o zi preasfântă,O vom auzi cum cântă,Vom vedea pe IsusPre pământ cum coboarăDe sus,Vom vedea pe MântuitorDe creştini doritor, doritor

Va străpunge raza morţiiZid de nori, zid de nori,Ruşina-se-vor arginţii,Ruşina-se-vor arginţiiTrădătoriPlânge-va de bucuriePrecista, Precista.Lângă Ţara mea cea vie,Lângă Ţara mea cea vieCrist va sta.

Va veni o zi preasfântă,O vom auzi cum cântă,Vom vedea pe IisusPre pământ cum coboarăDe sus,Vom vedea pe MântuitorDe creştini doritor, doritor.

2008. Poeţii Grigore Vieru şi Daniel Corbu la taifas în Salonul Junimii

105p a g i n a

Pe cruceLui Emilian Marcu

Mulţi pe-aici au trecut.Mulţi aici s-au oprit.Mulţi au refuzatDe aici să plece.Iată, frate al meu,Ia şi albina nectarDin florile pomului nostru,Dar nu zice că pomulE pământul ei.Iată, frate al meu,Păianjenul îşi ţesePe sârma ghimpatăSteagul său cenuşiu,Iar Diavolul,Pentru că l-am lăsatSă ne pieptene,Îşi face cărarePe capul creştinuluiPe-acolo pe unde i-i voiaNu! Acum nu pe cruce,Ci în interiorul ei,Ar trebui să fim.

Ferestrele către PatrieLui Cătălin Bordeianu

Ca pe ochii morţilorFuseseră pentru noi închiseFerestrele care dădeauCătre Patrie.În beznă ne învăţauSă urâm lucruriPe care-i păcat să le urăşti:Pe Dumnezeu şi pe mama.În taină îi iubeam.În taină pomeneamNumele morţilorPe care ne-nvăţaseră să-i uităm.În beznă,Deseori îmi aminteamDe anii copilăriei prutene.Doamne,Câtă zăpadă curatăŞi câtă ŢarăÎn copilăria mea!

in memoriam

106pagina

magna cum laudae

Dicţionar Geto-Dacic

IXLaurenţiu ORĂŞANUREVISTĂ

Nu avem pretenţia să considerăm revistele noastre ca fiind primele din lume. Deşi, dacă l-am întreba pe oricare editor al unei reviste, am afla că a lui e cea dintâi. Prima. Nu mai notăm aici continuarea – unica – aşa că ne vom ocupa aici, contrar titlului, nu de revistă, ci de reviste.

Care reviste pot fi, luând în consideraţie criteriul periodicităţii apariţiei: zilnice, săptămânale, lunare, mercu-riale, din an în paşte, şi reviste care nu vor apărea ni-ciodată.

Să începem cu cele din ultima categorie. Acelea care nu vor apărea niciodată. N-o să credeţi, dar ele sunt bine conturate în minţile celor care nu le vor fi niciodată editori. Totul e clar acolo: titlul, caseta redacţiei – în care se lăfăie un singur nume, bineînţeles că numele editorului, poza de pe prima pagină – aţi ghicit, având la legendă numele de la caseta redacţiei, articolele – toate semnate de neobositul editor cu care credem că v-am obosit deja. Dar, mă rog, de ce n-ar apărea revista aceasta vreodată? Bănuim că editorul în cauză a dat greş mai înainte cu o altă revistă – zilnică, lunară, interplanetară – nu contează. Eşecul va fi fost răsunător. Ca şi cum s-ar fi prăbuşit o lume întreagă. Şi, decât să-l repete, respectivul editor păstrează proiectul noii reviste doar în mintea lui. Nescoţând-o niciodată pe piaţă, succesul este garantat. Sau, cel puţin, nu mai poate da greş.

Trecând la revistele zilnice, exemplul care ne vine imediat, salutar, este revista de front. La revista de front totul străluceşte, zilnic: epoleţii, bocancii, ochii după permisii, ochii înainte de permisii, arma, baioneta şi tot ce are soldatul în dotare şi îi prezintă la inspecţie sergentului, sau căpitanului, sau colonelului. În cadrul revistei comandanţii serioşi fac inspecţia la sânge, articol cu articol. Vânează orice greşeală. Nu le scapă nimic. Poate doar câte o înjurătură, din când în când. Cel mai atent este inspectată bomba. O revistă de front fără bombă e ca un lăutar fără contract la nuntă într-o sâmbătă seara. Bomba

trebuie să poată fi detonată uşor, la momentul potrivit, şi să distrugă – dacă nu totul – măcar toate revistele adverse. Să crape toţi editorii. Toţi redactorii inamici. Cu caseta redacţiei cu tot. Să ajungă toţi editori de reviste care nu apar niciodată.

Cel mai bun exemplu de revistă săptămânală este „Mersul trenurilor şi al altor lucruri în gara Făcăieni”, editată – până când s-a schimbat macazul – de impiegatul de mişcare du-te – vin-o Barbuligă, cunoscut şi sub pseu-donimnul literar „Soseşte totdeauna pe linia întâia”. E de fapt o precizare inutilă, în gara Făcăieni existând doar o linie. Pe ea trag toţi, inclusiv Şeful de gară atunci când se întoarce de la raionul unde se trasează linia. Nici nu se dă bine jos Şeful din compartimentul special – în care se desparte, cu căldură, de vreo călătoare fără bilet, dar altfel plină de calităţi şi alte bagaje – şi Barbuligă îi şi preia linia proaspăt trasată de raion şi dă fuga cu ea în pagina întâi. Cum ştiţi şi voi că orice linie e infinită, ea nu va încăpea numai pe pagina întâi; el o va continua, conştiincios, cu fidelitate, în toate paginile, în toate numerele, semnând cu numele întreg, Barbuligă, sau pe scurt, cu pseudonimul „Soseşte întotdeauna pe linia întâia”. Să îndrăznească vreun cititor să-i spună că n-a urmat bine linia din pagina întâia. „Băi, linia trasată de raion e sfântă. Dacă n-ar fi trasată bine, ar mai ajunge trenurile până la noi, la Făcăieni? Sau, ar mai pleca trenurile alea mai departe? Ştiţi voi cu câtă sfinţenie o aduce Dom Şef dela centru? Mi-a şi zis o domnişoară de a călătorit cu el: Dom Barbuligă, a pus linia aia între noi, pe canapea. A fost chinul naibii tot drumul, că urla ca din gură de şarpe dacă mă atingeam de ea. Băi, să scoţi o revistă odată cu săptămâna, adică vinerea, nu e deloc uşor – le zice Barbuligă. Noroc cu nevasta Şefului, că-i ţine locul Barbuligă atunci când e plecat la raion după linie. Băi, în doi faci revista un-doi. Îmi zice Doamna Şef: Măi Barbuligă, parcă nici n-am făcut-o, zău aşa, nu scoţi şi un număr special?”

Am spus că revista asta era tot o linie.

107p a g i n a

Dar ar mai fi ceva. Deasupra liniei era, în general, dar în uniformă de Şef de gară, fotografia Şefului. Iar sub linie, sub linie era fotografia nevestei Şefului. Uneori Barbuligă mai schimba, şi atunci nevasta Şefului era deasupra, iar Şeful – dedesubt. Sau, alteori, se punea pe el în locul Şefului – fie deasupra, fie dedesubt.

Un editor care scoate o revistă lunară e unul care n-are ban să scoată o revistă săptămânală. Sau unul care nu e impiegat de mişcare. Sau care nu stă în gară la Făcăieni. Sau care stă în gară la Făcăieni, dar nu-i place ori linia, ori nevasta Şefului. Astfel că nevasta Şefului de gară de acolo se mulţumeşte cu săptămânalul lui Barbuligă, din care oricine poate afla că trenurile şi alte lucruri merg pe linia cunoscută la Făcăieni. Iar editorul nostru, cel cu revista lunară, are timp suficient să audă cum stau lucrurile şi în alte gări cu reviste săptămânale. Are timp să audă, timp de o lună de zile, cum e făcută de două parale revista lui care costă trei. Şi de cine? De editorii de reviste care nu apar niciodată. Pe motiv că nu seamănă deloc cu revistele minunate din capul lor. Pe motiv că are colectivul de redacţie prea numeros, greu de citit. Şi doar e un lucru ştiut că, la o revistă, cititorul dă fuga mai întâi să vadă cine e în colectivul de redacţie. Uite, la ei, în revista aceea care nu apare niciodată, lucrurile sunt clare ca lumina zilei când e soare: un singur nume la caseta redacţiei. Numele editorului. Şi, altceva: ce fel de revistă e aceea fără horoscop? De unde să ştie Ileana Cosânzeana la ce oră va veni Făt-Frumos să o scape de Zmeul-Zmeilor care o pusese să copieze, cât era ziulica ei de mare, pe un caiet dictando: „Nu vreau să mă mărit cu Făt-Frumos!”. De unde să ştie Barbuligă să încheie numărul, să fie gata, în poziţie de drepţi, cu cureaua încheiată, atunci când soseşte Şeful de la raion cu linia proaspăt trasată, caldă, semn că domnişoara din compartiment şi-a apropiat cam mult coapsa de ea? De unde să ştie şi Dom Şef, şi Barbuligă, şi nevasta lui Dom Şef când nu lucrează cu Barbuligă la numărul nou, de unde să ştie ei, dacă nu din horoscop, când va fi să se schimbe macazul şi linia, şi locomotiva, şi acceleratul, dar mai ales personalul? Să fi ştiut şi ei de deraierea aceea programată nu la raion, la regiune, undeva, cu alţi impiegaţi de mişcare şi şefi de gară scoşi de pe linia moartă şi puşi să scoată alte săptămânale, la Făcăieni şi peste tot unde ajunge trenul.

Dacă pentru Ileana Cosânzeana o pagină-două, sau două-trei caiete dictando completate caligrafic nu însemnau prea mult, pierderea unei gări, a unei reviste săptămânale atât de apreciate, unice în Făcăieni, dar mai ales a liniei, astea erau pierderi de nerecuperat. Să fi ştiut din

timp, dintr-un horoscop, ceva, ar fi prins şi ei trenul acela. L-ar fi aşteptat unde trebuia, că nu venise pe linia obişnuită. Şi ar fi sărit în el, ca şi alţii, din mers, şi ar fi ajuns acuma departe, nu disponibilizaţi la Făcăieni, fără revistă, fără nimic.

Nici măcar o revistă din an în paşte nu pot scoate. Ca să scoţi o revistă din an în paşte trebuie ca fondurile – de la Scriitori, de la partide, de unde vor fi ele – să-ţi vină neregulat. Dar ca să-ţi vină neregulat trebuie ca să le fi obţinut odată-şi-odată. Dar cine să le dea unuia care a scos o revistă care era toată numai o linie? Un cerc, un triunghi, acolo, să fi avut măcar. Degeaba se agită acum: că linia e în pericol, că nu scrie nimeni despre ea, că o să se piardă şi capătul ei de la minus infinit, şi cel de la plus infinit, că nimeni n-o mai putea să o ţină, dreaptă cum au ţinut-o ei acolo, ani de zile, în gară la Făcăieni, unde trenurile circulau întotdeauna numai şi numai pe linia întâia.

SPIONAJ

Voi, cititorii din viitorime ai acestui Dicţionar, voi, care veţi fi trecut prin atâtea năvăliri barbare, cuceriri galante, schimbări de domni, schimbări de doamne şi domniţe, războaie, revoluţii, uniri, divorţuri, dezbinări, îmbinări, alianţe, mezalianţe, nu se poate să nu fi observat că titlul fiecărei file nu are decât o vagă legătură cu conţinutul ei. Şi, ca nedumerirea voastră să fie deplină şi simetria perfectă, nici conţinutul nu are legătură cu titlul. De aceea noi, cercetătorii care lucrăm din greu la alcătuirea acestui Dicţionar, ne simţim datori să venim aici cu o explicaţie. Pentru că o explicaţie există întotdeauna: ciupercile ies din pământ pentru că a plouat, florile pentru că au fost sădite, Dicţionarul îl citiţi pentru că l-aţi găsit

magna cum laudae

108pagina

şi dezgropat (poate şi pentru că noi l-am scris), iar femeile voastre vă privesc misterios de sub genele umbroase pentru că aţi inventat rimelul.

Dar să ne concentrăm pe Dicţionar, dacă vorbim despre femei nu mai terminăm niciodată. Se înfiinţase co-lectivul nostru de cercetători. Trecuseră două luni. Scrisesem primele două file: Roată şi Barză. Ne frecam mâinile, încântaţi: mai aveam de scris 999.998 file şi eram gata. Tocmai venisem la lucru, pe la amiază, că nimeni nu vroia să piardă masa de prânz, care era gratuită. Când, ce să vezi, din prepeleac în prepeleac, sună telefonul fără fir (instalarea celui cu fir întârzia, ca şi aprobarea de la minister). „Toată lumea la Şefu!”. Ne înghesuim, toţi 140, în prepeleacul Şefului. Prepeleac frumos, tapetat în verde cu frunzele mărului în care era cocoţat. Şefu – negru la faţă. „Ce e în capul vostru? Unde vă treziţi?” Doi colegi însuraţi, şi două colege cu care nu erau însuraţi, se înroşiră la faţă. „Vă daţi seama ce faceţi?” Cei patru – roşii în continuare, se vedea clar că îşi dădeau perfect seama de ce fac. „V-aţi gândit la consecinţe?” – continuă Şefu. Ăia patru – mai liniştiţi, probabil că îşi luaseră ceva măsuri de protecţie. „O să vă afle toate secretele”. Acuma ce să mai afle, ridicară din umeri cei patru, dacă tot s-a aflat. „Uite, să luăm de exemplu prima filă pe care aţi scris-o: Roată” – tună Şefu, tot mai supărat. „Voi credeţi că vom fi pe veci singuri pe lume? Unici? Vor apărea şi

alte popoare. Că doar barza aia de la fila a doua, singura noastră operaţie matematică – înmulţirea, barza aia migrează pe nici nu ştim noi unde. Şi ne trezim, mâine-poimâine, cu un popor colo, alt popor dincolo, şi degeaba o să dăm vina pe biata barză. Se formează – vorbesc de popoare, încep să cucerească alte popoare, sau sunt cucerite la rândul lor. Mă rog, roata istoriei. Dar asta nu înseamnă să le dăm noi mură-n gură decoperirile noastre. Oricine citeşte Dicţionarul vostru, mă corectez, Dicţionarul nostru, că voi semna şi eu, are toate datele să inventeze roata: rotundă, are un ax sau o axă, e bună la căruţă sau la car, căruţa o legi la cal – să nu vă aud că protestaţi, aţi scris şi asta – carul de luptă, tancul, toate le oferiţi pe tavă străinilor. Un-doi ne trezim că tancurile ruseşti lasă urme adânci în pământul scumpei noastre Dacii. (Dacă nu ştiţi cine-s ruşii, întrebaţi-i pe urmaşii noştri din viitorime, sau citiţi-le dicţionarele). Un-doi ne trezim cu filele noastre de Dicţionar pe planşetele institutelor de proiectare din ţările străine. E drept că pentru asta străinii trebuie să-şi creeze un serviciu secret, de spionaj. Dar precis că tot voi le veţi explica, pe îndelete, cum să facă asta, atunci când veţi scrie fila: Spionaj. Măritul Decebal – îşi înălţă Şefu glasul şi privirea spre vârful mărului – care se interesează zilnic de stadiul Dicţonarului, e supărat până la cuşmă. Până să înfiinţeze ăia care se vor forma în curând ca popoare servicii de spionaj şi să ne fure şi roata, şi barza, şi nasturii, şi revistele, şi femeile, şi cinstea, el a şi înfiinţat – ieri a ieşit decretul – un serviciu de contraspionaj. S-a întărit paza la metafore, poezie, şi – cum spuneam – la femei şi la reviste. Ce să mai zic de berze. 5000 daci au fost puşi să le urmărească mişcările de du-te – vino. Nimeni nu va mai putea efectua înmulţirea aşa, la întâmplare, fără să fie observat”. (Cei patru, care se liniştiseră când auziseră că e vorba de spionaj, şi nu de unde se trezesc ei, se neliniştiră din nou auzind că orice înmulţire va fi privită cu alţi ochi). „Găurile vor fi bine păzite, ca să nu plece vreun spion cu ele. Toate măsurile astea au intrat deja în vigoare. Ce aveam noi vigoare până acum, dar ce vigoare vom avea de acum înainte, mamă-mamă! Să îndrăznească vreun spion să se atingă de vreo cucerire de-a noastră!” (Cei doi colegi aprobară hotărât, gata să-şi apere cuceririle lor). „La fotbal, de exemplu, s-a întărit apărarea în faţa porţilor, ca să nu ne trezim cu goluri date de spionii adverşi. Iarba, gazonul, au fost înlocuite cu nisip şi pietriş, astfel ca iarba să nu ne poată fi furată. Iarba noastră verde va rămâne acasă! Noi nu ne vindem iarba! Iar în campionat, echipele numai se fac că joacă fotbal, tocmai ca eventualii spioni ai echipelor adverse

magna cum laudae

109p a g i n a

să nu poată descifra sistemul nostru de joc şi să-l copieze. Nimeni nu va juca vreodată fotbalul cum îl jucăm noi! La noi, ca la nimeni! Când fotbalul va fi jucat şi de alte popoare, şi când vom participa la campionate mondiale, vom face acelaşi lucru: nu vom juca nimic. Sau, de multe ori, vom juca atât de prost în calificări numai şi numai pentru a nu ajunge în faza finală. Iar, pe de altă parte, sub pază strictă, în săli, ne vom perfecţiona în secret sistemul de joc antrenându-ne la fotbalul de masă. Cu nasturi verificaţi, calibraţi, care să nu se lase cumpăraţi uşor şi să ajungă să joace fotbal adevărat la echipe din străinătate. Şi, Zamolxe păzeşte, contra noastră!”

„Dar să revenim la oile noastre. Atenţie la orice oiţă, orice mieluţ, orice berbec care se preface că paşte paşnic prin livada noastră cu meri, pe sub prepeleacuri. Să nu vă surprindă dacă sub lâna lor merinos veţi găsi microfoane sau aparate minuscule de fotografiat. Şi dacă fila scrisă de voi astăzi – că asta ar cam fi norma, o filă pe zi, cu primele două file aţi cam făcut-o lată, fie vorba între noi – ajunge, prin transhumanţă cumva, în câteva zile sau săptămâni, hăt, departe, pe locurile unde se vor forma popoarele acelea ale căror servicii de spionaj folosesc oiţele noastre. Sau berzele noastre. Sau care ung rotiţele noastre. Vă rog aşadar, toată lumea ochii în patru”. (Cei patru colegi îi făcură în 16). „ Să nu avem încredere în nimeni. Să nu afle nici nevestele voastre ce faceţi aici”. (Cei doi colegi ridicară din umeri, a neputinţă: Şefu chiar ne crede proşti, cum o să le spună chiar ei nevestelor?). „Când vine un străin în vizită – continuă Şefu instructajul – fie ciobanul oilor, poştaşul, cosaşul să cosească iarba, pionierii, studenţii sau soldaţii să culeagă merele, voi să ascundeţi filele scrise şi să vă faceţi că priviţi atent zborul albinelor. Sau, dacă e frig şi albinele nu zboară, să urmăriţi atent traiectoriile pe care zboară albinele când nu e frig. Să se creadă că sunteţi echipa de cercetători ai fenomenului de polenizare, nu de alcătuire a Dicţionarului. La rândul lui, colectivul de biologi care cercetează polenizarea va pretinde că stupii din dotarea lor sunt de fapt căsuţe pentru păsărele, de studiul cărora sunt ei interesaţi. Iar cei care se ocupă în fapt de studiul păsărelelor le vor acoperi, ca să nu păţească ruşinea de a fi descoperite şi folosite de spionii străini. Şi aşa mai departe, până la guvernul măritului Decebal. Toţi vom pretinde, în scopul apărării secretului, că facem altceva decât ar trebui să facem în realitate. Peste tot, în servicii, birouri, centre de calcul, Parlament, vor fi permise, chiar încurajate: cititul presei, comentarea programelor la televizor din seara precedentă, băutul cafelelor, bârfitul colegilor”

(cei patru dădură să protesteze). „Şi noi, aici, în prepeleacurile noastre, nu vom face excepţie. Lucraţi mult, scrieţi puţin, şi nu care-cumva să se înţeleagă ceva din ceea ce scrieţi. Să nu poată nimeni să re-inventeze roata citind fila noastră de Dicţionar. Nici o legătură între titlul şi conţinutul filei. Daţi frâu liber imaginaţiei. Vă dau un exemplu. Să zicem că aţi ajuns la fila Masă. Sau, Scaun. Nu care cumva să scrieţi că are patru picioare. Două sunt de ajuns. Îmi vine să şi râd, închipuindu-mi cum vor sta alte popoare la mese cu două picioare, pe scaune cu două picioare, încercând să soarbă ciorba cu linguri concepute după textul scris la fila Lingură în care voi veţi fi descris Strecurătoarea. Sau, cum vor încerca să prindă posturile noastre de radio şi televiziune, cu o Antenă construită urmând textul vostru despre Ureche. Sau, când veţi scrie despre Ministru, sau despre Parlamentar, disimulaţi cât puteţi. Scrieţi că sunt nişte oameni de nimic, cu gândul numai la interesul personal, care nu fac nimic toată ziua şi pentru poporul geto-dac. Spionii străini vor prelua această imagine, evident neadevărată, şi o vor impune guvernanţilor şi miniştrilor lor. În felul acesta, toate celelalte popoare vor avea o conducere amorală, coruptă, complet diferită de felul în care se comportă conducerea ţării noastre”.

Credem că înţelegeţi acum de ce, în filele acestui Dicţionar, titlul nu are legătură cu explicaţia dată în respectiva filă. Spionajul ne înconjoară din toate părţile şi încearcă să ne fure toate invenţiile şi secretele. Dacă nu ne-am apăra astfel, ne-am trezi într-o bună zi că toate popoarele: şi nemţii, şi franţujii, şi englezii, şi japonezii ar vorbi, atunci când se vor fi format, aceeaşi limbă: limba geto-dacă.

magna cum laudae

110pagina

Ioan Es. POP un apostol al

biografismului cinic

Dacă e să dăm crezare lui Marcel Raymond, care împărţea poeţii în poeţi-artişti şi poeţi-vizionari, Ioan S. Pop face parte din a doua categorie. Substanţialitatea poeziei sale aserveşte întotdeauna o vizi-une lirică al cărei spaţiu e bântuit de un sacru malefic. Născut la 27 martie 1958 în Văraii de Maramureş, absolvent al Facultăţii de filologie din Baia Mare în 1983, Ioan S. Pop a fost, pe rând, profesor de literatură română la Ieud, muncitor necalificat pe şantierul de la Casa Poporului, corector şi redactor la mai multe reviste literare bucureştene după 1990, rămânând însă în forul său interior un apostol al Poesiei, pentru care a şi fost blestemat. Cele trei cărţi de poezie publicate (Ieudul fără ieşire - 1994, Porcec - 1996 şi Pantelimon - 113 bis, 1999) destul de târziu faţă de perioada scrierii, recomandă un „optzecist” perfect, un poet autentic şi-l plasează fără drept de apel în prima linie a liricilor din generaţia în discuţie.

Ca şi Thomas Mann în Muntele vrăjit, Ioan S. Pop construieşte în Ieudul fără ieşire un personaj, Mircea, care nu mai poate părăsi un spaţiu încărcat de semne, spaţiu al bucuriilor şi disperărilor, al singu-rătăţii („singur este acolo cel singur”), al dramelor naturale sau livreşti: „dacă aluneci acolo/ nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos// zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului/ în care ai alunecat. Dincolo n-o să dai decât/ de urma piciorului tău de dincoace, / fără margini este ieudul şi fără ieşire”. Venite dintr-o cultură poetică bine asimilată, livrescul şi suprarea-lismul se integrează în text cu un firesc de-a dreptul cuceritor: „coboară-n granada căzii de baie, doboară/ fluturele de pe lampă este mostrul ce ne pradă/ soarele din toaletă -// în bucătărie e cordoba, s-au aciuat în ea şoarecii/ îndoielii, răpune îndoiala, am trăit cu ei prea multă vreme/ ca să mai ştim cine pe cine vânează,/ şi-n hainele noastre noi nu suntem voi; ele singure/flutură disperate”. Sau: „eu nu mă mai duc azi acasă, dar ştiu:/ unul dintre voi are să mă trezească./ Unul din voi pe mine mie însumi mă va vinde”. Şi: „cheamă muştele-n izmene să aducă miros de frigărui/ de la ospăţul celor mari/ şi îngerul casei noastre, burtosul cariu,/ care ne-a ros pe-ndelete căminul şi şansa”.

La fel ca în La fanion de Liviu Ioan Stoiciu (cu care Ieudul fără ieşire se înrudeşte la nivelul viziunii într-un

portrete critice

111p a g i n a

spaţiu şi timp sacrale), trebuie să remarcăm dimensiunea monologică a discursului poetic, uneori dezabuzat sau chiar apocaliptic, alteori înţesat de ironie, iar altă dată sub formă de ritual semantic sau de rugă, ca în Partea a II-a, textul 2: „are să-nceapă chiar acum teritoriul psalmilor: peste tine doamne zidurile trupului meu sunt zidite/ tu eşti absenţa pe care-o-nvelesc, tu - somnul ce-l dorm; / dacă eu simt cerul tău cel căzut, pământesc/ nu răsări pe ei decât în somn/ şi aşa mai departe vociferez pentru că ştiu/ că nu sunt decât un limbaj şi-mi este permisă orice incursiune/ şi nu pot ieşi orice-aş face”. Zice Ioan S. Pop, cu un vers demn de invidiat de mari poeţi ai lumii: „Aici viaţa se bea şi moartea se uită”. Prin urmare, vom da dreptate distinsului critic, descoperitorul şi susţinătorul său, care-l considera „zugrav de singurătăţi dospite în ligheanul social şi lampadofor al promiscuităţii1, precum şi Ioanei Pârvulescu, care consideră Ieudul fără ieşire un „jurnal de închisoare, dovedind că în România postbelică au existat mai multe feluri de a fi prizonier şi s-au ţinut mai multe feluri de jurnale”2.

Această continuă raportare a poetului la lume, prilej de autodefiniri, de dizlocări şi de construcţie a unui spaţiu sacralizat, în care suntem invitaţi doar ca turişti trecători, o întâlnim şi în a doua sa carte, Porcec, formată din patru poeme: Micul Porcec, Casa, Toamnă la Capri şi Oraşul. Schimbind doar cadrul, spaţiul acţiunii (oraşul, acum), poetul avansează aceleaşi obsesii şi, cu aproximaţie, aceeaşi simbolistică. Prezente sunt şi aici mâinile, unghiile, sângele, trans-piraţia, zidurile (pereţii), păpuşa de ghips, precum şi viaţa între patru pereţi şi mereu o disperare neagră, augumentată de neîncre-derea în percepţia celuilalt („cititor infidel”). Spune poetul: „am zăcut odată o săptămână întreagă, n-a ştiut nimeni,/ sângele a bătut la gazda mea în uşă/ întrebând dacă e voie, unghiile mele/ s-au înfipt în-pereţi, aveam degete puternice, îmi/ vârâsem unghiile-n palme, să nu iasă, dar s-au în-/ fipt în palme şi din palme în pereţi,// şi acum, ca şi atunci, cititor infidel,/ unghiile au intrai prim tencuială, vecinul meu a tresărit, m-am chinuit o lună să le/ smulg de acolo, dormisem prea mult,/ întotdeauna după o moarte ca asta/ mă culc devreme şi dorm mult”. Neadaptabilul Porcec, personaj dintr-o altă lume, care va muri cu perfecţiunea dansului (a artei, deci) în el, un personaj excelent construit cu ajutorul unui

1 Laurenţiu Ulici, Ieudul fără ieşire, România liberă, nr. 1243, Buc., 1994.2 Ioana Pârvulescu, Poetul Ioan S. Pop, România literară, nr. 21, Buc., 1994.

elephantiasis epic, este interesant în special prin reflecţiile sale de după moarte. De altfel, obsesia perfecţiunii, a sacrificiului total al artistului, îl preocupă în per-manenţă pe Ioan S. Pop: „scriu, până când litera se scufundă sub carne. Într-o zi voi fi citit/ numai pe dinăuntru, voi fi o carie legată în propria-mi piele./ şi de nepătruns, şi când mă vor deschide/ am să mă mut pe cealaltă parte a mea, voi rămâne/ mereu interior, vor căuta, voi râde”.

Cu Ioan S. Pop „putem ajunge primii în cursele de tragism formula unu”. Spune poetul: „în fundătura vorbirii noastre răspunsul nu poate fi încă formulat”, „trupul abia dacă poate duce fiinţa minimă prin care timpul suflă abia auzit”, „orice boală bine ascunsă e un leac pentru învinşi”, „locuim dintotdeauna fiecare într-o groapă a lui” şi „poate doar lipsa de fericire mă face să cred/ că omul nu e făcut pentru ceea ce visează”. Disperat, el face la un moment dat apologia nimicului, într-un text plin de farmec parodic: „parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câştigi câţi alţii în 4/ şi uite că acum n-a-duci nimic,// ba, uite, dragilor, chiar nimic am câştigat.// şi aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna nimeni în ăştia doi ani,/ nici n-am putut căra de unul singur atâta/ nimic cât am câştigat.// în urma mea vin care-ncărcate cu nimic,/ gata să se rupă sub greutate/ când o să se deşarte toate-n curtea noastră/ nimeni n-o să aibă atâta nimic ca noi./ într-un an, doi o să fie mai căutat decât aurul/ o să vindem din el numai când va fi ia mare preţ./ fiţi siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni,/ doi ani am tot adunat numai

portrete critice

112pagina

cu gândul la voi” (12 octombrie 1992).Nu ezităm a spune că poemul „iov. iova.

iona. ion”, din volumul Pantelimon-113 bis, poem exemplar, antologic, poate fi considerat un model de scoatere a poeziei adevărate din nimic, este în acelaşi timp o mare izbândă personistă: „la început a fost sfârşitul. apoi agonia. apoi uscatul/ apoi, pe 16 noiembrie, l-am văzut pe iova trecând aplecat/ prin intersecţia victoriei cu lemnea. era vinerea şi era seară./ acum, ascultă: n-aveam bani şi voiam să uit. l-am ajuns/ pe iova,/ i-am cerut lui iova bani şi iova a tăcut./ pesemne era-n divorţ pe atunci, pen’ că şi-a luat deodată/ cununa de spini într-o mână şi-a trântit-o jos ca pe o căciulă./ ce faci? am zis, lasă-l, a zis bufniţa/ şi a trecut peste creştetul lui croncănind,/ lasă-l, a zis, resemnare este numele lui de alint.// azi am fost la ecograf, a zis iova. sunt/ locuitorul unei gropi. mi-au văzut-o foarte clar înăuntru./ lasă, am zis, or să ţi-o scoată ei cumva, n-avea grijă, afară,/ ei au forcepsuri, au catgut, se ştiu bine la asta,/ mai bine hai, dă şi tu o ţigară.// bă, zice, groapa creşte pe zi ce trece, a-nceput să-nghesuie plămânii/ şi s-a dat acuma la ficat./ hai atunci, zic, mergem la birt la berbecul şi-o umplem/ şi-o să ai o mare la uscat.// nu acum, zice iova, de luni întregi nu mai scriu, nu mai/ aştept pe nimeni dinspre megara./ şi orice hârtie e prea subţire când scriu şi se rupe îndată./ ia uite-aici: port mănuşi să nu

se vadă, pentru că acum/ scriu direct pe mâna mea: e mătuşa mea decedată.// scriu greu. vâr vârful creionului în piele până unde/ dau sub ea de mine. scriu cât de-adânc simt eu că trebuie să scriu./ zgârii ţesuturile, scormonesc în vene, râcâi în os până-aud/ grafitul cum îi trece prin sicriu.// scriu numai o literă pe zi. atâta până dau de mine. restul/ e tăcere. nici o scriere nu se compară cu asta. apoi,/ până se vindecă pielea deasupra, scriu în palmă, cu scrisul pe dos./ de asta m-a părăsit nevasta. scrisul e dureros./ scriu până când litera se scufundă sub carne. Într-o zi voi fi citit/ numai pe dinăuntru. voi fi o carte legată în propria-mi piele./ şi de nepătruns, şi când mă vor deschide/ am să mă mut pe cealaltă parte a mea. voi rămâne/ mereu interior, vor căuta, voi râde.// aşa că hai la megara ori hai la berbecul, bătrâne,/ dar astăzi e ultima oară, căci mâine/ n-are cum fi nicicând mâine”.Construind un univers al disperării, al agitaţiei în gol, al idealurilor retezate, al neantului de fiecare clipă, beneficiind de o rostire poetică fermă, de o rară distincţie şi prospeţime a ideilor, Ioan S. Pop este unul dintre cei mai înrăiţi apostoli ai biografismului cinic din generaţia lirică ‘80, un poet pe care istoria literară nu-l mai poate ignora.

Daniel CORBU

Poeţii Ioan Es. Pop şi Claudiu Komartin

portrete critice

113p a g i n a

portrete criticeCrezul cu ianuş

după mai multe beri cu marius ianuş, într-o zi pe care am hotărât-o cea de pe urmă a vieţii noastre, ne-am zis că n-ar fi rău să spunem Crezul împreună,

convinşi că marile asasinate se petrec atunci când nu ucizi

şi că rădăcina noastră, care spune că trebuie să omori ca să nu fii omorât, un dumnezeu tot mai mărunt dă porunci din ce în ce mai palide,

că, încet, crima se preface-n sinucidere, iar omul nu mai are treabă cu alţii, ci doar cu el,

că poezia spune povestea celui care, vârând cuţitul în celălalt, simte rama râcâind în pieptul lui şi scurma acolo fără încetare,

că după om nu mai vine tot omul, cel puţin aşa speram

şi că marile lui asasinate se vor petrece curând doar în sine, acolo unde, chiar când nu ucizi, dai peste un cadavru, în aşteptarea omului viu care n-a fost.

nu cred ca ianuş îşi mai aminteşte de povestea asta: când am ieşit, carul mare uruia pe cer, încredinţându-ne că, dacă te uiţi în sus şi nu vezi, ai câştigat, iar noi, bălăngănindu-ne şi izbindu-ne unul de altul, zbieram în şoaptă şi ne răsteam suspinând:

„suntem în timp de război şi poezia e primejdioasă. ea lucrează cu bomba umană care e subconştienml. poezia nu e seducţie, ci ameninţare. când produce maximum de sens, pur şi simplu îşi suprimă autorul, cine crede că poezia face bine, e călduţă şi îi adoarme pe inocenţi se înşeală. poezia e armă şi, ca orice unealtă fără conştiinţă, ucide.

cine pătrunde în intimitatea ei nu mai poate fi salvat, cu aparenţa ei de fată cu cireşe la urechi, poezia loveşte năpraznic ficatul şi vomită peste cel mort. poezia e crimă amânată şi mântuire prin disconfort. a vedea poezia ca salvare e ca şi când ţi-ai pune de strajă îngeri cu grenade-n gură. ea nu face servicii supravieţuitorilor săi şi nici nu-i iartă pe dispăruţi

când ajunge acolo unde a ajuns deja, loveşte plămânii cu putere, face praf vezica, lipeşte maţele de stern, apasă pedala războiului şi face din pace o cacealma. lucrând ca boală fără leac, e în stare să-şi ia propria viaţă pentru a dura. nu se uită în ochii nimănui, ea n-are ochi.

să nu-i spui, noaptea, noapte bună, iar dimineaţa evită să o saluţi! ea controlează răul, dar nu cunoaşte neapărat binele.

azi eşti livid? mâine te vei simţi cu ea alături altfel, dar mai rău. ea e singurul lucru

nemuritor care-ţi aparţine: e răul în sine. se uită cu ochii tăi şi nu vede. tremură cu mâinile tale şi nu le simte.

ştim despre ea doar că este ştiinţă a îndepărtării şi că inşii în care locuieşte fac războaie nesângeroase, din pricina cărora, pe câmpul de luptă, toţi aleargă într-o mişcare de necrezut.

scăpată de sub control, ea intră-n inocenţii care-au visat să ucidă măcar o dată. şi, neavând conştinţa de sine sau timp, nu ştie nici de ce lăcrimează, nici de ce produce durată.”

popescu, o privire spre viitor...

într-o zi vei fi nume de stradă, popescu,şi nu cred c-o să-ţi convină să te calcetoţi în picioare atunci, ba poate vor face pe strada cunumele tău o piaţă de alimente, popescu, or săarunce pe jos legume şi resturi stricate, le vorstrivi sub tălpi toată ziua, zeama lor acrăare să se scurgă prin asfaltul cu numele tăuşi nu cred că îţi va conveni, popescu.

ba poate vor începe să sape o linie de metrou,o vor trage adânc prin inima ta, de-a lungulşirei spinării, până înspre calea văcăreşti.mai mult: or să ţi se uşureze ţigăncile pe garduri,or să te-njure şoferii şomerii docherii gunoieriicând se vor împletici pe strada ta. or să scuipe noaptea peste tot.

când vei fi nume de stradă, popescu, în pământul tăuvor începe să-şi îngroape proprii morţi, cine se va gândică scobesc în tine ca să-i facă loc celui plecat?iar dacă va fi cutremur, închipuie-ţi ce jale şi ceneodihnă şi de câte ori vor scormoni în tine si câtvor blestema pamântul cu numele tău, zău,nu ştiu pentru ce ne chinuim atâta să ajungemnume de străzi pentru alţii, popescu.

114pagina

Antonio MACHADO

Antonio Machadode Rubén DARIO

Misterios şi tăcuttrecea odată şi-odată.Privirea-i atât de profundă era,că abia se putea vedea.Când vorbea, avea un accentde mândrie şi umilinţă.Lumina gândurilor luiardea aproape întotdeauna.Era luminos şi profundcum era om de bună credinţă.Putea peste-o turmă de lei,şi de miei, să fie păstorul.Putea să conducă furtuni,ori să vină c-un fagure de miere.Minunile vieţii toate,şi ale iubirii şi plăcerii,le cânta în versuri profundeal căror secret îl deţinea.Urcat pe un rar Pegasîntr-o zi se duse la imposibil.Rog zeii mei pentru Antonio:să-l mântuie veşnic. Amin.

biblioteca de poezie

115p a g i n a

Antonio Machado este pentru noi, cei care continuăm să trăim în exil, tovarăşul care aşteaptă, aşa cum aşteptăm şi noi, să se deschidă porţile patriei. Nobila lui viaţă s-a încheiat cu o moarte modestă şi simplă, ca un ultim poem. A plecat din Spania în 1939, o dată cu armata Republicii spaniole care se îndrepta către Franţa, şi, într-un loc cunoscut astăzi pentru acest fapt în toată lumea literară a globului. Antonio Machado a murit lângă patul în care agoniza mama lui. Asta s-a petrecut la Pensiunea Quintana din Colliure, în vreme ce mii şi mii de compatrioţi agonizau şi ei sau mureau în lagărele de concentrare din sudul Franţei.

S-a povestit adeseori moartea lui Machado. Eu am aflat despre ea de la radio. Maria Teresa şi cu mine eram încă la Madrid, un Madrid care şi el murea de mânie, de foame, de lipsă de înţelegere şi părăsit de toţi, în afară de oamenii cinstiţi de pretutindeni care priveau cu groază cum se prăbuşeşte ceea ce vreme de trei ani fusese primul bastion împotriva fascismului internaţional. Aparatul de radio transmitea, mecanic şi indiferent, ştiri din Franţa. Comunicând-o pe aceea a morţii lui Antonio Machado, s-a întrerupt două secunde în mijlocul anunţului pentru a îndemna gospodinele să cumpere o nouă marcă de săpun. Asta a fost tot. Noi simţeam cum ni se destramă sufletul. Mai întâi Federico García Lorca, iar la terminarea războiului — Antonio Machado. Doi poeţi şi toată drama poporului spaniol. Trei ani de eroism încheiaţi cu acele câteva cuvinte reci şi convenţionale asupra morţii unui poet. Cei de prin cancelariile îndepărtate desigur că-şi frecau mâinile de mulţumire. „Ce ziceaţi dumneavoastră despre poporul spaniol?” „A, nimic. Problema asta nici nu mai există!” Apoi şi-au ridicat paharele satisfăcuţi, crezând că vor scăpa cu bine după ce au făptuit o crimă. Dar n-a fost aşa. Democraţiile europene aveau să plătească foarte scump bucuria pe care le-a provocat-o sfârşitul războiului revoluţionar spaniol.

Noi, în vremea asta, plângeam. Machado, mort! Părea cu neputinţă. Era soare. „Madrid, Madrid, ce frumos sună numele tău!...” Dar chipul Madridului îmbătrânise. Se apropiau de sfârşit cei trei ani de luptă. Am început să rătăcesc pe străzile care mai erau încă ale noastre. Pe una din ele, cu mulţi ani în urmă îl întâlnisem pentru prima oară pe Antonio Machado.

Anul 1924. Primisem de curând Premiul Naţional de Literatură. Unul dintre membrii juriului uitase între filele manuscrisului ce-mi fusese restituit fiţuica pe care-şi notase

Rafael ALBERTI

Antonio Machado

biblioteca de poezie

116pagina

biblioteca de poezieaprecierea: „Este, după părerea mea, cea mai bună carte prezentată la concurs. Antonio Machado.” Am simţit nevoia să mă apropii de marele poet ca să-i mulţumesc. Într-o zi i-am sunat la uşă. Mama lui mi-a spus ca este la Segovia unde funcţiona ca profesor de franceză. După câteva zile l-am întâlnit pe strada Cisne, Venea cu paşi rari, absorbit, absent, în dimineaţa de primăvară.

Misterios şi tăcuttrecea odată ;i-odată...1

Mi-am amintit primele versuri din portretul liric pe care l-a făcut lui Antonio Machado poetul nicaraguez Rubén Dario şi m-ani apropiat de acea umbră misterioasă pe care aveam s-o opresc pentru o clipă. I-am rostit numele. M-a privit îndelung, tăcut, de parc-ar fi uitat cum se numeşte. Când şi-a revenit, mi-a spus „da, da”. Apoi s-a apărat cu politeţe de mulţumirile mele. Umbra şi-a continuat drumul prin galeriile întortocheate ale propriului suflet, iar eu am rămas locului privindu-1 cum se îndepărtează în dimineaţa primei noastre întâlniri, pe strada Cisne.

Don Antonio Machado, cum i-a spus cu respect generaţia mea, se născuse în oraşul andaluz Sevilla, în Palacio de las Dueñas, proprietatea Ducelui de Alba. În anii aceia era împărţit în apartamente locuite de diferite familii. Una dintre ele, era aceea a lui don Antonio Machado Núñez, profesor la Universitate. Fiul său, care se numea de asemeni Antonio, s-a căsătorit cu o fată din Sevilla, Ana Ruiz. În 1874 li s-a născut un copil pe care l-au numit Manuel, dar în anul următor, continuând tradiţia familiei, şi-au numit cel de al doilea copil, Antonio. Amândoi aveau să fie poeţi. Până la opt ani, amintirile din parcul sevilian se vor întipări în memoria copilului care după împlinirea acestei vârste s-a stabilit împreună cu părinţii la Madrid. Madridul, oraşul unde sosea copilul Antonio Machado, nu descoperise încă plăcerea de a urca munţii Guadarrama care inspiră madrilenilor destulă teamă, deoarece trimit asupra oraşului un vânt îngheţat „care ucide omul, dar nu stinge un opaiţ”. Madrilenii trăiau condiţiile dificile ale unei restaurări monarhice, iar învăţământul se afla în mâinile bisericii. Din fericire pentru copilul Antonio Machado, cu câţiva ani înainte se înfiinţase Institutul Liber de Învăţământ, unde toţi erau laici şi republicani. Institutul era condus de spiritul larg şi deschis al lui don Francisco Giner de los Ríos2, iar directorul don Bartolomé Cossío3 îi primea pe noii elevi ca unul care ştie că lui îi este încredinţată viitoarea generaţie. Acestei generaţii de spanioli, cunoscută mai târziu drept aceea de la 1898, îi vor aparţine, alături de Antonio Machado — Unamuno4, Azorin5, Valle-Inclánn6, Blasco Ibáñez7 etc.

Prima oară când am deschis un volum de Antonio Machado

1 Vezi poezia Antonio Machado, de pe clapa I.2 Filozof şi pedagog progresist (1840-1910).3 Educator şi critic de artă (1858-1935).4 Scriitor spaniol (1864-1936); i se datoresc El sntimento trágico en la vida y en los libros (Sentimentul tragic în viaţă şi în cărţi), Vida de don Quijote y Sanco (Viaţa lui don Quijote şi a lui Sancho) etc.5 Pseudonimul lui José Martinez Ruiz, romancier şi critic literar (n. 1876).6 Romancier şi poet (1869-1936), autor al Sonatelor de primăvară, vară, toamnă şi iarnă.7 Vicente Blasco Ibáñez (1867-1928), prozator de prestigiu (romanele Catedrala, Cei patru cavaleri ai Apocalipsei etc).

117p a g i n a

—Singurătăţi (1903) — mi-am dat seama că asupra Spaniei trecuseră multe evenimente tragice; războiul din Cuba, pieirea flotei spaniole în Filipine, scufundată de către americani, războiul cumplit din Africa, război căruia spaniolii i se vor opune întotdeauna, deşteptarea proletariatului spaniol cu grevele din 1917 şi dezastrul de la Anual după care a urmat, pentru a ascunde cele petrecute, dictatura generalului Primo de Rivera. Volumul acela al lui Machado era o carte tristă, intimă, făcută parcă să o citeşti în octombrie în parcul Retiro8 cu aleile aurite de frunze. Tristeţea lui nu era literară şi nici nu i se potrivea titlul de modernist. Era tristeţea copacului desfrunzit, cu glas de vânt trecut prin umbră. De câte ori îl reciteşti pe Machado îţi dai seama că nu-i plăcea stilul baroc. El a scris într-un poem că poetul lui preferat, cel dintâi între toţi, era Gonzálo de Berceo9, un călugăr din veacul al al XIII-lea, modest şi mărunt. Ca poet andaluz însă, cu o copilărie petrecută în parcuri şi grădini, îi place de asemeni versul popular (copla10) sentimentul exprimat direct, fără înflorituri, care izbucneşte spontan din gâtlejul vibrant al poporului său. De aceea preferinţa lui se îndreaptă mereu către metrul scurt sau „rima săracă” tinzând spre asonanţă, către ritmul romanţei, chiar şi atunci când foloseşte alexandrinul sau endecasilabul combinat cu versul de şapte silabe ca silva asonantă. Modest îmbrăcată şi tristă, cu un veşmânt atât de sărăcăcios încât se întrezăreşte ceea ce e dedesubt, aşa mi-a apărut poezia lui Antonio Machado. Dar această modestie, această umilinţă a mijloacelor constituie imensa lui bogăţie, comoara pe care ne-a lăsat-o şi care, cu fiece zi ce trece, dobândeşte o nouă valoare şi o mai mare strălucire.

În Spania o licenţă în filozofie n-a fost niciodată de ajuns pentru a putea trăi. Antonio Machado care părea să-şi fi ales în viaţă calea cea mai puţin zgomotoasă, obţine în 1907 catedra de limbă franceză la Institutul din Soria. Acest moment din viaţa lui poartă numele de Leonor. Leonor Izquierdo Cuevas are cincisprezece ani, Machado treizeci şi trei. Dragostea nu ştie aritmetică. După încheierea căsătoriei sufletul său este într-o adevărată sărbătoare. Dar poetul va plăti foarte scump această fericire. Copila Leonor moare în august 1912, victimă a unei tuberculoze

8 Parc din Madrid9 Călugăr benedectin, unul dintre primii poeţi spanioli (finele secolului al XII-lea – 1268?), autor de „miracole” şi „laude” sacre.10 Strofă de dimensiuni variabile, specifică poeziei Strofă de dimensiuni variabile, specifică poeziei populare spaniole; versul coplei (trad. aproximativă - cuplet) avea 7-8 silabe.

declarată la Paris unde Machado urmează cursurile lui Bergson. Durerea poetului întrece orice limită. Este momentul de maximă disperare. Îi scrie lui Miguel de Unamuno, prietenul lui de totdeauna: „Soţia mea, o făptură îngerească, a fost smulsă cu cruzime de moarte. O adoram. Dar durerea este mai puternică decât dragostea. Aş fi preferat de o mie de ori să mor decât să o văd murind. Aş fi dat o mie de vieţi pentru a ei...” În scrisoarea adresată unui alt prieten al său, poetul Juan Ramón Jiménez11, el spune: „Când mi-a murit soţia am vrut să mă omor”. La această mare durere se va adăuga cu vremea durerea pentru moartea Spaniei care-l va duce către propria lui moarte. Între aceste două momente, Antonio Machado va urca treptele poeziei până în înaltul Espino12 unde odihneşte Leonor.

Dar Antonio Machado care-şi dorise atâta moartea, n-a murit. „Modest îmbrăcat şi trist” se îndreaptă către plenitudinea lui poetică. Din recea Sorie castiliană unde rămâne Leonor, el coboară către pământul Andaluziei. Va continua să fie la Baeza acelaşi profesor sărac şi trist. Castilla cu mizeria ei a rămas departe. Adio plimbări pe malui râului Duero, adio plopi argintii! Din nou viaţa măruntă de provincie, unde se poate izola – ne spune excelentul său biograf, Manuel Tuñón de Lara — pentru a studia greaca şi a-l citi pe Platon. Dar munţii viorii şi plopii de pe malul râului castilian îl vor atrage pe poetul câmpiilor

11 Celebru poet spaniol (1881-1958), laureat al Celebru poet spaniol (1881-1958), laureat al premiului Nobel în 1956.12 Locul unde este înmormântată Leonor. Locul unde este înmormântată Leonor.

biblioteca de poezie

118pagina

biblioteca de poezieCastiliei şi îl vor smulge de pe pământul andaluz purtându-1 spre glorie. Câţiva ani mai târziu va fi numit profesor la Segovia. Este înduioşătoare fotografia căsuţei în care a trăit înconjurat de cărţi, lucrând. Nu se deosebeşte cu nimic de acelea ale ţăranilor săraci din Castilia. Oraşul de asemeni e mic. E cuprins între două râuri cu apă limpede, cu un castel impunător în centru, iar imensul apeduct roman domină casele. Oraşul are ceva fermecător. Cum e aproape de Madrid, Antonio Machado, acum poet recunoscut, se poate duce acolo să se aşeze la o masă de cafenea, căci, deşi vorbea puţin, i-a plăcut întotdeauna tovărăşia prietenilor.

L-am văzut pentru a doua oară pe Antonio Machado la Café Español, o veche cafenea din secolul al XIX-lea, de lângă Teatrul Regal. Un orb, bun muzicant, cânta la pian în vreme ce o fată se învârtea printre mese aşteptând să fie chemată. Din strada rece şi umedă de ianuarie am zărit în spatele perdelelor de la ferestrele luminate silueta lui Machado şi am intrat să-l salut. Veneam de la o mică librărie unde librarul, bun prieten al scriitorilor, tocmai îmi făcuse rost de un exemplar rar al poeziilor lui Rimbaud. I-am arătat preţioasa comoară lui Machado, care a răsfoit-o cu un uşor mormăit aprobativ, punând-o apoi pe scaun. După câtva timp am observat că poetul fuma necontenit lăsându-şi distrat scrumul pe exemplarul meu din Rimbaud... Vai, un exemplar din poeziile unuia din cei mai mari poeţi ai Franţei slujea efectiv drept scrumieră marelui poet spaniol!

Din seara aceea am putut să arăt cu un surâs melancolic volumul lui Rimbaud, acum şi mai rar şi mai valoros, datorită micilor arsuri pe care le lăsaseră ţigările lui Machado pe coperta de culoarea frunzei veştede.

Antonio Machado a insistat adeseori asupra necesităţii ca poeţii să fie cu adevărat poeţi ai timpului lor. A urmărit întotdeauna cu interes viaţa spaniolă. El făcea parte din generaţia acelora care au crezut cu tărie că Spania se va deştepta din visul gloriei trecute pentru a-şi continua drumul înainte. În timpul războiului din 1914, Antonio Machado a fost un pacifist. „Doamne, războiul este rău şi barbar; războiul, urât de mame, preface sufletele-n tigri”’. Ca toată generaţia de la ’98, Antonio Machado şi-a arătat opinia asupra politicienilor care duceau Spania spre nenorocire: „Un politician lipsit de valoare este la fel ca un birjar nebun sau un birjar beat. Trebuie să-l prăvăleşti în râpă după ce i-ai luat hăţurile din mână.” Machado a crezut întotdeauna în viitorul Spaniei. Era o făgăduinţa încă din vremea copilăriei, când

un grup de intelectuali liberi credeau că prin educaţie şi învăţătura spaniolii pot deveni oameni noi. Datorită acestor începuturi, Machado n-ar fi putut niciodată rămâne în afara unei cauze drepte şi nici departe de poporul lui. De aceea înfiinţează în Segovia cea paşnică, împreună cu alţi prieteni, Universitatea Populară în biserica romană părăsită, San Quirce. Aceasta e o dovadă a credinţei lui în popor. Şi deoarece socoteşte că oamenii trebuie să se apere când nedreptatea îi apasă, înfiinţează şi o secţiune a Ligii Drepturilor Omului. Ceasul decretării Republicii i s-a înfăţişat lui Antonio Machado alături de chipul căpitanului Fermín Galán13, eroul împuşcat la Jaca, Cu ce emoţie înfrigurată scrie el despre acel 14 aprilie când împreună cu alţi republicani a urcat în Turnul primăriei din Segovia ca să arboreze steagul roşu, galben şi cafeniu, mâncat de molii, vechi şi decolorat al primei Republici spaniole! „Ceasurile acelea, Doamne, ţesute toate cu cel mai curat fir al speranţei...”

Multe speranţe şi-au ridicat atunci pânzele asupra viitorului Republicii spaniole. Antonio Machado are un prieten imaginar cu care stă de vorbă, Abel Martin. În colaborare cu fratele lui, Manuel, a continuat să scrie teatru, nu întotdeauna cu acelaşi succes. Lola se duce în porturi, jucată pentru prima oară în 1921, fusese

13 Fermín Galán Rodríguez (1899-1930), scriitor Fermín Galán Rodríguez (1899-1930), scriitor spaniol, colaborator la revista „España” sub pseudonimul C. Ferga. Căpitan în garnizoana Jaca, a organizat o răscoală antimonarhică înăbuşită în sânge.

119p a g i n a

un succes datorită prezenţei poporului andaluz pe scenă prin cuvintele diferitelor coplas care se cântă în piesă.

La înapoierea mea din Franţa şi Germania, după ce vizitasem Uniunea Sovietică, văzusem şi suferisem pe viu soarta Europei şi a Spaniei, eram alt om: aveam o nouă concepţie despre viaţă şi, după cum era firesc, despre post şi poezie. Am înfiinţat împreună cu Maria Teresa revista „Octombrie” care a avut scopul de a da primul semnal de alarmă în lumea culturii, grupând în jurul ei o scrie de tineri scriitori ale căror sentimente faţă de popor deveneau tot mai limpezi, mai corecte, mai reale şi profunde. Într-o seară ne-am hotărât, nu fără oarecare şovăială, să-i cerem un articol lui Antonio Machado. Mare ne-a fost surpriza când, la câteva zile după aceea, ne-a trimis un scurt eseu cu acest titlu neaşteptat: Despre o lirică comunistă care ar putea veni din Rusia. În el, Machado vorbea despre poetul timpului, despre speranţa lui într-o poezie care să fie expresia sau sinteza, nu a sentimentului individual, ci a celui colectiv. Câte învăţase Machado prin satele acelea pierdute din podişul castilian! Da, Machado văzuse multe şi îşi tocise pingelele umblând pe pământul acela tare şi bolovănos, înţelesese necesitatea urgentă şi omenească de a schimba acel Ieri şi Azi într-un Mâine deosebit. De aceea ne scria nouă, celor care lăsam nostalgia la o parte şi mergeam în întâmpinarea transformărilor inevitabile ale vechilor orânduieli spaniole, cu toate că eram nevoiţi să apucăm taurul de coarne. El auzise trâmbiţând cocoşii zorilor şi ne-o spunea ca să-i auzim şi noi. Ne-a arătat că Spania care se năştea acum nu trebuia să se lase înăbuşită de Spania care dormita, căscând. În sfârşit, în vreme ce mare parte din intelectualitatea spaniolă privea poziţia noastră de luptă cu o oarecare neîncredere şi compătimire, Antonio Machado ne-a întins mâna nouă, celor care dintr-un imbold oarecum juvenil si copilăros ne ziceam scriitori şi artişti revoluţionari ai Spaniei.

Cine-l sfătuia atât de perseverent? Juan de Mairena? Acest personaj, al doilea creat de el pentru a-l pune să filozofeze în proză, a apărut în 1934 într-un periodic din Madrid. Nu mai ştiu dacă el sau Machado a spus: cultura nu trebuie să fie privilegiul unei minorităţi. Este impresionant faptul că Machado îşi întoarce mereu privirile către oamenii simpli cu care a convieţuit şi de care s-a legat printr-o îndelungată prietenie. Constatăm că îi pune întotdeauna în centrul înţelegerii sale faţă de oameni şi prin ei cere pentru poporul spaniol toate drepturile. „A scrie pentru popor? Ce-aş mai dori altceva? A scrie

biblioteca de poezie

pentru popor înseamnă a scrie pentru omul din acelaşi neam cu noi, din ţara noastră, de limba noastră, trei lucruri inepuizabile pe care niciodată nu le vom cunoaşte îndeajuns.” Antonio Machado a ajuns să-şi cunoască poporul ridicându-l la cea mai înaltă treaptă a admiraţiei sale în zilele eroice ale războiului spaniol. Poporul lui Antonio Machado a primit provocarea celor care socoteau că supunerea trebuie obţinută prin gloanţe, ca pieptul descoperit. Spania şi Madridul în care trăia el au început lupta de rezistenţă. Antonio Machado a rămas în capitală, impresionat de acea apărare îndârjită, de acea voinţă de a trăi a unui popor pe care interesele burgheziei europene îl condamnaseră să piară. Din nou, a trebuit să-i fac o vizită.

Într-o dimineaţă, însoţit de rândul acesta de marele poet León Felipe care mai trăieşte şi astăzi exilat în Mexic, am bătut la uşa lui don Antonio. Frontul războiului se apropiase în chip primejdios de oraş. Alianţa Intelectualilor din care făceam parte, hotărâse să-i scoată pe scriitori, pe artişti şi pe oamenii de ştiinţă din capitala gloriei noastre, bombardată fără milă. A venit să ne deschidă chiar Antonio Machado, înalt şi domol, iar în urma lui, ca umbra subţire a unei ramuri, bătrâna lui mamă. Machado ne-a ascultat concentrat şi trist. Nu credea că sosise momentul de a părăsi capitala. A refuzat să plece. A trebuit să-i mai facem o vizită. După

120pagina

biblioteca de poeziemulte insistenţe a acceptat.

Renumitul şi eroicul Regiment al V-lea şi-a luat cu generozitate misiunea transferării la Valencia a tot ce aveau mai de preţ literatura, ştiinţa şi arta spaniolă. A venit ultima seară. S-au întrunit cu toţii înainte de plecare, la o masă frăţească, la un loc cu tinerii soldaţi ai poporului, împreună cu comandanţii Modesto şi Lister. Afară, ruinele Spaniei zvâcneau în întuneric. În cartierele mărginaşe, alături de miliţia populară şi apărătorii spontani ai Madridului, Brigăzile Internaţionale se acopereau de glorie. La sfârşitul mesei un om extraordinar, părând mai bătrân decât era, cu umerii drepţi, atât cât îi îngăduia trupul său istovit, a mulţumit în cuvinte simple tuturor acelor nobili luptători pentru grija pe care o aveau de viaţa intelectualilor. Şi-a afirmat încă o dată speranţa şi încrederea în poporul Spaniei. Nu-mi mai amintesc cu exactitate ce a spus Machado în seara aceea în scurta lui cuvântare. Poate că se află scrisă pe undeva. Dar din acel simplu bun rămas n-am putut uita şi nu voi uita niciodată clipa în care don Antonio, cu o sinceritate care a făcut să ne dea lacrimile la toţi, s-a îndreptat către Lister şi Modesto şi şi-a oferit braţele — deoarece picioarele bolnave nu-l mai ţineau — pentru apărarea Madridului. Cum au răsunat cuvintele acelea în Madridul nostru bombardat şi părăsit! Şi astăzi încă, atunci când ne simţim sufletul obosit, noi, spaniolii exodului şi ai lacrimilor, ne sprijinim pentru a ne redobândi vigoarea, pe cuvintele maestrului: „În Spania lucrul cel mai bun e poporul. De aceea, apărarea plină de abnegaţie a Madridului care a uimit lumea, pe mine mă mişcă dar nu mă uimeşte. Întotdeauna a fost aşa, în împrejurările grele, domnişorii invocă patria şi o vând; poporul nici măcar nu-i rosteşte numele, dar o cumpără cu propriul lui sânge.”

Don Antonio Machado s-a stabilit în sătuleţul Rocafort din Valencia. Ţinut diferit de cele cunoscute de poet, mustind de portocali şi albăstrii de reflexele mării. Ultima oară când l-am văzut a fost în căsuţa aceea modestă de la periferie pe care i-o dăduse guvernul republican. Acum trupul ca şi poezia îi fuseseră atinse de rana adâncă ce avea să-l ducă la moarte. Credinţa în poporul său şi-o mărturisea pe atunci în scris zi de zi, glasul dobândind din nou pulsaţia profundă pe care o avusese în epoca lui castiliană, acum mai puternic şi mai dureros, căci şuvoiul din pieptul lui gâlgâia acum cu o sfântă mânie, amestecat cu sânge. A continuat să-l pună pe Juan de Mairena să vorbească în numele său. Colabora la reviste. Şi-a amintit de Sevilla copilăriei lui. Îl îndurera Spania vândută de la munte până la mare. Dar

era mai liniştit lângă mama lui, lângă fraţii lui. Continua să folosească aceleaşi cuvinte modeste, aceleaşi formule simple. Când s-a ţinut Congresul Internaţional al Scriitorilor pentru Apărarea Culturii la Madrid, Barcelona şi Valencia în 1937, a acceptat să vină şi să ia cuvântul. L-au ascultat Claude Avelino, Julien Benda, André Chamson, Pablo Neruda, César Vallejo, Nicolás Guillén, Ilya Ehrenburg, Juan Marinello, Andersen Nexö, Tristán Tzara, Ana Seghers... Machado a citit discursul de deschidere. Din nou a subliniat faptul că scriitorul trebuie să scrie pentru poporul lui. A comparat pe miliţienii Republicii cu soldaţii Cidului Campeador. A arătat că răspândirea culturii şi apărarea ei sunt unul şi acelaşi lucru, că trebuie sporit în întreaga lume tezaurul ştiinţei vigilente, că spaniolii trebuie să se elibereze de seniorismul cultural, boală naţională mereu combătută de poet. Cu toţii îl ascultau cu respect pentru că el exprima în gândul rostit cu glas tare lupta noastră disperată de apărare a vieţii, a pâinii, a gândirii, a patriei...

Antonio Machado a avut întotdeauna o gândire politică limpede. Când s-a retras din Valencia aproape pierdută pentru Republică şi s-a instalat cu familia la Barcelona, Machado scria în cotidianul „La Vanguardia” („Avangarda”) din acel oraş, articole de o clarviziune politică surprinzătoare: „Când privim de la postul de observaţie al războiului, aşa-numita politică conservatoare care domină astăzi statele — nu naţiunile — aşa-numitelor democraţii, observăm limpede toată miopia, toată stupiditatea ei. Oamenii care reprezintă această politică (gândiţi-vă la ce nume doriţi fără deosebire de apartenenţă) nu şovăie să se rupă de popoarele lor, îngăduind ca acestea să fie ameninţate, rănite, ba chiar cotropite, cu condiţia să pună la adăpost interesele unei clase privilegiate...” Nici un scriitor spaniol din generaţia de la ’98 nu şi-a arătat atât de limpede gândirea politică. În aceste aproape ultime rânduri scrise în patria lui, Antonio Machado dă semnalul de alarmă nu numai pentru Spania, ci şi pentru toate ţările din Europa aflate în faţa pericolului care le ameninţă: „Domnii vorbesc despre popor şi îl vând...” Atenţie! Ce greu a fost de dat înapoi politica aceasta care în faţa intereselor de clasă lăsa popoarele lipsite de apărare şi deschidea porţile vrăjmaşului numit acum în mod deschis nazi-fascism! Ultima oară când l-am întâlnit, Antonio Machado a rămas întipărit pe retina aparatului meu fotografic. Mi-a lăsat chipul său îndurerat şi suferind. Anii păreau că se adună asupră-i cu fiecare noapte. A lăsat în scris un rămas bun către

Valencia cu turnuri zvelte,

121p a g i n a

biblioteca de poeziecu nopţi catifelate, Valencia,voi fi cu tine,când nu te-oi mai putea privi,acolo unde răsare nisipul câmpuluişi se îndepărtează marea viorie!Era o presimţire. I-au văzut împlinirea

lămâii şi iasomia — oh, floare şi copac atât de pure în versul lui! — iar prezenţa Mării Mediterane nu-i mai poate oferi măsura ei de eternitate pe deasupra turnurilor şi a teraselor. La Barcelona, zumzetul avioanelor e permanent, iar veştile rele se cuibăresc în toate inimile sfâşiate. Trebuie să fi fost nişte zile apăsătoare. Trădarea naţiunilor puternice era un fapt împlinit. Agonia se împletea cu lacrimi şi gloanţe. O convenţie internaţională ceruse retragerea Brigăzilor Internaţionale. În faţa coaliţiei acelor care mai târziu aveau să pornească la nimicirea lumii, rămânea dezarmat un biet popor obosit după trei ani de predică în deşertul conştiinţelor Europei. Don Antonio Machado a trebuit să se pregătească pentru ultimul drum.

Iar când va sosi sorocul plecării celei din urmă

şi nava fără întoarceri va sta să pornească-n zări,

mă veţi întâlni pe punte, uşurat de orice bagaje,

şi gol, aproape, asemeni fiilor vastei mări.Şoseaua care duce de la Barcelona spre

frontiera franceză s-a umplut de armată şi oameni din popor. Acesta a fost exodul. Antonio Machado a pornit alături de ai săi. Ianuarie 1939. Pământul Spaniei scădea mereu sub paşii lui, până ce n-a mai rămas decât un petec, un bulgăre, nimic... Ploaie şi ceaţă. Patria frântă în mii de bucăţi gemea în urma lui. Poetul, martor, trecea frontiera. Cineva l-a dus să-şi petreacă noaptea într-un vagon de tren. Prieteniile pe care le avea pretutindeni au obţinut îndurare pentru poet, şi cineva i-a împrumutat o trăsură. Comitetul de Ajutor pentru Intelectualii Spanioli a reuşit să găsească pentru Machado şi ai săi ospitalitate la Pensiunea Quintana din Colliure. N-avea să mai iasă din casă. Se spune că la 15 februarie încă mai încerca să se ridice ca să vadă marea. În ziua de 22, alături de patul mamei sale care nu-şi mai dădea seama de ceea ce se petrecea în jurul ei, se stingea de dorul Spaniei don Antonio Machado... Radiodifuziunea franceză a comunicat sec ştirea. Noi, la Madrid, am plâns. Desigur că pământul secetos din Soria, înaltul Espino, munţii viorii, plopii de lângă râu s-au cutremurat simţind că moartea aceea era definitivă, fără întoarcere în patrie. 1939. Don Antonio Machado a rămas cu ochii deschişi, aşteptând.

122pagina

Antonio MACHADO

Spania fanfarei şi a castanietei,a închiselor porţi şi a sacristiei,cu suflet stătut şi spirit burlesc, devotată-ntr-atât lui Frascuelo şi Mariei,îşi va avea monumentul şi ziua,bardul şi-un mâine răpit stihiei.Zadarnicul ieri va concepe un mâinegăunos şi — din fericire! — trecător.Va fi un tânăr codoş şi fluşturatic,un călău cu ifose de toreador,realist din fire, după gustul Franţei,oleacă păgân, cum e moda pe la Paris,şi, în stil spaniol, repede de mână.Această Spanie, cu orizont închis,ce se roagă şi cască, trişoare şi bătrânăşi tristă şi gălăgioasă şi rea,această Spanie ce se roagă şi împunge,când e să uzeze de cap şi ea,va da încă naştere multor bărbaţi de sacre tradiţii înamoraţi,de sacre tradiţii, gesturi şi datorii;vor înflori bărbile apostoliceşi pe alte cranii alte cheliivor luci, venerabile şi catolice.Zadarnicul ieri va concepe un mâinegăunos şi — din fericire! — trecător,o umbră a unui codoş fluşturatic,a unui călău cu aer de toreador(dintr-un sterp trecut, un steril viitor).Ca greaţa unui beţiv scârbitde un vin prea prost, soarele nimbeazăcu o tulbure drojdie culmile de granit;există un mâine scârnav, întipăritpe seara pragmatică şi dulceagă.Dar o altă Spanie se naşte.Spania daliei şi-a asprului baros,cu acea tinereţe eternă ce creştedin trecutul neamului, viguros.O, Spanie nenduplecată şi salvatoare,Spanie ce răsarepurtând secure în mâna răzbunătoare,Spanie a furiei şi-a ideii.

Maestrului Rubén Darío

Acest nobil poet, care a descifratecoul amurgului şi violineletoamnelor în Verlaine, şi-a tăiatrozele lui Ronsard în grădinileFranţei, acum peregrindintr-o Ţară a Soarelui, ne aduceaurul verbului său divin.Psalm al slăvirii, vibrează, străluce!Arca sa-nzestratăcu nalt catarg şi-oţelită proră,cu alba velă de vânt şi de zări umflată,despică, sosind, marea sonoră.

Şi eu strig: „Salve!” steagului arzândpe care-l ţinecorabia-n vânt,ce dintr-o nouă Spanie vine.

La moartea lui Rubén Darío

Dacă era-n versul tău toată armonia lumii,unde-ai plecat, Darío, armonia s-o întâlneşti?Grădinar al Hesperiei1, privighetoare a mărilor,inimă înfiorată de muzicile cereşti,te-a dus cumva Dionysos de mână-n infern şi de-acolocu noile jerbe de roze va să revii triumfal?Mi le-au rănit căutând mereu visata Florida,fântâna tinereţii eterne, neîntrecut căpitan?În această limbă maternă, senina-ţi poveste rămână;inimi din toate Spaniile, plângeţi sub depărtări!Murit-a Rubén Dario în ţările lui de Aur,vestea aceasta ne vine trecând peste mări şi ţări.

Să încrustăm, spanioli, în marmura cea mai severă,numele lui, un flaut, o liră, şi-o inscripţie doar:„Nimeni această liră n-o atingă, de nu-i chiar

1 Hesperia: nume dat de către grecii antici Italiei şi de către romani, Spaniei.

biblioteca de poezie

Poeme de Antonio Machado

123p a g i n a

Apolo:nimeni din acest flaut nu cânte, de nu-i însuşi Pan”.

femeia manchegă2

La Mancha şi femeile-i... Argamasilla3, Infantes, Esquivias, Valdepeñas4. Iubita lui Cervantesşi a lui don Quijote, stăpâna şi nepoata(bucătăria, curtea, cămara, şi poiata,cusutul şi ţesutul, tainul de o viaţă),soţia lui don Diego, şi a lui Panza soaţă,dorm prin pământ, sau câte sunt şi vor fi-ncântaremanchegilor şi mame de spanioli, sub zăricu mori de vânt, cu hanuri şi roşii înserări.E, negreşit, manchega, de soartă înzestrată;cuminte domnişoară, soţie fără pată.

Prin larg de câmpuri, soarele cald din înălţimei-a ars obrajii. Totuşi, o veche prospeţimeîn inimă păstrează. La Domnul, pe tăcute,să fim feriţi, se roagă, de câte-s nevăzute.E opera ei, casa — dar nu ca în Sevillacu-atâtea gratii, nu greu castel, ca în Castilia.Aici, ea-i muza bună ce totul rânduieşte:în rufe pune camfor, de vase se-ngrijeşte,ce-a cheltuit notează, numără cu glas mutmărgelele sau boabele coapte, de năut.

Atât? Prin aste locuri, pentru doi ochi se-aprinseo inimă manchegă. Nu-n câmpurile-ntinsedin Mancha, Dulcineea, s-a fost ivit pe cale?Nu e Toboso patria femeii idealea inimii, de care bărbaţii tulburaţinu se ating, dar care va zămisli bărbaţi?

Prin Mancha — scunde crame, poieni şi mori de vânt —ce drumurile-şi pierde sub cer, cereşti părând,cu arşi butuci de vie, ţărână pârjolităşi mohorâte ierburi de catifea tocită;peste aceste câmpuri de larg şi de luminăunde cuprinde ochiul amiaza lor deplină(un stol mărunt de păsări în leneşă plutirepe satul alb punctează văzduhul de safire,şi-n verzi vibrări se nalţă câţiva plopşori mlădii,după atâtea leghe de galbene câmpii);

2 Manchengă (citeşte mancegă): din La Mancha.3 Argamasilla: Argamasilla de Alba, localitate unde a fost întemniţat Cervantes.4 Infantes, Esquivias, Valdepeñas: localităţi din La Mancha.

pe-acest pământ, departe de munte şi de mare,prin limpede a soarelui Spaniei revărsare,un biet hidalg trecuse, orbit de dor cândva— iubirea umbri mintea-i; inima lui vedea.

Şi tu, mereu aproape de el şi-ndepărtată,tu, stea a lui Quijano5, pe veci cu el legată,în sol străbun înfiptă, robustă lucrătoare

oh, mamă de manchegi şi făptură — dătătoare

de viziuni! — Aldonza6, tu îţi trăişi, retrasă,viaţa adevărată, pândind din alba-ţi casăcum blond se face grâul, amantul tău pe cândlancea justiţiară-o-nălţa peste pământ;iar tu erai întreaga, aprinsa lui iubire.

Oh, voi femei din Mancha, cu sacra denumirede Dulcineea, fie ca, sub furtuni şi-azururi,gloria lui Quijote să vă salveze pururi.

Dezgolit stă pământul…

Dezgolit stă pământul,şi sufletul urlă la orizontul palidca o lupoaică flămândă. Ce cauţi,poete, în asfinţit?

Rea socotinţă, căci, iată, drumulapasă pe inimă. Vântul îngheţat,şi noaptea ce vine, şi-acea dezolarea distanţei!... De-a lungul drumului alb

câţiva copaci în negru se-mbracă;prin munţi, învăluind,doar aur şi sînge... Şi asfinţeşte... Ce cauţi,poete, în asfinţit?

Traducere de Aurel RĂU

5 Quijano: don Quijote.6 Aldonza: Aldonza Lorenzo, numele real al dulcineei din Toboso, iubita lui don Quijote.

biblioteca de poezie

124pagina

biblioteca de proză

Dino BUZZATI

Acultînd de unul din acele impulsuri de intoleranţă faţă de monotonia vieţii cotidiene, care cuprind, uneori, chiar şi pe oamenii cu mai puţină fantezie, într-o seară de vară, Ubaldo Résera, de patruzeci şi unu de ani, comerciant de cherestea, în loc s-o ia pe drumul obişnuit, ca să se întoarcă acasă pe jos de la birou, făcu un ocol mai mare printr-un cartier pe care nu-l cunoştea aproape deloc. Adevărul e ca uneori se întîmplă să locuieşti de-o viaţă întreagă în aceeaşi casă fără să treci niciodată prin străzi sau pieţe chiar şi foarte apropiate, vecinătatea însăşi risipindu-ţi curiozitatea de-a le vizita.

În realitate, cartierul acela, la prima vedere, nu avea nimic special: în ansamblu fizionomia sa nu se deosebea de locurile pe care le frecventa, el de obicei. Dornic în seara aceea, să vadă ceva nou, rămase astfel consternat: aceleaşi case, aceleaşi linii arhitectonice, acelaşi pomişori plăpînzi de-a lungul trotuarelor, aceleaşi tipuri de magazine. Pînă şi figurile trecătorilor i se păreau aceleaşi. Aşa încît nu avu nici o satisfacţie.

Totuşi, pe la jumătatea bulevardului Heraclit, privirea îi căzu, din întîmplare, pe o vilişoara cu două etaje, în fundul unei scurte străzi laterale. Era într-o piaţetă în care pătrundeau, ca nişte raze, mai multe străzi. Casa forma tocmai unghiul retezat la vîrf de două din străzile acestea. Şi pe lături, de-o parte şi de alta, avea două grădini minuscule.

La început îşi aruncă privirea foarte repede şi fără să vrea. Dar se întîmplă ca şi atunci cînd pe stradă un bărbat întîlneşte o femeie şi privirile lor se încrucişează pentru o fracţiune de secuddă şi pentru moment el rămîne indiferent dar, făcînd cîţiva paşi, simte o tulburare, ca şi cum cei doi ochi necunoscuţi i-ar fi strecurat în suflet ceva care nu se poate uita niciodată. Şi atunci, stăpînit de o chemare misterioasă, îşi domoleşte pasul, se întoarce şi-o vede pe ea care, cu aceeaşi mişcare, în acelaşi moment, continuînd totuşi să mearga, întoarce

capul. Şi aşa, pentru a doua oară, privirile celor doi se întîlnesc şi tulburarea aceea, şi mai puternică, întocmai unei împunsături ascuţite, pătrunde în suflet, tainic presentiment al unei fatalităţi.

Tot astfel Résera, trecînd de încrucişarea cu strada laterală, nici n-apucă să parcurgă zece metri, că imaginea vilişoarei îi şi pătrunse în suflet. Ce ciudat, se gîndi el, cinie ştie ce are special în ea casa aceea; şi cam aşa încerca să ascundă faţă de sine însuşi adevărul de care, în adîncul conştiinţei sale, era acum perfect conştient.

Cu nevoia imperioasă de-a revedea numaidecît casa, făcu stînga-mprejur întorcîndu-se pe propriile-i urme. Dar, pentru care motiv oare, săvîrşind această abatere, de fapt fără nici o importanţă, simula o falsă indiferenţă, vrînd să treacă drept cineva care, plimbîndu-se, se întoarce doar aşa, dintr-un capriciu gratuit? Oare îi era ruşine? Se temea ca l-ar putea vedea cineva şi că ar putea să-i ghicească gîndurile? Cu riscul de-a se trăda — chiar şi aici jucînd rolul unui trecător plimbăreţ care, din plictiseală, priveşte cîte ceva — scoase un căscat cu totul artificial, asta ca să ridice ochii la etajele superioare ale caselor din jur, fără ca intenţia gestului să iasă la iveală.

Surpriză neplăcută: nu mai puţin de trei persoane, adică două doamne în vîrstă la un balcon, şi un tînăr fără cămaşă la o fereastră, se uitau la el. I se păru chiar că tînărul îi zîmbea cu o neruşinată ironie, parcă spunîndu-i: e inutil, stimate domn, să jucaţi teatru, ştim noi foarte bine de ce v-aţi întors din drum.

„E absurd, îşi spuse Résera ca să se liniştească. Dacă cei trei mă privesc, o fac fără nici o intenţie. În momentul acesta sînt singurul trecător, şi e logic deci ca atenţia lor să cadă, automat, asupra mea. Şi de altfel n-au decît să gîndească orice poftesc. Ce e, în definitiv, dacă mi-a venit cheful să-mi arunc o privire spre o casă?” Cu toate acestea ştia foarte bine că, gîndind astfel, nu era sincer cu sine însuşi.

O dragoste tulbure

125p a g i n a

Dar, intrase în jos. Să facă din nou stînga-mprejur, ca şi cum ar fi regretat prima întoarcere, ar fi fost ca o mărturisire pe faţa. Aşa că merse mai departe.

Cînd ajunse la răscruce şi i se deschise din nou în faţă piaţeta, în fund, cu vilişoara care închidea perspectiva, impresia fu şi mai intensă. Şi deşi ştia că de sus cel puţin şase ochi îl supravegheau, nu rezistă impulsului şi, în loc de-a merge drept înainte pe buleviardul Heraclit, o luă la stîjgia, apropiindu-se de casă.

Clădirea nu avea calităţi speciale sau ciudăţenii arhitectonice. Şi adevărul este ca nu puteai găsi la ea nimic neobişnuit sau provocator. Şi cu toate astea se deosebea în mod pregnant de celelalte. Stilul ei, dacă se putea vorbi de stil, era acel soi de baroc secolul douăzeci, cu o vagă nuanţă austriacă, plin de pretenţii nobiliare, care plăcea mult între anuu 20 şi 30. Dar nu în asta consta forţa ei de atracţie, cu atît mai mult cu cît acelaşi gust, şi aceleaşi podoabe arhitectonice se întîlneau la multe alte locuinţe din jur, care nu suneau nimic. Nici Résera, care-şi domolise pasul a să prelungească spectacolul, nu ştia să-şi explice de ce vilişoara aceea trezise în el o dorinţă atît de arzătoare şi aproape fizică. O cornişă subţire la niveliul primului etaj traversa îngusta faţadă al cărei profil cu sinuoase proeminenţe amintea acele trumeaux1∗ din secolul al XVIII-lea. Şi umbra de sub ele, subţiindu-se în părţi, părea, de departe, o gură arcuită într-un leneş şi fatal surîs, adresat chiar lui, Ubaldo Résera. Desigur, din cauza uneia dintre acele armonii de liniii care dau viaţă arhitecturii perfecte, zidurile acelea, ferestrele acelea plăcute, acele cadenţe, acele curbe, acel acoperiş aplecat pe care se aflau coşuri ciudate (asemănătoare cu nişte pisici ori cu nişte bufniţe la pîndă) exprimau o personalitate compactă, exitantă, sfruntată, veselă şi arogantă. Oare ce se ascundea după masca aristocraticei demnităţi? Ce tentaţii de nemărturisit, ce delicii păcătoase?

Fără să priceapă ce se petrece cu el, Résera, oarecum zăpăcit, pradă unui amestec tulbure de sentimente şi de dorinţe, se apropie. Uşa de la intrare, înaltă şi îngustă, era închisă. Văzu o mică tăbliţă prinsă într-o ţintă de desen: „De vînzare. Pentru informaţii adresaţi-vă domnului Leuterio Stella, contabil, via Garibaldi 7, interior 3”. În inima lui Résera se şi luase o hotărîre.

— Aldo, îi spuse soţia, aş da oricît ca să ştiu ce-i cu tine. De la o vreme te-ai schimbat. Eşti mereu închis în tine însuţi. Mereu pleci de acasă. Şi noaptea, în somn, gemi şi vorbeşti.

1 ∗ Spaţiu între două ferestre sau două uşi.

— Si ce spun? întrebă repezit Résera.— Te preocupă ce spui în somn? Ţi-e teamă?

Vezi că-mi ascunzi ceva?— Ba nu, îţi jur, Enrica, nu mi-e teamă, nu

m-am schimbat deloc, poate că m-am surmenat puţin.

— Ştii de cînd nu mai eşti cel de altădată? De cînd ţi-ai băgat în cap să cumperi casa aceea! Şi ştii ce zic eu Casa aceea o fi ea o afacere strălucită cum zici, dar pentru mine este de-a dreptul odioasă!

— Ei, odioasă! spuse el devenind deodată pasionat şi convingător. Ba, dimpotrivă, e foarte frumoasă. Tu eşti prea supusă obişnuinţei şi te-ai ataşat de apartamentul acesta. Ai să vezi ce bine o să stăm în casa noastră, pe deplin stăpîni. Eu mor de nerăbdare pînă în ziua mutări.

Îi străluceau ochii în mod ciudat. Soţia îl fixă, înfricoşată, apoi izbucni în lacrimi.

De-abia atunci îşi dădu Résera seama: se îndrăgostise de o casă.

Contrar celor ce se întîmplă de obicei cu dorinţele îndeplinite, bucuria de a locui în vila mult visată fu pentru Résera, în primele zile, deplină şi răscolitoare. Văzîndu-l atît de mulţumit, soţia lui, care bănuise existenţa unei femei, se linişti şi ea, dar în zadar căuta să se simtă bine în casa aceea; fără să înţeleagă de ce avea pentru ea o aversiune de neînlăturat.

Réserta, dimpotrivă, se bucura de inefabilele mîngîieri ale noii sale iubiri. Da, el simţea că vila era fericită de prezenţa lui, după cum şi el era fericit să locuiască aici. Seara, cînd se întorcea acasă, avea impreisia că ea, mica vilă, îl saluta cu un zîmbet anume. Şi dimineaţa, cînd, îainte de-a da colţul, se întorcea pentru a-i arunca o ultimă privire, şi ea îl saluta, aplecîndu-se chiar puţin înainte, ca să micşoreze, parcă, distanţa ce-i separa.

Şi cu toate astea în adîncul sufletului îl rodea

biblioteca de proză

126pagina

un presentiment neliniştitor, pe care nu izbutea să şi-l lămurească.

Începu să observe — nu trecuse nici măcar o lună — că vila nu-l mai lua în seamă. Dimineaţa, cînd el se întorcea pentru un ultim salut, înainte de-a face colţul, ea rămînea nemişcată, distrasă. Distrasă de cine? Abia întorcîndu-şi capul de după un colţ, de departe începu s-o spioneze, pe ascuns: şi nu odată o surprinsese surîzînd prieteneşte unor vecini necunoscuţi, chiar şi de joasă exitracţie. Şi apoi aproape în fiecare zi, un somptuos automobil negru condus de un şofer rămînea îndelung în piaţetă şi dinlăuntrul ei proprietarul, un pletoric, cam de vreo cincizeci de ani, făcea, întors spre vilişoară, semne ciudate cu mîinile.

Gelozie, înldelung supliciu. Mai ales noaptea se îngrămădeau bănuieilile cele mai monstruoase. Ale cui erau urmele de jos, din grădină? Ce dorea miliardarul acela mereu nemişcat în automobilul lui negru? Şi zgomotele astea stranii în pod, ca nişte paşi de oameni? Şi cine erau noctambulii care doi cîte doi treceau şi iar treceau cu aer nevinovat prin faţa casei, pînă la primele lumini ale zorilor, şi pălăvrăgind între ei aruncau spre vilă priviri neruşinate? Din întunericul grădinii, pitit printre arbuşti, pîndea printre zăbrelele gardului ca să descopere omplotul.

Ei bine, asta este inumana lege a amorului. Ce mîngîiere putea să găsească oare o suferinţă care era de fapt nebunie curată? Cu greu, soţia lui,

alarmată de atîtea simptome îngrozitoare, începea, în sfîrşit, să priceapă. Dar nu era capabilă să-l urască. Mai înainte de orice nenorocitul acela îi inspira milă.

El însuşi, într-o noapte de august, fu acela care înlătură siltuaţia aceea intoleirabilă. Pe la orele două îşi trezi soţia:

— Hai, repede, arde casa!— Ce? Ce? bîlbîi ea, nevenindu-i să creadă

adevărată o veste atît de bună. Şi el, cu modestie:— Trebuie să fi fost un scurtcircuit.Arse ca o cutie de cbibrituri. În umbra unui

portic, din celalaltă parte a pieţii, Résera fu văzut hohotind îndelung. Fapt ciudat: în noaptea aceea sufla un vînt puternic. Pompierii nu putură face nimic.

La urletul sirenei, episcopul, care la ora aceea încă mai studia, se apropie de fereastră, curios. Văzu vîlvătaia roşie peste acoperişuri. Simţi mirosul de ars.

Vîntul împrăştia prin oraş pulberea argintie a cenuşii. O mică bucăţică, poate o fîşie de stofă arsă, se aşeză pe mîneca preotului, ca o fragilă aripă de fluture. Cu multă grijă o duse la nas s-o miroasă. Simţi un freamăt de dorinţă, de repulsie sau de spaimă. Îşi scutură energic mîneca. „Et ne nos inducas..”2∗, şopti el, făcîndu-şi semnul crucii.

(Traducere de Florin Chiriţescu)

2∗ Şi nu ne duce pe noi (în ispită)... (lat)

biblioteca de proză

127p a g i n a

galaxii lirice

William Carlos WILLIAMS(1883-1963)

SUA

Considerat, de critica literară americană, o figură proeminentă a poeziei americane de la mijlocul secolului trecut, cu o influenţă fecundă asupra evoluţiei acesteia, Williams a fost pe tot parcursul carierei sale literare un inamic principial al lui T.S.Eliot, poezia căruia l-a marcat puternic în tinereţe. Născut la Ruteford, New Jersey, îşi face studiile la New York, Paris şi în Elveţia, devenind medic pediatru, domeniu în care a obţinut numeroase premii şi titluri ştiinţifice.

Debutează în 1909 cu volumul Poems. Odată cu Spring and All (1923), se apropie de poetica lui W.Whitman, care, în viziunea sa a exprimat cel mai bine esenţa experienţei americane. Deşi prieten cu Ezra Pound, el nu acceptă principiile poetice ale acestuia şi nici influenţa vreunei şcoli, preocuparea sa esenţială fiind aceea de a crea o poezie nativă americană, cu un limbaj sobru, strict supravegheat, dar expresiv şi capabil să redea particularităţile ţării şi ale poporului american. Poemul său Paterson (1946-1958) a fost proiectat ca o replică la Firele de iarbă ale lui W.Whitman. Poezia sa a fost distinsă cu numeroase premii, printre care: Dial (1925), National Book (1950), Bollingen (1952) şi premiul Pulitzer în 1963 pentru volumul Pictures from Breughel.

TRECEREA

Mai întâi a zis:în noi există femeiaCare ne face să scriem –Să recunoaştem aceasta –Altfel bărbaţii ar fi tăcuţi.Nu suntem bărbaţi,De aceea putem vorbi,Suntem conştienţiDe dualitatea fiinţei noastre,Suntem cuprinşi de voluptateŞi drepţi în faţa adevărului.

Şi-atunci am zis:Ai îndrăznit să faciAceastă pledoarie?

El mi-a răspuns:Mă regăsesc aici pe mine însumi?

VIFORUL

Ninge:încrâncenaţii ani urmărescorele ce trec leneş –viscolul îşi întroieneşte poverileadânc, tot mai adânc, pentru trei zilesau şaizeci de ani, ei ? Apoisoarele! o îmbulzeală

de fulgi galbeni şi azurii –De-a lungul aleilorpomii pletoşi străjuiescsingurătatea sălbatecă.

Omul revine şi deodată –urma lui solitarăse extinde peste lume.

EVOCAREA UNEI BĂTRÂNE

Bătrâneţea e aidomazboruluiunor păsări micice se zbenguieprin pomii goideasupra unei zăpezi orbitoare.Învingătoare şi învinseele cadlovite de un vânt necruţător –Dar ce se-ntâmplă?

Pe scoarţa aspră a tulpinelorstolul de păsări s-a oprit –zăpada-i presăratăcu imaginea lorspartăşi vântul s-a împotmolitîn asurzitorul fluierat

128pagina

al mulţimii.

CÂMP DEZOLANTCerul, imens şi gri,e un simulacrupentru toţi, nu şi pentrucel a1e cărui zile sunt lungi şi cenuşii –

În înalturi – vârtej de ierburi uscate,şi pământu-i răscolitde o capră cu gura ca o ventuză.

Sunt departe de aceste peisaje,dar cine sunt eu...?- inima-mi nu mai poate fi fascinatănici de gândul iubirii.Imens şi gri, cerulveghează deasupra-mi tăcut.

Traduceri şi notă: Muşata MATEI

galaxii lirice

Paolo RUFFILLI

Vis

Dar nu mă vaietca muierile,n-am cerut nicicând ajutorşi ştiu că, dacăeşti infectat,nu te mai vindecichiar dacă încetezişi chiar şi vindecatnu încetezi să fii bolnav.Îmi recunosc greşealaşi ştiu pe propria-mi pielepentru fiecare gram de plăcerechintalele de durerede vomă şi plictispe care le-am pătimit,pentru partea de raide câte ori am străbătutiadul.

ITALIA

Dar a fost vorba de propriul aleande a-mi descătuşa libertateadin pripoanele trupuluicare m-a trădatşi mi-a înlănţuitharul visului pe veşnicie.

Precum pustiul

Înghite dintr-odatăorice cuvânt,orice gând careîn aceeaşi clipăîţi trecuse prin minte..precum pustiulstâlceşte realitateasustrăgându-i contururile,generând privelişti straniişi labirinturi neguroase...în cursul nopţiile topeşte, totul se mistuiefără să lase vreo urmăînlăuntrul pustiului nemărginitpe care, rând pe rând,le născuse.

Misterul tău

Iat-o ieşind din coşul pieptului vocea întunecatănimicindu-ţi cerul,drumul şi casaîn care ai trăit,chipul celor dragi...Există însă un abisîntre ceea ce promiteşi ceea ce dă cu adevărat :o genune care nuse poate umple,care te tâlhăreşte din plecarede ceea ce ţi-a făgăduit.Şi tu, deşi ştii astate arunci înăuntruatingând fundulprăpastiei, nu altcevadecât misterul tău.În afara lumii.

Traducere de Geo VASILE

129p a g i n a

Ivan V. LALICI

Scrisoare către John Berryman, la vestea morţii sale

Dragă prietene (dumneata mi-aiîngduit - nu de mult şi totuşi,Pare-se acum un veac - să mă adresezAstfel), într-o discuţieDespre Hart Crane, despreMoartea sa, care într-un fel seamănăCu moartea dumitale - fiind vorba de aceeaşiSăritură în apă; atunci când secundaSe încarcă de propria-i măsură primejdioasă.Dacă-mi dai voie, din perspectiva dumitale,Îl invidiez azi pe Crane, a cărui moarteE absolută: o săritură în noaptePeste balustrada vasului mormăindÎn luciul fosforescent al valurilorDin Golful Mexic; în rest, totul nu-i decâtO poetică a proporţiilor şi măsuriiClipei când moare poetul.

Iar dumneataAi ales clipa cea repedeÎn apele reci, negre, de ianuarieLa Mineapolis (ştiu, gheaţa pe ape-iCioburi de sticlă; apoi poliţia,Flash-urile fotoreporterilor, procesul verbal:Corpul neînsufleţit al profesorului a fost găsit...Şi aşa mai departe; hainele dumitale suntUde şi uşor înţepenite de ger, ochelariiAu fost acoperiţi de mâl).Nu demult, Celan, într-o tentativă similarăA ales, într-un martieSau aprilie, Sena - rămânând vreme îndelungatăÎn apă, dar corpul sau nu aveaAcele margini de cristalÎntâlnite în poemele sale...

Oricum, aceste morţi sunt foarte asemănătoare:Un mult prea dulce, un cumplit cânt de pasăreÎntr-o putredă tulpină de nervi,Trilul de sirenă al privighetorii sau poate trilul

De presură al sirenei, monştriCe vin să delimiteze spaţiulGestului absolut, săvârşit într-o clipită,Când la marginea cuvântului nu mai e decât străfulgerareaNucleului imaginat cu înfrigurareŞi îngrozit de singurătate -

Presupun că acum totul este în ordineŞi că preţul este mai mic decâtCalculase Dante (dacă vă amintiţi...)Mai rămâne de calculatGreutatea cuvintelor nerostite,A cenuşii focului neaprins -Acel negativ bilanţ de răspunsuriCurmat de entuziasmul sărituriiÎn apa slinoasă şi rece, în apa neagră -Înţeleg această negare a începutuluiDe an, ce-l sărbătorim, ca să spun aşa,Cu orice preţ -

dar, crede-mă,Dumneata, care ai fost, în cele din urmă, învinsDe avantajul scurtăturii:Noi am obţinut, totuşi,Fiecare mai mult decât o meritam –Curajul dumitale este curajul risipitorului;Şi socotindu-l ca atare, înclin să admirCurajul celor pregătiţiDe-a oferi şi pe mai departe răspunsuri

Şi atunci când gura ce întreabă tace.

Bizanţ IX

Tauri negri pasc prin preajma mănăstiriiCa nişte bucăţi de noapte neagră, sălbatic,La umbra de lumină a platanilor;

la răstimpuri, ei îşi ridică botulAdulmecând un fel de viitor, mult prea

îndepărtatSpre a fi surprins de privirea prevestitoareDe la geamul din turn;

acolo cronicarul,Fratele cel mai mic, desenează cu pana din aripă

de îngerLitere mari, negre şi indescifrabile:Descrierea naturii în oglindă;În ochii săi, marea; în suflet, o grea apăsare –Partea stângă a inimii e din aur,

galaxii lirice

Serbia

130pagina

În partea dreaptă, vânt şi-o noapte fără stele;Cu mâna dreaptă scrie, stânga i se usucă,Prefăcându-se în aur curat.

Tauri negri pasc prin preajma mănăstirii,Adevăraţi ca şi vieţile sfinţilorNeconsemnate-n cărţi.

Despre proporţii

E nevoie de un efort extraordinarPentru ca mii de lemnari să taie cedrii vânjoşi,Şi ienuperii; de mii de pietrari cu gene albePentru a spinteca muntele şi a smulge blocuri de piatrăDin haosul rece, înălţând ziduriDe-o geometrie suficient de vastăSpre a găzdui un vânt

şi turnând bronzul

În stâlpi, în capiteluri cu criniDe patru coţi, cu lei şi palmieriŞi heruvimi -

trebuie înălţat templul,Şi iluminat pe dinlăuntru precum cuvântul,

Pentru a rămâne un zid irevocabilLa care să îngenuncheziŞi să plângi drept.

Însemnări despre poetică

A păstra negrăitul ca pe un nucleu.A învăţa de la măr: pământul, varul şi ploaiaEvistă doar pentru a sluji fructul, împliniraAtingând-o în acea sferă, imperfectă dar coaptăCare nu poate fi adunată cu o pară.A exersa arta sacrificiului.A bătători urma.

A te opri în faţa oglinzii, fără teamaDe imaginea recurentă: ea redă expresiaImperfectă a unui efort stăruitorDe a îmbrăca abstracţiunea în carne,Într-un conductor ideal al durerii.

Totuşi, fără nici o reţinere,Pâinii spune-i pâine, vinului vin,Iar femeii iubite: te iubesc.

Grădina lui Voislav1∗

Auzi cum şuieră vântul prin triste poienile noastre.Dar şi-n intersecţia străzilor Takovska2 şi Dalmatinska3***,Unde era odinioară grădina poetului,Acum, rasă redusă la două pete verzi şi anonimeDe-o parte şi de alta a zidului împrejmuind Grădina Botanică;Dar vântul îşi aminteşte grădina, îşi aminteşte puieţii, acumCoroane îmbătrânite în spatele zidului -Astfel timpul ştie să şteargă precipitat ordineaUnor imagini dragi ce străpung văzduhulPrecum o ştampilă aplicată pe această bucată de hârtie.

Dar care-i contrariulAccelerării? Caracterul static al nucleuluiPentru care ar trebui să optăm. Iar de-ar fi să

scrii unImn pentru întunecatele veacuri, ar trebui să te

opreşti în loc,Lăsând să treacă prohodul: ar fi aceasta una

dintre încercărilePoetului; experienţa exceptării, în limitele

măsurării păţimaşeAle prezenţei; tu rupi aceeaşi pâine, torni acelaşi

vin;Insesizabil printre umbre şi, totuşi, atât de

1∗ Voislav Ilici (1862-1894), cunoscut poet romantic sârb.2 Takovska 3 *** Dalmatinska - străzi din centrul istoric al Belgradului

galaxii lirice

131p a g i n a

prezent,Vântul adulmecă versuri prin aerPeste grădina distrusă, precum rechinul sângele

–Lumea renaşte undeva la intersecţia dintre

grădina aceeaŞi această propoziţie.

Pietrarii

Măsura e-n piatră, iar limba pământuluiFărâmiţată în vocile dălţii, câutându-seÎn ecoul prăfuit, precum vocile de copiiPrintre picături;

uneori recunoşteamCâte o exclamaţie sau un cuvânt, le opream în

loc,Le învioram în aer. Am descoperit măsura

zidului,Plânsul fiarei la ieşirea din piatrăPrecum stelele din mare: candidă, îmbăiată -

Am măsurat piatra cu arşinul fierului,Cu dragostea noastră imperfectă;

am transpusUn limbaj necunoscut în imagini familiareŞi am sărbătorit această înţelegere mutualăCu o superioară măsură a lucrurilor.

Atunci pământul s-a cutremurat -

Undeva s-a strecurat o eroare,indefinită în

străfulgerareaPrafului ce se depune, a limbii contopindu-se Cu încetul, ca apa;

Când s-a uscat sângele,Am încercat iarăşi.

Chiparosul din Pociteli

Adevărat pendul al soarelui, uşoară umbră verdeA eternei amieze;

piatra cioplită se despoaieCircular în timpul său, atât de îndepărtatDe această statură, de această lumânareRegenerându-se prin ardere, strecundu-şiFlacăra invizibilă în fibrele însetate ale

văzduhuluiUnde se-ntunecă, unde se leagănă uşor -

Zvâcnirea peştelui în râu şi vântul încâlcitÎn iederă; piatra se surpă din turnŞi cade cu zgomot despicat. Amiază.

Unitatea unei uitate măsuriAnevoie se depăşeşte pe sine;

chiparosul creşte,Pâlpâie în soare, verde-auriu şi drept;Prudent pendul de stea printre stele.

Traducere de Ioan Flora

galaxii lirice

132pagina

GiuseppeUNGARETTI

După război, s-a produs în lume o schimbare atît de radicală încît ne-a rupt de ceea ce fusesem şi făcusem înainte, ca şi cum dintr-o dată ar fi trecut peste noi milioane de ani. Deodată lucrurile s-au învechit, au rămas bune numai pentru muzeu. Azi, tot ceea ce se afla închis între filele cărţii se consideră numai ca o mărturie a trecutului, dar nu se mai acceptă ca un mijloc de expresie specific epocii noastre.

Ciudat lucru: înseşi cuvintele, o anumită metaforă, o anumita cadenţă poetică, un anumit ritm pictural ne sînt cu dcsăvîrşire străine. Le acceptăm ca pe nişte lucruri înnecate în istorie, înzestrate cu o viaţă istorică care nu ne mai concerne. Există în lumea limbajurilor ceva care s-a terminat definitiv. Acum cîţiva ani, limbajul trecutului mai putea fi încă al nostru. Veacurile se perindau unele după altele şi, brusc, deveneau contemporane cu noi. Azi, toate convenţiile, retorica pe care se baza discursul uman nu mai pot fi apărate de nimeni. După părerea mea, nu mai putem instaura o retorică nouă; falsitatea oricărei convenţii ne opreşte îndată în loc, şi însuşi cuvîntul ne apare ca o convenţie imediat depăşită...

Omul, eşti tentat să spui, nu mai reuşeşte să vorbească. Există, în lucruri, o violenţă care devine propria lui violenţă şi-1 împiedică să vorbească. O violenţă mai puternică decît cuvîntul. Lucrurile se schimbă şi ne împiedică să le numim, deci să inventăm regulile după care să le numim, permiţîndu-le şi celorlalţi să le guste apariţia. Poate fiindcă ele aduc mărturia unei lumi apocaliptice, în care spiţa umană trebuie să trăiască laolaltă cu posibilitatea de a se distruge pe sine însăşi. Totul se acumulează într-un singur plan, şi tot acest prezent formează nişte tenebre unde nu mai discernem nici măcar trăsăturile epocii noastre, căci viteza cu care înaintează timpul este exterioară oricărei dimensiuni omeneşti. Apocalipsul, poate că acesta e. Cu siguranţă că, neputînd nici imita trecutul, nici ne lega de el, am pierdut ştiinţa lucrurilor.

Se spune: ştiinţa materiei. Zi de zi, e

Reflecţii asupra vidului cuvântului şi asupra

universului visat de michaux şi poate şi de mine

adevărat, natura ne acordă mijloace noi. Pînă la urmă însă, ele înăbuşă activitatea spirituală a omului. Poate că epoca noastră va născoci şi ea într-o zi o serie de convenţii. Ar trebui ca memoria să se întoarcă înapoi, pînă la leagănul inocenţei primitive. Atunci, poate că poezia îşi va redobîndi iarăşi prestigiul emoţional..

Da, am visat această forţă, dar n-am obţinut-o. Sînt un om care a atins punctul unde istoria sa se sfîrşeşte: nu mai sper în nimic altceva decît în odihnă. Îi privesc totuşi pe tinerii hărţuiţi de imposibilitatea de a vorbi, de o violenţă mai cruntă decît a cuvîntului. Desigur, omul rămîne viu, aşadar infinit de simplu. Rămîn afecţiunile, copiii, rămîn religia şi grijile noastre cotidiene. Dar cum păşeşti în lume, cum te simţi pierdut: contează numai neverosimilitatea şi violenţa. Tot ceea ce-l legăna pe om, şi mai presus de orice literatură, a devenit caduc. Îmi place şi azi să-i ascult pe Bach şi pe Leopardi. Dar mai fac ei parte din profunzimea noastră? Sîntem nişte oameni tăiaţi de propria noastră profunzime...

Numai taina mai păstrează o valoare. Poate că lucrurile devin mai tainice pe măsură ce mijloacele de cunoaştere progresează. Ştiinţa oamenilor face să sporească taina... Cu cît ştii mai mult, cu atît lucrurile se depărtează mai mult de noi, şi cu atît mai greu ne vine să le descifrăm numele, cu atît mai mult ni se pare că am fost loviţi de afazie. Cuprinderea totului devine din ce în ce mai obscură. Nu, cuvintele nu ne ajută. Cuvintele bătrînelor retorici nu au forţa tainei.

galaxii lirice

133p a g i n a

Sârba IGNATOVICI

În Babilon

Am făcut tot ce trebuia.Am avut grijă ca doza să nu fie fatală.În metale am presărat miere,În acizi, condimente, în mâncare, gust de came.

Legile constructorilor o cerCa lucrurile să îmbrace un calpac transparentBolta protectoare s-ajungă la cer.Turlele să spintece ploaia şi bezna.

În zadar toate, deoarece se schimbă,De la o zi la alta, împrejurările externe.Răsadul putrezeşte, mor peştii.Moartea ne ameninţă ograda.

Am trimis soli până la capătul lumii.Acolo unde se pune la cale totul.S-au întors parcă deocheaţi,Vorbind o altă limbă.

În Babilon nu se mai înţelegNici măcar frate cu frate.

Amantul din cutie

În amurg, pe strada cu alei,Trece o femeie scundă.Cu-o traistă pe umăr, cu-n tranzistor în mână.Spaţiul, violentat de valuri sonore.

Tranzistorul, amantul ei din cutie.Negru şi colţuros, acoperit de uleiuri grele,Umple, din fericire, caroul mansardei,Pântecul, gâtlejul absolvindu-le de foame.

De ce se cască la amurg?Şuieră valul sonor, făcând să se descarceZiua, puternică precum o baterie,Săgetată de alei.

Ithaca, fără comentarii1*

Un autobuz amuzant.Şoferul o frige la deal.Transpiră chipuri de ceară –Drumu-i lung, lumea-i mare.

Când deschide, când închide cutia,De parcă-ar fi vorba de simple scrisori.Unii urcă, alţii coboară.

Brusc, fratele volanului,Semănând leit cu Eol,Începe să strige: Coborârea! Ultima staţie!

Ci soarta pasagerilor e certă de-acum.Au ajuns în Ithacapuţin cam târziu.

12 februarie, 1985

Casanova

Cred că în clipa aceasta Casanova,Faimosul hiperrealist.Se transbordează, sprinten, dintr-un avion în altul.

Este aşteptat la un dineu oficial, la o conferinţă de presăşi, sarcină mai anostă decât toate - scrierea memoriilor.A tăia sau nu frunze la câini?

Distribuţia rolurilor

Cel mai rău este atunciCând oaia îşi iese din minţi.Pustieşte oraşe, recurge la atentate.

1 * Titlul poemului trimite la o vestită culegere de proză memorialistică a lui Miloş Ţârneanski - Ithaca şi comentarii (1959)

galaxii lirice

Serbia

134pagina

Interzice lâna, laptele şi brânza.

Păstorii disponibilizaţiHoinăresc până nu dau unii de alţii.Atunci, unii o fac pe Laios.Alţii, pe Oedip.

Borges, bibliotecarul

Intră-n grădinăbrodându-şi potecape care umblă.

Doar potirul ciobitce mai luminează pe cerul de noapte.Coiful lui Mamona,urciorul sibilin al lui Homer.

Ziua, el pipăie pământulcu mâna bătrână:Străbuna străbună e caldă,e încă moale şi afânată.

Noaptea măsoară, cu toiagul, tomuri,prisăcar de regine moarte,puhave de memorie.

Iată-l din nou băiatul lui Calvin,pulbere a cantonului Uri.Noua naştere o aşteaptă-n Elveţia.

Gâgâie în noul veac

Cumplit strigăta scos pe gură Kavafis.

Nici Auschwitz-ul,nici zborul cosmonauţilorn-au gâtuit poezia.

Salvată prin strigăt,ea există, fără a avea un rost.Precum gâsca aceea de pe zidurile romane,ea gâgâie în noul veac:

Vin barbarii!Năvălesc barbarii!De sus, de jos,dinlăuntru, dinafară.

Iau cu asalt porţile fragile!Traducere de Ioan Flora

galaxii lirice

135p a g i n a

Personajele

PovestitorulCraiulHarap-AlbSpânulCalulSf DuminicaVerde împăratRoş împăratFata împăratului RosFraţii lui Harap-Alb FlămânzilăSetilăOrbilăLungilăGerilăUn slujitor

Actul l

Scena I

(povestitorul, craiul şi cei doi feciori; decorul: un tron, draperii roşii)

Povestitorul: A fost odată ca niciodată…, pe când zbura puricele cu şapte ocale de fier la picior, pe când elevii nu lipseau decât în pauze, perfectându-şi temele în clasă, şi profesorii puneau numai 10 în catalog, fără negocieri şi fără să-l împartă la nu’ş câte fracţii…, a fost odată ca niciodată sau… amu cică era odată un crai (repede), care avea trei feciori, şapte bastarzi, o soţie şi patru amante… Nu ! Staţi, (încurcat) că am citit o foaie greşită… (căutând prin foi, apoi triumfător :) Asta-i cea corectă!... Amu craiul avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai îndepărtată, mai îndepărtată, şi mai îndepărtată etc., etc., etc…. Mulţi ani trecuseră la mijloc şi fraţii nu se văzuseră, iară verii, adică

Povestea lui Harap-Dalb

pastişă postmodernistă în trei acte

Carolina BURSUC feciorii craiului şi fetele împăratului nu se

văzuseră nici ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici Verde-Împărat nu cunoştea nepoţii săi şi nici craiul nu cunoştea nepoatele sale (Se opreşte, aşteaptă)… Of, autorul acesta nu e logic deloc ! Normal că, dacă nu se văzuseră, nu se cunoşteau… Deci şi carevasazică… craiul primeşte de la fratele său o scrisoare prin care-l roagă să-i trimită deîndată pe unul din cei trei fii, ca să-l lase împărat în locul său după moarte. Aflat şi el în pragul ultimei bătrâneţi, craiul îşi chemă fiii.

Craiul apare în costum de sport, cu o rachetă de tenis în mână şi ţopăie când pe un picior, când pe altul, jucând tenis cu un partener invizibil. Fraţii lui Harab-Alb alcătuiesc un cuplu comic – mic şi slab, mare şi gras – şi se ţin de mână. Unul din ei îşi priveşte uimit tatăl şi zice: Ce face tata acolo?! Eu zic că are Alzheimer! (Celălalt îşi măreşte enorm ochii)

Povestitorul (ţipă): Şi craiul îşi chemă fiii şi le spuse!Craiul (ţipă şi el, nervos): Am auzit! Dar mai aveam

un set şi câştigam, îl băteam pe el (şi arată spre public). Da, m-am schimbat! Anul trecut am apărut într-un scheci şi prizam nişte “făină”, (face cu ochiul) de-aia interzisă…, da’ între timp…,a fost o campanie antidrog şi m-am apucat de… sport… Mai o injecţie cu steroizi, mai medicamente interzise, de tipul…Rinofug, nu ca voi, ( arată spre cei doi fii ai săi) toaaaată ziulica dormiţi… (Apare şi cel de-al treilea fiu) sau prindeţi fluturi prin grădini… Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru: care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa de mare şi bogată, ca aceea, adică a lui, are voie, din partea mea… (bate trei mătănii şi zice ‘Doamne ajută!’) să împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru… Dumnezeu să-l odihnească… când o muri ! Amin!

literatură dramatică

136pagina

Fraţii (rostesc pe rând câte o replică şi se aprobă reciproc): Tată, eu cred că tronul ni se cuvine nouă,… pentru că sunt primul tău copil… şi eu sunt al doilea… Să-mi dai bani de cheltuială…Şi mie straie de primeneală, arme,… Nu arme, nu, vrem un cal… Mai bine nişte cai-putere… Eu zic că ne poţi lua Fiat –Punto, că este promoţie acum la tv. (Râd amândoi).

Craiul ( se pregăteşte de o nouă lovitură imaginară de tenis): Liber…(pauză) duceţi-vă!

Un fiu (celuilalt): Nu cred că are boala aia, Altzaimar, cred că joacă în “Casa Foster pentru prieteni imaginari”! (Ies din scenă)

Povestitorul (craiului): Nu te pregăteşti să-ţi pui blana de piele de urs!?

Craiul (jucând): Nu.Povestitorul (uitându-se în foile sale): Dar Creangă

aşa scrie, că tre’să te duci să-i ispiteşti pe feciori punându-ţi o blană de urs, să te ascunzi sub un pod…

Craiul: Se mai uită lumea la tv şi se mai instruieşte. În plus, vrei să mă trezesc cu un miting al lui Green Peace, cu protecţia animalelor!? Am citit în presă – aia de sub tron – că la modă este acum ecologia… Ce, ăştia nu protejează natura, flora şi fauna ? Ursul nu face parte din faună!?

Povestitorul (încurcat): Şi cum rămâne cu proba de iniţiere? Că feciorii tăi se duc şi ocupă tronul lui Verde şi se schimbă basmul…

Craiul (calm): Am vorbit cu Poliţia Română, aia din Iaşi! Le-am zis să sară unul din ei în faţa

maşinii lor şi apoi să le salte permisul de conducere, că până or da din nou examenul, or îmbătrâni şi nu mai pleacă.

Povestitorul (speriat) : Şi dacă sare poliţaiul de se duce sub roţi şi moare…, că, la cât sunt ei de isteţi…

Craiul: Ori că or da examen, ori că or sta după gratii, ideea e că rămân… (dispare de pe scenă cu povestitorul)

Scena a II-a

(Harap-Alb, baba, curtea palatului; în fundal se văd uşile unui grajd)

Harap-Alb: Fără să vreau am auzit că tata nu vrea, de fapt, să ajungem împăraţi (trist, cade pe gânduri. În scenă intră o babă gârbovită): Of, peste tot sunt cerşetori, parcă plecaseră în Spania şi Italia! Ce mai caută şi asta aici? Nu mai sunt gărzi?!

Baba: Da’ce stai aşa pe gânduri, luminate crăişor? Alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îţi râde din toate părţile ….

Harap-Alb (o întrerupe): Da, stă pe trepte şi râde de crapă… (Rânjeşte cinic)

Baba: Nu ai de ce să fii supărat. Ia, mai bine miluieşte baba cu ceva.

Harap-Alb (plictisit): Da, da, tocmai începusem să sper că tu nu ceri bani…Hai, şterge-o!

Baba (derutată): Nu, eu nu şterg nimic în basm.Harap-Alb (Furios): Şterge-o, adică pleacă de aci,

că una-i una şi două-s mai multe ! Lasă-mă-n pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de necaz.

Baba: Luminate crăişor, să nu bănuieşti, dar nu te iuţi aşa tare, că nu ştii de unde-ţi vine ajutor… Vai, vai, tineretul din ziua de azi !...

Harap-Alb: Ce vorbeşti în dodii, mătuşă? Tocmai de la una ca tine, rârâită, gârbovă şi zdrenţăroasă, ţi-ai găsit să aştepte cineva ajutor?

Baba (supărată): Asta discriminare! Ce, nu mai are voie omul să vorbească, dacă nu-l poate pronunţa pe R? Gârbovă?! (furioasă) Eu am tocit băncile şcolii pân’ce m-am cocoşat! Zdrenţăroasă?! Voi nu aveţi gusturi ! Acesta este ultimul trendy ! E ultima creaţie a casei mele de modă, am o întreagă linie de ţinute. Aşa-i că nu-ţi vine a crede ? Să intre fetele (începe parada modei. După terminarea ei, mândră): Of, crăişorule! Crede-mă, să aibi tu puterea mea, să urmezi tu nişte cursuri de modelling, ce succes ai avea !... Iartă-mă, doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit din

literatură dramatică

137p a g i n a

gură! Luminate crăişor, miluieşte baba cu ceva, că nu am plătit fetele pentru parada aceasta.

Harap-Alb (înflăcărat de prezentarea de modă, scoate un ban): Poftim.

Baba: De unde dai…, să mai dai şi data viitoare (feciorul se uită contrariat la “proverbul” babei) şi uite sfatul : nu pleca la drum cu maşina, ca fraţii tăi, nu cere haine, că am eu o linie masculină şi arme nu-ţi trebuie, că suntem pacifişti, te văd cu un flaut la brâu… Deci te du în grajd cu o tavă de jăratec şi, care din cai o veni să mănânce jăratec, acela o să te ajute să capeţi împăraţia. Acum du-te şi ţine minte că ne-om mai întâlni, că deal cu deal se ajunge, darmite om cu om! (Iese din scenă).

Povestitorul (intră în scenă şi-i dă lui Harap-Alb un făraş cu jăratec): Ţine bine, că e jăratec proaspăt.

Harap-Alb ţine făraşul în mână, stă în mijlocul scenei şi aşteaptă.

Calul (intră agale, poartă agaţată de gât o placă pe care scrie mare “cal”, merge legănat, face piruete şi rosteşte plin de sine): Eu servesc jăratec din tavă, nu din făraş! Revino cu o tavă. Poate să fie de argint, că nu mă supăr.

Harap-Alb (indignat): Cee?! Gloabă urâcioasă ce eşti! From all the bars of the world, she cames right here… Adică din toţi caii de pe pământ, tocmai tu ţi-ai găsit să mănânci jăratic?

Calul (zbiară) : Gloabă!? (mai tare) Gloabă?! Dom’le, dar nu mai evoluează lumea? Mi-a zis unul, odată – parcă Ion Creangă îl chema – că sunt gloabă şi de atunci, de o sută cincizeci de ani nu s-a mai schimbat nimic în vocabular! Tot gloabă?! Gloabă!

Harap-Alb (face vânt cu mâna): Şi ce puţi…Tu nu ai auzit de flit ? (Apar două fete care fac reclamă la flit. Reia): De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie!

Calul (calm): Eu sunt un cal educat, optez pentru parfumul natural şi sunt de un calm englezesc, încât nu răspund provocărilor (se scarpină calm, prinde ceva între degete, striveşte şi spune către public): O căpuşă! Râzi, tu, fecior de crai, dar eu am citit critică literară, ştiu că sunt un cal-raisonneur (îi silabiseste cuvântul). Ai să înveţi tu într-a X-a despre mine. (Îl ia de după umeri) Mai devreme sau mai târziu, noi doi vom fi

prieteni şi te voi ajuta. (Se îndepărtează) Cred că nu trebuie să te car în spinare ! Deh, eu sunt plăpând şi tu arăţi destul de…’muşchi la kg’.

Harap-Alb: Ceee!?Calul: Poate dacă-ţi faci rost de un cărucior de

butelii, mai trag, dar aşa, ba.Harap-Alb (către public): Să-l iau ori să nu-l

iau ? Ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oi face de râs. Decât cu un aşa cal, mai bine pedestru.

Apare cineva şi aduce un cărucior de butelii, calul se aşază în cărucior, face semn lui Harap-Alb să tragă, acesta pune mâna să tragă, apoi se răzgândeşte şi-l invită la postul său)

Calul : Mda, mă gândeam eu…Harap-Alb (curios): Nu trebuia să fie şi proba

aceea, cu zborul, după ce te încălecam, până la nori, apoi până la lună şi în cele din urmă până la soare?!

Calul (uituc): A, daaa… (Plictisit, punând braţele în cruciş şi uitându-se în sus) : Auzi, stăpâne, gândit-ai vreodată că ai să ajungi soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa? (desenează imaginar cu braţele arcade spaţiale, iar în spatele său craiul îl imită)

Harap-Alb (scurt, dezamăgit de absenţa călătoriei): Nu.

Calul (rapid, să nu apuce feciorul de împărat să se răzgândească): Vezi, dacă nu te gândeşti ? Ce sens are să te mai port până sus, că am suflu sistolic şi mai fac un infact?! (Văzând că Harap-Alb vrea să protesteze, continuă): Şi apoi, chiar dacă ai fi gândit, odată ce ai făcut un exerciţiu spiritual, mai are importanţă practica?! Risipă de energie ! Uită-te la tine : porţi un flaut la brâu, poţi cânta ceva, ca să mai treacă timpul cât mergem noi spre Verde Împărat (feciorul cântă, calul îl poartă în serpentine, ca să mimeze cărările din pădure).

Scena a III-a

(Aceiaşi, spânul, decorul unei păduri)

Calul (aparteu): Dacă nu v-aţi prins, am fost prin pădure. Numai că feciorul de împărat nu s-a descurcat la proba labirintului – aşa se cheamă acum, în critica literară, mersul prin pădure. (Intră spânul şi calul ţipă): Aaa! Hei, tu, de ce ai plete mari, că trebuia să fii spân?!

literatură dramatică

138pagina

Spânul (mândru): Am făcut tratament cu fiole buvabile de ginseng, ca să nu mai râdă de mine cititorii atunci când frunzăreau basmul lui Creangă, căci eram discriminat… (Se îndreaptă către Harap-Alb): Bun întâlnişul, voinice! Nu ai trebuinţă de slugă la drum? Prin locurile acestea e cam greu de călătorit singur, nu cumva să-ţi iasă o dihanie, ceva, înainte şi să-ţi scurteze cărările. Eu cunosc bine pe-aici şi poate ceva mai încolo să ai nevoie de unul ca mine.

Harap-Alb: Poate că am, poate că n-am…Spânul (rapid, tăindu-i replica): Ascultă la mine,

prinţişorule! Ştiu ce va să fie, că tot de vreo încă două ori o să-ţi apar în cale şi tu nu ai să te prinzi că sunt tot eu. Ai să-mi vorbeşti de poveţele alea, stupide, pe care degeaba ţi le-a mai dat taică-tu. Că cine mai ascultă în ziua de azi de părinţi ? Nu se învaţă nici ăştia minte şi tot dau din gură… Eu mă voi plânge că faci discriminare rasială, ţie ţi se va face milă, vom merge împreună, eu îţi voi vărsa apa din bidon, pe motiv că e bâhlită…

Harap-Alb: Cum?!Spânul (tot repede): …bâhlită, clocită, scârboasă,

deah! (Scuipă) – Da’ tu nu eşti din Moldova ? Cum de nu cunoşti cuvântul bâhlită?!... – mai departe, eu te voi purta printr-o câmpie uscată, (cred că vom trece prin câmpia Olteniei, care se va transforma, în curând, în deşertul Olteniei, că anul acesta e secetă), te voi convinge să cobori într-o fântână şi acolo vei sta până ce-mi vei promite că îmi vei fi slugă şi te vei numi de azi înainte Harap-Dalb! (Intră fetele de la reclama cu Harap-dalb).

Harap-Alb: Parcă era Harap-Alb, nu dalb! (Supus): Ei, dacă acesta îmi e destinul, să pornim stăpâne, către împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

Calul (aparteu) : Acum, Harap-Alb e cam boboc de felul său, pentru că s-a potrivit Spânului şi nici nu s-a mai lăsat băgat în fântână, şi nici nu i-a mai trăsnit în minte că poate să spună nu… Dar, deh, lasă-l, că aşa e în viaţă: trebuie să te întâlneşti şi cu un rău necesar.

Spânul (solemn): De azi înainte, dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii şi să mai calci iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascutişul paloşului tău, că mi-i da ascultare şi supunere în toate cele, chiar şi în foc de ţi-aş zice să sari. Şi oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să blesteşti din gură

către cineva despre noi, că te-am şters de pe faţa pământului. Îti place să mai trăieşti, bine-de-bine; iară de nu, spune-mi verde în ochi, ca să ştiu ce leac trebuie să-ţi fac.

Harap-Alb (timid): Dar eu nu pot să jur pe paloş!Spânul (tună): De ce?Harap-Alb: Eu sunt pacificator, am doar flaut

(calul râde).Calul (distrat): Eu crezusem că are de gând să

spună că a jucat în filmul “Pacificatorul”, în rolul lui Marcel Iureş-Dalb-Harap-Alb… şi o aşteptam şi pe Nicole Kidman. Ea nu are paloş, dar un focos nuclear, tot are.

Spânul (Supărat): Cine e măgarul de acolo?!Calul (Aristocrat): Vai, vai, ce lume needucată!

Acum am ajuns şi măgar… (Tare): Boule!Spânul (Duce mâna la paloş): Cum?!Calul (Dă înapoi): Ştii poezia lui Marin Sorescu

“Boul (pronunţă răspicat) şi măgarul” (abia vorbind)? (Poziţionează o mimă de recitator, dar Harap-Alb îl bate pe umăr).

Harap-Alb: Mai am o nedumerire! Nu ştiu se înseamnă blesteşti!

Calul: Hopa ! S-a trezit isteţul! Ce importanţă mai are acum ? Hai după spân!

Actul al II-lea

Scena I

(povestitorul, Harap-Alb, Spânul, Verde-Împărat, decorul unei săli de tron)

Povestitorul: Şi Harap-Dalb…Calul, Spânul şi Harap-Alb (din culise): Harap-

Alb!Povestitorul: …deci, Harap-Alb şi calul porniră

după spân şi ajunseră la curtea lui Verde-Împărat şi într-una din zile, servind la masa lui nişte salăţi minunate, spânul îl întrebă cât este legătura la piaţă, căci pe la tonetă, era mai scump kilogramul de salată.

Verde-Împărat: Ehei, asta nu e salată de la tonete şi nici din piaţă, aşa,… este dintr-o zonă ecologică, din Grădina ursului… aşa… cu excremente naturale, de urs şi merge la import. Te crede moşul, nepoate,… aşa… dacă-mi spui că nu ai mai mâncat… aşa… că sunt rare. Abia un pădurar priceput îmi poate aduce… aşa…, că rar au scăpat cu viaţă cei care s-au aventurat după ele.

Spânul (lăudăros): Doamne, moşule, de nu mi-a aduce sluga mea salăţi din acestea şi din piatră seacă, mare lucru să fie!

literatură dramatică

139p a g i n a

Verde-Împărat (se scarpină mereu la nas): Ce vorbeşti, nepoate!... Aşa…Unul ca dânsul, necunoscator… aşa… cum crezi că a putea face slujba aceasta… aşa…?

Spânul (răstit, lui Harap-Alb): Acum degrabă te duci şi, cum oi şti, să-mi aduci salăţi din grădina ursului. Dar nu cumva să faci altfel, că nici în borta şoarecelui nu eşti scăpat de mine!

Scena a II-a

(calul, Harap-Alb, Sf. Duminica; decorul: curtea palatului)

Harap-Alb (către cal): Ei, căluţule, ştii tu în ce necaz am intrat? Sfânt să fie rostul tatălui meu, că bine m-a învăţat… Că dacă nu am ţinut seama de vorbele lui, am ajuns slugă la dârjoală şi acum, vrând-nevrând, trebuie să ascult şi să-mi pun capul în primejdie! Şi, moşul ăsta al meu, nu prea pricep… de ce tot zice “aşa”!

Calul (îşi alege căpuşe): Ăsta, adică moşul tău, ori a fost profesor, şi face şi acum feed-back la spusele sale, ori îl imită pe Silviu Brucan, Dumnezeu să-l ierte, (dar ăsta nu a ţinut cu caii...) ori e scherozat…Alege!

Harap-Alb (în acelaşi timp cu calul): Profesor!Calul: Eram sigur. Hai să mergem să-i cerem

ajutor Sfintei Duminică, să vedem ce-o zice şi ea!

Sf.Duminică (e coafata punk, machiată strident şi face make-up şi altor modele; veselă): Ei, Harap-Alb, aşa-i că ai ajuns la vorbele mele, că deal cu deal se întâlneşte, geografie cu geografie se uită, dar încă om cu om? Află că acum mă pregătesc pentru un concurs de make-up… Ştiu pentru ce ai venit! Hai să-ţi spun secretul pentru care nu reuşeşte să scape nimeni cu viaţă din grădina ursului! (Lui Harap-Alb şi calului, în secret): ursul face parte din familia urşilor gunoieri de Braşov!

Calul (nedumerit): Şi…?Sf.Duminică: (către Harap-Alb, căutând să se

facă înţeleasă) Ursul face parte din familia urşilor gunoieri din Braşov!

Harap-Alb: Eu sunt novice în povestea lui Creangă, aşa că trebuie să-mi explici mai bine…

Sf. Duminică (plină de compasiune): Bieţii urşi nu sunt protejaţi de lege, nu li se dă de mâncare pe săturate şi mănâncă din gunoaiele românilor care habar n-au cum să se alimenteze corect… Ce s-o mai

lungim ! Excrementele lor put… adică miros pestilenţial, de nu mai supravieţuieşte nimeni ! Trece mirosul până şi prin masca de gaze, e cumplit, ce mai…

Harap-Alb (împreună cu calul): Aha, ptiuh! Nu există vreo soluţie?

Sf.Duminică: Sigur că există ! Nu degeaba mă cheamă Sfânta Duminică. Te trimit la Plafar şi-mi vei cumpăra… (Lui Harap-Alb, care scoate un sul de hârtie): Fă o listă : o somnoroasă, o mursă, o codiţa-şoricelului, osul-iepurelui, untul-pământului, zmeur şi mentă, câteva fire de mărar… Facem o fiertură, apoi o punem în fântâna de la care se adapă ursul…

Calul (atoateştiutor): Ştiu ! Va adormi şi noi vom fura salata…

Sf.Duminică: Nu ! Fiertura mea nu-l va adormi, ci va înlătura diareea ursului, care se va constipa, mirosul nu va mai fi insuportabil şi Harap-Alb va putea să culeagă câteva fire.

Calul: Deh! Am şi eu o curiozitate : pădurarul lui Verde-Împărat, cum de reuşea să culeagă salata?

Sf.Duminica : A lucrat treizeci de ani, înainte de a fi pădurar regal, la Salubris Braşov.

Scena a III-a

(calul, Harap-Alb, povestitorul, )

Povestitorul: Planul Sfintei a mers strună, numai

literatură dramatică

140pagina

că Spânul i-a găsit altă belea, şi mai mare, astfel încât Harap-Dalb…

Calul şi Harap-Alb (în timp ce intră în scenă): Harap-Alb!

Povestitorul: Harap-Alb se trezi vorbind…Harap-Alb: Dragul meu căluţ, (calul nechează de

plăcere) la grea belea m-a băgat de astă dată Spânul ! Acum trebuie să aduc coarnele şi pielea cerbului cu pietre nestemate, mult mai mari decât toate pietrele. Mai întâi, cică are una drept în frunte, de străluceşte ca un soare, dar nimeni nu se poate apropia de el, că este solomonit.

Calul: Cum este?Harap-Alb: Solomonit, aşa scrie Creangă şi nu mă

întreba pe mine, că tu eşti învăţatul iar eu sunt novicele… Ei, da’, ce înseamnă?

Calul (îşi face manichiura) : Înseamnă… ei, înseamnă… (face semn cu mâna) Nu toţi profesorii dau explicaţii ! Citeşte tu mai departe şi înţelegem din context.

Harap-Alb (citeşte dintr-o carte, pentru sine) : Halal învăţat !... (Citeşte) « Şi niciun fel de armă nu prinde, însă el, pe care l-a zărit, nu mai scapă cu viaţă, are privirea otrăvită, deci e întors de la ţâţă, este solomonit… »

Calul (sigur): Vezi, că acum ştii ! Şi mă puneai pe mine să caut în DEX. Acum, dacă citeşti mai departe, vei vedea că dacă zburăm în « Înaltul cerului,/ Văzduhul pământului,/ Pe deasupra codrilor,/ Peste vârful munţilor,/ Prin ceaţa măgurilor,/ Spre noianul mărilor,/ De la nori către soare,/ Peste lună şi luceferi,/ Stele mândre, lucitoare » …Ce-i asta, dom’le ? De când scrie Creangă versuri? În fine, vei vedea că vom întâlni iar pe Sfânta Duminică, la o competiţie internaţională…

Harap-Alb (plictisit): Şi la ce fel de competiţie participă de data asta?

Calul (iniţial face un gest de mărturisire, urmează o pauză, apoi se răzgândeşte): Nu putem arăta, nu putem spune, că sunt minori în sală… (către public): Degeaba râdeţi ! Vă gandiţi la prostii, deşi eu nu am spus nimic… (se întoarce brusc spre Harap-Alb): Te-am prins şi pe tine râzând ! Ei, în fine, voi spune la ce fel de competiţie participă… (face pauză), dar nu asta e interesant, ci faptul că vei învăţa, Harap-Alb, cum să pui mâna pe cerb şi, la întoarcere, o mulţime de regi te vor inspiti cu jumătate de împărăţie şi cu fata lor, dar tu îi vei refuza pe toţi.

Harap-Alb (după ce se bucurase de premiul ce l-ar fi putut aştepta, speriat): Dar de ce ? Aşa de prost mă credea Creangă? Sau fetele

erau slute! Calul: Ei, nu, Creangă te vedea loial, crezând

şi respectând cuvântul dat, rezistând tentativei împăraţilor…

Harap-Alb: Eu cred că mai bine era să fug cu pielea cerbului şi cu pietrele lui nestemate.

Calul: Nu face… Oricum, erau cristale Swarovski şi nu aveau vreo valoare ! Doar fumuri de sticlă cu reclamă.

Harap-Alb: Şi ce-i duc Spânului?Calul (îşi smulge o copită): Ia d-aci copita mea !

O vinzi la Fondul plastic,… fac ăştia nişte mărgele la modă,… apoi îţi cumperi nişte piele de căprioară şi pui cristale Swarovski şi o duci cerbului.

Povestitorul: Harap-Dalb… (se corectează singur) Staţi, nu mai strigaţi, Alb! A trecut cu bine şi de proba cu cerbul şi, cum Spânul nu se mai sătura cu lauda, l-a trimis după fata Împăratului-Roş. Pe drum, Harap-Alb se întâlni cu un grup dansator de furnici. Apoi, merse iar eroul nostru şi întâlni şi un grup zăbăuc de albine, care căuta un loc pentru noul stup. Feciorul nostru le dărui pălăria lui şi albinele, vesele, îi făcură cadou şi ele un dans.

literatură dramatică

141p a g i n a

Actul al III-lea

Scena I

(calul, Harap-Alb, cei cinci năzdrăvani)

Calul: Stăpâne, vezi ce văd şi eu?! O dihanie de om ce se pârjoleşte lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot mai strigă, cât îl ţine gura, că moare de frig… Ei, ce zici?

Harap-Alb (speriat): A şi venit era glaciaţiunii?! La OTV s-a spus că abia în 2029 aflăm sigur că...

Harap-Alb (râzând): Multe vede omul cât trăieşte! (către dihania cea nouă) Măi, tartorule, nu mânca haram şi spune drept, tu eşti Gerilă?

Gerilă (silabisind şi apărând pe scenă): Râzi, tu, Harap-Alb, dar unde mergi, fără mine n-ai să poţi face nimica.

Harap-Alb: Hai şi tu cu mine atunci… (se iau toţi trei de braţe, fac paşi; se aude, din culise, o voce urlătoare)

Harap-Alb (râzând, spre tovarăşii lui): D-apoi să nu bufneşti de râs?! Pesemne că este Flămânzilă, foametea, sac fără fund sau cine ştie ce pricopseală o mai fi, de nu-l poate sătura nici pământul.

Flămânzilă (intră pe scenă): Da’ tu cine eşti de râzi,... Harap-Dalb?! Uite, mă tot uitam în lucrările de control ale elevilor şi toţi te-au numit Harap-Dalb…

Harap-Alb (trist): Ei nu au citit basmul lui tata Creangă, dar se tot uită la televizor şi au văzut reclama. Dacă mi-ar da şi mie ceva profit din reclamă, nu m-aş supăra prea tare, dar aşa... Nu, nu mă cheamă Dalb, sunt, pur şi simplu, Harap-Alb…

Flămânzilă: Nu fi trist, însă unde mergeţi voi, fără de mine nu veţi putea face ceva.

Harap-Alb (aparte): Ăştia au aceeaşi replică. O fi iar o capcană ? Sunt la fel ca şi Spânul? Aş, nu prea cred! (Strigă): Ia te uită! O minunăţie şi mai mare (apare pe scenă altă dihanie, purtând un şir de pet-uri pline cu apă, din care tot bea şi tot bea) A băut apa de la douăzeci şi patru de iazuri şi o gârlă, ape pe care erau numai cinci sute de mori, şi umblă şi strigă în gura mare că se usucă de sete! Precis e Setilă, fiul Secetei, născut în zodia raţelor şi dotat cu darul suptului! (Calul râde discret şi zice: Se crede Netty Sandu) Hai şi tu la drum, că mă vei ajuta!

Calul (aparteu): Nu cred că e un personaj de basm prea bun pentru elevi. Aceştia nu vor

reţine decât că în basmul lui Creangă se trăgea sănătos la măsea. Mai bine îl făcea autorul căpşunar pe Setilă şi în locul lui, îl lăsa pe Uscăţilă, văr primar cu tatăl mătuşii lui Setilă…

Setilă (contrariat): Nu ştiu dacă am un văr Uscăţilă, dar mai ştii? Cu mătuşile astea ale mele, de atâţia ani de când stau cu nasul în telenovele, le-o fi trecut prin cap să se încurce cu vărul primar al tatălui mătuşii mele, Lihnita, sora mamei mele Foamea. (Îl descoperă în colţul scenei pe Orbilă): Ehei, se joacă şi baba-oarba în piesă?

Orbilă (poartă ochelari negri şi un baston de orb; îi pipăie pe toţi): Eu sunt Orbilă, frate cu Ochilă, (mânuieşte pe sus bastonul şi ceilalţi se feresc din calea lui) văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă…

Toţi (miraţi): Dar unde este Ochilă? Ce se face basmul fără el?

Orbilă: E plecat în Iran, se reprezintă SRI românesc! E lunetist de prim rang, a primit chiar şi medalie de la Bush! (Este cât pe ce să cadă de pe scenă. Îl întoarce Setilă).

Toţi: Ah, chiar de la Bush! (Apoi) Dar dihania aceasta, care umblă cu arcul după vânat paseri?

Harap-Alb: Am să vă prezint direct pe Lungilă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului, brâul pământului şi scara cerului, ciuma zburătoarelor… (Lungilă face o reverenţă)

Toţi (speriaţi): Nu, nu, asta nu! Că ne interzice UE basmul, pe motiv că se face reclamă la gripa aviară…

Harap-Alb: …atunci, spaima oamenilor că altfel nu am cum să-i zic…

Păsări-Lăţi-Lungilă: Râzi tu, Harap-Alb sau Dalb, dar chiteşti că fata împăratului Roş numai aşa se capătă? Poate n-ai ştiinţă că fata se poate face pasare maiastră, iti arata coada si ie-i urma dacă poţi.

Harap-Alb: Hai şi tu cu noi dacă, vrei, ca deh, că e laie/că-i balaie/că e ciuta/că-i cornută, vom merge toţi.

Scena a II-a

(aceiaşi, împăratul Roş, un slujitor)

Povestitorul : Şi Harap-Alb şi ceata sa ajung la Roş-Împărat.

Roş Împărat (unui slujitor): Taie-i capul! (cască şi se întinde).

Calul (uimit, face grăbit o reverenţă): Dar nu-l pui la încercare, măria-ta?

literatură dramatică

142pagina

Roş Împărat (indiferent): Ce să mai încerc? M-am săturat! Nu reuşeşte niciunul! Mi-a spus mie un sfetnic că învăţământul e la pământ, (se ridică din jilţ şi merge în faţă), dar chiar aşa încât să nu treacă nimeni probele? Chiar niciunul pregătit? (Se aşază pe tron) Deşi fusese un scrib de la curtea mea, (parcă îl chema Creangă) care le scrisese un basm întreg despre cum se trec probele...

Calul (dezamăgit): Nu se mai citeşte în ziua de azi...

Roş Împărat: Şi ce-i cu voi? (arată cu dispreţ spre ceata lui Harap-Alb) Aşa se înfăţişează în faţa împăratului!? (cinic) Ca şleata lui Papuc Hogea Hogenarul?! (Dispreţuitor:) Din hainele voastre, curg aţele şi oghelele!

Calul: Îmi pare rău, înalţate împărate, aşa se poartă acum, încălţări neîncălţate, cu şiretul desfăcut ca să-l poţi tîrîi prin noroi.

Roş Împărat (plictisit, răzgândindu-se): Bine, puteţi trece la proba întâi (ceata iese din scenă).

Povestitorul: A doua zi, ceata lui Harap-Dalb, adică Harap-Alb, soseşte total îngheţată. Ceata tremură puternic.

Gerilă: Înălţate împărate, camera de aramă trebuia să fie pusă pe jar, ca tovarăşii mei să huzurească şi eu să pot îngheţa puţin..., dar când colo, bocnă totală!

Roş Împărat: (Scurt) Asta e! A trecut pe la mine sfetnicul-contabil şi mi-a spus că Cet-ul a terminat combustibilul pe anul acesta şi nu am cumpărat lemne. Oricum, nu era ecologic. Centrală încă nu ne punem, că noi suntem conservatori şi...

Gerilă: Şi rolul meu care e, atunci, în poveste?Roş Împărat: Ca să te pot îmbuna, ţi -aş spune că

am nevoie de un expert în criogenie...Gerilă (ironic şi făcând o plecăciune): D-apoi,

mulţumesc pentru slujbă şi să trăieşti trei zile, (mai încet) începând cu cea de-alaltăieri, (revine la tonul normal) că nu o vreau...

Flămânzilă (face un pas înaintea trupei): Eu unul sunt gata... (Către Roş Împărat) Când începe proba cu mâncarea?

Roş Împărat: (dă din cap încurcat, se scarpină sub coroană) Tocmai azi mi s-a înfăţişat un sfetnic şi mi-a zis că bugetul pe luna aceasta e depăşit, deci s-a anulat proba cu mâncarea.

Setilă (se uită la pet-urile pe care le poartă pe umăr) Dar proba cu băutul?

Roş Împărat: Unde trăieşti, Setilă? Nu vezi că nu se mai poartă băuturile? E campanie naţională, peste tot anunţuri cu (silabisind) al-co-o-lul dă-u-nea-ză grav sănătăţii? (Scurt) NU mai e nici proba cu băutul!

Setilă (face şi el o reverenţă): D-apoi, mulţumesc, înălţate împărate, pentru bunătatea ta cea nemaiauzită şi dărnicia ta cea nemaipomenită! (Aparte) Unde sunt festinurile de altădată!? Ehei, Creangă era darnic în povestea sa, ne dădea de toate!

Roş Împărat: Da, cum să nu! El nu avea de dat raport în faţa miniştrilor şi nu sărea pe el (scoate de sub tron un ziar, deschide în mijloc şi bate cu palma într-un articol) presa, cu socoteala banilor publici, că-mi găsesc beleaua cu ziariştii... Acum e altfel! (Strânge ziarul)

Harap-Alb: Dar cealaltă probă, cu fata, mai rămâne valabilă, căci nepotul lui Verde-Împărat ne-a fi aşteptând cu nerăbdare.

Roş Împărat: A veni ea şi vremea aceea, voinice, da’ ia mai aveţi puţină răbdare, că fata nu-i de pe drumuri, s-o luaţi numai aşa, cum s-o putea. Mai e o probă (mândru): măcar mai avem în ţară şi nisip... toată plaja de la Marea Neagră. (Către Harap-Alb) Ci, până mâine dimineaţă, să-mi alegeţi macul deoparte, (imită cu degetele mişcarea de triere) fir de fir, şi nisipul de altă parte, nu cumva să găsesc fir de mac printre nisip sau vreunul de nisip prin mac...

Roş Împărat (poruncitor): Veţi plăti cu capul pentru obrăznicia ce aţi întrebuinţat faţă de mine, ca să prindă şi alţii la minte văzând patima voastră... D-apoi mergeţi şi alegeţi ca să nu zică lumea că sunt dictator. (Toţi pleacă; rămas singur): să-i văd eu la următoarea treabă, la păzit fata, când s-or

literatură dramatică

143p a g i n a

culca deseară (îşi pune fesul de noapte), să vă văd dacă puteţi s-o străjuiţi, că trei firme de bodyguard plătesc şi mă jupuiesc de bani! Teribilă fată mai am, să-mi trăiască! (Pe scenă intră un slujitor care ţipă): Ce-i, de ce urli?

Un slujitor: Numai unde s-a pomenit, măria ta, zeci de mii de albine şi de furnici au năvălit în sala cea mare a palatului.

Roş Împărat: (se urcă pe tron, ridică în sus cracii pantalonilor, strigă demenţial, alungând nişte albine inexistente) Ajutooor! Chemaţi Sanepidul sau... nu, că ăia s-au desfiinţat de la revoluţie! Chemaţi exterminatorii! (Mirat): Oare Swartzeneger o fi liber sau filmează Exterminator nr.7? Ajutoooor!

Slujitorul: Stai, aşa , măria ta, că au plecat!! Eu ziceam că au năvălit şi l-au ajutat pe Harap-Alb de-a ales nisipul de mac!

Roş Împărat (revine pe tron, face în aer un semn de decapitare spre slujitor): Adu-i încoa! Aceştia mă bagă în mormânt şi încă nu a apărut reclama cu... aspacardin, să pot comanda on-line şi eu un hap...

Harap-Alb şi ai lui: Ne-ai chemat, măria ta?Roş Împărat: Să vină fata!Harap-Alb (la vederea fetei, pune un picior în

pământ): Ce boboc în luna mai! Scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele dintâi raze ale dimineţii! Ce trup legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor! Fată frumoasă şi bună, vrei să mergi cu mine la curtea lui Verde Împărat?

Fata (rapid): S-a făcut!Roş Împărat: Dar cum, fata tatii, cum rămâne cu

proba?Fata: Dar nu vezi, că Harap-Dalb...Harap-Alb şi ai lui (strigă disperaţi): Harap-

Alb...Fata: ...mă rog, Harap-Alb, e câştigătorul ?! El

a trecut de celelalte probe! El e alesul, că m-am tot săturat de declaraţii precum „cea mai tare din parcare”. El mi-a declarat cu roua şi cu ochii fluturilor... (lui Harap-Alb) asta a fost tare de tot!

Roş Împărat (plângăreţ): Dar proba cu transformatul în pasăre, cu fuga după smicele şi apa vie şi apa moartă...!?

Fata (plictisită): Drept să-ţi spun, mi-e cam frică să mă transform în pasăre acum, cu gripa asta aviară! Smicele mai am în dulap de la ultima alergătură, cea din basmul lui Creangă, iar apa vie şi apa moartă se îmbuteliază azi şi se comercializează prin magazinele palatului, aşa încât oricine poate cumpăra... nu mai are nici un haz! Hai, Harap-Alb, la drum şi vorba aia: „Fugi de-acolo, vină-ncoace!/ Şezi binişor, nu-mi da pace!” (îl trage de mână când într-o parte, când într-alta)

Calul (pe post de povestitor): Ei, e penibil! După atâtea secole, regalitatea să se poarte tot rafinat; se poartă moda „din topor, din topor să faci parte din popor” (bate din picioare un ritm de dans popular; se opreşte, pune mâna pâlnie la ureche): Ce se aude rumoare în sală? A, nu aceasta e replica!? Ce vreţi, vârsta, nu vi s-a întâmplat şi vouă? Eu spun povestea lui Harap de atâţia ani, că am încurcat mişcările. Adevărul e că eu l-am dublat şi pe Fred Astaire, în filme sale de step. (Către cei cinci năzdrăvani): Ce-i cu voi? Unde plecaţi?

Năzdravanii: D-apoi noi plecăm, că nu mai putem să-l ajutăm cu nimic pe Harap-Alb... (Către acesta): Mergi sănătos! De-am fost răi, adică am avut trac pe scenă, tu ni-i ierta, căci şi răul prinde câteodată bine la ceva. Se prind de braţe, fac un pas înainte (Se cântă „We are friends”, se dansează).

Scena a III-a

(fata împăratului Roş, Arap-Alb. Calul, spânul, povestitorul)

Fata (la curtea lui Verde Împărat): Asta-i curtea lui Verde împărat? Frumuşică, stil modern, îmi place! Dar cine e... (strigă spre Spân): Unde e Garcea ? Vai, Harap-Alb, ce mi-ai făcut! În scenariu scria că îl voi întâlni pe

literatură dramatică

144pagina

Spân, adică pe un Garcea modern şi vroiam şi eu un autograf... (undeva spre sală) Garcea, sunt fana ta!

Spânul (ţipă): Te ţii de vicleşuguri, Harap-Alb! Şi mi-ai jurat că nu vei spune nimănui numele meu real! Na! Aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul! (şi-l înjunghie; acesta cade pe tron).

Fata (se apropie de Harap-Alb, se uită îndelung şi zice filozoafă): A, deci pentru asta îmi trebuia apa vie şi apa moartă!

Calul (sare, creând senzaţia că-l va răzbuna pe stăpânul său): Pân-aici, spânule! (Îl ia prieteneşte de braţ) Urcă mai bine pe cal, pe mine adică, şi hai la Buftea, că se filmează Garcea şi oltenii şi ai întârziat la filmare (ies amândoi din scenă).

(Tăcere pe scenă, cam un minut)Harap-Alb (de jos): Dar nu mă mai stropeşte

nimeni cu apa vie şi apă moartă!?Fata (scoate un evantai din buzunarul rochiei

şi-şi face vânt): A, nu, poţi să te ridici! Sabia Spânului era din recuzita teatrului şi era

boantă..., nu mai risipesc apa de pomană. (Harap-Alb se ridică) Cu autograf nu m-am ales, dar cu un fiu de împărat adevărat da, căci tu eşti adevăratul nepot al lui Verde-Împărat (Se îmbrăţişează).

Povestitorul: Şi aşa s-a sfârşit povestea postmodernistă a lui Harap-Alb, adică dalb, ba nu, Harap-Alb. Hm, hm! Final nu prea reuşit. Mai bine citim direct din cartea lui Creangă: şi a început nunta şi lumea de pe lume s-a strâns de privea/ Soarele şi luna din ceriu le râdea. Şi-au fost poftiţi la nuntă: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor şi a zânelor, minunea minunilor, din ostrovul florilor! Şi mai fost-au poftiţi încă: crai şi crăiese (arată spre sală), şi-mpăraţi, oameni de seamă şi un povestaş (face semn spre sine), fără bani în buzunar (se caută de bani), veselie mare între toţi era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea! Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă, iar pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă. Cică să trăiţi bineee!!!

literatură dramatică

145p a g i n a

interviu

Paul Gorban: Este prima expoziţie din acest an, ea deschide, aici la Galeriile Dana din Iaşi, primul mesaj al artiştilor plastici. Acesta este unul metafizic, este mesajul, aş putea spune, al unui duhovnic, şi când spun asta, mă refer la faptul că folosiţi în grafică imagini religioase, imagini ale sacrului, ale dumnezeirii şi ale culorilor metalelor şi pietrelor preţioase.

Vasilian Doboş: Cum am spus şi în timpul vernisajului, am expus, aici, impresii categorice, ale mele, care ţin de natura metafizică. Este o expoziţie pe care, în primul rând, mi-am oferit-o la cei 55 de ani pe care i-am împlinit în luna iunie a anului trecut şi am vrut ca acest an, 2009, să fie cel puţin, ceea ce vreau să transmit eu prin aceste lucrări, să fie legătura şi unirea de pe tot mapamondul, a tuturor religiilor, a tuturor spiritelor indiferent, în ce formulă se manifestă ele. Acest vernisaj l-aş vedea şi ca o eliberare a mea, o eliberare venită dintr-un vis mai vechi în care mi s-a transmis că asta trebuie să fac. Acest lucru îl fac, cel puţin pentru a vedea ce iese din această transmisie de natură dumnezeiască.

P.G.: Cei mai mulţi dintre artiştii contemporani aduc elemente ale sacrului mai mult ca un moft în contextul mesajului artistic, aproape că îi dau un sens comercial, profan. Îmi aduc aminte de un alt artist, care recent a expus în această galerie câteva piese în care mesajul cuprindea întru totul cadrul dumnezeirii. Aici fac referire la Cela Neamţu, unde sigur, avem de-aface cu un artist care nu foloseste uleiul sau tuşul, cu firul de aţa, tehnica textilă.

V.D.: Nu aş vrea să fac o legătură cu Cela Neamţu pe care o preţuiesc foarte mult. Fiind şi poet, criticii au observat, în ceea ce scriu, că aş fi un recuperator al sacrului. Ei mă văd recuperator al sacrului în poezie dar în acelaşi timp îmi arăt un manifest destul de clar în grafica pe care o creez. Este un început, chiar dacă sunt la a treia expoziţie pe această temă, în zona sacrului, vreau să o duc până acolo, până unde mi-a dat Dumnezeu. Sunt, de fapt, curios să văd ce iese din tot ce

Vasilian DOBOŞ 55 de ani de

recuperare a sacralităţii

Paul GORBAN în dialog cu poetul şi pictorul Vasilian DOBOŞ

146pagina

interviumi-a oferit Dumnezeu mie.

P.G.: În sală erau voci care trimiteau o parte din lucrările expuse spre poezia vizuală, asta pentru că folosiţi un alfabet pe care doar dumneavoastră îl puteţi descrie.

V.D.: Întradevăr, este un limbaj plastic diferit de ceea ce fac mulţi graficieni. Spuneam mai devreme de o transmisie aparte, şi vreau să văd ce iese cu acest lucru. Legătura cu poezia ar fi prin profunzimea subterană pe care o conţine, să spunem, în ghilimele, opera mea, prin aceste scriituri şi prin aceste simboluri care acoperă timpurile, de la început, din paleocreştinism până astăzi. Să vă mai spun un lucru... eu cred că este dat ca şi destin să mă manifest în lumea semiotică, fiindcă eu am fost tipograf. Timp de treizeci de ani, am lucrat cu toate categoriile de semne pe care le presupune textul scris. În grafică folosesc liniile, punctele. Acestea fac parte din construcţiile semnului şi ale scrisului. Scrisul este şi legatura cu un alt manifest pe care îl port, poezia, versul şi eseul. Sunt un fericit că pot să rămân într-un domeniu pe care îl simt dat şi nu făcut forţat.

P.G.: Dintre aceste manifeste ale dumneavoastră, care s-a arătat mai întâi, poezia sau grafica?

V.D.: A fost poezia. Acea poezia care foloseşte misterul scris. Ştiţi poeţi care făceau grafisme pe marginea sau spaţiile libere ale manuscriselor. Consider că poetul este şi un grafician, şi iarăşi mă bucur că funcţionează aceste lucruri în ceea ce fac eu.

P.G.: În aceşti 55 de ani pe care i-aţi fructificat spre sacralitate, o mare parte din drumul făcut în viaţă se leagă de traseul Bârlad - Iaşi. Cum a fost acest drum?

V.D.: Am spus într-un interviu, iar acest lucru l-am folosit şi ca titlu atunci... am venit la Iaşi fiindcă aici am găsit pământul bun pentru mine.

P.G.: Iată şi ultima întrebare, ce proiecte mai aveţi pe această nişă pe viitor?

V.D.: Am impresia că 2009 este un an bun pentru mine. Acest sentiment vine din interiorul meu. El se duce către iubitorii de artă. Observ că în acest an am un mare chef de a finaliza nişte obsesii. În luna mai la Bârlad, cum s-a întâmplat şi cu această expoziţie, care a fost prezentată mai întâi acolo, în luna decembrie a

lui 2008, când am lansat şi cartea "Imaginarul Apocalipsei”, voi reveni cu o expoziţie care pe lângă aceasta care se cheamă „Treptele”, aceea se va numi „Sfâşierile”, dar pe care o fac împreună cu pictorul Manuel Mănăstireanu. M-am decis să-l iau pe lângă mine, să ne completăm, să facem un duel plastic pentru o perioadă bună de timp.

Paul GORBAN în dialog cu criticul de artă Valentin CIUCĂ

P.G.: Vasilian Doboş deschide anul invitându-ne la un dialog plastic pe tema sacrului. Foloseşte culorile, punctele, formele si chipurile dumnezeirii. Vernisajul scriitorului şi graficianului Vasilian Doboş a parcurs, aş putea spune, întregul drum pe care îl parcurge un călugăr atunci când caută mântuirea.

V.C.: Fără îndoială ceea ce spuneţi este corect şi m-aş bucura dacă şi alţi participanţi prezenţi la această sacralizare, să zicem aşa, ar avea acelaşi gând ca şi cel al dumneavoastră, pentru că într-adevăr este o expoziţie sub semnul spiritualului, cu atât mai mult cu cât suntem într-un oraş care are o aură spirituală evidentă, Iaşii, şi asta pentru că am definit întotdeauna Iaşii ca fiind ambivalent. Pe de o parte e un oraş creativ, creativitate venită din geniul locului, din istorie şi aluviunile culturale care s-au adunat aici, iar pe de altă parte această sacralitate, spiritualitate. Expoziţia lui Vasilian Doboş aparţine unui tip de manifestări făcute de oameni foarte subtili, foarte puţini, de „iniţiaţi” care pot descifra tainele, pentru că nu întotdeauna trebuie să ne oprim la suprafaţă. Aceasta din urmă este de multe ori înşelătoare. Aparenţa este amăgitoare şi atunci trebuie să căutăm sensul lucrurilor în adâncimea lor, în profunzimea lor, ţinând cont şi de formă, dar mai ales de un mesaj care este încropit în substanţa care, trebuie, şi se cere, revelată. Revelaţia înseamnă să ai o uimire la un moment dat, o bucurie că descoperi ceva, or aici este ideea de sacru în variatele sale exprimări… de la înălţare, la triada Tatăl, Fiu, Sfântul Duh, la Labirintul nunţiatic care poate fi transpus în nişte trepte ascensionale sau într-o zonă în care te învârteşti ca să descoperi centrul, centrul ca un axis mundis, cel care face relaţia dintre pământul banal şi sfânt în acelaşi timp şi zonele celeste, zonele astralităţii. Expoziţia lui Vasilian Doboş este acea demonstraţie care ne arată că nu e nevoie de un discurs cromatic sau structural prea puternic. Aici este o expoziţie a diafanului,

147p a g i n a

interviuo expoziţie a unei bucurii nemaipomenite pentru că poţi să spui mult în tuşul fin al unui creion care lasă o urmă, o amprentă pe o suprafaţă în care descifrăm elemente ale unei scrieri necunoscute. Sunt semne pe care nu le poţi racorda unei limbi anume, decât doar a pictorului ce se află în relaţie cu Dumnezeu. Tot acest grafism care are arhitectura semnelor plastice intră pe un fel de piramidă ascensională, cu vârful în sus şi baza în jos, şi în acelaşi timp încercând să reconsidere ideea de apocalipsă. Apocalipsa este o spaimă, este un blestem este o finalitate, şi ca orice finalitate, ea presupune un nou început.

P.G.: Cum l-aţi descoperit pe Vasilian Doboş

V.C.: L-am descoperit pe Vasilian Doboş în această deschidere. Când crezi că lucrurile s-au închis, au intrat într-o fundătură, când tot ce trebuia spus s-a spus, de-abia atunci se iveşte raza de speranţă că totul o poate lua de la capăt, încă pe un plan mai înalt, un plan superior. Amprenta aceasta pe care o vedeţi în câteva lucrări, a mahramei Veronicăi cu chipul lui Iisus Cristos, stilizat, nu este altceva decât un elogiu prin care suferinţa devine bucurie. Prin sacrificiu El a plătit în numele nostru. Iar toată expoziţia cu aceste triunghiuri care înseamnă Tatăl, Fiu

şi Sfântul Duh în centru, descoperim misterul creaţiei divine. Semnul crucii, prezent şi el aici, nu este ostentativ. El arată că există o continuitate de la structurile vizuale bizantine, şi chiar primitive, până la acest orizont modern din spaţiul românesc unde Sorin Dumitrescu, Horia Bernea, Paul Neagu sunt antecesorii şi în acelaşi timp colegii lui Vasilian Doboş. Cred că cei menţionaţi (dintre aceştia doar Sorin Dumitrescu mai trăieşte) ar vedea că Vasilian Doboş a făcut din conceptul sacralităţii o operă de artă absolută remarcabilă.

P.G.: Pentru că l-aţi cunoscut pe artist încă de tânăr, cum comentaţi, astăzi, acest traseu al mântuirii, Bârlad – Iaşi?

V.C.: Mi-l amintesc prin anii ”90. Era un tânăr care mi-a plăcut şi ca prezenţă scenică, dar şi datorită îndrăznelii care nu era atunci motivată de o substanţă şi filosofică, pentru că cine crede ca lucrurile acestea vin aşa din neant se cam înşeală. Între timp el a făcut lecturi succesive, a făcut şi un doctorat aici la Iaşi, în litere, privind imaginarul apocaliptic, iar astăzi îl vedem vorbindu-ne, doar prin semne ce nu au fost rostite până acum, despre sacru. Acesta este drumul lui de la Bârlad la Iaşi.

19 ianuarie 2009, Galeriile Dana, Iaşi

148pagina

arte vizuale

De ce cinematograful? - ne vom întreba la început. Răspunsul nu vine dintr-o singură direcţie. Pe de o parte, pentru că regia de film merge cu adaptarea textului mult mai departe decît un spectacol, evoluînd, în anumite privinţe, o dată cu dezvoltarea tehnică. Pe de altă parte filmul uzează adesea de tot ceea ce înseamnă “dincolo de text”: de extratext, subtext, pretext. Şi într-un spectacol se pot face aceste lucruri, doar că ochiul camerei de filmat aduce foarte aproape imaginea de privitor, măreşte cadrele portretistice, sau pe cele de detaliu, mergînd adesea pe lîngă text (în sensul bun) şi nu cu textul. Dorim a ne opri pe cîteva realizări cinematografice de excepţie în privinţa interpretării operei caragialeşti. Deşi nu e concepută aşa cum sunt unele din scenariile simboliste1 şi contemporane care par a fi concepute exact pe calcul scripturilor de film, opera lui I. L. Caragiale oferă multiple variante de interpretare, iar extratextul este valoros. Extratextul şi personajul de plan secundar. Am amintit de personajul de arrière-plan pentru că de foarte multe ori în film acesta poate fi exploatat cu uşurinţă şi cu un efect puternic asupra privitorului. Cadrul îl poate apropia, şi-l poat interpune între secvenţe sugestive, astfel încît nu există pericolul care l-ar pîndi pe scenă de a atrage atenţia doar asupra lui, de a deveni adevăratul personaj central. Pe o peliculă i se poate doza apariţia atît cît trebuie.

1 Parte din piesele de teatru scrise în perioada simbolismului utilizează inovator fragmentarismul scriiturii. Scenele nu se mai înlănţuie în ordine cronologică strictă, ci se intercalează pe linia trecut-prezentului, intermezzo-urile comportă perioade mai mari sau mai lungi de timp. De asemenea, există mai multe planuri, urmărind în acelaşi timp personaje diferite, în locuri diferite şi în momente de existenţă diferite. Texte precum Péléas şi Mélisande de M. Maeterlinck, ciclul ubuesc al lui A. Jarry, Deşteptarea primăverii de F. Wedekind sunt relevante în acest sens

Revenind la exemplele prin care dorim să ne argumentăm mai departe lucrarea vom avea în vedere O noapte furtunoasă din 1943 în regia lui Jean Georgescu, Două lozuri din 1957, regia fiind semnată de Aurel Miheleş şi Gheorghe Naghi, precum şi De ce trag clopotele, Mitică? din 1981 în regia lui Lucian Pintilie. Trei viziuni pe textele lui Caragiale (atît piese, cît şi nuvele), primele două montări fiind mai aproape de scriere, iar cea de-a treia arătînd spre ce poate evolua viziunea, personajul şi textul. Distanţele dintre literatură şi regie (văzută ca realizare practică) se măresc considerabil cu cît ne apropiem mai mult de tipul şi concepţiile artistice actuale.

Ce se poate modifica, cît se poate modifica în parcurgerea drumului de la hîrtie la peliculă? Fondul rămîne: acţini, locuri, epoca, dar în egală măsură “filtrul” se schimbă : de la un realism de atmosferă, la naturalism, buf şi grotesc. Revăzînd cu mintea unui homo actualis O noapte furtunoasă şi Două lozuri nu poţi rămîne imun în faţa reuşitelor de excepţie: puţine mijloace tehnice, dar în pofida acestui fapt destule efecte care să poată impresiona; lecţii de actorie “curată”, uneori cabotină, dar plină de farmec şi individualizînd figurile actorilor. Nu poţi uita uşor figura lui Grigore Vasiliu-Birlic cînd povesteşte prietenilor la berărie cum a avut şi el o dată noroc în vis, sau mimica facială din finalul filmului cînd este anunţat că nu a cîştigat, de fapt. Cine poate uita dialogul de priviri dintre Alexandru Giugaru (Nenea Dumitrache) şi Radu Beligan (Rică Venturiano) din seara de la Union.

În favoarea textului, obiectivul video intră în “măruntaiele” poveştii. Scenariul este forfecat, completat, tăiat, rearanjat, iar noua construcţie rezistă şi dă explicaţii în cazul unor contexte pe care textul la o primă vedere nu le transpare atît de uşor. Jean Georgescu şi dorea o reconstituire fidelă, în sensul păstrării imaginii, a aerului

Ochi de cinemascop asupra lui Caragiale

Ioana PETCU

149p a g i n a

epocii. Costumele şi decorurile, recuzita sunt alese special pentru perioada anilor 1870-1880. Toate acestea sunt mărite sub ochiul regizoral, noaptea furtunoasă îşi are o serie de motivaţii în ceea ce s-a întîmplat anterior. Filmul se deschide cu Nenea Dumitrache care îşi face rondul din timpul nopţii, vreme în care mai schimbă o vorbă şi cu cetăţenii vorbind despre orice şi despre Veta: Neica Ion: “Da’, coanei îi e bine?” , Jupîn Dumitrache: “Vetei mele... îi e bine!” Iar cucoana e în odaie cu Chiriac. Faţă de text care se deschide direct cu scena dintre Titircă şi Nae Ipingescu, cînd primul povesteşte întîmplarea din seara trecută de la Union, unde a fost urmărit de un papugiu, filmul prezintă acţiunea incluzînd o zi înainte. Cu o privire iscoditoare, spectatorul asistă la divorţul dintre Ziţa şi Ghiţă Ţircădău, la întîlnirea dintre Venturiano şi Nae Ipingescu, mare admirator al articolelor scrise de Rică, adept al egalităţii sociale. Se vede interiorul Arhivelor unde lucra tînărul student la Drept, biroul acestuia, reprezentaţiile de la Union reconstituite cu mare migală. Atmosfera carnavalescă nu învăluie doar D’ale carnavalului, dar se simte şi-n Noaptea furtunoasă şi-n Două lozuri, în fiecare potenţînd arii semantice diferite: confuzie, nebunie, vertij, teatralitate excesivă şi asumată. Montarea din 1943 evidenţiază şi alte momente de extratext: întîlnirea dintre Ziţa şi Ţircădău în drum spre casa surorii ei, aşteptările Ziţei în camerea ei, fuga lui Venturiano prin podul casei lui Jupîn Dumitrache, camera lui Spiridon şi ce face copilul de pripas al lui Titircă în momentul cînd nu-l vede nimeni, şi multe alte scene. Toate aceste fragmente oferă informaţii despre personaje şi despre situaţiile în care se află, informaţii care în texul lui Caragiale se strecoară în replici, în gesturi, cel mult.

La rîndul său, Două lozuri este, şi ca text şi ca film, un stil aparte. Nuvela dă dovadă de o scriitură admirabilă. La o analiză fină a structurii narative se pot observa elemente de modernitate: timpul naraţiunii este discontinuu, există mai multe planuri (un cadrul al acţiunii personajelor, un cadru al naratorului care diversifică şi mai mult căile povestirei), vorbirea directă trece în vorbire indirectă şi se înlănţuie simplu. Totul începe ex abrupto pentru ca apoi să se elucideze agitaţia descrisă:

“-Asta e culmea!... culmea!... strigă d. Lefter, ştergîndu-şi fruntea de sudoare, pe cînd madam Popescu, consoarta sa, caută fără preget în toate părţile... Nu e şi nu e!...-Femeie, trebuie să fie-n casă... Dracu n-a venit să le ia!...

Dar ce au pierdut? Ce caută?Caută două bilete de loterie, cu cari d. Popescu a cîştigat.Însă oricine mă poate întreba:Bine dacă a pierdut biletele, de unde ştie d. Lefter de cîştig ?E lucru simplu. Biletele le-a fost cumpărat cu bani împrumutaţi ca de cabulă, de d. căpitan Pandele, fiindcă-i spuseseră mulţi, cînd se tot plîngea că n-are noroc la joc, să-ncerce a juca cu bani de împrumut... “2

Filmul face din toate aceste frînturi de povestire, scene distincte, pitoreşti, pline de culoare şi de esenţă. Atmosfera din berărie este foarte vie, doamnele şi domenii şi zîmbesc, se plimbă la braţ, cîte un personaj ciudat apare în cadru ca şi cum ar fi un semn al nebuniei din final, nebunie camuflată în cotidian: pe stradă flaşnetarul priveşte cu un zîmbet straniu pe cei care trec, în vreme ce un papagal se agaţă de pălăria sa rufoasă; vînzătorul de lozuri are o mimică aproape mefistofelică pe care o deturnează uşor într-un surîs candid şi îmbietor. Personajul de plan secund pare a deveni purtătorul mesajului esenţial. Lefter Popescu trăieşte într-o lume turbionară a speranţei şi-a neşansei, în care mirajul îl face să-şi piardă raţiunea. Universul deformat în care se află, în care simte că pluteşte, cum singur afirmă, e unul preponderent teatral. Oamenii se ascund unii de alţii, se amăgesc după tot soiul de măşti. Şeful de la cancelarie, domnul Georgescu, se ascunde în spatele unui complex de putere. Soţia lui Lefter, doamna Popescu se disimulează în imaginea unei femei angelice şi de elită. În fapt nu e mai mult decît o persoană avidă de avere şi o avară, atîta timp cît a vîndut tunica bărbatului ei pe douăsprezece farfurii de porţelan, afacere încheiată cu ţiganca Ţîca.

Asemănător subiectului din O scrisoare pierdută, cele două lozuri stîrnesc agitaţia nu doar a celui păgubit, ci a tuturor persoanelor implicate mai mult sau mai puţin în poveste. Căpitanul care-i împrumutase banii pentru a-şi juca norocul îl înştiinţează de cîştig şi porneşte apoi în căutarea biletelor norocoase alături de “învingător” şi de sergenţi, comisarul Turtureanu care se zbat şi ei să obţină ceea ce pieduse Lefter, de vreme ce răsplata era considerabilă. Însă dacă în comedia lui Caragiale zarva generală se termină ntr-o notă neutră, la suprafaţă lucrurile par să se liniştească întrucît Caţavencu pierde alegerile, iar triunghiul amoros Zoe-Trahanache-Tipătescu pare nedesconspirat, nuvela are un

2 I. L. Caragiale, Cănuţă, om sucit – Antologie şi prefaţă de Al. Condeescu, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1991, pp. 34-35

arte vizuale

150pagina

final trist, adaptarea sa cinematografică urmînd un final spumos şi hidos, deopotrivă. Textul este ponderat: “Şi-a început să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi şi cu pumnii în cap şi să tropăie din picioare, făcînd aşa un tărăboi, încît a trebuit bancherul să ceară ajutorul forţei publice ca să scape de d. Lefter”3. Pe banda de celuloid, micul personaj Eleutheriu Poppescu, după cum se semnează, strigă, aleargă, chiar se caţără pe un candelabru pe care se balansează dintr-o parte în alta a băncii, dărîmînd statuia Fortunei în mod spectaculos. Şi tot în mod spectaculos, soţia lui plînge cu braţele întinse în aer. Imaginea se roteşte, de undeva de mai sus de personaje, ca şi cum prin ochiul cuiva mult mai înalt şi nevăzut s-au succedat toate aventurile pînă în această clipă. Cînd vertijul dispare, cînd nebunia se atenuează, o linişte absurdă pune stăpînire pretutindeni şi-n suflete. Doamna Popescu a devenit măicuţă care strînge cioburi, iar Lefter e bătrînelul scrîntit care nu spune decît “Viceversa” şi pare că se recunoaşte în figura flaşnetarului mărunţel, ca într-o oglindă a urîtului. Cadrele se multiplică, pe acelaşi obiectiv par a fi ajustate mai multe lentile: vocea naratorului se evidenţiază şi oferă posibilitatea de a evada din tiparul poveştii. Omniscienţa este înlăturată cu un clein d’oeil pe care-l va exploata mai tîrziu cinematografia modernă (care va prelua filonul textualist): “Dar... fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după scandalul de la bancher, nu ştiu ce s-a mai întîmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu”4. Două lozuri este o farsă tragică, iar semnele absurdului abundă atît în text, cît şi în realizarea regizorală.

Nu doar situaţii puţin vizibile în text pot fi dezvoltate într-o realizare de ecran, dar şi

3 I. L. Caragiale, Op. cit., p. 474 I. L. Caragiale, Op. cit., p. 48

personaje aproape inexistente sau chiar inventate pot face prim planul unor secvenţe. Avantajul? Capacitatea de a vedea mai mult de limita textului, de a dinamiza sfera protagoniştilor, de a crea noi relaţii între aceştia. În secţia de poliţie cînd Titircă se plînge lui Ipingescu de compania lui scîrţa-scîrţa pe hîrtie, relatarea este urmărită cu real interes şi cu forţă empatică de un subordonat al ipistatului. “Erou” ridicol pentru tagma sa, acest necunoscut este modalitatea lui Jean Georgescu de a satiriza situaţia poliţiştilor, şi este motivul nostru, al spectatorilor de a zîmbi. Mătuşa Ziţei, personaj de care doar se pomeneşte în Noaptea furtunoasă, care nu ia parte efectiv la acţiune, devine în film o prezenţă de cîteva momente sugestivă pentru distincţia de vîrstă dintre “tuşică” şi nepoata care abia aşteptă să vorbească despre amorul ei cuiva şi arde de nerăbdare să iasă din casă. La fel, Tache pantofarul, Ţircădău sunt personaje mult mai bine conturate pe ecran decît pe hîrtie. În Două lozuri, ţigăncile sunt foarte colorate, mult mai “gălăgioase”, bancherul şi el, este mult mai diavolesc conceput decît lasă textul să se ghicească, iar alte roluri precum angajaţii cancelariei, colegi de birou ai lui Popescu, sau prezenţa simbolică a flaşnetarului, constituie galeria de chipuri care deschid foarte mult căile interpretative ale scriiturii lui Caragiale.

Sordid şi ritm ameţitor în De ce trag clopotele, Mitică?

Mai mult Pintilie, decît Caragiale – astfel s-ar putea începe discuţia distanţării regiei de liteartură. De ce trag clopotele, Mitică? ca scenariu, dar şi ca supratemă împinge mult viziunea pînă la formarea uneia noi, distincte, care păstrează doar reminiscenţe din Caragialia. Iar acest fenomen nu ni se pare dăunător, ci dimpotrivă. În aceeaşi direcţie îşi punea întrebări şi criticul Alex. Leo Şerban: “Fantastic, fabulos, fizic – acestea sunt atributele filmului lui Pintilie, şi poate că nu ar mai avea sens să ne întrebăm în ce măsură aceste epitete eufonizante se aplică înseşi lumii lui Caragiale. (...) travaliul lui Pintilie cu sunetul atinge aici geniul...”5 Nu doar situaţiile extratextului reprezintă în această readaptare una dintre ariile de sondare a posibilităţilor interpretative, dar şi tehnica rostirii, a colajului şi fragmentaritatea – toate fiind microstructuri imprimînd un ritm deosebit întregului, sincopat, dar paradoxal armonios.

Formula naturalistă în care pelicula s-ar

5 Alex. Leo Şerban, în articolul Ramă în ramă în ramă în ramă din revista “Contrapunct”, 19 octombrie, 1990

arte vizuale

151p a g i n a

putea înscrie, merge adeseori pînă la abordări groteşti, creînd, nu de puţine ori, sentimentul sordidului. Pampon e un sadic, un spirit primitiv, contrastînd cu eroul de text care pare mai curînd naiv, şi contrastînd totodată cu Crăcănel, mult mai copilăros decît am fi putut crede. Miţa este o republicană aproape dezgustătoare, mai ales în momentele în care sare efectiv pe amant sau cînd, pentru a putea fi potolită, este izbită de un zid şi o şuviţă de sînge îi împurpurează buza. Nici Didina nu scapă exagerărilor de montaj. Este perfidă şi infatuată ajungînd să fie foarte caraghiosă, goală în interior, însă din punct de vedere exterior pare că abia a fi ieşit din vopsitorie. Prezenţele de pe ecran înclină spre ipostaze circareşti. Felul în care arată, dar şi acţiunile lor şi ritmul spunerii sunt sugestive în perspectiva aceasta. Prins de tumultul poveştii Miţei Baston şi de forfota ei prin casa lui Nae, Pampon o ajut în treburile gospodărşti – cară apă împreună, încălzeşte cadă -, asemeni unui erou buf care, inconştinet, a intrat în efervescenţa partenerului scenic şi este absorbit în totalitate de activitatea lui. Speriaţi unul de altul, acelaşi Iancu Pampon şi calfa Iordache vorbesc în acelaşi timp, acoperindu-şi cuvintele reciproc, neînţelegîndu-se, aşa cum se petrece în gagurile din arena de circ pe care le fac clovni. Nici căruţa din final care dispare printre carele de filmare, umplută de personaje, fiecare în lumea lui, fiecare cu o expresie întipărită pe chip aşa cum un singur gînd ar stărui în mintea lor, nu e departe de ideea unei lumi mici, înghesuite. E o lume nu doar carnavalescă, a măştilor, a marionetelor, e o lume tristă, aberantă, în care, ca un fior rece, se strecoară moartea. Pe fundalul sonor, Deşteaptă-te, române! şi clopote de miezul nopţii sau de înmormîntare (ambiguitatea se păstrează)... De ce trag clopotele, Mitică?... De frînghie, Monşer... Balul s-a terminat, Mitică aruncă în noroi o roză de hîrtie creponată. L’ange passa - însă aşa cum îl fac să treacă obiectivul lui Pintilie şi condeiul lui Caragiale.

Textul derivă mereu, o altă modalitatea de tranziţie din literatură în spectacol fiind contextualizarea: dacă scenariul prezintă puţine locaţii în care se stabilesc dialoganţii, atunci montarea găseşte soluţii multiple. Schimbul de vestminte dintre Nae, Catindat şi Iordache are loc în toaletă. Pampon îl caută pe “bibic” la baia publică, loc semiîntunecat, în care toţi asudă într-o atmosferă de aburi, iar confuzia vine atît ca fenomen fiziologic, cît şi ca fenomen psihic. Întîlnirile din bal nu sunt întîmplătoare: Iordche este descoperit de Miţa la masa lui nenea Mitică, dar deşi calfa vrea să o prezinte pe femeie prietenilor săi, aceasta îl trage de-o parte în

mod brutal pentru a afla informaţii despre Nae, singurul ei focar de interes. Masca de la bar pe care Catindatul ar vrea să o invite la dans, este de fapt prietena lui Mitică. Pensonajele din D’ale carnavalului le întîlnesc pe cele din 1 Aprilie. Ecranul face posibil saltul neconvenţional dintr-o povestire în alta. Fiinţele de hîrtie interferează, coexistă. Universul caragialesc este unul imens.

Inversarea planurilor este, de asemenea, una dintre metodele de re-aşezare a textului. Discuţia dintre Iordache şi Catindatul care ar vrea să-şi scoată o măsea se poartă într-un al doilea cadru, în vreme ce în focus este aşezată Miţa care se ascunde în frizeria lui Nae. Femeie de acţiune, ea începe să calce rufe, dar jocul ei cu fierul încins este de fapt faţa ei tăinuită, calmul pe care încearcă să-l disimuleze refulează în mişcările ei repezite, în neastînpărul ei şi culminează cu arderea pînzei şi rănirea mîinii. Totul o trădează, şi înainte de oricine, ea însăşi. În paralel se desfăşoară negocierea scoaterii măselei, dar sunetul este estompat, replicile se aud mai greu. Mariana Mihuţ bea dintr-un păhărel şi uda camaşa, apoi iar calcă pentru că “Cine iubeşte, Năică, să spele. Ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă”. Cînd din camera alăturată: Iordache - “Da’de ce-ai venit dumneata aici? Măsaua.”, Catindatul - “Măsaua?”, Iordache - “Păi da, măsaua”, Catindatul - “Păi n-o mai scoţ. Gata, mi-a trecut”. La fel se întîmplă şi spre sfîrşitul filmului, cînd textul rămîne în spatele imaginii. Încornoraţii îşi povestesc întîmplările de peste noapte şi felul în care au ajuns la Nae din nou, pe cînd cadrul este fixat pe Miţa şi Didina care, s-au îmbrăcat frumos şi aleargă “împăcate” prin grădina frizeriei pentru a-şi face apariţia în uşă, în faţa “finanţatorilor” lor. Suprapunerea este perfectă. Cine e regizorul acum? Nu cumva

arte vizuale

152pagina

Girimea? El aranjează cîrnaţii pe masă pentru ultimul “spectacol”, acela al pseudo-regăsirii amanţilor-kitsch, un ultim spectacol al uitării poveştii cu mangafaua şi cu bibicul.

Ritmul este ameţitor: personajele vorbesc întrerupîndu-se sau acoperindu-se unele pe celelalte, momente care sunt replica celor în care calmul aparent acoperă platforma sonoră. Muzica şi scenele din balul mascat se interpun dialogului şi zbaterilor personajelor. Crăcănel deznădăjduit îi mărturseşte lui Pampon cum a fost el “tradus” şi cum s-a înrolat în armată, voluntar. Plînge în cabina closetului, iar de undeva de la petrecere se aude o muzică plăcută, suavă. Polca a încetat şi o dată cu ea nota acidă, acum suntem în melodramatic, în registrul unui ridicol acut. Miţa Baston se ceartă cu Nae în frizerie, iar scena are un crescendo excepţional - în paralel, la baia publică bibicul este urmărit, iar Lache îşi ţine discursurile în faţa prietenilor. Aglomerări şi deformări. Resemnificări.

Cercuri concentrice guvernează pelicula, dintr-un univers mic se descinde într-unul şi mai mic. Camerele de filmat înconjoară platourile unde Mitică stă cu Iordache la masa unui bal în care măştile (unele înspăimîntătoare) abundă. Mai departe, Nae Girimea şi calfa lui primesc acasă perechile din D’ale carnavalului, care stau la uşa frizerului de parcă s-ar întîlni prima oară. Le oferă un alt spectacol, pe o scenă în miniatură în care doi cocoşi ameţiţi de licoarea bahică se luptă. Grotescul e în imediata apropiere. Nici unul dintre protagonişti nu-l observă. Un sadism

înfricoşător îi determină să zîmbească natural la vederea bătăii dintre păsări. Ochiul spectatorului vede toată acestă concentricitate şi se înfioară. Simţ enorm şi văz monstruos. Iar indicaţiile de regie continuă ca şi cum cortina cade la nesfîrşit. Recviem de Mozard. Un autre ange passa. Tout simplement.

Pintilie scria după Revoluţie: “Cum să nu fie deci binevenit D’ale carnavalului – singurul meu film salvat de la holocaust? Astăzi cînd bolta cerească vibrează de clopote de avertizare amestecate cu cele de pomenire a morţilor şi cînd «chestiunii» ultimative şi paptetice De ce trag colpotele, Mitică? – noi continuăm, nimbaţi de harul nostru Unic, Graţia noastră, Mîntuirea noastră - Sfînta Băşcalie, sa-i răspundem netulburaţi: - De frînghie, Monşer.”6 Ne-am schimbat sau am rămas aceeaşi? Aceiaşi privitori priviţi de cineva aflat din ce în ce mai sus, aceeaşi privitori privind la mai micii demiurgi creatori de lumi miniaturale cu personaje asemeni nouă: hîde, sacre, oximoronice... vii.

Bibliografie:Banu, George, Tonitza-Iordache, Michaela,

Arta teatrului, Bucureşti, Editura Nemira, 2004Caragiale, Ion Luca, Opere, vol I-IV,

Bucureşti, E. P. L, 1965Caragiale, Ion Luca, Cănuţă, om sucit,

Antologie şi prefaţă de Al. Condeescu, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1991

Pintilie, Lucian, Bricabrac, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003

Popescu , Marian, Teatrul ca literatură, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987

Şerban, Alex. Leo, Ramă în ramă în ramă în ramă din revista “Contrapunct”, 19 octombrie, 1990

6 Lucian Pintilie, “România literară”, 30 martie 1990

arte vizuale

153p a g i n a

Marius SIDORIUC

Într-adevăr, spaţialitatea sau formele de spaţialitate corespund diferenţelor şi distincţiilor curentelor artistice? Iată întrebarea-premisă care deschide eseul de faţă. Nu am pretenţia unei constrângeri textuale, eventual o aducere a mitului contextului popperian în dialog, ci, simplu, dislocarea unor pârghii pentru a indica felul de a fi al artei moderne ca habeas corpus1.

Se vor regăsi spectre de valenţe, cu situsurile iniţial-iniţiatorii de reperare cognitivă aferente, care permit cuplaje compacte- în consecinţă durificate şi stabilizate- însă şi contracţii ori comprimări formale care înlesnesc fluiditatea istoriei artei. Ar fi vorba de un spaţiu virtualizat sau, în limbajul internetului, cyber-spaţii dar şi network, reţea, chiar, ca în teoriile cuantice, stringurile.2 Totuşi, aceasta nu este decât mutaţia toposului artistic. Iar atunci când diferenţele dintre heterotopii tind către o reiterare ad infinitum fără putinţă de predictibilitate a dimensiunilor heterotopiilor, indeterminarea lasă deschisă orice posibilitate, ptinţă de operă de artă.

Ei bine, în acest eseu vom afla anumiţi indici care să arate toposul şi mutaţiile intervenite în sânul artei, cum habeas corpus s-a diseminat în spaţialitatea ca palimpsest.

1 Expresia latină este tradusă prin <<să ai corpul (liber)>>. În anul 1679 regele Carol al II-lea al Angliei a promulgat legea habeas corpus. Legea presupune prezumţia de nevinovăţie a cetăţenilor. Este o lege fundamentală ce garantează dreptul la apărare a omului. Statul, astfel, nu mai este distribuitorul după bunul său plac al sentinţelor. Dar, expresia latină suscită şi o altă interpretare, corpul, liber, decontextualizat, uşor, nu mai este tapetat unui loc, el poate străpunge alte spaţii. În această din urmă interpretare voi folosi expresia habeas corpus în eseul de faţă.2 A propune în acest sens interpretări care au ca suport analogiile este un act gratuit. Ceea ce trebuie arătat este spaţiu-timpul deschis unei vaste acordări de acţiuni care se includ în arhitectura socială.

Habeas corpus şi palimpsestele

modernităţii târziiExperimentele artiştilor media depăşesc

supoziţiile de conchidere a lumii ca sat global (Marshall Mc Luhan); ele desprind în ţesătura lor interstiţiile dintre situsurile curentelor artistice: dinamica unor dispuneri, amplificare, depărtare, constrângere sau ca într-un ecleraj, de unde, cred, o secţiune din contemporaneitatea, de exemplu a artiştilor fauvişti, arată şi, cât este cuprins în spectru ei, pe cea a manieriştilor. A circula în spaţiu-timp nu mai necesită antagonisme de felul decadenţi, anacronişti ci, mai aproape de o coordonată relativă a acestui spaţiu-timp, o ponderabilitate sau imponderabilitate, în spectre de amplitudine dintr-o perspectivă a sincronicului şi el raportat la o voinţă de a alinia. Doar în aparenţă lumea s-a restrâns, ea îşi deschide noi spaţio-temporalităţi care n-au fost folosite; coridoarele, lan-urile permit operarea în ele şi nu doar consemnarea lor. Totuşi, este un fel de reiterare a heterotopiilor prin prisma heautonomiilor. Teoria nu este un spaţiu rigid, el emerge, se diseminează atât cât se crede; însă n-a ajuns la limită, poate fi iar pornită. Mintea se leagă de invarianţi şi rupe legăturile în acest volum navigabil şi pilotabil.

Or, din această accepţiune, a stipula o “relaţie de omologie, adică de diversitate în omogenitate care reflectă diversitatea în omogenitate caracteristică condiţiilor lor sociale de producere”3 prin care istoriile individuale (cu habitusurile ce le formează) sunt variante structurale ale istoriilor omoloage din acel habitus general de clasă faţă de care emerg weltanschauung-urile singulare, are un caracter prohibitoriu al spaţialităţii: spaţiul ar ceda gravităţii, adică ar fi ţintuit unor localisme întâlnite sub forma epocilor cronologice. Dar, ca în cazul temporalităţii istoriei artei, unde contemporaneitatea înseamnă convergenţă a conceptelor, indiferent de cronologia obiectivă, şi toposul urmează o re-scriere, pe aceeaşi locaţie, care dovedeşte un aspect de palimpsest.

Spe exemplu, un leitmotiv al filmului Fight Club (regia David Fincher, 1999, după

3 Pierre Bourdieu, Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p.95.

arte vizuale

154pagina

cartea omonimă a lui Charles Michael Palahniuk) este uzanţa unică a obiectelor şi consecinţa violenţei ca remediu şi identitate. Aceasta (unica folosire a lucrurilor) presupune o conexiune (şi la nivelul creierului) privată de dezvoltarea imaginii de rutină şi de co-prezenţă dintre utilizator şi obiectul folosit. Spaţiul domestic dintre aceştia devine compresat şi redenumit într-o detaşare de materialitatea (spaţială) a obiectelor. Creierul nu mai reţine particularităţile sau nu mai crează sinapse pregătite de o recunoaştere a proximităţii marcate de imagini, gânduri cărora le corespund apăsarea telurică ori de bitum.

Toposul artei este rescris pe propria filatură iar proprietatea şi aria sa consimte noi structuri spaţiale (la rândul lor, în acelaşi chip, re-scrise) cu limbaje noi, din care doar în aparenţă apare o extindere pe verticală- dilatarea, ca în cazul temporalităţii gustului, şi a acelei picături desprinse de găleată4, semnifică arii virtuale, formale, nu mai puţin reale- ceea ce face să co-existe toposuri grevate în maniere şi toposuri desprinse de universalitatea gustului, cu paliere de contemporaneitate, co-prezenţe în cadrul unui topos predictiv.

Un film ca Good bye Lenin, dacă va fi interpretat în afara subiectivismelor istorice sau teoretice ca urmare a instaurării comunismului respectiv a capitalismului, id est, aceste sisteme să se prezinte ca sisteme în analiza lor, se înfăţişează în spaţialităţi asimptotice, în care punctul de raport este pregnant unul virtualizat respectiv subiectiv dar care, prin chiar caracterul asimptotic, de interstiţialitate generată de dinamica lor, oferă treceri simultane în ambele sensuri. Totuşi, prin aceasta, nu este suficient în a justifica o absolută ubicuitate a gustului ca izvor al autonomiei universului pictural, artistic. Toffler preferă panoplia succesiunii pe un glob care, ca într-un vas, se propagă valul. Or, a contrario, remarcă anacronisme locale. Dar el nu face decât să le arate astfel în numele valului- al doilea, al treilea, ceea ce nu este decât o supoziţie. Mai mult, în ce rezidă anacronismele? Să trecem mai departe. Hainele cele noi ale împăratului, parafrazând titlul poveştii lui Andersen, îşi vădesc realitatea ca un nou cod. Vocea copilului, clişeul supoziţiilor prin care se descinde falsitatea unor puncte de vedere se bazează pe abaterea de la omogenitate. Aceasta s-a înţeles din

4 “Aleluia! Aleluia! picătura din găleată, de asemenea, s-a scurs dincolo de mâna Atotputernicului”. Vers din Sărbătoarea primăverii de Friedrich Gottlieb Klopstock (1724-1803) apud. Alfred Biese, The development of the feeling for nature in the middle ages and modern times, 2004. Carte disponibilă pe adresa www.gutenberg.org.

prisma weltanschauung-ului sădit în caducitatea reflectării temporale. Foucault arătase cum “în realitate o societate se exprimă pozitiv în maladiile mentale pe care le manifestă membrii săi; şi acest lucru, oricare ar fi statutul pe care-l atribuie unor astfel de forme morbide: fie că le plasează în centrul vieţii sale religioase, cum este cazul, adesea, la primitivi, fie se încearcă să le expatrieze, situîndu-le în exteriorul vieţii sociale, aşa cum face cultura noastră”5. Acelaşi lucru îl spune şi Morin: tarele mentale şi genialitatea sunt indisociabile; a le delinea va însemna repudierea însăşi a mecanismelor care îi fac posibili id est societatea, această abstracţie sau diversitate abstractă. “Raţiunea şi nebunia nu mai pot fi opuse, nici substanţial, nici abstract. Din contră, peste chipul serios, muncitor, sârguincios al lui homo sapiens trebuie să suprapunem chipul diferit şi, în acelaşi timp, identic al lui homo demens. Omul este nebun-înţelept.”6

Ipotezele doar a subiectivităţii, universalităţii ori a necesităţii promovează cazuistici materialiste, mentaliste, patologice sau fatidice, habituale, nu mai puţin apropiate decât îndepărtate de memoria istorică a culturilor luate în consideraţie.“Iar când, prin străfulgerări şi strigăte, ea reapare [nebunia], continuă Foucault, ca la Nerval sau Artaud, ca la Nietzsche ori Roussel, psihologia e cea care rămâne fără cuvinte în faţa acestui limbaj ce dă sens, din propriile-i sensuri, acestei sfâşieri tragice şi acestei libertăţi în care simpla existenţă a “psihologilor” sancţionează, pentru omul contemporan, apăsătoarea uitare”7. Astfel, răspunsul la întrebările dacă structura evoluţiei umane activează “în pofida, cu sau din cauza dezordinii, erorii sau fantasmei” nu poate fi decât “din cauza, cu şi în pofida”8, conexiune, conjuncţie, de unde, “în realitate, numai în istorie putem descoperi singurul a priori concret în care boala mentală dobândeşte înfăţişările necesare”9. Prin alte cuvinte, este facil să se obţină substituirea cu copilul care vede goliciunea împăratului, copilul a cărui voce este una a simplei contextualizări istorice id est evenimenţiale; problema rezidă în ceea ce aduce în arierplan şi avanpost: procesul de achiziţie a clasării –istoricul ei- şi nu atât vocea care denudează deoarece, aceasta,

5 Michel Foucault, Boala mentală şi psihologia, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p. 72.6 Edgar Morin, Paradigma pierdută: natura umană, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1999, p. 120.7 Michel Foucault, op.cit., p. 96.8 Edgar Morin, op.cit.p 120.9 Michel Foucault, op.cit., p. 94.

arte vizuale

155p a g i n a

la rândul ei presupune o schemă de judecată. Dacă povestea lui Andersen nu mai apare doar ca o etichetă morală (şi moralizatoare), ea ridică alte probleme: relativitatea percepţiei şi repezentărilor respectiv continuitatea anumitor status-uri (cu autoritatea aferentă) a preceptelor de topos.

În continuare, voi considera desenul lui Exupery, cvadridimensional, cu posibilitatea, ca în arhitectură, să se opereze mişcări în interior.Dacă arhitectura este precum “o sculptură mare, scobită, în interiorul căreia pătrunde şi umblă omul”10, iar în această spaţialitate, arăta Zevi, “omul este cel care deplasându-se într-o clădire, studiind-o din diferite puncte de vedere creează, ca să spunem aşa, a patra dimensiune; el conferă spaţiului întreaga sa realitate”11, ne apropiem de estetica şi mobilitatea iconică, o estetică şi mobilitate a ubicuului şi evanescentului mereu transpozibile (cum ar fi, din contră, pictura pre-renascentistă) a artei video12.

Voi discuta succinct despre spaţialitate în cadrul acestui curent artistic, ca note inter-textuale ce argumentează caracterul de palimpsest a spaţiului respectiv a acelui habeas corpus. Imaginea sădită nu convoacă o anexare la un debit spaţiu-temporal; spaceland-ul (N-land), space-memoria spre deosebire de flat-memoria, flat-land, aşa cum o descrie Edwind Abbot, stăpâneşte un spaţiu mixat pe propriile artere, probabil vizibil din altă dimensiune formală dar capabil de a permite intuiţia sa. El trebuie să aparţină mecanismelor metodologiei oricărei încercări de comprehensiune a dublajelor proceselor ideilor estetice. Bunăoară, istoricismul nu face decât să decupeze, ready-made, unor antagonisme lăsate ne-explicate deoarece, a contrario, explicaţia lor ar însemna suicidul istoricismului.

Argumentul raţionalităţii, deficitar în arhivarea impulsului de sens a încrustaţiei ambientale (ca în procedeul de hibridizare a imagini), este unul decisiv pentru Popper în a combate prezumţia de infaibilitate a istoricismului.13 Mai mult, dacă “istoria a izvorât pe de-a-ntregul din creierul uman şi a

10 Bruno Zevi, Cum să înţelegem arhitectura. Studiu Bruno Zevi, Cum să înţelegem arhitectura. Studiu asupra interpretării arhitecturii ca spaţiu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1969, p. 37.11 Ibidem, p. 46. Ibidem, p. 46.12 Însuşi spaţiu-timpul galactic a devenit o arhitectură în care mintea se poate deplasa şi baleia (în sensul fizicii). Călătoria omului se prelungeşte prin uneltele navigării intergalactice: aici descoperă celălalt fel de extindere corporală; creierul dezvoltă sinapse care nu vor mai reprezenta un univers teluric sau unul greu destrăbătut în immensum-ul său..13 Vezi Karl R. Popper, Mizeria Istoricismului, Editura Vezi Karl R. Popper, Mizeria Istoricismului, Editura All, Bucureşti, 1996.

fost ordonată de mintea umană”, cum susţine F. Cramer în a apăra teza popperiană, iar creierul ca “generator de contingenţe”14 (câtă intuiţie în ceea ce priveşte operaţiile fuzzy ale creierului însă a omis sensibilitatea, fără de care kant a spus că nu avem decât concepte goale) situat în arhitectura socială nu va putea predetermina cursul istoriei. Aceste menţiuni confirmă dinamica socială care poate pre-schimba spectrele de signifianţă şi, în consecinţă, să aducă alte co-prezenţe spaţio-temporale; ca adagio, globalizarea n-ar fi comprimarea istoriei ci accesul comprimat la istorie, la mozaicul de co-existenţe şi co-deschideri ale ariilor virtuale respectiv ponderabile sau deschise.

Arhitectura socială nu diferă prea mult de cea a video-art dacă îi înţelegem aspectul deopotrivă work in progress şi datum unde omul se particularizează în varii forme de creator şi creat. Spaţiul organic, precum în operele lui Antoni Gaudi (1852-1926)- exemple gratia, catedrala La Sagrada Familia- presupune tapiserii fluide, directe în care privitorul este prins în prelungirea imaginii.

Spaţiul comprimat şi virtualizat, familiar video-artei, cu notele de instalaţie, proiecţie, fotografie, performance, utilizează un limbaj inflexibil prin teme însă totalmente interactive şi variabil percepţiei călătorului în el. Limbajul-lumitatea şi limita vieţii (Wittgenstein)- construieşte o arhitectură mobilă, tangibilă şi asimptotică, care ca şi viaţa, nu aparţine individului ci dialogului şi melanjului dintre el şi alteritate. Aceasta conferă spaţiului social posibilitatea de a fi re-scris, asemenea palimsestului, de a căpăta formă şi dimensiune dar şi a se decupa şi elibera de forţa gravitaţiei, într-un cuvânt habeas corpus.

Iar dacă procesul este unul istoric, prin care nu vom vedea o simplă succesiune de cronologii ci contemporaneităţi relativ simultane, cu toposuri aferente, spaţialitatea se exprimă prin spectre de prezenţă, soluţii şi disoluţii, arii clare şi obnubilate dinspre care se răspândesc deopotrivă, în ochiul cercetătorului, predigerări şi claviaturi foto-plasmatice, întinderi conturate unui topos cu alegeri fuzzy slab conexate gustului istoricităţii. Pentru H. Sedlmayr, în temporalitatea supraistorică are loc prezentul adevărat al operei. Valoarea unei picturi înseamnă, spune Sedlmayr, transgresarea istoriei iar “procesul creaţiei atinge, datorită artistului adevărat, un stadiu final static, eliberat de timp, în care nimic nu mai poate fi schimbat în opera de artă, fără ca echilibrul realizat-care provoacă sentimental de

14 Friedrich Cramer, Haos şi ordine, Editura All, Bucureşti, Friedrich Cramer, Haos şi ordine, Editura All, Bucureşti, 2001, pp. 276-277.

arte vizuale

156pagina

linişte şi garantează durata- să fie tulburat”15. Or, mistificarea prezentată de Sedlmayr, urmează în prezent o poetică particulară asupra operei de artă (şi nu numai). În op art, pop art, video-art, action painting, etc., opera nu vizează un statut ontologic pur; ea se continuă, este rechemată re-interpretării, de unde se iniţiază o nouă creare a operei. Toposul operei se modifică şi apare cvadridimensionalitatea, id est, include în ea vizitatorul şi nu doar vizitatorul pe ea; îl invită să o strabată şi viceversa.

Mutaţia intervenită în nexul cu spaţialitatea (Morin intuise posibilitatea unor astfel de modificări) are în consemn şi o modificare la nivel mental, neuronal. În raport cu arta, creaţia artistică, “opera devine uşoară”, remarca Florence de Mèredieu, şi este debranşată de condiţionări convenţional interpretative sau de acele ”suporturi grele care sunt lemnul, marmura, şevaletul şi rama tabloului”16 unde se plimbă artistul şi spectatorul artist; logistica vieţii create diseminează în dublu sens, ca în cazul animaţiei artiştilor de la Chaos Computer Club, pe care îl dă ca exemplu17, printre altele, Florence de Mèredieu, a cărei efecte transformase o faţadă a Bibliotecii Naţionale a Franţei (în 2002, cu ocazia unei “Nopţi albe” organizate de municipalitate) într-un furnicar viu (ce aminteşte, aş spune de buretele lui Menger) de lumini, ferestrele reale substituindu-se compoziţiei unei imagini virtuale, cu pixeli reglabili iar ludicul situaţiei era accentuat şi de inventivitatea trecătorilor care aveau disponibilitatea, formând un număr pe telefonul mobil să regleze jocul cyber-spaţiului în care erau cuprinşi18. Ca atare, nu doar arhitectura ca în Art Nouveau, ci şi longitudinile contemporane ale picturii preschimbă toposul într-o re-marcare a

15 Hans Sedlmayr, Epoci şi opere, Editura Maridiane, Bucureşti, 1991, p. 163.16 Florence de Mèredieu, Arta şi noile tehnologii. Arta video. Arta numerică, Editura Rao, Bucureşti, 2004, p. 217.17 Într-un alt proiect al Chaos Computer Club e.V. (C.C.C.e.V.), numit Blinkenlight, întreţinut între 12 septembrie 2001- 23 februarie 2002, în Berlin, cu ocazia a celei de a douăzecea aniversări a grupului, corpul clădirii Haus des Lehrers (Casa Profesorilor) a devenit o uriaşă interfaţă virtuală, asemenea unei suprafeţe a ecranului de computer. Un joc intermitent de lumini, o fugă trepidantă a pixelilor, interactivă, vizitatorul modificând varianţele luminii accesând un număr de pe telefonul mobil după care textul scris se întindea în carnaţia virtuală a clădirii. Un rezumat al proiecţiei poate fi găsit pe site-ul http://www.medienkunstnetz.de.18 Florence de Mèredieu, Arta şi noile tehnologii. Arta video. Arta numerică, Editura Rao, Bucureşti, 2004, p. 216.

obiectelor de scris, ele însele scrise. Între timp, critica lui Edgar Wind asupra beneficiarilor moderni, mulţumiţi să descopere în galerii opera “ca pe un obiect trouvé”, ne-antrenaţi cum erau renascentiştii în crearea operei, cu implementarea ideilor proprii printre cele ale artistului, se diluează prin aceste tipuri de experimente artistice.19

Mai aproape de ceea ce încerc să surprind prin canavaua spaţialităţii, a porozităţii ei flexibile de a da pârghiile habeas corpus ori palimpseste ca superpoziţii, Jean Burgos scrisese despre corporalitatea poeziei lui Baudelaire. Creaţia, spune Burgos, este “mai puţin produsul finit rezultat dintr-un număr de operaţii, venite să conlucreze pentru a ajunge la ceva nou, cât înseşi aceste operaţii şi deci producerea acestei realităţi suplimentare care este susceptibilă de a da naştere înlănţuirii lor.“20

Bunăoară, şi panorama imersivă şi emersivă îşi prezintă doar limitele, extremele prin actorii sociali, dar în supunerea dinamicii de creare. Volumul pune în mişcare şi dialog

19 Edgar Wind, Artă şi anarhie, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, în special pp. 98-103 din capitolul Arta şi voinţa.20 Jean Burgos, Imaginar şi creaţie, Editura Univers, Bucureşti, 2003, p.75.

arte vizuale

157p a g i n a

actorul şi opera. Continuitatea acţiunii de aducere spre, împinsă înspre alte neintenţionalităţi, deschide spaţialitatea în bricolaje, falduri, avataruri, înapoieri, în câteva cuvinte o simultaneitate relativă de spaţii ca proiecte, re-scrieri sau tije intacte ale formelor sociale.

O expoziţie precum Quicksand21 nu poate fi decât expresia volubilităţii unui spaţiu-timp fluid şi integrator mediilor. În afara mesajelor transmise-care sunt susceptibile, ca în orice operă de invarianţe şi cleşee- ele întăresc arhitectura ca spaţialitate în arhitectura socialului: filmul Fast and Best conceput de Fikret Atay, prezintă turnanta spre modernitate, înregistrând doar picioarele în translaţie a tineretului, conformat obiceiurilor turceşti dar şi achiziţionând tipul de încălţăminte occidental; aceşti paşi, cu urmele în istoria Turciei înaintează în istoria Europei, cu amprente noi, secvenţele arătând continuitatea şi regruparea picioarelor (aluzie la evoluţia omului, din desenele de anatomie)22 într-o spaţialitate deopotrivă tradiţională şi modernă23; apoi, instalaţia artistei de origine israeliană, Yael Bartana, intitulată Low Relief II, proiectează o manifestaţie filmată la Ierusalim, deasupra grinzii de susţinere a unei porţi, lăsând să se înţeleagă cum prezentul devine el însuşi o pietrificare dar

21 E Expoziţia Quicksand, curatori Danila Cahen (Olanda), Binna Choi (Korea de Sud), Bree Edwards (SUA), Amiel Grumberg (Franţa), Solvej Helweg Ovesen (Denemarka) şi Victor Palacios (Mexic), desfăşurată între 1 aprilie – 23 mai, 2004, la Institutul de Artă Contemporană De Appel, Amsterdam, Olanda. Mai multe detalii pot fi găsite la adresa galeriei on-line de artă modernă Artfacts.Net™, http://www.artfacts.net. Un comentariu despre această expoziţie pe baza căruia am consemnat conţinutul unor lucrări aparţine curatoarei franceze Laurence Perillat şi este tradus de Ciprian Mihali în revista IDEA arta+societate, nr. 18 din 2004. 22 Într-o instalaţie a lui Karl Sims, Galápagos (1997) este propusă o interactivitate între cele douăsprezece computere din camera de expoziţie, dispuse în semicerc, şi vizitator care poate alege o formă de viaţă ce se va reproduce şi va lăsa ori nu descendenţi. Această evoluţie virtuală a organismelor conchide hazardul şi posibilitatea de a fi altfel şi altcum a structurilor biologice (vezi şi notele artistului pe site-ul Media Art Net- http://www.medienkunstnetz.de/works/galapagos/.23 Iniţiind o centrifugare în trilogia avanpostului complexificării umane redată de Umberto Boccioni în States of Mind I: The Farewells , States of Mind II: Those Who Go, States of Mind III: Those Who Stay (Statutul minţii I: Adio, II: Cel care pleacă, III: Cel care rămâne; ulei pe pânză, 1911), străbâtând pasajul totemic şi vegetal multistadial din The Jungle (guaşă pe hârtie lipită pe pânză, 1943) al artistului cubanaz Wilfredo Lam, iar, în fine, fortificând textualizarea condensării temporale din Dynamism of an Automobile, (1912-1913), un ulei pe până de Luigi Russolo.

neizolată ci actualizată între infinite evenimente, ele însele estompate şi prezentificate; s-ar mai putea remarca în acest sens sculptura lui Sebastian Ramo, o compoziţie de oglinzi prinse de faţada instituţiei organizatoare, care interpun privitorul şi opera într-un spaţiu comun: concomitent cu imaginea operei privite de vizitator se interpune cea a clădirii Rijksmuseum, de vis-à-vis.Enumerarea artiştilor video-art ar putea continua până să devină empatantă: Mark Napier lucrările Feed (2001), Point to point (2001), Riat (1999); Eduardo Kac- Uirapuru (1999), Essay Cocerning Human Understanding (1994, în colaborare cu Ikuo Nakamura); Pipilotti Rist- Sip my Ocean (1996), Stir Heart, Rinse Heart (2004), Passage (1987); Judith Barry- The Terrors and Possibility in the Things not Seen (1997); Christian Marclay- Video Quartet (2002); Fabrizio Plessi- Liquid Time II (1993); Michael Snow- Still Life in 8 Calls (1985), Pierre Huyghe-The Third Memory (2000) etc., Toate decopertează o hartă cvadridimensională ubicuă, uneori comprimată, virtualizată, conexată la fluxul istoric, alteori încapsulat staticii; o epură fluidă ce se descoperă arhitecturii sociale în planuri de volum fuzzy, relativ simultane, concatenate ori care se eschivează în surprinderea toposului artei vizând şi forme de spectre de existenţă (şi semnificaţie) de habeas corpus.

Bibliografie

Bourdieu Pierre, Raţiuni practice. O teorie a 1. acţiunii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999 Burgos Jean , Imaginar şi creaţie, Editura 2. Univers, Bucureşti, 2003Cramer Friedrich , Haos şi ordine, Editura All, 3. Bucureşti, 2001Foucault Michel, Boala mentală şi psihologia, 4. Editura Amarcord, Timişoara, 2000Mèredieu Florence de, Arta şi noile tehnologii. 5. Arta video. Arta numerică, Editura Rao, Bucureşti, 2004Morin Edgar, Paradigma pierdută: natura 6. umană, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1999Popper Karl R. , Mizeria Istoricismului, Editura 7. All, Bucureşti, 1996 Sedlmayr Hans, Epoci şi opere, Editura 8. Maridiane, Bucureşti, 1991Wind Edgar , Artă şi anarhie, Editura 9. Meridiane, Bucureşti, 1979Zevi Bruno, Cum să înţelegem arhitectura. 10. Studiu asupra interpretării arhitecturii ca spaţiu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1969

Reviste IDEA arta+societate, nr. 18 din 2004 Surse web: Media Art Net http://www.medienkunstnetz.de/ works/galapagos/. Artfacts.Net™ http://www.artfacts.net.

arte vizuale

158pagina

promo libris

Conceput ca o scrisoare către Pascal Bruckner, romanul de debut al lui Dan Sociu, publicat recent de editura Polirom, are la bază perioada în care acesta a lucrat ca jurnalist în Botoşani la postul local de televiziune CoCo TV şi suplimentul Curierul de Botoşani, patronate de un ofiţer CIA, Derrin, venit în România să inspecteze terenul pentru viitoarele baze NATO de pe lângă Prut. Paginile tânărului scriitor oferă o imagine dură despre o Românie postcomunistă, o radiografie despre oamenii dispuşi să facă orice pentru a traversa de la o zi la alta, un tablou despre ură şi iubire, sex şi pasiune.

Parcă în stilul scriitorului american Charles Bukowski, botoşăneanul Dan Sociu se apropie mai curând de acel tip de literatură care doreşte să spargă barierele impuse de critici, decât să păstreze un fir epic riguros, protocolar, respins de majoritatea tinerilor cititori de astăzi.

Cartea pare să fie scrisă ca un exerciţiu impus de autoritatea eului, ca un pariu faţă de gândirea colectiva. Autorul ei, personajul principal al cărţii, prezintă în cele aproape 200 de pagini, etape din viaţa lui personală. Îl descoperim astfel, la vârsta de 27 de ani încă virgin, orfan de tată, împărţind sărăcia cu mama lui. Aveam 27 de ani şi trăiam cu maică-mea într-o sărăcie d`aia. Ca să fiu mai exact, dacă, să zicem, am fi încercat vreodată să obţinem o subvenţie pentru căldură – ceea ce, din mândrie, dar şi din timiditate, n-am fi făcut-o niciodată -, un deştept de funcţionar ne-ar fi explicat cam aşa poziţia noastră socială: dumneavoastră vă încadraţi sub maxim, acesta fiind, adică, venitul minim pe economie, dar nu vă pot încadra la nici o categorie de venit,

DAN SOCIUURBANCOLIAEditura Polirom, Iaşi, 2008

venitul vostru fiind, de fapt, după contul bancar, mult sub zero, undeva la nivelul la care, dacă ar fi la plus, aţi intra în revista Capital, la cei mai bogaţi români. Tânărul scriitor trăieşte ca în filmele cu spioni. Alături de fosta lui colegă de liceu, Diriga, iubita lui Derrin, descoperă secrete despre anumiţi politicieni, oameni de afaceri, scriitori celebri, cât şi despre cum au influenţat deciziile unor guverne anumite misiuni ale Agenţiei Americane. El însuşi este un produs al jocurilor de conspiraţie. Nu întâmplătoare este şi întâlnirea cu reprezentantul serviciilor secrete americane. Crezi că nu ne-am documentat înainte să te alegem? … ţi-am citit până şi căruţa aia de poeme… mamă, ce greu mi-a fost să găsesc un exemplar, mai uşor a fost să-ţi iau pe şestache un smoc de păr pentru ADN…îi povesteşte Diriga. Ca să înţeleagă la cei aproape 30 de ani cum stă treaba cu democraţia, cu bau bau, Dan Sociu se întoarce la vârsta copilăriei, când descoperă gustul libertăţi. Revoluţia din `89, pentru el şi familia lui nu a însemnat decât adâncirea într-o groapă a sărăciei, în timp ce pentru alţii un punct de sprijin pentru lansarea financiară şi politică. Autorul Urbancoliei ne prezintă o Românie în care nimeni nu îţi spune că te iubeşte atunci când eşti copil, o Românie a lucrurilor băgate forţat pe gură. Iubirea faţă de cel din familie sau faţă de vecinul din bloc sunt pentru noi mofturi. Cel mai bun mod în care poţi să-ţi exprimi dragostea pentru cineva e să-l hrăneşti, să-i bagi lucruri pe gură, conchide autorul.

În ansamblu, romanul Urbancolia nu urmăreşte să impresioneze prin temele alese de autor, nici să păstreze firul epic al uni roman de tip clasic. Personajele sunt alese întâmplător, în funcţie de situaţia în care este pus povestitorul. Puţine dintre acestea apar în circuitul complet al romanului. Povestirile lui Dan Sociu sunt aşezate în carte asemenea unei structuri urbanistice. În centrul romanului avem povestea unui tânăr scriitor, care îşi duce veacul citind sticle de vodk şi bere, îndrăgostit de femei pe care nu le poate avea. Romanul capătă contur odată cu încurcatele căi ale urbanului, pe care debutantul îşi lasă liberă, asemenea maşinilor în cu vitezomani, adrenalina memoriei. Autor şi a două volume de poeme, Dan Sociu reuşeşte să se joace, nu abuziv, cu metaforele. Chiar prezenţa unor personaje sau a unor situaţii sunt prin construcţia lor metaforele acestui oraş pe care botoşăneanul îl (re)construieşte.

Paul GORBAN

159p a g i n a

LIVIU NANUCârciuma lui bicuţă şi alte povestiriEditura Brumar, Timişoara, 2008

Pînă acum, pe Liviu nanu îl cunoşteam ca poet. Un poet care se pusese la pîndă ca să observe lumea, cu ironie şi, de atîtea ori, cu sarcasm, dezvaluindu-ne, necruţător, ce se află dincolo de gesturi şi cuvinte. Neconformist, încă de la debutul editorial cu volumul de poeme Îndemn la nesupunere (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2002) şi apoi mai pregnant în ceea de-a doua carte de poezie apăsaţi tasta Any (Ed. Marineasca, Timişoara, 2005) se putea desluşi că avem de-a face cu un poet care-şi impusese un program estetic, prin care ţintea metafizica expresiei artistice. Nu este deloc un lucru simplu să prefaci în poezie un fapt banal de viaţă sau senzaţiile mărunte în faţa acestuia. Un demers postmodernist, veţi spune. Aşa şi este pînă la un punct. Pentru că, după ce faptul de viaţă revăzut în maniera artistică a lui Caragiale se topea în cuvânt, prin asamblarea lui, Liviu Nanu ne îndeamnă să coborîm în profunzimea existenţei unde vom găsi răspunsuri pentru întrebările care ne cotropesc adesea liniştea.

Iată, însă, acu, poetul este părăsit pentru o vreme. Şi nu este chiar deplin spus, pentru că şi în volumul acesta de proză pe care ni-l dăruieşte, el, Liviu Nanu, rămîne tot poet. La fel de întristat de tot ceea ce se poate petrece cu un om în viaţa lui. Cu înţelegere de-a dreptul părintească, aş zice, Liviu Nanu coboară între oamenii mărunţi, în aparenţă, ai provinciei, dar buni ca pîinea caldă, în esenţă. Cârciuma lui Bicuţă (cu ecouri sadoviene ca pretext) este locul magic, fascinant unde eşuează zilnic intelectuali de provincie, alături de profesiunile umile, dar cu experienţă de viaţă laborioase, cu o filosofie de viaţă care încă nu s-a rupt de tot de originea ei rurală. Avem de-a face cu psihologii pestriţe, care poartă doar germenii urbanului, şi acesta deformat, pitoresc în amestecul lui cu mentalitatea rurală, care nu se lasă încă dusă. Scriitorul aduce la aceeaşi masă într-o cîrciumă sordidă pe Săndel, pe Domnul Profesor, pe Dan a lu Naşu, pe Mişu electricianul, pe Poet, pe Bidigaie şi, în capul mesei, pe Bicuţă, spirit tutelar al provinciei, în jurul cărora reinventează lumea unui orăşel uitat de Dumnezeu. Aici, întîmplările capătă dimensiuni homerice, de un haz nebun. Cu măestrie artistică, Liviu Nanu, acelaşi observator rafinat, exploatează întregul arsenal de ticuri, de clişee, de automatisme, în preajma lui Caragiale a cărui lecţie, cum se vede, şi-a însuşit-o în toată aplendoarea ei. Ca şi-n textele maestrului, însă, dincolo, se află o lume chinuită, tragică, măcinată de toate asprimele vieţii de care rîdem pînă la lacrimi.

Concretic, în universul provincial, cu orizontul

jos, scriitorul include orizontul mai redus, al unei cîrciumi de cartier, care-şi trăieşte viaţa exclusiv în prezent, cu toate poncifele lui. Vom desluşi lesne întîmplări şi ticuri din existenţa cotidiană, ştiute, altele reinventate de imaginaţia scriitoricească. De pildă, englezismele sunt transcrise fonetic şi aproape mereu stîlcite. Cu alte cuvinte, pe scurt, comicul de limbaj reintră în text ca tehnică de vîrf, ca să spunem aşa. Sau, cu aceeaşi măiestrie artistică (mai ales în partea a doua a cărţii), este exploatat în toate nuanţele lui comicul de situaţie: în timp ce un apartament este în flăcări, un reporter frenetic îşi chestionează interlocutorul despre viaţa lui trecută sau un consilier al ministrului vine să verifice o reclamaţie şi are impresia că este otrăvit de bătrîna care asalta autorităţile cu tot felul de misive, pentru că se vorbea prin tîrg că şi-ar fi otrăvit soţul. Ei bine, toate aceste personaje care populează acest univers apăsător, îşi etalează, în feluritelel lor chipuri, dramele proprii. Chiar dacă pare că nimic nu se întîmplă aici, în cîrciuma lui Bicuţă unde se spun doar poveşti amuzante într-o veselie generală...

În sfîrşit, să mărturisesc încă un gînd: de la Ion Băieşu şi Teodor Maziliu încoace, Liviu Nanu a izbutit să facă încă un pas în evoluţia genului literar, dezvăluind lumea aşa cum este, măruntă, banală, fascinantă şi tragică.

Liviu COMŞA

Poet profund metafizic, ultimul mare neoromantic al secolului liric douăzeci, cum ne place să-i spunem acestui practicant asiduu al eironului, (desigur în binecunoscutul sens al lui Novalis, acela de a da banalului un prestigiu misterios, iar finitului o aparenţă infinită), Mihai Ursachi a aşezat Poezia în directă legătură cu Sacrul şi cu Misterul Absolut însuşindu-şi astfel postura de sacerdot al spiritului, cu deplină încredere în Inspiraţie. Avem credinţa că şi respectul faţă de inspiraţie (atitudine adînc romantică întîlnită azi la tot mai puţini poeţi ai lumii) l-a ferit de

promo libris

MIHAI URSACHIDin reveririle domnului REditura Princeps Edit, Iaşi, 2009

160pagina

promo librisgrafomanie. Nu s-a îndepărtat de esenţă, de picătura magică sau de acel spiritum verbi, cum însuşi o spune.

În nişte vremuri destul de ostile creatorului adevărat, poetul trăitor în „mahalaua celestă Ţicău” a Iaşilor, cu un aer de prinţ extravagant, de ultim vlăstar al unei familii nobiliare, distant faţă de oricine şi grijuliu faţă de orice privire vandală, a instituit un comportament deosebit al artistului, o distincţie care impunea respect şi ţinea la distanţă pînă şi pe activiştii rutinaţi. A impus, prin urmare, modelul artistului liber de dogme, de prejudecăţi, de ideologii. Astfel şi-a căpătat, în lumea literară, renumele şi calitatea de Magistru, prin ţinuta sa intelectuală impecabilă, prin discursul erudit despre filosofie şi arte, în perioada în care atît de prestant s-a autointitulat „Padişahul întregii Melancolii,/ împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos,/ stăpînitor absolut al regatului Dor/ şi Prinţ Senior/ al Tristeţii”. Mai tîrziu, poetul avea să se autodefinească cu totul altfel: „Acesta e autorul, el duce pe umăr un crin ca pe-o puşcă./ Astfel înarmat, tot ce există îl muşcă/ Adeseori spune: „o, slăbiciune,/ numele tău este artă./ Fiind deci atît de ridicol şi slab, întreprinderea lui e deşartă,/ întocmai ca a zidarului, fratele său,/ care a vrut să clădească o piramidă-n Ţicău./ Dar mai cu seamă, ora îi pare tîrzie, şi mult îi e teamă/ că vremea nu-i pe măsura uneltelor sale modeste./ Deci plin de mîhnire el vă propune această poveste”. Prin urmare, o poveste. Acest mare făuritor de mistere ne propune mereu o poveste, mereu o altă poveste lirică. O essentia nobilis.

Chiar dacă e convins că „Fiinţa în sine nu-şi dezvăluie esenţa”, Mihai Ursachi va continua să creadă alături de Martin Heidegger din Erläuterungen zu Hölderlins Dichtung că „poezia este menirea ctitoritoare a Fiinţei – nu o spunere oarecare ci aceea prin care toate acestea ies în deschidere, despre ceea ce discutăm şi dezbatem în limbajul cotidian”. Pentru el, poezia e act sacerdotal, e ceremonial şamanic. Să-l ascultăm: „Magia şi alcoolul vieaţa’mi guvernează,/ pe care-am început’o studiind filosofia,/ anatomia, dreptul şi vai, teologia,/ dar negăsind în ele nici linişte nici bază.// Sacrificai Venerei şi-am zis: oricum o fi ea,/ sublimă ori sordidă, în trupu’i se ascunde/ misterul fără nume şi coapsele’i fecunde/ în spasmul ca o moarte conferă veşnicia.” (Magie şi alcool). La Mihai Ursachi, referinţele biografice sunt topite în text, devenind componente ale poveştii magice, ca în acest poem de sorginte baladescă: „Trei fraţi pătaţi/ s’au pornit la pădure:/ unul la lemne,/ unul la semne,/ cellalt să’ndemne.// ...Erau

albăstrele pe ceruri şi’n lunci tămîioară,/ la vremea cositului, zorile’n rouă,/ pe luna cea nouă/ fraţii pătaţi au plecat ca să moară./ ...Vremea cositului, roua bocitului...// Unul şi-a luat o povară’n spinare,/ tot lemne uşoare,/ tot lemne în floare,/ tei cu frunza mare./ „Să fie, a zis,/ pentru cei petrecuţi întru vis.” (Trei fraţi pătaţi). Sau: „Noi, Mikado al pădurii, instituim,/ din clipa aceasta, ordinul sacru/ al Crizantemei de Aur./ Splendida Noastră Maiestate/ îl înălţăm pe dulăul Nostru Azor,/ pentru credinţă, deşteptăciune şi vitejie,/ la rangul de Cavaler/ al Crizantemei de Aur.” (Edict).

S-a spus despre poezia lui Mihai Ursachi că e o poezie „îndrăgostită de propriul ei discurs” (Ioan Holban). Poate că aşa este. Dar cu orice poezie originală, autentică, se întîmplă astfel. Născîndu-se dintr-o iluminare şi o revelaţie misterios demiurgică, primeşte totdeodată şi forţa contemplării de sine. Spune poetul: „Vai, vai, ce fruct să fie acesta,/ cu miezul mai mare decît coaja?/ Ce fruct e acesta,/ care trecîndu’şi de margini,/ învăluie Oceanul, Pămîntul, ca pe o nucă/ şi sfera de cristal a Comorii?/ Şi fiinţînd nesfîrşit de afară, dincolo de sine,/ găoacea lui stă în mijlocul miezului/ şi îl mărgineşte...” (Fructul oprit). Spune: „Eu sunt măsura/ cuvintelor, verbum verborum.” Şi mai spune: „Poezia nu’i o brăţară de aur/ Poezia nu’i frunzuliţă de laur/ Poezia cu solzi de balaur// Poezia nu’i o caleaşcă/ Poezia nu este pleaşcă/ Poezia cînd vrea să te pască// Poezia nu’i un ceasornic/ Poezia nu’i ornitorinc/ Poezia ce sfîşie spornic”. Şi iarăşi spune: „Fără teamă, fără speranţă voi povesti povestirea. Aşa cum a fost şi/ cum s-a întîmplat”. Şi: „Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi…”.

Cititorul avizat poate observa cu uşurinţă că prima carte publicată de Mihai Ursachi în 1970, Inel cu enigmă, conţine toate datele poeziei pe care o va scrie în următorii ani, fiecare poem adăugîndu-se ca o piatră la celestul său templu poetic. Inelul cu enigmă era de fapt viziunea misterului iluminat periferic. Casa poetului e de lumină şi mister. El se autonumeşte şcolar întru melancolie şi poartă un ghiozdan cu tăbliţe hitite. Cum am observat, rodul e imaginat cu miezul mai mare decît coaja. De aceea poetul caută mereu „o formulă spre dezlegarea formulelor”. El descoperă legea levitaţiei universale, reuşeşte să strunească maşinăria de foc a destinului şi să descifreze cîntecul trist al căluţului de mare (Hipocampus).

Prin poezia pe care a scris-o Mihai Ursachi a realizat în limba română o Zidire spirituală de neclintit.

Daniel CORBU

161p a g i n a

SUPLIMENT FEED BACK4

Mişcarea în infinit (aforisme)

G r i g o r e V i e r u

162pagina

163p a g i n a

Mişcarea în infinit(aforisme)

*Doamne, eu ştiu că mulţi se roagă bunătăţii şi răbdării Tale numai de aceea că nu pot

linguşi moartea. Şi Tu îi ierţi.*

Lasă-te răstignit, adevărule, poate că astfel te va găsi lumea în sufletul ei aşa cum l-a găsit pe Iisus Hristos.

*O spun să mă audă / Şi plin de floare pomul: „Şi din mormânt voi spune / Mulţimii

adevărul.”*

Cu ce vom spăla morţii când apa se va sfârşi pe pământ? Cu sângele cui?!*

Sfântul Matei spunea că omul n-are voie să despartă ceea ce Dumnezeu a unit. Iar noi suntem atât de despărţiţi.

*Nu mă puteţi răstigni! Pentru că, înaintea voastră, mi-au smuls braţele, mi-au tăiat

picioarele, mi-au retezat capul. *

Dormi pe o piatră, / Câinii te latră; / Dormi pe o pernă mai adâncă/ Omul te mănâncă.*

Războiul imaginat este mai rău decât cel real, pentru că nu are capăt.*

Poate că nici Dumnezeu nu crede în oameni, dar îi este ruşine să-şi nege propria creaţiune.

*Întreaga viaţă ar putea să încapă în palma morţii dacă ar vrea ea s-o desfacă; întreaga

moarte ar încăpea în pumnul vieţii dacă ar vrea ea să-l strângă.*

Adevărul este ca chipul unui mort scump care în vis ni se arată. Îl vedem, dar imediat dispare.

*Nu poţi afla atâtea într-o puzderie de călătorii câte se deschid ochilor într-o meserie dragă

sufletului tău. *

Nu există cea mai frumoasă limbă din lume după cum nu există cea mai frumoasă naţiune – există numai nişte prielnice sau nefavorabile vecinătăţi.

*Când m-am văzut încărunţit, mi-am dat seama că nu pot schimba lucrurile. Sunt însă

fericit că nici ele nu m-au schimbat.*

Dacă moare stropul de rouă fiind atât de curat, cum să nu moară omul?!*

Poate că nimic nu este de văzut în jur în afară de natură. Ar fi extraordinar dacă şi Natura ar gândi la fel despre oameni.

*A cunoaşte înseamnă să poţi deosebi pe cei vii de cei morţi în nişte vremuri când toate se

amestecă şi se învălmăşesc. *

Dibăcia singură nu poate convinge. Cine ar fi crezut cu tot sufletul în Hristos dacă s-ar fi zărit măcar ca umbră în ochii Lui dibăcia?!

*

164pagina

Dispreţul neputincios este poşirca din care se îmbată repede sfrijiţii, bicisnicii, slăbănogii, prăpădiţii.

*Oamenii care amar de vreme sunt hrăniţi cu fârâmiturile dreptăţii încep a se mulţumi cu

ele, ba chiar le şi sfinţesc la biserică.*

Până la urmă, îţi obosesc mâinile pălmuind pe cel cu două feţe – el nu simte nimic dacă nu-l pleşneşti peste bot.

*Cei care iubesc târziu îşi mută steaua dragostei de pe un umăr pe altul aşa cum

procedează eroii cu steagul ţării.*

Oare cum se iubeau oamenii primitivi fără cuvinte şi fără minciuni?! Şi cum mureau oare neplânşi de nimeni?!

*Aşa-i iubirea: / Rupe-ngrădirea! / Iar tot ce-i sărut / Nu ştie de Prut.

*Natura, ca şi copiii, face uneori şi pozne. Dar ea nu poate fi pedepsită ca ei.

*Găsind un gând, nu zac zile întregi în bucuria de a-l fi găsit, ci mergi înainte pentru a

muri departe de el lăsându-l astfel curat.*

Sunt oameni care îi împing pe alţii din urmă fără să ştie – şi unii şi alţii – încotro merg. *

Beethoven spunea despre Napoleon: „Ce nenorocire că nu mă pricep în arta războiului ca în muzică! L-aş birui”.

*În literatură prudenţa se asociază cu puţinătatea harului, dacă nu chiar cu neruşinarea

de a nu te lepăda de scris. *

O nelinişte pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă simt fericit. Oare aceasta să fie esenţa fericirii?!

*A vrea să afli adevărul este ca şi cum ţi-ai scoate propriii ochi şi l-ai arunca peste zid ca

să vezi ce se întâmplă acolo. *

Un nume curat – iată care este ţărâna cea mai uşoară pe pieptul celui coborât în pământ. *

Mai uşoare ca viaţa sunt numai visarea şi iluzia pe care n-au curs niciodată sudoarea muncii.

*Nu-i cu putinţă să ajungi la Hristos lăsându-ţi copiii acasă în grija altcuiva.

*Mai uşor să mori decât să compui un cântec frumos. Mai uşor să com-pui un cântec

frumos decât să răspunzi pentru el. Mai uşor să răspunzi pentru un cântec frumos decât să nu-l fi putut nicicând compune.

*S-a constatat că din rândul celor mai nenorocite domnişoare fac parte cele care ziua sunt

frumoase, iar noaptea proaste.*

Retează căpăţâna clevetitorului şi ea totuna va sări să te muşte. *

Nu primesc nimic din ceea ce nu mi se cuvine. Pomana o resping ca pe un dar al morţii. *

Ne lingem cu plăcere de miere degetele fără să ne întrebăm dacă mierea a fost culeasă din florile pădurii sau din cele crescute în cimitir.

165p a g i n a

*Ciudată mai este şi libertatea noastră! Suntem liberi ca şi cum am muri pentru ea.

*Dacă eşti disciplinat în luptă, vei fi la fel şi în iubire. În rest, poţi să te mai şi joci.

*Înfrânt în război, te vei întoarce acasă; înfrânt în iubire, n-ai unde să te întorci.

*Când eşti însetat, nu te întrebi din care locuri e apa.

*Natura este mai vie decât omul; de o mie de ori mai vie decât ştiinţa şi de un milion de ori

mai puternică decât împăraţii. *

Frica îţi înmoaie oasele, care pot fi uşor împletite în propria coroană de pe mormântul propriu.

*Nu se vedea cerul de negura steagurilor roşii. Cerul şi America erau două ţări ascunse

complet vederii noastre. Nu ştia nimeni ce se întâmplă în ele.*

Unica răzbunare împotriva omului pe care o accept este cea a Naturii.*

Lucrându-ţi cântecul cu toată asprimea cugetului şi cu toată senină-tatea inimii, nu vei zăbovi mult în neîmplinire.

*Ne-am ţinut veşnic de Limba Română într-un deşert aprins în care singura umbră era

umbra ecoului.*

Au fost imitate pe pământ stelele cereşti la fel mişcarea lor astrală pe cerc, dar în locul lor s-a rotit nebunia.

*Dacă ar fi în stare, mortul din coşciug s-ar şterge de sărutul multora.

*Făcându-mă frate cu dracul, aleg numai puntea care mănâncă draci.

*A venit un nou secol care se urinează şi el în spatele caselor noastre. Acelaşi miros urât.

*Dar oare nu pricepi, domnule, că volumul dumitale de versuri este un mort care nu poate

fi ţinut în casă mai mult de trei zile?!*

Iuda a trădat întâi pe Hristos, apoi pe Diavol, spânzurându-se. Aceeaşi greaţă pentru el – şi a Raiului şi a Iadului!

*Să fie primitoare şi blajina casa ta. / Dar pragul sfânt al casei la poartă nu-l uita.

*Cuvinte-mi vin în graiul cel străin. / În graiul meu mulţimi de gânduri vin.

*Chiar dacă toată făptura noastră ar fi acoperită de ochi ca pomul de flori, tot n-ar putea

să încapă în ei întreaga frumuseţe a clipei.*

Drama societăţii basarabene constă în faptul că nici competenţa gu-vernanţilor nu are nişte solide temeiuri profesioniste, nici pregătirea şi ce-rinţele populaţiei nu-şi au izvorul

în adâncimea problemelor naţionale.*

În hohotul lor nisipos mi se pierd urmele ca într-un pustiu. Tânjesc după scânteierea unui rodnic surâs.

*Chiar marea va muri atunci când îşi va uita copilăria ei: izvorul.

166pagina

*Când vom afla din care adâncuri şi taine izvorăşte muzica, atunci vom afla totul despre

Dumnezeu.*

Există o disciplină a caracterului adevărat asemănătoare cu disciplina soldatului de gardă, a sângelui care hrăneşte inima şi a rotirii planetelor în Univers.

*Nu dispreţui şi nu respinge adevărul pe care nu-l înţelegi şi mai ales nu-l urî sau nu râde de

el; uită-te mai atent în ochii lui şi vei vedea că ei sunt umezi.*

Vrednică este bătrâneţea care poate lupta, dar îi este ruşine să învingă pe tineri.*

Gloanţele sunt găinaţul cel mai scârbos al omenirii care se crede o pasăre neasemuită.*

Câţi sfinţi şi câţi martiri are Dumnezeu nu ştie nici El dacă numărăm şi pruncii măcelăriţi în pântecul femeilor.

*Să ierţi duşmanul învins nu atunci când plânge, ci când râde, fiindcă atunci fii sigur că a

înnebunit.*

Lacrimile noastre – atât a mai rămas curat în apele Prutului.*

Poate că cea mai frumoasă viaţă seminţa şi-o trăieşte în zborul dintre palma omului şi pământul care o aşteaptă.

*În casa în care se află un mort musafirul este un mort de prisos.

*Chiar dacă s-ar întoarce marea cu fundul în sus, tot n-am găsi în ea perla râvnită a

dreptăţii.*

Există o primejdie care merită preţuită: cea care îţi deschide ochii spre adevăr.*

Stau printre oameni nu pentru că n-aş putea să trăiesc fără ei, ci pentru că nu înţeleg graiul celorlalte animale.

*Perele pădureţe şi regimurile comuniste sunt bune numai atunci când pică.

*Uneori, în luptă, succesul victoriei îl hotărăşte mortul care întrece numeric numărul

morţilor taberei adverse.*

Trădarea în dragoste, războiul şi moartea nu pot fi trecute pe curat ca poezia. *

Mirarea este locul cel mai plăcut unde se joacă poeţii.*

În război trebuie să ai un râu al copilăriei în care să te poţi spăla de sânge. *

Împăcarea între doi soţi după un lung război arată ca şi frunzele toamnei, care sunt frumoase, dar totuşi căzânde.

*Eroismul inimii creştine nu are vreme nici de fală, nici de regret – el este expresia clipei

desăvârşite în care nu mai încape nimic altceva decât strălucirea sacrificiului.*

Propria bunătate este ca şi bătăile inimii, pe care le simţi numai atunci când eşti hăituit.*

Farmecul gratitudinii trebuie căutat numai în strălucirea sobrietăţii ei.*

167p a g i n a

Am căutat nu atât adevărul aflat pe fundul mării, cât chipul său strălucind în oglinda unui izvor.

*Uită-te în ochii graiului tău până când te va recunoaşte şi va izbucni în plâns.

*A gândi înseamnă a plânge de bucurie în mijlocul altei naturi.

*Inşii care luptă împotriva limbii lor trebuie îngropaţi, când mor, în locuri cât mai ferite şi

cât mai adânci, ca pe cei seceraţi de ciumă.*

Trebuie să ai destul timp liber ca să aştepţi ziua de mâine.*

Orgoliul este singurul animal pe care-l hrăneşte omul fără să aibă de pe urma lui vreun folos.

*Îţi trădezi oare patria zburând mai sus de gloanţe?!

*Gloria greşită ţine atât cât ţine vremea greşită.

*Povara gloriei şi povara invidiei sunt la fel de grele.

*Cuvântul este centrul Universului, după cum seminţa şi sâmburele sunt centrul fructului.

Sentimentul ruşinii este oglinda unei dureri educate. *

Cunoaşterea este ca şi naşterea: plânge întâi, râde apoi.*

Oamenii sinceri cad împiedicându-se de propriile naivităţi, cei inteligenţi le amână şi numai înţelepţii scot şi ceva bun din ele.

*Vieţuiesc în limba mea, acţionez în limba mea; de la un cuvânt până la altul se întâmplă

toate minunile Universului în limba mea. *

Elocinţa – un dar primit; obscuritatea – un dar promis. *

Dacă semeni o slovă şi nu răsare nimic, ori cuvântul e sec, ori pământul.*

Primul copil este mai frumos ca prima dragoste. *

Pierd războiul acei care, câştigându-l pe jumătate, stau şi îşi plâng morţii în cealaltă jumătate a lui.

*În război sângele celor care se luptă între ei se amestecă şi se pierde-n pământ.

*Este ceva duios de asemănător în felul de a privi al femeii la copilul din leagăn şi la soţul

ei care doarme. Somnul are înfăţişarea unui copil liber.*

Orice copil moşteneşte mai multe calităţi din partea mamei, şi pe locul întâi se află dorinţa de a fi mângâiat.

*Războiul n-ar fi atâta de îngrozitor dacă n-ar exista pe faţa pământului mame şi copii.

*Există o singură uriaşă cultură: religia. Restul e disperare, neputinţă, ceaţă, graniţă, port în care

nu te aşteaptă nimeni.*

Există două feluri de curaj: unul de a face prea multe în viaţă stârnind invidia celorlalţi, altul

168pagina

– de a nu face nimic, stârnind dispreţul public.*

Trebuie să învingem bucuria izbânzii pentru a rămâne oameni.

De fapt, trăim cu toţii într-o singură patrie care este obişnuinţa cu viaţa şi moartea.*

Viciul roade frumuseţea fizică, zăpăceşte căile vieţii, sluţeşte Natura şi nu are fericirea de a gusta odihna şi dulceaţa duminicii.

*S-a întors frica prin părţile noastre spunând că i-au plăcut locurile şi oamenii de aici. Şi

nu mai pleacă.*

Ferice de cei care grăiesc singuri – au cu cine vorbi.*

Câte păsări vii puteau să cânte într-un copac preschimbat într-o carte proastă.*

Deşi nu se iubesc, viaţa şi moartea se ajută între ele ca doi soţi care se urăsc, dar trăiesc sub acelaşi acoperiş.

*Cel care te îndeamnă să te împaci cu duşmanul tău, se teme şi de tine, şi de cel care nu

are ochi să te vadă.*

Dumnezeu a îngrămădit pe Pământ toate frumuseţile naturii şi n-a lăsat pe Lună nici un copac căruia să-i sărute fiecare frunză nebunii care vor să lepede pământul.

*Un râu la două ţări şi un câine la doi stăpâni sunt două lucruri diferite.

*Pentru a găsi ceva de preţ este mai uşor să sapi în gloria străină decât în propriul orgoliu.

*Este mai primejdioasă turbarea la om decât la câini, fiindcă omului nu-i poţi crăpa capul.

*Ajuns pe culmi, cei de jos ori vor aştepta nerăbdători să cazi, ori te vor trage cu cangea

spre ei. *

Într-o mare primejdie oamenii ori se răzleţesc, se descumpănesc, ori abia atunci se unesc. Mai întotdeauna pericolul îi găseşte nepregătiţi.

*Groapa lor de gunoi a devenit ochiul pe care ni l-au scos.

*Gluma răutăcioasă este un păduche aruncat pe cămaşa altuia.

*Un gând măreţ poate trăi singur o veşnicie, ca Dumnezeu în Ceruri.

*Când vine ziua îngropării mortului, nu mai aşteptăm să treacă ploaia.

*Legea poate atât cât poate poporul, nu mai mult.

*Din trei morţi unul a murit pentru că nu ştia pentru ce moare, altul pentru că a fost scos

cu forţa din casă, iar altul pentru că era flămând.*

Pe femeia care poate să nască, dar nu doreşte un copil, nici Dumnezeu nu ştie cum s-o judece.

*Dacă n-ai ochi să vezi pe cineva, nu folosi dinţii pe care-i mai ai.

*Omul n-ar putea trăi singur nici în rai; cu atât mai mult în iad, unde toţi se scarpină unul

169p a g i n a

de altul. *

Moartea, îngâmfarea şi dispreţul n-au dispărut niciodată de pe faţa pământului. Dar moartea cel puţin nu se bagă-n ochii nimănui – ea se strecoară neobservată, te ia şi nu-i

vezi rânjetul. *

Cugetarea adevărată e ca raza tainică a stelei care e mulţumită că străpunge bezna, chiar dacă nu o poate distruge definitiv.

*Nu osândiţi omul în care sălăşluiesc laolaltă robul şi răzvrătitul. Încurajaţi-l pe cel de-al

doilea. *

Pământul primeşte pe toţi morţii. Cerul alege. *

Viitorul omenirii nu are martori, de aceea nu poate fi nici lăudat, nici judecat. *

Multe nu trebuiau să vină pe lume. Şi în primul rând fiul nerecunoscător. *

Singura frumuseţe şi fericire neatinsă de săgeţile invidiei este jocul copiilor.*

Lumânarea la capul mortului – o luminoasă şi scurtă copilărie a lui când el nici pământului, nici cerului nu trebuie să dea socoteală.

*A nu putea plânge este ca şi cum nu ai avea copii; a nu putea râde e ca şi cum nu ai avea

ţară.*

Nu s-a pomenit ca cineva să străbată înot oceanul ori să ajungă într-o singură viaţă la capătul graiului său.

*Forţa de a te ridica zdrobitor deasupra rivalilor tăi se sprijină pe pământul pe care ei nu-l

simt sub picioare. *

După ce ai văzut moartea cu ochii şi ai scăpat viu din ghearele ei, eşti gata să o săruţi şi pe ea.

*Iertarea în iubire este unul din darurile care se potriveşte mai mult pentru Dumnezeu. Iar

Dumnzeu e plin de daruri.*

Tot ce e greu de iertat, e greu şi de uitat.*

Mă interesează descoperirea unei planete noi numai în măsura în care există pe ea extratereştri, ei fiind ultima speranţă a mea.

*Ploaia cu soare este frumoasă, dar fără putere roditoare. Tot astfel este şi în artă.

*Mila preschimbată în datorie, datoria preschimbată în obişnuinţă; obişnuinţa

preschimbată într-un drum înfometat veşnic de tine însuţi. Lasă-te în voia acestei înfometări.

*Cu flori în mână mi-a venit tristeţea-n zori. / Mi-a spus: „Tu ai iubit şi meriţi aste flori”.

*Sunt ochii mării frumoşi, dar mergem după apă la izvor.

*Cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o

mamă.*

170pagina

Omul fără casă merge uşor la război, dar se şi predă la fel.*

Copilul dacă ascunde pâinea, căutaţi-o în cuibul rândunicii.*

Ceea ce făgăduim unui copil sau mamei - să nu fie mai departe de mâinile noastre.*

Nu se poate ca tu să fi ajuns acasă la prunci, iar fericirea să fi rămas în urmă.*

Nu cunosc un dar mai frumos din partea unui musafir străin decât acela care-mi elogiază Ţara în limba casei mele.

*Plec zilnic la câştig în minele de aur ale graiului meu.

*Tot lemnul cu glasul şi cu focul său.

*Patria este ca un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă.

*Gloria fără patrie este ca frumuseţea femeii: niciodată nu ştii ziua în care se va stinge.

*Uşor rătăceşti în ţara ce nu încape în jurul unei singure pâini.

*E bine să înveţe un popor de la altul, nu e bine să înveţe un popor pe altul.

* „Acesta e soarele”, spunem copiilor, şi nimeni nu-ntreabă: „De ce?”

*Un om, în nesfârşirea zvâcnitoare a Universului, nu este nici mai bun, nici mai frumos,

decât un pom înflorit.*

Rupi floarea ieşită prin gard - superi stăpânul, o laşi - superi floarea.*

Nu simt mai puţin frumoase lacrimile iubirii în ochii mai puţin frumoşi.*

Femeia şi floarea, cartea şi femeia trebuie admirate de unul singur, în tăcere.*

Onoarea merge desculţă prin tăciunii aprinşi fără să-i pese dacă lasă ori nu urme în ei. *

Nu am mai scumpă amintire de la mine decât propria-mi umbră.*

Răbdarea este mândria ascunsă.*

A fi zilnic frumos şi simplu - ce trudă!*

Bicisnicul este de obicei sau prea modest, sau prea obraznic.*

Povaţa este o suferinţă, iar nu o meserie.*

Cum să-ţi întind mâna, când mi-ai bătut-o în cuie?!*

Din partea din care mi-au scos un ochi mi-au adus mireasă nouă. *

Sunt indivizi care nu dorm în linişte decât pe căpătâiul umplut cu pene smulse din aripile privighetorii.

*Şarpele s-a încolăcit de plăcere pe bolovan, iar prostul crede că i-a făcut loc.

*Ferească sfântul să aibă şarpele aripi ca privighetoarea!

171p a g i n a

*Nu cu pâine se aruncă în câine.

*Viermelui, chiar dacă nu strică sămânţa din măr, tot îi place să şadă lipit de ea.

*După ce că i-am dus în cârcă, mai aştern şi faţa de masă pe spatele meu.

* Bezna are o singură culoare, lumina - o mie.

* Suferinţa stăpâneşte numai pe jumătate viaţa, dar o iubeşte îndoit.

*Nu se poate ca fericirea vitează să nu ascundă în adâncul ei vreo suferinţă.

*Sufletul rănit naşte mărgărit.

*Lacrima nu este altceva decât sarea ce păstrează nealterată frumuseţea omului.

*Mi-au măsurat întâi grădina, apoi icoana, iar la urmă şi lacrima.

* Sunt mai trist decât par şi par mai sătul decât sunt.

*Omul poate adormi în mijlocul rugăciunii, în ceasul unei vânători, sau chiar mergând, dar

niciodată nu va aţipi numărându-şi banii.*

Legile drepte ale unui stat sărac nu pot învinge într-un război, dar lumea le va slăvi ca pe-o izbândă.

*Singurul lucru care apropie pe înţelept de lumea simplă este că şi acesta sforăie cu gura

căscată atunci când doarme.*

Ecoul nu poate fi ars pe rug.*

Totul poate fi imitat în artă în afară de propria ei respiraţie, care nu are formă, nu are conţinut – are numai propria ei căldură.

*Nu este uşor să împingi vremea din urmă care mereu se varsă şi se împrăştie pe drum.

*Numai amintindu-ţi ceva neobişnuit de frumos legat de tinereţea unei femei, poţi purta

drăgăstos palma peste asprimile ridurilor ei.*

Cel care a iubit cu adevărat poate spune că a zărit printre stele rotirea adevărului.*

Ochii femeii care par că râd şi plâng concomitent, că blestemă şi se roagă lui Dumnezeu în aceeaşi vreme, că mor şi înviază în aceeaşi clipă – aşa arată culmile fericii în momentul

unei dragoste adevărate.*

Am învins în toate războaiele şi numai în pauza dintre ele am simţit că mor gândindu-mă la femeia pe care o iubesc.

*O femeie trebuie să ştie că este mai bine să aibă nişte ochi mai puţin atrăgători decât

nişte ochi fascinanţi, dar înecaţi în lacrimi.*

Vine războiul gheţarilor. Degeaba s-a murit în atâtea bătălii.*

Dacă vrei ca lumea să-ţi stea la picioare, urcă pe cruce.*

172pagina

O mie de revoluţii nu valorează cât un izvor curat, un pom înflorit şi un ceas de iubire.*

A trăi în bună înţelegere cu oamenii este o datorie. A te învoi până în clipa morţii cu propriii copii este o binecuvântare a Lui Dumnezeu.

*Se rătăceau pogoanele şi viile noastre printre atâţia iepuri în copilăria mea.

*Dacă musafirii ar putea să zboare ca şoimii, am rămâne fără oaspeţi.

*Crezi că se îndulceşte zgârcenia ta dacă pui o linguriţă de miere în ea?!

*Uşor să ocheşti într-o ciocârlie ridicată sus în văzduh şi stând încremenită în cântecul ei.

*Nu mai are nici un rost împreunarea palmelor pe pieptul mortului. Trebuiau împreunate

când erau vii, ca să poată rupe lanţul...*

Zâmbetul se sfieşte, rânjetul se crăceşte.*

La unii norocul grohăie ca porcul.*

Atunci când vine un duşman din faţă şi altul din spate, roteşte-ţi bâta.*

Poate că pierderea anotimpului de iarnă e mai dureroasă decât pier-derea Basarabiei, pentru că averea dalbei ierni am putea să n-o mai vedem niciodată.

*Când vor seca râurile, va veni şi rândul mării să moară.

*Ăsta când o să dea ortul popii, o să-l plângă până la groapă lingura.

*Aţi observat ce păsări au nimerit în închisoarea coliviei? Cele mai frumoase!

*Dacă nu pârâie copacii, dacă nu geme pădurea, dacă nu sare din locul lui cuibul

privighetorii, furtuna nici o plăcere nu are.*

Sunt oameni care seamănă cu cârtiţa: sapă, dar nu se văd. Şi tocmai de asta sunt mai primejdioşi.

*O singură dată în toate veacurile dăinuirii lor s-au mirat şi imperiile: atunci când s-au

prăbuşit. „De ce?!” – se mai aude şi azi ecoul mirării.*

Se pare că viaţa întreagă ne pregătim să ne naştem, pregătindu-ne, de fapt, să murim.*

Dacă Hristos ar muri mereu şi-ar învia în fiecare primăvară ca iarba, miracolul ar dispărea.

*Instinctul este ca pârâiaşul: îţi răcoreşti picioarele în firul de apă, dar nu te poţi scălda

ca-n apele limpezi ale raţiunii.*

Norocul este prea simplu pentru a putea fi trimis la o muncă de mare şi complicată responsabilitate.

*Bun sau rău, în clipa când moare, omul nu simte ajutorul nimănui – nici al Lui

Dumnezeu, nici al Necuratului, simte numai că moare.*

Doi ochi merg pe acelaşi drum; doi gemeni vor merge pe căi diferite.*

173p a g i n a

Cu mine personal se întâmplă lucruri ciudate: stânga politică vrea să nu fiu sărac şi-aş putea să nu fiu; dreapta vrea să nu fiu bogat şi-aş putea să fiu.

*Nu ştiam că harul este atât de necruţător şi crud şi cere la fel de mult de la om ca

moartea.*

Am ieşi cu pâine şi sare înaintea extratereştrilor. Că ceilalţi, cu câte steaguri, cu atâtea păcate veniseră.

*S-au dus şi roşiile astre/ Când se-ascundea ce-mi este drag,/ Când tot haragul viei

noastre/ Era împodobit ca steag.*

Aş vrea să-mi trăiesc din nou viaţa, dar numai pentru a o vedea pe mama.*

A imita înseamnă a te urî pe tine însuţi.*

Unul din ei a turbat: ori câinele, ori stăpânul, de vreme ce câinele muşcă mâna acestuia.*

De ce-mi măsuraţi nasul, ştiind că Necuratul din voi are o coadă atât de lungă?!*

Cadoul, jurământul şi ochii frumoşi – poveri mari.*

În război nu te poţi preface mort, că eşti repede îngropat.*

Un mort plâns de mulţime încă poate schimba ceva în lumea asta.*

Aud sinistre şoapte./ Cumplit mi-e semnul sorţii –/ Ca un bandit în noapte/ Oprit în faţa porţii.

*Şerpii şi omul / Cu suflet puţin / Veninul întruna în gură îl ţin.

*Natura este patria pe care o simt, o trăiesc şi o înţeleg şi copiii cei mai mici.

*Meritul nu se înscrie pe steag, meritul poartă steagul.

*Nu ştim cum e în rai şi-n iad,/ Vedem doar stelele cum cad,/ Cum frunze cad şi noi

murim./ Mai mult nimic, nimic nu ştim.*

Omul cu adevărat fericit este acela căruia nu-i vine să creadă că-i liber.*

Dacă o revoluţie reuşeşte să scrie o carte bună, să zică bogdaproste.*

Dacă e să-ţi alegi cea mai frumoasă şi cea mai primitoare ţară, pune ochii pe meritul propriu, căci nu vei greşi.

*Pământul care refuză să ne întoarcă roada ori nu ne cunoaşte bine, ori îi e lehamete de

noi.*

Lucruri nemaipomenite nici tinereţea, nici bătrâneţea nu pot săvârşi. Este ceva la mijloc mai presus de zburdălnicia uneia şi cuminţenia alteia: forţa maturităţii.

*Nu eşti orb atâta vreme cât ştii cine ţi-a scos ochii.

*Poţi muri oriunde în lume – aceeaşi singurătate. Dar nu şi aceeaşi părere de rău ca acasă

la tine.*

174pagina

Nu cred că Dumnezeu s-a supărat foc pe ateişti. Dovadă este şi faptul că i-a lăsat să se joace. Dar le-a stricat totuşi jucăria imperiului.

*Libertatea e ca şi copilul: să nu-i îngrădeşti elanul, jocul, fantezia, vrerea, mişcarea în

spaţiu, dar nici singură şi de capul ei să n-o laşi.*

Putinţa de a aprinde lumânarea de la flacăra unui trandafir – iată ce este poezia.*

Poezia este locul de taină unde se întâlnesc cuvintele care iau nişte hotărâri mari şi importante pe care nu le pot lua celelalte arte.

*Vom străluci puternici/ Ca-naltele cascade!/ Din adevăr lua-vom/ Ce ştim că ni se cade.

*Există un geniu al poeziei basarabene şi el trebuie căutat în poemele care slujesc esenţa,

mai puţin preocupat de răsfăţul lingvistic. Ai crede că poezia Basarabiei, în partea ei bună, a şcolit în acest sens la poezia lui Bacovia.

*Trebuie din când în când să fulgere pentru a se vedea la faţă românii în desimea beznei.

*Îmi ştiu preţul, dar n-am atâţia bani să mă plătesc.

*Sub ochii îngroziţi ai Limbii Române adevărul s-a sinucis de atâta nedreptate.

*Scurtă vreme se bucură de soare roua. În schimb, viaţa ei este atât de curată şi

strălucitoare!*

În clipele înmormântării ploaia plânge uneori moartea unora şi-o aplaudă pe capacul sicriului pe a altora.

*Trei mari izvoare – poezia, filosofia şi experienţa de viaţă – se vor uni în unul singur atunci

când hotărăsc să nască perla unui aforism.*

Muzica poate înlocui pe toate celelalte arte. Totuşi e bine că există şi alte arte ca martori ai ei cinstiţi şi avizaţi.

*Îmi povestea unchiul Petrea, fire profund religioasă, că la război trăgea cu arma în sus. Ca

nişte îngeri, gloanţele sale plângeau de sus morţii de jos.*

Nimeni nu poate zbura atât de sus încât să nu-l poată vedea pământul şi să-l poată zări cerul.

*Nu există singurătate în care n-ar mai fi cineva.

*Poţi întâlni pământ sărăcuţ, dar nu şi cer sărăcuţ deasupra capului.

*Înaintea celui care seamănă să meargă numai seminţele.

*Până şi melcul lasă o cărăruie argintie după el.

*Zboară cu treabă prin spaţiu nişte farfurii, iar unii şi-au pregătit lingura.

*Răbdarea îndelungată se preschimbă-n lene.

*Lauda străină i-a acoperit ca nişte epoleţi umerii, n-a mai rămas loc pe ei pentru mâna

fratelui său. *

175p a g i n a

Zavistnicul până şi ochii din cap ţi-i numără.*

Ura strâmbă gura.*

Nu poate sări întunericul peste creasta cocoşului ce-a cântat zorilor.*

Motanul a cărunţit stând la pândă, iar peştii în apă dau fără grijă din coadă.*

Nimic nu supără mai tare pe om ca muzica merelor vecine căzând pe acoperişul său.*

Nu există un cititor mai sârguincios ca literatul pizmuitor.*

Nimic mai iute ca frica, dar pâra, când vrea, ajunge ea întâi.*

Ferească sfântul să curgă marea în râu, iar nu râul în mare. *

Poartă-ţi cu demnitate bătrâneţea, iar nu arunca jos, în capul florilor, omătul din creştetul ei.*

Când naşte sămânţa de grâu, nici Soarele nu stă alături.*

Un epitaf: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”.*

Arta să fie simplă, dar nu mai simplă ca pâinea.*

Furtuna este marea în care se scaldă muntele.*

Poţi pierde o stea din ochi, dar cerul întreg cum să-1 pierzi?*

Ghiocelul a scăpat din ghearele iernii, dar întreabă-1 unde i-i mirosul.*

Numele să-şi urmeze ca un câine bătrân şi plin de credinţă stăpânul, iar nu să alerge cotei înainte, ridicându-şi piciorul la fiece tufă.

*Coliba păstorului şi gloria nu au intrări secrete.

*Ceea ce nu înţelegem într-o poezie este sau cu totul real sau cu totul ireal.

*Lucrarea în cuvântul poetic este ca truda plămânilor în aerul iernii: tragem în noi faptul

rece de viaţă şi-1 expirăm înfierbântat afară.*

Întâi să lucească pe vârful peniţei stropul cel roşu al sângelui meu, pe urmă roua pe iarbă.

*Soarele nu poate răsări fără Pământ.

*Întâi pâine, apoi măsline! Întâi cântecul mumei, pe urmă al lumii.

*Nu pentru că am ochi albaştri îi sunt mamei drag.

*Femeia, chiar dacă are geniu, tot la copilul ei ţine mai mult.

*Dacă mama ta îţi este numai prieten, atunci tata cine îţi este?

S-ar putea crede că întreaga natură a trudit la zidirea Limbii Române.*

Cât caracter, atâta ţară.

176pagina

*Întâi vezi dacă poţi stăpâni şi îngriji un stup de albine, apoi să tragi cu ochiul la tronul

Ţării.*

Din ciornă pe curat ne rescrie moartea.*

Una din cele mai mari satisfacţii ale mele este că Divinitatea şi Moartea nu pot fi linguşite.*

Românul dezmiardă şi drăgălăşeşte până şi pe diavol - l-a numit Michiduţă - crezând că astfel îl îmbunează. Pe dracu!

*După ce pleacă stăpânii, nu mai latră câinii.

*Nici o mamă nu doreşte ca fiul ei să moară - fie ca trădător, fie ca erou.

*Poţi iubi pânâ la Dumnezeu, dar este cu neputinţă să şi gândeşti până la El.

*Doi sunt cei care pot muri de plăcere, scărpinaţi: porcul şi graniţa de la Prut.

*Este greţos orice găinaţ căzut pe noi - fie de cioroi, fie de privighetori.

*Poezia pe care o simţi este ca şi înţeleasă.

*Văd aura furnicii care poartă însemnele tainei şi măreţiei.

*În noianul de lacrimi se nimereşte şi câte una de aur.

*Eu n-am trecut Prutul – l-am sărit.

*Prostul tot bate o dată din palme până la capătul rugăciunii.

*Nu am un renume atât de puternic încât să mă spânzur de el.

*Să nu pierzi ocazia de a fi bătrân, să nu vrei cu orice preţ să rămâi tânăr.

*Se urăsc între ele femeile, dar se omoară bărbaţii.

* Pe om dacă-1 scarpini puţin cu banul, se-ntinde şi-ncepe să geamă ca porcul.

*Dacă ar număra banii pe om, nu i-ar ajunge nici de pâine.

*Exilul e dulce pentru cine ştie că-1 aşteaptă Ţara.

*Nu dracul din pragul casei mele mă supără, ci chiotul său.

*A-nvăţat banul prin toate şcolile şi tot bre îi spune lui tat-su.

*Banul dacă vrea, îl trage de mustăţi pe general şi generalul nu zice nici pâs.

*A murit banul dar până la groapă a înviat.

*Ne lipsesc mereu banii altora.

*Oamenii care mă iubesc şi oamenii care mă urăsc mă cred fericit - de ce le-aş răpi

bucuria sau mâhnirea?!*

177p a g i n a

Mai degrabă înţelege dovleacul cu două frunze decât prostul cu două urechi.*

Românul îşi cheltuieşte viaţa dovedindu-şi dreptatea.*

Aş vrea să trăiesc încă o viaţă, dar să nu ştie nimeni.*

Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o înveţe şi rusul.*

Poetul să fie subţire şi fin, dar să nu să se ia după lucrarea păianjenului.*

Fac parte din elită prin faptul că vorbesc, gândesc şi simt româneşte.*

În biserică şi la şcoală nu este nimeni de prisos. *

Îmi sunt dragi toate ţările, pentru că în oricare din ele aş fi putut să mă nasc, fiecare din ele putea să-mi fie patrie.

*România este o ţară plină de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie şi graniţe.

*Basarabia este un copil înfăşat în sârmă ghimpată.

*Prima iubire este ca alfabetul din care copilul nu cunoaşte încă toate literele.

* În fiecare clipă iubirea e altceva, spre deosebire de ură.

*Dacă sunt doi domnitori în ţară, se va găsi şi-al treilea.

*Căzând din cinstea Ţării azi, din har chiar mâine vei cădea.

*Femeia nu este nici mai bună, nici mai rea decât bărbatul - este mai scumpă.

*Două lucruri sunt imposibile: a vedea cu ochii pe Dumnezeu şi a povesti dragostea.

*Dacă femeia este o carte, nimeni n-a ajuns la capătul ei.

*Femeile sunt toate la fel, poate de aceea nu o găsim niciodată pe cea căutată.

*Doi copii încap în braţele mamei, şi doi fraţi nu încap într-o ţară.

*Nu există nici floare, nici mamă urâtă.

*Femeia deapănă pe coarnele dracului şi dracul stă cuminte.

*Mă tem mai mult de coada lui Michiduţă decât de coarnele sale.

*Este plin de medalii ca de râie.

*Sunt mai mare decât păcatul meu, nu mă înghesuiţi în el că nu încap.

*Este inuman să propagi prin cărţile tale ideea sinuciderii, iar tu să rămâi în viaţă.

*Preţuiesc mai puţin ca trandafirul, de vreme ce nu sunt încă retezat ca el.

*Gloria este ca şi coada păunului - atrage atenţia dar nu înflăcărează inima.

*Am văzut canibalul ştergându-se la gură cu poeziile mele, imaginându-şi că m-a înghiţit.

178pagina

*Poate veni gloria după moarte şi poate veni moartea după glorie.

*Au venit cu purcel şi căţel. Şi cu tot cu graniţă.

*A vroi să mori e ca şi cum ai vroi să miroşi toate florile din lume.

*Există o coroană ce nu poate fi moştenită - aureola.

*Există într-adevăr un duh al casei: cartea.

*Trebuie să arunc ca pe-o cârpă murdară ziua în care ne-am întâlnit.

*Să ceri sfat şi furnicii.

*Piciorul gol să nu apese capul şarpelui.

*Dacă urăşti lumea şi nu te faci pustnic, eşti rău cu adevărat.

*Este mai uşor să mori pentru Patrie decât să lupţi pentru ea până la capăt.

*Acolo unde poate zbura şi ajunge o inimă îndrăgostită, vulturul nu cutează să se avânte.

*Este abstractă pacea fără bucuria libertăţii

*Ţara nu este o râmă pe care să o tai în două fără să ucizi şi viaţa ei.

*Pentru a nu te împiedica de nimeni şi de nimic, trebuie să poţi zbura.

*Poetul doreşte să moară pentru ţară, martirul moare.

*Oriunde marea e la fel, ci altul orice munte.

*Sunt oameni care nu pot fi găsiţi decât în buzunarul cuiva amestecaţi cu mărunţiş.

*Bunul-simţ ori înţelege bătrânii, ori îi lasă în pace.

*Atunci este cel mai tare supărat românul, când se răsteşte la măgar să mai aştepte şi el

după ce a pus porcii la masă. *

Şarpele de apă, chiar dacă nu muşcă, parcă tot ar putea să-ţi facă rău.*

Dacă nu găseşti în singurătatea şi izolarea ta pe Dumnezeu, prinde bine şi prietenia maimuţei.

*Ori steaua cu cinci colţuri pe frunte, ori păduchele - aceeaşi ruşine.

*Cine se plictiseşte în biserică, se va plictisi şi la Ierusalim.

*Oamenii ar fi buni, dar rele sunt vremurile.

*Cel mai rău copil nu este alungat de la masa părintească; pe cel mai rău copil părinţii îl

petrec la război cu lacrimi în ochi.*

Mă simt fericit când spun adevărul, e ca şi cum ar fi pentru ultima oară când îl pot rosti.*

179p a g i n a

Curajul nu este naţional, dar simţirea lui naţională îi conferă o deosebită nobleţe şi sfinţenie.

*Ochiul auriu al pâinii veghează fericirea celor care se iubesc.

*Nu întotdeauna ruda poate să-ţi fie şi un vecin bun.

*Nu pierderea unui război este ruşinoasă, ci apriga vrere de a te face iubit cu de-a sila ca

învingător.*

Nici o mamă nu este războinică, dar vitejia fiului ei îi umple sufletul de o vie şi înălţătoare mândrie.

*Trebuie să ştii cât război încape şi cât nu pe teritoriul Ţării tale.

*În război poţi ajunge în mod întâmplător erou, dar nu poţi să mori întâmplător.

*Găsim puţină viaţă în stradă: şi mai puţină în cărţi; adevărata viaţă colcăie în visele

noastre. *

Dacă s-ar lăsa cerul pe faţa pământului, oamenii l-ar împărţi între ei.*

Oastea care a învins în bătălii începe să îndrăgească războiul.*

Poezia este un miracol pământesc, muzica este un miracol ceresc.*

Te poţi cunoaşte cu adevărat numai rămânând mereu acelaşi.*

Tatăl este o mamă vitregă mai bună.*

Nici o mamă nu poate şti viaţa cui leagănă: a unui viitor rege sau a unui viitor criminal.*

Dispreţul nu scoate sabia, dar taie mai rău ca ea.*

Poate că nici bătrâneţea nu apasă atât de tare sufletul unei femei orgolioase ca dispreţul unui bărbat.

*Cimitirul - o carte de piatră pe care o citesc iarba şi ploile, şi uneori ochii îmbătrâniţi ai

câte unui iubitor de cărţi vechi.*

Nici şarpele pe om, nici fiul rău pe-ai lui părinţi nu pot şti de ce îi muşcă.*

Nu există o cazemată mai sigură în faţa duşmanului decât cea săpată adânc în limba neamului tău.

*Dragostea, ca apa de munte: vine curată şi luminoasă de sus, iar jos o vezi tulbure şi

întinată.*

Cel mai puternic bărbat poate fi înghiţit de o simplă gropiţă din obrazul femeii.*

Nu există ţară atât de mică în care să nu încapă întreaga frumuseţe cerească. *

N-am obosit niciodată mai tare ca atunci când am roşit pentru omul pe care-1 iubesc.*

Cinsteşte şi apără legea neamului tău, la fel limba seminţiei în care ai fost zidit, şi Domnul va înmulţi viaţa ta, iar numele tău va fi înnoit şi după moarte.

180pagina

*Cât de adâncă a fost brazda, se cunoaşte numai după vioiciunea şi puterea plantelor care

au răsărit din ea. *

Lacrima vede totul, dar nu cunoaşte.*

Sunt adorat? Mai degrabă înţeles - iată ce n-a priceput pană acum ochiul invidiosului.*

Sângele nu greşeşte drumul spre inimă; omul să nu greşească drumul spre onoare. *

Nu s-a întâmplat ca cineva să caute moartea fără să o găsească.*

Dacă Biblia nu te îndeamnă să citeşti şi alte cărţi, înseamnă că nu ai nevoie de ele.*

Ruşinea omului nu ţine mai mult decât ruşinea vremii în care trăieşte.*

Mi-e foame numai de bucăţica mea de pâine.*

Dacă un cântec e cu totul neînţeles - ori cititorul, ori poetul trebuie să-şi caute alte preocupări şi pasiuni.

*Lăudându-mă, beţivul îmi va cere nişte bănuţi, lăudându-mă, străinul îmi va cere totul.

*Încă mai strigă sângele jertfirii tale şi al copiilor tăi către Credinţa neamului tău şi încă

mai strigă Ţara din singurătatea ei, către numele tău, o, tu, Brâncovene!*

Libertatea este o creaţie înaltă izvorâtă din dorul de desăvârşire, o creaţie plăsmuită de către colectivitatea întreagă într-un moment de inspiraţie supremă.

*Sunt atâţia netrebnici care ne-au vândut şi trădat fără să-şi pună capăt zilelor ca luda.

*Trebuie să fii smintit ca, încredinţat osândei, să ceri cuie de aur - nici chiar Hristos n-a

fost ţintuit cu ele.*

Chiar dacă mor, trebuie să înving; chiar dacă nu voi învinge, trebuie să lupt.*

Pădurea nu-şi pierde farmecul şi mireasma din cauza celor care se deşartă în ea.*

Primejdia a devenit o parte organică a fiinţei mele ca şi ochii, fără de care n-aş fi nici întreg, nici atrăgător.

*Iubirea de patrie să nu ceară martori.

*Ori la cap, ori la picioare, mortului totuna îi este unde îi aşezi florile.

*Eu ştiu că două rude din cele 200 se gândesc cu adevărat la mine aşteptându-mă cu dor

– şi ele se numesc ochii mamei.*

În casa goală de copii căţelul este poftit la masă de trei ori la rând.*

Făina care a căzut în colb devine colb şi ea.*

Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra Ţării mele, afară de una singură- asuprirea limbii strămoşeşti. Celui care ridică mâna asupra acestei minuni se cuvine să-i

zdrobeşti capul ca unui şarpe.*

181p a g i n a

Toate zilele mele izvorăsc şi se înalţă din adâncul şi din puterea Limbii Materne.*

Au reuşit toţi, afară de somn, să mă păcălească ori să-mi închidă ochii.*

Talentul numai a spus că mă ajută, dar munca chiar m-a ajutat.*

N-aş reteza limba bârfitorului - aş tăia urechile celor care-1 ascultă.*

Am murit pentru adevăr şi adevărul nu-mi găseşte loc pentru îngropăciune.*

Dacă nu ne ajung nişte ani pentru a pleca mulţumiţi din viaţă, trebuie să adăugăm cele nouă luni petrecute sub inima mamei.

*Eşti batrân cu adevărat dacă vorbeşti cu nepoţii pe care nu i-ai avut niciodată.

*Mori la fel de un glonte viteaz sau de unul laş.

În mâna celui fricos şi laş steagul se ofileşte ca floarea lipsită de rădăcină.*

Firul ierbii se pleacă furtunii, stejarul se luptă cu ea.*

În faţa neruşinării ochii mei se pot lăsa în jos, dar la o parte nu se dau.

Dacă ai două patrii, copiii tăi vor avea trei.*

N-am înţeles niciodată ce caută prostul de dovleac sus pe creasta gardului.*

Oamenii puternici mor pentru dragoste, cei slabi mor din cauza ei. *

La moldoveni zaiafeturile nu mai conteneau. Ca şi graniţa. *

La români limba este parcă mai aproape de dinţi decât la alţii.*

Unul mut, altul orb, numai gardul dintre ei îi sănătos şi întreg.*

Nu trebuie să scuipi în palme pentru a-ţi face semnul crucii.*

Câinele ce refuză pâinea, să meargă la mă-sa ca să-i dea altceva mai bun. *

Cea mai frumoasă carte e cea pe care ai pierdut-o.*

Rima să fie coroana versului, iar nu o muscă aşezându-se pe toate cele.*

Cel mai sărac om îşi face şi el un gărduleţ. *

S-a întâlnit nunta cu mortul pe drum şi iată că nici bocitoarea să jelească, nici nuntaşii să chiuie nu pot.

*Nu te apuca să legi unei femei rana pe care nu o cunoşti.

*O femeie frumoasă n-are motive să fie şi rea, iar dacă are, înseamnă că Dumnezeu i-a dat

numai atât: frumuseţe.*

Nu pot să dorm liniştit nici dacă nu am dreptate, nici dacă sunt drept ca Hristos.*

Am găsit goale căsuţele melcilor din copilăria mea: minuscule cranii la picioarele altor

182pagina

ierbi şi altor flori.*

Atât răsărirea stelelor pe cer, cât şi răsărirea ghioceilor de sub frunzele moarte îmi produc aceeaşi emoţie şi bucurie.

*Negăsind liniştea în iubire, trebuie s-o căutăm în altă parte?

*Două sunt cele pe care le-am iubit fără să le văd mai întâi: Dumnezeirea şi Patria.

*Aţi auzit de un duşman mai scump decât viaţa?” Poate că nu există o definiţie mai

plastică şi mai exactă a vieţii.*

Am găsit urmele unei sălbăticiuni pe întinsul înzăpezit al singurătăţii mele. Poate că sunt chiar urmele singurătăţii.

*Un scriitor nu poate învia decât în limba în care-a murit.

*Din mila, din dragostea şi dărnicia Limbii Române am răsărit ca poet. Limba Română este

destinul meu agitat. Poate că şi osteneala mea este o parte din norocul ei în Basarabia.*

Ca să nu te înghită adâncul mării, trebuie să dai din mâini şi din picioare, ori să şezi întins pe spate ca un mort, lipit de suprafaţa apei.

*Nu se poate odată şi somn lung şi aforism scurt.

*Cămaşa nebunului pe crucea lui tată-său, la uscat.

*În propria casă să te aşezi la masă ca musafirul lui Dumnezeu.

*Chiar dacă luna ar făta purcei, tot n-am putea-o numi scroafă.

*Oricât de jos am cădea, ne vom lovi în căderea noastră de chipul lui Dumnezeu.

*Ziua de duminică este bătrânica ce merge cătinel la biserică.

*Atâţia mă citesc ca să vază de unde fur...

*Nu sunt un om curajos, pur şi simplu mi-e ruşine să ocolesc adevărul.

*Nu se poate spune că invidia este întotdeauna lipsită de har, dar aproape întotdeauna îi

lipseşte caracterul.*

Sunt state greşite, dar nu şi neamuri croite strâmb.*

Puţin folos ai din partea propriei bunătăţi, dar şi mai puţin din partea propriei răutăţi. *

Mulţi oameni nu înţeleg nici politica, nici poezia, de aceea le dispre-ţuiesc deopotrivă.*

Când doi bătrâni ajung să nu se vadă în ochi, să ştii că nu diavolul este cel care-i încrâncenează, ci moartea care se apropie...

*Gândim religios şi mâncăm animalic.

*Nu aştept să vină timpul meu, ci Ţara mea.

*Gustul mediocru vrea ca toate să fie simple. Or, nici firul verde de iarbă nu este un

183p a g i n a

simplu vers dintr-un simplu cântec.*

Chiar dacă cel pe care-1 linguşeşti este propriul tată, afacerea asta nu este mai puţin greţoasă.

*A rugat dracul pe ban să-i desfacă un nod.

*Zadarnic îţi faci semnul crucii dacă-1 împleteşti ca pe un laţ în care aştepţi să-ţi pice

prada.*

Chiar dacă nu are carte, vitejia poate înlocui uneori o mie de învăţaţi. *

Să-ţi fie călăuză, fiule, povaţa înţeleptului: Prea sus nu te înălţa - te vor spânzura, prea jos nu te pleca — te vor călca.

*Dacă hrana de bază a unui popor este orgoliul, el va rămâne veşnic flămând.

*Dacă este posibil să nu se vorbească de Patrie în poezie, atunci este şi mai posibil să nu

se vorbească de poezia în Patrie.

*De una sunt sigur: că viaţa mea n-a plutit ca mortăciunea pe valurile vremii.

*Acolo unde sfârşeşte caracterul unui popor subjugat, acolo sfârşeşte şi caracterul limbii

sale.*

Doamne, eu ştiu că nu-i creştineşte, dar nu pot iubi pe toţi oamenii - sunt prea mulţi.*

A locui în numai mijlocul dorinţelor este ca şi cum ai locui printre străini.*

Femeia învinge totul, apoi plânge.*

Să nu uiţi asta, fiule, să nu uiţi ce-au spus oamenii cei vechi: De vrei să-ţi îndeplineşti dorinţa, trebuie să faci doi paşi - un pas în afară de Univers, altul în afară de dorinţă.

*Bărbatul ştie că-i prost, femeia nu.

*Românul se uită la casa pădurarului şi zice că a facut-o din lemn furat.

*O femeie nu spune că este vitează - ea naşte.

*Mama conducătorului ticălos dă bineţe şi copiilor.

*Jocurile copilăriei nu ţin mai mult decât murmurul unei rugăciuni.

*Cele mai vechi popoare din lume sunt mamele.

*Poate că numai mamele, când mor, sunt îngropate în pământul lor, iar nu în unul pe

care-am fost aruncaţi.*

Chiar aflată în puşcărie, o mamă tot va găsi nişte fire de lână pentru a împleti nişte ciorăpiori feciorului ei.

*Dreptatea mea cea dintâi este Limba Română în care lucrează iubirea lui Dumnezeu.

*S-a mutat pe mormântul mamei toată iarba din abecedarul copilăriei mele.

184pagina

*Trei lucruri nu pot fi culese din cărţi: harul, cinstea, curajul.

*N-am ştiut a preţui zilele în care măicuţa noastră mai putea să trăiască.

* Să mă alunge Domnul de pe cărarea altor păcate, că pe drumul urii, pizmei, pârei şi al

trădării, la fel în bucuria stricată a muncii uşoare şi necinstite n-am călcat nicicând.*

Nici chiar în vârtejul de foc al războiului n-ar trebui să călcăm pe sânge omenesc.*

N-a mâncat nimeni cu linguriţa nici înălţimile muntelui, nici adâncimile mării.*

Nu există cruce frumoasă în cimitir, nu există cruce urâtă.*

Dacă diavolul se travesteşte în bou, să-l pui la plug.*

Dumnezeu din creaţia Sa şi diavolul din meseria lui trăiesc.*

Cât ai legăna un copil - atât ţine mânia unei femei îndrăgostite.*

În mânia înfierbântată a gloatei nu se coace grâul.*

Ca ochii mortului se închiseseră pentru noi ferestrele Patriei.*

Visul este un gând nedisciplinat, neadus în ordine, care se bucură de-o libertate exagerată în subconştientul nostru.

*Suntem liberi atât timp cât nu ne este foame; în aburii mâncării e un tiran căruia îi

zâmbim.*

Taina mă tulbură, cunoaşterea mă deprimă.*

De obicei, ocolesc oamenii ingraţi, simţindu-mă parcă eu însumi îndatorat lor.*

Când vine sfârşitul lumii, nu mai contează dacă mori în ţară sau nu - atunci întregul pământ îţi este străin.

*Cine ştie dacă moartea este sau nu partea noastră de cer şi lumină; cine ştie dacă sufletul

nostru nu este şi el muşchiul verzui de pe cruce.*

Să ai un prieten în familie, unul în ţară, unul în lume şi Unul în Cer. Mai mulţi numai Dumnezeu poate avea.

Iartă-mă, Doamne, nu pot întoarce şi celălalt obraz. ÎI întorc numai dacă mă loveşti Tu. *

N-aş putea fi un bun mijlocitor între Dumnezeu şi oameni pentru că nu pot ajunge nici la Dumnezeu, nici la oameni.

*Aşa vii tu, bătrâneţe: ca o calmă şi caldă limpezire a toate. Chiar moartea murmură

ademenitoare ca o strălimpede apă în care mă scăldam fericit în anii copilăriei.*

Trăim fiecare în groapa lui împuţită; în floare trăieşte numai albina, şi tot ca în floare - mortul în mormântul său.

*Oamenii, Doamne, se poartă rău cu Tine fie din cauza bogăţiei, fie din cauza sărăciei. De

aceea nu trebuie să existe nici oameni bogaţi, nici oameni săraci.

185p a g i n a

*Omul nu poate fi cunoscut în afara lui Dumnezeu. Şi tocmai în afara legii poate fi întâlnit

cel mai des.*

Nu-mi schimb locul, îmi schimb părerea dacă asta face bine locului.*

Important este să-mi găsesc cărarea mea pe acest nebunatic şi aglomerat drum.*

Moartea, ca şi viaţa, poate fi îmbunătăţită dacă laşi în urmă un nume curat.*

Dacă un filozof îşi pune capăt vieţii, ori ştie prea multe despre viaţă ori n-a învăţat nimic de la ea.

*Nu se întâmplă nimic deosebit, tinere, atunci când scoţi o carte - pur şi simplu, ai întâlnit

nişte cuvinte şi-ai stat şi tu de vorbă cu ele.*

Chiar dacă nu există libertate, este atât de plăcut s-o cauţi.*

Există un lucru neplăcut în naţionalismul nostru; jeluirea şi plânsetul muieresc.*

Naţionalismul înseamnă a fi cunoscut libertatea sau a vroi s-o cunoşti.*

Femeii nu-i este indiferent nici cum o iubeşti, nici cât o iubeşti şi nici de ce o iubeşti.*

Trebuie să fii ori Iisus, ori cu totul infirm ca să poţi ierta femeia neiertată de alţii.*

Dacă femeia iubeşte un bărbat pentru a se răzbuna pe altul, înseamnă că nu iubeşte cu adevărat nici pe unul, nici pe altul - se iubeşte numai pe sine.

*Minciuna în dragostea unei femei are un trecut în care petrec mai mulţi mincinoşi.

*Numai glontele poate ajunge înaintea unei femei care s-ar porni undeva supărată.

*Atunci când învinge, eroul adevărat seamănă cu femeia care naşte: strigă de bucurie şi

durere.*

Prostul stă în mintea lui numai când doarme; în rest îşi găseşte mereu de lucru pe afară.*

Prostul şi fricosul îşi fac cruce fără să ştie de ce.*

Întâi n-are naţionalitate prostia, apoi boala, şi-abia la urmă capodopera.*

E bine ca orice dorinţă să aibă mai întâi dreptate.*

Cine caută şi frumuseţe şi bunătate, trebuie să ţină în casă două soţii.*

Nimeni nu se pleacă mai adânc în faţa Cuvântului ca un proverb.*

De obicei, proverbul ştie mai bine încotro s-a pornit decât poezia.*

Plecaseră toţi peste Prut. Singurul profesor de Română în tot satul nostru, un bătrân înţelept: proverbul.

*Găsesc în cuprinsul iubirii femeii dragi tot atâtea locuri frumoase şi odihnitoare ca în

cuprinsul Patriei mele.*

186pagina

Din două femei una se crede cea mai frumoasă, iar cealaltă: că n-o merită soţul.*

Mergem pe drumul care duce spre moarte şi fiecare crede că ajunge întâiul.*

Găsim în femeie puterea frumuseţii, iar în bărbat frumuseţea puterii. *

Există mai multe feluri de iubire: de carte, de cântec, de meserie, de Dumnezeu; şi toate izvorăsc din iubire pentru femeie, din teama de-a nu pierde dragostea ei.

*Au crescut pe morminte, ca buruienile, stelele străine printre crucile noastre.

*Sunt trei fiinţe pe care nu te poţi supăra: Dumnezeu, mama şi moartea.

*Omul ce râde în cimitir sau este prost cu adevărat sau este filozof.

*Floarea sălbatică şi suferinţa, într-adevăr, cresc singure şi nu cer îngrijirea omului.

*Omul este un animal, mândrindu-se că nu paşte iarbă.

*Pune capăt iubirii cearta care nu mai doreşte nimic.

*Nu poţi urî marea doar pentru că flutură bucuroase în ea şi picioarele curvelor.

*Numai prostia se poate întrece în curaj cu dragostea.

*Există un divin şi exemplar naţionalism al Naturii care nu îngăduie ca mârlănia omului

să-i schimbe înfăţişarea.*

Biblia o putea scrie şi poporul român pentru că n-a fost mai puţin chinuit şi mai puţin dăruit cu har, dar n-a avut un Hristos şi un Moise al său.

*Eşti naţionalist în măsura în care îţi aperi Limba, Credinţa, Istoria şi Neamul. În acest

sens ar fi o ruşine, dacă nu chiar o crimă, să fii altceva.*

Genialitatea Bibliei constă, în primul rând, în ştiinţa de-a bine cumpăni cele două eterne valori umane: suferinţa naţională cu duhul internaţionalist.

*Meseria este o curea fără de care îţi cad pantalonii.

*Adormim cu braţele desfăcute ca o cruce care-şi aşteaptă mortul.

*Meritul nu-i un noroc, norocul nu-i un merit.

*Ar fi îngrozitor să te naşti bătrân mergând spre copilărie. Cum să trăieşti fără amintirea

anilor copii?!*

Răbdarea nu este scrisă pe nici un steag.*

Bineînţeles că nu trebuie să iubim propriul nostru eu. Dar de ce trebuie să-1 iubim pe-al altora?!

*Nu te răzbuni apărându-te, nu te aperi răzbunându-te.

*Tânărul care luptă fără să trăiască lupta, este sau înăimit sau neevoluat.

*Pe mutra mea cea slabă cum masca să se ţină?!

187p a g i n a

*Adevărul care se ruşinează nu învinge.

*Mai primejdioasă decât cătuşele sclaviei este iluzia în care mori fără să-ţi dai seama.

*Asta să fie oare democraţia: haosul?! dezastrul?! bălăcăreala?! sângele gâlgâind pe scări?! aroganţa Iudei care nici măcar nu se ascunde în spatele unui sărut?! ţara fără de nume?!

Numele fără de ţară?! *

Dacă o minciună ajunge la miere, vin din urmă, şirag, ca furnicile, şi celelalte minciuni.*

Câtă zăpadă şi câtă ţară în copilăria mea!*

Suport mai uşor asprimea şi duritatea realităţii decât moliciunea visului şi a iluziei. Vreau o schimbare directă şi bărbătească. Fără vise, fără iluzii.

*Imaginaţia trebuie să aibă, ca şi Patria, nişte hotare. Dincolo de aceste graniţe eşti un

străin. *

Rudele - ca prietenii, câinele - ca un frate.*

Nu străinul, ci bocetul ne asupreşte.*

Nu pe cruce să fii, ci în interiorul ei.*

Scoateţi din sângele unui om normal suferinţa, şi sângele va curge mecanic ca apa printr-o ţeava metalică.

*Din cei trei „p” naţionali vin cele mai mari nenorociri ale românilor. Iar cei trei ,,p” sunt:

pizma, pâra şi ploconirea în faţa străinului.*

Dacă am călcat pe Lună, nu înseamnă c-am ajuns în Cer.*

Pe moarte mai mult mirosul de sânge tânăr o atrage, de aceea vine la război gătită ca de nuntă.

*Dacă s-ar iubi frumoşii cum se iubesc urâţii!

*Omul laudă hărnicia albinei pentru că îi mănâncă mierea; pe micuţa negresă a uitat-o în

Fabulă împreună cu bietul greieraş.*

Cine moare fără să fi iubit, moare ruşinos ca cel agăţat de grindă.*

Chiar dacă sunt cei mai frumoşi din lume, ochii mortului trebuie închişi.*

Femeia mea să fie frumoasă; patria mea să fie dreaptă.*

Obişnuit cu dorinţele mele, aproape că nu le mai iau în seamă.*

Aminteşte-ţi că te-a iubit cineva şi fă loc lui Dumnezeu în amintirea ta atunci când trupul nu-ţi mai oferă şi nu-ţi mai promite alte fericiri.

*Sunt unele zile care se uită la mine cu ochii mamei facându-mă să înfloresc în lumina lor.

*Cuvintele sunt surorile mele pierdute şi regăsite prin mila şi dragos-tea Lui Dumnezeu.

*

188pagina

Copil, adormeam lângă pisică supărat pe ea că a mâncat şoricelul.*

Să porunceşti numai în cuprinsul neamului tău.*

Necredinciosul locuieşte în urechea lui Dumnezeu, dar crede că în casa lui.*

Duşmanul care te minte e slab.*

Fiul devenit duşman părinţilor este învingător. Dar nu există victorie mai ruşinoasă.*

Vede o lume căderea unei stele din cer, dar nu observă nimeni căderea Pământului.*

Dacă ai fost odată copil sub cerul toamnelor româneşti, este o crimă să-ţi curmi zilele lăsate de Dumnezeu.

*Poţi stăpâni, ca un rege, Limba Română, fără să poţi stăpâni măcar o aşchie de gând

autentic.*

Tămâia şi alfabetul latin - acestea două au să-1 termine pe diavol.*

Petru Ghelmez mi-a spus: „Dacă am face şi oţelul cum facem cântecul, s-ar teme şi japonezii de noi”.

*Fereşte-te să cazi pe spate dacă nu vrei să cazi pe coarnele diavolului.

*Fudul - mortul, fudulă - şi crucea.

*Dacă aş avea geniu, n-aş chinui talentul.

*Comuniştii au vrut să biruie pe Dumnezeu într-un club prăpădit din Pererita mea;

comuniştii au vrut să învingă Prutul.*

Daţi mâniei în mână mai bine o piatră, decât hârtie de scris.*

Poţi muri ca un laş pe timp de război, poţi muri ca un erou în vreme de pace.*

Un posibil epitaf pentru mine: „Aici odihnesc eu robul lui Dumnezeu, care nu am tras foloase nici de pe urma vieţii, nici de pe urma morţii”.

*Mâncat de lupi, eşti oaie; mâncat de porci, nici oaie nu eşti.

*Românul care nu ştie câtă ţară a rămas în ţară, nu ştie nici câtă moarte-1 aşteaptă.

*Nu cred că există vreun popor fără de geniu, de vreme ce fiecare popor are limba sa.

*Între toţi oamenii cruzi cei mai cruzi sunt scriitorii suprarafinaţi: ei ucid din plăcere

cuvintele.*

Până şi-n lacrimile noastre zvâcnesc uneori săgeţile ciudei. Ciuda este românească.*

Prin cel mai orgolios inel vor trece într-o zi viermii ca prin poarta lor.*

Pasăre mai frumoasă ca fumul deasupra casei părinteşti nu s-a văzut.*

La masa întinsă pe tobă măciuca stă în capul mesei.*

189p a g i n a

Pomului înflorit nu-i mai trebuie şi steag.*

Încă aud fremătând zilele dragostei noastre care s-au scuturat.*

Oare tot zbuciumul valului este acela de-a ajunge la ţarm?! *

Eu ştiu că Dumnezeu mă iubeşte, dar nu ştiu pentru ce. *

Muşcăm nesăţioşi unul din altul: timpul din mine, eu din timp, două sângeroase fiare.*

Cel hotărât şi liber în acţiuni doarme, de obicei, cu faţa spre cer, cu braţele şi picioarele larg desfăcute; cel tenebros şi închis în sine - cu faţa în jos, iar cel fricos ~ ghemuit şi cu

genunchii la gură.*

Trăiesc unii în faldurile călduţe ale steagurilor ca păduchii în bata pantalonilor.*

Să nu creadă bărbaţii că au urcat mai sus decât pântecul născător al femeii.*

Am intrat în mileniul trei cu aceiaşi cerşetori şi cu aceiaşi oameni bogaţi şi poate fără acelaşi Dumnezeu.

*Frumos este gândul! Păcat că vine abia la bătrâneţe.

*Să iubeşti un singur Dumnezeu, o singură femeie, o singură idee, o singură moarte -

aceasta ar fi fericirea.*

Se văd şi se aud ghiorăind pe malul Prutului maţele pustietăţii: sârma ghimpată.*

Dracul dacă-1 laşi să te pieptene, îţi face cărare pe unde vrea el.*

Porcul ori îl mănânci, ori te mănâncă.*

Oglinda te ţine minte atât timp cât timp te uiţi în ea. *

Deznădejdea de a te solidariza cu mediocritatea. Este ca şi cum ai merge la un război nedrept din care nu ştii dacă te vei întoarce.

*Scriu nu pentru că sunt poet ci pentru că am văzut în copilărie cum curgea Prutul. Cred

că venea de undeva din Cer.*

Dacă ceilalţi văd pur şi simplu soarele, orbii l-ar mânca văzându-l. *

Trei sunt cele care nu pot fi lăsate pentru a doua zi: lucrul, somnul şi femeia.*

Dacă mâna dreaptă ar fi mai aproape de inimă, s-ar trezi şi ea stângace.*

Cel care vede cu adevărat pe Dumnezeu este ochiul jăraticului, iar nu fumul orbecăind prin cer.

*Este imposibil să iubeşti omul dacă îl cunoşti; este imposibil să cunoşti omul dacă îl

iubeşti.*

Binecuvântează Doamne brazda: drumul cel drept pe care Patria merge la masă, la odihnă şi în străinătate.

*Nu câţi străini, ci câtă înstrăinare este în ţară să ne sperie.

190pagina

*Cu bunătatea românească rămâi fără pască.

*Ţâfna la români este din bătrâni.

*Partea cu adevărat misterioasă a fiinţei mele este Limba Română. În rest, sunt un animal

obişnuit: mănânc, vroiesc femeia, dorm şi, din când în când urlu la lună.*

Atât doresc, Doamne: să cobor ca un abur cald din numele Tău peste tot ce îngheaţă ca suflet, peste tot ce capătă chip de suferinţă şi rană.

*S-a umplut viaţa oamenilor de bucurii stricate şi numai Dumnezeu ştie ce va fi mâine.

*Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în suferinţele şi lumina Limbii Române, sălăşluiţi-vă

în ea, întru vecie, până în cele mai depărtate hotare ale dreptăţii ei.*

M-am ferit de vorbele găunoase şi fără de rod şi am găsit vreme şi dragoste să privesc în ochii cuvintelor drepte până când am plâns împreună cu ele - alte secrete poezia mea n-a

avut.*

Îmbătrânit-am în numele Tău, Doamne, din numele Tău mi-am luat pâinea, pacea şi Patria şi tot numele Tău îmi va fi aşternut scump şi leagăn odihnitor după moarte.

*Nu poţi unge pâinea zilei de marţi cu mierea zilei de miercuri.

*

Românul numai cu Dumnezeu n-a ciocnit un pahar. *

Doamne, strânge-mă şi pe mine la piept, nu numai necazurile mele.*

Nu durerea osândei o simt. Doamne, în toată fiinţa mea, ci rănile umilirii şi ruşinii de-a fi răstignit între cei doi tâlhari - Lenin şi Stalin.

*Poezia, ca şi religia este coborârea minţii curate în inimă.

*Nici chiar Bunul Dumnezeu nu poate înlocui lipsa mamei, dar milostenia Lui se bucură şi

de atât: să fie Tată.*

La fel cum marea aruncă pe mal scoicile deşarte şi iarba putredă, tot astfel nemărginirea crucii, aflate mereu în zbucium pământesc, azvârle afară din sufletul omului tot ce este

putred şi străin, tot ce îngreuiază inima, liniştind în adânc sufletul Mântuitorului.*

Pline de frumuseţe sunt inimile dreptcredincioşilor care se varsă unele în altele ca valurile mării ce fac mişcătoare şi vie întinderea ei.

*Veţi găsi în lemnul uşii de la biserica pe care-o repară diavolul cuiul care a băut sângele

Mântuitorului.*

Dumnezeu este frumos într-o floare, puternic în respiraţia focului şi bun în lacrima unei mame.

*Cugetarea este măduva de foc a unui fulger care străpunge bezna.

*O ţară mică numai în cer are hotar mare.

*Pe vreme de secetă aşteptăm ploaia, iar nu pe viteji.

191p a g i n a

*Mai la vale de coarnele dracului îi casa femeii mele.

*Beţivul se udă peste câinele său să vadă dacă a ajuns acasă.

*Acolo unde se întâlnesc pacea unui popor cu pacea poporului vecin nu se mai ştie care

piatră este de hotar şi care-i lăsată la întâmplare de Dumnezeu.*

Avea în ogradă numai o capră costelivă şi râioasă, dar parcă erau două împreună cu poarta.

*Pragul omului bun aleargă la poartă când vine un oaspete.

*Prostul simte gustul pâinii, dar o mănâncă urât.

*În abecedarul dracilor îngerul este desenat cu coarne mai mari ca ale dracilor.

*Copiii scriu pe zăpadă numele mamei cu atâta bucurie de parcă dânşii au descoperit

numele ei şi strălucirea zăpezii.*

Prostia nu este naţională, dar poate fi.*

Sunt şi naţiuni singuratice aidoma unor genii sau animale rănite. *

Fiecare stea se mişcă pe cercul ei, fiecare fluviu pe drumul lui şi fiecare naţiune pe calea sângelui ei.

*Toate animalele sunt jucăriile copilăriei noastre, afară de porc.

*Prima dragoste este ca prima literă din alfabet: chiar dacă este cea mai aeriană şi

melodioasă nu poţi compune un cântec numai cu ea.*

Am întâlnit destule femei care puteau fi cele mai frumoase.*

Nu voalul şi nu rochia albă te fac mireasă.*

Nu fi încruntat ca marea dacă n-ai puterea ei.*

Bărbatul moale este frământat de muiere ca aluatul.*

Prea multe legi atrăgătoare şi prea multe femei frumoase strică buna rânduială a unei cetăţi.

*Apa macină piatra, prostia macină vatra.

*Nu mă interesează stilul care nu închide rana sau care nu este el însuşi o rană.

*Copiii care se joacă în preajma graniţei se joacă de-a grănicerii.

*Nimeni nu poate avea ca vecin o singură ţară.

*Dacă aveţi numai piatră în jur, lăudaţi-o ca pe un câmp nins şi n-o părăsiţi.

*A plânge în zi de sărbătoare înseamnă ori a fi cu totul nefericit, ori a trăi o sărbătoare

străină.*

192pagina

Nu există indivizi pe care nu-i pot învinge, există numai indivizi de care mi-e greaţă.*

De sute şi sute de ori omul împleteşte prin semnul crucii pe care şi-l face o plasă în care se căzneşte să prindă diavolul din el.

*Care câine nu învaţă limba stăpânului său?!

*Nu sunt obligat să am aceleaşi bucurii pe care le are poporul meu, dar sunt obligat să am

aceleaşi dureri.*

Cine îşi schimbă limba, îşi schimbă Patria.*

Prostului nu-i poate face nimeni nici un rău, dar nu merită să fii prost pentru atâta lucru.*

Răsare frumos grâul care-şi aminteşte căldura mâinii celui care l-a semănat.*

Facem parte din natură, dacă nu chiar din modesta ei hrană.*

Sunt oameni care printr-un ciudat comportament par veşnic încărcaţi de toate păcatele Imnii. Şi tocmai ei sunt cei mai curaţi.

*Respect vrăjmaşul în măsura în care mă respectă şi el.

*Suntem şi noi nişte petice cu care viitorul îşi va acoperi goliciunea.

*În mijlocul unei gloate laşe, să-ţi prăjeşti liniştit cartofii acasă şi deplânge pe vitejii care

mor prosteşte pentru ea.*

Oamenii fără caracter sunt ca şi cositorul: atinşi de cea mai mică flacără se topesc şi iau orice formă.

*Trebuie ca şi norocul să aibă o părere bună despre cel pe care-l fericeşte.

*Din trei sute de cuvinte poate răsări un geniu ca Bacovia, şi treizeci de mii de cuvinte nu

pot acoperi goliciunea unei mediocrităţi.*

Dorinţa este ca femeia frumoasă: chiar îmbătrânind, nu-şi pierde farmecul.*

Cel mai îngrozitor lucru este să te închizi în propriul nume şi să nu ştii pe unde să ieşi din el.

*Pe mortul vecin cu cimitirul, drumul nu-1 plânge.

*Lumina cerului curge gata povestită în ochii noştri.

*Este mai drept să spunem că ne cunoaştem cu Limba Română, iar nu că o cunoaştem.

*Pe Dumnezeu să vopsească florile şi pe neamţ să tragă drept linia să nu-i înveţi, că numai le

încurci.*

Greu trece ziua în care românul nu se mânie.*

Nu timpul ticăloşeşte oamenii, ci oamenii ticăloşesc timpul.*

Nu există lumină, dar nici pâclă care să nu treacă dincolo de graniţă. *

193p a g i n a

Frica sticlea ca bruma pe chipul său.*

Natura şi Limba Română: două lucruri pe care le-am găsit făcute de alţii?*

Fă loc morţii lângă viaţă, în scrisul tău, aşează-te între ele şi nu îngădui să-şi scoată ochii.*

Să nu mai vrei să trăieşti este un semn de boală. Să vrei să trăieşti este boala însăşi cu care te-ai împăcat.

*Este şi mult somn dulce în răbdare. Încercaţi s-o treziţi şi veţi vedea că se supără.

*Vorbesc simplu pentru că n-am ce ascunde.

*Sărăcia în care există ordine poate primi oricând oaspeţi.

*Şi-atunci când se răzbună, şi-atunci când nu se răzbună, dreptatea este de temut.

*Nu poţi să cunoşti fără să acţionezi, nu poţi să acţionezi fără să cunoşti.

*Să greşeşti numai atât cât să-ţi prindă bine în viaţă.

*Bătrânii artişti care linguşesc tinerii pot avea un loc mai bun în cimitir. Nu mai mult.

*Nu te poţi întrece cu rănile unui erou sau cu nădejdile unei femei.

*În singurătate se văd toate până la Dumnezeu, dar nimic limpede, nimic clar.

*De-ar fi atâta bunătate în frumuseţe, câtă frumuseţe în bunătate!

*Nu poţi deosebi doi proşti îndrăgostiţi de restul îndrăgostiţilor.

*Numele florii s-a topit în mireasma părului tău.

*Biserica - pentru cei vârstnici, curtea ei - pentru copii.

*Toate apele curgătoare se înţeleg între ele în mare, dar rar când se liniştesc.

*Din doi oameni abia dacă poţi compune unul - şi asta numai în cazul dacă sunt

îndrăgostiţi.*

Ferestrele se fac pentru soare şi pentru femei.*

De oriunde ar veni mama, copiii cred că a fost la târg.*

Oricâţi copii are mama, toţi sunt ai ei, şi numai cel mic - şi-al tatei. *

Doi mari vrăjmaşi are românul: mila pentru străini şi ura pentru ai lui.*

În război este greu să deosebeşti pe omul bun de cel rău, pe cel înţelept de cel prost - toţi trag, toţi spintecă, toţi gâtuie, toţi urlă, toţi au aceiaşi ochi sălbatici.

*Cel mai delicat la români e nasul: nu-l mai vezi în ţară dacă puterea începe să pută.

*Repede se împuţinează numele unui orfan - ca şi pâinea.

*Femeia se naşte mamă, bărbatul se naşte, pur şi simplu.

194pagina

*Nu este liber cel care a devenit liber cu ajutorul altuia.

*Mai bine să nu te rogi deloc decât să numeri de câte ori ai spus Tatăl Nostru.

* Singurătatea este o formă a egoismului: în ea nu te loveşte nimeni, nu ai nici o

răspundere şi mori lăsând impresia că ai fost cineva.*

Dacă n-ai ce face, cunoaşte-te pe tine însuţi. *

Mi-am statornicit singur un nume în care nici eu nu ştiu de ce stau în el într-un picior ca barza în cuibul ei.

*Nu faci nimic numai cu vitejia ta dacă nu-i curajos şi poporul tău.

*Inteligenţa poate admira cele mai frumoase şi subtile cântece, dar nu le poate crea.

*Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de aproape.

*Excesul de claritate ucide misterul.

*Poezia alambicată - ochiul de sticlă care nu se umezeşte niciodată.

*Chiar nefiind război, dacă plânge pâinea, tot război se cheamă.

*Atât natura, cât şi omul, nu pot crea decât în imperiul liniştii, într-o linişte în care

sculptorul nu îndrăzneşte să se apropie de piatră şi-o lasă aşa cum a modelat-o braţul Timpului.

*Visele ne fac mai frumoşi ochii, dar ne moleşesc picioarele şi mâinile.

*Lucrurile învălmăşite, aruncate în dezordine par vechi, chiar dacă sunt noi. Nu oare tot

astfel par multe poezii de azi?*

Spre deosebire de bărbat, femeia este de mai multe ori frumoasă în viaţă: copilă, atunci când leagănă pruncul şi atunci când spune minciuni.

*Libertatea poate atât cât poate omul, nu mai mult.

*Pe draci îi onorează duşmănia sfinţilor?

*Dacă te laşi scos din casă, din mormânt cu-atât mai uşor.

*Umbra este lumina, lumina care s-a răcit.

*Devin o estetică a sângelui şi iau forma divinităţii lucrurile care ne-au înfiorat fiinţa în

copilărie.*

Dacă pe vreme de pace bătrânii n-au ce mânca, vremea sau vine de departe şi este sleită de puteri sau o folosesc rău copiii.

*Nu pot avea încredere în orice piatră, chiar dacă scrie româneşte pe ea.

*Pe cine a ucis Limba Română, tovarăşi?! Pe care scriitori basarabeni?!

*Putem oare spune că apa care se varsă în mare îşi trădează izvorul?

195p a g i n a

*Am căutat mereu cu cea mai tinerească sete noutatea poetică şi, găsind-o, n-am lăsat-o

singură, am aşezat-o lângă bătrânul vers care poate să-i dea un sfat bun când trebuie.*

În ziua în care se va sfârşi lumea, va rămâne lui Dumnezeu tot aurul omenirii pe care El l-a urât atât de mult.

*Scoate din războiul în care te aperi secretul naţionalismului creştin, la fel îndârjirea

firească a mândriei de neam, şi poţi socoti că ai pierdut bătălia. Mai mult, meriţi să fii călcat în picioare.

*Deseori graniţa trece pe unde ea s-a încredinţat că poate să treacă, iar nu pe unde s-ar

cuveni.*

Sarea ar trebui culeasă fir cu fir ca mierea din flori, poate că numai atunci am cunoaşte preţul ei.

*Sunt mai puţini oameni buni care nu pot fi răi, decât oameni răi care nu pot fi buni.

*A lupta împotriva lui Eminescu înseamnă a lupta împotriva tuturor, înseamnă a suferi de

la bun început înfrângerea meritată.*

Nu există mai mare nenorocire pe capul omului decât suferinţa leneşă - să mori necunoscând moartea.

*Savurez mărul chiar dacă observ gaura unui vierme în el; mă bucur de frumuseţea şi

dulceaţa zilei chiar dacă văd urmele unor viermi în ea. *

Bineînţeles că Limba Română este după cerul de Sus expresia unei autorităţi supreme, dar ea nu poate conferi omului, în mod automat, calitatea unei moralităţi supreme şi nici har nu poate

adăuga mediocrităţilor. *

Nimeni nu are atâta sânge cât cere lupta cu prostia omului.*

Două lucruri nu avem dreptul sa-i cerem unui bătrân: acte de eroism şi să înceteze odată cu tusea.

*Atunci când adevărul ocupă cu mare întârziere locul minciunii, chiar el este suspectat la

început de înşelăciune.*

Zadarnic visezi dacă n-ai curăţat locul pentru visele tale.*

Atunci când toate încep să-ţi pută în jur, vezi dacă miasmele nu curg din chiar alcătuirea propriei tale persoane.

*Suferinţa m-a ajutat o singură dată în viaţa: atunci când am trecut Prutul.

*Dacă până şi Iudei îi lipseau treizeci de arginţi, atunci ce să mai zicem de noi?!

*În arta ermetică adevărul, de obicei, nu are nici pe unde intra, nici pe unde ieşi.

*Oricât de primitoare şi generoasă ţi-ar fi casa, pragul peste care păşesc oaspeţii trebuie

să-şi păstreze dimensiunile fireşti.*

Truda din copilărie m-a pregătit pentru truda de mai târziu a scrisului: osteneala scrisului mi-a întărit credinţa în Dumnezeu; credinţa în Dumnezeu m-a pregătit pentru împăcare şi

196pagina

linişte; şi toate vin din truda copilăriei.*

Poemul trebuie să aibă scurtimea unui epitaf. Trebuie să scriem în piatră, nu pe hârtie.*

Nu se va şti niciodată câţi înţelepţi şi câţi proşti sunt în Bucureşti, pentru că acolo toată lumea posedă exemplar Limba Română.

*Limba unui popor este chiar sângele acestui popor.

*Dacă bărbaţii ar deveni pentru trei zile femei, a doua zi nu ar mai rămâne nimeni acasă.

*După ce a clădit munţii, trebuia oare Dumnezeu să plăsmuiască şi furnicuţa, nu s-a

putut odihni liniştit în urma unei munci uriaşe?! Uite că n-a putut. Şi poate că a ostenit la fel de mult la crearea ei.

*Urăsc mai tare intriga decât tirania care mă asupreşte direct şi deschis.

*Ai atât curaj câte lacrimi strălucesc în adâncul lui.

*Poetul trebuie să-şi ascundă coroana înainte de-a intra la rege.

*Culoarea ochilor şi caracterul omului nu pot fi schimbate - ele rămân veşnic aşa cum le-a

creat Natura.*

Dacă port cămaşă albă nu înseamnă că toţi derbedeii se pot iscăli pe ea.

În mare fecalele omului se scurg, iar veninul invidiosului în inima lui.*

Cât ai duce pâinea la gură, viaţa ta s-a şi dus. *

Este bună şi fericirea părelnică dacă nu ai copii. *

Să nu renegi duşmanul mediocru care-ţi poate deveni într-o zi prieten.*

Tovarăş îmi este omul inteligent, şi frate - omul cumsecade.*

Dacă un nebun vorbeşte cu florile, este inuman să-l zăvorăşti în balamuc. Poate că n-are cu cine schimba o vorbă.

*Lipsa de interes aduce lene, rugineşte ochiul, inima, mintea şi face ca totul să

încremenească în jur până la ruinare şi dispariţie.*

Nici borâtura şi puturoşenia, nici prostia sau ingratitudinea, nici chiar asuprirea sau trădarea nu-mi provoacă o mai adâncă repulsie ca zâmbetul dispreţuitor şi orgolios pe

care-mi vine să-l smulg cu tot cu dinţi.*

Sunt alcătuit din mai mulţi oameni, este imposibil să murim cu toţii în aceeaşi clipă.*

Numai în unitate şi disciplină se poate manifesta caracterul unui popor. Naţiunea care dispune de o asemenea forţă nu are nevoie de eroi şi martiri.

*Nu trebuie să fii neapărat comunist ca să minţi porceşte - poţi minţi şi ţinând o lumânare

aprinsă în mână.*

De obicei urâm pe oamenii cărora le suntem inferiori. Dacă nu ne-am teme de puterea lui Dumnezeu, l-am urî şi pe El.

197p a g i n a

*Eroismul este o stare de spirit. De obicei, personalităţile eroice nu cunosc alte stări decât cea de sacrificiu - chiar naşterea propriului copil nu stăvileşte atracţia lor către moarte.

*Dogoarea sângelui tânăr nu coace întotdeauna şi în mod neapărat fructul unei gândiri

tinereşti.*

Visele simt expresia celor mai neaşteptate imaginaţii ale creierului. În vis toţi oamenii sunt poeţi: realişti sau abstracţi sau absurzi sau, pur şi simplu, mediocri.

*Acţionăm potrivit ritmului nativ al gândirii fiecăruia: rapid sau întârziat, energic sau

molatic, hotărât sau şovăielnic.*

Dumnezeu este părintele bătrânilor, fratele mai mare al copiilor, po-văţuitorul tinerilor, prietenul furnicilor şi cunoscutul viselor noastre.

*De obicei, pietrele aruncate în mine cad dincolo sau dincoace de pu-terea şi dreptatea mea

acolo ele îşi povestesc unele altora nefericirea lor.*

Revărsate pe sâni, pletele tale alergau spre dragoste.*

Am mai multe şi mai serioase obligaţii faţă de copilărie decât faţă de stat. Vin ca poet nu dintr-un stat, ci din tainele copilăriei mele.

*Dezertorul şi banul ascuns repede îmbătrânesc.

*Între amintirea mamei tale şi cântecul de leagăn al mamei vitrege pentru copilul ei

încearcă să adormi şi tu, copilule orfan.*

Poetul agresiv-abstract este un individ care se bagă în mod brutal în dragostea dintre cuvinte, destramă relaţiile dintre ele, iar la urmă le omoară.

*Moliciunea feminină a unor bărbaţi nu-i bună nici în război, nici în dragoste, nici în

literatură.*

Nu căuta adevărul la capătul lumii - el stă lângă sabia ta; dacă nu-i nici lângă ea, caută-1 în hârjoana copiilor tăi.

*Oricât ar iubi pe măicuţa ta Dumnezeu, El nu curăţă de buruieni cărarea ce duce spre

mormântul ei.*

Sunt mai puţin rele chingile constrângerii care provoacă numai durere decât dezmăţul libertăţii care trezeşte şi durere şi greaţă şi lehamete.

*Stilul este sluga şcolită a sentimentelor, care are curajul să le trezească din somn.

*După iarbă, modestia este cea mai călcată-n picioare.

*Albina alege nu culoarea florii, ci floarea care-i răsplăteşte cu miere osteneala.

*Dacă ceea ce deşartă omul din el nu ar puţi atât de urât, omul ar fi un animal mai frumos

decât calul.*

Dacă un conducător de ţară s-a îndrăgostit brusc de o femeie, dânsul este ori prea tânăr ori prea bătrân pentru tron.

*

198pagina

Adevărul este bătălia pierdută care continuă să lupte.*

Nu credem că femeia este un mister în raporturile ei de viaţă şi de iubire cu bărbatul. În relaţiile cu copilul ei, însă, este într-adevăr un tulburător şi de nepătruns mister.

*Am iubit femeia, apoi am cunoscut-o, pe urmă n-am mai auzit de ea.

*Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu adevărat până la capăt: Biblia şi Limba

Română. *

Nu-mi cer iertare nici chiar în faţa Patriei dacă ştiu că am dreptate înaintea lui Dumnezeu.

*Cred că nu avem nici destui morţi, nici destui vii pentru a construi o Ţară puternică şi

frumoasă.*

Fiind umil, m-aş înjosi, fiind mândru, m-aş spurca; trebuie să trăiesc în stima oamenilor - şi este atât de greu să trăieşti în ea.

*Lăsaţi în pace trădătorii poporului - nimeni nu poate vinde un neam fără îngăduinţa

acestuia.*

Nu oare Natura este dreptatea pe care omul crede că n-a găsit-o?!*

Datoria înţelepţilor este să domolească nerăbdarea vitejilor, datoria vitejilor este să răscolească încetineala înţelepţilor.

*Românul dacă ar învia pentru un ceas din morţi, ar merge mai întâi la cumătru-său, că

fratele poate să mai aştepte...*

Nimic mai urât ca mersul ţanţoş şi apăsat prin biserică.*

Cine oare poate trăi până la capătul dragostei sau până la capătul morţii?!*

Există câte un nebun care cântă în faţa morţii şi atâţia nebuni care-1 aplaudă.*

Admir visarea trudită şi vitejia ordonată.*

Am legături obişnuite cu frumuseţea gloriei şi tresar de fiecare dată în faţa splendorii unei femei.

*Toate naţiunile au proştii lor, dar numai la noi se pun toţi pe scris cărţi.

*Chiar dacă atârni spânzurat, românul te gâdilă la tălpi ca să râzi.

*Ca orice secol, nici acest veac nu poate ţine loc de Patrie - suntem pur şi simplu, în vizită

la el.*

Este interesant să observăm că cele mai multe cuvinte româneşti care exprimă lucruri esenţiale sunt compuse din 5 litere: Iisus, Crist, Măria, Paşti, cruce, preot, altar, Purta, soare, stele, pâine, izvor, lapte, iarbă, copac, codru, munte. Mureş, maică, limbă, doină,

nuntă, copil, botez, frate, vatră, moşie, hotar, român... Să fie oare la mijloc o simplă coincidenţă numerică?! Nu stă oare această cifră a sunetelor româneşti sub semnul unei

taine?!*

Statele expuse primejdiilor sunt, de obicei, sau prea mici sau exagerat de întinse...

199p a g i n a

*Garoafa! Astră! Busuioc! Izmă! - patru miraculoase glasuri a patru flori rourate cântă în

sufletul meu taina iubirii, vraja fiinţei tale alipite singurătăţii ce mă împresoară.*

Gândule, aminteşte-ţi bine ruga inimii şi lacrima aminteşte-ţi-o! Aminteşte-ţi focul inimii şi lacrimii ei care încălzeau întreaga mea fiinţă plină de frigul singurătăţii.

*În zilele noastre trebuie să numeri şi cuiburile din copaci dacă ţii cu adevărat la ţara ta.

*Nici suferinţa, nici bucuria nu pot cuprinde Infinitul. Una numai îl intuieşte în

sublimitatea ei, iar alta îl înceţoşează şi mai mult.*

Poezia se compune din cuvintele pe care le-au chinuit prozatorii, forţându-le a-i iubi ca pe poeţi.

*Am o casă ale cărei ferestre se varsă neîntrerupt în apele Prutului ca Dunărea în mare.

*În fond, viaţa şi moartea sunt două femei nenorocite care-şi povestesc una alteia

nefericirile.*

Nu de puterea diavolească se teme Dumnezeu, ci de slăbiciunile omului.*

Curajul este democratic şi generos, frica - închisă şi egoistă.*

Razele unei stele îşi croiesc drum; negura năvăleşte.*

Nimic mai slinos ca banul; şi toată lumea-l sărută.*

O singură dată galbenul a fost spânzurat, dar şi atunci de urechea femeii.*

Dacă soţia ta este frumoasă, ai o nenorocire pe cap; dacă este şi deşteaptă, ai două nenorociri; dacă pleacă şi se întoarce, vei avea trei.

*Singurul lucru care deosebeşte gelozia femeii de cea a bărbatului este acela că gelozia

femeii se trezeşte cu noaptea în cap.*

La umbra visării s-a tolănit lenea doritoare de tot ce nu s-a văzut pe lume.*

Oamenii născuţi în eprubetă să bea, să mănânce şi să petreacă în eprubeta lor, n-au ce căuta printre noi.

*Poţi face un dicţionar cu ajutorul poeziei, nu poţi face poezie cu ajutorul dicţionarului.

*Este aproape totuna să ucizi o pădure seculară ori să omori o populaţie.

*Dacă oferi mamei o floare, îngerul ei păzitor poate să-şi caute liniştit de alte treburi.

*Arginţii pe care i-a înapoiat Iuda, spânzurându-se, umblă din mână în mână prin părţile

noastre.*

Milostenia în general cuprinde în ea şi sentimentul fricii. Nici chiar milostivi nu suntem cu adevărat liberi.

*Stilul este Limba Română cutreierată de bunul-simţ.

*Dacă eşti prost până-n călcâie nu se poate să nu şi azvârli.

200pagina

*Nu eşti inferior muzicii neînţelegând conotaţiile ei; nesimţind-o, însă, eşti inferior florilor

care, conform observaţiei savanţilor, pot recepta frumuseţea ei.*

Frunze moarte sunt aplauzele; calcă pe ele şi mergi mai departe.*

Dumnezeu s-a interesat de Eminescu. Dacă n-am fi aşa de inerţi, ajungeam demult la arhivele cereşti?

*Cine a fost la război, acela şi-a văzut a doua oară patria, prima oară văzându-şi-o în

copilărie.*

Aţi văzut graniţă dreaptă şi om beat să meargă drept pe drum?! *

Sadoveanu ne învaţă să nu dăm poporului legi şi leacuri străine.*

Niciodată soarele nu va răsări atât de frumos din paginile unei cărţi aşa cum răsare printre brazii Carpaţilor.

*Teme-te de lacrima unui bărbat.

*Femeia vede, că îmbătrâneşte, dar nu crede.

*Am chemat cuvintele româneşti la fiinţă într-un deşert neatins de roua cerului.

*Beţivul numai floricelele de pe ulcior nu le-a scos de vânzare.

*Nu există drum care să nu meargă mai departe.

*Fiecare Ţară se vede de pe muntele ei.

Dacă proştii ar înflori primăvara ca zarzării, casele noastre ar fi pline de miere.*

Bărbatul care înnebuneşte după o femeie compromisă nu ştie ce spune şi nu spune ce ştie.

*Se ştie că flacăra este ochiul lumânării, iar ochiul omului este flacăra trupului său.

*Trei lucruri pe faţa pământului au o făptură cu adevărat dreaptă: lumânarea, bradul şi

cartuşul tras în sus.*

Mare este natura, noi – mici, dar nu ne putem acoperi goliciunea numai cu ea.*

Nici cosmonauţii ruşi, nici astronauţii americani nu s-au putut iscăli pe cer. *

Pot ierta duşmanul meu numai atunci când muncesc şi-mi sporeşte lucrul, lâncezeala mă înverşunează şi mai tare.

*Nicăieri nu este atâta loc pentru visare şi lene ca în aşternutul molcuţ al unui mare şi

neaşteptat noroc.*

Deşi e păduche şi ea, aroganţa nu poate fi strivită cu unghia.*

Nu te făli că scrii româneşte - scrie ceva.*

La români până şi recunoştinţa este supărată.

201p a g i n a

*Nu există ochi mai frumoşi decât ochii gratitudinii în care sclipeşte şi-o lacrimă.

*Nu am ce face cu libertatea ce nu are nevoie de mine.

*Mai bine-n colibă păsat decât colivă-n palat.

*Cu răbdarea românului Dunărea n-ar ajunge niciodată la mare.

*Dacă Dumnezeu înflorea iarba, ar fi trebuit să nu dea viaţă oiţelor.

*Dreptatea este ca şi cucul pe care toţi îl auzim cântând undeva, dar aproape nimeni nu

1-a văzut.*

Atâţia români strâng la piept buturuga de pe care le va sări capul! *

Suntem un ciudat amestec de stări şi de lucruri: trădăm plângând, râdem trădând.*

Cine a copilărit într-un crâng va căuta şi în pădure un crâng.*

Femeia este al cincilea anotimp, în care Natura se odihneşte amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toţi strugurii toamnei şi toate ninsorile iernii.

*Păstrează-ţi genunchii pentru biserică, nu-i pleca în faţa oricui.

*Dacă răsăritul soarelui te-a găsit muncind, înseamnă că nici soarele, nici altcineva nu-ţi

poate ocupa locul.*

De mortul acela ne mai temem şi azi, ne temem să-i spunem că-l ducem la groapă.*

De obicei, drumul cel mai scurt se află la capătul celui mai lung drum.*

Dacă pâinea lipseşte omului pe timp de pace, înseamnă că războiul nu s-a terminat încă.*

În războiul dragostei învinge cel care iubeşte până la capătul bătăliei.*

Puterea nu trebuie lăsată în mâinile unui om răutăcios, dar nici în mâinile prea evlavioase.

*Cineva îmi slobozea zilnic din cer o fereastră legată de-o sfoară creându-mi iluzia că am casă.

*Libertatea nu se învaţă la şcoală, şi nici la biserică. Libertatea se învaţă în luptă.

*Ca să dea rod sănătos şi bun, sămânţa trebuie să cunoască bine brazda în care-a căzut.

*Chiar dacă-i neam cu preotul, calicul să nu stea lângă altar.

*Domnule, poezia dumitale nu este decât aluat. Sărutăm pâinea, iar nu aluatul.

*Dacă te iubesc Dumnezeu şi femeia, ce mai cauţi, nenorocitule?!

*Dacă nu coboară din cer Dumnezeu, iese din cuptor pâinea, dar tot vine din cer cineva.

*Moartea are un singur duşman pe care nu l-a învins nicicând: Natura.

*Nu te căzni să mori pentru alţii. Dacă nu eşti Hristos, tot vei lăsa capul pe căldura pernei, iar

202pagina

nu pe trunchiul tăierii...*

A început să mă plictisească râsul la români. Râsul ca dezertare. Râsul ca moarte. *

Nu poţi şti clipa în care vei muri, dar poţi alege clipa în care te opui morţii. *

Înscrisă organic în legile mişcării universale, Moartea ne aminteşte mereu că suntem într-adevăr împrumutaţi vieţii de către ea. De aceea, n-o putem blestema chiar dacă ne pare

tiranică.*

Chiar moartea nu ştie pe unde să calce în urma unei lacrimi ce trage după ea un cer întreg de stele – aşa-i de orbitoare lumina umedă a ei.

*Pe străjile porţii/ Sălbatec a nins./ În mijlocul morţii/ Un rug am aprins.

*Moartea nu ne omoară întru totul. Ea relevă şi mai pregnant virtuţile sau păcatele

noastre.*

Sub roşii pomi de sânge / Se moare-n bătălie. / Cad fructele durerii / Pe şiruri de sicrie.*

A muri înseamnă a nu reuşi să dăruieşti tu însuţi cuiva un colac sau o haină.*

Ia vedeţi dacă mai respiră sau a murit cel care se plictiseşte în mijlocul primejdiei naţionale.

*De sute de ani oamenii constată dezamăgiţi că ori de la un mort, ori de la viitor – acelaşi

folos.*

În cimitir se hârjonesc copiii, zboară fluturi, cântă păsări, iar la marginea lui se aud nerăbdătoare claxoanele.

*Dacă trăieşte atât de puţin miracolul curcubeului pe cer, atunci de ce vor oamenii să

trăiască atât de mult pe un pământ care nu este al lor?!*

“Chiar dacă te arunci în gura leului şi a tigrului, ei nu te vor mânca decât în ziua morţii.” (Saadi)

*Mai bine să nu fii bolnav, iar medicul să creadă că eşti decât să fii bolnav, iar medicul să

nu creadă.*

Nu orice plantă este un doctor, nu orice doctor este o plantă.*

Pocăinţa mai are şi secrete, boala mărturiseşte totul.*

Maşina a fost inventată ca să ajungem cât mai repede la doctor.*

Mai uşoare ca viaţa sunt numai visarea şi iluzia pe care n-au curs niciodată sudorile muncii.

*Păcat că Dumnezeu, zidind naţiunile, a lăsat treburile păcii pe seama lor.

*A te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă a-ţi cunoaşte primejdiile.

*Să fii şchiop şi să mergi în vârful degetelor – mai mare chin aţi văzut?!

*Limpezesc de o mie de ori cuvântul până când zăresc în el mărgăritarul ori viermele ascuns.

203p a g i n a

*Caracterul este un dar care-l întrece ca frumuseţe pe cel poetic, pentru că este statornic şi nu

se ia după mode.*

Un sfert din oameni pot spune că au zărit adevărul, unui sfert îi este frică de el, iar jumătate mârâie spre el ca un câine trezit din somn.

*Chiar sosită din partea Lui Dumnezeu, porunca va trebui să bată la uşa omului cinstit.

*Dacă nu ai timp să întrebi ceea ce nu cunoşti, amână prânzul, iar nu întrebarea.

*Pe Dumnezeu, pe japonezi şi pe nemţi îi poţi găsi întotdeauna acasă ocupându-se cu ceva.

*Adevărata victorie este cea de care îţi este frică după ce ai obţinut-o.

*Mor în fiecare clipă. îmi trăiesc moartea ca pe o imensă responsabilitate.

*Doamne, cum poţi să te rogi să învingi în război de vreme ce trebuie să ucizi?!

*Dacă geniul unui copil urcă până la cer, nebunia părinţilor va urca şi mai sus.

*Îndrăzneala se potriveşte cel mai bine ghiocelului: în primul rând, pentru că este curat, iar în

al doilea, pentru că peticul de zăpadă nu mai are ce-i face.*

Îmi iubesc bătrâneţea ca pe întâiile buchii din caietul meu de caligrafie. Parcă abia acum încep să cunosc scrisul stângaci al vieţii.

*Aşa de când lumea au înaintat steaua cerului şi toiagul păstorului – nu s-au călcat pe

picioare.*

Bunătatea este ca drumul: rar când rămâne fără de oameni.*

Mai bine să nu faci nici un dar decât să-i ridici mereu preţul în drum spre cel căruia i-l duci.*

Copiii se pot juca şi cu Diavolul, dar nu-l lăsaţi să-i legene.*

Cel care şi-a pus capăt zilelor, spânzurându-se, ştia că măcar atât nu vor putea face oamenii: să păşească peste el.

*Râul îşi varsă în mare apele, dar nu şi numele.

*Greu să construieşti o temniţă, şi mai greu să o hrăneşti; şi aproape imposibil să-i

constrângi pe deţinuţi să construiască una şi mai trainică.*

În moarte, ca şi în viaţă, ocupă-ţi propriul loc şi aşteaptă vremuri mai bune.*

„Istoria este un martor şi nu un linguşitor”. (Voltaire)*

Tronul nu este o floare, nici domnitorul un fluture.*

Aproape toţi marii oameni s-au plecat în faţa Lui Dumnezeu, iar Dumnezeu în faţa lor.*

Nu mă mir că vorbeşte robotul, mă mir că nu vorbeşte câinele.*

Cartea poate fi întrecută ca frumuseţe numai de femeia ce naşte.*

204pagina

Medalia te ajută ca şi pe calul bătrân potcoava tocită şi neputincioasă.*

Trebuie să ai destul loc în jur atât pentru înţelepciune cat şi pentru prostie.*

Noi putem aduce pe Dumnezeu şi pe copii ca martori ai Limbii noastre Române.*

Cum stă un ochi lângă altul şi sunt la fel, aşa stau alături şi sunt asemenea cinstea şi bunătatea.

*Oare să regrete că mor şi acei care n-au iubit niciodată?!

*A dispărut cea mai frumoasă pasăre din cerul câmpiilor noastre: ciutura.

*Cimitirul – patria morţilor în care toţi locuitorii sunt egali între ei.

*A muri pentru patrie este aproape acelaşi lucru cu a trăi pentru ea.

*Iată, se duc zilele ca nişte câini flocăiţi, muşcaţi, sângerând. Se vor putea juca oare copiii

cu zilele care vin?!*

Un om care gândeşte va urî atât cruzimea dictatorului cât şi slăbiciunea poporului care îngăduie cruzimea acestuia.

*Pasărea care-şi are cuibul în munte nu caută spicul din vale.

*Morţii moştenesc numai atât pământ cât se află deasupra lor.

*Chiar dacă am învins duşmanul, simt umilirea faptului c-am fost nevoit să lupt cu el.

*M-aş îngrozi dacă într-o zi întreaga lume s-ar muta pe stele după ce a făcut atâta râs pe

pământ.*

Nici chiar Hristos, jertfindu-se pentru ea, n-a putut schimba lumea care-şi face neîncetat sieşi rău, deşi este încă udă de apele primului Potop.

*Dacă jignirea pe care ne-o aduc unii nu este o suferinţă pentru ratarea şi neîmplinirea lor,

atunci ce este – o boală? Şi dacă este o boală, de ce nu sunt băgaţi la balamuc?!*

Trei lucruri nu pot fi încredinţate unui clevetitor: mâinilor sale un steag, ochilor săi – paza unui lucru important şi limbii sale – numele Lui Dumnezeu.

*Din pâinea umedă şi caldă încă de sângele său, eroul extrage glontele ca din propriul trup.

*N-a văzut nimeni privighetori zburând în cârd.

*De nu eşti glasul iubirii arzătoare, / Atunci, viaţă, ce însemni tu oare?!

*Poţi ierta duşmanul de la care ai învăţat cum să te aperi.

*Nu este bine să îndemni poporul către prudenţă sau răscoală atunci când poporul n-are

experienţa uneia sau alteia.*

Plăcerea vieţii simple în orice om trăieşte,/ Ci doar alese inimi mai au şi gustul morţii.*

Văzduh însămânţat de-al clopotelor sunet. Acolo sus o alta pâine creşte.*

205p a g i n a

Să mă alunge Domnul de pe cărarea altor păcate, că pe drumul urii, al pizmei şi al trădării piciorul meu n-a călcat nicicând.

*S-au ridicat la cer ochii tăi, mamă, ca roua de pe flori, ca rugăciunea copilului care am

fost.*

Căutaţi în naţionalismul fiecărui popor frumuseţea unor flori neobişnuite ce prind rădăcini numai în solul cutărei sau cutărei naţiuni.

*Patriotismul ne păstrează ca oameni, ne înalţă ca sfinţi şi ne curăţă de rugină numele

imprimat în metalul veşniciei.*

Eroismul este caracteristic unor oameni care simt, gândesc şi trăiesc într-un mod deosebit nişte lucruri care nu pot fi amânate.

*Nu pentru că nemernicii îmi beau sângele veselindu-se, ci pentru că nu plătesc niciodată

consumul – asta mă apasă cel mai mult.*

Nu te poţi lupta cu căcatul pentru că trebuie cu o mână să-ţi astupi nasul, iar cu cealaltă să te ştergi de murdăria lui.

*Concesiunea, ca şi lenea, odată obişnuit cu ea, te secătuieşte de vlagă, iar în cele din

urmă te mântuie de zile.*

În ultima clipă a vieţii tale, nici morţii, nici femeii să nu te spovedeşti. Oricum nu te vor ierta.

*Nu căuta o dragoste norocoasă şi plină de fericire – este ca şi cum ţi-ai căuta ochii

pierduţi în război.*

Dacă până la iubirea pe care o cauţi ţi-au rămas doi paşi, este bine să-l faci şi pe-al treilea – poate găseşti ceva mai bun.

*Cine îşi caută prea mult femeia potrivită nimereşte taman peste cea pe care au văzut-o

înaintea lui atâţia.*

Niciodată nu vei auzi o femeie spunând că este bătrână, ci numai că era şi mai frumoasă.*

Urâte sunt toate într-un război, dar mai ales să părăseşti lupta şi să fugi împiedicându-te de morţi.

*Laudă cu măsură poporul tău, pentru că şi tu faci parte din el.

*Nici un râu pe lume nu curge atât de drept încât graniţa de pe el să fie dreaptă.

*Să ceri vieţii atât cât îi pot oferi ei puterea minţii şi braţelor tale, iar nu cât îi oferă visele

pe care le ai.*

Bineînţeles că mă interesează cărăruia croită spre Lună. Dar îmi vine să-mi înfăşor brâul cu misterioasa cărăruie ce trece printr-o pădure.

*Dacă nu poţi schimba firea hoţului, schimbă-ţi lăcata! Dacă nici asta nu te ajută,

schimbă-ţi vecinul.*

La bătrâneţe, anii care vin sunt ca nişte oaspeţi ruşinoşi, – nici nu observi când pleacă.*

206pagina

În aceeaşi răbdare prea multă vreme nu poate sta nimeni: iată de ce, din când în când, săracii se mută în răbdarea morţilor, iar morţii în răbdarea săracilor.

*De ce mor oamenii pot întreba numai copiii; de ce trăiesc, pot întreba numai bătrânii.

*De obicei, cele mai bune sfaturi mor în singurătate. Ca şi cele mai frumoase femei.

*Natura nu îngăduie viduri, şi-acolo unde nu răsare o floare sau un copac, răsar un gând

sau o idee.*

Promisiunile nu le arunc în vânt./ În rai sau iad, la fel m-aş ţine de cuvânt.*

Pământul şi cu gloria sunt rude./ N-aşteaptă slova darul ploii bune./ Cu sângele ei cald nu-ntârzie să ude/ Pământul pârjolit de uscăciune.

*De-ar avea recunoştinţa sănătatea binefacerii, câte lucruri frumoase ar putea înfăptui şi

ea!*

Neîncetată-mi este aducerea-aminte/ De Dumnezeu, de maică-mea, de poezie./ Ea rouă proaspătă-mi presoară pe cuvinte,/ Făptura-ntreagă mi-o păstrează vie.

*Dacă tot atârnă ciocârlia atât de sus în aer cântând fără istov, mă mir cum de nu-şi

clădeşte cuibul acolo.*

Dacă mi-aţi tăiat capul, spânzurătoarea ce poate să-mi facă?!*

Pacea agoniseşte, războiul risipeşte, morţii n-au putere, tinerii cu ale lor, cerul este departe.*

Gustul pentru viaţă pe vârful inimii, iar nu pe vârful limbii stă.*

De când lumea, femeia cu fardul, bărbatul cu gardul.*

Nimic mai frumos ca soarele bunătăţii, şi adevăratei bunătăţi îi e destul să ştie a se iscăli, că le va dobândi pe toate.

*Războiul îi face mai buni pe oamenii buni, mai răi pe cei răi, mai drepţi pe cei care-au

murit.*

Diavolul două cărţi le ştie pe de rost: cartea dracilor şi Biblia. Alte scrieri în biblioteca sa nu găseşti. Afară doar de cartea de bucate în care se descrie modul de preparare a inimii

şi a creierului uman.*

Un nume bun este ca drumul cel nou: toţi se bucură la început de el, apoi se obişnuiesc cu neodihna lui, iar la urmă îi blestemă hopurile.

*Iar tot ce credem noi că s-ar chema/ Curată fericire/ E faptul să nu te deprinzi cu ea,/

Ci veşnic să te mire.*

Gloria este o sălbăticiune căreia, chiar dacă o hrăneşti zilnic din mână, îi vei pierde într-o zi urmele.

*Nu poţi scurta poftele unui popor orgolios decât retezându-i nasul.

*Onoarea aripi are ca la îngeri./ Şi nu le poţi tăia. Doar să le-nsângeri.

*Avem numai atâta ţară câtă încredere are Dumnezeu în noi.

207p a g i n a

*Să mori pentru Patrie atunci când ceilalţi îşi caută de ale lor înseamnă să-ţi dai viaţa

pentru o patrie închipuita.*

Pe tot întinsul inimilor noastre/ Se aşezaseră cu oastea pe vecii,/ Fiind şi supăraţi că-n nopţile albastre/ Le strică somnul bubuitul inimii.

*Aştept ziua de mâine, iar cântecele mele nu sunt decât nişte steaguri pe care le agit către

ea în semn de prietenie.*

Viitorul va fi un crâncen şi sângeros război. El a şi început deja. Iată şi primii morţi: pruncii ucişi în atâtea fragede şi nerăbdătoare pântece femeieşti.

*A plânge înseamnă uneori a mijloci întâlnirea între propria-ţi lacrimă şi soare.

*Nu există acţiune în care să nu-mi sară în ajutor inima. Raţiunea este mai sobră, ea nu-şi

îngăduie decât să-mi arate greşelile inimii.*

Sărutul este partea/ De taină-a fericirii/ Şi-n viaţă numai moartea/ Doar ea şi nenăscutul/ N-au cunoscut sărutul/ Şi bucuria firii.

*Mai rea decât trădarea este societatea în venele căreia se stinge focul dragostei faţă de

muncă. Tiranul distruge doar o parte din ţară, nemunca o distruge total.*

N-ar ajunge pietrele Carpaţilor care trebuie aruncate în trădător.*

„Sunt două feluri de trădători: unii care pleacă atunci când toţi rămân şi alţii care rămân atunci când toţi au plecat”. (Weislav Bradzinski)

*Tinereţea-i grăbită, bătrâneţea-i atentă, la mijloc maturitatea ce are înţelegerea nici să

înece în laude pe una, nici s-o judece pe alta.*

Nu e destul să fii copil cu suflet curat, nu e de-ajuns să-ţi fluture tinere pletele-n vânt, să-ţi strălucească alb părul cuminţeniei – mai e nevoie de o rază a tainei pe care s-o

trăieşti viaţa întreagă şi acea rază stă deasupra tuturor vârstelor.*

Eşti tânăr ori bătrân, învaţă!/ Aceasta-i viaţă de este pe pământ viaţă!*

Nu aş putea cerşi iubirea de la nimeni, nici vreun colţ de pâine; lipsit de una sau de alta, mă veţi găsi fără suflare pe braţele mândriei mele.

*Cinghiz-Han se folosea de trădători, apoi îi executa.

*„Există o singură plăcere: aceea de a fi viu, tot restul e mizerie”. (Cesare Pavese)

*Republica Moldova e prea mică pentru a face o politică mare, iar poporul ei prea singur

pentru a putea nimeri în propria lui istorie.*

Ce triste-ţi sunt, iubito, mâinile!/ Mai triste de cum urlă-n noapte câinele.*

Casele româneşti de munte fac prin frumuseţea lor semne de prietenie către nesfârşirea cosmică, bucurându-se că şi-au găsit un loc de unde pot fi zărite.

*Celui care se naşte viteaz îi rămâne puţină vreme să-şi cultive şi alte calităţi.

*Întregul Univers este un surâs pentru oamenii pământului. Îl merităm oare?!

208pagina

*În casa în care se află un mort musafirul este un mort de prisos.

*Voi, ochi ai demnităţii! Ce minunaţi sunteţi! Vă-nchideţi doar pentru-a tăinui sclipirea

unei lacrimi!*

Frânează-ţi imaginaţia atunci când te orbesc strălucirile ei.*

Dacă nu ţi-ai lăsat nicicând capul pe căpătâi străin/nu poţi să preţuieşti căldura şi dulceaţa propriei palme sub tâmplă acasă la tine.

*Mai mare pagubă nu este / Decât să-ţi pierzi un drag renume / Pe care mucegaiul creşte

/ Şi-l scuipă o întreagă lume.*

Mă tem de război la fel ca de urletele şi dezmăţul păcii.*

Slava ca pleava: o poartă vântul, o-nghite pământul.*

Omul este un ceramist, iar viaţa lui un vas căruia meşterul îi dă forma dorită: un vas plin ochi cu vise, năzuinţi, doruri, care până la urmă sau cade într-o zi singur, spărgându-se,

sau îl sparg din neatenţie şi grabă copiii lui.*

În casa cu mulţi copii, ca şi în frumuseţile Limbii Române, nu rămâne loc de plictiseală.*

Graniţa unei ţări sărace şi neapărate trece prin grădina căsniciilor fericite.*

Mai scumpă-i bunăvoinţa decât dărnicia unei ţări.*

Să nu mori pur şi simplu, ci să te dărui morţii aşa cum te-ai dăruit vieţii.*

Obsesia morţii şi orgoliul sunt două cârciume cu băuturi otrăvitoare în care putem muri într-o zi cu adevărat.

*Înoţi în puţinul talent, te îneci în puţina sinceritate.

*Moartea, spre deosebire de viaţă, este negălăgioasă; ea este sobră, tăcută, invizibilă, exactă şi

nu blestemă viaţa, ci numai o pune pe gânduri.*

Prea îndelungate, nici tristeţea, nici veselia nu sunt bune de reazem vieţii, cel mai înţelept este să treci printre ele neobservându-le.

*Numai după ce vei cunoaşte pe Dumnezeu, pe Diavol şi pe oameni, numai atunci vei putea

spune că te cunoşti pe tine însuţi.*

Gloria se înalţă ca iedera. Dacă are pe ce.*

Cine înţelege ochii unei femei se pregăteşte ori să plece, ori să rămână cu ei.*

Foarte mulţi oameni au în ei doi dintre cei mai mari duşmani ai lor: unii – caracterul nestăpânit, alţii lipsa lui.

*Ochii egoistului sunt încrucişaţi: ei văd numai propriul nas.

*Atunci când Dumnezeu pune mâna pe capul cuiva, pur şi simplu se mai odihneşte şi El

puţin.*

În afară de cele pe care le-a zidit Dumnezeu jos pe pământ şi sus în cer, n-a mai înălţat

209p a g i n a

nimic altceva; doar din când în când creierul câte unui geniu pe care oamenii îl distrug până la urmă.

*E bună numai acea pace care te scoală în zori trimiţându-te la muncile zilei ca la o

bătălie.*

Cine are mai multe patrii, moare în cea în care l-a uitat Dumnezeu.*

Singura deosebire dintre amorul propriu şi cacat este că de primul nu te deşerţi dimineaţa.*

Oricât cer ai avea deasupra capului, tot îţi trebuie sub picioare un colţ de pământ.*

Un bărbat mediocru nu va şti niciodată dacă femeii ce cască îi e somn plictisită de el ori îi e somn de iubire.

*Ca să cucereşti o femeie nu trebuie să-i spui cuvinte alese – oferă-i o floare şi întreabă-o

de ce are ochi trişti, pentru că ochii aproape tuturor femeilor ascund ceva trist în ei.*

Mai mult se războieşte viaţa cu viaţa decât zilele omului cu moartea.*

Nu mai poate îmblânzi nimeni această fiară de circ care este omul: nici cu gârbaciul nici cu vorba.

*Un singur bine mi s-a făcut, dar şi acela a venit din partea răbdării mele.

*Pragul este un animal divin care se hrăneşte cu urmele mamei.

*Priveşte în ochii Limbii Române până când te va recunoaşte şi va izbucni în plâns.

*Graiul este purtătorul de steag în vremuri de restrişte şi de primejdie pentru fiinţa

naţională. *

Cuvântul este o superbă sălbăticiune care se lasă anevoie capturată, dar odată prinsă nu se mai desprinde de familia omului.

*Norodul cuvintelor a biruit. Prutul cuvintelor nu a secat. Graniţa dintre cuvinte s-a

prăbuşit. Mântuirea prin cuvânt a venit. *

Vuietul Limbii Române, tunetul şi fulgerul ei care aduc ploaie şi rod pe un pământ ars de sete.

*Caut cuvântul pentru că nu mai am nimic de găsit altceva în lumea asta afară de iubirea

lui.*

Uneori îmi vine să mănânc Cuvântul ca pe floarea de salcâm în copilărie. Ia uitaţi-vă ce minune de slovă la Cantemir care spune că un cuvânt grăit nu mai poate fi dezgrăit.

*Slova este ca femeia: dacă o îndrăgeşti cu adevărat, îţi încarcă sufletul şi mintea cu toate

înţelesurile şi te apropie de toate misterele.*

Ce este Limba unui popor? Este prietenia, fraternitatea şi iubirea dintre cuvinte. Poate că singura prietenie şi singura iubire cu adevărat sacră şi durabilă.

*După temniţa de piatră, cea mai grea este ocna unei limbi în care eşti aruncat şi nu o

cunoşti.*

Va veni o zi când parii smulşi se vor sparge de capul limbii moldoveneşti.*

Nu cât de larg este cerul deasupra ţării tale, ci cât de adânc - asta contează.*

Este una să-ţi culegi din flori ţara şi cu totul alta s-o culegi din asprimile zgurii şi din

210pagina

cenuşa urmelor ei.*

Ştiu oare domnitorii de azi că Alexandru cel Mare, arzând Teba a păstrat casa lui Pindar?!*

Nici o istorie a nici unui neam nu poate fi mică şi neînsemnată măcar şi pentru faptul că fiecare naţiune este creatoarea unei limbi ceea ce înseamnă că este deţinătoarea celei mai

de seamă comori.*

Cine-şi face sălaş mântuitor numai în trecut sau numai în viitor moare în singurătate.*

Nu poate lua naştere o naţiune nouă în afara celora pe care le-a zămislit Dumnezeu, chiar dacă e nevoie ca niciodată de una care să dea exemplu de perfecţiune şi măreţie morală,

spirituală şi fizică.*

Este adevărat că suntem o naţiune care n-a supus pe nimeni nicicând în afara hotarelor sale. Dar dacă eram mai mulţi şi mai puternici?!

*Milă mi-i de orgoliu care viaţa întreagă sare în sus şi se zbate ca un cocoş cu capiştea

retezată.*

Eternitatea capătă un sens concret atunci când conştientizezi că nu poţi sări în ea peste credinţa, limba, istoria şi bunăstarea moravurilor naţiunii tale.

*În lista Diavolului sunt înregistrate toate calităţile şi toate slăbiciunile omeneşti. Diavolul

acţionează după liste. Ca şi bolşevicii.*

Dreaptă este legea în care blândeţea şi asprimea stau în aceeaşi cumpănă.*

Legea este cel mai serios lucru după iubire.*

Tragedia Basarabiei a constat în aceea că a trebuit să dăm mereu seama în faţa unor legi străine golite de orice sens moral.

*Furăm Naturii locul dacă, făcându-ne casa, nu umplem apoi încăperea ei cu glasul

copiilor.*

Nu vă gândiţi oare că nu-i departe ziua când Natura va pune piciorul în prag hotărâtă să se elibereze definitiv de noi?!

*Natura-şi concentrase întreaga energie pentru naşterea Lui Hristos, nerămânându-i

destule forţe pentru zidirea până la capăt a omului.*

Natura nu şi-a găsit încă printre oameni stăpânul ei adevărat.*

Mai mare este, Doamne /deschizătura gurii / decât pot să ne-o umple / Puterile Naturii.*

Pădurea să se taie numai pentru patul dragostei, numai pentru leagănul copiilor şi numai pentru căsuţa mortului.

*Natura la noi constituie majoritatea naţională.

*Oamenii ar trebui să se întrebe de ce nici la curul său nu-i suferă calul.

*Rău este războiul, dar la nimic bun nu te poţi aştepta nici de la pacea uşuratica.

*Urâţi sunt în război şi agresorul şi cel care se apără - ambii sunt fiare.

*

211p a g i n a

Dragostea dintre femeie şi bărbat nu trebuie s-o aşezăm nici înaintea, nici în urma dragostei de Patrie, ea trebuie aşezată acolo unde a lăsat-o Dumnezeu: între Pământ şi

Cer.*

Pomana - milostivire, darul - îndatorire.*

Seminţa nu poate sta mult în pământ, nici taina - în inima omului.*

Înţeleg că nu te poţi baricada pe veci într-o anumită opinie. Dar opinia mea este ca Patria - dacă este exactă, nu mi-o pot schimba.

*Eşti mort când toţi te-au uitat şi nici o nădejde să rămâi viu când toţi te urăsc.

*Din pâinea somnului rup pentru mine câte-o fărâmă ca omul cu mulţi copii.

*Cunoaşterea, ca naşterea; plânge întâi, apoi zâmbeşte.

*Ca să le ierţi pe toate îţi trebuie încă o viaţă şi încă două pentru a le uita.

*A visa înseamnă a te pomeni într-o localitate frumoasă unde n-ai unde înnopta.

*În urma ploii de sudoare / Ce deasă gloria răsare!

*Dacă încaleci un măgar, trebuie să-ţi scurtezi picioarele.

*Românul nu prea ştie să aleagă: râde şi de proşti şi de înţelepţi. Este un alt soi de prostie.

*Toţi proştii mor de moarte bună afară de trădători.

*Nu există căcaţi de culoare naţională. În toată lumea căcaţii put la fel.

*Parcă tot mai bine este să mori noaptea decât ziua - mai vezi câteva ore lumina.

*Curajul şi cugetul e bine să meargă alături, să n-o ia unul înaintea altuia.

*Mă tem să desenez un diavol, deoarece ştiu că mă urmăreşte până şi dintr-un desen.

*Războiul ia sfârşit numai atunci când învingătorului începe să-i fie teamă de propria

victorie.*

Cine caută prea multă vreme un lucru râvnit, îl găseşte învechit.*

Număraţi mai întâi câţi copaci are pădurea şi-apoi locuitorii ţării.*

Întotdeauna m-am mirat cum poţi să rămâi un prost în mijlocul unei Limbi atât de frumoase şi înţelepte cum este Limba Română?!

*Spălăm mortul de urmele vieţii, să intre curat în pământ.

*Casa în care sunt copii devine un colţ al naturii în care toată lumea se joacă.

*Dacă păcatul se-ntinde până Ia marginea istoriei, el va sări şi-n ţara vecină.

*Omul scandalagiu este ca şi closetul: oricât nu l-ai vărui, tot pute.

*Femeia nu învaţă să nască - creaţia ei este perfectă la prima sarcină.

*Nu pot trece liniştit pe lângă un om orgolios - îmi vine să-1 dau în judecată.

*Se spune că numai un război cu oameni de pe alte planete poate uni naţiunile. Este

singurul război pe care îmi vine să-l aştept...

212pagina

*Nenorocirile noastre vin din faptul că oamenii au mai multe pofte decât gusturi şi

principii.*

Stă în puterea Limbii Române să-l găsească odată şi odată pe Dumnezeu.*

Atâtea femei aşteaptă să le vină din oglindă norocul şi fericirea!*

După ce am îndurat atâtea lovituri, îmi par vânătăi şi florile albastre.*

Schimbă-ţi patria în care ai zilnic nevoie de nişte martori.*

Mă folosesc la fiecare pas atât de propria-mi viaţă în acţiune cât şi de propria-mi moarte; în unele cazuri excepţionale - şi de nădejde.

*Adevărul înseamnă acţiune, el nu poate fi găsit în afara ei.

*Simplitatea este ca şi iarba, frumoasă, dar călcată în picioare.

*Mori sărac ori bogat, / Mori la fel de supărat.

*Îl iubesc pe Dumnezeu chiar dacă pare să fi uitat patria mea; îmi iubesc patria chiar dacă

pare să-1 fi uitat pe Dumnezeu.*

Cu ajutorul Limbii Române facem nu numai schimb de idei şi senti-mente, ci şi schimb de timp. Mai mult, putem chiar schimba un viitor cu altul.

*Chiar dacă toată făptura noastră ar fi acoperită de ochi ca pomul de flori, tot n-ar putea

să încapă în ei frumuseţea clipei. *

Cel care n-a purtat niciodată pe umăr un copil şi nici sicriul mamei, acela n-a cunoscut adevărata bucurie şi adevărata suferinţă.

*Dintre toate culorile cea mai bine o prinde pe femeie cea în care ea îşi vopseşte propriul

trecut.*

Dacă ai învins în război nu mai număra morţii duşmanului că va trebui să numeri şi mamele ucise de jale şi suferinţă.

*Bineînţeles că învăţ câte ceva şi de la duşmanul înţelept, dar parcă nu-mi dă mâna să-i m

ulţumesc. *

Întind braţele către Dumnezeu, dar nu-i vâr degetele-n ochi.*

Să ştiţi că nu există nici o diferenţă între orb şi rob afară de ordinea celor trei litere care denumesc pe orb şi rob.

*În focul inimii cugetul se purifică şi se căleşte. Puterea inimii deschide porţile cunoaşterii.

*Făcând atâtea frunze, Dumnezeu n-a mai semănat şi flori de culoare verzuie.

*Dacă eşti mândru până şi în modul de a duce lingura la gură, înseamnă că ori n-ai tras

niciodată foame, ori truda nu te-a vlăguit.*

Mulţumirea stă în ceea ce facem, iar uneori în ceea ce refuzăm să facem.*

Nu las niciunei clipe libertatea şi uşurinţa de a zbura goală.*

Înţelepciunea, ca şi dragostea, este o fântână pe care din când în când trebuie s-o curăţim împrospătându-i şi limpezindu-i apa.

*Omul are un singur prieten, mama. Şi un singur duşman: moartea.

213p a g i n a

*Două lucruri nu le pot suporta: chelia şi graniţa de la Prut. Doamne, şi tocmai ele mi s-au

urcat în cap!*

Nu-i mai ajung ţâţe scroafei pentru câţi râmători au ieşit din burta ei.*

Cine cârmuieşte clipa, va porunci şi veşniciei.*

Românii nu au timp să îndrepte lucrurile, pentru că-şi pierd vremea râzând de strâmbătăţi.

*Încrederea are cei mai frumoşi ochi, dar orbi amândoi.

214pagina