Revista epifania, nr.33, 27mai 2015 (1)

3 Iunie - August 2015

3

Prezenţa lui Dumnezeu în Lumina

taborică

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre

prietenie

Despre pacea duhovnicească a

inimii

Viaţa arhimandritului Sofronie

Saharov

Responsabilitatea episcopului faţă

de harul arhieriei sale si faţă de

hirotoniţii săi

Interviu cu Părintele Mitropolit Ioan

realizat de Dr. Stelian Gomboş

Dimensiunea psihologică a

raportului om-natură

Relatările arhidiaconului sirian Paul

de Alep despre obiceiurile

românilor cu ocazia sărbătorilor

religioase din secolul al XVII-lea

Părintele Arsenie Boca - arhitect al

punţii de legătură dintre ştiinţă şi

religie

Anul internaţional al luminii

Iaşi, Nr. 33, Iunie - August 2015

2 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

3Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

Prezența lui Dumnezeu în Lumina taborică

Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Dumnezeul cel veşnic “pe care nimeni dintre oameni nu L-a văzut şi nici nu poate să-L vadă” (I Timotei VI,16) ni se face cunoscut în Persoana lui Hristos, Dumnezeul întrupat. Fiul Său Cel Unul-Născut, ne-a dăruit iubirea din Duhul Sfânt şi “cel ce va mărturisi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el întru Dumnezeu” (I Ioan IV, 16). Cât de darnic este Creatorul cu noi! Ne dă aerul pe care-l respirăm, pământul în care să rodească rodul tainic al fructului ce se va coace, mana cea cerească scăldată de razele soarelui și de ploaia binefăcătoare; ne-a însărcinat să umblăm în interiorul creației cu propriile noastre picioare, s-o remodelăm și să aducem mesteșugul mâinilor în făurirea unei anumite lucrări, definită potențial, ca dar de la Dumnezeu. Pulsația naturii și cele din interiorul ei se consonează cu acordul a tot ceea ce este viu și dăruitor în Revelație, asemeni simfoniilor enesciene căci, nu cu mult timp în urmă, i-am sărbătorit bardului Botoșanilor, șaizeci de ani de cerească înveșmântare. Dumnezeu ne dăruiește cu îndestulare Lumina Sa, pentru a nu ne cuprinde întunericul, căci cel care umblă pe întuneric nu știe unde merge. Trăind însă, în Lumină și crezând în Lumină, devenim fii ai Luminii. „Eu sunt Lumina lumii!”(Ioan IX, 6) ne spune Iisus Hristos, Domnul. Atunci, ne întrebăm de ce oamenii nu se ancorează, cu toată puterea ființei lor în căutarea Luminii, ca sens de cunoaștere și de iubire? Cum accedem și pornim spre căutarea luminii din om, care de multe ori este ascunsă sau învăluită de păcat? Omul nu este rău prin fire, ca realitate ontologică, de îndată ce fiecare făptură umană este creația lui Dumnezeu. La originea sa, el este bun și de aceea, trebuie să redevină bun. Numai încrâncenarea și amărăciunea sufletească ne fac să-l privim din perspectiva răutății și neiertării noastre. Rugăciunea cea mai insistentă și necesară pentru om este eliberarea răului mai

întâi din el, capacitatea de a-l privi pe semen în urcușurile și coborâșurile lui, așa cum sunt, de a depune eforturi să se deschidă bunătatea și dragostea din om, ca să-l scoată pe semen din mâinile tâlharilor. Îngenunchind apoi împreună, la picioarele Crucii, Lumina lui Hristos, Cea care luminează tuturor, luminează haina sufletelor, prin marea taină a iertării și, numai atunci, se primește harul vindecător și eliberator de la Dumnezeu. Parcurgem frumusețea verii, ce are în prim plan experiența Apostolilor de pe Tabor și vederea Luminii dumnezeiești. Sfinți mari se sărbătoresc în această perioadă: Sfântul Ioan Botezătorul - cu Nașterea sa și Tăierea Capului, sărbătorim pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel împreună cu ceilalți Apostoli, pe Sfântul Voievod Ștefan, pe Sfântul Ilie, pe Sfântul Pantelimon, Ioan Iacob de la Neamț, Sfânta Teodora de la Sihla și Martirii Brâncoveni, alături de întreg Sinaxarul de vară. Praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu umple crugul aghiologic al acestui timp liturgic, precum un Paște de vară. Dumnezeu le susține pe toate în univers și-l conservă prin energiile Sale necreate, dar în mod special energiile divine necreate îl privesc pe om, căci prin ele omul se luminează, se sfințește și se îndumnezeiește. Slava nepătrunsă a lui Dumnezeu strălucește pe Tabor, în Persoana lui Hristos, fiind prezenți cei doi profeți ai Vechiului Testament - Moise și Ilie și respectiv cei trei Apostoli - Petru, Iacob și Ioan. Sfântul Grigore Palama afirmă faptul că, “natura luminii taborice este manifestarea lui Dumnezeu Însuși, iar posibilitatea contemplării ei atrage după sine îndumnezeirea omului. Chiar dacă, după ființă, Dumnezeu rămâne incognoscibil, după slava Sa, El se împărtășește arătându-Se celor curați cu inima, nu într-o formă rațională, ci ca o întâlnire interpersonală, lăuntrică, a omului cu Dumnezeu”(cf.IPS Ioachim Băcăoanul,


Schimbarea la Față - Taborul îndumnezeirii umane, www.epr.ro).

Treimea cea deoființă și nedespărțită participă plenar la Tabor precum, odinioară la Iordan. Să redăm conținutul capitolului 17, v. 1-9, din Evanghelistul Matei: ”Și după șase zile, Iisus i-a luat pe Petru și pe Iacob și pe Ioan, fratele acestuia, și i-a dus pe un munte înalt, ei între ei. Și S-a schimbat la față înaintea lor; și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele I s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie li s-au arătat vorbind cu El. Și răspunzând Petru, I-a zis lui Iisus: Doamne, bine ne este să fim aici; dacă vrei, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și una lui Ilie. În timp ce el încă vorbea, iată un nor luminos, i-a umbrit pe ei; și iată un glas din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit; de Acesta să ascultați! Și auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au înspăimântat foarte. Și Iisus a venit la ei și, atingându-i, le-a zis: Ridicați-vă și nu vă temeți! Și ridicându-și ei ochii, nu au văzut pe nimeni, ci doar pe Iisus. Și pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Vedenia aceasta să n-o spuneți nimănui până când Fiul Omului va învia din morți”.

Peste Profeți și peste Apostoli a strălucit lumina dumnezeiască necreată, care este lumina harului divin. Dumnezeu ni Se împărtășește după energiile sau lucrările Sale necreate, ce izvorăsc din Ființa dumnezeiască. Ele sunt eterne și nedespărțite de Ființa Supremă. Harul îndumnezeitor nu este însăși Ființa lui Dumnezeu cea mai presus de ființă, ci lucrarea sau manifestarea Ființei, puterile și lucrările ce izvorăsc din ea. Ele pot fi și relații ale Ființei divine, care este mai presus de orice relație, față de tot ce nu este Dumnezeu (Sfântul Grigore Palama) sau relații cu ideile eterne ale lumii. Pentru a percepe harul divin trebuie să devenim duhovnicești și să sporim duhovnicește. Urmându-l pe Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cateheza a IV-a distinge “duhovnicescul” de ”sufletesc”, din perspectiva receptării și valorificării darurilor primite de la Dumnezeu.”Toate câte ne-au fost dăruite sunt duhovnicești. Într-adevăr și îmbrăcămintea noastră este duhovnicescă și hrana noastră, duhovnicească și băutura noastră,

duhovnicească; prin urmare, pe viitor trebuie ca și lucrările noastre și toate faptele noastre să fie duhovnicești. Fiindcă acestea sunt rodul Duhului așa cum spune și Pavel”(Galateni V, 22-23), [Cateheza a IV-a, apud Ierom. Teofan Mada, Viața în Hristos după Sfântul Ioan Gură de Aur, Sibiu, 2007]. Teofania celor chemați la Hristos, prin Duhul Sfânt, îi pecetluiește în calitatea de sfinți. Duhul Sfânt este Duhul Sfințeniei, Care nu numai ne eliberează de păcate, ci ne face prezent pe Dumnezeu în bogăția faptelor iubirii milostive (Romani I, 4).

Toate lucrările ce privesc pe om se săvârșesc în Biserică, unde se trăiește viața reală cu Dumnezeu. “Viața în Hristos nu este simpla moralizare a omului, ci îndumnezeirea lui, care înseamnă participare la slava lui Dumnezeu, înseamnă vederea lui Dumnezeu, a harului Său, a luminii Sale necreate” (Arhim. Gh. Kapsanis, Îndumnezeirea - scopul vieții creștine, 2006). Cel care este creștin adevărat, de vocație, nu numai de duminică, cum se exprimă Părintele Mitropolit Teofan trebuie să-L experieze continuu pe Dumnezeu și să realizeze o unire tainică cu El, în Duhul Sfânt.

Să- L urmăm pe Hristos, în strigătul nostru de speranță și de încredere, că cererile noastre vor fi ascultate. “Strigarea este osârdia sufletului, care este și tăcere. Strigarea Fericitului Moise este o tăcere în rugăciunea minții, către Dumnezeultuturor, care locuiește în Cort” (Fericitul Tedorit al Kirului, 2003). Persistând în rugăciunea inimii și a minții, restaurate în Hristos, Dumnezeu ne aude “din muntele cel sfânt al Lui” (Ps. 3, al lui David).

Ţie, Doamne, îți aducem rugăciunea cu toată sârguința și ne plecăm în fața măreției Tale! Dă-ne puterea să învingem greutățile și încercările de tot felul, care vin asupra noastră, să ne curățim simțirile pentru a Te vedea în slavă, în lumina taborică, în Taina Învierii și a Cincizecimii harului! Dumnezeu să ne Binecuvinteze și să ne apere cu puterea Sa dumnezeiască!

Preot Dr. Nicolae NICOLESCU


1. Sămânţa patriStică

TEOLOGIE ŞI SLUJIRE BISERICEASCĂ

Sfinţii Părinţi - Despre Lumina taborică• Căci afirmând că gândesc şi vorbesc

în acord cu zicerile acestora, monahii le-au şi pus înainte. Zice deci dumnezeiescul Ioan din Damasc1: „Astăzi adâncul luminii neapropiate, astăzi revărsarea nemărginită a dumnezeieştii fulgerări scânteiază apostolilor pe Tabor” [545B]. Acum s-au arătat cele nevăzute pentru ochii omeneşti: un trup pământesc răsfrânge scânteietor o strălucire dumnezeiască, un trup muritorizvorăşte slava Dumnezeirii. Căci Cuvântul S-a făcut trup [In 1,14], iar trupul s-a făcut Cuvânt, deşi fiecare din ele n-au ieşit – o, minune! – din firea lor. Căci slava n-a venit trupului din afară, ci dinăuntru, din dumnezeirea supradumnezeiască a lui Dumnezeu Cuvântul unită cu acesta în chip negrăit după ipostasă [548CD].• Căci pe Cel la Care îngerii nu-şi puteau aţinti ochiul, cei mai de seamă dintre apostoli Îl văd strălucind cu slava Împărăţiei Lui [549C].

• De aici vârfurile apostolilor iaumărturiile slavei şi Dumnezeirii Lui, iar El le descoperă slava Lui [557C], iar cei ce văd slava dumnezeiască cea singură mai presus de toate, supradesăvârşită şi preadesăvârşită sunt desăvârşiţi şi ei [560B].

• Fiindcă dumnezeiescul şi de Dumnezeugrăitorul cu adevărat Dionisie spune că Stăpânul Se va arăta celor desăvârşiţi care-L slujesc în chipul în care S-a arătat apostolilor pe muntele Tabor. Îl ia pe Ioan ca pe un organ feciorelnic şi preacurat al teologiei, ca văzând slava fără de început a Fiului, să tune: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era

1 Urmează în § 9-17 un lanţ de pasaje extrase din Cuvântarea la Schimbarea la Faţă a lui IOAN DAMASCHINUL, PG 96, 545 sq.

Cuvântul» [In 1, 1] [560BD].• Căci isihia e mama rugăciunii, iar

rugăciunea e arătarea slavei dumnezeieşti. Fiindcă atunci când închidem simţurile şi ne unim cu noi înşine şi cu Dumnezeu şi, eliberându-ne de grijile din afară ale lumii, ajungem înăuntrul nostru, atunci vom vedea limpede în noi înşine Împărăţia lui Dumnezeu: «Căci Împărăţia cerurilor, care e Împărăţia lui Dumnezeu, este înăuntrul nostru», a zis Iisus Dumnezeu [Lc 17, 21] [561AB].

• Înaintea ucenicilor S-a schimbat la faţăCel ce pururea este slăvit astfel şi străluceşte cu fulgerarea Dumnezeirii [564B].

• Căci născut fiind fără de început din Tatăl,are raza naturală fără de început a dumnezeirii şi slava dumnezeirii se face slava trupului [564B].

• Dar slava fiind nearătată în trupularătat, era nevăzută pentru cei care, legaţi fiind cu lanţurile trupului, nu puteau cuprinde cele nevăzute aici pentru îngeri. Se schimbă deci la faţă Cel ce a luat ceea ce nu era, fără a se preface în ceea ce nu era, şi arătând ucenicilor Lui ceea ce era, deschizând ochii acestora şi făcându-i din orbi văzători. Aceasta înseamnă «şi S-a schimbat la faţă mintea lor» [Mt 17, 2]. Căci rămânând Acelaşi, a fost văzut acum de ucenici apărând altul decât cel ce apărea mai înainte [564C]. Şi a strălucit ca soarele nu pentru că nu era mai strălucitor decât soarele [566C], căci e cu neputinţă ca necreatul să aibă o icoană neştirbită în creat [565A], ci pe cât au putut cuprinde a vedea cei ce priveau [565C].

• «Căci pe Dumnezeu nimeni nu L-avăzut vreodată» [In 1,18] după cum e după fire, iar ceea ce s-a văzut, aceasta s-a văzut în Duhul [1 Co 2, 10]. «Aceasta e schimbarea dreptei Celui Preaînalt» [Ps 76, 11], aceasta e «ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit» [2 Co 2, 9] vreodată. Aşa vom fi pururea cu Domnul [1 Tes 4,17] în veacul viitor, văzând


pe Hristos fulgerând în lumina Dumnezeirii [568D-569A]. Această lumină are cele de biruinţă asupra întregii firi; aceasta e viaţa care a biruit lumea [cf. 1In 5, 4] [569B]. Dar Petru a zis: «Bine este nouă a fi aici» [Mt 17, 4] şi de aici i-a umbrit un nor nu de întuneric, ci de lumină. Căci se descoperă taina cea ascunsă din veacuri [Col 1, 26] şi de generaţii şi se arată o slavă necontenită şi veşnică [572BC].” • Iar Dumnezeiescul Andrei al Cretei zice2: ,,Pe munte înalt îi urcă Mântuitorul pe ucenici făcând sau învăţând ce anume? Arătând slava şi strălucirea suprascânteietoare a dumnezeirii Lui [932C-933A].• Deci acest lucru îl prăznuim astăzi: îndumnezeirea firii, schimbarea ei în mai bine, ieşirea şi urcuşul spre cele mai presus de fire, prin care are loc şi biruinţa a ceea ce este mai bun sau, spre a vorbi mai exact, negrăita îndumnezeire [993A]. • De aceasta se minunează îngerii. Aceasta o slăvesc arhanghelii.• Acest lucru toată podoaba înţeleasă cu mintea a celor mai presus de lume îmbrăcată în chip nematerial îl pune ca dovadă foarte limpede şi foarte nemincinoasă a iubirii de oameni a Cuvântului faţă de noi [933C]. • Căci nu este nimic din cele contemplate în creaţie care să cuprindă covârşirea strălucirii Lui [949B]. Pentru că Cel mai presus de fiinţă venind cu adevărat la fiinţă şi înfiinţându-se mai presus de fire a vieţuit cu noi prin trup. Acesta a fulgerat pe munte în chip copleşitor. • Nu făcându-Se atunci mai străveziu sau mai înalt decât El Însuşi – să nu fie! – , ci fiind văzut ceea ce era cu adevărat mai înainte de a-i fi iniţiat pe cei mai desăvârşiţi dintre apostoli cele mai înalte [948AB]. Căci ajungând ei în afară de trup şi de lume, pe cât e cu putinţă, din cele pe care le-au experiat au fost învăţaţi încă de acum cele ale stării viitoare [945C].• Căci dacă nimic nu este lipsit în general de comuniunea binelui, el nu poate fi cuprins aşa

2 § 18-24 constituie un lanţ de pasaje extrase din Cuvântarea la Schimbarea la Faţă a lui ANDREI CRETANUL, PG 97,932 sq.

cum este, ci cât şi cum e cu putinţă celor ce se împărtăşesc cu el. Din pricina extremei sale bunătăţi acesta merge şi se revarsă peste toate prin luminările sale cu daruri nesfârşite. Iar dovada celor spuse e fericita şi mult lăudata pătimire pe care au pătimit-o apostolii pe munte atunci când lumina neapropiată şi fără început, schimbând la faţă trupul Său, l-a făcut să strălucească în chip mai presus de fiinţă prin ţâşnirile ei de lumină [949B]. Şi – o, minune! – printr-o ieşire preadesăvârşită din sine a firii au căzut într-un somn greu [Lc 9, 32] şi, ţinuţi de frică, şi-au închis simţirile smulgând din ei înşişi orice mişcare şi simţire a minţii. Şi aşa în acel întuneric dumnezeiesc supraluminos şi nevăzut s-au apropiat de Dumnezeu primind vederea adevărată prin faptul de a nu vedea nimic, dobândind necunoaşterea în sens de covârşire prin pătimirea necunoaşterii şi, iniţiaţi fiind prin somn într-o veghe mai înaltă decât orice supraveghere a minţii [949C], au ajuns în afara celor văzute şi înţelese cu mintea, dar şi în afara lor înşile, pentru ca în necunoaştere şi nevedere să înveţe, prin arătarea Cuvântului şi umbrirea Duhului şi glasul Născătorului venit de sus din nor, taina suprafiinţială în sens de covârşire care iese din orice afirmare şi negaţie [953C].”• Despre această lumină dumnezeiască marele Grigorie Teologul zice: ,,Dumnezeirea a arătat pe munte ucenicilor o lumină cu puţin mai tare decât vederea”3; şi iarăşi: ,,Cuvântul meu va veni aşa cum a fost văzut sau S-a arătat ucenicilor, dumnezeirea biruind trupescul”4.• Iar Sfântul Maxim zice: ,,Aceasta este Evanghelia lui Dumnezeu, o solie a lui Dumnezeu şi o mângâiere către oameni prin Fiul Care S-a întrupat şi Care drept răsplată a împăcării cu Tatăl dăruieşte celor ce-L ascultă îndumnezeirea nefăcută5; iar îndumnezeire nefăcută numesc luminarea enipostatică; aceasta nu are o geneză, 3 GRIGORIE DIN NAZIANZ, Cuvântarea 40, 6; PG 36, 365A. . 4 GRIGORIE DIN NAZIANZ, Epistola 111, 29; PG 37, 181A. 5 MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie 61; PG 90, 637D.


ci e o arătare cu neputinţă de iscodit în cei vrednici”6.• Şi iarăşi: ,,Domnul nu Se arată mereu cu slavă celor ce stau în jurul Lui, ci la începători vine în chip de rob [Flp 2, 6-7], iar celor ce pot să-L urmeze atunci când urcă pe muntele înalt al Schimbării lui la Faţă, li se arată în chip de Dumnezeu, în care era înainte de a fi lumea [In 17, 5]”7.• Şi iarăşi acelaşi zice: ,,Lumina feţei Domnului care biruie activitatea simţirii omeneşti prefigura fericiţilor apostoli modul teologiei mistice apofatice, în care fericita şi sfânta dumnezeire e supranegrăită, supranecunoscută şi de infinite ori mai presus decât orice infinitate, nelăsând celor ce vin după ea nici măcar o simplă urmă a unei cuprinderi”8.• Acelaşi zice: ,,Cel ce nu este participabil după fiinţă pentru cele ce sunt, vrând să fie în alt mod participabil de către cei care pot aceasta, nu iese deloc din ascunzimea Sa după fiinţă, când nici însuşi modul în care vrea să fie participat rămâne necontenit cu neputinţă de arătat pentru toţi”9.• Iar marele Vasile zice: ,,Duhul Sfânt, de neapropiat prin fire, dar cuprins din pricina bunătăţii, le umple pe toate cu puterea Sa, dar este participabil numai de cei vrednici, nefiind participat într-o măsură unică, ci împărţindu-şi lucrarea proporţional cu credinţa, simplu prin fiinţă, divers prin puteri.• Prezent întreg în fiecare, dar nefiind întreg nicăieri, împărţit în chip nepătimitor şi participat întreg potrivit icoanei razei soarelui şi fiind prezent în fiecare ca unul Singur, dă tuturor harul suficient şi întreg”10.

6 MAXIM MĂRTURISITORUL, Scolia 14 la pasajul citit mai sus; PG 90, 644D. 7 MAXIM MĂRTURISITORUL, Capitole teologice şi economice II, 13; PG 90, 1129C-1132A. 8 MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua 10, 31d; PG 91, 1168A. 9 MAXIM MĂRTURISITORUL, Capitole teologice şi economice XV, 7; PG 90, 1180C.10 VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh IX,

• Şi iarăşi: ,,Lucrările/energiile lui Dumnezeu sunt diverse, dar fiinţa Lui e simplă. Iar noi spunem că pe Dumnezeu Îl cunoaştem din lucrări/energii, dar de fiinţa Lui nu ne putem apropia. Căci lucrările/energiile Lui coboară până la noi, dar fiinţa Lui rămâne neapropiată”11.• Căci aşa zice şi Marele Atanasie: ,,Nimeni nu poate vedea nicicum fiinţa lui Dumnezeu goală. De aici este evident că sfinţii vedeau nu fiinţa lui Dumnezeu, ci slava Lui”12, cum stă scris şi despre apostoli că priveghind Petru şi cei împreună cu el au văzut slava Lui [Lc 9, 32].• Şi iarăşi acelaşi zice: ,,Hristos e nepătimitor şi în pătimirile trupului, biruind ca un Dumnezeu moartea şi înviind a treia zi şi urcând la cer într-o slavă naturală, nu în har, venind în Dumnezeirea Lui şi făcând să strălucească în chip arătat din trupul Său sfânt cel din Maria slava Sa cea negrăită, cum a arătat în parte şi pe munte, învăţându-ne că şi mai înainte şi acum e Acelaşi, fiind pururea neschimbabil şi neavând nici o prefacere în ce priveşte Dumnezeirea”13.• Aşa zice şi Marele Dionisie: ,,Când ne facem nestricăcioşi şi nemuritori şi ajungem la sfârşitul hristomorf şi preafericit, «vom fi pururea împreună cu Domnul» potrivit cuvântului [1 Tes 4, 17], umpluţi în contemplaţii preacurate de teofania Lui care ne învăluie de jur-împrejur cu sclipiri preastrălucitoare ca pe ucenici la acea preadumnezeiască Schimbare la Faţă, şi împărtăşindu-ne într-o minte nepătimaşă şi imaterială de dăruirea luminii Sale înţelese cu mintea şi de unirea mai presus de minte întru revărsările necunoscute şi fericite ale razelor suprastrălucitoare într-o imitare mai dumnezeiască a minţilor supracereşti”14.• Iar Marele Vasile zice: ,,Premiu al virtuţii e ca 22; PG 32, 108C-109A. 11 VASIlE CEL MARE, Epistola 234, 1; PG 32, 869AB. 12 PS. ATANASIE, Răspunsuri către Antioh 28; PG 28, 613D, 616A. 13 PS. ATANASIE, Despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu 4; PG 28, 96A. 14 DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numirile divine I, 4; PG 3, 592BC.


omul ajuns fiu să se îndumnezeiască prin har şi să strălucească în lumina preacurată a acelei zile care nu mai e întreruptă de întuneric. Căci pe aceasta o face un alt Soare care scânteiază lumina cea adevărată, Soare care odată ce ne-a strălucit nu se mai ascunde în apusuri, ci învăluind toate în puterea lui luminătoare face necontenită şi neurmată de altceva lumina pentru cei vrednici, iar pe cei ce se împărtăşesc de lumina aceea îi face alţi sori; căci zice că atunci «drepţii vor străluci ca soarele» [Mt 13, 43]”15.• Şi dumnezeiescul Maxim zice: ,,Sufletul devinedumnezeu prin împărtăşirea harului dumnezeiesc făcând să înceteze toate activităţile minţii şi simţirii lui şi făcând să se odihnească activităţile naturale ale trupului care e îndumnezeit împreună cu el potrivit participării la îndumnezeire proporţionate cu el, astfel încât atunci prin suflet şi prin trup Se arată numai Dumnezeu, caracteristicile lor naturale fiind biruite de covârşirea slavei”15.• Şi marele Dionisie zice: ,,Nu vedem nicio îndumnezeire sau viaţă, care să fie rigurosasemănătoare Cauzei mai presus de toate”16.• Acelaşi, întrebat fiind cum anume Cel dincolo detoate e mai presus de orice obârşie de dumnezeire şi obârşie de bine, zice: ,,În cazul în care înţelegi drept dumnezeire şi bunătate însuşi lucrul darului de bine făcător şi o imitaţie de neimitat a Celui supradivin şi suprabun prin care suntem îndumnezeiţi şi îmbunătăţiţi. Căci dacă acest lucru devine obârşia îndumnezeirii şi îmbunătăţirii pentru cei îndumnezeiţi şi îmbunătăţiţi, atunci Cel mai presus de orice obârşie e mai presus şi de astfel numita dumnezeire şi bunătate ca dincolo de orice obârşie de dumnezeire şi obârşie de bunătate”17.• Şi Grigorie al Nyssei zice: ,,Dacă judecăţile Luinu pot fi cercetate şi căile Lui nu pot fi adulmecate

15 Citat neidentificat ca atare; ideile lui pot fi recunoscute însă în scrierile Capadocienilor, mai ales la Grigorie din Nazianz. 16 MAXIM MĂRTURISITORUL, Capitole teologice şi economice II, 88; PG 90, 1168AB

17 DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numirile divine II, 7; PG 3, 645AB.

[Rm 11, 33] şi vestirea bunătăţilor e mai presus decât gânduri de verosimilitate, cu atât mai presus şi mai înalt prin negrăire şi neapropiere este Divinul însuşi faţă de cele înţelese cu mintea în jurul Lui”18.• Iar dumnezeiescul Ioan Damaschinul zice iarăşiîn cântările sfinte: ,,Ca să arăţi negrăita Ta a doua pogorâre, ca Dumnezeul Cel Preaînalt stând în mijlocul unor dumnezei Te-ai arătat pe Tabor apostolilor, strălucind în chip negrăit cu Moise şi Ilie”19.• Iar altă cântare zice: ,,Şi ascunzând puţin trupulluat, S-a schimbat la faţă înaintea lor, arătând bunăcuviinţa frumuseţii arhetipale, dar chiar şi de aceasta încredinţându-i nu în întregime, ci cruţându-i ca nu cumva împreună cu vederea să trăiască şi pierzania, ci pe cât au putut cuprinde cei ce poartă ochi trupeşti”20.• Şi marele Dionisie zice iarăşi: ,,Întunericuldumnezeiesc este Lumina cea neapropiată în care se spune că locuieşte Dumnezeu [1 Tim 6, 16], lumină care e nevăzută din pricina strălucirii covârşitoare şi neapropiată din pricina covârşirii unei revărsări de lumină suprafiinţiale”21.• Căci zice părintele Hrisostom: ,,Nu Dumnezeu,ci harul se revarsă”22.

Din Tomos-ul sinodal, SF. Grigorie PALAMA, Deisis, 2009

18 DIONISIE AREOPAGITUL, Epistola II către Gaius; PG 3, 1068A- 1069A. 19 GRIGORIE AL NYSSEI, Contra lui Eunomie III; PG 45, 604B. 20 Al doilea canon la Schimbarea la Faţă, oda 9, tropar 9, PG 96, 849D. 21 A treia stihiră idiomelă la litie, vecernia praznicului Schimbării la Faţă (Mineiul pe august). 22 DIONISIE AREOPAGITUL, Epistola V; PG 3, 1073A.23 P. S. HRISOSTOM (SEVERIAN DIN GABALA), Despre Duhul Sfânt 11; PG 52, 826


Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre prietenie

Aşa trebuie prietenul [adevărat] să iubească, încât şi sufletul dacă îi este cerut, să nu refuze a-l da, dacă îi este cu putinţă. Dar ce zic eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge [cu sârguinţă] să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste şi nimic întristător nu este în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul vieţii. Cu adevărat prietenul credincios este scăpare tare. Ce nu face prietenul adevărat? Câtă dulceaţă nu aduce? Cât folos? Câtă siguranţă? Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compară cu prietenul adevărat.

Să spunem mai întâi câtă dulceaţă aduce prietenia. Când [prietenul] vede pe prietenul său, se luminează si se revarsă din sine [se topeşte], se împleteşte cu acela cu o împletire care conţine o dulceaţă sufletească negrăită [şi tainică]. Şichiar dacă numai îşi aduce aminte [anamnesis] de el, îi învie si i se-ntraripează mintea [dianoia]. Iar acestea le spun despre prietenii cei adevăraţi care sunt de un suflet şi care aleg să şi moară unul pentru altul şi care se iubesc cu căldură.

Degeaba îmi mustraţi cuvântul gândindu-vă la cei care sunt prieteni numai aşa [de formă], având părtăşie la mese şi fiind prieteni numai cu numele. Dacă cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaşte ce spun. Chiar dacă îl vede pe acest [prieten] în flecare zi, nu se satură. Aceleaşi le cere pentru acela în rugăciune ca şi pentru sine. Iar eu ştiu pe cineva care, îndemnându-i pe bărbaţii cei sfinţi să se roage pentru prietenul lui, îi îndemna să se roage mai întâi pentru prieten, şi abia după aceea pentru sine.

Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt iubite şi locurile şi vremile [legate de el]. Căci după cum corpurile strălucitoare îşi lasă lumina să cadă în locurile din apropiere, aşa şi prietenii îşi lasă harul [farmecul] [charis] în locurile în care au fost prezenţi. Şi adeseori

stând fără prieteni în locurile acelea, am lăcrimat şi am suspinat, aducându-ne aminte de zilele în care eram [acolo] dimpreună cu ei.

Nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este în prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa [acestor lucruri] ştiu. Iar de la un prieten este cu putinţă să ceri şi să primeşti un har [favoare] [charis] fără nici o bănuială [şi împovărare]. Când prietenii ne poruncesc, ca un har [charis] privim [porunca] . Iar când ezită [să ne poruncească] atunci ne mâhnim . Nimic nu avem care să nu fie şi a lor.

Adeseori, dispreţuind toate cele de aici, de dragul lor totuşi nu vrem să plecăm de aici. Şi decât lumina ne sunt ei mai doriţi. Căci, cu adevărat, şi decât lumina este mai dorit prietenul. Mă refer la cel adevărat. Şi nu te minuna!

Căci mai bine pentru noi este să se stingă soarele decât să ne lipsim de prieteni. Mai bine este să petrecem în întuneric decât să fim fără prieteni. Cum vine asta? Vă spun. Mulţi dintre cei care văd soarele sunt în întuneric, pe când cei care sunt bogaţi în prieteni nu au


necaz. Mă refer la prietenii duhovniceşti care nu cinstesc nimic mai mult decât prietenia. Aşa era Pavel care şi-ar fi dat cu bucurie sufletul fără să ceară nimic şi l-ar fi zvârlit cu bucurie în gheenă. Cu aşa dragoste aprinsă trebuie să iubim.

Vreau să vă dau o pildă de prietenie. Prietenii – desigur prietenii după Hristos – trec cu vedereaşi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui… Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”.

Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine. Atâta grijire să aibă de sufletul aceluia ca de al său, şi acela din partea sa să facă dovada aceleiaşi dragoste. „Şi cum e cu putinţă”, ar zice [careva], „să afli pe unul ca acesta”? într-adevăr, nu e cu putinţă, pentru că nu vrem, căci dacă am vrea, este foarte cu putinţă. Că dacă nu ar fi fost cu putinţă, nu ar fi poruncit Hristos, nici nu ne-ar fi spus atâtea despre dragoste.

Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâni fie încă păgâni? Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă [archein], ci are bucurie [charis] mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar [charis]. Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca

datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.

Cred că mulţi dintre voi nu ştiu ce vorbesc. De aceea este de trebuinţă să spun iarăşi. [Unul ca acesta] vrea să facă de la sine o binefacere, dar să nu pară că o face de la sine, ci că de fapt [binefacerea] n-ar fi decât o răsplătire datorată celuilalt. Aşa a făcut şi Dumnezeu cu oamenii. Urma să-L dăruiască pe Fiul Său pentru noi, însă, ca să nu pară că ni-L dă în dar, ci că de fapt ne este dator, a poruncit lui Avraam să i-l dea pe fiul lui ca, făcând Avraam ceva mare, să nu pară că El face ceva mare. Când nu există prietenie [iubire] [filia], batjocorim binefacerile [primite], [iar cele pe care le facem], chiar când sunt mici, le socotim mari şi ne lăudăm cu ele. Însă când există dragoste [prietenie], [filia] ascundem binefacerile şi vrem ca şi cele mari să se arate mici ca să nu părem că îl îndatorăm pe prieten, ci că noi de fapt suntem datori lui prin aceea că el ne este dator.

Ştiu că mulţi nu pricep ceea ce spun. Iar pricina este că vorbesc despre un lucru care acum se află în cer. După cum dacă vorbeam de vreo plantă ce se găseşte în India, cu care nimeni nu a avut nici un contact, nu ar fi putut cuvântul [singur] să o înfăţişeze, chiar dacă aş fi spus mii de vorbe, aşa şi câte le spun acum, le voi spune degeaba, căci nimeni nu le va putea cunoaşte, în cer este sădită această plantă şi are ramuri încărcate nu cu mărgăritare, ci cu vieţuirea virtuoasă cea cu mult mai dulce decât acestea.

De ce fel de dulceaţă vrea să ne vorbească? De cea ruşinoasă? Sau de cea cuviincioasă? Nu! Ci dulceaţa unei prietenii le covârşeşte pe toate, chiar dacă mi-ai vorbi şi de cea a mierii. Căci dulceaţa mierii este trecătoare, prietenia însă niciodată. Fiindcă până rămâne prieten, mai mult creşte dorirea, şi o astfel de dulceaţă nu are nicicând saţ. Chiar decât viaţa aceasta de acum este mai dulce prietenul. Şi, de bună seamă, pentru că mulţi, după sfârşitul prietenilor, nu au mai trăit prea mult. Împreună cu prietenul suferă cineva cu bucurie înstrăinarea, pe când fără prieten nu


ar vrea nici în ţara lui să locuiască, împreună cu prietenul şi sărăcia o putem răbda, iar fără el până şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit. Unul ca acesta pe altul [pe prieten] îl socoteşte ca pe sine însuşi. Mă sufoc că nu pot să vă dau un exemplu, căci am înţeles că mult mai mici sunt cele grăite decât realitatea.

Iar acestea se întâmplă aici [pe lumea asta]. Dar la Dumnezeu atâta plată are prietenia, cât nici nu se poate spune. Ne dă plată ca să ne iubim unii pe alţii. „Iubeşte”, zice [Dumnezeu], „şi ia şi plată”, când de fapt noi am fi cei care am datora plată pentru acest lucru [pentru şansa unei prietenii adevărate]. „Roagă-te”, zice [Dumnezeu], „şi primeşte şi plată”, când de fapt noi am fi cei care am datora plată pentru că cerem cele bune. „Pentru ceea ce ceri, ia şi plată”, ne zice. „Posteşte, şi ia şi plată! Fii virtuos, şi ia şi plată”, deşi tu eşti dator cu plată. Dar după cum părinţii, când îi fac pe copii să fie virtuoşi, atunci le dau şi plată – căci ei se simt datori [faţă de copii], căci aceştia le fac bucurie [cu vieţuirea lor virtuoasă] -, aşa şi Dumnezeu zice: „Ia plată, de vreme ce ai devenit virtuos. Căci [făcând aşa], tu veseleşti pe Tatăl şi îţi sunt dator cu plata acestei veselii. Pe când dacă eşti rău, nu mai fac aşa, căci tu îl mânii pe Cel Ce te-a născut”.

Să nu mâniem pe Dumnezeu, ci să-L înveselim, ca să avem parte de împărăţia cerurilor întru Hristos Domnul nostru. Amin.

1. Extras din Omilia a II-a a Comentariuluila Epistola I către Tesalonicieni. Am tradus acest extras pentru a arăta modul cum ar trebui să fie şi relaţia între un băiat şi o fată înainte de căsătorie şi după. Soţul şi soţia trebuie să-şi fie reciproc prietenii cei mai adânci.

2. Se revarsă din sine în celălalt, trăieşte prinel şi împreună cu el şi nu poate concepe să existe fără el.

3. Iată şi efectul adevăratei pomeniri[anamnesis] în rugăciune: nu îl ajuţi doar tu pe cel pomenit, ci, prin pomenirea lui, te înalţi şi tu. Iar harul, văzând această dăruire, îi înalţă pe

amândoi către vieţuirea cerească. Veşnicia va fi nu doar adâncire şi întrepătrundere la infinit cu Dumnezeu, ci acest proces se va petrece şi cu oamenii. Într-o astfel de prietenie, Duhul Sfânt descoperă fiecăruia starea celuilalt şi inima lor se face treptat una.

4. Ca să înţelegem vorbele, trebuie să avemexperienţa realităţii lor, altfel le judecăm din închipuiri sau din experienţele asemănătoare pe care le avem.

5. Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă. Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era

(AducereA lA constAntinopol A moAştelor sfântului ioAn Gură de Aur, în Anul 438)


cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva. Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat

sfatul lui Dumnezeu de a nu mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-1 încapi. Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maicii Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.

6. De remarcat că nu făptura neînsufleţită este cea care face iubit pe om, ci ea este iubită pentru om. De aceea relaţiile care au la bază felurite contexte sau circumstanţe, iar nu persoana în sine, nu sunt adevărate. Adesea, de pildă, iubim o persoană dacă este îmbrăcată frumos, dacă arată bine, dacă locuieşte undeva, dacă are cutare lucru sau bani, poziţie socială etc., iar când nu le mai are, încet-încet subţiem relaţia cu ea. Aceasta este iubire şi relaţie pătimaşă şi egoistă. De acest gen sunt mai toate relaţiile din lumea de azi. Aceasta este răcirea dragostei de care amintea Mântuitorul.

7. Literal: „floarea”, înţelesul este „îşi lasă

rodul”. Dar „rodul” unui corp strălucitor nu este decât reflectarea luminozităţii sale în jur.

8 Charis pentru vechii greci era farmecul, şarmul unei persoane, unui lucru, ceea ce te atrăgea la acela. Fiind vorba de o relaţie duhovnicească, credem că sf. Ioan nu a folosit degeaba cuvântul „har”. Harul pe care îl avea Adam la început strălumina şi creaţia din jur. La fel se întâmplă şi cu prezenţa plină de har a sfinţilor: transformă calitativ făpturile din jurul lor şi îşi lasă binecuvântarea în locul respectiv (de pildă, sunt multe izvoarele făcătoare de minuni care curg în locuri de nevoinţă ale sfinţilor). Deşi textul ar putea fi înţeles doar psihologic, credem că e vorba de acel har al Duhului care locuieşte în cei care au o asemenea relaţie de prietenie. Acest har se îmbibă în lucrurile care au adăpostit temporar prezenţa prietenilor.

9. Orice har conţine şi o favoare, dar nu orice favoare este un har. De la un prieten adevărat, efectiv se primeşte har, căci prietenia adevărată poate fi întreţinută numai de harul Duhului Sfânt. Aşadar, orice favoare primită de la el este plină de harul care îi uneşte pe cei doi. Cel care cere, de asemenea, nu cere ceva în afara harului. Deci într-o prietenie adevărată nici unul nu cere ceva care să-i satisfacă patimile. Relaţia nu e utilitaristă. Harul cerut şi primit de fapt îi creşte pe amândoi în dragoste. Cel care cere a cerut cu îndrăzneală, tocmai pentru că-l iubeşte pe cel de la care a cerut. Deci, deşi a cerut, prin însăşi actul cererii mai înainte a dăruit dragostea şi încrederea sa celuilalt, şi abia pe urmă a primit. Cel care dă favoarea cerută, prin însăşi faptul că a fost apelat a primit dragostea şi încrederea celui care l-a apelat. După cum se vede, într-o relaţie adevărată nu există delimitare clară între cine dă şi cine primeşte. Iar prieten cu sfinţii nu poate să fie decât cel care are harul Duhului Sfânt. Accentuăm: o relaţie adevărată nu poate avea loc decât în măsura în care ambii sunt părtaşiai Duhului Sfânt.

10. Faptul că simţim că deranjăm pe cineva prin cererea noastră, stânjeneala în relaţiile dintre


noi, arată că nu ştim ce e prietenia şi nici nu prea vrem să trăim adevărul ei. Pentru că nici noi nu vrem să fim deranjaţi, pentru că suntem închişi în noi înşine şi egoişti, şi nu vrem să dăruim, pentru aceea nutrim aceleaşi sentimente atunci când trebuie, tot pentru egoismul nostru, să întreţinem relaţii cu alţii (egoism care în termeni politicoşi se numeşte „nevoi” sau „afaceri”).

11. Dragostea ne face să înţelegem că nunoi facem lor o favoare împlinindu-le porunca, ci ei ne fac nouă o favoare poruncindu-ne. Tot aşa şi Dumnezeu, Se bucură când îi cerem, nu când nu Îi cerem.

12. Literal: „nu ştim ce să facem”.13. Întunericul minţii.14. Bogăţia prietenilor- se referă la calitatea,

şi nu la cantitatea lor – aduce bucurie şi luminare în suflet, iar acestea ne ajută să trecem, ba chiar să nu mai simţim necazurile din lumea aceasta (boli, sărăcie, pagube etc.)

15. Asta înseamnă că rugăciunile frateluisunt şi ale mele, şi nevoia mea este şi a lui, darul lui esle şi al meu, şi talantul meu este şi al lui. Bucuria şi suferinţa ne sunt comune, într-un cuvânt, şi prietenia nu este decât o reflectare a tainei Bisericii, după cum şi o celulă conţine în sine întreaga informaţie genetică a unui organism, fără nici o lipsă. Tocmai acest lucru arată că acea celulă face parte din organism. Ciclul genetic înscris în ea reflectă întregul.

16. Viaţa duhovnicească nu se discută, setrăieşte. Ea nu se poate pricepe în mod academic, ci doar prin experienţa proprie. Teologie ar trebui să predea doar cel cu experienţă duhovnicească, dublată sigur şi de cunoştinţă teologică academică. Imperativul însă se referă la prima componentă.

17. Ereziile şi păgânismul nu sunt decâtprodusul pierderii harului şi faptului că nu-l simţim concret. Eretic sau păgân – care rămâne de bună voie aşa – nu poate fi decât cel care nu are experienţa harului. Ereticul sau păgânul doar îşi închipuie ce e harul Duhului şi îşi imaginează

despre el, discută despre el, pe când cel cu adevărat ortodox – în sensul deplin al cuvântului, nu doar de formă – şi care este mădular viu al Bisericii – adică are în sine în chip conştient pe Duhul Cel Dătător de viaţă – îl experimentează deplin şi real în Biserică, şi el simte că despărţirea de Biserică e moarte veşnică. Doar acesta din urmă are cuvânt cu putere ca să schimbe inimile spre pocăinţă adevărată. Nu există dragoste în toată adâncimea ei – care e esenţa prieteniei -în afara Bisericii. Dumnezeieşte nu poţi iubi făptura, oricare ar fi ea, decât din Biserică.

18. O traducere mai adâncă ar fi: „rămâne înhar (deţine har), dacă este condus şi i se porunceşte”. Esenţa ereziei este dorinţa de a stăpâni tu în locul lui Hristos. Atunci pierzi harul.Harul şi bucuria nu se poate afla decât fiind supus Bisericii. În acest context, chiar faptul de a conduce primeşte în Biserică înţelesul unei slujiri. Ţi se porunceşte să conduci. Nu vrei tu să conduci, dar dacă Hristos îţi porunceşte o accepţi ca pe o supunere şi ascultare. Deci în Biserică toate au alt conţinut, chiar dacă pe dinafară par asemănătoare celor ale lumii. Antihristul nu poate imita decât forma lui Hristos, Duhul nu-L poate avea. La fel şi lumea poate imita cele ale Bisericii, dar niciodată nu poate primi Duhul Ei.

19. Pentru un astfel de prieten, bucuria luieste a suferi pentru ca altuia să-i fie bine. Harul lui este să sufere Golgota pentru celălalt, în această lipsire de bucurie el simte puterea harului învierii. Este taina lui Hristos pe cruce. Orice prietenie adevărată este o răstignire pe cruce.Pentru un astfel de om, darul este însăşi existenţa prietenului. Şi îl simte ca dar, pentru că prietenul îi dă prilejul să iubească. În absenţa prietenului nu-şi poate revărsa iubirea şi cel care nu iubeşte nu există. Deci el îl crede pe prieten „sursa” şi „pricina” existenţei sale, fiinţării sale (nu e vorba de aducerea şi menţinerea în fiinţă, care ţine de Creator). Strigătul unui astfel de om către prietenul său este: „Lasă-mă să te iubesc şi îmi e de-ajuns. Lasă-mă să-ţi dau dragostea mea, oricâte ar trebui să sufăr pentru asta”. Aşa a făcut


Domnul Hristos pentru noi.20. Este o mare taină acest lucru. Cum să facem

ca atunci când dăm altuia sau îi facem bine să ne credem în adâncul inimii datornicii lui şi să-l socotim ca binefăcătorul nostru? Faptul că el a acceptat să-l ajuti este pentru tine îndatorarea ta faţă de el, căci tu creşti în dragoste prin faptul că el te acceptă. Dumnezeu se socoteşte îndatorat să ne răsplătească, dacă vrem să-I acceptăm ajutorul – desigur în cazul lui Dumnezeu nu se poatevorbi de o creştere a Lui în dragoste. De neînţeles e iubirea şi smerenia lui Dumnezeu! Iar când ajutăm pe cineva, este esenţial să nu-i dau aceluia impresia că l-am ajutat, ci că el m-a ajutat.

21. De vreme ce Avraam a fost în stare să-şidea fiul, nu mai pare aşa de minunat că Dumnezeu îşi dă Fiul. Dar Dumnezeu ascunde de la noi faptul că Avraam a avut puterea să facă acest lucru tot de la El şi că Dumnezeu i-a insuflat de fapt acest mod jertfelnic de a vieţui.

22. Adevărata prietenie nu se găseşte decât între sfinţi.

23. Ca să experimentăm o astfel de prietenieşi dragoste nu se poate în afara virtuţii. Fiecare dintre prieteni trebuie să lucreze virtutea, altfel nu va fi o prietenie dumnezeiească. Deci între oameni pătimaşi nu poate exista prietenie reală sau dragoste, fie chiar şi între soţ şi soţie.

24. Cei neexperimentaţi în viaţa duhovniceascăcred că plăcerea unei vieţuiri virtuoase îşi găseşte termen de comparaţie – indiferent că e bun sau rău – în sentimentele legate de lumea aceasta. Sfântul tocmai acest lucru îl avertizează: plăcerea duhovnicească nu are echivalent în lumea creată.

25. Literal: „decât ceea ce trebuie.”26. Împărăţia Cerului nu este decât relaţia

directă cu Sfânta Treime şi cu toţi sfinţii şi îngerii. Este împreună-veselie, provocată de dragostea de a fi cu cei iubiţi.

(Migne, P. G. vol.62)

Din Poemele dogmatice

O, Tu, Cel ce eşti deasupra a toate, Ce aş putea să-Ţi spun lăudându-Te? Ce cuvânt să Te laude? Nici un cuvânt nu Te poate exprima.Ce minte să Te contemple?Nicio minte nu Te ajunge.Tu rămâi necunoscut minţii,Chiar dacă ai zidit toate ce pot fi concepute.Şi toate câte glăsuiesc ori glas nu au, Pe Tine Te slăvesc.Toate cele înţelegătoare ori fără de înţelegere, Pentru Tine laude împletesc.Obşteşti ne sunt doririle şi durerile, Toate spre Tine se întorc Şi se roagă. Ale Tale toate zidiri, Imn fără de glas Îţi aduc.În Tine toate se găsesc Şi toate spre Tine privesc.Ţelul tuturor eşti TuCel ce eşti Unul, şi Toate, şi Niciunul.Nu eşti niciunul, nu eşti nici toate, ci mai presus de tot şi de toate.Posesor al numelor toate,Cum să Te numesc, Cel singur fără de nume?Ce minte cerească poateSă se înalţe dincolo de a înălţimilor nori?Măcar de mi-ai arăta milă! O Tu, Cel ce eşti dincolo de toate, Cum Te-aş putea lăuda cu adevărat, Îmi este îngăduit în alt fel?

(Sfântul Grigore de Nazianz)


2. Vocea duhoVnicului

Viaţa Arhimandritului Sofronie Saharov

Există fiinţe care, încă de la naştere, sunt mistuite de setea de absolut. Aceasta este o taină a persoanei umane şi a preştiinţei lui Dumnezeu Născut la Moscova în 1896, într-o familie ortodoxă numeroasă, Părintele Sofronie este, cu siguranţă, una dintre acestea. Încă din fragedă vârstă a fost tulburat de marile întrebări metafizice. Foarte curând avea să conştientizeze caracterul tragic al existenţei umane, prin intermediul marii literaturi ruse şi de asemenea, prin intermediul istoriei care îmbrăca formele absurde ale Războiului şi ale eshatologiei sângeroase a Revoluţiei din Octombrie. Deşi ofiţer în trupele de geniu, Părintele Sofronie nu a mers pe front. Avea să fie închis însă, de două ori, de poliţia bolşevică la închisoarea moscovită Liubianka. În timp ce lumea din afară pendula între oroare şi barbarie, Părintele Sofronie a cunoscut o mare tulburare lăuntrică provocată de „amintirea morţii”. Nu un simplu memento mori ca în tradiţia ascetică, ci o cufundare ameţitoare a sufletului în vâltoarea neantului. Avea sentimentul că, prin moartea sa, moare în el şi cu el tot ceea ce a fost înglobat de propria conştiinţă, neamul omenesc, cosmosul şi chiar Dumnezeu. Experienţă decisivă, din care avea să reţină două lucruri paradoxale: o senzaţie profundă a efemerităţii existenţei şi o deschidere „prin cruce” faţă de taina persoanei – capabilă să îmbrace creatul şi necreatul – şi faţă de realitatea Fiinţei infinite. „Prin cruce”, deoarece la 17 ani, într-o dimineaţă, i-a venit ideea că absolutul nu poate fi „personal”, că veşnicia cuprinsă în iubirea evanghelică nu este decât sentimentalism şi „psihism demn de dispreţ”. Abandonându-L pe Dumnezeul cel Viu încă din copilărie, îşi îndreaptă atenţia către misticismul Orientului ne-creştin. Practică o formă de meditaţie orientală şi se străduieşte să-şi golească mintea de toate „formele relative”. Confundând individul cu persoana, el servea – cum avea să o spună mai târziu – pe „Dumnezeul

filozofilor care, în realitate, nu există”. În paralel, îşi dăruieşte întreaga pasiune picturii, pe care a studiat-o la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Moscova. Însă, tulburările Revoluţiei bolşevice îi perturbă munca şi se hotărăşte să emigreze. După o scurtă trecere prin Italia şi Germania, soseşte la Paris în 1922. Imediat, are ocazia să expună în acele temple ilustre ale artei moderne care sunt „Salonul de toamnă” şi „Salonul de ţiglă”. Căutare a invizibilului în spatele vizibilului, pictura, deşi îi oferă momente de bucurie fină, nu-l poate satisface: „mijloacele de care dispuneam erau neputincioase să redea frumuseţea care domneşte în natură”. Apoi, într-o zi, Cel pe Care părintele Sofronie Îl părăsise, se arată lui. Experienţă tulburătoare căreia un text din Scriptură îi va revela adevăratul sens: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3,14). Cum oare, Dumnezeu Cel fără de început, Creator şi Stăpân al întregului univers, să spună „Eu sunt”? Această întorsătură în istoria umanităţii, această revelaţie făcută lui Moise de către Fiinţa Absolută ca „persoană”, ca „ipostas” este pentru părintele Sofronie un adevărat drum al Damascului. «Mare este cuvântul „Eu”, scria sfinţia sa. El desemnează persoana. Numai persoana trăieşte cu adevărat. Dumnezeu este viu pentru că este ipostatic. Miezul acestei vieţi este iubirea. Întrucât Dumnezeu spune „Eu”, omul poate spune „tu”. În „eu”-l meu şi în „tu” al Său se află întreaga Fiinţă: şi această lume şi Dumnezeu. În afară şi dincolo de acesta nu există nimic. Dacă sunt în El, pot spune că „eu sunt”; dar dacă sunt în afara lui pot spune că „eu mor”». „Fapt suprem şi primordial al Fiinţei”, acest principiu ipostatic are un nume şi o înfăţişare, înfricoşător prin putere şi sfinţenie: Iisus Hristos. „Fără El nu l-aş fi cunoscut nici pe Dumnezeu şi nici pe om”, scria părintele Sofronie. El contemplă în Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat, însuşi chipul din veşnicie al lui Dumnezeu în om. Mântuirea apare ca îndumnezeire. Omul este mai mult decât un microcosmos, el este un mic dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu, luând chip de rob, S-a făcut întru totul asemenea omului, omul


are posibilitatea să devină întru totul asemenea lui Dumnezeu. Pentru părintele Sofronie sfinţenia nu este de ordin etic, ci ontologic: „Sfânt nu este cel care a atins o treaptă înaltă în domeniul moralei umane sau în viaţa de asceză, nici chiar în cea de rugăciune (fariseii, de asemenea, posteau şi se rugau îndelung), ci acela care poartă în sine pe Duhul Sfânt”. Bucurie nesfârşită, această autorevelare a lui Dumnezeu este pentru părintele Sofronie izvorul unei „dureri care va fi leit motivul întregii sale vieţi în Dumnezeu”. Pentru că, revelându-i-se aşa cum este El, Dumnezeu i-a îngăduit părintelui Sofronie să se poată vedea aşa cum este el în adâncimea cea mai intimă a fiinţei sale. Luminându-i sufletul, Duhul Sfânt îl face să vadă profunzimea păcatului şi a întunericului lăuntric. Dar păcatul văzut nu ca o încălcare a normelor vreunei etici, ci ca o ignorare a lui Dumnezeu Cel Adevărat, ca un refuz al iubirii Tatălui, „o separare de izvorul ontologic al fiinţei noastre”. Descoperind cu spaimă „cadavrul său interior”, părintele Sofronie intră atunci în „iadul pocăinţei”. Un dar al lui Dumnezeu, „mai mare decât acela de a vedea îngeri”, pe care îl consideră ca a treia sa naştere, după cea trupească şi aceea în Duh. Indignarea, ruşinea, deznădejdea, ura de sine, sentimentele cele mai extreme, îl înfrâng. Asemenea Sfântului Petru după ce s-a lepădat de Mântuitorul, el varsă lacrimi „ca să-şi zdrobească oasele”. Totuşi, departe de a-l nimici, această suferinţă metafizică, mai rea decât cea mai mare durere fizică, refac firea sa creată şi fac să ţâşnească în el „o altă vedere, un alt auz, energia unei vieţi noi”.

Lumina necreată Despre Focul care arde patimile şi purifică în Lumina care luminează, există un pasaj legat de o întâmplare pe care părintele Sofronie o va trăi în 1924. În ajunul Sfintelor Paşti, după Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu îl cercetează în sfârşit şi îi dă să contemple lumina necreată a Împărăţiei Sale. „Am perceput-o ca pe o atingere a veşniciei divine de duhul meu. Dulce, plină de pace şi de iubire, această lumină a rămas cu mine timp de trei zile. Ea a alungat întunecimile neantului care se ridica înaintea mea. Reînviam şi, odată cu aceasta, în mine şi cu mine, lumea întreagă reînvia. Singura înrobire adevărată este cea a păcatului. Singura libertate adevărată este cea a reînvierii în Dumnezeu”.

Legată de cunoaşterea sa practică a misticii orientale, această experienţă a Luminii necreate, pe care nu va înceta să o aprofundeze, îi va da părintelui Sofronie o viziune pătrunzătoare a diferitelor moduri de contemplare, divină, umană sau demonică. Discernământul său îl va face, încă de la instalarea sa în Occident, un interlocutor privilegiat al multor aventurieri ai spiritului. Nimeni n-a arătat mai bine decât el iluziile şi pericolele anumitor forme de gnoză şi de mistică naturală, fondate pe metodele psihotehnice: confuzia între Lumina necreată (care vine de la Dumnezeu) şi lumina creată de intelect (care nu este decât reflexul ei), autoîndumnezeirea prin identificarea naturii umane cu cea a lui Dumnezeu, liniştirea interioară care nu este adesea decât o formă de chietism, incompatibilitatea între meditaţie (ca destindere) şi rugăciune (ca tensiune extremă), dizolvarea persoanei umane în „oceanul imuabil al absolutului impersonal”. Pentru părintele Sofronie, „vederea luminii necreate este indisolubil legată de credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos”. Din ea decurge şi tot ea o confirmă. Sunt mulţi budişti şi alţi gnostici pe care Hristos i-a convertit în timpul întâlnirilor acestora cu părintele Sofronie. În mod evident, Paştele din 1924, a marcat o întorsătură pentru părintele Sofronie. Duhul Sfânt, cum spunea părintele, „a vărsat în inima sa o inspiraţie care nu-l va mai părăsi deloc”. Aceasta i-a dat o „îndrăzneală nebună”, necesară pentru a fi creştin. Din acest moment începea o nouă viaţă. El se cufundă întru totul în rugăciune, pe care o vede ca „întâlnirea vie a persoanei noastre create cu Persoana divină”. Se vede pus în faţa unei alegeri radicale: ori înfierea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, ori întunecimile nefiinţei. „Nu există cale de mijloc”, spunea el. În inima sa, o luptă îngrozitoare opune iubirea sa faţă de Dumnezeu cu pasiunea sa pentru artă, care „îl stăpâneşte ca pe un sclav”. După luni de sfâşiere interioară, aşa cum Avraam s-a decis să sacrifice ceea ce avea mai drag, abandonează pictura. Dornic să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu, părintele Sofronie intră la Institutul Saint-Serge, care tocmai se înfiinţase la Paris. Dar studiile nu-l satisfac. El găseşte că acolo se vorbeşte mai puţin întru Dumnezeu cât mai mult în jurul lui Dumnezeu. Până la sfârşitul vieţii va păstra o atitudine critică faţă de teologia academică. Deşi folositoare vieţii istorice a Bisericii, ştiinţa


teologică nu este, după el, nici mântuire personală şi nici cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu. Motivul: „Ea ne dă numai o înţelegere intelectuală, dar nu ne ridică într-adevăr în domeniul Fiinţei divine”. Pentru părintele Sofronie, ucenic fidel Sfântului Siluan (1866-1938), „creştinismul nu este o doctrină, ci o viaţă”. Teologia nu este un exerciţiu speculativ, ci „starea de a fi inspirat de harul lui Dumnezeu”. Cunoaşterea spirituală nu este o simplă cunoştinţă, ci „experienţa, în existenţă, a comuniunii cu Dumnezeu”. Primează aşadar experienţa existenţială însă, ea nu exclude necesitatea esenţială a unei cunoaşteri dogmatice temeinice. Aşa cum scria părintele Sofronie, „O viaţă dreaptă este condiţionată de concepţia corectă în legătură cu Hristos şi cu Sfânta Treime. Altfel, cea mai mică abatere de la adevăr în viaţa noastră interioară denaturează perspectiva noastră dogmatică”. În 1925, părintele Sofronie pleacă la Muntele Athos. Devine călugăr la mânăstirea rusească Sfântul Pantelimon. Pentru el, monahismul este, după expresia lui Teodor Studitul pe care îi plăcea să-l citeze, „al treilea har”. Este viaţa cerească pe pământ, inima spirituală a Bisericii. Foarte repede primeşte darul rugăciunii neîncetate, „dar de la Dumnezeu legat de un alt dar: pocăinţa”. Transfigurat prin rugăciune, el însuşi devine rugăciune, stâlp de comuniune între cer şi pământ. Călugărul, pentru el, este icoana Maicii Domnului. El este cel care se roagă pentru întreaga lume, după preoţia împărătească şi profetică a lui Melchisedec, preoţie universală şi accesibilă tuturor creştinilor, superioară din punct de vedere spiritual preoţiei ierarhice a seminţiei lui Aaron. La Sfântul Munte, părintele Sofronie face, în acelaşi timp, experienţa pierderii harului. Marcat de „legea păcatului”, omul nu poate să „păstreze întru totul harul iubirii lui Dumnezeu”. Mai devreme sau mai târziu, victimă a patimilor sale, el are sentimentul că Duhul Sfânt îl părăseşte în forma sa tangibilă. Pentru că este suficientă o simplă mişcare a orgoliului, o simplă întoarcere a conştiinţei asupra ei înseşi pentru ca inima să se închidă iar duhul să se întunece. Căderea, uneori , este cea în care omul se năruie în accedie, pe care părintele Sofronie o vede ca „lipsa grijii de propria mântuire”. În funcţie de treapta harului primit mai înainte, această părăsire a lui Dumnezeu poate fi trăită ca un adevărat „iad”: o nelinişte , o

nenorocire, o durere apropiată celei pe care Hristos a cunoscut-o în Ghetsimani şi pe Golgota. Pentru a regăsi harul, cu alte cuvinte a transfigura fiinţa noastră dezbrăcând-o de patimi, este necesară o asceză. O luptă interioară. Un proces de „chenoză totală” prin care se exprimă dorinţa noastră de a-L urma pe Hristos, de a ne asemăna Lui mai mult. „Dragostea lui Hristos este o fericire cu care nimic în lumea aceasta nu se poate compara, scria părintele Sofronie. Dar, în acelaşi timp, a iubi cu dragostea lui Hristos este a bea paharul Său. Iubirea lui Dumnezeu este chenotică. El ne-a poruncit să-L iubim până la ura de sine”.

Întuneric şi nădejde Mai întâi „dar” gratuit al harului, apoi abandonare de către Dumnezeu, iar la sfârşit redobândirea harului Său. Pentru părintele Sofronie, toată viaţa duhovnicească este în această triplă mişcare. El însuşi nu va înceta să trăiască „în acelaşi timp şi întunecimile morţii şi nădejdea în Dumnezeu care ne mântuieşte”. Această oscilaţie între iad şi lumină, această stare paradoxală în care sufletul este înălţat la cer şi, în acelaşi timp, aruncat în valurile întunecate ale iadului, marchează lungul său periplu „printre tulburări” şi devine una dintre cheile spiritualităţii sale. Din această experienţă arzătoare, părintele Sofronie nu va putea însă profita decât din momentul în care, în 1930 – eveniment capital în viaţa sa – îl întâlneşte pe Stareţul Siluan. Imediat, el, intelectualul cultivat şi rănit de metafizică, se pune la picioarele acestui om simplu, ţăran la origine şi aproape analfabet. Trăind în cel mai înalt grad dragostea de duşmani, stareţul Siluan a cunoscut stările spirituale cele mai extreme: vederea plină de deznădejde a condamnării sale veşnice urmată, într-un moment de iluminare, de vederea lui Hristos strălucind în Lumină. În 1905, în timp ce Einstein anunţa revoluţionările secolului XX prin teoria relativităţii, acest călugăr sfânt primea de la Hristos un cuvânt de mântuire pentru timpul nostru: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui”. Pentru Părintele Sofronie, această chemare la condamnarea de sine permanentă este expresia desăvârşită a căii lui Hristos, calea cea mai directă şi cea mai sigură spre desăvârşire. În noi stă să ne smerim asemenea lui Dumnezeu, să ne condamnăm la chinurile veşnice ale iadului prin care să nimicim în noi orice patimă şi să


ne facem inima smerită şi liberă pentru a primi dragostea lui Dumnezeu. Căci „altceva este smerenia ascetică şi altceva smerenia lui Hristos”. Prima, relativă, constă în a se vedea cineva „mai rău decât toţi”; este rodul unei lupte crâncene cu gândurile. A doua, absolută, „este atributul iubirii lui Dumnezeu care Se dăruieşte fără măsură”; este lucrarea în noi a Duhului Sfânt atunci când trăim întreaga umanitate, pe „întreg Adam-ul”, ca pe noi înşine. Stareţul Siluan a adormit întru Domnul la 24 septembrie 1938. În primăvara următoare, părintele Sofronie merge să trăiască pustniceşte într-o chilie din Karoulia, în inima „pustiei” athonite. Aici îşi pune la încercare iubirea sa faţă de Părintele ceresc şi aprofundează realitatea dumnezeiască, dar în acelaşi timp, merge până la capătul pocăinţei şi a chenozei sale. Acolo, în singurătate, cunoaşte momente de rugăciune curată. Într-o astfel de rugăciune, faţă către faţă cu Dumnezeu, fără imagini şi gânduri care să-l distragă, mintea şi trupul său erau unite în mod desăvârşit în inimă; duhul este antrenat în infinitul imens, luminos şi de negrăit al veşniciei dumnezeieşti, mai presus de limitele spaţiului şi ale timpului. În privinţa aceasta, procedeul literar pe care părintele Sofronie îl foloseşte în ultimul capitol al cărţii sale „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice” nu înşeală pe nimeni. Adevăratul ascet pe care îl întreabă în scopul iniţierii în tainele Luminii Taborului apare tocmai pentru a nu fi el-însuşi. Prin gura acestuia, considerat demn de a contempla această lumină – figură în spatele căreia se ascunde şi se manifestă smerenia sa – se rosteşte bine înţeles propria experienţă pe care ne-o comunică.

Rugăciunea pentru lume Dar, un alt paradox, în timp ce omul „experimentează prezenţa lui Dumnezeu până la a uita de lume”, rugăciunea lărgeşte inima şi cunoştinţele sale la nivel cosmic. Acolo, în „pustia” athonită, părintele Sofronie ascultă ecourile războiului până în adâncurile grotei sale. Noaptea, mai ales, strigătul umanităţii care suferea, îi traversa inima. Asemenea stareţului Siluan, el se roagă pentru lumea întreagă, pentru „întreg Adam-ul”, cu aceeaşi plângere ca pentru el însuşi. El vede în aceste lacrimi un dar al lui Dumnezeu, un reflex al rugăciunii lui Hristos în Grădina Ghetsimani când, „fiind în chin de moarte, sudoarea Lui s-a făcut ca picături de

sânge care picurau pe pământ” (Luca 22, 44). El realizează atunci sensul profund al cuvântului lui Hristos: „Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi”. Această poruncă, după el, indică mai puţin măsura în care trebuie să iubim, cât indică deofiinţimea ontologică a firii umane, distrusă de păcatul original, dar deja restaurată de Hristos prin Întruparea, Moartea şi Învierea Sa şi pe care fiecare are a o reactualiza în iubire. A iubi cu iubirea lui Hristos înseamnă a introduce în existenţa sa personală viaţa umanităţii întregi; înseamnă a lua asupra sa tot răul acestei lumi ca pe propriul rău; şi mai înseamnă a introduce în pocăinţa pentru propriile căderi, păcatele aproapelui său. „Rugăciunea pentru lume înseamnă a-şi vărsa cineva sângele”, spunea Sfântul Siluan. O astfel de rugăciune, nu vine totuşi de la sine. Fiind un dar al Duhului Sfânt, ea presupune o pocăinţă desăvârşită. Esenţială, întrucât este mântuitoare, ea este de asemenea marcată de neputinţă. Deoarece, aşa cum spunea părintele Sofronie, „nimeni şi nimic nu-l poate priva pe om de libertatea sa de a ceda răului, de a prefera întunericul, luminii. Oamenii îşi construiesc singuri iadul”. Şi cel mai mare iad, cel mai mare păcat, este războiul. Împotriva acestei alegeri greşite ce poate face creştinul? La acest sfârşit de secol când, din Irlanda până în Caucaz, trecând prin fosta Iugoslavie şi Orientul Apropiat, fanatismele de toate soiurile, religioase, naţionaliste, etnice, însângerează pământul vechii creştinătăţi, este necesar mai mult decât oricând să ne amintim de dublul mesaj al sfântului Siluan şi al părintelui Sofronie. Mai întâi, universalitatea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu: „Nu cunosc un Hristos grec, rus, englez, arab, spune părintele Sofronie. Hristos, pentru mine, este totul, Fiinţa supracosmică. Când limităm Persoana lui Hristos, coborând-o spre exemplu în planul naţionalităţilor, pierdem totul şi cădem în întuneric”. Apoi, iubirea de vrăjmaşi. Pentru părintele Sofronie, această poruncă a lui Hristos este nici mai mult nici mai puţin decât „piatra din capul unghiului a Evangheliei”. Este singurul remediu la toate relele, criteriul ultim şi de neînlăturat al credinţei adevărate, al comuniunii adevărate cu Dumnezeu, al adevărului în Biserică. Cine are puterea iubirii pentru duşmani cunoaşte pe Hristos în duh şi în adevăr. Cine, din contră, nu o are, este prizonierul morţii, încă nu


este „ortodox”, adică nu-l cunoaşte pe Dumnezeu „aşa cum este El”. Practic, în ce constă iubirea vrăjmaşilor? În faptul că preferăm să fim ucişi în loc să ucidem, spune părintele Sofronie. „Nu trebuie să ucidem pe vrăjmaşii noştri, ci să-i învingem prin iubire. Să ne amintim că răul absolut nu există şi că singur absolut este Binele care nu are început. Porunca de a nu răspunde răului cu răul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu răul”. A lupta prin forţă înseamnă a înlocui o violenţă cu alta şi a întreţine astfel dinamica răului. Biruinţa obţinută prin forţă este întotdeauna o ruşine pentru omenire. Prin natura ei, nu poate dura o veşnicie. Biruinţa martirilor şi a sfinţilor este, în schimb, o adevărată slavă. Ea rămâne în vecii vecilor. Ca dovadă, istoria recentă a Rusiei, pentru care părintele Sofronie nu înceta să se roage, şi care îi revela caracterul eminamente paradoxal: suferinţe, crime şi drame nesfârşite pe pământ, iar în cer şi în Biserică, secerişul sfinţilor! „Nu există tragedie în Dumnezeu, spunea şi repeta el, într-un alt fel în „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice”. Tragedia nu există decât pentru omul a cărui vedere nu depăşeşte hotarele pământului. Hristos a trăit drama întregii omeniri, dar în El Însuşi, nu exista nici o dramă”. Numai o pace de necuprins… În 1941, părintele Sofronie este numit preot la mănăstirea Sfântul Pavel. Un an mai târziu, a fost numit duhovnic. Va fi, din acel moment, părinte duhovnicesc pe lângă mai multe mănăstiri. Era începutul unei paternităţi duhovniceşti care nu va înceta să se extindă nici după venirea sa în Europa occidentală. Ironie a destinului şi sclipire a Providenţei: el care, la început era ofiţer în trupele de camuflare, lucrând să facă vizibilul invizibil, venea acum să facă invizibilul vizibil pentru mii de ucenici. Da – şi capitolul pe care îl dedică paternităţii duhovniceşti în “Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice” confirmă acest fapt – părintele Sofronie a fost:

- Un adevărat stareţ.- Un om în Hristos, preocupat să întrupeze Logosul în istorie şi în cosmos, să transfigureze istoria şi cosmosul în Lumina Logosului.- Un om al liniştii prin care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, care ne naşte pe noi nouă înşine şi vieţii în Hristos prin cuvintele sale inspirate.- Un om al cuvântului, arzând precum

psalmistul, capabil să vorbească de la egal la egal cu orice om, de la copil la filozoful cel mai sofisticat, trecând prin muncitorul cel mai simplu.- Un om de rugăciune care dăruieşte primul său gând lui Dumnezeu şi primeşte de la El răspunsul la o mie şi una de întrebări ale vizitatorilor săi.- Un om purtător al Duhului Sfânt, care ştie să citească în inimile oamenilor, să participe la bucuriile şi la suferinţele lor şi să le deschidă lucrării harului. A vorbi cu părintele Sofronie însemna să fii irezistibil atras într-o mişcare de depăşire: de la psihologic la spiritual, de la inevitabilele detalii şi căderi ale vieţii cotidiene la „unicul necesar”, de la micul nostru „eu” la dimensiunile cosmice ale Adam-ului întreg, de la logica lumii la „perspectiva inversă” a Evangheliei. Spre sfârşitul lui 1943, urmând chemării mai vechi a călugărilor mănăstirii Sfântul Pavel, părintele Sofronie va părăsi Karoulia pentru pustia de la Sfânta Treime, lângă Noul Schit. Condiţiile de viaţă de aici sunt foarte aspre, întrucât grota, izolată şi prevăzută cu o capelă mică, era prada unor importante infiltrări de apă. Sănătatea părintelui Sofronie a avut de suferit din această cauză şi, la capătul a doi ani, a trebuit să renunţe. Se aşează o vreme la schitul Sfântul Andrei, care aparţinea mănăstirii Vatoped. Acum începe să simtă nevoia interioară de a face cunoscută lumii experienţa duhovnicească a stareţului Siluan. El a însoţit-o cu o analiză foarte profundă a vieţii şi gândirii sale. Aduse de Sus, „cuvintele vieţii veşnice” ale Sfântului Siluan sunt aşa de simple, aşa de transparente, încât profunzimea lor teologică, înaltul grad de perfecţiune spirituală de care acestea dau mărturie, scapă multora dintre cele mai mari inteligenţe ale epocii. Tradus apoi în nenumărate limbi, opera Sfântul Siluan, monah al Muntelui Athos a devenit clasică în literatura ascetică ortodoxă. Pentru părintele Emilianos, egumenul mănăstirii Sfântul Petru (de la Muntele Athos), ea este chiar „o nouă filocalie”. Intuiţia părintelui Sofronie şi mărturisirea sa îşi vor aduce roadele. În 1988, stareţul Siluan va fi canonizat de Patriarhul Constantinopolului.

Unicul necesar Victimă a unei boli grave, refăcut cu greu în urma unei operaţii importante în 1951,


părintele Sofronie nu se poate întoarce la Sfântul Munte unde, din cauza Războiului rece, situaţia s-a înrăutăţit puternic pentru călugării de origine slavă. Rămâne atunci în această mică Rusie a emigraţiei care era Saint-Genevieve des-Bois, aproape de Paris. Atraşi de strălucirea sa spirituală, mai multe persoane cu orizonturi diferite se adună în jurul său. În 1959, după ce a căutat zadarnic în Franţa un loc mai favorabil unde să întemeieze o formă de viaţă comunitară, părintele Sofronie pleacă în Anglia cu o mână de ucenici. Împreună se instalează la Tolleshunt Knights (Essex), într-o veche casă parohială dezafectată. Astfel ia naştere mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, după numele primei capele împodobită cu icoane de părintele Gregoire Krug. Până mai ieri cenobit, apoi pustnic, iar acum stareţ în inima lumii: traiectoria părintelui Sofronie este exemplară. În Marea Britanie, tot efortul său s-a concentrat în construirea unei „familii spirituale” unită în iubirea şi căutarea „unicului necesar”. Era greu, descoperind mănăstirea sa, să nu te gândeşti la spiritul mistic al Sfântului Serghie de Radonej (sec. XIV) şi, mai târziu, la Sfântul Nil Sorski (sec. XV). Asemenea celui din urmă, în ciuda neîncrederii sale în teologia academică, el dă o mare valoare activităţii intelectuale. Ca şi la acesta, respectul pentru unicitatea persoanei primează asupra regulii. Nu este vorba de tipic (ansamblu de reguli rituale şi rânduite de Biserică), ci de voinţa şi conştiinţa deplină de a trăi în Duhul lui Hristos care creează unitatea comunităţii. Nu este vorba de respectarea prescripţiilor alimentare exterioare, ci de lupta interioară împotriva gândurilor şi a atenţiei minţii la viaţa Sfintei Treimi, care sunt sensul şi esenţa postului. Asceza nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a ne elibera de păcat, a ne curăţi inima, a primi harul, a conforma voinţa noastră cu cea a lui Dumnezeu, „a dobândi dragostea care ne-a fost poruncită de Hristos”. Marele pericol al unei reguli, atât în viaţa monastică dar şi în afara ei, este de a incita persoana în a se pune de acord cu ea, de a dezvolta o „conştiinţă de forma strâmtorii Dardanele”, prea strâmtă pentru a sesiza „măreţia supracosmică a lui Hristos”. Singura regulă care rămâne, în realitate, este Hristos, cu care, la drept vorbind, nu putem fi niciodată „în regulă”, şi în

faţa Căruia pocăinţa noastră nu va avea sfârşit pe pământ. Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul nu va avea deci reguli, ci doar un orar. O împărţire a zilei în trei perioade de timp: pentru masă, pentru lucru şi mai ales pentru rugăciune, liturghie şi chemarea Numelui. Pentru părintele Sofronie, Liturghia nu era doar „actul unei credinţe respectuoase, ci contemplarea lucrării lui Dumnezeu-Omul, Paştele Domnului prezent întotdeauna cu noi”. El spunea: „Dacă mântuirea în Hristos este singurul scop al vieţii noastre, tot ceea ce facem poate deveni act de rugăciune. Viaţa noastră cotidiană trebuie să fie o liturghie neîntreruptă”. Fundamentul spiritual al mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul va fi, desigur, învăţătura Sfântului Siluan. Nu căutări ale unor stări mistice deosebite, ale unor contemplaţii sublime, ci o viaţă simplă, euharistică, evanghelică. Urmând lui Hristos, „oriunde va merge El” (Ap. 14, 4). Dacă scopul este clar – dobândirea mântuirii personale, îndumnezeirea – nici mijlocul de realizare a acesteia nu este mai puţin important: a face din poruncile lui Hristos legea unică şi neschimbată a vieţii noastre. Pentru părintele Sofronie, foarte inspirat de Sfântul Grigorie Palamas (sec. XIV), poruncile nu sunt norme etice, ci „energii dumnezeieşti”. Ele sunt reflectarea pe pământ a vieţii veşnice: „Rămânând în aceste porunci, vom deveni asemenea lui Hristos în mod organic. Viaţa Sa devine viaţa noastră, conştiinţa Sa devine conştiinţa noastră, iar gândirea Sa gândirea noastră”. Aceste porunci ale lui Hristos, care deschid aici pe pământ porţile raiului, părintele Sofronie le considera într-o formă unitară, liturgică, pe care nu înceta s-o repete: „Sârguiţi-vă să vă petreceţi viaţa fără de păcat”. Fără de păcat, adică în sfinţenie. Fără a răni pe aproapele, ci punându-se în slujba sa şi asumându-şi eventualele lipsuri ale acestuia. În conştiinţă, atentă până la extrem, prezenţa permanentă şi nevăzută a lui Dumnezeu, aici şi acum: „Vegheaţi să nu fie nimic impersonal în viaţa voastră. Fiţi atenţi să trăiţi ca şi când aţi avea de dat răspuns pentru fiecare mişcare a inimii şi a minţii voastre în faţa întregii umanităţi. Duhul vostru să rămână zi şi noapte acolo unde este Hristos”. Exigentă până la extrem, această atitudine interioară presupune o luptă fără răgaz împotriva


patimilor şi a energiilor cosmice ale acestora: gândurile. În această cultură a spiritului – adevărată „ştiinţă a ştiinţelor” pentru care nu primim o diplomă decât acolo, Sus – părintele Sofronie, un adevărat maestru al acesteia, îşi creştea fiii duhovniceşti. Strădania de a trăi fără păcat, ia asupra sa slăbiciunea altora. Simplu şi profund, acest program duhovnicesc era de asemenea, pentru părintele Sofronie, calea către unitatea creştină. „Fiecare, acolo unde l-a lăsat Dumnezeu, să se străduiască să dobândească Duhul Sfânt, iar Dumnezeu va face restul”. Din anumite raţiuni, părintele Sofronie nu credea câtuşi de puţin în ecumenismul instituţional. Dar el trăia, în primirea de străini şi în milostenie, ecumenismul inimii. Ca dovadă, cei 1000 de oaspeţi, dintre care un mare număr de ne-ortodocşi, pe care mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul îi primea în fiecare an. Prin opţiunea uşor naturalistă a iconografiei sale, grija sa de a celebra liturghia în limbile vernaculare, instituirea la slujbă a rugăciunii lui Iisus, importanta muncă de traducere a discipolilor săi, dialogurile şi prieteniile spirituale cu numeroşi creştini de alte confesiuni, părintele Sofronie avea să fie, pentru a-l cita pe Olivier Clément, o adevărată punte între Orientul şi Occidentul creştin, unul din marii mărturisitori ai secolului nostru despre universalitatea Ortodoxiei. După un început dificil, într-un mediu indiferent şi suspicios în acelaşi timp, mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul se va mări puţin câte puţin pentru a număra astăzi aproape douăzeci şi cinci de monahi şi monahii de doisprezece naţionalităţi diferite. În 1965, intră în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Redescoperind harismele de altădată, părintele Sofronie deschide un atelier de iconografie; împreună cu monahii şi mai ales cu monahiile sale, el împodobeşte cu fresce refectorul şi noua biserică, care poartă astăzi hramul Sf. Siluan. El ia de asemenea condeiul şi scrie cărţi şi articole. Va publica, în limba franceză: Sa vie et la mienne (Cerf, 1981), La Felicite de cannaîte la voie (Labor et fides, 1988), De vie et d’esprit (Le Sel de la terre, 1922) şi mai ales autobiografia sa spirituală: Voir Dieu tel qu’il est (Labor et fides, 1984). Monah, pustnic, preot, duhovnic, părinte

duhovnicesc, întemeietor de mânăstire, iconograf, autor liturgic, scriitor, epistolar, misionar, darurile părintelui Sofronie au fost nenumărate. Personalitatea sa multiplă era de asemenea paradoxală. În timp ce viaţa sa spirituală a fost ca o „linie de înaltă tensiune” între Grădina Ghetsimani şi Muntele Tabor, activitatea sa apostolică a fost în întregime înfăptuită între noutate şi tradiţie. Urmăritor al Sfântului Irineu de Lyon (sec. II) în lupta sa contra gnosticismului şi viziunea sa „recapitulativă” despre Adam-ul total, discipol al Sfântului Macarie Egipteanul (sec. IV) în concepţia despre har, văr cu Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VI-VII) în dubla sa natură de ascet şi metafizician, frate al Sfântului Simeon Noul Teolog (sec. X-XI) prin cinstirea părintelui său duhovnicesc şi verva sa autobiografică, palamit prin apropierea sa de Lumina necreată şi poruncile lui Hristos, fiu al marii tradiţii ruse al unui Hristos chenotic, părintele Sofronie este în întregime cufundat în Tradiţia Bisericii. Dar, în acelaşi timp, aceasta nu a fost niciodată pentru el doar un sinonim pentru repetiţie şi conservare. Astfel, el nu a ezitat să imagineze noi simboluri (pământul în centrul cosmosului, situat pe o cruce bizantină), să inoveze în iconografie (Iuda părăsind Cina cea de Taină), să creeze rugăciuni liturgice, să permită dezvoltarea unei comunităţi monastice „duble”, compusă din bărbaţi şi din femei. În timp ce Tradiţia înseamnă creaţie în Duhul Sfânt şi reapropiere personală! Părintele Sofronie, pentru a relua o expresie proprie, a intrat „în liniştea şi Lumina veşniciei” la 11 iulie 1993. Urma să împlinească 97 de ani. „Cum este cu putinţă să uneşti duhul, asemănare a Absolutului, cu pământul”? Toată viaţa sa, el va fi lucrat prin taina omului – duhul – curat şi liber, în trupul supus puterilor cosmice. Această taină, se poate spune că îi va fi preocupat întreaga viaţă, până la sfârşit. Toţi cei care l-au cunoscut înainte de moartea sa au fost frapaţi de contrastul dintre extrema slăbiciune a trupului său, care nu mai voia să-l ducă, şi vioiciunea arzătoare a minţii sale. Aşa cum spunea unul dintre apropiaţii săi, „flacăra Duhului va fi ars şi transfigurat în el până şi ultima părticică de materie”.

Ierom. Rafael NoIcA


3. miSiologie

Athos – Muntele lui Dumnezeu

Motto: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria!” (Ps. 18,1).

La „plinirea vremii” (Gal. 4,4 ), Domnul Dumnezeu L-a trimis în lume pe Unul-Născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să ne mântuiască din robia morții și din lanțurile păcatelor: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(In 3,16). Astfel, Bethlehemul Iudeii, Nazaretul Galileii și Ierusalimul au devenit locuri ale sfințeniei cerești revărsate pe pământ, căci în ele Fiul Celui Preaînalt „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, S-a răstignit pentru noi, a pătimit și S-a îngropat, a înviat și S-a înălțat la ceruri” (Simbolul Credinței). Practic, numele Țării Sfinte i-a fost dat acesteia de pașii pe care Cel de Sus i-a făcut pe pământ în lungul și de-a latul ei, străbătând istoria umanității cu mulțimea minunilor Sale. Nu este loc în cuprinsul acestui mic teritoriu geografic numit oarecând Canaan sau Palestina, iar astăzi Israel, care să nu poarte pecetea sfințeniei lucrărilor Duhului lui Dumnezeu – între care Pogorârea din ziua Cincizecimii e încununarea tuturor celorlalte, ca act de naștere a Bisericii lui Hristos în lume. Dar minunile Duhului Dumnezeiesc nu încetează a se revărsa clipă de clipă, ca dintr-un izvor ceresc nesecat, precum și Psalmistul cântă: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”(Ps, 103,25).

Chiar și după trecerea a două milenii de creștinătate, pentru noi, creștinii de astăzi, tot Persoana Mântuitorului Iisus Hristos este centrul

vieții noastre, viață al cărei sens e dat de învierea Lui din morți: Hristos este „Calea, Adevărul și Viața”(In 14,6). Acest lucru ni-l dezvăluie studiul atent al istoriei universale a Bisericii, istoria întâlnirilor din fiecare veac dintre Dumnezeu din Cer și oamenii din lume. Întâlniri care au însemnat, de fapt, tot atâtea minuni uimitoare și de suflete mântuitoare, fapte de neprețuit ale Iubirii divine pentru făptura mâinilor Sale, și care au adus ca răspuns din partea omului în primul rând zidirea de nenumărate biserici, catedrale, mănăstiri, schituri, monumente religioase, mausolee sau fie și doar simple capele ori troițe – tot atâtea semne ale încreștinării vieții oamenilor în spațiu și în timp prin harul iubirii treimice revărsat în lume, și formând bogăția spirituală și materială inestimabilă a Sfintei Tradiții, cristalizată în chipul monumental al nemuritoarelor opere de artă, arhitectură, sculptură și pictură, precum și de cultură scrisă.

La loc de cinste stă, desigur, zestrea spirituală excepțională lăsată lumii de civilizația Capitalei de Răsărit a Imperiului Roman de altădată, faimosul Constantinopol. Deși, istoric, Împărăteasa cetăților (așa cum a fost unanim numită, deopotrivă de prieteni ca și de dușmani) a existat doar de la 11 mai 330 până la 29 mai 1453, totuși harul ei dăinuie până astăzi, prin sclipiri ce strălucesc încă, la cinci veacuri de la doborârea ei, și vor mai străluci neîndoielnic până la cea de-a doua slăvită venire a Fiului lui Dumnezeu „pe norii cerului”(Mc. 14,62). Iar locul în care slava de altădată a Bizanțului creștin luminează cu aceeași putere până astăzi este Athosul: Muntele lui Dumnezeu, Muntele Sfânt, Grădina Maicii Celui Preaînalt, limanul mântuirii, podul de pe pământ la Cer, Capitala rugăciunii isihaste a creștinătății ortodoxe, locul pe care Maica Domnului, pururea-Fecioara Maria, l-a ales pentru a-i fi o adevărată „Sfântă a


Sfintelor” de după Sfânta Sfintelor a înțeleptului Solomon, fiul lui David, nou Eden așezat în sânul naturii pământești, între necuprinsul văzduhului și întinsul apelor, ca o altă Galilee – acum ortodoxă – zidită lângă Marea Egee, precum cea din Munții Gadarei, de lângă Marea Kineret, ca o prelungire peste ape a Munților Balcani prinmijlocirea frumoasei Peninsule Halkidiki, de care parcă s-a și desprins atunci când, vreme de trei ani (între 483 și 480 î.Hr.), între satele Nea Roda și Trypiti, sub conducerea directă a faimoșilor ingineri militari Artahais și Vouvaris, oștile regelui Xerxes I al perșilor au săpat un canal lung de două mii de metri, lat de treizeci de metri și adânc de cincisprezece metri, prin care să treacă întreaga flotă persană spre pământul elinilor.

Contemplat ca loc al tainelor duhovnicești uimitoare și al bogățiilor culturale și religioase de neprețuit, Muntele își vădește întreaga maiestate prin harul aceleiași Lumini Sfinte ce se pogoară an de an la Mormântul lui Iisus din Ierusalim, spre a vesti lumii înnoirea ei. Dar cunoașterea (și re-cunoașterea) sfințeniei Muntelui Athos poate fi făcută doar lăuntric, prin credință, cu mintea pogorâtă în adâncul inimii. Tot așa cum, de pildă, poți pricepe felul în care Egiptul faraonilor de demult, pământul înfricoșătoarei păgânătăți de altădată, a devenit țară atât de creștină încât a ajuns ea însăși vatră a monahismului universal, în cuprinsul căreia comunități de mii de suflete omenești s-au călugărit sub povața și prin exemplul personal al marilor începători – precum Pavel Tebeul și Antonie cel Mare, Șenutie cel Mare și Pahomie cel Mare (care a și primit prin descoperire chiar de la îngerul lui Dumnezeu rânduielile vieții monahale), organizându-se cu disciplină aproape militară, ca niște adevărați ostași ai Duhului lui Dumnezeu, în cete ale diferitelor slujiri și nevoințe ascetice. Iar pilda uimitorului Egipt a fost urmată întocmai apoi și de suflarea creștină din pustiurile Sinaiului și Raitului – a cărei respirație duhovnicească a dat Bisericii Universale stâlpi de foc precum

Nil Sinaitul (zis și „Ascetul”), Ioan Sinaitul (supranumit și „Scărarul” sau „Scolasticul”), Ștefan Sinaitul (ale cărui sfinte moaște veghează până astăzi Mânăstirea Sfintei Ecaterina), Filotei Sinaitul, Isihie Sinaitul, marele învățător Grigorie Sinaitul, ca și Sfântul Ierarh Anastasie Sinaitul - , precum și de poporul lui Dumnezeu din ținuturile Palestinei și ale Siriei, prin luminători precum Ilarion cel Mare și Hariton Mărturisitorul, Eftimie cel Mare și Teoctist cel Înțelept, Teodosie cel Mare, Sava cel Sfințit și Gherasim de la Iordan, Cuviosul Gheorghe și arhiereul Ioan de pe Valea Hozevei, și până la aștri uimitori precum Ignatie Teoforul, Efrem Sirul, Isaac Sirul, Episcopul de Ninive, Poplie Sirianul sau Afraat Persanul, Tațian Asirianul (cel supranumit „Tertulian al grecilor”), Teofil și Eustație ai Antiohiei, Iacob din Nisibe și Iacob de Edessa, ori Roman Melodul și Sfântul Ioan Damaschinul. Neîndoielnic, dogoarea rugăciunilor acestor asceți neînfricați biruitori ai duhurilor răutății, a plămădit duhovnicește miezul de foc al sufletului marelui Athanasie cel ce, în preajma anului 963 de la Întruparea Domnului, avea să statornicească în Muntele ocrotit de pururea-Fecioara Maria cea dintâi chinovie a fraților uniți în lupta pentru dobândirea virtuților dumnezeiești și biruirea patimilor de tot felul.

Desigur, călugări vor fi fost și până atunci – dovadă, numele Mănăstirii Vatopedi (care setâlcuiește „copilul din tufiș”), și despre care tradiția locului atestă că a fost întru început altar zidit de către Sfântul Împărat Teodosie cel Mare, în veacul al cincilea de la Hristos, în semn de recunoștință pentru salvarea de la naufragiu a fiului său, Arcadie. Dar istoria Muntelui e încă și mai veche, mergând până la veacurile de păgânătate idolatră, despre care marii istorici ai antichității, Herodot și Strabo, consemnează faptul că Peninsula Akti (așa cum se numea pe atunci Muntele Athos) era populată de pelasgiani sosiți din insula Limnos, și care zidiseră cetăți precum Dion, Olofixos, Acroathon, Thissus, Cleoni, Eretria și Akanthos,


ce cuprindeau mulțime de capiști idolești, sălașe ale necuraților demoni ce pretindeau oamenilor întunecați la cuget sacrificii sângeroase – inclusiv ale propriilor lor copii, pentru a le fi favorabili și a le prezice viitorul. Între aceștia, mai mare decât toți și făcut în întregime din aur, strălucea (în zilele de vară chiar până la Bizanț) din înălțimea vârfului Athon, idolul zeului Apollo. Tradiția locului mărturisește că, atunci când, însoțită de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în călătoria către Insula Ciprului, la Sfântul și Dreptul Lazăr cel a patra zi înviat din morți de către Fiul Ei iubit, pururea-Fecioara Maria a ajuns printr-o furtună la țărmul Athosului (cam în dreptul Mănăstirii Iviru de astăzi, pe la locul numit „limanul lui Climent”) toți idolii din templele păgâne au căzut la pământ cu vuiet mare, sfărâmându-se în bucăți, în vreme ce diavolul din idolul Apollo era silit de puterea Duhului Dumnezeiesc să-i îndemne pe locuitorii cetăților să iasă în întâmpinarea Stăpânei îngerilor și a oamenilor, a Maicii Fiului lui Dumnezeu, a cărei sosire îl făcea să-și răcnească pieirea prin cuvinte ca acestea: „Nu mai pot să-mi țin șederea / Căci îmi văd venind căderea / De la țărmuri, de mai sus / Vine Maica lui Iisus!...”, căzând apoi cu zgomot mare și sfărâmându-se în mii de bucăți. La rândul său, marele istoric Plutarh, în capodopera sa intitulată „Vieți paralele”, consemnează faptul că Dinokrates, renumitul arhitect al faimosului Alexandru Macedon, a propus imperialului său patron sculptarea Muntelui Athos sub forma chipului cuceritorului lumii de atunci; modest, însă, acesta a declinat propunerea de omagiere, rostind cuvintele „Lasă Muntele așa cum este”. Și istoricul Vitruvius arată că de-a lungul secolelor ce au urmat, caracterul arid și stâncos, pantele abrupte și pline de vegetație sălbatică, lipsa apei dulci, precum și aspectul general neprielnic al Muntelui, au făcut ca locul să se pustiască, oamenii migrând în regiuni mai favorabile viețuirii zilnice. Alt motiv pentru care Muntele se va fi pustiit îl reprezintă și atacurile piraților, acei tâlhari ai mărilor care aveau obiceiul de a

ucide și a prăda, de a arde și a distruge totul prin locurile prin care treceau. Amintirea groazei pe care o inspirau aceștia o păstrează până astăzi impresionantele ziduri de piatră care străjuiesc mânăstirile din cuprinsul Sfântului Munte.

Există până astăzi opinii conform cărora cei dintâi monahi ar fi venit la Athos încă din primele veacuri creștine, mai ales din zona Asiei Mici, de prin Efes, acolo unde a propovăduit și a locuit Sfântul Ioan Evanghelistul, acei monahi fiind preocupați încă de pe atunci de viața contemplativă. Scriitorul bisericesc rus contemporan, Arhimandritul Porfirie Uspenski se referă la câteva din evenimentele și persoanele care au marcat istoria Muntelui până la sosirea din Bitinia a marelui Athanasie din Trapezunt, în preajma anului 963. În condițiile invadării Macedoniei, în veacul al șaptelea de la Hristos, de către arabii care jefuiau și prădau insulele din Marea Mediterană și din Marea Egee, împăratul bizantin Constantin Pogonatul (641-668) semnează un hrisov prin care încredințează monahilor Muntele Athos ca loc special pe care să îl îngrijească și în care să se poată ruga nestingheriți, supraveghind astfel și zona dimprejur. Tot pe atunci, prin anul 681, ajunge la Athos, venind de la Roma (acolo unde fusese tuns în monahism chiar de către Episcopul cetății), fostul soldat grec și prizonier de război, Petru, cel ce avea să se arate apoi ascet neînfricat și brav ostaș al lui Hristos, rămânând în memoria Bisericii chiar cu supranumele de „Athonitul”; la sfârșitul secolului al șaptelea și începutul celui de-al optulea, sfântul monah avea să strângă și să formeze în jurul său mulțime de ucenici în meșteșugul călugăriei prin puterea darurilor și a harismelor pe care le primise de la Dumnezeu.

Deja în veacul următor avea să ajungă aici, venind din Tesalonic, celălalt mare predecesor al Sfântului Athanasie, Sfântul Eftimie cel Nou (născut prin anul 823, la Ancyra), întâlnindu-l aici (prin anii 867-869) pe faimosul pustnic Ioan supranumit și „Colovul”.


În anul 883, împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul pecetluiește cu sigiliul împărătesc documentul de recunoaștere a Muntelui Athos ca teritoriu rezervat exclusiv viețuirii monahilor, în 885 decretând ca ilegală trecerea canalului regelui Xerxes înspre Sfântul Munte. Granița avea să fie reconfirmată în anul 911 de semnătura împăratului Leon I cel Înțelept (zis „Filosoful”), iar în 920 de cea a bazileului Roman I Lecapenul – toate acestea pregătind întocmirea unei adevărate Constituții a Sfântului Munte, cu numele de „Typikon”, sub domnia împăratului Ioan I Tzimiskes, semnată în anul 970 de însuși Sfântul Athanasie, alături de ceilalți cincizeci și patru de stareți ai vremii sale.

Atunci când a sosit la Athos, puțin înainte de anul 963 d.Hr., Sfântul Athanasie viețuise deja vreme de câțiva ani ca un adevărat ascet în Munții Bitiniei, sub povățuirea marelui stareț și Sfânt Cuvios, Mihail Maleinos, și purtând în suflet pomenirea luminoasă a faptelor de remarcabilă vitejie duhovnicească și neînfricată dârzenie mărturisitoare în lupta pentru apărarea Ortodoxiei și a cinstirii icoanelor, săvârșite de Sfântul Theodor Studitul, starețul faimoasei Mânăstiri Studion din Cetatea împărătească a Marelui Constantin. În vârstă de aproximativ treizeci de ani, Athanasie nu a luat cu sine decât hainele de pe el, două cărți și culionul starețului său – ca semn de binecuvântare. Viteazul general Nichifor Focas, ajungând împărat (el însuși iubitor de viață pustnicească și contemplativă), avea să îl ajute în mod considerabil la zidirea celei dintâi mânăstiri de obște a monahilor athoniți – Marea Lavră, înzestrând-o din belșug cu averi, odoare, odăjdii, sfinte moaște, și chiar și cu o parte din Cinstitul Lemn cel de-Viață-Purtător al Crucii lui Hristos.

Așa se ajunse ca , spre sfârșitul veacului al zecelea de la Hristos, în Athos să viețuiască deja aproape o mie de monahi, pentru ca numai în anul 1020 să se roage aici trei mii de călugări, iar în 1050 șase mii de asceți să populeze cele 180 de mânăstiri și schituri ale Muntelui, ridicate printre

peșterile și crăpăturile stâncilor pentru a viețui în modul cel mai auster cu putință firii omenești, departe de lume și aproape de Dumnezeu, spre dobândirea mântuirii.

Cu o suprafață de aproximativ 350 de kilometri pătrați, având lungimea de 60 de kilometri, lățimea între 12 și 18 kilometri, și înălțimea de 2033 de metri la vârf, Muntele Athos poartă până astăzi supranumele de „Grădina Maicii Domnului”, ca semn al ocrotirii neîncetate de care se bucură din partea Împărătesei cerului și a pământului - ceea ce îl face locul cel mai dorit și iubit de către monahii din lumea întreagă. Fără îndoială, faima Muntelui nu e dată doar de caracteristicile sale geografice, de coordonatele lui istorice ori de remarcabilele sale bogății culturale – ci, mai ales și mai presus de acestea, de însușirile excepționale ale sfințeniei locuitorilor săi. Aceasta întrucât, în ciuda nenumăratelor și cumplitelor încercări și suferințe prin care au trecut călugării athoniți veacuri la rând, totuși ei au rămas de neclintit în credința lor. Am putea să ne amintim aici fie și numai de urgisirile, prigonirile, uciderile, abuzurile și hoțiile uriașe pe care le-au comis asupra lor soldații și clericii apuseni (uniți, chipurile, sub flamura stindardului idealurilor cruciate de eliberare a locurilor sfinte ale creștinătății de sub amarnica stăpânire păgână), după nefasta cruciadă a patra din anul 1204 (dintre isprăvile căreia arderea cinstitelor icoane, distrugerea valorilor patrimoniale de cult, furtul sfintelor odoare, vaselor prețioase și odăjdiilor scumpe, profanarea și înstrăinarea sfintelor moaște, risipirea comorilor străvechi și distrugerea manuscriselor unicat – nu erau decât simple fapte cotidiene); ori, dacă ar fi să mai pomenim doar de veacurile de subjugare otomană, în cursul cărora cotropirile, jafurile, pârjolirile și chinuirea celor robiți și răpiți ajunseseră obișnuințe ale vieții zilnice a întregului Munte.

Călugării aghioriți au ținut piept tuturor acestor hoarde ale răutății, indiferent dacă au fost dezlănțuite de chiar împăratul și de patriarhul


lor (așa cum a fost cazul cu Mihail al VIII-lea Paleologul și cu Ioan Vekkos, cei atât de dornici să impună prin mârșăvie întregii suflări ortodoxe răsăritene a Imperiului unirea cu apusenii romano-catolici papistași, act semnat spre veșnică osândă la Lyon în anul 1274), sau de armatele personale ale Papei, care, vreme de aproape jumătate de veac (între anii 1259-1306) devastează mânăstirile, pârjolesc schiturile și ucid fără cruțare în chinuri înfiorătoare pe monahii din Munte, numiți încă din 1223 de către Honorius al III-lea „neascultători ai Scaunului Apostolic și rebeli”. Prin interesul constant manifestat, de supunere a rugătorilor din Muntele Athos autorității Romei, papalitatea a dovedit că e deplin conștientă de faptul că, realizând aceasta, nu i-ar mai fi rămas decât să-și impună stăpânirea și asupra Palestinei și Egiptului – pentru a subjuga întreaga Ortodoxie. Tocmai această atenție neslăbită și sporită (pe care i-au acordat-o chiar dușmanii săi cei mai înverșunați) atestă caracterul emblematic, simbolic și reprezentativ al sfințeniei athonite și al Ortodoxiei Muntelui de neînfrânt, adevărată Cetate sfântă și redută invincibilă a sfintei predanii tainice a rugăciunii contemplative și extatice făcute în Numele Fiului lui Dumnezeu, întru curățirea inimii de patimi, luminarea minții prin har și sporirea plină de uimire în unirea sufletului cu Cel veșnic Viu prin neîncetata pogorâre a minții în adâncul de nepătruns al inimii. Luptă purtată cu vrednicie împotriva înverșunaților dușmani ai rugăciunii isihaste, Achindin și Varlaam din Calabria, de către marele arhipăstor al Thesalonicului, preaîndumnezeitul la minte, Grigorie Palama, fiu duhovnicesc tot al sfințeniei Muntelui Athos.

În vremea noastră vitregiile istoriei s-au risipit. Neajunsurile administrative și amestecul neavenit al politicului au fost înlăturate. Izbăviți fiind de războaiele „din afară” cu oamenii, athoniții zilelor noastre poartă cu trezvie neîncetată luptele cele „din lăuntru” – cu duhurile răutății. Pentru mai buna rânduială a viețuirii

zilnice s-au organizat în douăzeci de mânăstiri de obște, în douăsprezece schituri dependente de acestea și într-o mulțime de sihăstrii, chilii și colibe, în care viețuiesc de la trei până la zece sau doisprezece monahi, sub povățuirea unui bătrân mai sporit, liniștindu-se prin tăcere și practicând rucodelia neostoită. Nu lipsesc, desigur, nici pustnicii – călugări ce viețuiesc izolat, în deplină singurătate, și care se întâlnesc periodic spre a se cerceta duhovnicește și a se întări în nevoință. Fiecare mânăstire își trimite reprezentantul la Kareia, capitala Muntelui, pentru a participa la întrunirile Sfintei Kenotite, ale cărei hotărâri sunt puse în aplicare de Sfânta Epistasie – Consiliul celor patru reprezentanți ai tuturor mânăstirilor, aleși anual prin rotație și prezidați de Proestos.

Obiectul principal al activității acestora îl reprezintă desigur afirmarea și păstrarea unității dogmatice, canonice, liturgice și spirituale a tuturor viețuitorilor Muntelui, pe temeiul Sfintelor Scripturi și al Sfintei Tradiții de la Sfinții Prooroci și Apostoli până în prezent, în deplin acord cu întreaga Biserică Ortodoxă Universală. Acest lucru asigură deplina solidaritate și comuniune a monahilor de diferite naționalități veniți la Athos din toate părțile lumii. Aici și grecii, și rușii, și românii, și sârbii, și bulgarii, și georgienii, și cei din alte neamuri mărturisind credința ortodoxă, se roagă împreună, ziua și noaptea, Stăpânului tuturor și Părintelui Ceresc, sub preacinstitul Acoperământ al Maicii lui Dumnezeu, atât pentru ei înșiși, cât și pentru mântuirea tuturor oamenilor de pe cuprinsul întregului pământ. Departe atât de zgomotul asurzitor al metropolelor contemporane, cât și de poluarea din ce în ce mai greu de suferit ce marchează viața cotidiană a acestora, Muntele cel Sfânt străbate și pustiul spiritual al veacului secularizat și decăzut moral pe care îl trăim noi toți, cu aceeași maiestate duhovnicească și demnitate inegalabilă a frumuseții cerești nepieritoare ce îl împodobește ca pe o adevărată corabie a veșniciei, și ca pe un autentic liman al mântuirii, locul în care rugăciunea picură


neîncetat stropi de har dumnezeiesc și licăriri de lumină sfântă în sufletele tuturor celor ce se apropie și adastă în el. Deși, de-a lungul timpului, s-au scris nenumărate cărți despre istoria și întocmirea lui, totuși Muntele își păstrează până astăzi taina nepătrunsă. Iar frumusețile lui sunt și rămân divine, pentru că divin e însuși Duhul Care le ocrotește, le împrospătează și le viază - precum întru începutul lumii, atunci când „Se purta pe deasupra apelor”(Fac.1,2).

Pelerinul dornic de contemplare a frumuseții cerești revărsate pe pământ în cuprinsul Muntelui Athos, pornit să atingă nu doar cu ochii sufletului, ci și cu cei ai trupului, pipăind cu mâinile și cu picioarele tărâmul binecuvântat, coboară din mașină la Uranopoli, orășelul cu aproape o mie de suflete omenești, ultima localitate din drumul către Edenul pământesc al monahilor. De aici înaintarea pe uscat încetează. În Raiul călugăresc nu se poate intra decât plutind pe undele mării. Calea e lungă de vreo 25 de kilometri – până în Dafni, portul care este poartă de acces în Munte; vasul o străbate cam în două ceasuri, înaintând spre liniștea pustiei printre strigătele pașnice ale pescărușilor jucăuși. Înaintea ochilor uimiți și plini de albastrul cerului și al mării, Muntele se întinde în toată măreția sa, aidoma unei împărății de piatră acoperită cu vegetație sălbatică, plutind stăpân pe întinsul apelor și dominând peisajul din înălțimea vârfului său pururea acoperit de puful unui nor mai alb ca spuma mării – semnul vizibil (spun bătrânii) al ocrotirii neîncetate a pururea-Fecioarei. Din loc în loc răsar ca prin minune zidurile de fortăreață ale cetăților călugărești, adevărate ostroave cerești presărate ca perlele pe plajă de-a lungul țărmului muntos, adăpostind în ele comorile de lumină izvodite din harul Preasfântului Duh Dumnezeiesc, sălășluit aici de veacuri, chemat fiind neîncetat în taina fiecărei Liturghii de zi, ca și de noapte, în altarele mărețelor biserici-catedrale, ca și pe lespezile de piatră ale peșterilor neștiute, din suspinele de rugă ale inimilor tuturor smeriților nevoitori ce

trec prin fața ochilor asemeni unor umbre, tăcuți și aproape nevăzuți, în drumul lor zilnic dintre chilii și sfintele locașuri.

Pe aici nu stăpânește decât liniștea. O liniște care pogoară din tăcerea cerului, ca și din cea a mării, din freamătul discret al foșnetului pădurii, ca și din șoapta norilor văzduhului. Nu poți intra în taina Muntelui dacă această liniște nu intră ea în tine: riști să rămâi străin de loc, neavenit și nepotrivit acolo și atunci, asemeni unui obiect inert stânjenitor ce – mai devreme sau mai târziu - va fi îndepărtat cu totul din peisaj. Unui astfel de om, athoniții îi adresează un cuvânt ferm și de netăgăduit: „Nu ai chemarea Muntelui!”. E foarte adevărat că manuscrisele din vechime și lucrările aghiografice nenumărate ne înfățișează viața și pilda de înfrânare și de nevoință pe care au împlinit-o în aceste locuri mii de asceți de-a lungul anilor, bărbați care – pășind pentru întâia oară pe pământul afierosit lui Dumnezeu - l-au sărutat cu lacrimi, nemaiavând nici o altă dorire decât aceea de a-și petrece aici întreg răstimpul viețuirii lor pământești, urmând marilor nevoitori de demult și dobândind astfel dulcea mântuire. La fel de adevărat, însă, este și faptul că – oriunde ne-am îndrepta pașii pe pământ – ne vom întâlni mai întâi tot cu noi înșine, cu propriile noastre patimi, cu propriile noastre neputințe, cu propriile noastre defecte și nedesăvârșiri, fără a reuși cumva să imităm pe alții, oricât de mult ne-am strădui. Să nu uităm că de la Sfântul Petru Athonitul, și de la Sfântul Athanasie Athonitul, și până la Sfântul Siluan Athonitul și Sfântul Paisie Aghioritul, pământul sfânt al Muntelui a purtat pașii zecilor de mii de nevoitori ai dreptei credințe, ostași neînfricați ai lui Hristos și vase alese ale harismelor Sfântului Duh. De-a lungul ultimului mileniu toți aceștia s-au hrănit din Pâinea Care S-a pogorât din Cer în Jertfa euharistică, s-au întărit prin puterea de foc a rugăciunii neîncetate, s-au încins cu armele duhovnicești ale psalmodierii pe urmele lui David, Regele-Profet, și au izgonit de pretutindeni demonii cei preavicleni cu lucarea


rugăciunii făcute în Numele Mântuitorului.Dar taina înfrățirii cu Muntele se

împlinește lăuntric: tu simți Muntele, iar el te simte pe tine – așa precum calul și călărețul, precum oșteanul cu spada, precum scriitorul cu condeiul, precum mama cu pruncul de la sânul ei. Taina e simplă: doar cel care rabdă rămâne în Muntele cel Sfânt. Căci, fără răbdare, vizitatorii rămân simpli turiști pe Calea Vieții: goi intră în Munte, goi ies din el, mirați sau contrariați, uimiți ori împietriți – doar inima fiecăruia dintre ei știe. Unii vin ca și închinători, dornici să pipăie, să atingă, să sărute, să privească sfânta credință în toată splendoarea ei... dar, zadarnic: rămân ca și sămânța căzută pe „pământ pietros”(Mc. 4,5); căci revin la viața lor de zi cu zi, aceiași oameni, întru nimic schimbați, întru nimic zidiți, purtând în suflet cel mult o vagă pietate și câteva amintiri sentimentale. Alții vin ca să „guste” sfințenia, să vadă „sfinți în viață”, să le atingă „moaștele”, să „vâneze” pustnici, să le „soarbă” cuvintele de folos – numai că, spre marea lor mirare, tumultul cotidian al vieții firești a Muntelui ascunde simțirea duhovnicescului ca după o perdea. Aceasta întrucât adevărații sfinți nu se descoperă celorlalți ca sfinți, și de aceea nu îi vezi nici atunci când stau chiar în fața ta iar tu vorbești cu ei; căci sunt oameni care știu când trebuie să tacă, deși tu vrei ca ei să îți vorbească! Și uite așa, pustnicii... nu-s de găsit pe la chilii atunci când sunt atât de căutați! Smerenia din sufletele lor îi ține departe de mândria din sufletele noastre... Și de aceea se poate întâmpla să bați Muntele în lung și în lat - și totuși să te întorci așa cum ai plecat: chiar dacă la tot pasul găsești indicatoare precise către mânăstiri, poteci deschise către schituri, chiar dacă circuli cu mașini moderne pe șosele asfaltate, folosind telefonul mobil și beneficiind pretutindeni de avantajele curentului electric. Pe drumul de la arhondaric spre biserică și spre trapeză rămâi doar cu zgomotul de șantier prin forfota de turiști ce vin și pleacă – căci aceasta este tot ceea ce se prezintă ochiului ce în afară se

deschide, dar în lăuntru... nu se prea deșteaptă!Zilele scurtei vizite se sfârșesc - și tu pleci

fără să mai înțelegi cum pustnicii nevăzuți (zice-se că șapte rămânând mereu la număr) păzesc vârful Athonului, cum umblă goi prin pădure, păziți fiind și hrăniți doar de către bunul Dumnezeu. Nu descoperi nici mana cerească, și nici nu vezi lumina Duhului Sfânt care-i îmbracă. Nu pricepi nici cum un călugăr oarecând ar fi lovit o stâncă doar cu al său toiag (precum odinioară Moise, la Scriptură), iar de o mie de ani încoace să tot curgă de acolo apă dulce de izvor! Nu-ți mai explici nici cum de nu se plictisesc monahii nopți întregi la rând să tot cânte prin biserici imne de slavă către Dumnezeu, ori prin chilii să-I aducă mereu aceleași rugăciuni și să-I înalțe în fiecare zori de zi cântarea Liturghiei – când toți ceilalți muncesc sau dorm, păcătuiesc sau se distrează... „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul”(Is. 55,8)! Și așa se face că puținul folos sufletesc pe care l-ai agonisit într-o săptămână petrecută pe Muntele cel Sfânt, te ține încă o vreme, până când îți piere râvna și reintri ca toți ceilalți în monotonia cea de zi cu zi, precum învață și Scriptura: „Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”(Mt. 26,41); căci, vorba marelui Pavel, „ nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”(Rm. 7,19). Oare se întâmplă una ca aceasta pentru că nu-mi doresc mântuirea, sau pentru că nu știu cum s-o lucrez?!

Și, în cele din urmă, Muntele îi cheamă pe aleșii săi. Sunt pline „Patericele” de Sfinții ce s-au nevoit. Nepieritoarele lor moaște, din raclele de aur și argint, sunt mărturie vie că ei veghează din taina Muntelui, ascultători și iubitori sub omoforul Maicii Domnului, urmându-și în toate Stăpâna și Ocrotitoarea ce ține din văzduh deasupra Muntelui preacinstitul Ei Acoperământ întru apărarea lui de primejdiile demonice ale secularismului contemporan. Poate că cel mai mare dar făcut Athosului de către Dumnezeu este tocmai această taină cu caracter îngeresc a


viețuirii înduhovnicite, demne de grădina Raiului. Muntele Sfânt înseamnă, de fapt, Muntele Sfinților, al bărbaților ca îngerii, călugări cuvioși statorniciți prin credință și prin har sub apărarea nemijlocită a pururea-Fecioarei Maria, anume în acel loc în care (nu din misoginism, ci din adevărată iubire duhovnicească) femeile au fost oprite de a mai păși: tocmai pentru a nu zădărnici lucrarea de mântuire și de curățire a nici unui rugător pentru lume. Maica Domnului este Cea care le aduce aminte monahilor că au fost născuți de femei, că au câte o mamă de la sânii căreia au supt, că – deși s-au lepădat de lume și de trup – trebuie totuși să le prețuiască și să le respecte, că se cuvine a se ruga mai ales pentru ele, pentru cele ce le-au dat viață și i-au crescut spre a fi vase vrednice ale Duhului lui Dumnezeu.

Acest hotar cu rost de stăvilire spirituală provine din cele mai vechi timpuri ale Athosului monahal. Chiar Sfântul Athanasie s-a înspăimântat atunci când s-a întâlnit pe cărările Muntelui cu Maica Domnului, neștiind că este chiar Ocrotitoarea locului. „Ce cauți tu, femeie fiind, în Grădina Maicii lui Dumnezeu?!” se zice că ar fi întrebat-O. Iar Ea i-a răspuns cu blândețe: „Știu că ești necăjit pentru că n-ai apă; dar lovește cu toiagul în stânca aceasta, ca să cunoști că te afli cu adevărat întru Grădina mea!”... și până astăzi țâșnește de acolo izvor de apă dulce, numit „La Agheazmă”, din care toți monahii beau spre potolirea setei.

Pe lângă astfel de daruri duhovnicești, în Sfântul Munte mai sunt și miile de morminte ale sfinților necunoscuți de către oameni, ce s-au făcut una cu trupul de pământ al Muntelui. Numai la cei români dacă ar fi să ne gândim – începând cu cei dintâi monahi sosiți pe la începutul veacului al optsprezecelea din Mânăstirile Neamț, Cernica și Căldărușani, ca și cei din mânăstirile basarabene, așa precum ieromonahul Macarie, slujitorul Paraclisului „Sfântul Ioan Botezătorul” din Vigla anului 1750, sau monahul moldovean Daniil, sosit la Schitul Lacu pe la 1760, Cuviosul

Iustin Vlahul cu cei doi ucenici ai săi, Patapie și Grigorie – ale căror rugăciuni au scăpat în 1800 Marea Lavră de invazia lăcustelor, ca și marii ctitori ai Schitului Prodromu dintre anii 1857 și 1866, Cuvioșii Nifon Ionescu și Nectarie Crețu, al căror ucenic, Irinarh Șișman, a lăsat zestre culturii naționale monumentala operă de istorie, caligrafie și artă miniaturală în douăzeci de volume, „Istoria Sfântului Munte Athos și a mânăstirilor lui”, scrisă între anii 1898 și 1916, însumând peste zece mii de pagini. Aceasta fără să mai pomenim de Sfântul Antipa de la Calapodești ori de ucenicii Sfinților Nicodim și Paisie, sau de frații basarabeni numiți Voroticenii, Cuvioșii Ghervasie, Sava și Calinic Sultanul, însoțiți de nepotul lor, Theodosie Soroceanu, reîntemeietorii de la 1868 ai Chiliei „Sfântul Apostol Ioan Teologul” din Provata (precum și ai Schitului închinat aceluiași Apostol al iubirii dumnezeiești de lângă Vlădicenii Iașilor), de starețul Dometian Cristea sau de starețul Ghedeon Georgescu. Și cine dintre iubitorii Muntelui nu a auzit măcar o dată de numele cuvioșilor contemporani Dometie Trihenea, Dionisie de la Colciu, Ioan Guțu, Trifon Românul, Chiril Șaramet, Veniamin Popa, Nectarie Pintilie, Petroniu Tănase, Macarie Tănase, Serafim Văduva, Iulian Lazăr, Iustinian Stoica sau Isidor de la Schitul Lacu?...

Cât despre daniile și ctitoriile și răscumpărările făcute sfintelor locașuri athonite de-a lungul veacurilor de către Domnii, Doamnele și marii dregători ai Țărilor Române – cine ar putea aduce cu adevărat vrednic cuvânt de laudă dărniciei, credinței și generozității lui Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Petru Rareș cu doamna sa Elena, Vlad Ciobanul, Alexandru Lăpușneanu cu doamna sa Ruxandra, Neagoe Basarab și Petru Neagoe, Matei Basarab, Mihai Viteazul , Vasile Lupu, Ieremia Movilă, Dabija Vodă, Constantin Brâncoveanu, Antioh Cantemir, Șerban Cantacuzino, Nicolae și Constantin Mavrocordat, ori Constantin Racoviță și Grigore Ghica – sau


tuturor celorlalți?! Ori viețuitorilor din cele aproape o sută cincizeci de mânăstiri închinate Sfântului Munte Athos de-a lungul veacurilor din cuprinsul pământului românesc?!... Desigur, unii au fost deja recunoscuți ca Sfinți pentru credința lor ortodoxă și pentru viața lor cu adevărat plină de har și fapte bune; alții, probabil vor urma. Poate că multe nume de români vrednici de cinstire nu vor fi fost trecute în sinaxarele aghiorite – dar sigur se regăsesc în Cartea Vieții dintru împărăția Domnului Dumnezeu, ori pe omoforul Preacuratei Fecioare Maria, Stareța Sfântului Munte și mama spirituală a tuturor nevoitorilor din el.

Poate că de aceea la Sfântul Munte soarele este parcă mai cald, mai blând și mai prietenos; iar luna parcă este mai mare, mai frumoasă și mai luminoasă - ține loc de felinar rugătorilor dintru pustiul nopților de iarnă, și loc de lampă pentru cetitul psalmilor în nopțile de vară. Lumina ei ne amintește de dragostea lui Dumnezeu pentru zidirea Sa întreagă: ca lumea să nu stea în întuneric „a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele”(Fac. 1,16); „atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă, toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau”(Iov 38,7). Iar stelele au rostul de a ține isonul liniștii aghiorite, și de a dărui întreaga frumusețe și candoare privirilor nevoitorilor ce caută spre cer cu dor de Dumnezeu. Zic bătrânii că fiecare om are o stea a lui, și că – atunci când omul moare – cade din cer și steaua sa. La Athos, însă, cerul este mult mai înstelat, pentru că aici – atunci când unui alt nevoitor i se sfârșește urcușul cel duhovnicesc spre Cer, Dumnezeu mai aprinde o stea pe bolta Bisericii Lui – căci „căci stea de stea se deosebeşte în strălucire”(1Cor. 15,41). Pentru că Domnul Dumnezeu voiește să fim veșnic oameni de lumină, „fii ai Luminii”(In. 12,36), plini de harul luminos și cald și blând și sfânt al Duhului Său Bun. Athosul ne poate oferi și nouă, celor de azi, acest dar unic. Căci Muntele e centrul spiritual contemplativ al Pământului,

adevărată „antecameră a Învierii”; acolo înviezi mai întâi cu sufletul și cu simțirea, pentru ca să vii pregătit la Învierea cea de obște, la vremea celei de-a doua veniri a lui Hristos „cu putere și cu slavă multă”(Lc. 21,27): „când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu - cei ce vor auzi, vor învia!”(In. 5,25).

Sfinții nu mor, ei merg în lumină, de aceea și trupurile lor devin moaște sfinte – „oasele cele smerite”(Ps. 50,9). Pentru că țelul lor suprem a fost cuprins între aceste două rugăciuni: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!”(Ps. 50,12) și „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!”(Ps. 142,10). În om inima trebuie să-i fie pământ al dreptății, tot așa cum Athosul – cinstit și păzit precum predania bătrânilor ne învață – este cu adevărat „pământ al dreptății”. Așadar nu atât ca loc geografic, ori istoric sau cultural, cât mai ales în plan duhovnicesc, Sfântul Munte reprezintă emblema adevărului mântuitor al lui Hristos. Pentru că aici s-au nevoit acei sfinți nenumărați care păzesc din Cer până astăzi lumea întreagă și pe creștinii din cuprinsul ei, ferindu-i de războaie și întorcând mânia dreptății lui Dumnezeu de la cei păcătoși, pentru a nu fi pedepsiți ci a dobândi vreme de pocăință. Sub acoperământul Maicii Domnului au crescut și Grigorie Palama și Nicodim Aghioritul, și Ioan Rusul și Efrem cel Nou, și David cel Bătrân și Sfântul Patapie, și Nectarie de Eghina și Iacob Tsalikis, și Arsenie Capadocianul și Hagi Gheorghe și Paisie Aghioritul, precum și mulți alți sfinți care au doborît pentru totdeauna zeii drăcești din Pantheonul păgânesc al tuturor superstițiilor și miturilor elinești, dăruind lumii rugăciunile lor sfinte, faptele lor minunate și învățăturile cele de Dumnezeu insuflate și mărturisitoare. Prin ei, întreg poporul elen se poate mândri că deține cea mai de preț comoară a creștinătății aflată în afara granițelor geografice ale Țării Sfinte, după Mormântul lui Hristos, Peștera din Bethlehem și Lemnul Crucii lui Hristos – Muntele Athos, Capitala Ortodoxiei universale, Sigiliul sfințeniei


lui Dumnezeu pe pământ, întruchipat atât de moaștele tuturor Sfinților pe care le adăpostește, cât mai ales de Icoanele făcătoare-de-minuni ale Preasfintei Fecioare: Antifonitria, Axion Estin, Cucuzelița, Eleovritisa, Epakousa, Esfagmeni, Fovera Prostasia, Galactotropusa, Gherontisa, Gorgoepikos, Glicofilusa, Hodighitria, Ktitorisa Vimatarisa, Milovrlitisa și Mireleou, Iconomisa, Paramithia, Panthanasa, Paleologhina, Proangelomeni, Prodromița, Pirovolitisa, Portaitisa, Trihirusa și Lakuschitiotisa – acestea sunt averea de neprețuit a Ortodoxiei. Împreună cu toate celelalte sfinte odoare ale așezămintelor athonite sunt pavăza de foc dumnezeiesc ce apără Sfântul Munte de orice primejdie văzută și nevăzută. Acest uriaș laborator al îndumnezeirii omului și lumii prin Duhul Sfânt dat lumii prin Jertfa lui Hristos, rămâne deplina confirmare a faptului că Dumnezeu există și că până la sfârșitul lumii va lucra mântuire în tot pământul prin sfinții Săi: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel”(Ps. 67,36), veșnic ținându-Și făgăduința încredințată oamenilor: „căci n-am venit ca să judec lumea ,ci ca să mântuiesc lumea”(In. 12,47), căci „se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul”(Mt. 24,14).

Se poate spune că Muntele Athos este Evanghelia vie a lui Dumnezeu pe pământ și că, până nu va fi cunoscută și cinstită de toată făptura, Dumnezeu nu va sfârși istoria lumii. Căci El nu dorește ca lumea să rămână întru întuneric, ci „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”(1Tim. 2,4).

Preot calistrat cHIFAN,Mănăstirea Vlădiceni, Iași

Despre ÎntrupareEste lipsit de judecată omul care nu adoră pe veşnic existentulSuprem Cuvânt al lui Dumnezeu, Dumnezeu deopotrivă cu Tatăl celpeste ceruri. Este un om fără judecată cel care nu adorăpe supremul Cuvânt, care a apărut la noi ca om, deopo trivă DumnezeuCuvântul ceresc. Departe însă suntem noi fie de Cuvântul, fie de marele Tatăl,fie forma omenească şi grosimea noastră carnală de Cuvântul.Era Dumnezeu, dar Cuvântul lui Dumnezeu, omul nostru, a luat trupca să amestece şi pe Dumnezeu cu noi, de vreme ce s-a amestecatcu pământenii, un Dumnezeu din amândouă, om în măsura în care,în loc de om să mă facă Dumnezeu. Fii binevoitor, sunt rănit sus.

Despre TatălŞtiu că pe corăbioare la întinsă plutire ca marea s-o trecem pornim sau că pe aripi plăpânde spre cerul care este de-atâtea stele-nspuzitne avântăm cei pe care mintea ne-a îndemnat să vorbim despre Dumnezeireape care nici cei care-s în ceruri nu sunt în stare îndeajuns s-o adore,sau despre hotărârile marii Dumnezeiri şi despre conducerea lumii de către ea,dar, fiindcă adesea nici lui Dumnezeu nu îi este pe plac atâta de multun dar din o mână înstărită, cât unul din una prietenă lui şi săracă,de aceea şi eu tot mai plin de avânt îmi voi rosti cuvântarea.Fugiţi departe deci voi cei nelegiuiţi, căci cuvântul mi se îndreaptă acumcătre cei care sunt curaţi, sau care se curăţă încă.

(Sfântul Grigore de Nazianz)


4. Sfinţenia în participare

Maica Domnului - Rugul ce arde şi nu se mistuieşte

(Dialog duhovnicesc cu Părintele Arhimandrit Clement Haralam realizat de Augustin Păunoiu)

Fecioara Maria, faţă de persoanele Sfintei Treimi, este maica Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, iar în raport cu lumea cerească şi pământească este împărăteasa cerului şi a pământului, a îngerilor şi a oamenilor, sfânta sfinţilor şi mijlocitoarea permanentă a oamenilor către Preasfânta Treime pentru mântuirea noastră.

Despre rolul şi locul Maicii Domnului în viaţa Bisericii ne vorbeşte Preacuviosul Părinte Arhimandrit Clement Haralam de la Mănăstirea “Sfânta Maria” Techirghiol - Constanţa.

- Preacuvioase Părinte Arhimandrit Clement Haralam, nu există slujbă a Bisericii care să nu conţină rugăciuni adresate Maicii Domnului. Cum explicaţi dezvoltarea cultului Maicii Domnului in Tradiţia Bisericii, deşi în Scriptură prezenţa Sfintei Fecioare este una discretă?

- Sfântul Atanasie cel Mare, amintind de o sărbătoare închinată Maicii Domnului, carese ţinea după Crăciun, spune că nu s-ar justifica aceasta dacă, Fecioara Maria nu ar fi avut nici un rol în istoria mântuirii. Dumnezeu, celor smeriţi le dă har, iar Sfânta Fecioară Maria a primit atâta har ca nimeni altul pe pământ şi în cer pentru că ea L-a născut pe Iisus Hristos pe pământ, dându-I trup din trupul său. Când s-a prezentat la Sfânta Elisabeta, rudenia sa, aceasta îi adresează un cuvânt de cinstire Sfintei Fecioare: “Binecuvântată eşti tu între femei...”. Apoi, şi Fecioara Maria a adresat lui Dumnezeu un imn de preamărire. Acest imn se cântă la Utrenie în cadrul cântării a IX-a: “...că a căutat spre smerenia roabei Sale; că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile...”. În

Evanghelia care se citeşte la praznicele principale în cinstea Maicii Domnului, aflăm cum o femeie din mulţime o fericeşte pe mama Mântuitorului, care L-a născut şi L-a alăptat, iar Domnul nostru Iisus Hristos răspunde întărind: “aşa este”. La rândul Său, Domnul îi fericeşte şi El pe “cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc” (Luca 11, 27-28), că aşa ne-a învăţat Maica Domnului la nunta din Cana Galileii: “Faceţi orice vă va spune” El (Ioan 2, 5).Cu toate că în Sfânta Scriptură a Noului Testament sunt puţine relatări despre Maica Domnului, totuşi sunt semnificative. Sfânta Tradiţie ne transmite că, la adormirea Maicii Domnului, Apostolii s-au adunat în chip minunat, adică aduşi pe norii cerului, din locurile unde propovăduiau Evanghelia. Iar pentru Apostolul Toma, care a venit ceva mai târziu, a fost deschis mormântul în mod special, ca să o vadă şi el pe Născătoarea de Dumnezeu. Ştim despre ceea ce s-a constatat că, trupul Maicii Domnului a fost luat la cer de către Fiul ei. Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că cinstirea Maicii Domnului a intrat în atenţia creştinilor, chiar din vremea Apostolilor şi s-a dezvoltat pe parcursul istoriei creştinismului ca o consecinţă a binefacerilor Maicii Domnului simţite în viaţa omenirii. Această cinstire, care i se datorează Maicii Domnului pentru că prin smerenie, curăţie şi ascultare, L-a adus pe pământ pe Cuvântul cel veşnic născut din veci din Tatăl, a fost prezisă de însăşi Maica Domnului şi încuviinţată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În decursul istoriei Bisericii, Sfinţii Părinţi au rânduit cu atenţie sărbătorile în cinstea Maicii Domnului din timpul anului bisericesc, dându-le o deosebită semnificaţie.

La începutul anului bisericesc, la 8 septembrie, sărbătorim Naşterea Maicii Domnului pentru că este Maica Vieţii veşnice, cifra 8 simbolizând veacul viitor, veşnicia. Din troparul care se cântă la această sărbătoare aflăm


că, naşterea Sfintei Fecioare a vestit bucurie la toată lumea pentru că dintru Dânsa a răsărit Soarele dreptăţii, Iisus Hristos Dumnezeul nostru. La sfârşitul anului bisericesc, în luna august, sărbătorim Adormirea Maicii Domnului, fiind ultima lună a anului, anunţă şi sfârşitul veacului acestuia. Sărbătorile principale ale acestei luni formează icoana Judecăţii de Apoi: Schimbarea la Faţă se prăznuieşte în ziua de 6 (august ) pentru că, în a şasea zi a fost făcut omul. Acest praznic ni-L înfăţişează pe Iisus Hristos în slavă, arătând cum ar fi trebuit să strălucească Adam dacă nu ar fi greşit. Adormirea Maicii Domnului, din 15 august, ca cea mai bună mijlocitoare a noastră, fiind mamă a omenirii şi icoană a Bisericii prin faptul că L-a născut pe Hristos Dumnezeu. Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 29 august, ni-l arată pe cel mai mare om născut din femeie, cum îl mărturiseşte Iisus Hristos. Aceste trei praznice reprezintă icoana Judecăţii de Apoi. Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul stau de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului, mijlocind pentru lume. Ei ocupă aceste două locuri de mare cinste pe care le-au râvnit cândva cei doi Apostoli fraţi, Iacob şi Ioan, şi nu le-au primit pentru că erau deja rezervate (Mat. 20, 20-23). Maica Domnului, prin rugăciune, a fost mijlocitoare pentru oameni în viaţa pământească şi continuă această mijlocire în viaţa veşnică pentru că “mult pot rugăciunile Maicii pentru îmblânzirea Stăpânului”. Locul de-a dreapta Mântuitorului Hristos dăruit ei de Tatăl Ceresc, aşa cum arată Mântuitorul în Evanghelie: “...se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu” (Mat. 20, 23), arată nu numai cinstea pe care o are Maica Domnului în Biserică, ci şi rolul său de mijlocitoare către Preasfânta Treime. La Mănăstirea Vatopedu din Muntele Athos este o icoană veche în care este înfăţişat Iisus Hristos pregătit să pedepsească o faptă necugetată din viaţa mănăstirii, iar Maica Domnului îl opreşte pe Iisus Hristos să pronunţe pedeapsa ca să dea posibilitatea de pocăinţă celor

care au greşit. Iată de ce Biserica Ortodoxă are multe sărbători în cinstea Maicii Domnului. - Maica Domnului adună în persoana sa paradoxurile. Deşi a născut Fiu, ea este invocată şi ca prototip pentru viaţa monahală. De ce şi cum a fost aleasă Maica Domnului protectoarea prin excelenţă a celor ce au îmbrăţişat cinul monahal? - Mântuitorul nu a fost căsătorit în viaţa pământească, El a fost feciorelnic, dar a trăit în familie. A participat ca invitat la nunta din Cana Galileii, şi nu doar ca un invitat obişnuit, ci a ridicat căsătoria la rang de taină şi a săvârşit prima minune. Maica Domnului nu a fost căsătorită, nu a cunoscut bărbat, iar logodirea sa cu dreptul Iosif a fost doar formală. Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica) spune că fecioria este de la început şi a fost sădită în firea oamenilor de la început. Căsătoria a fost înfiinţată după greşeala protopărinţilor pentru ca să nu se distrugă şi să nu se desfiinţeze neamul omenesc. Şi Sfântul Apostol Pavel recomandă starea feciorelnică, dar ca să nu ardă prin anumite păcate, mai bine să se căsătorească (I Cor. 7). La Maica Domnului se regăsesc ambele stări. Ea este maică şi fecioară. Ea este ocrotitoare deopotrivă şi a familiei, dar şi a monahilor. Ea este simbolul Bisericii şi în Biserică sunt primiţi toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi care mărturisesc că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Mat. 16, 16), sau cum spune Sfântul Pavel: un Domn, o credinţă, un Botez (Gal. 4, 5), fără deosebire de starea civilă. Maica Domnului a îndeplinit cu prisosinţă cele trei condiţii ale vieţii monahale, adică: ascultarea, curăţia (fecioria) şi sărăcia de bunăvoie. Ascultarea Maicii Domnului se observă în mod evident la momentul Bunei Vestiri când, cu multă smerenie, a primit vestea că va fi Născătoare de Dumnezeu. Apoi, Arhanghelul Gavriil i-a detaliat cum va fi naşterea cea mai presus de fire, încheind cu cuvintele: “...la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Prin răspunsul dat solului ceresc: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”, Maica Domnului a schimbat starea duhovnicească a lumii. Cu ascultarea ei


a vindecat neascultarea noastră. Prin smerenia sa, s-a înălţat la Dumnezeu, iar Cuvântul S-a smerit în faţa omului, cum spune Sf. Ap. Pavel (Filipeni 2, 7). Prin naşterea lui Iisus Hristos, fecioria Maicii Domnului nu a fost afectată. Ea este pururea fecioară: înainte, în timpul naşterii şi după naştere. Sfântul Arhanghel Gavriil îi arată Maicii Domnului cum va fi aceasta: “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri...” (Luca 1, 35). Şi aşa a născut pe Unul-Născut (Unicul), nu pe primul născut (Mat. 1, 25). A născut pe Unul din Treime, pe Fiul cel născut din veci din Tatăl fără mamă şi acum, în timp, la plinirea vremii, din mamă fără tată, de la Duhul Sfânt, cum mărturisim în Crez. Sărăcia materială în care a vieţuit Maica Domnului se cunoaşte din faptul că, ea a fost orfană din fragedă vârstă, şi apoi adoptată de dreptul Iosif, cu titlu de logodnă, spre ocrotire. Mântuitorul Însuşi era numit fiul teslarului, iar într-o anumită situaţie spune că, Fiul Omului nu are unde să Îşi plece capul. Toate acestea ne dovedesc viaţa modestă în care au trăit Iisus Hristos şi mama Sa, Sfânta Fecioară Maria. - Preacuvioase Părinte Duhovnic, în istoria Bisericii din primul mileniu, în Răsărit, teotokia (calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului) a fost contestată. În al doilea mileniu, în schimb, Occidentul creştin a exagerat cultul acordat Fecioarei Maria. Care este raportarea corectă faţă de Maica lui Dumnezeu? Cum exprimă Sfinţii Părinţi cinstirea faţă de Maica Domnului? - Sfânta Fecioară a născut în timp, la plinirea vremii, pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cel născut din veci din Tatăl, fără mamă şi de la Duhul Sfânt, cum se arată în Evanghelie (Luca 1, 35) şi după cum mărturisim în Crez. Dacă a fost contestată calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului, s-a făcut din neştiinţă, dar după încheierea sinoadelor ecumenice sau locale privitoare la această problematică, cei care au înţeles, au primit şi au crezut că Maica Domnului este pururea fecioară şi Născătoare de Dumnezeu. Cei care nu au primit şi-au arătat, de fapt,

necredinţa în cuvântul Arhanghelului Gavriil: “La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 37), şi aroganţa. Aceştia sunt ereticii de atunci şi protestanţii, şi neoprotestanţii de astăzi. Catolicii au exagerat prin învăţăturile proclamate la unele sinoade mai recente: Imaculata concepţie (1858), Înălţarea cu trupul la cer prin puteri proprii (1954) şi cum că Maica Domnului este co-mântuitoare (1965). Ori, noi ştim că Mântuitorul Iisus Hristos este singurul Mântuitor. Maica Domnului este mijlocitoare şi prin mijlocirile sale poate câte voieşte. De aceea ne şi rugăm: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, cum se arată în Canoanele Maicii Domnului (Bogorodicina) ale Sfântului Ioan Damaschin. Ca şi în alte probleme dogmatice, Ortodoxia ţine calea de mijloc, nu extremele. Părinţii Bisericii aşa ne-au învăţat, să mergem pe calea de mijloc, calea împărătească. Aşadar, cinstirea pe care Biserica Ortodoxă o acordă Maicii Domnului se numeşte supravenerare şi este superioară cinstirii sfinţilor (venerare). Aceasta se reflectă foarte frumos şi cuprinzător în rugăciunea “Cuvine-se cu adevărat...”: “Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu te mărim”. Aşadar, în raport cu sfinţii şi îngerii, pe Maica Domnului o slăvim, iar în raport cu Sfânta Treime, o mărim. - Preacuvioase Părinte Arhimandrit, care sunt cele mai sugestive nume pe care le-a primit Maica Domnului în invocările făcute către ea? - Primii care au atribuit diferite nume Maicii Domnului au fost proorocii Vechiului Testament, care au proorocit despre Maica Domnului şi lucrarea ei în viaţa lumii. Cel mai semnificativ nume este, după mine, cel dat de Proorocul Isaia (7, 14): “Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”, deci pe cât de simplu, pe atât de cuprinzător, dar şi întrebător: Fecioara care naşte. Aceasta l-a făcut pe dreptul Simeon să trăiască peste aşteptări pentru a vedea împlinirea


proorociei.Maica Domnului este numită cu multiple

nume, după felul binefacerii în viaţa oamenilor şi a Bisericii, în general. Ele se pot găsi mai ales în Acatistul Bunei Vestiri şi în rugăciunea de la sfârşitul acestui acatist, unde sunt enumerate multe din ele. De asemenea, în toate cântările, canoanele, rugăciunile şi în oricare altă citire adresată Maicii Domnului putem afla unul sau mai multe nume referitoare la Sfânta Fecioară.

O cântare veche, care se cântă frecvent la praznicele Maicii Domnului, în Sfântul Munte Athos, numită “De demult proorocii”, reuneşte câteva nume folosite pentru Maica Domnului de proorocii Vechiului Testament: “năstrapă”, “toiag”, “tablă”, “sicriu”, “sfeşnic”, “masă”, “munte netăiat”, “cădelniţă de aur”, “cort”, “uşă neumblată”, “palat”, “scară”, “scaun Împăratului”. De asemenea, o icoană care reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul, având de o parte şi de alta prooroci şi drepţi ai Vechiului Testament, arată prefigurări ale Sfintei Fecioare Maria, numind-o: Moise – “rug ce arde şi nu se mistuieşte”; David – “chivot sfinţit”; Ieremia – “Israelul cel nou”;Ghedeon –“lână plină de rouă”; Isaia – “cleşte purtător de cărbune”; Iacov – “scară pe care S-a coborât Dumnezeu”; Aaron – “toiag ce a odrăslit”; Solomon – “pat de aur”; Iezechil – “uşă încuiată”; Avacum – “munte umbrit”; Daniel – “munte netăiat”; Zaharia – “sfeşnic”. Cu toate acestea, cel mai cunoscut nume pe care l-a primit Sfânta Fecioară Maria este: “Maica Domnului”.

Dacă la ortodocşii slavi, numele cel mai cunoscut al Sfintei Fecioare este “Bogorodiţa” - Născătoarea de Dumnezeu, la greci, numele cel mai cunoscut este “Panaghia” - Preasfânta. La noi, românii, însă, numele cel mai des folosit şi mai apropiat de sufletul nostru pentru Sfânta Fecioară este Maica Domnului. Parcă o simţim mai aproape pe Sfânta Fecioară când ne adresăm ei cu apelativul Maică sau Măicuţa Domnului…- Preacuvioase Părinte Clement, vă mulţumesc foarte mult pentru tot!...- Doamne ajută!...

Despre DumnezeireDumnezeirea este necuprinsă de minte. Nu

trebuie să căutăm şi să ne interesăm de cele ce nu ni s-au predat de sfinţii profeţi, apostoli şi evanghelişti

"Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut, care este în sânurile Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" ( Ioan I, 18.). Prin urmare, Dumnezeirea este inefabilă şi incomprehensibilă, "căci nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi nici pe Fiul afară de Tatal"( Matei XI, 27.). Sfântul Duh, însă, cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, în chipul în care duhul omului cunoaşte cele ce sunt în el (I Corinteni II, 11). În afară de prima şi fericita fire (firea dumnezeiască), nimeni n-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia ea i s-a descoperit.

Nimeni, nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile suprapamânteşti, adică chiar dintre Heruvimi şi Serafimi. Dumnezeu, însă, nu ne-a lăsat în completa neştiinţă, deoarece cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este însămânţată de El în chip firesc în toţi oamenii. Pe lângă aceasta, însăşi creaţia, conservarea şi guvernarea acesteia vestesc măreţia firii dumnezeieşti (Romani I, 20).

Dumnezeu s-a făcut apoi cunoscut, atât cât ne este cu putinţă să-L înţelegem, mai întâi prin lege şi prin profeţi, iar în urmă prin Fiul Lui, Unul-Născut, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Pentru aceea primim, cunoştem şi cinstim toate cele predate nouă prin lege, prin profeţi, prin apostoli şi prin evanghelişti şi nu cercetăm nimic mai mult decât acestea. Dumnezeu, fiind bun, este cauza a tot binele şi nu este supus nici invidiei, nici patimii. Invidia este departe de firea dumnezeiască, singura bună şi în afară de orice patimă.

Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaştem numai ceea ce este de folos şi a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim şi în acestea să rămânem, nemutând hotarele veşnice (Pilde XXII, 28) şi nedepăşind dumnezeiasca predanie.

(Sfântul Ioan Damaschin)


5. din comoara inimii

Despre pacea duhovnicească a inimii

Inima ta, iubite, a fost zidită de Dumnezeu doar pentru acest scop: ca ea să-L iubească numai pe El şi să-I fie locaş. De aceea El te cheamă pe tine ca să-I dai inima ta, zicând: Fiule, dă-Mi inima ta (cf. Pild. 23, 26). Dar, pentru că Dumnezeu este Pace care covârşeşte toată mintea, este neapărată nevoie ca inima care doreşte să-L primească înăuntru şi să fie paşnică şi liberă de orice tulburare, căci numai în pace este locul Lui (Ps. 75, 2), precum zice David. Deci îngrijeşte-te mai mult decât orice să statorniceşti şi să întăreşti aşezarea paşnică a inimii tale, aşa încât toate virtuţile tale, toate faptele şi nevoinţele, iar mai ales luptele tale curajoase cu vrăjmaşii, să fie îndreptate spre dobândirea acestei păci, precum a zis marele sihastru Arsenie:„Toată grija ta îndreapt-o spre aceea, ca starea ta dinăuntru să fie după Dumnezeu, şi vei birui patimile tale cele din afară”.

Pacea inimii este tulburată de patimi; nu lăsa patimile să ajungă la inimă şi ea va fi întotdeauna în pace. Luptătorul în războiul nevăzut stă înarmat la poarta inimii şi respinge pe cei ce încearcă să intre în ea şi să o tulbure. Şi atâta timp cât inima este în pace, biruinţa asupra atacurilor nu este grea. Pacea inimii este scopul războiului duhovnicesc şi cel mai puternic mijloc pentru a câştiga biruinţa în el. De aceea, când tulburarea pătimaşă se furişează în inimă, nu te arunca asupra patimii pentru a o birui, ci coboară cât mai repede în inimă şi străduieşte-te să o linişteşti. De îndată ce inima se linişteşte lupta se termină.

Viaţa omului nu este nimic altceva decât un război neîntrerupt şi o ispită neîncetată, precum

a zis Iov: Oare nu este o ispită viaţa omului pe pământ? (Iov 7, 1). Ispita provoacă lupta – şi iată războiul. Din pricina acestui război trebuie să priveghezi totdeauna şi cu toată grija să păzeşti şi să supraveghezi inima ta, ca ea să fie în pace şi liniştită. Când se va ridica în sufletul tău vreo mişcare tulburătoare, scoală-te cu râvnă ca să o înăbuşi şi să-ţi împaci inima ta, pentru a nu te abate din calea cea dreaptă din pricina acelei tulburări. Căci inima omului se aseamănă cu greutatea de la ceas şi cu cârma corabiei. Dacă uşurezi sau îngreuiezi greutatea de la ceas, îndată se schimbă mişcarea tuturor rotiţelor ceasului, iar arătătoarele ceasului încetează de a mai fi indicatoare de încredere ale timpului. Întoarce cârma la dreapta sau la stânga şi îndată se va schimba cursul corabiei şi ea se va abate de la direcţia pe care o ţinea mai înainte. Tot aşa, atunci când inima se tulbură, toate cele dinăuntru ale noastre trec la o mişcare fără de rânduială şi însăşi mintea îşi pierde dreapta socoteală. Iată de ce este nevoie de a linişti inima cât mai repede, de îndată ce ea este tulburată de ceva dinăuntru sau dinafară în timpul rugăciunii sau în orice altă vreme.

Şi să cunoşti că numai atunci vei şti să te rogi bine, când te vei învăţa să lucrezi cum se cuvine în nevoinţa de a păzi pacea ta interioară. Către aceasta să-ţi îndreptezi atenţia ta, chibzuind cum să reuşeşti să faci ca fiecare lucru al tău să se săvârşească în pacea inimii, cu plăcere şi bucurie. Pe scurt, nevoinţa neîncetată a întregii tale vieţi ar trebui să fie păstrarea păcii inimii tale neîngăduindu-i ei să ajungă în vreo tulburare fără de rânduială şi săvârşind toate lucrurile tale în umbra acestei păci, în linişte, precum este scris: Fiule, cu blândeţe (linişte) săvârşeşte lucrurile tale (Sir. 3, 17), ca să te învredniceşti fericirii


făgăduite celor blânzi: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Mat. 5, 5).

Despre mijloacele de păstrare a păcii lăuntrice

Pentru a păstra pacea lăuntrică:1) Mai înainte de orice, ţine în rânduială

simţurile tale dinafară şi fugi de libertate în purtarea ta exterioară, adică: să nu priveşti, să nu grăieşti, să nu dai din mâini, să nu umbli şi nimic altceva să nu faci vreodată cu tulburare, ci întotdeauna cu bună rânduială şi în linişte. Obişnuindu-te să te porţi cu pace cuviincioasă în mişcările şi lucrurile tale dinafară, cu uşurinţă şi fără osteneală vei reuşi să fii în pace şi înăuntrul tău, în inima ta, căci, după mărturia Sfinţilor Părinţi, omul dinăuntru îşi ia dispoziţia de la cel dinafară.

2) Obişnuieşte-te să iubeşti pe toţi oamenii şi să trăieşti cu toţi în înţelegere, precum zice Apostolul Pavel: De este cu putinţă, pe cât stă în puterea voastră, cu toţi oamenii să aveţi pace (Rom. 12, 18).

3) Ţine-ţi conştiinţa nepătată, ca ea să nu te mustre şi să nu te tulbure pentru nimic, ci să fie în pace şi faţă de Dumnezeu, şi faţă de tine însuţi, şi faţă de cei de aproape, şi faţă de toate lucrurile cele din afară. O astfel de pază a conştiinţei naşte, adânceşte şi înmulţeşte pacea dinăuntru, după cum adevereşte Sfântul David: Pace este multă celor ce iubesc leagea Ta, şi nu este lor sminteală (Ps. 118, 165).

4) Obişnuieşte-te a îndura orice neplăceri şi ocări fără de tulburare. Este adevărat că înainte de a câştiga această pace, va trebui să pătimeşti şi să suferi mult în inima ta, din pricina lipsei tale de deprindere în a te stăpâni în astfel de împrejurări. Însă, după ce o vei câştiga, sufletul tău va afla mare mângâiere în înseşi neplăcerile pe care le va întâmpina. Dacă eşti hotărât, de la o zi la alta te vei stăpâni din ce în ce mai bine pe tine însuţi şi degrabă vei ajunge ca să ştii cum să-ţi menţii pacea duhului în toate furtunile dinafară sau dinăuntru.

Dacă se va întâmpla uneori şă nu poţi să-ţi

stăpâneşti inima şi, alungând tristeţea şi scârba, să sălăşluieşti pacea în ea, aleargă la rugăciune şi alipeşţe-te de ea, urmând Domnului şi Mântuitorului nostru, Care S-a rugat de trei ori în grădina Ghetsimani, pentru a-ţi da pildă ca la orice supărare şi scârbă a ta să ai drept scăpare rugăciunea şi că, oricât ai fi de necăjit şi împuţinat la suflet, nu trebuie să te depărtezi de ea, până când nu vei ajunge la o asemenea stare în care voia ta să fie în deplin acord cu voia lui Dumnezeu, iar inima ta, liniştindu-se prin aceasta, se va umple de îndrăzneală bărbătească şi cu bucurie va întâmpina, va primi şi va îndura cele de care mai înainte se temea şî de care dorea să scape. Căci şi Domnul S-a temut, S-a întristat şi S-a scârbit, dar după rugăciune S-a liniştit şi a zis cu pace: Sculaţi-vă, să mergem. Iată, s-a apropiat cel ce M-a vândut (Mat. 26, 46).

Pacea din inimă se statorniceşte încetul cu încetul

Să ai grijă întotdeauna ca să nu îngădui inimii tale să ajungă la tulburare şi nelinişte, silindu-te în tot chipul să o păzeşti în pace şi liniştită. Iar Dumnezeu, văzând cum te osteneşti şi te nevoieşti pentru aceasta, cu darul Său va zidi în sufletul tău o cetate a păcii, iar inima ta se va face atunci o casă a desfătării, precum în chip alegoric se înţelege următorul cuvânt din Psaltire: Ierusalimul, cel ce se zideşte ca o cetate (Ps. 121, 3). Numai aceasta doreşte Dumnezeu de la tine, ca de fiecare dată când ţi se va întâmpla să te tulburi de ceva, îndată să restatorniceşti pacea în tine şi astfel să rămâi liniştit în toate lucrurile şi ocupaţiile tale. Să ştii însă că pentru aceasta ai nevoie de răbdare, căci precum o cetate nu se zideşte într-o zi, tot aşa să nu socoteşti că într-o zi poţi dobândi pacea lăuntrică. Căci nici aceasta nu este altceva decât a zidi o casă pentru Dumnezeul păcii şi un lăcaş Celui Preaînalt, ca să fie biserică a Lui. Să mai ştii că Însuşi Dumnezeu este Acela Care zideşte această casă şi fără de El va fi zadarnică orice osteneală a ta, după cum este scris: De nu ar zid Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Ps. 126, 1). Să mai ştii că principala temelie


a acestei păci a inimii este smerenia şi fuga de lucruri, ocupaţii şi sarcini cu multe griji şi bătăi de cap. În ceea ce priveşte prima, cine nu ştie că smerenia, pacea inimii şi blândeţea sunt aşa de strâns legate între ele, încât acolo unde se află una, acolo este şi cealaltă? Acela care este liniştit cu inima şi blând, acela e şi smerit, şi invers, cine este smerit cu inima, acela este blând şi liniştit. De aceea şi Domnul le-a pus în unire nedespărţită, atunci când a zis: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Mat. 11, 29). Iar în ceea ce priveşte cea de-a doua, vedem preînchipuirea ei în Vechiul Testament, în faptul că Dumnezeu n-a voit să-I fie construită casa de David, care aproape toată viaţa lui a dus războaie şi a avut tulburări, ci de fiul său, Solomon, care, după numele său, a fost împărat paşnic şi nu a dus războaie cu nimeni.

Pentru pacea inimii trebuie să fugi de onoruri şi să iubeşti smerenia şi sărăciaDeci, fratele meu, de iubeşti pacea inimii,

nevoieşte-te a intra întru dânsa prin poarta smereniei, căci altă intrare într-însa nu este decât smerenia. Dar, ca să câştigi smerenia, osteneşte-te şi sileşte-te să îmbrăţişezi cu dragoste toate neplăcerile şi scârbele, ca pe nişte surori iubite ale tale, şi şă fugi de toată slava şi cinstea, dorind mai degrabă a fi defăimat de toţi şi neştiut, şi a nu primi îngrijire şi mângâiere de la nimeni, în afară de Dumnezeu. Statorniceşte în inima ta, convins fiind de folosul său, gândul că Dumnezeu este singurul tău bine şi unica ta scăpare, iar toate celelalte lucruri nu sunt altceva decât spini, care, de îi vei băga în inima ta, te vor vătăma de moarte. Iar dacă ţi se va întâmpla să suporţi vreo ruşinare din partea cuiva, nu te întrista pentru aceasta, ci să o înduri cu bucurie, având incredinţare că Dumnezeu este atunci cu tine. Şi să nu voieşti altă cinste şi să nu cauţi nimic altceva, decât a pătimi pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru ceea ce este spre slava Sa.

Sileşte-te să te bucuri când cineva îţi spune cuvinte de ocară, te învinuieşte sau îţi arată dispreţ, pentru că sub această ponegrire şi

necinstire este ascunsă o mare comoară şi, de o vei primi de bunăvoie, degrabă te vei afla bogat duhovniceşte, fără a-şi da seama nici cel ce îţi face acest dar, adică acela care te necinsteşte. Să nu cauţi niciodată a fi iubit de cineva În viaţa aceasta, nici cinstit, ca să fii mai liber a pătimi împreună cu Hristos Cel Răstignit şi să nu fii împiedicat de cineva sau ceva la aceasta. Păzeşte-te de tine însuţi ca de cel mai mare vrăjmaş al tău şi să nu urmezi voii tale, nici minţii tale, nici gusturilor şi simţurilor tale, dacă nu voieşti să te prăpădeşti. De aceea ţine întotdeauna armele pregătite împotriva ta, iar când voinţa ţi se pleacă spre vreun lucru, chiar şi sfânt, aşază-l fără de nici o părtinire înaintea Dumnezeului tău, rugându-L cu preadâncă smerenie şă fie întru acesta voia Lui, iar nu a ta. Fă aceasta predându-te din inimă şi cu sinceritate în voia lui Dumnezeu, fără nici un ameste al iubirii de sine, cunoscând că de la tine nu ai nimic şi nici nu poţi face ceva de unul singur pentru mântuirea ta.

Păzeşte-te de gândurile care se arată sfinte şi aprind o râvnă fără de socoteală, despre care Domnul vorbeşte alegoric: Păziţi-vă de prorocii cei mincinoşi, care vin la voi În haine de oi, iar Înăuntru sunt lupi răpitori. Din roadele lor Îi veţi cunoaşte pe ei. (Mat. 7, 15-16). Iar roadele lor sunt chinul şi prăbuşirea sufletului. Să ştii că orice lucruri care te îndepărtează de la smerenie şi de la pacea şi liniştea dinăuntru, oricât de frumoase ar părea, toate acesta nu sunt decât proroci mincinoşi, care, fiind îmbrăcaţi în haine de oi, adică în râvnă făţarnică de a face bine aproapelui fără dicernământ, sunt cu adevărat lupi răpitori, care-ţi răpesc smerenia, pacea şi liniştea atât de necesare pentru oricine voieşte să sporească temeinic în viaţa duhovnicească. Şi cu cât un lucru pare să fie mai sfânt, cu atât mai atent trebuie să-l cercetezi, însă fără pripire şi tulburare. Dacă ţi se Întâmplă uneori să cazi În greşeală în această privinţă, să nu te împuţinezi cu sufletul, ci smereşte-te înaintea lui Dumnezeu şi, conştientizându-ţi neputinţa ta, trage învăţătura cuvenită pentru viitor. Căci se poate ca Dumnezeu să fi îngăduit aceasta pentru a smeri vreo urmă de


mândrie care se află ascunsă în tine, dar ţie îţi este necunoscută.

Când simţi că sufletul tău este împuns de ţepii spinilor otrăviţi, adică ai patimilor sau ai gândurilor pătimaşe, nu te tulbura pentru aceasta, ci sporeşte luarea aminte şi străduieşte-te să nu le îngădui să ajungă până la inimă. înfruntă atacurile şi împotriveşte-te lor, ţinându-ţi inima neatinsă de ele şi curată înaintea lui Dumnezeu. Astfel, pentru curăţia ei, îl vei avea pe Dumnezeu totdeauna prezent înăuntrul tău, în adâncul inimii tale. în acelaşi timp să stăpânească înăuntrul tău încredinţarea că tot ce se întâmplă în tine şi cu tine, are loc pentru încercarea şi înţelepţirea ta, pentru a te învăţa să discerni bine care lucru este mântuitor pentru tine şi, împlinindu-l, să te învredniceşti a dobândi cununa dreptăţii, pregătită pentru tine prin mila lui Dumnezeu.

Sufletul trebuie să rămână însingurat în sine, pentru ca Dumnezeu să-l umbrească cu

pacea SaFiindcă Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul

domnilor de aceea a binevoit să zidească sufletul tău, ca să-I fie sălaş şi biserică Lui însuşi, se cuvine să-ţi ai sufletul la mare cinste şi să nu-l laşi să se înjosească prin înclinaţii către lucruri care îi sunt inferioare. Toate dorinţele şi nădejdile tale să fie întotdeauna îndreptate spre nevăzuta venire a lui Dumnezeu în sufletul tău. însă să ştii că Dumnezeu nu îl va cerceta, dacă nu îl va afla însingurat în sine însuşi. Dumnezeu voieşte ca el să fie însingurat în sine, adică să fie fără de orice gânduri, pe cât îi este cu putinţă; fără de orice dorinţe, şi mai ales fără de voia sa proprie. în ceea ce priveşte aceasta din urmă, nu trebuie ca tu însuţi, cu de la sine putere şi fără chibzuială, să iei asupra ta nişte nevoinţe aspre şi privaţiuni după voia ta, nici să cauţi ocazii de a pătimi pentru dragostea lui Dumnezeu, urmând numai sugestiilor voii tale proprii. Pentru acestea trebuie să ceri sfatul părintelui tău duhovnicesc, care te călăuzeşte pe tine ca un înlocuitor al lui Dumnezeu. Pe el să-l asculţi întru toate, iar Dumnezeu prin mijlocirea sa va îndrepta cu adevărat voia ta către ceea ce

El însuşi voieşte şi socoteşte a fi de folos pentru tine. Să nu faci niciodată nimic după voia ta, ci Dumnezeu însuşi să lucreze în tine doar ceea ce El voieşte de la tine. Voia ta să fie totdeauna liberă de tine însuţi, adică tu însuţi să nu voieşti nimic, iar dacă doreşti, voia ta să fie în aşa fel încât, chiar dacă s-ar întâmpla ceea ce voieşti sau nu, sau chiar dacă s-ar întâmpla ceva potrivnic voii tale, tu să nu te scârbeşti deloc, ci să fii liniştit cu duhul, ca şi cum nu ai fi voit nimic nicidecum.

Această stare este adevărata libertate şi însingurare a inimii, căci atunci ea nu este încătuşată nici de minte, nici de voie în privinţa vreunui lucru. Dacă astfel vei pune înaintea lui Dumnezeu sufletul tău golit, slobod şi însingurat în sine, vei vedea ce lucrări minunate va binevoi El să săvârşească în acesta. însă cel mai însemnat lucru este că te va umbri cu dumnezeiasca pace, care este un dar care se va face în tine vas de primire al tuturor celorlalte daruri, după cum spune marele Grigorie ale Tesalonicului în cuvântul către monahia Xenia. O, minunată însingurare, tainică vistierie a Celui PreaÎnalt, singura în care binevoieşte a asculta vorbele tale către El şi să stea de vorbă El însuşi cu inima sufletului tău! O, pustie şi singurătate care s-a făcut rai! Fiindcă numai întru ea îngăduie Dumnezeu a-L vedea şi a vorbi cu El. Mergând mai aproape voi vedea ce este vederea aceasta mare (Ieş. 3, 3), zicea Moise când se afla în pustiul Sinaiului cel sărac în ceea ce priveşte cele ale simţurilor, însă bogat în contemplaţii ale minţii. Dacă şi tu voieşti să te învredniceşti de acestea, păşeşte desculţ în acest loc, căci pământul acesta este sfânt. Descalţă mai întâi picioarele tale, adică dispoziţiile sufletului tău, ca ele să rămână goale şi slobode de orice lucru pământesc. Să nu porți traistă, nici toiag în calea aceasta, precum a poruncit Domnul ucenicilor Săi (vezi Lc. 10, 4). De acum nu trebuie să mai doreşti nimic de la lumea aceasta şi pe nimeni să nu mai saluţi în cale, după cum Elisei a poruncit slugii sale, iar Domnul a zis ucenicilor Săi, îndreptând tot gândul tău, toată dispoziţia şi toată dragostea numai către Dumnezeu, iar nu spre oarecare zidiri. Lasă morţii şă-şi îngroape


morţii lor (Mat. 9, 22), iar tu mergi singur în pământul celor vii şi fie ca moartea să nu aibă parte în tine.

Despre înţelepciunea cuvenită în privinţa faptelor iubirii pentru cei de aproape, pentru

a ne păstra pacea sufleteascăDomnul a zis în Evanghelie că El a venit să

arunce focul dragostei pe pământul inimii noastre şi că mult doreşte ca acest foc să fie aprins cât mai repede (vezi Lc. 12, 49). Dragostea pentru Dumnezeu nu are măsură după cum Dumnezeu, Cel iubit, este nemărginit şi fără de hotar. Dar dragostea pentru aproapele trebuie să aibă măsură şi hotar. Dacă nu o vei ţine în hotarele cuvenite, ea poate să te îndepărteze de la dragostea pentru Dumnezeu, să-ţi aducă mare pagubă şi să te ducă la pierzare. Cu adevărat trebuie să-ţi iubeşti aproapele, dar în aşa fel încât să nu-ţi pricinuieşti rău prin aceasta. Fă-ţi toate lucrurile în simplitate şi sfinţenie, neavând în vedere nimic altceva, decât să fii bineplăcut lui Dumnezeu, iar aceasta te va păzi pe tine de orice pas greşit în privinţa faptelor dragostei pentru cei de aproape.

În aceste fapte cel mai important este să ajuţi la mântuirea celor de aproape. Dar aici adeseori se amestecă râvna nechibzuită, care nu aduce nimic altceva decât pagubă celor de aproape şi ţie însuţi. Dă pildă de credinţă sinceră şi viaţă plăcută lui Dumnezeu şi vei fi bună mireasmă a lui Hristos, asemenea apostolilor atrăgându-i pe toţi spre a-I urma Lui. Dar nu-i plictisi pe toţi de-a valma cu cuvintele tale, căci prin aceasta nu vei reuşi decât să îţi pierzi pacea atât cu cei din jur, cât şi singur cu tine însuţi. Să ai râvnă aprinsă şi dorinţă tare ca toţi să cunoască adevărul tot atât de desăvârşit pe cât îl cunoşti şi tu, şi şă fie îmbătaţi cu acest vin pe care Dumneezu l-a făgăduit şi pe care El îl dă acum tuturor fără de preţ (Is. 55, 1); o astfel de sete pentru mântuirea aproapelui să ai întotdeauna. Dar se cuvine ca ea să izvorască din dragostea pentru Dumnezeu şi

nu din râvnă nechibzuită. Dumnezeu însuşi va vădi o astfel de dragoste pentru fraţi în sufletul tău

după ce vei renunţa la toate, iar la vremea Sa va veni să adune roadele de la tine. Dar tu cu de la tine putere să nu semeni nimic, ci să-i aduci lui Dumnezeu pământul inimii tale, curăţit de orice spini şi mărăcini, iar Domnul va semăna în el sămânţa după cum va voi. Iar această sămânţă va aduce rod la vremea ei.

Aminteşte-ţi întotdeauna că Dumnezeu vrea să vadă sufletul tău înstrăinat de toate, pentru a-l uni cu El. Lasă-L să lucreze în tine şi nu-L împiedica cu amestecul voii tale. Să nu faci nici un plan pentru tine însuţi, în afară de acela de a fi bineplăcut lui Dumnezeu întotdeauna, prin supunerea faţă de voia Lui. Iată că Stăpânul casei a ieşit acum şi caută lucrători pentru via Sa, după pilda Evangheliei. Lasă deoparte orice grijă şi orice gând, slobozeşte-te de orice purtare de grijă pentru tine şi de orice împătimire pentru vreun lucru vremelnic, iar Dumnezeu te va îmbrăca în El însuşi şi îti va da ceea ce tu nici nu poţi gândi vreodată. Pe cât îţi stă în putinţă, să uiţi cu totul de tine, iar în sufletul tău să vieze numai dragostea pentru Dumnezeu.

Pe lângă acestea, se cuvine să-ţi domoleşti cu băgare de seamă fierbinţeala râvnei ce o ai pentru ceilalţi, pentru ca Dumnezeu să te păzească în pace şi linişte sufletească. Ia aminte să nu sufere sufletul tău vreo pagubă în avuţia sa cea mai însemnată, în pacea inimii, din pricina grijilor nechibzuite pentru folosul altora. Izvorul de unde te poţi îmbogăţi cu această avuţie este supunerea deplină a sufletului tău faţă de Dumnezeu împreună cu renunţarea la toate. Iar aceasta să o faci fără să aştepţi răsplată şi niciodată să nu te gândeşti că faci ceva vrednic de aceasta. Dumnezeu este cel ce lucrează în toate, iar de la tine El nu doreşte nimic altceva, decât să te smereşti înaintea Sa şi să-i încredinţezi sufletul tău slobod de orice lucru pământesc şi având în adâncul inimii o singură dorinţă: de a se împlini în tine întru toate şi prin toate voia lui Dumnezeu.

Sfântul Teofan ZăVoRâTUL


6. din gândirea teologică a părinteluidumitru Stăniloae

Misterul euharistic în opera Părintelui Profesor

Dumitru Stăniloae În spiritualitatea ascetico filocalică

şi în tezaurul literaturii religioase româneşti, opera monumentală a Părintelui Profesor Academician Dr. Dumitru Stăniloae rămâne punctul de referinţă al cercetătorilor de vocaţie şi al dascălilor de teologie, un izvor nesecat de doctrină, pietate, cugetare şi simţire ortodoxă şi o comoară nestemată a învăţăturii de credinţă,rămasă inegalabilă până astăzi prin erudiţia, profunzimea, complexitatea şi autenticitatea ei.

În teologia dogmatică ortodoxă, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae rămâne, prin excelenţă, cititorul doctrinei hristologice şi ecleziologice, argumentată temeinic pe textul Sfintei Scripturi şi al operelor patristice, pe care le valorifică şi din care îşi extrage seva învăţăturii revelate.

Întemeiat pe cuvântul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, părintele profesor susţine în mod cert faptul că mântuirea credinciosului se dobândeşte numai în relaţie personală şi iubitoare cu Persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi cu semenii, relaţie ce se cultivă şi se dezvoltă în mediul sacramental al Bisericii, unde Hristos Dumnezeul nostru ne încorporează pe toţi în Sine prin actele Sale mântuitoare – întrupare, propovăduire, jertfă, înviere şi înălţare – prelungite şi actualizate în cadrul serviciilordivine ale cultului. „Într-un cuvânt, comuniunea cu Dumnezeu, scopul suprem al religiei este adevărata raţiune de a fi a cultului”1, spunea cândva un teolog apusean. În opera Părintelui Stăniloae, acest adevăr fundamental este exprimat cât se poate de elocvent. „A căuta mântuirea 1 Robert Will, Le culte, étude d’Histoire et de Philosophie religieuses, tome I, Strasbourg, 1925, p. 62.

– spune el - înseamnă a căuta pe Hristos,comuniunea cu El. Starea de mântuire e starea de comuniune cu Iisus Hristos ca Dumnezeu şi, prin El sau datorită Lui, şi cu semenii”2.

Fiecare slujbă religioasă, oficiată în sfânta biserică, reprezintă un prilej de întâlnire cu Hristos, prin rugăciunile, imnurile liturgice şi cuvântul Evangheliei Sale, dar mai ales prin Sfânta Liturghie în care se înfăptuieşte Taina întâlnirii şi comuniunii noastre personale şi comunitare cu Hristos, şi în Hristos cu întreaga Sfântă Treime şi cu toţi credincioşii întreolaltă. „Sfânta Liturghie este mediul în care Hristos este prezent între noi, în modul cel mai accentuat, cu învăţătura, cu jertfa şi cu învierea Lui; ba este chiar locul spiritual în care Hristos ni se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Lui, plin de dumnezeire şi de putere, prin care ni se întăreşte credinţa şi dragostea între noi după pilda şi voia Lui. Sfânta Liturghie nu este numai întâlnirea dintre credincioşi la nişte rugăciuni comune, ci întâlnirea lor comună cu Hristos. Ei îşi întăresc prin Sfânta Liturghie, atât unirea cu Hristos, cât şi unirea între ei, cu Hristos”.3 Tema aceasta este tratată exhaustiv de către părintele profesor în celebra sa lucrare intitulată „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă”, în introducerea căreia, autorul afirmă că Hristos „se uneşte cu noi cel mai mult prin Sfânta Împărtăşanie în Sfânta Liturghie ca Cel jertfit şi înviat”4.

De fapt, fiecare Taină este un mijloc de sfinţire a vieţii credincioşilor şi de participare a acestora la viaţa lui Hristos, prin harul dumnezeiesc pe care îl transmite în chip nevăzut, însă Sfânta Euharistie realizează în mod magistral această unire indisolubilă cu Hristos şi cu semenii noştri,

2 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 198.3 Idem, Interviu realizat cu Protos. Ioanichie Bălan, în Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Bucureşti, 1988, p. 15.4 Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 12.


căci, prin împărtăşirea cu Sfântul Său Trup şi Sânge, Hristos se prelungeşte în noi, integrându-ne pe toţi în comunitatea Bisericii – trupul Său spiritual (Efeseni I, 23, V, 23). Euharistia este, aşadar, „Taina unităţii, Taina înălţării Bisericii şi împlinirea ei la Cina Domnului în împărăţia Lui”5.

În paginile următoare, vom încerca să ilustrăm cum a înţeles şi cum a fost expus acest adevăr de către eruditul teolog român, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, în opera sa dogmatică şi liturgică.

1. Sfânta Euharistie, taina comuniuniişi a constituirii unităţii Bisericii.

Dacă prin celelalte Sfinte Taine se săvârşeşte numai în parte comuniunea sacramentală, prin Sfânta Euharistie se operează în chip deplin „unirea celui ce se sfinţeşte cu cel Unul şi se produce în chip desăvârşit comuniunea cu Dumnezeu prin darul cel dat de El, al Tainelor celor ce se săvârşesc.”6

Împărtăşirea cu Domnul nostru Iisus Hristos în Euharistie realizează în mod plenar unirea cu El, însă numai a celor ce se cuminecă cu evlavie şi cu sufletul curat cu Sfintele şi Prea Curatele Sale Taine. Preotul îi împărtăşeşte, pe toţi cei ce se apropie de sfântul potir, „dar nu toţi cei cărora le dă preotul se împărtăşesc cu adevărat, ci numai aceia cărora le dă Însuşi Hristos. Preotul împărtăşeşte, într-adevăr pe toţi cei ce vin la împărtăşanie. Hristos însă, numai pe cei vrednici de împărtăşanie”7, care este foc arzător pentru cei nevrednici8. Sfinţii Părinţi sunt categorici şi intransigenţi în stabilirea condiţiilor

5 Alexandre Schmemann, Euharistia, Taina Împărăţiei, trad. în rom. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 219.6 Sf. Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească, trad. în rom. de Pr. Prof. Cicerone Iordăchescu, Ed. Institutului European, Iaşi, 1991, p. 89.7 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap.XLIII, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Ed. Arhiep. Bucureştilor, Bucureşti, 1989, p. 93-94.8 Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2012, p. 365.

pregătitoare pentru primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii. „Pentru cei care se împărtăşesc cu credinţă, în chip vrednic, împărtăşania este spre iertarea păcatelor, spre viaţa veşnică, spre păzirea sufletului şi a trupului; dar pentru cei care se împărtăşesc cu necredinţă în chip nevrednic, este spre muncă şi pedeapsă”9, spune Sfântul Ioan Damaschin. La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur nu îi fericeşte nici pe cei ce se împărtăşesc des şi nici pe cei ce se împărtăşesc de puţine ori, ci pe „cei ce se împărtăşesc cu ştiinţă curată a gândului, cu inimă curată şi cu viaţă neprihănită. Cei ce sunt (pregătiţi) întru acest fel, totdeauna să se apropie, iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar o dată”.10 Se impune, aşadar, o puritate interioară, o bună dispoziţie sufletească,de iertare, împăcare, loialitate şi generozitate faţă de aproapele şi o eliberare totală a simţurilor de întinăciunea patimilor şi întunericul păcatelor, căci „Sfânta Împărtăşanie lucrează în funcţie de starea duhovnicească a omului şi nu orice creştin care se împărtăşeşte este sfinţit, ci numai acela care s-a pregătit şi care este mădular adevărat şi viu al Bisericii, adică al Trupului lui Hristos”11. „Cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie de Dumnezeieştile Taine – spune un sfânt părinte – să nu socotească că prin ele se alipesc şi seunesc pur şi simplu de Dumnezeu Cel nevăzut; căci acest lucru nu se va face nicidecum, nici nu se va petrece cu ei vreodată”.12

9 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a IV-a, cap.13, trad. în rom. de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 166.10 Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul sau împărţirea de grâu, trad. în rom. după scrierea veche chirilică, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1995, p. 486-487.11 Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, trad. în rom. de Daniela Filioreanu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 149.12 Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, trad. în rom. de Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 397. „De aceea să nu fie părtaş la această sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, nici un răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit, nici un beţiv, nici un lacom de avere, nici un desfrânat, nici un pizmătăreţ, nici un fur, nici unul cu răutatea ascunsă în inimă, ca nu cumva el însuşi să-şi atragă judecata, adică


În lucrările sale dogmatice, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae evidenţiează în repetate ori darurile şi binefacerile dumnezeieşti pe care le dobândim prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, însă precizează şi faptul că efectele pozitive ale Sfintei Euharistii se răsfrâng numai asupra celor vrednici. Primirea Sfintei Împărtăşanii trebuie precedată de o pregătire prealabilă şi persistentă. „Hristos Însuşi – spune părintele – mă face şi mai curat prinîmpărtăşirea mea de El”, însă “eu trebuie să mă străduiesc pe de o parte pentru această curăţie înainte de Sfânta Împărtăşanie”.13 Îmbunătăţirea vieţii mele sufleteşti este potenţată prin primirea Sfintei Împărtăşanii numai în măsura în care îmi dau şi eu silinţa să-mi îndrept modul de viaţă şi să biruiesc propriile păcate şi vicii care mă stăpânesc. În sensul acesta, “spiritualitatea Euharistiei nu constă numai în trăirea simplă a unirii cu Hristos, ci într-o unire în curăţie pentru care trebuie să mă străduiesc înainte şi după Împărtăşanie dat fiind că această curăţie nu e produsă de Hristos în mine fără efortul meu. Hristos îmi dă nu numai o stare de curăţie, ci şi o putere în vederea acesteicurăţii”14, spune părintele profesor.

Euharistia nu este numai mijlocul unirii noastre cu Hristos, ci şi dovada concretă a unirii noastre depline cu El, iar credincioşii conştientizează faptul că, în comuniune cu Hristos, sunt uniţi cu sursa puterii lor de jertfă, sau ca mădularele cu capul15. “Unind pe credincioşi cu Hristos, Sfânta Euharistie umple în general sufletul de har şi de toate bunurile şi binecuvântările spirituale pe care le aduce cu

hotărârea osândirii” (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, trad. în rom. de Episcopul Melchisedec al Romanului şi tipărită în col. „Comorile Pustiei”, vol. 19, Omilii la Postul Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 138).13 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Taina Euharistiei, izvor de viaţă spirituală în Ortodoxie, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 3-4, p. 510.14 Ibidem.15 Idem, Teologia Euharistiei, în „Ortodoxia”, XXI (1969), nr.3, p. 355.

sine o astfel de unire mistică cu Domnul”16.Roadele duhovniceşti ale acestei uniri

tainice se resimt în viaţa credinciosului ca o rouă de dimineaţă şi ca o ploaie binefăcătoare peste un pământ pârjolit de secetă, pentru că îl ajută să progreseze din punct de vedere spiritual până la statura lui Hristos – modelul desăvârşirii noastre morale. “Dându-Se fiecărui credincios spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, acesta (Sfântul Trup şi Sânge) face ca să se unească trupul omului cu trupul şi sângele jertfit al Său şi, prin aceasta, să-şi însuşească starea lui Hristos, în care s-au iertat păcatele noastre ale tuturor şi s-a instaurat viaţa de veci pentru noi toţi. Dar aceasta înseamnă să ne însuşim şi noi starea Lui de jertfă din iubire faţă de Tatăl ceresc şi de oameni”17.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae accentuează adeseori faptul că lucrarea îndumnezeitoare a lui Hristos devine eficientă şi ziditoare numai în sufletele celor ce se împărtăşesc cu conştiinţa curată şi cu inima slobodă de necurăţie şi viclenie. El spune că “în ochii celui ce se împărtăşeşte de Trupul lui Hristos cu credinţă, se vede curăţia dumnezeiască, în cuvintele lui se văd înţelesurile pline de taină ale lui Hristos, iar în mâinile lui – lucrarea de oameni iubitoare a lui Hristos. În general, în faţa aceluia se vede lumina lui Hristos”18. De fapt, noi ne împărtăşim realmente cu Hristos sub chipul pâinii şi al vinului transubstanţiate, ca să avem simţirea lui Hristos şi să ne modelăm viaţa după exemplul Său divino-uman, sporind în lucrarea faptelor bune până la asemănarea cu El. Trebuie în mod absolut să ne spiritualizăm viaţa şi faptele noastre, în aşa fel, încât acestea să devină compatibile cu sfinţenia şi sublimitatea tainei, iar fiecare mădular al trupului nostru, unit prin Sfânta împărtăşanie cu Hristos, să devină mădular al lui Hristos, “Dar, pentru 16 Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. în rom. de Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 385.17 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 95.18 Ibidem, p. 127.


ca gura mea să poată deveni gura lui Hristos, sau gura curată a lui Hristos să poată deveni gura mea, gura mea trebuie să se facă curată, sau eu însumi să mă fac curat, încât Hristos să poată rosti prin gura mea numai cuvintele Lui curate, sau eu să pot rosti prin gura Lui cuvintele Lui curate, apărând ca un autentic organ al lui Hristos”.19

În concepţia Părintelui Stăniloae, Sfânta Euharistie constituie culmea relaţiei omului cu Dumnezeu în Hristos, pentru că, prin ea, Hristos este plenar în noi, lucrând ca subiect al mădularelor noastre20, iar noi suntem în El, în comuniunea şi unitatea iubirii, a vieţii în plenitudinea ei. Comuniunea euharistică trebuie precedată de unitatea credinţei şi a trăirii creştineşti, pentru că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului reprezintă în primul rând o încoronare a strădaniei de a trăi în adevărata credinţă şi în duhul curăţiei şi al sfinţeniei. “Unitatea prin Sfânta Împărtăşanie- spune părintele profesor - nu vine ca o esenţă fizică comună cu cei ce se împărtăşesc, sau între ei, ci ca o încoronare a unităţii spirituale de gânduri şi de iubire, spre care au crescut credincioşii prin Duhul Sfânt, rugând în comun pe Dumnezeu, lăudându-L în comun, mărturisind în comun aceeaşi credinţă, aducând ofranda comună a pâinii şi a vinului. Ei s-au pregătit pentru a fi un <<trup şi un Duh>> cu Hristos”.21 Aceste etape pregătitoare se succed evolutiv şi în rânduiala Sfintei Liturghii până la punctul ei culminant: împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care le consumăm tocmai pentru a dobândi puterea transformatoare a jertfei şi învierii Lui. „Astfel, prezenţa trupului şi sângelui Domnului sub chipurile pâinii şi vinului, pentru a ni se da din iubire spre mâncare şi băutură, sau pentru a se uni cu noi din iubire la maximum, dă deplina îndreptăţire şi eficacitate întrupării şi învierii Domnului din iubirea faţă de noi. Căci pentru ce s-ar fi întrupat şi pentru ce ar fi înviat Domnul, dacă nu pentru a se uni

19 Idem, Taina Euharistiei, izvor de viaţă..., p. 509.20 Ibidem.21 Idem, Teologia Euharistiei…, p. 359.

continuu cu noi, prin trupul Său înviat, până la sfârşitul lumii, iar după aceea pentru a ne învia şi pe noi prin această unire a noastră cu trupul Său şi pentru a transfigura totul în viaţa viitoare”22.

Euharistia întipăreşte în noi starea de înviere, sau mai bine zis, imprimă în noi puterea de a birui păcatul din noi, pentru că Domnul este prezent şi lucrător în fiinţa noastră cu Trupul şi cu Sângele Său, asimilate în trupul şi sângele nostru. „Deci însuşi subiectul lui Hristos, ca subiect al Trupului şi Sângelui Său, se face prin Euharistie subiect direct al trupului şi sângelui nostru, cu care sunt unite intim Trupul şi Sângele Său”.23 Prin intimitatea şi comunicarea aceasta desăvârşită cu El, noi trăim stările, simţirile şi lucrările lui Hristos şi El le trăieşte pe ale noastre, penetrate şi susţinute de El. Ideea aceasta, dezbătută pe larg în studiile şi tratatele dogmatice ale Părintelui Stăniloae, o găsim relatată frecvent în scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „prin Sfintele Taine ale Sfintei Euharistii El se uneşte cu fiecare dintre credincioşi”, căci „Domnul nu S-a mulţumit numai să Se facă om, să fie pălmuit şi junghiat, ci să Se unească cu noi; ne-a făcut trup al Lui nu numai prin credinţă, ci chiar în realitate”.24 Deosebit de plastic şi convingător se exprimă în acest sens şi Sfântul Chiril al Alexandriei, zicând: „Hristos a dat Trupul Său pentru toţi, iar prin El face să se sălăşluiască în noi viaţa... De aceea, trupul lui Hristos face vii pe cei ce se împărtăşesc de El. Căci, când vine în cei muritori, alungă moartea şi scoate stricăciunea, având în Sine puterea care desfiinţează stricăciunea în mod desăvârşit”...25 La fel de sugestiv şi concret

22 Idem, Taina Euharistiei, izvor de viaţă..., p. 506.23 Idem, Teologia Dogmatică ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 61.24 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia LXXXII, cap. V, în „Omilii la Matei”, trad. în rom. de Pr. D. Fecioru, în col. „P.S.B.”, vol. 23, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 935.25 Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a IV-a, cap.2, trad. în rom de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. „P.S.B.”, vol. 41, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 400-401.


explică taina comuniunii euharistice şi Sfântul Chiril al Ierusalimului. El spune că „în chipul pâinii ni se dă trupul, iar în chipul vinului ni se dă sângele ca să ajungem prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos uniţi într-un singur trup şi sânge cu El. Astfel ajungem şi purtători de Hristos, pentru că trupul şi sângele Lui se împărtăşesc mădularelor noastre”.26

Pe măsură ce ne străduim să lepădăm păcatul şi să ne împărtăşim cu inima curată, sinceră şi iubitoare, chipul lui Hristos din noi începe să se lumineze şi să se împodobească treptat cu nimbul sfinţeniei, profilul Lui moral începe să se reflecte şi să prindă tot mai mult contur în noi, iar faptele, gândurile, cuvintele şi simţămintele noastre devin identice cu ale lui Hristos Dumnezeu şi astfel, ne deprindem cu râvna de a iubi ca El, de a răbda aşa cum a răbdat El şi de a ierta tuturor greşelile, aşa cum a iertat El, Cel îndelung răbdător şi mult milostiv, „fiindcă îndată după Împărtăşanie, trupul, sufletul şi toate puterile noastre se înduhovnicesc..., trup se uneşte cu trup, sânge cu sânge şi suflet cu suflet. Urmarea este că binele biruieşte răul tot mai cu tărie, iar cele dumnezeieşti stăpânesc peste cele omeneşti... Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui una cu voia noastră, trupul şi sângele Lui una cu trupul şi sângele nostru! Şi atunci cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru, când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât de dârză voinţa noastră, dacă însuşi Domnul o mână şi cât de înflăcărat curajul nostru, când focul însuşi se revarsă peste el!”27 Această putere înnoitoare, izvorâtă din trupul înviat, pnevmatizat şi îndumnezeit al lui Hristos, trebuie să o simţim ori de câte ori ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Său, spune Părintele Stăniloae, pentru că „El Îşi însuşeşte văzul nostru ca văzul Lui, ca să ne curăţească de invidie şi de poftele 26 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a IV-a mistagogică, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în vol. „Cateheze”, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p.356.

27 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cartea a IV-a, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1989, p. 195.

egoismului; El Îşi însuşeşte auzul nostru ca auzul Lui, ca să-l curăţească de pornirea de a dispreţui şi de a primi cu bănuială ceea ce ne spune altul. El S-a făcut subiectul nostru în noi şi trupul Lui s-a unit cu trupul nostru, fără să ne anuleze pe noi”.28 În cântările Bisericii, puritatea interioară este comparată simbolic cu haina luminoasă cu care ne pregătim să intrăm în cămara de nuntă a Mirelui ceresc. „Întru strălucirile sfinţilor Tăi cum voi intra eu, nevrednicul? Că de voi îndrăzni să intru în cămară, haina mă vădeşte, că nu este de nuntă, şi voi fi legat şi lepădat de îngeri”.29 Haina luminoasă este chipul neprihănirii şi al sfinţeniei. „Fiind una cu curăţia de păcate adusă celui credincios de Hristos, haina luminoasă este totodată una cu comuniunea sau cu unirea cu Hristos, socotită ca o nuntă”30, după expresia părintelui profesor.

Unirea deplină în care ne atrage Hristos cu Sine prin extinderea Sa cu Trupul Său teandric în noi, înseamnă în acelaşi timp o unire organică şi indisolubilă a tuturor credincioşilor care se deschid lui Hristos prin credinţă şi fapte bune şi în care Hristos se prelungeşte în ei cu Trupul şi Sângele Său dumnezeiesc, pentru a-i face capabili să se dăruiască reciproc, unii în slujba celorlalţi, „pentru a se elibera de închisoarea egoistă, pentru a se transpune în starea de dăruire, prin iubire, în aceeaşi stare de jertfă, pentru a face şi viaţa lor să servească tuturor pentru a se împărtăşi de elanul generos al lui Hristos”.31 Spiritul altruist de jertfă cu care Hristos se dăruieşte Tatălui în chip nesângeros în Euharistie, aşa cum s-a oferit pe cruce, este implementat şi în fiinţa celor ce se împărtăşesc cu vrednicie cu această hrană duhovnicească. „Uniţi cu Hristos prin Euharistie se vor dărui şi ei cu intensitate. Ei descoperă, actualizează şi împlinesc cu altă intensitate pornirea naturală sădită în ei de Dumnezeu de 28 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în..., p. 301.29 Liturghier, ed. cit., p. 366.30 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii..., p. 130.31 Idem, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină, în „Studii Teologice”, XVII (1965), nr.1-2, p. 17.


a fi daruri unii altora şi de a folosi lucrurile ca daruri între ei. În felul acesta, Euharistia are un fel de extensiune în toată viaţa lor, făcând din credincioşi un corp format din mădulare unite cu Hristos şi între ei”.32

Deci, Euharistia are o funcţie unificatoare şi un profund caracter ecleziologic, întemeiat pe adevărul dreptei credinţe şi pe porunca iubirii. De aceea, la Sfânta Liturghie, în clipele premergătoare momentului sfinţirii darurilor, preotul slujitor lansează îndemnul: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”, iar după prefacerea acestor daruri în Trupul şi Sângele Domnului, se roagă astfel, în numele tuturor: „Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh”33. Această dimensiune ontologică a prefacerii şi unirii tuturor în Hristos, este redată şi de semnificaţia simbolică a speciilor euharistice. Interpretând textul paulin de la I Corinteni X, 17, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „După cum pâinea fiind alcătuită din multe boabe de grâu, este unită într-un singur întreg, fără să se vadă undeva boabele de grâu – deşi ele fiinţează – astfel şi noi ne unim unii cu alţii şi cu Hristos”.34 Părintele Profesor Dumitru Stăniloae defineşte Euharistia ca fiind, prin excelenţă, Taina unităţii creştine, deoarece, prin ea, Hristos se întrupează tainic şi real în noi, iar noi ne integrăm în Trupul Său tainic: Biserica, aşa cum remarca Sfântul Ioan Damaschin, „Se numeşte Cuminecătură (Sfânta Euharistie) şi este cu adevărat, pentru că prin ea ne cuminecăm cu Hristos şi ne facem părtaşi Trupului şi Dumnezeirii Lui. Prin ea ne cuminecăm cu Hristos şi ne unim cu alţii, pentru ca să ne împărtăşim dintr-o singură pâine şi să devenim toţi un trup (I Corinteni X, 16-17) şi un sânge cu Hristos şi mădulare unii altora (Romani 32 Idem. Creaţia ca dar şi tainele Bisericii, în „Ortodoxia”, XXVIII (1976), nr.1, p. 17.33 Liturghier, ed. cit., p. 255.34 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei I către Corinteni, Omilia XXIV-a, trad. în rom. de Arhim. Theodosie Athanasiu şi revizuită de Constantin Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 251.

XII, 5), ajungând toţi împreună – trup al lui Hristos (I Corinteni XII, 27)”.35 Întocmai ca şi cum ar parafraza acest text, Părintele Stăniloae, expune concis şi explicit acest adevăr dogmatic, relevând faptul că „Biserica se formează ca un trup alcătuit din credincioşii cărora li se dăruieşte Hristos în mod deplin în Euharistie, dar care din puterea dăruirii lui Hristos se dăruiesc şi ei unii altora, într-o mişcare de continuă convergenţă şi unificare. În acest sens, Biserica e plină de Euharistie, de trupul lui Hristos într-o continuă dăruire de Sine şi prin aceasta într-o mişcare de unificare a credincioşilor cu Sine şi întreolaltă, efectuată de Hristos şi din puterea lui Hristos”.36

Însă Euharistia nu are ca obiectiv şi scop doar înnoirea vieţii noastre pământeşti după modelul desăvârşit al vieţii lui Hristos, ci şi întărirea şi călăuzirea noastră în drumul spre înviere. Ea ni se dă în perspectiva moştenirii paradisului ceresc oferindu-ne încă de aici arvuna unirii veşnice cu Hristos şi plasându-ne anticipat în această unire. Ea este, după expresia Părintelui Stăniloae, „fermentul sau aluatul care preface viaţa noastră pământească în viaţa de veci”37, sau, cum spunea Părintele Schmemann, „actualizarea noului eon în cel vechi, prezenţa şi manifestarea în acest veac a Împărăţiei veacului ce vine”38. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, „ea ne introduce pe calea unirii plenare, nemijlocite cu Hristos încă în viaţa pământească, pentru a o avea în mod văzut în viitor”.39

Duhul Sfânt coboară pentru a preface elementele de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului, numai la invocarea Bisericii (în timpul rostirii rugăciunii epiclezei) şi numai cu scopul de a hrăni Biserica, unificând-o şi ajutând-o să

35 Sf. Ioan Damaschin, în trad. rom. cit., cartea a IV-a, cap. XIII, p. 168.36 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Creaţia ca dar şi..., p. 18.37 Idem, Teologia Dogmatică..., p. 57.38 Alexander Schmemann, Introducere în teologia liturgică, trad. în rom. de Ierom. Vasile Bârzu, Bucureşti, 2002, p. 122.39 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Creaţia ca dar şi..., p. 29.


progreseze duhovniceşte până la asemănarea cu Hristos şi la împlinirea destinului ei veşnic: sălăşluirea în patria cerească.

2. Prezenţa reală a Trupului şi Sângelui Domnului în Sfânta Euharistie

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae afirmă cu toată certitudinea că actul prefacerii este opera Duhului Sfânt. Numai „Duhul care a pnevmatizat trupul, face trupul lui Hristos hrană spre mântuire şi viaţă în Taina Euharistiei”40 şi numai întrucât „Duhul coboară peste comunitate, ca în ceasul al treilea de la Cincizecime peste Apostoli, darurile ei se prefac în Trupul Domnului. Prefacerea lor în Trupul Domnului e în funcţie de comunitate şi pentru comunitate, pentru Biserică”.41 Prezenţa Mântuitorului în Sfânta Euharistie este deplină cu toată fiinţa Sa divino-umană în fiecare părticică transubstanţiată din Sfântul Potir. El este prezent întreg cu sufletul, cu trupul şi cu dumnezeirea Sa, ca Dumnezeu perfect şi om perfect. „În substanţa lor pâinea şi vinul rămân fără nici o schimbare sau modificare, numai că nu-şi mai aparţin loruşi şi nici lumii acesteia, ci preamăritului trup duhovnicesc al lui Hristos. Trupul lui Hristos, înfăţişându-se în pâine şi vin, nu încetează a fi trup duhovnicesc, care petrece sau rezidă deasupra lumii acesteia. Pâinea şi vinul, devenind trupul şi sângele lui Hristos, aparţin acum transcosmicităţii, corporalităţii Sale preamărite, fără însă ca să-şi piardă propria fire în această lume. Deci, transpunerea lor (μετaβολή) nu este fizică, ci metafizică, adică dincolo de limitele acestei lumi”42.

Modul în care se efectuează taina prefacerii nu poate fi conceput în limitele raţiunii omeneşti, însă părintele profesor încearcă să-l prezinte palid într-o formă analogică. El spune că „această prezenţă a trupului pnevmatizat şi copleşit de transparenţa Cuvântului, şi prin urmare înviat şi nemuritor, dă şi trupului nostru acest ferment al 40 Idem, Teologia Dogmatică..., p. 68.41 Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice” XVIII (1966), nr.9-10, p. 546.42 Sergiu Bulgacov, Dogma euharistică, trad. în rom. de Pr. Paraschiv Angelescu, Bucureşti, 1936, p. 74-75.

nemuririi, al transparenţei Cuvântului prin el, al pnevmatizării. Depinde de noi ca să actualizăm sau să asimilăm real, prin contribuţia spre puritate şi virtute a noastră, aceste calităţi ale trupului nostru, care înaintează prin aceasta într-o nebănuită subţirime duhovnicească.43 Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului este temeiul spiritualizării şi îndumnezeirii noastre. Hristos este prezent în Euharistie cu Trupul şi Sângele Său jertfit şi înviat şi ni se oferă ca hrană duhovnicească în acest chip, ca să murim păcatului, să înviem împreună cu El şi să devenim părtaşi vieţii veşnice. „Fără dependenţa mântuirii noastre de împreuna moarte şi înviere cu Hristos, nu ar fi necesară prezenţa Domnului în noi cu trupul Său jertfit şi înviat, deci nu ar fi necesară Euharistia”, 44 iar prefacerea constă în asimilarea darurilor de pâine şi vin în „jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri”, adică în umanitatea Sa îndumnezeită. „Prin Duhul Său El preface instantaneu pâinea Euharistiei în trupul Său, care este organ de manifestare a Ipostasului şi a Duhului Său”.45 Pâinea şi vinul îşi păstrează proprietăţile lor naturale, pentru a putea fi accesibile împărtăşirii noastre din ele, însă puterea dumnezeiască a Duhului Sfânt este atât de vie şi lucrătoare în firea omenească a lui Hristos, încât face ca Trupul şi Sângele Lui să se extindă în ele, rămânând dinstincte de El numai chipurile lor. „La suprafaţă prezenţa trupului de lumină şi de foc a Cuvântului în care s-a prefăcut fundamentul ontologic al pâinii, rămâne acoperită de chipul pâinii solidar cu lumea aceasta. Dar pâinea şi vinul nu rămân în afară de influenţa prezenţei trupului şi sângelui lui Hristos. Ele nu pot fi considerate ca simplă pâine şi vin. Ele nu mai au fundamentul lor independent, în ele însele. Pâinea şi-a regăsit în trupul de lumină a lui Hristos fundamentul ei, aşa cum în viaţa viitoare fundamentul tuturor se vor afla în trupul Lui transfigurat şi străluminat”.46

43 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., p. 69.44 Ibidem, p. 66.45 Ibidem, p. 70.46 Idem, Spiritualitate şi comuniune..., p. 320.


Deci, consumând elementele euharistice, aflate sub înfăţişarea pâinii şi a vinului, noi ne împărtăşim realmente cu Trupul şi Sângele lui Hristos în care ele şi-au găsit fundamentul lor. Acest fapt anticipează împărtăşirea noastră cu Hristos prin toate în veacul viitor, când raţiunile tuturor se vor uni cu modelele lor aflate în Logosul dumnezeiesc şi în trupul Lui, deci cu El însuşi. Aceasta este taina cea negrăită a iconomiei divine împlinită de Fiul lui Dumnezeu. „Acesta unit cu Sine după ipostas, în chip neîmpărţit şi neamestecat firea noastră, iar noi, prin Sfântul Său Trup, cel din noi şi al nostru, însufleţit mintal şi raţional, ne-a fixat în Sine ca printr-o pârgă, şi ne-a învrednicit să fim una şi aceeaşi cu Sine după omenitatea Lui, după cum am fost rânduiţi dinainte de veacuri să fim în El ca mădulare ale Trupului Său, articulându-ne şi încheindu-ne în Sine în Duh ca un suflet trupul şi ducându-ne la măsura vârstei duhovniceşti a plinătăţii Lui”.47

Aşadar, prefacerea euharistică este arvuna şi premisa începutului veacului viitor, când toate vor aparţine Trupului Domnului; când vor fi transparente în mod duhovnicesc pentru El şi prin toate ne vom împărtăşi de Trupul Lui.48 Din acest motiv, „El se împarte ca o sămânţă la toţi credincioşii, potrivit unui plan al harului, tocmai prin acest Trup compus din pâine şi vin şi se contopeşte cu trupul credincioşilor, pentru ca această unire cu Trupul cel nemuritor să permită omului să participe şi el la nestricăciune”.49

(Studiul se continuă în numărul viitor)

Arhim. conf. Univ. Dr. Vasile MIRoN

47 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a II-a, cap. 7, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. „P.S.B.”, vol. 80, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 97.48 Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic sau despre învăţământul religios, cap. 37, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în col. „P.S.B.”, vol. 30, Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 341.49 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Euharistiei..., p. 350.

Despre Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu. Demonstrare

silogistică

Aşadar, acest unic şi singur Dumnezeu nu este fără de Cuvânt. Având Cuvânt, nu-L va avea pe cel neipostatic, căci nu a avut început al existenţei şi nici nu va înceta de a exista. N-a fost un timp când n-a fost Dumnezeu Cuvântul. Dumnezeu are pururea Cuvântul Sau născut din El; nu este neipostatic cum este cuvântul nostru, care se răspândeşte în aer, ci este enipostatic, viu, desavârşit. Nu se departeaza în afară de El, ci este pururea cu El. Căci unde va fi, dacă este în afară de El? Pentru ca firea noastră este supusă morţii şi lesne stricăcioasă, pentru aceea şi cuvântul nostru este neipostatic. Dumnezeu, însa, pentru ca exista pururea şi pentru că este desăvârşit, va avea şi Cuvântul Lui desăvârşit, enipostatic, pururea existent, viu, şi are toate câte are cel care l-a născut. Cuvântul nostru, care iese din minte, nu este în totul acelaşi cu mintea, dar nici cu totul deosebit de ea; dar pentru că este din minte, este altul decât ea, şi pentru că aduce însăşi mintea la expresie, nu este cu totul deosebit de ea, ci este una cu ea în ce priveşte natura, dar deosebit de ea în ce priveşte subiectul. Tot astfel şi Cuvântul lui Dumnezeu, prin faptul că există prin el însuşi, se deosebeşte de acela de la care are existenţa; dar prin faptul că arată în El însuşi pe acelea care se văd la Dumnezeu, este identic cu El în ce priveşte natura. Căci după cum se vede desăvârşire în toate la Tatăl, tot astfel se vede şi la Cuvântul născut din El.



7 . PoPasuri Duhovniceşti

Mănăstirea curtea de Argeş

Mănăstirea Curtea de Argeş se află pe Bulevardul Basarabilor nr. 1, în localitatea Curtea de Argeş, judeţul Argeş, la 36 de kilometri N-V de Piteşti. Mănăstirea este ctitorită de Neagoe Basarab (1515-1517) şi are hramul Adormirea Maicii Domnului, prăznuit la 15 august.

Monumentele de arhitectură şi de artă religioasă, precum şi cultura generală din epoca feudală din Ţările Romane, au rămas unice în istoria civilizaţiei noastre, pentru faptul că în esenţa lor, aceste monumente şi această cultură, faţă de gândirea lumii antice, erau generate de o nouă şi superioară învăţătură despre Dumnezeu, despre om, despre viaţă şi despre lume în general, învăţătură inspirată din Sfânta Evanghelie şi propagată prin Biserică.

Apărut la orizontul istoriei sale sub influenţa binefăcătoare a unei civilizaţii latino-bizantine, poporul român, în strânsă legătură cu Biserica - sprijinitoarea ideii de libertate şi independenţă naţională, protectoarea artelor şi a culturii, a ştiut să selecteze şi să reţină din această civilizaţie, elementele care aveau o contingenţă directă cu psihologia şi aspiraţiile noastre naţionale.

Prin urmare, mănăstirile şi, în general monumentele istorice, artele aplicate, tiparul şi alte manifestări culturale ale epocii feudale de la noi, pe lângă importanţa lor religioasă, au avut totdeauna şi un rol naţional, cultural şi artistic pentru popor.

Privită din acest punct de vedere, Mănăstirea Curtea de Argeş, care prin aşezarea şi farmecul ei natural, arhitectural şi artistic întrece în frumuseţe tot ce s-a făcut la noi până în secolul al XVI-lea, reprezintă o continuare a tradiţiei şi a vieţii religioase a poporului român, dar şi apogeul

unei epoci înfloritoare în arhitectură şi artă.

Mănăstirea curtea de Argeş - de-a lungul vremii

Ajungând Domn al Ţării Româneşti, Neagoe Basarab scrie el însuşi într-una din pisaniile sale care se află pe faţada de apus a bisericii că, găsind acea străveche biserică (adică vechea Catedrală a Mitropoliei de la Argeş), dărâmată şi neîntărită, i s-au “deschis ochii inimii” şi a hotărât ca, această biserică, din temelie a o zidi şi a o înălţa şi a o întări.

De aici, de bună seamă, ştirea de faţă a trecut în mişcătoarea legendă populară a Mănăstirii Argesului în care, de asemenea se vorbeşte despre: “Un zid părăsit / Şi neisprăvit / La loc de grindiş / La verde-aluniş / Câinii cum îl văd / La el se raped / Şi latră-a pustiu / Şi urlă-a morţiu”.

Prin urmare, acum mai bine de 460 de ani, Neagoe Basarab (1512-1521), dornic de a-şi dovedi autoritatea, credinţa şi patriotismul, dar şi avuţia, hotăra zidirea acestei măreţe mănăstiri, menită să întreacă în frumuseţe tot ce se făcuse până atunci.

Mănăstirea Curtea de Argeş, prin măreţia, perfecţiunea proporţiilor cât şi prin bogăţia decoraţiei acesteia, a găsit un puternic


ecou în sufletul cântăreţilor populari care i-au învăluit obârşia în umbra legendei. Aşa cum glăsuieşte balada populară culeasă de Alecsandri, zidirea Mănăstirii Curtea de Argeş s-ar datora “Meşterului Manole”, care împreună cu “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” au lucrat cu multă trudă şi cu preţul unor mari sacrificii la ctitoria voievodului Neagoe Basarab. Acele ruine, aflându-le Neagoe Basarab cu ajutorul unui ciobănaş, “din fluier doinaş”, ar fi hotărât: “Iată zidul meu! Aici aleg eu / Loc de mânăstire / Şi de pomenire” şi de îndată ar fi îndemnat pe meşterii ce-l însoţeau, zicându-le: “Curând vă siliţi / Lucrul de-l porniţi / Ca să-mi ridicaţi / Aici să-mi duraţi / Mănăstire ‘naltă / Cum n-a mai fost altă” ceea ce aceştia până la urmă, cu preţul vieţii lor, chiar au şi făcut. Mănăstirea Curtea de Argeş nu este însă o legendă: ea este expresia sentimentelor celor mai sincere ale poporului român despre jertfa lui, pe care a pus-o şi la baza acestei mănăstiri, după cum a pus-o şi la baza tuturor marilor opere de construcţie din ţara noastră, în trecut şi prezent. Mănăstirea din Curtea de Argeş nu este numai un simplu locaş de închinare, ci este un simbol al jertfei poporului român. Zidirea mănăstirii a durat trei ani (1515-1517). Domnul Neagoe, care avea bune cunoştinţe despre arhitectura bisericească, a dat şi ideea planului bisericii şi sfaturi şi îndemnuri meşterilor, în fruntea cărora se distinge legendarul Manole. Tot Neagoe Voievod şi soţia sa, Despina Doamnă, au procurat materialul cel mai bun pentru zidirea mănăstirii, precum şi metalele preţioase - aur şi argint - pentru împodobirea ei. Unele lucrări au fost continuate de ginerele şi urmaşul lui Neagoe, Radu de la Afumaţi (1522-1523 şi 1526-1529). Un vestit pictor, Dobromir Zugravul din Târgovişte, care pictase şi Mănăstirea Dealu, a împodobit în chip minunat biserica aceasta, care, aşa cum spuneau unii istorici, spre exemplu Gavriil Protul, Paul de Alep ş.a., nu este aşa de mare, ca Templul lui Solomon, nici ca Sfânta

Sofia făcută de Justinian împăratul, dar ca frumuseţe este mai “pre deasupra acelora”. Mănăstirea Curtea de Argeş a fost sfinţită la data de 14-15 august 1517. La această slujbă, după descrierea făcută de Gavriil Protul de la Muntele Athos, a fost prezent însuşi Neagoe Basarab. În afară de domn, familia sa, curtenii şi boierii ţării, a fost de faţă Teolipt - Patriarhul Constantinopolului, însoţit de mare sobor, toţi arhimandriţii şi egumenul mănăstirilor din Sfântul Munte Athos şi tot “clerosul” din Ţara Românească, în frunte cu Mitropolitul Macarie (c.1513-c.1521) şi mult popor venit din aproape toate colţurile ţării. Marele sobor sărbătoresc al sfinţirii bisericii, se făcea în vechea reşedinţă a Domnilor munteni. “Pentru întâia dată, un patriarh din Constantinopol, Teolipt, se afla pe pământul românesc; el era însoţit de episcopii de Sares, de Sarde, de Midia şi de Melenic. Mitropolitul Ţării Româneşti, în acest timp, era Macarie. Şi el a venit cu egumenii mănăstirilor existente. Se făcu de cu seară, la 14 august, vecernie şi colivă în ajunul hramului apoi, spre seară praznic, după care călugării începură denii în cuprinsul de marmură, strălucitor de aur, al mănăstirii celei nouă. Şi sfârşiră denia când se vărsă zorile”. “A doua zi, Neagoe însuşi, aşeză la locurile lor icoanele scumpe dăruite de dânsul, pe când clerul, cu Patriarhul în frunte, se gătea de slujba cea mare a liturghiei după această târnosire de mână domnească. Până atunci, un al doilea ospăţ primi la mesele întinse pe pajişte, toată boierimea la un loc cu săracii de pe aceste locuri, cei mici, săraci, văduve, mişei şi cei neputernici”. “Când oaspeţii plecară după iscălirea şi pecetluirea actului de fundaţie, rămase stăpân pe cuprinsul mănăstirii Iosif, ca egumen cu bederniţa, ca arhimandrit şi deopotrivă cu cârmuitorul Tismanei, care şi ea îşi avea paivilegii mai presus de altă mănăstire încă din zilele Patriarhului Filotei (1364-1376)”. Prezenţa patriarhului de Constantinopol, a altor ierarhi, preoţi şi călugări de peste hotare, alături de mitropolitul ţării şi de clerici români, la


sfinţirea Mănăstirii Argeşului, a fost prilej şi chip de afirmare a unităţii Ortodoxiei, cum nu se mai văzuse încă. Mănăstirea Curtea de Argeş, aşa cum a ieşit din mâna meşterilor lui Neagoe Basarab aparţine, în ceea ce priveşte linia ei arhitectonică, stilului bizantin, în timp ce elementele decorative ce-i împodobesc exteriorul, dezvăluie influenţe ale artei armene, persane, georgiene şi arabe. Cu toate acestea, aici totul alcătuieşte o perfectă şi armonioasă unitate. Mai târziu au venit însă, peste această mănăstire, multe necazuri şi primejdii. În iarna anului (1610-1611), Gabriel Bathory cu oastea lui, au jefuit din biserică şi din morminte, tot ce era preţios, luând şi acoperişul de plumb şi cositor al bisericii, şi lăsând-o expusă la stricăciuni. Domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refăcut biserica şi a înzestrat-o, iar Şerban Cantacuzino (1678-1688), care îl numeşte pe Neagoe “strămoşul domniei mele”, a întreprins de asemenea, lucrări de restaurare la mănăstire. Războaiele dintre ruşi şi turci de la 1769-1774 şi 1787-1791, au adus Mănăstirii Curtea de Argeş, alte jefuiri şi stricăciuni. Un cutremur la 29 octombrie 1802, apoi un foc, un alt cutremur la 28 ianuarie 1838, alte incendii în ianuarie 1866, la 23 aprilie 1867 şi la 2 decembrie acelaşi an, au adus mănăstirii noi deteriorări şi pagube mari. Mănăstirea Curtea de Argeş, alături de orăşelul de lângă, între timp, au dobândit cinstea de reşedinţă episcopală, la anul 1793 luând fiinţă aici Episcopia Argeşului, care a funcţionat până în 1949, când s-a unit cu Episcopia Râmnicului Vâlcea. Figuri memorabile de episcopi au onorat această episcopie. Pe lângă buni păstori, ei au fost şi luminaţi patrioţi, unul dintre ei, îndeosebi Ilarion (1820-1823; 1828-1845), fiind sfetnic al lui Tudor Vladimirescu. Biserica Mănăstirea Curtea de Argeş, între anii 1875-1885, a fost refăcută în forma de azi, după planul arhitectului francez Andre Lecomte de Nouy. Această refacere a despuiat în mare parte mănăstirea de ansamblul ei, prin înlăturarea

marii cetăţi - parter şi etaj - cu măreaţa clopotniţă ridicată de Matei Basarab. Tot la Mănăstirea Curtea de Argeş a funcţionat, cu mici întreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic “Neagoe Vodă”, continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania, până în anul 1977.

Mănăstirea curtea de Argeş - planul şi arhitectura bisericiiDacă privim din orice parte biserica Mănăstirii Argeşului, ea ne apare ca un ansamblu unitar şi armonios, un joc de linii, de înflorituri ingenioase în piatră, de lumini şi umbre răsfrânte care-i dau spontaneitate, supleţe şi eleganţă. Această desăvârşită operă arhitecturală, culturală şi artistică, face ca biserica lui Neagoe şi Manole să fie melodia permanentă a unui cântec ieşit din pământul şi sufletul poporului român.

Planul bisericii respectând tradiţia cultului ortodox, cuprinde trei încăperi: altarul, naosul şi pronaosul, care se disting în două părţi esenţiale, privite atât din interior cât şi din exterior, o parte, în formă de trilob (trilobata), cu trei abside egale, cuprinde altarul şi naosul, după principiile de la Cozia.

Mănăstirea curtea de Argeş - pronaosul bisericiiPartea a doua cuprinde pronaosul, de formă dreptunghiulară, supralărgit faţă de naos, care formează partea originală a acestei clădiri, şi care a servit de mausoleu ctitorului şi familiei sale. De formă dreptunghiulară, pronaosul cuprinde patru părţi distincte: un vestibul dreptunghiular în faţa intrării, în continuarea acestuia, un spaţiu central pătrat, delimitat de 12 coloane, destinat credincioşilor, şi lateral, cuprinde între coloane şi zidurile mărginaşe, două compartimente, având o destinaţie specifică funerară: locuri de îngropăciune. Pronaosul e încununat cu trei turle: una mare - în ax, dar nu deasupra mijlocului încăperii,


ci la limita ei estică, şi două turle mai mici, deasupra colţurilor de nord-vest şi sud-vest.

Turla mare de pe pronaos este octogonală numai la exterior, în interior fiind ca la bisericile mai vechi, cilindrică şi e deci/ acoperită cu o calotă sferică. Turlele mici - şi ele cilindrice în interior şi terminate în calote sferice - se sprijină, prin intermediul pandantivilor, fiecare pe câte un soclu constituit, pe două laturi, de pereţii ce formează colţul respectiv al încăperii, iar pe celelalte două laturi, de arce care leagă aceşti pereţi de cotloanele de colţ ale careului, central. Întreaga încăpere a pronaosului e luminată, atât lateral prin opt ferestre geminate ce străpung pereţii, cât şi de sus, prin ferestrele turlelor.

Mănăstirea curtea de Argeş - naosul bisericiiNaosul se prezintă ca “o încăpere” cu

planul în dreptunghi cu laturile lungi, paralele cu axul edificiului, încununată deasupra părţii estice de o turlă şi, lărgită în dreptul acestei turle, de două abside. Cele patru mari arce care susţin turla - două longitudinale şi două transversale - sunt egale între ele şi determină un pătrat.

Pe sub arcul ce formează latura dinspre est, se face trecerea spre încăperea altarului; celor două arcuri longitudinale, de nord şi de sud, le sunt alipite absidele - identice ca formă

şi dimensiuni cu absidele altarului - iar spre vest, dincolo de arcul ce încheie pătratul naosului, laturile de nord şi sud sunt prelungite prin două ziduri pline şi groase.Absidele naosului sunt mai înguste decât arcele cărora le sunt ailipite. Absidele sunt străpunse de câte trei ferestre, căpătând mai multă lumină, necesară în timpul slujbelor la străni. Turla de pe naos, atât la exterior cât şi la interior, este octogonală. Fiecare dintre cele opt feţe ale turlei este străpunsă, ca la Cozia şi Dealu, de câte o foarte înaltă şi îngustă fereastră.

Mănăstirea curtea de Argeş - altarul bisericiiÎncăperea altarului este compusă dintr-o absidă semicirculară la interior şi în cinci laturi la exterior, precum şi dintr-o mică porţiune dreptunghiulară ce face legătura cu naosul.Trei ferestre înalte înguste, uşor lărgite spre interior, luminează încăperea altarului. Deasupra fiecăreia dintre aceste ferestre, se află câte o deschidere cilindrică de aerisire. Despărţirea între altar şi naos e făcută printr-o tâmplă - catapeteasmă - cu partea de jos din marmură şi cu cea de sus din bronz, datând de la ultima restaurare, din secolul al XIX-lea.

Mănăstirea curtea de Argeş - arhitectura exterioară a bisericii

În exterior, biserica este aşezată pe o platformă pardosită cu lespezi de piatră, înălţată cu trei trepte deasupra solului şi mărginită de o balustradă de piatră nouă, cioplită însă dupămodelul celei vechi. Deosebit de artistic este realizată arhitectura exterioară a bisericii şi a perimetrului ei bogat, săpat în piatră de Albeşti.

În faţa bisericii, platforma aceasta se prelungeşte formând o curticică pătrată, în mijlocul căreia se înalţă un graţios aghiazmatar. Croit în genul şi după modelul fântânilor decorative ce se găsesc în faţa unor anumite moschei turceşti, aghiazmatarul de la Curtea de Argeş a fost adoptat la biserica lui Neagoe, ca loc de pregătire şi sfinţire a apelor în ziua de

(închinare la sfânta filofteia)


Bobotează, precum şi ca altar de rugăciune în aer liber.

Intrarea în biserică, unică, se găseşte în faţada dinspre Apus. Douăsprezece trepte de marmură conduc în faţa unei înalte arcade, prinse în chip de portal într-o ramă lată, împodobită cu o minuţioasă florală stilizată. Biserica se ridicăastfel pe un soclu foarte larg şi înalt, depăşind cu mult proporţiile de la Dealu şi chiar pe cele relativ mai ample, ale unor mănăstiri moldoveneşti contemporane acesteia.

La fel ca la Dealu, corpul bisericii la exterior este subîmpărţit în două registre inegale printr-un puternic profil, decorat aici în formă de torsadă răsucită continuu şi într-un singur sens. Registrul de jos, mai înalt, e împărţit în panouri dreptunghiulare, în fiecare panou e aşezată câte o rozetă sculptată, dintre care unele sunt ajurate şi servesc totodată şi de aerisire.Urmează apoi o cornişă puternică, acoperită cu un rând triplu de alveole - intrând format prin retragerea de la alinierea unei clădiri - şi stalactite. Alte rozete-discuri se găsesc în punctele întretăiate ale arcelor şi, peste aceste discuri, se află câte un porumbel de piatră aurit.

Deasupra cornişei şi asterialei, plăci de plumb amestecate cu cositor, aplicate pe extradosul bolţilor, formează învelitoarea bisericii. Patru baze pătrate susţin turlele octogonale. La baza turlei dominante de peste centrul navei se repetă motivul cornişei principale, compusă din alveole şi stalactite.

Proporţiile şi disproporţiile acestor turle

repetă gruparea de la Dealu într-o formă mai îmbogăţită.Turlele spiralice din faţă, introduc un element arhitectonic instabil, impunând faţadei mişcări de rotaţie în viu contrast cu elementele predominante ale compoziţiei.

Prin înfăţişarea cu totul nouă şi măreaţă a monumentului, prin calitatea materialelor puse în operă şi prin fineţea şi perfecţiunea lucrului, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş reprezintă un monument deosebit de important în evoluţia

arhitecturii de piatră a Ţării Româneşti.

Mănăstirea curtea de Argeş - pictura bisericiiNeagoe Basarab începuse pictarea

sfântului locaş cu un pictor de mare talent, pe nume Dobromir. Neagoe Basarab murind între timp, şi pictura fiind neterminată, urmaşul său la domnie, Radu de la Afumaţi, menţine ca pictor pe Dobromir, care a mai pictat şi Mănăstirea Dealu în 1515, Bistriţa-Vâlcea şi, începând din 1519, Mănăstirea de la Argeş, terminată în 1526.

Caracterul picturii însă, tehnica, fondul, compoziţia, arată că pictura de la Argeş n-a putut fi executată numai de Dobromir. Acesta a colaborat şi cu alţi pictori şi ucenici ai săi.

Mănăstirea curtea de Argeş - portretele ctitorilor

Neagoe Basarab şi familia - Întemeietorul bisericii, Neagoe Basarab, este înfăţişat în tabloul votiv împreună cu Doamna Despina şi cu cei şase copii ai lor, trei băieţi şi trei fete, grupaţi după vârstă: băieţii de partea tatălui, fetele de partea mamei. Neagoe şi Despina susţin biserica pe care o închină Maicii Domnului şi lui Iisus.

Cununi bogate, lucrate în aur şi bătute cu pietre preţioase împodobesc capetele ctitorilor principali. Veşmântul Domnului este de modă bizantină, de stofă înflorată garnisit cu un guler lat; cu o bandă de aceeaşi lăţime pe poale. Spre poalele veşmântului se observă vulturul bizantin brodat în aur, cu pliscul deschis, cu aripile întinse şi purtând cunună.

Doamna Despina poartă costum naţional: fotă roşie cu dungi verticale şi iie cu râuri, cu mâneca bufantă, strânsă printr-o manşetă ornată cu perle. Costumele copiilor sunt mai simple. Atitudinea de rugăciune este impusă de situaţia de ctitori.

Teodosie, Petru şi Ioan sunt numele băieţilor. Lângă mama lor, Despina, stau cele trei fete: Stana, fosta doamnă a Moldovei, soţia lui Ştefaniţă Vodă (1517-1527); călugăriţa sub numele


de Sofronia şi îngropată în biserică, Ruxanda, soţia lui Radu de la Afumaţi şi Anghelina, moartă de copilă şi înmormântată sub aceeaşi lespede de piatră cu fraţii săi Petru, şi Ioan, morţi de mici, ca şi Anghelina. Părinţii susţin cu câte o mână biserica, oferind-o cu cealaltă, iar copiii stau cu mâinile la piept în aceeaşi atitudine rugătoare.

Radu de la Afumaţi - mai simplu îmbrăcat decât ctitorii principali, a fost zugrăvit în profil, susţinând biserica pe care a ctitorit-o cu Ruxanda, prezentată de cealaltă parte a tabloului votiv. Poartă plete bogate ce-i cad pe umeri, mustaţa lungă atârnă, barba e rasă, iar pe cap are coroană domnească împodobită cu perle şi rubine.

Între Radu de la Afumaţi şi între doamna Ruxanda, sub biserica pe care o susţin în tabloul votiv, este aşezată inscripţia slavonă scrisă de Dobromir zugravul, în 1526. Doamna Ruxanda este înfăţişată ca Doamnă a ţării, cu coroana pe cap şi îmbrăcată cu mantie de brocart cu mult aur.

Mircea cel Bătrân - 1386-4418 - este singurul dintre voievozii noştri care, în afară de voievodul ctitor din Biserica Domnească din Argeş, poartă costum de cavaler după moda apuseană, de fapt tot de derivaţie din cel bizantin, toţi ceilalţi domnitori au adoptat costumul bizantin cunoscut, care s-a impus şi sub influenţa Bisericii noastre de rit ortodox ca şi aceea a Bizanţului.

Radu Paisie (1535-1545) şi fiul său, Marcu - Chipurile acestora au fost adăugate mai târziu, alături de ale ctitorilor principali, Radu Paisie fiind al doilea soţ al Ruxandei. Se crede că aceste portrete au fost zugrăvite la Curtea de Argeş, după 1541, deci după zugrăvirea bisericii mitropolitane din Târgovişte, zugrăvită cu cheltuiala lui Radu Paisie.

Mănăstirea curtea de Argeş - chipuri de sfinţiDeisis - rugăciunea - în absida dreaptă

din naos este zugrăvită scena Deisis care cuprinde trei chipuri: Maica Domnului, Iisus şi Sfântul Ioan Botezătorul.

Maica Domnului - este zugrăvită după erminia cunoscută, rugându-se la scaunul

Mântuitorului, fiul său, pentru cei păcătoşi. Pe fondul albastru presărat cu stele, se proiectează chipul rugător al Sfintei Fecioare, cu capul uşor înclinat înainte, îmbrăcată în maforion roşu, cu aureolă în jurul capului.

O uşoară bandă de aur împodobeşte marginea veşmântului. Himationul de sub maforion este de culoare albastră şi cade în linii drepte spre picioare. Cu dreapta, ţine o filacteră cuprinzând textul unei rugăciuni pentru cei greşiţi, dreapta ridicată uşor, exprimă gestul prin care se accentuează ruga sa.

Iisus Hristos - împăratul împăraţilor, Domnul domnilor şi Marele Arhiereu este înfăţişat aşezat pe o pernă cu alesături naţionale în scaun adânc, cu spătar înalt; împodobit cu colonete. Iisus tronează binecuvântând cu dreapta şi ţinând cu stânga, pe genunchi o carte deschisă.

Chipul lui Iisus este împodobit cu barbă mică, uşor ascuţit la vârf, cu mustaţă subţire, de culoare blondă, ca şi pletele, care par împletite. Mitra arhierească e de aur şi este împodobită cu rubine, safire şi perle. În jurul capului, Iisus are aureolă cu iniţialele I. N.

Sfântul Ioan Botezătorul - este înfăţişat în forma tipică a Înaintemergătorului bine studiat din punct de vedere anatomic, figura slabă, încadrată de o barbă naturală, cu părul stufos ce-i cade în plete pe umeri. De umeri îi atârnă cele două mari aripi simbolice. Acelaşi cer albastru, împânzit de stele, formează cam trei părţi ale fondului pe care se află zugrăvit chipul sfântului.

Alţi sfinţi şi cuvioşi - În absida de nord a naosului, în primul registru de jos, sunt zugrăviţi Sfinţii Nestor, Dimitrie, Gheorghe şi Theodor Tiron. În registrele de sus din ambele abside ale naosului sunt prezentate scene din viaţa şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos.

Pe bolta absidei altarului, registrul de sus, e zugrăvită Maica Domnului, cu Pruncul în


faţă, în stare de rugăciune pentru toţi oamenii. În registrul de jos, altar, sunt prezentaţi, în veşminte, Sfinţii Mari Dascăli şi Ierarhi.

Minunatele fresce ale lui Dobromir şi colaboratorilor săi, din 1519-1526, nu mai împodobesc astăzi pereţii interiori ai ctitoriei lui Neagoe, căci în 1880, Lecompte de Nouy a degajat pereţii de pictura originală şi, în locul lor, au fost executate picturi noi, de fratele său, Jean Jules Antoine, mult inferioare faţă de pictura originală.

Mănăstirea curtea de Argeş - mormintele din pronaosÎn pronaosul bisericii se află mormintele ctitorilor principali: Neagoe Basarab (+1521), piatra de mormânt a monahiei Platonida - Doamna Despina - (+1554), soţia lui Neagoe Basarab, piatra de mormânt a Doamnei Stana (Sofronia) (+1531), fiica lui Neagoe Basarab şi soţia lui Ştefăniţă Vodă al Moldovei.

Tot aici se află şi piatra de mormânt a voievodului Radu de la Afumaţi (+1529), soţul Doamnei Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab, cel ce în anul 1526 a pus de s-a zugrăvit biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, precum şi mormintele regilor Carol I şi Elisabeta, Ferdinand şi Maria.

curtea de Argeş - Moaştele S intei Muceniţe Filofteia

În capela-paraclis din centrul palatului se păstrează moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia. Istoria Mănăstirii Curtea de Argeş reprezintă o parte importantă din însăşi istoria BisericiiOrtodoxe Române, care în mod continuu, de-a lungul veacurilor, s-a identificat cu sufletul şi viaţa poporului român.

Mănăstirea curtea de Argeş - mănăstire cu rol duhovnicesc, patriotic şi cultural

Mănăstirea Curtea de Argeş, alături de Biserica străbună a poporului nostru, a îndeplinit şi un rol patriotic: acela de a mobiliza conştiinţa poporului şi a ţării în faţa pericolului turcesc sau

de orice soi.Stema Ţării Româneşti pe care domnitorii

o imprimaseră pe faţada turnului clopotniţeivechii Mitropolii (demolată la ultima restaurare), şi care constă dintr-un dragon înfipt în spatele şi capul unui leu răcnind, care închipuia pe turci, reprezenta materializarea unei idei propagată prin Biserică: rezistenţa contra turcilor în plină expansiune şi a tuturor cotropitorilor străini.

De fiecare dată, conducătorii ţării aveau înaintea ochilor, cu prilejul slujbelor dumnezeieşti oficiate aici în biserică, acest stindard de luptă al unei ţări încă liberă. Vatră de lumină şi potir al credinţei strămoşeşti, Mănăstirea Argeşului a luminat minţile şi a dăltuit nenumărate suflete, aprinzând în ele focul dragostei de Dumnezeu, de aproapele şi de ţară.

Mănăstirea Curtea de Argeş, în decursul secolelor, a împrăştiat lumina şi cultura poporului român şi a animat speranţele libertăţii naţionale şi religioase ale altor popoare ortodoxe. De aceea, ea are şi în prezent şi va avea mereu o deosebită însemnătate şi valoare istorică pentru noi toţi şi pentru Biserica Ortodoxă Romană.

Toţi vieţuitorii acestei mănăstiri n-au fost numai simpli săvârşitori ai formelor religioase, ci au fost şi traducători în fapte ai tuturor aspiraţiilor spre mai bine, ale poporului. Căutând în acelaşi timp să se desăvârşească duhovniceşte, episcopii, preoţii, călugării şi toţi slujitorii care au ţinut vie flacăra credinţei şi a conştiinţei naţionale, în trecutul zbuciumat al istoriei, au fost şi traducători în fapte ai tuturor năzuinţelor spre mai bine ale poporului, bucurându-se şi suferind alături de el.

Arhim. dr. chesarie GHEoRGHEScU, Mănăstirea"Dintr-un Lemn",

Vâlcea


8. teologie

Responsabilitatea episcopului faţă de harul arhieriei sale şi faţă de

hirotoniţii săi1. Mântuitorul Iisus Hristos - modelul

arhiereului în activitatea sa sacerdotală și învățătorească Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat preoția creștină și a pus-o în legătură cu principala ei menire, sfințirea poporului lui Dumnezeu. Domnul, suflând peste ucenici, le-a zis: “Luați Duh Sfânt; cărora care veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține, vor fi ținute!”, [Ioan 20,22-23] îi investește în dimineața Învierii , mai întâi, cu deținerea cheilor Împărăției Cerurilor. Ideea de “Împărăție” presupune putere și autoritate acordate de sus, care vin de la puterea lui Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu, făcându-l pe om după chipul Său dumnezeiesci-a dat o putere împărătească, care se referă la Chipul Celui ce are toată puterea, demnitatea șitoată autoritatea. Prin răscumpărarea adusă de Mântuitorul Hristos, omul este ridicat în măreția și puterea inefabilă dintru început. Titlul de “Domn” nu este numai titlul uman al Mântuitorului [Ioan 18,37], ci și titlul Său divin [Fapte 2,36]. Această nouă domnie este prerogativă celor ce au primit, prin hirotonie, Taina Sfântului Duh, adică puterea cheilor Împărăției. Într-un anumit fel, Înălțarea Domnului la cer inaugurează, odată cu conferirea autorității despre care vorbim, celor unsprezece ucenici, noua ordine de viață creștină. În acele momente ale despărțirii Sale de Sfinții Apostoli, Mântuitorul a instaurat supremația Sa asupra făpturii pe care a răscumpărat-o cu sângele Său: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ, drept aceea, mergând, învățați toate neamurile,

botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” [Matei 28, 18-19]. Puterea pe care o transmite Hristos, izvorând din puterea proprieiSale Arhierii, face din lucrarea sacerdotală o forță elaboratoare, expresie fidelă a autorității noi primite de sus. Evident, preoția din epoca apostolică se bucură mai degrabă de slujire decât de stăpânire, așa cum se exprimă Sfântul Apostol Pavel: “El (Hristos) a dat pe unii să fie apostoli, pe alții prooroci, pe alții binevestitori, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” [Efeseni 4, 11-12]. Deci, arhiereul apostolic este investit de demnitatea și slujirea sa, înălțat și smerit în același timp, dar a și fost obligat cu devotament și spirit de sacrificiu, la dreptate și iubire statornică. Viața lui este Evanghelie împlinită, principii descoperite în fapte, realitate pnevmatică și spirituală. El este conștient că arhieria lui nu este a lui, ci este a lui Hristos, ceea ce înseamnă că el nu are o altă vocație în afară de chemarea personală a Mântuitorului Hristos. Evident, arhiereul este, în primul rând, mediator între Dumnezeu și oameni, este “sfințitorul” vieții prin cuprinderea întregii creații în voința și rânduiala divină. Puterea lui se exercită în comuniune cu lumea și cu Dumnezeu, ea fiind desăvârșită în jertfă. Fără îndoială, jertfa este legată de iubire, ea fiind însăși descoperirea și realizarea iubirii. Astfel, și puterea cu care este înzestrată, arhieria ține de jertfa euharistică, a morții și Învierii Domnului Hristos. Este cunoscut faptul că Mielul lui Dumnezeu jertfit pe Golgota se află permanent ca jertfă de-a dreapta Tatălui, [Apocalipsa 5, 6] devenind lucrare divină încredințată de Hristos Sfinților Apostoli și urmașii lor, în calitate de arhierei și preoți. În acest sens, experiența euharistiei și întreaga slujire a “jertfei” Domnului Hristos îi este întimpinată ca “Domnul care vine”, [I Corinteni 16,12; Apocalipsa 22,20] având totodată și plinitudinea Împărăției care


vine într-o putere. În acest fel, ierarhia Bisericii, cu toată varietatea slujirii ei, nu stăpânește peste credincioși în numele lui Dumnezeu, ci urmărește desăvârșirea fiecăruia și a tuturor la un loc în plinătatea Trupului lui Hristos. În acest caz, Biserica este “Trupul tainic al Domnului”, [Efeseni 4, 12] adică Hristos euharistic, ceea ce înseamnă că în sânul ei este exclusă supunerea omului de către om. Acest lucru ne arată că puterea lui Hristos și a slujitorilor Lui se află în Biserică, iar nu în afară de Biserică sau deasupra Bisericii. În virtutea acestei puteri,”sacramentale”, autoritatea ierarhiei și ascultarea credincioșilor primesc caracterul de slujiri. Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la acest aspect, mărturisește ucenicului său Timotei: “Eu de acum mă jertfesc” [II Timotei 4, 6]. La rândul său, Sfântul Ignatie al Antiohiei scria credincioșilor săi: “Pe episcop trebuie să-l privești ca pe Domnul Însuși”, [Sfântul Ignatie Teoforul, Efeseni 6, 1] iar despre ascultare sublinia: “ascultați pe episcop ca și Iisus Hristos pe Tatăl” [Sfântul Ignatie Teoforul, Smirneni 8, 1]. Ca atare, cum spune Sfântul Grigore de Nazianz: “nimeni nu este vrednic de marele Dumnezeu, de sacrificiu și de marele Preot, dacă nu s-a dus mai întâi el ca jertfă vie și sfântă” [Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. II, cap. XCV]. Cât privește activitatea învățătorească, arhiereul este chemat să se străduiască în propovăduirea Evangheliei lui Hristos, urmând Mântuitorului, care are Arhieria și Profeția ca deplinătate a naturii Sale umane. În virtutea acestui fapt, arhiereul Domnului primește de la hirotonie harul de a-i distinge voia și de a-i răspunde la chemarea arhierească. Deci, asemenea Sfinților Apostoli, episcopii și preoții propovăduiesc Evanghelia lui Hristos, pătrunzând în inimile ce primesc cuvântul adevărului. Prin aceasta, ei sunt “martori ai lui Hristos”, ascultându-i glasul Domnului ca și viitorul Apostol al neamurilor pe drumul Damascului: “să redeschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină, de la puterea satanei la Dumnezeu, ca să ia iertare de păcate și

parte cu cei ce s-au sfințit, prin credința în Mine” [Fapte 26, 18]. În atare caz, arhiereul “nu este doar omul care vorbește despre Dumnezeu, ci este cel în care Însuși Dumnezeu vorbește despre Sine”. El, când repetă cuvintele Evangheliei, pe care Hristos - Domnul le-a rostit, își dă seama că fiecare cuvânt pronunțat de Iisus conține în fapt toate prezența Lui. Fără îndoială, de la acest mod, trebuie să se inspire predica lui ca să devină forma cea mai puternică a mesajului creștin. În sensul acesta, cunoștințele episcopului trebuie să se împletească cu iubirea față de Dumnezeu într-o simbioză organică, cum zice Mântuitorul: “Cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția Cerurilor” [Matei 5, 19]. Din acest citat putem înțelege că, în lucrarea arhierească, iubirea precede învățătura. În iubire, arhiereul nu vede numai interesul sufletesc sau atașamentul părintesc pe care-l descoperă față de credincioșii săi, ci iubirea lui trebuie să fie dovada însușirii existențiale, practice, a adevărului pe care l-a primit de la Hristos. Deci, arhiereul trebuie sa trăiască viața în Hristos ca o trecere de la ființa pământeană, naturală la cea hristică, după modelul Sfântului Apostol Pavel, care mărturisea înaintea galatenilor: “Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine” [Galateni 2, 20] și se ruga pentru ei ca “Hristos să ia chip în ei” [Galateni 4, 19]. În această stare episcopul, ca “omul hristofor, adică purtător de Hristos, se descoperă a fi hristofanie, manifestarea lui Hristos în el” [Paul Evdokimov, Taina iubirii, ed.Christiana, București, 1999, p. 58]. În asemenea circumstanțe, întreaga luiființă trebuie să devină ființă hristică prin care el se modelează după Arhitipul său, Hristos - Arhiereul. Desigur, “în aceasta înălțare mistică, nu este vorba numai de a-L imita pe Hristos, ci de a deveni hristofor, de a-i face vădită slava Sa”. Astfel, fiind cuprins pe deplin în Hristos, episcopul devine prezența lui Hristos și vorbește de existența reală a Domnului în viața noastră. Ca atare, arhiereul care s-a învrednicit să primească harul de la Mântuitorul Hristos, nu


numai că nu trebuie să scandalizeze pe păstoriții săi, ci trebuie să-i zidească în numele lui Hristos prin modul său de viață. Deci, misiunea lui trebuie să fie mai mult decât o datorie; ea trebuie să fie însăși sensul vieții lui.

2. Responsabilitatea episcopului față deharul arhieriei sale

Sfântul Apostol Pavel prezintă în Epistola către Evrei cele mai însemnate puncte de vedere din care poate fi privită activitatea episcopului și responsabilitatea lui: “Voi v-ați apropiat de muntele Sionului și de cetatea Dumnezeului Celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de miile de îngeri și de adunarea celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri, și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, și de duhurile drepților celor desăvârșiți și de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament și de sângele stropirii care grăiește mai bine decât al lui Abel” Duh [Evrei 12, 22-24]. Biserica a primit acest

mare har la Pogorârea Sfântului Duh , când Dumnezeu înfăptuiește în veacul de acum unirea noastră cu El, prin transformarea întregii noastre ființe [Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sinteză eclesiologică, în revista Studii Teologice, VII (1955), nr. 5-6, p. 275]. Evident, având modelul formării noastrespirituale în Hristos, nu sunt de-ajuns numai puterile noastre pur omenești, ci e nevoie de ajutorul Lui, de colaborarea tainică cu El, e nevoie de o instituție harică. Sfântul Apostol Pavel a avut în minte imaginea acestei instituții atunci când a spus: “pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei care au darul de a face minuni, apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” [I Corinteni 12, 28]. Fără puterea harului, care sfințește viața după chipul dumnezeiesc al Mântuitorului, Biserica e o simplă asociație umană sau o simplă ficțiune,întrucât îi lipsește posibilitatea de a lucra în lume cu înțelepciunea și puterea lui Hristos. Așadar, în Biserică întreaga existență este constituită armonic, tocmai pentru că “Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii”,

[I Corinteni 14, 33] cum zice Sfântului Apostol Pavel. Mijlocul prin care această rânduială transfigurează lumea și o transformă în liturghie este ierarhia, ca oglindire a lui Dumnezeu și a voii Lui [Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia Bisericească în Epoca Apostolică, București, 1995]. Începând de la Hristos, Care este “capul trupului, adică a-l Bisericii, Cel ce este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El Cel dintâi întru toate” [Coloseni 1, 18], și ierarhia are aceste funcții ce privesc transmiterea binecuvântărilor și darul lui Dumnezeu către poporul Său. Sfântul Apostol Pavel ne dezvăluie acest aspect în cuvintele cu care își încheie una din epistolele sale: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” [2 Corinteni 13, 13]. În această misiune, ierarhului îi revine rolul de a îndeplini aceste lucrări care le săvârșește, nevăzut și tainic, Hristos Însuși. Cea dintâi semnificație a acesteia

privește faptul că membrii ei sunt încredințați cu o slujire pe care Dumnezeu o înfăptuiește pentruoameni, din iubire pentru aceștia. De aceea, ei sunt într-un chip deosebit “aleșii lui Dumnezeu” [Coloseni 3, 12; Tit 1,1].

Dar ierarhia nu este numai un mod de transmitere a harului simțitor, sfințitor și desăvârșitor, ci este totodată o scară suitoare spre cer, un mijloc ideal prin care slujirea lui Hristos și adorarea făpturilor ajunge la Dumnezeu. În acest sens, ierarhul are o slujire ce se îndreaptă de jos în sus, de la oameni la Dumnezeu. Astfel, episcopul nu este numai “alesul lui Dumnezeu”, ci și “ales de către Biserică” [II Corinteni 8, 19], cum subliniază Sfântul Apostol Pavel: “Orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni în cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate” [Evrei 5, 1]. În acest sens, Biserica posedă o unitate esențială, harică și ierarhică în același timp, ea fiind “poporul lui Dumnezeu” [Evrei 4, 9; 11, 25]. Ea are păstorii săi legiuiți, care sunt deopotrivă ocârmuitori și părinți, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: “De ați avea zece


mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți, căci eu m-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” [I Corinteni 4, 15]. În acest citat se afirmă clar semnificația legăturii dintre cler și poporul binecredincios, ceea ce înseamnă că în jurul Mântuitorului Hristos se află toți cei care urmează chemării Lui, așezați pe diferite trepte, după măsura slujirii lor și potrivit cunoașterii ce o au în tainele Împărăției lui Dumnezeu. După cum observăm, Arhieria și preoția fac parte dintre marele taine împărătești șidumnezeiești care presupun unirea celui care o exercită cu Hristos într-un mod propriu.Primitorul acestui har nu este numai un “ales” a lui Dumnezeu, ci și un “prieten” al Lui căruia i s-a dat să cunoască “tainele Împărăției Cerurilor” [Matei 13, 11]. În acest sens, episcopul și preoții sunt aceia cărora Mântuitorul le spune: “De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi.” [Ioan 15, 15- 11]. Deci, toți oamenii trebuie să îi socotească pe aceștia “ca slujitori ai lui Hristos și ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” [I Corinteni 4, 11]. Sfântul Ioan Gura de Aur, referindu-se lanoțiunea de iconom, zice: “Apostolul îi numește ispravnici ai Sfințelor Taine, arătând că Tainele nu trebuie să se dea tuturor, ci numai celor care trebuie și care pot a leeconomisi cu vrednicie” [Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariile sau explicarea Epistolei I către Corinteni, p.127]. Ca atare, episcopul înzestrat cu harul divin are obligația să primească cu suflet curat cele cerești în cea mai intimă legătură cu Dumnezeu. Dar, arhieria ține în chip deosebit de jertfa euharistică a morții și Învierii luiHristos [Odokase, Das Christliche Kultmysterium, Regensburg, 1935, p.29-30], concentrată în Sfânta Liturghie în timpul căreia este hirotonit și hirotonește preoți și diaconi. Întemeind preoția la Cina cea de Taină, Mântuitorul o investește

după trei zile și cu prerogativa purtării cheilor Împărăției lui Dumnezeu. După Înviere, El suflă peste ucenici și le zice: “Luați Duh Sfânt; cărora le veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține, vor fi ținute!”. În virtutea acestei lucrări prin care Hristos S-a adus pe Sine “jertfă fără prihană” [Ioan 20, 22-23], ucenicii Domnului au primit puterea iertării: “Luați Duhul Sfânt…” [Ioan 20, 21]. Astfel, Sfinții Apostoli, sunt reprezentanți ai preoției lui Hristos, atât asupra “trupului” euharistic al lui Hristos, cât și asupra “trupului tainic” al Domnului [Matei 28, 18-20]. Prin voința și lucrarea transmisă de Domnul, Apostolilor și prin aceștia, episcopilor și preoților investiți cu harul Duhului Sfânt, Hristos vestește oamenilor bucuria izbăvirii: “Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină, de la puterea satanei la Dumnezeu, ca să ia iertare de păcate și parte cu cei ce s-au sfințit, prin credința în Mine” [Fapte 26, 18]. În virtutea acestei demnități, episcopul este numit de Sfântul Apostol Pavel, drept un “chivernisitor” care ține, în “casa lui Dumnezeu”, locul pe care-l are Fiul lui Dumnezeu înomenit, Care a împreunat în Sine lumea de sus cu cea de jos. Drept aceea episcopul trebuie să ia “aminte de toată turma, întru care Duhul Sfânt l-a pus, ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” [Fapte 20, 28].

3. Responsabilitatea episcopului față dehirotoniții săi După cum am văzut mai sus, preoția este în Biserică, perpetuarea slujirii întru putere și demnitate a succesiunii apostolice, fără să se întrerupă vreodată. Ea izvorăște din prezența Mântuitorului Hristos, Care ne cheamă la sfințenie, odrăslind deopotrivă arhierei, preoți și sfinți: “Ieri și azi și în veci” [Evrei 13, 8]. În virtutea acestui fapt, Domnul oferă harul Său celor chemați pentru a săvârși Sfintele Taine pentru mântuirea credincioșilor, împărtășindu-l persoanelor “alese” printr-o consacrare a punerii mâinilor [I Timotei 4, 14]. Întrucât hirotonia în


sine presupune o alegere, episcopul investit de Dumnezeu cu harul arhiereiare îndatorirea să ia aminte să “Nu pună degrabă mâinile peste nimeni, pentru a nu se face părtaș la păcate străine”. De asemenea, el are obligația [I Timotei 5, 22] să vegheze ca alegerea candidatului la hirotonie să fie conformă cu chemarea Domnului pentru primirea unei misiuni de îndeplinit de care depinde soarta sau destinul veșnic al altor ființe omenești. Pentru această lucrare, episcopul are nevoie de o vedere interioară pentru receptarea mesajului divin, ca hirotonia pe care o exercită, să fie semnul văzut prin care se pecetluiește în mod obiectiv acest mesaj, transformându-l dintr-o slujire într-o răspundere. Punând în evidență aceste sarcini care revin unei misiuni încredințată de Dumnezeu episcopului, dorim să subliniem, în primul rând, conștiința eclezială care trebuie să aibă prioritate în responsabilitatea lui. “Dacă vestesc Evanghelia nu-mi este laudă, pentru că stă deasupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!” [I Corinteni 9, 16]. Deci, responsabilitatea episcopului are ca obiect direct mântuirea sufletească a preoților și a credincioșilor pentru care va răspunde înaintea Dreptului Judecător de sufletele celor ce se pierd din vina lui. În cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adresate creștinilor proveniți dintre evrei, se găsesc aceste obligații: “Ascultați pe conducătorii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seama — ca să facă aceasta cu bucurie și nu suspinând, lucru care nu ar fi spre folosul vostru” [Evrei 13, 17]. Cu alte cuvinte, între măreția slujirii arhierești și măsura responsabilității e o relație directă [Pr. Prof. D. I. Belu, Calitățile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel, în Studii Teologice, VII (1955), nr. 9-10, p. 555-556]. Evident, pentru a înțelege în ce constă răspunderea arhierească, trebuie să ne referim întotdeauna la lucrarea mântuitoare a Domnului care o precede și de care se leagă în mod intim. Astfel, slujirea arhierească se referă la mântuirea

adusă de Mântuitorul Hristos, fiind cel mai mare bun. În acest sens, datoria episcopului este să pună o infinită seriozitate și pasiune în lucrarea sa, pentru a se mântui pe sine și pe cei ce îl ascultă. El trebuie să continue lucrarea arhierească a Mântuitorului Hristos [Timotei 4, 16], adică să-și însușească “duhul” vieții Lui. În acest caz, episcopul trebuie să facă din propria ființă un tron al slavei lui Dumnezeu pentru a ajunge la conformitatea cu rolul de mijlocitor între oameni și Domnul. Dacă episcopul n-a ajuns la conformitatea cu Hristos și mintea lui nu e luminată de Sfântul Duh, el lucrează din motive omenești și oricând poate rătăci în mântuirea puterii dumnezeiești, care în loc să-i fie de folos, îi devine ostilă. Așadar, episcopul trebuie să fie figura Cristi, imagine fidelă a lui Hristos, într-o formă obiectivă și funcțională. Datoria lui este să ajungă la o prezență a harului în sufletul său, la unirea ființei sale însăși cu darul ce i s-a încredințat . “Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoțimii” [I Timotei 4, 14]. Modelul său trebuie să fie Mântuitorul Hristos spre Care să-și ațintească ochii permanent. În felul acesta, el îl va cunoaște pe Domnul și puterea Învierii Lui și, va fi primit părtaș la patimile Lui și la asemănarea cu moartea Lui [Filipeni 3, 10]. De fapt, episcopul, când slujește Sfânta Liturghie, are înainte și în fața ochilor pe Mielul lui Dumnezeu, dăruire. Sfântul Pavel mărturisește lui Timotei, ucenicul său că: “Eu de acum mă jertfesc”, [2 Timotei 4, 6], iar Sfântul Grigorie de Nazianz, preluând această idee, îi dă un sens imperativ: “Nimeni nu este vrednic de marele Dumnezeu, de sacrificiu și de marele Preot, dacă nu s-a adus mai întâi el ca vie și sfântă jertfă” [Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat, II, cap. XCV]. Tot în sensul celor, arătate, trebuie să precizăm faptul că și preoții trebuie să stea în relație cu episcopul lor în mod eclezial, precum spune Sfântul Ignatie Teoforul: “De aceea și voi trebuie să mergeți împreună cu voința episcopului”, ca să fiți uniți cu el precum “coardele cu chitara”. În


felul acesta Iisus Hristos este preamărit “în unirea voastră și în dragostea voastră armonioasă”. Așadar, îndeamnă Sfântul Teofor, “fiecare din voi să fiți în cor și în armonia înțelegerii dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântați prin Iisus Hristos cu un glas Tatălui, ca să vă audă și să vă cunoască prin faptele bune pe care le faceți, că sunteți mădulare ale Fiului Său”. Deci, concluzionează Sfântul: “Vă este, dar, de folos să fiți într-o unire fără prihană, pentru ca să aveți pururea parte și de Dumnezeu”. De fapt, numai în această unire dintre episcop și întreaga Biserică, rugăciunile euharistice au puterea înaintea lui Dumnezeu, [Epistola către Efeseni 5, 2], așa cum subliniază Sfântul Ignatie: “Căutați să participați la o singură euharistie; că unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos și unul este potirul spre unirea cu sângele Lui; unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoții și diaconii…. Deci, tot ceea ce faceți, s-o faceți după Dumnezeu” [Epistola către Filadelfieni 4, 1, p. 179]. În concluzie, arhiereul, care slujește la Altarul Domnului, trebuie să fie responsabil de harul său și de cei hirotoniți de el, întrucât reprezintă pe Hristos în fața credincioșilor lui și trebuie să dea socoteală pentru ei la înfricoșata judecată. El trebuie să practice virtuțile, pe care le găsim exprimate în mod implicit sau explicit în scrierile pauline, să aibă o calitate morală ireproșabilă, pe care i-o impune sacerdoțiul Mântuitorului, cum spune Sfântul Apostol Pavel: “Se cuvine episcopului să fie fără prihană” [I Timotei 3, 2]. De aici decurge necesitatea de a căuta ca slujirea lui să-i devină ceva propriu și nedespărțit de fire, cum subliniază același Apostol: “Te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, careeste întru tine, prin punerea mâinilor mele!” [II Timotei 1, 6]. Faptul că vocația lui privește sacerdoțiul lui Hristos, a determinat pe autorul Constituțiilor Apostolice să îl numească pe episcop de-a dreptul “un Dumnezeu pământesc”. La același lucru se referă și Fericitul Teofilact

[Constituțiile Apostolice, Lib.II, c.26] care, comentând pe Sfântul Pavel, afirma: “Pentru că Dumnezeul nostru este foc, secuvine ca noi, slujitorii lui Dumnezeu, să fim evlavioși, ca să nu ardem de El ca niștenebăgători de seamă” [Teofilact, op. cit., II, p. 640]. De fapt, mai înainte de el profetul Ieremia spusese: “Blestemat este tot cel ce săvârșește lucrul Domnului cu nepăsare”. [Ieremia 48, 10]. Prin urmare, cum și-ar putea închipui arhiereul sau preotul care au primit la hirotonie în palmele lor trupul Mântuitorului Hristos, “primește darul acesta și-l păzește până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos, când se va cere de la tine înapoi”, că ar putea trăi fără responsabilitate și în indiferență față de turma încredințată spre păstorire și să nu dea socoteală de aceasta? Referitor la aceasta, Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Dacă păcătuim cu voia noastră, după ce am luat cunoștință despre adevăr, nu mai rămâne, pentru păcate, nicio jertfă” [Evrei 10, 26]. Este știut faptul că Mântuitorul n-a iertat decât pe ceihotărâți să-și îndrepte viața, dar nu și pe cei ce s-au pierdut în păcatele lor [Ioan 5, 14]. În acest sens este clar că libertatea spirituală proclamată de Evanghelie nu poate constitui pentru nimeni pretext de săvârșirea păcatului [I Corinteni, 6, 12; Prof. N. I. Nicolăescu, Actualitatea Epistolei I către Corinteni, în Studii Teologice, 1951, nr. 1-2, p. 12.]. Cum spuneam mai sus, arhiereul, în calitatea sa de slujitor al Mântuitorului,reprezintă înaintea lui Dumnezeu, Biserica. La sfântul Altar el nu se roagă numai în numele preoților și credincioșilor săi. Unind lumea văzută cu cea nevăzută, el aduce, în mod real, pe Dumnezeu la credincioși. Lucrarea sa liturgică privește întruparea ordinii dumnezeiești în cuvinte, al căror centru e jertfa euharistică, care nu se săvârșește printr-o simplă receptivitate pasivă. Dimpotrivă, episcopul și preoții lui trebuie să fie conștienți că dobândirea mântuirii presupune efort fără limită în comuniunea cu Dumnezeu, viață de strădanii dusă până la jertfa


supremă [Coloseni 1, 9-11; Efeseni 3, 18-19; II Timotei 4,6-8]. Cu alte cuvinte, pentru însușirea darurilor mântuirii se cuvine ca episcopii și preoții să alăture la jertfa euharistică propriile lor străduințe, cum ne spune Sfântul Pavel: “Facerile de bine și dărnicia nu le dați uitării, căci cu jertfe ca acestea se mulțumește Dumnezeu” [Evrei 13, 16]. O altă responsabilitate a episcopului este legată de propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel scrie ucenicului său Timotei: “Ia aminte la citit, la îndemnat și la învățătură” [I Timotei 4, 13] și adaugă apoi: “Făcând aceasta, te vei mântui și pe tine și pe cei ce te ascultă” [I Timotei 4, 16]. Episcopul este obligat să îndemne pe preoții săi spre “lucrul slujirii, în vederea zidirii trupului lui Hristos” [Efeseni 4, 12]. Evident, el însuși trebuie să fie un exemplu, cum ne învață și marele Pavel când zice: “fiți următori mie, precum și eu lui Hristos” [I Corinteni 11, 1]. Sau în alt loc: “Urmați-mi mie fraților și vă uitați la cei ce umblă după pilda noastră” [I Corinteni 11, 1]. Așadar: “întru toate arată-te pe tine însuți pildă de fapte bune”, spune Sfântul Pavel lui Tit, sau lui Timotei, episcop în Efes: “Fii pildă credincioșilor cu cuvântul și cu purtarea, cu dragostea, cu duhul și cu curăția” [I Timotei 4, 12]. Cu alte cuvinte, episcopul și preoții săi sunt slujitoriai lui Hristos, care au menirea de a ridica sufletele credincioșilor pe culmile desăvârșirii.Răspunderea lor este imensă și întrece orice asemănare, fiind o realitate de ordin duhovnicesc de care depinde mântuirea lor și a credincioşilor lor.

Părintele Acad. Dr. IRINEU PoPA, Mitropolitul olteniei

Pavel Florenski, Filosofia cultului

Legătura organică a Tainelor (cu referire la Euharistia din Liturghia Darurilor mai înainte sfințite)

În studiile anterioare s-a vorbit despre cele două Sfinte Taine: Botezul şi Mirungerea; acelaşi lucru trebuie spus şi despre acţiuni mult mai puţin expresive şi mai periferice, şi de aceea şi mai complexe reciproc, sfinţite prin ritualuri.

Şi dacă aici se trasează liniile cunoscute de unire, aceasta nu înseamnă ca altele să fie negate; dimpotrivă, aici se afirmă posibilitatea multora, chiar dacă cele exemplificate au părut mai potrivite pentru expunere. Vorbind însă serios, construind unele scheme, şi prin aceasta preluând ideea şi în unele chestiuni de cult, se cuvine şters tot ceea ce s-a spus, trebuie şterse aceste linii ajutătoare de pe desenul viu, date jos schelele şi repetat, la modul cel mai hotărât: cultul este unitatea de legătură pătrunsă în nenumărate rânduri şi în mod divers de către reflecţii, corelaţii şi autoasimilări, astfel că totul se vede în toate; a distinge însă anumite linii, să zicem nervuri de corelaţii, se poate doar cu scopuri metodologice, pentru sistematizare, pentru confort şi aprofundare, însă având condiţia obligatorie de a aminti această condiţionalitate a dezmembrărilor, şi de a respecta fidel unitatea organică a întregului cult.

Să ne întoarcem acum la tradiţiile ce-şi au originea, pe măsura îmbogăţirii lor ontologice, în taina Euharistiei. Scara acestui tip de sfinţiri este îndreptată către mâncare şi băutură, şi, în general, către funcţiile de hrănire, şi înainte de toate se cuvin cercetate diferitele grade de sfinţire a acelui tip de mâncare şi a acelui tip de băutură, care pot fi numite hrana propriu-zis umană şi băutura propriu-zis umană – mai cu seamă hrană şi băutură. Acestea sunt: pâinea de grâu şi vinul din struguri.

Să începem cu vinul. Vinul ca atare, ca rezultat al muncii omeneşti, ca produs al culturii,


ca dar de la Dumnezeu, primit ca donaţie, ce participă în modul de viaţă, de rugăciune - are un destin în cult, primeşte gradul, chiar şi inferior, de sfinţire. După natura sa, el este simbolul sângelui purtător de viaţă, deci are în el ceva semnificativ. Aşa era cunoscut, ca „sângele viţei de vie”, ca sângele lui Dionis în antichitatea îndepărtată; nu înţelege nimic din viaţa umanităţii cel căruia îi este scris „să amestece sângele lui Dionis cu lacrimile nimfelor”, după cum spune sfatul, nici mai mult, nici mai puţin decât dietetic, de a bea vinul cu apă. Pentru omul din antichitate, „vinul simplu”, ca amestec cunoscut de combinaţii chimice, nu a existat. Cu atât mai mult, acest vin farmaceutic nu există în viaţa creştină şi nici nu poate exista

- nu numai din cauza imaginii creştine comune cu orice religie despre viaţa tuturor fiinţelor - dar şi dintr-o cauză mai profundă, că în modul de viaţă creştin, vinul simplu, chiar şi ca sânge natural al lui Dionis, ca suflet al lumii plantelor, nu există; ceea ce exista însă, este sfinţit deja de câteva ori. Există un ritual special „de sădire a viţei de vie cu rugăciunea şi binecuvântarea existentului”, cu stropirea şanţului de sub viţă şi a viţei înseşi cu apă sfinţită. După ce au apărut „ciorchinii” , ei sunt din nou binecuvântaţi şi sfinţiţi în ziua de „Schimbarea la Faţă a Domnului”. Noul vin este stors – şi din nou el este sfinţit printr-un ritual special. „Trimite Duhul Tău Cel Sfânt asupra vinului acesta şi binecuvântează-l în Numele Tău Cel Sfânt” – se roagă preotul, şi încă: „Şi astăzi coboară din înălțimea Ta Cea sfântă şi binecuvântează și sfințește acest vin şi fă-l să fie pentru binele şi sănătatea fiecăruia dintre cei ce-l beau şi să nu aibă nici un fel de acţiuni dăunătoare asupra lor, Te slăvim pe Tine, Dătătorul tuturor celor dăruite”. Ne rugăm Sfântului Duh, deci primim, nu pentru un vin oarecare băut în biserică, ci pentru vinul de masă, vinul din viaţa cotidiană. Iar dacă în vin cade „ ceva necurat”, atunci din nou are loc un ritual special de binecuvântare şi sfinţire a vinului; în concepţia religioasă concretă despre lume, necurăţenia nu este concepută pozitivist, doar în ordinea exterioară, de ce este necesară curăţirea duhovnicească după pângărirea cu ceva necurat, dar nici în ordinea abstract-morală, de ce „acel ceva necurat” ce nu are importanţă

în relaţia imperativului categoric, poate cauza pângărirea duhovnicească; această pângărire se înţelege aici spiritual-trupeşte, ca în antichitate şi se alungă tot în modul spiritual-trupesc. Repetăm: şi pângărirea, şi curăţirea de ea ar fi fost la fel de deformate, atât la o nouă explicaţie a lor din punct de vedere igienic-extern, cât şi abstract-moral. Pe treapta următoare a sfinţirii, trebuie pus vinul cu apa caldă ca „băutură” după Împărtăşanie, care participă deja direct la slujba din biserică, corespunzătoare prescurei (антидор) în seria sfinţirii pâinii, adică în locul darurilor, a pâinii date în locul Împărtăşaniei. Trebuie să credem că un astfel de vin cu prescure (антидор), în practica veche, se dădea după Liturghie tuturor celor prezenţi. Mai departe, urmează vinul binecuvântat, sfinţit după litii (лития - moment în slujba de noapte sau seară) împreună cu pâinile, grâul şi untdelemnul - îmbinare a celor mai nobile substanţe ale culturii. În rugăciunea citită la această sfinţire, este cerută binecuvântarea Mântuitorului propusă pentru substanţe, pentru sporirea lor asemeni sporirii miraculoase în minunea celor cinci pâini şi sfinţirea celor care gustă din ele - ca o abordare a Euharistiei, presfinţire, care ridică nivelul spiritual-trupesc deasupra nivelului vieţii de rugăciune. Căci vinul şi pâinile sfinţite se gustă în biserică în timpul slujbei de miruire, adică servesc la sfinţirea celor ce gustă pentru Liturghia ce urmează: aceasta este agapa - seara iubirii în Biserica creştină de la începuturi. În ciuda părerii care circulă, agapele creştine antice nu trebuie nicidecum închipuite ca un fel de cină cu scop de saturaţie; reproşându-le corintenilor acest tip de gândire, apostolul Pavel remarca: „Oare nu aveţi case pentru a vă sătura?” Şi, prin urmare, aceste cine au fost preponderent un simbol al forţei teurgice, chiar dacă momentul real, hrana trupească nu a fost exclusă de aici, iar cantitatea de gustare nu era mai mică decât orice mărime dată, ceea ce are loc de fiecare dată când, la devierea protestantă, în ritual se recunoaşte sensul, însă abstract, fără puterea de a acţiona şi întrupa. Aici se cuvine amintit, o dată şi pentru totdeauna, relativ la toate obiceiurile, la întreg domeniul cultului, absolutismul măsurilor


şi cantităţilor, care, fără o schimbare calitativă, nu pot să treacă de o parte sau alta a limitelor ce depind de existenţa lucrului cu care are de-a face cultul la momentul dat. Astfel, toate obiceiurile care au la bază gustarea, nu trebuie să mărească din punct de vedere cantitativ această gustare peste acea măsură, care nu mai adaugă nimic la substratul simbolic şi are în continuare un caracter fiziologic, dar, pe de altă parte, şi într-un grad mai mare, trebuie respectată acea limită de jos, dincolo de care gustarea încetează să mai fie receptată şi conştientizată ca un act de hrănire şi se simte faţă de el ca ceva indiferent, ca o cantitate neglijabilă, a cărei prezenţă sau absenţă în funcţia dată nu influenţează cu nimic. Repet că există un prag atât inferior, cât şi superior de receptare a simbolului, care corespunde cu pragul inferior sau superior al mesei lui concrete. Şi dacă antichitatea se lăsa ispitită de trecerea de nivelul superior, deviind prin aceasta spre naturalism, ca exagerare a misticismului firesc al materiei, atunci vremurile noi s-au lăsat ademenite de trecerea peste pragul inferior, dar prima doar rotunjeşte religia, în timp ce a doua o dezrădăcinează. Când se mănâncă firimituri din pâinea blagoslovită, prin micimea lor, acestea nu pot să fie receptate ca mâncare, nu dau senzaţii gustative şi, puse în gură, pur şi simplu dispar acolo, atacând sensul agapei ca mâncare sfântă şi anume ca mâncare şi nimic altceva, căci pentru fiecare obicei ar trebui să existe un fundament concret sau altul. Nu poţi să numeşti gustare din pâine, dacă această cantitate de pâine poate fi dovedită doar cu microscopul sau în mod chimic. În concordanţă cu practica contemporană, s-ar putea parafraza cuvintele Apostolului: <<Oare voi nu aveţi acasă dicţionare ca să citiţi acolo cuvântul „pâine”?> Suprimând excesul, care doar îngreunează simbolica agapelor din antichitate, Regulamentul bisericesc şi-a luat măsurile şi împotriva abstractului contemporan: stabilind măsura exactă în agape, el ne arată prin aceasta gradul celei mai mari sensibilităţi a spiritului nostru pentru simbolica pâinii şi vinului, ambele binecuvântate. Şi astfel, spunem prin cuvintele Liturghierului: „Binecuvântată este pâinea ce ajută împotriva tuturor relelor pe cel care o primeşte cu credinţă”. În „Livada

duhovnicească” (Луг духовный), se povesteşte cum Serghie Sinaiskij, dând o astfel de pâine leului, care stătea lungit în drum şi-i împiedica pe catârii să treacă, i-a poruncit să se dea la o parte din drum, ceea ce acesta a şi făcut. În rugăciunea de binecuvântare a pâinilor, se cere sporirea lor. Cu această ocazie, şi altele asemenea, începând cu saturaţia miraculoasă din Evanghelie sau, dacă se poate, cu acele sporiri tainice de hrană şi băutură, despre care povestesc discipolii antici ai lui Dionis şi despre altele asemenea, întâlnite în religia tuturor ţărilor şi popoarelor, se cuvine spus ceva: „Sporeşte aceste pâini şi în întreaga Ta lume”. Atât în creştinism, cât şi în general, în religie, ar fi fost un eufemism neputincios şi blajin dacă nu s-ar propune credinţa în îndeplinirea rugăminţii. De altfel, experienţa de 2000 de ani a creştinismului, în multitudinea nenumărată a bisericilor, repetată de nenumărate ori, nemaivorbind şi de experienţa religiei în general, ar părea suficient pentru a convinge de zădărnicia unor astfel de rugăminţi: „Sporeşte”, astfel se roagă credincioşii, dar pâinea nu sporeşte. Cultul însă de aceea este cult, pentru că el presupune legislaţia interioară a ceea ce se împlineşte, regulamentarismul ce, practic, chiar este baza concepţiei amorţite a permanenţei legilor naturii. Cultul nu presupune miracolul ca pe ceva de excepţie, nu aşteaptă evenimente excepţionale, deoarece el însuşi este o minune permanentă. Pe de altă parte, fiind astfel, el crede în forţa ce i-a fost dată, şi de aceea nu se îndoieşte de îndeplinirea rugăminţii; aceasta este mai puţin de toate o aşteptare nervoasă - dacă iese sau nu iese - acutizarea eforturilor omeneşti subiective, în prezenţa cărora, se şterge graniţa posibilului şi imposibilului. Dimpotrivă, aceasta este ridicarea sistematică a nivelului posibilului, care aparţine omului cu simţul posesiunii calme. Slujitorul Bisericii nu strigă exaltat „sporeşte”, ci roagă în mod calm, având convingerea că rugămintea întotdeauna s-a îndeplinit şi se va îndeplini până la sfârşitul veacului, doar dacă nu sunt circumstanţe potrivnice. Şi iată, în cazul dat, de îndoială arătată, determinată de faptul că „holdele, grâul, vinul şi untdelemnul” nu sporeau parcă şi nu sporesc, credinciosul răspunde prin punerea faţă-n faţă a


acestei experienţe a lumii cu experienţa credinţei, şi anume: despre îndeplinirea rugăminţii. Această punere faţă-n faţă nu cere neapărat acea mărime a credinţei, care pare la început indispensabilă: trebuie doar să ne amintim principiul relativităţii. Căci măsurile de bază, prin care practic noi am şi putea să aflăm dacă sporesc sau nu grânele - prin măsurarea cantităţii, greutăţii, volumului etc., iar aici ar trebui adăugată şi unitatea de măsură - aceste măsuri nu pot fi socotite ca permanente. Mărimea măsurilor depinde de sistemul în care sunt ele cercetate şi, de aceea, despre orice lucru se poate spune totul, orice, că el se micşorează sau se măreşte în permanenţă şi, în afară de aceasta, potrivit oricărui tip de lege, merită să fie atribuit numai în gând sistemulului ales corespunzător. Aceasta se referă la toate caracteristicile fizice ale oricărui obiect, iar afirmaţia noastră despre invariabilitatea lor sau despre o schimbare sau alta din punctul de vedere al concepţiei moderne despre lume, exprimă credinţa noastră în apartenenţa acestui obiect la sistemul cunoscut; dar această apartenenţă nu este chiar informaţia receptată de noi pasiv, de care noi trebuie să luăm la cunoştinţă ca despre o oarecare oprire de la capătul cercetării noastre, dar se determină printr-un act viu şi creator de credinţă, care la rândul său depinde de integralitatea sistemului nostru de gândire sau, mai exact şi mai profund - de construcţia spiritului nostru, determinat în adâncimea ultimă a realităţii absolute, pe baza căreia se orientează „inima” noastră. Şi, de aceea, orice afirmaţie despre mărimea parametrilor, obiect al celor ce caracterizează, luat separat, nu poate fi numit şi adevărat; el devine aşa sau altfel doar în legătura acestei afirmaţii cu întregul spiritual, construit de personalitatea dată pe baza unei valori spirituale determinate. Referitor la cazul nostru particular, dacă rolul acestei „comori” îl are lumea unică ca sistem solid cu centru absolut - dat de omul închis absolut în sine - atunci afirmaţia experienţei aparente despre nesporirea grânelor trebuie desigur acceptată, dar nicidecum în sensul unei descoperiri, ci doar ca o dezvoltare a trimiterilor de bază despre închistarea subiectivităţii umane, ca o autoidentificare spirituală a acestei credinţe

a omului în sine, devenit „propriul idol”. Dimpotrivă, la alte credinţe, adică la alte comori ale inimii, presupuse a fi în afara ei, închistarea absolută a lumii este negată: lumea nu mai este privită ca un singur sistem solid, ea devine lăuntric activă şi, prin aceasta se recunoaşte în principiu, că lucrurile aparţin unor sisteme diferite, pot să treacă sau să se transforme dintr-un sistem în altul şi atunci, despre ceea ce părea înainte de neschimbat va trebui vorbit ca despre ceva schimbat, iar despre ceea ce părea schimbător, câteodată să ne exprimăm în sensul stabilităţii. Veridicitatea sau falsitatea uneia sau a alteia din aceste afirmaţii se consideră doar în contextul înţelegerii integrale a vieţii, iar concepţia însăşi despre lume este cântărită pe talerele credinţei. Ce-i de spus despre cult, a cărui activitate este îndreptată spre smulgerea obiectului sau mai larg, a realităţii în general, dintr-un sistem şi spre trecerea lui în altul? Desigur, doar faptul că, de îndată ce o astfel de activitate a cultului este recunoscută, lui îi aparţine capacitatea de a aprecia într-un fel sau altul caracteristicile obiectului, iar judecăţile pe laterală despre acest obiect sunt nu numai greşite, ci pur şi simplu goale din punct de vedere principial, lipsite de valoare. Dar chestiunea fundamentală - despre trecerea sau netrecerea obiectului dintr-un sistem în alt sistem - se rezolvă în ordinea experienţei interioare şi nicidecum exterioare.Şi, deci, gândul nostru nu este deloc pentru a contrazice „experienţa” nesporirii lucrurilor sfinte când se cere aşa ceva, ci în arătarea deplinei impasibilităţi de judecată a credinţei Bisericii a acelor concepţii despre viaţă, care sunt orientate altfel şi cu deosebire, care confirmă închistarea lumii în sine. Noi credem că, deîndată ce în cult se cere sporirea, atunci ea se şi petrece şi cu aceasta insist că nu suntem deloc numai noi cu o astfel de credinţă a noastră, ne dovedim a fi în situaţia extremă de a dezminţi experienţa lumească, dar şi orice afirmaţie luată oriunde izolat nu are mai multă mărturie decât afirmarea credinţei. Şi dacă cineva consideră neapărat să vorbească, scuzându-se, despre sporirea lucrurilor binecuvântate, atunci în ordinea interconfesională, între concepţii despre lume,


scuzându-se nu mai puţin, trebuie să vorbească despre nesporirea lor. Mai exact, nici de una nici de cealaltă nu trebuie vorbit scuzându-te, ci având conştiinţa unei responsabilităţi profunde a cuvintelor spuse şi a legăturii lor neîntrerupte cu concepţia integrală despre lume, ce stă pe fundamentarea ei caracteristică.

Următoarea treaptă a sfinţirii vinului o reprezintă cupa comună binecuvântată laoficierea cununiei religioase şi băută în timpul înfăptuirii acestei Taine. În semn de unitate deplină deja înfăptuită a celor ce se căsătoresc şi în desăvârşirea faptei de cununie, „Doamne, cupa aceasta comună, dă-o celor ce se unesc prin căsătorie, blagosloveşte prin binecuvântarea duhovnicească”, astfel se roagă preotul, binecuvântând vinul. Acest vin participă în Taină, dar primind binecuvântarea duhovnicească nu atinge de unul singur dimensiunea acţiunii de Taină, a deplinei sfinţiri, căci se referă nemijlocit la Taină şi intră în ea indirect. Se cuvin spuse câteva cuvinte despre obiceiurile rudimentare din cadrul Tainei; aşa cum în creaţiile lingvistice, prin prelucrarea subiectului literar, care a mai fost prelucrat mai înainte, primele forme ale lucrării deseori intră în componenţa celei noi, însă purtând nemijlocit funcţia directă de exprimare, iar indirect înlesnind aceasta exprimare, ele intră în calitate de posibile, dar nu realizate demersuri ale acţiunii, ca ipoteze, acutizând prin aceasta importanţa acţiunii petrecute în fapt, aşa şi în liturgică, la o nouă prelucrare a unei teme oarecare de liturgică, care şi-a găsit deja cândva exprimarea sub un alt aspect, momentele principale ale ritualului dinainte nu se schimbă sau se distrug pur şi simplu, pentru că şi ele au exprimat ceva esenţial, chiar dacă nu şi cel mai important din punctul de vedere al acestei noi prelucrări liturgice, dar se introduc în noul ritual în calitate de cadre, completări şi descoperiri ale acţiunii sale spirituale de bază. Astfel, în ritualul de cununie supus analizei, nu este greu de recunoscut în ordinea liturgicii comparative ritualul fundamental al cununiei antice, al căsătoriei sfinte la romani1, a cupei comune cu vin vechi evreiesc de cununie etc.; prin gustarea 1 „per confirmationem”

mâncării, masa comună pentru antichitatea precreştină era primul semn al căsătoriei, drept cea care stabilea singură unitatea mistică. Creştinismul nu neagă această reprezentare şi de aceea, obiceiul respectiv este lăsat de Biserică în ritualul creştin. Ontologic însă, această unitate în creştinism este o derivată şi de două ori comparativă cu comunicarea spirituală, inclusiv până la cununiile mucenicilor, care, potrivit obiceiului, în mod firesc ocupă în ritual locul central şi elimină cupa comună, acest 2 bisericesc de la sfârşitul ritualului. Rudimentaritatea arătată a vinului de cununie nu-i dă şi dreptul să fie în sens propriu recunoscut ca vin al Tainei, deşi el este vin din Taină. O astfel de treaptă a sfinţirii, adică mult mai înaltă, de participare directă în Taină, trebuie recunoscută vinului amestecat cu mir în Taina Sfinţirii Mirului. Aici ea reprezintă condiţia esenţială a Tainei.

Mult superioară este Cupa tainică a Liturghiei Înaintesfinţitelor Daruri; şi, în mod ciudat, ca învăţătură dogmatică despre ea nu a fost exprimată până acum cu o deplină determinare. Şi anume: Cupa în această Liturghie, la fel ca şi Pâinea, nu primeşte sfinţiri Euharistice: Pâinea îmbibată cu Cinstitul Sânge, ca fiind deja primite de ea în Liturghia dinainte. Aşa că Pâinea este deja împlinită prin sfinţirea Euharistică; în Cupă însă, este pus vinul cu apa neîncepută. Ce trebuie să credem despre Cupa Liturghiei Înaintesfinţitelor Daruri? Această întrebare are o istorie lungă şi complicată, dar şi până acum nu poate fi considerată ca rezolvată. În orice caz, răspunsul nu este formulat în sens unanim bisericesc. Pentru a sublinia situaţia, cu puţin efort şi inspiraţie a teologiei ortodoxe, nu trebuie să trecem cu vederea această chestiune. Acuitatea ei va fi mai limpede dacă ne amintim ca în această Cupă se pune - aşa cum se face aceasta în cadrul Liturghiei complete, însă fără cuvintele corespunzătoare - o parte din Agnețul S inţit cu inscripţia NI-KA, de această dată însă îmbibată cu Cinstitul Sânge. În Liturghierul modern se tipăreşte materialul „Însemnare despre câteva corectări în slujba Înaintesfinţitei Liturghii”, care stabileşte 2

„conformatio”


ordinea câtorva acţiuni importante ale Liturghiei Înaintesfinţite. Punctul de plecare, atât al acestor acţiuni, cât şi al întregului „Studiu”, este ideea că în Cupa Sfântă la Liturghia Înaintesfinţitelor Daruri se află doar „vinul” sfinţit prin „punerea Trupului” din Sfintele Taine, dar nicidecum Sfântul Sânge: vinul aici nu există întotdeauna şi înainte de toate în Sângele Dumnezeiesc, „pentru că asupra lui cuvintele sfinţeniei nu se cinstesc aici aşa cum se face în Liturghiile Sf. Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. În concordanţă cu această concepţie de bază, „Studiul” prescrie că, la Intrarea cea Mare atât Cupa, cât şi Discul să fie purtate doar de preot - ca să nu fie mai multe la diacon şi mai puţine la preot - să se rostească cuvintele în timpul punerii în Potir a unei părţi din Trupul Sfânt şi a turnării căldurii acolo, să se îmbine cuvintele de Împărtăşanie din Sfântul Trup şi din Sfântul Sânge, să se guste în tăcere din Potir, iar acela - diaconul sau preotul - care va folosi Sfintele Daruri să nu guste deloc din Potir; în practică, de aici rezultă neîmpărtăşirea după Liturghia Înaintesfinţitelor Daruri a pruncilor care nu sunt capabili să primească bucăţele solide ale acestui trup. Acesta este „Studiul”, dar ca mărturie directă, i se opune modul de realizare al acestei Liturghii, acea veneraţie mare, care se arată faţă de Cupa pusă alături de Sfintele Daruri pe Antimis şi chiar neînţelegerea necesităţii acestei Cupe cu vin simplu, cu care nu se poate să te împărtăşeşti. MitropolituI Petru Movilă chiar spune: „Acolo este vinul simplu şi nu Sângele Împărătesc folosit doar datorită mersului ceremonial, ca pentru clătirea buzelor”. Dar dacă într-adevăr Cupa există „doar datorită mersului ceremonial”, atunci ce importanţă are prezenţa ei pe Altar şi nu acolo unde este locul băuturii folosite pentru Liturghia completă? Fiecăruia, ce a slujit singur, astfel de exprimări nu pot să nu pară stânjenitoare, lipsite de veneraţie, în disonanţă cu structura trăirilor liturgice. Iar dacă aceste exprimări sunt corecte, atunci nu se poate să nu pară enigmatică egalizarea Sfântului Trup cu această Cupă de „vin simplu”, prin însuşi mersul acţiunilor liturgice. Şi, în sfârşit: Liturghia Înaintesfinţitelor Daruri, de obicei, este numită

„liturghie incompletă”. Dar ce fel de Liturghie este aceasta, chiar şi incompletă, dacă în ea nimic nu este ca existând dintotdeauna şi înainte de toate şi doar se înfăptuieşte Împărtăşania cu Darurile deja păstrate şi sfinţite? Căci Împărtăşirea unui bolnav nicidecum nu se va numi Liturghie, iar această slujbă analizată de noi, a sfântului papă3, în esenţă, relaţia Euharistică nu se diferenţiază de pregătirea bolnavului pentru viaţa de apoi, doar dacă în „Studiu” nu este, de fapt, o greşeală şi mai departe, văzând şi făcând; dacă atingerea apei cu Crucea o sfinţeşte la un grad înalt de sfinţenie, atunci oare în vinul care îmbibă Cinstitul Trup, care-L spală şi din care se dizolvă o parte a Cinstitului Sânge, se poate totuşi vedea băutura simplă pentru clătirea gurii? Oare Trupul viu şi Sângele viu al Domnului nu asimilează în Sine acest vin, nu-l trece în Cinstitul Sânge? Sfinţenia esenţială a Sfintelor Taine şi această inactivitate a lor trecătoare la atingerea strânsă cu vinul, stau într-o opoziţie revoltătoare, care distruge toată construcţia gândirii liturgice. Aceste întrebări, care apar inevitabil, se acutizează mai mult dacă ne amintim mai departe de autoritatea neînsemnată a „Studiului”, pe de-o parte, şi concepţia veche ortodoxă despre Cupa Înaintesfinţitei Liturghii, pe de altă parte, şi anume: în toată Biserica Universală, până în sec. al IX-lea, domina credinţa în Cupa Înaintesfinţitei Liturghii ca adevăratul Sânge al lui Hristos, existând dintotdeauna şi înainte de toate prin atingerea cu Trupul lui Hristos pus în ea, fapt pentru care Mielului păstrat pentru Înaintesfinţita Liturghie nu i se dădea să bea Sfântul Sânge.

Potrivit vechilor noastre Liturghiere şi a celor greceşti, Înaintesfinţita Liturghie se săvârşea după tipul celei complete, cu excepţia canonului Euharistic, şi chiar în ediţiile Kievene ale Liturghierului mitropolitului Petru Movilă mai sus amintit, mersul acestei Liturghii are loc după modelul Liturghiei complete, inclusiv cu gustarea de către diacon din Cupă (iar el urmează să ia din Sfintele Daruri şi de aceea nu are voie să bea Sfânta Împărtăşanie până la aceasta), dar el gustă de două ori şi nu de trei ori cum e

3 Grigorie Dvoeslovo din Roma


normal. Din secolul al XI-lea există o mărturie de la patriarhul de Constantinopol conform căreia, Mielul păstrat (заласной) nu bea din Cinstitul Sânge şi „Înainte sfinţita Liturghie are loc doar pentru sfinţirea Cupei”, fapt pentru care adăugăm: ea se şi numeşte anume Liturghie, chiar şi incompletă, iar în timpul ei se trag perdelele din altar chiar şi pe jumătate din lărgimea lor. Dar din secolul al XI-lea, în Biserica apuseană (de la Roma) apare un punct de vedere opus, iar încetul cu încetul el îşi găseşte adepţi mai întâi în Apus, iar apoi şi în Rusia; iar la jumătatea sec. al XVII-lea, el deţine supremaţia deja în Biserica Rusă, deşi staroverii, respectând cărţile vechi şi manuscrisele, ţin ca şi grecii, la concepţia veche. La începutul sec. al XIX-lea, această concepţie despre Cupa Înaintesfinţitei Liturghii este introdusă în Constantinopol, iar apoi în Biserica Principatelor Greceşti; în final, în ultima vreme încep să se pătrundă de ea şi staroverii de confesie austriacă. Astfel, contagiunea ontologiei înjosite se împrăştie încetul cu încetul şi se înrădăcinează în diferite societăţi religioase, care au totuşi, acel multiplicator nefericit comun, în sensul că ele toate sunt cufundate în mediul ideii neontologice de renaştere, care relaxează şi creează condiţii favorabile îmbolnăvirii spirituale. Desigur, ar fi nedrept să avem pretenţii la rezolvarea chestiunii comune bisericeşti responsabile de Cupa discutată aici. Dar în mai mică măsură este neîndoielnic faptul că, răfuiala simplificată cu ea, păcătuieşte împotriva adevărului. Oricum ar fi formulată învăţătura bisericească despre Cupa Înaintesfinţitelor Daruri, se cuvine în orice caz să vedem în ea abordarea cea mai apropiată a Cinstitului şi Dătătorului de viaţă Sânge al lui Hristos chiar aici, pe treapta cea mai de sus şi terminală a sfinţirii vinului neînceput (лресуществляемыій).

(continuare în numărul viitor)

Trad. Preot Dr. Nicolae NIcoLEScU

Despre unirea şi deosebirea dumnezeiască

Toate aceste însuşiri trebuiesc atribuite întregii Dumnezeiri în chip comun, identic, fără deosebire, neîmpărţit şi unitar. În chip deosebit însă fiecarei ipostase a Dumnezeirii expresiile: Tată, Fiu, Duh, necauzat, cauzat, nenăscut, născut şi purces, care nu indică fiinţa, ci raportul unei ipostase faţă de celelalte şi modul lor de existenţă.

Aşadar, cu toate că ştim acestea şi suntem conduşi prin ele către fiinţa dumnezeiască, totuşi nu înţelegem însăşi fiinţa, ci pe acelea care sunt în legătura cu fiinţa, după cum, chiar dacă ştim că sufletul este necorporal, fără de greutate şi fără de formă, totuşi nu am înţeles şi fiinţa lui; tot astfel nu cunoaştem nici fiinţa corpului, chiar dacă ştim că este alb sau negru, ci pe acelea care sunt în legătură cu fiinţa lui. Învăţătura cea adevărată, însă, ne învaţă că Dumnezeirea este simplă şi are o singură activitate simplă, bună, care lucrează toate în toţi, întocmai ca raza soarelui, care încălzeşte toate şi lucrează în fiecare potrivit capacităţii sale naturale şi puterii sale de receptivitate, deoarece a luat asemenea energie de la Dumnezeu creatorul.

Dar toate acelea care aparţin întrupării dumnezeieşti şi iubitoare de oameni a Cuvântului Lui dumnezeiesc sunt proprii numai Fiului. Căci la acestea n-a participat nici Tatăl, nici Duhul altfel decât prin bunăvoinţa şi prin facerea de minuni cea negrăită, pe care Dumnezeu Cuvântul, care s-a făcut om asemenea nouă, a săvârşit-o ca Dumnezeu neschimbat şi Fiu al lui Dumnezeu.



9. taina icoanei

Icoana Înțelepciunii divine Înaintea icoanelor Înțelepciunii lui Dumnezeu simți un mister profund. Nu există explicație absolut convingătoare a semnificației acestor figuri enigmatice. Comentariul pe care-l oferim nu este decât o ipoteză teologică și nu are deloc pretenția de-a oferi o soluție. Nu e decât o sugestie pe lângă celelalte. Printre diferitele compoziții, alegem binecunoscuta icoană a Sofiei din Novgorod (spre 1500). Înțelepciunea are chipul unui Înger, așezat pe un tron, încoronat și înveșmântat cu haine împărătești. Ține în mână un sceptru, însemn regal, și un sul, conținutul Înțelepciunii. Fața, mâinile și aripile sunt ca de foc; hainele sunt de un auriu strălucitor. Picioarele sunt așezate pe o piatră, temelie de nezdruncinat - „pe această piatră voi zidi Biserica Mea” -, piatra credinței, a cărei formă rotundă semnifică plinătatea. Cele șapte bare verticale puse sub tron reproduc „palatul cu șapte coloane” și simbolizează cele șapte daruri ale Duhului Sfânt, după Isaia. Înțelepciunea este în mijlocul sferelor slavei. Deasupra se vede bustul lui Hristos, plecându-Și mâinile spre Înger. Sus, tronul Parusiei și îngerii. Îngerul este înconjurat de Theotokos, ținându-L pe Hristos-Emanuel, și de Sfântul Ioan Botezătorul, amintind frapant de icoana Deisis. Tema iconografică a „Înțelepciunii” se trage din Proverbe IX: Înțelepciunea și-a zidit casă și a ridicat șapte stâlpi; și-a înjunghiat vitele, și-a amestecat vinul, și-a pus masa. Și-a trimis slugile, chemând cu glas ridicat la ospățul ei și zicând: Cine este nebun să se îndrepte spre mine. Și celor care voiau să înțeleagă, le-a spus: Veniți, mâncați pâinea mea și beți din vinul pe care l-am gătit vouă! Comentariile patristice pun acest text în legătură cu iconomia mântuirii

care are ca centru Euharistia. Chiar acest text era ales ca lectură liturgică pentru slujba târnosirii unei Biserici și, de asemenea, pentru sărbătorile închinate Fecioarei Maria. În amândouă situațiile, această alegere face vizibile, în Biserică și Theotokos, receptaculele Înțelepciunii. În Isaia citim despre „Îngerul Marelui Sfat”. Dat întotdeauna Cuvântului întrupat, acest nume arată misiunea lui în lume, ca „trimis” al Treimii. Însă compozițiile iconografice de acest tip, pronunțat simbolice, au dat naștere la vii controverse și Conciliul in Trullo interzice „simbolurile” și „umbrele” (înger, miel, pește) privitoare la Cuvânt după Întruparea Sa. Dată fiind această interdicție, cum să mai înțelegi celebra icoană a Treimii lui Rubliov? După Sfântul Iustin�, în povestirea biblică a „filoxeniei” - ospitalitate a lui Avraam - numai doi erau cu adevărat îngeri; al treilea era Domnul, dar numai El. La fel, la Origen1: Avraam „iese în întâmpinarea a Trei, dar nu-l adoră decât pe Unul”. Orice comentariu al lui Rubliov care-L

1 Dial. Cum Tryph. 57,2.


vede pe Hristos în Îngerul din mijloc riscă să se alăture acestei tradiții. Poziția Sa centrală subliniată nu se potrivește cu cea a Tatălui, Izvor și Principiu monarhic al unității, plasat alături. Această tradiție (Iustin, Origen) însă înlătură sensul treimic al icoanei. Dimpotrivă, dacă Tatăl este cel din mijloc, sensul treimic este în mod explicit afirmat, prezentarea Tatălui și a Duhului Sfânt sub formă de îngeri fiind cât se poate de legitimă. La fel, Hristos în această perspectivă trinitară, dar unică în sine, poate lua și chipul unui Înger fără a contrazice decretul Conciliului in Trullo. Icoana nu descrie nicidecum Ipostrazele, ci se deschide asupra tainei Unității Celor Trei. Într-un manuscris al Sfântului Ioan Scărarul, datând din secolul al XII-lea și păstrat la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, la Sinai, vedem reprezentarea a trei chipuri: în mijloc, un înger este așezat pe tron, învăluit în lumină. E vizibil faptul că locul său este privilegiat pentru că El e înconjurat de două figuri înaripate, care stau în picioare la o anumită depărtare de tron. Poziția împărătească a Îngerului din mijloc înconjurat de slavă este puternic scoasă în evidență. Inscripțiile precizează semnificația personajelor: în centru, acel agapé dumnezeiesc stă împărătește, înconjurat de virtuțile omenești, credința și nădejdea. Deasupra, bustul lui Hristos cu mâinile îndreptate deasupra îngerului. Această compoziție amintește chiar de cea a icoanei noastre, a Înțelepciunii, și poate fi considerată ca o prefigurare a ei. E evident că Hristos, deasupra, cu mâinile lăsate, nu arată nicidecum în Îngerul din mijloc propriu-I chip. Acest lucru ar contrazice Conciliul in Trullo și, în legătură cu imaginea lui Hristos cel întrupat, ar face de neînțeles dubla sa simbolistică, aparent inutilă. Trebuie amintit aici ceea ce spunea Sfântul Grigorie Palama: Duhul Sfânt întruchipează veșnica mișcare a dragostei treimice. Dragostea este inerentă fiecărei ipostaze a Treimii; dar în răspândirea vieții intradivine, Duhul Sfânt este acel agapé treimic prin excelență. E deci

perfect plauzibil a vedea în Îngerul din mijloc chipul simbolic al Duhului Sfânt ca agapé divin înconjurat de virtuțile omenești. Credința și Nădejdea duc spre inima vieții divine și umane, spre Dragoste, așa cum în Deisis Fecioara și Sfântul Ioan stau în jurul Cuvântului. Parcurgând tradiția, putem detașa mai multe figuri ale Înțelepciunii lui Dumnezeu: 1) imaginea Cuvântului întrupat, plecând de la I Corinteni I, 24; 2) la Sfântul Teofil al Antiohiei2 și la Sfântul Irineu3, Înțelepciunea nu este chipul celei de-a doua, ci al celei de-a treia Ipostaze, cea a Duhului Sfânt; 3) imaginea energiei treimice (în palamism); 4) în sfârșit, Înțelepciunea își găsește oglindirea în Fecioară și 5) în Biserică. Această bogăție simbolică avertizează că alegerea unei singure semnificații ar fi falsă. Înțelepciunea este atributul lui Dumnezeu cel treimic și posedă pluralitatea chipurilor. Înainte de orice, Înțelepciunea este locul de manifestare al fiecărei Ipostaze; mai precis, și potrivit schemei clasice a Sfinților Părinți, ea este revelația Tatălui – Înțeleptul în Fiul – Înțelepciunea prin Duhul Sfânt – Spiritul Înțelepciunii. În planul iconomiei mântuirii, înțelepciunea este locul diadei Fiu-Duh care-L descoperă pe Tatăl; de aceea ea poate fi identificată cu Fiul, așa cum poate fi și Duhul Sfânt. Apropierea de Fiul este cel mai des întâlnită, căci Acesta este Cuvântul întrupat și are chip omenesc. În secolul al XIV-lea, cu Sfântul Grigorie Palama tradiția realizează o sinteză doctrinară în privința Duhului Sfânt. Energia necreată este „de nedespărțit de Preasfântul Duh”. Palamismul operează distincția dintre Duhul (articulat) ca Persoană și Duh (nearticulat) ca energie. Aceasta e distincția capitală între planul esenței și cel al manifestărilor energetice. Dacă, în patristică, realitatea misterioasă a Sofiei-Înțelepciune se

2 Om. Despre Facere

3 Ad. Autol. 2, 10


identifică lesne cu Duhul Sfânt, ca și - cel mai adesea – cu Cuvântul, palamismul a văzut în ea energia divină, manifestată în Fiul, comună însă Celor Trei Persoane ale Treimii și comunicată în Duhul Sfânt: „Înțelepciunea prin care și întru care Dumnezeu a făcut lumea.”4 Patriarhul Filotei precizează: „Înțelepciunea este energia comună Treimii...energia dată prin Duhul Sfânt celor vrednici de ea.” Iconografia urmează tradiția și ne face să vedem Înțelepciunea sub chip feminin înaripat, pe fondul unei arhitecturi formate din șapte coloane. „Sufletul puterii lui Dumnezeu, revărsare preacurată a slavei Celui Atotputernic” (Înțelepciunea lui Solomon VII, 25), ea se joacă pe fața pământului cu copiii oamenilor (Proverbe VIII, 31); în nota sa dominantă, divinul este foarte bine resimțit aici ca tandrețe și frumusețe... În ipoteza noastră, icoana Sofiei reunește toate imaginile Înțelepciunii. În partea superioară, Evanghelia așezată pe „tronul gătirii” constituie conținutul Înțelepciunii propovăduite. Hristos înveșmântat rege este Înțelepciunea identificată cu Cuvântul Întrupat. Theotokos ținându-L, în medalion, pe Hristos-Emanuel, este Înțelepciunea în taina teandrică a Întrupării și locul privilegiat al prezenței Sale, feciorie maternă. Fecioara cu Sfântul Ioan Botezătorul („copil al Înțelepciunii”, Luca VII, 35), Slujitoarea Domnului și Prietenul Mirelui din Deisis reprezintă Înțelepciunea ca Biserică în misiunea ei de mijlocire. Și, în sfârșit, Îngerul din mijloc este Înțelepciunea ca Izvor personificat al energiilor și al Sfințirii, pnevma – Duh (nearticulat). Taina sa ne obligă, cu toate acestea, să mergem mai departe. Sfântul Ioan Damaschinul5 spune: „Fiul este imaginea Tatălui, iar Duhul Sfânt

4 Adv. Haer. 4, 20, 1: „Cuvântul și Înțelepciunea, Fiul și Duhul sunt întotdeauna de nedespărțit de Tatăl.” Sfântul Ioan Damaschinul spune, la rându-i: „Duhul Sfânt este izvorul Înțelepciunii”, De fide orth. 1,8.

5 Grigorie Palama, Dialogue avec Grégoras.

este imaginea Fiului.” A treia ipostază este singura care nu-și are imaginea într-o altă Persoană. Ea se ascunde în însăși epifania sa. Apare „ca”, „sub forma” simbolică a Porumbelului și a limbilor de foc. Unele icoane reprezintă crucea în partea superioară, lângă Evanghelie. La Sfântul Pavel - I Corinteni II -, „nebunia Crucii” se referă la Înțelepciunea lui Dumnezeu, taină pe care doar Duhul o descoperă. De aceea, El e numit „puterea de nebiruit a Crucii”. Pe tronul hetimasiei, Înțelepciunea este reprezentată prin Evanghelie și Cruce, exponente ale Cuvântului și ale Duhului . I-am menționat deja pe Sfântul Teofil și pe Sfântul Irineu care identifică Înțelepciunea cu Duhul Sfânt. Trebuie spus, desigur, că ea se identifică din aceleași motive și cu Cuvântul și cu Duhul, cu „cele două mâini ale Tatălui”, după expresia Sfântului Irineu. Însă Duhul, ca și Tatăl, nu are chip întrupat. Fiul este singurul care ne poate arăta fața omenească. Cu toate ceastea, taina Sa nu este mărginită, căci „Cel care M-a văzut, L-a văzut pe Tatăl”. El poate spune și: „Cel care a văzut Duhul Sfânt, M-a văzut și pe Mine”, căci Duhul Sfânt este chipul Fiului. Citind a patra Evanghelie, ești surprins de însuși numele Mângâietorului, acela de „al doilea Duh Sfânt” intim legat de primul, fapt care ne dă posibilitatea să înțelegem de ce unitatea lor diadică culminează în identificarea Lor reciprocă cu Înțelepciunea. „Asemeni Soarelui, când întâlnește un ochi curat, Duhul Sfânt Își va arăta în Sine Însuși Chipul Celui Nevăzut. În preafericita contemplație a acestui Chip vei vedea Negrăitul Frumuseții Arhetipului”6. Orice vedere a lui Dumnezeu este treimică. Putem considera Îngerul icoanei Sofiei ca icoană a Duhului Sfânt, nu în Ipostaza Sa cu totul ascunsă, ci ca „imagine a Fiului”, după cuvintele Sfântului Ioan Damaschinul. Evident, Îngerul icoanei Sofiei își are obârșia în icoana lui Rubliov în care Duhul nu e reprezentat în Ipostaza Sa, ci ca al treilea

6 De fide orth. 1, 13.


Principiu al unității treimice. Doar Fiul este „Om adevărat”, doar El are chip omenesc. Însă această față este, într-un anumit sens, și chipul omenesc al Dumnezeului treimii; de aceea, Tatăl și Duhul pot apărea „ca” Îngeri cu față de om. Îngerul din icoana noastră poartă coroană și sceptru, însemne ale Regelui. Sintaxa îl acoperă cu aurul Dumnezeului slavei.

Purpura7 chipului Său este foarte enigmatică. După vechea tradiție bizantină, Înțelepciunea cu chip de purpură a fost văzută de fiul paracliserului din Catedrala Sfânta Sofia de la Constantinopol. Prin însemnătatea ei ultimă, icoana reprezintă iconomia mântuirii, Înțelepciunea lui Dumnezeu în totalitatea ei. Purpuriul ne plasează „la începuturi”, la izvorul Creației. E deci primul cuvânt din Biblie: „Să fie lumină”; sunt Zorii dinainte de veci (care explică purpuriul) ce se ridică peste adâncul lipsit încă de viață și de lumină și de unde actul divin va scoate ființa. Sferele din jurul Îngerului reprezintă Universul; ele sunt presărate cu stele, cu lumi fără număr. Aceste e Planul lui Dumnezeu în privința creației Sale, iar cele două chipuri care însoțesc îngerul sunt deja împlinirea lui. La început era Cuvântul (Ioan I, 1); aceasta e Evanghelia pe

7 Sfântul Vasile, De Spiritu Sancto, IX, 23; P.G. 32, 109.

tronul slavei umbrit deja de Cruce. „Cuvântul era la Dumnezeu”; acesta e Hristos; și Cuvântul S-a făcut trup (Ioan I, 14). Lumina luminează în întuneric (Ioan I, 5); e strălucirea Îngerului pe fondul înstelat al sferelor și al luminilor. Theotokos arătându-L pe Hristos-Emanuel (chipul Cuvântului veșnic, dinainte de creație) și Sfântul Ioan, prietenul Mirelui, sunt martorii împlinirii Planului divin. Înroșiții zori de dinainte de veci vestesc Amiaza strălucitoare, lumina Taborului și a Parusiei, Soarele Cuvântului întrupat. Hristos, bust, Își pleacă mâinile spre Îngeri, făcând gestul Celui care Și-a împlinit misiunea și arată „începutul lucrării Duhului”. Hristos vine pentru a face „să pogoare focul”, acesta fiind , după Sfinții părinți, Duhul Sfânt.

În ordine ascendentă, potrivit verticalei icoanei, Se descoperă Treimea. Dimpotrivă, în compoziția circulară, Îngerul este centrul arhitectural, cu puterile cerești deasupra - îngerii -, și cu omenirea în partea inferioară. Întregul Univers este reunit în jurul Slavei lui Dumnezeu; cerul și pământul, îngerii și oamenii alcătuiesc o aleasă doxologie.

Icoana Sofiei reproduce Deisis-ul care, dintr-o perspectivă eshatologică, transformă judecata în Nuntă a Mielului. Icoana noastră reprezintă, în perspectivă finalistă, icoana Împărăției, Împărăția fiind, după Sfinții Părinți, Duhul Sfânt. Din această perspectivă finalistă, ea nu mai este Aurora Istoriei ci Aurora Veșniciei. Alfa și omega se întâlnesc; „Să fie lumină” se împlinește prin „Să fie Frumusețe”. Pe icoana Sofiei putem contempla Frumusețea divină care mântuiește.

Negrăitul Împărăției, viziunea ei, covârșesc sufletul, făcând posibilă presimțirea luminii Zilei a Opta. Duhul Sfânt face să strălucească umanitatea lui Hristos, „sfeșnic de cristal” radiind toate culorile lumii de dincolo și icoană scânteietoare a Slavei Treimice.

Paul EVDokIMov, Arta icoanei, 2014


10. file de pateric

Patericul Lavrei Peşterilor de la kiev (Lavra

Pecerska) Pe malul drept al Niprului, pe două coline

înverzite, se întinde marea Lavră Pecerska, loc de pelerinaj vestit în întreaga lume. Lavra Pecerska sau Lavra Peşterilor este înscrisă ca ansamblu pe lista patrimoniului mondial al UNESCO. Pe o suprafaţă de 28 de hectare se află peste 100 deedificii, biserici de suprafaţă şi subterane, două peşteri cu moaşte de sfinţi, clopotniţe, fortificaţii, grote cu lungimea de peste 1000 de metri, muzee, chilii ale călugărilor, ateliere de pictură şi de croitorie pentru veşminte preoţeşti, Academia de Teologie, un Seminar teologic şi multe altele, toate acestea într-o armonie arhitectonică dominată de albul zidurilor, de cupolele aurite şi impregnată de sunetele celeste ale clopotelor şi de vocile fantastice ale corurilor.

cuviosul Efrem, episcopul de Pereghiaslav

Cuviosul părintele nostru Efrem se trăgea, ca şi fericitul Varlaam, dintr-un ales neam de boieri. Era unul dintre sfetnicii cei mai buni ai domnitorului Iziaslav.

Şi-a dorit şi el să se dedice exclusiv Domnului şi să ridice «jugul lui Hristos», intrând în viaţa monahală. A mers, deci la cuviosul Antonie şi cu lacrimi fierbinţi şi insistente rugăciuni i-a cerut să-l primească lângă dânsul la peşteri şi să-l tundă în cinul monahal. Cuviosul Antonie, văzând cu duhul luminat de Dumnezeu sinceritatea dorinţei sale cât şi viitoarea înaintare duhovnicească a respectuosului sfetnic, a dat ascultare cuviosului Nikon, să-l tundă în monahism.

Din păcate, vrăjmaşul diavol a turbat de furie, văzând creşterea sfintei obşti a călugărilor de la peşteri. L-a făcut, deci pe domnitorul Iziaslav să se înfurie pentru pierderea sfetnicului său drag şi să provoace mari neajunsuri monahilor, aşa cum am văzut în descrierea vieţii cuviosului Antonie şi a fericitului Nikon.

Când, cu ajutorul harului lui Dumnezeu această ispită a fost învinsă, fericitul Efrem, având conştiinţa că din cauza sa au fost provocate atâtea prigoane de la cel vrăjmaş, s-a dăruit cu un zel neîntrecut vieţii ascetice, rugăciunii, postului şi privegherilor, ca să mulţumească astfel lui Dumnezeu şi să învingă puterile întunericului. Era ascultător în toate faţă de cuviosul său părinte Antonie şi încerca să-i urmeze întru toate.

Odată, mai târziu, şi-a dorit foarte mult să meargă şi el să se închine la Sfintele Locuri şi la Constantinopol. Era însetat să vadă acele locuri în care trăiseră, se jertfiseră, propovăduiseră şi se sfinţiseră Sfinţii Apostoli, mărturisitorii, mucenicii, cuvioşii şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care cu exemplul lor înflăcăraseră sufletul său cu dulcea dorinţă a dobândirii sfinţeniei.

Cuviosul Antonie i-a dat cu bucurie binecuvântarea să meargă în această călătorie, deoarece prevăzuse duhovniceşte că intenţiile sale erau dintre cele mai curate.

Astfel s-a învrednicit fericitul Efrem să ajungă la Sfintele Locuri. S-a dus mai întâi să se închine la sfintele locaşuri ale Constantinopolului, la nenumăratele sale mănăstiri şi biserici. A ajuns apoi la Ierusalim, la maica Bisericilor, la locurile unde călcaseră picioarele Mântuitorului. S-a închinat la Sfântul Mormânt şi la Sfânta Peşteră a Naşterii. Se sfinţi intrând în binecuvântata apă a Iordanului. A vizitat apoi Tiberiada, Cana Galileii, Capernaumul şi Betania. A rememorat astfel duhovniceşte toate momentele evanghelice trăite de Mântuitorul în aceste minunate locuri.


Peste tot a întâlnit mari asceţi, diverşi monahi îmbunătăţiţi de la care a plecat cu bogate impresii şi poveţe duhovniceşti.

Întorcându-se la Lavra, cuviosul a adus cu sine, aşa cum am văzut şi mai sus, din porunca cuviosului Antonie, tipicul mănăstiresc şi canoanele vieţii monahale urmate de călugării de la Mănăstirea Studion de la Constantinopol. În baza acestui tipic s-a organizat apoi viaţa monahală a Lavrei Peşterilor şi a tuturor celorlalte mănăstiri de pe pământul rus.

Când pe la anul 1090 a trecut la cele veşnice Petru, episcopul de Pereghiaslav, prin voia Domnului a fost ales şi hirotonit în locul său, fericitul Efrem, a cărui faimă de monah virtuos, ascet şi duhovnicesc se răspândise pretutindeni. A fost hirotonit de Ioan, mitropolitul de Kiev.

Din momentul în care a primit harul arhieriei, acest ales slujitor al Domnului, nu numai că şi-a înteţit şi mai mult eforturile ascetice personale, dar a şi avut o grijă deosebită faţă de viaţa duhovnicească a păstoriţilor ce-i fuseseră încredinţaţi. Prin eforturile şi munca sa personală s-a zidit o mare biserică mitropolitană de piatră în cinstea Arhanghelului Mihail, în centrul oraşului Pereghiaslav. În afară de aceasta a reuşit să mai zidească o biserică mare, purtând hramul Sfântului Apostol Andrei, la porţile oraşului, cât şi multe alte biserici mai mici ce au împodobit pe rând cetatea. Din păcate, multe dintre acestea vor fi distruse de invaziile tătarilor de la începutul secolului al XIII-lea.

Cuviosul Efrem a fost prezent la aflarea moaştelor cuviosului Teodosie, aşa cum am văzut în paginile de mai sus. Curând, după aceasta a fost şi el chemat către locaşurile cereşti ale veşnicului Împărat.

Text cules de conf. Dr. Ing. Viorel PALEU

Despre numele dumnezeieşti

Pentru că Dumnezeirea este incomprehensibilă, va fi negreşit şi fără nume. Aşadar, prin faptul că nu cunoaştem fiinţa ei, să nu căutăm numele fiinţei ei, căci numele indică lucrurile. Dumnezeu este bun, şi pentru a ne impartaşi cu bunatatea Lui, ne-a adus de la neexistenţă la existenţă şi ne-a înzestrat cu facultatea cunoaşterii; cu toate acestea nu ne-a împărtăşit cu fiinţa Lui şi nici cu cunoştinţa fiinţei Lui. Căci este cu neputinţă ca firea să cunoască în chip desăvârşit o fire superioară ei. Dacă cunoştinţele sunt în legătură cu existenţele, cum se va putea cunoaşte ceea ce este mai presus de existenţă? Dar pentru ca să participăm cât de puţin cunoştinţei lui Dumnezeu şi să avem chiar o idee cât de slabă de El, Dumnezeu, din pricina bunătăţii Lui nespuse, a binevoit să fie numit prin acelea care sunt proprii naturii noastre. Prin urmare, întrucât Dumnezeu este incomprehensibil, este şi fără nume. Dar prin faptul că este cauza tuturora şi că are mai înainte în El raţiunile şi cauzele tuturor existenţelor este numit după toate existenţele şi după cele contrarii, spre exemplu: lumină şi întuneric, apă şi foc, ca să cunoaştem că fiinţa lui Dumnezeu nu este acestea, ci este mai presus de fiinţă şi fără nume. Şi prin faptul că este cauza tuturor existenţelor, este numit după toate cele cauzate.



11. Ştiinţă Şi credinţă

DIALOG ORTODOX

Energie, putere, informaţie, luminã, har

Unul dintre conceptele cele mai importante ale teologiei creştine este acela de Pronie sau Providenţã, pentru care un model ar putea fi acela al unui transfer de informaţie de la Dumnezeu cãtre Lume. Dar un transfer de informaţie implicã întotdeauna şi un “vehicul”, care poate fi de naturã tangibilã, ca de exemplu: hârtie de scris, tablou, sculpturã ş.a. sau intangibilã, cum ar fi: undã sonorã, câmp electromagnetic, flux luminos etc. În baza acestei idei, am putea înţelege cã şi transferul informaţional între Dumnezeu şi Universul creat de El trebuie sã aibã un astfel de suport, acesta fiind un model pentru ceea ce teologia creştinã numeşte Har, cuvânt care defineşte totalitatea Energiilor pe care Dumnezeu le oferã, ca dar de viaţã, omului dar şi întregii Sale creaţii1. Dar de viaţã pentru cã în absenţa acestei revãrsãri de bunãtate şi iubire, Universul, cu toate componentele sale, inclusiv omul şi toate fiinţele vii, ar fi un sistem perfect închis care, conform Legii a II-a a termodinamicii, ar fi supus destructurãrii sau distrugerii, a cãrei mãsurã este entropia2.

Sã remarcãm faptul cã aceastã formulare, care pare atât de ştiinţificã şi de departe de religie, se poate regãsi - desigur într-un limbaj propriu - în multe locuri din Biblie. Ca un singur exemplu, iatã ce spune Psalmistul: “Toate cãtre Tine aşteaptã ca sã le dai lor hranã la bunã vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna. Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunãtãţi. Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, toate se vor tulbura. Lua-vei lor duhul şi se vor sfârşi şi în ţãrânã se vor întoarce. Trimite-vei duhul Tãu şi toate se vor zidi şi vei înnoi faţa

pãmântului” (Psalmi 103, 28-31).Sã remarcãm faptul cã în limba românã,

verbul “a hrãni” provine de la slavul “hraniti” care înseamna a pãstra, a conserva, a menţine (DEX, 1998), adicã, în fond, a se opune distrugerii.

Desigur, ştiinţa şi teologia nu înţeleg exact acelaşi lucru prin energie3 - dar pe baza acestui concept, în particular în ceea ce priveşte energia ca suport al transmisiunii de informaţie, putem încerca o apropiere între modele aparent ireconciliabile. În acest sens, energia poate fi privitã ca punte în fluxul comunicãrii universale4, deci şi între Dumnezeu şi lumea creatã.

Astfel, ştiinţa defineşte energia - despre care toţi oamenii de ştiinţã recunosc cã nu prea ştiu ce este - ca fiind: “capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic, la trecerea dintr-o stare în altã stare datã” (DEX, 1998). Definiţia reflectã o abordare oarecum mecanicistã. Poate mai corect ar fi sã spunem cã energia este o mãrime fizicã ce mãsoarã capacitatea unui sistem de a modifica starea fizicã - de repaus relativ, de mişcare exterioara sau interioarã, de deformare etc. - sau chimicã, a unui alt sistem cu care interacţioneazã5 şi care în procesul interacţiunii se conservã.

Energia în sine nu poate fi nici pusã în evidenţã, nici mãsuratã. Ce putem evidenţia şi mãsura sunt diferite forme de transfer de energie între sisteme, denumite uzual forme de energie. Deşi incorect, acest termen este atât de rãspândit, încât îl voi folosi în continuare, cãci are calitatea de a fi mai uşor de înţeles.

Este interesant de menţionat cã asemãnarea între formula de calcul a entropiei informatice, definitã în 1948 de Claude Shannon, şi cea a


entropiei termodinamice, stabilitã de Ludwig Boltzmann prin 1875, i-a fãcut pe unii oameni de ştiinţã sã presupunã existenţa unei legãturi de fond între cele douã domenii, ei mergând pânã acolo încât sã considere teoria informaţiei ca fiind pur şi simplu un capitol particular al termodinamicii6. Adicã, informaţia ar putea fi privitã ca o formã particularã de energie, singurele traductoare, sau transductoare existente fiind creierele fiinţelor vii, mai ales cele umane. Din pãcate, pânã în prezent, aceastã legãturã nu a putut fi descrisã într-un mod sistematic şi coerent, de naturã sã conducã la un model consistent.

În parantezã ar mai trebui menţionat şi faptul cã matematicianul britanic Roger Penrose a introdus în 1979 noţiunea de entropie gravitaţionalã7, ceea ce deschide noi orizonturi în cercetarea legatã de aceastã mãrime şi de relevanţa ei.

Spre deosebire de ştiinţã, teologia înţelege prin energie acea posibilitate a unei fiinţe - în înţeles de naturã sau esenţã –, ca prin lucrarea sa, sã facã cunoscut modul sãu de existenţã ipostaticã8, ceea ce ne duce, din nou, cu gândul la energie ca suport de transport pentru informaţie. Ea constituie o posibilitate de a descrie relaţia între necreat şi creat, între Creator şi creaţia Sa, mai ales între Dumnezeu şi om.

Câteva explicaţii sunt necesare. În teologie, prin logos (cuvânt) este desemnat modul în care caracteristicile generale ale unei fiinţe se reveleazã într-o anumitã persoanã. Astfel, dacã inteligenţa, comunicarea verbalã, interesul pentru valorile spirituale şi altele asemenea sunt caracteristici ale întregii naturi umane şi care o deosebesc de cele ale tuturor celorlalte fiinţe, modul concret în care acestea se manifestã în fiecare dintre noi ne face sã fim persoane unice, inconfundabile şi irepeabile.

Asta înseamnã cã pentru a cunoaşte cu adevãrat o persoanã, nu este suficient sã o privim sau chiar sã o studiem amãnunţit şi direct.

Este necesar sã participãm la modul în care calitãţile generale ale firii umane se constituie în componente ale personalitãţii ei, adicã sã ne împãrtãşim de modul cum acel cineva trãieşte, iubeşte, suferã, se bucurã şi aşa mai departe. Iar acest lucru este posibil mulţumitã energiei, sau energiilor. Ca un exemplu, citind opera poeticã a lui Eminescu, îi poţi cunoaşte personalitatea cu mult mai bine decât studiind sute de pagini biografice scrise despre el. Astfel, poezia lui Eminescu reprezintã cuvântul sãu, adicã modul cum marele poet privea, simţea şi înţelegea. Iar operele sale tipãrite sau recitate constituie energiile prin care acest cuvânt ni se împãrtãşeşte. În consecinţã, opera cuiva, în sensul de ansamblu al lucrãrilor sale în înţelesul cel mai general, reprezintã logosul (cuvântul) sãu, care ni se poate împãrtãşi prin modalitãţile în care acesta capãtã o formã concretã, perceptibilã. În acest sens, poeziile lui Eminescu, scrise sau recitate, constituie energii care ne dezvãluie personalitatea sa în aceeaşi mãsurã în care proiectele materializate ale lui Anghel Saligny – unicate la vremea respectivã - constituie energii care ne dau posibilitatea cunoaşterii personalitãţii acestuia. Sigur, un proiect tehnic nu spune, în general, prea multe despre personalitatea autorului, în mãsura în care constã într-o simplã aplicare în practicã a unor “reţete”, formule şi proceduri cunoscute. Când, însã, este vorba despre opere de pionierat, aşa cum au fost construcţiile proiectate de Anghel Saligny, ele ne descoperã componente importante ale personalitãţii acestuia, legate de spiritul sãu întreprinzãtor, deschiderea faţã de nou, gândirea creatoare, respingerea conformismului arid, încrederea în forţele proprii, talentul organizatoric, capacitatea de analizã şi sintezã şi, în ultimã instanţã, chiar şi curajul sãu.

Modul cum ne împãrtãşim de aceste energii - emoţia artisticã în primul caz şi satisfacţia rezolvãrii unei probleme practice în al doilea caz -, deşi se realizeazã tot într-un mod personal, unic şi inconfundabil, nu face ca


logosul pe care-l descoperã sã fie “fãrâmiţat” într-o puzderie de pãrticele, atâtea câţi sunt cei care se împãrtãşesc din el, ci acesta rãmâne întreg, unitar şi indivizibil. Din acest punct de vedere, înţelegem cã energiile, care reprezintã o a treia componentã a oricãrei existenţe, diferitã de celelalte douã - fiinţã şi persoanã -, pot revela persoana respectivã, fãrã a se confunda cu fiinţa pe care, astfel, o descoperã.

Şi încã o precizare: energiile, indisolubil legate de lucrãrile pe care le determinã, “mişcã”. Adicã schimbã starea unui sistem, în toate înţelesurile pe care aceastã expresie le poate îmbrãca. O poezie a lui Eminescu “ne mişcã pânã la lacrimi”, în sensul cã trezeşte în noi emoţii artistice, cu atât mai puternice cu cât împreunã-trãirea cu Eminescu este mai puternicã, în vreme ce podul de la Cernavodã “ne mişcã” la modul cel mai concret, trecându-ne Dunãrea. Din acest punct de vedere, într-o expresie simplificatoare, energia reprezintã, în teologie ca şi în ştiinţã, capacitatea unui sistem – sau a unei persoane - de a schimba starea unui alt sistem, sau a unei alte persoane, cu care interacţioneazã sau, altfel spus, de a efectua o lucrare9.

Este important sã menţionãm cã Sfântul Maxim Mãrturisitorul fãcea distincţie între “energiile omogene” şi “energiile eterogene” în raport cu cel care le-a generat10. El arãta cã existã energii care se manifestã de o manierã omogenã, adicã de acelaşi gen, acelaşi caracter, aceeaşi calitate cu natura subiectului şi eterogene, care se manifestã prin intermediul unor naturi diferite de cea a subiectului care le activeazã. Ca exemplu, dacã vom asculta un poet recitând-şi poeziile, acest lucru va reprezenta o energie omogenã, cãci vocea omului este produsã în mod omogen cu natura sa. Dacã însã îi citim opera, mai ales când vorbim de cea tipãritã, avem de-a face cu o energie eterogenã, cãci hârtia şi cerneala, şi mai ales metodele prin care ele sunt fãcute sã poarte informaţia, sunt eterogene faţã de natura umanã.

Ca sã concretizãm puţin aceastã deosebire, cred cã ar trebui sã ne gândim la modul cum informaţia pe care cineva încearcã sã o transmitã altcuiva este “încãrcatã” pe un “vehicul” purtãtor. Astfel, atunci când vorbim faţã cãtre faţã cu cineva, undele sonore, care sunt unde de presiune ale aerului, sunt generate chiar prin organele noastre ale vorbirii: laringe, limbã, buze etc. În schimb, în cazul în care avem de-a face cu un text scris, mai ales unul tipãrit, încãrcarea informaţiei pe “vehiculul” purtãtor – hârtie, pânzã, culori ş.a. – presupune utilizarea unor dispozitive care sunt exterioare şi de altã naturã decât noi.

Şi mai bine se vede aceastã deosebire între energii, atunci când comparãm o convorbire între douã persoane faţã cãtre faţã, cu o convorbire la telefon. Dacã în primul caz energia purtãtoare de informaţie este energia sonorã generatã, cum arãtam, chiar de organele anatomice proprii ale interlocutorilor, în al doilea caz transportul informaţiei se face cu ajutorul undelor electromagnetice, generate şi prelucrate printr-un întreg complex de dispozitive exterioare şi de altã naturã decât ei.

Faţã de cele de mai sus, sã mai facem o remarcã. În cazul dialogului faţã cãtre faţã, atunci când folosim în comunicare energiile omogene, existã în mod implicit şi inevitabil o cale de reacţie imediatã. Chiar dacã interlocutorul nostru nu ne rãspunde efectiv prin viu grai, reacţia lui se dezvãluie prin multe elemente nonverbale, cum ar fi: mimica feţei, atitudinea şi mişcãrile corpului şi aşa mai departe. În cazul energiilor eterogene însã, reacţia este posibilã numai dacã existã o cale inversã de transmisiune, care nu mai depinde de noi şi care nu mai funcţioneazã întotdeauna în timp real.

Ajunşi în acest punct, sã vorbim şi despre energiile necreate, unul dintre conceptele fundamentale ale Ortodoxiei. Sã începem cu o analogie. Cum energiile omogene ale oamenilor au legãturã cu fluxul de aer reprezentat de respiraţia


sau rãsuflarea lor, numitã şi “duh” (DEX, 1998), energiile necreate, care sunt energiile omogene ale lui Dumnezeu, au legãturã cu lucrarea Sfântului Duh, aşa dupã cum ne învaţã dogmatica creştinã. În acest sens, deşi Tatãl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei Persoane diferite, Ele ipostaziazã diferitele atribute ale unei Fiinţei Unice şi sunt descoperite prin energiile necreate, care se manifestã de o manierã omogenã cu natura lui Dumnezeu. Astfel, aceste atribute pot fi cunoscute într-o oarecare mãsurã de om prin trãirea personalã datã de revelaţie. De asemenea, ele pot fi descoperite în firea oricãrei fãpturi omeneşti, mulţumitã chipului lui Dumnezeu dupã care acestea au fost create. Vorbind despre acestea, Sfântul Maxim Mãrturisitorul spune: “Vrând sã-L cunoşti pe Dumnezeu, sã nu cauţi raţiunile care sunt în El (cãci nu le va afla vreo minte omeneascã), dar nici pe ale altei existenţe de dupã Dumnezeu, ci cerceteazã-le pe cele din jurul Lui, atât cât se poate; de pildã, pe cele privitoare la veşnicie, nemãrginire, la bunãtate şi înţelepciune, ca şi pe cele privitoare la puterea creatoare, proniatoare şi judecãtoare a fãpturilor. Cãci acela este între oameni mare teolog, care aflã raţiunile acestora întrucâtva”11. Iar cel mai important dintre toate aceste atribute este iubirea Sa atotcuprinzãtoare, ipostaziatã în toate cele trei Persoane, modul fundamental de existenţã a Sfintei Treimi, cel care face ca Dumnezeu sã fie iubire (I Ioan, 4, 8).

Iatã deci cã, deşi nu putem sã-L cunoaştem pe Dumnezeu în Fiinţa Sa, putem sã-L cunoaştem în toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, împãrtãşindu-ne din energiile Sale necreate pe care El ni le trimite sub forma Harului Sãu. Şi dacã în acest fel putem sã-L cunoaştem, tot în acest fel putem sã şi comunicãm cu El, o parte dintre energiile necreate ce compun harul lui Dumnezeu constituind mijlocul prin care aceastã comunicare are loc. Altã parte dintre ele, cum ar fi Pronia cereascã, despre care am mai amintit, reprezintã lucrarea lui Dumnezeu prin care toate vietãţile sunt “hrãnite” şi pãzite: “Cel ce dã

hranã la tot trupul, cã în veac este mila Lui”, zice Psalmistul (Psalmi 135, 25).

Oricum, dacã o persoanã poate fi cunoscutã într-o mãsurã mai micã sau mai mare prin energiile sale eterogene, adicã prin opera sa, concretizatã în scrisori, cãrţi, tablouri, sculpturi, proiecte tehnice şi aşa mai departe, nimic nu se poate egala totuşi comunicarea directã cu ea, prin energiile sale omogene. Sã priveşti pe cineva în ochi, sã-i asculţi vocea cu toate secretele pe care le dezvãluie inflexiunile ei, sã-i simţi cãldura strângerii de mânã şi multe altele, toate acestea nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. În acest sens, dacã oricine Îl poate cunoaşte, şi încã foarte bine, pe Dumnezeu studiind Creaţia Sa - energiile Sale eterogene -, numai un mic numãr de aleşi, cei mai sfinţi dintre oameni, se pot ridica pânã la cunoaşterea lui Dumnezeu direct, prin energiile Sale omogene, concretizate în lumina necreatã pe care au vãzut-o apostolii Petru, Iacov şi Ioan pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-9). Iar uneori, atât prezenţa lor, cât mai ales, efectul lor este cât se poate de perceptibil, un exemplu fiind acela descris în pericopa evanghelicã a vindecãrii femeii cu scurgere de sânge, în care Mântuitorul spune: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine” (Luca 8, 46).

Asta nu înseamnã însã cã noi ceilalţi nu ne bucurãm de binefacerile acelor energii, “cãci Dumnezeu face sã rãsarã soarele şi peste cei rãi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Unii însã, în urma unei vieţi de sfinţenie şi prin practici isihaste, le pot percepe în mod real, ceea ce înseamnã cã Îl pot vedea pe El, nu în Fiinţa Sa, ci în Harul Sãu.

În acest sens, deşi sunt deosebite atât de Fiinţa lui Dumnezeu, cât şi de Persoanele Sfintei Treimi, deoarece dau posibilitatea cunoaşterii reale a Lui, energiile Sale sunt pentru noi, cu adevãrat, Dumnezeu. Ca sã înţelegem mai bine acest concept, sã ne referim la modelul


radiodifuziunii. Astfel, dupã ce am ascultat cu încântare, la radio, un concert interpretat de un mare artist, spunem cã ne-am bucurat de talentul şi mãiestria acestuia, când, în realitate, ne-am bucurat de undele radio care ni l-au adus în casã. Sigur, aici este implicatã o energie care este eterogenã faţã de artist, şi anume energia electromagneticã. Aşa ceva este necesar în lumea noastrã unde energia sonorã se propagã numai pe distanţe relativ scurte, energia electromagneticã fiind mult mai potrivita pentru transmisiile la distanţã mare. Ceea ce nu este însã necesar în cazul lui Dumnezeu, a cãrui “putere de emisie” este infinitã.

În continuare, dupã ce am vãzut în ce fel înţeleg ştiinţa şi teologia noţiunea de energie, sã ne referim puţin şi la informaţie. Sigur, Apostolii şi Sfinţii Pãrinţi nu foloseau aceastã noţiune, conceptul fiind dezvoltat abia în secolul al XX-lea. Ei intuiau însã existenţa sa şi o pomeneau implicit, de vreme ce vorbeau despre Sfânta Înţelepciune a lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 7; Efeseni 3, 10 ş.a.), ceea ce are o strânsã legãturã cu capacitatea de a deţine, prelucra, folosi şi transmite o mare cantitate de informaţie, infinitã în cazul Sãu.

Despre informaţie s-au scris o mulţime de lucrãri, acesta fiind un termen extrem de des întâlnit şi care are diferite înţelesuri, funcţie de contextul în care este folosit. Într-o definire aproximativã, se poate spune cã informaţia - despre care, de asemenea, oamenii de ştiinţã recunosc cã nu prea ştiu ce este – reprezintã fiecare dintre elementele noi în raport cu cunoștințele prealabile, cuprinse în semnificația unui simbol sau a unui grup de simboluri, cum ar fi: text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicație a unui instrument etc. (DEX, 1998) Ea constituie o reprezentare, o reflecţie şi o proiecţie a realitãţii prin intermediul unui set bine precizat şi structurat de simboluri, accesibile simţurilor şi raţiunii umane. Informaţia poate fi consideratã un factor ontologic primordial, ce stã la originea universului, alãturi de energie şi spaţiu-timp12.

Faţã de cele arãtate mai sus, trebuie sã înţelegem cã a comunica, în sensul cel mai larg, înseamnã a transmite informaţie între o sursã şi un utilizator, indiferent dacã este vorba despre informaţie verbalã sau non-verbalã. Comunicarea este guvernatã de nişte principii pe care tot Dumnezeu le-a fãcut, iar oamenii numai le-au descoperit. Şi dacã Dumnezeu le-a fãcut, El nu Se supune lor, dar Se foloseşte de ele. Ca urmare, eu sunt de pãrere cã şi comunicaţia între Dumnezeu şi lume în general şi între Dumnezeu şi oameni, în particular, deşi de o bogãţie fãrã seamãn, se face dupã aceleaşi principii dupã care are loc şi comunicarea între oameni. Este important de înţeles cã, indiferent de urmãrile procesului comunicaţional, de transmis se transmite numai informaţie purã. Sentimentele, emoţiile, trãirile sunt în noi, nu în canalul de transmisie. Dacã îi spui cuiva “te iubesc” sau “te urãsc”, ceea ce transmiţi reprezintã aproximativ aceeaşi cantitate de informaţie. Sigur, poţi mãri aceastã cantitate de informaţie cu câţiva biţi suplimentari, cuprinşi în cuvinte ca: “la nebunie” sau: “de moarte”. Dar ceea ce se întâmplã în continuare, se întâmplã în urma procesului de prelucrare a acelei informaţii în concordanţã cu imensa cantitate de informaţie care se aflã deja stocatã în memoria receptorului - în cazul fiinţelor vii, inclusiv cea afectivã -, cu care noua informaţie interacţioneazã, putând duce chiar la unele procese psiho-somatice: transpiri, lãcrimezi, tremuri şi aşa mai departe.

Aici trebuie sã ne oprim puţin pentru a lãmuri o aparentã contradicţie. Astfel, Pãrintele Rãzvan Ionescu spune: “Iubirea între doi oameni, departe de a fi un schimb de informaţie, este mai curând coeziune, participare reciprocã la realitatea interioarã a celuilalt, comuniune, împãrtãşire dintru celãlalt, în sens iconic, o imagine a iubirii dintre om şi Dumnezeu”13. Este greu sã nu fii de acord cu aceste cuvinte, numai cã lucrurile trebuie nuanţate puţin. În primul rând trebuie spus cã iubire, cunoaştere, comunicare şi comuniune sunt concepte diferite. Ele pot sã se


condiţioneze şi sã se potenţeze reciproc, dar nu se identificã. Astfel, cu cât doi oameni se iubesc mai mult, cu atât comunicã mai uşor şi au nevoie sã-şi transmitã mai puţinã informaţie ca sã înţeleagã, sã simtã, sã împreunã-trãiascã ceva. Pentru cei ce se iubesc, o simplã strângere de mânã poate spune mai mult decât zeci de cuvinte. Iar uneori nu este nevoie nici mãcar de atât. O simplã privire este suficientã. Oare câte pagini ne-ar trebui ca sã descriem dialogul mut ce a avut loc între Iisus Hristos şi Sfântul Petru şi ce a simţit fiecare dintre ei atunci când: “întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru; şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul Domnului [...]. Şi ieşind afarã, a plâns cu amar.” (Luca 22, 61-62). Aici nu este implicat strict procesul comunicaţional propriu-zis constând, dupã cum se vede, numai într-o privire, ci toţi cei trei ani şi jumãtate petrecuţi împreunã, cu toate bucuriile, tristeţile, grijile şi împlinirile lor. Şi, în special, cu imensa dragoste care îi lega între ei pe Iisus şi pe sfinţii Sãi ucenici.

Sã mai spunem cã “schimb de informaţie” nu este totuna cu “schimb de informaţii” şi cã o asemenea comunicare nu este un simplu transfer de date şi nu poate fi nici descrisã într-un mod algoritmic, nici mãsuratã, în sensul comparãrii cu un anumit etalon cantitativ, cu atât mai mult cu cât în procesul comunicãrii între oameni informaţia verbalã este completatã de o uriaşã cantitate de informaţie non-verbalã. Conteazã intonaţia vocii, expresia feţei, poziţia corpului, gesturile mâinilor şi multe, multe altele, toate simţurile, nu numai vãzul sau auzul, fiind implicate. Este motivul pentru care, de multe ori dorim sã vorbim faţã cãtre faţã cu cineva, iar nu la telefon sau, cu atât mai puţin, în scris.

Prin urmare, a te “împãrtãşi” de energiile cuiva, înseamnã, totuşi, a prelua de la el, cu ajutorul suportului purtãtor despre care am vorbit, o anumitã cantitate de informaţie, pe care sã o “prelucrezi” cu propria minte şi inimã, chiar dacã acest proces presupune modalitãţi care nu întotdeauna pot fi descrise într-un mod sistematic.

Cãci dacã biologii au reuşit sã punã în evidenţã anumite comportamente guvernate, de exemplu, de reflexele pavloviene, nimeni nu a gãsit încã un “algoritm” care sã descrie sau sã mãsoare ce simte un îndrãgostit faţã de iubita sa! Este, în fapt, deosebirea între comunicare – legãtura între minţi - şi comuniune – legãtura între suflete -.

Prin urmare, evident cã iubirea nu este un simplu “schimb de informaţie”, iar cunoaşterea nu constã doar în acumularea de date, cu atât mai mult cu cât, dupã cum spune preotul şi fizicianul Thierry Magnin: “existã mai multã informaţie în tot decât în suma pãrţilor.”14 Dar comunicarea, care nu trebuie sã se confunde cu efectele sale, implicã numai transmisie de informaţie, prelucratã în mod adecvat, în sensul cel mai larg al noţiunii. Iar uneori, cantitãţi extrem de mici de informaţie, pot declanşa procese de o complexitate şi de o forţã incredibile. Astfel, o simplã acţionare a unui comutator, care înseamnã o informaţie de numai un bit, poate face ca la o distanţã de câteva sute de kilometri sã porneascã procesul tehnologic extrem de complex al unei uzine. Asta se întâmplã însã pentru cã acea uzinã cuprinde, ea însãşi, o cantitate uriaşã de informaţie, inclusã în proiectul materializat care stã la baza realizãrii ei.

Şi între oameni, un rãspuns simplu, constând numai într-un da sau un nu, care înseamnã tot numai un bit de informaţie, poate face diferenţa între viaţã şi moarte, între fericire şi dezolare, între speranţã şi deznãdejde şi aşa mai departe. Cu condiţia însã ca sã existe în mintea şi în inima lor o cantitate de informaţie stocatã acolo în urma absolut necesarei comunicãri-comuniuni între ei, fãrã de care efectul acelui bit va fi nul.

(Endnotes)1 Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Editura Bizantinã, Bucureşti, 1996, p. 63.2 Nicolae Vladimir Dobre, De la credinţã la ştiinţã şi înapoi la credinţã, ediţia a doua, revãzutã şi adãugitã, Editura Sophia, Bucureşti, 2013, pp. 77-140

Dr. Ing. Nicolae DOBRE, București


3 David Bradshaw, Metafizica energiilor divine şi Schisma Bisericii, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2010.4 Adrian Lemeni (coord.) ş.a, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţã, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 322.5 Ion Simaciu, Despre energie şi masã, în Axioma, nr. 18, 2001.6 Mariana Beliş, Mecanismele inteligenţei, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1978, p. 55.7 John D. Barrow, Frank Tipler, Principiul Antropic Cosmologic, Editura Tehnicã, Bucureşti, 2001, p. 501.8 Christos Yannaras, op. cit., p. 59.9 Pentru apropierile posibile şi diferenţele inerente între abordarea teologicã şi cea ştiinţificã a noţiunii de energie, vezi şi: Adrian Lemeni (coord.) ş.a, op. cit., pp. 235-330. 10 Christos Yannaras, op. cit., p. 60, cu referire la Sfântul Maxim Mãrturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, pp. 349-350.11 Sfântul Maxim Mãrturisitorul, Cele douã sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupãrii Fiului lui Dumnezeu, în Filocalia, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 68.12 Ionuţ Isac, Perspective asupra realitãţii fizice, apud Mihai Drãgãnescu, Societatea conştiinţei, Institutul de Cercetãri pentru Inteligenţa Artificialã al Academiei Române, Bucureşti, 2007, p. 36.13 Adrian Lemeni şi Pr. Rãzvan Ionescu, Teologie ortodoxã şi ştiinţã, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 243.14 Ibidem, p. 268.

Despre Sfântul Duh. Demonstrare silogistică

Cuvântul trebuie să aibă şi Duh, căci şi cuvântul nostru nu este lipsit de duh. La noi, însă, duhul este străin fiinţei noastre. El este tragerea şi darea afară a aerului, care intră şi iese pentru menţinerea corpului, în timpul vorbirii, duhul ajunge glasul cuvântului, dând la iveală în el insuşi puterea cuvântului. Dar cu privire la firea dumnezeiască cea simplă şi necompusă, trebuie să mărturisim cu cucernicie existenţa Duhului lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie Cuvântul lui Dumnezeu inferior cuvântului nostru. Dar nu este lucru cucernic să gândim că Duhul lui Dumnezeu este ceva străin, introdus din afară în Dumnezeu, după cum este la noi, care suntem firi compuse. Ci, după cum atunci când am auzit de Cuvântul lui Dumnezeu nu am socotit că este neipostatic, nici că rezultă prin învăţătură, nici că se exteriorizeaza prin voce, nici că se răpândeşte în aer şi se pierde, ci că are o existenţă proprie, că are voinţa liberă şi că este activ şi atotputernic, tot astfel şi când am fost învăţaţi despre Duhul lui Dumnezeu, care însoteşte Cuvântul şi face cunoscută activitatea Lui, noi nu gândim că este o suflare neipostatică. Căci dacă s-ar înţelege Duhul, care este în Dumnezeu, după asemănarea duhului nostru, s-ar înjosi măreţia firii dumnezeieşti. Din contra, noi gândim că Duhul lui Dumnezeu este o putere substanţială, care există într-o ipostasă proprie ei însăşi, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul şi îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu, în care există, şi de Cuvântul, pe care îl însoteşte, şi nici nu se pierde în neexistenţă, ci există în chip substanţial după asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mişcător, activ, voieşte totdeauna binele, şi in orice intenţie a Lui puterea coincide cu voinţa, este fără de început şi fără de sfârşit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvântului.



12. CONŞTIINŢA ROMÂNEASCĂ

Patriarhul Justinian: „Amintiri”

Bibliografia privind istoria bisericească a românilor după ultima conflagrație mondială a sporit sensibil în ultimii ani, atât ca bază documentară, cât și sub unghiul analizelor de conținut1. Memorialistica ocupă, în acest cadru, un loc aparte, furnizând anume date utile despre cler, ca și despre mireni. Textele în cauză dezvăluie aspecte neștiute de ordin biografic sau instituțional, cu preocuparea de a pune în lumină mai ales elemente de continuitate a vieții noastre spirituale.

De curând, a apărut, într-o nouă ediție, cu note și comentarii adecvate, volumul de Amintiri, scris de Patriarhul Justinian Marina, cu intenția expresă de a-și defini „apostolatul social” prin raportare la contextul vremii, nespus de complex și aporetic. Actor și martor de prim ordin al acelui timp, Patriarhul Justinian avea chiar obligația să prezinte acel context, asupra căruia s-au aplecat, între timp, destui autori. Lista acestora, inerent selectivă, sporește continuu, îmbogățind cunoașterea unui domeniu inepuizabil prin însăși natura lui. Locul proeminent pe care îl deține Patriarhul Iustinian în istoria postbelică motivează interesul multor analiști, cu un temei documentar tot mai amplu.

Născut aproape odată cu secolul, la 22 februarie 1901, stins din viață îndată după marele cutremur, la 26 martie 1977, Justinian Marina (Ioan după botez) și-a suprapus oarecum biografia peste trei sferturi din acel „veac al extremelor”, cum au convenit unii istorici să-l numească. Seminarul ortodox din Râmnicu Vâlcea și Facultatea de Teologie din București i-au asigurat o competență în domeniu, pe care a știut să o fructifice, ca învățător mai întâi, apoi ca

preot și arhiereu, cu misiuni importante în viața Bisericii Ortodoxe.

Simpatiile politice de stânga și unele „întâmplări” de la finele conflagrației mondiale, bine cunoscute astăzi, i-au permis să joace un rol aparte în perioada postbelică. La 30 iulie 1945, era arhiereu-vicar al Mitropoliei din Iași, la 24 mai 1948 ajungea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, pe care a păstorit-o apoi până la moarte, în anul marcat de mari convulsii, 1977, adică peste trei decenii, puse de el însuși sub semnul unui „apostolat social” de înaltă vocație.

În intervalul menționat, deloc uniform și deloc agreabil pentru societatea românească, în ansamblu, arhiereul misionar a căutat mereu soluții de salvgardare a clerului și a enoriașilor cu mijloacele disponibile, ocupându-se, între altele, de un nou Statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, publicând cărți de cult, „legiuiri bisericești”, o nouă versiune a Bibliei, traduceri din marea literatură teologică etc. Lui i se datorează, în bună măsură, reorganizarea


învățământului de specialitate, grija de a forma un cler competent în domeniu și sensibil la nevoile comunității. Legăturile cu lumea ortodoxă din afară l-au preocupat în chip firesc, cultivându-le abil și competent, cu ajutorul unor teologi mai tineri, precum Valeriu (Bartolomeu) Anania, Nicolae Corneanu, Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, ajunși ei înșiși arhierei eminenți. Vasta lui operă se regăsește, masivă, coerentă, în seria de autor Apostolat social, ajunsă între timp o sursă de informații și analize de neînlocuit pentru anii respectivi2.

Misiunea Patriarhului, deloc ușoară, a fost să adapteze Biserica la realitățile social-politice din România postbelică, realități ce impuneau mari sacrificii din partea clerului, ca și a populației în ansamblu. Meritele lui, de arhiereu devotat și de păstor într-o epocă de restriște, au fost luate în seamă de cei apropiați, ca și de spiritele capabile a discerne între Cezar și Dumnezeu, între potestas și auctoritas, între secular și metafizic, binomuri mereu actuale de-a lungul istoriei. Pledând pentru un apostolat social bine temperat, el a fost în măsură să afle mereu răspunsuri valabile la atâtea probleme ce păreau fără soluție, suportând judecăți adesea nedrepte și etichete false, cu speranța că va duce astfel corabia la liman.

Dimensiunea canonică a activității sale, ca și cea de administrare a „teritoriului” alcătuiesc un ansamblu coerent și longeviv, la care se poate apela mereu cu folos. „Dârz în înțelepciune și înțelept în dârzenie, vizionar al vremurilor noi, deschis prefacerilor sociale și credincios tradițiilor sfinte, veghetor de zi și de noapte, muncitor cu timp și fără timp, aspru în cumpăna gândului, prompt în hotărârea lucidă, iscusit al dilemelor, sclipitor în intuiții”, astfel îl prezintă un apropiat de înalt prestigiu, Mitropolitul Bartholomeu, care l-a cunoscut în clipe grele și i-a stat mereu aproape3.

Teologul Mircea Păcurariu, marele istoric al Bisericii Ortodoxe Române, autor de studii, monografii, sinteze în domeniu, a ajuns

la concluzia că „timp de 29 de ani, patriarhul Justinian a desfășurat o rodnică și multilaterală” activitate în slujba Bisericii și a Patriei, activitate care-l așază printre figurile reprezentative ale Ortodoxiei și ale ecumenismului contemporan”4. Este o concluzie deplin asumată și de un eminent istoric de profesie, regretatul Florin Constantiniu, într-un omagiu postum, din care se cade a reține constatarea că, optând pentru „o modalitate de conviețuire” cu regimul instalat de sovietici, Patriarhul a izbutit să-și apere „turma” în câteva aspecte esențiale, deja semnalate de exegeți, aspecte ce se reflectă și în amintirile arhiereului, definind repere acum la îndemâna celor interesați5.

Personal, având ocazia să cunosc destui preoți ortodocși în recluziune, spre finele anilor ’60, am putut sesiza, direct, asemenea aspecte, încă nedestul puse în valoare până azi. Volumul memorialistic rămas de la Patriarhul Justinian e încă un suport restitutiv și un îndemn la autodepășire continuă.

(Endnotes)1 Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române, Amintiri, ediție, studiu introductiv și note de Remus Rus și Dorian-Demostene Iancu, ed. a II-a revăzută, București, Ed. Enciclopedică, 2015, 209 p.

2 Justinian (Marina), Apostolat social, 12 vol., București, 1948-1976.

3 Apud Patriarhii României. Evocări omagiale, Basilica, 2015, p. 22.

4 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune, 1981, p. 463. Vezi și idem, Dicționarul teologilor români, ed. II, București, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 273-274.

5 Acad. Florin Constantiniu, Omagiu Patriarhului Justinian, în vol. Amintiri. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. cit., p. 11-19.

Acad. Alexandru ZUB


13. pagini de iStorie

Relatările arhidiaconului sirian Paul de Alep despre

obiceiurile românilor cu ocazia sărbătorilor religioase în secolul al

XVII-lea Paul de Alep este una dintre cele mai importante surse de cunoaștere ale practicii liturgice ortodoxe din spațiul românesc medieval. Pentru a înțelege însă valoarea relatărilor sale și contextul în care acestea au fost elaborate, trebuie să aflăm câte ceva despre biografia acestuia. Educația primită și mediul cultural în care s-a format și a trăit acesta, evenimentele la care a participat și-au pus desigur amprenta asupra viziunii sale despre lumea din jur precum și asupra lupei cu care a privit spațiul românesc în timpul călătoriei sale. Știm despre Paul de Alep că era cleric, că a crescut la Alep, într-un mediu cultural complex în care se împleteau influențe ale călugărilor melchiți cu cele ale misionarilor catolici. Printre evenimentele la care a asistat în tinerețe se numără vizita făcută la Alep de către sultanul Murad al III-lea (1623-1640) în anul 1639. De asemenea, în anul următor l-a însoțit pe patriarhul Antiochiei, Eftimie al III-lea de Chios (1634-1647) în călătoria acestuia de la Alep la Hama. Apoi, în timpul pelerinajului întreprins alături de tatăl său la Ierusalim a avut ocazia să vadă Damascul și Locurile Sfinte. A devenit apoi arhidiacon de Damasc, Alep și al tuturor țărilor arabe, îndeplinind și rolul de secretar al patriarhului Antiochiei, Macarie. În această ultimă calitate, Paul de Alep l-a însoțit pe patriarh într-o călătorie având scopul de a strânge un ajutor financiar în sprijinul ortodocșilor pe care-i

păstorea1. Această călătorie a durat aproape șapte ani (1652-1659) și a inclus vizitarea Moldovei și a Țării Românești, printre altele. Încurajat de faptul că Vasile Lupu plătise datoriile patriarhiei de Constantinopol în valoare de 2.048.000 aspri (echivalentul a 634.880 gr. argint fin)�, patriarhul Macarie și însoțitorul său Paul de Alep au vizitat mai întâi Moldova. Aici au avut nenorocul de a asista la o serie de momente sângeroase care au marcat sfârșitul domniei lui Vasile Lupu. De asemenea, în Țara Românească, moartea evlaviosului domn Matei Basarab a zdruncinat pentru o vreme speranța într-un ajutor financiar. Noul domn muntean, Constantin Șerban a oferit totuși un ajutor financiar. Din Țara Românească, patriarhul Macarie și însoțitorul său au trecut înapoi în Moldova, luând apoi drumul Kievului și al Moscovei, unde au fost bine primiți și au rămas vreme de doi ani. La întoarcerea din Rusia, în anul 1656, cei doi au trecut din nou prin Moldova și Țara Românească, prilej pentru a observa noua stare de lucruri în plan politic. În spațiul de la sud de Carpați au asistat la mazilirea domnului Constantin Șerban, acuzat de sprijinirea principelui Transilvaniei Gheorghe Rákóczy II (1648-1660) în timpul conflictului cu Polonia. O dată cu înscăunarea noului domn muntean Mihnea al III-lea (1658-1659), patriarhul Macarie a primit promisiunea unui sprijin financiar pentru credincioșii pe care-i păstorea. Atmosfera politică agitată și nesigură l-a determinat în cele din urmă pe patriarh să părăsească principatul muntean la sfârșitul anului 1658, îndreptându-se spre Damasc, unde au ajuns în primăvara anului următor. După întoarcerea la Alep, pe baza

1 Informațiile biografice sunt extrase din introducerea realizată de Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru la partea dedicată lui Paul de Alep în volumul VI din seria Călători străini despre Țările Române, București, 1976.


notițelor făcute în timpul acestei lungi și agitate călătorii, arhidiaconul Paul a pus în scris relatarea celor văzute și întâlnite de-a lungul celor șapte ani. Analiza textului care s-a transmis până la noi arată un interes al autorului pentru evidențierea obiceiurilor religioase ale populațiilor din răsăritul Europei. Mai important de atât, relatările sale indică un ascuțit simț al observației, descrierile fiind presărate cu numeroase detalii, care se dovedesc importante în reconstituirea atât a evenimentelor politice din spațiul românesc la jumătatea secolului al XVII-lea cât și a atmosferei și obiceiurilor existente aici. Amănuntele privind slujbele religioase la care a participat sunt valoroase pentru istoria cultului și practicii liturgice din spațiul nostru în evul mediu și perioada premodernă. Paul de Alep descrie obiectele de cult și așezămintele religioase, prezintă diverse legende în legătură cu întemeierea acestora, dar descrie și casele țăranilor sau ale boierilor și domnitorului, veșmintele locuitorilor, obiceiurile și ceremonialurile de nuntă și înmormântare, praznicele și pomenile, sărbătorile religioase ori reproduce informații de natură economică. Totodată, ne lasă informații despre biblioteca postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mărgineni ce adăpostea o serie de manuscrise grecești rare și foarte valoroase. Dintre acestea, Paul de Alep a fost atras de o compilație (Cartea psalmilor) alcătuită de sfântul Nicetas, mitropolitul Siriei, în total 300 de pagini in folio, la cel mai mare format existent în epocă. Diaconul a obținut acceptul postelnicului de a copia această lucrare unicat, copie pe care a dus-o apoi la Alep2. Însoțindu-l pe patriarhul Antiohiei la toate evenimentele religioase, Paul de Alep a avut ocazia să vadă și să descrie în detaliu bisericile și mănăstirile atât din Moldova cât și din Țara Românească. Printre primele edificii religioase văzute în Moldova la Iași s-a aflat biserica Sf. Sava (fusese reclădită de marele postelnic 2 N. Iorga, Vasile Lupu ca următor al împăraților de răsărit în tutelarea patriarhiei de Constantinopole și a Bisericii Ortodoxe, București, 1914, p. 10, 13.

Ianache Caragea), ocazie cu care el descrie tâmpla bisericii, policandrul precum și serviciul religios. Astfel, policandrul ”este alcătuit din douăzeci și patru de bucăți aurite; în interiorul lui se află un altul, mai mic, în formă de sferă”. Descrierea continuă cu iconostasul: ”În toate bisericile din această țară "Moldova, n.m", tâmpla este împărțită în trei părți: partea de deasupra ușilor altarului cuprinde toate sărbătorile Domnului nostru, cea de deasupra acesteia cuprinde chipul Domnului îmbrăcat cu sakkos și cu coroana pe cap, așezat pe un tron, având la dreapta și la stânga sa pe apostoli în picioare; dar întotdeauna chipul Sf. Pavel e la stânga sa și acela al Sf. Petru la dreapta sa, iar Maica Domnului și Sf. Ioan sunt împrejurul lui Iisus Hristos. Deasupra acestei părți, la mijloc se află chipul Sf. Treimi cu profeții de fiecare parte și cu crucifixul deasupra tuturor”1. Sirianul Paul a fost impresionat de mănăstirea Golia despre care ne spune că avea nava centrală construită în întregime din marmură albă; laudă de asemenea iconostasul pe care îl considera ”realizarea incomparabilă a unui pictor îndemânatic (...) lucrările sale sunt mai frumoase și mai artistice decât cele cretane”. Biserica deținea și o icoană a Maicii Domnului foarte veche, ferecată cu aur de către doamna țării, după ce fiul ei, voievodul Ștefan se însănătoșise după o boală grea. Sfeșnicele din fața ușilor altarului fuseseră și ele aduse din afara Moldovei, de la Danzig. Picturile altarului erau realizate cu foiță de aur, la fel și chipul Mântuitorului de pe cupola chorosului2. Același inventar găsea și la biserica Trei Ierarhi, doar că policandrul cel mare era compus din 16 bucăți iar cel din interiorul său avea formă de ”tambur stelat”. În fața ușilor altarului, Paul de Alep vedea tot patru sfeșnice de aramă ”fără seamăn prin desenul și lucrătura lor” precum și două sfeșnice mari de argint, confirmând aserțiunea lui de mai sus în legătură cu modul de organizare a interiorului bisericilor moldovenești. Icoanele de la Trei Ierarhi fuseseră lucrate la Moscova și ferecate în aur și argint4.


Diaconul sirian a fost impresionat de cele văzute aici, precizând că ”sfeșnicele sale de argint, vălurile sale, brodate toate cu aur și mărgăritare, veșmântele, patrafirele, stiharele, potirele, candelele și toate vasele sale sunt neprețuite”3.

Tot la Trei Ierarhi a avut ocazia să vadă moaștele sfintei Parascheva care fuseseră aduse de la Constantinopol și pentru care Vasile Lupu dăduse suma de 468.000 aspri (145.080 gr. argint fin)5. Alte icoane valoroase aduse de la Moscova se găseau și la mănăstirea Galata, una reprezentând pe Sf. Dimitrie iar cealaltă pe Sf. Gheorghe4.

În afară de Moscova și Danzig, o altă sursă de proveniență a mobilierului bisericesc era reprezentată de Constantinopol, de unde fuseseră aduse jilțurile de la Trei Ierarhi destinate mitropolitului și domnului, lucrate din chiparos și abanos5.

În cadrul relatării lui Paul de Alep găsim mai multe referiri la colivă și alte bucate care erau aduse în biserică în timpul slujbelor. Aflăm astfel că la jumătatea secolului al XVII-lea, coliva se făcea cu miere, o resursă care se găsea din abundență în Moldova, fiind chiar exportată sau trimisă la Constantinopol pentru bucătăria sultanului6. La sărbătoarea celor Trei Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan, au fost tămâiate în biserică ”darurile așezate în farfurii și în cănile de vin, colivele cu miere” care fuseseră trimise de domnul Moldovei, Vasile Lupu și soția acestuia7. În alt loc, diaconul sirian menționa tăvile cu ”colivă în fel de fel de culori și desenuri și flori frumoase”, pe care preoții o slujeau pentru sufletul răposatului și apoi era împărțită alături de vin, pâine și sare8.

Prezent de sărbătoarea celor patruzeci de mucenici la Iași, Paul de Alep relata despre

3 Călători străini despre Țările Române, vol. VI, București, 1976, p. 186.4 Ibidem, p. 34.5 Ibidem, p. 41-42.6 Ibidem, p. 50.7 Ibidem.8 cf. C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, ed. îngrijită de Dinu C. Giurescu, București, 2007, p. 79.

obiceiul de a aduce la biserică ”o mulțime de pâini mici, rotunde, pâine obișnuită, turte și colaci de toate formele” precum și colivă9.

Totodată, el ne furnizează informații privind alimentația de post; astfel, domnul trimisese patriarhului Antiohiei în timpul Postului Mare untdelemn, limonadă, caracatițe uscate, orez, fidea, linte, năut, bob, fasole și mazăre10.

În perioada în care s-au aflat în Moldova, patriarhul Antiohiei și arhidiaconul său au avut ocazia de a asista la mai multe sărbători religioase, prilej pentru a descrie obiceiurile practicate aici. Astfel, de Paști au fost aduse la biserică ”multe tăvi pline cu ouă vopsite și încondeiate și de culori felurite”, dar și cozonac, pe care Paul de Alep îl numea ”pâine cu unt topit” ori carne; acestea au fost binecuvântate și apoi împărțite celor prezenți11. Prilejuindu-se sărbătorirea Paștilor în perioada în care se afla în Țara Românească însoțindu-l pe patriarh, Paul de Alep completa cele descrise mai sus cu privire la obieciurile din Moldova spunând: ”copiii nu au încetat toată noaptea să bată toaca din lemn și din aramă, după obiceiul lor, pentru că oamenii nu dorm deloc în timpul acestei nopți de Paști. Copiii din fiecare mahala12 și din fiecare uliță se adunau la mănăstirea sau la biserica din mahalaua lor, aprindeau focuri în curte, se veseleau zgomotos și trăgeau clopotele până la al șaselea ceas din noapte”13. În joia de după Paști se organiza o procesiune în afara orașului la care participau preoți cu icoane și prapori dar și domnul însoțit

9 Călători străini despre Țările Române, vol. VI, p. 52.10 Ibidem, p. 50.11 Zahărul obținut din trestie era adus din import și mult mai scump (a fost numit multă vreme ”aurul alb”), așadar inaccesibil multora dintre locuitori iar cel obținut pe cale industrială din sfecla de zahăr a fost produs pentru prima oară la noi în prima parte a secolului al XIX-lea. Ceva mai des menționat de documente în spațiul românesc era zahărul candel care constituia o delicatesă, accesibilă elitei și făcea uneori obiectul unor daruri primite de domn (însuși patriarhul Antiohiei dăruiește lui Vasile Lupu 2 cutii de zahăr candel, v. Ibidem, p. 37).12 Ibidem, p. 36.13 Ibidem, p. 290.


de oșteni14. Cu ocazia sărbătoririi Sf. Ilie se aduceau flori și busuioc pentru împodobirea bisericii dar mai ales ”s-au adus tăvi încărcate cu fructe proaspete, pepeni, castraveți, prune, mere, pere și cireșe”15. Impresionează în acest pasaj includerea castravetelui printre fructe, abordare corectă din punct de vedere științific, întrucât castravetele este inclus în mod arbitrar astăzi în rândul legumelor. Pe de altă parte, trebuie remarcată lipsa de reticență a locuitorilor Moldovei în a consuma castraveți, în contextul în care, cam în aceeași perioadă, în Anglia castravetele făcea obiceiul unor studii publicate în reviste cu preocupări medicale care atrăgeau atenția asupra bolilor la care se expun cei care ar consuma legume crude16. Trecând în Țara Românească, cei doi călători au putut vedea o serie de practici asemănătoare celor din Moldova cu ocazia sărbătorilor religioase, fapt menționat cel mai adesea de Paul de Alep care a putut constata asemănări ale obiceiurilor din cele două țări. În Țara Românească asista la ”spectacolul” tăierii porcilor în ajunul Sf. Ignatie, la obiceiul organizării unei vânători în ajunul Crăciunului din ale cărei roade se dădea o masă domnească precum și la acela al schimbului de daruri între domn și boieri cu ocazia Crăciunului. Astfel, cu trei zile înainte de această sărbătoare, boierii aduceau domnului daruri iar în ziua de Crăciun, acesta le dăruia la rându-i veșminte17. De Bobotează exista pe de o parte obiceiul ca fețele bisericești, de la preoți și diaconi la călugări să meargă la domn, la mitropolit și apoi la casele marilor dregători pentru a le stropi cu agheasmă iar pe de altă parte, cântăreții cu tobe, fluiere și trâmbițe să meargă pe la marii boieri pentru a face urări și a se bucura de sărbătoare17. Această atmosferă l-a impresionat pe diaconul sirian care aprecia ușor exagerat că ”Măreția, solemnitatea și bucuria publică pe care le-am văzut manifestându-se de Bobotează 14 Ibidem, p. 66.15 Ibidem, p. 61.16 Ibidem, p. 80.17 Este vorba despre mahalalele, adică cartierele orașului Târgoviște.

la români nu le-am văzut nici auzit nicăieri, nici chiar la regii creștini”18. Un spațiu larg a rezervat Paul de Alep descrierii riturilor de trecere la români, botez, nuntă și înmormântare. Astfel, el observa faptul că slujba botezului era una mare și făcută cu mare cheltuială, nașul dăruind lumânări mari bisericii și împărțind alte lumânări celor prezenți la ceremonie19. Nunta se anunța prin prezența unor ramuri de copaci, probabil brazi, care erau așezate la intrarea în curtea unde se organiza ospățul dar și pe marginea drumului până la biserica unde se celebra cununia. Simbolistica bradului ca arbore peren îi era cunoscută și a fost relatată ca atare de Paul de Alep. La biserică se așternea un covor sub picioarele tinerilor; nașul se așeza lângă mire iar nașa lângă mireasă, a căreia față era acoperită cu un voal în timpul ceremoniei. Celor prezenți în biserică li se împărțeau ”zaharicale cu migdale și stafide, cofeturi și jimblă” (pâine). La sărbătoarea organizată la sfârșitul ceremoniei religioase, ginerele și mireasa aveau grijă ca oaspeții să fie bine serviți; de asemenea, se împărțeau marame tuturor celor prezenți iar aceștia făceau daruri tinerilor căsătoriți (fie bani, fie bunuri precum boi, oi, porci, cai, țigani robi)20. Patriarhul a avut ocazia să participe și chiar să oficieze slujba căsătoriei domnului muntean Constantin Șerban cu Nedelea (Kiriaki). Și în cadrul acestei ceremonii au fost aruncate deasupra participanților ”nuci, cofeturi, dirhemi și dinari”21. Asistând la o înmormântare în Moldova, el povestește că după ce au fost cântate rugăciunile pentru morți, patriarhul a spus molitva de dezlegare și rugăciunea pentru iertarea păcatelor iar în final a stropit trupul cu agheazmă. După serviciul religios, familia celui mort a organizat un parastas: ”s-a pus o masă mare cu tot felul de bucate, apoi colivă și vin și am împărțit lumânări

18 Ibidem, p. 128-129.19 Ibidem, p. 130.20 Ibidem, p. 96.21 Ca urmare a acestei campanii, timp de o bună perioadă de timp, în Anglia castravetele a fost scos din alimentația oamenilor și folosit doar pentru hrana vacilor.


mari la toți cei de față”. S-au cântat apoi troparele morților iar cei prezenți au fost tămâiați. La sfârșitul slujbei a fost împărțită colivă iar ”după praznic, fiul răposatului a împărțit o pomană celor de față pentru că acesta e obiceiul în țara Moldovei și în Țara Românească și aceasta este datina parastasului”22. Un alt obicei sesizat de diaconul sirian era acela ca îngroparea mortului să se facă după două sau trei zile iar acesta să aibă fața descoperită și o icoană pusă pe piept; se descrie și obiceiul aprinderii lumânărilor zi și noapte în jurul mortului precum și faptul că preoții vin la căpătâiul acestuia pentru a citi din Evanghelie. Convoiul de înmormântare era precedat de preoți purtând lumânări. În biserică ”este obiceiul ca soția, copiii și rudele mortului să stea în genunchi sub evanghelie în timpul citirii pericopei” iar ”două rude sau prieteni ai mortului stăteau în picioare de amândouă părțile împărțind adunării întregi câte o pomană ca pentru săraci, învelită în foi de hârtie sau în basmale cusute”24. La cele descrise mai sus, Paul de Alep adăuga în descrierea unei înmormântări din Țara Românească faptul că ”bărbații, rude ale răposatului, au obiceiul să rămână cu capul descoperit timp de cincisprezece zile”22. O altă ocazie de a descrie în detaliu obiceiurile de înmormântare ale românilor s-a ivit o dată cu moartea domnului Țării Românești, Matei Basarab, la 9 aprilie 1654. Trupul acestuia ”era acoperit în întregime până la picioare cu un giulgiu de saten alb cu o cruce în foi de aur” și de jur împrejur erau aprinse lumânări. Deși anterior, Paul de Alep spunea că fetele și femeile se comportă cu mare reținere și demnitate la înmormântare, fără să bocească zgomotos23, de data aceasta, durerea pierderii domnitorului se exprimă prin plânsete și bocete ale soțiilor de boieri24. Și de data aceasta s-au împărțit ”pomeni bogate, în basmale”25, cel mai probabil bani prinși în acestea. Cu altă ocazie, la moartea Bălașei, soția lui Constantin Șerban, domn al Țării Românești și succesor al 22 Ibidem, p. 108-109.23 Ibidem, p. 115.24 Ibidem.25 Ibidem, p. 291.

lui Matei Basarab s-a făcut praznic bogat și au fost împărțite săracilor pâine, blide cu mâncare și vin. Obiceiul a fost repetat la pomenirea de nouă zile26. În alt loc se descrie parastasul ținut de o familie boierească, pentru care au fost tăiați 4 boi și 50 de oi și s-au copt multe pâini; pe mesele acoperite cu pânză de in ”au așezat pâinea în jimble mari întregi și pe fiecare jimblă au pus o bucată de carne”. Și mai adaugă sirianul Paul de Alep: ”Căci este obiceiul în toate țările acestea ca, atunci când se răspândește zvonul despre o veselie sau o întristare, adică despre o nuntă sau o înmormântare, lumea din satele vecine să vină la praznic”27. Diaconul s-a interesat și de modul în care se organizau înmormântările pentru locuitorii săraci, prilej de comparație cu evenimentul descris mai sus. Astfel, precizează el că ”nu numai cei bogați fac pomeni în chipul arătat, ci și săracii; când le moare cineva din familia oricăruia dintre ei, îl însoțesc la mormânt cu colivă și pâine. Și după ce îl îngroapă, le împart celor de față ca să se roage pentru iertarea lui”28. Cele prezentate în rândurile de mai sus reprezintă doar o mică parte din multitudinea de aspecte ale vieții nu numai bisericești dar și laice din Țările Române pe care le relatează sirianul Paul de Alep. Textul său reprezintă o sursă bogată de informație pentru evenimentele petrecute în Țara Românească și Moldova către jumătatea secolului al XVII-lea. Unele dintre informații sunt confirmate și de alte surse de epocă, fie cronicari, fie diverși călători care au trecut prin spațiul românesc în aceeași perioadă. Dincolo de unele inexactități sau de exagerări determinate fie de atașamentul pentru unul sau altul dintre domnii pe care îi vizitează, fie de imaginația sa de oriental, relatarea de călătorie scrisă de Paul de Alep constituie un valoros punct de reper pentru multe dintre reconstituirile de epocă.

conf.Univ. Dr. Florentina NIțU, București

26 Ibidem, p. 210-211.27 Ibidem, p. 237.28 Ibidem, p. 71-72.


14. in memoriam

Profesorul costin MurgescuCostin Murgescu s-a născut la 27 octombrie

1919 la Râmnicu Sărat. Viitorul economist a fost fiul lui Ion C. Murgescu, ofițer superior al Armatei Române. Tânărul Costin Murgescu, ca mulţi alţii din generaţia lui, a fost interesat inițial de filozofia dreptului cu toate ramurile ei: analitică, sociologică şi teoretică, motiv pentru care a făcut studii la facultatea de drept a Universității din București. În activitatea publicistică a demarat în calitate de critic literar, cu un eseu despre viața literară și artistică de la Balcic. În aceeaşi perioadă, tânărul Costin Murgescu a scris o interesantă lucrare cu subiect istoric, despre procesul semnatarilor Memorandumului Transilvaniei, petiție prezentată în 28 mai 1892 de liderii românilor din Transilvania (dintre care au făcut parte: Dionisie Roman, Patriciu Barbu, Dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, Dr. Teodor Mihali, Dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița, Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, Dr. Ioan Rațiu, Dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini), împăratului Austro-Ungariei Franz Josef prin care erau solicitate pentru populația română drepturi etnice egale cu ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare. Deşi foarte tânar, a realizat pentru ziarul literar Noua Gazeta de Vest din Oradea, un chestionar pentru un sondaj cu privire la starea vieții culturale din provinciile României Mari.

În primii ani ai celui de al doilea război mondial, Costin Murgescu a fost un susținător al organizaţiei fasciste Garda de Fier și, după cum s-a caracterizat singur, a fost un teoretician al politicii „totalitare”. Ideile şi le-a materializat în scris, colaborând la ziarul Universul. Înainte de proclamarea regimului național-legionar în anul 1940, Costin Murgescu a publicat o serie de consideraţii politice în ziarul Universul.

Aceste articole au fost ulterior adunate intr-o broșură, intitulată „Note despre statul totalitar”. În articolele sale publicate în Universul, Costin Murgescu a adus laude conducătorului statului, mareşalul Ion Antonescu, precum și fondatorului Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu. De asemenea, a proferat o serie de avertismente împotriva dușmanilor Legiunii. În aceeaşi perioadă, în calitate de critic literar, a elaborat o scurtă introducere în poezia japoneză.

După ce Garda de Fier a fost îndepărtată de la putere în anul 1941, Costin Murgescu şi-a continuat activitatea de publicist în presa vremii. Avându-l pe mareşalul Ion Antonescu la conducerea statului, România s-a implicat în războiul antisovietic ca aliat al Germaniei naziste. Tânărul Costin Murgescu a fost încorporat în Forțele Terestre ale Armatei Române în calitate de combatant. Era încă student şi a avut înţelegerea comandanţilor săi, fiind lăsat să-şi susţină examenele la universitate. În acelaşi timp a continuat să scrie la un roman rămas ulterior nepublicat și a redactat un jurnal de război.


Ca jurnalist, a inceput să colaboreze la ziarul Vremea, unde a publicat o serie de eseuri analitice despre efortul de război al ţării. Intr-un articol din anul 1942, chiar înainte de zdrobirea forțelor armate române la Stalingrad, Costin Murgescu s-a înşelat prezicând că Armata Roșie era prea epuizată, pentru a putea declanşa o ofensivă puternică. Fapt neconfirmat ulterior şi cu mari implicaţii în evoluţia situaţiei de pe front, unde armata română a avut pierderi umane deosebit de mari. Din anul 1943, subiectele articolelor sale din ziarul Vremea care era Revista Fundațiilor Regale, au început să se refere la aspecte legate de economie și istorie economică. Ca model de pregătire și inspirație în domeniul economic după cum a afirmat singur, l-a avut pe profesorul Victor Slăvescu, economist şi un om politic român, ministru de finanțe al României între anii 1934-1935 şi membru titular al Academiei Române.

Tatăl lui Costin Murgescu, locotenent-colonel Ion Murgescu, a avut „simpatii pro-naziste puternice” și a fost un participant direct la crimele de război atribuite mareşalului Ion Antonescu. Până în septembrie 1942, acesta a fost comandantul lagărului de concentrare de la Vapniarca, un lagăr pentru evrei deportați, unde prin activitatea sa a contribuit la moartea mai multor persoane.

Confruntat cu această situaţie și găsindu-se într-un conflict deschis cu tatăl său din cauza opţiunilor politice diferite şi a activităţii represive desfăşurate de acesta, Costin Murgescu a renunțat la iluziile sale totalitare şi de la începutul anului 1944 a contactat şi ulterior a activat în cercurile antifasciste din ţară, alături de mulţi intelectuali cunoscuţi. Costin Murgescu a început să colaboreze la un ziar cu apariţie semilegală denumit cu subtilitate Ecoul. În acest ziar a publicat o serie de eseuri în care se situa ferm împotriva politicilor economice elaborate de regimul mareşalului Ion Antonescu.

Imediat după evenimentele de la 23 august 1944, lovitura care a răsturnat guvernul mareşalului Ion Antonescu, Constantin Murgescu s-a implicat în activitatea cercurilor politice de stânga, apropiindu-se de activitatea desfăşurată

de Partidului Comunist Român (PCR). După schimbarea orientării țării, în anul 1945, tatăl lui Costin Murgescu a fost arestat. Inițial a fost condamnat la moarte, ulterior sentința a fost comutată la închisoare pe viață şi muncă grea. Intr-o situaţie dificilă si pentru a-şi arăta loialitatea față de noul regim instaurat, Costin Murgescu pleacă voluntar în război împotriva Germaniei naziste. A participat la luptele din Transilvania de Nord, lupte în care a fost grav rănit.

Între anii 1944-1952, în primele faze ale instaurării regimului comunist în România, Costin Murgescu a activat ca redactor la ziarul România Liberă, controlat de PCR. În această calitate, el a contribuit la organizarea biroului de corespondenți naționali și internaționali, precum și la înfiinţarea secțiunii de propagandă. A scris o serie de articole referitoare la problemelenaționale și relațiile internaționale ale României. A punctat cu vizita din anul 1945 la Moscova, a ministrului comunist al transporturilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej calificând-o ca „un start important” în relațiile sovieto-române. De asemenea, a adus o importantă contribuție la activitatea revistei Contemporanul, o revistă literară de orientare comunistă în acele timpuri.

Costin Murgescu s-a căsătorit în jurul anilor 1950 cu Ecaterina Oproiu, o colegă jurnalistă şi ea la ziarul România Liberă. Om de cultură, ulterior, Ecaterina Oproiu a condus activitatea la revista Cinema activând şi în calitate de critic de film la Televiziunea Română.

În urma unei anchete care au adus în prim plan originile sale sociale şi legăturile de familie, Costin Murgescu a fost îndepărtat din redacţia ziarului România Liberă. Marginalizat, Costin Murgescu şi-a schimbat complet direcţia preocupărilor sale, concentrându-şi activitatea pe domeniul economic. Între anii 1953-1956, Costin Murgescu a fost cercetător științific în cadrul departamentului de economie politică al Universității din București. Mai târziu s-a alăturat echipei de economiști și statisticieni de la Institutul de Cercetare Economică Bucuresti (ICE), care era condus de Gogu Rădulescu, un activist PCR. Rădulescu l-a numit șef al Secției


Naționale de Economie și director adjunct la ICE. Aici Costin Murgescu a elaborat un studiu referitor la efectele economice ale reformei agrare din anul 1945, studiu care a fost publicat în anul 1956 la Editura Academiei Române.

Profitând de o ușoară relaxare a cenzurii comuniste, la sfârșitul anului 1950 Costin Murgescu a încercat să promoveze o reevaluare a sociologiei românești interbelice, organizând la ICE grupuri lucru, ale căror studii au avut la bază cercetările sociologice ale lui Dimitrie Gusti. Rezultatele cercetărilor efectuate de grupurile de lucru în mediul rural, au fost prezentate de Costin Murgescu într-o serie de articole publicate în revista Contemporanul în anul 1957. Aceste cercetări au permis concluzii referitoare la procesul de colectivizare, care este prezentat că a avut un succes relevant în regiunile din ţară luate ca model pentru studiu, Constanța și Hunedoara. Încurajat de succes, Costin Murgescu a publicat în revista Contemporanul, un eseu prin care a încercat să reabiliteze studiile sociologice efectuate anterior de Dimitrie Gusti. Efortul său a fost însă blocat în anul 1959 de conducerea Partidului Comunist Român.

În anul 1960, Costin Murgescu și N.N. Constantinescu au fost editorii unei lucrări importante de istorie economică intitulată „Contribuții la istoria capitalului străin în România”. Această lucrare, publicată şi ea de Editura Academiei, a fost reevaluată mai târziu de către istoricul Vasile Bogza, care a remarcat că în ciuda unor interpretări eronate, studiul a rămas unul dintre cele mai apreciate în acest domeniu.

Ulterior, Costin Murgescu a activat în calitate de profesor universitar la Universitatea din București. Pentru contribuţiile sale în cercetarea din domeniul economic, în anul 1964, Costin Murgescu a devenit membru corespondent al Academiei Române, după ce în anul 1963 a susţinut un doctorat în economie la Academia de Studii Economice din București. Tot în această perioadă, a activat la Institutul de Studii Sud-Est Europene coordonând revista Revue des Études de Sud-Est Européenes.

După anul 1963, profesorul Costin Murgescu a fost specialistul chemat de către conducerea regimului comunist pentru a informa lumea despre ideologia economică din România, ideologie care era din ce în ce mai diferită de politica economică sovietică. În acel an, el a denunțat “pseudo-teoria” Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) care a fost creat la inițiativa URSS în anul 1949 ca organizație economică a statelor comuniste europene, privind industrializarea, care părea să ofere României o poziție economică servilă în cadrul acestei piețe. În anul 1964, conducerea PCR i-a trasat sarcina să redacteze un răspuns oficial împotriva politicii sovietice și a CAER-ului. Prin promovarea „Planului Valev”, sovieticii au sugerat că România ar trebui să devină o regiune internă agricolă pentru țările socialiste mai industrializate. Prin aceste critici Costin Murgescu a anunțat o nouă etapă politică, etapa de comunism național în România. Prin articolele sale a cerut o reformă a CAER și a sugerat demararea schimburilor economice cu China, ţară care avea relaţii dificile cu puterea sovietică.

Odată cu alegerea lui Nicolae Ceaușescu ca secretar general al partidului comunist şi ulterior cu alegerea acestuia ca președinte al României, profesorul Costin Murgescu a avut la dispoziţie mai multe oportunităţi pentru a-şi anunţa şi extinde teoriile sale economice. Funcţionând ca director al ICE între anii 1965- 1968, Costin Murgescu a continuat să editeze Revista Economică până în anul 1968, apoi a colaborat intens între anii 1968-1970 la Revista Română de Relații Internaționale. Din 1970 profesorul Costin Murgescu s-a mutat cu activitatea la Institutul de Economie Mondială (IEM), unde a lucrat din anul 1970 până la moartea sa. O perioadă a fost şi directorul acestui institut. În anul 1976, a fost ales vicepreședinte al Federației Internaționale de Marketing.

Poziția română cu privire la CAER a fost publicată în anul 1969 de Costin Murgescu în colaborare cu Mircea Malița și Gheorghe Surpat, într-o broşură cu titlul „România socialistă și


Cooperarea Internațională”, apărută la Editura Politică. În 1974, profesorul Costin Murgescu a publicat, la Editura Meridiane volumul intitulat „Economia socialistă din România”, cu o introducere în limba franceză pentru a măriimpactul informaţional asupra specialistilor din lumea capitalului. În această lucrare autorul a căutat să explice politica economică a regimului din România, referitoare la cooperarea cu occidentul, referindu-se la dezvoltarea colaborării în domeniul industrial și în domeniul de cercetare științifică.

Profesorul Murgescu a fost interesat în mod deosebit de istoria economică românească în raport cu economia europeană şi globală, fiind un pionier al interdisciplinarității. În anul 1967, a revenit la preocupările anterioare legate de cercetarea sociologică, contribuind la efectuarea unui studiu colectiv consacrat efectelor industrializării asupra mobilităţii sociale. În anul 1980 Costin Murgescu împreună cu Damian Hurezeanu, a participat la cel de-al 15-lea Congres Internațional de Științe Istorice, care a avut loc la București, unde au prezentat o lucrare de sinteză referitoare la politicile dereformă agrară în România interbelică. Ulterior, pe baza cercetărilor efectuate la ICE, a elaborat mai multe studii, cum ar fi „Dezvoltarea ideilor economice la români”, 1987 (vol. I) şi 1990 (vol. II).

Profesorul Costin Murgescu a funcţionat la începutul anilor 1980, ca ambasador al României la Organizaţia Națiunile Unite, fiind pentru o perioadă şi președintele Consiliului Economic și Social (ECOSOC) al Organizației Națiunilor Unite (ONU). Notele sale cu privire la Noua Ordine Economică Internaţională şi cu privire la parteneriatele din relațiile economice Est-Vest, au fost publicate într-o colecție de studii, editată de Zoltán Fallenbüchl și C. H. McMillan pentru editura Pergamon Press. Editorii au scos în evidenţă sprijinul acordat de România pentru instaurarea unei noi ordini economice internaţionale. Erau remarcate şi criticile aduse politicii economice a Uniunii

Sovietice. Profesorul Murgescu a susținut, că şi în economia sovietică impozitele trebuie să fie aplicate la fel ca într-o țară capitalistă dezvoltată, atunci când această ţară contribuie la Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare.

Profesorul Costin Murgescu şi-a petrecut ultima etapă a vieții sale ca disident, în conflict latent cu Nicolae Ceaușescu. La IEM, el a organizat o serie de dezbateri cu privire la politica economică, unde i-a pus în contact pe tinerii specialişti români cu noțiunile de bază ale economiei bazate pe raportul dintre cerere şi ofertă.

Ministrul de externe Ștefan Andrei a fost unul dintre demnitarii regimului comunist, care l-a protejat pe profesorul Murgescu de mânia lui Nicolae Ceaușescu. Această atitudine i-a permis profesorului să mențină legătura cu occidentul prin contactele directe cu agenţia Reuters.

Cu puţin timp înainte de trecerea sa în nefiinţă, profesorul Murgescu afirma în februarie 1989: “Am sentimentul, că în sfârşit omenirea începe să-şi dea seama că, dacă vrea să mai existe, trebuie să schimbe un curs care a determinat timp de patru decenii irosirea unor uriaşe resurse umane, materiale, ştiinţifice, financiare.” Costin Murgescu a murit pe 30 august 1989, la vârsta de 70 de ani, cu câteva luni înainte de Revoluția anticomunistă din România.

IEM sub coordonarea profesorului Costin Murgescu a fost o Alma Mater pentru domeniul economic, şcoală unde s-au format o serie de specialişti, care sunt activi şi astăzi în domeniul economic şi în activitatea politică din România cum ar fi: Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop și Victor Babiuc. În anul 1990, IEM a fost redenumit „ Institutul de Economie Mondială Costin Murgescu „ şi a devenit parte a rețelei institutelor din cadrul Academiei Române.

Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR îşi aminteşte următoarele despre profesorul său din perioada când lucra la IEM: „ Am avut cinstea de a lucra la acest institut, sub directa îndrumare a profesorului. M-a fascinat capacitatea sa uimitoare de a conversa, de a da conţinut şi


atitudine discuţiei, dialogului. Politeţea, tactul, simţul umorului şi o mare înţelepciune în înţelegerea naturii umane îl ajutau cu siguranţă. Ca şi vocea, cu un timbru inconfundabil. Îşi exprima cu claritate ideile. Dorea să fie şi să rămână pe cât posibil un interlocutor, chiar în exercitarea funcţiilor de conducere, deoarece îşi respecta colaboratorii, partenerii de dialog. Postura sa incontestabilã de Profesor nu o impunea, ci se impunea de la sine. Conducea cu atenţie conversaţia spre zonele ei fertile, depăşind pe nesimţite asperităţile. Logica imperturbabilă şi limpezimea cu care sublinia punctele esenţiale ale discuţiei erau proverbiale”.

Opere şi publicaţii mai importante- “Fragment ardelean: Procesul Memorandumului”, Editura Vremea, colecţia România Eroică,1940;

- “Reforma agrară din 1945”, Editura Academiei R.P.R., 1956;

- “Concepţii potrivnice principiilor de bază ale relaţiilor economice dintre ţările socialiste”, Viaţa Economică, nr. 23/5 iunie 1964;

- “Ştiinţa contemporană şi cooperarea internaţională”, în volumul Revoluţia ştiinţifică, 1967;

- “Influenţele procesului de industrializare asupra mobilităţii sociale pe exemplul României” în volumul“Sociologia dezvoltării. Contribuţii româneşti la al VI-lea Congres Internaţional de Sociologie de la Evian”, 1966, Bucureşti, Editura Politică, 1967;

- “ Die Internationale Integration in Europaischer Rund Schau, nr. 74/4 Wien:

Europa Verlag, 1974;- “ Milestones in Economics” in Romanian Review, 6-7/1981

- “Criza economică mondială” (coordonator), Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986;

- ”Teoria şi diplomaţia dezvoltării contemporane, în volumul Independenţă, nealiniere, pace. Momente şi semnificaţii ale unei mişcări a secolului XX”, Bucureşti, Editura Politică, 1989;

- “Mersul ideilor economice la români. Epoca modernă”, vol. I, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1987; vol. II, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1990, Ediţia II, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1994;

- “Drumurile unităţii româneşti: drumul oilor, drumurile negustoreşti”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1996 (ediţie postumă).

Bibliografie1. Mugur Isărescu, “Contribuţia

Murgescu la gândirea economică românească“ , Academica,V, 2(50), decembrie 1994, 30.

2. Dorina N. Rusu, Membrii AcademieiRomâne, Dicţionar, Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, 564.

3. Mugur Isărescu, Profesorul CostinMurgescu, Magazin Istoric, serie nouă, octombrie 1995, 44, 48.

4. Costin Murgescu , http://www.fgdb.ro/-87/-91.html.

5. Mugur Isărescu, „Reflecţii economice,pieţe, bani, bănci, Un navigator printre tabuuri”,

http://www.ince.ro/ReflectiiIsarescu1.pdf.

6. Costin Murgescu, http://ro.wikipedia.org/wiki/Costin Murgescu

7. Virgil Lazar, Planul Valev, http://www.romanialibera.ro/aldine/history/planul-valev--facut-praf-de-romania-libera-215633

,

- “Japonia în economia mondială”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1982, Ediţia I şi 1985, ediţia a doua adăugită;

Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae PALAMARU, Iași


15. galeria perSonalităţilor

Profesorul Univ. Dr. Tudor Ghideanu

Motto: „Sunt momente istorice când unitatea este mai importantă decât însăși contradicția, pentru că în vreme ce contradicția poate să ducă la dizolvarea sistemului însuși, minându-l, unitatea poate să unifice și poate duce la salvagardare”.

„Nulla dies sine laetitia” spunea Constantin Noica. Cine nu a lăcrimat asupra versului mişcat în întreaga fiinţă, cine nu a pierdut nopţile căutând sensul liber al frazei, cine nu şi-a dedicat trăirile interioare cărţilor citite, nu poate răspunde niciodată la puţinele întrebări retorice, existenţiale.

Ca mulţi filosofi români, Tudor Ghideanu despică firul în patru, creează propriile idei filosofice, având ca fundament filosofii antici pe care îi aşterne în rânduri frumos împletite, ţinându-se de mână cu filosofii moderni în îmbinarea ideologică dintre profanul cotidian şi sacrul criptei strămoşeşti. Un gânditor al pământului curat, cutreierând pe sub obloanele culturii, săpând parcă în izvorul înţelepciunii, un pasionat al cercului închis, filosoful Tudor Ghideanu duce spre mâine tradiţia gânditorilor idealişti adunaţi sub semnul întrebării.

***Tudor Ghideanu, s-a născut la 30 martie

1938, comuna Cordun-Neamţ. Şcoala primară a făcut-o în satul natal. A urmat Şcoala Elementară Petru Rareş, Roman, Şcoala medie Tehnică de Mecanică şi Siderurgie, Roman. În 1958 a urmat Facultatea de Istorie şi Filosofie Al. I. Cuza Iaşi. Dintre premii, unul din cele mai importante i-a fost acordat în 1990 – Premiul Academiei

Române Vasile Conta la secţia Filosofie pentru cartea Temeiuri critice ale creaţiei, 1988.Cărţi publicate: Percepţie şi morală în fenomenologia

franceză, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979. Conştiinţa filosofică de la Husserl la

Teilhard de Chardin, Ed. Junimea, 1981. Anamnesis (Treptele aducerii aminte), Ed.

Junimea, 1987. Odisseea Conştiinţei filosofice, în 3

volume, Ed. Vasiliana, 98, 1999. Filosofia lui Eminescu, Editura Cronica,

2004. Splendoarea bucuriei în ontologia

trinităţii, Ed. Lumen, 2007. Chivotul sincategorematelor, Editura

Mușatinia- Roman 2011.***

Domnule profesor Tudor Ghideanu, povestiţi-mi despre anii pe care i-aţi parcurs în formarea intelectuală, plecând de la anii percepţiei culturale, ajungând până la anii şcolii doctorale. Aţi cunoscut personalităţi marcante,


aţi avut onoarea să aveţi un mentor şi, la rândul dumneavoastră, pe cine aţi ghidat în acest drum către cultură, nu neapărat din prisma filosofiei, ci vorbind în general, din punct de vedere scriitoricesc? Este o întrebare foarte dificilă, mai ales că acoperă o întindere de timp atât de largă. Dacă vorbim de copilărie, o anumită pecete şi-au pus-o părinţii, pentru că părinţii mei au fost înclinaţi de la începuturi către folclor, către cântecul popular, către credinţa ortodoxă, către biserică. Nu întâmplător, când eram la şcoala medie, căci aşa se chema liceul pe vremea mea, duminica, mama mă trezea de dimineaţă şi-mi spunea că preotul este în slujbă, deci trebuia să merg la biserică, până într-o zi când am zis: Mamaie, de acum am o vârstă şi râd colegii ăştia de mine. Asta se întâmpla într-un fond al războiului proaspăt încheiat, în care se formulase deja o cultură influenţată de sovietism, ca să nu spun stalinism şi era destul de incomod, dacă nu chiar rizibil, pentru o categorie de oameni inclusiv colegii care puteau să te considere altceva, să te aprecieze altfel dacă tu, încă la 18 ani, te mai duceai la biserică. Cu toate acestea, eu am mers înainte, şi întâmplător, am făcut un liceu industrial, Şcoala Medie Tehnică şi Siderurgie de la Roman, unde singura bucurie, ca să spun aşa, era că spre deosebire de cei care mergeau la Liceul Roman-Vodă care făceau trei ani, noi făceam patru ani şi ni se părea că acest an în plus ne dădea o anumită siguranţă a pregătirii noastre. Dar lucrul cel mai important, care l-am remarcat de la început, a fost şansa de a avea nişte profesori, profesori foarte buni. Asta datorită faptului că liceul pe atunci nu era specializat, nu era numai de tehnică, organe de maşini sau mai ştiu eu, rezistenţa materialelor sau mecanica propriu-zisă, ci avea şi partea teoretică, umanistă şi celelalte discipline. Pe vremea aceea nu se făcea nici psihologia, nici filosofía. Nici una nu era în programa de învăţământ. Aş putea numi şi câţiva profesori care m-au marcat încă de la început: profesorul de matematică Cojocaru

care preda la Roman-Vodă, şi pe domnul Panaite, un tânăr profesor sau profesorul de mecanică Zilber. Profesorii aceştia ne deschideau universul matematico-fizic, în paralel cu ceea ce făceam cu doamna Dănilă, la limba română. Şi toate aceste elemente au concurat la îndemnul de a mă forma cumva singur, adică mi-am impus necesitatea unei lecturi, ori lucrul acesta l-am făcut fără un anumit comandament sau un anumit dirijor, un anumit director de conştiinţă care să mă ghideze. Interesant ar fi să amintesc că la un moment dat, m-am întrebat ce înseamnă filosofia. Dezvăluiţi-ne când s-a întâmplat să aveţi această enigmă filosofică? Eram în perioada şcolii medii şi aveam un coleg pe care l-aş aminti, Herşcu Solomon, evreu din Roman, care era mai mare cu câţiva ani decât mine şi el mi-a recomandat primele lucrări de filosofie. Şi acest coleg din şcoala elementară, – şcoala noastră trebuie să o spun, se numea Petru Rareş, m-a dus la Biblioteca Centrală din Roman şi acolo mi-a scos în faţa ochilor, vreo trei cărţi. Ţin minte, şi asta este simpto matic cumva, că printre acele cărţi pe care le-am ales cu el de faţă, era una de Baruch Spinoza. Erau nişte traduceri de texte din diverşi filosofi clasici ai filosofiei universale, făcute de profesorul C. I. Gulian. Spinoza are tratate despre Dumnezeu, despre om, are tratatul teologico-corintic şi bineînţeles, etica. Am luat cartea asta care era din fragmente, acasă, şi după vreo două săptămâni, când colegul meu mă forţa cumva, că trebuie să returnez lucrarea bibliotecii, i-am spus sincer: Dragă, nu am înţeles absolut nimic. Cu toate acestea, el m-a încurajat spunându-mi că era un fenomen uzual în a nu-1 înţelege pe Spinoza de prima dată. De la el am auzit că Spinoza stă la baza gândirii filosofice modeme, după aceea Kant, Hegel. Dragostea mea pentru filosofie s-a materializat în special prin lectura unor mari scriitori, în primul rând mă gândesc la Balzac, pe care l-am gustat prin lucrările mici la început: Iluzii pierdute, romanul acela de perspective pierdute a unui creator tânăr,


Liturghia ateului, sau o lucrare despre răzbunare, proză scurtă. Îmi aduc aminte că de atunci am început să scriu şi eu ceva cu referire la creaţia unui om de valoare. Balzac avea o lucrare care se chema Casa la motanul cu mingea, în care era vorba despre o întâlnire nefericită dintre un tânăr creator, un geniu şi o fată simplă din popor şi îmi aduc aminte că finalul era unul profetic, dar în sens negativ. Florile modeste şi umile, mor desigur, dacă sunt transplantate pe munţi, prea aproape de cer, acolo unde bat vânturile şi furtunile. Deci, proza aceasta se termina cu un eşec pentru cei doi tineri. Dintre gânditorii români, tot timpul l-am citit pe Eminescu. Eminescu era lectura mea favorită pentru că era o obsesie sau un orizont al casei noastre, căci totdeauna se cânta în casă, după un cuvânt al bunicii mele, Maria Pandele Ghideanu: Mai am un singur dor. Un lucru aş vrea să ţi-l spun, în vremea asta, curios sau caracteristic, tatăl meu citea la gura sobei, din Biblie. Şi curios, nu citea din Noul Testament, Evan gheliile. Citea din profetul Iezechel, din Ieremia, din Daniel şi se apleca spre noi să ne spună că nu înţelegea din ce citea. Noi nici atât, că eram copii. Aspectele apocaliptice care sunt la profetul Iezechel, şi care sunt după aceea la Ioan în Apocalipsa, trebuiau cumva, vorbind de tatăl meu, să concorde cu ceea ce se întâmpla în zilele noastre. Astfel, ajungea la concluzia că numărul 666 din Apocalipsă era înscris în proorociile lui Iezechel, Isaia şi că era tentativa asta de a-l identifica pe 666 cu Stalin şi cu Rusia Sovietică. Mai mult decât atât, foarte multă lume s-a întrebat dacă nu cumva comunismul, ca perioadă de pătimire cruntă, nu a fost acest număr 666. Dacă mă întrebi astăzi, nu aş putea răspunde cu certitudine că această formulă corespunde unei realităţi transcendente, adică dincolo de puterile noastre de înţelegere. Aţi aderat la sistemul care venea din Răsărit? Nu aveam cum, pentru că, încă din familie, exista acel resentiment pentru o astfel

de organizaţie politică şi, ca exemplu, doi unchi de-ai mei au fost închişi în temniţele comuniste. Exista un fetişism, în sensul că, pentru început, te încarcera pentru delapidare. Ei amândoi fuseseră economişti. Pe unul l-au ridicat chiar din judeţul Neamţ sub acuzaţia că ar fi colaborator cu anumiţi călugări din acea zonă, împotriva ordinii şi fericirii socialiste. Ştiam de la părinţi că suferă pe la Gherla, pe la Aiud, de unde i se respingeau pachetele. Când a fost eliberat după 10 ani, eu eram student, era cu sănătatea şubredă. Făcuse şi o ciroză şi avea sub 50 de kilograme. Ne povestea mama mea, cum nu l-a recunoscut când a strigat-o la poartă; vedea pe cineva care îşi sprijinea barba în zaluzelele de la poartă şi nu îl putea identifica pe respectivul străin. Când am venit eu în vacanţă, eram student deja, acest unchi care locuia la noi, mi-a povestit ce a avut de îndurat în puşcărie timp de zece ani. Cu toate acestea, era un fericit. Studiase acolo ca într-o universitate, limba engleză, îl cunoscuse pe filosoful Ion Petrovici şi mulţi alţii şi învăţase de la oameni de acest nivel, pentru că ei ţineau acolo lecţii. Chiar mi-a spus cum învăţau engleza: rădeau varul de pe perete iar pe talpa papucului, cu chibritul, scriau cuvinte în limba engleză. Chiar m-a întrebat de nişte autori de care auzise în puşcărie şi, bineînţeles că nu îi cunoşteam atunci. A murit după câţiva ani, prin 1975. Mergând spre perioada universitară, cârd aţi intrat în facultate şi în ce condiţii, tinând cont de perioada politică de atunci? Am terminat şcoala medie în 1955 şi, pentru prima dată, am încercat să dau, în 1957, la facultate, dar n-am intrat pentru că nu aveam trei ani de producţie. Era o exigenţă, adică o cerinţă care impunea decisiv să ai trei ani de muncă practică în vreo instituţie, uzină, fabrică, iar eu aveam pe acte doar doi ani. Speram că o să pot intra pentru că ştiam că se intrase şi fără acest criteriu, dar cineva s-a uitat şi la aceste detalii. Intrasem chiar în sala pentru examen. Ca paranteză, Facultatea de Filosofie de la Iaşi


fusese desfiinţată, ca şi cea de la Cluj, încă din 1951, asta până în 1957, când a fost reînfiinţată, pentru că după 1948, s-a considerat că filosofia nu trebuie să fie decât la Bucureşti, sub o direcţiune strict ideologică pe care atunci o dicta o aşa numită Academie „A. Jdanov”. Era cu siguranţă o academie ideologică, de gândire marxist-leninistă. Am avut colegi care făcând facultatea la Iaşi s-au transferat, chiar marele profesor Radu Negru s-a transferat în capitală. Odată cu reînfiinţarea secţiei de Filosofie la Iaşi şi cea de la Cluj, în 1957, s-a introdus ca primă parte, pentru primii doi ani de zile, pregătirea ştiinţifică, adică bazele filosofice ale matematicii, bazele filosofice ale fizicii, bazele filosofice ale biologiei, bazele filosofice ale chimiei. Cu aceste patru discipline ştiinţifice se împletea şi Istoria Filosofiei, care ne era predată de marele profesor Ernest Stere. De asemenea, făceam Istoria Filologiei. Limba greacă şi limba latină ne erau predate de către marele Theofil Simenschy. Am avut această şansă imensă de a face cu aceşti profesori valoroşi. În anul doi am făcut cu Isac Davidson, cel mai mare latinist al perioadei respective care, curios şi paradoxal, preda un curs de Istoria Filosofiei marxiste. Iar ca disciplină peremptorie, exista la Facultatea de Filosofie, încă din anul I, Istoria Literaturii Universale, disciplină coordonată de o evreică extraordinară, Herta Peretz. Îmi aduc aminte că în acea perioadă am avut chiar şi acea adversitate faţă de cei care intraseră înaintea noastră, şi mă refer aici la studenţii din grupa lui Mihai Ursachi, care era cel mai strălucit din seria respectivă. Îmi amintesc o întâmplare legată de el: vroia să facă doctoratul în străinătate şi n-a găsit altă cale decât să treacă înot Marea Neagră, împreună cu un coleg. Ei îşi planificaseră să iasă în largul mării ca, după aceea, să fie culeşi de vreun vapor grecesc sau turcesc şi astfel să scape. Au fost prinşi de o şalupă românească de frontieră, însă au fost iertaţi pentru că, din mărturiile lor, curenţii marini i-ar fi împins în larg. A doua oară s-a întâmplat la Drobeta Turnu-

Severin, când era deja în anul patru de filosofie, iar pe la Porţile de Fier ar fi vrut să scape dincolo în Iugoslavia, ca ulterior să ajungă în Occident. A fost încarcerat vreo patru ani, şi astfel a terminat-o cu filosofía. Interesanţi sunt anii de detenţie, căci acolo Mihai Ursachi va începe să scrie poezie. După eliberare, va relua facultatea, de data asta intrând la Facultatea de Medicină, dar şi aici a făcut o boacănă, care trebuie menţionată. Având printre alte discipline şi chimia de dat, a recurs la un conciliabul, împreună cu fratele său, absolvent de Chimie, care trebuia să dea în locul său examenul. Şi cum? A declarat că a avut un accident la cap, s-a înfăşurat la cap şi astfel, fratele său s-a dus la respectiva probă. A fost descoperit, şi nici Facultatea de Medicină nu a reuşit să o termine. Ulterior, va reuşi să intre la Facultatea de Filologie, secţia germană-română, unde a fost admis ultimul şi când a terminat-o, a reuşit să fie primul, şef de promoţie. Mihai Ursachi chiar a ajuns să-l traducă pe Schelling, marele filosof german care scrisese nişte romane cu titulatura misticului Bonaventura, contemporanul lui Toma d’Aquino. Cu toate că pătimirile lui nu se vor opri, comuniştii îi vor lua şi casa pentru care se va lupta mulţi ani să o redobândească, a fost invitat în Statele Unite de către Florin Tudoran, un poet din generaţia mai tânără, ziarist, şi care a fugit în America. Iar acolo, Mihai Ursachi, nu ştiu la ce Institut sau Universitate, a predat un curs de literatură, asta datorită faptului că avea o solidă temelie a lecturii. Când s-a întors în ţară i s-a oferit să predea un curs de germanistică. Şi tot în legătură cu aceşti creatori care au fost colegii mei, care în chip fericit au fost şi marii mei prieteni, unii creatori de geniu, l-aş mai aminti aici pe Stelian Baboi, care a avut o soartă asemănătoare cu a mea. Terminase o şcoală tehnică, în urma căreia a ajuns strungar pe la Braşov. A scris un volum exemplar, În bătaia soarelui. Chiar am scris despre Stelian Baboi; ţi-am şi amintit, o parte a operei mele este şi de critică literară şi nu-mi pare rău. Eu am copiat zeci de volume de


poezie, îmi doream să fiu poet, ca Verhaeren sau Withman, până într-o zi când Dumnezeu mi-a dat lumină şi am rămas aşa cum a trebuit.Am intrat la doctorat la Cluj, pentru că la noi în Iaşi, nu aveau profesorii încă dreptul. Şi aici am de amintit numele lui Petre Botezatu, cel mai mare logician căruia îi datorez totul. Lucrările mele fără Petre Botezatu sunt zero, şi aşa am ajuns la nişte descoperiri care sunt în cartea proaspăt publicată Chivotul sincategorematelor (Editura Mușatinia- Roman). Rămânând în acest mediu, cum poate îmbina tribulaţiile interioare, filosoful Tudor Ghideanu cu ceea ce înseamnă religiozitatea omului Tudor Ghideanu? Mai simplu de atât, cum se poate împăca filosofia cu religia? Aşa cum zicea Jean-Paul Sartre, care relua o idee a lui Freud, că totul se petrece în copilărie, completând această afirmaţie prin opţiunea la care aderi, o faci chiar din timpul tinereţei fragede. Aşa cum ţi-am spus la început, eu mergeam la biserică chiar dacă colegii râdeau de mine. Părinţii mei erau oameni simpli şi tata chiar dacă ne citea din Biblie, el nu mergea la biserică, dar era cel care întreţinea o atmosferă care nu era neapărat bigotă. Era o atmosferă de maximă bună-credinţă în sensul paideic al educaţiei. Mergând mai departe, după ce am terminat facultatea, împreună cu alţi colegi, cinci studenţi de la Filologie, eu de la Filosofie, un altul de la Istorie, trebuia să plecăm la studii la doctorat. Aspirantură, se chema în URSS, şi iarăşi s-a întâmplat ceva fericit cu siguranţă, din grija lui Dumnezeu. M-am dus acasă spunându-le alor mei de posibilitatea care mi se oferise de a studia peste hotare. Tata a fost mai rezervat, lăsând la latitudinea mea acest drum pentru că eram deja responsabil, pe când mama îngrozită îmi spunea că sovieticii mă vor trimite în Siberia ca pe toţi românii noştri. Şi s-a întâmplat aceeaşi schemă cu revizionismul, fenomen refractar ce se întâmplase în Iugoslavia lui Tito, care reapărând, a dus la suspendarea plecării noastre. După acest episod, au început

să iasă profesorii noştri mai în vârstă la pensie şi se punea problema înlocuirii. Pentru Istoria filosofiei eram eu, pentru Logică era altcineva, dar pentru început trebuia să ne facem cursul şi am început să studiez. Noi, cum aminteam, la Facultatea de Filosofie de la Iaşi nu aveam conducători de doctorat pe atunci. Profesorii noştri fuseseră mulţi în recluziune. Profesorul Botezatu a stat 4-5 ani la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Astfel, în 1967, m-am dus la Bucureşti la profesorul C.I. Gulian, care era în domeniul meu, Istoria Filosofiei, şi mi-a promis că mă ia sub coordonarea lui la doctorat. I-am spus că vreau să fac ceva în domeniul filosofiei absurdului al lui Camus, Sartre, deci filosofia existenţialistă, mai ales că era în vogă. Când m-am dus prin martie-aprilie 1967, când se făceau admiteri, nu a luat pe nimeni, şi asta datorită faptului că toate locurile se completaseră. Nu vreau să fiu antisemit, nu am să fiu niciodată, dar îl luase pe Tertulian, C. Borgeanu, probabil că avea nişte oameni care erau evrei de-ai lui şi avuseseră câte o carte publicată. Tertulian avea scris ceva despre Maiorescu chiar. Şi atunci el mi-a spus: Tovarăşul Ghideanu, dacă ai o carte, chiar şi în manuscris, mi-o aduci şi te iau la doctorat. Nu aveam nici o carte publicată, aveam doar două articole într-o revistă. Un merit al lui Ceauşescu a fost că a inventat edituri şi mai ales reviste, nu era judeţ fără o revistă sau două. Iar profesorul m-a asigurat că în anul următor voi fi admis la doctorat, timp în care să-mi definitivez şi o carte, în primăvara lui 1968 nu m-am mai dus la Bucureşti la profesorul Gulian, ci am plecat la D. D. Roşea la Facultatea de Filosofie de la Cluj; încă mai era bătrânul. Era împreună cu un ungur Eugen Rozsa, care era şeful catedrei, evreu şi acela. Le-am spus ce vreau să fac, proiectele pe care le aveam şi s-au arătat încântaţi, iar tema care mi-au dat-o a fost Curentul fenomenologic în filosofia franceză contemporană. M-am bucurat de mare sprijin aici la Cluj. Atât domnul Rozsa cât şi D. D. Roşca m-au preţuit în anii aceia ai doctoratului. D. D. Roşca mi-a dăruit lucrarea lui


de doctorat de la Sorbona: L ’existance tragique pe care mi-a trimis-o cu dedicaţie. Pentru lucrarea de doctorat am putut împrumuta cărţi din Franţa care mi-erau împrumutate chiar şi pentru o lună de zile. Profesorul Botez mi-aducea cărţile, iar eu aveam obiceiul prost de a le sublinia cu creionul, ca după aceea să le consult prin intermediul fotografiilor. Erau nişte clişee fotografiate. De exemplu, o carte de peste 700 de pagini, cum ar fi Fiinţa şi neantul, era toată prinsă în respectivele clişee. Apoi, un aparat numit documator, în care puneai respectivele matriţe, mărea clişeul şi puteai să stai pe fiecare pagină şi să-ţi poţi lua notiţe. Eu unul eram şi începător. Limbajul lui Sartre este foarte complicat, jumătate este literar, jumătate filosofic, iar anumite fraze, le luam ca atare. Câte cărţi aveţi publicate în domeniul filosofiei? Câte lucrări însumează opera dumneavoastră? Cu volume colective sau coordonate de mine sunt peste patruzeci, iar cărţi de autor, vreo cincisprezece. În literatură, până în 1966, când am renunţat, am publicat câteva proze, chiar am fost încurajat de unii. Am publicat pe la Cronica literară, Iaşul literar. În poezie nu am avut mari calităţi, dar bineînţeles că nu i-am negat niciodată lui Eminescu, geniul. Chiar Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor spunea: pe Eminescu, noi poeţii tineri, nicicând nu-l vom putea depăşi. Ce premii aţi luat de-a lungul timpului pentru întreaga dumneavoastră operă şi activitate? Cel mai important premiu este cel oferit de Academie, Vasile Conta, în 1990 pentru cartea Temeiuri critice ale creaţiei în filosofía lui Jean-Paul Sartre. Am fost laureat al Universităţii Friedrich Schiller din cadrul Congresului de Filosofie de la Jena, în 1983, unde am susţinut câteva conferinţe despre Ontologia universalului, apoi despre filosofía heideggeriană şi, bineînţeles, despre cea a lui Hegel, şi au mai fost multe alte

premii sau distincţii locale. Ce probleme aţi întâmpinat în perioada comunistă în legătură cu scrierile dumneavoastră? V-au fost interzise lucrările? Am fost cenzurat de către Direcţia Presei. Chiar primul curs de filosofie existenţialistă apărut în 1973, mai mult de atât, al doilea curs apărut în anul 1980, care trata despre filosofía contemporană, în care discutam despre fundamentele marxismului. Ambele au intrat destul de greu. Știu că prin 1971, la un congres, apăruse obligativitatea ca în orice domeniu, în orice carte publicată, să apară Ceauşescu cu vreo butadă, însă toate aceste texte ale tovarăşului erau scrise nu de către el, ci de către o grupare de evrei din jurul său. Aş putea să amintesc pe Radu Florian, C. I. Gulian, C. Borceanu, Nicolae Bellu, Iosif Cernea şi alţii. Şi la ei, am găsit afirmaţia că: filosofii de astăzi, din Occident, nu fac altceva decât să reediteze teze şi idei care au fost formulate anterior şi au fost condamnate de istorie, care era pusă sub condeiul lui Nicolae Ceauşescu. Apoi, am mai fost chemat să mai fac nişte articole pe la Cronica, pe la Era Socialistă, care întâi se chemase Lupta de clasă, condusă tot de un evreu, Voicu, unde, pentru un articol, am fost criticat foarte dur, de o anume Georgeta Tudoran care lucra la Comitetul Central, la secţia ideologică a partidului. Articolul respectiv era despre valoarea unităţii şi a contradicţiei în devenirea socială, în care arătam că unitatea socială se realizează într-un moment ca etapă a dezvoltării socialismului, pe când contradicţia era, să spunem, ceea ce duce la prăbuşire, la deraieri. Există o lege a unităţii şi a luptei contrariilor care vine de la Hegel, pe când în marxism, această lege care este prima normă a dialecticii, a unităţii şi luptei dintre contrarii, profera cumva că unitatea trebuie să fie socotită pe plan secund, adică unitatea este relativă: între două clase, elemente, între asimilaţie şi dezasimilaţie în metabolism, între ştiinţă şi religie, deci unitatea este relativă, în vreme ce lupta dintre ele este absolută, permanentă. Iar eu


am scris că sunt momente istorice când unitatea este mai importantă decât însăşi contradicţia, pentru că, în vreme ce contradicţia poate să ducă la dizolvarea sistemului însuşi, minându-l, unitatea poate să unifice şi poate duce la salvgardare. Bineînţeles că eu mă refeream la unitatea statală. Astfel am fost criticat, pentru că în concepţia doamnei Tudoran, încercasem şi îndrăznisem să critic o teză a documentelor de partid, iar critica pe atunci, era foarte periculoasă. Chiar eram să fiu dat afară, pentru că tot ce eu dezvoltasem, era în contradicţie cu linia partidului. Fiecare român a trecut prin grele încercări. Un alt exemplu: am fost chemat de către comunişti şi am fost întrebat ce părere am despre Octavian Paler. Era vorba despre romanul lui, Viaţa pe un peron, pe care am spus că nu-l cunosc, cu toate că citisem Mitologii subiective sau Calomnii mitologice, dar în acel moment nu ştiam ce să răspund. Ştiam că Octavian Paler avea o funcţie importantă la televiziune, ocupându-se de problemele de cenzură din cadrul televiziunii, însă el a avut o anumită constanţă de atitudine după părerea mea. Nu i-a convenit subcultura sau antiintelectualismul manifest al unora, după aceea servilismul practicat de mai toată lumea de atunci, mai ales in spaţiul literaturii, însă sunt şi cazuri total contradictorii. Iată, de pildă, Miron Radu Paraschivescu, unul dintre marii noştri creatori sau Eugen Jebeleanu, care a scris cu mult talent Surâsul Hiroshimei, din cauză că l-a lăudat pe Ceauşescu în primele lui creaţii, a fost un privilegiat şi i-a fost bine, însă după aceea, când nu a mai fost Ceauşescu, a fost scos pe linie moartă. Aş vrea să ajungem la divergenţa dintre dumneavoastră şi Gabriel Liiceanu. Ştiu că în celebrul său jurnal păltinişan v-a acuzat, folosind numele dumneavoastră abreviat T.Gh., revenind ulterior cu numele întreg într-o republicare a Jurnalului de la Păltiniş, că aţi fi plagiator. L-aţi cunoscut pe Gabriel Liiceanu? Pe Constantin Noica? Nu l-am cunoscut personal pe Noica, dar

am scrisori de la Constantin Noica în care mă preţuia. Printr-o domnişoară Sauer de la Iaşi, prietenă cu Noica, acesta a învăţat limba germană, destul de târziu, de altfel. Noica avea mania asta, frumoasă şi prolifică în acelaşi timp, care era şi sfatul lui, pe care mi l-a dat şi mie în câteva rânduri: “…dacă nu aţi făcut-o până acum, învăţaţi greceşte şi germană”. Nepoata lui Noica, Simina, a activat ca lector la Facultatea de Filologie la limba greacă, iar multe traduceri din limba greacă sunt practic făcute de ea. Noica ştia greceşte dar nu la nivelul cel mai ridicat, pentru că trebuie să ţinem cont că, alături de sanscrită, greaca este o limbă complexă, cu multe sensuri. Chiar el a recunoscut în multe rânduri. Cu toate acestea el este şi rămâne un filosof normativ. Ajunând la Liiceanu, el avea şi anumite conflicte cu Noica. Acum mai bine de treizeci de ani îl critica şi pe Pleşu pentru un articol despre patriotism, asta chiar înainte de a mă critica pe mine. Ca replică, eu am scris articolul Gabriel Liiceanu sau despre plagiatul filosofic ca ritual adresat lui Liiceanu. Liiceanu îi reproşa lui Noica faptul că dacă el le cerea acelor tineri care îi erau oarecum discipoli, intransigenţă, de ce în acelaşi timp era şi tolerant. Pleşu scrisese un articol despre patriotism, cum am mai spus, pentru că fusese dat afară din partid. A făcut chiar o scrisoare către Ceauşescu să fie reintegrat, să fie reprimit în partid, scrisoare care se află la CNSAS. Iar în al doilea caz, privindu-mă pe mine, el zicea: cum se potriveşte asta când eu vroiam să divulg plagiatul imund, care nu are nici o morală, pe care îl făcea un şef de catedră T.Gh. la una din facultăţile din ţară?, dar care nu preciza facultatea, însă spiritele bune, cei care au citit, au sesizat imediat. La urma urmei, eu însumi am fost impresionat de felul frumos în care scria Liiceanu. Care a fost mai concret diatriba pe care Gabriel Liiceanu o făcea scrierilor dumneavoastră? Liiceanu m-a acuzat că am plagiat din Martin Heidegger şi din alţi filosofi occidentali


şi mai ales din comunistul francez Jean- Pierre Cotain, care scrisese la rândul său, o cărţulie despre Martin Heidegger. Despre Heidegger s-au scris o mulţime de astfel de cărţi. Eu am preluat şi din acesta. Mai era unul de la Braşov, Walter Biemel, pe care, de asemenea, l-am citat, dar ca să plagiez, nici vorbă. Ar fi trebuit ca eu să fiu numai robul acelei cărţi scrise de Cotain, or eu citam din lucrările lui Heidegger, vorbind despre metafizică, despre esenţa adevărului, Sein und Zeit, Fiinţă şi Timp. Apoi existau comentatori de mare valoare pe care îi pomeneam, Vieta şi Walter Biemel pe care îi citam. Iar faptul că dacă eu nu aş fi pomenit numele lor, dacă nu aş fi dat citate din respectivii autori, atunci indubitabil era plagiat, aşa cum era la el. El făcea asta după ce scrisese Noica tratatul său despre ontologie, operă care are două părţi, partea istorică şi cea propriu-zisă, ontologia lui, teoria despre fiinţă. Noica vorbeşte la un moment dat despre nostos, ideea cercului de la greci, urmând ca apoi Liiceanu în Tragicul, să folosească aceeaşi problemă despre nostos. De asemenea, peras-ul arată delimitarea, limitarea, finitudinea exact ca la Noica, iar punctul grav este că el nici măcar nu pomeneşte de Noica. Şi dacă nu este indicat la nota de subsol, măcar să fie amintit în text. Peste toate, când tu te apuci să tratezi prepoziţia întru şi spui ce importanţă are acest termen pentru ontologie, care nu există în toată literatura mondială decât la Noica, nu este atunci el plagiat? Şi asta am demonstrat-o în articolul meu de care aminteam mai sus. După şase luni de la publicarea articolului meu, un tânăr student, care absolvise filosofía, a scris un articol în România Mare în care se întreba de ce Liiceanu, încă nu a dat o replică, după atâta timp. O altă chestiune, la Păltiniş, Liiceanu şi cu Pleşu, şi ceilalţi, îl culcau pe bătrân şi mergeau la balurile UTC-ului, unde se organizau lucruri frumoase pentru tineretul comunist, şi, de asemenea, lucrurile acestea se întâmplau şi la Tescani unde cumva fusese exilat Pleşu.

Vi s-a acordat vreodată şansa de a pleca

din România ca să predaţi sau să vă aprofundaţi studiile ?

Sigur, în primul rând trebuia să plec la un moment dat în Canada, însă din cauza copiilor, nu am făcut-o. Mi s-au făcut acte pentru Canada, în 1975, şi aveam chiar naiva speranţă că o voi putea vedea pe Nadia Comăneci la Montreal. Respectiva invitaţie era pentru un doctorat la o universitate din Otawa, făcută de un profesor, Theodor Geraetz, care avea cam aceleaşi teme tratate şi interese cu ale mele. În acea perioadă eram propus pentru a deveni conferenţiar, iar rectorul Universităţii m-a atenţionat că nu voi putea accede la stadiul de conferenţiar în contumacie. Bursa de acolo care mi se acorda era una rezonabilă, însă toţi copiii mei atunci erau mici, cea mai mare avea 11 ani, iar cel mic 2 ani, iar soţia chiar se îmbolnăvise atunci, poate şi la gândul că puteam să plec. Iar a doua şansă a fost o altă bursă pentru Germania. Era o bursă pentru Freiburg sau Bonn. Alături de mine fusese nominalizat şi un student de la Drept.

Ce este filosofía din prisma dumneavoastră?

Filosofía este un câmp al spiritualităţii, unde spiritualitatea nu înseamnă numaidecât explicaţie, teoreticul nu înseamnă numai explicaţie, demonstraţie ori argumentaţie.

O ultimă întrebare, domule profesor. Credeţi că tânăra generatie, noi cei de astăzi, criticată poate şi în mod gratuit, mai putem atinge performanţele generaţiei dumneavoastră?

Dragă prietene, am marea certitudine că România, de ieri, de azi şi de mâine are un drum al ei pe care nu îl va rata. Toată această disparitate nu este decât o formă de moment, de expectativă, care în mod categoric va duce la un luminiş scăldat în frumos şi în bine, iar tot acest drum se urcă prin proteguirea lui Dumnezeu.

(Interviu realizat de Preot Tiberiu ROșU)


16. arta ViZuală

Aurel David-pictorul unui Demiurgos

Gheorghe Vrabie este o personalitate marcantă a artei româneşti din Republica Moldova. Grafician de o mare forţă expresivă, exprimându-se dezinvolt şi original atât în ilustraţia de carte cât şi în grafica de şevalet, arta monumentală sau heraldică, Gheorghe Vrabie trăieşte mistuitor frumosul în toate manifestările lui. Născut în 1939 într-un sat, Căineşti, Bălţi, acest creator a simţit încă din copilăria lui aspră, ca aproape a oricărui vlăstar de la ţară, o chemare irezistibilă spre slova cărţii. A mers, în ciuda tuturor potrivniciilor, de loc puţine, pe poteca aceasta bătută cu pietricelele cele făcătoare de minunăţii ale artei. A răzbit în cele din urmă, având norocul a se şcoli la Sankt Petersburg, la una dintre cele mai strălucite academii de artă, păstrându-şi însă nealterată legătura cu spiritualitatea izvoarelor. A rămas astfel mereu el însuşi, un artist cu unelte universale şi cu exprimări româneşti. Prins între dansul liniei şi scăpărarea de diamant a cuvântului, Gheorghe Vrabie nu s-a îndepărtat de loc de ispita lor dulce . S-a consacrat cu pasiune graficii, dar n-a părăsit cărţile, aşternând în paginile acestora plăsmuirile lui plastice, gândite ca nişte contrapunctări tălmăcitoare de sensuri ale cuvintelor din bucoavne. A simţit nevoia nu doar să deseneze, împodobind cu ilustraţii paginile tipărite, ci s-a aşezat la masa de scris şi şi-a alcătuit propriile cărţi. Unele de o factură specială, fruct al preocupărilor de teoretician şi istoric al artei. În bibliografia sa, pe lângă o lungă listă de articole şi eseuri, figurează şi trei monografii:”Simbolismul heraldic în Moldova”,”Arta graficii de carte şi şevalet din R. Moldova”, şi “Aurel David-timpul,artistul şi opera”. Această din urmă carte, semnată de Gheorghe Vrabie,a fost tipărită în 2004 la Editura”Cartea Moldovei”. Lucrarea se

constituie într-o abordare complexă şi integrală a vieţii şi operei unui creator emblematic pentru spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru, un artist proteic, cu o existenţă frântă înainte de vreme, la doar 50 de ani. Autor al unei creaţii ce a făcut vâlvă şi epocă, ”Arborele Eminescu”, realizată în anii ’60, Aurel David, cel venit pe lume în 1934 şi trecut la cele veşnice în 1984, este un exemplu pilduitor al sfâşierilor şi torsiunilor tragice la care au fost supuşi de regimul sovietic creatorii din Basarabia. Instinctul, chemarea sângelui le porunceau să vorbească şi să se poarte cum le era vorba şi portul şi să se înscrie în linia de expresie şi simţire a înaintaşilor. Era în acelaşi timp de datoria lor să reziste presiunilor uneori strivitoare, ce urmăreau să-i smulgă din rădăcinile neamului şi să-i transplanteze pe un sol străin şi neprielnic. Peste aceste încercări se suprapuneau cele de natură ideologică, nu mai puţin nocive şi stricătoare de rosturi fireşti în creaţie. În pofida unor asemenea ameninţări slujitorii artelor din Basarabia, cei nemancurtizaţi, evident, şi aceştia nu au fost de loc puţini, au găsit forţa să reziste şi să se manifeste artistic potrivit backgroundu-lui propriu. Deşi a traversat perioada uniformizantă şi străină artei adevărate a realismului socialist, pictorul Aurel David


a apelat la repertoriul postimpresionismului, dizolvând prin rafinamentul luminii şi culorii din tablourile sale canoanele cele ucigătoare de artă ale perioadei. Gheorghe Vrabie, analizând cu minuţie meşteşugul pictural al lui Aurel David, efectele,viziunea, stilul ca formă supremă a originalităţii expresiei artistice, ia ca exemplu ceea ce el numeşte capodopera pictorului,lucrarea “Amiază” . Este vorba de un ulei pe pânză de mari dimensiuni (115/143), ce ne aminteşte de “Odihnă la câmp” de Corneliu Baba, pe care exegetul o şi invocă în argumentaţia sa. Datat 1964, tabloul înfăţişează o scenă obişnuită din viaţa satului. Aflaţi din zorii zilei la ţarină, ţăranii se trag la umbră când soarele a urcat în crucea cerului şi aşteaptă, hodinindu-se, un răstimp după masa de prânz, să treacă vipia şi să-şi reia treburile de pe ogor. Sub un nuc bătrân, cuprins în odăjdii violete, dorm toropite şapte femei într-un fel de puzzle policrom. Pânza e inundată literalmente de o orgie cromatică Aparent doar, pentru ca registrele de culoare sunt în realitate orchestrate subtil, contrastant. Surparea de lumină se stinge, doinind pe feţele dormitânde ale ţărancelor şi scoate din banalitatea priveliştilor artistice ale vremii scena aceasta şi o investeşte cu atributele eternităţii, cele ce conferă perenitate operei de artă. Cealaltă lucrare a lui Aurel David, considerată de Gheorghe Vrabie drept capodoperă,este “Arborele Eminescu” . Linogravura, de 48/46 , întruneşte în ediţia sa princeps aceleaşi elemente ale măiestritei întruchipări şi poartă o puternică şi nerostită până atunci încărcătură simbolică. Din această linogravură Mihai Eminescu se călătoreşte spre noi cu trupul său arborescent, ieşit din adâncurile pământului şi cosmosului, ca un fulger noptatec, luminând toată întinderea lumii văzute şi nevăzute. E o viziune de forţă,răscolitoare, şi cu adevărat iluminatoare, ce l-a cutreierat pe pictorul Aurel David în momentul plămădirii acestei creaţii, aşa cum reiese din mărturisirile din cele două interviuri antologate parţial în carte, semnate de doi marcanţi scriitori basarabeni,

Andrei Burac şi Leo Butnaru. Spovedindu-se, pictorul Aurel David îşi aduce aminte că se afla într-o zi în atelier cu un prieten şi parcă fără ştiinţa sa mâna a început să umble pe hârtie şi să deseneze un copac, ce lua miraculos chipul lui Mihai Eminescu. Se gândise de multe ori să-l facă, dar încercările lui eşuaseră de fiecare dată ca sub puterea unui blestem. Şi deodată-iluminarea. Plăsmuirea de vis. Nerostitul. Se întrupa chipul Eminescului aşa cum se rostuise de atâtea şi atâtea ori în închipuirea sa, fără să fi izbutit să-l dea însă la iveală. Privitor la acest moment sublim, Aurel David se destăinui revelator într-un interviu acordat lui Andrei Burac şi publicat în “Tineretul Moldovei” din 2 mai 1975: „…vroiam să văd chipul acelui om pe hârtie”. Era personajul din “Rugăciunea unui dac”,care i se părea lui că se asemăna până la identificare cu Mihai Eminescu. Fiinţa din acele versuri cu sonorităţi profetice: ”gonit de toată lumea prin anii mei să trec/ Pân’ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec…” Cartea lui Gheorghe Vrabie conturează un portret substanţial şi nuanţat al pictorului Aurel David, situându-l în galeria artelor frumoase din Basarabia şi, totodată, în peisajul plasticii româneşti drept un creator cu timbru propriu, unul care a reuşit să învingă vicisitudinile timpului, suind în înălţimile pure ale artei. Monografia o demonstrează cu fapte,cu argumente, cu incursiuni în arta universală, printr-un comparativism de substanţă şi o hermeneutică plină de adânci sensuri. Este un demers recuperator, de bună ţinută ştiinţifică, nu lipsit de o pasionalitate binevenită mai ales când e vorba de artă. O apariţie din acelea de care fiecare cultură are nevoie pentru a-şi pune în valoare patrimoniul ei de valori. Gheorghe Vrabie se consacră prin acest op de o distinsă ţinută grafică nu doar ca un iscusit ilustrator de tipărituri, ci şi un autor de carte de certă vocaţie.

Grigore ILISEI


17. repere Juridice

cuvântarea de pe Munte. Fericirile (o lecţie hristică

de drept privat după model roman)

Există, în Noul Testament, un capitol care (cuprinzând, oarecum, ca o digresiune, exortaţia marii rugi - “Tatăl nostru”) se remarcă, în cadrul Evangheliei după Matei, ca mărturie a uneia dintre cele mai cutezante lecţii de drept consemnate în istoria doctrinelor juridice. Acesta este intitulat “Cuvântarea de pe Munte. Fericirile”. Este capitolul central al Noului Testament şi începe astfel: “ 1. Și văzând mulţimile, Iisus S-a suit pe munte (în fapt, o creastă de deal, n.n.); şi după ce a stat jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Marc. 3.13.2. Și deschizându-Şi gura, El îi învăţa, zicând:3. «Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor esteîmpărăţia cerurilor!» P.s 51.17. Prov. 16.19; 29.23. Isa. 57.15; 66.2; Luc. 6.201

Este oare, aici, vorba de o aculturaţie juridică de dimensiuni impresionante prin transmutarea principiilor juridice romane din primul secol al Epocii Clasice (sec.I î.Cr.) în spaţiul iudaic de cultură, spiritualitate şi civilizaţie?

Credem că răspunsul este afirmativ. Aşa cum adevărat este şi sensul revers, ancorarea în drept a preceptelor religioase. “În Zoar (Cartea Splendorii), operă esenţială a doctrinei cabbalistice a rabinilor evrei, scrisă în secolul II d.Cr…. pentru comentarea Pentateuhului (mai cu seamă a legilor lui Moise, n.n.) …ni 1 Biblia sau Sfânta Scriptură (Vechiul şi Noul Testament), Evanghelia după Matei, 5, Ediţia revizuită, după trad. lui D.Cornilescu, AVC, 1990, p. 940.

se demonstrează cum o noţiune, mai întâi pur religioasă, intră în mod gradual în domeniul juridic, fără a pierde caracterul său mistic.”2

“Ferice de cei săraci în duh” transfigurează, în opinia noastră, principiul juridic al prezumării bunei-credinţe şi se constituie într-un fundament ideatic al întregului drept european (incluzând, aici, sistemul romano-germanic sau continental-european şi common law-ul britanic).

Prezumtiva necunoaştere nu a fost încă “discreditată” de jure, chiar dacă, din nefericire,

2 Henri Decugis, Président de la Société de législation comparée, Les étapes du droit des origines à nos jours, 2-ème édition refondue et augmentée, Tome I, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1946, p. 150 (“…Dans chaque mot se cache un sens plus élevé, chaque récit nous apprend autre chose que les événements qu’il paraît contenir. Et cette loi supérieure est plus sainte, c’est la loi véritable… Malheur à l’homme qui ne voit dans la loi que de simples récits et paroles ordinaires!… Mais il n’en est pas ainsi: chaque mot de la loi renferme un sens élevé et un mystère sublime!”).


anchilozantul nostru spirit panjuridist prezintă şi simptomele eroziunii sale.

Iisus Hristos luminează cu înaltu-I spirit o epocă de tulburătoare schimbări în magmafundamentelor dreptului care, pe de-o parte, încă susţinea lumea “veche” şi, pe de altă parte, primea razele Aurorei ce anunţa aşternerea altei ere, era noastră. În Roma Epocii Clasice, acest fenomen se consumase deja cu un secol înainte de naşterea lui Hristos şi în avangarda lui s-au aflat “înţelepţii cetăţii”3, nu alţii decât juriştii, jurisconsulţii dedicaţi cercetării sapientogene a cazuisticii şi rafinării brocardice a marilor valori religioase transmutate prin creuzetul alchimic al puterii dreptului - jus, jubere- în idealuri societare noi:

- voluntas, libertas;- bona fides;- aequitas;- officium pietatis erga proximos.Spaţiul acestei intervenţii nu este suficient

de generos cu o teză pe seama căreia am putea glosa foarte mult. De aceea, cu o umbră de regret, mă voi referi doar la o interpretare particulară, juridică, inedită în câmpul cercetărilor juridice mondiale, a “sărăciei în duh” (bona fides).

Ei bine, surprinzător (probabil) pentru unii teologi, în contextul acestei înalte lecţiuni de drept cristice (sub forma cuvântării pe creasta unui loc muntos, precum Juppiter pe citadela Capitolium, spaţiu simbolic de civilizaţie etruscă4, împrumutat de romani, loc rezervat templelor şi marilor cuvântări ori heraldicelor mesaje divine, spaţiu aculturat, asemeni dreptului, în civilizaţiile de contingenţă romană)5

3 In acest sens, a se vedea Aldo Schiavone, Juristul, în Andrea Giardina, op.cit., p. 86.

, “sărac în duh” poartă

4 A se vedea, în acest sens, Larisa Bonfante (coordonator), Civilizaţia etruscilor, Traducere de Sorin Paliga, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, p. 29.

5 A se vedea, în acest sens, Jean-Claude Fredouille, profesor la Universitatea Paris X-Nanterre, Larousse, Dicţionar de civilizaţie romană, Traducere de Serban Velescu, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 200, p. 39.

semnificaţia omului de bună-credinţă. Omul de bună-credinţă, omul sărac cu

duhul poate fi şi ignarul şi savantul şi inventivul şi retardatul. De ce? Datorită faptului că buna-credinţă nu este interpretabilă aici în sens moral (ca o nouă invectivă la adresa cărturarilor şi fariseilor), ci într-unul pur euristic, unul al purei informaţii de ordin factual. Buna-credinţă nu poate fi interpretată în sens strict, normativ-dogmatic, unul al informaţiei independente de miracolul gândirii, alfel spus, în raport doar cu orice fapt ori act precis determinate în relaţiile private dintre semeni.

Miracolul gândirii...; fac, aici, o paranteză; dialecticienii călugări din abaţiile şi universităţile secolelor XII-XIII (un Abélard, un Sf. Bernard, un Sf. Toma d’Aquino etc.), pe calea de aur a înţelepciunii instrumentate de ştiinţă (aşa cum a fost ea deschisă de legendarul Hermes Mercurius Trismegistus cu al său Corpus hermeticum sintetizat în Tabula smaragdina6, şi consacrată, la greci, în Secolul lui Pericle, sub efigia acestui semizeu înţelept) ne-ar privi cu condescendenţă (una, dezonorantă pentru noi, “postmodernii”) pentru insolenţa de-a vorbi despre ştiinţă în afara Spiritului divin, dar acesta este un subiect ce derivă doar din cel tratat de noi.

“Sărăcia în duh” este echivalentul bunei-credinţe deoarece cunoaşte rea însăşi este subsidiară sensului dumnezeiesc al construirii relaţiilor umane. Contrariul “sărăciei în duh” este reaua-credinţă (male fidem), adică o cunoaştere (sub accepţie de informaţie) precară despre iregularitate, cu noaştere ce resuscită suspiciunea

6 Hermes Mercurius Trismegistus, Corpus hermeticum, Traducerea: Dan Dumbrăveanu, cu o Introducere şi Note de Anna Kingsford şI Edward Maitland, Ed. Herald, Bucureşti, 2002, p. 15 (“Multor gânditori de azi le lipseşte conştiinţa spirituală, adică le lipseşte adevărata umanitate spirituală - umanitate ce ţine de cel mai înalt plan… Gnoza îl ridică pe om din această condiţie a beznei spirituale şi, dându-i supremul desideratum… îi demonstrează cu rigoare ştiinţifică supremaţia legii morale…”, E.M.).


perpetuă datorită nerespectării “cuvântului dat”7. Cum ar putea fi suspicioşii fericiţi, adică înţelepţi (alt termen ce desemnează de fapt fericirea)? Doar cei de bună-credinţă pot fi astfel. Viaţa lor nu este ruinată de povara temerii şi a îndoielilor deșerte. Nu este dificil să ne imaginăm, cel puţin prin prisma operelor lui Kafka, Orwell şi Eugen Ionescu, cum ar putea să “funcţioneze” lumea noastră într-un spaţiu al suspiciunii metodice, în care neîncrederea în Celălalt, în străin, în alteritate ar patrona orice relaţie, orice impuls, orice gând.

Şi astăzi, precum în urmă cu 2000 de ani, cele mai importante relaţii umane sunt cele juridice cu Celălalt, mereu cu un terţ faţă de familie, de cercul de prieteni, de cunoscuţi. Acestea ar fi minate, submerse de un infern de spaime în tenebrele căruia despre orice am putea vorbi, numai despre Legea iubirii cristice8 a aproapelui nu.

Iubirea faţă de Celălalt, ca lege supletivă la scara umanităţii, aşa cum a fost anunţată de Fiul Omului, apare a fi o extrapolare a obligaţiei de iubire între cei apropiaţi, officium pietatis erga proximos, normă ce se afirmase, evident inedit, în raporturile juridice dintre proximi, în Roma Epocii Clasice, încă din sec. I î.Cr.9; în virtutea acesteia, chiar testamentul lui pater familias ce-l exhereda pe filius putea fi atacat ca fiind inofficiosum sau, mai precis, ca fiind contra officium pietatis erga proximos10).

Este impresionantă semnificaţia benefică a acestei “sărăcii în duh” clamată în sens de bună-credinţă, în sens de nesuspicionare a Celuilalt. Şi iată de ce. Societăţile vechi (de care s-a detaşat

7 Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1993, p. 237.

8 Valerius M. Ciucă, op.cit., vol.I, p. 204.

9 În acest sens, a se vedea Mihai Vasile Jacotă, Gheorghe Piticari, Drept privat roman, Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi, 1987, p. 234.

10 Mihai Vasile Jacotă, Drept roman, vol.II, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, p. 261.

cea clasică romană, fără, însă, a abandona cultul celor veteres) erau sabotate de un formalism juridic decrepit şi grosier, atât de împovărător pentru toţi, încât indivizii preferau perilegalitatea (non-dreptul11 sau periferia dreptului), cu toate riscurile aso ciate ei (lipsa oricărei garanţii juridice, volatilitatea conduitelor cocon trac-tanţilor, capriciile “soartei”, adică mânia lui Juppiter Fulgurator, Tonans sau Fulminator în contra căreia tot aleatoriul rezultatelor invoca ţiilor către Juppiter Elicius era de aşteptat etc.) decât să urmeze orbeşte prescripţiile unui conservatorism juridic aberant. Astăzi l-am eticheta drept birocratism steril, rigorism, formalism excesiv, anchilozare administrativă etc., epifeno mene care, în literatura de specialitate, au fost circumscrise altora mai grave, denominate generic “crizele Republicii între 107 şi 79 î.Cr.”12

Or, “duhul sărac” înseamnă tocmai încredere prezumată (până la proba contrarie) în realitate (factualitate), aşa cum este ea prezentată de către Celălalt. Aceasta este natura veritabilă a omului. Şi Marcus Tullius Cicero, vorbind despre legi, ne adresează exortaţia de-a pune în lumină “natura dreptului, iar ea trebuie căutată în natura omului”, în natura noastră.13

În modul descris mai sus, ceea ce înainte era informal a devenit valabil sub noua şi miraculoasa Lege a încrederii prezumate, subtil enunţată de Iisus Hristos printre celelalte fericiri lumeşti de-a dreptul utopice în epocă (e.g., tot pe colină, Mântuitorul proclamă sfârşitul unui ancestral sistem al răzbunării private în

11 Jean Carbonnier, L’hypothèse du non-droit, în Archives de Philosophie du droit, Paris, nr. 8/1963, cit. în Valerius M.Ciucă, Lecţii de sociologia dreptului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pp. 226 sqq.

12 Odile Wattel, Mic atlas istoric al Antichităţii romane, Ed. Armand Colin, Paris, 1998, Traducere din limba franceză de Gina Vasiliu, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 48.

13 Marcus Tullius Cicero, De leg., I, 5, apud Gh.Vlăduţescu, Filosofia în Roma antică. Forme de gândire şi evoluţii, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, p. 52.


favoarea corecţiei prin educaţie a delincventului, principiu încă neîntrupat în fapte în civilizaţiile postromane...).

Anticiparea dreptului non-segregaţionist, la fundamentele căruia se află bona fides însoţeşte, cu patru secole şi jumătate înainte de naşterea lui Hristos, destinul faimoasei Lex Canuleia prin cuvintele de aur rostite de tribunul Canuleius însuşi: “Patricienii se feresc să nu li se strice sângele lor albastru prin înrudiri şi încuscriri (…). Atunci de ce nu sancţionaţi tot prin lege pe orice plebeu, numai pentru că e vecin de casă cu un patrician? De ce nu opriţi printr-o lege ca să meargă şi unii şi alţii laolaltă, pe acelaşi drum? De ce nu faceţi o lege prin care să interziceţi să ia parte împreună la acelaşi ospăţ? Ca să meargă împreună la aceeaşi piaţă? (…) Ce? Oare vouă nu vi s-a pătat nobleţea voastră cu neamul, cu sângele albanilor sau sabinilor, de unde cei mai mulţi vă trageţi obârşia? (…) Atunci, de ce nu vă împotriviţi căsătoriilor încheiate între fete de plebei bogaţi cu patricieni săraci”.14

Pentru a percepe mai bine covârşitoarea semnificaţie benefică a “spiritului sărac”, ar fi, cred, suficient să ne imaginăm că, în absenţa lui, suplinită de prezenţa continuă a neliniştitoarei interogaţii metodice pe seama Celuilalt, a străinului, ar trebui ca, pentru vinderea unui asinus (res mancipi), astăzi, să continuăm a chema la încheierea contractului câţiva reprezentanţi ai cetăţii ca martori, să rostim formule solemne şi să folosim ritualuri şi simboluri străvechi cerute de mancipationes; la fel, pentru fiecare bun achiziţionat, chiar de la cei mai reputaţi şi onorabili negustori, am fi constrânşi să facem, ante factum, îndelungi investigaţii pentru a ajunge la originile proprietăţii formale (într-un fel, probatio diabolica, după expresia medievalilor), tocmai pentru a alunga, post factum, neliniştea că

14Titus Livius, Ab urbe condita, Liber quartus, Titulus quartus, apud Sergiu Pavel Dan, Spiritul Romei. O privire comparativă asupra gândirii politice şi faptei unui popor. Titus Livius, Cornelius Tacitus, Plinius cel Tânăr, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 88.

vom fi cheltuit o avere pe un bun eventual furat şi exclus de la beneficiul garanţiei contra evicţiunii din partea terţului proprietar; or, dacă nu ştim (fiind “săraci în duh”) că bunul furat ne-a fost nouă vândut, ei bine, suntem liniştiţi (“fericiţi”). Eroarea asupra acestui fapt nu ne-ar dăuna15, concepţie împărtă şită şi de Julius Paulus după două secole de la naşterea lui Cristos (Regula est juris quidem ignorantiam cuique nocere, facti vero ignorantiam non nocere).16

Pare inacceptabil, absurd, aşa cum îi apărea lui Iisus Hristos a fi absurd formalismul vieţii iudaice sub ideologia fariseilor, sau cum le apărea romanilor, retrospectiv privind, în timpul lui Velleius Paterculus (II,3,3)17, perioadă a supraabundenţei senatus-consultelor din dreptul privat în favoarea familiei şi a femeii18, în favoarea libertăţii şi a încrederii, viaţa privată dinainte de tribunatul lui Tiberius Gracchus din 133 î.Cr.

Noua lege în expresie hristică şi, apoi, nouafilosofie creştină ce încoronează cultura juridică profană19 dau valoare pozitivă neştiinţei noastre, 15 A se vedea, în acest sens şi Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 355.

16 Julius Paulus, Digestorum seu Pandectarum, Liber XXII, Titulus sextus, §9, Proemium

17 Michael Crawford, Roma republicană, Traducere şi cuvânt înainte de Mihai Gramatopol, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 96.

18 Michel Humbert, Professeur à l’Université Panthéon-Assas (Paris II), Institutions politiques et sociales de l’Antiquité, 7-ème édition, Précis Dalloz, Paris, 1999, p. 400.19 A se vedea, în acest sens, Michel Villey, Réflexions sur la philosophie et le droit. Les Carnets, textes préparés et indexés par Marie-Anne Frison-Roche et Christophe Jamin, Préface de Blandine Kriegel et François Terré, Presses Universitaires de France, p. 311 («Et il y a une «philosophie chrétienne», parce qu’un mode de vie, une sagesse, cette fin à laquelle aspirait la philosophie. Cependant que la philosophie reste en son essence profane - le christianisme n’en apportant que le couronnement»).


lăudând buna noastră credinţă în Celălalt şi pentru această metodică îndepărtare a “şarpelui”, ca imago mundi20 sau paradigmă a suspiciunii, meri tăm un loc în Impărăţia cerurilor; iar dacă el, Celălalt a fost un “cunoscător” al faptului că înstrăinează un bun furat, a fost unul de rea-credinţă (male fidem), probabil, în absenţa altor merite redemptorii, va parcurge sensul revers al aceluiaşi drum ... Cine poate şti?

Cheia explicaţiunilor noastre s-ar găsi în moravuri; acolo au găsit-o romanii Epocii Postclasice în explicarea întorsăturii lucrurilor în imperiul decadent21, acolo o găsesc şi creştinii de astăzi sau, în perspectiva “fiinţei istorice” a lui Lucian Blaga22, continuatorii ideii umaniste a credinţei în contra celei sociocentriste a suspiciunii (a neîncrederii metodice, a nesfârşitei interogaţii asupra onestităţii Celuilalt, a veninului suspiciunii paralizante).

Precum Norbert Elias, spunem, în final, şi noi: “Civilizarea nu s-a încheiat încă. Este abia în devenire”23. Poate, societatea noetică, a cunoaşterii, a creativităţii, aşa cum se prefigurează astăzi, va pune mai bine în operă buna-credinţă sau sărăcia în duh clamată de Iisus Hristos, decelând informaţia pură de încrederea datorată spuselor Celuilalt. Cine poate şti?

Prof. Univ. Dr. Valerius M. CIUCĂIași

20 Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994, p. 180.

21 Pierre Grimal, Profesor emerit la Universitatea Paris-Sorbona,Viaţa în Roma antică, Traducere şi note: Delia Moisil, Prefaţă: Eugen Cizek, Ed. Corint, Bucureşti, 2000, p. 11.

22 In acest sens, a se vedea Lucian Blaga, L’être historique, Traduit du roumain par Mariana Danesco, Librairie du Savoir, Paris, 1991, Philosophia perennis, Collection dirigée par Georges Piscoci-Danesco, pp. 13 sqq.

23Norbert Elias, Procesul civilizării. Cercetări sociogenetice şi psihogenetice, Vol. II, Transformări ale societăţii. Schiţa unei teorii a civilizării, Traducere de Monica-Maria Aldea, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 302.

Rugăciune a Sfântului Simeon Noul Teolog

Miluiește-mă, Fiule al lui Dumnezeu, și deschide ochii sufletului meu, ca să văd lumina lumii, pe Tine Dumnezeul meu și să mă fac și eu un fiu al zilei dumnezeiești, și nu mă lăsa pe mine, Bunule, nepărtaș, ca un nevrednic de Dumnezeirea Ta. Arată-mi-Te, Doamne, pe Tine Însuți, ca să cunosc că m-ai iubit ca pe unul care a păzit poruncile Tale, Stăpâne. Trimite, Milostive, și peste mine pe Mângâietorul, ca să mă învețe cele privitoare la Tine și cele ale Tale să-mi vestească mie, Dumnezeule a toate! Luminează peste mine lumina cea adevărată, Milostive, ca să văd slava Ta, pe care ai avut-o la Tatăl Tău mai înainte de a se face lumea. Rămâi, precum ai spus, și în mine, ca și eu să mă fac vrednic să rămân în Tine și să intru în chip știut (conștient) atunci în Tine și să Te am în chip știut în mine. Binevoiește, Nevăzutule, să iei chip întru mine, ca văzând frumusețea Ta extraordinară, să port, Cerescule, chipul Tău și să uit toate cele văzute. Dă-mi mie slava pe care Ți-a dat-o Ție, Milostive, Tatăl, ca să mă fac asemenea Ție ca toți slujitorii Tăi, Dumnezeu după har și să fiu împreună cu Tine neîncetat, acum și pururea și în vecii vecilor nesfârșiți. Amin.


18. interferenţe

Părintele Arsenie Boca

– arhitect al punţii delegătură dintre ştiinţă şi

religie “Este o singură cale senină: trăirea

învăţăturii creştine, în toată adâncimea ei şi în toată sinceritatea noastră. Asta rămâne singura cale sigură, pe care trebuie s-o învăţăm mereu, în iecare rând de oameni” (Cărarea Împărăţiei).

Am fost şi eu la Mormântul Părintelui Arsenie Boca. Am plecat din Iaşi în toiul nopţii, la ora 145 şi am ajuns la Prislop la lăsarea serii. Ca orice pelerini ne-am îmbrăcat cu răbdare şi cu sfânta speranţă că vom ajunge cu bine la Sfântul Ardealului. Spre dimineaţă am auzit la radio că un autocar cu pelerini a avut probleme în apropierea Braşovului; mergeau tot la Sfânta Mănăstire Prislop. Am cântat slavă lui

Dumnezeu şi l-am rugat şi pe

P

SfântulPărinte să ne ajute şi am continuat să mergem gândindu-ne mai mult la Dumnezeu. Sfântul Ardealului a devenit Sfântul României, deoarece mii, zeci de mii de pelerini pornesc spre Sfântul lui Mormânt cu speranţa că vor primi “permis” de liberă circulaţie pe “Cărarea Împărăţiei” şi că vor putea trece peste marea învolburată şi mocirloasă a tranziţiei, stăpânită de toată mizeria umană care de peste un sfert de secol s-a ridicat la suprafaţă făcând din frumoasa şi bogata ţară un iad al existenţei noastre. În drumul lung al pelerinajului nostru ne doream porniţi per-pedes pe Calea Împărăţiei, la capătul căruia Părintele Arsenie Boca ne întâmpină pentru a ne conduce la Împărăţia lui Hristos. Trecând pe la Sfânta Mănăstire Sâmbăta de Sus, ctitorie a Sfântului Martir Constantin

Brâncoveanu am fost luminaţi şi întăriţi de un fascicul de lumină duhovnicească pornit de Marele Voievod, fiii săi martiri şi sfetnicul Ianache, de la Părintele Teofil Pârâianu şi chiar de la Părintele Arsenie, care a ridicat Slavă lui Dumnezeu, mult timp în acest sfânt lăcaş.

Părintele Teofil Pârâianu este și el un adevărat sfânt, care nu a văzut lumina zilei în viaţa sa, dar care a acumulat atâta lumină interioară încât a reuşit să îndrepte paşii spre credinţă multora dintre cei rătăciţi în imperiul satanic al necredinţei.

Pornind din Haţeg spre Prislop şi trecând prin Vaţa de Sus am întâlnit în cale mulţi pelerini care se întorceau de la Mormântul Părintelui Arsenie. Multe autoturisme şi autocare parcate pe traseu ne ridicau semne de întrebare asupra aglomeraţiei de la mormânt. Nu au fost însă probleme, se lăsa deja seara. Am ajuns cu bine şi am parcat autocarul nu departe de biserică. Am avut noroc; am văzut adesea la televizor cozi lungi de maşini şi pelerini, înşirate pe câţiva kilometri.


De altfel, pe când Părintele Arsenie era duhovnic la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi la Prislop pelerinii veneau cu miile dornici să fie binecuvântaţi şi spovediţi de Sfântul Ardealului. Este edificatoare în acest sens scrisoarea pe care marele profesor Nichifor Crainic i-a scris-o Părintelui Arsenie: “A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme încântătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând în zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir ! O fi fost aşa de la Dumnezeu ca toată acea bulboană spirituală uriaşă să se dezumfle la comandă ca şi cum n-ar fi fost ?”1

Nichifor Crainic fusese impresionat de pelerinajul care se făcea la Mănăstirea ctitorită de Martirul Constantin Brâncoveanu, când ardelenii erau dornici de a-l întâlni pe marele duhovnic Arsenie Boca. Prigoana “urgiei roşii” a stopat orice fel de pelerinaj. Acesta a reînceput însă după adormirea Sfântului Părinte, pentru a răspunde chemării sale: “Eu mă duc, dar de acolo de unde voi fi am să vă ajut mai mult ca până acum”2.

Am ajuns la Mormântul Părintelui Arsenie Boca la 15 noiembrie 2014. Vremea era deosebit de plăcută; cerul senin, iar bolta cerească era de-a dreptul divină şi parcă te chema. Doar în copilărie, la ţară, în Vrancea, eram impresionat de măreţia bolţii cereşti. Luminile discret ascunse printre sutele de ghivece cu flori, sau la baza arborilor dădeau o imagine de vis. Luminile creau o atmosferă divină; molizii păreau la bază lilieci albi înfloriţi, iar un mesteacăn înalt, care se vedea în faţă parcă unea pământul cu cerul şi lumea cu Dumnezeu. Râul de pelerini (peste 500) care se strecura încet prin faţa Sfântului Mormânt al Părintelui Arsenie Boca, în deplină linişte, crea o atmosferă divină. Nu am mai

1 Arsenie Boca, 2006, Cărarea Împărăţiei, Edit. Sfânta Episcopie Ortodoxă Română a Ardealului, Deva, p. 331.

2 Paraclisul Părintelui Arsenie Boca, p. 32.

simţit niciodată atâta pace şi linişte şi unirea atât de armonioasă a Cerului cu Pământul.

Gândurile mi-au fugit, pentru un moment la Mihai Eminescu, la ciclul său de poezii “Mai am un singur dor”, la mediul acela tainic şi înmiresmat de flori în care poetul îşi dorea somnul veşnic. Asemănarea cu Eminescu nu este chiar întâmplătoare; chiar şi acum, când scriu aceste rânduri şi mă uit la o fotografie a Sfântului Părinte Arsenie mă minunez cât de mult seamănă cu Eminescu. Ridicat din ţărâna străbună a neamului nostru, Sfântul Părinte Arsenie a adus cu el lumina neînserată a Sfintei Treimi, a fost purtător de Duh Sfânt şi ne-a împăcat, pe noi, românii, cu Dumnezeu. Dacă Eminescu a şleguit graiul şi simţirea neamului nostru, Sfântul Părinte ne-a deschis Cărarea Împărăţiei. Şi-a închinat viaţa poporului său asemenea unui martir, iar acum a ajuns în Împărăţia Cerurilor, a Sfintei Treimi; ne aşteaptă acolo şi şi-a propus să ne ajute, astfel încât să nu rătăcim Cărarea Împărăţiei. Atât Părintele Arsenie, cât şi Eminescu n-au murit de moarte naturală, au fost ajutaţi să moară.

Asemenea lui Eminescu Părintele Arsenie Boca a fost un intelectual cu mare înălţimi spirituale; a fost un fenomen al neamului său. A ştiut să îmbine la modul ideal, tainele ştiinţei şi ale credinţei. Şi-a propus să înţeleagă viaţa şi lumea atât la nivel macroscopic cât şi microscopic. Fără teamă de a greşi îmi permit să afirm că Părintele Arsenie a reuşit, ca nimeni altul, să pună ştiinţa în slujba religiei şi religia în slujba ştiinţei.

Cartea Cărarea Împărăţiei este o capodoperă care te poartă din aproape în aproape în teologie, mistică, filosofie, psihologie şi psihanaliză şi îţi deschide ochii minţii ajutându-te să dezlegi unele dintre cele mai subtile taine ale teologiei şi ale ştiinţei.

În capitolul al V-lea, Ereditate şi spirit autorul ne prezintă unele dintre cele mai mari descoperiri ale timpului său (deceniul al IV-lea al secolului al XX-lea). Nu numai că îl descoperă pe Gregor Mendel (“un călugăr cu


gândul la mazăre”) şi pe Thomas Malthus, cel care primeşte Premiul Nobel pentru Biologie pornind de la studiul genetic al unei muşte, dar şi îi studiază.

Ca biolog am rămas impresionat de capacitatea Sfântului Părinte de a fi receptiv la noutăţile ştiinţei folosindu-le în înţelegerea tainelor genezei Universului şi a vieţii. Acestea nu sunt vorbe aruncate în vânt, ci realităţi care dezvăluie esenţa geniului. A acceptat cu bucurie şi cu deosebit interes aceste teorii privind ereditatea, deşi unii biologi de prestigiu le priveau cu reticenţă. După bibliografia folosită: Cursul de Biologie generală a lui René Jeannel, tipărit în 1930, la Edit. Universităţii din Cluj şi Psihologia persoanei, a lui Nicolae Mărgineanu, publicată la aceeaşi editură în 1944 şi altele, ne dăm seama de sursele de informaţie pe care le folosea.

În perioada când Părintele Arsenie Boca a scris Cărarea Împărăţiei problemele geneticii moderne erau destul de confuze; acceptarea lor cerea atât înţelegere cât şi curaj. Părintele a avut încredere deplină în cercetătorul şi profesorul René Jeannel şi nu s-a îndoit de valabilitatea informaţiilor oferite de acesta. Trebuie să menţionăm că, ilustrul biolog evoluţionist Emil Racoviţă, unul dintre cei mai mari evoluţionişti ai timpului său, nu a dat crezare cercetărilor întreprinse de Mendel şi nici a celor efectuate de Thomas Morgan cu şcoala sa de genetică, pe baza cărora a formulat teoria cromozomică a eredităţii.

Acest capitol a fost cu siguranţă conturat în timpul studiilor sale de medicină. Ar fi putut să reactualizeze descoperirile geneticii moderne apelând la literatura ştiinţifică de ultimă oră, însă nu a considerat că este necesar, deoarece prin maniera de a prezenta lucrurile şi-a atins scopul – acela de a face joncţiunea firească dintre ştiinţă şi religie şi de a pătrunde astfel în tainele genezei vieţii şi a Universului.

Sfântul Părinte Arsenie reuşeşte să prezinte pe larg, la nivelul înţelegerii tuturor credincioşilor, modul în care călugărul din Cehia, Gregor Mendel, matematician prin

structura sa intelectuală, a reuşit să deducă, prin experimentele sale efectuate asupra plantelor unele legi ale eredităţii.

În subcapitolul Un călugăr cu gândul la mazăre prezintă celor interesaţi să cunoască, experimentele pe baza cărora călugărul matematician a reuşit să descopere legile eredităţii, punând astfel bazele geneticii moderne. Astfel, afirmă autorul: “Se vede că de la o vreme nu se mai mulţumea să rămână un simplu săpaş de rând, ci şi-a pus în minte de a intra în tainele vieţii buruienilor”3.

Întradevăr, călugărul Gregor Mendel avea ca ascultare munca de grădinar; nu s-a mulţumit doar cu atât, şi a încercat să vadă cum răspund plantele la încercările minţii sale. A lucrat pe diferite specii de plante, însă mazărea şi trandafirii i-au cucerit mai mult inima.

Organismele, fie ele plante, animale sau microorganisme au un complex de caractere pe care le transmit pe cale ereditară. Nu le poţi urmări pe toate o dată. Mendel a simplificat lucrurile: la început a urmărit un singur caracter (culoarea florilor sau forma lor). Astfel a ales ca părinţi trandafiri albi şi roşii; a realizat o polenizare încrucişată şi a obţinut, în prima generaţie (F1) numai trandafiri de culoare roz (o culoare intermediară). Hibridând între ei trandafirii roz a obţinut în următoarea generaţie (F2) trandafiri de trei culori diferite: roşii, albi şi roz. Fiind matematician a analizat raportul dintre aceştia şi a găsit: ¼ roşii, ¼ albi şi ½ roz.

Mendel a încercat să explice aceste rezultate: el bănuia că în celule ar fi nişte factori ereditari responsabili de anumite caractere. În cazul de faţă înbinarea caracterelor roşu şi alb şi formarea caracterului roz a fost numită conjuncţie.

Acest tip de transmitere a caracterelor ereditare este caracteristic atât pentru plante cât şi pentru animale. Pe baza unor experimente de acest fel Mendel a formulat prima lege a eredităţii – disjuncţia caracterelor părinteşti în hibrizi.

3 Arsenie Boca, 2006, Cărarea Împărăţiei, p. 214.


În unele cazuri, când se încrucişează doi părinţi care se deosebesc printr-un singur caracter, dau în prima generaţie indivizi de acelaşi fel, însă seamănă doar cu unul dintre părinţi. Este ceea ce Mendel numeşte dominanţă şi recesivitate; caracterul unui individ domină, iar al celuilalt rămâne ascuns.

Sfântul Părinte prezintă în carte unele figuri edificatoare luate din Cursul de biologie generală al lui René Jeannel. Trebuie să precizăm că R. Jeannel a fost prietenul şi colaboratorul lui Emil Racoviţă şi că a fost adus de acesta în România ca cercetător la Institutul de Speologie din Cluj; a predat însă şi disciplina de Biologie generală la Facultatea de Biologie din Cluj. cursul de Biologie generală a lui René Jeannel este, de fapt, primul curs de evoluţionism apărut în România, în care se prezintă la nivel academic, toate cuceririle geneticii moderne, din timpul său.

Dornic de cunoaştere Părintele Arsenie a descoperit această carte şi a extras adevărul ştiinţific. Ceea ce Emil Racoviţă nu voia să accepte a prezentat limpede René Jeannel.

Aflându-se în perioada acumulărilor ştiinţifice intelectualul de înaltă ţinută academică, Arsenie Boca acumula pentru nevoinţele duhovniceşti cele mai importante descoperiri ale ştiinţelor pentru a le înţelege şi pentru a le folosi la timpul potrivit.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit este faptul că Sfântul Părinte a ştiut să curăţească grâul de neghină. A ştiut să selecteze cele mai valoroase dintre informaţiile oferite de ştiinţe.

Situaţia pare simplă, dar nu-i chiar aşa. Eu sunt biolog şi am făcut, în perioada 1960-1961, o genetică de tip miciurinist, care nu accepta nimic din cuceririle geneticii moderne, ctitorii acesteia, Gregor Mendel, August Weismann şi Thomas Morgan cu şcoala sa de genetică erau consideraţi “lachei ai imperialismului anglo-american”, iar teoriile lor reacţionare.

Desigur că Miciurin a avut merite importante în ameliorarea soiurilor de plante şi în formarea de soiuri noi. Vinovaţi au fost politicienii, care şi-au permis să intervină în

dirijarea cercetărilor ştiinţifice şi să le orienteze după propriile capricii şi interese.

În 1961 eram student în anul al V-lea şi am făcut parte din primul schimb de studenţi dintre Universitatea “Al. Ioan Cuza” din Iaşi şi Universitatea “Fr. Schiller” din Yena, Republica Democrată Germană.

Ajuns la Yena, în “Cetatea Evoluţionismului”, al lui Ernst Haeckel, unul dintre cei mai mari partizani ai darwinismului, am vizitat şi Muzeul Filetic, ctitorie al lui Ernst Haeckel. Intrând în muzeu am ajuns în faţa unor postere mari şi inteligent realizate, în care se prezenta, la adevărata valoare, contribuţia ştiinţifică a lui Gregor Mendel, August Weistmann şi Thomas Morgan. Surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât R. D. Germania făcea parte cu noi din “Lagărul Socialist” şi accepta încă genetica miciurinistă. Mai mult decât atât, înainte de a pleca la Yena mi-am ales ca lecţie finală pentru practica pedagogică lecţia: curente reacţionare în Biologie – mendelismul, weismannismul şi morganismul. În manualul de liceu pentru clasa a XII-a, Bazele darwinismului era prezentată o astfel de lecţie.

Cât am stat la Yena, mai bine de o lună,


am fost, în repetate rânduri, la Muzeul Filetic, cel mai mare muzeu de acest fel din lume, în acele timpuri şi am tradus şi învăţat informaţiile oferite despre aceşti corifei ai geneticii moderne.

De ce am prezentat aceste aspecte? Pentru a arăta că în România postbelică cu greu îţi puteai tăia o cale în educaţie pentru a ajunge la înălţimile intelectuale dorite.

Noi abia după eliberarea spirituală din 1964 cu greu am reuşit să intrăm în rând cu lumea ştiinţifică, în ceea ce priveşte progresele geneticii.

Sfântul Părinte Arsenie şi-a format o structură intelectuală de tip enciclopedic, reuşind să-şi apropie universul ştiinţelor şi să-l valorifice apoi în activitatea sa duhovnicească, în care ştiinţa şi religia îşi dădeau adesea mâna.

Revenind la experimentele lui Gregor Mendel, Sfântul Părinte prezintă în Cărarea Împărăţiei ce a obţinut inventivul grădinar atunci când a început să încrucişeze unele plante ce se deosebeau între ele printr-o pereche, două, sau mai multe perechi de caractere.

Lucrând pe mazăre Mendel a ales două soiuri de mazăre, ale căror boabe se deosebeau clar prin două perechi de caractere: boabe cu tegumentul neted şi de culoare galbenă şi boabe cu tegumentul zbârcit şi de culoare verde.

Şi, frumos prezintă Sfântul Părinte: “Se vede că că s-a întâmplat ceva ca în visul lui Faraon, mazărea galbenă a înghiţit mazărea verde”4.

Prin hibridarea părinţilor cu boabe netede şi galbene cu cei cu boabe zbârcite şi verzi a obţinut, în prima generaţie, numai plante cu boabe netede şi galbene. Făcând apoi încrucişarea între aceste plante a obţinut, în generaţia următoare, patru tipuri de mazăre: cu boabe galbene şi netede, cu boabe verzi şi zbârcite, cu boabe verzi şi netede şi cu boabe galbene şi zbârcite. Numărând boabele de la toate soiurile şi făcând o statistică a constatat că raporturile dintre soiurile obţinute este de 9:3:3:1.

Explicaţia este simplă: “dacă se admite

4Idem, p. 216.

că cele două caractere ale fiecărui părinte sunt independente şi că disjuncţia se face în mod independent în celulele sexuale ale dihibridului (se zice “dihibrid” fiindcă părinţii se deosebesc prin două caractere). Celulele sexuale ale dihibridului vor fi deci de patru feluri, căci ele se vor înfăţişa în cele patru combinaţii de factori, care determină caracterele: galben şi neted, galben şi zbârcit, verde şi neted, verde şi zbârcit. Aceste patru feluri de caractere se vor forma în cantităţi egale, în patru feluri de celule sexuale femele şi patru feluri de celule sexuale mascule, în număr egal, 16 combinaţii deosebite. În virtutea dominanţei caracterelor însă, 9 combinaţii vor reuni caracterele dominante galben şi neted, 3 combinaţii asociaţia galben şi zbârcit, 3 combinaţii vor reuni caracterele verde şi neted şi doar una verde şi zbârcit. În cifre 4x4=16; 9+3+3+1=16”5.

Gregor Mendel deduce din acest experiment cea de a doua lege a transmiterii caracterelor ereditare – Legea disjuncţiei independente a caracterelor în hibrizi.

Fără a prezenta şi experimentul privitor la hibridarea unor părinţi care diferă prin trei perechi diferite de caractere ne face cunoscută proporţia în care poate să apară în disjuncţia lor şi anume: 27:9:9:9:3:3:3:16.

Prezentarea legilor lui Mendel nu a fost făcută doar pentru a scoate de sub colbul uitării descoperirile călugărului grădinar, ci pentru a arăta cum “gândul se înalţă de la ascultarea cu sapa la tainele ascunse de Dumnezeu, chiar şi într-o grădină de zarzavat”7.

Părintele Arsenie a dorit să ne demonstreze că: “Viaţa prin urmare are şi o matematică, deci o explicaţie şi astfel se poate interveni în variabilele ei”8.

Dacă Sfântul Părinte a reuşit să ajungă la o astfel de înţelegere, ne întrebăm de ce unii teologi se ridică încă cu vehemenţă împotriva ştiinţei şi o lovesc cu vorbe grele

5 Idem, p. 217.6 Ibidem.7 Idem, p. 218.8 Ibidem.


pentru a o aduce la tăcere? Dacă Gregor Mendel bănuia existenţa

unor factori ereditari, Thomas Hunt Morgan, care a lucrat pe Drosophila melanogaster (musculiţa de oţet, beţiva) a descoperit existenţa reală a factorilor ereditari, care nu sunt altceva decât genele, care se află amplasate în cromozomi. Experimentele sale şi ale şcolii sale de geneticieni au condus la elaborarea Teoriei cromosomiale, care a revoluţionat genetica modernă.

Deci, caracterele sunt controlate de gene, care se găsesc în nucleul tuturor tipurilor de celule. Stând la baza caracterelor ereditare genele au fost numite de Părintele Arsenie geneze. Rebotezându-le ne sugerează o legătura cu geneza biblică.

În subcapitolul cu sfiala cuviinţei Părintele Arsenie Boca ne prezintă unele aspecte de genetică şi de embriologie umană, chiar dacă în acea perioadă unele dintre ele erau mai puţin elucidate. În acest sens prezintă forma şi structura intimă a spermatozoidului, formula genetică a celulelor sexuale şi realizarea fecundaţiei.

Se vorbeşte despre 23 de perechi de cromozomi, la care adaugă şi cromozomii sexuali “X şi Y”, fiind în total 48 de cromozomi. Aşa se credea atunci, însă cercetările ulerioare au demonstrat că formula genetică umană este formată din 44 de cromozomi somatici şi 2 cromozomi sexuali: 44XX la femei şi 44XY la bărbaţi. 48 de cromozomi au unele maimuţe antropoide. Nu contează aceste inexactităţi, esenţa procesului de fecundaţie fiind perfect prezentată.

“Ajunşi până aici, e bine să urmărim cu de-amănuntul această simfonie a infinitului mic biologic”9.

Am rămas plăcut impresionat de înţelegerea şi de receptarea de către Părintele Arsenie a acestor acumulări noi şi mai ales de prezentarea lor pe înţelesul tuturor credincioşilor: “Mai cârtesc unii zicând că observaţiile valabile pentru o muscă nu pot fi aplicate cu aceeaşi valabilitate şi rigoare omului. Bună e frâna

9 Idem, p. 222.

oriunde. Totuşi ei rămân datori cu explicarea multor taine şi nevoi arzătoare, pe care numai partizanii teoriei cromozomice sunt în măsură să le poată da, măcar şi numai până la un loc”10.

Acceptarea teoriei cromozomiale a eredităţii ţine de structura intelectuală de tip enciclopedic a Părintelui Arsenie Boca şi de acumulările importante din domeniul medicinii. Părintele avea încredere deplină în ştiinţă fiind capabil să aprecieze valoarea unor teorii şi acumulări noi ale cercetărilor ştiinţifice.

Datele oferite spre cunoaştere credincioşilor sunt esenţiale pentru înţelegerea unor probleme mult mai subtile, cum ar fi – ereditatea, mediul şi destinul.

Pentru a înţelege ce este ereditatea dă o definiţie simplă, pe înţelesul tuturor, darcuprinzătoare: “Ereditatea ar fi repetiţia părintelui în fii. După cum se vede aievea şi după cele de până aici, fiii repetă pe părinte numai cu oarecare aproximaţie. Aşa e firesc, de vreme ce copilul e o sinteză a celor 2 părinţi, o sinteză a acelor 4 bunici, a celor 8 străbunici, a celor 16 stră-străbunici ş.a.m.d”11.

Putem considera că în fiecare individ trăiesc mai multe generaţii şi un număr mai mare de inşi. Cum altfel poţi explica faptul că o anumită persoană are unele trăsături somatice sau ale caracterului asemănătoare cu ale unui bunic sau străbunic? Trebuie să înţelegem că ascendenţii au o contribuţie cu atât mai mică la formarea descendenţilor cu cât sunt mai îndepărtaţi.

Părintele Arsenie Boca studiind cu atenţie mărită şi cu interes cartea profesorului universitar N. Mărgineanu Psihologia persoanei, a înţeles pe deplin rolul genelor adică a genezelor: “Geneza e un centru condensat de materie vie,având să conducă: multiplicarea celulelor, obţinerea formei anatomice a organelor şi a sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea şi sincronizarea funcţională cu organismele vecine din competenţa altor geneze, precum

10 Idem, p. 224.

11 Idem, p. 224.


şi durata acestora. Geneza trebuie să ştie şi să facă: arhitectură, anatomie, calculul rezistenţelor, chimie, fiziologie, operare activă, apărare preventivă, armonie muzicală, cutie de rezonanţă, armonizare istorică, previziune, servicii de siguranţă – multe de toate”12.

Lăsând la o parte faptul că atribuie genelor, adică genezelor prea multe funcţii, existenţa şi funcţionalitatea lor este esenţială pentru edificarea şi supavieţuirea unor organisme.

Folosind expresia geneze, Sfântul Părinte a intuit prin acestea că Dumnezeu a dotat organismele cu structurile necesare care să le asigure independenţa şi funcţionalitatea. De fapt, prin fecundaţie oul şi viitorul organism primesc informaţii genetice atât de la mamă cât şi de la tată. Cu alte cuvinte noi ne începem viaţa ca fiinţe duble. Acest aspect influenţează mult viaţa: “Duplicarea se aplică fiecărei particule din miile de geneze, cu care începem viaţa. Fiecare fel de substanţă este prezentă în fiecare celulă în două doze: perechea de geneze. O geneză din fiecare pereche vine de la tată, cealaltă de la mamă”13.

Desigur că cele două geneze controlează acelaşi caracter: culoarea ochilor, forma nasului etc. În situaţia în care o geneză dintr-o anumită pereche este defectuoasă, ea poate fi acoperită, prin dominanţă de geneza pereche. Existenţa genezelor în perechi reprezintă o resursă de asigurare a individului: “Socotind dublarea genezelor în această lumină e lămurit că asigurarea pe care o aduce constituie raţiunea biologică pentru care avem doi părinţi în loc de unul”14.

Cu aceeaşi uşurinţă Sfântul Părinte elucidează mecanismul eredităţii. Pentru o înţelegere deplină apelează la exempleconcrete. Dacă tatăl are ambele geneze pentru inteligenţă recesive (fiind un idiot genetic pur), iar mama are ambele geneze pentru inteligenţă

12 Idem, p. 225 -226.

13 Idem, p. 227.

14 Idem, p. 228.

dominante (având o inteligenţă genetică pură) prin împerechere vor da naştere la indivizi inteligenţi (inteligenţi prin dominare, având o geneză dominantă şi una recesivă). Acum, dacă doi indivizi de acest fel (cu această structură genetică) se împerechează pot da naştere la urmaşi de trei feluri: inteligenţi puri, inteligenţi prin dominanţă şi idioţi puri.

Dacă părinţii au câte o geneză dublu recesivă, dar care controlează caractere diferite, vor da prin împerechere, copii normali, dar purtătorii celor două geneze recesive. Prin împerechere între ei ar putea da copii care au ambele tipuri de defecte.

Prezentăm aici un exemplu foarte convingător ales de autor: “Se zice că o artistă din Holywood, cetatea filmului cu multă atenţie faţă de ideile genetice, privitoare la regenerarea rasei omeneşti, a scris lui Bernard Shaw, care în ochii ei trecea cel mai deştept om din lume, propunându-i sacrificiul de a-l lua în căsătorie, în credinţa că urmaşii lor vor avea inteligenţa lui şi frumuseţea ei, fiind astfel cei mai frumoşi şi mai

deştepţi copii din lume. Se spune de

asemenea că Shaw ar fi respins oferta, temându-se ca lucrurile să nu se petreacă pe de-a-ndoaselea şi copiii să moştenească ... inteligenţa artistei şi frumuseţea lui Shaw. Judecând după cazul de adineauri, se pare totuşi că artista a avut dreptate”15.

Sfântul părinte nu a dat dreptate artistei doar pentru a se comporta ca un gentleman, genetica modernă a demonstrat că inteligenţa este dominantă în raport cu prostia. Şi nu ne îndoim că Bernard Shaw a fost un om inteligent pur-sânge.

Ceea ce este important să înţelegem este că genezele recesive se manifestă doar atunci când sunt perechi, iar posibilităţile de grupare a genezelor sunt infinite: La formula genetică umană (44XY bărbaţi şi 44XX femei) numărul combinărilor poate ajunge, după calculele lui T. Morgan la 282.429.536.481 de posibilităţi16.

15 Idem, p. 230.

16 Idem, p. 232.


Se întreabă, în mod firesc, autorul, cine determină apariţia şi manifestarea genezelor recesive cu toate necazurile provenite de ele?: “Hazardul, întâmplarea ?” E ăsta un răspuns?

Părintele nu acceptă un astfel de răspuns şi consideră că doar Dumnezeu: “cel care a creat viaţa din nimic. Autorul Vieţii şi al legilor ei e Dumenzeu, ştiutorul şi susţinătorul lor în desfăşurarea timpului.

Realitatea, oricare, nu se explică suficient, fără referinţă şi la creatorul ei, care e Dumnezeu, nu ştiinţa omului.

De aceea se şi întâmplă atâta gâlceavă, fiindcă realitatea vie şi îndeosebi omul e socotit mai mult din partea lui materială, supus simţurilor, analizelor şi microscoapelor. Omul, în întregul lui, e din ce în ce mai necunoscut. De aceea, cei ce se mărginesc numai la cunoştiinţe unilaterale, inevitabil ajung la înfundătura aroganţei care nu ştie nimic – ceea ce păţesc numai peticarii ştiinţei.

A nu şti şi a recunoaşte aceasta, nu e totdeauna o vinovăţie – uneori e chiar virtute; însă a şti puţin şi a face gâlceavă că ştii totul, este o descalificare şi ruşine, şi totdeauna o vinovăţie”17.

De ce este Sfântul Părinte atât de tăios în această analiză? Deoarece în această tagmă de oameni intră mai ales unii atei care consideră că ei ştiu totul şi că au descoperit toate tainele Universului.

Mai departe consemnează autorul: “Cel ce ştie mult, cu adevărat, încât împingând întrebările a ajuns să dea de limitele cunoaşterii ştiinţifice, pe acela consecvenţa şi adeverirea teoretică îl duc până în sanctuarul religiei”18.

Sfântul Părinte a rămas impresionat de faptul că: “în persoana noastră trăiesc mai multe generaţii şi un număr mare de inşi”19.

Aceasta însemnând că în genezele noastre persistă unele de la părinţii, moşii şi strămoşii noştri. Adică: pe măsură ce creşte numărul ascendenţilor în progresie aritmetică, contribuţia

17 Idem, p. 232.18 Idem, p. 233.19 Idem, p. 225.

lor în descendenţă scade în progresie geometrică. Urmărind mecanismul transmiterii caracterelor ereditare în generaţii ne dăm seama că genezele recesive producătoare de tare genetice sau de manifestarea lor în fenotip este cu atât mai mare cu cât împerecherea şi formarea de copii se face între rude mai apropiate: fraţi, veri de gradul I, II, III, IV etc. Aceasta deoarece genezele recesive se transmit într-o anumită proporţie la generaţiile următoare şi se pot dubla cu atât mai repede cu cât reproducătorii sunt rude mai apropiate genetic de părinţii lor, posibilitatea întâlnirii fiind mult mai mare.

Pornind de aici, atât Biserica, cât şi legile sociale nu permit căsătoria între rude apropiate, acţionând în mod asemănător.

Pe bună dreptate Părintele Arsenie Boca ţine să menţioneze că: “Se poate vedea – pentru cine vrea să vadă – că un atare chip de a rezolva gâlceava între ştiinţă şi religie nu presupune nicidecum o renunţare la atitudinea ştiinţifică. În marele cadru de mister al lumii, atât în infinitul mare, cât şi în infinitul mic, atitudinea ştiinţifică poate continua să-şi dezvolte valorile ce-i sunt proprii. Ceea ce însă trebuie combătut, în lumina analizelor de până acum, este aroganţa ştiinţifică, dogmatismul ei îngust şi miop, vicii pe care, de altfel, adevăraţii savanţi nu le practică niciodată”20.

Sfântul Părinte este tranşant în ceea ce priveşte raportul dintre ştiinţă şi religie: “Pricepem prin urmare, fără să trebuiască a înghesui Genetica la colţul neputinţei cu urgia întrebărilor, că problema eredităţii mai are un capăt, dincolo de biologie şi probabilitate. Chiar numai factorul eredităţii, ca să fie cunoscut îndeajuns, depăşeşte limitele ştiinţei pozitive”21.

În subcapitolul Dispoziţii de drept bisericesc confirmate de genetică, Sfântul Părinte ne atrage atenţia cu luare aminte: “În spiritul teoriei cromozomice, putem înţelege şi unele norme de drept bisericesc, ca de pildă oprirea căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia

20 Idem, p. 234.21 Ibidem.


de cosângenitate, în linie directă căsătoria e oprită la infinit; iar în linie colaterală se îngăduie abia la depărtarea de gradul opt ..........

......... De la un strămoş primar, se transmit în copii, nepoţi strănepoţi – cum zice Scriptura – până la al treilea şi al patrulea neam câtevagrupuri de geneze recesive – urmare a cine ştie ce păcate – însă în stare latentă. Dacă se urmează şirul căsătoriilor cu persoane sănătoase în privinţa aceea, genele lor dominante acopăr infirmitatea corespunzătoare şi, astfel, urmaşii au toată aparenţa sănătăţii.”22

Această “toată aparenţă a sănătăţii”23 înseamnă că poţi fi purtătorul unor gene recesive, însă acestea nu se manifestă atunci când sunt acoperite de geneze dominante.

Trebuie să atragem atenţia că toate aceste acumulări ştiinţifice erau folosite de Sfântul Părinte şi în viaţa duhovnicească de zi cu zi. De altfel, se specifică în Acatistul Preacuviosului Părinte Arsenie Boca: “Pe cei ce nu se potriveau la căsătorie îi opreai ...

- Bucură-te că de la căsătorie nepotrivită îi opreai.” (Icosul 5)

Cum ne putem explica ştiinţific apariţia genelor recesive ? Multe mecanisme genetice au fost desluşite, însă multe rămân încă ascunse şi intră în sfera a ceea ce ştiinţa numea într-o anumită perioadă a dezvoltării sale “hazard şi necesitate”. Această expresie acoperă perfect hăul necunoaşterii noastre.

Merită să urmărim cu atenţie unele explicaţii date de Sfântul Părinte : “După teoria cromozomică văzurăm cum apar genele recesive în urmaşi: după legile eredităţii care nu sunt altceva decât legile probabilităţii. După textul Scripturii e clar că toată recesivitatea apare în părinţi pe urma vre-unui păcat. Ştiinţa, neavând termenul, nu poate da răspunsul la întrebarea: cum au apărut în ascendenţi genezele defective, prin ce accident, sau după care legi ? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare independentă şi anterioară procesului eredităţii

22 Idem, p. 238.23 Ibidem.

apar în cromozomi, de unde nu erau aceste granule infinitenzimale degenerative şi cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură ? Ca să răspund pe scurt, genezele recesive apar în ascendenţi în chip independent, nu după legile probabilităţii, ci după legile care atârnă peste fărădelegi.

Toate faptele omului, toate mişcările lui, se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte şi se înseamnă şi în sămânţa sa, şi cu aceasta îşi trage urmaşii sub povara isprăvilor sale. Legile vieţii sunt legile Creatorului, păcătuieşti împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu. Deci nu ne tocmim că Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie şi că venirea lui Iisus la nuntă ar fi numai un simplu fapt divers, fără o semnificaţie neînchipuit mai largă pentru aducerea şi conducerea personală a fiecărui om ce vine în lume.”24

În ultimul timp am primit informaţii, mai ales de pe internet, în care nu am suficientă încredere, că anumite trăiri psihologice puternice, anumite crize ale conştiinţei pot induce anumite modificări în structura genelor, determinând apariţia unor gene recesive.

Totdeauna am gândit că astfel de modificări ar putea fi provocate numai de impactul cu anumite substanţe chimice. Nu mi-am pus niciodată problema că astfel de substanţe ar putea fi secretate de unele glande interne sau de neuroni, de unele şocuri psihice, evenimente neaşteptate care surprind organismul nepregătit. O crimă, o nedreptate strigătoare la cer, o groază insuportabilă produsă de cunoscuţi sau necunoscuţi rămân fără urme în trăirile noastre? Nu ar putea avea efect asupra unor gene care, din dominante să devină recesive ? Acum parcă îmi vine greu să anulez astfel de gânduri. Sfântul Părinte a dat un nume acestor manifestări, acestor trăiri la limita suportabilităţii – le-a numit păcate. Păcate făcute cu voie sau fără voie, cu ştiinţa sau cu neştiinţa, cu cuvântul sau cu fapta, păcate adânci, care sapă şi în structura intimă a genelor noastre.

24


Nu putem să nu scoatem la lumină un alt mărgăritar al minţii Sfântului Părinte ascuns în paginile monumentalei cărţi cărarea Împărăţiei:

“Înainte de a exista ca persoane pământeşti, existăm ca gând, ca intenţie a lui Dumnezeu. Cine ştie dacă nu El are de adus în viaţa pământească, în fluviul timpului, atâtea feţe omeneşti încât numărul lor să împlinească toate posibilităţile de configuraţi câte le oferă structura noastră genetică ?

De faptul că suntem oarecum anteriori faţă de forma noastră pământească, Dumnezeu ne spune, învăţându-l pe Ieremia, când acesta încearcă să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pământ:

Ieremia 1:5„Înainte de a te urzi în pântece ... te-am

sfinţit şi te-am rânduit prooroc printre popoare. Suntem prin urmare de obârşie spirituală,

făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne şi oase, şi împlinind un destin, între ceilalţi fii ai lui Dumnezeu ca fraţi ai noştri.”25

Dacă ai ochi de citit citeşte; dacă citeşti trimite informaţiile în memorie; dacă le-ai trimis în memorie pune mintea să le pitrocească, să le tălmăcească, să scoată din ele lumina dumnezeiască cu care Dumnezeu l-a învrednicit pe Părintele Arsenie Boca pentru a putea deschide ochii minţii noastre, pentru a-l simţi pe Dumnezeu în scurta noastră trecere prin viaţă.

Sfântul Părinte a fost Omul lui Dumnezeu. De altfel, aşa cum se spune în Acatistul Părintelui Arsenie Boca:

“Bucură-te, că maica ta Cristina soare şi lună a visat că are în pântece, după ce te-a zămislit;

Bucură-te, căci cu adevărat soare pentru noi ai fost;

Bucură-te, căci ca soarele şi luna, în viaţă, ai luminat

Bucură-te soare din Munţii apuseni apărut;

Idem, p. 236.25 Idem, p. 236 – 237.

Bucură-te lună din Viaţa de Sus ....” (Icosul 1) .

cărarea Împărăţiei reprezintă o comoară duhovnicească, o carte de învăţătură care ne învaţă să nu trecem prin viaţă alergând doar după hrana materială, după hrana digerabilă, ci mai ales după hrana spirituală. Să nu trecem prin viaţă ca fiinţele necuvântătoare, ci să descoperim măreţia creaţiei pentru a-l slăvi pe Dumnezeu.

Am căutat mult timp cartea cărarea Împărăţiei dar n-am găsit-o în librării, nici în Librăria Mitropoliei de la Iaşi. Făcând acest pelerinaj am găsit-o la Prislop. Am considerat că de fapt, mi-a fost dăruită de Sfântul Părinte Arsenie Boca, atât de mult m-am bucurat.

Pelerinajul făcut la Sfântul Mormânt al Părintelui Arsenie Boca ne-a oferit nu numai posibilitatea de a ne întâlni cu Sfântul Părinte, ci şi de a merge pe urmele sale.

În Paraclisul Părintelui Arsenie Boca se spune:

“Doctor şi tămăduitor de orice suferinţe, te rugăm, vindecă-ne pe noi, fiii tăi, şi pe cei ce îi aducem în lacrimi şi rugăciuni la crucea sfântă a mormântului tău izvorâtor de pace, de har şi de binecuvântarea ta de bun părinte şi sfânt Părinte.”

Se cuvine atât eu cât şi ceilalţi pelerini să mulţumim doamnei Lucreția Hârlăuanu, care a organizat în condiţii foarte bune acest pelerinaj şi ne-a dus la întâlnirea cu Sfântul Părinte Arsenie.

Prin maniera în care a realizat puntea de legătură între religie şi ştiinţă, pentru modul în care a introdus şi valorificat ştiinţa într-o carte de teologie Părintele Arsenie Boca ne aduce în faţa lui Dumenzeu capabili să-i apreciem şi să-i slăvim Creaţia.

Sfântul Părinte ne deschide calea către Împărăţia lui Dumnezeu – cărarea Împărăţiei.

Prof. Univ. Dr. Gheorghe MUSTAţ ă , Iași


19. BiSerica, aZi

„Despre societatea de astăzi care ne împinge spre o utopie

impusă”

(Un dialog duhovnicesc, viu şi deosebit de sincer cu Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan – Noul Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit alBanatului )

În cele ce urmează vă invităm să luaţi aminte, cu multă seriozitate şi responsabilitate, la întâlnirea de suflet cu Părintele Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan Selejan – fostul “Ioan al munţilor” sau “Ioan din Carpaţi” iar în prezent - Noul Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, căci veţi asista, cu mult folos, la un viu, folositor şi binecuvântat dialog duhovnicesc, realizat şi purtat cu Arhiereul demn şi destoinic ori pilduitor Ioan Selejan – care s-a născut la 16 noiembrie anul 1951, în localitatea Pietrani, judeţul Bihor, fiind primul Episcop al Episcopiei Covasnei și Harghitei, înființată în anul 1994... Studiile sale sunt următoarele: Liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea, promoția 1971; Facultatea de Instalații și Automatizări din București, promoția anului 1976; Seminarul Teologic din Craiova, promoția 1986; Facultatea de Teologie Ortodoxã din Sibiu, promoția anului 1990; Institutul Biblic din Ierusalim, perioada anilor 1991-1994; Cursurile de doctorat le-a urmat la Institutul Biblic din Ierusalim, domeniul Biblice, Egiptologie și Orientalistică. Iar din activitatea sa bogată şi deosebită spicuim următoarele: În anul 1980 și-a început viața monahală la Mănăstirea Lainici, județul Gorj; a fost hirotonit diacon la aceeaşi mănăstire în 6 august anul 1990; a fost hirotonit preot la Mănăstirea Tismana în 15 august anul 1990; între anii 1990-1994 a fost Starețul Mănăstirii Lainici; în anul 1994 a

fost Arhimandrit și Superior al Așezămintelor Româneşti de la Ierusalim; în 9 iulie, anul 1994 a fost ales Episcop al Covasnei și Harghitei; a fost hirotonit Episcop la Mănăstirea “Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” din oraşul Toplița, județul Harghita în 20 iulie anul 1994; în 25 septembrie 1994 a fost instalat Episcop al Covasnei și Harghitei, la Miercurea Ciuc.

În ziua de 12 septembrie. anul 2007 a fost unul din cei trei candidați la scaunul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române. Pe 23 februarie, anul 2008 sinodul mitropolitan ortodox de la Iaşi l-a desemnat drept candidat pentru funcția de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei. În urma şedinţei Sfântului Sinod al Bisericcii Ortodoxe Române din luna iunie, anul 2009, Preasfinţitului Părinte Episcop Ioan al Covasnei şi Harghitei i-a fost acordat titlul de Arhiepiscop Onorific, ca un gest de răsplată, preţuire şi profundă recunoştinţă pentru întreaga sa activitate, plină de trudă, jertfă şi sacrificiu, în cei şaisprezece ani de Arhipăstor duhovnicesc al ţinutului românesc din centrul ţării, al Covasnei şi Harghitei. Aceasta s-a petrecut după mari şi multe lupte. După decembrie 1989, pe fondul frământărilor existente în viaţa credincioşilor din judeţele Covasna şi Harghita,


a fost reluată propunerea de înfiinţare a unei Episcopii pentru credincioşii români ortodocşi din judeţele Harghita şi Covasna. Asociaţiile locale, Liga cultural-creştină „Andrei Şaguna“ din municipiul Sfântu Gheorghe şi Fundaţia cultural-creştină „Miron Cristea“ din municipiul Miercurea Ciuc, întreprind numeroase demersuri pentru sprijinirea Bisericii Ortodoxe de aici, printre care amintim: audienţa la vrednicii de pomenire şi de vie memorie sau amintire Patriarhul Teoctist Arăpaşu şi la Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului (1991, 1992).

În cadrul Zilelor „Nicolae Colan“ de la Sfântu Gheorghe, din 4-5 decembrie anul 1993, în prezenţa Mitropolitului Dr. Antonie Plămădeală, se discută problema înfiinţării unei Episcopii cu sediul la Sfântu Gheorghe (Arcus) sau Covasna. În şedinta Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului din 9 ianuarie anul 1994 a fost propusă pe ordinea de zi, de către Mitropolitul Antonie Plămădeală, după discuţia preliminară cu Patriarhul Teoctist şi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, înfiinţarea unei episcopii pentru zona Harghita-Covasna. La data de 11 ianuarie anul 1994, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât înfiinţarea acestei noi eparhii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, în şedinţa din zilele de 22- 23 martie anul 1994, la propunerea Adunărilor Eparhiale ale Arhiepiscopiei Sibiului şi Episcopiei Albei Iulia, organizarea şi delimitarea teritorială a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, cu reşedinţa în municipiul Miercurea Ciuc.

În prezenţa vrednicului şi distinsului Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, în 31 mai anul 1994, la Catedrala Ortodoxă din municipiul Miercurea Ciuc s-a constituit Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, iar în 12 iulie anul 1994, Colegiul Electoral Bisericesc a procedat la alegerea întâistătătorului nou-înfiinţatei Episcopii a Covasnei şi Harghitei, cu sediul la Miercurea Ciuc, sufragană a Mitropoliei Ardealului, în persoana Arhimandritului Ioan

Selejan - Superiorul Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan. La praznicul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, în 20 iulie anul 1994, la Mănăstirea „Sfântul Ilie“ din oraşul Topliţa, judeţul Harghita, s-a săvârşit hirotonia Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Selejan ca Episcop al Covasnei şi Harghitei, fiind întronizat la 25 septembrie acelaşi an, la Miercurea Ciuc. Şi unde în cei 20 ani de păstorire, Preasfinţitul Părinte Episcop Ioan Selejan a înmulţit, dezvoltat şi crescut numărul parohiilor de la 99 la 135 de unităţi, a hirotonit 90 de preoţi, s-au construit 34 de biserici, 7 mănăstiri şi schituri, 5 capele militare, 25 de case parohiale, au fost reparate 96 de biserici şi 67 de case parohiale, au fost restaurate şi repictate 49 de biserici. Iar Duminică, 23 august anul 2009, s-a mai scris o dată de aur în hronicul Ortodoxiei de pe aceste bătrâne şi vitregite meleaguri: cu prilejul împlinirii a 15 ani de existenţă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, întâistătătorul acesteia, Părintele Episcop Ioan Selejan, a fost înălţat în treapta arhierească, onorifică de Arhiepiscop, de către Preafericitul Părinte Daniel Ciobotea – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române…

În urma mutării la veşnicele şi cereştile lăcaşuri a vrednicului Mitropolit al Banatului – IPS Părinte Dr. Nicolae Corneanu, în toamnaanului trecut, la 16 decembrie 2014, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-au ales, în scaunul mitropolitan vacant, pe ÎPS Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan al Covasnei şi Harghitei, iar a patra zi de Crăciun - duminica, adică în data de 28 decembrie 2014, a avut loc, în Catedrala Mitropolitană a Banatului din Timişoara, ceremonia de întronizare a noului şi vrednicului ierarh – Părintele Ioan Selejan – Arhiepiscopul Timişoarei şi MitropolitulBanatului.

Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan – Noul Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, ne-a acordat un interviu în care ne vorbeşte despre lucruri ce ţin de organizarea şi abordarea anumitor aspecte din eparhia în care a


fost recent întronizat, dar şi despre probleme ale societăţii de astăzi, ale omului aflat tot mai mult în faţa pericolului însingurării şi secularizării.

- Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan, prin voia lui Dumnezeu, aţi ajuns Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului. Cum v-au primit credincioşii bănăţeni?

- Bine ziceţi că prin voia lui Dumnezeu, că altfel nu s-ar fi împlinit acest lucru. Am fost primit cu multă bucurie aici. Pe dealul Coşeviţei, la intrarea în judeţul Timiş, zeci de credincioşi, preoţi, monahi şi monahii au venit cu tricolorul în mâini şi cu ochii în lacrimi şi mi-au urat cuvinte de bun venit în Mitropolia Banatului. A fost un moment emoţionant şi pentru ei, dar şi pentru mine. Ba chiar am considerat că se retrăieşte momentul Unirii celei Mari, cu cei care veneau din toate părţile la Alba Iulia, aşa după cum şi eu nu am venit singur spre Timişoara, ci însoţit de mai mulţi credincioşi, preoţi şi monahi din Eparhia Covasnei şi Harghitei se întâlneau în acelaşi duh de bucurie şi unitate românească cu cei de aici, din părţile Banatului. Am simţit lucrarea lui Dumnezeu şi orice aş mai spune despre acest moment, cred că ar fi de prisos.

- Ce aţi făcut mai întâi după ce aţi fost întronizat ca Mitropolit al Banatului?

- Am simţit datoria morală să aduc mulţumire Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor, apoi în mod special Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, ocrotitorul Banatului, motiv pentru care am şi mers în prima zi după întronizare la Mănăstirea Partoş pentru a oficia Acatistul sfântului. De asemenea, se cuvine să aduc mulţumire Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi membrilor Sfântului Sinod pentru încrederea acordată şi pentru misiunea încredinţată la cârma acestei istorice eparhii.

Aş mai aminti că nu am putut să fac primii paşi în acest drum al crucii Banatului până când nu am coborât cu recunoştinţă scările ce duc la vrednicii Mitropoliţi Vasile Lăzărescu şi Nicolae Corneanu, care au reuşit să netezească cu multă

înţelepciune cărarea celor care vin după ei. Mai mult, au reuşit să aducă un climat de pace cu toate cultele din acest oraş şi să aşeze în locul toleranţei iubirea frăţească.

- Dacă aţi amintit de relaţiile cu celelalte culte şi confesiuni religioase, cum vedeţi această provocare, dat fiind cadrul confesional mult mai larg decât cel din Covasna şi Harghita, veţi continua cele întreprinse de înaintaşi sau veţi căuta o altă cale de dialog interconfesional?

- Cu siguranţă voi continua să întăresc buna convieţuire dintre culte şi în acest sens la recepţia din ziua de Anul Nou am invitat toate cultele, inclusiv pe cel mozaic, pentru a risipi orice îndoială din sufletele lor, ba chiar am spus că voi da fiecăruia o cheie prin care pot deschide oricând uşa Mitropoliei, această cheie fiind cheia iubirii ce ne apropie unii de alţii, dar mai ales de Dumnezeu.

Apoi a urmat Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, unde ne-am întâlnit din nou şi am fost plăcut surprinşi că au fost prezenţi şi reprezentanţii cultului musulman. Cu acest prilej, am întărit încă o dată că avem fiecare o candelă şi o cărare prin această lume ce duce către Împărăţia lui Dumnezeu. Mai trebuie să ştim că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel pentru că atâta timp cât în pieptul nostru bate o inimă, înseamnă că suntem toţi creaţia lui Dumnezeu.

- Cum vedeţi anul ce abia a început, cum ar trebui să ne raportăm la drumul nostru prin lume, mai ales că nesiguranţa zilei de mâine devine tot mai evidentă?

- Anul acesta, declarat Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi, ar trebui să-l începem cu rugăciune şi să-l încheiem cu rugăciune. Se întâmplă însă că de multe ori punem accentul pe aspectele mai puţin importante ale vieţii cotidiene şi dialogul cu Dumnezeu rămâne mai pe urmă, însă ar trebui să începem de aici, de la relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele şi atunci toate celelalte se vor adăuga nouă. Spun acest lucru prin faptul că aceasta este misiunea noastră, a Bisericii, să ne rugăm lui Dumnezeu


pentru ţara noastră, pentru poporul român de pretutindeni, pentru oastea ţării şi să-i pomenim pe cei care au murit în închisori, lagăre şi deportări, adică pentru toţi eroii şi martirii care s-au jertfit pentru demnitatea, libertatea şi unitatea noastră, a românilor.

Rugăciunea, altfel spus, este mâna lui Dumnezeu întinsă către semeni, iar dacă nu ridicăm şi noi mâna spre El, ne va fi foarte greu să reuşim să răzbatem prin lume. Chiar şi în Adunarea Eparhială de la Timişoara am subliniat câteva din direcţiile ce doresc să le urmărim în acest an, printre care lucrarea filantropică să fie prioritară, Biserica să fie mereu în sprijinul celor aflaţi în suferinţă, să avem în atenţie satele depopulate care se pot destrăma, preoţii care sunt în aceste parohii misionare, bisericile de lemn monument istoric, adevărate tezaure ale culturii şi credinţei neamului românesc şi repet, înainte de toate, să nu uităm să ne rugăm.

- Întrucât aţi amintit de importanţa culturală a locaşurilor de cult în definirea identităţii naţionale, considerându-le tezaure culturale, credeţi că în viitor factorul cultural poate deveni determinant la evidenţierea României în spaţiul european?

- Identitatea naţională se păstrează prin cultură, cultura fiind ogorul unde cresc florile unui neam. Nu putem vorbi despre cultura naţională fără să amintim contribuţia Bisericii la definirea identităţii noastre ca neam, mai ales că toate evenimentele majore ale neamului s-au realizat cu sprijinul ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor dornici de mai binele acestei naţiuni.

Astăzi, cultura română este supusă efectului globalizării şi, în loc să fie în progres, mai mult asimilează curente şi idei din exterior. Am putea afirma că avem de-a face cu o agresiune culturală externă care nu întotdeauna este de calitate şi nu promovează idei de o înaltă ţinută morală. Se pune însă întrebarea: până unde o cultură poate primi şi elemente din exteriorul său? Dacă nu vom reactiva izvoarele culturii româneşti, riscăm să devenim doar o populaţie

care trăieşte într-o regiune din sud-estul Europei. Marile bătălii nu s-au dat pe câmpurile de

luptă, ci în conştiinţa unui om şi a unei naţiuni, iar cine va câştiga această mare bătălie culturală va domina lumea. Cultura este mintea unui neam! Avem, ca naţie, atâta minte câtă cultură avem. În spaţiul mental al unui neam se plămădeşte viitorul lui. În cultură se ascund marile taine ale unui neam, iar taina neamului nostru este sfântă deoarece creştinismul a sfinţit mintea şi cultura neamului nostru.

Şi în ceea ce priveşte participarea factorului cultural la evidenţierea României în spaţiul european, putem fi convinşi de acest lucru atâta timp cât o parte din taina lumii este tezaurizată şi în cultura noastră românească. De aceea, avem datoria morală de a păstra acest tezaur pentru că face parte din tezaurul universal al omenirii. Cultura română este şi ea o stea din constelaţia culturii universale.

- Aşadar, putem vorbi fără să greşim despre importanţa culturii române în context universal, dar şi despre integrarea ei într-o dimensiune cosmică?

- Cu siguranţă nu vom greşi, dat fiind


că amplitudinea cosmică a culturii noastre a dovedit-o însuşi ţăranul român. El şi-a construit casă cu pridvor, de unde niciodată nu s-a exclus din universul astral, nu s-a exclus din comuniunea Luceafărului sau a Carului Mare. Ţăranul român şi-a construit pe bolta cerului un car din stele, fiind permanent în dialog cu Lumina din univers. El întreba stelele când să pună plugul în brazdă şi când să arunce viaţa sub brazdă.

Prin braţul ţăranului român, Dumnezeu Şi-a continuat actul de creaţie şi a revărsat pe mai departe darul vieţii. Din pridvorul casei sale, românul n-a dialogat doar cu astrele, ci şi cu Cel Care le-a semănat pe albastrul ogor al cerului. Dumnezeu seamănă stele în cer, iar pe pământ l-a lăsat pe om în locul Lui să semene bobul de grâu. Cultura română nu este un adaos la cultura universală, ci este parte integrantă, păstrând în ea marile adevăruri: de unde am venit şi spre ce spaţii siderale ne îndreptăm.

- Cum vedeţi omul de astăzi - mai aproape de Dumnezeu sau mai indiferent de tot ceea ce înseamnă spiritualitate, credinţă, iubire, atenţie pentru celălalt, dat fiind că avem la îndemână atâtea mijloace de comunicare într-o lume a informaţiilor de tot felul?

- Cred că, deşi putem comunica foarte repede oriunde şi oricând, omului de azi îi este frică de iubire, trăieşte tot mai însingurat, precum un val fără ţărm, un val care nu mai îndrăzneşte să sărute ţărmul. Societatea de azi ne împinge spre o utopie impusă. Cu toate că avem atâtea mijloace de comunicare şi reţele de socializare, aşa cum se tot vorbeşte, riscul singurătăţii sau al falselor prietenii este tot mai mare, pentru că nu mai avem în suflete iubirea faţă de semeni, ci dorinţa folosirii semenului pentru utopiile noastre păcătoase, adică folosirea semenului în afara iubirii lui Dumnezeu şi aşa uşor ajungem în prăpastia singurătăţii şi a deznădejdii. Nu aşa ar sta lucrurile dacă am porni de la principiul că omul nu este un adaos prin lume, ci este coroana creaţiei lui Dumnezeu, l-am vedea altfel, am şti să-l cinstim şi am lucra unii cu alţii în comuniune

de iubire şi frăţietate, spre bucuria îngerilor şi preamărirea Creatorului nostru.

- Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, dacă i-aţi întâlni într-o bună zi pe oamenii care vor citi acest interviu, cu ce le-aţi spune să înceapă spre a nu greşi cărarea ce duce la porţile raiului?

- Să nu uite rugăciunea, pentru că toţi cei care se roagă se pot muta o clipă în cer, acolo rugăciunea lor se poate uni cu cea a îngerilor, pentru că împreună suntem chemaţi să ne împărtăşim din potirul iubirii lui Dumnezeu. Să înmulţească dreptatea, bunătatea şi milostenia, să adauge peste toate iertarea şi cu siguranţă vor primi bucuria cerească ce-i va călăuzi toată viaţa şi astfel având candela iubirii nestinsă vor putea deschide porţile raiului. (Cf. Pr. Zaharia Pereş – Interviu cu ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan - http://www.ziarullumina.ro/interviu/societatea-de-azi-ne-impinge-spre-o-utopie-impusa).

În încheiere vom afirma şi susţine cu toată convingerea că prin publicarea acestor convorbiri duhovniceşti cu un cunoscut, recunoscut şi renumit ierarh şi slujitor al Bisericii noastre, strămoşeşti şi dreptmăritoare – Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan Selejan – căruia îi dorim să aibă parte, în continuare, de mult spor şi de alese împliniri duhovniceşti, ne conferă privilegiul unui frumos cadou, destinat sufletului şi cugetului nostru, al cititorilor şi credincioşilor, motiv pentru care îi mulţumim în mod deosebit, dorindu-i să aibă parte, în continuare, de multă sănătate şi binecuvântată putere de muncă, acum, în noua ascultare şi vrednica misiune de Arhipăstor al tuturor dreptămăritorilor credincioşi din latura de Vest a ţării noastre adică din ţinutul bogat şi îmbelşugat al Banatului!

consilier Dr. Stelian Gomboş,Bucureşti


20. proBleme contemporane

Eutanasia“Sensul moral al omului, se vede cu claritate

în proba morţii care desăvârşeşte viaţa pe care acesta a trăit-o” (Nicolai Berdiaev).

Definirea conceptului de eutanasie şi felurile acesteia

Eutanasia, ca fenomen social şi ca şi concept juridico-penal a generat dispute şi polemici între jurişti, medici şi bioeticeni. Literatura juridică şi cea medicală, din diferite state, în încercarea de a defini eutanasia a stabilit elementele comune pentru a putea caracteriza şi evidenţia trăsăturile specifice, nu doar pentru definirea acestui fenomen al eutanasiei cât şi pentru infracţiunea de eutanasie. Ca urmare a unui număr mare de elemente obligatorii pe care le implică eutanasia, elaborarea unei definiţii unanim recunoscute constituie un procedeu complex. Majoritatea autorilor preferă să enumere doar unele aspecte ale acestei noţiuni, plecând de la etimologia cuvântului eutanasie.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte eutanasia ca metodă de provocare a unei morți nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință îndelungată și grea. Dicţionarul de termini juridici defineşte eutanasia-provocarea de către o persoană a morţii unui bolnav care suferă de o boală incurabilă, la cererea acestuia.

Etimologic, termenl de eutanasie provine din grecescul euthanasia ( eu-bine,bun şi thanatos1-moarte - care înseamnă moarte uşoară, în sensul unei morţi liniştite, acceptate şi dorite de persoana în cauză.

1 Thanatos (gr. θάνατος, moarte), a fost zeul morții în mitologia greacă, echivalent cu divinitatea feminină romană Mors.Thanatos este fiul zeiței Nyx (Noaptea) și a lui Erebos (Întuneric), fratele geamăn cu Hypnos, zeul somnului.- http://ro.wikipedia.org/wiki/Thanatos

Din definiţiile amintite mai sus se desprind caracteristicile eutanasiei: activitatea de pregătire a morţii altei persoane justificată de extirparea suferinţei acesteia, metoda de provocare a morţii, uciderea, actul medical prin care persoana bolnavă incurabil este lipsită de viaţă.

Având în vedere metodele folosite cât şi intenţia persoanelor care acţionează distingem mai multe forme de eutanasie:

Din punctul de vedere al celui care o practică, se face distincţie între:

a) Eutanasia activă (pozitivă sau directă): este actiunea intenţionată a unei persoane, de a suprima viaţa unui bolnav incurabil, cu scopul de a-i curma suferinţele fizice, prin mijloace care vor produce, în mod direct, moartea bolnavului;

b) Eutanasia pasivă (negativă sau indirectă):este uciderea unei persoane prin neaplicarea, intenţionată, a unui tratament care ar putea să-i salveze viaţa, precum şi întreruperea intenţionată a tratamentului sau mijloacelor de menţinere în viaţă a unui bolnav incurabil în scopul lipsirii de viaţă a acestuia pentru curmarea suferinţelor fizice.

Din aceste două categorii de eutanasie se vede limpede că un act de eutanasie poate proveni atât dintr-un comportament activ cât şi dintr-o conduită pasivă, respectiv abţinerea de la îndeplinirea unei datorii specifice personalului medical, cât şi morale.


Din punctul de vedere a celui care o primeşte se distinge între:

a) Eutanasia voluntară: când cererea morţiieste exprimată în mod clar şi repetat de pacient, în timpul sau înainte de apariţia suferinţei;

b) Eutanasia nonvoluntară: când cerereamorţii nu există pentru că bolnavul este incapabil să o facă, şi persoanele care au în grijă un pacient presupun că, dacă el ar putea să se exprime, ar cere-o;

c) Eutanasia involuntară: atunci când cerereanu există şi decizia este luată de alţii considerând un bine superior cu caracter utilitarist şi colectiv; este practicată împotriva voinţei exprese a pacientului.

În plus se vorbeşte despre eutanasia „eugenică”, eutanasia „colectivistă”, „criminologică”, „experimentală”, „solidaristică”. De asemenea despre eutanaisa perinatală, agonică, psihică, socială, după cum se aplică: nounăscuţilor diformi sau cu deficienţe, bolnavilor terminali, pacienţilor cu leziuni cerebrale ireversibile, bătrânilor sau altor persoane considerate neproductive pentru societate sau o povară pentru comunitate.

Eutanasia se opune distanasiei sau înverşunării terapeutice, care indică în schimb recurgerea la intervenţii medicale de prelungire a vieţii fără respect faţă de demnitatea pacientului.

Apropiat de eutanasie, deşi distinct de ea, este suicidul medical asistat – physician assisted suicide sau eufemistic spus: p.a.s. – în care moartea este consecinţa directă a unui act suicid al pacientului, dar consiliat şi/sau ajutat de un medic. În suicidul eutanasic , persoana este aceea care alege mijloacele şi se privează pe sine de viaţă, fără intervenţia medicului2.

Evoluţia fenomenului din antichitate şi pâna în prezent

Viaţa omului este un dar a lui Dumnezeu, pentru că vine de la Acesta şi stăpânul ei

2 catolic https://isichi.wordpress.com/2013/04/17/eutanasia-si-problemele-ei-moral

absolut este Dumnezeu însuşi. Fiind un dar divin, irepetabil, aceasta este intrinsec bună, şi ar trebui protejată, apărată şi îngrijită în orice moment s-ar afla purtătorul acesteia. Omul, înzestrat cu liberul arbitru, nu-i dă dreptul acestuia de a dispune de viaţa sa doar pentru că se află în pragul unei suferinţe ce nu îi mai asigură calitatea vieţii.

Omul a fost preocupat de viaţă şi de moarte încă de la apariţia acestuia pe Pământ, atitudinea sa faţă de viaţă fiind oscilantă de-a lungul timpului, ca de altfel şi atitudinea societăţii faţă de membrii săi fiind de asemenea variabilă.

Se spune că eutanasia a fost practicată încă din perioada popoarelor nomade, prin abandonarea bătrânilor şi bolnavilor, ce deveneau o povară în permanentele lor deplasări.

Cu toate că etimologia cuvântului eutanasie este de origine greacă, grecii antici nu par să fi folosit acest cuvânt pentru a indica încetarea intenţionată a vieţii unei persoane, fie de către ea însuşi, fie de către altul, ci s-a vorbit indirect despre eutanasie3. Este cert că anticii au vorbit despre moarte, suicid, având în vedere că în Sparta antică, spre exemplu, copiii (băieţii), slab dezvoltaţi, cu handicap erau lăsaţi să moară, pentru că aceştia nu s-ar fi dezvoltat corespunzător şi nu ar fi avut forţa necesară să lupte într-un eventual război, lucru aprobat chiar de filosoful Platon (Republica III, 906). Epicur, care s-a aliniat la curentul general de gândire al grecilor a conchis astfel: “Noi suntem stăpânii durerilor, stăpâni în a le suporta, dacă ele sunt suportabile,iar în caz contrar, stăpâni în a părăsi viaţa cu sufletul liniştit, aşa cum părăsim teatrul dacă nu ne place”.

Aristotel, în lucrarea sa Etica Nicomahică4, abordează diferit faţă de alţi gânditori subiectul suferinţelor fizice ale morţii şi, asociază curajul cu durerea, primind pe drept elogii, deoarece în concepţia sa “ mai dificil e să suporţi ceva dureros decât să te abţii de la ceva plăcut”. 3 Munteanu Gabriela, Eutanasia-alegere liberă sau manipulare, Iaşi, 2014, p. 13.4 Traducere de Stella Petecel, Ed. Şţiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 78.


De altfel, filosofia greacă a fost favorabilă sinuciderii şi suprimării celor care deveneau povară pentru alţii, dar trebuie remarcat că, prin acţiunea de suprimare a vieţii altei personae se săvârşea înfracţiunea de omor dacă victimele nu erau cele care solicitau eutanasiere.

Ca urmare a cuceririi Greciei de către romani aceştia în mod inevitabil au împrumutat şi practicile grecilor referitoare la modul de părăsire acestei lumi. În Imperiul Roman, până la jumătatea secolului al IV-lea, nounăscuţii cu malformaţii erau lăsaţi să moară. Mai mult, se ştie că în perioada Romei antice, sinuciderea era considerată de ceilalţi membrii ca fiind o moarte onorabilă.

În ciuda acestui trend în gândire, încă din acea vreme, au existat concepţii opuse eutanasiei, astfel că, Marc Aureliu considera că moartea este o expresie a voinţei divine şi în orice circumstanţetrebuie acceptată cu seninătate.

Ulterior, Creştinismul a adus modificări radicale în ceea ce priveşte respectul faţă de viaţa omenească. De acest dar divin nimeni nu trebuie să dispună după bunul să plac, chiar şi atunci când omul este greu încercat de suferinţe, pentru

că, şi în acel moment valoarea ei este inestimabilă. Din acest considerent Dumnezeu , în Decalog, la porunca a VI a poruncit “Să nu ucizi!”.

Creştinismul dintotdeauna a respins orice acţiune sau inacţiune prin care se încearcă suprimarea vieţii unei persoane, indiferent de metodele şi mijloacele folosite.

În Evul Mediu eutanasia şi sinuciderea erau considerate păcate grave, şi erau aspru pedepsite.

În secolul al XVI –lea, Thomas Morus ( 1478 - 1535) a vorbit de practica uciderii bolnavilor în imaginara sa insula (Utopia), practică pe care el o socotea ( în cartea cu acelaşi nume) drept “act de înţelepciune, religios şi sfânt”. Mai tarziu, Francis Bacon ( 1561-1626) a creat termenul de euthanasie, înţelegând prin acest termen modul de a muri mai uşor, moartea bună. Dacă, iniţial, prin “moarte bună” se înţelegea moartea primită cu seninătate, datorită unei vieţi morale

superioare sau datorită eforturilor medicului de a alina durerile şi a ridica tonusul psihic al bolnavului, ulterior, termenul şi-a modificat sensul, desemnând uciderea cuiva din mila sau curmarea făra durere a vieţii cuiva, devenit primejdios sau inutil pentru anumite tipuri de societate sau curmarea unei vieţi înţeleasă ea însăşi fără sens din cauza suferinţelor cumplite.

Jeremy Benthamm (jurist şi filosof englez) şi Im. Kant, deşi au fundamentat morala prin raţiune, au considerat că “nu stă în putinţa omului de a dispune de propria viaţă”.

Alt filosof, scriitor şi teolog danez, SorenAabye Kierkegaard, preocupat de aşezarea corectă a omului cu eternitatea, cu Dumnezeu, pentru a se înţelege pe sine însuşi, mizează pe idea unei recompense primite pentru suferinţă, însă o recompensă spirituală, ce constă în propria devenire, alături de Dumnezeu. Spunea acesta, că la sfârşitul vieţii, suferinţa este transformată într-un imn al bucuriei întrucât omul îşi poate aminti ce a îndurat pentru o cauză dreaptă şi are pentru ce mulţumi. În opinia sa, suferinţa trebuie înţeleasă drept o parte esenţială a vieţii, ce nu este lipsită de sens, ci, dimpotrivă, este cea care dă un sens parcursului omului pe această lume. Acesta a criticat atitudinea celui care nu îşi preţuieşte propria viaţă şi găseşte consolare în anularea acesteia aduse de moarte. Tot Kierkegaard spunea că moartea nu este o intervenţie nefastă asupra cursului vieţii, ci tocmai conduita ce determină omul să nu se lase pradă imediatului, neesenţialului, insignifiantului, valorificându-şi timpul, şansa de a evolua spiritual şi de a se apropia de Dumnezeu pe care i-o oferă viaţa5.

După ce eutanasia a fost legiferată în statul Ohio, în anul 1906, aceasta a fost practicată şi în Germania, unde Hitler a ordonat să fie uciși copii nounăscuţi cu malformaţii, bolnavii incurabili şi invalizii. Conform cercetărilor făcute pe baza procesului de la Nuremberg, între anii 1939-1941, au fost suprimate peste 70 de mii de vieţi, considerate existenţe fără valoare vitală. 5 Munteanu Gabriela, Eutanasia-alegere liberă sau manipulare, Iaşi, 2014, p. 43.

..

..


În 1977, Columbia a fost primul stat de pe continentul American de Sud care a legalizat euthanasia, iar trei ani mai târziu, Olanda devine prima ţară europeană în care eutanasia şi sinuciderea medical-asistată sunt reglementate prin lege. În prezent, în Europa sunt ţări care au legalizat această procedură, respectiv Ţările de Jos, Belgia şi Luxemburg.

Alte ţări au adoptat însă soluţii de sprijin al sinuciderii: Elveţia, de exemplu, permite furnizarea unei soluţii letale pacientului, însă interzice categoric administrarea acesteia de către o altă persoană. Această practică a condus la apariţia unei noi oferte turistice: sejurul în Elveţia pentru a putea muri cu demnitate.

În Marea Britanie, pacientul poate refuza un tratament, chiar dacă lipsa acestuia va duce la moartea sa. Suedia, Germania şi Austria permit eutanasierea pasivă, respectiv oprirea aparatelor care menţin pacientul în viaţă6. Spaţiul limitat nu ne permite analiza unui aspect deloc de neglijat în tratarea subiectului eutanasiei şi anume cel al analizei momentului când omul îşi dă sufletul, când spiritual părăseşte coprul omenesc. Astfel se ridică întrebarea omul moare când nu mai poate respira şi inima încetează să mai bată sau când acesta din punct de vedere cerebral este lipsit de viată însă, respiră cu ajutorul aparatelor medicale la care este conectat. Pentru că dacă bolnavul este ţinut în viaţă artificial, din punct de vedere biologic, cel care îl deconectează de la aparat săvârşeşte înfracţiunea de omor şi nu cea de eutanasie, pentru că lipseşte cererea victimei. Dacă se consideră că moare când nu mai are activitate cerebrală, însă respiră cu ajutorul aparatelor, atunci acţiunea de deconectarea aparatului nu mai poate fi calificată ca o acţiune ce intră în elemental material al infracţiunii de omor.

De-a lungul timpului, problema eutanasiei a fost analizată de multe personalităţi, care în principal au fost împotriva dreptului la o moarte bună, aducând argumente, militând pentru 6 http://medlive.hotnews.ro/argumente-pro-si-contra-eutanasiei-si-sinuciderii-asistate.html

dreptul la viaţă, indiferent de calitatea vieţii. Se poate observa că adepţii eutanasiei sunt în general cetăţeni ai statelor industrializate, astfel că, societăţile care permit o astfel de practică sunt cele care consideră inutilă aplicarea tratamentelor până la sfârşitul vieţii în cazul unui bolnav incurabil, şi unde vocea Bisericii nu se mai face auzită.

Se impune a sublinia faptul că nu în toate situaţiile amintite mai sus este vorba despre eutanasie. Dacă avem în vedere noţiunea de eutanasie şi textul din Noul Cod penal (art. 190 Uciderea la cererea victimei) nu putem considera că aceasta există în situaţia în care bătrânii bolnavi erau abandonaţi de către popoarele nomade, sau copii cu malformaţii erau ucişi. Este limpede că în aceste situaţii ne aflăm în prezenţa unei veritabile infracţiunii de omor, cu reţinerea diferitelor forme agravante, deoarece lipseşte o trăsătură esenţială, şi anume cererea persoanelor în cauză. Nu putem reţine că în aceste situaţii a existat consimţământul victimelor pentru practicarea eutanasiei.

Eutanasia în RomâniaNu putem afirma că la poporul român eutanasia

s-a bucurat de o tradiţie în ceea ce priveşte reglementarea sa. În primele reglementari scrise şi aplicate pe teritoriul ţării noastre, respectiv Cartea românească de învăţătură de la pravilele româneşti (1646), Îndreptarea legii (1652) era reglementată infracţiunea de omor7 şi se prevedeau sancţiuni foarte severe, precum moartea prin spânzurare sau decapitare, iar în primul Cod penal (1865), uciderea unei persoane nu mai era pedepsită cu pedeapsa capitală, spre deosebire de primele reglementări în materie.

Putem spune că prima reglementare legală a eutanasiei în România a avut loc în perioada interbelică, relevant fiind Codul penal „Regele Carol al II-lea”, adoptat în 1936.

Acesta prevedea la art. 468 alin. 1, că „Acela 7 Dan Perju-Dumbravă, Silviu Morar, Iuliu Fulga, Adrian Avram, Doina Todea, Costel Siserman-Eutanasia în dreptul penal românesc, Revista Română de Bioetică, vol. 6, nr. 2, aprilie-iulie 2008, p. 6.


care ucide un om în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a acestuia, comite crima de omor la rugăminte şi se pedepseşte cu temniţă grea de la 3 la 8 ani; iar aliniatul 3 al aceluiaşi articol prevede o atenuantă a faptei de la primul aliniat: „Pedeapsa este închisoarea corecţională de la 1 la 5 ani, atunci când faptul a fost săvârşit în condiţiile aliniatelor precedente, sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferea de o boală incurabilă a cărei moarte era inevitabilă din această cauză”.

Aceste prevederi le aveau ca precedent pe cele existente în Codul penal transilvănean8, care în art. 282 prevedea „Acela care, prin dorinţa hotărâtă şi serioasă a unei persoane, a fost determinat să o ucidă, se va pedepsi cu recluziunea până la 3 ani”9.

Codul penal din 1968 nu a mai prevăzut incriminarea eutanasiei, ca formă atenuată a omorului, ci era incriminată în Capitolul „Infracţiuni contra vieţii”, integrităţii corporale şi sănătăţii.

În sistemul de drept românesc, de după 1990, Constituţia României 1991, la art. 22, reglementează şi garantează trei drepturi fundamentale cetăţeneşti, care, deşi într-o indisolubilă legătură, nu sunt confundate din punct de vedere juridic. Aceste drepturi sunt dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate psihică. Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului, motiv pentru care în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului s-a stabilit, la art. 3 că „orice om are drept la viaţă, libertate şi inviolabilitate a persoanei”, iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice a stipulat că “Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept este ocrotit prin lege.

Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar ”. O abordare clară a legiuitorului vis-a-vis

8 Intrat în vigoare în anul 1878.9 Dan Perju-Dumbravă, Silviu Morar, Iuliu Fulga, Adrian Avram, Doina Todea, Costel Siserman-Eutanasia în dreptul penal românesc, Revista Română de Bioetică, vol. 6, nr. 2, aprilie-iulie 2008, p. 7.

de eutanasie o întâlnim în Noul Cod penal, intrat în vigoare în 2014. Observăm că în noua reglementare, la art. 190 se prevede că Uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Infracţiunea prevăzută la art. 190, ce poartă denumirea marginală, Uciderea la cererea victimei este amplasată a treia, în Capitolul intitulat Infracţiuni contra vieţii, după infracţiunile de omor, remarcându-se astfel, importanţa pe care i-a acordat-o legiuitorul.

S-a dorit prin reglementarea acestei infracţiuni, ca suferinţa celui bolnav, privit cu milă, cu teama prelungirii agoniei acestuia să nu fie aduse ca scuze pentru subiectul activ al infracţiunii de a nu respecta, preţui efectiv şi raţional viaţa, de a nu respinge ferm cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei. Acţiunea celui care ucide victima la cererea acesteia din urmă nu trebuie calificată ca o datorie, ca o activitate săvârşită din milă, compasiune, ci trebuie remarcat că subiectul activ săvârşeşte un act de cruzime feroce iar, prin acţiunea sa dovedeşte că reprezintă un pericol public otrăvitor.

Distincţiile dintre infracţiunea prevăzută la art. 468 şi cea de la art. 190 sunt evidente, şi se poate observa o îmbunătăţire a textului de lege. Prin textul de lege din Codul penal din 2009 se limitează sfera subiecţilor pasivi, respectiv persoane care suferă de o boală incurabilă sau o infirmitate gravă, atestată medical, pentru ase certifica caracterul ireversibil al acesteia, neexistând speranţă de însănătoşire. Prin această reglementare mai completă a infracţiunii de ucidere la cererea victimei s-a urmărit evitarea abuzurilor ce ar putea avea loc dacă s-ar legifera eutanasia.

În expunerea de motive a actului normativ se arată că a fost expres reglementată infracţiunea de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată a omorului, reînscriind astfel reglementarea nu


doar pe linia tradiţiei existente în dreptul nostru (art. 468 C. pen. din 1936), ci şi în tradiţia majorităţii codurilor europene (art. 216 C. pen. german, art. 77 C. pen. austriac, art. 143 alin.(4) C. pen. spaniol, art. 134 C. pen. portughez, art. 114 C. pen. elveţian, art. 235 C. pen. norvegian).

Oricum, dacă avem în vedere pedeapsa prevăzută de lege în cazul săvârşirii înfracţiunii prevăzută la art. 190, considerăm că este prea blândă, deoarece prin infracţiunea săvârşită se aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la dreptul la viaţă, obiect juridic similar cu cel de la omucideri. Dacă avem în vedere situaţia când medicul este cel care săvârşeşte înfracţiunea de ucidere la cererea victimei considerăm că acesta dovedeşte o periculozitate sporită faţă de subiectul activ al infracţiunii de omor, şi astfel, pedeapsa ar trebui să fie una proporţională în raport cu calitatea sa.

Legiferarea eutanasiei în olanda şi BelgiaDe-a lungul timpului mentalitatea şi cultura

societăţilor s-a reflectat prin legile acestora. Încă din anii 70 au avut loc numeroase discuţii

şi dezbateri publice, numeroase cercetări asupra incidenţei factorilor de decizie implicaţi în efectuarea eutanasiei şi suicidul asistat, ce s-au materializat cu adoptarea de către Parlamentul din Olanda a Legea eutanasiei, devenind astfel, prima ţară din Europa unde au fost reglementate cele două practici, urmată apoi de Belgia.

Curtea Supremă de Justiţie din Olanda, în anul 1994, a stabilit un set de condiţii în cazul efectuării eutanasiei, şi anume: pronostic fatal, suferinţa să fie de nesuportat, cererea voluntară şi serioasă a pacientului, medicul să-şi justifice acţiunea şi să existe şi o a doua opinie medicală din partea unui medic, independent de caz.

Principalul factor care a făcut posibilă legalizarea eutanasiei a constituit excluderea creştin-democraţilor de la putere. În anul 2002, când Belgia a adoptat Legea eutanasiei a avut ca argument principiul autonomiei absolute a omului, care se referă la faptul ca o persoană ar trebui să aibă întotdeuna posibilitatea de a alege liber dacă să moară sau nu.

În Olanda, unde se practică în peste 50 de confesiuni toleranţa societăţii extremă, revoluţia sexuală, legalizarea avorturilor, acceptarea consumului de droguri uşoare au condus la adoptarea mai rapidă a eutanasiei faţă de alte state. Opinia socială monitorizată de-a lungul timpului, în Olanda, a arătat că numărul adepţilor a crescut de la 39,9% în anul 1966 până la 78% în anul 199310.

Statele în care s-a legalizat eutanasia demonstrează că societatea şi-a schimbat perspectiva în ceea ce priveşte moartea, privind-o doar ca fenomen biologic, inevitabil, nu şi din perspectivă spirituală. Vocea creştinilor nemaifăcându-se auzită în spaţiul public a constituit un factor ce a favorizat şi a accelerat adoptarea Legii eutanasiei.

Eutanasia şi Biserica ortodoxă Poziţia Bisericii creştine este fermă şi

apreciază eutanasia ca fiind o violare a legilor lui Dumnezeu, o ucidere deliberată ce nu poate fi acceptată din punct de vedere moral.

Şi gânditorii de orientare creştină, precum Fericitul Augustin11 erau împotriva eutanasiei. Acesta afirma că Nu este îngăduită niciodată uciderea altcuiva, nici măcar dacă respectivul ar dori-o sau chiar cere-o, atârnând între viaţă şi moarte, cerând să fie ajutat să-şi dezrobească sufletul care luptă împotriva legăturilor trupului şi doreşte să se desprindă din ele; acest lucru nu este îngăduit nici măcar când bolnavul nu ar mai fi în stare să trăiască.

În concepţia ortodoxă viaţa este darul lui Dumnezeu, acesta fiind singurul care decide când începe şi când se sfârşeşte, iar omul nu are drept de stăpânire asupra vieţii şi a morţii. Omul primordial, creat de Dumnezeu după chipul şi asemănerea Sa, nu cunoştea boala, suferinţa sau moartea, pentru că se afla în echilibru cu

10 Lorand Hecser, Eutanasia- reflecţii medicale şi socio-juridice, Revista Dreptul, nr. 11/2001, p. 93-94.11 Simona Ştefana Zetea, Pe muchie de cuţit.Dreptul la viaţă/dreptul la moarte. Principii pentru utilizarea unor mijloace terapeutice proporţionate, Studia UBB Bioethica, LVII, 2, 2012, p. 32.


Dumnezeu, dar, din dorinţa de a deveni autonom, odată cu ispita şi părăsirea raiului acest echilibru a fost pierdut. Boala, suferinţa, moartea biologică sunt consecinţe ale păcatului strămoşesc.

Spre deosebire de adepţii eutanasiei, în conceţia creştin-ortodoxă, care este fermă împotriva eutanasiei, moartea bună este văzută ca momentul ieşirii sufletului din corp, când omul este conştient şi prezent în desfăşurarea acestui proces, fiind un moment ce aparţine doar persoanei în cauză12.

Pentru creştinul ortodox sfârşitul vieţii pământeşti este o taină esenţială care trebuie trăită, indiferent de starea de sănătate, de calitatea vieţii, până la capăt. A slăvi pe Dumnezeu înseamnă a ne păstra încrederea şi a accepta “să ne ducem crucea până la capăt”. Moartea nu trebuie evitată cu orice preţ pentru că aceasta reprezintă doar o etapă pentru a trece în eternitate. Astfel, moartea este definitivă pentru trup, pentru materie, dar nu şi pentru suflet, care trece într-o altă dimensiune, aşa cum se spune şi în troparul pascal: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.

Biserica ortodoxă prin rugăciunile sale cere lui Dumnezeu sfârşit creştinesc vieţii noaste, fără durere, neînfricat, în pace, astfel că, creştinul nu-şi doreste o moarte năprasnică, bruscă.

Bolnavul care se află într-o strare avansată a bolii şi, care solicită eutanasierea, trebuie sprijinit cu medicamente care îi reduc suferinţa fizică şi, nu în ultimul rând ar trebui consiliat spiritual de cei din jurul său, şi nu înduioşat pentru a-i dărui moartea. Nu prin această atitudine faţă de cel în suferinţă ne manifestăm adevărata dragoste, ci prin sprijinul spiritual, emoţional, afectiv pe care îl acordăm bolnavului incurabil pentru a trece cu mai mare uşurinţă peste acestă etapă chiar dacă, ne temem că nu v-a reuşi, neştiind dacă nu cumva va beneficia de ajutorul divin sau chiar de progresul medicinei.

La ora actuală sunt suficiente analgezice care reprimă durerea fizică resimţită de cei bolnavi 12 Mircea Gelu Buta, Liliana Buta, Eutanasia ca intenţie-Studia UBB Bioethică LVIII, 2, 2012, p. 58.

incurabili şi acesta nu poate constitui un motiv temeinic pentru a cere eutanasierea. Cred că cel în cauză care face o astfel de cerere se găseşte într-un moment de rătăcire spirituală sau doreşte să atragă atenţia celor apropiaţi, iar soluţia într-o astfel de situaţie este consilierea şi acordarea sprijinului din partea celor din jur. Ar trebui temeinic cercetată adevărata intenţie a celui care face o astfel de cerere, astfel am descoperi dacă bolnavul prin cererea sa urmăreşte reprimarea durerilor fizice sau a celor spirituale, pentru ca ulterior să-şi poată trăi viaţa. Oare câţi dintre cei care cer eutanasierea doresc cu adevărat abandonarea luptei? Ce simte victima într-un astfel de moment?

Biserica prin slujitorii săi acordă tot sprijinul de care au nevoie aceşti bolnavi şi nu se opune utilizării oricărei metode care are ca scop salvarea, conservarea vieţii însă, nu poate fi de acord cu ridicarea acesteia din compasiune.

Eutanasia privită din punct de vedere medical

În România, sinuciderea asistată și eutanasia sunt ilegale, iar Codul de deontologie medicală le consideră „incompatibile cu profesia de medic”. Fostul preşedinte al Colegiului Medicilor, Vasile Astărăstoie, afirma, pe bună dreptate, despre eutanasiere: Mâna care vindecă nu poate fi şi cea care ucide şi că eutanasia contravine jurământului lui Hipocrate şi eticii medicilor deoarece „nu există dreptul la moarte, ci dreptul la viaţă”13.

Medicul şi nimeni altcineva nu are dreptul să ridice viaţa vreunei persoane. Medicul valorificând vocaţia şi menirea sa este dator să depună toate diligenţele, toate cunoştiinţele pentru a alina, pe cât posibil, suferinţele bolnavului, dar nu are dreptul să grăbească intenţionat sfârşitul vieţii prin eutanasiere.

Dacă medicii ar practica eutanasierea, aceasta ar conduce la un climat de suspiciune,

13 http://medlive.hotnews.ro/argumente-pro-si-contra-eutanasiei-si-sinuciderii-asistate.html


de neîncredere între medici şi pancienţi, ştiut fiind faptul că halatul alb, reprezintă salvarea pacienţilor de bolile de care suferă. Imaginea socială a medicilor va avea de suferit dacă aceştia acceptă practicarea eutanasiei.

Eutanasia nu poate avea justificare nici medicală, nici economică. Medicul care o practică îşi va încălca menirea şi comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu şi detestat de Biserică.

Mai mult nu trebuie pierdută din vedere şi situaţia când unui pacient i-a fost stabilit un diagnostic greşit,(medicul fiind şi el om, astfel că poate greşi) iar medicul comunicându-i pacientului acest diagnostic, iar pacientul convins că suferă de o boală incurabilă va cere să fie eutanasiat. Dacă medicul îi dă curs cererii bolnavului decizia este una ireversibilă. Astfel dintr-o eroare medicală omul ajunge într-o situaţie în care ia o decizie radicală cu consecinţe ce nu mai pot fi schimbate.

Trebuie avut în vedere că dacă s-ar permite etanasierea de către medici ar conduce la apariţia unui fenomen periculos, aceştia ar putea fi folosiţi de către state pentru a reduce costurile tratamentelor pacienţilor cu boli incurabile, ajungându-se astfel la eutanasierea economică, iar pacienţii incurabili ar putea fi eutanasiaţi chiar şi împotriva voinţei acestora. Cine ar mai putea dovedi ulterior că acel bolnav nu şi-a dat consimţământul dacă statul, care ar trebui să-i pretejeze viaţa, prin programele sale urmăreşte eutanasierea din raţiuni economice.

Majoritatea medicilor sunt împotriva acestei practici având în vedere că la acest moment mai există o ultimă alternativă, respectiv îngrijirea paleativă, care este o ofertă viabilă.

Argumente pro şi conta eutanasiei sau concluzii

Argumentele aduse de susţinătorii eutanasiei sunt: Modalitatea de a pune capăt suferinţei

extreme pe care o resimt bolnavi ce se află într-un stadiu terminal şi de a le oferi o moarte uşoară, fără durere; Oamenii ar trebui să aibă dreptul să

decidă momentul morţii atunci când suferă de boli incurabile; Oamenilor ar trebui să li se permită să

moară cu demnitate, atunci când aceştia nu mai fac faţă activităţilor cotidiene şi pentru a nu-şi supune rudele şi cei apropiaţi la chinurile pe care le resimt când îşi văd apropiaţii aşteptând o moarte lentă şi dureroasă; S-ar reduce costurile pe care le implică

îngrijirea pacienţilor incurabili.Argumentele aduse de opozanţii eutanasiei

se bazează pe principiile etice şi religioase cu privire la sacralitatea vieţii. Sacralitatea vieţii, privită din perspectivă

religioasă dar şi din punct de vedere juridic. Potrivit acestui principiu nimeni nu are dreptul de a lua viaţa altcuiva; Diagnosticul greşit sau progresul

medicinei. Dacă s-ar permite eutanasiere ar fi bolnavi care ar fi privaţi de viitoarele tratamente medicale şi de o viaţă mai bună; Legalizarea eutanasiei ar putea duce la

genocid; Cererea pacientului incurabil de a fi

eutanasiat poate fi pe fondul unui diagnostic greşit sau pe fondul unei stări depresive. Avem exemple în care persoane care au cerut autorităţilor să le permită eutanasierea s-au răzgândit şi şi-au trăit viaţă cu demnitate până la capăt; Ar submina activităţile de certare în

această zonă; Ar conduce la neîncrederea dintre pacienţi

şi medici; Persoanele care suferă de boli incurabile

ar putea fi presate de persoanele apropiate pentru a nu mai fi o povoară pentru acestea.

În prim planul acestui fenomen este viaţa umană, una dintre valorile incontestabile ale umanităţii, indiferent de etapa de dezvoltare istorică a societăţii sau de situaţia economică şi politica oricărui stat.

Observăn că fenomenul eutanasiei, a luat amploare în special în ţările dezvoltate, în care societatea este permisivă şi apreciază că omul


poate dispune după bunul plac de viaţa sa, unde se întâlnesc mai multe culte religioase, unde moartea este privită doar ca un fenomen biologic.

Credem că despiritualizarea omului îl îndreaptă pe acesta către direcţia generală a societăţii occidentale, de acceptare a eutanasiei, fără a reflecta asupra consecinţelor în plan social.

Bibliografie:Petrache Zidaru, Noduri încurcate în studiul

dreptului penal, Editura Indaco Publishing House, Bucureşti, 2012.

Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Holca, Mirela Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Chis, Costică Păun, Norel Neagu, Mircea Constantin Sinescu, Noul Cod penal comentat, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012.

Munteanu Gabriela, Eutanasia-alegere liberă sau manipulare, Iaşi, 2014.

Dan Perju-Dumbravă, Silviu Morar, Iuliu Fulga, Adrian Avram, Doina Todea, Costel Siserman-Eutanasia în dreptul penal românesc, Revista Română de Bioetică, vol. 6, nr. 2, aprilie-iulie 2008.

Mircea Gelu Buta, Liliana Buta, Eutanasia ca intenţie, Revista Studia UBB Bioethică LVIII, 2, 2012.

Simona Ştefana Zetea, Pe muchie de cuţit.Dreptul la viaţă/dreptul la moarte. Principii pentru utilizarea unor mijloace terapeutice proporţionate ,Revista Studia UBB Bioethica, LVII, 2, 2012.

Lorand Hecser, Eutanasia - reflecţii medicale şi socio-juridice, Revista Dreptul, nr. 11/2001.

Site-urihttp://ro.wikipedia.org/wiki/Thanatoscatolic https://isichi.wordpress.

com/2013/04/17/eutanasia-si-problemele-ei-moral

http://medlive.hotnews.ro/argumente-pro-si-contra-eutanasiei-si-sinuciderii-asistate.html

Avocat cornelia-Maria BALAN, Iași

Din Acatistul Sfântului Ilie Tesviteanul, Icos 2

Mintea întunecându-și cu pornirile cele rele, Ahab, împăratul cel ce făcea fărădelege, lepădându-se de adevăratul Dumnezeu, Atotțiitorul, și închinându-se josnicului Baal, a înmulțit închinarea la idoli și nelegiuirea în împărăția sa. Iar tu, proorocule, ca un mare râvnitor pentru Dumnezeu, cu îndrăzneală ai înfruntat pe împărat, amenințându-l, prevestind pedeapsa pentru el și pentru împărăția sa, ca trei ani și șase luni nu va cădea ploaie, nici rouă și foamete mare va fi peste tot pământul. Drept aceea, minunându-ne de râvna ta și de îndrăzneala ta cea mare pentru Dumnezeu, cu iubire grăim ție :

Bucură-te, propovăduitorul neînfricat al adevărului și mare luptător pentru cucernicie;

Bucură-te, cel ce cu râvna ta dojenești toată nelegiuirea;

Bucură-te, cel ce ai înduplecat pe Domnul îndelung-răbdătorul să nu pedepsească cu desăvârșire pe cei păcătoși;

Bucură-te, cel ce cu cuvântul ai încuiat cerul, iar pământul cel roditor l-ai făcut sterp;

Bucură-te, cel ce pentru nelegiuirea oamenilor, foamete de trei ani de la Dumnezeu ai cerut;

Bucură-te, că Domnul cel Preaînalt te-a trimis la Ahab, precum oarecând pe Moise la Faraon;

Bucură-te, Ilie, mărite prooroc și înaintemergător al celei de a doua veniri a lui Hristos!


21. doctorul trupului - doctorul Sufletului

Alimentaţia şi cancerulConform definiţiei din Dicţionarul explicativ

al limbii române, cancerul (neoplasm, popular rac) reprezintă “termen general care înglobează toate formele de tumori maligne ce se caracterizează printr-o creștere rapidă și atipică, cu tendința de invadare a țesuturilor vecine”.

Una dintre cele mai cunoscute definiţii ale cancerului a fost formulată de oncologul britanic, Willis (1951) care a definit neoplasmul ca „o masă anormală de ţesut a cărei creştere se produce în exces faţă de normal, este necontrolată şi neconcordantă cu cea a ţesuturilor normale şi continuă în acelaşi mod progresiv după încetarea stimulului care a determinat-o”.

Din punct de vederere clinic, cancerul reprezintă un mare grup de boli care variază prin modalitatea de debut, stadiul de diferenţiere celulară, posibilităţi de diagnostic, potenţial de invazivitate, locaţie de metastazare, răspuns la tratament, prognostic şi a căror caracteristică este alterarea proceselor de creştere şi proliferare celulară.

Pentru medicul clinician, cuvântul cancer sugerează apariţia şi evoluţia unei tumori care invadează local şi diseminează la distanţă (metastazare) în organele sănătoase ale pacientului. Pentru pacient, cuvântul cancer declanşează reacţii emoţionale negative; multe persoane evită să utilizeze acest cuvânt, pe care îl înlocuiesc cu neoplasm, masă tumorală sau proces malign.

Iniţierea procesului canceros - carcinogeneza - desemnează procesul de transformare a unei celule normale din organism într-una canceroasă.

Boala canceroasă apare şi se dezvoltă ca rezultat al acţiunii complexe al unor factori endogeni (vârstă, sex, factori genetici, boli preexistente etc) şi factori de mediu; se afirmă că factorii de mediu sunt responsabili de

carcinogeneză în proporţie de 60-90 %. Dintre toţi factorii de mediu, alimentaţia omului are un rol hotărâtor în apariţia şi evoluţia tumorilor maligne. Se apreciază că peste jumătate din îmbolnăvirile de cancer la femei şi a treia parte din cele dezvoltate la bărbaţi sunt datorate factorilor nutriţionali; aceasta s-ar datora aportului prin alimentaţie a unei proporţii semnificative de substanţe cancerigene (carcinogeni) comparativ cu celelalte căi de pătrundere a acestora în organism (calea cutanată şi calea respiratorie).

Prin intermediul alimentelor consumate, organismul este expus permanent şi o perioadă îndelungată la acţiunea agenţilor cancerigeni de origine alimentară; în plus, chiar dacă substanţele cancerigene sunt prezente în alimente în concentraţii foarte mici, au capacitatea de a se acumula în organism, iar efectul cancerigen se poate manifesta după o perioadă îndelungată de timp.

Descifrarea legăturilor dintre alimentaţie şi cancer este dificilă şi complexă deoarece mii de componente ale dietei ajung zilnic în organism şi pot interveni într-o multitudine de procese atât în celulele normale, cât şi în cele canceroase.

Confirmarea rolului alimentaţiei în apariţia maladiei canceroase s-a realizat prin stabilirea unor corelaţii între tipuri specifice de alimentaţie ale unor colectivităţi şi dezvoltarea unui anumit tip de cancer; astfel, la populaţia din Japonia, care consumă frecvent peşte prăjit, este mai mare incidenţa cancerului gastric şi a celui esofagian; în Statele Unite, ca urmare a consumului excesiv de carne şi de grăsimi şi a reducerii semnificative a aportului de vegetale în alimentaţie, predomină cancerul de colon. Grupurile de populaţie care au adoptat o alimentaţie bogată în produse vegetale (cu reducerea drastică a consumului de alimente de origine animală) prezintă o incidenţă mult mai scăzută a cancerului gastric şi de colon. Consumul de legume, de fructe, de derivate de cereale şi


de pâine neagră contribuie, în mare măsură, la reducerea factorilor de risc pentru îmbolnăvirea de cancer.

Observaţia făcută de nutriţionişti, conform căreia în ţările sărace, în care alimentaţia se bazează pe consum de legume şi de cereale, cu aport foarte scăzut de carne şi grăsimi, incidenţa cancerului este de aproximativ 10 ori mai scăzută decât în ţările puternic dezvoltate, demonstrează cu prisosinţă, importanţa alimentaţiei în apariţia şi dezvoltarea cancerului, mai ales la nivel digestiv. Aceste date sunt confirmate şi de concluziile studiului “Investigaţia prospectivă europeană privind cancerul şi alimentaţia”(EPIC, European Prospective Investigation into Cancer and Nutrition), care a evaluat legătura dintre cancer şi alimentaţie. Acest studiu, întins pe o durata de 35 de ani (1970-2005) şi efectuat pe 500.000 de subiecţi, a dovedit fără drept de apel că alimentaţia vegetariană reduce drastic riscul de apariţie al cancerului. Studiul a comparat alimentaţia şi modul de viaţă a 500.000 de persoane din diferite zone ale Europei (nord şi sud), cu obiceiuri alimentare care includ carnea şi grăsimile animale (în nord), comparativ cu consumul de legume, fructe şi ulei de masline (în sud). Concluzia clară a acestui studiu: schimbarea regimului alimentar poate reduce frecvenţa apariției cancerului.

Stabilirea legăturii directe între tipul de alimentaţie şi incidenţa apariţiei cancerului s-a realizat şi prin studiile efectuate pe emigranţi. În ţara de origine, bărbaţii japonezi suferă foarte rar de cancer la prostată; la femeile japoneze incidenţa cancerului mamar este redusă. Iniţial, constatarea a fost pusă pe seama particularităţilor genetice. Dar, studiind emigranţii japonezi din SUA, s-a constatat că numărul celor bolnavi de cancer la prostată (persoane din cea de-a doua generaţie) este sensibil egal cu cel al americanilor suferind de această maladie. Explicaţia: în America, japonezii eliminaseră din alimentaţia lor peştele crud, brânza de soia şi orezul, înlocuindu-le cu carnea de vită şi cu cartofii prajiţi. Studii

mai recente arată că numărul vegetarienilor cu cancer digestiv este cu 50% mai scăzut decât cel al consumatorilor de carne. Din cercetările realizate până în prezent nu rezultă că boala ar fi produsă de consumul de carne, în sine. Valabilă este concluzia: carnea este nocivă dacă este grasă şi este consumată în cantitate mare.

Supragreutatea organismului (obezitatea) sporeşte riscul îmbolnăvirii. Datele epidemiologice arată o asociere semnificativă între excesul ponderal şi prezenţa mai multor tipuri de cancer: esofagian, colorectal, hepatic, vezical, pancreatic, renal, gastric etc.

Alimentele - factori de risc pentru bolile neoplazice

Componentele alimentelor, nutrienţi sau substanţe bioactive, pot acţiona în organism atât ca şi carcinogeni, cât şi ca antineoplazice; factorii nutriţionali pot interveni în toate etapele carcinogenezei, având rol de: iniţiatori (nitriţi, nitraţi, nitrozamine, unii aditivi alimentari, poluanţi), promotori (carnea roşie, alcoolul) sau inhibitori (fibrele vegetale, unele microelemente).

Alimentele sunt factori de risc pentru apariţia cancerului, atât direct, prin acţiunea unor substanţe chimice cancerigene prezente în alimente - carcinogeneza directă, cât şi indirect, prin capacitatea de a favoriza formarea unor substanţe cancerigene în organism - carcinogeneza indirectă.

Carcinogeneza directă În produsele alimentare sunt prezente unele

categorii de substanţe care ingerate, pot participa direct la procesele de carcinogeneză. Substanţele chimice cu acţiune cancerigenă, prezente în produsele alimentare se pot clasifica în funcţie de originea lor:

• substanţe care impurifică accidentalprodusele alimentare (pesticide, ioni metalici, micotoxine, monomeri vinilici, substanţe hormonale utilizate ca biostimulatori în zootehnie, regulatorii de creştere utilizaţi în legumicultură);

• substanţe adăugate în aliment (aditivi


alimentari) în scopul îmbunătăţirii proprietăţilor organoleptice (coloranţi, aromatizanţi, îndulcitori), a creşterii stabilităţii (conservanţi) etc;

• substanţe rezultate în urma tratamentuluitermic prelungit şi agresiv, în timpul procesului culinar (peroxizi lipidici, hidrocarburi policiclice aromatice, compuşi de condensare între grupările carbonil din glucide şi grupările aminice din proteine, acrilamidă, amine heterociclice, compuşi furanici etc).

• substanţe formate în timpul conservăriialimentelor (nitrozamine, hidrocarburi policiclice aromatice);

• substanţe formate în diferite etape dealterare a alimentului (peroxizi lipidici, amine toxice etc).

• substanţe toxice cu acţiune cancerigenă,prezente în mod natural în produsele alimentare de origine vegetală (hidrazine, cicazină, safrol, polifenoli, substanţe fotosensibilizante).

Mecanismul carcinogenezei directeDeşi, din punct de vedere chimic, substanţele

cu acţiune cancerigenă directă aparţin unor structuri foarte variate, acestea au o trăsătură comună: au un caracter puternic electrofil (sarcină pozitivă), imprimat de atomii cu deficit de electroni, proprietate necesară acţiunii cancerigene. În contact cu molecule ţintă intracelulare (proteine şi acizi nucleici), bogate în electroni, se formează legături covalente stabile care provoacă modificarea secvenţei bazelor acizilor nucleici şi determină apariţia de celule cu conţinut informaţional modificat, care implică perturbarea mecanismelor care controlează replicarea celulară normală.

Marea majoritate a substanţelor chimice cu acţiune cancerigenă funcţionează ca precancerigeni, neavând capacitatea de a iniţia îmbolnăvirea în forma lor iniţială; sunt deci, carcinogeni care necesită o activare metabolică, în urma căreia apare caracterul electrofil al substanţei toxice. Activarea metabolică a

substanţelor precancerigene poate avea loc la nivel hepatic dar şi în alte organe, fiind mediată de sistemul oxidativ microzomal cu funcţie mixtă.

Necesitatea activării metabolice explică specificitatea de ţesut a unor substanţe cu acţiune cancerigenă, dependentă probabil, de localizarea sistemelor enzimatice de activare a substanţelor precancerigene.

Momentul principal al carcinogenezei chimice este interacţiunea carcinogenului activat cu acizii nucleici şi proteinele implicate în replicarea celulară, pe care o perturbă. Capacitatea substanţelor cancerigene cu caracter electrofil de a induce neoplazia este condiţionată de sediul formării metaboliţilor, stabilitatea lor şi de posibilitatea de a contacta şi de a reacţiona cu ţintele celulare.Ţinta principală a mutagenilor chimici este ADN-ul, la nivelul căruia are loc modificarea secvenţei bazelor care conduce la apariţia celulei cu conţinut informaţional modificat.

Intervenţia sistemelor enzimatice de reparare a ADN-lui poate împiedica apariţia mutaţiei; substanţele chimice cancerigene acţionează în această etapă, prin blocarea acţiunii sistemelor enzimatice de protecţie şi astfel, procesul neoplazic este iniţiat şi se poate dezvolta. În aceste condiţii, procesul mai poate fi frânat numai prin intervenţia unor mecanisme imunologice de inactivare. Dacă intervenţiile mecanismelor de protecţie se dovedesc ineficiente, celulele încep să se multiplice necontrolat şi se dezvoltă maladia neoplazică.

Spaţiul alocat acestui material nu permite prezentarea tuturor categoriilor de substanţe cu acţiune potenţial carcinogenă, şi de aceea, ne vom referi numai la cele a căror prezenţă în alimente şi implicit, nocivitate pot fi evitate - aditivii alimentari (E-urile).

Aditivii alimentari sunt substanţe care se adaugă în mod voit în alimente, pentru ameliorarea proprietăţilor organoleptice (culoare, gust, miros, textură etc), pentru îmbunătăţirea


proprietăţilor tehnologice (agenţi de spumare, agenţi de coagulare, agenţi de îngroşare, agenți de înmuiere, emulgatori, antispumanţi etc) sau pentru creşterea stabilităţii chimice şi microbiologice a alimentelor (conservanţi, antioxidanţi). Pentru uşurinţa clasificării şi a numerotării, la nivel european, fiecărui aditiv i s-a acordat un cod (număr E) format din litera E urmată de un număr alcătuit din 3 cifre; spre exemplu: caramel – E 150, nitrit de sodiu – E 250, zaharină – E 954, glutamat monosodic – E 621 etc. În prezent, în lume se utilizează ca aditivi alimentari aproximativ 3000 de substanţe; unele dintre acestea sunt suspectate de acţiune cancerigenă. Prima semnalare asupra efectului cancerigen al unui aditiv a apărut în anul 1932, când s-a pus în evidenţă acţiunea malignizantă a “galbenului de unt” (dimetil-amino-azo-benzensulfonat de sodiu) utilizat pentru colorarea margarinei; în timp, s-a confirmat acţiunea cancerigenă şi pentru alţi coloranţi azoici, care au fost interzişi în alimentaţia umană. Şi amarantul (E 123), cel mai utilizat colorant roşu a fost suspectat de acţiune cancerigenă; între timp s-a constatat că efectul s-ar datora unor impurităţi provenite din procesul de sinteză al aditivului şi nu substanţei pure; cu toate acestea, multe ţări au interzis în prezent utilizarea amarantului ca aditiv alimentar.

Conservanţii alimentari (acizi organici, nitriţi, polifosfaţi, dioxid de sulf etc) reprezintă o categorie de aditivi mult studiată din punctulde vedere al acţiunii toxice, în general şi a celei cancerigene, în special. Pentru unele substanţe din această categorie, acţiunea cancerigenă a fost dovedită. Astfel, dietil-pirocarbonatul (E 242) folosit pentru conservarea sucurilor de fructe, a vinului şi a berii manifestă efecte mutagene; acţiunea toxică este explicată prin reacţia cu grupări aminice, în urma căreia se formează uretani, puternic mutageni (produc modificări în structura genetică a organismelor la nivel de genă, cromozom, genom).

Este bine cunoscută situaţia zaharinei,

îndulcitor sintetic, pentru care numeroşi cercetători au demonstrat acţiunea teratogenă (producerea de malformaţii la făt); în final, s-a constatat că acestă acţiune trebuia atribuită unei impurităţi prezente în produsul final, impuritate rezultată din procesul de sinteză a zaharinei. Dintre îndulcitorii de sinteză, aspartamul (E 951) şi ciclamatul (E 952) sunt, de asemenea, suspectaţi de acţiune cancerigenă.

Trebuie semnalat şi cazul nitriţilor de sodiu (E 250) sau de potasiu (E 249) utilizaţi pentru fixarea culorii preparatelor din carne; nitriţii manifestă atât toxicitate directă (formarea methemoglobinei), dar mai ales, toxicitate indirectă atribuită nitrozaminelor puternic cancerigene care se pot forma în aliment sau în organismul uman; nitrozaminele, alături de hidrocarburile policiclice aromatice (HPA, prezente în alimentele afumate) sunt clasificate de Agenţia Internaţională pentru Cercetarea Cancerului (The International Agency for Research on Cancer, IARC), în categoria substanţelor cancerigene pentru om (grupa 1-HPA) şi posibil cancerigene pentru om (grupa 2A- nitrozaminele).

Carcinogeneza indirectăAlimentele consumate de om pot contribui

la apariţia neoplaziilor de origine alimentară, chiar în absenţa din compoziţia alimentelor a componentelor cu acţiune precancerigenă sau cancerigenă directă. Un meniu zilnic dezechilibrat, cu consum excesiv de grăsimi şi de proteine, cu aport scăzut de fibre alimentare şi de micronutrienţi (vitaminele C, A, E, B2, B6, acid pantotenic, fier, iod, seleniu etc) poate favoriza apariţia bolii neoplazice.

consumul excesiv de grăsimi Aportul excesiv de grăsimi în alimentaţia

zilnică poate favoriza apariţia îmbolnăvirii neoplazice prin mecanisme diverse:

1. Stimularea producerii de precursoricarcinogeni; intensificarea producerii acizilor biliari, care pot fi convertiţi pe cale biochimică în


agenţi cancerigeni şi a steroizilor neutri (implicaţi în metabolismul colesterolului) sunt consecințele consumului crescut de grăsimi. Potenţialul cancerigen al acizilor biliari şi al steroizilor neutri este explicat prin asemănarea structurală cu hidrocarburile policiclice aromatice, compuşi puternic cancerigeni. S-a demonstrat că, în condiţiile unei diete convenţionale, mai puţin de 5 % din steroizii neutri sunt eliminaţi sub formă de colesterol şi riscul cancerului colorectal este foarte crescut. La vegetarieni, 30% din sterolii neutri sunt eliminaţi sub formă de colesterol; în această situaţie riscul apariţiei cancerului colorectal este mult mai scăzut. Aportul total de grăsimi şi în special consumul de grăsimi saturate este asociat pozitiv cu riscul de cancer de prostată, prin stimularea proceselor inflamatorii, alterarea sistemului imunitar (scăderea activităţii limfocitelor T), creşterea nivelului de imunoglobuline F (IgF-1) şi formarea radicalilor lipidici.Trebuie totuşi să amintim că, unii cercetători au corelat şi excesul de grăsimi nesaturate în alimentaţie (ulei) cu inhibarea răspunsului limfocitar faţă de antigenii celulelor mutante, cărora le favorizează proliferarea haotică.

2. Modificarea florei intestinale, cu implicaţii în modificări metabolice; aportul crescut de grăsimi în alimentaţie stimulează selectiv dezvoltarea florei microbiene anaerobe. Este favorizată devoltarea unor clostridii (Clostridium paraputrificum), capabile să elaboreze o enzimă (nuclear-dehidrogenaza), care realizează aromatizarea completă a acizilor biliari; rezultă compuşi cu acţiune cancerigenă certă. De asemenea, alimentaţia bogată în grăsimi stimulează activitatea nitrat-reductazică a florei microbiene; are loc reducerea nitraţilor la nitriţi, precursori ai nitrozaminelor, compuşi cu acţiune cancerigenă.

3. Modificarea profilului hormonal al organismului; aportul crescut de grăsimi produce o intensificare a activităţilor de sinteză la nivelul ţesutului adipos, cu creşterea concentraţiei

sanguine a estronei, factor de risc pentru apariţia cancerului mamar sau de endometru; cantitatea de estronă elaborată este proporţională cu cantitatea de ţesut adipos existent.

4. Aport crescut de peroxizi mutageni prezenţi în alimentele bogate în grăsimi; peroxizii lipidici se formează în timpul tratamentelor termice sau prin râncezirea grăsimilor. Corelaţia între incidenţa cancerului de colon şi aportul alimentar de grăsimi (care conţin compuşi peroxidici) este demonstrată de datele epidemiologice. Astfel, în Japonia, unde consumul de grăsimi este de numai 12 % din aportul caloric zilnic, incidenţa cancerului de colon este foarte scăzută; prin contrast, în Statele Unite, în care grăsimile aduc 40 – 44 % din necesarul caloric zilnic, numărul bolnavilor de aceeşi formă de cancer este mult mai crescut.

consumul excesiv de proteineProtidele alimentare, deşi sunt indispensabile

în alimentaţia umană, consumate în exces pot favoriza iniţierea carcinogenezei prin mecanisme diferite:

1. Creşterea disponibilităţii de amine în organism, ca substrat pentru formarea nitrozaminelor (în prezenţa nitriţilor); aportul de proteine animale furnizează organismului triptofan care, prin metaboliţii săi, favorizează acţiunea altor substanţe cancerigene (triptofanul se oxidează la 5-oxi-triptofan care, prin decarboxilare formează serotonina, recunoscută pentru capacitatea sa de a potenţa acţiunea unor substanţe cancerigene). Alimentaţia bogată în proteine de origine animală determină o creştere semnificativă a IGF-1 seric (insulin like growth factor-1), un hormon polipeptidic implicat în fiziopatologia cancerului de colon, jucând un rol esenţial în diferenţierea şi proliferarea celulară şi având şi proprietăţi antiapoptoză. Un aport crescut de carne şi de lactate se asociază semnificativ cu creşterea concentraţiei serice ale IGF-1.

2. Intervenţia florei microbiene intestinale prin creşterea disponibilităţii de aminoacizi, care prin metabolizare dau compuşi fenolici (fenol,


para-crezol, 2-etil fenol) cu acţiune cancerigenă la nivelul colonului.

3. Excesul de proteine favorizează creşterea pH-ului la nivelul colonului la valori de 5,0 - 5,5 care aduc clostridiile nuclear-dehidrogenazice în condiţii optime de activitate (realizează aromatizarea completă a acizilor biliari şi transformarea lor în compuşi cancerigeni).

4. Aportul crescut de compuşi de piroliză ai proteinelor (amine heterociclice mutagene), formaţi prin prelucrarea termică a alimentelor bogate în proteine, recunoscuţi pentru acţiunea cancerigenă.

5. Consumul crescut de proteine implică simultan creşterea aportului de lipide (aşa-numitele lipide ascunse), cu efectele prezentate anterior.

consum redus de fibre alimentareFibrele alimentare, cunoscute şi sub numele

de glucide nedigerabile, reprezintă o categorie de componente ale alimentelor cu rol important în prevenirea şi chiar dietoterapia unor maladii digestive, mai ales a cancerului de colon.

Mecanismele prin care consumul redus de fibre alimentare favorizează dezvoltarea acestei maladii sunt multiple:

Deficitul de fibre în meniul zilnic duce la micşorarea vitezei de tranzit intestinal, datorită volumului redus al bolului alimentar; în aceste condiţii contactul dintre substanţele cancerigene şi mucoasa intestinală este mai prelungit şi creşte riscul malignizării.

1. Creşterea ponderei florei microbiene anaerobe (Bacteroides şi bifidobacterii), în defavoarea celei aerobe (lactobacili şi streptococi), care favorizează fenomenele de carcinogeneză; în acelaşi mod, absenţa glucidelor nedigerabile contribuie la dezvoltarea clostridiilor implicate în metabolizarea acizilor biliari, cu formare de compuşi cancerigeni.

2. Consumul redus de fibre alimentare creşte disponibilitatea acizilor biliari (acizii biliari nu mai sunt reţinuţi de reziduurile fibroase, pentru a fi eliminaţi din organism) la

nivelul mucoasei intestinale; acizii biliari pot fi transformați de flora microbiană anaerobă în compuşi cancerigeni sau co-cancerigeni;

3. Absenţa fibrelor reduce eliminarea fecală de grăsimi şi de substanţe azotate, fapt care favorizează direct procesul de carcinogeneză.

consumul excesiv de alcoolIntervenţia alcoolului în apariţia maladiei

neoplazice este explicată prin dezechilibrele nutriţionale profunde pe care le antrenează, mai ales carenţe de vitamine şi de elemente minerale, cu rol important în protecţia împotriva cancerului. Mecanismele prin care alcoolul creşte riscul cancerului colorectal sunt multiple: lezarea directă a celulelor epiteliale, modularea metilării ADN-ului, precum şi alterarea mecanismelor de reparare a ADN-ului.

Prin proprietăţile sale (capacitatea ridicată de dizolvare şi acţiunea iritantă asupra ţesuturilor), alcoolul favorizează dizolvarea şi transportul unor substanţe cancerigene prin membranele celulare. De asemenea, alcoolul poate aduce în organism, ca impurităţi, substanţe potenţial cancerigene provenite din materia primă (distilatele alcoolice obţinute din cereale şi din fructe pot conţine şi substanţe potenţial cancerigene).

consumul excesiv de sareSarea intensifică efectul cancerigen al

carcinogenilor chimici; reducerea aportului de clorură de sodiu în alimentaţie micşorează riscul apariţiei cancerului, mai ales la nivel gastric.

Aportul excesiv de fierNumeroase studii au demonstrat implicarea

fierului din alimente în creşterea riscului de cancer. O explicaţie posibilă ar fi afectarea mucoasei colonului prin intensificarea formării radicalilor liberi, deprimarea sistemului imunitar, exacerbarea multiplicării celulare. În plus, gruparea hem din carnea roşie, afectează direct mucoasa colonului şi stimulează proliferarea epitelială.

Aportul deficitar al unor micronutrienţi Aportul deficitar al unor microelemente sau

vitamine pentru organism poate fi considerat


factor de risc pentru apariţia cancerului. Astfel, carenţa iodului în alimentaţie favorizează instalarea cancerului tiroidian; carenţa vitaminei B2 este incriminată în apariţia cancerului la nivelul cavităţii bucale, laringelui, faringelui etc; deficitul de piridoxină (vitamina B6) favorizează apariţia cancerului hepatic; deficitul de vitamină A este implicat în dezvoltarea cancerului gastric şi nu numai.

conduita alimentară în bolile neoplaziceAderând la zicala „Este mai usor să previi

îmbolnăvirea decât să tratezi boala” este clar că stilul de viaţă corect, incluzând alimentaţia sănătoasă reprezintă modalităţi aflate la îndemâna oricui de a preveni anumite îmbolnăviri.

Regimul alimentar al persoanelor cu risc carcinogen de origine alimentară trebuie să se bazeze, în primul rând pe rolul profilactic al dietei, urmărind îndepărtarea sau reducerea componentelor alimentului care prezintă potenţial cancerigen (hidrocarburi policiclice aromatice, nitrozamine, hormoni, pesticide, metale toxice, micotoxine, aditivi alimentari etc.) şi creşterea aportului de nutrienţi implicaţi în protecţia anticancerigenă (fibre alimentare, microelemente, vitamine etc).

În situaţia în care boala neoplazică s-a instalat, conduita alimentară urmăreşte ameliorarea stării pacientului, creşterea capacităţii de efort şi prelungirea duratei de viaţă. Printr-o alimentaţie adecvată se urmăreşte, în primul rând, menţinerea greutăţii corporale în limite relativ normale. Acest lucru este impus de faptul că boala neoplazică predispune la malnutriţie şi scădere în greutate. Calitatea alimentaţiei trebuie să compenseze, pe cât posibil, influenţa factorilor catabolici specifici bolii canceroase.

Conduita alimentară bazată pe cunoaşterea factorilor de risc în carcinogeneza de origine alimentară oferă posibilitatea abordării unei conduite adecvate.

Principiile de bază ale dietoterapiei pentru diminuarea riscului carcinogenezei de origine alimentară sunt:

Reducerea consumului de grăsimiConcomitent cu scăderea aportului global de

grăsimi se impune modificarea categoriilor de lipide care constituie raţia alimentară, deoarece s-a demonstrat că anumiţi acizi graşi sunt implicaţi în dezvoltarea şi respectiv, inhibarea tumorilor maligne. Astfel, acizii graşi saturaţi prezintă risc cancerigen mai ridicat; acizii polienici (polinesaturaţi) omega 3 (ω3) inhibă producerea endogenă de acid arahidonic şi scad disponibilitatea eicosanoizilor (derivaţi din acidul arahidonic) şi implicit, apariţia carcinogenezei în care aceştia sunt implicaţi. Printre acizii graşi ω3 amintim: acidul linolenic – ALA (seminţe de in, de chia, de cânepă, kiwi, verdețuri, fructe), acidul eicosapentaenoic – EPA (pește gras, ulei de pește, alge). Ca acizi graşi omega 6 (ω6) evidenţiem acidul linolic (linoleic) – la (ulei de porumb, de floarea soarelui, de șofrănel, de susan, de măsline). Aportul echilibrat de acizi nesaturaţi prin dietă este esenţial; raportul 1/1 este considerat ideal și este raportul omega 3/ omega 6 prezent în alimentaţia umană din cele mai vechi timpuri. Nutriţioniştii consideră acceptabil și un raport 1/4 al acizilor omega 3/omega 6, explicat prin capacitatea organismului de a converti acizii omega 6 de 4 ori mai repede decât poate converti acizii omega 3.

În dieta actuală, din cauza abundenței de uleiuri vegetale și a consumului, uneori redus de fructe și legume proaspete, raportul omega 3/omega 6 ajunge la valori de 1/20. Recomandarea specialiştilor este nu suplimentarea aportului de omega 3, ci reducerea celui de omega 6.

Reducerea aportului de proteineŢinând cont de multiplele căi prin care

creşterea aportului proteic măreşte riscul apariţiei carcinogenezei este recomandată evitarea consumului excesiv de proteine, mai ales a celor de origine animală. Astfel, proteinele sunt precursori pentru formarea nitrozaminelor, sunt sursă de triptofan (care favorizează, prin metaboliţii săi, acţiunea substanţelor cancerigene), cresc disponibilitatea de aminoacizi capabili


să furnizeze compuşi fenolici, cresc aportul de produşi de piroliză cu acţiune cancerigenă etc.

Referitor la consumul de carne s-a confirmat faptul că riscul de cancer colorectal este mult mai ridicat la consumatorii de carne roşie şi de preparate din carne (mezeluri). Consumul de carne de pasăre (provenită de la animale crescute în spaţii deschise, hrănite corect) implică riscuri mai reduse de dezvoltare a cancerului. Recomandarea este de a înlocui carnea roşie cu peşte, deşi efectul protector al acestuia în boala neoplazică n-a fost complet elucidat. Se presupune ca anumiţi acizi graşi nesaturaţi, prezenţi în cantităţi mai mari în uleiul de peşte, ar inhiba dezvoltarea tumorilor canceroase.

Conduita alimentară pentru prevenirea fenomenelor carcinogenetice vizează şi reducerea consumului de sare, mai ales sub forma alimentelor conţinând clorură de sodiu în concentraţii mai mari (icre, preparate de carne, brânzeturi fermentate, condimente hiperclorurate), reducerea surplusului ponderal, reducerea consumului de alcool.

Un rol important în alimentaţia persoanelor cu risc crescut de dezvoltare a bolii neoplazice îl îndeplineşte aportul de fibre alimentare şi de micronutrienţi cu rol specific în apărarea organismului faţă de această maladie (vitaminele A, C, D, E, seleniul, calciul, zincul, izotiocianaţii, unele flavone, compuşi fenolici, unii aminoacizi, inhibitorii de enzime proteolitice).

Stabilirea corelaţiei directe între componenţa alimentaţiei şi iniţierea şi dezvoltarea bolii neoplazice a permis formularea recomandării de a consuma cât mai multe produse vegetale: fructe, legume, leguminoase şi cereale integrale. Pentru persoanele care consuma în jur de 35 de grame de fibre vegetale pe zi, riscul îmbolnăvirii de cancer este redus cu 40%. Beneficiile consumului de produse vegetale sunt şi mai mari dacă stilul de viaţă include mişcarea. În general, alimentele de origine vegetală reprezintă bariera împotriva cancerului de colon.

O menţiune specială se referă la consumul

unor leguminoase (mai ales soia), care au un conţinut bogat în fitoestrogeni, constituenţi capabili să prevină cancerul cu anumite localizări (cancerul de sân) prin blocarea efectului estrogenilor asupra celulelor glandelor mamare. Componentele bioactive din soia au manifestat şi capacitatea de a preveni cancerul de prostată (la bărbaţii care au consumat zilnic produse din soia s-a evidenţiat o scădere cu 70% a riscului de cancer de prostată).

Obezitatea, pe lângă alimentaţia inadecvată este un factor de risc important pentru dezvoltarea cancerului, mai ales a celui de sân.

Substanţe bioactive din alimente – factori de protecţie faţă de bolile neoplazice

Activitatea antitumorală a unor produse alimentare, mai ales de origine vegetală se datorează atât complexităţii compoziţiei chimice a plantei, cât şi interacţiunilor specifice dintre diferite categorii de componente prezente în produs, sau dintre acestea şi substanţe proprii organismului. Aceste componente bioactive au capacitatea de a modifica răspunsul biologic al organismului la nivel molecular prin inhibarea creşterii celulelor neoplazice, datorită stimulării sistemului imunitar al organismului, modulării activităţii hormonale, enzimatice şi a altor factori biologici. În plus, prin substanţe bioactive specifice, unele produse vegetale protejează organismul faţă de dezvoltarea cancerului şi chiar față de efectele nocive consecutive chimioterapiei şi radioterapiei.

Ca structură chimică, substanţele bioactive cu activitate antineoplazică prezente în alimentele de origine vegetală pot fi: flavonoide şi taninuri (implicate în inhibarea enzimelor responsabile de activarea metabolică a carcinogenilor), compuşii cu sulf (stimulează mecanismul de dezactivare metabolică şi de „reparare” a ADN-ului), compuşi cu structură indolică (responsabili de intensificarea sintezei de enzime cu rol protector) etc.


Progresele ştiinţifice din ultimul deceniu au permis descifrarea mecanismelor prin care unele componente bioactive din alimente pot interveni eficient în prevenirea maladiilor neoplazice. Printre acestea, pe primul loc se află compuşii cu proprietăţi antioxidante.

Oxigenul, deşi joacă un rol primordial în desfăşurarea tuturor proceselor metabo lice din organism, manifestă şi efecte negative datorită rolului în apariţia şi acumularea de specii reactive de oxigen (SRO), ca intermediari ai proceselor metabolice normale. Acestea pot determina modificări oxidative în moleculele glucidelor, proteinelor, lipide lor şi chiar în ale ADN-ului, cu afectarea structurii şi funcţiei tuturor ţesuturilor din organism. În absenţa unor mecanisme eficiente de apărare antioxidante, radicalii liberi se acumulează; apare şi se dezvoltă „stresul oxidativ”.

Stresul oxidativ favorizează procesul de îmbătrânire şi apariţia bolilor cronice degenerative (ateroscleroză, boli cardiovasculare, neoplazii, diabet, cataractă, demenţă etc).

Organismul uman poate activa mecanisme antioxidante endogene care contracarează efectele speciilor reactive de oxigen. Acestea nu sunt întotdeauna eficiente şi, de aceea este necesar un aport exogen regulat de antioxidanţi prin alimentele consumate (vitaminele A, C, E, acid folic, vitamina B12, acid nicotinic, seleniu, zinc, cupru, magneziu, man gan, acizii graşi polinesaturaţi şi numeroase componente bioactive din vegetale.

În timpul desfăşurării metabolismului, în organism iau naştere şi anumiţi produşi secundari, denumiţi radicali liberi. Aceştia au o contribuţie majoră în procesul de carcinogeneză. Cercetătorii susţin că neutralizarea radicalilor liberi endogeni se poate realiza cu ajutorul antioxidanţilor. Antioxidantii sunt compuşi naturali (prezenţi în alimente) sau de sinteză, care au capacitatea de a reduce efectele nocive ale radicalilor liberi prin neutralizarea acestora; acţionează ca „necrofagi ai radicalilor liberi”, previn şi chiar

înlătură consecinţele acţiunii acestora asupra organismului. De asemenea, antioxidanţii intensifică apărarea imunitară a organismului.

Organismul sănătos produce endogen antioxidanţi în cantităţi suficiente pentru neutralizarea radicalilor liberi. Capacitatea celulelor de a produce antioxidanţi este în strânsă legatură cu starea de sănătate a organismului, cu starea de nutriţie şi cu vârsta. Diferite patologii, alimentaţia dezechilibrată, vârsta înaintată nu permit producerea de antioxidanţi în cantităţi suficiente pentru neutralizarea efectelor distructive ale radicalilor liberi.

Rata producerii de antioxidanţi endogeni este influenţată şi o serie de factori externi cum ar fi: poluarea mediului (fumul de ţigară, gazele de eşapament etc), consumul de alimente contaminate chimic, stresul, radiaţiile monitoarelor TV şi calculatoarelor etc). De aceea, este necesar consumul de alimente bogate în antioxidanţi sau administrarea de antioxidanţi pe cale orală.

Dintre componentele bioactive din alimente, importante proprietăţi antioxidante au: vitamina C, vitaminele E şi D, beta-carotenul, licopenul, seleniul, coenzima Q10, zincul, acidul g-linolenic, L-cisteina, L-glutationul, superoxid-dismutaza etc. Trebuie remarcat faptul că vitaminele C, E, b-carotenul şi seleniul manifestă efect maxim dacă sunt prezente simultan în alimentele consumate.

Licopenul - cel mai important reprezentant al pigmenţilor carotenoidici se găseşte în cantităţi mari în tomate (300-400 mg/kg); este singurul antioxidant a cărui concentraţie creşte de 4-6 ori prin tratament termic (fierbere).

În cantităţi mai mici, licopenul este prezent în căpşuni, grepfruit roşu, ardei iute şi ardei Kapia, gogoşari, guava, papaya, ulei de cătină, struguri etc. Uleiul de măsline îmbunătăţeşte substanţial absorbţia licopenului şi de aceea se recomandă să se adauge ulei de măsline la alimentele consumate ca sursă de licopen. Capacitatea antioxidantă a licopenului


este de cel puţin 10 ori mai puternică comparativ cu vitamina E şi de 20-30 de ori mai slabă decât a resveratrolului. Licopenul manifestă efecte antitumorale, mai ales în cancerul de prostată, de sân, de vezică urinară, de pancreas, cervical, ovarian, uterin, intestinal, pulmonar, cutanat.

ResveratrolulResveratrolul este o fitoalexină – substanţă

protectoare a plantelor, produsă de acestea în urma unor agresiuni (radiaţii ultraviolete, factori mecanici, infecţii fungice şi bacteriene etc. Fructele speciei Vitis vinifera şi vinul roşu obţinut din acestea reprezintă sursele majore de resveratrol. În struguri, resveratrolul se găseşte doar în pieliţă; în diferitele sortimente de vinuri se găseşte în concen traţii variabile, în funcţie de durata procesului de fermentare. Alte surse de resveratrol: dude, afine, măceşe, alune etc.

În organism, efectele resveratrolului sunt depen dente de doză: în cantităţi reduse are rol cardio - şi neuroprotector, iar în doze mai mari facilitează apoptoza celulelor canceroase, având rol chemopreventiv. Datorită acţiunii antioxidante intense, resveratrolul inactivează radicalii liberi (reduce stresul oxidativ) şi manifestă acţiune antiinflamatoare intensă; în plus, compusul este antiaterogen, antiagregant plachetar, hipocolesterolemiant, antihipertensiv, antidiabetic şi protector faţă de maladiile neurodegenerative. Prin toate aceste efecte, resveratrolul participă la reducerea riscului cardiovascular. Pe lângă efectele cardioprotectoare, resveratrolul are şi potenţial anti carcinogen având capacitatea de a interveni în toate cele trei etape ale carcinogenezei (iniţierea, promovarea şi progresia).

Vitamina A reduce riscul apariţiei cancerului prin implicarea în procesele de diferenţiere celulară, ceea ce justifică utilizarea în profilaxia bolilor maligne. Zincul este elementul care reglează circuitul vitaminei A în celule. Consumul simultan de usturoi sau de produse din soia scade absorbţia intestinală de vitamina A.

Beta - carotenul, precursorul vitaminei A, manifestă, de asemenea, proprietăţi

anticarcinogene, acţionând în acelaşi mod; în plus, are capacitatea de a bloca unii radicali liberi prin mecanisme complexe: inhibarea proceselor de activare metabolică a carcinogenilor, eliberarea de hidrolaze care favorizează distrugerea celulelor canceroase, activarea sistemului imunitar, care poate favoriza distrugerea celulelor care iniţiază procesul de carcinogeneză.

Efectul profilactic al b-carotenului în bolile maligne se bazează pe transformarea metaboliţilor carcinogeni endogeni sau a substanţelor cancerigene ajunse în organism din mediul exterior, în substanţe mai puţin nocive şi mai solubile, deci mai uşor de eliminat.

Numeroase studii clinice realizate au demonstrat că bolile cardiace şi cancerul de prostată au o incidenţă de două ori mai mică în cazul bărbaţilor care au consumat sistematic alimente bogate în beta-caroten, în comparaţie cu subiecţii din loturile martor care nu au consumat această substanţă.

Beta-carotenul se găseşte în toate plantele verzi; sursele cele mai valoroase sunt: morcovii, spanacul, varza, pepenii galbeni şi caisele. În cazul carotenilor nu există pericolul de supradozare deoarece rata de transformare a acestuia în vitamina A este în funcţie de necesităţile organismului. Trebuie amintit totuşi, faptul că morcovii sunt plante acumulatoare de nitraţi, substanţe methemoglobinizante şi precursori ai nitrozaminelor cancerigene.

Vitamina B6 şi folaţii Vitamina B6 este implicată în suprimarea

genezei tumorale prin reducerea stresului oxidativ şi a angiogenezei; folaţii şi vitamina B6 sunt cunoscuţi ca factori implicaţi în sinteza, metilarea şi repararea ADN-lui. Vegetalele verzi, cerealele integrale şi leguminoasele sunt surse valoroase de vitamină B6 şi de folaţi. În plus, leguminoasele, datorită conţinutului lor în inhibitori de proteaze, inhibă absorbţia şi cresc eliminarea proteinelor ingerate; prin intermediul saponinelor pe care le conţin, leagă acizii biliari secundari cărora le favorizează eliminarea.


Vitamina E (tocoferolul) este un antioxidant foarte eficace; realizează o protecţie eficientă împotriva radicalilor liberi. O singură moleculă de vitamina E asigură protecţia a 200 de molecule de acizi graşi nesaturaţi împotriva efectelor nocive ale radicalilor liberi. În plus, vitamina E protejează de oxidare vitaminele A, C şi seleniul care, în consecinţă, îşi vor exercita actiunea timp mai îndelungat. Surse importante de vitamina E: germeni de grâu, soia, ulei vegetal, nuci, varză de Bruxelles, verdeţuri (spanac), cereale integrale, ou.

Vitamina D şi calciul acţionează ca factori de protecţie în diferite forme de cancer. Datele din literatură privind rolul calciului şi a vitaminei D în prevenirea, respectiv dezvoltarea proceselor de carcinogeneză sunt în prezent insuficiente şi chiar controversate. Numeroase date din literatură susţin implicarea calciului şi a vitamiei D în prevenţia cancerului de colon. Mecanismele prin care acţionează calciul în prevenirea cancerului sunt numeroase: inactivarea carcinogenilor intestinali prin formarea de compuşi insolubili, legarea acizilor biliari secundari, suprimarea proliferării celulare induse de alimentele bogate în grăsimi şi stimularea apoptozei; aceste mecanisme sunt puternic corelate cu nivelul vitaminei D. S-a constatat o asociere inversă între expunerile la razele solare (factor esenţial in formarea vitaminei D) şi mortalitatea prin cancer colorectal. În ceea ce priveşte cancerul de prostată, diferenţele mari ale incidenţei acestuia în diferite ţări şi regiuni ale lumii, confirmă faptul că stilul de viaţă şi în special alimentaţia, joacă un rol esenţial în procesul de carcinogeneză prostatică. Cele mai numeroase cazuri de cancer de prostată se întâlnesc în ţările cu consumul cel mai mare de produse lactate (Elveţia, SUA şi Ţările Scandinave). Aportul crescut de calciu şi de vitamină D este asociat cu consumul frecvent de lapte şi produse lactate. Alături de calciu, produsele lactate conţin şi o cantitate relativ mare de fosfor, care poate reduce nivelul vitaminei D. Acţiunea procancerigenă a unor

componente din lapte este explicată prin efectul hormonal al produselor lactate: laptele conţine substanţe cu activităţi hormonale accentuate (estronă), implicate în creşterea nivelului seric al imunoglobulinelor F. La femei, nivelul crescut de Ca din sânge suprimă producţia şi acţiunea vitaminei D care, pe lângă importantul rol de menţinere a sănătăţii oaselor are şi efecte antineoplazice, jucând rol important, mai ales în profilaxia cancerului mamar. Vitamina D reduce substanţial riscul de cancer mamar la femeile în postmenopauză prin suprimarea hiperproliferării epiteliale în glanda mamară, favorizarea apoptozei şi inhibarea angiogenezei.

Vitamina C Vitamina C (acidul ascorbic) este una dintre

cele mai importante vitamine pentru organism; aportul său prin alimente este indispensabil, organismul nefiind capabil să o sintetizeze. În organism, vitamina C îndeplineşte roluri multiple: acţiune antioxidantă prin realizarea unui important sistem de oxido-reducere la nivelul celulelor, prin care contribuie la transportul hidrogenului pe cale non-enzimatică, menţine glutationul în formă redusă, protejează vitaminele A, E, B de oxidare, transformă Fe3+ în Fe2+, activează acidul folic, fortifică sistemul imunitar, intensifică producția de interferon, protejează celulele impotriva stresului oxidativ etc. În ceea ce priveşte acţiunea antineoplazică a acidului ascorbic, datele ştiinţifice sunt controversate; există puţine studii în care suplimentarea aportului a dovedit reducerea riscului de cancer.

Vitamina C se găseşte atât în legume cât şi în fructe; surse naturale bogate în vitamină C sunt măceşele, frunzele de pătrunjel, fructele citrice, fructele de cătină, goji etc.

Seleniul a fost intens studiat în ultimii ani pentru descifrarea mecanismelor prin care, datorită proprietăţilor antioxidante în organism este activ în protecţia faţă de cancer. Ca şi vitamina E cu care acţionează sinergic, seleniul este un important antioxidant biologic, acţiune la care participă în diferite moduri: este constituent al glutation-


SH-peroxidazei, seleno-enzimă care catalizează reducerea peroxizilor lipidici şi a peroxidului de hidrogen, şi în acest mod previne efectele nocive ale peroxidării lipidelor cu un conţinut ridicat în acizi graşi nesaturaţi şi protejează eritrocitele de hemoliză; protejează celulele şi membranele celulare de procesele oxidative, facilitând reacţia dintre oxigen şi hidrogen şi transferul ionilor la nivel membranar. Alături de vitamina E şi aminoacizii cu sulf din alimente, seleniul reprezintă factorul hepatoprotector, numit curent “factorul 3-hepatoprotector”.

1. Alimentele cele mai bogate în seleniusunt cerealele integrale şi nucile braziliene (2 nuci braziliene sunt suficiente pentru a acoperi necesarul zilnic de seleniu). Alimentaţia echilibrată asigură necesarul zilnic de seleniu. Alte alimente bogate în seleniu sunt: carnea, viscerele (ficat, rinichi), peştele (mai ales cel de apă sărată), laptele şi derivatele, oul, unele legume şi fructe; concentraţia de seleniu în alimente este dependentă de concentraţia acestuia în sol. Trebuie reţinut faptul că unii specialişti au susţinut argumente care sugerează acţiunea carcinogenă a excesului de seleniu în alimentaţie.

FitoestrogeniiFitoestrogenii - compuşi naturali prezenţi

în unele produse vegetale sunt cunoscuţi ca factori de protecţie faţă de unele forme de cancer (de prostată, de sân, de colon). În categoria fitoestrogenilor sunt incluse substanţe aparţinând unor structuri diferite: izoflavone, cumestani, stilbeni, lignane etc. Activitatea fitoestrogenilor asupra creşterii celulare este bifazică: stimulează multiplicarea celulară la concentraţii mici, dar la concentraţii crescute au efect invers, inducând apoptoza. Studiile au sugerat că efectul preventiv al fitoestrogenilor împotriva bolii neoplazice la nivel genital este eficient, dacă aceştia se consumã în cantitate mai mare în perioada de prepubertate. Soia, alimentul cel mai bogat în izoflavone (genisteină, daidzeină) poate reduce semnificativ riscul de cancer prin mecanisme diferite: blocarea radicalilor liberi care pot

provoca mutaţii, diminuarea oxidării ARN-ului şi chiar reducerea dezvoltării tumorilor neoplazice. Fitoestrogenii din legume şi din soia pot exercita un efect antiandrogenic prin încetinirea creşterii prostatei indusă de testosteron.

Alimentele cu un conţinut relativ crescut de fitoestrogeni sunt alunele, semințele oleaginoase (in, susan), produsele din soia (tofu, tempeh, băuturi din soia), cerealele (grâu, orz, ovăz, orez), legumele (linte, fasole boabe, cartofi dulci, morcovi), fructe (mere, rodii), plante aromatice medicinale (fenicul, anason, ginseng, hamei). În bere este prezent un fitoestrogen (8-prenilnaringenina) studiat, cu rezultate încurajatoare în prevenirea cancerului de sân. Acest fitoestrogen, alături de xantohumol şi izoxantohumol (prenilflavonoide) din bere (proveniţi din hamei) poate inhiba dezvoltarea celulelor canceroase.

Lignanele sunt prezente în alimentele bogate în fibre (cereale integrale, seminţe de fructe de pădure şi de plante oleaginoase) şi reprezintă o sursă importantă de fitoestrogeni în dietă.Seminţele de in şi de secară sunt cele mai bogate surse de lignane, iar secara este cea mai bogată în fitoestrogeni dintre toate cerealele integrale.

Glucosinolaţii Glucosinolaţii reprezintă un grup de compuşi

cu sulf, cu proprietăţi antioxidante care se găsesc din abundenţă în legumele din genul Brassica: varză, conopidă, brocoli, gulii, seminţe de muştar, ridichi, hrean. Consumate în doze mari, aceste legume pot influenţa funcţia tiroidiană prin acţiunea goitrogenă.

Glucosinolaţii şi produşii lor de hidroliză (tiocianaţii şi izotiocianaţii) au acţiune antitumorală pe care o exercită prin modularea activităţii enzimelor implicate în metabolismul carci nogenilor, protejarea structurii ADN-ului, prin efect antiprolifera tiv şi prin inducţia apoptozei. Izotiocianaţii acţionează atât prin inhibarea enzimelor responsabile de bioactivarea carcinogenilor, cât şi prin activarea enzimelor cu rol în detoxifierea carcinogenului activat.


Trebuie menţionat faptul că, studii pe animale au confirmat că, în doze mari, izotiocianaţii din crucifere, pot determina modificări în activitatea enzima tică şi efecte genotoxice.

În final sunt necesare câteva menţiuni privind rolul ceaiului şi a cafelei în prevenirea, respectiv dezvoltarea patologiei neoplazice.

Cafeaua Cafeaua, una dintre cele mai populare

băuturi din lume este consumată mai ales pentru proprietăţile senzoriale mult apreciate de consumatori, pentru acţiunea psihostimulantă, dar şi pentru conţinutul de substanţe bioactive cu efect antiproliferativ, antioxidant și antimicrobian: cafeina, acidul clorogenic, diterpenele, trigonelina etc. Studiul efectelor consumului de cafea asupra bolii neoplazice a evidenţiat o acţiune de protecţie faţă de cancerul hepatic şi endometrial şi colorectal. Acţiunea hipocolesterolemiantă, scăderea disponibilităţii de acizi biliari şi a secreţiei de steroli la nivelul co lonului, creşterea motilităţii acestuia şi reducerea toxici tăţii diverşilor carcinogeni sugerează protecţia faţă de cancerul colorectal. Studii clinice recente n-au confirmat o asociere directă între consumul de cafea şi dezvoltarea cancerului pancreatic, renal, tiroidian, ovarian, de prostată sau gastric. Datele ştiinţifice sunt contradictorii în privinţa corelaţiei directe între consumul de cafea şi cancerul de sân; în schimb, această corelaţie pare să existe pentru cancerul de vezică, la bărbaţi. Totuşi, remarcăm că, marea majoritate a studiilor experimentale pe animale nu au pus în evidenţă efectul carcinogen al cafelei, acţiune sugerată de unii specialişti.

CeaiulCeaiul este a doua cea mai consumată

băutură în lume, după apă şi înaintea cafelei şi a băuturilor alcoolice. Capacitatea antioxidantă a unei căni de ceai verde sau negru este de două ori mai mare decât a unui suc de fructe. Consumul de ceai verde ca un potenţial protector împotriva cancerului aduce în organism polifenoli de tipul catehinelor, substanțe chimice care acţionează

ca antioxidanți puternici; polifenolii din ceaiul verde pot fi consideraţi responsabili de inhibarea proliferării celulelor canceroase.

Studiile epidemiologice și clinice realizate mai recent au condus la rezultate profund contradictorii. În plus, unele dintre aceste studii au evidenţiat o relaţie inversă între consumul de ceai verde şi riscul de cancer, mai ales pentru cel de colon, de vezică, gastric, esofagian, pancreatic. Conform rezultatelor studiilor realizate de Boehm ”în ciuda numărului mare de studii bazate pe efectele ceaiului verde, nu s-a stabilit încă dacă acest tip de ceai previne într-adevăr dezvoltarea diferitelor tipuri de cancer. Un lucru e sigur însă, consumul de ceai verde, fără alte măsuri, nu poate preveni cancerul„ .

În cazul în care, consumul de ceai nu depășește cantitatea zilnică recomandată (1200 mL) persoanele care se bucură de plăcerea de a savura o ceașcă de ceai verde ar trebui să continue consumul său; până în prezent, consumul de ceai verde pare a prezenta riscuri scăzute pentru dezvoltarea patologiei neoplazice, la o utilizare moderată, regulată și obișnuită.

Prof. Univ. Dr. Rodica cUcIUREANU, UMF Iaşi

Bibliografie

1. Bartsch H, Nair J, Owen R. DietaryPoliunsaturated Fatty Acids and Cancers of the Breast and Colorectum: Emerging Evidence for Their Role and Risk Modifiers. Carcinogenesis 1999; 20:2209- 2218;

2. Boehm K, Borrelli F, Ernst E, Habacher G,Hung SK, Milazzo S et al., Green tea (Camellia sinensis) for the prevention of cancer. Cochrane Database Syst Rev. 2009; 8(3): CD005004.; doi: 10.1002/14651858.CD005004.pub2;

3. See comment in PubMed CommonsbelowBosetti C, Pulucchi C, Lavecchia C, Diet and Cancer in Mediterranean Countries, Public Health Nutr, 2009;12(9A):1595-1600. doi: 10.1017/S1368980009990425;


4. Büchner FL, Bueno-de-Mesquita HB,Linseisen J, Boshuizen HC, Kiemeney LM, Ros MM et al., Fruits and vegetables consumption and the risk of histological subtypes of lung cancer in the European Prospective Investigation into Cancer and Nutrition (EPIC) Cancer Causes Control, 2010; 21(3): 357–371;

5. Donaldson MS. Nutrition and cancer: areview of the evidence for an anti-cancer diet, Nutr J, 2004; 20(3)19-26;

6. Eichholzer M, Nutrition and cancer, TherUmsch. 2000; 57(3):146-151;

7. Eichholzer M, The significance ofnutrition in primary prevention of cancer, Ther Umsch, 1997; 54(8):457-462;

8. Fiedor J, Burda K, Potential role ofcarotenoids as antioxidants in human health and disease, Nutrients, 2014; 6(2):466-488;

9. See comment in PubMed Commonsbelow Gonzalez CA, The European Prospective Investigation into Cancer and Nutrition (EPIC), Public Health Nutr, 2006; 9(1A):124-126;

10. Gonzalez CA. Nutrition and Cancer – theCurrent Epidemiological Evidence. Br J Nutr, 2006, 96 (1): 42-45;

11. Hartley L, Flowers N, Holmes J, ClarkeA, Stranges S, Hooper L et al., Green and black tea for the primary prevention of cardiovascular disease, Cochrane Database Syst Rev. 2013; 18 (6):CD009934, doi: 10.1002/14651858.CD009934.pub2;

12. Hâncu N, Rusu A, Carcinogeneza şinutriţia in Hâncu N, Roman G, Vereşiu IA (editori), Diabetul zaharat, nutriţia şi bolile metabolice, Vol. 2, Cluj-Napoca: Echinox, 2010: 658-671;

13. See comment in PubMed CommonsbelowKey TJ, Schatzkin A, Willett WC, Allen NE, Spencer EA, Travis RC, Diet, nutrition and the prevention of cancer. Public Health Nutr, 2004; 7(1A):187-200;

14. Pala V, Krogh V, Berrino F, Sieri S,Grioni S, Tjønneland A et al., Meat, eggs, dairy products, and risk of breast cancer in the European Prospective Investigation into Cancer and

Nutrition (EPIC) cohort, Am J Clin Nutr, 2009; 90(3):602-12. doi: 10.3945/ajcn.2008.27173. Epub 2009 Jun 2;

15. Rădulescu E., Cancerul mamar şi stilulde viaţă. Bucureşti: Editura Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2008;

16. Riboli E, Hunt KJ, Slimani N, Ferrari P,Norat T, Fahey M et al., European Prospective Investigation into Cancer and Nutrition (EPIC): study populations and data collection. Public Health Nutr, 2002; 5(6B):1113-1124;

17. Steinmetz KA, Potter JD, Vegetables,fruit, and cancer prevention: a review. J Am Diet Assoc, 1996; 96(10):1027-1039;

18. Stewart BW, Wild CP,World CancerReport 2014, International Agency for Research on Cancer, 2014, available at www.iarc.fr/en/publications/books/wcr/index.php;

19. See comment in PubMed CommonsbelowSzentagotai L, Factori nutriţionali în diferite forme de cancer in Hâncu N Roman G, Vereşiu IA (editori), Diabetul zaharat, nutriţia şi bolile metabolice, Vol. 2, Cluj-Napoca: Echinox, 2010: 672 – 692;

20. See comment in PubMed Commonsbelow Willett WC, Stampfer MJ, Colditz GA, Rosner BA, Speizer FE, Relation of meat, fat, and fiber intake to the risk of colon cancer in a prospective study among women. N Engl J Med, 1990; 323(24):1664-1672;

21. World Cancer Research Fund/AmericanInstitute for Cancer Research. Food, Nutrition, Physical Activity, and the Prevention of Cancer: a Global Perspective. Washington DC: AICR; 2007; available at: www.wcrf.org and www.aicr.org.;

22. Xue YQ, Di JM, Luo Y, Cheng KJ, Wei X,Shi Z, Resveratrol oligomers for the prevention and treatment of cancers, Oxid Med Cell Longev, 2014; http://dx.doi.org/10.1155/2014/765832.


22. pSihologia - o necunoScută?

Dimensiunea psihologică a raportuluiom-natură

Teza de bază a comunicării este aceea că, dinamica în plan istoric a raportului om-natură a fost şi este condiţionată de organizarea psihocomportamentală a omului. Sunt delimitate şi analizate două mari stadii ale acestei dinamici:

a) Stadiul pasiv reactiv, în careomul se percepe ca parte componentă a ei, nedeterminându-se de ea;

b) Stadiul activ-transformator în careomul, devenit conştient de sine şi capabil de a produce unelte, începe s-o transforme.

Raportul om-natură a evoluat după o traiectorie extrem de sinuoasă, contradictorie, cu alternarea momentelor benefice cu momente critice, dramatice. Dinamica acestui raport a fost şi este condiţionată de gradul de concordanţă dintre nevoile de supravieţuire şi adaptare ale omului, pe de o parte, şi condiţiile oferite de natură, pe de altă parte. Cum, la nivelul omului, adaptarea se realizează pe baza comportamentelor medicale şi reglate psihic, dinamica aportului om-natură implică în mod necesar dimensiunea psihologică, respectiv ansamblul funcţiilor şi proceselor cognitive, motivaţionale, afective şi volative.

Nivelul de diferenţiere şi dezvoltare al acestora determină gradul de complexitate şi tipul comportamentelor adaptive. După obiectivul căruia i se subordonează, acestea se împart în două categorii:

a) comportamente explorativ instrumentale;

b) comportamente de satisfacere(consum).

Pentru dinamica raportului general om-

natură, cele din urmă sunt cele mai importante, ele constând în investigarea ambienţei, în descoperirea, identificarea şi dobândirea bunurilor adecvate pentru satisfacerea stărilor de necesitate. Este evident că, aşa cum, în organizarea şi dezvoltarea psihică a omului nu s-au situat de la început la cotele valorice cele mai înalte ci, dimpotrivă, abia îşi începeau lungul parcurs către acestea, nici comportamentele de tip explorativ-instrumental nu se efectuau în forme atât de variate, specializate şi complexe ca cele de astăzi.

În lumina modelului evoluţionist al Universului, pe care se bazează cunoaşterea ştiinţifică în ansamblul ei, omul este rezultatul transformărilor evolutive succesive, de-a lungul a miliarde de ani, ale naturii terestre şi reprezintă din punct de vedere calitativ, treapta cea mai înaltă a acestor transformări.

Aşadar, primordial şi generic, el este o fiinţă naturală, o componentă structurală a naturii. Dar, păstrându-şi caracterul de sistem dinamic evolutiv, el şi-a continuat devenirea, trecând succesiv la nivele din ce în ce mai înalte de organizare şi amplificare a capacităţii de adaptare. Iar acest proces de dezvoltare s-a desfăşurat în interacţiune cu mediul natural de viaţă care, prin specificul său variabil şi de cele mai multe ori imprevizibil, a acţionat permanent ca factor provocator şi stimulator al funcţiilor cognitiv-rezolutive ale creierului, acestea devenind tot mai complexe şi dobândind, mai ales după apariţia gradului articulat, proprietăţi calitative superioare, precum categorizarea, simbolizarea, abstractizarea.

Se apreciază că, din momentul apariţiei speciei homo sapiens-sapiens, structura şi organizarea biologică generală, inclusiv cea a creierului, nu au mai înregistrat transformări semnificative, dezvoltarea omului producându-se


eminamente, în plan psihocomportamental.Ca urmare, interacţiunea şi raportarea

omului la natură vor fi condiţionate de dezvoltarea lui psihică, de nivelul de structurare şi funcţionare a conştiinţei, forma cea mai înaltă de manifestare a psihicului.

Astfel, pe baza acestui criteriu, istoriceşte, raportul om-natură pune în evidenţă două stadii principale:

a) stadiul pasiv-reactiv;b) stadiul activ-transformator.Primul stadiu se cuprinde între momentul

apariţiei omului de tip sapiens-sapines şi momentul trecerii la confecţionarea sistematică şi deliberată (interacţionată) a uneltelor; cel de al doilea începe odată cu trecerea la confecţionarea sistematică a uneltelor şi continuă în zilele noastre.

Primului stadiu îi corespundea o conştiinţă încă difuză, slab diferenţiată sub aspectul funcţiilor, conţinuturilor şi mecanismelor operatorii, saturată şi dominată de experienţele directe, cotidiene şi subordonată satisfacerii nevoilor biologice primare. Ea exprima o unitate indisolubilă a omului şi naturii, omul percepându-se şi trăindu-se pe sine ca parte componentă integrantă a naturii şi, în această calitate, se subordona necondiţionat mersului şi legilor ei, deşi nu le cunoştea şi nu le înţelegea. Acestei forme a conştiinţei primare îi corespundeau comportamente explorativ-instrumentale de tip reactiv-pasiv: răspunsuri imediate la stimuli naturali şi satisfacerea trebuinţelor de hrană şi adăpost cu ceea ce îi oferea natura: omul culegător şi omul vânător. În dobândirea acestor bunuri, se apela la folosirea unor unelte naturale – beţele sau pietrele. Singura modalitate ce-i stătea la îndemână în faţa lor era retragerea, fuga şi dezvoltarea practicilor de implorare-îmblânzire, prin ritualuri de câştigare a bunăvoinţei spirituale şi zeităţilor care se presupunea că se află în spatele lor. Aşa se naşte gândirea animistă, premisa psihologică a conştiinţei religioase.

Aceasta era singura realitate prin care omul primitiv încerca să influenţeze natura.

Psihologic, în acest prim stadiu al evoluţiei sale, omul se simţea total dominat de natură, raportul având un caracter accentuat asimetric.

Cel de-al doilea stadiu, în planul evoluţiei psiho comportamentale, se caracterizează prin diferenţierea conţinuturilor, graţie dezvoltării limbajului verbal şi capacităţii combinatorico-rezolutive a creierului, ceea ce se va concretiza în deprinderea conştiinţei de sine sau personale de conştiinţă colectivă iniţială şi afirmarea în dezvoltarea ontogenetică a principiului individuării. Omul individual se percepe şi se manifestă ca subiect ca Eu, diferit de ceilalţi, de Eu-l colectiv.

Şi, deşi va recunoaşte şi se va subordona cutumelor şi normelor ginţii sau tribului, va tinde să se realizeze şi pe sine.

A doua mutaţie esenţială care se produce în structura internă a conştiinţei, a fost delimitarea şi individualizarea verigilor, componente ale comportamentului adaptiv, respectiv: motivul, mijlocul şi scopul; fiecare dintre acestea devine element de analiză şi evaluare.

Ca urmare, relaţia cu natura se transformă colectiv trecând de la forma reactiv-pasivă la cea activ-transformatoare. Pe de altă parte, omul a devenit capabil să stabilească şi să formuleze anticipat scopuri, iar pe de altă parte, să planifice modul de realizare a lor prin alegerea adecvată a mijloacelor. Trecerea de la folosirea uneltelor oferite de natură, la confecţionarea lor sistematică, i-a stimulat capacitatea de creaţie şi, legat de ea, i-a întărit încrederea în forţele proprii de transformare a unor factori şi condiţii date ale naturii, în concordanţă cu trebuinţele sale.

Procesul de creare şi producere a uneltelor, ca modalitate de amplificare a capacităţii de acţiune asupra naturii, a constituit principalul factor care a influenţat evoluţia ulterioară a raportului om-natură.


În prima etapă istorică a lui, până la apariţia epocii maşinismului, acest proces a fost susţinut de o conştiinţă a echilibrului, transformările naturii înscriindu-se în limitele rezonabile ale satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale (o anumită simetrie între cerinţe şi oferte).

Începând însă, cu cea de a doua etapă a lui – etapa maşinismului şi industrializării pe scarătot mai largă, procesul, pe lângă latura pozitivă a facilitării şi diversificării, a satisfacerii stărilor de necesitate, s-a asociat şi cu una negativă, constând în producerea în timp a unor efecte perturbatoare, distructive asupra naturii.

În această etapă, omul nu se mai menţine pe poziţia de partener al naturii, ci trece pe poziţia de stăpân al ei, devenirea lui ulterioară devenind o luptă cu natura pentru supunerea ei, conştiinţasa fiind centrată pe obţinerea a cât mai multor bunuri şi avantaje, lăsând în afară sau neglijând operaţia de prevedere şi evaluare a efectelor negative ce ar putea apărea şi acumula. Tot ca factori psihologici care au influenţat în sens perturbator, dinamica raport om-natură, trebuie adăugaţi:

a) aşezarea existenţei umane pe principiul„a avea”, fapt ce a stimulat şi exacerbat preocuparea pentru acumularea de bunuri, de bogăţii, de bani şi pentru dobândirea lor prin orice mijloace;

b) legarea prestigiului şi statutuluipersonal şi social de grup (comunitar), de valorile materiale rezultate din exploatarea naturii şi de bani (banul devenind îndeosebi în secolul al XX-lea, simbolul puterii, al siguranţei de sine, al influenţei sociale);

c) înlăturarea oricăror limite în amplificareadorinţei şi cererii de a acumula şi a poseda cât mai mult, ceea ce a dus la crearea unor decalaje tot mai mari între indivizi şi comunităţi şi implicit, la dezvoltarea stărilor conflictuale interindividuale şi intergrupale, interstatale; statele puternice şi bogate au atentat în permanenţă la teritoriile şi bogăţiile naturale ale statelor mai slabe, crearea

sistemelor coloniale fiind un argument edificator în acest sens;

d) insaţietatea dorinţelor şi poftelor(oricât ar avea omul nu este niciodată mulţumit) a dus treptat la secătuirea şi mutilarea naturii, fără a i se compensa în vreun fel pierderile;

e) egoismul şi invidia care au limitat şi autrecut pe plan secundar altruismul şi solidaritatea şi au accentuat atitudinea autodistructivă faţă de natură, prin întrecerea de a obţine de la ea, mai mult decât celălalt sau ceilalţi;

f) atitudinea de devalorizare a naturii şi desupraestimare a produselor civilizaţiei şi culturii proprii – antropecentrismul;

g) absenţa sau slaba dezvoltare afuncţiei reglatoare şi a componentei ecologice a conştiinţei.

Toate aceste caracteristici sau variabile psihologice de la nivel individual s-au coagulat şi integrat la nivel social supraordonat, punându-şi amprenta pe politicile de dezvoltare ale statelor şi pe relaţiile dintre comunităţi şi naţiuni.

Conştientizarea în prezent a problemelor critice majore generate de nesocotirea integrităţii naturii şi de exploatarea sălbatică a resurselor ei, conştientizare concretizată în forma dezbaterilor reuniunilor şi mişcărilor ecologice afirmate la nivel internaţional global, va reuşi oare să găsească soluţiile corective necesare şi să reaşeze psihologia omului pe alte coordonate valorice decât cele pe care a evoluat ea până acum? Răspunsul este sceptic.

Pentru a restabili un raport echilibrat şi armonios cu natura, omul trebuie să se transforme el însuşi şi nu în plan fizic, ci în plan psihocomportamental, în esenţa organizării şi funcţionării conştiinţei.

Prof. Univ. Dr. Mihai GOLU Membru titular al AoSR


23. priorităţi - educaţia

Interviu realizat de Redactor cristinel Popa cu Profesor

Univ. Dr. constantin cucoș “Nu prin decret desfiinţăm incultura sau

impostura, kitsch-ul şi subproducţia culturală, ci prin descurajarea consumului acestora…Pentru un popor, educaţia este pârghia fundamentală care îl propulsează, îl înalţă, îl cizelează”, a spus profesor universitar doctor Constantin Cucoş într-un interviu acordat în exclusivitate. Domnia sa este profesor la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Univ. “Al.I. Cuza” din Iaşi, fiind conducător de doctorat în domeniul Ştiinţele Educaţiei.

Domnule profesor Constantin Cucoş,sunteţi o personalitate, aş îndrăzni să spunde nivel internaţional, în domeniul ştiinţeloreducaţiei. Ţara noastră are o bună tradiţieîn această privinţă. Cât de importantăeste pedagogia în procesul educaţiei şiimplicit în progresul societăţii noastre?

- Nu sunt o personalitate, ci o persoană interesată de educaţie, un simplu profesor de pedagogie, alături de alţi colegi, care reflectează asupra educaţiei şi încearcă să facă şi educaţie, pe cât posibil, cu studenţii, cu profesorii. Da, avem o tradiţie, ca orice comunitate, în ce priveşteformarea - din păcate uneori uitată, neglijată, camuflată de noi modele şi “mode”, şi, desigur, avem şi reflecţii pedagogice pe măsură. Remarc sincronicitatea pedagogiei româneşti cu cea europeană, încă de la începutul secolului XX - a se vedea viziunea şi acţiunea concretă a lui Spiru Haret, dar şi mai târziu, inclusiv în perioada

regimului trecut. La nivel de ştiinţă - nu zic şi practică, am fost în pas cu vremurile şi cu marile idei. Pentru un popor, educaţia reprezintă pârghia fundamentală care îl propulsează, îl înalţă, îl cizelează. Pentru noi, ca români, educaţia este principala cale de a potenţa o resursă pe care o avem din plin: inteligenţa şi creativitatea individuală. Cu cât investim mai mult în această direcţie, cu atât vom avea de câştigat ca naţiune, ca popor. Aş zice că accentul trebuie să cadă pe acţiunea de formare ca atare, dar şi pe cadrul ideatic care o susţine - mă refer la pedagogie. Ca să se ajungă la o bună acţiune, e nevoie de o inteligentă viziune… Se află educaţia românească într-o criză? - Da, este într-o dublă criză: în una “a-normală”, girată de o societate ea însăşi în carenţă de repere valorice şi principii, aflată într-o tranziţie fără sfârşit, cu incoerenţe şi rupturi adânci ce reverberează la nivelul tuturor palierelor ei; o astfel de criză o întâlnim doar în unele societăţi; a doua criză este una “normală”, firească, bună, ce ţine de dinamica unui proces ce face ca ce a fost valabil ieri să nu mai fie operant azi. Din acest punct de vedere, e bine să fim mereu în criză, în căutare de noi soluţii, de noi practici cu caracter reactiv sau anticipativ. Din păcate, în ţara noastră, prima dimensiune a crizei precumpăneşte, escamotând-o până la anihilare pe a doua… Au existat şi sunt specialişti de marcă în acest domeniu. Ce s-a schimbat în bine în ultimii ani şi ce ar mai trebuie să se facă? - Da, avem specialişti competenţi, disipaţi

în marile centre universitare (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara), dar şi în comunităţi universitare mai mici, dar nu lipsite de contribuţii relevante în domeniul psihopedagogiei (Alba Iulia, Ploieşti,


Constanţa, Bacău, Craiova, Suceava etc.) şi, desigur, la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. De bun augur este faptul că s-au defrişat noi probleme, s-au deschis noi orizonturi de cercetare fără nicio îngrădire ideologică, spaţială, materială. Posibilitatea de a te informa şi a emite un punct de vedere este remarcabilă. Rău este faptul că nu am ajuns să formăm o comunitate profesională unită, puternică, la o solidarizare tehnică, pedagogică, în stare să cenzureze, să amendeze acţiunile în materie de politică educaţională. Asistăm la un divorţ între cele două “tabere”, tehnicienii care îşi văd de treaba lor, într-un soi de “turn de fildeş”, şi decidenţii care fac ce le trece prin cap. Când cele două părţi vor comunica şi se vor completa reciproc, educaţia românească ar putea arăta altfel.

Cât de mult rău face societăţii, şi implicit şcolarilor, copiilor, o degradare a calităţii programelor în mass-media? Evident, presa este oglinda societăţii, însă sesizaţi faptul că parcă a luat-o cu râvnă înaintea ei în ce priveşte promovarea non-valorilor, a încurajării falselor “modele”, a unui îndemn la nemuncă, dat fiind faptul că apar la televizor ca vedete femei şi bărbaţi îmbogăţiţi de pe urma certurilor, a nemuncii. Ce credeţi că trebuie făcut în acest sens? Credeţi că e o tendinţă, e un scenariu întreţinut din umbră privitor la “prostirea” poporului român prin încurajarea certei, a urii, a valorilor de tinichea etc. Ce-ar trebui să aleagă elevii, şcolarii, dar şi maturii din tot acest amalgam al urii, mizeriei şi al mitocăniei? E vreo soluţie miraculoasă? Ce rol are ziarul,

credeţi, în importanţa presei scrise de calitate? - Nu cred într-un scenariu pus la cale de mai ştiu eu cine. Prostie în cetate a fost de când e

lumea. Mass-media, cel puţin o parte din ea, se dedă la aşa ceva din raţiuni financiare,

manipulatorii, de menţinere sau ridicare a ratingului, nu contează

prin ce mijloace. Important este ca actorii vizaţi să rămână treji, imuni, neafectaţi de astfel de incitări. E bine ca şcoala să îi formeze pe tineri în a se raporta critic la astfel de mesaje. Nu prin decret desfiinţăm incultura sau impostura, kitsch-ul şi subproducţia culturală, ci prin descurajarea “consumului” de astfel de anomalii. Dacă unele ipostaze mediatice exploatează aşa ceva, mizând pe ignoranţa maselor, e mare păcat, pe limba lor vor pieri. Ideal ar fi să existe o coerenţă acţională între aceşti factori cu influenţă formativă, în sensul că ce clădeşte şcoala să nu distrugă mass-media. Dar nu putem pretinde sau controla universul mediatic din perspectiva vocaţiei educaţionale. Putem acţiona, în schimb, asupra beneficiarilor ei. Şi, vă rog să mă credeţi, nu e puţin lucru... N-ar trebuie ca pe lângă codul etic, de conduită al profesorului, să apără şi unul al elevului, chiar al familiei?

- Ba da. Codul deontologic ar trebui să fie unul multidirecţional, să cuprindă reguli dezirabile pentru toţi actorii antrenaţi în demersul educaţional. Este adevărat, accentul trebuie să cadă pe profesor, dar şi el trebuie “apărat” de fel de fel presiuni sau injoncţiuni. Din perspectiva reglementărilor etice, sistemul nostru de învăţământ este de un primitivism fără margini. În ce ţară civilizată se mai poate întâmpla ca un dascăl să fie filmat pe ascuns de un elev sau de un părinte şi făcut public la ziar sau pe Youtube? Nu pot să uit cum, în calitate de părinte, am asistat stupefiat la şedinţe cu părinţii în care unii dintre ei dădeau “lecţii” învăţătoarei ce şi cum să predea la aritmetică. Să ne înţelegem: în materie de educaţie nu merge datul cu părerea. Să nu confundăm educaţia cu fotbalul sau politica. Şcoala nu este un teritoriu în care se “leapădă” copiii de către părinţi pentru ca, după şase ceasuri, să-i ia acasă deştepţi şi cuminţi Educaţia este un continuum


şi presupune coerenţă acţională, o treabă de co-responsabilitate în care şi părinţii, şi profesorii, şi elevii, şi comunitatea îşi au obligaţii şi drepturi. Acestea aşteaptă să fie explicitate şi respectate. - Pornind de la elev la profesor, ştiu elevii să înveţe? ştiu profesorii să înveţe, dar mai ales să înveţe să-i înveţe pe elevi. Nu ar trebuie pedagogia introdusă din anul I al disciplinelor predate de profesori: fizică, biologie, matematică?

- Profesorii, ca şi elevii, trebuie să înveţe. Profesorii, în plus, trebuie să-i înveţe pe alţii cum să înveţe. Dacă ştiu profesorii aşa ceva? Unii da, alţii ba. “Bucătăria” pedagogică e foarte complicată: trebuie şi ceva chemare, har, dar şi multă metodă, perseverenţă, experienţă. Pedagogi redutabili pot fi, desigur, profesorii. Dar, la fel de mari - mama, bunica, fratele, sora, prietenul. Depinde cum intervin, în ce moment, cu ce autoritate. Profesorii actuali sunt de mai multe categorii. Unii sunt buni meseriaşi, echipaţi cu ştiinţă şi conştiinţă, alţii “făcuţi” în grabă din raţiuni mai degrabă sociale, administrative. Să fie cineva acolo, eventual calificat, să aibă asigurată o bucată de pâine. E plin sistemul de “cadredidactice” care s-au oploşit aici din varii motive, care nu ţin de educaţie. Dar, să revin la întrebarea dumneavoastră. Când ar trebui introdusă Pedagogia ca disciplină de studiu? De la bun început, adică din anul întâi, ceea ce se întâmplă chiar acum. Ea se studiază, o primă parte, în anul I, semestrul al doilea (după ce s-a studiat, firesc, Psihologia educaţiei în semestrul întâi), urmând ca a doua parte să fie aprofundată în anul II de licenţă.

De ce un bun cunoscător al specialităţii de predare nu ar fi şi un bun profesor. Înainte, ucenicii se formau la locul de muncă. Până la urmă, oricâtă practică s-ar face la facultate, nu tot la catedră se formează un profesor?

Ştiţi prea bine, sunt foarte mulţi profesionişti care nu sunt capabili să transmită experienţa acumulată altora. Competenţa creativă nu este dublată neapărat de una de natură didactică. Dacă eventual produc emuli, asta nu se datorează lor, ci învăţăceilor, celor care au ştiut să “fure” ceva meserie, cu sau fără voia maeştrilor. M-a frapat un fapt: în materie de învăţare a artei, de pildă, profesori remarcabili nu sunt şi mari artişti, care excelează în arta pe care o predau (aş zice că sunt deseori mediocri la acest capitol); pedagogi devin cei care ştiu să transmită registrul tehnic, să activeze predispoziţii ascunse, să identifice şi să motiveze realele talente care îi depăşesc, sunt deasupra lor. Normal, profesoratul presupune şi un stagiu de ucenicie, de punere în situaţie. În facultate, acest timp este prea restrâns pentru a asigura o performare imediată, de înalt nivel. De aceea, ar fi nevoie de un interval de învăţare, după facultate, instituit în multe ţări sub formă de mentorat. La noi, legea educaţiei stipulează aşa ceva, dar, după cum ştiţi, nici această lege, ca multe altele, nu se aplică.

Ce trebuie să ştii în afară de pedagogie, cunoştinţe de specialitate şi metodică ca să fii un bun profesor. Cât la sută inspiraţie şi cât transpiraţie?

- Trebuie să mai ştii ceva care nu poate fi învăţat: să te pui la dispoziţia celuilalt, să empatizezi cu el, să ai răbdare, să fii om. O astfel de deschidere nu se predă în şcoală, o ai sau nu o ai. De aceea, poate, o selecţie iniţială a viitorilor profesori s-ar impune pornind de la aceste aptitudini bazale. Paradoxul acestei profesii constă în aceea că ceea ce are mai de preţ nu se învaţă la şcoală. Ca şi în cazul artistului, “opera” pedagogică ţine de acest “rest”, de har, de inspiraţie, care se adaugă peste muncă, transpiraţie, răbdare. Ca procentaj, în această alchimie o fi 1%, dar, fără această mică


parte, cealaltă parte nu valorează nimic.“Nu dăm elevilor ceea ce trebuie”. E loc de progres în ce priveşte învăţământul

românesc? - Ohoo!, slavă Domnului, e loc de schimbare, înnoire, progres. Sunt multe de făcut, de perfectat. în afară de re-aşezarea structurală şi funcţională la nivel macro, şi care ţine mai mult de factorii de decizie politică, avem multe de făcut în “ograda” noastră – mă refer, desigur, la chestiuni tehnice, pedagogice, la îndemâna noastră. De pildă, de regândit şi adecvat conţinuturile învăţării pe diferitele trepte de învăţământ, de selectat şi “împachetat” valori care se dovedesc a fi necesare copiilor de zi - viitorii adulţi de mâine. E un teren în care mai avem de luptat cu teoretizări abstracte, cu cunoştinţe depăşite, cu viziuni anacronice, cu forme fără fond. Faptul că stăm prost la evaluările internaţionale se datorează faptului că nu dăm elevilor ceea ce trebuie, adică o cunoaştere contextualizată, competenţe pragmatice, proceduri de gândire sau de acţiune, predispoziţii valorice, viziuni, opţiuni, atitudini. E o deficienţă d e fi lozofie edu caţională, de concepere a unui model formativ şi nu o carenţă de dotare intelectuală a copiilor noştri, cu substrat psihologic.

Nu orice învăţare înseamnă educaţie? - Educaţia înseamnă actualizare şi

performare a ceea ce are mai bun un individ şi umanitatea ca atare. Ea presupune pozitivitate şi afirmare a valorilor şi nu a non-valorilor. Putem învăţa şi lucruri rele, dar asta nu mai este educaţie. Se poate învăţa furatul, minciuna, dispreţul sau ura la adresa celorlalţi. Dar asta nu înseamnă că eşti un om educat. Educaţia apare când ne dezvăţăm de cele rele, le ţinem la distanţă şi revelăm binele, frumosul, adevărul din noi. Ea funcţionează, obligatoriu, ca un vector axiologic. Cam asta

este, pe scurt, diferenţa dintre învăţare şi educaţie. Se ştie că profesorii în ultimii ani fac eforturi să-i facă pe şcolari atenţi. Se mai poate ajunge la calitate în educaţie dacă cadrul didactic trebuie să facă mai întâi pe jandarmul? Cu ce s-ar putea veni în ajutorul dascălului în acest sens?

- O astfel de realitate, pe care o descrieţi, este un efect ascuns al declinului şi al crizei de autoritate a instituţiei şcolare. În mod normal, nu ar trebui să se ajungă la o atare situaţie. Carenţele acumulate în primele cicluri (supra-aglomerarea claselor, slaba pregătire a unor profesori, diluarea statutului material şi simbolic al profesiei în cauză etc.) conduc la comportamente de acest tip din partea elevilor care nu mai pot fi gestionate de către profesori - vezi violenţele verbale sau de alt tip la adresa profesorilor. într-o şcoală normală, profesorul îşi face treaba şi nu se substituie gardianului. Trebuie să recunoaştem, totuşi, că aceste cazuri sunt excepţii şi nu au un caracter dominant.

De la an la an şcolarii adaugă carenţe în cunoştinţe, totul pe un lanţ până la profesor. Probabil ştiţi, deoarece vin studenţi din ce în ce mai prost pregătiţi. Unde şi cum se poate interveni pentru stoparea acestui fenomen?

- Aveţi dreptate, “materia primă” cu care lucrăm nu mai este cea de altă dată. Elevi slabi pregătiţi au fost dintotdeauna. însă ei nu puteau accede în învăţământul superior. Cred că s-ar impune o selecţie mai atentă la intrarea în universitate.Revenirea la concursul de odinioară ar putea fi o soluţie pentru menţinerea unor standarde decalitate în învăţământul superior.

Ce progrese s-au făcut în domeniul pedagogiei în ultimii ani? - Ca în orice domeniu de cunoaştere, şi în câmpul pedagogiei asistăm la revigorări epistemologice, înnoiri tematice, elaborări de răspunsuri la


evoluţii contemporane. Lista e lungă, nu mă încumet să o deschid. Numai că demersurile noastre sunt oarecum paralele cu faptele decidenţilor care nu ţin cont de unele demersuri şi rezultate ale cercetării în domeniu. Noi ne vedem de ale noastre, ei de ale lor. Cunosc rezultate remarcabile la nivelul unor teze de doctorat, de pildă, dar nimeni din sfera deciziei politice nu le ia în seamă. Oare nu s-ar putea realiza o bază de date în care să fie tezaurizate astfel de răspunsuri la care decidenţii să se raporteze, înainte de a trece la fapte? Nu mai vorbesc de cercetări serioase şi laborioase realizate în universităţi sau institute de profil, care aşteaptă să fie valorificate .

Cum trebuie educat părintele ca să vină în sprijinul elevului? - “Meseria” de părinte e grea. Şi aceasta trebuie învăţată, dar la timpul ei. Ar fi prematur ca formarea să se facă încă de pe băncile şcolii. Poate doar oanumită predispoziţie sau sensibilizare în raport cu acest statut. şcolii noastre îi lipseşte o “şcoală a părinţilor”, care să funcţioneze paralel şi corelat cu şcoala pentru proprii copii. Sunt şcoli, chiar la noi, care au instituit aşa ceva, în care părinţii sunt antrenaţi în calitate de co-echipieri ai actului educativ. Nu ar fi rău ca astfel de prefigurări să fie generalizate, extinse, formalizate. După şcoală, cred ca părinţii ocupă un loc important în formare. Oricât de zdruncinată sau expusă ar fi unor presiuni conjuncturale, familia rămâne o temelie a formării omului. Este un dat antropologic pe care trebuie să îl luăm în seamă. De ce nu se împrumută din modelul danez, norvegian sau al Coreei de Sud, ţări care prin intermediul unui învăţământ performant au adus progres societăţii ?

- Nu e cazul de împrumut, putem decanta modelul nostru, care ni se nimereşte. Normal, putem trage cu ochiul, învăţăm multe şi de

la alţii. Nu referenţialul ar fi problema, ci incoerenţa şi relativismul decizional, practicate în ultimul timp. Amatorismul şi voluntarismul. În materie de educaţie, e necesară o strategie naţională, continuă, imperturbabilă în raport cu fluctuaţiile politice. E nevoie de un pact trans-partinic, cu caracter tehnic. Educaţia ar trebui diriguită, să zicem, ca şi justiţia: fără injoncţiuni sau parti-pris-uri politice. Formarea de calitate o găsim mai jos de “ţesătura” politică, aşa cum este articulată la nivel de minister sau inspectorat. Se datorează masei de învăţători şi profesori responsabili, nelegaţi de partide sau de puterea politică. Graţie acestora, şi nu celor din vârf, învăţământul nostru încă funcţionează.

Dată fiind explozia informaţională din ultimii ani, nu ar fi necesar de introdus un curs de citire rapidă?

- Nu cred. Poate un curs de aprofundare şi înţelegere rapidă. Nu e nevoie să parcurgi un întreg text, un ziar, de pildă. La un moment dat, înţelegi doar vizualizând imagini sau citind titluri. În rest, citeşti printre rânduri, înţelegi fără să citeşti.

Desigur, la o astfel de competenţă hermeneutică se ajunge în timp, după multă lectură şi exerciţiu de interpretare. În era digitală ne putem raporta la frânturi, la esenţe, la seturi informaţionale specializate. Important este să ştim să identificăm, să desluşim şi să semnificăm informaţia. Nu de a citi totul. Mergem spre intensiuni, şi nu extensiuni textuale, problematice. Care sunt lucrurile pe care le-aţi realizat şi de care sunteţi mândru. Ce satisfacţii aţi avut de-a lungul timpului vizavi de relaţia cu studenţii, de activitatea de cercetător. Știu că aţi scos câteva cărţi şi aţi participat la sute de manifestări ştiinţifice. Sunt mulţumit că îmi place ceea ce fac, iar ceea ce fac pare a fi şi pe placul altora. Mai mult nu am a spune.


Aţi fost profesor invitat la Paris şi Chişinău, membru a numeroase societăţi internaţionale de profil, care e titlul/titulatura care vă onorează mai mult? Aţi participat la numeroase stagii în străinătate. Care e personalitatea cea mai importantă la nivel internaţional cu care colaboraţi?

- Aş răspunde doar la una din întrebări. Titulatura care mă onorează e cea de profesor. Atât.

Ce-i trebuie învăţământului românesc astăzi? - Diriguitori iscusiţi şi responsabili. O

regăsire a adevăratei meniri, o bună aşezare şi continuitate. Rezerve şi soluţii de adecvate practici sunt, dar trebuie coagulate.

Iubiţi mult natura, în special florile, munţii şi sunteţi un priceput fotograf, presupun că iubiţi şi animalele.

- Dragostea de natură e o meteahnă care se trage din anii copilăriei petrecută la ţară. Am avut norocul să o re-inventez, în anii din urmă, prin gospodăria din satul Bârnova, de lângă Iaşi. Ce am avut - sau n-am avut - în anii copilăriei, s-a împlinit acum: am pomi de toate felurile, căpşuni, iarbă, flori, păsări frumos cântătoare, veveriţe zburdalnice, bondari, şopârle, iar dacă trec gardul, ajungem şi la iepuri, căprioare, vulpi sau chiar porci mistreţi. Cu ceva timp în urmă, nu exagerez, în drum spre Iaşi, prin Vişani, am întâlnit un porc mistreţ cu puiuţii ei care s-a retras în grabă din faţa maşinii. Ce altceva îţi mai trebuie, pentru a rezista câteva ceasuri în universitate?

De ce pe bunicul dvs îl chema Cucoş, dacă aţi aflat? E un nume frumos din punctul meu de vedere,cred că şi din al dvs!

- Da, e un nume curat moldovenesc, răspândit în judeţul Iaşi şi Neamţ. Habar nu am care este sorgintea, cum a fost moştenit, dar mi-aţi dat o idee, mă voi interesa şi vă voi răspunde dataviitoare. Chiar credeţi că sunt în stare să dau răspunsuri la toate întrebările?

Cuvinte pentru o buna vieţuire

Folosindu-ne cu dreapta judecată de înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă."Gătit-ai înaintea Mea masă"... şi cele următoare. "Masa" aici însemnează virtutea lucrătoare. Căci aceasta ne-a fost gătită de Hristos "împotriva celor ce ne necăjesc".Iar "unt-de-lemnul care unge mintea" este contemplaţia făpturilor. "Paharul" e cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar "mila Lui", Cuvântul Său şi Dumnezeu. Căci acesta, prin întruparea Lui, ne "urmăreşte în toate zilele", până ce ne va prinde pe toţi cei ce ne vom mântui, ca pe Pavel. Iar "casa" însemnează împărăţia în care sunt reaşezaţi toţi sfinţii. În sfârşit, "îndelungarea de zile" este viaţa veşnică. Păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare a puterilor (facultăţilor) sufletului / a celei poftitoare, irascibile şi raţionale. Neştiinţa şi nechibzuinţa vin din reaua întrebuinţare a puterii raţionale. Ura şi necumpătarea, din reaua întrebuinţare a puterii irascibile (iuţimea) şi poftitoare. Iar din buna întrebuinţare a acestora ne vine cunoştinţa şi chibzuinţa, iubirea şi cumpătarea. Dacă e aşa, nimic din cele create şi făcute de Dumnezeu, nu este rău.Nu mâncările sunt rele, ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deşartă. Iar dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de-a cultiva cele fireşti.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul)


24. mărturii

Anul internaţional al luminii

Anul 2015 este un an special pentru umanitate: este Anul Internaţional al Luminii dar şi al tehnicilor bazate pe lumină, numit şi IYL1.

Nu credeam că mai era nevoie ca să dovedim lumii şi mai ales celor care vor veni după noi că nu putem trăi fără lumină, fie ea materială sau spirituală. Dar iată că evoluţia umanităţii nu a însemnat numai un progres tehnologic de nesperat, nu numai o comunicare interumană fără precedent, dar şi o pierdere a simţului valorii. A fost nevoie de o Oră a Pământului pentru ca să realizăm cât de preţioasă este lumina pentru natură, să realizăm că eforturile enorme care se fac pentru a face din noapte zi au început deja să ne coste, că natura nu-şi mai urmează cursul ei firesc, ori din natură facem parte noi, oamenii.

Şi toate astea dacă ne gândim numai la lumina materială. Dacă ne gândim şi la cea spirituală, situaţia pare a fi şi mai gravă. Oamenii comunică între ei instantaneu, dar realizează din ce în ce mai puţin că îşi pierd legăturile de suflet, cele care îi înalţă spre Lumina pe care ne-a dăruit-o Domnul Dumnezeu.

A venit aşadar vremea când trebuie să celebrăm Lumina, să învăţăm să o ocrotim. Or, Anul Internațional al Luminii este conceput tocmai pentru a afla care sunt reacţiile luminii la provocările lumii contemporane materiale, cum ar fi energia, educația, agricultura sau sănătatea dar şi la provocările spirituale: agresiunea din partea mass media sau a ocultismului, efectele nocive ale comunicaţiei electronice, îndepărtarea de la viaţa spirituală profundă. 1 IYL = acronimul de la International Year of the Light

În primul rând, toţi oamenii planetei trebuie să înţeleagă ce este lumina, cum putem să o creăm astăzi, să o transportăm, să o folosim şi mai ales rolul tot mai important pe care îl joacă ea în a răspunde la probleme majore sociale (mediu, sănătate, comunicații, economie).

În mod deosebit sunt vizaţi tinerii; ei trebuie să înveţe care este rolul luminii în progresul tehnologiei, în beneficiul industriei şi al creşterii numărului de locuri de muncă calificate.

Este vizată, de asemenea, lumea artei, pentru care lumina joacă un rol major: pictori, fotografi, regizori, arhitecți, sculptori, organizatori de expoziții, responsabili cu elaborarea și restaurarea patrimoniului etc sunt chemaţi pentru a expune locul luminii în domeniile lor.

Ne putem gândi şi la industria direct legată de lumină, cum ar fi sursele de lumină, sistemele de control, de măsurare și echipamentele de transport care utilizează lumina ca instrument.

Acest eveniment internaţional se adresează şi oamenilor de știință, inginerilor și tehnicienilor care se ocupă cu diverse aplicaţii ale luminii sau la cercetătorii preocupaţi de extinderea limitelor actuale ale înțelegerii luminii.

Medicii, interesaţi în aplicarea luminii la diverse lungimi de undă în rezolvarea unor


probleme de sănătate, în protecţia psihicului uman, al mediului înconjurător al oamenilor (acasă, la birou, în şcoli etc.) constituie o altă categorie care are în vedere lumina cu tot ce aduce ea bun civilizaţiei azi. Intelectuali filosofi, istorici, arheologi, astronomi, biologi, psihologi – sunt şi ei preocupaţi de sensul simbolic alluminii, de rolul său în progresul omenirii, în originea vieții și a universului și a patrimoniului cultural.

Trebuie să ne gândim şi la cele peste 1,6 miliarde de oameni (!) care nu au încă acces la energie sau electricitate. Pentru această imensă categorie de săraci, răspândiţi pe mai toate meridianele globului, trebuie luptat pentru ca şi ei să profite de binefacerile progresului tehnologic.

Astronomia este poate ştiinţa care lucrează cel mai mult cu lumina, pe toate lungimile ei de undă. Am reuşit de peste patru secole, graţie lui Galileo Galilei2, să depăşim cunoaşterea lumii ce ne înconjoară doar cu ochiul liber. Lunetele, telescoapele, apoi radiotelescoapele, ca să nu mai vorbim de tehnologia spaţială a ultimelor decenii, ne-au dezvăluit o lume care părea inaccesibilă şi care, pe măsură ce ne răspunde la multe probleme, ridică altele la care poate nici nu ne-am gândit până mai ieri.

Eu însămi, ca astronom, am fost surprinsă prima dată când porţile unui Observator au fost deschise nevăzătorilor. Explicaţia era simplă: trebuie ca şi ei să înţeleagă cât de mult cunoaşte astăzi omul fără să-şi folosească ochii, doar cu instrumente din ce în ce mai sofisticate, care-l duce pe lungimi de undă tot mai îndepărtate de cele ale vizibilului, dezvăluind un Univers fascinant din care facem şi noi parte.2 Galileo Galilei (1564-1642), fizician, matematician, astronom și filosof. Este considerat „părintele astronomiei observaţionale moderne” (anul 2009 a fost ales ca An Internaţional al Astronomiei în memoria primelor observaţii astronomice făcute de el cu o lunetă în 1609), „părintele fizicii moderne”, „părintele știinţei moderne”.

Scurt istoric al LuminiiLumina preocupă umanitatea încă din cele mai

vechi timpuri. Cea mai veche lucrare cunoscută despre lumină datează din secolul III î.Hr. Este «Optica» lui Euclid3, în care se vorbeşte pentru prima oară despre propagarea luminii, deşi natura luminii sau chiar modul în care se formează imaginile în ochi erau încă necunoscute. Pentru el lumina exista doar în câmpul vizual al observatorului, concepţie care rămâne valabilă până spre epoca Renaşterii.

În secolul I d.Hr. se face un progres considerabil în cunoaşterea luminii: Heron4 din Alexandria scrie «Catoptricele», în care afirmă propagarea în linie dreaptă a luminii prin analogie cu principiile mecanicii, inclusiv cu principiul inerţiei. El este primul care vorbeşte de drumul minim parcurs de lumină, dar crede totuşi că viteza luminii este infinită.

Un secol mai târziu Claudiu Ptolemeu5 studiază în mod experimental reflexia luminii şi descoperă că unghiul de refracţie depinde de densitatea mediului traversat.

Numeroasele secole care s-au scurs până ce lumina a început să fie înţeleasă ştiinţific corect dovedesc că ştiinţa nu este evidentă, că numai un studiu teoretic şi experimental îndelungat poate duce la concluzii corecte.

Au existat şi multe descoperiri întâmplătoare, de pildă lentilele descoperite de italieni spre sfârşitul secolului al XIII-lea, pe care abia Galileo Galilei le va utiliza în scopuri ştiinţifice, folosindu-le în anul 1609 pentru prima lunetă din lume care va fi îndreptată spre bolta cerească. Lui îi revine meritul de a descoperi o lume

3 Euclid din Alexandria (cca 325 - 265 î.Hr.), originar din Damasc. Matematician grec, care a trăit și a predat în Alexandria, Egipt pe vrema domniei lui Ptolemeu I (323 – 283 î.Hr.).4 Heron din Alexandria (c. 10 - 70 d.Hr.), matematician, enciclopedist și inginer grec; a trăit în Alexandra, Egipt.5 Ptolemeu (cca 87 d.Hr.- 165 d.Hr.), astronom, matematician, geograf grec, ale cărui teorii au dominat știința până în secolul al XVI-lea.[


necunoscută până la el.Observaţiile lui Galilei l-au determinat pe

Johannes Kepler6 să rezume cunoştinţele despre optică în lucrarea sa «Dioptrice». Aici întâlnim primele teorii privind sistemele multiple de lentile şi o nouă lege a refracţiei.

Nici Orientul nu s-a dovedit mai prejos în studiul luminii. În jurul anului 1000, persianul Ibn Al Haytham (965 – 1039), cunoscut şi sub numele de Alhazen, a scris la Bagdad un «Tratat de optică», în care spune că lumina provine de la surse luminoase şi că razele luminoase vin să lumineze ochiul, pentru a cărui funcţionare dă explicaţii destul de corecte. El vorbeşte şi de principiul camerei obscure, cu aproape cinci secole înaintea lui Leonardo da Vinci7. Mai mult, el îşi dă seama că viteza luminii trebuie să fie finită. Pe drept cuvânt, Alhazen poate fi considerat părintele opticii moderne, al fizicii experimentale şi al metodei ştiinţifice.

Dar totuşi Europa va fi cea care va progresa substanţial în înţelegerea luminii. Astfel, pe lângă Pierre de Fermat8 şi Isaac Newton9, unul din fondatorii opticii geometrice este considerat René Descartes10. Pentru el orice fenomen poate fi interpretat în funcţie de razele de lumină. El expune, printre altele, legea refracţiei luminoase în tratatul său despre «Dioptrică». Pentru el lumina este un ansamblu de particule care respectă

6 Johannes Kepler (1571-1630), matematician, astronom și naturalist german, cel care a formulat și confirmat legile mișcării panetelor (Legile lui Kepler).7 Leonardo da Vinci (1452-1519), cel mai de seamă reprezentant al Renașterii; pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor, considerat adesea cel mai de seamă geniu din întreaga istorie a omenirii8 Pierre de Fermat (1601-1665), avocat, funcţionar public și matematician francez.9 Isaac Newton (1643-1727), filosof, matematician, fizician, alchimist, astronom și teolog englez, recunoscut mai ales ca fondator al mecanicii clasice, pentru teoria gravitaţiei universale și studii de optică., inclusiv pentru construcţia telescopului care-i poartă numele.10 René Descartes (1596-1650), filosof și matemaician francez.

legile mecanicii. Legea refracţiei este stabilită în paralel şi de Willebrord Snell11, dar publicată mai târziu, motiv pentru care legea refracţiei are când numele unuia dintre ei, când al celuilalt, când pe al amândoura.

Pierre de Fermat este un alt savant care-şi va lăsa numele legat de teoria luminii. El afirmă că natura urmează întotdeauna drumul cel mai scurt, cu alte cuvinte ea respectă simplitatea. Fiind atât de uşor de urmat, se gândeşte că există totuşi şi ceva dificil, care împiedică traversarea razei de lumină, «rezistenţa optică».

Ole ..Romer 12 va fi printre primii care va afirma finitudinea vitezei luminii, plecând de la observarea sateliţilor lui Jupiter. Perioada acestora este cu atât mai mare cu cât este mai mare distanţa dintre Pământ şi Jupiter, ceea ce nu se poate întâmpla decât dacă viteza luminii este finită.

Unul dintre cei mai mari teoreticieni ai mecanicii, Isaac Newton, contemporan cu Descartes, interpretează fenomenele luminoase în termeni de forţe. Bazându-se pe mecanica punctului, el ajunge la rezultate corecte, deşi inexacte în principiu, privind lumina. «Optica» sa, publicată în 1704, va fi unul din cele mai corecte tratate din vremea sa privind lumina, deşi a fost şi lucrarea care a amânat cu mai bine de un secol conceptul de undă pentru lumină, atâta timp cât, pentru el, fasciculele luminoase se propagă în eter ca o succesiune de particule de lumină a căror dimensiune depinde de culoare.

Dar teoria naturii ondulatorii a luminii nu întârzie să se impună. Ea este propusă în 1678 de Christian Huygens13 şi publicată în 1690 în «Tratatul Luminii». În 1801 Thomas Young14

11 Willebrord Snell van Royen sau Snellius (1580-1626), umanist, matematician și fizician olandez.12 Ole (Christensen) Rømer (1644-1710), astronom danez.13 Christiaan Huygens (1629-1695), matematician, astronom și fizician olandez. A descoperit în 1655 satelitul Titan, Primul satelit cunoscut al planetei Saturn.14 Thomas Young (1773-1829), om de știinţă englez, cu contribuţii în mecanică, fiziologie, muzică.


experimentează difracţia şi interferenţele. 20 de ani mai târziu, Augustin Fresnel15 spune că toate fenomenele legate de polarizarea luminii pot fi explicate doar concepând o lumină ondulatorie.

James Clerk Maxwell16 va fi cel care va explica cel mai corect natura ondulatorie a luminii în tratatul său din 1873, în care vorbeşte despre undele electromagnetice, în care lumina este o undă care se propagă sub formă de radiaţie, spectrul radiaţiei fiind doar o parte a ansamblului radiaţiei electromagnetice.

Newton a elaborat teoria pur corpusculară a luminii, respinsă prin punerea în evidenţă a fenomenelor de interferenţă, explicabile uneori doar pe baza teoriei corpusculare.

Dar iată că fizica secolului XX arată că energia transportată de lumină este cuantificabilă. Cuanta de energie (cea mai mică cantitate de energie, indivizibilă) capătă numele de foton, care este de asemenea o particulă. Existenţa ei nu numai că nu contrazice teoria ondulatorie, ci chiar o susţine: dualitatea undă-corpuscul din mecanica cuantică spune că fiecărei particule îi este asociată o undă. În cele din urmă, dacă se consideră deplasarea unui foton, punctele de sosire posibile sunt date de unda asociată.

Dualitatea luminii – undă şi corpuscul – vine ca un exemplu material, păstrând desigur proporția realităţii, pentru cei care nu pot crede că Iisus a fost şi om şi Dumnezeu în acelaşi timp.

În ceea ce priveşte viteza, tot Romer .. a fost cel care a măsurat-o indirect, în 1670, observând abaterile orbitei satelitului Io al lui Jupiter în raport cu previziunile calculate. În 1849, Hippolyte Fizeau17 măsoară direct viteza luminii cu ajutorul unui fascicul reflectat de o oglindă îndepărtată care traversa o roată dinţată. Viteza luminii este constantă, fapt enunţat cu claritate 15 Augustin Jean Fresnel, (1788-1827), fizician francez.16 James Clerk Maxwell (1831-1879), fizician scoţian, autor al unor ecuaţii care stau la baza electrotehnicii.17 Armand Hippolyte Louis Fizeau (1819-1896), fizician, astronom francez.

abia de Albert Einstein18 în 1905. El a afirmat, conform teoriei relativităţii, că viteza luminii este viteza maximă pe care o poate lua orice deplasare, fie ea de informaţie sau de energie.

Şi celelalte unităţi sunt definite în raport cu viteza c a luminii, astfel că orice definiţie devine extrem de exactă. Aşa se face că toate unităţile Sistemului Internaţional sunt definite în funcţie de lumină. Distanţa, fiind produsul dintre viteză şi timp, unitatea de lungime poate fi definită în funcţie de c. Metrul este unitatea de lungimi din Sistemul Internaţional. El este definit ca distanţa parcursă de lumină în vid, în 1/299 792 458 dintr-o secundă.

La fel, unitatea de timp, secunda, este definită tot printr-un fenomen luminos: este durata a 9 192 631 770 perioade ale radiaţiei corespunzând tranziţiei între două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133.

Viteza luminii în vid este exact de 299 792 458 m/s.

Probabil că cele mai «vizibile» lumini rămân cele cereşti. Soarele este steaua de la care primim lumină. Luna şi alte mici corpuri cereşti produc mai puţină radiaţie decât primesc, ele fiind luminoase prin reflexia luminii pe care o primesc de la Soare, ca şi noi. Stelele căzătoare sfârşesc prin a arde în atmosfera pământească şi a emite lumină. Stelele sunt ele însele surse de lumină până ce se va consuma tot combustibilul lor şi vor muri.

Luminile cereşti au fost venerate de când există omul pe pământ, de unde ciclul lumină-întuneric dar şi adoraţia soarelui şi a stelelor.

Astronomia modernă este departe de cea de pe vremea lui Galilei, când lunetele descopereau lumile nevăzute cu ochiul. Secolul XX a adus observaţiile bazate pe teoriile electromagnetice. După cel de-Al Doilea Război Mondial 18 Albert Einstein (1879-1955), fizician teoretician născut în Germania, autor al teoriei relativităţii. Pentru celebrarea teoriei relativităţii restrânse pe care a elaborat-o în 1905, anul 2005 a fost declarat An Internaţional al Fizicii.


au fost folosite telescoapele care captează undele electromagnetice în spectrul radio, radiotelescoapele, ca şi telescoapele observând în infraroşu sau ultraviolet. Telescoapele spaţiale au ieşit dincolo de atmosfera terestră, evitând astfel poluarea şi lărgind considerabil numărul obiectelor cereşti cunoscute.

Fascinaţia luminii a dat naştere dintotdeauna unei interpretări simbolice, de la zeificarea focului, element vital pentru omul preistoric, trecând apoi prin filosofia greacă cu cele patru elemente ale sale până la creştinism, pentru care Dumnezeu este « lumina luminilor ».

Dacă parcurgem Biblia, vom găsi Lumina de sute de ori, de la primul până la ultimul verset.

Chiar din primele sale rânduri, Cartea Facerii începe astfel :

Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină (Fac.1,3).

Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric (Fac.1,4).

Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi (Fac.1,5).

N-aş vrea să comentez cât de aproape este adevărul biblic de cel ştiinţific, pentru că însuşi descoperitorul ipotezei naşterii Universului prin explozia primară s-a ferit să-l bucure pe Papă, care găsea că aceasta este dovada incontestabilă a Creaţiei. Georges Lemaître (1894-1966), canonicul catolic belgian, astronom şi fizician, profesor la Universitatea Catolică din Louvain, emite teoria atomului primitiv, numită ironic în 1949 de Fred Hoyle, Big Bang. În 1965 Arno Penzias şi Robert Wilson vor descoperi radiaţia de fond a Universului, acest «ecou dispărut al formării lumilor», cum fusese numit poetic de către Lemaître. În felul acesta scenariul cosmologic al lui Lemaître a fost confirmat, deşi acesta a avut întotdeauna rezerve asupra descoperirilor sale pe care nu le considera veşnice. Oricând va putea apărea alta care să ducă mai departe cunoaşterea, aşadar nici asemănarea între

Lumina Dumnezeiască şi cea pe care a intuit-o el nu putea fi strictă.

Acesta este doar unul din motivele pentru care citirea Bibliei prin ochii ştiinţei nu poate fi benefică. Ştiinţa şi Religia rămân complementare, nici una n-o poate substitui pe cealaltă.

Desigur, în Biblie şi în Cărţile sfinte lumina înseamnă şi lumina zilei, lumina ochilor dar şi lumina interioară:

• Pentru ce dă Dumnezeu lumină celui cesuferă şi viaţă celor amărâţi la suflet, (Iov.3:20)

• Pentru ce, zic, dă El lumină omului carenu ştie încotro să meargă, pe care îl îngrădește Dumnezeu din toate părţile? (Iov.3:23)

• Cine ar putea să-I numere oştile? Şi pestecine nu răsare lumina Lui? (Iov.25:3)

• când candela Lui strălucea deasupracapului meu şi lumina Lui mă călăuzea în întuneric! (Iov.29:3)

• (Un psalm al lui David.) Domnul estelumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică? (Ps.27:1)

• Căci sfatul este o candelă, învăţătura esteo lumină, iar îndemnul şi mustrarea sunt caleavieţii. (Prov.6,23).

Acestea sunt deci mesajele de care abundă Biblia, atât spre cunoaştere cât şi spre găsirea drumului în viaţă călăuziţi de Lumina Lui. Şi ce poate fi mai înălţător decât versetul simetric parcă cu cel din Cartea Facerii. Ce a început cu Lumina, cu Lumină se va sfârşi, cu Lumina pogorâtă de la Dumnezeu.

• Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor maiavea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina (Apoc.22,5).

Iată de ce Anul Internaţional al Luminii ar trebui să fie şi pentru cei care-l celebrează pe toate meridianele globului un îndemn spre cunoaşterea materiei dar mai ales a sufletului, pentru găsirea drumul luminat de Cel de Sus.

Prof. Univ. Dr. Magda STAVRINScHI


Amintiri din SeminarS-a întâmplat ca anii de şcoală primară

– pe care i-am făcut în satul natal, Dancu – săse suprapună cu o perioadă istorică tristă pentru poporul român: 1940-1944. S-a mai întâmplat să urmeze seceta din 1946-1947, care a ucis şi ea, cum o făcuse şi războiul, vieţi omeneşti. Şi tot aşa, întâmplare după întâmplare, s-a alcătuit o istorie pe care bunul Dumnezeu m-a învrednicit să o parcurg, cu toate bucuriile şi necazurile, cu capul neplecat, dar fără îngâmfare fudulă.

În anul 1946, la insistenţele admirabililor învăţători – Lucreţia şi Octav Dominte – părinţii mei s-au învoit să mă dea mai departe la învăţătură. Cu ceva mai multă codeală, a trebuit să accept şi eu trecerea de la harapnicul ciobănesc la condeiul şcolăresc. Îmi amintesc faptul că nu am fost prea încântat – când mi s-a făcut comunicarea – să dau examen la Seminar. Seminarul „Veniamin Costachi” din Iaşi. Îmi făcea cu ochiul mai mult haina militară, cu toate că păţania recentă a bieţilor noştri ostaşi îmi era încă vie. Deşi nu mai pusesem – doi ani de zile – mâna pe o carte şcolară, m-am prezentat, totuşi, la examenul de admitere…

La mine în sat, nu am fost niciodată un îndrăzneţ. Dar nici un tălălău nu cred că am fost. Mai curând un copil crescut cu credinţă în Dumnezeu, harnic la muncă şi la învăţătură, respectuos faţă de cei din jurul meu. Datorez pe toate acestea părinţilor mei, învăţătorilor mei şi părintelui Călinescu, în ochii mei un vrednic slujitor al bisericii, dar şi al credincioşilor. Astfel stând lucrurile, când m-am trezit în faţa comisiei de examen, alcătuită, parcă, din doi preoţi şi trei civili, mi s-au cam înmuiat picioarele, iar limba a început să-mi tremure. Uitându-mă, însă, la cel care conducea… ostilităţile, mi-a mai venit inima la loc. Era un preot. Trecut de vârsta mijlocie, voinic şi cu o ţinută dreaptă, privirile lui blânde şi vorba lui molcomă mi-au dat curaj. Era părintele Petrovanu, directorul şcolii.

La obiectele de cultură generală m-am

descurcat onorabil. La cele… tehnice – satisfăcător. La specialitate, însă… Prin specialitate înţelegând proba de muzică. Cântatul, cu alte cuvinte. Pe mine, vocea nu m-a scos niciodată în lume. Poate şi din această pricină nu m-a încântat Seminarul. Până la urmă, cu îngăduinţa de bun pedagog a părintelui director, am scos-o la capăt. Parcă îl aud şi acum. După ce i-am declarat că eu nu ştiu să cânt, m-a întrebat:

– Dar la şcoală nu ai învăţat nici uncântec?

– Ba da, dar nu le mai ţin minte…– Dar vreun cântec de pe lângă scoală nu

ştii?– Ştiu, părinte, dar numai să le lălăiesc.Râzând cu poftă, părintele Petrovanu

s-a învoit, în cele din urmă, să cânt „Trăiască regele”. Că pe atunci România mai avea rege, iar imnul se mai cânta. Şi am tras o recitare ca aceea, care, cred, l-a impresionat pe părintele director. Dovadă că am luat examenul cu nota 7,55. Nota limită de admitere era de 7,50. Momentul acela a reverberat în fiinţa mea mai mult emoţional. Stadiul la care ajunsese puterea mea de gândire nu era în stare să sesizeze dimensiunile lui, raportate la perspectiva ce mi se deschidea.


Oricum, în existenţa mea se petrecea o schimbare a cărei importanţă abia peste ani s-a înfăţişat cu adevărat.

În tainiţele memoriei, mi s-au păstrat multe amintiri din timpul celor doi ani de învăţătură la Seminarul „Veniamin Costachi”. Pe unele le-am şi consemnat într-unul din volumele de romane istorice, cu genericul „Destinul este rotund”. Asupra altora revin în aceste succinte însemnări. Din respect şi cu multă admirativă recunoştinţă, voi stărui îndeosebi asupra imaginilor unora dintre profesorii pe care i-am avut în acest timp. Un timp în care influenţele dinafară (mai cu seamă răsăritene) încă nu începuseră să deterioreze un sistem de învăţământ foarte bine articulat, în toate componentele sale, iar slujitorii cei mari ai şcolilor româneşti, de toate gradele şi de toate profilele, nu deveniseră duşmani ai poporului. Un popor pe care ei se străduiau să-l lumineze şi să-i cultive demnitatea. Aşa se face că am avut şi eu norocul să mă înfrupt din darul, poate şi din harul lor.

În clasa întâi – pe atunci şcolile cu rang de liceu îşi numărau clasele de la I la VIII – l-am avut profesor de Religie pe părintele Ilie Gheorghiţă. Un cărturar. Şi el un om blând, cu un deosebit har pedagogic, profesorul nostru venea la ore cu o hartă a lumii vechi. Pe acea hartă ne arăta lucrurile despre care ne povestea, în acest fel sporind simţitor puterea noastră de înţelegere, dar şi de imaginaţie. Ni se părea că chiar îl vedeam pe Iisus intrând în Ierusalim. Sau pe rătăcitul în pustiu, care nu mai vede a doua urmă de paşi şi crede că Domnul l-a părăsit. Ori Botezul din apa Iordanului. Odată cu Religia, părintele Ilie Gheorghiţă ne învăţa şi Geografia lumii vechi, dar şi Istoria antică, completându-i astfel pe profesorii de la disciplinele respective. Sunt mândru să am în biblioteca mea cartea „Un veac de la moartea mitropolitului Iacob Stamati”, al cărui autor este binecunoscutul preot-profesor. După desfiinţarea Seminarului – prin reforma învăţământului din anul 1948 – devenind elev la Liceul Naţional, şi după aceea, pe vremea

studenţiei, l-am întâlnit la Biblioteca universitară „Mihai Eminescu”, unde lucra ca cercetător de carte veche. Scria şi publica articole şi studii mult apreciate.

Pentru scurtă vreme, la Limba română l-am avut ca profesor pe binecunoscutul în vreme Eugen Neculau. Cel care a fost mentor al celebrei Şcoli de la Ungureni, din judeţul Botoşani. Cu pronunţia lui rârâită, dovedea un deosebit talent de vorbitor, cu care ne cucerea fără să ne dăm seama. După domnul Eugen Neculau, a urmat, tot pentru puţin timp, domnul profesor Vrânceanu. Un bărbat năltuţ şi subţirel, plăcut la chip, dar şi mai plăcut la spirit. De la acest distins profesor am deprins, printre altele, rânduiala punctuaţiei şi a povestirii. Îmi amintesc foarte bine întâmplarea de la prima teză la Limba română. A venit în clasă domnul profesor, cu caietele sub braţ, le-a aşezat pe catedră şi, fără să se aşeze pe scaun, a început să ne împartă… operele. A luat-o în ordinea descrescătoare a notelor. Adică de la zece în jos. A pronunţat el nume şi note – cu numele de botez dezmierdate: Ionică, Petrică, Vasilică, Petrăchel şi aşa mai departe – până ce a epuizat catalogul, dar fără să pomenească şi numele meu. Nu-mi mai amintesc sentimentul care m-a cuprins atunci, dar îmi aduc aminte foarte bine de chipul străluminat de un zâmbet cald, prietenesc al profesorului. După o mică pauză – bine regizată – a pronunţat şi numele meu: Filip Vasilică, nota cinci. Am răsuflat uşurat. Doar cinci era o notă de trecere. Cam pleoştit, m-am apropiat de domnul profesor şi am luat caietul cu mâinile tremurânde. M-am uitat cu ochii împăienjeniţi pe prima pagină şi am tresărit. Acolo scria: 10 (zece). Văzându-mă fâstâcit de fericire, dar şi de nedumerire, domnul profesor s-a adresat clasei:

– Mă iertaţi, copii, dar am uitat să mai adaug un cinci la cinciul pe care l-am pronunţat ceva mai devreme.

Nu a durat prea mult timp şi în locul domnului profesor Vrânceanu a venit un alt domn profesor. La urechile noastre a ajuns zvonul că domnul Vrânceanu fusese arestat…


În clasa întâi, am făcut Franceza cu domnul profesor Constantin Ciopraga, pe care l-am avut mentor – la Istoria Literaturii române – şi în facultate. Era proaspăt întors din prizonierat şi se simţea ca un nou născut printre şcolari. În clasa a doua, în locul domnului Ciopraga, a venit domnul profesor Mureşanu. Ei bine, sub îndrumarea lui, am început să traduc poezii din manualul de Limbă franceză. Cu ritm şi cu rimă, se înţelege. Bucuros de isprava mea, domnul Mureşanu mă răsplătea, pentru fiecare nouă traducere, cu câte o notă de zece.

Îmi mai aduc aminte, cu duioşie şi recunoştinţă, şi de alţi dascăli din perioada celor doi ani de Seminar: Corlăţeanu (Istorie), Mazilu (Matematică), Dima (Fizică), Roşu (Geografie), Zaharia (Ştiinţe naturale), Toma Carp (Muzică bisericească), Dumitru Chiriac (Muzică), Vasile Ultimescu (Sport). Cu domnul Ultimescu am învăţat şi la Liceul Naţional, în perioada 1949-1953. Voia să mă profilez pe proba de sărituri peste garduri.

– Dar eu nu vreau să sar peste gardul şcolii,domn’ profesor – mi-am permis să glumesc.

– Măi Vasilică, tu nu vezi că eşti slab ca opăstaie de fasole şi uşor ca o pană de gâscă? Cum să nu faci… garduri?!…

Tot în anul 1946, întreaga şcoală a fost cuprinsă de un puternic val de emoţii. Vestea care a produs fenomenul s-a răspândit cu mare repeziciune: vizita Prea Fericitului Patriarh Nicodim. În acea vreme, Seminarul nostru avea un cor excepţional, pregătit şi condus de celebrul profesor Toma Carp. Ei bine, acel cor a făcut şi el faima şcolii în ochii Patriarhului, întâmpinându-l cu un „Mulţi ani trăiască” într-o exprimare pe care nu o mai auzisem până atunci. Dar nici după aceea. Înaltul oaspete a ascultat omagiul cu zâmbet de mulţumire şi cu priviri vibrânde, după care a strâns mâna dirijorului, felicitându-l. Evident, felicitările aveau în vedere şi pe acel excepţional cor de şcolari de toate vârstele.

Imaginea de mai jos reprezintă Seminarul „Veniamin Costachi” – profesori şi elevi – în

pelerinaj la Mânăstirea Cetăţuia (1947). În centrul fotografiei, în gri, părintele Scarlat Porcescu, directorul şcolii.

Tot în clasa a doua s-a schimbat şi directorul şcolii. În locul părintelui Petrovanu a venit părintele Scarlat Porcescu. Şi el un bărbat voinic, mult mai tânăr, dar la fel de chipos. Şi el un om de carte, nu doar bisericească. Multă vreme după desfiinţarea Seminarului, a colaborat cu articole şi studii în reviste de specialitate şi cultură. Îmi aduc aminte că, prin anii ’75, pe când urcam – sau coboram – dealul străzii Lascăr Catargi, îl întâlneam pe fostul meu director. Îşi plimba, fudul nevoie mare, nepoatele.

Aş putea completa aceste dragi amintiri şi cu nume de foşti colegi, mai mari sau mai mici. Cu unii am fost coleg şi la Liceul Naţional: Apetroaie Ion, Bârzu Vasile, Severin Vlad, Şova Constantin. Într-una din zile, m-am apucat şi am reconstituit catalogul clasei mele. Cu o aproximaţie de doi la sută, poate. Din când în când – şi tot mai rar – îi mai întâlnesc pe câte unii. Cu Gheorghe Tescu, care era în clasa a VII-a când eu am intrat în clasa I, mă aflu în relaţii de bună prietenie. Şi nu doar din pricina unor preocupări comune, între care se află şi scrierea cărţilor.

Vestea desfiinţării Seminarului ne-a prins în vacanţa mare a anului 1948. Şocul a fost deosebit de puternic. „Dar eu ce am să fac?” mă tot întrebam. Mă integrasem bine ritmului impus de valoroasele cadre didactice, climatul de acolo mă atrăgea, mă socoteam parte a întregului. Terminasem clasa a II-a pe locul al treilea, după Bârzu Vasile şi după Crivoi Constantin. De unde puteam trage concluzia că distanţa dintre harapnicul de cioban şi condeiul de şcolar se topise. Dar, Seminarul nostru nu mai era… Au rămas, însă, precum o „corolă de lumini a lumii”, amintirile…

În dese rânduri, rememorez acele timpuri şi de fiecare dată nişte fiori calzi îmi mângâie fiinţa. De câte ori trec pe lângă clădirea fostului (pentru mine mereu prezentului) Seminar, tremur şi mă bucur. Acolo, în acea clădire frumoasă, am


început a deprinde lumina cea adevărată. După şcoala primară, a fost o a doua cărămidă pusă la temelia destinului meu. Într-o vreme, împreună cu câţiva foşti seminarişti (Gheorghe Tescu, Mircea Cozma, regretatul Mihai Bistriceanu) plănuiam o întâlnire. Nu am fost vrednici de împlinire anobilului gând. Păstram, în schimb, cu pioşenie, aducerile-aminte. În memoria şi spiritul nostru, Seminarul „Veniamin Costachi” exista.

Scriitor Vasile FILIP

Să căutăm bucuria. Avem nevoie de ea, ca de pâinea

cea zilnicăGândul, cea mai puternică forță din

universDincolo de toate lucrurile vizibile, concrete,

există un câmp de energie și lumină coordonat de o minte inteligentă. Cu alte cuvinte, nu suntemsinguri în Univers, Dumnezeu chiar există.

Odată ce am înțeles că noi ne creăm propria realitate, felul în care privim lumea, se schimbă.

A gândi, înseamnă a transforma nevăzutul în văzut. Gândul e creator, e cea mai puternică forță din univers. Iar Dumnezeu ne-a dat puterea ca, din milioanele de realități posibile, care există în stare latentă, să aducem pe pământ, cu gândurile noastre, doar una. Pe cea care seamănă cel mai mult cu gândurile noastre.

Celulele au inteligența lor și reacționează la gândurile și sentimentele celui în cauză. Organismul nostru reacționează pozitiv la bine și negativ la rău.

Legea bineluiUniversul întreg are ca fundament o lege

morală, legea binelui. Ca să fim sănătoși și fericiți, nu e nevoie decât să ne construim viața după legea aceasta.

Când comit un act contrar acestei legi, îmi creez singur mecanismele biochimice care duc la boală. Cinci minute de mânie sau suferință

imobilizează pentru 5 - 6 ore celulele gardian ale sistemului imunitar. Timp de 5 - 6 ore, organismul nostru e lipsit de apărare, iar milioanele de celule moarte, viruși și bacterii, circulă libere prin organism, se pot localiza undeva și declanșa boala.

Stresul, care azi a luat proporții gigantice, ura, mânia, îndoiala, neîncrederea în ceilalți, invidia, gelozia, provoacă în corp un pH acid, favorabil bolii. Depresia are și ea, un efect nociv asupra organismului, nu doar că împiedică vindecarea, dar poate favoriza debutul altor boli. Frica, de asemenea, ne face rău.

Cu emoțiile, nu-i de glumit. Eu am învățat să le stăpânesc. Încerc să nu mă implic afectiv intens, să nu mă enervez. Dacă cineva îmi greșește, fac un efort să-l iert, gândindu-mă că poate, într-o zi va înțelege și el ceea ce înțeleg eu acum. Să iertăm, fiindcă iertarea face ca pH-ul corpului nostru să vireze spre unul alcalin, favorabil sănătății. Sigur că sunt și suferințe care nu pot fi evitate. Dar e important să rămânem conștienți că fiecare minut de suferință sau stres, ia din viața celulei noastre.


Relaxare și respirațieMunca în exces amenință să ne omoare lent.

Dacă nu ne putem lua mici vacanțe regulat, să ne luăm măcar pauze de 10 minute la fiecare oră, în care să ne golim mintea și să respirăm adânc. În loc să bem trei cafele cu ochii în computer, să bem un ceai, fără să ne gândim la nimic altceva.

Toate tehnicile de relaxare se bazează pe respirație. Oboseala vine și dintr-o lipsă de oxigenare a creierului. Stau câteva minute cu ochii închiși, încerc să-mi reprezint oboseala ca senzație la nivelul creierului apoi, cu fiecare expirație profundă, îmi imaginez că o elimin. Fiecare își poate crea propria lui tehnică. Eu nici pentru durerile de cap nu iau pastile. Mă relaxez, mă concentrez pe starea de bine și cald, o trec prin inimă, apoi o trimit acolo unde mă doare. Fac asta de câteva ori și durerea dispare.

La testele psihologice, s-a dovedit că cei care se vindecă sunt cei optimiști, cei care cred în Dumnezeu și cei care sunt calmi. Îndoiala este un obstacol în calea oricărui succes și, mai ales, a vindecării.

Rugăciunea - o realitate fizicăPrin rugăciune, realitatea din jur se

transfigurează, aducem la noi lumina din univers. Credința mobilizează, în mod cert, întregul sistem imunitar. Nu spunea Iisus „credința ta te-a vindecat„?

Eu respect o regulă care se știe încă de la Hipocrat: să mănânci fără să satisfaci complet senzația de foame! Adipocitele așteaptă semnalul că te-ai săturat ca să-și extragă din alimente grăsimea. Dacă nu te saturi, nu te îngrași. Studii de ultimă oră, arată că lungimea telomerilor de la extremitățile cromozomilor, de care depinde durata vieții, e influențată favorabil de alimentația cu puține calorii. Mănânc legume, icre de pește, iaurt, lapte de soia pe care îl beau dimineața cu cereale integrale, mazăre, linte. Mănânc foarte rar carne. Nu beau, nu fumez, nu consum zahăr. Și am grijă să țin din când în când câte o zi de post, în care beau doar ceaiuri și las organismul să se refacă. Dar, înainte de orice, am grijă să

nu mă așez niciodată la masă, supărat. Masa ar trebui să fie o sărbătoare, prilej de bucurie alăuri de ceilalți.

Prof. Univ. Dr. Dumitru constantin DULCAN,Medic Neurolog

Poetul Grigore Vieru în comunitatea

românească din America

Ca să te simți împlinit e puțin să sădești un pom, să sapi o fântână, să construiești o casă și să crești un copil… Sunt și acestea lucruri importante, dar omul nu se limitează la atât. Însetat de comunicare, el caută să lege relații cu cei din preajmă, dar și cu semenii săi de peste mări și țări. Printre oamenii avizi de comunicare cu românii din afara hotarelor Republicii Moldova eram și noi: Grigore Vieru și umila mea persoană.

Pornisem încă în anii `90 ai secolului trecut o colaborare frumoasă cu scriitorii din România și cu diaspora română din America. Mai mult decât atât, Mitropolia Ortodoxă Română din Republica Moldova și Institutul „Sf. Apostoli Petru și Pavel” din New York, condus de preotul-poet Theodor Damian, au semnat un protocol de colaborare care prevedea, printre altele, și vizite reciproce.

În august 2003 părintele Theodor Damian a vizitat Basarabia, iar de Schimbarea la Față a Domnului el a slujit, împreună cu un sobor de preoți ai Mitropoliei Basarabiei, la Catedrala „Sf. Teodora de la Sihla”. În predică a ținut să amintească de prima vizită a poetului Grigore Vieru la New York, care a coincis cu Ziua Unirii Principatelor, marcată pe 24 ianuarie. „Dânsul a fost trimis de Dumnezeu, fiind pentru noi darul căzut din cer ca să ne vorbească despre Unire”, a spus, printre altele, părintele Theodor. După ce o bună parte a scriitorilor din Țară și din diaspora au


vizitat Chișinăul, participând la diverse întâlniri cu colegii de breaslă din Republica Moldova, la lansări de carte, slujbe religioase și alte manifestări, reprezentanții diasporei din America, la îndemnul părintelui Theodor Damian, ne-au invitat pe mine și pe Grigore Vieru în ospeție la ei. Fără a ezita, Grigore Vieru a acceptat propunerea. Eu, însă, am fost mai rezervat. Am mulțumit pentru invitație și, din politețe, am spus că voi face tot posibilul să vin. În următoarele săptămâni am avut mai multe discuții telefonice cu părintele Theodor, în timpul cărora ni se cerea tot mai insistent să numim ziua plecării în America. De fiecare dată răspundeam evaziv, dar toate-s până la o vreme. A venit momentul când a trebuit să dau un răspuns concret, pentru că eram așteptați la deschiderea manifestărilor organizate cu prilejul Unirii Principatelor Române. Nu mai aveam încotro. Cunoscând bunăvoința părintelui Theodor, mi-a fost greu să refuz invitația, în schimb, după ce am spus „nu”, mi s-a luat o piatră de pe suflet. Dar nu pentru multă vreme. Într-o zi, pe la prânz, ușa s-a deschis

încetișor și în biroul meu a intrat Grigore Vieru. Era o zi mohorâtă de iarnă, ca și dispoziția mea, pentru că în ultimul timp mă chinuia o durere cumplită de rinichi. Deși țineam la poet ca la un frate, de data aceasta vizita lui nu m-a bucurat prea mult, intuindu-i scopul. Stăteam ghemuit de durere într-un fotoliu și el aproape a îngenuncheat lângă mine, ca să-mi prindă mai ușor privirea. M-a strâns de braț cu mâna-i firavă, de parcă se temea să nu fug. Nu m-a lăsat să-i spun „nu”, deşi am încercat să mă împotrivesc din toate puterile, în primul rând, pentru că eram bolnav și, în al doilea, pentru că aveam o frică teribilă de avion. Nimerisem deja de două ori în accidente aviatice. Prima dată pe ruta Chișinău-Moscova, când tata își făcea studiile la Academia Teologică din Zagorsk. Atunci, pentru că șasiul avionului nu se deschidea, am fost nevoiți să planăm mai multă vreme deasupra Moscovei. Până la urmă, am aterizat într-un hățiș, dar, slavă Domnului,

am rămas cu toții în viață. A doua oară mi s-a întâmplat să nimeresc în accident în timpul serviciului militar. Făceam niște exerciții de rutină, când unul din motoarele avionului, încărcat nu doar cu soldați, ci și cu muniții, a luat foc. Ni s-a ordonat să sărim, noaptea, cu parașuta și încă pe un teren necunoscut... O vorbă din popor spune că ulciorul nu merge de multe ori la apă, de aceea nu mai vroiam să aud de avion. Pentru o bună parte din oameni zborul cu avionul e un lucru de rutină și nici nu face să te miri, dacă te gândești la calitatea drumurilor noastre. Chiar și cele mai simple calcule arată că mai repede ajungi la Istanbul cu avionul decât la Soroca cu automobilul. Cursele aeriene au devenit obișnuite nu doar pentru tineri, ci și pentru oamenii de vârstă onorabilă. În una din zile la Catedrala „Sf. Teodora de la Sihla” a venit o bătrână de vreo 80 de ani ca să cumpere o icoană pentru nepoata sa, stabilită cu traiul în Toronto. Mătușa, care până mai ieri nu călătorise nici măcar cu trenul, acum se pregătea să zboare tocmai în Canada... În ceea ce mă privește, nimeni şi pentru nimic în lume nu m-ar fi înduplecat să zbor, mai ales peste ocean, pe o distanță de mii de kilometri. Și totuși... Nicipână azi nu înțeleg cum i-a reușit poetului să mă convingă. Parcă m-a hipnotizat!

A doua zi ne-am dus la Ambasada SUA de la Chișinău. În adâncul sufletului mai speram că nu voi pleca. Dumnezeu, însă, a ţinut nu cu mine, ci cu Grigore Vieru. Ni s-a deschis viza în numai două ore și încă pe un termen de șapte ani! Când am văzut pașaportul, a căzut cerul peste mine. Nu m-a auzit Domnul! N-a ținut seamă de faptul că tot drumul până la ambasadă m-am rugat, poate chiar mai stăruitor decât altă dată, să nu mi se deschidă viza!

Până la plecarea în America rămăseseră zile numărate, de aceea făceam pregătirile din mers. Grigore Vieru, nemaiavând acasă cărți de-ale sale, se ducea, sărmanul, pe la librării și le cumpăra, plătind pe deasupra și comisioanele.


Am luat cu noi niscaiva cadouri, în rest, valizele lui Grigore Vieru, ca și ale mele, erau ticsite cu reviste și cărți.

La 22 ianuarie 2004, pe la ora trei noaptea, am chemat un taxi și am mers împreună cu doamna preoteasă acasă la Grigore Vieru. Era un ger cumplit, cu viscol puternic, iar rafalele de vânt adunau zăpada în nămeți, făcând arterele magistrale ale Chișinăului aproape impracticabile. La despărțire doamna Raisa Vieru mi-a întins pașaportul soțului și biletul de călătorie, spunându-mi: „Părinte Ioan, vă rog să aveți grijă de documente… Grig al meu e cam distrat și ar putea să le piardă… Mi-i teamă că nu s-a mai întoarce acasă, că s-a face american…”. Preoteasa Elvira mi-a luat-o înainte: ,,Doamnă Raisa, dați-mi mie documentele, că nici părintele Ioan nu-i mai breaz. S-ar putea întâmpla să rămână amândoi în America…”. Despre Grigore Vieru știam că-i nițel distrat, prin Chișinău circulau la acest subiect diferite istorioare, pe unele, cu mult umor, le povestea chiar el. În ceea ce mă privește, aflam pentru întâia oară că sunt la fel. Când am ieșit din casa poetului, viscolul se întețise. Pe drum spre aeroport aveam impresia că mașina nu merge, ci patinează. Prin pânza deasă de fulgi drumul aproape nu se vedea. Priveam la ei și mă încercau sentimente contradictorii: ba teama că am putea nimeri în accident, ba speranța că poate scap cumva de această călătorie... Ajunși la aeroport, am făcut coadă pentru

înregistrarea la rută, deși mai nădăjduiam să-l aud pe dispecer anunțând amânarea zborului. La ora cinci dimineața în aerogară era foarte multă lume. Majoritatea călătorilor, recunoscându-ne, ne-au făcut o „cărare”, noi, însă, am rămas la coadă. Modestia ne-a fost spulberată de angajații aeroportului. O doamnă polițistă, bună creștină a Catedralei „Sf. Teodora de la Sihla”, însoțită de câțiva bărbați, ne-au luat valizele și ne-au ajutat să facem formalitățile.

Iată-ne în avion... De fapt, era greu să-l numești avion, ia, un microbuz cu două aripi și două

elice, mai simplu, două moriști. Și cu această „jucărie” trebuia să zburăm până la Viena! Perspectiva nu mă încânta deloc. În salon erau doar câteva suflete. Pilotul a pornit motorul și elicele au început a se roti. Fâlfâind și scrâșnind „supărate”, ele ridicau vârtejuri de zăpadă, făcând vijelia de afară și mai cumplită. Urmăream cum se întețește ninsoarea, cât de puternic zdruncină vântul avionul, clătinându-l dintr-o parte în alta, și inima mi se făcea cât un purice. Elicele se învârteau de mai multă vreme, iar „cărăbușul” nostru așa și nu decola, ceea ce m-a făcut să cred la un moment dat că zborul se amână. Era suficient să se anunțe oficial suspendarea lui pe o oră-două și, vorba românului, „Uite popa, nu epopa”.

Într-un târziu, avionul s-a desprins, totuși, de pământ, dar s-a pomenit ca o frunză în bătaia vântului... Iată atunci am regretat cu adevărat că am acceptat această călătorie „peste mări și țări”. Am privit necăjit la Grigore Vieru și m-am gândit că-i bine să asculți un poet, dar numai atunci când își recită versurile... A presărat sare pe rană și discuția telefonică a unei tinere din spatele nostru, care, printre alte fraze, a rostit una ce se potrivea de minune împrejurărilor: „По такой погоде летают только самоубийцы. Пока, встретимся в раю!” („Pe un timp ca acesta zboară doar sinucigașii. Pa, ne vedem în rai!”). Chiar dacă era vorba de rai, „prorocirea” tinerei nu m-a încântat deloc...

Nu multă vreme după decolare de noi s-a apropiat stewardesa. Ne-a recunoscut și s-a prezentat: „Lilia, fiica scriitorului Titus Știrbu”. Zâmbindu-ne politicos, frumoasa stewardesă ne-a propus ziare „proaspete-proaspete”, numai că nouă nu ne ardea a noutăți în acele clipe. Le-am luat din politețe, le-am răsfoit și le-am dat la o parte. Grigore Vieru suporta cu greu zborul, darnici eu nu-l suportam mai ușor. Făcea față situației numai preoteasa Elvira. Ne-am înviorat nițel abia atunci când am văzut-o pe Lilia venind spre noi cu platoul. Dintre toate „răcoritoarele” propuse,


am ales coniacul... Am uitat și de rușine, și de faptul că nu suntem singuri în avion. După câteva păhăruțe, închinate pentru piloți și stewardese, pentru aeronavă și aterizare reușită, parcă am mai prins la curaj.

În sfârșit, am aterizat pe aeroportul din Viena. Am răsuflat ușurat, mulțumind Domnului că am călcat din nou pe pământ, dar tocmai în acel moment am auzit o frântură din discuția piloților moldoveni, care m-a făcut să mă îngrozesc. „Vine mașina cu gaz lampant. Ce facem, mai luăm combustibil?”, a întrebat unul dintre ei. Celălalt, roșu la față, de parcă tocmai fusese scos din cuptor, i-a răspuns: „Nu face. Mai avem ceva în rezervor, o întindem cumva până la Chișinău...”. Nu era o noutate că piloții noștri făceau economie de gaz lampant și de bani, profitând de diferența dintre prețul combustibilului local și cel al companiilor europene, dar gândul că la întoarcere s-ar putea să zburăm de la Viena la Chișinău cu același „cărăbuș” m-a pus pe jar.

În terminalul aeroportului am aflat că aeronava cu destinația Viena - New York va decola peste câteva ore. Plecam în America după atentatele din 11 septembrie 2001, de aceea controlul vameșilor și al grănicerilor s-a înăsprit considerabil. Ni s-a cerut să scoatem încălțămintea, îmbrăcămintea de iarnă, ceasurile, telefoanele mobile, centurile... Obiectele „sechestrate” au fost puse în niște cutii și am reintrat în posesia lor abia după ce am trecut de zona de control. Eu și preoteasa Elvira am rezistat „cu stoicism” acestei proceduri neplăcute, pe când Grigore Vieru... Poetul a prezentat vameșilor pașaportul diplomatic românesc în speranța că-i va înlesni procedura de trecere, dar s-a întâmplat tocmai invers. Într-o clipită, bagajele, făcute cu atâta grijă la Chișinău de doamna Raisa, s-au transformat într-un morman de obiecte. Fiecare din ele a fost verificat minuțios și aruncat în geamantan, după care vameșii au luat-o de la început. În sfârșit, procedura s-a încheiat. Grigore Vieru a încercat să îndesească obiectele în valiză, însă ele

nicidecum nu încăpeau... Unul dintre vameși îi striga să meargă înainte, altul îi arăta la valiză, iar maestrul îi privea derutat și nu știa pe care să-l asculte. Nemaiputând suporta, doamna preoteasă m-a rugat să intervin, dar eu i-am explicat că în situația dată e mai bine să nu mă amestec, ca să nu complic și mai mult lucrurile.

Când „furtuna” a trecut, cu ajutorul Domnului, ne-am văzut la bordul „Boeing”-ului ce urma să ne treacă peste ocean. În pofida măreției sale, a luxului și confortului, aeronava nu ne-a încântat deloc. Înainte de decolare, stewardesele ne-au instruit cum să ne comportăm în cazul în care avionul, în loc să ne ducă la destinație, Doamne ferește, va cădea în ocean. Cu o mină serioasă, ele ne-au învățat cum să îmbrăcăm vesta de salvare, cum să ne folosim de bărcile gonflabile când vom „descăleca” direct în apele oceanului de la înălțimea de nouă kilometri... Și toate acestea în luna ianuarie, la o distanță de mii de kilometri de la țărm! Priveam unul la altul și nu ne venea a crede că ni se vorbește serios. Pasagerii americani, dimpotrivă, ascultau lecția cu maximă atenție. Unii dintre ei căutau butonul de la masca de oxigen sau probau vesta de salvare, alții, mai sârguincioși, își făceau notițe și puneau întrebări, fără să se mire de nimic.

Mi-am făcut semnul crucii și am zis: „Doamne, fie voia Ta”. Ca să uit de frică, am început să citesc informațiile de pe monitor, în timp ce Grigore Vieru a băgat capul între cele două scaune din față și a stat mai multă vreme așa, nemișcat. Îmi era jale să privesc la el, deși nici eu nu eram mai curajos. M-am mobilizat, totuși, și cu o voce prefăcut indiferentă am întrebat-o pe doamna preoteasă:

- Unde-i sticla ceea de coniac? E momentul potrivit să luăm câte un păhărel. Grigore Vieru a scos capul dintre scaune și m-a privit derutat:

- Părinte, chiar acum? Poate mai târziu, când avionul va zbura mai sus?!

I-am răspuns categoric:


- Nu, maestre, mai sus nu pot. - De ce, părinte? - Pentru că acolo sunt prea aproape de Șef!

Am izbucnit cu toții în râs, dar relaxarea a fost de scurtă durată. N-am mai reușit să deschidem sticla, pentru că aeronava a început să se scuture atât de tare, încât s-au deschis ușile secțiilor de bagaje și peste capul nostru au început să cadă fel de fel de obiecte. Stewardesele strigau să punem centurile de siguranță, dispozitivele de semnalizare se întreceau cu ele în țipete, iar pasagerii încremeniseră de spaimă. Grigore Vieru m-a întrebat îngrozit:

- Ce se întâmplă, părinte? Ascunzându-mi cu greu frica, am încercat să-l liniștesc:

- Nimic deosebit, maestre. Ia, niște extratereștri se grăbesc la o sindrofie și, pentru că zboară cu viteză mare, produc vibrații...

Poetul a încercat să zâmbească, dar nu i-a reușit:

- Nu știu dacă extratereștrii sunt de vină sau nu, dar cred că acum suntem mai aproape de Dumnezeu.

A spus acestea și a băgat din nou capul între scaune. La un moment dat mi-am amintit că, de teama răului de avion, cumpărasem la Viena niște caramele. Priveam la monitor și tot număram caramelele, încercând să le împart în așa fel, încât să-mi ajungă pentru distanța rămasă, mai ales pentru aterizare. Dacă cineva mi-ar fi propus în acele clipe să schimb o bomboană pe o monedă de aur, n-aș fi acceptat nici în ruptul capului. Nu era, însă, și cazul lui Grigore Vieru, de aceea mai scoteam câte o caramelă și i-o dădeam. Ea dispărea imediat, nici nu observam când o dezvelea. Totuși, cea mai grea ispită m-a încercat atunci când mi-a rămas o singură bomboană. Îmi era atât de rău, încât am început să mă cicălesc: „Asta ai căutat, părinte? N-ai putut sta cuminte acasă? Americă ai vrut?..”. Ba scoteam caramela din buzunar, ba o băgam înapoi, frământându-mă: „Să mi-o las mie? Să i-o dau lui Grigore

Vieru?”. La doamna preoteasă nu mă gândeam. Deși lumea zice că femeile sunt mai firave, eu și de această dată m-am convins că nu-i tocmai așa. Dânsa suporta ușor zborul, din când în când chiar glumea pe seama noastră. Să-i mai dau și ultima caramelă? L-am tras ușor de mânecă pe Grigore Vieru. Când a scos capul dintre scaune, părul îi era vâlvoi, fața palidă și chinuită, de ne-am speriat unul de altul, atât de „frumoși” eram. I-am dat bomboana și, dintr-odată, m-am simțit mai bine: nu mă mai gândeam la ea, în plus, eram mulțumit că am rezistat ispitei... A mai trecut o vreme și, deodată, am simțit pe mâna mea palma caldă a poetului:

- Părinte, dacă o fi să mor în drumul ăsta, cel puțin o să mor alături de preotul Ioan Ciuntu...

L-am contrazis:- Dimpotrivă, maestre, pentru mine ar fi o

onoare să mor alături de poetul Grigore Vieru. El a tăcut, dar nu pentru multă vreme:

- Știu, părinte, că într-o zi Dumnezeu mă va lua la El, de aceea vreau să vă rog un lucru: când îmi va bate ceasul, să mă înmormântați dumneavoastră...

Luat prin surprindere, tăceam derutat, în timp ce el mă scruta cu privirea, așteptându-mi răspunsul. N-am avut încotro și am dat afirmativ din cap. O vreme poetul a privit prin hublou la


norii deși și suri, apoi a adăugat ca pentru sine: - Eu simt, părinte, că în ultimul ceas o să-mi

fiți alături... Cuvintele lui mi s-au așezat pe suflet ca o

piatră grea și încă multă vreme după aceea nu m-am simțit în apele mele.

* * *Cuvântul Bisericii spune că omul sfințește

locul și că cel sfințit îl sfințește pe cel nesfințit. Viața a demonstrat nu o dată că aceste afirmații sunt adevăruri incontestabile. Oamenii cu suflet neprihănit, ca Grigore Vieru, cu o trăire profund creștină răspândesc, oriunde s-ar afla, lumină și bunătate, cucerindu-i pe cei din jur cu virtuțile lor. Așa s-a întâmplat și în America, unde eram așteptați de consângenii noștri, care ne-au arătat multă dragoste, căldura și bunăvoință. Fiecare întâlnire, fiecare discuție se transforma în clipe de profundă trăire emoțională: fie în casa ambasadorului Vsevolod Grigore, fie în cea a Mariei Grecu sau a lui Ion Botnaru, ex-reprezentant al Republicii Moldova la ONU, fie la Cenaclul literar „Mihai Eminescu” sau la Biserica „Sf. Petru și Pavel”…

Maria Grecu, deși s-a stabilit în America cu mai mulți ani în urmă, n-a uitat că e româncă. Primitoare, gazda ne-a întâmpinat cu o pâine mare și frumoasă, din celea coapte pe timpuri de gospodinele noastre. Era o pâine de la care Grigore Vieru nu-și putea rupe privirea. Maria a pus-o pe masa plină de bucate, printre care o farfurie cu icre roșii și un castron cu zeamăde pui „ca la mama acasă”. Am constatat că și interiorul casei e amenajat în stil național. Pe un perete am văzut două covorașe cu chipurile lui Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu, iar într-un colț al casei - icoana Mântuitorului, împodobită cu un prosop cu horboțică.

Neuitate au rămas în memoria noastră și slujbele religioase, predicile rostite în biserica vrednicului și preacucernicului părinte Theodor Damian. La îndemnul gazdelor, pe amvon a urcat

de mai multe ori și Grigore Vieru, de unde

și-a împărtășit bucuria întâlnirii cu cei de-un neam, stabiliți cu traiul departe de Țară. Sincer, precum îi era firea, el vorbea deschis despre ceea ce-i place și ce nu-i place în America, dar și în Basarabia.

La Postul de radio BBC (Washington) am avut fericita ocazie să ajungem, pe calea undelor, la inimile românilor din diaspora, spunând ceea ce era cu neputință să spunem la Chișinău, unde guvernau comuniștii.

După fiecare conferință sau întâlnire cu reprezentanții mediilor de informare Grigore Vieru mă bătea ușor pe umăr și-mi spunea: „S-a mai făcut una, părinte!” sau „Și asta e bună, părinte!”, bucurându-se ca un copil de fiecare nouă întâlnire cu publicul.

Despre inima lui mare și dragostea pe care o purta fiecărui c onsângean v orbește și următorul episod. În una din zile, obosiți de atâta umblătură pe străzile New York-ului, am intrat într-un restaurant. În timp ce ne strecuram printre mese, am observat doi tineri care ne urmăreau cu interes. Când am ajuns în dreptul lor, bucuroși, tinerii au rostit într-un glas: „Bună ziua, domnule Vieru, bună ziua, părinte Ioan! V-am recunoscut dintr-odată…”. Surprinși, i-am întrebat de unde sunt. Erau din Selemet, Cimișlia, parohie în care slujisem cu ani în urmă. Din vorbă în vorbă, am aflat că pe unul dintre ei l-am botezat, iar pe părinții celuilalt băiat i-am cununat. Am discutat cu ei pe îndelete, iar la despărțire Grigore Vieru le-a dăruit o carte. Ieșisem deja când maestrul, fără să spună un cuvânt, s-a întors în restaurant. Am crezut că a uitat ceva înăuntru, dar, pentru că zăbovea, ne-am dus împreună cu doamna preoteasă după el. Ce credeți că făcea? Își nota numerele de telefon ale părinților acestor tineri. Pe drum ne-a zis entuziasmat: „Ce băieți minunați! M-am gândit că ar fi b ine, c ând v oi a junge a casă, s ă l e sun părinților și să le mulțumesc că au crescut niște copii atât de buni…”.

Dar, cum se mai întâmplă într-o călătorie,


surprizele sunt de tot felul. În una din zile am mers la Muzeul Metropolitan de Artă din New York.

Captivați de frumusețea și diversitatea exponatelor, nici n-am observat când ne-am împărțit în două grupuri. La finele excursiei ne-am apropiat de custode, o femeie între două vârste, și am întrebat-o dacă n-a văzut un grup din trei persoane, una dintre ele fiind un bărbat uscățiv, brunet, de vreo 70 de ani. Cineva dintre noi a mai adăugat că e vorba despre un poet vestit, Grigore Vieru, din Republica Moldova. Femeia ne-a ascultat vădit plictisită până în momentul în care a fost rostit numele celui căutat. La auzul lui, ea a sărit ca arsă de pe scaun și, cu fața schimonosită, a prins a da din mâini: „Кто, кто? Виеру? Этот националист? И слышать не хочу о нем!” („Cine? Vieru? Naționalistul acela? Nici nu vreau să aud de el!”). Ascultând-o, mi-am zis triumfător: „E tare poetul nostru, dacă nici peste ocean vrăjmașii nu-l uită!”.

Pe Grigore Vieru, însă, întâmplarea l-a afectat atât de mult, încât am regretat că i-am povestit-o. „Cum așa, părinte, nu se putea ogoi poetul, eu nu fac nimănui nici un rău! Eu scriu versuri, și atât…”. L-am liniștit cum am putut: „Maestre, nu vă faceți inimă rea. După cum se vede, șovinii ruși au umplut lumea. Pe mine nu cuvintele doamnei m-au deranjat, ci faptul că nu mi-au fost adresate mie...”.

Vizita la atelierul unei familii de români, Ovidiu și Adriana Colia, el din Țară, ea descendentă din Basarabia, mai exact din Țaul, ne-a făcut să uităm de acest conflict. Pentru noi a fost o adevărată surpriză să vedem că în atelierul lor lucrează și americani băștinași. Stăpânul firmei și-a pornit afacerea de la zero. La început a lucrat taximetrist, dar peste câțiva ani a întemeiat împreună cu soția un atelier de producere a suvenirelor, preponderent din ghips și sticlă.

La plecare am primit în dar o sumedenie de suvenire, în special, Statuia Libertății de diferite dimensiuni. Pe drum, impresionat

de cele văzute, Grigore Vieru nu-și putea ascunde entuziasmul:

- Ați văzut, părinte? Românul muncitor nu se pierde nici la capătul pământului! Am dat din cap afirmativ. A urmat o pauză,

după care maestrul și-a continuat gândul: - Ce popor talentat avem! Oare ce-ar trebui să

facem, părinte, ca să rămână toată lumea acasă și să nu mai pribegească?

- Să scăpăm de sărăcie, să ne schimbăm mentalitatea, să fim mai uniți, să...

- Da, părinte, dar viața unui om e așa de scurtă...

* * * În una din seri, urmând itinerarul propus de

gazde, am ajuns la biserica numită de americani „a lui Washington”. De cealaltă parte a străzii se înălțau odinioară turnurile-gemene ale World Trade Center. Acum, însă, înconjurat de un gard înalt din plasă, locul acesta semăna mai mult cu un pustiu. De-a lungul gardului atârnau niște panouri mari, pe care erau scrise numele celor aproape trei mii de victime ale atentatului terorist din 11 septembrie 2001. Priveam ba la clădirile uriașe din jur, ba la golul din fața noastră și mă gândeam: „Atât de ziditoare este dragostea, Doamne, și atât de distrugătoare ura”. De parcă mi-a citit gândul, Grigore Vieru a șoptit: „Iată, părinte, până unde îl poate duce ura pe om...”. A tăcut o clipă, apoi a continuat: „Noi, slavă Domnului, acte de terorism n-am avut, dar avem, în schimb, case pustii, copii și bătrâni lăsați de izbeliște, familii destrămate...”.

Observând în mijlocul terenului o cruce din metal, am crezut că e un monument instalat în memoria celor care și-au pierdut viața sub dărâmăturile clădirilor, dar Maria Grecu ne-a explicat că e o cruce neobișnuită. În timp ce clădirile se prăbușeau, din construcția încinsă s-a desprins o bucată de metal de forma unei cruci, care s-a înfipt în pământ. Americanii au considerat că e un semn divin şi au lăsat-o acolo, doar că au ridicat-o pe un postament. „E bine


că nouă nu ni se trimit semne din astea, a spus poetul. Oamenii noștri înalță singuri troițe pe la răspântii și fântâni, unii le pun chiar în ogradă, cinstind în felul acesta pe Domnul și păzindu-și casa de primejdii...”.

A doua zi am vizitat Statuia Libertăţii. Pentru că măsurile de securitate și control, instituite după 11 septembrie 2001, mai erau în vigoare, înainte de ambarcarea pe vapor am fost supuși unei verificări riguroase, asemănătoare celei din aeroportul vienez. De frica unui eventual atac terorist, spațiul aerian din zonă era permanent survolat de patrule aeriene, fapt ce provoca neliniște și disconfort atât turiștilor, cât și băștinașilor. Nu ne simțeam în apele noastre, dar curiozitatea a învins. Dintre gazde mai curajoasă s-a dovedit a fi Maria Grecu, singura care ne-a însoțit pe insulă.

Ne-am fi dorit să urcăm până la torță, să vedem expozițiile amplasate în interiorul statuii, dar n-a fost cu putință din aceleași motive de securitate. Ca și ceilalți turiști, ne-am mulțumit să contemplăm statuia numai din exterior.

În așteptarea vaporului, am făcut înconjurul insulei, am admirat panorama orașului, statuetele din parc, dar ceea ce ne-a încântat în mod deosebit au fost pescărușii de pe faleză. Alintați de turiști cu delicii, aceștia se țineau scai de noi, „cerșind” de mâncare. Am scotocit prin buzunare, dar n-am găsit nimic. Noroc de Maria Grecu. Știind năravul pescărușilor americani, a luat de acasă un pachet de pesmeți, pe care l-a împărțit cu noi. Nu pot uita nici acum lumina de pe chipul lui Grigore Vieru. Demult nu-l mai văzusem atât de fericit, atât de senin, atât de copil...

* * *America te copleșește prin civilizația ei

ultramodernă. Pe noi, pe lângă multe altele, ne-a impresionat șuvoiul imens de oameni care vin în fiecare dimineață la New York. Zeci de mii de angajați stau cu orele în ambuteiaje în drum spre serviciu, pentru ca seara toată această lume să pornească înapoi spre casă. Privind la

interminabila coloană de autoturisme și autobuze, Grigore Vieru a exclamat: „Măi, măi, măi, ce coloană uriașă, nici nu i se vede coada! D-apoi aici se arde tot petrolul Kuwaitului!”.

Într-o zi am mers în excursie la Washington. Ghidul și șoferul nostru Panfil Dorneanu, un român din care țara lui Columb a reușit să modeleze un adevărat american atât la înfățișare, cât și în gândire, conducea mașina atent, respectând cu strictețe regulile de circulație. În capitală, după ce am vizitat Casa Albă, ne-am oprit în scuarul din preajmă să facem niște poze.

Preot Mitrofor Ioan cIUNTU,Basarabia

Educaţia religioasă la copil

De la cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziţie spre religiozitate, el e capabil de trăiri religioase care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziţie se poate cultiva şi dezvolta prin educaţie religioasă, care ocupă un loc bine definit în procesul complex al formării caracterului uman prin intermediul şcolii, corespunde unei laturi evidente a fiinţei umane. Cum şcoala pregăteşte sistematic persoana în perspectiva intelectuală, morală, civică, estetică, componenta religioasă se adaugă acestora în mod firesc şi organic, urmărindu-se complementaritatea şi continuitatea de ordin instructiv şi formativ. O pregătire temeinică şi complexă a elevului nu poate fi lipsită nicidecum de componenta ei religioasă, cel puţin la nivel informativ şi cultural. Educaţia religioasă trebuie să plece de la principiul respectării valorilor fundamentale ale umanităţii, respectarea drepturilor omului, cultivarea toleranţei, libertatea de conştiinţă şi religioasă, dreptul de a crede sau nu, dreptul de a adera sau nu la o credinţă religioasă.

Din punct de vedere etimologic, termenul

(va urma)


educaţie poate fi dedus din latinescul educo - educare (a alimenta, a îngriji, a creşte - plante sau animale). Cu înţelesuri similare întâlnim, la francezi, în secolul al XVI-lea, termenul education, din care va deriva şi cel românesc, educaţie. Termenul mai poate fi dedus şi din latinescul educe - educere, care înseamnă a duce, a conduce, a scoate. Se pare că ambele traiecte etimologice sunt corecte, iar ramificaţiile semantice - de altfel, destul de apropiate - concură la o decantare semiotică destul de precisă (Cucoș,1996, p.26).

Educaţia constituie acţiunea generaţiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a forma acestora din urmă anumite stări fizice, intelectuale şi mentale necesare vieţii sociale şi mediului special pentru care sunt destinate (Durkheim, 1930, p. 79).

Cuvântul religie vine din limba latină, re-legio (citire), referindu-se la repetarea scripturilor sau re-ligio (a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu).

Raporturile dintre educaţie şi religie au fost subiect de analiză în orice tip de societate sau epocă istorică. În diferite contexte sociale şi culturale au fost formulate următoarele întrebări: Are educaţia nevoie de religie? Are religia nevoie de educaţie?

Răspunsul se află în manifestarea religiozității și trăirea religioasă în fapte curente de viață, ce necesită o formare și consolidare prin educație, posibilitatea ca educația religioasă să se realizeze în școala românească în mod programat, insituționalizat; este un privilegiu istoric, este meritul clerului care a reușit să conștientizeze necesitatea unui astfel de traseu formativ, este un semn de înviorare spirituală pe care societatea îl resimte, încurajând și promovând componența religioasă în educație. În lumea noastră, din ce în ce mai mult tehnicizată, religia are încă un loc în învățământ.

Ca răspuns la întrebările de mai sus, putem spune că în educaţie este necesară religia pentru multitudinea contribuţiilor acesteia în ce priveşte

formarea personalităţii umane, iniţierea culturală şi pregătirea pentru o bună inserţie socială, iar în religie este necesară educaţia, deoarece credinţa este orientată către formare.

Mihaela GUZGAnabs. a Fac. de ştiințe ale educației,

iaşi

Pietrarii Iaşilor (continuare din nr. anterior)

culmea pietrarilor: tunelul lui Duca-vodăÎn acea epocă de intense confruntări militare,

în 1671 Grigore Cornescu a fost pus de Duca Vodă la dispoziţia sultanului Mehmet al IV-lea pentru a executa în ceară macheta cetății poloneze de la Cameniţa. După ce a spionat-o, Grigore a realizat macheta, pentru ca generalii turci să o analizeze și să vadă ce puncte slabe are cetatea. Cunoştinţele militare ale lui Grigore Cornescu au fost validate: turcii au cucerit Cameniţa. Am pus această întâmplare, împreună cu realizările lui Cornescu pentru fortificarea Cetăţuii, în legătură cu o întâmplare personală.

În copilărie citeam ahtiat ampla monografie a oraşului Iaşi, scrisă de N. A. Bogdan şi tipărită în anii 1912 - 13. Menţionarea tunelului dintre Cetăţuia şi Palatul Domnesc la paginile 178 şi 456 mi-au marcat adolescenţa. De-a-lungul vieţii am întâlnit o sumedenie de alte mărturii asupra existenţei acestei construcţii îndrăzneţe – din păcate, toate orale şi de la persoane carenu văzuseră tunelul. Ca urmare, pentru mine, realizarea tunelului se situa în continuare între legendă şi adevăr. Abia recent m-am întâlnit cu o confirmare credibilă a existenţei sale, dintr-osursă demnă de toată consideraţia19, care provenea de la merituosul Mitrofan Băltuţă, fost stareţ al mânăstirii Cetăţuia între anii 1971 şi 1995 şi exarh al tuturor mănăstirilor din arhiepiscopia Iaşilor (1981-1995). Stareţul intrase în acel tunel,

19 Acest segment din viaţa stareţului Băltuţă mi-a fost povestit de poetul Ion Ţăranu. Domnia sa era rudă cu stareţul Cetăţuii şi, în tinereţe, a dormit în repetate rânduri în chiliile mânăstirii.


pe la capătul care pleacă din mânăstire. După câtăva vreme a trebuit să renunţe, acea parte a tunelului fiind surpată.

Am visat ani de zile să devin arheolog şi să descopăr acel tunel. Dar mişcarea societăţii româneşti din anii ’60 era puternic orientată spre industrializare. Ca urmare, am devenit inginer, fără a mă apropia de acel vis al copilăriei. După revoluţie, Banca ... Agricolă a obţinut (cum oare ?) jumătate din parcarea de lângă Poliţia Municipală, unde a început să-şi construiască sediul local. În 1993, în timpul săpării gropii rectangulare de fundaţie a apărut o problemă, care a determinat modificarea proiectului. Colţul clădirii orientat S-V (spre partea de jos a străzii Sf. Lazăr) a fost teşit şi, în prezent, planul clădirii reflectă această decizie.

Trecînd aproape zilnic pe lângă acest şantier, am „citit” pe lucrările de cofrare cum proprietarul s-a adaptat noii idei. Provocat de situaţie, m-am aplecat, ca să aflu ce anume a determinat modificarea. Aşa am zărit la cele două capete ale gropii un tunel din piatră, proaspăt sfărâmat de colţii excavatorului inconştient, pe o porţiune de circa 30 de metri20. După câteva zile de reflecţie, mi-am luat copiii şi lanternele ce am găsit prin casă şi, în Noiembrie 1993, am intrat în porţiunea sudică a tunelului.

Impresia a fost copleşitoare: tunelul era într-o stare perfectă ! Partea de sus a tunelului se afla la circa doi metri sub nivelul solului. Cu grijă, prin tunel puteau merge doi oameni, alături. Secţiunea sa dreptunghiulară se termina la partea de sus cu o boltă în plin cintru, înclinată odată cu tunelul, îndirecţia pantei coborâtoare, pe direcţia sud-sud-est. Atât zidurile, cât şi bolta erau executate din piatră făţuită. Pe alocuri a trebuit să-mi aplec capul, căci oamenii din ziua de azi sunt ceva mai înalţi decât trăitorii secolului XVII. Panta tunelului era al doilea motiv pentru aplecarea capului: podeaua înclinată era parţial din cărămidă (aderenţă),

20 Dacă decizia (salutară !) de a teşi colţul sud-vestic al clădirii s-ar fi adoptat ceva mai devreme, construcţia s-ar fi putut executa fără a demola această zonă însemnată din tunel. Ieşenii, curioşi-nevoie-mare, şi-ar dori clarificări din partea celui care a proiectat clădirea şi a decis modificarea ei. Din păcate, dl arh. Cernucan nu mai trăieşte, sporind misterul ce învăluieşte tunelul.

intercalată cu zone executate din piatră. De cele mai multe ori porţiunile din piatră reprezentau trepte. După circa 200 m de coborâre, am găsit tunelul plin cu apă şi a trebuit să ne întoarcem21.

Dar tunelul EXISTA !!!M-a intrigat iniţial direcţia în care mergea

tunelul, pe porţiunea vizitată. După ani de zile, exponatele din parcul complexului Palas mi-au amintit de iazurile ce se aflau pe valea Bahluiului, la Sud de Curtea Domnească. Acesta a fost motivul pentru care, plecând de la palatul voievodal, este de presupus că tunelul mergea iniţial spre Est (!),ocolind vama domnească, chervăsăria domnească şi chervăsăria mănăstirească [Cihodaru, p 92]. Abia după acestea tunelul cotea cu circa 45° spre dreapta, începînd subtraversarea Bahluiului. Probabil că în câmpia de dincolo de Bahlui22, după această ocolire a lacurilor, tunelul o lua în direcţia Cetăţuii. Iar ocolul pe care tunelul îl făcea pe terasa superioară mai îndeplinea un scop: să iasă din hăţişul de pivniţe din preajma Curţii domneşti23, fără a se intersecta cu acestea. Doar acei care erau pietrari ai Iaşilor din tată-n fiu mai puteau ţine minte „geografia” aceasta subterană.

Numeroasele lucrări tainice din Cetăţuia

sunt primul argument pentru a lega acest tunel de epoca lui Gheorghe Duca voievod. Repetăm: este vorba despre o epocă cu multe pericole. Pentru a se apăra de acestea, curtea voievodului nu avea la dispoziţie trupe numeroase, cum ne explică istoria. Al doilea argument puternic este personalitatea creatoare a lui Grigore Cornescu, de cunoştinţele şi îndrăzneala căruia s-a folosit Duca-vodă la construirea Cetăţuii şi se va fi folosit la tunel. Al treilea argument ar putea fi 21 Voi regreta tot restul vieţii că n-am luat hotărîrea de a vizita şi porţiunea opusă a tunelului. E drept, aici secţiunea prin tunel se afla la oarecare înălţime faţă de fundul gropii de fundaţie. După câte îmi aduc aminte, această secţiune prin tunel a rămas sub trotuar. Este vorba de marginea de pe colţ a trotuarului, la intersecţia străzilor Sf. Lazăr cu str. Grigore Ghica vodă. 22 Sub deal, cine are răbdarea de a bate cu pasul străzile de la vale de strada Smârdan va recunoaşte - cu greu – vechiul traseu al Bahluiului, pe unde curge acum (printre gunoaie) un pârâiaş fără nume.23 http://adevarul.ro/locale/iasi/labirintul-misterios-600-ani-palatul-culturii-fotogalerie-1_50aec52d7c42d5a663a02f35/index.html


existenţa unui tunel pe sub Prut, la Huşi, dacă această legendă se va confirma. Dar ultimul şi cel mai puternic argument îl reprezintă piatra de pe Repedea şi, mai ales, meşterii din Păun şi Pietrărie, care acumulaseră deja vaste cunoştinţe despre boltirea înclinată, despre lucrul şi orientarea pe sub pământ, despre consistenţa solului din Iaşi şi din împrejurimi şi despre comportarea pietrei lor în contact cu apa. Taina care a însoţit existenţa tunelului era justificată de însuşi scopul său. Cine ştie însă dacă nu cumva acest scop a fost protejat şi printr-o crimă asupra pietrarilor care cunoşteau pe deplin secretul24.

Arhitectul şi organizaţia de proiectare a actualei clădiri şi-au făcut datoria: au teşit colţul acesteia, pentru a salva intrarea în tunel. Vom fi însă veşnic revoltaţi de decizia acelor bancheri care au astupat cu beton intrările în tunel, în loc de a-şi face reclamă cu vecinătatea unei construcţii fără pereche. Banca Agricolă a funcţionat relativ puţin timp în respectiva clădire. La falimentul ei, clădirea a trecut prin mâna băncii austriece Raiffeisen. Curios lucru: şi banca aceasta s-a descotorosit degrabă de un sediu central - şi aparent construit special pentru o bancă -, văzându-l. Cel de al treilea proprietara definitivat ascunderea tunelului şi a terminat împrejmuirea clădirii spre Est şi parţial spre Sud, printr-un gard25.

Actualul proprietar are motive temeinice să evite în preajma sediului său curiozitatea publicului larg. Credem că - cu puţină bunăvoinţă şi ceva mai multă dragoste de Iaşi - conducătorii Iaşilor ar putea găsi o cale pentru ca această lucrare epocală care este tunelul să devină accesibilă românilor şi turiştilor26. După trei

24 Există numeroase povestiri tragice, legate de monumente faimoase ale Evului Mediu. Una dintre acestea este legenda meşterului Manole, atât de răspândită în Balcani, în diferite versiuni. Conform unora dintre acestera, la terminarea unei biserici sau mânăstiri frumoase, meşterii erau ucişi de oştenii prinţului pentru care o construiseră, pentru ca să nu mai existe în lume o altă asemenea frumuseţe. O dramatică poveste de acest gen este cuprinsă în filmul Andrei Rubliov al marelui cineast Tarkovski.25 Gardul este susţinut de stâlpi din beton armat ce au alura unor pinteni anti-tanc şi are împrejur, la bază, ferestre ce par ambrazuri pentru foc de infanterie, cu tranşee continue de acces. Fără nici un gând rău, putem presupune că clădirea a avut dintru început destinaţia de astăzi.26 Asta s-ar putea realiza lângă acest sediu sau poate în

veacuri şi jumătate, - mai ales după atâtea cutremure -, re-punerea în funcţiune a tunelului ar constitui o mare operă de „refacţie”, o mare provocare pentru inginerii şi arheologii români şi europeni. Evacuarea apelor infiltrate nu mai este o problemă în faţa pompelor moderne. (Măcar şitemporar, pe durata lucrărilor de recuperare.) Mai problematică ni se pare asigurarea ventilaţiei, adică identificarea şi re-funcţionalizarea vechilor guri de aerisire. În aşteptarea îndelung-promisului Muzeu al Curţii Domneşti din Iaşi, ni s-ar părea normal să se lanseze un asemenea proiect ambiţios, de întoarcere în patrimoniul istoric al Iaşilor a unui obiectiv de mare mândrie pentru ţara noastră. Nici afirmaţia că ar fi un proiect excesiv de costisitor nu stă în picioare, dată fiind receptivitatea Uniunii Europene faţă de asemenea eforturi de îmbogăţire a patrimoniului cultural european. Orice demers de împiedicare a acestei întoarceri - din partea oricui ar putea veni -, ar fi cu certitudine o crimă culturală la adresa oraşului şi chiar a naţiunii noastre. Iar legătura dintre Curtea Domnească din Iaşi şi tunelul lui Duca-vodă este indisolubilă, fără nici o altă discuţie.

Mai îndrăznim şi afirmaţia că, prin scoaterea tunelului la iveală, faima Iaşilor ar creşte cam la fel cum a sporit prin naşterea complexului comercial PALAS. Lucrările de refacere a tunelului şi de introducere a acestuia în circuitul turistic vor fi dificile, complexe şi se vor întinde cu siguranţă pe mai muţi ani. Dar până atunci, măcar o inscripţie ar putea pomeni existenţa acestei construcţii unicat, de sub picioarele locuitorilor oraşului. Simt că le-am rămas datori acestor pietrari ai Iaşilor.

Apusul unei comunităţiTreptat, pe parcursul secolului XIX, oraşul

Iaşi se occidentalizează. Incendiile sunt mult mai bine controlate [N.A. Bogdan, p 36527], atacuri duşmane nu mai pun în pericol viaţa locuitorilor, boierii îşi construiesc tot mai rar palate cu pivniţă altă porţiune a sa.27 Calimah vodă porunceşte lui Neculai Roseti, Aga de Iaşi, să nu mai îngăduiască nimănui a face dugheană de lemn, ci numai de piatră şi de cărămidă, iar pentru cei ce vând praf de puşcă, holercă şi păcură, să nu ţie decât o mică câtime în dughenele lor, restul în pivniţe, prin mahalale.


mare şi boltă pentru trăsuri. Pivniţele pentru gospodăriile populaţiei

din „pătura de mijloc” erau mult mai mici şi se puteau executa în săpătură, la lumina zilei. (Acest procedeu s-a aplicat până târziu, în secolul trecut).

Spre sfârşitul secolului XIX tavanele caselor sunt rezemate pe şine de cale ferată şi nu pe bolţi. Scările dintre etaje capătă, de cele mai multe ori, schelet metalic. Dar, mai ales, majoritatea crâşmelor ies de sub pământ, devenind restaurante după moda occidentală. Puţine biserici se mai construiesc în Iaşi, iar după Mica Unire conducerea ţării n-a construit mare lucru în acest oraş. La începutul secolului XX betonul îşi face şi el loc în practica constructorilor locali, ne-mai-fiind nevoie de atâtea bolţi. Pe ici, pe colo, câte un gospodar îşi face casă cu beci. Cine să mai aibă nevoie de piatra de la Repedea ?

La „împroprietărirea lui Cuza” (1864), în Pietrărie au primit pământ doar 25 de familii (10 clăcaşi şi 11 pălmaşi), căci satul nu era mare28 şi puţini locuitori trăiau din agricultură. Destul de mulţi însă au primit „loturi de casă”; ceea ce a fost o recunoaştere a stăpânirii terenurilor pe care îşiconstruiseră casele. Mai apoi „legea însurăţeilor” (1880), a obligat respectivele perechi tinere «să vie la pământ» [Cojocaru, p 73] , adică să se mute prin satele vecine, precum Bârnova sau Todirel. În primul război mondial29, unii descendenţi ai pietrarilor din Iaşi au luptat pe front, după care au fost de asemenea împroprietăriţi. Acest sacrificiu i-a adus astfel „în rând cu oamenii”, dar au devenit nişte ţărani ca mulţi alţii. Din nou, foarte probabil că unii dintre aceşti foşti pietrari s-au mutat în alte sate, pentru a fi mai aproape de lotul lor de pământ.

Slăbind comunitatea pietrarilor locali, mici grupuri de pietrari italieni sunt invitaţi şi se aşează pe aceste meleaguri. Pentru lucrările lor, se aduce cu trenul piatră mai bună, din cariere mai îndepărate, pe care aceştia o prelucrează cu maşini. Italienii se aşează în oraş, fiind astfel mai uşor de contactat de viitorii comanditari.

28 La recensământul modern din 1941 în Pietrărie trăiau numai 387 de suflete.29 Din satul Pietrărie au căzut la datorie 12 ostaşi [Cojocaru, p 79].

Între cele două războaie mondiale aceştia fac şi unele pivniţe ample în masivul viticol din Bucium30. Prin aceasta nu doar că „mănâncă din pâinea” pietrarilor locali; se confirmă însă astfel că meşterii din Pietrărie nu prea mai contau. Mai apoi, o parte dintre italieni sunt asimilaţi de populaţia Iaşilor, iar o altă parte revin în ţara de origine. Răspândirea betonului îi afectează în egală măsură pe toţi pietrarii, fie aceştia italieni, fie localnici. Mai devreme sau mai târziu, majoritatea acestora devin simpli muncitori constructori. (În perioada actuală, în satul Pietrărie mai există câţiva oameni în stare să scoată piatră şi să o aplice la lucrări relativ simple. Dar echipe constituite, care să preia în antrepriză lucrări complexe nu mai există).

Putem spune deci, cu durere, că sfârşitul secolului XIX aproape coincide cu sfârşitul comunităţii de pietrari de la Repedea. Ei mai au nişte „zvâcniri profesionale”, înainte de a dispărea ca pietrari. Aceste ultime afirmări sunt legate de drumuri.

Căci în acest secol XIX Iaşii trebuiau să ia multe decizii înspre modernizare. Una dintre acestea era pavarea drumurilor. Pavarea transversală cu grinzi de stejar era demult compromisă. Iar Primăria Iaşi nu-şi putea permite luxul de a acoperi străzile oraşului cu piatră cubică (granit sau bazalt)31. Această piatră se aducea de departe; soluţia era deci scumpă. Dar edilii nu puteau lăsa uliţele capitalei (mai apoi, ale fostei capitale) „aşternute” cu noroi sau cu praf de-o palmă. După cum reiese din textul reprodus în Anexa 2, privitor la materialul principal pentru pavaje, în această primă etapă oraşul încă oscila între lemn şi piatră. Se prefera lemnul, iar puţinii bolovani de râu erau dedicaţi mahalalelor. (În valea Siretului asemenea bolovani costau mai nimic. Dar a-i aduce în care cu boi până la Iaşi, era totuşi costisitor). În ultimul sfert de veac însă, cauciucul aplicat la roţile trăsurilor a tranşat 30 Mărturie contemporană din partea prof. dr. Hortensiu Aldea, actual proprietar al unei asemenea vii şi pivniţe, în Bucium.31 Această soluţie s-a aplicat doar în preajma sediului de pe atunci al primăriei (actuala stradă I.I.C. Brătianu, fostă Dobrogeanu-Gherea), unde a rezistat până cu ceva mai mult de un an în urmă.


dilema [Caragiale 32]. Pavaje ca-n StambulDin veacurile în care boierii Moldovei mergeau

des la Istanbul ca să-i schimbe pe domnitori, le-au rămas amintiri despre cum funcţiona marele oraş, capitală a imperiului otoman33. În ultimele două secole ale imperiului, multe din străzile Constantinopolului erau pavate cu piatră dură, care prisosea în acea zonă geografică. Pe cele centrale – sub influenţa Occidentului – a apărut ceva mai târziu piatra cubică. Pentru cele lăturalnice s-au folosit din vreme bolovani, uneori bolovanii de râu (Pamuk, p 4834).

Într-un anumit moment istoric (1870), această ultimă soluţie a fost la îndemâna Primăriei Iaşi. Paradoxal, ea s-a generalizat în oraş cam în paralel cu introducerea asfaltului (v. Anexa 3). Respectivul moment a fost punerea în funcţiune a liniei ferate Paşcani – Iaşi, prelungire a căii ce venea prin Suceava, de la Cernăuţi. Căci valea Moldovei a fost – şi a rămas până în zilele noastre – o uriaşă carieră de balast. Ea devenise astfel brusc o sursă ieftină pentru bolovanii de râu, rotunjiţi de ape şi transportaţi pe calea ferată. Mahalale întregi - iar treptat chiar şi cartiere selecte (precum Copoul) -, au fost pavate cu asemenea bolovani.

Şi ... nu mai era noroi !!Pe toate străzile, dar mai ales pe cele în

pantă35, la ploaie, apa era absorbită de nisipul cu care se fixau bolovanii şi nu se creau vijelioasele pâraie ce sfărâmă şi antrenează astăzi asfaltul. La ger, nu crăpa nimic. Poleiul era ceva mai puţin primejdios. Reparaţiile se făceau cu relativă repeziciune şi fără utilaje costisitoare36. Ceea ce era binevenit în cazul intervenţiilor la ţevi, care se îndeseau acum, pe sub pământul urbei. Căruţele, trecînd şi zdrăngănind, făceau un zgomot caracteristic, care anunţa: „vin ţăranii”.

32 „Ah! cauciucul! mai ales pe pavajul ăsta nou de lemn și de asfalt și pe șoseaua bătută cu mașina...”33 Încă nu s-a scris destul despre această preluare de experineţă urbanistică.34 „ ... piatra cubică şi piatra de râu din care se alcătuieşte pavajul.”35 Jumătate din străzile Iaşilor sunt în pantă.36 Perfecţionată, aproape aceeaşi filosofie se aplică astăzi la alcătuirea trotuarelor cu pavele din ciment, prefabricate.

(În copilărie, acest zgomot îmi devenise familiar, ba aş zice chiar că-mi este puţin dor de el.)

După cum arată textul din Anexa 3, asfaltul s-a folosit mai ales la străzile plane, din centru. În acea campanie de modernizare însă, suprafaţa acoperită cu bolovani de râu a fost covârşitor mai mare decât străzile asfaltate sau acoperite cu piatră cubică. Atunci pietrarii Iaşului (şomeri) au fost „reprofilaţi”, în masă. Mi-i amintesc încă – la jumătatea secolului trecut – cum lucrau din şezut, îmbrăcaţi în pufoaice, uneori cu apărători pentru genunche, tăcuţi, singurul zgomot înfundat fiind loviturile seci în piatră, ale ciocanelor lor, curbe şi ascuţite la un capăt37. Folosind un material sau altul, aplicînd o tehnologie sau alta, pietrarii Iaşilor şi-au adus o contribuţie notabilă la modernizarea infrastructurii urbane a oraşului, în acest dinamic veac al XX-lea38.

Străzile principale ale oraşului (precum Ştefan cel Mare şi Lăpuşeanu) fuseseră asfaltate de timpuriu. Dar străzi „nesfârşite”, precum Sărăria sau Păcurarii, au rămas până târziu la pavajul în care le-au îmbăcat oamenii din Pietrărie. Pe străzile lăturalnice asfaltul trotuarelor n-a rezistat mult, aşa că bolovanii de râu luau şi forma de ... trotuar. Ceva mai târziu s-a practicat o altă soluţie (tranzitorie): în spatele bordurilor din piatră cioplită, adusă de la munte, trotuarele rămâneau din bolovani de râu, dar deasupra lor un strat subţire de asfalt făcea circulaţia pietonilor mai plăcută.

Apariţia tramvaiului electric în Iaşi, odată cu secolul XX, impune o soluţie combinată pentru pavarea străzilor oraşului. Cum era de aşteptat, fixarea cu asfalt a şinelor de tramvai n-a rezistat prea mult [Ostap s.a., p 6639]. Atunci s-a impus o soluţie ce s-a practicat până târziu în secolul nostru şi care încă mai persistă: între şinele acestei „căi

37 Asemenea echipe de pietrari s-au păstrat până la sfârşitul secolului trecut în schema întreprinderilor locale de transport şi, respectiv, de alimentare cu apă. 38 A rămas în memoria satului Pietrărie maistrul Gh. Moisei, care cu echipa sa a pavat sute de hectare din străzile Iaşilor, mai ales cu bolovani de râu. În funcţie de necesităţi, aceeaşi echipă s-a implicat şi în asfaltarea multor străzi ale municipiului, până acum vreo douăzeci de ani. Informaţia ne-a fost livrată în Iunie 2014 de dl Mihai Gavrilescu. 39 Asfaltul dintre şine s-a înlocuit cu blocurile din granit în perioada 1919 – 20.


ferate înguste”, se plantează bolovani rectangulari mari din granit, cu nisip între ei (aşezaţi precum cărămizile într-un zid culcat). De-o parte şi de alta a «şânei» (cum îi zic ieşenii) se mai aştern câteva rânduri, bine aliniate, din acelaşi fel de bolovani. La fiecare câţiva ani aceştia trebuie re-aşezaţi, căci vibraţiile şi eforturile în şină îi deplasează40. Liniile tramvaiului se centrau spre o margine a străzii. Restul din lăţimea străzii era pavat iniţial cu bolovani de râu. În perioada campaniei de asfaltare a străzilor oraşului această porţiune adiacentă a fost bătătorită şi apoi acoperită cu asfalt41 (v. foto de mai sus, realizată de olandezul Hans Oerlemans, în perioada 1969 -73).

Pe străzile mai circulate o asemenea soluţie de tranziţie s-a folosit o perioadă destul de lungă, timp în care pe străzile lăturalnice rămâneau suverani ... bolovanii de râu. Ea a pregătit epoca automobilismului, dezlănţuită odată cu producţia de „Dacii”. Dar pe unele linii secundare, şinele de tramvai continuau să rămână fixate cu bolovani de râu. (Este cazul tramvaiului de pe Sărărie - care-mi era atât de familiar -, linie care a fost printre ultimele desfiinţate.) Bolovanii rectangulari şi cu muchiile rotunjite, folosiţi la fixarea liniilor de tramvai, au marcat o altă realizare deosebită a celor din Pietrărie, ce a fost cântecul lor de lebădă.

Drumul regal şi, poate, ... re-înviereaIată că a venit şi anul 1906. Politicienii din

toată ţara se întrec în a-şi manifesta credinţa faţă de regalitate, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de domnie a dinastiei de Hohenzollern în România. Se amenajează cel de al doilea parc pe Copou, în care se amplasează clasica expoziţie. Dar Iaşul pregăteşte suveranului destule alte surprize. Una dintre cele faimoase a fost ceea ce, în epocă, s-a numit „drumul regal”42. El pleca îndată după

40 Probabil că întreprinderea locală pentru transport public mai păstrează şi astăzi (ca angajaţi sau contractual) o echipă pentru aceste corecţii ale „fundaţiei” la partea ne-modernizată a unor linii de tramvai.41 În aceeaşi furie a modernizării cu orice preţ, uneori s-a aplicat asfaltul peste ... bolovanii de râu.42 De acest drum este legată o poveste frumoasă şi uitată. Anume, a venit ziua când regele Carol I urma să inaugureze acest drum. Pe cai sau în caleşti (şi poate în câteva automobile), suita regală, capii oştirii şi politicenii locali au călătorit până la marginea sudică a Iaşilor. Unii se aşteptau poate ca regele „să taie panglica”

bariera Bucium şi urca pieptiş masivul Repedea, cam până unde astăzi se află cunoscutul motel Bucium. Drumul era pavat cu blocuri rectangulare mari de piatră, aduse de la munte. Pavajul acesta a rezistat fără refaceri serioase vreo şasezeci de ani traficului crescător, aflîndu-se la rădăcina deciziei ulterioare de a muta pe această rută şoseaua naţională spre Vaslui. Fiind însă prea îngust pentru vehicolele moderne, a fost înlocuit mai apoi cu o clasică şosea asfaltată.

Executarea într-un timp relativ scurt a acestui drum a necesitat o forţă de muncă numeroasă şi pregătită pentru a lucra cu piatra. Locuitori din satul învecinat şi bine cunoscut sub numele ... Pietrărie, au fost folosiţi în număr mare43. Aceasta pare să fi fost însă singura şi ultima mare lucrare a pietrarilor noştri, la pavarea de şosele.

Au trecut deceniile. Peste comunităţile noastre tradiţionale au trecut valurile politice, militare şi tehnologice ale vieţii ultimului secol. Unele valori aparent desuete, revin în atenţia contemporanilor. Cine ştie dacă printre acestea nu va fi şi «piatra de la Repedea», odată cu alte generaţii de pietrari.

Din masivul Repedea nu se mai scoate piatră. Toată zona este rezervaţie naturală, aflată sub protecţia Academiei Române. Dar tot centrul Podişului Moldovenesc este situat pe acelaşi masiv calcaros. Iată că din alte zone apare o piatră calcaroasă chiar mai densă decât o cunoşteam mai înainte. Ca urmare, în vremurile noastre, se „re-descoperă” «piatra de Repedea», scoasă acum însă din alte amplasamente. Ea a început prin a fi folosită în construcţia caselor noi (adesea, vile, ridicate pe lângă Iaşi) doar ca material decorativ, de placare. Dar noile generaţii de ... pietrari îi (aşa cum se obişnuieşte astăzi) şi cu asta să se încheie toată ceremonia. Dar ei uitau că în tinereţe prinţul Carol fusese ofiţer în armata prusacă (!). În consecinţă, la faţa locului, regele României a anunţat că vrea să vadă toată lucrarea, pe jos. Politicoasă, toţi însoţitorii au coborât de pe cai sau din trăsuri şi şi-au urmat regele. Dar după câţiva kilometri de mers la deal prin căldură, cucoanele, ruşinate, s-au urcat înapoi în caleşti şi automobile. Treptat, ofiţerii pântecoşi au dat cinstea pe ruşine şi s-au suit la loc, pe cai. Aşa că, până la capătul drumului, Carol I a urcat singur, pe jos, fără să dea semne deosebite de oboseală. Iată dece, a meritat să i se spună mai apoi lucrării ... „drumul regal”.43 Mărturie a aceluiaşi sus-pomenit Mihai GAVRILESCU. Pe baza realizărilor de la acest început de secol, pavarea cu piatră cubică mare a drumului de la Iaşi spre Vaslui a continuat în deceniile de după primul război mondial.


re-descoperă şi calităţile uitate: rezistenţa pentru fundaţii şi uşurinţa de asamblare. De exemplu, în satul Dobrovăţ al aceluiaşi judeţ Iaşi, la iniţiativa primăriei locale, ghizdurile din lemn ale fântânilor aflate la stradă sunt reconstruite din piatră calcaroasă, extrasă din cariere locale. La fel se procedează în construirea adăposturilor pentru staţiile de autobuze şi în alte lucrări publice, creindu-se astfel un element (nou şi, totodată, vechi), al specificului local.

Dr. ing. Mircea sLĂninĂ

Iubeşte şi fă ce vrei!

Comentariul pe care îl face Fericitul Augustin la Prima Epistolă a lui Ioan se centrează pe versetul: Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8; 16), iar pe parcursul expunerii ne este dat sfatul de care el era convins: Iubeşte şi fă ce vrei! (VII,8). Iubirea despre care vorbeşte Augustin este în dublu sens: a lui Dumnezeu către oameni şi a oamenilor către Dumnezeu, dar şi a oamenilor între ei. Dragostea lui Dumnezeu pentru oameni s-a arătat permanent prin milă, deoarece l-a cât de mult au greşit faţă de Creator drept era să fie nimiciţi. Însă, Dumnezeu prin iubire milostivă ne-a făcut din nou să fim cununa creaţiei Sale. Comentariul epistolei ,,explică faptul că mila ne introduce în însăşi inima vieţii trinitare, pe care o exprimă în viaţa de aici şi acum (…) Mila esteastfel accesibilă tuturor, este propusă tuturor, este un dar al Sfântului Duh care ne iniţiază în misterul trinitar”1 . Mila ne face să locuiască Dumnezeu în inima noastră şi să ajungem la desăvârşire. Ioan, ucenicul lui Iisus ne recomandă iubirea pentru că ea are puterea de a şterge păcatele, iar pe duşmani

1 Marie-Anne Vannier, Introducere, în: „Despre iubirea absolută: comentariu la Prima Epistolă a lui Ioan” – Augustin, Tradusă de Giuliano Sfichi, Ediţie Bilingvă,Traducerea lucrării de Roxana Matei, Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, 2003, p. 15

ni-i facem fraţi.La mesajul lui Ioan: ,,Nu iubiţi lumea,

nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el” (I Ioan 2, 15). Augustin răspunde: ,,El priveşte la inimile oamenilor ca la un ogor. Dar cum găseşte acest ogor? Dacă găseşte o pădure, o curăţă, dacă însă găseşte un pământ curăţat, sădeşte. El vrea să sădească acolo un copac, al iubirii. Şi care este pădurea pe care vrea să o cureţe? Este dragostea faţă de lume (…) Vrei să ai iubirea Tatălui, ca să fii împreună moştenitor cu Fiul? Nu iubi lumea! Respinge iubirea rea a lumii, ca să fii umplut de iubirea lui Dumnezeu” 2. Lumea despre care vorbesc Ioan şi Augustin este starea păcătoasă cu care fiinţa umană se deprinde mai uşor decât cea a virtuţilor credinţei, care te fac să fii primitor şi trăitor cu Dumnezeu. Augustin propune să alungăm din inima noastră dragostrea de cele trecătoare, să o golim de tot ce este pământesc şi s-o umplem de dragoste divină. Dintr-o inimă plină de Dumnezeu nu mai iese decât iubire. „În sângele lui Augustin a rămas ceva din fierbinţeala soarelui african. Aproape toţi biografii şi exegeţii săi compară ardoarea spiritului său cu arşiţa africană. În sufletul său a rămas însă şi ceva din neastâmpărul nomadului african. În plan fizico-geografic Augustin a colindat de la Tagaste la Cartagina, de la Cartagina la Roma, de la Roma la Milano, de la Milano la Ostia şi înapoi în Africa. Spiritul lui înflăcărat şi neliniştit umblă însă fără încetare: de la Cicero la Mani, de la Mani la Carneade, de la Carneade la Plotin şi Platon, de la neoplatonici la Ambrozie, de la Ambrozie la Sfântul Pavel, spre a se fixa, în sfârşit, în Iisus”3.

Într-una din zile Augustin în faţa auditoriului spune: ,,un mire ar face un inel pentru mireasa sa. Cum ar putea dânsa, acceptând

2 Augustin, Despre iubirea absolută: comentariu la Prima Epistolă a lui Ioan, p. 893 Nicolae Râmbu, Filosofie şi nemurire, Editura „Agora”, Iaşi, 1995, p. 188

(va urma)


inelul, să-l iubească mai mult decât pe mire, care a făcut inelul? Oare nu cumva chiar în acest dar din partea mirelui, s-ar descoperi sufletul ei adulter, măcar că ar iubi ceva ce mirele însuşi i-a dat? Desigur, chiar de-ar iubi ceea ce mirele i-a dat, totuşi dacă ar spune: Inelul îmi este de ajuns, nici nu vreau să mai văd faţa lui, ce fel de mireasă ar fi? Cine nu ar urî o asemenea nebunie? Cine n-ar da pe faţă acest suflet adulter? Iubeşti aurul în locul bărbatului, iubeşti inelul în locul mirelui”4. Augustin a dat acest exemplu pentru a înţelege că iubirea este pentru mire şi nu pentru simbolul care a legat dragostea dintre el şi mireasă. Înţelesul acestui mesaj către ucenicii lui Augustin este următorul: Mirele este Dumnezeu, mireasa este fiecare dintre cei ce-l ascultau, iar inelul este lumea în care trăim. Dacă iubim lumea mai mult decât pe Mire, atunci dragostea noastră este adulteră. „Iubind alte lucruri cu iubirea ce se cuvine numai lui Dumnezeu sau iubindu-l pe Dumnezeu cu iubirea ce se cuvine altor lucruri sau fiinţe, sau pe noi înşine, păcătuim (...) Păcatul stă în voinţa omului şi nu e decât absenţa iubirii lui Dumnezeu, iar esenţa răului moral constă în dragostea omului faţă de lucrurile şi fiinţele create mai mult decât faţă de Creator. În principiu, sunt trei lucruri care pot fi iubite bine sau rău: Dumnezeu care este mai presus de noi, aproapele nostru, care este lângă noi, şi lumea care-i mai prejos de noi”5.

Fericitul Augustin recomandă ca omul să se rupă de tot ce l-ar putea ispiti şi numai Dumnezeu să rămână la inima lui. S-ar putea deduce de aici că Iisus este un invidios, un gelos, care nu lasă pe nimeni să mai fie cu tine. Dar, noi înţelegem aşa: dacă fiecare persoană l-ar avea pe Iisus în inima sa, atunci toţi suntem purtători de Dumnezeu, fraţi care îl avem pe El în inima noastră în aceeaşi măsură. Fericitul Augustin spune: ,,El însuşi să vă vorbească înlăuntrul 4 Augustin, op. cit., p. 935 Nicolae Râmbu, op. cit., p. 192

vostru, când nici un om nu se află acolo, pentru că nimeni nu este în inima ta, chiar dacă este cineva lângă tine. Şi fie ca nimeni să nu fie în inima ta; doar Hristos să fie în ea” 6. După ce l-amprimit pe Iisus în inima noastră, ura se transform în iubire şi toţi oamenii se pot numi fraţi între ei şi frate cu Fiul lui Dumnezeu: ,,Cine făptuieşte împotriva iubirii, împotriva dragostei frăţeşti, să nu îndrăznească să se laude şi să spună că este născut din Dumnezeu. Cel care însă s-a statornicit în dragoste frăţească, sunt anumite păcate pe care nu poate să le săvârşească şi, mai ales, nu poate să-l urască pe fratele său (…) Aceasta este iubirea desăvârşită, să fii gata să mori pentru fratele tău. Domnul însuşi a arătat o astfel de iubire, murind pentru toţi, rugându-se pentru cei de care era răstignit”7. O astfel de dragoste este numită desăvârşită. Dragostea desăvârşită se naşte, este hrănită pentru a putea creşte şi pentru a se putea întări, iar când a devenit puternică putem spune că este desăvârşită. El şi tu, tu şi El locuiesc unul într-altul. ,,Ai început să iubeşti? A început să locuiască în tine Dumnezeu. Iubeşte-l pe Cel care a început să locuiască în tine, pentru ca, locuind în tine într-un chip mai aproape de desăvârşire, să te facă desăvârşit (…) Tu locuieşti în Dumnezeu, dar ca să fii cuprins; locuieşte în tine Dumnezeu, dar ca să te cuprindă, să nu cazi (…) El rămâne întreg când tu îl părăseşti, rămâne întreg când te întorci la El. Tu eşti mântuit, dar nu-i dai nimic Lui cu aceasta, eşti curăţit, eşti făcut ca nou, eşti îndreptat”8.

Fericitul Augustin este de aceeaşi concepţie cu Ioan evanghelistul care zicea despre cei care au dragoste că de altceva nu mai au trebuinţă: ,,Cei care au dragoste sunt născuţi din Dumnezeu, cei care n-o au nu sunt născuţi din Dumnezeu. Este un mare semn de recunoaştere, o mare deosebire. Poţi să ai orice vrei, dacă

6 Augustin, op. cit., p. 1277 Ibidem, pp. 163-1658 Ibidem, pp. 269-271


dragostea îţi lipseşte, nimic altceva nu-ţi este de folos. Iar dacă nu ai alte calităţi, fă aşa încât să ai dragoste, căci astfel ai împlinit legea (…) Acum tu vezi prin credinţă, atunci îl vei vedea faţă în faţă. Dacă îl iubim acum, când nu-L vedem, cum îl vom mai îmbrăţişa când îl vom vedea! Dar cu ce trebuie să ne deprindem? Cu dragostea frăţească (…) Căci, dacă îţi vei iubi fratele pe care îl vezi, îl vei vedea şi pe Dumnezeu; pentru că vei vedea însăşi dragostea, iar în dragoste locuieşte însuşi Dumnezeu”.9

Dragostea începe, zice Fericitul Augustin din momentul în care începi să dăruieşti din tot ce ai muncit celui nevoiaş: ,,De-acum să-ţi străpungă dragostea inima, ca să nu lucrezi pentru a avea parte de laudă, ci din plinătatea adâncă a milei tale, ca să iei seama la fratele tău aflat în sărăcie”10. Hrănind permanent o astfel de dragoste poţi ajunge să trăieşti starea dragostei desăvârşite care este unirea cu Iubitorul de oameni: ,,Oricine va avea dragoste frăţească, dar aceasta înaintea lui Dumnezeu, acolo unde El vede, când îşi va întreba inima în sinceritate, nu-i va răspunde altceva decât că în ea se află rădăcina iubirii frăţeşti din care se nasc roadele cele bune; ei bine, acel om va avea încredere în Dumnezeu, şi orice-i va cere, va primi de la El, pentru că păzeşte poruncile lui”11. Ajutorul pe care trebuie să-l dăm semenilor noştri, ne spune Fericitul Augustin, trebuie să fie făcut în numele lui Iisus, nu în numele nostru, pentru că, fapta bună făcută în numele nostru naşte în noi sentimente de orgoliu, de mândrie. Binele făcut în numele lui Iisus sfinţeşte inima prin prezenţa Duhului: ,,Şi dacă vrei să ştii că ai primit Duhul, întreabă-ţi inima, ca nu cumva să ai taina, dar să-ţi lipsească puterea tainei. Întreabă-ţi inima: dacă în ea este iubirea pentru fratele tău, fii liniştit. Nu poate să fie în ea iubire, fără să fie acolo Duhul

9 Ibidem, p. 17310 Ibidem, p. 18111 Ibidem, p. 193

Sfânt”12.Iisus vrea să fie pironit pe cruce pentru a

reface circuitul iubirii: de la Dumnezeu la om şi de la om la Dumnezeu. Fericitul Augustin îl face vinovat pe Tatăl în aceeaşi măsură ca şi pe Iuda, dar aduce concluzia: iubirea este mai puternică decât trădarea. ,,Il vedem pe Tatăl săvârşind aceeaşi faptă ca şi Iuda; pe Tatăl îl binecuvântăm, în vreme ce pe Iuda nu-l putem suferi. De ce pe Tatăl îl binecuvântăm, iar pe Iuda nu-l putem suferi? Pentru că binecuvântăm iubirea, în vreme ce nedreptatea nu o putem suferi”13.

Sfatul pe care îl dă Fericitul Augustin şi insistă zicând că îl dă o singură dată este acesta: ,,iubeşte şi fă ce vrei! Dacă taci, să taci din dragoste; dacă strigi, să strigi din dragoste; dacă îndrepţi, să îndrepţi din dragoste; dacă ierţi, să ierţi din dragoste. Să fie înlăuntrul tău rădăcina dragostei; din această rădăcină nu poate ieşi decât binele (…) El este ceva care nu poate fi văzut. Nu trebuie căutat cu ochiul, ci cu inima” 14. Evanghelistul Ioan spune: ,,Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită” (I Ioan 4, 12). La aceste cuvinte Augustin a răspuns că Dumnezeu ne este mai departe decât în inima noastră, de aceea nu trebuie căutat cu privirea ci cu simţirea.

Fericitul Augustin după ce face apologia ajutorării săracilor vine cu ideea că dragostea frăţească curată şi sinceră este către cel care nu-ţi cere nimic: ,,Căci, dacă vei fi venit în ajutor unui om vrednic de milă, poate că vei vrea să te înalţi mai sus decât el şi vei dori să-ţi fie supus, pentru că i-ai făcut un bine. El s-a aflat în nevoie, iar tu i-ai dat dintr-ale tale. Parcă te şi vezi mai mare, pentru că i-ai venit în ajutor, faţă de cel care a primit ajutorul din partea ta. Prefer însă să fii la fel cu el, pentru ca amândoi să vă aflaţi în

12 Ibidem, p. 20713 Ibidem, p. 23314 Ibidem, pp. 235-237


stăpânirea unuia singur, a Celui pe care nimeni nu îl poate cu nimic ajuta”15.

Fericitul Augustin este de părere că teama pregăteşte sălaş în inima dragostei. ,,Însă, când dragostea începe să locuiască în inimă, teama aceea care i-a pregătit locul este îndepărtată. Cu cât creşte iubirea, cu atât descreşte teama şi cu cât iubirea pătrunde mai adânc în inimă cu atât teama este mai mult alungată afară. Cu cât este mai mare iubirea, cu atât este mai mică teama, cu cât este mai mică iubirea, cu atât este mai mare teama. Iar dacă în suflet nu este decât teamă, dragostea nu are pe unde să pătrundă în el”16. Dumnezeu se identifică cu Frumosul. El ne transformă din urâţi în frumoşi pentru că ne iubeşte. ,,Cum vom ajunge frumoşi? Iubindu-l pe Acela care este mereu frumos. Cu cât mai mult creşte în tine iubirea, cu atât mai mult creşte frumuseţea, întrucât chiar iubirea este frumuseţea sufletului”17.

Pentru Fericitul Augustin metaforele folosite în text ţin loc de concepte, iar viaţa lui pasională ţine loc de demonstraţie. Puterea cu care el îl iubeşte pe Dumnezeu îl fac nemuritor. Este convins că după ce a trecut din lumea aceasta în lumea spirituală relaţia de iubire pe care o are cu Dumnezeu este una intensă, care se amplifică şi este veşnică. În lucrarea Despre cetatea lui Dumnezeu, Augustin vorbeşte despre două iubiri: cea despre sine – asemănată cu egoismul care a zidit cetatea pământească; şi a lui Dumnezeu care este asemănată cu cetatea din cer. „Distincţia dintre cele două iubiri este fără echivoc: o iubire bună şi o iubire rea, o iubire care duce la cunoaştere şi mântuire, alta care duce la ignoranţă şi moarte” 18. Îl iubim pe Dumnezeu pentru că este Absolutul, este etern şi o astfel de dragoste ne face nemuritori. „Sfântul Augustin repetă cuvântul iubire cu-n fel de beţie, ştiind că

15 Ibidem, p. 25316 Ibidem, p. 28517 Ibidem, p. 29718 Nicolae Râmbu, op. cit., p. 191

cel care iubeşte asemenea lui, nu se va mulţumi mult timp cu iubirea omenească”19. „În sufletul lui Augustin omul şi sfântul se află într-o luptă pe viaţă şi pe moarte”20, o luptă care a câştigat-o, făcându-i loc lui Dumnezeu în inima sa cât a trăit în această lume şi după ce a trecut în veşnicie şi-a găsit loc pregătit în inima lui Iisus.

Monah Dosoftei JITARU, Mănăstirea cetăţuia, Iaşi

Întâlnirea așteptatăConstatăm cu bucurie o apropiere tot mai

mare între cele două căi de cunoaștere: știință și religie. Ne bucurăm mai ales pentru că fiecare dintre ele se bazează pe un prestigiu deosebit. Ne bucură pentru faptul că nu sunt opuse, nu se contrazic, ci dimpotrivă se potențează reciproc. Și acest lucru este minunat, deoarece Adevărul este unul singur, privit însă din perspective diferite și cu metode de cunoaștere proprii. Era firesc să fie depășită perioada nefastă de contrapunere a lor cu orice preț. Ambele căi de cunoaștere ne sunt date de același Creator ”Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”.

Am fost aduși la ființare pentru a ne bucura împreună cu El de tot ceea ce e făcut din iubire, înzestrându-ne de la început cu gândirea și simțirea necesare în procesul cunoașterii lumii, al Lui și a noastră înșine, descoperind rostul nostru, țelul spre care năzuim și cum să procedăm.

Asistăm la o deschidere a oamenilor de știință precum și a oamenilor înduhovniciți pentru înțelegerea reciprocă și acceptarea unei Conștiințe Supreme în explicarea ordinii desăvârșite care există în natură și care se evidențiază progresiv prin legile științifice care se descoperă cu ajutorul și cu voia Sa.

Din multitudinea exprimărilor în acest

19 Ibidem, p. 20020 Ibidem, p. 226


sens ale oamenilor de știință ca și a slujitorilor Domnului, prezentăm în continuare doar câteva: ”Cercetătorul este însă pătruns de determinarea cauzală a tot ce se întâmplă. Viitorul este pentru el nu mai puțin necesar și determinat decât trecutul. Moralitatea nu este pentru el o chestiune dumnezeiască, ci una omenească. Religiozitatea lui stă în uimirea exstaziată față de armonia legității naturale, în care se dezvăluie o rațiune atât de superioară încât orice gândire cu sens si orânduire omenească reprezintă un reflex cu totul neînsemnat”. (Albert Einstein-Cum văd eu lumea; ed. Humanitas, 2010, pag.268)

”Descoperirile fizicii cuantice au arătat că mintea noastră e cea care face să colapseze undele de energie și le transformă în particule adică în materie. A gândi înseamnă a transforma nevăzutul în văzut. Gândul e creator, e cea mai puternică forță din univers. Iar Dumnezeu ne-a dat puterea ca, din milioanele de realități posibile care există în stare latentă să aducem pe pământ, cu gândurile noastre, doar una.” (prof.dr.neurolog Dumitru Constantin Dulcan - interviu cu Dia Radu; Formula AS,12-19 feb.2015). ”Urmaș al unei vechi familii princiare, artist înzestrat, chirurg genial, profesor universitar care în plină teroare roșie refuză să apară la cursuri altfel decât în straie preoțești și opera doar cu icoana pe peretele sălii - scandal nemaivăzut în epocă și neegalat decât de comportarea la fel de eroică și mărturisitoare a lui Pavel Florenski-pătimitor pentru credință în temnițele bolșevismului, păstor și învățător, unul din cei mai mari predicatori ai secolului, Sfântul Luca Voino-Iasenețki, arhiepiscop al Crimeei, apare ca o stea de strălucire unică pe cerul Ortodoxiei vremurilor din urmă”. (Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei - Am iubit pătimirea, ed. Sophia, București, 2006, pag.5).

Prin operele fundamentale ale literaturii, muzicii, sculpturii, dar și ale geniului creatorului popular, sentimentul profund religios și afirmarea valorilor spirituale nemuritoare le găsim în opere cunoscute cum ar fi: Iosif și frații săi, Scrisoarea I, Frații Karamazov, Coloana Infinitului, Capela

Sixtină, Gânditorul de la Hamongia, Ave Maria, Colindele precum și în altele.

Fiind în Biserica Ortodoxă suntem în lumina înțelegerii Adevărului: ”Cât aveți Lumina, credeți în Lumină ca să fiți fii ai Luminii” (In; 12,24).

Prof. Neculai IoRGA, Iași

Plantele biblice – plante întâlnite

în Sfânta Scripturǎ1.ScoRțIȘoARAPrin scorțișoarǎ, înțelegem scoarța aromaticǎ

a unor arbori, totdeauna verzi care se dezvoltǎ în zonele calde, folositǎ drept condiment și în medicinǎ, datoritǎ compoziției chimice a uleiului de scorțișoarǎ.

Scorțișoara – menționǎri și semnificații biblice

Cuvântul scorțișoarǎ se menționeazǎ de mai multe ori în Sfânta Scripturǎ. Dintre acestea, amintim urmǎtoarele locuri:

„Sǎ iei din cele mai bune mirodenii: cinci sute sicli de smirnǎ aleasǎ; jumǎtate din aceasta, adicǎ douǎ sute cincizeci de sicli de scorțișoarǎ mirositoare; douǎ sute cincizeci de sicli trestie mirositoare; casie cinci sute de sicli socotiți dupǎ siclul sfânt, precum și un hin de untdelemn de mǎsline. Din ele veți face mir pentru ungere sfântǎ, înmiresmat dupǎ meșteșugul fǎcǎtorilor de aromate; aceasta va fi mirul pentru ungere sfântǎ”. (Ieșire 30, 23-25)

„Și negustorii pǎmântului vor plânge. Și vor boci asupra-i, cǎ nimeni nu le mai cumpǎrǎ marfa, marfǎ de aur și de argint și de pietre prețioase și de mǎrgǎritare și de vison și de porfirǎ și de mǎtase și de stofǎ stacojie, tot lemnul binemirositor și tot lucru de fildeș și tot lucru de lemn de mare preț și de aramǎ și de fier și de marmurǎ și scorțișoarǎ și balsam și mirodenii și mir și tǎmâie și vin și untdelemn și fǎinǎ de grâu curat și vite și oi.”


(Apocalipsa 18, 11-13)Cea mai bunǎ și adevǎratǎ scorțișoarǎ

provine din Sri Lanka, dar se cultivǎ și în India, Madagascar, Jamaica, China.

Scorțișoara – descriere științificǎCinnamomum Zeylanicum Ness este un

frumos arbore, totdeauna verde, din familia Lauraceae, ramurile opuse, cilindrice, frunze opuse, ovale, lucitoare, flori mici, albe-gǎlbui. Se cultivǎ pentru scoarța sa aromaticǎ. Sunt mai multe specii de Cinnamomum (cassia, aromatica, fistula etc.). Scoarța și frunzele conțin un ulei bogat în eugenol și benzoat de benzil.

În medicinǎ, se folosesc pǎrțile componente: scoarța, frunza, flori uscate, care pulverizate, se folosesc în combaterea unor afecțiuni.

Uleiul se obține prin distilarea cu vapori de apǎ a scoarțelor ramurilor tinere, a florilor și a frunzelor. Uleiul esențial are culoarea galben cǎtre maroniu deschis, cu miros caracteristic aromatic. Uleiul esențial obținut numai din frunze este relativ neiritant; cel din scoarțǎ este iritant pentru mucoase.

Acțiunea farmacologicǎ: antidiareic, antimicrobian, astringent, imunostimulator, afecțiuni respiratorii, genito-urinare, în tratamentele stomatologice, vermifug, în forme farmaceutice pentru scabie. Uleiul de scorțișoarǎ s-a folosit ca ingredient și la prepararea Sfântului și Marelui Mir din anul 2002.

2. NARDULPrin nard se înțelege numele dat mai multor

specii de plante erbacee originare din regiunea munților Himalaya.

Nardul – menționǎri și semnificații biblice „Cât regele a stat la masǎ, nardul meu a

rǎspândit mireasmǎ.” (Cântarea Cântǎrilor 1, 11)„Atunci Maria, luând o litrǎ cu mir de nard

curat, de mult preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu pǎrul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului.” (Ioan 12, 1-8)

Amintind aceste episoade din viața pǎmânteascǎ a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care este vorba de ungerea cu mir pe care El

a primit-o înaintea Patimilor Sale, încercǎm sǎ atragem atenția asupra elementului material – „mirul de mare preț”, care prin sfințire devine Sfântul și Marele Mir, cel prin care se pune temelie sfințeniei în viața Bisericii și creștinismului.

Desigur, de la ungerea cu mir, și de la Însuși numele Sǎu, Hristos, adicǎ „cel uns”, folosirea Sfântului Mir exprimǎ „un sens de transmitere, un sens de legǎturǎ spiritualǎ” – cum se exprima I.P.S. Antonie Plǎmǎdealǎ, Mitropolit al Ardealului – de comuniune între toți creștinii, în cazul Ortodoxiei, între toți fiii unei Biserici, de aceea, și la sfințirea lui participǎ toți arhiereii unei Biserici.

Cu acest Sfânt și Mare Mir, care conține circa 50 de ingrediente, în care intrǎ și uleiul de nard, se sǎvârșește Taina Mirungerii celor botezați și a celor care trec de la o altǎ religie la creștinism, se târnosesc – sfințesc – bisericile și se sfințesc antimisele, acele obiecte de cult fǎrǎ de care nu se poate sǎvârși – canonic – Sfânta Liturghie.

Nardul – descriere științificǎNardul este numele dat mai multor specii de

plante erbacee din familia Valerianaceae. Planta are rǎdǎcina scurtǎ și groasǎ, fibroasǎ și foarte aromatǎ, cu frunze moi și flori roșii purpurii fructul nuciform. Este rǎspândit pe dealurile din India, China, Japonia, Himalaya, Nepal. Din rǎdǎcina de nard se extrage, prin diferite metode, uleiul de nard, care intrǎ ca ingredient în compoziția Sfântului și Marelui Mir, alǎturi de frunzele de nard și este folosit frecvent în parfumerie.

Nardul – acțiune farmacologicǎUleiul din rǎdǎcinǎ de nard obținut prin

distilare, este un lichid uleios, pal gǎlbui, foarte plǎcut mirositor, iute la gust, care are acțiune antiinflamatorie, antipireticǎ, bactericidǎ, fungicidǎ, laxativǎ și purgativǎ. Se ambaleazǎ în sticle de culoare închisǎ sau în vase de alabastru cu gât lung și îngust.

Laboratoarele de parfumerie din Egipt se pare cǎ extrag cel mai bun ulei esențial de nard. Astǎzi, unii impostori falsificǎ uleiul natural de nard. Uleiul sintetic de nard poate sǎ semene cu uleiul natural de nard, dar nu conferǎ miros


permanent. Uleiul sintetic își gǎsește utilizare în industria parfumurilor.

3. MăSLINULMǎslinul este un arbore fructifer totdeauna

verde, cu trunchiul adesea strâmb, cultivat mai mult în regiunile mediteraneene pentru lemnul și mai ales pentru fructele lui bogate în ulei. Ramura de mǎslin este simbol al pǎcii.

Mǎslinul – menționǎri și semnificații biblice

Mǎslinul este pomenit în Biblie mai mult de 40 de ori, fiind unul dintre cei dintâi arbori amintiți în Sfânta Scripturǎ. Dintre menționǎrile biblice ale mǎslinului, le numim pe urmǎtoarele:

„Și porumbelul s-a întors la el spre searǎ, și iatǎ cǎ avea în cioc o ramurǎ verde de mǎslin. Atunci a cunoscut Noe cǎ apele se scurseserǎ de pe fața pǎmântului.” (Facerea 8, 11)

„Untdelemn pentru candele, miresme pentru mirul de uns și pentru tǎmâia cea binemirositoare.” (Ieșirea 25, 6)

„Casie – specie de arbori ornamentali, folosiți în medicinǎ – cinci sute de sicli socotiți dupǎ siclul sfânt, precum și un hin – mǎsurǎ evreiascǎ pentru lichide având 6,5 litri – de untdelemn de mǎsline.” (Ieșirea 30, 24)

„Uns-ai cu untdelemn capul meu iar paharul Tǎu este adǎpându-mǎ ca un puternic.” (Psalmul 22, 6)

„Dar eu, ca un mǎslin roditor în casa lui Dumnezeu, am nǎdǎjduit în mila lui Dumnezeu, în veac și în veacul veacului.” (Psalmul 51, 7)

„Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fiii tǎi ca niște vlǎstare tinere de mǎslin împrejurul mesei tale.” (Psalmul 127, 3)

„Vor rǎmâne pe urmǎ câteva roade, ca la scuturatul mǎslinului, douǎ-trei mǎsline pe vârf, patru-cinci pe ramuri, zice Domnul Dumnezeul lui Israel.” (Isaia 17, 6)

„Deasupra lui, doi mǎslini: unul de-a dreapta candelei lui iar unul de-a stânga.” (Zaharia 4, 3)

„Tu cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns, ea însǎ cu mir Mi-a uns picioarele.” (Luca 7, 46)

„Și apropiindu-se, i-a legat rǎnile, turnând

pe ele untdelemn și vin și punându-l pe dobitocul sǎu, l-a dus la o casǎ de oaspeți și a avut grijǎ de el.” (Luca 10, 34)

Unul din cei mai importanți și mai frumoși pomi fructiferi din Țara Sfântǎ, este mǎslinul sau olivul. Alǎturi de pâine și vin, uleiul de mǎsline este cunoscut ca fiind cel de-al treilea articol al binecuvântǎrii lui Dumnezeu: „Și te va iubi, te va binecuvânta, te va înmulți și va binecuvânta rodul pântecelui tǎu, rodul pǎmântului tǎu: pâinea ta, grâul tǎu, vinul tǎu, untdelemnul tǎu.” (Deuteronom 7, 13).

Mǎslinul – descrierea științificǎMǎslinul este un pom ce aparține florei

mediteraneene. Se planteazǎ în locuri înalte, plǎcându-i pǎmântul uscat. Mǎslinul are înǎlțimea de 6-12 metri, trunchiul sǎu este adesea strâmb, iar din cauza încolǎcirii nodurilor, are o înfǎțișare fantasticǎ.

Lemnul sǎu este galben cu dungi negre, având diverse utilizǎri. Frunza mǎslinului în formǎ de lance este verde și iarna, iar ramurile sunt foarte numeroase. Florile de mǎslin sunt dese și mǎrunte, ca ale liliacului. Fructele se dezvoltǎ din flori albe în formǎ de cruce, au forma alunelor mai mari, culoarea fiind la început verde și apoi neagrǎ.

Mǎslinul poate ajunge la o vârstǎ foarte înaintatǎ. Unii spun chiar cǎ acest pom nu moare niciodatǎ, deoarece mlǎdițele ce dau din rǎdǎcini se pot dezvolta și rodi. Pentru aceea și Psalmistul zice: „Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fiii tǎi ca niște vlǎstare tinere de mǎslin împrejurul mesei tale”.

Uleiul de mǎslin sau untdelemnul nu se extrage din sâmburi, ci din pulpa sau carnea fructului (cu cât fructul este mai cǎrnos, cu atât uleiul este mai puțin și inferior calitativ). Din aceastǎ constatare, vechii preoți egipteni ziceau despre învǎțǎceii lor întocmai cum se zice și despre mǎslinǎ – cu cât mai multǎ carne pe ea, cu atât mai puțin ulei – adicǎ cu cât corpul este mai mare cu atât este mai puțin suflet, mai puținǎ minte în el.

Mǎslinul – istorie și legendǎ


Homer numea uleiul de mǎsline „lichidul de aur”. A fost medicament, substanțǎ magicǎ, sursǎ inepuizabilǎ de fascinație și uimire; asemǎnǎtor vinului, nu existǎ douǎ tipuri de ulei de mǎsline la fel. Fiecare tip este influențat de sol, climǎ, soi, vârstǎ, metode de obținere.

Originea culturilor de mǎslin se pierde în negura vremii. O ipotezǎ spune cǎ mǎslinul s-ar fi nǎscut în vremurile preistorice, în sudul Asiei, de unde s-ar fi extins în Australia și spre Grecia. Alte teorii indicǎ bazinul mediteranean ca loc de origine a mǎslinului. O altǎ teorie spune cǎ ar proveni din Etiopia.

Descoperirile arheologice indicǎ faptul cǎ mǎslinii sǎlbatici existau în insula Creta – Grecia, cu mult înainte de nașterea civilizației. Din Creta s-au rǎspândit în Egipt (2000 î.Hr) și Palestina (1800 î.Hr). În secolul al VI-lea î.Hr. apar în bazinul mediteranean, ajung în Tripoli, Tunis și Sicilia. În Spania, cultivarea mǎslinilor a fost introdusǎ în timpul dominației maritime a fenicienilor (1050 î.Hr).

Dupǎ descoperirea Americii, mǎslinul a traversat oceanul, iar în 1580 era cultivat în Mexic, Peru, California, Chile și Argentina. În orice caz, cea mai mare producție de ulei de mǎsline provine din regiunea Mediteranei.

Legenda spune cǎ apariția mǎslinului a fost în Grecia, ca rezultat al conflictului dintre Poseidon, zeul mǎrilor, și Atena, zeița rǎzboiului și a înțelepciunii. Se spune cǎ Poseidon a lovit cu tridentul sǎu în piatrǎ și a început sǎ curgǎ apǎ sǎratǎ; Atena a lovit cu sulița în pǎmânt și a rǎsǎrit un mǎslin. Cum pomul a fost considerat mult mai valoros pentru poporul din Atica, noul oraș a primit numele de Atena. Se spune cǎ toți mǎslinii din Atena se trag exact din cel dǎruit de zeița oamenilor.

Dominând maiestuos țǎrmurile stâncoase ale Greciei, mǎslinii au ajuns în scurt timp „stâlpii” societǎții elene. Erau atât de prețuiți, încât cel care avea nesǎbuința de a tǎia un pom era condamnat la moarte sau exil. La rândul lui, uleiul de mǎsline devenise cea mai de preț marfǎ. Corǎbiile erau construite în scopul de a transporta din Grecia

spre centrele comerciale din zona Mediteranei.Mǎslinul este simbolul gloriei și pǎcii; el

și-a dat ramurile pentru slǎvirea celor victorioși, fie în jocuri prietenești, în întrecerile olimpice, fie în rǎzboaiele scǎldate în sânge. Coroanele confecționate din ramuri de mǎslin erau oferite zeitǎților și persoanelor extrem de importante. Astfel de coroane au fost gǎsite în mormintele lui Tutankamon.

Mǎslinul – emblema PalestineiÎn Țara Sfântǎ – Palestina – mǎslinul este

la mare preț. Regele David avea paznici care vegheau asupra culturilor și a depozitelor, astfel ca prețiosul ulei din fructele sale sǎ fie în siguranțǎ.

Credința cǎ uleiul de mǎsline conferǎ putere și tinerețe era rǎspânditǎ în întreaga lume anticǎ. În Egipt, Grecia și Roma se întrebuința foarte mult atât în scopuri medicinale, cât și cosmetice. De exemplu, în Mexic, a fost descoperitǎ o listǎ cu ingrediente (fenicul, susan, țelinǎ, creson, mentǎ, salvie, trandafir și ienupǎr) adǎugate uleiului de mǎsline pentru obținerea unor unguente.

În ciuda iernilor destul de geroase, uneori și a verilor înǎbușitoare din zonele unde el este cultivat, mǎslinul continua sǎ creascǎ, sǎ se înalțe spre cer, sǎ ofere fructele din care, prin diferite metode, se extrage uleiul de mǎsline, care sǎ vindece și sǎ fie privit cu adorație.

Cel mai bun și mai fin ulei se obține din mǎsline încǎ necoapte. De aceea pentru a nu se rupe crengile proaspete, mǎslinele nu se culeg cu mâna. În legiuirile casnice ale lui Moise se poruncește anume sǎ nu se scuture mǎslinul de tot. „Când vei bate mǎslinul tǎu, sǎ nu te întorci sǎ culegi rǎmǎșițele, ci lasǎ-le strǎinului, orfanului și vǎduvei.” (Deuteronom 24, 20).

Mǎslinul era cultivat în toate colțurile Țǎrii Sfinte pe suprafețe întinse așa încât, pe drept cuvânt, se poate spune cǎ el este emblema Palestinei. Pǎdurile de mǎslin se întindeau pe distanțe de ore, spre nord și spre nord-est de Gaza, spre șesurile Saronului. Prielnic culturii mǎslinului era și șesul pe coasta fenicianǎ. Culturile de mǎslin fǎceau bogǎția Betleemului


și acopereau coastele joase ale vǎilor Hebronului.Singura îngrijire pe care acest pom o cere

este aceea de a-l altoi când este sǎlbatic, ostenealǎ pe care el o rǎsplǎtește din belșug. Țǎranii din Palestina – felahii – spun cǎ vița de vie e o „sitt” – o delicatǎ doamnǎ de la oraș care necesitǎ multǎ îngrijire și atenție. Smochinul este o „fellaha” – o țǎrancǎ deja bine întǎritǎ, care nu are nevoie decât de puținǎ îngrijire. Mǎslinul este însǎ o „beduin” care și în locuri pustii și neumblate este încǎ destul de tare și capabilǎ de muncǎ.

În Ierusalim era vestit pentru culturile de mǎslin, așa-numitul Muntele Mǎslinilor cu gradina Ghetsimani, care în traducere româneascǎ înseamnǎ „teasc de untdelemn”. Aceasta este gradina mult iubitǎ și de Mântuitorul, Care foarte des venea aici sǎ se roage și unde, de altfel a fost și prins. Încǎ și astǎzi sunt aici un numǎr de mǎslini foarte bǎtrâni, despre care tradiția spune cǎ ar fi chiar din acei sub care Domnul se ruga.

În antichitate, Palestina exporta untdelemn Tirului și Egiptului. Uleiul de mǎsline era întrebuințat mai întâi pentru mâncare, apoi la sacrificii, la fabricarea mirului, la arderi, precum și pentru alinarea și vindecarea rǎnilor.

Dupǎ frunzele totdeauna verzi, mǎslinul închipuie nemurirea. Ramura de mǎslin este simbolul pǎcii, iar ramurile multe și stufoase sunt simbolul familiei numeroase. Existǎ și mǎslin sǎlbatic, din fructele cǎruia se obține un ulei de calitate inferioarǎ.

Din lemnul mǎslinului se confecționeazǎ obiecte de artǎ. Este mult prețuit pentru lemnul sǎu fin și dens din care au fost ciopliți heruvimii, ușile, cornișele și stâlpii Templului lui Solomon (I Regi 6, 23 si 31-33).

Mǎslinul este pomenit în Biblie mai mult de 40 de ori, fiind unul dintre cei dintâi arbori amintiți în Sfânta Scripturǎ. Așa de exemplu, dupǎ ce Potopul lui Noe înceteazǎ, prima frunzǎ pe care o aduce porumbelul de pe pǎmânt este frunza de mǎslin, lucru dupǎ care Noe cunoaște cǎ apele au scǎzut.

Mǎslinul și minunatele sale roade – untdelemnul

Untdelemnul de mǎslin este considerat untura Orientului. Mǎslinele sunt mâncate fie fierte în ulei, fie conservate – murate. De cele mai multe ori un mǎslin dǎ pânǎ la 100-150 litri de ulei. În Palestina, fǎrǎ pâine și ulei sǎteanul nu poate trǎi, folosindu-l chiar și la iluminat. La serviciul divin de la Cortul Sfânt, în afarǎ de luminat, untdelemnul servea și la ars în candelǎ, precum și la ungerea sacrǎ a regilor, profeților, preoților. Nu rareori este întrebuințat și la vindecarea rǎnilor. Se dǎdea cu el pe cap, ca simbol al curǎțeniei totale.

Untdelemnul de calitate inferioarǎ se întrebuințeazǎ astǎzi la obținerea sǎpunului. În Palestina sunt multe întreprinderi de fabricare a sǎpunului din untdelemn de mǎsline și astǎzi. Pentru scoaterea untdelemnului din mǎsline, se sǎpau în stâncile Palestinei, douǎ rezervoare sau gropi de aproximativ trei metri cubi. Cel în care se tescuiau mǎslinele era așezat mai sus decât cel în care se scurgea uleiul. Mǎslinele erau cǎlcate cu picioarele, cum se cǎlcau la noi strugurii, desigur dupǎ ce mai întâi erau desfǎcute de sâmburi cu o roatǎ mare de piatrǎ. Untdelemnul curgea în rezervorul de mai jos, de unde era scos și vândut sau folosit la mâncare.

Untdelemnul este folosit nu numai ca element indispensabil pentru hrana omului, ci și ca un balsam pentru vindecarea rǎnilor. În creștinism, untdelemnul este folosit în cult în diferite împrejurǎri: la Taina Sfântului Botez, la Taina Sfântului Maslu (când se face slujba specialǎ pentru bolnavi și preotul îi unge de șapte ori cu untdelemnul sfințit pentru tǎmǎduire și curǎțire de pǎcate); la sfârșitul Sfintei Liturghii, când se miruiesc credincioșii, la Litie.

Uleiul de mǎsline este un lichid pal, galben, cu nuanțǎ verzuie, gust ușor iute și miros plǎcut, reacție acidǎ și se întrebuințeazǎ la prepararea Sfântului și Marelui Mir. Pentru folosirea lui la prepararea Sfântului și Marelui Mir, uleiul de mǎsline trebuie sǎ aibǎ buletin de analizǎ, în care sǎ fie specificatǎ data de preparare și de expirare, sǎ fie virgin, adicǎ din primǎ extracție, sǎ se importe în bidoane de 20-25 litri pentru eficiența


economicǎ, de preferințǎ de la o singurǎ firmǎ greceascǎ sau italianǎ și sǎ se procure în anul când se preparǎ Sfântul Mir.

Termenul de valabilitate al uleiului de mǎsline este limitat la circa 3 ani. El se pǎstreazǎ la temperatura de +8 grade Celsius. Când se preparǎ Sfântul și Marele Mir, toatǎ cantitatea de ulei va fi ținutǎ la temperatura de +15 - +20 de grade Celsius, în jur de 48 ore pentru fluidificare.

Mǎslinul – efectele terapeutice ale uleiului de mǎsline virgin

Uleiul de mǎsline virgin era considerat de cǎtre vechii greci cheia longevitǎții și a pǎstrǎrii integritǎții mentale. Acest aliment-medicament obligatoriu trebuie sǎ facǎ parte din farmacia casei.

Cei ce vor sǎ-și menținǎ inima sǎnǎtoasǎ și arterele curate, fǎrǎ ateroame, este suficient sǎ ia opt sǎptǎmâni, pe lângǎ dieta obișnuitǎ, douǎ linguri de ulei de mǎsline pe zi. Uleiul de mǎsline se ia și pentru hipertensiune, trei linguri pe zi, una dimineața, una seara și una în salate.

Uleiul de mǎsline poate înlǎtura diabetul zaharat la adulți dacǎ se administreazǎ timp de opt sǎptǎmâni douǎ linguri de ulei de mǎsline pe stomacul gol, iar pentru întreținere o lingurǎ pe zi toatǎ viața.

În bolile de nervi, se consumǎ în fiecare dimineațǎ o lingurǎ de ulei de mǎsline și ar fi bine dacǎ gospodinele ar folosi la prepararea alimentelor numai ulei de mǎsline. El este și un excelent vermifug de aceea copiilor li se vor da trei linguri pe zi.

În caz de constipații se iau douǎ linguri de ulei de mǎsline seara, la culcare, timp îndelungat, fiind unul din cele mai blânde laxative. Uleiul de mǎsline este un bun antidot pentru intoxicații cu ciuperci. Pânǎ la venirea medicului înghite un amestec de praf de cǎrbune de lemn cu ulei de mǎsline din belșug, care ajutǎ la neutralizarea otrǎvii.

Vezica biliarǎ este stimulatǎ cu una-douǎ lingurițe de ulei de mǎsline, înainte de masǎ. Acesta declanșeazǎ secreția vezicii înainte ca mâncarea sǎ ajungǎ în stomac. Datoritǎ vitaminei

E pe care o conține, uleiul de mǎsline ajutǎ la vindecarea ulcerului, el funcționând ca un pansament gastric, dacǎ se iau douǎ lingurițe pe zi timp îndelungat.

Uleiul de mǎsline este bun și pentru uz extern contra cǎderii pǎrului, gutei, crǎpǎturilor pielii și a cǎlcâielor. Uleiul de mǎsline este indicat în cazul tenurilor uscate și ridate. Cu un strat subțire de ulei, ungeți-vǎ fața, pe gât și pe antebrațe, prin mișcǎri circulare și repezi. Acest tratament menține pielea suficient de întinsǎ, înmoaie zbârciturile.

Untdelemnul de mǎsline – condiții de calitate și conservare

Uleiul de mǎsline se pǎstreazǎ la loc rǎcoros. Temperatura de coagulare este de 6-8 grade Celsius. Termenul de valabilitate trebuie sǎ fie indicat foarte clar în certificatul de calitate și pe fiecare ambalaj. În general, uleiul de mǎsline virgin are valabilitate 3 ani din momentul extragerii.

4. cEDRULEste un arbore din familia pinaceelor,

cu lemnul tare, cu ramuri orizontale. Lemnul acestor arbori, de culoare brun-gǎlbuie este rezistent, uleios, cu miros puternic. Este folosit în construcții navale, la fabricarea mobilelor, în sculpturǎ etc.

Cedrul – menționǎri și semnificații bibliceDintre toți arborii amintiți în Sfânta

Scripturǎ, cel mai lǎudat este cedrul. Este pomenit cam de 75 de ori, iar adesea este dat ca simbol al mǎreției. Iatǎ câteva locuri unde este amintit cedrul: Numerii 24, 6; III Regi 6, 15: „Pereții templului i-a îmbrǎcat pe dinǎuntru cu scânduri de cedru; de la pardoseala templului și pânǎ la tavan și cǎpriori, cu lemn de cedru i-a cǎptușit peste tot, iar pardoseala a fǎcut-o din scânduri de chiparos”; IV Regi 14, 9; Cântarea Cântǎrilor 5, 15; Isaia 2, 13; Iezechiel 17, 22.

Solomon, rege al statului Israel (cca 973-933 î.Hr.), fiul și succesorul lui David, a construit (din cedru) vestitul complex arhitectural din Ierusalim (templul lui Iahve și palatul regal). La construcția


acestui vestit templu s-a întrebuințat foarte mult lemn de cedru din Liban, fiindcǎ era un lemn tare și bun de construcție.

Solomon, ca sǎ obținǎ acest lemn pentru construirea templului, deoarece în Palestina nu se gǎsea, a trebuit sǎ facǎ un tratat de alianțǎ cu Hiram, regele Tirului. Dupǎ cele ce aflǎm din Sfânta Scripturǎ, tot templul era cǎptușit cu lemn de cedru.

Chiar și astǎzi, lemnǎria acoperișului Sfântului Mormânt al Mântuitorului este fǎcutǎ din lemn de cedru. Atât de obișnuit și vestit altǎdatǎ, astǎzi, cedrul Libanului este ceva foarte rar (chiar dacǎ pe drapelul Libanului se aflǎ cedrul).

Pǎdurea principalǎ se aflǎ în Siria, lângǎ Tripoli, pe partea superioarǎ a vǎii ce duce spre Marea Mediteranǎ, cam la 25 de kilometri de mare și la aproape 2.000 de metri altitudine. Se mai aflǎ câțiva cedri foarte aproape de Beirut. De obicei, aici merg cǎlǎtorii europeni ca sǎ-i vadǎ.

Ca sǎ nu disparǎ, aceștia sunt pǎziți, cu multǎ severitate, de cǎtre autoritǎțile guvernului din Siria. De curând, o echipǎ de cercetǎtori germani din Munchen, a experimentat o rețetǎ anticǎ de tratare a lemnului de cedru și a descoperit cǎ prin acest procedeu se poate extrage guaiacol – un lichid incolor, cu miros specific, care este un conservant chimic foarte puternic. Aceasta este substanța care conferǎ mumiilor capacitatea de a rezista timp de mii de ani.

Oamenii de științǎ au extras uleiul esențial de cedru, bogat în guaiacol, folosind o metodǎ strǎveche menționatǎ de Plinius cel Bǎtrân care a scris despre îmbǎlsǎmarea cu o substanțǎ pe care o numește „cedrium”.

Cedrul – descriere științificǎDupǎ rǎspândire, sunt mai multe specii

de cedru: Cedrus atlantica din Maroc, Cedrus brevifolia din Cipru, Cedrus libani din Liban, Cedrus deodora din Asia Centralǎ. Toate speciile fac parte din familia pinaceelor.

Cedrul este un mare și frumos arbore totdeauna verde, cu ramurile întinse, orizontale, rigide; frunzele de un verde închis, aproape

cilindrice, sunt fasciculate, scurte și rigide. Florile masculine sunt solitare pe ramuri scurte, cele feminine câte 1-2; conurile ovale, scurt pediculate, la început purpurii, brune-cenușii la maturitate, asemǎnǎtoare bradului nostru.

Cedrul crește în Liban, Cipru, Maroc și Algeria. Uneori, este cultivat și ca plantǎ decorativǎ, prin aspectul sǎu în formǎ de piramidǎ și prin înfǎțișarea sa maiestuoasǎ. Este unul dintre copacii cei mai impozanți. Poate sǎ ajungǎ pânǎ la înǎlțimea de 30 de metri, iar trunchiul, cu ramurile sale, face un cerc, de 13-15 metri. Din tulpina lui dreaptǎ ca lumânarea, pornesc crengile, care apoi se ramificǎ într-un mare numǎr de brațe ce se întind orizontal.

Uleiul se obține prin distilarea cu vapori de apǎ a frunzelor, conurilor și a tǎieturilor proaspete din trunchiul arborilor. Nu este toxic, nu este iritant. Culoarea este oranj, gustul dulceag.

Acțiune farmacologicǎ - cedru: antiseptic al cǎilor respiratorii, antiseboreic, expectorant, mucolitic, sedativ nervos, stimulent tonic.

5. MIRTULMirtul este un arbust mediteranean, înalt de

circa cinci metri, cu frunze alungite, persistente, aromatice, și cu flori mici, albe – Myrtus communis. Arbustul rǎspândește permanent un miros plǎcut.

Mirtul – menționǎri și semnificații biblice„Și a zis Ezdra: Duceți-vǎ de cǎutați, în

munte, crengi de mǎslin sǎlbatic, de mirt, de finici și de tufari, și faceți corturi, așa cum este scris.” (Neemia 8, 14-15)

„Sǎdi-voi în pustiu: cedri, salcâmi, mirți și mǎslini.” (Isaia 41, 19-20)

„În locul spinilor va crește chiparosul și în locul urzicii va crește mirtul. A Domnului va fi slava.” (Isaia 55, 13)

Mǎnunchiurile de mirt erau considerate de vechii evrei un semn de plǎcutǎ aducere-aminte a vremurilor bune, fǎgǎduite de Domnul poporului sǎu. Crenguțele mlǎdii, coaja lor fragedǎ și roșie și plinǎ de frunzișoare lucitoare și totdeauna verzi, sunt parcǎ anume create spre a face cununi


din ele.În zilele de sǎrbǎtoare, israeliții împodobeau

cu frunze de mirt colibele. În antichitatea pǎgânǎ, în mod special, mirtul era arbustul închinat zeiței Afrodita. Tot la pǎgâni, ramura sau cununa de mirt a fost simbolul învingerii în lupte și întreceri.

În creștinism, mirtul este simbolul biruinței asupra morții, și se planta pe morminte. Fiind apoi considerat și ca simbol al frumuseții, tinereții și fecioriei, mirtul este purtat în jerbe și cununi și de nuntași.

Mirtul – descriere științificǎMyrtus communis este un frumos arbust,

totdeauna verde, care rǎspândește un miros plǎcut, din familia Myrtaceae; frunzele opuse, mici, numeroase, ovale sau lanceolate, scurt pețiolate sunt persistente; florile solitare sau câte douǎ sunt mici și albe, fructele cǎrnoase sunt boabe globuloase de un albastru negricios.

Mirtul este originar din regiunea mediteraneanǎ (Europa sudicǎ), cultivat adesea și pe la noi, ca arbust ornamental. În Palestina și în întregul Orient, mirtul ajunge la înǎlțimi considerabile, de trei, patru metri, deși este considerat arbust.

Lemnul de mirt este tare, fiind folosit pentru strungǎrie finǎ. În vechime, fructele puse în vin constituiau un medicament întǎritor al bolilor de stomac. Sunt întrebuințate și drept condiment, datoritǎ uleiului esențial pe care-l conțin, având un gust asemǎnǎtor cu piperul.

Uleiul esențial se extrage din organele arbustului – flori, frunze și ramuri – prin distilare cu vapori de apǎ. Este un lichid gǎlbui deschis, cu mirosul apropiat de camfor și eucalipt, gust arzǎtor, nu este toxic, iritant sau sensibilizant.

Mirtul – acțiune farmacologicǎUleiul esențial este: anticataral, antiseptic

pulmonar și urinar, astringent, balsamic, bactericid, expectorant, sedativ.

6. ISOPULIsopul – menționǎri și semnificații biblice„Luați un mǎnunchi de isop și, muindu-l în

sângele strâns de la miel într-un vas, sǎ ungeți

pragul de sus și amândoi stâlpii ușii cu sângele cel din vas, iar voi sǎ nu ieșiți nici unul din casǎ pânǎ dimineațǎ.” (Ieșirea 12, 22)

„Va lua lemnul de cedru, ața, isopul și pasǎrea vie și le va muia în sângele pǎsǎrii înjunghiate și în apa de izvor și va stropi casa de șapte ori. Și va curǎți astfel casa cu sângele pǎsǎrii, cu apa de izvor, cu pasǎrea cea vie, cu lemnul cel de cedru, cu ața roșie rǎsucitǎ și cu isop.” (Leveticul 14, 51-52)

„Apoi sǎ ia preotul lemn de cedru, isop și ațǎ de lânǎ roșie și sǎ le arunce pe juninca ce se arde.” (Numeri 19, 6)

„Un om curat sǎ ia isop, sa-l moaie în apa aceea și sǎ stropeascǎ din ea casa, lucrurile și oamenii câți sunt acolo și pe cel ce s-a atins de os de om.” (Numeri 19, 18)

„Stropi-mǎ-vei cu isop și mǎ voi curǎți, spǎla-mǎ-vei și mai vârtos decât zǎpada mǎ voi albi.” (Psalmul 50, 7)

„Și era acolo un vas plin cu oțet; iar cei care Îl loviserǎ, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oțet, l-au dus la gura Lui.” (Ioan 19, 29). Ramura de isop a constituit suportul buretelui și amândouǎ au fost ridicate în vârful unei trestii.

„Într-adevǎr Moise, dupǎ ce a rostit întregului popor toate poruncile din Lege, luând sângele cel de viței și de țapi, cu apǎ și cu lânǎ roșie și cu isop, a stropit și cartea și pe tot poporul.” (Evrei 9, 19)

Credința în puterea curǎțitoare a isopului nu a pierit nici dupǎ Moise. Din contra, ea este exprimatǎ și doritǎ cu deosebitǎ convingere și de David Împǎratul, în pocǎința lui adâncǎ dupǎ pǎcatul sǎvârșit cu soția lui Urie Heteul. El zice așa cum am arǎtat în Psalmul 50, 7: „Stropi-mǎ-vei cu isop și mǎ voi curǎți.”

Isopul – descrierea științificǎHyssopus officinalis din familia Labiatae,

este un subarbust, originar din regiunile calcaroase și aride ale Europei meridionale; la noi crește numai în culturǎ. Are aspect tufos, cu tulpini lemnoase la bazǎ, erbacee și patrunghiulare în partea superioarǎ ce poartǎ frunze opuse, întregi,


lineare, cu vârful ascuțit. Florile sunt mici, albastre sau albastru- violaceu, reunite în spice unilaterale în regiunile terminale ale ramurilor. Înflorește din iulie pânǎ în septembrie. Produsul vegetal folosit se recolteazǎ în timpul înfloririi, numai pǎrțile aeriene nelignificate se usucǎ la umbrǎ.

Din pǎrțile aeriene, se obține prin diferite metode de distilare uleiul de isop, lichid incolor, uleios, cu miros aromat plǎcut.

Isopul – acțiune farmacologicǎIsopul este folosit pe post de astringent,

antiseptic, antiviral, carminativ, tonic-amar. Modul de folosire Herba Hyssopi se folosește sub formǎ de infuzie 2-3%, se dǎ intern câte 20 ml pe zi ca expectorant și antisudorific, mai ales în bronșitele cronice și astmul bronșic. Extern se folosește sub formǎ de cataplasme ca cicatrizant al rǎnilor. Intrǎ în compoziția ceaiurilor antiasmatice, pectorale și sudorifice.

7. VIțA DE VIEMǎrturiile arheologice dovedesc faptul cǎ, pe

teritoriul actual al României, vița de vie se cultivǎ din epoca fierului (secolele V-I î.Hr.). Despre amploarea pe care o luase aceastǎ culturǎ în Dacia, în vremea regelui Burebista (82-44 î.Hr.), existǎ știrea oferitǎ de istoricul grec Strabon, care spune cǎ regele ar fi ordonat sǎ se treacǎ la desființarea viilor, pentru cǎ se depǎșiserǎ cu mult nevoile consumului.

De la începuturile ei, cultura viței de vie a început sǎ se dezvolte pe teritoriile care ofereau cele mai bune condiții naturale pentru realizarea vinurilor de calitate. Vița de vie este arbust târâtor și agǎțǎtor. Ceea ce este mai important sub aspect terapeutic sunt frunzele de culoare roșiaticǎ.

Vița de vie – farmacologieAcțiunea biologicǎ și utilitǎțile chimice ale

preparatelor din frunzele de vițǎ de vie de culoare roșiaticǎ, descrise în literatura de specialitate actualǎ s-ar putea rezuma la acțiunea protectoare a vaselor capilare și acțiunea în insuficiența venoasǎ a arterelor inferioare și a complicațiilor care derivǎ din aceasta: varice, tromboflebite,

edeme etc. Forma cea mai simplǎ a acestor manifestǎri este caracterizatǎ prin edeme ușoare, evidente în special seara la persoanele care lucreazǎ cea mai mare parte a zilei în picioare.

Proprietǎțile farmacologice ale acestor preparate se manifestǎ în primul rând asupra sistemului circulator, în special asupra vaselor capilare. Administrarea produselor fitoterapeutice pe bazǎ de vițǎ de vie reactiveazǎ microcirculația localǎ, amelioreazǎ fluxul venos și ușureazǎ îndepǎrtarea lichidelor interstițiale, reducând astfel edemele.

*Cura de struguri – Fructele viței de vie,strugurii, sunt adevǎrate laboratoare chimice în miniaturǎ, în boabele de struguri fiind „de toate, pentru toți”: apǎ, zahǎr, vitamine, substanțe protectoare ale sistemului vascular, ale imunitǎții vizuale, tonice, sǎruri minerale, diuretice, laxative etc.

Proprietǎțile lor terapeutice depind de varietatea și de solul pe care crește vița de vie. Astfel, strugurii produși de soluri argiloase au aciditate mai mare și substanțǎ uscatǎ în cantitate mai micǎ, precum și proprietǎți laxative și purgative; strugurii proveniți din vița de vie care crește pe soluri calcaroase sau silicoase au proprietǎți diuretice și depurative; strugurii albi sunt ușor excitanți ai mucoasei stomacului, iar cei negri – astringenți și cu acțiune tonicǎ.

*Cura de must – Prin efectul ei diureticși depurativ, cura de must dureazǎ 30 de zile. Se organizeazǎ în felul urmǎtor: prima zi – consumarea a 0,500 litri de must în trei reprize, cu 30 de minute înaintea meselor; a 14-a zi se ajunge la o cantitate de doi litri de must (deci cantitatea crește progresiv de la o zi la alta); zilele a 15-a, a 16-a și a 17-a: se beau zilnic câte doi litri de must, fǎrǎ a mânca altceva; apoi, cantitatea începe sǎ scadǎ treptat pânǎ se ajunge la 0,500 litri, adicǎ se ajunge la cantitatea de must cu care s-a început cura...

Farm. Dumitru Gheorghe RǎDUcANU

(Text cules de Ana-Maria Schultz, Germania)


25. preZentare carte

Volumul enciclopedic : Mănăstiri și schituri din

republica Moldova , chișinău, 2013

Ideea realizării proiectului mănăstiri și schituri din republica moldova vine din partea Institutului de Studii Enciclopedice (director, dr. Constantin Manolache) al Academiei de Științe a Moldovei și sprijinit de Academia de Științe a Moldovei (președinte acad. Gheorghe Duca) și Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove (ÎPS Mitropolit Vladimir), Departamentul mitropolitan Mănăstiri şi viață monahală (Arhim. Siluan Şalari). Teritoriul actual al Republicii Moldova în antichitate era parte componentă a vechii Dacii, iar pe parcursul evului mediu, până la începutul epocii moderne, a făcut parte din Țara Moldovei. După 1792, teritoriul din stânga Nistrului și după 1812, spațiul dintre Prut și Nistru până în 1918, au fost anexate la Imperiul Rusiei.Din 27 martie 1918 până la 28 iunie 1940, Basarabia a fost parte integrantă din Regatul României, pe când raioanele din stânga Nistrului au fost înglobate în Uniunea Sovietică și, respectiv din 12 octombrie 1924, în RASS Moldovenească, ca din 2 august 1940 să fie instituită la Moscova RSS Moldovenească, în limitele teritoriale actuale. Din vara anului 1941 până în primăvara anului 1944, aceleași teritorii au făcut parte într-un fel sau altul din Regatul României, ca în următoarea perioadă, până la 27 august 1991, să continue existența RSSM în componența Uniunii Sovietice. După această din urmă dată, până astăzi, Republica Moldova se afirmă ca stat independent european. Acest spațiu, sub un anumit aspect și anume istorico ecleziastic și

mai ales cel de trăire monahicească se va afla în vizorul lucrării de față. Răspândirea încă de la hotarul erei antice și a celei medievale a creștinismului pe aceste meleaguri au adus, în cele din urmă, la consolidarea acestuia după apariția și afirmarea în plan internațional a Țării Moldovei, în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, când încep să apară și primele mănăstiri și schituri ortodoxe. Spațiul dintre Prut și Nistru al Țării Moldovei, fiind o zonă periferică, era mai vulnerabil din partea unor năvăliri, invazii și jafuri străine. De aceea, chiar dacă apar aici unele nuclee monastice, acestea se consolidează și se afirmă cu mai mare dificultate decât mănăstirile și schiturile din dreapta Prutului. Cu toate acestea, încă din primele decenii ale sec.al XV-lea, sursele documentare cunoscute atestă primele mănăstiri și în stânga Prutului. În sec. XVI-XVIII, numărul acestora crește treptat, ajungând la hotarul sec. XVIII-XIX , la un număr destul de mare. Bineînțeles, din cauza vitregiilor timpului nu toate dintre acestea au reușit să reziste și au dispărut sau au fost desființate. Totuși, destul de multe dintre aceste mănăstiri și schituri, prin efortul comunităților proprii, cu susținerea autorităților de stat și ecleziastice, și-au croit fiecare un destin propriu, ajungând să existe cu anumite întreruperi până astăzi. Dacă până la 1812, mănăstirile și schiturile din acest spațiu erau subordonate canonic Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Episcopiei de Huși în special, apoi după 1812 locașele sfinte existente în Basarabia au fost trecute sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse, a Mitropoliei (ulterior a Episcopiei) Chișinăului și Hotinului, în special, după 27 martie 1918 până la 28 iunie 1940 și din vara anului 1941 până în vara anului 1944, aceleași locașuri sfinte făcând parte din Mitropolia Basarabiei, erau subordonate canonic Bisericii Ortodoxe


Române, ridicată din 1925, la rang de Patriarhie. În perioada ocupației sovietice 1944-1991, Biserica din RSS Moldovenească, inclusiv centrele monastice au fost trecute din nou sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. După obținerea Independenței de stat a Republicii Moldova, structura ecleziastică din partea locului a fost reorganizată din Episcopie în timpurile sovietice în Mitropolie cu titulatura de „mitropolia chișinăului și a întregii moldove”, în condițiile când o parte dintre enoriași, în frunte cu clerul lor a dorit să restabilească Mitropolia Basarabiei în componența Bisericii Ortodoxe Române, reactivând-o în 1992, apoi prin hotărârea Guvernului Republicii din 2002 a fost oficializată și această structură ecleziastică pe teritoriul Republicii Moldova. Ambele mitropolii au în subordonarea lor mănăstiri și schituri. Se ştie că aşezările monastice din cele mai vechi timpuri au jucat un rol important în viața cultural spirituală, economică şi politică a țării.

De-a lungul veacurilor, pe lângă mănăstiri au fost înființate şcoli, ateliere de copiere a cărților, tipografii, ateliere de confecționare a diferitor obiecte de cult religios şi practic ş.a. Aceleaşi mănăstiri au lansat mari personalități ecleziastice cum ar fi mitropoliții Grigorie Roşca, Anastasie Crimca, Varlaam, Petru Movilă, Dosoftei, Gavriil Bonulescu-Bodoni, Gurie Grosu, Dionisie Erhan ş.a. În mediul școlilor mănăstirești și-au făcut studiile în copilărie viitorii mari cronicarii și cărturari Eftimie, Macarie, Azarie, Grigorie Ureche, Nicolae Milescu Spătaru ş.a.. Prima tipografie, prima Academie domnească din Țara Moldovei, au funcționat, de asemenea, pe lângă mănăstiri. În vremuri de restrişte, multe dintre aceleaşi lăcaşe sfinte au devenit loc de refugiu pentru populație, adevărate cetăți de apărare în fața duşmanilor, spitale şi auspicii pentru bătrâni şi invalizi. În acelaşi timp, mănăstirile se distingeau prin cultura deosebită a cultivării solului, viilor şi livezilor, prisecilor ş.a.,

devenind adevărate modele de gospodărire pentru populația din jur. În veacul fanariot sau în cel a stăpânirii țariste în Basarabia, mănăstirile rămâneau focare de cultură şi de păstrare a limbii materne româneşti prin carte şi tipărituri, prin predicile ținute în fața credincioşilor de către preoți şi monahi. În a doua jumătate al sec. al XVIII-lea - începutul sec. al XIX-lea, în spațiul dintre Prut și Nistru al Țării Moldovei sunt întemeiate fie pe domeniile mănăstirilor de peste Prut, fie din inițiativa unor reprezentanți ale păturilor mai avute (boieri, răzeși ș.a.) și ai clerului, un mare număr de schituri.

Dacă în unele cazuri, noile ctitorii trebuiau să ducă la administrarea mai eficientă a moșiilor vechilor mănăstiri moldave dintre Carpați și Prut ori să satisfacă dorința de afirmare a unor persoane concrete, apoi în alte cazuri – apariția acestora a avut loc ca urmare directă a retragerii și stabilirii în partea de nord și centrală a spațiul dintre Prut și Nistru a multor monahi care căutau refugiu pe aceste meleaguri, după închiderea multor mănăstiri și schituri ortodoxe din Galiția, Podolia și mai ales din Bucovina, după anexarea acestor teritorii la Imperiul habsburgic în ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea, de cele mai multe ori, înființarea acestor locașe sfinte era sprijinită de populația băștinașă care oferea loturi de pământ, păduri, vii, cărți, odoare ș.a. Bineînțeles, nu toate aceste schituri au reușit să se consolideze și să se afirme. De aceea, în scurtă vreme după întemeierea Mitropoliei Chișinăului și Hotinului, primul ei ierarh, Gavriil Bănulescu-Bodoni a întreprins acțiuni de structurare a tuturor mănăstirilor și schiturilor din eparhia sa, recurgând la măsuri de consolidare și de ridicare la rang de mănăstiri a unor schituri și de desființare sau contopire a altora slabe din punct de vedere economic și organizare duhovnicească astfel încât, din cele 48 mănăstiri și schituri existente între Prut și Nistru până la 1812, au fost desființate 16 așezăminte monahale.


La aceleași măsuri au recurs și alți ierarhi ai Basarabiei din sec. al XIX-lea, desființând alte 7 locașe monahicești, deschizând alte 5 așezăminte.

Dacă în perioada interbelică, mănăstirile Basarabiei şi-au amplificat activitățile cultural-spirituale fiind sprijinite de ierarhi învățați şi de autoritățile ecleziastice și laice româneşti, apoi în perioada regimului totalitar sovietic mănăstirile au trecut prin cele mai grele încercări fiind treptat închise 24 locașe, între 1944-1962, din cele 25 existente, rămânând să activeze doar mănăstirea Japca. Mulți monahi au fost persecutați iar mănăstirile şi bisericile au fost devastate, prădate şi incendiate, nimicite odoarele, veșmintele, bibliotecile, cimitirele lor. În urma mișcării de eliberare națională și de revenire la valorile spirituale ale neamului de la hotarul anilor 80-90 ai sec. al XX-lea, pe meleagurile Moldovei încep să renască din ruine şi primele mănăstiri. Din 1990 până astăzi, prin efortul autorităților ecleziastice şi laice a populației au fost redeschise, reconstruite, renovate, reînpodobite şi reînzestrate, câteva zeci de mănăstiri. Au apărut alte noi ctitorii. Treptat, renaşte viața monahală şi spirituală precum şi vechile tradiții de conviețuire şi trăire spirituală monahicească. În paralel, în știința istorică academică din Republica Moldova s-a profilat o nouă direcție de cercetare, de altfel tabuizată până la acea dată, cea de istorie ecleziastică. Prin efortul mai multor istorici au fost elaborate zeci de studii dedicate mănăstirilor și bisericilor, au fost depistate și publicate numeroase documente istorice care, în totalitatea lor, au scos în evidență multe pagini necunoscute din istoria așezămintelor monahicești de pe meleagurile noastre. Acest efort comun al cercetătorilor a asigurat un înalt grad de noutate tratatului științific în cauză. Pentru atingerea scopului propus, volumul a fost structurat în patru compartimente mari:

Partea I - studii introductive, care

cuprinde un ciclu de șapte studii de ordin general cu începere de le cel istoriografic și continuând cu un studiu dedicat începuturilor și evoluției monahismului în lumea creștină, cea ortodoxă și cea românească în special, precum și altele cinci dedicate repartiției geografice și cadrului natural, arhitecturii, picturii, muzicii și averilor mănăstirilor și schiturilor din spațiul actual al Republicii Moldova.

Partea II - mănăstiri și schituri vechi, include 27 de eseuri dedicate mănăstirilor și schiturilor care au fost fondate pe parcursul sec. XV-XIX și au activat neîntrerupt, cu excepția perioadei regimului totalitar comunist, până astăzi. În aceste studii, cititorul găsește informații privind evoluția istorică a așezămintelor monahale fie de călugări, fie de călugărițe, despre diriguitori, comunitatea monahală, activitățile cultural duhovnicești, complexele monahale, domeniile, necropolele lor, relațiile cu centrele monastice de peste hotare ș.a.

Partea III. - Așezăminte monastice dispărute, revarsă lumină asupra a 41 de mănăstiri și schituri din spațiul geografic și administrative al vechii Basarabii care, fiind fondate la o anumită etapă istorică, peste vremi, decenii sau secole, au dispărut sau au fost desființate. De rând cu cea dintâi categorie de mănăstiri și schituri, acestea din urmă și-au adus obolul lor la menținerea unei atmosfere cultural spirituale și de sprijinire a populației băștinașe în fața tuturor vitregiilor timpului.

Partea IV - mănăstiri și schituri noi, include scurte informații privitoare la 38 locașe monahale înființate pe teritoriul Republicii Moldova, după obținerea Independenței de stat subordonate celor două Mitropolii ortodoxe.

Aceste patru părți, luate împreună, vor permite cititorului să-și facă o reprezentare destul de clară despre evoluția monahismului, viața și activitatea mănăstirească pe plaiurile noastre pe parcurs de peste 600 de ani, iar cercetătorilor le va


servi drept temelie pentru noi investigații în acest domeniu al istoriei Bisericii, culturii și spiritualității noastre. Toate aceste aspecte şi activități sunt reflectate în volumul de față, care întrunește, pe lângă o serie de studii de ordin general, altele cu privire la istoria multiaspectuală a peste 110 mănăstiri și schituri din Basarabia istorică și spațiul geografic actual al Republicii Moldova. Volumul mai este înzestrat cu 2 anexe sub formă de tabele, care conțin informații privitoare la mănăstirile și schiturile active și dispărute din Basarabia și spațiul actual al Republicii Moldova (sec. XV- începutul sec. XXI) și date statistice a viețuitorilor așezărilormonastice din spațiul istoric al Basarabiei și al Republicii Moldova (1772-2013); o listă de abrevieri, un indice de nume care înlesnesc perceperea materiei. Ediția este înzestrată cu un bogat material ilustrativ provenit din Arhiva Națională a Republicii Moldova, de la mănăstiri și schituri, precum și de la autori. Tratatul de 800 pagini (110 c.a ) elaborat de un colectiv de cercetători, specialiști în materie reprezentând mai multe institute academice, muzee și structuri ecleziastice din Republica Moldova se doreşte a fi o lucrare academică de referință în acest domeniu, fiind elaborată în baza unui vast material documentar, statistic și memorialistic inclusiv inedit. La temelia tuturor studiilor au fost puse experiența și numeroasele cercetări în acest domeniu, efectuate de predecesorii noștri pe parcursul sec. XIX - începutul sec. XXI. Coordonatorul și redactorul științific al volumului exprimă cele mai sincere mulțumiri tuturor autorilor, precum și celor care au sprijinit și au acordat ajutor de divers ordin în elaborarea, redactarea și definitivarea proiectului: dr. Constantin Manolache, dr. Ion Xenofontov, Mihai Adauge, Vitalie Pogolșa. La al XXII-lea Salon Internațional de carte de la Chișinău (31 august – 3 septembrie 2013) volumul a fost distins cu „Marele Premiu Coresi”.

acad. andrei eȘanu, Basarabia

Rugăciune grabnic ajutătoare către Maica Domnului

Ceea ce singură eşti bucuria celor scârbiţişi Părtinitoare celor ce se nedreptăţesc.Mângâierea celor ce plâng şi ajutor celorneajutoraţi. Cercetarea celor neputincioşi şiacoperământ şi sprijin celor ce se chinuiesc.Liman celor înviforaţi, toiag orbilor,povăţuitoare celor rătăciţi şi scăpare tarecelor din nevoi, Născătoare a lui Dumnezeucu totul fără prihană. Ia aminte la rugăciuneamea cea smerită, pe care o aduc ţie dinadâncul inimii şi mă izbăveşte de viforul celrău al gândurilor. Izbaveste-mă din somnulcel greu, care mi s-a pricinuit mie dinlenevire şi depărtează de la mine nepăsareaşi lenevirea. Ajută-mă ca să mă izbăvesc deobiceiul cel rău al păcatelor, ca să scap detiranisirea cea amară a diavolilor.Şi te rog Stăpână, după cum ştii, mântuieşte-ma pe mine nevrednicul robul tău, cel ce spretine, după Dumnezeu mi-am pus nădejdeamântuirii mele. Învredniceşte-mă Preacuratăca să fac cu osârdie poruncile Fiului tău şiDumnezeului nostru şi să păzesc întotdeaunaaşezămintele cele mântuitoare.Şi mă învredniceşte ca să cuget întotdeaunacu minte luminată şi să întâmpin slavosloviilelui cele bine primite. Că spre tine, ceea ce nedăruieşte toate bunătăţile şi ne eşti grabnicajutătoare, nădăjduind aduc această cerere.Deci să nu cad din nădejdea care o am cătretine prea curată, nici să mă întorc smerit şiruşinat; Ci să aflu prin tine de Dumnezeudăruită Stăpână, degrabă împlinirea cererilormele. Ca totdeauna, ca pe o ajutătoarenebiruită a noastră a păcătoşilor careîmplineşti toate cererile noastre bune, să telaud şi să te preamăresc pe tine; Acum şipururea şi în vecii vecilor, Amin.


26. tradiţii

Sânzienele, bucuria verii şi a iubirii

▲ Sânzienele se sărbătoresc, în tradiţia populară, în ziua Sfântului Ioan Botezătorul ▲ Sărbătoarea se mai numeşte în unele locuri cap de Vară, pentru că acum soarele ajunge la apogeu şi este începutul verii ▲ Ziua de Sânziene este considerată sfântă şi trebuie respectată, nimeni nu are voie să lucreze ▲ În această zi sunt întâlnite diverse obiceiuri, cele mai importante fiind cele dedicate dragostei ▲ „Du-te lună, vino soare/ că tragem la-nsurătoare,/ cununile neursite/ Zac sub hornuri azvârlite,/ Hai frumoaselor, ce staţi,/ Zâne să nu rămâneţi!/ că venim după peţit,/ Până nu v-aţi răsgândit!“, strigă băieţii satului în seara de Sânziene la porţile fetelor nemăritate

Sărbătoarea Sânzienelor este, în tradiţia populară, un prilej de a sărbători soarele şi vara care începe chiar în această zi. În multe zone din ţară, se aprind focuri pe dealuri în noaptea luminată. Flăcăii se strâng seara în jurul rugurilor aprinse, învârtesc făcliile şi strigă: „Du-te soare, vino lună,/ Sânzienele îmbună, Să le crească floarea-floare,/ galbenă, mirositoare, Fetele să o adune, să le aşeze în cunune, Să le prindă-npălărie,/ straturi pentru cununie, Boabele să le răstească,/ până-n toamnă să nuntească“!

Tot flăcăii, spre dimineaţă, umblă prin sat şi aruncă cununiţe de sânziene pe la casele cu fete de măritat: „Du-te lună, vino soare,/ Că tragem la-nsurătoare,/ Cununile neursite/ Zac sub hornuri azvârlite,/ Hai frumoaselor ce staţi,/ Zâne vreţi să rămâneţi,/ Că venim după peţit,/ Până nu v-aţi răzgândit.“

O altă strigare a băieţilor care se spune în preajma caselor cu fete urâte era: „Toate slutele-s

grăbite,/ Toate vor să se mărite,/ Cu-alde unii dintre noi,/ Feciori mândri, vai de noi,/ Că la nuntă ştim hori,/ La praznice ştim prânzi,/ Şi la dragoşti şi mai şi...“

Tot în această zi a Sânzienelor se făceau previziuni meteorologice, astfel că, în funcţie de momentul în care răsăreau stelele din constelaţia Găinuşei (Pleiadele), se hotăra care va fi perioada cea mai bună pentru semănatul grâului de toamnă.

Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor şi Amuţitul Cucului. Cucul cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară, când este sărbătorită Buna Vestire sau Blagoveştenia, până la solstiţiul de vară sau de Sânziene, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24 iunie. Se spune în popor că dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene înseamnă că vara va fi secetoasă.

Noaptea de Sânziene este considerată ca fiind magică, deoarece acum se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Cu acest prilej, în foarte multe zone


din ţară se fac pomeni pentru morţi, de moşii de Sânziene. Noaptea de Sânziene este cea în care pot fi descoperite comorile ascunse, acum răsare şi floarea albă de ferigă care aduce noroc celui care o va culege. În unele sate, oamenii umblă cu făcliile aprinse, înconjurând casa, ogoarele, grajdurile. Dacă tot este o noapte „albă“ plină de lumină, oamenii mai şi sărbătoresc, cu acest prilej se făceau puternice zgomote, chiuituri, strigături, se suna din tulnic sau tălăngi.

Tot în ziua de Sânziene au loc bâlciuri şi iarmaroace, acestea fiind un foarte bun prilej pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei. Târgurile de fete erau des întâlnite în această zi, iar printre cele mai renumite târguri care aveau loc la Sânziene se numără cele de la Buzău, Focşani, Buda, din judeţul Vrancea, Ipăteşti, judeţul Olt, Piteşti, Câmpulung Muscel, Cărbuneşti, judeţul Olt, Broşteni, judeţul Mehedinţi, Giurgeni, judeţul Ialomiţa şi, cel mai cunoscut, Târgul de Fete de pe Muntele Găina.

Florile de sânziene se pun sub perna fetelorGospodarii încercau să afle care le va

fi norocul la animale cu ajutorul florilor de sânziene, astfel că în seara din ajunul sărbătorii agăţau cununi de sânziene la colţul casei orientat către răsărit şi dacă, a doua zi, în coroniţe erau prinse păr de la anumite animale sau puf, pene de la păsări, considerau că anul va fi bun mai ales pentru acestea.

Florile culese în ziua de Sânziene, prinse în coroniţe sau legate în formă de cruce, erau duse la biserică pentru a fi sfinţite şi erau păstrate, apoi, pentru tratarea bolilor sau alungarea tuturor relelor. De altfel, acum, o dată cu venirea verii, era un bun prilej pentru culegerea plantelor de leac, toate având o eficacitate sigură.

Florile de sânziene erau puse sub pernă de tinerele fete cu speranţa că îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că îşi înfăşurau cu sânziene mijlocul pentru a nu avea dureri de mijloc la muncile câmpului.

Atât fetele, cât şi femeile, fără deosebire, îşi

puneau în păr sau în sân floarea pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii lor.

În medicina populară sânziana este folosită pentru foarte multe boli, dar numai dacă este culeasă în zorii zilei de Sfântul Ioan. Se spune că florile întăresc copiii slabi şi sensibili dacă se pun în apa în care fac baie, acest procedeu fiind folosit şi pentru tratarea frigurilor. Roua căzută pe flori în noaptea de Sânziene vindecă bolile de ochi şi piele.

Sânzienele şi drăgaiceleÎn mitologia folclorică română, sânzienele

sau drăgaicele sunt personaje mitice nocturne, care apar în cete - de obicei în număr impar, cântă şi dansează pe câmpuri mai ales în noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul. Despre aceste creaturi de legendă se spune că ar fi zâne sau fete foarte frumoase răpite de zmei şi ţinute ascunse în palate fermecate, aflate în păduri neumblate de picior omenesc. Acestea fac parte din aceeaşi „familie“ cu dânsele, drăgaicele, vâlvele, iezmele, rusaliile, nagodele, vântoasele.

Faţă de iele şi rusalii, sânzienele sau drăgaicele sunt binevoitoare faţă de om, ajută la rodirea plantelor şi copacilor, a vieţuitoarelor în general. Totuşi, sânzienele se răzbunau amarnic dacă ziua nu le era respectată.

Drăgaica este de multe ori confundată cu sânziana, dar nu este peste tot aceeaşi „persoană“. Numele ei este de origină slavă, „draga“ însemnând frumoasă, dragă.

Despre drăgaică se spune că se naşte la 9 martie, la moartea Babei Dochia, creşte până la 24 iunie, când înfloreşte planta ce-i poartă numele, sânziana sau drăgaica. Obiceiul „Dragaica“, întâlnit în unele locuri, constă în alegerea celei mai frumoase fete din sat. Fetele, numite „drăgaice“, se adună pentru a-şi alege o crăiasa, pe cea mai frumoasă şi mai vrednică, dar care nu se va mărita trei ani după alegerea ei în fruntea fetelor.

În „Descrierea Moldovei“, Dimitrie Cantemir arăta că „în acea vreme a anului când încep să


se coacă semănăturile, toate fetele de ţărani din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de «Drăgaica». O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe năframe colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica, împodobită în acest chip, se întoarce de la câmp spre casă, cu mâinile întinse şi cu năframele fluturând în vânt, de parcă ar zbura. Şi cutreiera toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă“.

Jocul Drăgaicei şi al soarelui la amiazăDin spicele de grâu, sânziene şi alte plante

fetele îşi fac cununi cu care se împodobesc şi joacă dansul Drăgaicei. Acest dans era menit pentru a asigura belşugul, precum şi protecţia gospodăriilor şi ogoarelor. Uneori, drăgaicele plimbă hora lor pe la unele case din sat, mai ales pe la casele plugarilor vrednici. Fetele poartă o cruce înaltă, ce se mai cheamă şi „SteagulDrăgaicei“. El este confecţionat dintr-o prăjină înaltă de doi-trei metri, care are la capăt o cruce împodobită cu flori de sânziene, pelin, spice de grâu. Pentru a fi feriţi de boală, copiii mici sunt daţi de mamele lor în braţele drăgaicelor, pentru a fi jucaţi.

Drăgaicele se îmbracă asemenea unor mirese, fiind împodobite cu spice de grâu. De fapt, se spune că acum este singura ocazie în care fetele se puteau îmbrăca în rochie de mireasă.

Jocul drăgaicelor era asociat uneori şi cu versuri: „Au venit drăgaicele/ Să reteze spicele/ Spicele sunt măricele,/ Drăgaicele mititele./ Hai, drăgaică, să sărim./ Să sărim, să răsărim,/ Că ştii iarna ce păţim/ N-am avea cu ce trăi,/ Cu mălai din bănicioară,/ Cu peste din uncioară/ Spicele s-au retezat/ Drăgaicele au plecat“.

Şi pentru că se apropia şi vremea secerişului, drăgaicele purtau cu ele seceri sau coase cu care dansau şi făceau semnul crucii, pe la casele sau ogoarele unde mergeau. După ce dansau, până în anul următor, cununile erau agăţate la uşa de intrare a casei, la ferestre, la stâlpii porţilor, la

pietrele de hotar şi pe crucile mormintelor, pentru a apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice, de stihiile naturii precum grindina, inundaţiile, furtuna. În tradiţia populară se credea că o dată cu drăgaicele juca şi soarele la amiază astfel că el stă mai mult pe cer decât de obicei.

Tot Dimitrie Cantemir, relata, în „Descrierea Moldovei“, că ţăranii „cred că în ziua în care se prăznuieşte acest sfânt (n.r. - Ioan Botezătorul), soarele nu-şi străbate drumul său drept, ci într-o linie tremurată. De aceea, toţi ţăranii moldoveni se scoală în acea zi înaintea zorilor şi privesc cu ochi mari răsăritul soarelui. Şi cum ochiul nu suferă prea mult această lumină şi din pricina ei începe să se zdruncine şi să tremure, ei pun pe seama soarelui tremurătura pe care o simt în ochi şi se întorc voioşi acasă, dupa ce au făcut această încercare“.

▲ Sânzienele: o sărbătoare solară a bucuriei

La fiecare sfârşit de iunie românii aşteaptă cu mare bucurie două sărbători: Sânzienele şi Sânpetru de vară, după cum a precizat etnologul Marcel Lutic (foto) de la Muzeul Etnografic al Moldovei. „Ambele sărbători fac parte dintr-un scurt ciclu de renovare rituală a timpului, nu întâmplător aflându-se în preajma solstiţiului de vară, una din cumpenele prin care trece, personificat desigur, anul născut în noaptea Sfântului Vasile“.

După cum a menţionat Marcel Lutic, „sub numele «sânziene» se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de «harnice» în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica“.


Imaginaţia populară a închipuit Sânzienele ca pe nişte fete foarte frumoase, care trăiesc îndeobşte prin păduri sau pe câmpii. „Ele sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc“, a menţionat muzeograful Marcel Lutic.

În ajunul sărbătorii, spre seară, copiii adună sânziene şi le pun pe la porţile caselor, câte una pentru fiecare membru al familiei. „Se credea că a cui sânziană va fi vestejită a doua zi, acela va muri înaintea celorlalţi. Alteori, se arunca o cunună de sânziene pe casă, iar dacă nu rămânea acolo, cel căruia fusese menită se aştepta la ce era mai rău“, a mai precizat Marcel Lutic.

În popor se credea că în noaptea Sânzienelor, zânele umblă pe pământ sau plutesc prin aer şi împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolile oamenilor, apără semănăturile de grindină, în general acţiunea acestora fiind cât se poate de benefică. „Se spune că ar fi de ajuns ca oamenii să le nesocotească ziua, acţiunile lor benefice transformându-se radical, aceste zâne devenind surate bune cu înrăitele iele sau rusalii. Astfel, pedeapsa favorită a sânzienelor pentru femeile care nu ţineau sărbătoarea de pe 24 iunie era pocirea gurii, în timp ce alte pedepse înfricoşătoare îi aşteptau pe bărbaţii care juraseră strâmb, despre sânziene ştiindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate“, a mai spus Marcel Lutic, muzeograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

În preajma Sânzienelor abundă practicile premaritale, fetele mari având şi ele obiceiul să arunce o cunună de sânziene pe acoperişul casei. Astfel, „cununa rămasă pe acoperiş era un motiv de mare bucurie pentru fata care o aruncase, aceasta aşteptându-se la un măritiş grabnic, poate chiar în acel an. Cununa căzută era aruncată încă de câteva ori, pentru ca fata măcar să ştie câţi ani are de aşteptat! Uneori, cununa era aruncată pe

colţul casei, fata venind să o ia a doua zi dis-de-dimineaţă. Emoţionată, ducea cununa în ocolul vitelor, aici, cu ochii închişi, dând-o de mâncare unei vite. Se spune că după cum arăta această vită, aşa urma să arate şi viitorul soţ!“, a spus Marcel Lutic.

Altă practică specifică nopţii de Sânziene întâlnită la fetele de măritat era să îşi pună sânziene sub pernă, acest fapt atrăgând, după cum se spunea, visarea ursitului. „Dacă nici aşa nu le apărea ursitul, atunci, a doua zi, spre a fi măcar privite, fetele îşi prindeau buchete de sânziene în păr sau le puneau în sân!“, a adăugat Marcel Lutic.

În dimineaţa zilei de 24 iunie, a Sânzienelor, multe fete obişnuiau să se scalde în rouă. „Însă, pentru ca acest scăldat ritual să aibă efectul scontat, trebuiau respectate anumite condiţii“, atrage atenţia Marcel Lutic, care a adăugat că „în zori, din locuri necălcate, babele strângeau roua sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storceau într-o oală nouă. În drum spre casă,babele nu vorbeau deloc şi mai ales nu trebuiau să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea erau împlinite, despre cine se spăla cu rouă se spunea că va fi sănătos şi drăgăstos peste an“.

Alte fete obişnuiau ca în timpul zilei, considerată ca fiind o perioadă extrem de benefică, să se supună descântecului de întors inima unuia către altul, de unde se poate vedea că aproape toată ziua era dedicată în special iubirii.

Şi alte practici erau întâlnite în această zi a Sânzienelor, precum aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită „făclia de Sânziene“, care, alături de alte caracteristici specifice Sânzienelor, „ne îndreptăţesc să considerăm această sărbătoare drept una a Soarelui. Nu întâmplător, se spune că astrul zilei se află acum la «o mare răscruce», în dimineaţa Sânzienelor, soarele spălându-şi faţa, jucându-se pentru câteva clipe şi apoi odihnindu-se“, a spus Marcel Lutic.

Redactor oana RUSU,cluj Napoca


28. Din MinuniLe Maicii DoMnuLui

Icoana Maicii Domnului Portărița “Portaitissa”

- Mănăstirea Iviron, ATHoS

Icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, numită “Portărița” - Παναγία Πορταϊτισσα - se află în paraclisul de la poarta Mănăstirii Iviron, cum se intră în curte, pe partea dreaptă. Potrivit tradiției athonite, această icoană a venit pe mare, din Bizanț. În vremea prigoanei icoanelor - iconoclasmul - trăia în Niceea Asiei Mici o văduvă credincioasă, ce avea un singur fiu. Ea păstra cu mare evlavie această icoană a Maicii Domnului în casa sa. La un control făcut de trimișii împăratului, aceștia au găsit icoana și au spus amenințător văduvei: “Dă-ne bani ca să scapi împreună cu icoana ta, altfel vom împlini poruncile!”. Atunci femeia le-a dat bani mulți, să-i dea un răgaz până a doua zi. Noaptea l-a luat pe fiul ei și icoana și au mers pe țărm.

Femeia a scos icoana din casă și s-a dus cu ea la malul mării și i-a spus: “Maica Domnului, eu nu mai pot să te apăr. Stăpâna lumii, tu, ca Maică a lui Dumnezeu, ai stăpânire peste toata zidirea. Tu poți să ne izbăvești și pe noi de mânia stăpânitorilor și icoana ta de cufundarea în mare.”, și a pus-o pe apă. Iar icoana a venit, în chip minunat - dreaptă, pe apă, fără a se scufunda – până la Sfântul Munte Athos.

Văduva a fost mângâiată de această priveliște și i-a mulțumit Preacuratei, iar fiului ei i-a spus: “Copilul meu, dorința noastră cea către Maica Domnului este deja împlinită. Eu sunt gata să mor pentru credința mea, prin mâinile tiranilor, dacă va trebui, dar nu doresc și moartea

ta. Te rog și te implor să pleci în părțile Greciei.” Fiul a ascultat-o și a plecat la Tesalonic, apoi în continuare a mers în Sfântul Munte Athos, în acel loc unde, după puțini ani, a fost ridicată Mănăstirea Iviron. Acolo a devenit călugăr și, după ce a trăit în chip bineplăcut lui Dumnezeu, s-a mutat la cele veșnice.” Se vede că ajungerea lui acolo s-a făcut după iconomia și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, deoarece de la el au aflat și pustncii Sfântului Munte istoria icoanei pe care, împreună cu mama sa, o aruncase în mare. După ani și ani, când aproape de țărm fusese construită Sfânta Mănăstire Iviron, călugării au văzut într-o seară deasupra valurilor un stâlp de foc ce ajungea până la cer. În fața priveliștii ieșite din comun, au rămas nemișcați și cântau. Vedenia a mai continuat câteva nopți, până ce s-au adunat și călugări de la alte mănăstiri acolo, pe țărm. Atunci au văzut că acel stâlp de foc izvora dintr-o icoană a Maicii Domnului, iar când părinții vroiau să se apropie cu barca, icoana se îndepărta.


S-au întors în biserica mănăstirii și s-au rugat cu credință și lacrimi Maicii Domnului să dăruiască acea icoană mănăstirii lor.Era atunci în Mănăstirea Iviron un ieromonah cu numele Gavriil, care în lunile de vară trăia ceva mai sus de mănăstire, în nevoință și post aspru, asemeni unui înger pământesc. Lui i s-a arătat Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu și i-a zis: “Spune egumenului și fraților că voiesc să le dau icoana mea pentru a-i acoperi și ajuta, apoi intra în mare și pășește pe valuri, și atunci vor cunoaște toți buna voire a mea către mănăstire.”

Apoi toți monahii au ieșit la țărm unde Gavriil a pășit pe apele mării ca pe uscat și s-a învrednicit să ia în mâinile sale această icoana grea și de mari dimensiuni, pictată pe lemn. Pe țărm, monahii s-au închinat icoanei cu evlavie și mare bucurie. Apoi cu cântări au dus-o în sfântul altar al bisericii mănăstirii.În ziua următoare, însă, icoana nu a mai fost găsită în biserică! Căutând-o, au găsit-o pe zidul mănăstirii, deasupra porții centrale. Au adus-o în biserică, dar iarăși au găsit-o la poartă. Acest lucru neobișnuit s-a întâmplat de mai multe ori, până când nedumerirea monahilor a fost dezlegată de Preasfântă, care i-a apărut în vis egumenului, zicându-i: “Spune fraților să nu ma mai deranjeze de acum înainte, pentru că eu nu doresc să fiu păzită de voi, ci eu să vă păzesc pe voi, nu numai în viața de acum, ci și în cea viitoare. Și să nădăjduiască în milostivirea Fiului meu și Stăpânului tuturor toți monahii trăitori cu evlavie și frică de Dumnezeu în muntele acesta virtuos. Acest dar eu l-am cerut de la El și iată, vă dau vouă semn: cât timp veți vedea icoana mea în această mănăstire, harul și mila lui Dumnezeu nu vor lipsi de la voi.”Monahii s-au bucurat de toate acestea și apoi au zidit un paraclis aproape de poarta mănăstirii, unde au pus această icoană făcătoare de minuni, care se află în acest loc până astăzi. Datorită

acestei întâmplări, icoana a primit numele de “Portărița”.Icoana este mare, de 1,30 x 1,90 metri. Icoana este ferecată, cu excepția fețelor, cu o îmbrăcăminte de aur și argint, cu pietre prețioase, monezi de aur și o mulțime de alte podoabe dăruite de împărați, regi, egumeni, duci, ofițeri și simpli credincioși. Aceste odoare sunt dovezi ale minunilor Preacuratei. Le-au oferit cei care au primit ceea ce au cerut de la ea. S-a prorocit, de către părinți, că la sfârșitul lumii, această icoana va pleca pe mare, așa cum a venit.

Una dintre bucuriile pe care le-a făcut această icoană celor rugători este următoarea: un tânăr pelerin, neprimind pâine de la bucătar, a primit de la Maica Domnului un galben, spre a-l da bucătarului. Bucătarul, dându-și seama de unde era galbenul respectiv, s-a căit. Legat de pâinea din mănăstire, aici s-a mai petrecut încă și o altă minune: când mănăstirea nu a dat masă lahram, de frica foametei, fiindcă nu aveau destule provizii, atunci milioane de furnici au început să care grâul din hambare. În amintirea acestei minuni, pocăindu-se înaintea lui Dumnezeu, monahii și-au luat canonul dragostei de a pune zilnic, la poarta mănăstirii, o ladă de lemn, cu pâine, la îndemâna tuturor pelerinilor ce îi calcă pragul.

Uleiul de la candela acestei sfinte icoane este leac pentru otravă. Pe vremea venirii arabilor în Sfântul Munte, un soldat arab a lovit cu cuțitul în chipul acestei icoane, și îndată a început a curge sânge. Arabul văzând minunea, s-a înfricoșat și căzând la pământ s-a pocăit, s-a botezat în legea creștinească și s-a îmbrăcat în haina monahicească, rămânând acolo până la moarte.

(www.manastireaportarita.ro)


Mănăstirea curtea de argeş.......................49

8. teologiePărintele Mitropolit Acad. Dr. IRINEU PoPA

Responsabilitatea episcopului faţă de harul arhieriei sale şi faţă de hirotoniţii săi...........56

Preot Dr. nicolae nicoLescu

Pavel Florenski, Filosofia cultului ......62

9. taina icoaneiPaul EVDokIMov

Icoana Înțelepciunii divine............................69

10. File de Patericconf. univ. Dr. viorel PaLeu Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev (Lavra Pecerska) ..........................................73

11. ştiință şi credință Dr. Ing. Nicolae DOBRE, Energie, putere, informaţie, luminã, har......75

12. conştiința româneascăACAD. Alexandru ZUB

Patriarhul Iustinian: „Amintiri” ..............82

13. Pagini de istorieconf.Univ Dr.Florentina NIțU

Relatările arhidiaconului sirian Paul de Alep despre obiceiurile românilor cu ocazia sărbătorilor religioase în secolul al XVII-lea.......................................................84

14. in memoriam

Profesorul costin Murgescu.......................8915. Galeria personalităților

Preot Dr. Nicolae NICOLESCU Prezența lui Dumnezeu în Lumina taborică ..........................................................................3

1. sămânța Patristică

Sfinţii Părinţi - despre Lumina taborică .......5

sfântul ioan Gură de aur, Despre prietenie ..........................................................9

2. vocea duhovnicului Ierom. Rafael NoIcA

Viaţa Arhimandritului Sofronie Saharov ....15

3. MisiologiePreot calistrat cHIFAN,

Athos – Muntele lui Dumnezeu.................22

4. sfințenia în participareArhim. clement HARALAM

Maica Domnului - Rugul ce arde şi nu se mistuieşte ...................... .................................32

5. Din comoara inimii

Sfântul Teofan ZăVoRâTUL

Despre pacea duhovnicească a inimii...........36

6. Din gândirea teologică a părintelui DumitrustăniloaeArhim. conf. Univ. Dr. Vasile MIRoN

Misterul euharistic în opera Părinteluiprofesor Dumitru Stăniloae ....................41

7. Popasuri duhovniceştiArhim. dr. chesarie GHEoRGHEScU

cuprinS

TEOLOGIE ŞI SLUJIRE BISERICEASCĂ

DIALOG ORTODOX

Sfântul Grigore PALAMA

Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae Palamaru

Preot Tiberiu RoȘU

Profesorul Univ. Dr.Tudor Ghideanu ..........................................................................94


16. arta vizualăGrigore ILISEI

Aurel David-pictorul unui Demiurgos........102

17. repere juridiceProf. Univ. Dr. Valerius M. cIUcăcuvântarea de pe Munte. Fericirile (o lecţie hristică de drept privat după model roman) ..........................................................104

18. interferențeProf. Univ. Dr. Gheorghe MUSTAȚĂ

Părintele Arsenie Boca – arhitect al punţii de legătură dintre ştiinţă şi religie....................10919. Biserica, aziconsilier Dr. Stelian Gomboş

„Despre societatea de astăzi care ne împinge spre o utopie impusă” (Interviu cu Părintele Mitropolit Ioan de Timișoara) ......................................................11920. Probleme contemporaneAvocat cornelia-Maria BALAN

eutanasia .....................................................12421. Doctorul trupului - Doctorul sufletuluiProf. Univ. Dr. Rodica cUcIUREANU

Alimentaţia şi cancerul.................................133

22. Psihologia - o necunoscută?Prof. Univ. Dr. Mihai GOLU

Dimensiunea psihologică a raportuluiom-natură .....................................................147

23. Priorități - educațiaProf. Univ. Dr. Constantin CUCOŞ

Interviu realizat de Red.cristinel Popa cu Prof. Univ. Dr. constantin cucoș.........................150

25. MărturiiPreot Prof. Dr. Magda STAVRINSCHI

Anul internaţional al luminii .......................156Scriitor Vasile FILIP

amintiri din Seminar..................................161

Prof. Univ. Dr. Dumitru constantin DULcAN

Să căutăm bucuria. Avem nevoie de ea, ca de pâinea cea zilnică..........................................164Preot Mitrofor Ioan cIUNTU

Poetul Grigore Vieru în comunitatea românească din America .............................165Mihaela GUZGAN, Abs. a Fac. de Științe ale Educației

Educaţia religioasă la copil ..........................172Dr. ing. Mircea sLĂninĂ

Pietrarii iaşilor - iv .....................................173Monah Dosoftei JITARU

Iubeşte şi fă ce vrei!........................................179

26. Prezentare carteAcad. Andrei EȘANUVolumul enciclopedic : Mănăstiri și schituri din Republica Moldovachișinău, 2013 ..............................................192

27. tradițiiRedactor oana RUSU

Sânzienele, bucuria verii şi a iubirii..............196

28. Din minunile Maicii DomnuluiIcoana Maicii Domnului Portărița “Portaitissa” - Mănăstirea Iviron, ATHoS...................................................................200

Prof. Neculai IORGAÎntâlnirea așteptată.................................182

Farm. Dumitru Gheorghe RĂDUCANU

Plantele biblice - plante întâlnite în Sfânta Scriptură...................................................183


Aşteptăm la adresa de e-mail: [email protected] şi numerele de telefon:

0232 437 248; 0726 332 333; 0723 232 444 sugestiile dumneavoastră şi materialele pentru publicare.

Abonamentele se pot comanda la aceeași adresă de e-mail şi la sediu: Iaşi, Trecătoarea Iancu Bacalu 1.

colegiul de redacţie:Director:

Preot Dr. Nicolae Nicolescu, „Sf. Lazăr”, Iaşi

Redactori şi secretari de redacţie: Dr. Laura – Magdalena Nicolescu

Prof. Neculai Iorga

Redactori şi consilieri editoriali: Arhim. Nichifor Horea, “Sf. Trei Ierarhi”, Iaşi

Prof. Univ. Dr. Gheorghe MustaţăProf. Univ. Dr. Mircea Nicolae Palamaru

Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoș Scriitor Grigore Ilisei

Conf. Univ. Dr. Ing. Viorel PaleuIng. Petronela Andrei

Ec. Vladimir şi Mihaela BârsanProf. Constantin Bostan

Elena PlăvănescuProf. Alexandra Diaconescu

Dr. Paul Dan SârbuDr. Ing. Vlad Munteanu

Tehnoredactare şi paginare: Gabriel Cobiliță

Ultimul număr al revistei EPIFANIA se deschide la adresa de internet: nicolaenicolescu.tripod.com

ISSN 2065-3794Responsabilitatea privind conţinutul materialelor publicate în revista Epifania aparţin strict autorilor.

Date post:	09-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	gurzun-mihaela
View:	493 times
Download:	2 times

Revista epifania, nr.33, 27mai 2015 (1)

Documents