portal.just.roportal.just.ro/42/Documents/leaflet/DECIZII RELEVANTE... · Web viewDecizii Relevante...

Curtea de Apel PloieştiDecizii Relevante Trimestrul II 2012

Întocmit

Grefier Documentarist,

Luciu Ana - Maria

CuprinsSecţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 37 lit.b Cod penal în raport de infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 193 Cod penal.

Actiunea civilă exercitată în procesul penal. Obligarea asiguratorului de răspundere civilă la plata taxei pe valoare adăugată aferentă contravalorii reparaţiilor unui autovehicul implicat în accidentul rutier.

Criterii pentru individualizarea pedepsei. Principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor sociale lezate şi sancţiunile penale.

Acţiune civilă alăturată celei penale. Greşita soluţionare a laturii civile a cauzei prin obligarea la despăgubiri a unui inculpat faţă de care răspunderea penală pentru fapta producătoare de prejudiciu nu a fost stabilită .

Incidenţa a două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei.

Tâlhărie. Individualizare pedeapsă. Declaraţie de recunoaştere.

Conducerea unui autoturism pe drumurile publice cu o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legal. Circumstanţe atenuante judiciare.

Furt calificat. Fapt care prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

2

Acţiunea civilă exercitată în procesul penal. Despăgubiri civile. Cheltuieli de spitalizare. Vătămarea integrităţii corporale a persoanei. Obligaţia de acoperire în raport cu proporţia dintre culpele părţilor.

Căile de atac extraordinare. Contestaţia în anulare. Cazurile de contestaţie în anulate. Recurs judecat cu inculpatul aflat în libertate şi reprezentat de avocat ales. Inadmisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare.

Pedepsele. Individualizarea pedepsei. Concurs între cauza legală privind reducerea pedepsei în cazul recunoaşterii vinovăţiei şi efectele circumstanţelor atenuante.

Înlocuirea măsurii arestării preventive. Calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii.

Revizuire. Cazul prevăzut de art. 394 lit. c C.proc.pen. Condiţii.

Cod procedură penală. Art.191 alin.3 Cod procedură penală.

Drept procesual penal. Partea specială. Verificarea arestării inculpatului în cursul judecăţii. Recurs.

Schimbarea încadrării juridice. Art. 334 Cod procedură penală din art. 321 alin. 1 infracţiunea prev. de art. 321 alin. 2 Cod penal în recursul Parchetului.

Drept penal. Partea specială. Infracţiunea de favorizarea infractorului. Elemente constitutive. Latură subiectivă.

Recidiva postcondamnatorie. Contopire pedepse conform art.39 alin.2 şi 3 Cod penal. Descontopire pedepse şi recontopire pentru restul rămas neexecutat din primul termen al recidivei.

Repunerea în termenul de recurs. Lipsa cauzei temeinice de împiedicare.

Asistenţă juridică obligatorie. Lipsă desemnare curator special pentru bolnavul supus măsurii de siguranţă a internării medicale.

Drept procesual penal. Partea generală. Probele şi aprecierea lor. Condamnare după achitare.

Drept procesual penal.

3

Cod Penal

Secţia a I Civilă

Apel anulat ca netimbrat. Recurs. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.

Incompatibilitatea asistenţilor judiciari. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 24 alin. 1 Cod proc. civilă şi asistenţilor judiciari.

Plasament minor. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 56 lit. b din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Apel formulat tardiv. Repunerea în termen. Depăşirea termenului înscris în art.103 alin.(2) C.proc.civ. Consecinţe.

Calea de atac împotriva deciziilor intermediere.

Soluţionarea cererii de desfacerea adopţiei: cameră de consiliu sau şedinţă publică.

Apel anulat ca netimbrat. Recurs. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.

Grăniţuire şi revendicare. Operaţiunile judiciare specifice grăniţuirii.

Recurs. Critici ce nu pot fi încadrate în motivele de legalitate prevăzute de dispoziţiile procedurale. Sancţiunea nulităţii.

Neplata onorariu expertiză de către părţi.

Cheltuieli de judecată. Reducerea onorariului avocatului în ipoteza aplicării art. 274 alin.(3) Cod proc. civilă. Jurisprudenţa CEDO.

Cerere de recurs. Lipsa semnăturii. Consecinţe faţă de disp.art.3021 (1) lit.d rap. la disp.art.133 Cod pr.civilă.

4

Secţia a II – a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal

Clauza penală-clauză abuzivă în contractul de leasing - art. 1066 Cod civil- stabilirea prejudiciului finanţatorului.

Art. 202 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Obligaţia de plată a societăţii în cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune. Dovada calităţii de moştenitor în cazul în care asociatul decedat era cetăţean italian,la data decesului . Legea aplicabilă moştenirii. Condiţiile reprezentării părţilor în instanţă. Art.275 Cod proc.civ. Relevanţa juridică a recunoaşterii subsidiare a pretenţiilor.

Conflict de competenţa materială. Contestaţie la executare împotriva somaţiei şi titlului executoriu. Art. 172 C. proc. fiscală. Regimul juridic distinct al actului administrativ fiscal a cărui creanţă fiscală a ajuns la scadenţă de cel al actului administrativ fiscal.

Procedura insolvenţei. Titularul acţiunii în atragerea răspunderea organelor de conducere.

Procedura insolvenţei creanţă certă, lichidă şi exigibilă una din condiţiile deschiderii procedurii.

Contencios administrativ. Anularea autorizaţiei de construcţie.

Societate în insolvenţă operaţiuni contabile făcute de asociatul unic, în dauna creditorilor cauză de nulitate.

Procedura insolvenţei. Anularea tranzacţiei.

Pentru personalul nou-încadrat pe funcţii în perioada de aplicare etapizată a Legii nr. 330/2009, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare.

5

Scutirea de la plata impozitului pe mijloacele de transport.

Anularea hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor.

Radierea unui autovehicul de pe numele fostului proprietar, în cazul constatării vânzării printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Cheltuieli neeligibile efectuate din bugetele comunitare.

Suspendarea judecăţii.

Dovada calităţii de reprezentant al creditorului. Ratificarea actelor procesuale de creditor.

Aplicarea dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Compensarea creanţelor fiscale ale debitorului . Condiţii.

Aplicarea dispoziţiilor art. 107 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Nerespectarea programului de plată a creanţelor. Consecinţe.

Clauza prevăzută în contractul de leasing, în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni, fiind obligat în caz de reziliere să plătească şi daune interese constând în capitalul nerambursat aferent contractului, pe lângă restituirea bunului şi plata ratelor restante şi neachitate, este o clauză abuzivă.

În acţiunile având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor stabilite în sarcina Autorităţii Naţionale de Restituire a Proprietăţilor, Statul prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu este parte în raportul juridic concret, obligaţional, de drept substanţial, dedus judecăţii, iar compensaţiile băneşti acordate în aplicarea Legii nr. 9/1998, sunt legal datorate de A.N.R.P.

6

Decizii Relevante

Trimestrul II 2012

Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de

Familie7

[1] Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 37 lit.b Cod penal în raport de infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 193 Cod penal. Cod penal, art. 37 lit.b, art. 193

Infracţiunea de ameninţare prev.de art.193 alin.1 Cod penal este pedepsită de lege cu pedeapsa închisorii cuprinse între 3 luni şi un an sau amendă. Faţă de aceaste limite de pedeapsă, starea de recidivă postexecutorie a fost greşit reţinută ca agravantă pentru răspunderea penală a inculpatului, nefiind incidente prevederile art.37 lit.b Cod penal, conform cărora când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse,cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 597 din 27 aprilie 2012.

Prin sentinţa penală nr. 48 din data de 21.02.2012 pronunţată de judecătorie a fost

condamnat inculpatul C. C. la pedepasa rezultantă de 1 an închiusoare pentru comiterea în concurs real de fapte penale a infracţiunilor de: furt, distrugere, port ilegal de cuţit şi ameninţare, reţinându-se în sarcinasa agravanta recidivei postexecutorii, prevăzut de art. 37 lit. b Cod penal.

S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză. Inculpatul a fost obligat la despagubiri către părţile vătămate constituite părţi civile şi la lei

cheltuieli judiciare către stat.Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că la data de

15.03.2011 lucrătorii Postului de Poliţie Balta Alba s-au sesizat din oficiu în legatură cu faptul că inculpatul C. C. ar fi sustras pe timp de noapte, în mod repetat, în perioada februarie-martie 2011, din locuinţa părţii vătămate G. I. M. - 5 găini, un cocoş, iepuri de casă şi un sac cu porumb ştiuleţi.

Ulterior, o altă parte vătămată M. V. din aceiaşi localitate a semnalat că în seara zilei de 22.05.2011 prin folosirea unui corp dur inculpatul C. C. a îndoit barele metalice de la poarta de

8

acces în curtea locuinţei sale producându-i stricăciuni şi solicitând tragerea la răspundere penală a acestuia.

Prin plângerea sa, persoana vătămată M. A. din municipiul Braila a solicitat tragerea la răspundere penală a aceluiaşi inculpat C. C., pentru că la data de 25.06.2011, a fost ameninţată de acesta, iar lucrătorii postului de poliţie s-au sesizat din oficiu fiindcă la acest incident făptuitorul a fost înarmat cu un cuţit.

În urma conexării acestor sesizări şi efectuându-se cercetări s-a constatat că susţinerile din plângeri se confirmă.

Inculpatul a fost audiat de organele de urmărire penală şi a recunoscut toate faptele de care a fost acuzat, oferind anchetatorilor detalii privind circumstanţele de fapt în care le-a comis.

S-a mai reţinut că inculpatul CC, cunoscut cu mai multe condamnări pentru fapte de sustrageri, este cunoscut pe raza localităţii ca un individ care consumă excesiv băuturi alcoolice şi pe acest fond-agravat, şi de anumite afecţiuni medicale pentru care i s-a interzis consumul de alcool-devine irascibil, violent, agresiv şi predispus la săvârşirea de fapte penale.

Fiind cunoscut cu afecţiuni neuropsihice, inculpatul CC a fost internat la Spitalul Sapoca şi expertizat, astfel că din cuprinsul raportului de expertiză depus la filele 45-47 dosar, rezultând diagnosticul „tulburare mixtă a personalităţii borderline. Utilizare nocivă a alcoolului. A avut capacitatea psihică de apreciere critică a faptelor având discernământul păstrat”.

În sarcina inculpatului prima instanţă, stabilind vinovăţia acestuia, a reţinut agravanta recidivei postexecutorii prevăzută de art. 37 lit. b Cod penal, atrasă de condamnarea din sentinţa penală nr.931/27.12.2002 a Judecătoriei Rm.Sărat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat, din executarea căreia s-a liberat condiţionat la data de 16.03.2005, cu un rest de pedeapsă neexecutat de 413 zile a cărui durată s-a împlinit anterior comiterii infracţiunilor din prezenta cauză.

La individualizarea pedepselor aplicate instanţa de fond a avut în vedere pericolul social al faptelor comise şi persoana inculpatului, faptul că este lipsit de posibilităţi materiale de viaţă, este un consumator de băuturi alcoolice, prezintă afecţiunii neuropsihice, precum şi condiţiile concrete în care s-a desfăşurat activitatea infracţională, instanţa de fond considerând că scopul preventiv-educativ al pedepsei poate fi atins prin executarea pedepsei rezultante în regim privativ de libertate.

Cu privire la latura civilă a cauzei, judecătoria a reţinut că părţile vătămate s-au constituit părţi civile, iar inculpatul a fost de acord să repare prejudiciul după ce se va elibera din penitenciar, astfel că potrivit art.14 Cod procedură penală inculpatul a fost obligat la despăgubiri către acestea.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă judecătorie, criticând sentinţa atacată sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei acesteia.

În motivarea recursului formulat recurentul a susţinut că sentinţa atacată este nelegală în ce priveşte reţinerea recidivei postexecutorii faţă de infracţiunea de ameninţare, prevăzută de art. 193 Cod penal pentru care legea nu prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, nefiind astfel incidente dispoziţiile art.37 lit.b Cod penal.

Curtea, examinând hotărârea recurată, în raport de critica formulată, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu conform art.3856 alin.3 Cod proc. pen., în limitele motivelor de casare prev.de art.3859 alin.3 din acelaşi cod, a constatat că este afectată legalitatea acesteia, pentru considerentele care succed :

Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul urmăririi penale, din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acestora cu vinovăţie, în forma cerută de lege.

Critica recurentului-parchet vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art.37 lit.b Cod penal referitoare la starea de recidivă postexecutorie faţă de infracţiunea de ameninţare, prevăzută de art.193 Cod penal, reţinută ca fiind comisă de inculpatul C.C., este justificată şi atrage incidenţa cazului de recurs prev.de art.3859 pct.172 Cod proc.pen.

Infracţiunea de ameninţare este pedepsită de lege cu pedeapsa închisorii cuprinse între 3 luni şi un an sau amendă. Faţă de aceaste limite de pedeapsă, starea de recidivă postexecutorie a fost greşit reţinută ca agravantă pentru răspunderea penală a inculpatului, nefiind incidente prevederile art.37 lit.b Cod penal, conform cărora când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie

9

a executării unei asemenea pedepse,cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

În aceste condiţii, Curtea a admis recursul exercitat în cauză în temeiul art.38515 alin.1, pct.2 lit.d Cod proc.pen. şi a casat în parte, în latură penală hotărârea recurată în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 37 lit. b Cod penal, privind recidiva postexecutorie, reţinute în cazul infracţiunii de ameninţare prev.de art 193 alin. 1 Cod penal, pentru care a fost condamnat inculpatul-intimat la pedeapsa de o lună închisoare, menţinând în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.

(Judecător Simona Petruţa Buzoianu)

[2] Actiunea civilă exercitată în procesul penal. Obligarea asiguratorului de răspundere civilă la plata taxei pe valoare adăugată aferentă contravalorii reparaţiilor unui autovehicul implicat în accidentul rutier. C.proc.pen., art. 38515 alin. 1 pct. 1 lit. b

Critica recurentului-asigurător în sensul că din valoarea totală trebuia înlăturată suma de 10.593,79 lei reprezentând TVA (ce a fost inclusă de expert în calculul valorii pagubei) deoarece partea civilă şi-a exprimat intenţia de a nu opta pentru repararea ambulantei, este nejustificată, în condiţiile în care repararea pagubei în procesul penal trebuie să se facă integral, iar varianta de a nu repara ambulanţa este o opţiune ipotetică a părţii civile. Fie în varianta reparării bunului distrus fie în cea a înlocuirii sale prin achiziţionarea altuia, taxa pe valoarea adăugată trebuie plătită, fiind datorată şi aferentă tarifului reparaţiilor sau, după caz, preţului de achiziţie a bunului. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 599 din data de 27 aprilie 2012.

Prin sentinţa penală nr.215 din data de 21 decembrie 2011 pronunţată de judecătorie, a fost condamnat inculpatul V.G. pentru săvârşirea unei infracţiuni de vătămare corporală gravă din culpă, la pedeapsa de 1 an şi luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a acesteia.

Prin aceeaşi sentinţă, s-au admis în parte acţiunile civile formulate de către părţile civile Spitalul de Ortopedie şi Traumatologie A., de Ministerul Apărării Naţionale-UM 02544/B1şi de victima C. V., fiind obligat inculpatul alături de asiguratorul de răspundere civilă SC GENERALI ROMANIA ASIGURARE REASIGURARE S.A ( fosta S.C.ASIGURARE REASIGURARE ARDAF S.A. ) la plata sumelor de:

-1490,617 lei despăgubiri materiale către partea civilă Spitalul de Ortopedie şi Traumatologie Azuga ;

-16.500 lei despăgubiri materiale şi 40.000 lei daune morale către partea civilă C. V.;

-93 660 lei despăgubiri materiale către partea civilă Ministerul Apărării Naţionale-UM 02544/B1, din care se vor scădea conform Raportului de expertiză tehnică auto CP suma de 31.390 lei achitată de asigurătorul de răspundere civilă SC GENERALI ROMANIA ASIGURARE REASIGURARE S.A ( fostă S.C.ASIGURARE REASIGURARE ARDAF S.A.) în cursul urmăririi penale.

În baza art. 189, 191 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul să plătească suma de 700 lei cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că în ziua de 07.12.2008, în jurul orei 1100, inculpatul a condus autoturismul pe DN 1, în sensul de deplasare Bucureşti - Braşov, şi la km. 119, fără a respecta prevederile art. 35 al.1 şi art.54 al.1 din OUG 195/2002 rep., precum şi prevederile art.1, art.76 al.1 lit. a pct.1, art.77 al.1 pct.2 şi art.118 al. 1 lit.a din H.G. nr.1391/2006, contribuind cauzal din culpa sa exclusivă la producerea unui accident

10

de circulaţie în cadrul căruia a rezultat, printre altele, rănirea părţii civile C. V., care a suferit leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 65-70 de zile de îngrijiri medicale şi avarierea autovehiculelor implicate în coliziune inclusiv a unei ambulanţe aparţinând unei unităţi militare din cadrul M.A.N.

Deoarece dinamica evenimentului rutier a fost una complexă, în cadrul căreia contribuţia fiecărui conducător auto implicat trebuia particularizată în aşa fel încât să se poată stabili cu exactitate şi dincolo de orice dubiu, care dintre aceştia a generat situaţia de pericol soldată cu producerea accidentului şi cu celelalte consecinţe vătămătoare la adresa persoanelor şi bunurilor, a fost dispusă o expertiză judiciară tehnică auto.

Din concluziile acesteia, instanţa de fond a reţinut că starea de pericol care a cauzat subiectiv şi obiectiv accidentul de circulaţie a fost generată în exclusivitate de către inculpatul V. G., care încălcând mai multe reglementări rutiere, a efectuat o manevră riscantă de depăşire, a pătruns pe contrasens şi a intrat în impact cu ambulanţa ce făcea parte din coloana de autovehicule militare .

De asemenea, potrivit expertului inculpatul V. G. era singurul conducător auto în măsură să evite producerea accidentului de circulaţie.

În aceste circumstanţe, pe baza ansamblului probelor administrate, prima instanţă a stabilit răspunderea penală şi civilă a inculpatului, pronunţând condamnarea sa şi obligarea la despăgubiri civile alături de asiguratorul de răspundere civilă, astfel cum s-a arătat.

Împotriva sentinţei au formulat în termen legal recursuri: asigurătorul S.C. Genrerali România Asigurare Reasigurare SA prin Sucursala Ploieşti (fostă S.C. Asigurarea Reasigurare Ardaf SA) şi inculpatul V.G.

Una dintre criticile recurentului asigurător vizează greşita sa obligare către partea civilă UM 02544/B1 asumei totale de 93 660 lei cu titlu de despăgubire materială pentru paguba produsă prin avariererea ambulanţei, fiindcă din aceasta trebuia înlăturată suma de 10.593,79 lei reprezentând TVA (inclusă de expert în calculul valorii pagubei) deoarece partea civilă şi-a exprimat intenţia de a nu opta pentru repararea ambulantei. TVA-ul este un impozit indirect suportat de consumatorul final al serviciului, care ulterior este virat către stat de către prestatorul care l-a încasat şi nu intră în preţul de achiziţie al unui autovehicul.

S-a susţinut că prin acordarea T.V.A-ului aferent devizului de reparaţii, s-a creat o situaţie de îmbogăţire fără justă cauză cu suma de 10.593,79 lei a părţii civile UM 02544/B1.

Curtea, examinând hotărârea recurată, în raport de criticile formulate de recurenţi, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept conform art. 385 6 alin. 3 C.proc.pen., în limitele motivelor de casare prevăzute de art.3859 alin. 3 din acelaşi cod, a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed :

Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul procesului penal, din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, cât şi săvârşirea acestora cu vinovăţie, în forma cerută de lege.

Astfel, au fost valorificate mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penale şi în cea a cercetării judecătoreşti din analiza coroborată a cărora a rezultat că prima instanţă, în baza propriului examen, în mod judicios şi temeinic motivat a stabilit vinovăţia inculpatului pentru comiterea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută.

Curtea consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C.proc.pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se atât dinamica accidentului rutier din 7 decembrie 2008 cât şi mecanismul de producere şi posibilităţile de evitare a acestuia dar şi normele referitoare la regimul circulaţiei rutiere încălcate de conducătorul auto V. G. respectiv prevederile art. 35 al.1 şi art. 54 al.1 din O.U.G. nr. 195/2002 rep., precum şi prevederile art.1, art.76 al.1 lit. a pct.1, art.77 al.1 pct.2 şi art.118 al. 1 lit.a din H.G. nr.1391/2006.

Concluziile expertizelor auto au fost coroborate în mod corect cu depoziţiile martorilor oculari, de asemenea participanţi la trafic şi cu schiţa locului accidentului şi planşele fotografice, care dovedesc, fără putinţă de tăgadă că inculpatul a încălcat dispoziţiile art.35 alin.1, 54 alin.1 din OUG nr. 195/2002.

11

Referitor la despăgubirile acordate părţii civile Ministerul Apărării Naţionale-UM 02544/B1 care s-a constituit iniţial parte civilă cu suma totală de 90.296,82 lei, potrivit concluziilor expertizei tehnice auto-refăcută şi ulterior completată, valoarea totală a pagubei produse prin avarierea ambulanţei şi a aparaturii medicale aflate în autovehicul în accidentul rutier din 07.12.2008 aparţinând UM 02544/B1, este de 93.660 lei din care suma de 31.390 lei a fost achitată în cursul urmăririi penale de asiguratorul de răspundere civilă SC GENERALI ROMANIA ASIGURARE REASIGURARE S.A. (fostă S.C.ASIGURARE REASIGURARE ARDAF S.A.).

Critica recurentului-asigurător în sensul că din valoarea totală trebuia înlăturată suma de 10.593,79 lei reprezentând TVA (ce a fost inclusă de expert în calculul valorii pagubei) deoarece partea civilă şi-a exprimat intenţia de a nu opta pentru repararea ambulantei, este nejustificată, în condiţiile în care repararea pagubei în procesul penal trebuie să se facă integral, iar varianta de a nu repara ambulanţa este o opţiune ipotetică a părţii civile. Fie în varianta reparării bunului distrus fie în cea a înlocuirii sale prin achiziţionarea altuia, taxa pe valoarea adăugată trebuie plătită fiind datorată şi aferentă tarifului reparaţiilor sau, după caz, preţului de achiziţie a bunului.

Astfel fiind, Curtea a respins ca nefondat recursul exercitat în cauză de recurentul-asigurător SC GENERALI ROMANIA ASIGURARE REASIGURARE S.A Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art.38515 alin.1, pct.1, lit. b Cod proc.pen.

(Judecător Simona Petruţa Buzoianu)

[3] Criterii pentru individualizarea pedepsei. Principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor sociale lezate şi sancţiunile penale.

C.proc.pen. , art. 3859 alin. 1 pct.14, Cod penal, art. 72

Potrivit cazului de casare prev.de art.3859 alin.1, pct. 14 Cod proc.pen. hotărârea penală este supusă casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege;

Individualizarea pedepselor presupune atât analizarea aspectelor defavorabile cât şi a celor favorabile inculpatului, precum şi a tuturor celorlalte criterii stabilite de art.72 Cod penal care se referă la împrejurările săvârşirii faptei, gravitatea acesteia dată de urmările produse ori care s-ar fi putut produce dar şi cele cu caracter personal ce ar putea determina atenuarea sau agravarea răspunderii penale. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 557 din 20 aprilie 2012.

Prin sentinţa penală nr.261 din data de 20 februarie 2012 pronunţată de judecătorie a fost condamnat inculpatul V.L.W pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin.1 şi alin. 2 Cod penal la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare. S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege, pe durata prevăzută de disp. art. 71 al.2 Cod penal.

În baza art.350 al.1 Cod procedură penală s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.

În baza art.88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi a arestării preventive de la 22.11.2011-la zi.

S-a luat act că partea vătămată P.M.M. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

12

În baza art.191 al.1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1750 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

În baza art.189 al.1 Cod procedură penală, onorariul apărătorului din oficiu va fi avansat către Baroul Prahova, din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că că în fapt, în ziua de 22.11.2011, în jurul orelor 1300, partea vătămată, împreună cu martorul R. S. F., colegul său de clasă, s-au întâlnit cu inculpatul (cu care se cunoşteau din vedere întrucât locuiesc în acelaşi cartier) în zona ceasului din parcul aflat în faţa magazinului Omnia-Winmarkt; în cursul aceleaşi zile, în jurul orei 1350 partea vătămată şi martorul se aflau la ieşirea dinspre str.Gh.Gr.Cantacuzino a Mall-ului din Ploieşti, unde s-au întâlnit din nou cu inculpatul V. L. W..

Văzând telefonul mobil în mâna părţii vătămate, inculpatul a luat hotărârea de a i-1 sustrage şi în acest scop i l-a cerut pentru a apela un număr. Victima l-a refuzat motivând că nu are credit pe cartelă, moment în care inculpatul i-a smuls telefonul din mână, a lovit pe partea vătămată cu piciorul în tibie, 1-a împins şi a fugit înspre zona Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti şi a magazinului Altex, iar ulterior spre zona Halelor Centrale.

Folosind telefonul martorului, partea vătămată a sesizat organele de poliţie şi împreună cu plecat în căutarea inculpatului, pe care l-au depistat în staţia R.A.T.P. „Coreco". Observând că a fost identificat de organele de poliţie, partea vătămată şi martor, inculpatul a aruncat telefonul mobil aflat asupra sa şi a fugit, traversând str. Emile Zola prin spatele staţiei de autobuz, dar a fost prins pe str.Vasile Milea.

Telefonul mobil a fost recuperat de partea vătămată, care a declarat că nu se mai constituie parte civilă în procesul penal.

Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei, inculpatul a recunoscut că i-a sustras telefonul mobil părţii vătămate, însă a contestat actele de violenţă.

Instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt coroborând declaraţiile inculpatului cu declaraţiile părţii vătămate şi a martorului audiat în cursul urmăririi penale, procesul-verbal de identificare, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică (examinare poligraf) şi declaraţiile inculpatului.

A constatat instanţa de fond că, în drept, fapta inculpatului, care în data de 22.11.2011, în jurul orelor 1350, a sustras un telefon mobil din posesia părţii vătămate, iar pentru a-şi asigura păstrarea bunului i-a aplicat acestuia o lovitură în zona tibiei şi l-a împins, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie faptă prev. de art. 211 al.1 şi 2 Cod penal.

Instanţa de fond a reţinut forma calificată a infracţiunii faţă de împrejurarea că inculpatul a săvârşit fapta în loc public.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 al.1 Cod penal şi a ţinut seama, , de limitele de pedeapsă fixate în textul de incriminare, de gradul de pericol social concret al infracţiunii, circumstanţele reale ale faptelor şi împrejurările în care au fost săvârşite,de modalitatea de comitere a infracţiunii, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale. Acesta a fost sancţionat numai cu amenzi administrative aplicate în 2010 şi 2011, pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de art.208 al.1-209 al.1 lit.e Cod penal şi de art.213 Cod penal.

Instanţa de fond a apreciat că aplicarea unei pedepse orientate către minim este necesară şi suficientă pentru atingerea scopurilor acesteia prev.de art. 52 Cod penal.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs inculpatul V. L. W., pe care nu l-a motivat. Recurentul-inculpat a susţinut în principal, prin apărătorul desemnat din oficiu, că pe baza recunoaşterii în întregime a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea sa în primă instanţă, potrivit declaraţiilor date în instanţa de recurs la termenul de judecată de astăzi, se impune aplicarea procedurii simplificate de judecată, conform art.3201 Cod proc.pen., cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate, ca efect al beneficiului legal stabilit de alin.7 al art. 3201 Cod proc.pen. În subsidiar, recurentul-inculpat a cerut admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei, în latură penală, reindividualizarea pedepsei care este prea aspră, în sensul reducerii cuantumului acesteia ca efect al circumstanţelor sale personale, constând în atitudinea sinceră manifestată prin declaraţia de vinovăţie cât şi în lipsa antecedentelor sale penale

13

Curtea, verificând hotărârea recurată în raport de criticile aduse de recurent, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de actele şi lucrările dosarului dar şi sub toate aspectele, conform art.3856 alin.3 Cod proc.pen., în limita motivelor de recurs prev.de art.3859 alin.3 din acelaşi cod, a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul procesului penal, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie, în forma cerută de lege.

Astfel, au fost valorificate mijloacele de probă strânse în faza de urmărire penală şi constând în :declaraţiile părţii vătămate declaraţiile martorului, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică declaraţiile inculpatului care au fost coroborate în sensul art.69 Cod proc.pen. cu dovezile administrate la instanţa fondului, respectiv cu recunoaşterea parţială a inculpatului (fila 23) depoziţiile părţii vătămate (filele 25-26) şi ale martorului ocular R. (filele 37-39).

Deşi inculpatul V. L.W. a adoptat o poziţie de negare a faptei parţial, verificând apărările acestuia cât priveşte susţinerea că sustragerea telefonului constituie infracţiunea de abuz de încredere sau furt, iar nu tâlhărie agravată, instanţa de fond a stabilit că acesta este autor al infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, reţinând în mod corect în esenţă că în ziua de 22 noiembrie 2011 a sustras părţii vătămate un telefon mobil, lovind-o pe aceasta pentru a-l păstra. Cererea de a aplica în favoarea recurentului-inculpat dispoziţiile legale ce reglementează procedura simplificată de judecată cu efectul beneficiului reducerii legale a pedepsei cu o treime, conform art. 3201 alin.7 Cod proc.pen., nu este justificată şi de aceea nu va fi primită. Curtea a constatat că pentru prima dată exclusiv în instanţa de recurs, recurentul-inculpat a declarat că recunoaşte în integralitatea ei infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată (fila 19) solicitând expres şi personal să fie audiat cu scopul de a beneficia de dreptul la reducerea legală a pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, în sensul dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală . Potrivit acestei reglementări, aplicarea dispoziţiilor privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, care stabileşte reducerea cu o treime a limitelor pedepsei închisorii implică pe de o parte, ca recunoaşterea vinovăţiei să se facă până la începerea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, iar nu în apel sau recurs şi pe de altă parte, ca inculpatul să declare că recunoaşte în totalitate, iar nu parţial, faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei. Or în cauza de faţă, deşi art. 3201 Cod procedură penală era în vigoare la data audierii inculpatului la instanţa fondului, nici anterior şi nici concomitent cu începerea cercetării judecătoreşti, acesta nu a declarat că recunoaşte fapta penală de care este acuzat, că îşi însuşesc probele strânse la urmărirea penală şi că solicită ca judecata să se facă exclusiv pe baza acestora.Dimpotrivă el a negat infracţiunea de tâlhărie calificată, susţinând că nu a comis o astfel de faptă ci eventual un abuz de încredere sau, cel mult un furt. Aşadar nu există nicio justificare pentru ca instanţa de fond să fi aplicat o procedură reglementată imperativ şi ale cărei cerinţe, mai sus-citate, nu au fost cumulativ îndeplinite nici în faţa instanţei de fond, nici în cea de recurs.

Totuşi, la examenul de legalitate şi temeinicie sub toate aspectele al hotărârii atacate, exercitat conform art. 3856 alin.3 Cod proc.pen., în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859

alin.3 din acelaşi cod, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată recurentului-inculpat este disproporţionată şi excesivă.

Astfel, potrivit art.3859 alin.1, pct. 14 Cod pr.pen. hotărârea penală este supusă casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege;

Este de netăgăduit că fapta comisă de recurentul-inculpat are o gravitate sporită, confirmată generic şi de limitele pedepsei stabilite de legiuitor, dar şi în concret, de circumstanţele de fapt efective în care acţiunea cu caracter infracţional a fost desfăşurată de făptuitor.

Individualizarea pedepselor presupune însă atât analizarea aspectelor defavorabile cât şi a celor favorabile inculpatului, precum şi a tuturor celorlalte criterii stabilite de art.72 Cod penal care se referă la împrejurările săvârşirii faptei, gravitatea acesteia dată de urmările produse ori care s-ar fi putut produce dar şi cele cu caracter personal ce ar putea determina atenuarea sau agravarea răspunderii penale.

14

Pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă trebuie în acelaşi timp individualizată pentru a răspunde principiului proporţionalităţii în sensul unui raport echitabil şi echilibrat între fapta săvârşită şi răspunderea penală şi a unei corecte, necesare şi corespunzătoare adecvări a pedepsei la scopul legii penale, în condiţiile prevăzute de art. 52 Cod penal.

Aplicarea unei pedepse de ani 5 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie calificată, înfrânge principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor sociale lezate şi sancţiunile penale, deoarece ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită cât şi referitor la comportamentul infractorului care trebuie astfel să se convingă că nerespectarea legii presupune pedepsirea sa şi să evite în viitor comiterea unor alte fapte antisociale.

În aceşti termeni, Curtea constată că pedeapsa aplicată inculpatului este excesivă în condiţiile în care acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, are vârsta de 21 ani, era în relaţii apropiate cu partea vătămată şi prin atitudinea manifestată pe parcursul judecăţii, în esenţă a dat dovadă că îşi asumă fapta comisă şi o regretă, punând în discuţie nu circumstanţele comiterii acesteia ci încadrarea ei juridică în textul legii.

Aceste împrejurări constituie circumstanţe personale în sensul art. 74 lit. a şi c Cod penal de natură a atenua răspunderea sa penală în condiţiile art. 76 lit.b din acelaşi cod.

Drept consecinţă, pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul inculpatului conform art.38515 alin.1, pct.2 lit d Cod proc.pen., a casat în parte, în latură penală sentinţa, cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate inculpatului de prima instanţă, prin reţinerea în favoarea acestuia a circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art.74 lit. a şi c Cod penal, fiind menţinute în rest toate celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate.

( Judecător Simona Petruţa Buzoianu )

[4] Acţiune civilă alăturată celei penale. Greşita soluţionare a laturii civile a cauzei prin obligarea la despăgubiri a unui inculpat faţă de care răspunderea penală pentru fapta producătoare de prejudiciu nu a fost stabilită .

C.proc.pen., art. 38515 alin. 1 pct.2 lit. d

Numai instituirea răspunderii penale a făptuitorului atrage şi răspunderea sa civilă pentru faptele aducătoare de prejudiciu, obligarea la despăgubiri materiale rezultate dintr-o faptă penală pentru care împotriva inculpatului nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, fiind nelegală. În acelaşi timp, soluţionarea acţiunii civile a părţii vătămate, prin obligarea la despăgubiri a unui inculpat pentru care cauza a fost disjunsă, este greşită. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 833 din 13 iunie 2012.

Prin sentinţa penală nr.401 din data de 2 martie 2012 pronunţată de judecătorie, au fost

condamnaţi :1. Inculpatul R.V. pentru săvârşirea a două infracţiuni de ultraj prevăzute şi pedepsite de art.

239 alin. 2 rap. la art. 239 alin.5 şi art.75 lit. c Cod penal cu aplic. art. 320 1 al.7 Cod procedură penală la două pedepse de câte 1 an şi 6 luni închisoare şi pentru comiterea unei infracţiuni de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice prev. şi ped. de art.321 alin. 1 Cod penal şi art.75 lit.c Cod penal, cu aplic. art. 3201 al.7 Cod procedură penală, la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art.61 Cod penal, s-a revocat liberarea condiţionată a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.370/04.07.2005 a tribunalului definitivă prin decizia nr.

15

42/03.10.2005 a Curţii de Apel Ploieşti şi s-a contopit restul de pedeapsă rămas de executat de 263 zile închisoare, cu fiecare din pedepsele de mai sus.

În baza art.34 al.1 lit.b Cod penal, s-au contopit pedepsele, stabilind pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 6 şase luni închisoare, care a fost sporită cu 6 luni, în final inculpatul urmând să execute 2 ani închisoare.

S-au aplicat art.71 şi art. 64 lit. a şi b Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege, prevăzut de art. 64 al.1 lit. a Cod penal.

S-a luat act de faptul că părţile vătămate C. M. şi D. B. D., agenţi de poliţie, nu s-au constituit părţi civile în prezenta cauză.

În temeiul dispoziţiilor art.14 raportat la art.346 Cod procedură penală, art.103, art.118 din Legea nr.71/2011 şi art.1381, art. 1382, art. 1385 Noul Cod Civil, s-a admis acţiunea civilă promovată de partea civilă B. I şi s-a constatat că din suma de 1000 lei cu care aceasta s-a constituit parte civilă, a primit de la inculpaţii R. V. şi P.V. suma de 500 lei conform înscrisului sub semnătură privată intitulat „ Chitanţă” încheiat la data de 31.01.2012, iar suma de 250 lei a primit-o la termenul de judecată din 23.02.2012, de la inculpatul R. V.

În baza art. 1382, art. 1383 Noul Cod Civil, prima instanţă a obligat în solidar pe inculpaţii R. C. şi P. V. la diferenţa de 250 lei, reprezentând daune materiale către respectiva parte vătămată.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art.3201 alin.4 Cod procedură penală s-a disjuns soluţionarea laturii penale în privinţa inculpaţilor R. C. şi P. V. fixându-se un nou termen de judecată la 10.04.2012, pentru continuarea judecăţii.

În baza art.191 al. 1, 2 Cod procedură penală au fost obligaţi inculpaţii R. V. şi P.V. să plătească statului -750 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, fiecare inculpaţi urmând a achita câte 250 lei.

Instanţa de fond a reţinut că în fapt în seara zilei de 29.12.2007, în jurul orelor 21.30, cei trei inculpaţi: R. C., care la data săvârşirii faptei era minor, R. V. şi P. V. au provocat o altercaţie stradală în zona discotecii din comuna P., jud. Prahova, în cursul căreia inculpatul P. V. a spart unul dintre geamurile localului cu o bâtă de baseball, a lovit cu picioarele şi apoi 1-a muşcat de mâna stângă pe agentul şef de poliţie C. M., provocând scandal public şi tulburând liniştea şi ordinea publică; inculpatul R.V.a lovit cu picioarele pe acelaşi agent şef de poliţie apoi 1-a îmbrâncit şi 1-a lovit cu palma peste faţă pe agentul de poliţie D. D. B., provocând scandal public şi tulburând liniştea şi ordinea publică, iar inculpatul R. C. 1-a lovit cu picioarele pe agentul şef de poliţie C. .M, provocând scandal public şi tulburând ordinea şi liniştea publică.

Părţile vătămate agenţi de poliţie nu au exercitat acţiune civilă în cadrul procesului penal iar partea vătămată B. I. proprietarul localului s-a constituit parte civilă cu suma de 1000 de lei reprezentând contravaloarea geamului termopan distrus de inculpatul P. V.

La primul termen de judecată, numai inculpatul R. V. a declarat că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei, cunoaşte probele administrate în faza de urmărire penală pe care şi le însuşeşte; ceilalţi doi inculpaţi P. V. şi R. C.-minor, au recunoscut faptele săvârşite, însă nu în totalitate aşa cum au fost reţinute în actul de sesizare al instanţei; şi ei au solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în temeiul dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală.

În privinţa inculpatului R.V., cauza a fost judecată conform procedurii prevăzute de art. 3201

Cod procedură penală, prin sentinţa recurată acesta fiind condamnat astfel cum s-a arătat mai sus.Instanţa de fond a respins cererile de judecare în procedură simplificată formulate de ceilalţi

doi inculpaţi: P. V. şi R. C., în raport de declaraţiile date de aceştia şi a disjuns judecata lor, fixând un nou termen în acest scop, astfel cum rezultă din sentinţa recurată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recursuri Parchetul de pe lângă judecătorie şi inculpatul R. V.

1.În recursul său, recurentul-parchet, invocând cazul de recurs prev.de art.3859 pct.172 Cod proc.pen. a criticat sentinţa instanţei de fond considerând că aceasta este nelegală pe de o parte, în ceea ce priveşte rezolvarea laturii civile a cauzei, în sensul că instanţa de judecată în mod greşit a admis în mod greşit acţiunea civilă promovată de partea civilă B. I. şi a dispus obligarea inculpaţilor R. V. şi P. V. la plata a 250 lei, reprezentând daune materiale pentru o faptă pe care a comis-o doar inculpatul P. V., infracţiunea prevăzută de art. 217 C.pen., reţinându-se în sarcina acestuia din urmă că a spart unul din geamurile localului, faţă de care latura penală a fost disjunsă.

16

În acelaşi timp, instanţa de fond a dispus obligarea inculpatului P. V. la plata despăgubirilor materiale, în condiţiile în care acestuia nu i s-a stabilit vinovăţia pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere prevăzută de art.217 Cod penal câtă vreme cauza a fost disjunsă în privinţa sa.

2.Recurentul-inculpat R. V. a criticat la rândul său sentinţa(…)Curtea, examinând hotărârea recurată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările

dosarului, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept astfel cum impune art.3856 alin. 3 Cod proc.pen., în limitele motivelor de casare prevăzute de art.3859 alin.3 din acelaşi cod, a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed :

Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă strânse în cursul urmăririi penale, din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care recurentul-inculpat RV a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acestora cu vinovăţie, în forma cerută de lege.

Astfel, au fost valorificate mijloacele de probă strânse în faza de urmărire penală care confirmă situaţia de fapt descrisă în actul de sesizare.

Motivat de faptul că înaintea începerii cercetării judecătoreşti din cei trei inculpaţi trimişi în judecată numai inculpatul R. V.a recunoscut integral şi necondiţionat cele trei infracţiuni de care a fost acuzat prin actul de inculpare, solicitând să fie judecat pe baza probelor strânse în cursul urmăririi penale, instanţa de fond a soluţionat cauza în privinţa acestuia, conform procedurii simplificate de judecată, prin sentinţa penală recurată şi a disjuns-o în privinţa coinculpaţilor P. V. şi R. C.

Cu toate acestea, procedând la soluţionarea acţiunii civile alăturate celei penale de către partea civilă B. I., instanţa de fond a constatat, pe de o parte, achitată de inculpaţii R. V. şi P. V. suma de 500 lei din prejudiciul total de 1000 lei ce a fost solicitat cu titlu de despăgubiri de această parte civilă, precum şi că inculpatul R. V. a mai predat aceleiaşi părţi civile suma de 250 lei în considerarea aceluiaşi prejudiciu, iar pe de alta, a obligat în solidar pe cei doi coinculpaţi faţă de care cauza a fost disjunsă (R. C. şi P.V.) la diferenţa de 250 lei către aceeaşi parte civilă.

Dezlegarea astfel dată acţiunii civile exercitate de partea civilă BI este contrară legii şi atrage incidenţa cazului de recurs prev.de art. 3859 pct.172 Cod proc.pen.

Sub un prim aspect, Curtea constată că sentinţa penală recurată priveşte exclusiv pe inculpatul R. V., condamnat de prima instanţă pentru comiterea a: două infracţiuni de ultraj, ale căror victime sunt agenţii de poliţie, părţile vătămate C. M. şi D. D.B.-care nu s-au constituit părţi civile în cauză-şi a unei infracţiuni de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, faţă de care nu există o acţiune civilă alăturată celei penale în acest proces.

În aceste împrejurări, partea vătămată B. I., constituită parte civilă în procesul penal în calitate de administrator al societăţii B unde a fost organizată discoteca, cu contravaloarea geamului spart de inculpatul P. V., care a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de distrugere şi pentru care cauza a fost disjunsă, nu a alăturat acţiunea sa civilă celei penale îndreptate împotriva inculpatului R. V., care nu a fost acuzat de distrugere şi nu răspunde nici penal, nici civil pentru fapta producătoare a pagubei ce i-a fost cauzată părţii civile.

Ignorând că numai instituirea răspunderii penale a făptuitorului atrage şi răspunderea sa civilă pentru faptele aducătoare de prejudiciu, instanţa de fond a soluţionat greşit acţiunea civilă a unei părţi vătămate, constatând pe de o parte, că inculpatul R. V. a achitat parţial despăgubiri materiale rezultate dintr-o faptă penală pentru care nu el răspunde penal.

Pe de altă parte, aceeaşi instanţă de fond a soluţionat acţiunea civilă a părţii vătămate B. I. deşi nu rezolvat acţiunea penală căreia îi fusese alăturată, câtă vreme pentru inculpatul P. V.-acuzat pentru comiterea unei infracţiuni de distrugere, ce ar fi atras repararea prejudiciului-a disjuns cauza, astfel că răspunderea penală a autorului faptei nu a fost stabilită.

În egală măsură, instanţa de fond a greşit şi pentru că a obligat la despăgubiri materiale (250 lei) către B. I., pe inculpatul P.V. în solidar cu coinculpatul R.C., acesta din urmă nefiind acuzat de comiterea infracţiunii de distrugere pe de o parte, iar pe de alta, şi faţă de el cauza a fost de asemenea disjunsă astfel încât nici răspunderea penală a acestuia nu a fost stabilită.

Pentru considerentele care preced, Curtea constatând fondate recursurile exercitate, în temeiul art. 38515 alin.1, pct.2, lit.d Cod proc.pen., le-a admis ca atare cu consecinţa casării parţiale a sentinţei recurate în latură penală(…) şi civilă şi în rejudecare, a înlăturat dispoziţiile privind

17

admiterea acţiunii civile şi obligarea în solidar a inculpaţilor R. C. şi P. V. la plata sumei de 250 lei cu titlu de daune materiale către partea civilă B.I..

( Judecător Simona Petruţa Buzoianu )

[6] Tâlhărie. Individualizare pedeapsă. Declaraţie de recunoaştere.

Cod penal, art. 72, art. 211Cod procedură penală, art. 3201

Recunoaşterea de către inculpat a situaţiei de fapt, în modalitatea expusă în actul de

sesizare nu impune automat aplicarea unei pedepse la limita minimă a textului de lege incriminator, urmând ca la individualizare să se facă aplicarea şi a celorlalte criterii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 548 din 19 aprilie 2012.

Prin sentinţa penală nr. 12 din 20.01.2012 pronunţată de Judecătoria Găeşti în baza art.20 Cod penal raportat la art.211 alin.1, alin.2 lit.b şi alin.2 indice 1 lit.c Cod penal cu art.37 lit.a Cod penal şi art.320 indice 1 Cod procedură penală a fost condamnat inculpatul V.M. la 4 ani închisoare.

În baza art.61 Cod penal a fost revocată liberarea condiţionată pentru restul de 506 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.164/20.02.2008 a Judecătoriei Moreni pe care a contopit-o cu pedeapsa de 4 ani dispunându-se ca în final inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.

În baza art.88 Cod penal a fost dedusă din durata pedepsei arestarea preventivă începând cu data de 07.11.2011 şi până la zi, iar în baza art.350 Cod procedură penală a fost menţinută starea de arest a inculpatului.

În baza art. 71 Cod penal au fost interzise inculpatului exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a-II-a şi lit.b Cod penal, din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.

S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că în seara de 06.11.2011, în jurul

orei 23,30, inculpatul a mers în domiciliul părţii vătămate C.G. pentru a sustrage bunuri. În acest scop inculpatul a pătruns într-o dependinţă a locuinţei părţii vătămate, a luat un ham

pentru cal şi o bicicletă, din locul unde erau depozitate, cu intenţia de a le scoate afară şi însuşi. Alertată de lătratul câinilor, partea vătămată a ieşit în curte şi a mers în magazia unde se afla

inculpatul, pe care l-a imobilizat şi tras afară, chemând în ajutor pe fiul său C. D.Pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a muşcat partea vătămată de degetul mic de la mâna

stângă şi a lovit-o cu pumnii în cap, sărind gardul în curtea martorului P. N. unde a fost ajuns şi imobilizat de martor şi partea vătămată, care au sesizat organele de poliţie.

Raportul de expertiză medico legală SML Dâmboviţa, a concluzionat că partea vătămată, a prezentat o leziune traumatică la degetul V mâna stângă, produsă prin lovire, posibil muşcare, ce poate data din 06.11.2011.

De asemenea, inculpatul, examinat la data de 07.11.2011, a prezentat leziuni traumatice produse prin lovire cu sau de corpuri dure, care au necesitat 2-3 zile de îngrijire medicală, conform raportului de expertiză medico-legală al SML Dâmboviţa, apreciindu-se din probele administrate că acestea au fost produse în timpul imobilizării inculpatului, care s-a manifestat agresiv faţă de partea vătămată şi martori.

La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute în art.72 Cod penal, respectiv, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului care este recidivist potrivit art.37 lit.a Cod penal.

18

Deoarece din fişa de cazier judiciar a inculpatului a rezultat că, ultima condamnare a inculpatului este de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.164/20.02.2008 a Judecătoriei Moreni şi a fost liberat condiţionat la data de 17.08.2011 rămânând neexecutat un rest de pedeapsă de 506 zile, s-a considerat faţă de gravitatea faptei săvârşite în intervalul de timp de la eliberare şi până la împlinirea pedepsei, că se impune revocarea acestei liberări condiţionate în condiţiile art.61 alin.1 Cod penal, urmând ca pedeapsa stabilită pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat să se contopească.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs inculpatul V. M. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În motivarea acestei căi de atac inculpatul a precizat că pedeapsa aplicată este mult prea aspră faţă de circumstanţele sale personale, menţionând în acest sens că a recunoscut comiterea infracţiunii pentru care este cercetat, iar prejudiciul a fost unul destul de redus şi totodată recuperat.

Examinând recursul formulat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate, cât şi sub toate aspectele conform art. 385/6 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea a apreciat ca nefondată această cale de atac.

Coroborând probele administrate în cauză, respectiv: actele medico-legale anterior amintite, declaraţiile martorilor, plângerea şi declaraţia părţii vătămate, dar şi declaraţiile inculpatului, care a precizat în faţa instanţei de fond că doreşte să fie judecat în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, Curtea a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi judecătoria.

Situaţia de fapt în mod justificat a fost încadrată ca întrunind elementele constitutive ale unei infracţiuni de tentativă la tâlhărie prev. de art.20 Cod penal raportat la art.211 alin.1, alin.2 lit.b şi alin.2 indice 1 lit.c Cod penal.

Referitor la individualizarea pedepsei criticată de către inculpat, s-a constatat în primul rând că acesta a suferit până în prezent mai multe condamnări pentru infracţiuni atât de furt calificat cât şi de tâlhărie, ceea ce denotă o perseverenţă infracţională din partea sa şi o atitudine refractară faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.

Pe de altă parte, se observă că pedeapsa de 4 ani închisoare stabilită de către instanţa de fond, se află destul de aproape, chiar dacă nu la limita minimului prevăzut de textul de lege incriminator.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a considerat că pedeapsa astfel cum a fost dozată de către instanţa de fond, îşi regăseşte corespondent în principiile şi scopul acesteia instituit de art. 52 şi urm. Cod penal.

( Judecător Florentin Teişanu )

[7] Conducerea unui autoturism pe drumurile publice cu o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legal. Circumstanţe atenuante judiciare.

O.U.G. nr.195/2002, art.87 alin. 1Cod penal, art.74 şi art. 72

Fapta de a conduce un autoturism pe drumurile publice, cu o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte 2 gr.%o nu impune reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare personale în favoarea inculpatului. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 906 din 26 iunie 2012.

Prin sentinţa penală nr. 96 din data de 03.04.2012 Judecătoria Vălenii de Munte în temeiul art.87 al.1 din O.U.G. nr.195/2002 rep. cu aplicarea art.320 indice 1 alin.7 C.proc.pen. si art.74 rap. la 76 lit.d C.pen, l-a condamnat pe inculpatul Ţ.D., la o pedeapsa de 8 luni închisoare, iar în baza art.71 alin. 1 şi 2 Cod penal au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a)

19

teza a II-a, lit. b) şi lit. c) Cod penal în acest din urmă caz dreptul de a conduce pe drumurile publice.

Conform art. 81 şi art. 82 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe o durată de 2 ani şi 8 luni, ce constituie termen de încercare pentru inculpat, iar potrivit art.71 alin.5 C.pen. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei s-a dispus şi suspendarea executării pedepselor accesorii.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că la data de 23.10.2011, în jurul orelor 01,00, în timp ce conducea autoturismul marca Dacia Logan pe DJ 102 M, inculpatul a fost oprit în trafic de către lucrători de politie, iar în urma testării cu aparatul alcooltest s-a stabilit că acesta prezenta o concentraţie de 0,90 mg/l alcool pur în aerul expirat.

Faţă de aceasta împrejurare inculpatul a fost condus la Spitalul Orăşenesc Vălenii de Munte, în vederea recoltării probelor biologice de sânge, probe ce au relevat o alcoolemie de 2,35 gr% - 2,15 gr%.

În drept, fapta inculpatului s-a apreciat ca întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.87 al.1 din O.U.G. nr.195/2002 rep.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 Cod penal respectiv: limitele de pedeapsa prevăzute de textul incriminator pentru faptele săvârşite reduse ca efect al aplicării art. 320 indice 1 alin.7 C.proc.pen. cu o treime; gradul de pericol social concret al faptelor precum si circumstanţele personale ale inculpatului.

S-au reţinut cu titlu de circumstanţe atenuante prevăzute de art..74 Cod penal atitudinea inculpatului după săvârşirea faptei, constând în prezentarea acestuia în faţa organelor de urmărire penală si recunoaşterea faptei atât la urmărirea penala cât si în faţa instanţei de judecată, precum şi că inculpatul nu are antecedente penale este căsătorit, are patru copii, iar potrivit caracterizării depuse la dosarul cauzei acesta se bucura e o bună reputaţie în localitate si printre colegi de muncă.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate, s-a considerat ca fata de natura faptei si circumstanţelor personale ale inculpatului scopul pedepsei va putea fi atins si fără privarea de libertate a acestuia, simpla pronunţare a pedepsei constituind un avertisment suficient pentru inculpat.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, precizând printre altele că nu se impunea reţinerea circumstanţelor atenuante, în raport de starea de fapt reţinută în rechizitoriu şi pericolul concret al faptei.

Examinând recursul formulat, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate cât şi sub toate aspectele conform disp. art.385/6 alin.3 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că această cale de atac este fondată aşa cum se va arăta în continuare.

Din probele administrate în cauză respectiv, proces verbal de depistare, extras alcooltest, cerere de analiza, buletin de examinare clinica, buletin de analiza toxicologica alcoolemie, declaraţii de martor si declaraţiile inculpatului, Curtea a constatat că situaţia de fapt a fost corect stabilită de către judecătorul fondului.

Această situaţie de fapt în mod justificat a fost încadrată în drept ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, Curtea observă că într-adevăr aceasta nu a fost corect stabilită, precizându-se că faţă de modalitatea în care a fost comisă infracţiunea şi mai exact faţă de concentraţia ridicată alcoolemiei respectiv, de 2,35 gr% la prima probă şi 2,15 gr% la cea de a doua, pe care a avut-o inculpatul în momentul depistării sale în trafic, reţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea acestuia nu se justifică.

Astfel, având în vedere aceste aspecte, Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 385/15 pct. 2 lit. d) Cod procedură penală, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte, a casat în parte în latură penală sentinţa recurată şi a înlăturat circumstanţele atenuante reţinute de instanţa de fond în favoarea inculpatului Ţ.D.


20

[8] Furt calificat. Fapt care prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

Cod penal art. 208 alin.1, 209 alin.1 lit. e şi alin.2 lit.b Cod penal art. 18 şi 181

Fapta unei persoane minore, de a sustrage din geanta părţii vătămate, în timp ce aceasta din urmă se urca într-un mijloc de transport în comun, un portofel în care se afla un act de identitate şi o sumă de bani fie chiar modică, prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, în condiţiile în care se mai constată că inculpata anterior a mai fost sancţionată administrativ pentru acelaşi gen de fapte. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 700 din 16 mai 2012.

Prin sentinţa penală nr. 361 din data de 28.02.2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit.b ind.1 C.proc.pen., s-a dispus achitarea inculpatei D.A., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art.208 alin.1, art.209 alin.l, lit. e alin.2 lit.b C.pen. cu aplicarea art. 99 si următoarele C.pen., iar în baza art. 18 ind.1 raportat la art. 91 alin.1 lit.c C.pen, s-a aplicat inculpatei sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 300 lei.

În baza art.346 raportat la art. 14 si art. 15 C.proc.pen s-a luat act că partea vătămată G.M.R., nu s-a constituit parte civilă în cauză, prejudiciul fiind recuperat prin restituire.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 22.12.2009 in jurul orelor 13,10 partea vătămată G.M.R. se afla în statia de tramvai ,,Halele Centrale, din Mun. Ploiesti, însoţită fiind de martorul T.F.

La un moment dat profitând de neatenţia părţii vătămate si de aglomeraţia specifică mijloacelor de transport în comun, inculpata având mâna dreaptă acoperită cu o eşarfă a sustras din geanta părţii vătămate un portofel. Imediat după comiterea faptei aceasta a fost depistata de către organele de politie care se aflau în acelaşi mijloc de transport in comun.

Fiind audiată inculpata a recunoscut fapta comisă restituind totodată portofelul părţii vătămate, si arătând in faţa organelor de urmărire penal ca a ajuns sa comită faptă pentru ca avea nevoie de bani.

În drept, fapta inculpatei s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută si pedepsită de dispoziţiile art. 208 alin.1-209 alin.1 lit. e si alin.2 litera b C.pen.

Faţa de împrejurarea că fapta a fost comisă la momentul la care inculpata era minora, au reţinute dispoziţiile art. 99 si urm C.pen.

In ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei comise instanţa de fond a apreciat potrivit dispoziţiilor art. 18 ind.1 C. proc. pen ca fapta inculpatei prin natura sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, întrucât în concret s-a adus o atingere minima valorii sociale (patrimoniale) aparate de lege fiind in mod vădit lipsita de importanta.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 in.1 C.pen in evaluarea gradului de pericol social, instanţa de fond a avut in vedere, modul si mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit de inculpata in comiterea fapte, urmarea produsă, persoana si conduita inculpatei.

Astfel prin raportare la referatul de evaluare existent la dosar instanţa de fond a apreciat ca actul antisocial, a fost o atitudine de moment creată pe fondul unei situaţii pecuniare, inculpata regretând ulterior comiterea faptei. Pe lângă factorul principal (dificultăţi financiare) care a influenţat in mod negativ conduita inculpatei, s-a făcut trimitere la vârsta fragedă a inculpatei si mediul ineluctabil in care s-a dezvoltat care au contribuit in egala măsura la luarea deciziei de a sustrage bunul părţii vătămate.

In ceea ce priveşte urmarea produsă, respectiv repercusiunea faptei, instanţa de fond a apreciat faţă de cuantumul prejudiciului (12 lei care a si fost recuperate), că fapta prin natura şi mijloacele de comitere nu constituie gradul de pericol social al unei infracţiuni.

21

In plus s-a aratat ca inculpata nu este cunoscută cu antecedente penale, iar suportul afectiv oferit de familie pe viitor, cu atât mai mult cu cat aceasta este însărcinată, va contribui in mod neechivoc la inhibarea unor eventuali factori care sa influenţeze conduita antisocială a inculpatei.

Deşi fapta s-a comis in loc public s-a precizat că, hotărârea luată de către inculpată a fost una de moment aceasta nepregătindu-se din timp, prin studierea locului, procurarea unor instrumente sau prin utilizarea altor mijloace care sa contribuie la atingerea scopului urmărit, respectiv la procurarea unei sume de bani de care să se şi folosească.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, menţionând că, în mod nejustificat inculpata a fost achitată pentru motivul prev. de art. 10 lit. b/1 Cod procedură penală şi dispusă o amendă administrativă de 300 lei.

Astfel, s-a arătat că fapta inculpatei prezintă pericolul social al unei infracţiuni, deoarece, când aceasta a introdus mâna în geanta părţii vătămate nu cunoştea ce bunuri va putea sustrage, iar împrejurarea că valoarea a fost modică nu-i poate profita.

A fost criticată şi motivarea instanţei de fond, conform căreia inculpata nu a premeditat fapta, procurorul precizând că în realitate aceasta şi-a premeditat activitatea, situaţie ce rezultă din faptul că eşarfa pe care inculpata şi-a dat-o jos de pe cap când a observat victima, a folosit-o pentru a ascunde portofelul sustras.

De asemenea procurorul a mai precizat că, anterior, inculpata a mai fost sancţionată administrativ de trei ori de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti şi de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina tot pentru infracţiuni de furt calificat.

În final a precizat că, prejudiciul a fost recuperat numai pentru că infracţiunea a fost flagrantă şi nu prin stăruinţa inculpatei.

Examinând recursul formulat, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate, cât şi sub toate aspectele conform disp. art. 385/6 alin.3 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că această cale de atac este fondată aşa cum se va arăta în continuare.

Probele administrate în cauză, respectiv: procesul verbal de sesizare din oficiu, declaraţiile părţii vătămate, declaraţii de martori şi declaraţiile inculpatei, au condus Curtea la concluzia că, situaţia de fapt expusă de către instanţa de fond este cea reală.

Această situaţie de fapt a fost considerată de către Curte, că prezintă din punct de vedere al inculpatei gradul de pericol al unei infracţiuni pentru următoarele considerente.

Aşa cum rezultă din doctrina şi practica judiciară acest gen de fapte penale, constând în sustragerea unui portofel, poate fi considerată ca o infracţiune săvârşită atât cu intenţie directă faţă de portofelul în sine, dar şi indirectă cu privire la conţinutul acestui portofel.

De asemenea cunoscută este şi concepţia conform căreia, pentru a stabili gradul de pericol social al acestei fapte nu trebuie să se facă raportare strictă la conţinutul portofelului, ci la rezoluţia infracţională pe care a avut-o persoana care a comis această faptă, ea urmărind neîndoielnic să obţină foloase materiale cât mai importante.

Revenind la situaţia de fapt concretă, s-a apreciat că inculpata şi-a premeditat activitatea infracţională prin aceea că a urmărit momentul în care s-a produs o aglomeraţie la urcarea în mijlocul de transport şi a folosit eşarfa pe care o avea pe cap în scop de a ascunde portofelul sustras şi astfel, să scape neobservată.

Pentru a considera că această situaţie de fapt prezintă pericolul social al unei infracţiuni, Curtea a mai făcut trimitere şi la situaţia concretă a inculpatei ce rezultă din fişa de cazier, unde se menţionează că aceasta a mai fost sancţionată de trei ori cu amendă administrativă.

Profitând de îngăduinţa organelor judiciare până în prezent, inculpata a continuat să comită acelaşi gen de fapte penale.

Toate aceste considerente, conduc Curtea la concluzia că fapta inculpatei întruneşte toate trăsăturile esenţiale ale unei infracţiuni, iar această faptă poate fi încadrată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiuni prev. de art. 208 alin.1-209 alin.1 lit. e si alin.2 litera b C.pen.

În consecinţă, Curtea în baza art. 385/15 pct. 2 lit. d) Cod procedură penală a admis recursul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, a casat în parte, în latură penală sentinţa recurată şi rejudecând cauza în temeiul art. 208 alin.1-209 alin.1 lit. e si alin.2 litera b C.pen., a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa închisorii în cuantum de 1 an.

22

Pentru a ajunge la acest cuantum, Curtea a reţinut că la momentul săvârşirii infracţiunii inculpata era minoră fiind astfel aplicabile prevederile art. 99 şi urm. Cod penal, dar şi faptul că aceasta a recunoscut situaţia de fapt şi a dorit să fie judecată în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, motiv pentru care se impune reţinerea disp. art. 320/1 alin.7 Cod procedură penală.

Cu titlu de pedeapsă accesorie în baza disp. art. 71 Cod penal, i-au fost interzise inculpatei, pe perioada executări pedepsei principale, drepturile prev. de art. 64 lit. a teza a II a şi lit. b Cod penal.

Reţinând aceleaşi circumstanţe personale ale inculpatei ca şi instanţa de fond, respectiv situaţia familială mai grea pe care aceasta o avea la momentul săvârşirii faptei cât şi lipsa unei condamnări anterioare, Curtea a considerat că scopul pedepsei poate fi atins chiar şi fără executarea acesteia în regim privativ de libertate.

Astfel, în baza art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani alcătuit conform art. 82 Cod penal, iar ca şi consecinţă, a fost suspendată şi executarea pedepsei accesorii conform art. 71 alin.5 Cod penal.


[9] Acţiunea civilă exercitată în procesul penal. Despăgubiri civile. Cheltuieli de spitalizare. Vătămarea integrităţii corporale a persoanei. Obligaţia de acoperire în raport cu proporţia dintre culpele părţilor.

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, art. 313 Cod procedură penală, art. 14 alin. 1 şi 2Cod penal, art. 184 alin. 2 şi 4

Întinderea obligaţiei de acoperire a despăgubirilor civile, inclusiv a cheltuielilor de spitalizare, rezultate din infracţiuni contra vieţii şi integrităţii corporale a persoanei, este guvernată de prevederile art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, coroborate cu dispoziţiile art. 14 alin. 1 şi 2 Cod proc. penală potrivit cărora şi în această situaţie repararea pagubei se face potrivit legii civile, în vigoare la data comiterii faptei, deci în raport cu proporţia dintre culpele părţilor implicate în evenimentul rutier având drept urmare acordarea asistenţei de specialitate de către furnizorul de atari servicii medicale. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 545 din 18 aprilie 2012.

Prin sentinţa penală nr.150 din 21 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria Târgovişte s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. şi ped. de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal, la pedeapsa de 6 luni închisoare, a cărei executare s-a suspendat condiţionat potrivit art. 81 – 83 Cod penal pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 6 luni, calculat începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Acţiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte a fost admisă în parte, dispunându-se obligarea acestuia şi alături de asigurătorului de răspundere civilă, la plata sumei de 3.022,356 lei, reprezentând jumătate din cheltuielile de spitalizare suportate cu parte vătămată internată fiind în secţia de ortopedie, pe perioada 30.XI-14.XII.2009.

Pentru a hotărî astfel, pe baza probelor administrate, în esenţă, prima instanţă a reţinut că la data de 30 noiembrie 2009 inculpatul a condus un autoturism pe drumul judeţean 711, rulând cu o viteză de 54 km/h în localitate.

În aceste condiţii, datorită neatenţiei şi aprecierii eronate a condiţiilor de trafic, pe raza comunei Băleni, judeţul Dâmboviţa la km 17+18 metri, acesta a acroşat partea vătămată, care deplasându-se pe lângă o bicicletă s-a angajat în traversarea carosabilului, prin loc nepermis şi fără să se asigure corespunzător.

23

Urmare impactului, secundul a suferit leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare circa 90-120 zile îngrijiri medicale, constatate prin raportul de expertiză medico-legală nr. 122/V/22.02.2010 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Dâmboviţa.

Faţă de circumstanţele de fapt expuse şi concluziile expertizei tehnice auto, s-a apreciat că în producerea evenimentului rutier şi deci, a vătămării integrităţii corporale a victimei, culpa aparţine în mod egal ambelor participanţi la traficul rutier.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte, criticând-o ca fiind netemeinică sub aspectul rezolvării acţiunii civile exercitate în cauză.

S-a susţinut că cererea de despăgubiri civile se impunea a fi admisă în totalitate în sensul obligării inculpatului şi asigurătorului de răspundere civilă la plata sumei de 6.044,79 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare efectuate cu partea vătămată, deoarece în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1003 Cod civil privind răspunderea în solidar a mai multor persoane pentru prejudiciul cauzat de mai multe persoane, printr-o singură infracţiune, astfel cum au fost interpretate prin Legea nr. 95/2006, doctrina şi jurisprudenţa internă, (decizia de îndrumare nr. 1/1986 a Plenului Tribunalului Suprem, decizia nr. 971/1980 a aceleiaşi instanţe).

Recursul nu este fondat.Acţiunea civilă exercitată în procesul penal de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă

Târgovişte, având ca obiect recuperarea cheltuielilor de spitalizare suportate cu partea vătămată, subiect pasiv al infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. şi ped. de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal, stabilită în sarcina inculpatului, a fost corect rezolvată.

Într-adevăr, prin adresa nr. 6294 din 21 aprilie 2011 instituţia sanitară a solicitat obligarea acestuia şi alături de asigurătorul de răspundere civilă la plata sumei de 6.044,79 lei cu acest titlu, reprezentând acoperirea integrală a serviciilor medicale şi îngrijirii acordate pe perioada 30 noiembrie - 14 decembrie 2009, victimei internate în cadrul Secţiei de Ortopedie şi Traumatologie, consecinţă a evenimentului rutier din data de 30 noiembrie 2009 şi dovedite prin foaia de observaţie clinică generală nr. 58005 şi decontul de cheltuieli aferent.

Admiterea în parte a acţiunii civile exercitate de recurentă respectiv, în limita sumei de 3.022,356 lei, deci numai pentru jumătate din prejudiciul suferit, este pe deplin justificată, deoarece în cauză nu sunt incidente principiile art. 1003 Cod Civil (în vigoare la data comiterii faptei) privind răspunderea civilă delictuală solidară pentru infracţiuni comise în participaţie de mai mulţi făptuitori şi nici deciziile penale ale fostului Tribunal Suprem, invocate de aceasta ca şi jurisprudenţă internă, date în aplicarea art. 188 din Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei.

Cum s-a reţinut şi prin hotărârea atacată întinderea obligaţiei de acoperire a despăgubirilor civile, inclusiv a cheltuielilor de spitalizare, rezultate din infracţiuni contra vieţii şi integrităţii corporale a persoanei este guvernată de prevederile art. 313 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (prin care s-a abrogat legea specială menţionată în precedente), coroborate cu dispoziţiile art. 14 alin. 1 şi 2 Cod proc. penală, potrivit cărora şi în această situaţie repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile adică conform art. 998 şi urm. Cod Civil (în vigoare la data de 30 noiembrie 2009).

Or, analiza sistematică a conţinutului textelor de lege menţionate determină concluzia că furnizorii de servicii medicale sunt îndreptăţiţi să solicite acordarea de despăgubiri civile cu acest titlu, numai de la persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii persoanelor asistate medical şi în raport cu proporţia dintre culpa acestora în producerea evenimentul rutier, fapt generator al leziunilor corporale ce au impus acordarea asistenţei medicale de specialitate.

Diferenţa cheltuielilor efectuate urmează să fie recuperate, după caz, prin casele de asigurări de sănătate, dacă sunt întrunite condiţiile legale, ori prin promovarea unei acţiuni separate în faţa instanţelor civile faţă de persoana ce a concurat la producerea consecinţelor prejudiciabile, inclusiv victima asistată.

Cum în cauză s-a dovedit că cei doi participanţi în trafic se fac vinovaţi în egală măsură de producerea accidentului rutier din data de 30 noiembrie 2009, justificat prima instanţă a redus răspunderea civilă delictuală a inculpatului la un cuantum proporţional culpei penale reţinute în sarcină, respectiv la jumătate din valoarea pagubei dovedite, neexistând temei legal pentru acoperirea întregului prejudiciu suferit de furnizorul de servicii medicale, chiar dacă a fost condamnat pentru infracţiunea dedusă judecăţii.

24

Rezultând aşadar, că şi sub acest aspect sentinţa atacată este temeinică şi conformă legii recursul declarat de partea civilă Spitalul judeţean de Urgenţă Târgovişte se apreciază ca nefondat şi va fi respins în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) Cod proc. penală.

(Judecător - Elena Negulescu)

[10] Căile de atac extraordinare. Contestaţia în anulare. Cazurile de contestaţie în anulate. Recurs judecat cu inculpatul aflat în libertate şi reprezentat de avocat ales. Inadmisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare.

Cod proc. penală, art. 386 alin.1 lit.a) şi b), art.364 alin.2, art.174 rap. la art. alin.3 şi art.179 alin.1, art.70 alin.4 Chiar dacă s-ar dovedi că în perioada judecăţii recursului ordinar condamnaţii nu s-au aflat pe teritoriul României, imposibilitatea încunoştiinţării instanţei de control judiciar ca şi a prezentării în faţa acesteia nu pot fi reţinute drept temei legal pentru admiterea unei contestaţii în anulare, cât timp după respingerea cererilor privind ridicarea controlului judiciar instituit pe parcursul cercetării judecătoreşti prin hotărârea primei instanţe s-a menţionat în mod expres respectarea obligaţiilor dispuse la admiterea cererii de liberare provizorie, până al rămânerea definitivă a soluţiei adoptate, inclusiv aceea de a nu-şi schimba adresa şi de a nu depăşi limita teritorială stabilită de instanţa de judecată.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 861 din 18 iunie 2012.

Prin cererea înregistrată sub nr.2183.1/284/2010/a1 la data de 23 mai 2012 cei trei condamnaţi domiciliaţi în oraşul Titu, str.Stejarului nr.32, judeţul Dâmboviţa, în conformitate cu dispoziţiile art.386 alin.1 lit.a) şi b) Cod proc. penală, au formulat contestaţie în anulare privind decizia penală nr.737 din 21 mai 2012 a Curţii de Apel Ploieşti.

În fapt, s-a susţinut că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs având ca obiect calea de atac exercitată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari împotriva sentinţei penale nr.197 din 24 octombrie 2011 pronunţată de aceeaşi instanţă procedura de citare a celor trei inculpaţi intimaţi nu a fost îndeplinită conform legii, fiind citaţi la ultima adresă declarată pe teritoriul României, deşi după dezbaterea fondului la primul grad de jurisdicţie nu s-au mai aflat în ţară, fiind reprezentanţi printr-un avocat ales de familiile acestora.

Ca urmare, neavând cunoştinţă de existenţa recursului declarat de unitatea de parchet ei s-ar fi aflat în imposibilitatea de a se prezenta personal în faţa instanţei de control judiciar şi a formula apărări raportat la motivele de casare invocate privind reindividualizarea modalităţii de executare a pedepsei dar şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare, împrejurări de fapt asupra cărora au fost informaţi decât după emiterea mandatului de executare.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art.386 alin.1 lit.a) şi b) Cod proc. penală.S-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, în principiu şi pe fond ca fiind

întemeiată, anularea deciziei atacate şi rejudecarea recursului declarat de unitatea de parchet împotriva sentinţei penale cu respectarea drepturilor inculpaţilor privind asigurarea unei apărări efective, inclusiv prin îndeplinirea procedurii de citare conform dispoziţiilor legale.

Cererea nu este întemeiată.Potrivit dispoziţiilor art.364 alin.2 comb. cu art.174 rap. la art.177 alin.3, art.179 alin.1 şi

art.70 alin.4 Cod proc. penală dacă inculpatul este judecat în libertate cauza se soluţionează în fond, precum şi în căile de atac, în lipsa acestuia iar atunci când potrivit legii apărarea este obligatorie, reprezentat fiind de un avocat ales, după caz, a unui avocat desemnat din oficiu, procedura de citare

25

se îndeplineşte la ultima adresă declarată în faţa organului de urmărire penală sau în faţa instanţei de judecată.

În caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia de învinuit sau inculpat, acesta este citat la noua sa adresă numai dacă a încunoştiinţat organul judiciar despre schimbarea intervenită ori pe baza datelor obţinute potrivit art.180 Cod penal se apreciază că s-a produs o asemenea schimbare de adresă, obligaţie asupra căreia el este informat conform art.70 alin.4 Cod proc. penală iar dacă nu se află acasă, actul procedural inclusiv a citaţia emisă se înmânează soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit primeşte corespondenţa.

Prin sentinţa penală nr.197 din 24 octombrie 2011 pronunţată de Judecătoria Răcari, schimbându-se încadrarea juridică conform art.334 Cod proc. penală dată activităţii infracţionale, între altele, s-a dispus şi condamnarea inculpaţilor contestatori pentru infracţiunile prev. de art.321 alin.1 Cod penal, prev. de art.322 alin.1 cu aplic. art.74 lit.a), art.76 lit.d), art.33 lit.a) şi art.34 lit.b) Cod penal, la pedepsele rezultante de câte 6 luni, respectiv un an închisoare.

Conform art. 81-83, art.71 alin.5 Cod penal executarea pedepselor sus-menţionate s-a suspendat condiţionat pe durata termenelor de încercare de 2 ani şi 6 luni, respectiv 3 ani calculate în baza art.82 Cod penal.

Totodată, s-a dedus din durata sancţiunilor aplicate perioada reţinerii şi arestării preventive de la 17 iunie 2010 – 4 septembrie 2010, 17 iunie 2010 – 4 septembrie 2010, respectiv 17 ianuarie 2011 – 10 martie 2011, menţinându-se obligaţiile prev. de art.1602 alin.3 Cod proc. penală, ce constituie controlul judiciar instituit în sarcina acestora la liberarea provizorie, până la rămânerea definitivă a sentinţei, astfel cum s-a dispus prin încheierea de şedinţă din 2 septembrie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr.2124/284/2010.

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari, vizând atât soluţia de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii prev. de art.321 alin.2 în aceea prev. de art.321 alin.1 Cod penal precum şi reindividualizarea pedepselor stabilite, în sensul înlăturării dispoziţiilor art.74 Cod penal pentru primii doi contestatori inculpaţi şi executării efective a pedepselor judiciare în cazul acestora precum şi a celorlalţi inculpaţi în cauză.

Admiţându-se calea de atac exercitată, prin decizia penală nr.737 din 21 mai 2012, hotărârea primei instanţe a fost casată în parte, în latură penală şi rejudecându-se cauza pe fond, s-a procedat la reîncadrarea juridică a faptei în prevederile art.321 alin.2 Cod penal şi înlăturarea circumstanţelor atenuante.

După recontopirea pedepselor majorate în limitele legale, fiecare dintre inculpaţii contestatori au fost condamnaţi la pedepsele rezultante de câte 2 ani închisoare, urmând să fie executate în regim privativ de libertate.

Restul dispoziţiilor sentinţei s-au menţinut, apreciindu-se ca fiind legale şi temeinice.Recursul ordinar s-a judecat în lipsa celor trei inculpaţi, procedura de citare îndeplinindu-se

la ultima adresă indicată cu ocazia audierii în primă instanţă şi reprezentaţi fiind de avocatul ales. conform împuternicirii avocaţiale din 27 martie 2012.

Este de necontestat că, deşi au fost trimişi în judecată în stare de arest preventiv, cei trei inculpaţi contestatori au fost judecaţi în primă instanţă în libertate, fiind liberaţi provizoriu sub control judiciar conform încheierilor de şedinţă din 2 septembrie 2010, respectiv 8 martie 2011 pronunţate de Judecătoria Răcari şi sub obligaţia de a respecta măsurile prev. de art.160 2 alin.3 Cod proc. penală, inclusiv acelea de a nu-şi schimba locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura şi de a nu depăşi limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă.

Cererile succesive formulate de aceştia privind ridicarea controlului judiciar s-au respins de instanţa sesizată cu judecata fondului cauzei, ultima dată prin încheierea de şedinţă din data de 13 septembrie 2011.

Potrivit art.350 Cod proc. penală, chiar în condiţiile pronunţării unor pedepse a căror executare a fost suspendată condiţionat conform art.81-83 Cod penal, prima instanţă a menţinut obligaţiile instituite în sarcină cu ocazia acceptării liberării provizorii în baza art.1602 Cod proc. penală, până la rămânerea definitivă a sentinţei penale nr.197/24 octombrie 2011 a Judecătoriei Răcari.

Din conţinutul încheierii de şedinţă de la 14 octombrie 2011, când s-au desfăşurat dezbaterile în fond, rezultă că inculpaţii au fost prezenţi în faţa judecătoriei, personal şi asistaţi de acelaşi avocatul ales, conform contractului de asistenţă juridică încheiat la 31 august 2010.

26

Cu aceeaşi ocazie, punându-se în discuţie schimbarea încadrării juridice dată activităţii infracţionale din art.321 alin.2 Cod penal, în art.321 alin.1 Cod penal (la cererea altor inculpaţi în cauză) şi aducându-li-se la cunoştinţă că pot solicita un nou termen de judecată pentru a-şi pregăti apărarea, avocatul ales a declarat că nu înţelege să beneficieze de un atare drept procesual, menţionând în mod expres că achiesează la concluziile apărătorului celorlalţi inculpaţi şi nu are alte cereri de formulat.

Prin urmare, aşa cum au precizat la începutul cercetării judecătoreşti, se constată că şi în acest stadiu procesual aceştia şi-au menţinut poziţia adoptată iniţial, în sensul că nu sunt de acord să facă o altă declaraţie în faţa instanţei de judecată, limitându-se la împrejurările relatate cu ocazia audierii în faza de urmărire penală.

În fine, din actele procedurale instrumentate la judecata recursului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari împotriva sentinţei primei instanţe, rezultă că şi în această fază cei trei inculpaţi contestatori au fost reprezentanţi de acelaşi avocat ales, conform împuternicirii avocaţiale din 17 martie 2012, iar pentru prezentarea acestora în faţa instanţei de control judiciar s-au acordat patru termene de judecată.

Citarea contestatorilor s-a realizat în mod corect, respectiv la adresele indicate în declaraţiile date la urmărirea penală şi în faza de judecată, la termenele de 1 februarie 2012 şi 28 februarie 2012 procesele verbale de îndeplinire a procedurii fiind semnate succesiv de câte unul dintre inculpaţi (personal şi pentru fiecare dintre aceştia), respectiv soţia sau cumnata acestuia.

Atari împrejurări de fapt exclud indiscutabil susţinerile privind lipsa de informaţii referitor la existenţa pe rolul curţii de apel a recursului declarat de unitatea de parchet, înregistrat la data de 12 ianuarie 2012, dar şi faptul că în această perioadă condamnaţii contestatori nu s-ar fi aflat la adresele indicate pe teritoriul statului român.

Că aceasta este realitatea se deduce şi din susţinerile şi concluziile depuse de apărătorul ales după prezentarea în faţa instanţei de recurs, când acordându-i-se termen pentru pregătirea apărării, la dezbaterea căii de atac în şedinţa publică din 21 mai 2012 a precizat în mod expres că nu are cereri de formulat, nici excepţii de invocat, solicitând cuvântul pe fondul cauzei.

Mai mult, cu această ocazie, acesta nu a învederat că inculpaţii reprezentaţi şi-ar fi schimbat adresa, ar fi plecaţi din ţară ori ar dori să se prezinte pentru a fi audiaţi iar apărările s-au exercitat efectiv, combătându-se motivele invocate de parchet prin prezentarea de argumente pe situaţie de fapt şi date personale.

Faţă de argumentele menţionate în precedente şi dispoziţiile procedurale ce guvernează repunerea în discuţie a hotărârilor judecătoreşti intrate sub puterea lucrului judecat în cadrul contestaţiei în anulare pentru cazurile arătate sub art.386 alin.1 lit.a) şi b) Cod proc. penală, curtea de apel apreciază că nu sunt întrunite condiţiile cumulativ cerute privind anularea deciziei penale nr.737/21 mai 2012 şi rejudecarea recursului declarat împotriva sentinţei penale nr.197/24 octombrie 2011 a Judecătoriei Răcari.

Aceasta întrucât din evaluarea actelor procedurale instrumentate în dosarul penal nr.2183.1/284/2010 rezultă că respectiva cale de atac ordinară a fost soluţionată cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art.364 alin.2 comb. cu art.174 rap. la art.177 alin.3, art.179 alin.1 şi art.70 alin.4 Cod proc. penală, privind îndeplinirea procedurii de citare a inculpatului în procesul penal.

De altfel, chiar dacă s-ar fi dovedit că în perioada judecăţii recursului contestatorii nu s-ar fi aflat pe teritoriul României imposibilitatea încunoştiinţării instanţei de control judiciar ca şi a prezentării în faţa acesteia, nu pot fi reţinute drept temei legal pentru admiterea unei astfel de căi extraordinare de atac, cât timp după respingerea cererilor privind ridicarea controlului judiciar instituit pe parcursul cercetării judecătoreşti prin sentinţa de condamnare s-a menţionat în mod expres respectarea obligaţiilor dispuse la acordarea liberării provizorii, până al rămânerea definitivă a soluţiei adoptate, inclusiv aceea de a nu-şi schimba adresa şi de a nu depăşi limita teritorială stabilită de instanţa de judecată.

(Judecător – Elena Negulescu)

27

[11] Pedepsele. Individualizarea pedepsei. Concurs între cauza legală privind reducerea pedepsei în cazul recunoaşterii vinovăţiei şi efectele circumstanţelor atenuante.

În situaţia incidenţei dispoziţiilor privind o cauză legală de reducere a pedepsei şi circumstanţele atenuante judiciare, instanţele judecătoreşti sunt obligate să coboare cuantumul pedepsei judiciare potrivit art.76 Cod penal, ce reglementează efectele circumstanţelor atenuante, sub noul minim special rezultat din reducerea limitelor sancţionatorii speciale înscrise sub textele incriminatorii, consecinţă a aplicării dispoziţiilor privind cauza de reducere a pedepsei.

Cod proc. penală, art. 3201 alin. 7Cod penal, art. 72, art.74 alin. 1 lit. a) şi b), art.76 alin. 1 lit.d), art. 182 alin. 2

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 649 din 8 mai 2012.

Prin sentinţa penală nr.19 din 10 ianuarie 2012 pronunţată de Judecătoria Moreni a fost condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală, prev. şi ped. de art. 182 alin. 2 cu aplic. art.74 alin. 1 lit. a) şi b), art.76 alin. 1 lit.d) Cod penal comb. cu art. 320 1 Cod proc. penală, la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare. În baza art.81–83, art.71 alin.5 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor aplicate pe durata termenului de încercare de 3 ani şi 6 luni, calculat potrivit art.82 Cod penal.

Pentru a hotărî astfel, pe baza probelor administrate, în esenţă, prima instanţă a reţinut în fapt că, aflându-se într-un restaurant şi în contextul consumului de băuturi alcoolice, în seara zilei de 01 septembrie 2010, inculpatul a aplicat mai multe lovituri de pumn părţii vătămate, leziunile traumatice produse la cap, necesitând pentru vindecare 50-55 zile de îngrijiri medicale iar viaţa fiindu-i pusă în pericol.

La individualizarea pedepsei, s-au luat în considerare lipsa antecedentelor penale, buna reputaţie anterioară, conduita procesuală privind recunoaşterea vinovăţiei mai înaintea începerii cercetării judecătoreşti în condiţiile art.320/1 C.proc.pen., precum şi stăruinţa depusă de inculpat pentru repararea consecinţelor prejudiciabile produse părţii vătămate, în sensul achitării sumei de 2.500 lei despăgubiri civile solicitate de aceasta în procesul penal.

S-a apreciat astfel, că scopul preventiv-educativ al acesteia poate fi realizat prin atenuarea răspunderii penale conform art.74 alin. 1 lit. a) şi b) Cod penal, art.76 lit. d) Cod penal şi suspendarea condiţionată a executării în condiţiile art. 81-83 Cod penal.

Pedeapsa principală stabilită la primul grad de jurisdicţie, este nelegală.Cuantumul de un an şi 6 luni închisoare contravine criteriilor de individualizare

determinate prin dispoziţiile art.72 Cod penal, în cazul concursului dintre recunoaşterea vinovăţiei conform art. 3201 Cod proc. penală şi constatarea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 Cod penal.

În sensul acestor ultime texte de lege, astfel cum au fost interpretate de jurisprudenţa internă recentă, inclusiv prin nota de probleme de drept din mai 2012, transmisă de secţia penală a ÎCCJ, în aplicarea unitară a legii, în situaţia incidenţei dispoziţiilor privind o cauză legală de reducere a pedepsei şi efectele circumstanţelor atenuante judiciare, instanţele judecătoreşti sunt obligate să coboare cuantumul pedepsei judiciare potrivit regulilor prev. de art.76 Cod penal, sub noul minim special rezultat din reducerea limitelor sancţionatorii speciale înscrise sub textele incriminatorii, consecinţă a aplicării dispoziţiilor privind cauza de reducere a pedepsei.

Or, din conţinutul art.182 alin.2 Cod penal rezultă că infracţiunea de vătămare corporală gravă stabilită în sarcina inculpatului este pedepsită cu închisoarea de la 2 ani până la 7 ani.

Ca urmare, stabilindu-se că mai înaintea începerii cercetării judecătoreşti, acesta a înţeles să recunoască vinovăţia în condiţiile actului de sesizare, conform criteriilor menţionate, se impunea ca prima instanţă să dozeze pedeapsa judiciară, prin raportarea atenuării judiciare în baza

28

art.76 Cod penal, sub minimul de 1 an şi 4 luni închisoare, rezultat din reducerea legală cu o treime a limitei de 2 ani închisoare prevăzută de lege, consecinţă a aplicării dispoziţiilor art. 3201

alin. 7 Cod proc. penală.Neprocedându-se în acest mod, rezultă că sentinţa atacată este afectată de nelegalitate în

sensul art.3859 alin. 1 pct. 14 Cod proc. penală raportat la art.72 Cod penal.În consecinţă, admiţându-se recursul declarat de parchet ca fiind fondat, potrivit art. 38515

pct. 2 lit. d) Cod proc. penală se va proceda la casarea acesteia, în parte, în latură penală şi rejudecându-se cauza sub acest aspect, pe fond se va modifica pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru vătămare corporală gravă, în sensul reducerii de la 1 an şi 6 luni închisoare, la 1 an şi 3 luni închisoare, cuantum calculat conform art. 76 alin. 1 lit. d) cod penal şi art. 3201 alin. 7 Cod proc. penală.

Totodată, menţinându-se măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei, apreciată la primul grad de jurisdicţie ca fiind suficientă pentru atingerea scopului preventiv-educativ, conform art.82 Cod penal se va modifica şi durata termenului de încercare, de la 3 ani şi 6 luni la 3 ani şi 3 luni.

(Judecător Elena Negulescu)

[12] Înlocuirea măsurii arestării preventive. Calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii.

C.proc.pen., art. 1403 alin. 1, art. 139 alin. 1

Recursul declarat împotriva unei încheieri prin care s-a respins o cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive este inadmisibil, această încheiere nefiind supusă căilor de atac. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 784 din 1 iunie 2012.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 mai 2012 pronunţată în dosarul nr.2731/114/2012, Tribunalul B a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul HI, iar în baza art.192 alin.2 C.pr.pen., l-a obligat pe acesta la plata sumei de 60 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această încheiere, tribunalul a reţinut că prin adresa nr.307811/15.05.2012 înregistrată pe rolul instanţei de fond la data de 16.05.2012 sub nr.2731/114, IPJ Buzău a înaintat spre competentă soluţionare cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul HI.

În motivarea cererii, inculpatul a învederat instanţei faptul că a avut cea mai mică contribuţie la activitatea infracţională ce face obiectul dosarului de urmărire penală, are doi copii minori în întreţinere, nu are antecedente penale şi a colaborat cu organele de urmărire penală. La termenul de judecată din data de 28.05.2012, inculpatul HI, prin apărătorul său ales avocat TL, a solicitat instanţei să ia act de modificarea obiectului cererii sale din liberare provizorie sub control judiciar în cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive, întemeiată pe dispoziţiile art.139 alin.1 C.pr.pen.

În motivarea cererii precizate s-a arătat că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive s-au schimbat în prezent, întrucât inculpatul a recunoscut activitatea infracţională din luna martie 2012, prejudiciul a fost acoperit, soţia sa are probleme medicale, inculpatul necunoscându-i pe ceilalţi inculpaţi, cu excepţia fratelui său şi a inculpatului MAF.

În susţinerea cererii, inculpatul a depus la dosarul cauzei cinci caracterizări, biletul de ieşire din spital nr.13060/21.05.2012 emis de Spitalul Clinic de Psihiatrie Dr.Alexandru Obregia Bucureşti şi certificatele de naştere ale copiilor săi.

Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală nr.3/D/P/2012 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Buzău,

29

instanţa de fond a reţinut că, prin ordonanţa nr.3/D/P/2012 din data de 04.05.2012, s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului HI pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.7 din Legea nr.39/2003, art.24 alin.2 din Legea nr.365/2002 şi art.27 alin.1 din Legea nr.365/2002, cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen. şi art.33 lit.a C.pen., întrucât în toamna anului 2011, împreună cu inculpaţii MAF şi HI, a constituit o grupare infracţională la care ar fi aderat şi alte persoane, prin care s-a vizat şi înfăptuit obţinerea în mod fraudulos, prin fals şi fraudă informatică, de date de identificare ale conturilor bancare deschise de titulari legitimi la bănci din SUA şi alte ţări, utilizarea acestor date la falsificarea de instrumente electronice de plată, punerea în circulaţie a cardurilor falsificate cu ajutorul unor echipamente şi sisteme tip MSRW şi maşină de embosat carduri şi utilizarea lor la operaţiuni financiare frauduloase constând în decontări de numerar pentru cumpărări de bunuri şi servicii, operaţiuni efectuate pe teritoriul Franţei.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată de Tribunalul B la data de 04.05.2012 în dosarul nr.2474/114/2012, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului HI pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 04.05.2012.

În considerentele încheierii s-a reţinut în sarcina inculpatului că în cadrul unei grupări infracţionale a avut rolul de a efectua deconturi în numerar pentru plata de bunuri şi servicii cu carduri false pe teritoriul Franţei, în mod repetat, între noiembrie 2011 şi martie 2012, acţiune care urma să continue şi în luna aprilie 2012.

S-a mai reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.148 lit.f C.proc.pen., pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului fiind determinat de gravitatea faptelor, de împrejurările în care au fost comise, de caracterul asociativ de grup al activităţii infracţionale, în condiţii de risc şi temeritate cu afectarea siguranţei relaţiilor financiare şi comerciale vizând circulaţia şi deţinerea instrumentelor electronice de plată şi prejudicierea titularilor conturilor bancare din mai multe state.

Tribunalul a mai reţinut că, potrivit disp. art.139 alin.1 C.proc.pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, însă de la data luării măsurii arestării preventive până în prezent nu au intervenit în cauză elemente noi de natură a conduce la concluzia că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Astfel, inculpatul este cercetat în continuare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.7 din Legea nr.39/2003, art.24 alin.2 din Legea nr.365/2002 şi art.27 alin.1 din Legea nr.365/2002, cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen. şi art.33 lit.a C.pen., pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol determinat de gravitatea faptelor pentru care este cercetat, de împrejurările în care se susţine că au fost comise, caracterul asociativ de grup al activităţii infracţionale, în condiţii de risc şi temeritate cu afectarea siguranţei relaţiilor financiare şi comerciale, vizând circulaţia şi deţinerea instrumentelor electronice de plată şi prejudicierea titularilor conturilor bancare din mai multe state.

Motivele personale familiale invocate de inculpat în susţinerea cererii sale nu pot fi analizate în cadrul cererii întemeiată pe dispoziţiile art.139 alin.1 C.pr.pen., ci eventual în cadrul unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar.

De asemenea, schimbarea decalaraţiilor de către inculpatul HI nu constituie motive de natură a conduce la concluzia că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, organele de urmărire penală având la acest moment obligaţia de a verifica toate susţinerile inculpatului pe care le vor corobora cu concluziile expertizării mediilor informatice ce se efectuaeză în cauză, inculpatul având până în prezent o atitudine oscilantă cu privire la activitatea infracţională de care este acuzat. Având în vedere cele reţinute mai sus, instanţa de fond a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul HI, iar în baza art.192 alin.2 C.pr.pen., l-a obligat la plata sumei de 60 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul HI, fără a arăta care sunt motivele pentru care a declarat recurs.

Prezent în instanţa de recurs, apărătorul inculpatului recurent a solicitat instanţei să aprecieze cu privire la admisibilitatea recursului declarat.

30

Nici inculpatul recurent, prezent în instanţă, nu a arătat motivele pentru care a declarat recurs, ci numai faptul că doreşte judecarea în stare de libertate, deoarece soţia sa a suferit o depresie puternică, iar în prezent se află în spital.

Curtea, verificând hotărârea recurată cu prioritate sub aspectul legalităţii exercitării acestei căi de atac, dar şi din oficiu sub toate aspectele potrivit art.3856 alin.3 C.proc.pen., a constatat că recursul declarat este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.1403 alin.1 teza a II-a C.pr.pen., Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.

În cauză, inculpatul HI a formulat iniţial o cerere de liberare provizorie sub control judiciar, pe care, la termenul de judecată din data de 28.05.2012, a modificat-o, în sensul că a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive, potrivit dispoziţiilor art.139 alin.1 C.pr.pen.

Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art.38515 alin.1 pct.1 lit.a teza a II-a Cod procedură penală, Curtea a respins recursul declarat de inculpatul HI ca inadmisibil, întrucât recurentul a exercitat o cale de atac în afara condiţiilor stabilite de lege.

În baza art.192 alin.2 Cod procedură penală, recurentul a fost obligat la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

(Judecător Lucian Craciunoiu)

[13] Revizuire. Cazul prevăzut de art. 394 lit. c C.proc.pen. Condiţii.

C.proc.pen., art. 394 lit.c, art. 395

Din analiza dispoziţiilor art. 394 lit.c şi art. 395 Cod pr.pen. rezultă că pentru existenţa acestui caz de revizuire legea impune îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv să fie vorba de un înscris oficial sau sub semnătură privată, mijloc de probă care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere, care a fost declarat fals, şi acest înscris să poată dovedi nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii de condamnare.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 997 din 18 iulie 2012.

Prin sentinţa penală nr. 132 din 29.04.2011 pronunţată de Judecătoria Câmpina în temeiul disp.art.403 alin.3 Cod proc.penală a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 132/29.04.2011 pronunţată de Judecătoria Câmpina în dosarul nr. 3996/204/2008, definitivă prin decizia penală nr.1241/16.09.2011 a Curţii de Apel Ploieşti, formulată de condamnatul E. E..

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin adresa emisă sub nr.343/III/6/2011 la data de 23.04.2012 şi înregistrată la această instanţă la data de 25.04.2012 sub nr.2089/204/2012 Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina a înaintat cererea de revizuire a sentinţei penale nr.132/29.04.2011 pronunţată de Judecătoria Câmpina în dosarul nr.3996/204/2008, definitivă prin decizia penală nr.1241/16.09.2011 a Curţii de Apel Ploieşti, formulată de condamnatul E. E., împreună cu concluziile procurorului.

În motivarea cererii, revizuentul a menţionat că hotărârea pronunţată s-a întemeiat pe un înscris fals, neconstatat la acel moment ci ulterior cu ocazia anulării de către judecătorul delegat la Biroul executări penale din cadrul Judecătoriei Câmpina a înscrisurilor aflate la dosar, respectiv vol. II, III şi IV ale dosarului – contract individual de muncă (f.68,69 dosar urmărire penală), delegaţie 124/16.12.2004 (f.417 dosar urmărire penală), notă de creditare şi delegare (f.418-420 dosar urmărire penală), ca urmare a admiterii contestaţiei la executarea sentinţei penale nr.132/2011 pronunţată de Judecătoria Câmpina, prin sentinţa penală nr.71/9.03.2012 pronunţată de aceeaşi instanţă.

31

Din oficiu instanţa a dispus ataşarea dosarului penal nr.1241/204/2011 al Judecătoriei Câmpina.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarele:Prin sentinţa penală nr.132/29.04.2011 inculpatul E. E.a fost condamnat la pedepsele de 2

ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată prev.de art.2151 alin.2 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal, art.76 lit.a Cod penal cu ref.la art.74 lit.a şi c Cod penal şi pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a dreptului de a ocupa o funcţie sa de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care sa folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev.de art.290 Cod penal cu aplic.art.76 lit.e Cod penal, art.74 lit.a şi c Cod penal. În baza art.33 lit.a, 34 lit.b Cod penal s-a aplicat spre executare pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a dreptului de a ocupa o funcţie sa de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care sa folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii. În baza art.81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 4 ani iar în temeiul art.348 Cod proc.penală au fost anulate înscrisurile falsificat.

S-a reţinut că, în mod repetat, inculpatul, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de delegat al SC Petromservice SA la BAPS Câmpina, folosindu-se de o delegaţie falsificată, a ridicat în afara comenzilor primite, mărfuri , piese de schimb şi accesorii, pe care le-a valorificat in interes personal, cauzând un prejudiciu de 7.416.791.214 lei.

Împotriva acestei sentinţe, în latură civilă, a declarat recurs inculpatul, ce a fost respins prin decizia nr.1241/16.09.2011 a Curţii de Apel Ploieşti. Totodată a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina.

Prin sentinţa penală nr.71/9.03.2012 pronunţată de Judecătoria Câmpina în conformitate cu dispoziţiile art.461 alin.1 C.proc.pen. a fost admisă contestaţia la executare formulată de către judecătorul delegat la Biroul executări penale din cadrul Judecătoriei Câmpina, lămurindu-se dispozitivul sentinţei penale nr.132/29.04.2001 pronunţată de Judecătoria Câmpina în sensul că potrivit disp. art.348 instanţa va dispune anularea următoarelor înscrisuri falsificate: contract individual de muncă (f.68,69 dosar urmărire penală), delegaţie nr.124 /16.12.2004 (f.417 dosar urmărire penală),notă de creditare şi delegaţii (f.418-420 dosar urmărire penală).

Potrivit disp.art.394 alin.1 lit.a C.proc.pen. revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar conform art.394 alin.2 C.proc.pen., cazul prevăzut in art.394 alin.1 C.proc.pen. constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de condamnare ori de încetare a procesului penal.

Împrejurarea că judecătorul delegat la Biroul executări penale a anulat conform art.348 C.proc.pen. înscrisurile falsificate, nu reprezintă constatarea unor împrejurări noi, astfel încât cererea de revizuire să fie admisibilă conform art.394 lit.a C.proc.pen.

Potrivit 394 alin.1 lit.c C.proc.pen. revizuirea poate fi cerută când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals, ulterior, se are în vedere noţiunea de înscris ca mijloc de probă, înscrisul care a fost declarat fals să fi servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere şi astfel să fi dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice. Totodată, înscrisul să fi fost declarat fals după pronunţarea hotărârii definitive. Este necesar ca înscrisul falsificat să fi avut o contribuţie determinantă la pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere, formând în acest mod opinia instanţei de judecată.

Or, instanţa de fond a reţinut că inculpatul în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de delegat al SC Petromservice SA la BAPS Câmpina, folosindu-se de o delegaţie falsificată, a ridicat în afara comenzilor primite mărfuri, piese de schimb şi accesorii, pe care le-a valorificat în interes personal, cauzând un prejudiciu de 7.416.791.214 lei.

Totodată, cererea de revizuire bazată pe motivul privind reindividualizarea pedepsei nu pune în discuţie existenţa faptei şi a vinovăţiei persoanelor cercetate, ci sistemul de sancţionare, ceea ce nu aparţine finalităţii acestei căi extraordinare de atac care constă în înlăturarea condamnării unei persoane nevinovate ori achitării neîntemeiate a unei persoane vinovate.

32

Întrucât motivele pe care se întemeiază cererea nu se regăsesc în cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de art.394 C.proc.pen., cererea a fost apreciată ca inadmisibilă, fiind respinsă ca atare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs revizuentul E. E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, învederând că la baza hotărârii de condamnare au stat fapte şi împrejurări care nu au fost săvârşite de inculpat şi a avut la bază un înscris declarat fals după pronunţarea acestei hotărâri.

În concluzie a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare, potrivit dispoziţiilor art. 394 alin.1 lit.c) C.proc.pen.

Curtea, examinând încheierea recurată, în raport de actele şi lucrările dosarului de fond, de susţinerea recurentului şi de dispoziţiile legale incidente în materie, a constatat că recursul inculpatului este nefondat, pentru considerentele care succed:

Din dispoziţiile legale ce o reglementează, Curtea a observat că revizuirea reprezintă o cale extraordinara de atac, prin care sunt atacate hotărâri judecătoreşti definitive care conţin grave erori de fapt.

Finalitatea acestei căi de atac constă in înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuala a instituţiei presupune descoperirea, strângerea si aducerea in fata instanţei a unui material probator cu totul inedit, sau cel puţin necunoscut instanţei, care sa permită constatarea erorii judiciare si înlăturarea ei.

Fiind o cale extraordinara de atac, revizuirea poate fi ceruta numai pentru cazurile expres si limitativ prevăzute de art. 394 al.1 lit.a-e C.proc.pen.

Atât din conţinutul prevederilor menţionate, cât şi din precizările făcute în alin. 2-4 ale aceluiaşi articol cu privire la condiţiile în care cazurile reglementate la art. 394 alin. 1 din Codul de procedură penală constituie motive de revizuire, rezultă că sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanţial, pronunţându-se o soluţie de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal. În acest sens, este de observat că prin art. 394 alin. 2 din Codul de procedură penală se limitează invocarea primului caz de revizuire numai la situaţia când "pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare".

Tot astfel, prin art. 394 alin. 3 din Codul de procedură penală, făcându-se referire la următoarele două cazuri, se prevede că acestea "constituie motive de revizuire, dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice".

În fine, pentru cazul "când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia", s-a prevăzut, în art. 394 alin. 4 din Codul de procedură penală, că "toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii".

În cadrul acestor reglementări, potrivit art. 403 din acelaşi cod, instanţa verifică cererea de revizuire sub aspectul admisibilităţii, a regularităţii sale, respectiv a condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii, termenul de introducere, neputându-se implica în nici un fel în verificarea fondului cauzei deduse judecăţii înainte de verificarea acestor aspecte (în acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. LX din 24.09.2007, publicată în M.O. nr.574/30.07.2008, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin.3 C.p.p.).

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că instanţa de fond în mod corect a constatat că nu sunt îndeplinite toate cerinţele prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii, respectiv împrejurarea invocată de revizuent nu se circumscrie niciunui caz dintre cele prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală.

Astfel, în cauză s-a susţinut de revizuent că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat, motivând că actul avut în vedere la pronunţarea sentinţei de condamnare, respectiv delegaţia nr.124/6.02.2004 emisă de SC P SA, a fost ulterior declarată falsă, iar în cauză nu s-a efectuat o expertiză sau o constatare tehnico-ştiinţifică în vederea probării falsului, punând în discuţie cazul de revizuire prev. de art. 394 lit.c C.proc.pen.

În acest sens, Curtea a reţinut că pentru existenţa acestui caz de revizuire legea impune îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv să fie vorba de un înscris oficial sau sub

33

semnătură privată, mijloc de probă care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere, care a fost declarat fals, şi acest înscris să poată dovedi nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii de condamnare.

Totodată, potrivit articolului 395 alin.1 Cod procedură penală, situaţia prevăzută de art.394 alin. 1 lit. c Cod procedură penală, respectiv înscrisul fals, poate fi dovedită printr-o hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin acestea s-a dispus asupra fondului.

În speţă, referitor la cele două condiţii, Curtea a observat că actul fals invocat de revizuent ce ar dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, a constituit de fapt, conform hotărârii de condamnare, temeiul pentru care revizuentul a fost trimis în judecată si condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C.pen. şi mijlocul prin care s-a săvârşit infracţiunea de delapidare, împrejurări reţinute ca atare de instanţa care a judecat cauza în fond.

Prin urmare, înscrisul vizat a fost constatat fals chiar de instanţa care a pronunţat hotărârea de condamnare şi anulat ulterior ca o consecinţă a condamnării revizuentului pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C.pen., şi nu invers, cum cere textul de lege, respectiv să fi fost considerat valabil când s-a dispus condamnarea şi ulterior, într-un alt proces penal, să fi fost declarat fals.

În al doilea rând, acest înscris nu a dus la rezolvarea greşită a fondului cauzei ca urmare a furnizării unor informaţii nereale privind existenţa faptei, identitatea sau vinovăţia condamnatului, ci a furnizat exact informaţiile constatate prin hotărârea de condamnare, astfel că nu se poate susţine argumentat nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii de condamnare din această perspectivă.

În atari circumstanţe, acest înscris cunoscut ca fiind fals şi constatat ca atare de instanţa care a dispus condamnarea, nu poate fi invocat ca temei al revizuirii hotărârii, nefiind satisfăcută niciuna din cele două condiţii enunţate mai sus pentru a fi incident în cauză cazul de revizuire prevăzut de art. 397 lit. c Cod procedură penală.

În contextul celor reţinute, constatând că nu s-a invocat şi nu sunt incidente nici celelalte cazuri de revizuire expres prevăzute de lege, Curtea a respins recursul penal declarat de revizuentul E. E., ca nefondat.

(Judecător Daniel Dinu)

[14] Cod procedură penală. Art.191 alin.3 Cod procedură penală. C.proc.pen., art. 191 alin. 3

Potrivit acestor dispoziţii, partea responsabil civilmente, în măsura în care este obligată în solidar cu inculpatul la repararea cauzei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 848 din 15 iunie 2012.

Prin sentinţa penală nr.51 din 20 martie 2012 a Judecătoriei Sinaia, inculpatul – minor L.S.V. în vârstă de 16 ani, a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prev.de art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.a,g şi i cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal ; art.99 şi art.109 Cod penal şi respectiv art.320/1 Cod procedură penală.

În baza art.71 Cod penal, i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzut de art.64 lit.a teza a II-a şi b Cod penal, din momentul în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă şi până la terminarea executării pedepsei.

Soluţionând şi latura civilă a cauzei, instanţa de fond, în baza art.346 Cod procedură penală, a constatat că persoanele vătămate SC”ATT”A şi SC”MS”SRL S, nu s-au constituit părţi civile în cauză, deoarece prejudiciul cauzat acestora a fost recuperat integral.

34

În baza art.191 alin.2 Cod procedură penală, inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente D.M.N. – mama acestuia, la plata cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de 700 lei, din care onorariile avocaţilor din oficiu în faza urmăririi penale şi a judecăţii, urmând a fi suportate din fondul special al Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa o atare sentinţă, instanţa de fond a reţinut pe baza probelor administrate în cauză, că în noaptea de 13/14 februarie 2011, inculpatul - minor L.S.V. împreună cu un alt minor în vârstă de 13 ani, pentru care prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale, prin efracţie şi pe timp de noapte, au pătruns în incinta părţilor vătămate de unde au sustras de pe manechinele expuse în magazine mai multe articole de îmbrăcăminte, de încălţăminte, produse de artizanat, baterii, ceasuri de mână şi alte obiecte, cauzând prejudicii în cuantum de 375 lei şi respectiv 2.361 lei, care au fost recuperate.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, susţinând că aceasta este nelegală prin aceea că în mod greşit prima instanţă a dispus obligarea inculpatului – minor alături de partea responsabilă civilmente D.M.N. la plata cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de 700 lei, în condiţiile în care părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile, întrucât prejudiciul a fost recuperat. S-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi pe fond, înlăturarea motivelor de nelegalitate.

Curtea de Apel Ploieşti prin decizia penală nr.848 din 15 iunie 2012, constatând critica întemeiată a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, conform art.385/15 pct.2 lit.d Cod procedură penală şi drept consecinţă, a casat în parte sentinţa primei instanţe şi a dispus înlăturarea obligării părţii responsabile civilmente D.M.N. de la plata în solidar cu inculpatul – minor a cheltuielilor judiciare către stat, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a dispune astfel, instanţa de control judiciar, a constatat într-adevăr că prejudiciul cauzat celor două părţi vătămate a fost recuperat integral, aşa încât, sub acest aspect, potrivit disp.art.346 Cod procedură penală, latura civilă a cauzei a fost rezolvată în mod corespunzător.

Potrivit art.191 alin.3 Cod procedură penală, partea responsabilă civilmente este obligată în mod solidar cu inculpatul şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, numai în măsura în care aceasta este obligată în solidar cu inculpatul la repararea pagubei.

Cum în cauză, prejudiciile cauzate părţilor vătămate au fost recuperate, acestea nemaiconstituindu-se părţi civile, în mod nelegal prima instanţă a dispus ca partea responsabilă civilmente D.M.N. să fie obligată alături de inculpatul – minor la plata cheltuielilor judiciare avansate d e către stat în cuantum de 700 lei.

Sub acest aspect, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia este fondat, fiind admis conform art.385/15 pct.2 lit.d Cod procedură penală şi prin decizia penală pronunţată în cauză a fost înlăturată această nelegalitate.

(Judecător Vasile Mărăcineanu)

[15] Drept procesual penal. Partea specială. Verificarea arestării inculpatului în cursul judecăţii. Recurs.

C.proc.pen., art. 3002

Potrivit dispoziţiilor art. 300/2 Cod procedură penală, „în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160/b Cod procedură penală”. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 931 din 29 iunie 2012.

35

Prin încheierea de şedinţă din data de 26 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia penală, în dosarul nr.4485/120/2012, în baza dispoziţiilor art. 300/2 rap. la disp. art. 160b alin. 3 Cod procedură penală, s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului T.V.V., trimis în judecată pentru comiterea tentativei la infracţiunea de omor calificat, faptă prevăzută de disp. art. 20 rap.la disp. art. 174, 175 alin. 1 lit.i Cod penal.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de către apărător privind înlocuirea arestării preventive cu măsura preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea de domiciliu, prevăzută de disp. art. 145 alin.1 Cod procedură penală.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că prin Rechizitoriul întocmit de către procuror la 29.05.2012 în dosarul nr. 202/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, a fost trimis în judecată inculpatul T.V.V., pentru comiterea unei tentative la infracţiunea de omor calificat, faptă prevăzută de disp. art. 20 rap.la disp. art. 174, 175 alin. 1 lit. i Cod penal, constând în aceea că la data de 01.05.2012, orele 14,11 i-a aplicat părţii vătămate MIC, zis E, o lovitură cu un corp tăietor înţepător, cu o singură muchie tăietoare în zona abdominală în partea dreaptă, cauzându-i o leziune traumatică care a necesitat pentru vindecare 22-24 de zile de îngrijiri medicale, cu consecinţa punerii în primejdie a vieţii, acţiune desfăşurată în interiorul unei staţii PECO, în prezenţa mai multor persoane, care a putut fi văzută şi auzită de acestea sau de alte persoane din afara staţiei.

Prin încheierea nr.13 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa la 4.05.2012 în dosarul nr.3746/120/2012, inculpatul fusese arestat pe o perioadă de 29 de zile, de la 4.05 până la 1.06.2012.

După înregistrarea dosarului pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, în conformitate cu disp. art. 3001 alin.3 C.proc.pen., la 29.05.2012 tribunalul a menţinut arestarea preventivă a inculpatului, apreciind că subzistă temeiul în baza căruia măsura a fost dispusă iniţial.

La termenul din data de 26 iunie 2012, în aplicarea disp. art. 300/2 C.proc.pen., tribunalul a verificat din nou legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului constatând că actele şi lucrările dosarului nr.202/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, relevă în continuare existenţa indiciilor temeinice, în sensul disp. art. 681 C.proc.pen., că inculpatul a comis o tentativă la infracţiunea de omor calificat, faptă prev. de disp. art. 20 rap. la disp. art. 174, 175 alin.1 lit. i Cod penal, sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea unor drepturi.

Alături de recunoaşterea inculpatului, comiterea faptei a fost probată de plângerea şi declaraţia părţii vătămate, declaraţiile martorilor M.L.E., S.V., C.T., P.G., C.Ş.D., V.I., ale învinuitului M.I.C. şi cea a lui G.V.Ş. dar şi cu ajutorul imaginilor furnizate de sistemul de supraveghere video al staţiei PECO, în incinta căreia a avut loc incidentul dintre părţi.

Totodată, în opinia tribunalului şi la momentul analizei, există probe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, astfel încât se confirmă ambele condiţii care se cer să fie îndeplinite cumulativ – prevăzute de disp. art. 148 alin.1 lit. f Cod proc. penală, acestea justificând rămânerea sa în continuare în detenţie provizorie.

Aceasta cu atât mai mult cu cât se constată că la dispunerea măsurii au fost respectate în integralitatea lor criteriile prevăzute de disp. art. 136 alin.8 C.proc.pen., între care un loc important îl ocupă gradul de pericol social al faptei comise.

Comiterea unei acţiuni violente, într-un spaţiu deschis accesului persoanelor, şi în prezenţa altor persoane, cel puţin, până în acest moment, fără nicio justificare, pornind de la un motiv declarat - minor, uşurinţa cu care a fost luată rezoluţia infracţională şi gradul de impulsivitate majoră pe fondul căreia inculpatul a apelat la un obiect tăietor-înţepător, pentru a o înjunghia pe partea vătămată în zona abdomenului, conturează un anumit tip de profil al agresorului, care reclamă o intervenţie fermă a organelor judiciare pentru a-l menţine în detenţie provizorie, izolat de comunitatea din care face parte, în vederea evitării unei recidive şi diminuării impactului negativ şi a sentimentului de insecuritate induse în rândul cetăţenilor.

Recunoaşterea faptei de către inculpat, şi pe cale de consecinţă, existenţa unei imposibilităţi obiective de a-i influenţa pe martori sau pe partea vătămată, nu pot să conducă la revocarea arestării sau la înlocuirea arestării cu măsura preventivă a obligării acestuia de a nu părăsi localitatea de domiciliu, prev. de disp. art.145 alin.1 C.proc.pen., conduita sa procesuală urmând să fie

36

valorificată la momentul individualizării pedepsei care-i va fi aplicată, dacă vinovăţia îi va fi probată.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul T.V.V., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală şi a solicitat, în esenţă, admiterea recursului, casarea încheierii şi judecarea sa în stare de libertate.

Curtea examinând hotărârea recurată, în raport de situaţia de fapt reţinută, de probele administrate până la această dată de criticile formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele, conform art. 385/6 al.2 C.proc.pen. şi art. 385/9 C.proc.pen., a constatat că recursul este nefondat.

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea constată că, pe de o parte, pentru infracţiunea pentru care inculpatul este cercetat legea prevede sancţiunea cu pedeapsa închisorii de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea unor drepturi, iar pe de altă parte, există probe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, astfel încât se confirmă ambele condiţii care se cer să fie îndeplinite cumulativ şi prev. de disp. art. 148 al.1 lit.f c.pr.penală, acestea justificând rămânerea sa în continuare în detenţie provizorie.

Analizând existenţa temeiurilor prev. de art. 143 C.proc.pen., Curtea a apreciat că în cauză există date din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul poate fi autorul infracţiunii reţinute în sarcina sa, cu atât mai mult cu cât în faza de urmărire penală a recunoscut săvârşirea infracţiunii.

Probatoriul administrat la urmărirea penală şi finalizat prin actul de trimitere în judecată constituie dovezi pertinente pentru judecarea în stare de arest a inculpatului.

Se constată că măsura arestării preventive a fost luată în condiţii de deplină legalitate şi se impune menţinerea acestei măsuri - aşa cum de altfel a procedat instanţa de fond – fiind îndeplinite şi dispoz. art. 148 alin.1 lit.f C.proc.pen., contând în faptul că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică prin rezonanţa socială mare a acestei fapte.

Curtea a apreciat că, temeiurile care au determinat arestarea preventivă şi probatoriul administrat în cauză nu a evidenţiat o altă situaţie de fapt, astfel încât, în mod corect prima instanţă a apreciat că se impune menţinerea arestării preventive a inculpatului.

Aşa fiind, pe cale de consecinţă, recursul declarat de inculpatul T.V.V., împotriva încheierii de şedinţă din 26.06.2012, a Tribunalului Dâmboviţa a fost respins ca nefondat, în baza art. 385/15 pct.1 lit.b C.proc.pen.

(Judecător Ion Stelian)

[16] Schimbarea încadrării juridice. Art. 334 Cod procedură penală din art. 321 alin. 1 infracţiunea prev. de art. 321 alin. 2 Cod penal în recursul Parchetului.

C.proc.pen., art. 334, art. 321 alin. 1 şi alin. 2Conflictul declanşat între cele două tabere de inculpaţi în loc public, respectiv pe o stradă,

prilej cu care inculpaţii înarmaţi cu furci, coase, răngi, bâte, drujbă s-au atacat reciproc aruncându-se şi pietre, care au tulburat grav liniştea şi ordinea publică a locuitorilor localităţii, conflict care a necesitat intervenţia organelor de poliţie – constituie infracţiunea de ultraj contra bunurilor moravuri şi tulburarea liniştii public prev. de art. 321 alin. 2 şi art. 321 alin. 1 Cod penal cum a reţinut instanţa de fond. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 737 din 21 mai 2012.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari au fost trimişi în judecată şase inculpaţi pentru comiterea infracţiunii de ultraj contra bunurilor moravuri şi tulburarea ordinii publice prev. de art. 321 alin. 2 Cod penal.

37

În fapt, s-a reţinut că în seara zilei de 15 iunie 2010, inculpaţii înarmaţi u furci, coase, răngi, bâte, drujbă şi pietre, s-au lovit reciproc pe strada Ştejarului din oraşul Titu, judeţul Dâmboviţa, iar urmare degenerării conflictului, a fost necesară intervenţia forţelor de ordine – poliţie, jandarmerie şi trupe SPIR – care au folosit armamentul din dotare.

În aceste condiţii a fost pusă în pericol în mod grav, integritatea fizică a tuturor persoanelor aflate pe strada respectivă, inculpaţii din ambele tabere fiind răniţii.

Judecătoria Răcari, prin sentinţa penală nr. 197 din data de 24 octombrie 2011, a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice pentru infracţiunea de ultraj contra bunurilor moravuri şi tulburarea liniştii publice din art. 321 alin. 2 în art. 321 alin. 1 Cod penal pe considerentul că acest conflict a avut loc între membrii aceleaşi comunităţi, rude între ei şi pe fondul unor înţelegeri mai vechi, chiar dacă incidentele au avut loc pe o stradă din localitate.

Recursul declarat de Parchet împotriva acestei sentinţe, a fost admis, casându-se în parte sentinţa, prin decizia penală nr. 737 din data de 21 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi a schimbat încadrarea juridică conform art. 334 C.proc.pen. din art. 321 alin. 1 Cod penal – reţinută de instanţa de fond – în art. 321 alin. 2 Cod penal.

În considerentele deviziei s-a reţinut în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice din art. 321 alin. 1 Cod penal, în condiţiile în care conflictul s-a derulat într-un loc public între cele două grupări formate din circa 20 persoane înarmate în sensul mai sus arătat, conflictul fiind prelungit, ceea ce a afectat integritatea corporală a participanţilor la conflict, pentru aplanarea scandalului public, fiind necesară intervenţia în forţă a organelor de ordine care au fost nevoite să folosească armamentul din dotare, ordinea şi liniştea public fiind grav tulburată.

( Judecător Traian Logojan)

[17] Drept penal. Partea specială. Infracţiunea de favorizarea infractorului. Elemente constitutive. Latură subiectivă.

Cod penal, art. 264 În cadrul infracţiunii de favorizare a infractorului, prev. de art. 264 Cod penal, esenţială

este împrejurarea că autorul infracţiunii de favorizare a infractorului să fi cunoscut persoana căruia îi conferă ajutor este un infractor, deci o persoană care a săvârşit o infracţiune, aceasta fiind de altfel o concluzie rezultată din însăşi denumirea marginală a textului de lege, fiind de la sine înţeles că favorizarea priveşte un infractor, în sensul de persoană participantă la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, incriminată şi sancţionată ca infracţiune.

Atâta timp cât nu rezultă din coroborarea mijloacelor de probă că la momentul pretinsei consumări a infracţiunii, inculpatul ar fi avut intenţia de a acorda ajutor celuilalt inculpat, pe care nici nu-l cunoştea, ori altui infractor, în scopurile enumerate de art. 264 Cod penal, deci în lipsa laturii subiective specifice infracţiunii prev. de art. 264 Cod penal, nu se poate reţine vinovăţia acestuia în săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 923 din 28 iunie 2012.

Prin sentinţa penală nr.51/06.03.2012 pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte s-au dispus următoarele:

1. În baza art. 85 alin.1 din OUG.195/2002, cu aplicarea art.37 lit. b) C.pen. a fost condamnat inculpatul D.V., la pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere, pe drumurile publice, a unui autoturism neinmatriculat.

In baza art. 86 alin.1 din OUG.195/2002, cu aplicarea art.37 lit.b) C.pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice,fără permis.

38

In baza art. 87 alin.1 din OUG.195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani si 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice, a unui autovehicul, de către o persoană având o îmbibatie alcoolică peste 0,80 g/l.

In baza art. 33 lit.a) si art. 34 lit.b) C.penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, 2 ani si 6 luni închisoare, care a fost sporită cu 6( şase ) luni, inculpatul având de executat pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare.

In baza art. 71 alin.1 si 2 C.penal s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin.1 lit.a) teza a II-a, lit.b) si lit.c) C.penal, în acest din urmă caz dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice.

2.In baza art. 11 pct.2 lit.a) raportat la art. 10 lit.d) C.proc.pen. a fost achitat inculpatul V.C.E., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.264 alin.1 C.pen., de favorizare a inculpatului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate, următoarea situaţie de fapt:

In data de 11 aprilie 2009, în jurul orelor 3,00, inculpatul D.V conducea, pe DN 1A, în localitatea Măgurele, jud. Prahova, motociclul marca Kawasaki, de culoare vişinie, cu seria şasiului ………….. , fără a avea montată plăcuţa de înmatriculare.

La un moment dat a pierdut controlul vehiculului şi a părăsit carosabilul, lovindu-se de un podeţ de beton în partea dreaptă a drumului.

Martorul P. I., care circulând în spatele inculpatului a surprins momentul impactului, a sunat la serviciul de urgenţă 112, iar inculpatul a fost transportat cu ambulanţa, la Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploiesti.

Din verificările efectuate s-a constatat că inculpatul nu poseda permis de conducere şi avea o alcoolemie de 1,85 g/l alcool pur în sânge, conform buletinului de analiză toxicologică alcoolemie nr. 1236 din 13 aprilie 2009 eliberat de Serviciul de Medicină Legală Ploiesti.

De asemenea, s-a mai constatat că motociclul marca Kawasaki condus de inculpat nu avea plăcuţe de înmatriculare, Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculări a Vehiculelor comunicând că motocicleta cu seria şasiului identificată la faţa locului nu figurează înregistrată în evidenţa naţională a vehiculelor.

In aceeaşi noapte, în cursul cercetării la faţa locului, un poliţist de la Serviciul Politiei Rutiere a solicitat poliţistului comunitar N. C. şi celor doi paznici ai Primăriei comunei Măgurele, aflaţi în serviciu T. Gh. D. si T. I., să preia şi să depoziteze, la sediul politiei comunitare, vehiculul implicat în accident.

La locul accidentului s-a deplasat T. I. care, întâmpinând dificultăţi în a transporta vehiculul, cu masă mare şi transmisia blocată, a solicitat ajutorul poliţistului comunitar şi a celuilalt paznic.

Împreună, au transportat motocicleta la sediul politiei comunitare unde N. C. a făcut următoarea menţiune în caietul de raport : „In jurul orelor 3,30, în timp ce ne aflam în zona Valea Teleajenului … am fost sunat de agentul de pază T. I. că este solicitat de A. V. de la politia rutieră să-l însoţească la un accident rutier. Ne-am deplasat la Primărie … ne-am deplasat la zona unde avusese loc accidentul. La faţa locului am găsit motocicleta implicată în accident, accidentatul era transportat la spital. La solicitarea agentului de politie am adus motocicleta la sediu”.

La o oră de la terminarea serviciului de către agent N. C., a început serviciul inculpatul V. C. E.. Însemnările sale, în acelaşi caiet si imediat după cele ale colegului său, nu fac nici o menţiune referitoare la vehiculul lăsat în sediul Politiei comunitare.

S-a reţinut însă că inculpatul a aflat, din raportul colegului său, că motocicleta fusese implicată într-un accident.

In jurul orelor 7,30 au venit două persoane, pe care inculpatul nu le cunoştea şi care au solicitat restituirea motocicletei. Pe baza descrierii obiectului , făcută de către cele două persoane, inculpatul a restituit motocicleta celor două persoane, una dintre acestea fiind identificată ulterior, ca fiind fratele inculpatului D. V., numitul D. M.-Gh..

Instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt descrisă mai sus prin coroborarea tuturor probelor administrate la urmărirea penală şi în faza cercetării judecătoreşti.

In drept, instanţa de fond a reţinut că faptele inculpatului D. V. , astfel cum au fost descrise mai sus, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prev.de art. 85 alin. 1 din OUG

39

195/2002, prev. de art. 86 alin. 1 din OUG 195/2002 şi respectiv prev.de art. 87 alin. 1 din OUG 195/2002, fiecare cu aplicarea disp. art. 37 lit. b Cod penal, dispunând condamnarea acestuia.

În privinţa faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul V. C. E., infracţiunea prev.de art. 264 alin. 1 Cod penal, de favorizare a infractorului, la primul grad de jurisdicţie, din interpretarea probelor administrate, s-a concluzionat că inculpatul nu a acţionat cu intenţie.

Sub acest aspect, s-a reţinut că potrivit doctrinei penale şi a practicii judiciare, infracţiunea de favorizare a infractorului se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Favorizatorul îşi dă seama şi vrea să dea ajutor unui infractor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a-i asigura folosul sau produsul infracţiunii, prevăzând că prin aceasta creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, urmare pe care o doreşte sau o acceptă. Este suficient (dar şi necesar ) să fi ştiut că cel căruia îi dă ajutorul este un infractor, adică o persoană care a săvârşit o infracţiune (O.Loghin, T. Toader Drept Penal Roman, partea specială pg.406).

Instanţa de fond a constatat că, din probele administrate în cauză nu rezultă că acest inculpat a cunoscut că s-a săvârşit o infracţiune şi că prin restituirea motocicletei îl ajută pe inculpatul D. V.

Astfel, menţiunea din caietul de serviciu este în sensul producerii unui accident (care nu echivalează în mod necesar cu o infracţiune), iar inculpatul V. C. E. nu îl cunoaşte nici pe D. V. şi nici pe fratele acestuia, D. M. Gh.

Mai mult, era prima împrejurare în care un vechiul implicat într-un accident era lăsat, fără documente în care să se specifice împrejurările concrete în care s-a produs acel accident, în păstrarea poliţiei comunitare Măgurele, iar restituirea bunurilor pierdute sau abandonate se făcea, potrivit declaraţiilor martorilor, pe baza descrierii acestora de către pretinsul proprietar sau posesor.

Desigur că se poate vorbi despre neglijenta inculpatului care, dată fiind natura serviciului său, trebuia să facă verificări suplimentare, înainte de restituirea motocicletei însă nu de intenţia directă sau indirectă de a ajuta un inculpat.

S-a mai observat şi că motivarea actului de trimitere în judecată cu privire la acuzaţia adusă acestui inculpat este succintă şi neconvingătoare, reţinerea cunoaşterii, de către inculpat, a situaţiei de fapt neavând sprijin în probele administrate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte şi inculpatul D. V.

În recursul promovat de către Parchet au fost formulate critici în ceea ce priveşte netemeinicia, sub aspectul greşitei achitări a inculpatului V. C. E., deoarece din probele administrate, reiese că inculpatul a urmărit, cu intenţie să-l ajute pe inculpatul D. V., pentru a îngreuna efectuarea urmăririi penale, prin restituirea motocicletei implicată într-un accident de circulaţie .

In mod netemeinic, instanţa a reţinut că, fapta nu a fost săvârşită cu intenţie, având în vedere că inculpatul a restituit motocicleta unor persoane fără a le solicita actele de identitate, deci fără a efectua un minim de verificări impuse de procedura comună în astfel de cazuri.

Se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei penale şi, în cadrul rejudecării cauzei, să se dispună condamnarea inculpatului V. C. E. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului prevăzută şi pedepsită de art.264 alin.1 C.pen.

Recursul Parchetului este nefondat. In sarcina inculpatului V. C. E., agent de politie comunitară la Primăria Măgurele, s-a reţinut

că a dat ajutor, fără o înţelegere prealabilă inculpatului D. V., ajutor constând in încredinţarea motociclului marca Kawasaki unor necunoscuţi şi îngreunând urmărirea penală aflată în desfăşurare.

Curtea observă că este de netăgăduit, iar inculpatul intimat nici nu a negat, împrejurarea că acesta a procedat la restituirea motociclului implicat în accident către două persoane de sex masculin ce s-au prezentat la sediul Poliţiei Comunitare, instituţie al cărui angajat era inculpatul.

Restituirea s-a făcut însă în baza convingerii inculpatului în sensul că cel puţin una din persoanele solicitate era atât proprietarul (ori posesorul bunului) deoarece bunul a fost descris de către solicitanţi şi corespundea celui care fusese lăsat în incinta sediului Poliţiei Comunitare Măgurele.

40

Această stare de fapt reiese din declaraţia dată de către inculpatul V. C. E. în cursul urmăririi penale ( filele 65-66 dosar fond) precum şi din declaraţia dată de către acelaşi inculpat în cursul judecăţii ( fila 21 dosar fond).

Incontestabilă este şi împrejurarea că în momentul restituirii bunului, inculpatul nu a încheiat un înscris constatator al acestei restituiri.

Însă, aşa cum însuşi inculpatul a declarat, restituirea s-a făcut în condiţiile în care inculpatul nu a cunoscut faptul că motociclul fusese implicat într-o infracţiune, ci doar într-un accident rutier, deoarece, în declaraţia dată la urmărirea penală, inculpatul a recunoscut că a citit menţiunile colegului său de serviciu din tura precedentă, efectuate în registrul de rapoarte zilnice al Poliţiei Comunitare.

Or, aceste menţiuni efectuate în registrul respectiv ( filele 30-31 dosar urmărire penală) de către agenţii de poliţie comunitară N.C. şi A. M. se referă textual, la următoarele: „ în jurul orelor 3,30 am fost sunat de agent de pază T. I. care a fost solicitat de agentul de poliţie A. V. de la poliţia rurală să-l însoţesc la un accident rutier…. Ne-am deplasat în zona unde avusese loc accidentul… La faţa locului am găsit motocicleta implicată în accident, accidentatul era transportat la spital. La solicitarea agentului de poliţie am dus motocicleta la sediu”.

În acelaşi timp, Curtea mai constată că nici de către cei doi agenţi ai poliţiei comunitare semnatari ai menţiunilor de mai sus, nu a fost încheiat vreun alt înscris din care să rezulte preluarea vehiculului implicat în accident.

În mod logic, expresia ,, am dus motocicleta la sediu’’ din consemnările de mai sus nu înseamnă decât transportarea efectivă la sediul poliţiei comunitare şi nu se referă în mod necesar la preluarea în custodie a acestui bun, cu atât mai mult cu cât în acest sens nu a fost încheiat nici un alt înscris doveditor, nici de către agentul poliţiei rutiere, nici de către cei care au adus bunul în locul respectiv.

Aşa fiind, este evident că aparenţa preluării şi primirii bunului în incinta sediului Poliţiei Comunitare era aceea a ,,implicării’’ sale într-un accident rutier, deci nu neapărat într-o infracţiune, deoarece nicio menţiune privitoare la vreo infracţiune, şi cu atât mai puţin la autorul acesteia, nu rezultă din conţinutul registrului de serviciu aşa cum a fost prezentat în detaliu mai sus.

Or, potrivit art. 75 din O.U.G. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.

Cum însăşi definiţia legală nu face referire la săvârşirea unei infracţiuni, reiese că intimatul inculpat, fundamentându-şi decizia de a restitui bunul pe menţiunile făcute de colegii săi în registru, a putut lua în calcul şi faptul că nu toate accidentele de circulaţie constituie infracţiuni.

În această situaţie, în mod corect a apreciat prima instanţă că nu se poate prune problema existenţei laturii subiective specifice infracţiunii de favorizare a infractorului, prev. de art. 264 Cod penal.

Din conţinutul incriminării instituite în art. 264 Cod penal rezultă că latura subiectivă specifice asteia este dosar intenţia, în ambele forme ale acesteia.

Esenţială este împrejurarea că autorul infracţiunii de favorizare a infractorului să fi cunoscut persoana căruia îi conferă ajutor este un infractor, deci o persoană care a săvârşit o infracţiune, aceasta fiind de altfel o concluzie rezultată din însăşi denumirea marginală a textului de lege care este „ favorizarea infractorului”, fiind de la sine înţeles că favorizarea priveşte un infractor, în sensul de persoană participantă la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, incriminată şi sancţionată ca infracţiune.

În condiţiile în care menţiunile efectuate în registrul de serviciu nu conţineau nici o referire la potenţiala săvârşire a unei infracţiuni ori la eventualul infractor, ci doar la implicarea vehiculului într-un accident de circulaţie, care are o sferă mult mai extinsă decât cea privind săvârşirea unei infracţiuni, aşa cum s-a specificat mai sus, este evident că reprezentarea în plan psihic a restituirii bunului, de către intimatul inculpat V. C. E., nu poate fi aceea a ajutorului dat unui infractor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, aşa cum cere textul de lege.

41

Aşa cum în mod judicios a interpretat şi instanţa de fond, simpla restituire a motociclului, fără a se corobora aceasta cu alte mijloace certe de probă din care să rezulte, cel puţin indirect că restituirea s-ar fi făcut în scopurile enumerate mai sus, nu poate conduce la antrenarea răspunderii penale a inculpatului intimat V. C. E..

Atâta timp cât, însăşi preluarea bunului s-a realizat fără încheierea unui înscris prevăzut de dispoziţiile codului de procedură penală, ca mijloc de probă, deci fără a se întocmi un proces verbal de predare - primire ori de preluare în custodie, este evident că, potrivit principiului simetriei, nu se poate pune problema unei restituiri situată în afara condiţiilor legale.

Pe de altă parte, din examinarea actelor dosarului rezultă că accidentul a avut loc în jurul orelor 3,00, deci pe timp de noapte, iar procesul verbal de constatare a fost încheiat de către agentul de poliţie rutieră în cursul dimineţii, între orele 6,30-8,30, într-un singur exemplar (filele 10-13 dosar fond) aşa încât, la momentul restituirii, inculpatul intimat, necunoscând nici situaţia de fapt şi nici persoana potenţialului infractor, nu putea avea reprezentarea ajutorului dat unui (eventual) infractor.

Or, pe baza simplelor menţiuni din registrul de serviciu al poliţiei comunitare, astfel cum sunt descrise mai sus, nu se poate concluziona că, prin restituirea bunului s-ar produce vreuna din consecinţele enumerate în art. 264 Cod penal, atâta timp cât nici preluarea bunului nu se făcuse prin întocmirea unor înscrisuri doveditoare ale acestei operaţiuni, din care să se fi conturat, în mod rezonabil, existenţa unei fapte prevăzute de legea penală, definită de lege ca infracţiune ori din care să se fi conturat posibilitatea exercitării unei urmăriri penale, pentru a se putea pune problema zădărnicirii desfăşurării acesteia.

În plus, concluzia de mai sus este întărită şi de adresa 4944/22.12.2010 eliberată de către Primăria Măgurele - fila 29 dosar urmărire penală - din care reiese că nu a fost întocmit nici un proces verbal de custodie şi nici un alt document la preluarea bunului, iar motocicleta implicată în accident a fost depozitată pe holul primăriei la rugămintea agentului de poliţie rutieră, pe motivul ,, să nu rămână în drum’’.

În raport de aceste argumente, Curtea constată că lipseşte latura subiectivă infracţională, care este doar intenţia directă ori indirectă, atâta timp cât nu rezultă din mijloacele de probă enumerate mai sus, că la momentul predării bunului, inculpatul intimat ar fi avut intenţia de a acorda ajutor celuilalt inculpat, pe care nici nu-l cunoştea, ori altui infractor, în scopurile enumerate de art. 264 cod penal.

În lipsa laturii subiective specifice infracţiunii prev. de art. 264 Cod penal, este evident că soluţia de achitare dispusă de către prima instanţă este conformă atât probelor administrate, cât şi doctrinei şi jurisprudenţei în materia acestei infracţiuni, neputându-se pune problema antrenării răspunderii penale a inculpatului V. C. E., aşa cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond, sentinţa fiind legală sub acest aspect.

Pentru aceste argumente, recursul declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte, a fost respins, ca nefondat, conform art.38515 pct.1 lit.b C.proc.penală.

(Judecător Cristina Georgescu)

[18] Recidiva postcondamnatorie. Contopire pedepse conform art.39 alin.2 şi 3 Cod penal. Descontopire pedepse şi recontopire pentru restul rămas neexecutat din primul termen al recidivei.

Cod penal, art.741 şi art. 13

În cazul comiterii unei noi infracţiuni după ce anterior inculpatul a fost condamnat definitiv la o pedeapsă privativ de libertate, executată în parte, este necesară descontopirea pedepselor ce formează obiectul recidivei postcondamnatorii şi contopirea restului neexecutat din pedepsele aplicate anterior cu pedeapsa aplicată ulterior pentru care a fost trimis din nou în judecată, situaţie în care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea contopirii la instanţa de fond în sensul celor arătate.

42

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 767 din 28 mai 2012.

Inculpatul A.N.I., arestat în altă cauză, recidivist conform art.337 lit.a Cod penal, a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prev.de art.215 alin.1 cu aplic.art.37 lit.a Cod penal, pentru care a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 1 (un) an închisoare, de către Judecătoria Rm.Sărat.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Rm.Sărat a declarat recurs împotriva sentinţei, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în scopul contopirii de către instanţa de fond a pedepselor rezultate din aplicarea dispoziţiilor art.39 şi art.34 Cod penal.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr.767 din 28 mai 2012, a admis recursul şi a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele deciziei s-a reţinut că anterior inculpatul a mai fost condamnat pentru înşelăciune prev.de art.215 alin.1,3 şi 5 Cod penal, la 11 ani închisoare prin sentinţa penală nr.116 din 24 noiembrie 2010 de către Tribunalul Buzău şi respectiv la 1 (un) an şi 8 (opt) luni închisoare prin sentinţa penală nr.4479 din 02 martie 2011 a Judecătoriei Focşani, urmare revocării suspendării condiţionate a unei pedepse aplicate de către Judecătoria Focşani, prin sentinţa penală nr.1298/2008.

De asemenea, inculpatul a mai fost condamnat de Judecătoria Rm.Sărat prin sentinţa penală nr.294 din 12 noiembrie 2010 la o pedeapsă rezultantă de 2 ani, cu reţinerea stării de recidivă prev.de art.37 lit.a Cod penal, iar prin sentinţa penală nr.671 din 21 martie 2011 a Judecătoriei Brăila a mai fost condamnat şi la o altă pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare.

Faţă de faptul că o parte din pedepsele anterioare au fost executate, inculpatul fiind arestat în altă cauză, se impunea ca pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă ulterior prezentei judecăţi, să se dispună descontopirea pedepselor din cadrul primului termen al recidivei şi contopirea restului de pedeapsă neexecutat din acestea cu noua pedeapsă aplicată conform art.39 alin.(1) şi (2) combinat cu art.34 Cod penal, urmând să fie executată pedeapsă rezultantă din contopirea finală cu aplicarea unui eventual spor, cu deducerea părţii executate după data de 05 decembrie 2011, când a fost comisă noua infracţiune, după primul termen al recidivei.

(Judecător Traian Logojan)

[19] Repunerea în termenul de recurs. Lipsa cauzei temeinice de împiedicare.

Cod proc. penală, art. 3853 alin. 2, art. 364

Nerespectarea termenului prev. de art 3853 alin.2 cu referire la art. 364 Cod proc. penală precum şi lipsa dovedirii motivelor temeinice de împiedicare atrage decăderea părţii din termenul de declarare a căii de atac a recursului. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 897 din 25 iunie 2012.

Prin decizia penală nr.897 din 25 iunie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.C.I. împotriva sentinţei penale nr.64 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele şi ca tardiv, recursul declarat de partea civilă G.D.G., căreia i-a fost respinsă cererea de repunere în termenul de recurs.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:Prin sentinţa penală nr. 64 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele, în

temeiul disp. art.198 alin.1 Cod penal, cu aplic. art. 3201 alin.7 Cod proc. penală, a fost condamnat inculpatul F.C.I., la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, cu aplic. art.81 Cod penal, privind suspendarea executării pedepsei.

43

În latură civilă, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 6.000 lei cu titlu de daune morale către partea vătămată G.D.G.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, următoarele:

Prin Rechizitoriul nr.829/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău a fost pusă în mişcare şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului F.C.I., pentru comiterea infracţiunii prev. de art.198 alin.1 Cod penal, constând în aceea că la data de 19 martie 2011 a întreţinut act sexual cu partea vătămată G.D.G., care nu împlinise vârsta de 15 ani, cunoscând acest lucru.

Prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inculpat sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art.197 alin.1 şi 3 Cod penal, săvârşite la sfârşitul anului 2010 şi la data de 19 martie 2011, deoarece fapta nu există, respectiv nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

În motivarea actului de sesizare au fost reţinute următoarele:La data de 30 martie 2011, G.D.G., născută la 02 iunie 1998, a formulat plângere penală

împotriva numitului F.C.I., susţinând că acesta a violat-o în seara de 19 martie 2011, plângerea fiind semnată şi de mama părţii vătămate, numita G.M., care a solicitat în dovedire, audierea minorilor G.A.I., F.G.E. şi A.F.

S-a mai arătat că mama părţii vătămate a formulat plângere şi la data de 18 aprilie 2011, precizând că fiica sa a mai fost violată o dată de numitul F.C.I., în perioada noiembrie - decembrie 2010.

În fapt, s-a reţinut că la data de 19 martie 2011, în jurul orelor 19,30, partea vătămată se afla în faţa porţii locuinţei părinţilor săi din comuna Vipereşti, sat Tronari, judeţul Buzău, împreună cu fratele său, numitul G.A.I., în vârstă de 15 ani şi cu celelalte martore indicate în plângerea mamei părţii vătămate, minore la rândul lor.

Inculpatul F.C.I. a trecut pe drum la volanul autovehiculului cu număr de înmatriculare ….. iar când a ajuns în dreptul grupului de tineri a întrebat cine doreşte să meargă la locuinţa sa pentru a lua un grătar pentru friptură.

Partea vătămată şi fratele său au spus că vor să-l însoţească, astfel că G.A.I s-a urcat în maşină pe scaunul din dreapta şoferului dar inculpatul i-a cerut să plece în bena maşinii pentru ca partea vătămată să poată sta lângă el. Ulterior, inculpatul i-a cerut minorului să coboare şi din benă şi a plecat numai cu partea vătămată, întorcându-se după aproximativ 15 minute.

În jurul orelor 20,30, inculpatul a revenit la locuinţa părţii vătămate. Aceasta se afla la poartă iar numitul F.C.I. i-a cerut să-l însoţească la locuinţa numitului N.A., unde se organiza o petrecere, la care erau invitaţi şi părinţii celor doi. Inculpatul a cumpărat ţigări şi i le-a dus tatălui său, apoi i-a spus părţii vătămate că va merge să lase maşina la domiciliul său pentru ca apoi să revină împreună pe jos, la locuinţa părţii vătămate.

După ce au ajuns la domiciliul inculpatului, acesta susţine că partea vătămată i-a spus că vrea să meargă şi ea în locuinţă. Cei doi au mers în camera inculpatului, unde au întreţinut acte sexuale, cu consimţământul părţii vătămate. Inculpatul a mai susţinut că de fapt, iniţiativa în acest sens a aparţinut părţii vătămate care, cu acel prilej, i-a spus că a mai întreţinut acte sexuale şi anterior, fără a indica numele persoanei. După aceasta, inculpatul a condus-o pe partea vătămată la locuinţa sa.

Din declaraţia fratelui părţii vătămate a rezultat că aceasta nu avea un comportament diferit când a ajuns acasă, avea îmbrăcămintea intactă şi nu i-a relatat că ar fi fost victima unui viol.

La data de 23.03.2011, partea vătămată s-a întâlnit pe stradă cu martorul A.A. A., care îi este unchi şi căruia i-a spus că la 19.03.2011 a întreţinut relaţii sexuale de bună voie cu inculpatul. În cadrul discuţiilor purtate ulterior de martor şi inculpat, F. C. I. a recunoscut acest lucru, afirmând că partea vătămată nu era virgină.

După ce părinţii părţii vătămate au aflat de la rude ce s-a întâmplat cu aceasta, s-au formulat cele două plângeri.

La data de 31.03.2011, partea vătămată a fost examinată la Serviciul Judeţean de Medicină Legală Buzău, prin raportul de expertiză medico-legală cu examinare de persoană, concluzionându-se că partea vătămată nu prezintă semne de violenţă şi că deflorarea constatată este mai veche de 10-14 zile, fără a se mai putea preciza data producerii.

44

Când a luat la cunoştinţă despre acest aspect, partea vătămată a declarat că a fost violată de inculpat şi în perioada noiembrie - decembrie 2010, când acesta a forţat-o să meargă în clădirea Căminului Cultural din localitate, unde a lovit-o şi a deflorat-o, contrar voinţei ei. A mai susţinut că nu a relatat cele întâmplate părinţilor săi pentru că inculpatul a ameninţat-o că o omoară şi că nu a mai avut nici o legătură cu acesta până la 19.03.2011.

Fiind întrebată dacă poate propune probe în susţinerea afirmaţiilor sale, partea vătămată a declarat că nu poate indica nici o persoană care cunoaşte despre aceste aspecte.

S-a mai reţinut că partea vătămată i-a relatat unchiului său despre faptul că a întreţinut un act sexual de bunăvoie cu inculpatul dar nu i-a povestit acestuia nimic despre presupusul viol de la sfârşitul anului 2010.

De asemenea, în prima declaraţie pe care a dat-o la data de 30.03.2011, partea vătămată a spus că a avut primul act sexual la 19.03.2011, că era virgină la această dată şi că i-a relatat cele întâmplate lui A.A. A., însă acesta a declarat că nepoata sa i-a spus că inculpatul nu a violat-o.

Audiate fiind şi numitele F.G.E. şi A.F., au declarat că nu cunosc date privind infracţiunea pentru comiterea căreia s-a formulat plângere şi nu au văzut când partea vătămată a plecat cu inculpatul, urcându-se în maşina acestuia.

În ceea ce priveşte vârsta minorei a rezultat că inculpatul ştia că aceasta este elevă în clasa a VI-a şi că are aproape 13 ani, pentru că o cunoştea destul de bine, în condiţiile în care şi părinţii părţilor erau prieteni.

Având în vedere aceste împrejurări, s-a stabilit că nu se confirmă susţinerile părţii vătămate, în sensul că a fost violată, nici la sfârşitul anului 2010, nici la 19.03.2011, nu există infracţiunea de viol din anul 2010 şi nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de viol din data de 19.03.2011.

În drept, s-a constatat că fapta comisă de inculpatul F.C.I. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.198 alin.1 Cod penal, constând în aceea că, la data de 19.03.2011 a întreţinut act sexual cu partea vătămată G. D.G. care nu împlinise vârsta de 15 ani.

În ce priveşte latura civilă, s-a reţinut că pe parcursul efectuării urmăririi penale, partea vătămată şi reprezentanţii săi legali nu s-au constituit părţi civile, solicitând numai tragerea la răspundere penală a inculpatului.

Referitor la persoana inculpatului s-a arătat că acesta are vârsta de 20 de ani, studii 7 clase, este agricultor, nu a satisfăcut stagiul militar, nu este căsătorit, nu este cunoscut cu antecedente penale şi a recunoscut faptul că a avut un act sexual cu partea vătămată minoră, la data de 19.03.2011, cu acordul acesteia.

La instanţa de fond dosarul a fost înregistrat sub nr.2556/277/2011.Inculpatului i s-a asigurat iniţial asistenţă judiciară din oficiu iar începând cu termenul de

judecată din data de 03.02.2012 a fost asistat de apărător ales.Partea vătămată minoră a participat în proces în prezenţa părinţilor săi, reprezentanţii legali

G M şi GM, beneficiind însă şi de asistenţă acordată de apărător ales avocat.Şedinţa de judecată din data de 03.02.2012 când au fost audiate părţile, respectiv inculpatul

şi partea vătămată, a fost declarată secretă, în conformitate cu dispoziţiile art.290 alin.2 Cod procedură penală, apreciindu-se că judecarea cauzei în şedinţă publică, ar aduce atingere onoarei şi demnităţii persoanei vătămate minoră.

La acelaşi termen de judecată s-a pus în discuţie posibilitatea de a utiliza procedura simplificată prev. de art.3201 Codul proc. penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, inculpatul, asistat de apărător, solicitând instanţei încuviinţarea ca judecarea cauzei să se desfăşoare în conformitate cu aceste prevederi legale, arătând că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa în actul de sesizare, că îşi însuşeşte probele administrate în faza de urmărire penală şi nu solicită administrarea de probe noi.

Partea vătămată, asistată de apărător, a arătat că se impune readministrarea probelor pentru încadrarea juridică corectă a faptei, în latură civilă, s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 lei reprezentând daune morale, iar în dovedirea pretenţiilor a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri şi un martor, depunând în acest sens o fişă psihopedagogică, un bilet de ieşire din spital, ulterior renunţând la proba testimonială.

Având în vedere că prin rechizitoriu judecătoria a fost sesizată cu infracţiunea prevăzută de art.198 alin.1 Cod penal şi că împotriva măsurii din rechizitoriu, de neîncepere a urmăririi penale

45

faţă de acelaşi făptuitor, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art.197 alin.1 şi 3 Cod penal, atât în privinţa faptei pretins comisă la sfârşitul anului 2010, pentru că fapta nu există, cât şi în privinţa faptei din 19.03.2011 cu motivarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de viol prevăzută de art.197 Cod penal, persoana vătămată a formulat plângere la Prim - procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău şi ulterior la instanţă, aflată în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Buzău, instanţa de fond a încuviinţat judecarea cauzei în latura penală conform procedurii simplidficate prevăzută de art.3201 Cod proc. penală.

S-a dispus ascultarea inculpatului şi a persoanei vătămate şi s-a respins administrarea unor probe noi pe latură penală.

Pe baza analizei probelor administrate în cauză în cursul urmăririi penale, respectiv: declaraţiile părţii vătămate, actele medico-legale, declaraţiile martorilor, coroborate cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului, prima instanţă a reţinut că acesta se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, constând în aceea că, la data de 19.03.2011, în împrejurările descrise în rechizitoriu, a întreţinut un act sexual cu partea vătămată G. D.G., cu acordul acesteia, în condiţiile în care partea vătămată nu împlinise vârsta de 15 ani, prev. şi ped. de art.198 alin.1 Cod penal, text de lege în baza căruia s-a dispus condamnarea la pedeapsa de 2 ani închisoare.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere atât dispoziţiile prev. de art.3201 Cod proc. penală precum şi pe cele cuprinse în art.72 Cod penal, respectiv, că inculpatul este la prima încălcare a legii penale, a avut o atitudine sinceră pe parcursul urmăririi penale şi în faza de judecată, precum şi împrejurările reţinute în rechizitoriu, respectiv prietenia părinţilor părţilor, că inculpatul se cunoştea cu partea vătămată, comportamentul acesteia din urmă, apreciate ca împrejurări care au favorizat comiterea infracţiunii.

Pe de altă parte, s-a avut în vedere gradul de pericol social concret ridicat al faptei comise, în condiţiile în care partea vătămată nu împlinise 13 ani la data actului sexual.

În baza disp. art.71 Cod penal s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit.a) teza a II-a şi lit.b) Cod penal, din momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până la terminarea executării pedepsei.

Având în vedere atitudinea inculpatului după săvârşirea faptei, s-a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia, astfel că, fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 81 alin.1 lit.a) şi b) Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, pe durata termenului de încercare de 4 ani , stabilit potrivit art.82 alin.1 Cod penal.

Conform disp. art.71 alin.5 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

În soluţionarea laturii civile, reţinând că partea vătămată a suferit un prejudiciu moral ca urmare a comiterii faptei de către inculpat şi care se impune a fi reparat pe cale pecuniară, în baza disp. art.346 cu referire la art.14 Cod proc. penală şi art.998-999 Cod civil, a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea vătămată G. D.G. şi s-a dispus obligarea inculpatului la plata către aceasta a sumei de 6.000 lei, cu titlu de daune morale, apreciind că această sumă reprezintă o justă despăgubire.

Împotriva sentinţei penale nr.64 din 27 aprilie 2012 au declarat recurs partea civilă G. D. G. şi inculpatul F.C.I., care au criticat hotărârea instanţei de fond de nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele expuse pe larg de apărătorii aleşi, astfel cum au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

În esenţă, recurenta parte civilă G.D.G. a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a procedat la soluţionarea cauzei în conformitate cu art.3201 Cod proc. penală, întrucât dispoziţiile procedurale invocate nu erau incidente şi aceasta deoarece inculpatul nu a recunoscut că a profitat de imposibilitatea victimei de a se apăra.

De asemenea, sentinţa a fost criticată de netemeinicie, susţinându-se că pedeapsa de numai doi ani închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiţionat potrivit art.81 Cod penal, nu reflectă gravitatea faptei comise şi consecinţele asupra victimei.

Pentru motivele invocate, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei.

Recurentul inculpat F.C.I. a criticat sentinţa sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, susţinând că după pronunţarea sentinţei a fost soluţionată plângerea părţii vătămate cu privire la

46

infracţiunea de viol pentru care prin Rechizitoriul nr.829/P/2011 se dispusese neînceperea urmăririi penale, în sensul respingerii acesteia, aşa încât, în opinia sa, se impune reţinerea disp. art.74-76 Cod penal şi aplicarea unei pedepse sub limita minimă prev. de art.198 alin.1 Cod penal.

De asemenea, sentinţa a fost criticată în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, susţinându-se că acordarea sumei de 6.000 lei cu titlu de daune morale este exagerată raportat la modalitatea concretă de comitere a faptei.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, coborârea pedepsei în conformitate cu art.76 alin.1 lit.c) Cod penal şi diminuarea daunelor morale la o sumă rezonabilă şi justificată.

În şedinţa publică din data de 25 iunie 2012 reprezentantul Ministerului Public a susţinut că partea vătămată şi reprezentanţii săi legali au fost prezenţi la dezbaterea fondului cauzei ce a avut loc la 27 aprilie 2012, astfel că recursul declarat la data de 9 mai 2012 este tardiv, fiind formulat după expirarea celor zece zile de la pronunţare, motiv pentru care a solicitat respingerea căii de atac, pe acest temei.

Având cuvântul asupra excepţiei invocate, recurenta parte civilă, prin apărător ales, a solicitat repunerea în termenul de recurs, susţinând că în ziua de 8 mai 2012 reprezentantul legal al acesteia a fost la o clinică medicală, în regim de urgenţă, pentru o afecţiune renală iar soţul său a însoţit-o, fiind astfel în imposibilitate obiectivă de a declara calea de atac în termenul legal.

Examinând cu precădere excepţia de tardivitate a recursului declarat de partea civilă, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată şi a dispus admiterea, reţinând următoarele:

În conformitate cu art.3854 rap. la art.363 alin.1 şi 3 Cod proc. penală, termenul de recurs este de 10 zile dacă legea nu dispune altfel, care începe să curgă pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, de la pronunţare, iar pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri cât şi la pronunţare precum şi pentru alte persoane expres arătate, de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

Din examinarea sentinţei penale nr. 64 din 27 aprilie 2012 a rezultat că dezbaterile asupra cauzei pornită prin Rechizitoriul nr.829/P/2011 au avut loc în şedinţa publică din 27 aprilie 2012, în prezenţa părţii vătămate G.D.G., asistată de reprezentanţii legali ai acesteia G. M. şi G. M. şi asistaţi de apărătorul ales.

Ca urmare, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art.385 rap. la art.363 alin.1 şi 3 teza I Cod proc. penală, termenul de recurs de zece zile începe să curgă, potrivit art. 186 alin.2 Cod proc. penală, de la data de 28 aprilie 2012 şi s-a împlinit la data de 8 mai 2012, aşa încât, promovarea căii de atac la data de 9 mai 2012 se situează în afara termenului legal de 10 zile de la pronunţare, şi prin urmare, recursul declarat în acest condiţii este tardiv.

Referitor la cererea formulată de partea civilă de repunere în termenul de recurs, Curtea, examinând înscrisul depus în dovedirea temeiniciei cererii a constatat că aceasta nu se justifică, întrucât nu s-a făcut dovada incidenţei disp. art.385 3 alin.2 rap. la art. 364 Cod proc. penală.

Potrivit acestor dispoziţii legale, recursul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare iar cererea a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Din înscrisul eliberat de C. M. M. Buzău a rezultat că în luna mai 2012 (ziua 12 sau 8) G.M., însoţită de soţul său G.M., s-a prezentat pentru evaluarea stării de sănătate, fiind diagnostică cu colică renală, infecţie urinară pentru care i-a fost prescris tratament medicamentos, nerezultând însă caracterul urgent al investigării ori internarea pacientei în regim de urgenţă, aşa încât, numai pe baza acestei prescripţii medicale nu se poate concluziona că reprezentanţii legali ai minorei au fost în imposibilitatea obiectivă de a formula calea de atac în ultima zi a termenului legal.

Pe de altă parte, declararea căii de atac putea fi făcută pe parcursul întregii perioade de zece zile lucrătoare, de oricare dintre părinţi şi prin orice modalitate, de exemplu, transmiterea cererii prin poştă, fax, e-mail sau chiar de către apărătorul ales al părţii civile, astfel că neexistând nici o cerere în acest sens şi nefiind dovedită cauza temeinică de împiedicare care să fi justificat întârzierea, aşa cum prevăd dispoziţiile cuprinse în art.364 Cod proc. penală, cererea de repunere în termen a fost apreciată ca neîntemeiată şi respinsă, şi pe cale de consecinţă, recursul declarat cu nesocotirea dispoziţiilor legale, ca fiind tardiv.

47

Referitor la recursul declarat de inculpatul F.C.I., Curtea a dispus respingerea acestuia, ca nefondat.

(Judecător Ioana Nonea)

[20] Asistenţă juridică obligatorie. Lipsă desemnare curator special pentru bolnavul supus măsurii de siguranţă a internării medicale.

Cod proc. penală, art. 197 alin. 2Cod civil, art. 167, aprobat prin Legea nr. 287/2009

În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 164 alin.1 Cod civil, persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească iar potrivit disp. art. 167 din acelaşi cod, în caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută. Drept urmare, pentru asigurarea eficientă a dreptului la apărare a bolnavului pentru care se solicită internarea medicală este necesară, pe lângă desemnarea unui apărător din oficiu şi a unui curator special, pentru ca primul să cunoască de la o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu circumstanţele cauzei şi situaţia personală a bolnavului. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 650 din 8 mai 2012.

Prin decizia penală nr.650 din 08 mai 2012 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de M.D., internat în Spitalul de Psihiatrie Săpoca, împotriva sentinţei penale nr.2 din 9 ianuarie 2012 pronunţată de Judecătoria Pogoanele pe care a casat-o şi a trimis cauza la aceiaşi instanţă pentru rejudecare, cu respectarea dreptului la apărare al bolnavului M.D., prin desemnarea unui curator care să reprezinte interesele acestuia.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:Prin sentinţa penală nr. 2 din 09 ianuarie 2012 Judecătoria Pogoanele a admis sesizarea

formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele şi în temeiul disp. art.162 alin.4 Cod proc. penală cu referire la art.114 alin.1 Cod penal a confirmat măsura internării provizorii a bolnavului M.D. şi a dispus internarea acestuia într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire.

În baza disp. art. 162 alin.5 în referire la art.161 Cod proc. penală despre măsură s-a dispus înştiinţarea Primăriei comunei Glodeanu Sărat.

Totodată, în baza disp. art. 432 alin.1 Cod proc. penală s-a dispus ca hotărârea definitivă, însoţită de copia raportului de expertiză medico-legală şi avizului Comisiei Medicale de Psihiatrie să fie înaintată Direcţiei de Sănătate Publică a judeţului Buzău şi Spitalului de Psihiatrie şi Pentru Măsuri de Siguranţă Săpoca.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, următoarele:

La data de 24.11.2011, prin adresa nr. 334/P/2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele a sesizat instanţa de judecată, în temeiul disp. art.162 Cod proc. penală, solicitând luarea măsurii de siguranţă a internării medicale provizorii a bolnavului M.D.

S-a arătat că la data de 9.03.2011, împotriva susnumitului a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 321 Cod penal, în cauză s-a dispus expertizarea psihiatrică a învinuitului iar potrivit raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. A1PSI/232/4081 din 11 noiembrie 2010 s-a concluzionat că la data comiterii faptei învinuitul nu a avut capacitatea psihică de apreciere critică asupra faptei, faţă de care discernământul a fost abolit şi comisia medicală a propus şi avizat aplicarea măsurii de siguranţă prev. de art. 114 Cod penal.

48

S-a ataşat copia raportului de expertiză medico-legală psihiatrică şi din oficiu, instanţa de fond a dispus ataşarea dosarului penal nr. 934/P/2010.

La termenul de judecată din data de 5.12.2011, prima instanţă a stabilit că este legal investită în temeiul disp. art. 162 alin.1 Cod proc. penală şi în baza alin.11 al aceluiaşi articol a procedat la ascultarea bolnavului, în prezenţa procurorului şi apărătorului desemnat din oficiu, acesta fiind de acord cu internarea, declaraţia sa fiind consemnată şi ataşată la fila 15 dosar fond.

Analizând sesizarea dedusă judecăţii, instanţa de fond a pronunţat încheierea din data de 5.12.2011, prin care a admis-o şi a dispus internarea provizorie a bolnavului în Spitalul de Psihiatrie şi Măsuri de Siguranţă Săpoca, până la confirmarea măsurii de către instanţa de judecată, sesizându-se Comisia medicală competentă în vederea avizării internării.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut următoarele: În dosarul de cercetare penală nr. 934/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Pogoanele, M. D. a avut calitatea de învinuit, prin rezoluţia motivată din data de 9.03.2011, procurorul a confirmat propunerea organelor de cercetare penală de începere a urmăririi penale faţă de acesta pentru săvârşirea a infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prevăzută şi pedepsită de art. 321 Cod penal.

Potrivit raportului medico-legal de expertiză psihiatrică nr.A1PSI/232/4081 din 11.11.2010 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Buzău s-a stabilit că la data săvârşirii faptei, numitul M. D. nu a avut capacitatea psihică de apreciere critică asupra acesteia, faţă de care discernământul a fost abolit, comisia medico-legală propunând şi avizând aplicarea măsurii de siguranţă prev. de art.114 Cod penal.

Prin rezoluţia din data de 24.11.2011 procurorul, în temeiul disp. art. 249 rap. la art.11 pct.1 lit. b) şi art.10 lit. e) Cod procedură penală, art.228 rap. la art.10 lit. d) şi e) Cod procedură penală a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.321 alin.1 Cod penal şi neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 217 alin.1 şi 4, art.217 alin.1 şi art.193 alin.1 Cod penal.

S-a reţinut de prima instanţă că potrivit disp. art.114 Cod penal, atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire.

Totodată, s-a reţinut că potrivit prevederilor art. 162 alin.1 Cod procedură penală, dacă procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală constată, în cursul urmăririi penale, că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna dintre situaţiile arătate în art. 113 sau 114 din Codul penal, sesizează instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod provizoriu, a măsurii de siguranţă corespunzătoare.

În cursul urmăririi penale, măsura de siguranţă poate fi dispusă pe o durata ce nu poate depăşi 180 de zile. În cursul judecăţii, măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă,de asemenea, în mod provizoriu, de instanţa de judecată.

Instanţa de fond a mai reţinut că prin Decizia nr. 13/18.02.2008, admiţând recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „În interpretarea dispoziţiilor art. 162 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 114 din Codul penal, stabileşte că: în cazul în care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului, pe motiv de iresponsabilitate, iar faţă de acesta, în cursul urmăririi penale, nu a fost luată în mod provizoriu măsura internării medicale, această măsură se dispune de instanţa de judecată, la sesizarea procurorului. „

S-a motivat că bolnavul M.D. s-a supus de bună voie măsurii dispuse de instanţă, prezentându-se la spital şi a fost internat, în prezent aflându-se la Secţia Ojasca a Spitalului de Pshiatrie şi Măsuri de Siguranţă Săpoca.

Potrivit prevederilor art.162 alin.3 Cod proc. penală, măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanţa de judecată.

În temeiul disp. art.162 alin.2 Cod penal încheierea instanţei prin care s-a dispus internarea provizorie a bolnavului, însoţită de copia raportului medico-legal de expertiză psihiatrică, s-a înaintat Comisiei medicale de avizare a măsurilor de siguranţă, care, prin adresa nr.194/6.01.2012, în conformitate cu prevederile alin. 4 al aceluiaşi articol, a avizat aplicarea măsurii de siguranţă a internării medicale, conform prevederilor art.114 Cod penal.

49

La judecata asupra fondului bolnavul M. D. a fost din nou ascultat şi a declarat că lasă la latitudinea instanţei soluţia din prezenta cauză.

Aşa fiind, în baza disp. art.162 alin. 4 Cod proc. penală în referire la art. 114 alin.1 Cod penal, prima instanţă a confirmat măsura internării provizorii a bolnavului M. D. şi a dispus internarea acestuia într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire.

Împotriva sentinţei penale nr. 2 din 09 ianuarie 2012 a Judecătoriei Pogoanele a declarat recurs, în termen legal, bolnavul M. D., care a criticat hotărârea instanţei de fond de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând rejudecarea cauzei şi efectuarea unei noi expertize medico-legale la nivelul Institutului “Mina Minovici” Bucureşti, având în vedere că anterior, respectiv în anul 1995, s-a stabilit că are discernământ.

De asemenea, a susţinut că nu are cunoştinţă de faptele pentru care se află internat, cu excepţia faptei de incendiere a unei clăi de coceni proprietate personală, care s-a produs în urma unei altercaţii pe a avut-o cu M. I. barul din localitate.

Apărătorul desemnat din oficiu pentru recurent a criticat sentinţa de netemeinicie, susţinând că măsura dispusă de instanţa de fond este excesivă în condiţiile în care acesta a urmat de bunăvoie tratamentul medicamentos şi anterior internării, are patru copii în întreţinere iar prin această măsură se încalcă un drept fundamental, respectiv dreptul la libertate.

Instanţa de control judiciar a procedat la audierea bolnavului, astfel cum rezultă din declaraţia aflată la fila 20 şi a dispus numirea unui curator special pentru apărarea intereselor acestuia, dispoziţie asupra căreia prin încheierea de şedinţă din 08 mai 2012 a revenit, constatându-se că judecarea cauzei de către instanţa de fond a avut loc în lipsa desemnării unui curator special.

În urma examinării sentinţei, în raport de obiectul cererii, materialul probator aflat la dosarul cauzei şi dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că aceasta este afectată de nelegalitate, fiind incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 6 combinat cu art. 197 alin. 2 Cod proc. penală şi art. 167 din Codul Civil, aprobat prin Legea nr. 287/2009, aşa cum a fost modificat şi complet ulterior.

A rezultat, astfel, din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei că Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele a solicitat instanţei, în temeiul disp. art. 162 Cod proc. penală, luarea măsurii de siguranţă a internării medicale provizorii a bolnavului M. D., cercetat sub aspectul comiterii infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 321 cod penal, constând în aceea că la data de 09 noiembrie 2010, aflându-se în barul SC ….. SRL a tulburat grav ordinea şi liniştea publică.

Potrivit raportului medico-legal de expertiză psihiatrică nr. A1PSI/232/4081 din 11.11.2010 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Buzău şi eliberat la 20 septembrie 2011 a reieşit că în urma examinării pacientului pe perioada internării şi a examenului psihic s-a concluzionat că la data comiterii faptei numitul M. D. nu a avut capacitate psihică de apreciere critică asupra faptei, faţă de care discernământul a fost abolit.

În urma examinării cererii, în raport de actele şi lucrările cauzei, prima instanţă, prin încheierea din 5 decembrie 2011, a admis sesizarea formulată de unitatea de parchet şi în temeiul disp. art. 162 alin. 1-3 Cod proc.penală raportat la art. 114 Cod penal a dispus internarea provizorie a bolnavului M. D. în Spitalul de Psihiatrie şi Măsuri de Siguranţă Săpoca până la confirmarea de către instanţă, sesizând, totodată, Comisia medicală din cadrul spitalului în vederea avizării internării.

Ulterior, prin adresa nr.194 din 6 ianuarie 2012, Comisia Medicală de Psihiatrie de pe lângă Direcţia de Sănătate Publică Buzău a comunicat instanţei avizarea aplicării măsurii de siguranţă a internării medicale prev. de art.114 Cod penal pentru bolnavul M. D.

În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 164 alin.1 Cod civil, persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească iar potrivit disp. art. 167 din acelaşi cod, în caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută.

Examinând încheierea din 5 decembrie 2011 şi partea introductivă a sentinţei pronunţată la data de 9 ianuarie 2012 din perspectiva dispoziţiilor legale anterior arătate şi a celor ce reglementează procedura luării măsurilor de siguranţă s-a constatat că la judecarea cererii, bolnavul

50

M. D. a fost asistat de apărător desemnat din oficiu, V.C. E., aşa cum obligă dispoziţiile cuprinse în art. 162 alin. 11 Cod proc. penală, însă nu a fost reprezentat de un curator special, astfel cum impun disp. art. 167 Cod civil, neexistând din partea instanţei de tutelă o astfel de dispoziţie.

Totodată, s-a constatat că M. C., tatăl bolnavului, a fost prezent la soluţionarea cererii de luare, faţă de fiul său, a măsurii de siguranţă a internării medicale însă nu a fost desemnat curator special, în plus, în faţa instanţei de recurs, a declarat că nu înţelege să reprezinte interesele acestuia.

Cum asistenţa juridică poate fi realizată în mod real şi deplin numai în condiţiile în care apărătorul desemnat din oficiu are posibilitatea să cunoască de la o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu circumstanţele cauzei şi situaţia personală a bolnavului iar instanţa de fond a procedat la soluţionarea cererii fără desemnarea unui curator special, astfel cum rezultă din art.167 din Noul Cod Civil, s-a conchis că judecata a avut loc cu încălcarea dreptului la apărare al bolnavului, motiv pentru care sentinţa a fost apreciată ca fiind afectată de nelegalitate pentru cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 6 combinat cu art. 197 alin. 2 Cod proc.penală şi art. 167 din Codul Civil aprobat prin Legea nr. 287/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

În raport de aceste considerente, Curtea, în temeiul disp. art. 38515 pct. 2 lit. c) Cod proc. penală a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea cu respectarea dreptului la apărare al bolnavului M.D., prin desemnarea unui curator special care să reprezinte interesele acestuia, cu ocazia soluţionării cererii, urmând a verificate şi susţinerile invocate pe calea recursului, prin prisma înscrisurilor aflate la dosarul cauzei şi a oricăror alte dovezi concludente şi pertinente în soluţionarea acesteia.

(Judecător Ioana Nonea)

[21] Drept procesual penal. Partea generală. Probele şi aprecierea lor. Condamnare după achitare. Cod proc. penală, art. 63

Instanţa de fond a conferit valenţă exclusiv faptului că nu există probe directe referitoare, strict, la momentul luării bunurilor de către inculpaţi şi deci la momentul realizării apropriaţiunii, omiţând însă să realizeze o examinare aprofundată a celorlalte mijloace de probă, administrate în decursul urmăririi penale, fără a proceda la o coroborare a acestor mijloace de probă între ele pentru a verifica realitatea apărărilor inculpaţilor.

Conferirea de forţă probantă exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti, mai exact declaraţiilor inculpaţilor, prin care aceştia au negat săvârşirea faptelor şi înlăturarea din ansamblul probator a mijloacelor de probă administrate în decursul urmăririi penale contravine disp. art.63 alin.2 cod procedură penală, potrivit căruia probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrebuinţării unor mijloace interzise de către lege la administrarea probelor din cursul urmăririi penale, nu există nici un motiv justificat pentru înlăturarea forţei probante a acestora şi conferirea de forţă probantă deplină exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 562 din 23 aprilie 2012.

Prin sentinţa penală nr.190/03.02.2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. c C.p.p., s-a dispus achitarea inculpaţilor M.A., R.F., U.I.N. şi B.F.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat prev. si ped. de dispoz. art.208 - 209 alin. 1 lit. a şi i C.p.

51

În baza art. 192 alin. 2 C.p.p., părţile vătămate au fost obligate la plata sumei în cuantum de 1000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat, câte 500 lei pentru fiecare.

In baza art.189 alin.1 C.proc.pen onorariul apărătorilor din oficiu în cuantum de 300 lei pentru fiecare apărător, s-a dispus a fi avansat din fondurile Ministerului de Justiţie către Baroul Prahova.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, pe baza analizei actelor şi lucrărilor dosarului, următoarele:

La data de 17.06.2008, partea vătămată V. A. şi partea vătămata V. A., coproprietari ai imobilului situat în mun. Ploiesti pe strada U. nr.8 jud. Prahova au sesizat organele de poliţie, cu plângerii prin care au solicitat tragerea la răspundere penală şi sancţionarea numiţilor M. A. şi U. I. N. întrucât aceştia se fac vinovaţi de sustragerea a şase calorifere din fonta şi respective a două căzi din fontă, plus a unei cantităţi din plumb rezultată din dezafectarea instalaţiei termice şi care se găsea la etajul unu al imobilului.

Deşi audiat în cursul urmăririi penale inculpatul M. A. a recunoscut sustragerea doar a unui singur calorifer (la filele 16-17 dosar urmărire penală), în cel de al doilea ciclu procesual, inculpatul M. A. a arata că nu îşi menţine declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală şi nu recunoaşte fapta, întrucât acel calorifer ce provenea din imobilul aparţinând parţilor vătămate V. A. şi V. A. l-a cumpărat contra sumei de 20 lei dintr-o zonă din mun. Ploieşti.

A arătat de asemenea inculpatul că ,,…în timp ce mă pregăteam să îl transport la domiciliu împreuna cu R. F., U. I. N. şi B. F. M., am fost oprit de un domn care m-a întrebat de unde am furat caloriferul, iar eu i-am răspuns ca nu l-am furat ci că l-am cumpărat, moment în care l-am lăsat alături de prietenul meu U. pentru a mă duce să-l caut pe cel de la care cumpărasem caloriferul…’’ iar după ce a revenit a relatat inculpatul ca acel calorifer fusese luat de proprietarul imobilului.

Din declaraţiile inculpaţilor U. I. N. şi B. F. reiese de asemenea ca acel calorifer fusese cumpărat de către inculpatul M. A. de la o persoana necunoscuta, aceştia ajutându-l să-l transporte la domiciliu.

Deşi inculpatul R. F. a arătat ca nu doreşte sa dea o declaraţie în faţa instanţei şi ca îşi menţine declaraţiile date în faţa organelor judiciare, luând în considerare declaraţia data de acesta la data de 23.07.2008 instanţa a reţinut că, de asemenea acesta a relatat organelor judiciare ca este vorba de un singur calorifer pe care M. A. îl cumpărase de la o persoana necunoscuta si e care urma sa il transporte la domiciliu împreuna cu acesta.

Din declaraţiile parţii vătămate V. A. reiese ca la data de 30.05.2008 a fost anunţat telefonic de vecina sa V. C. despre faptul că în acea noapte a auzit zgomot în apropierea locuinţei sale însă i-a fost frica sa iasă afară să vadă despre ce este vorba, iar în urma deplasării la imobilul situate pe strada Unirii nr.8 a constata lipsa a 7-8 calorifere pe care partea vătămata le curăţase pentru a fi refolosite, de asemenea se precizează că la data de 17.06.2008 a fost anunţat de vecinul său T. M. care i-a relatat ca a văzut o persoana ieşind din imobil cu un căruţ în care se afla un calorifer, moment în care au fost anunţate organele de poliţie ce s-au deplasat la faţa locului, recunoscându-l la data audierii pe U. I. ca fiind acea persoană descoperită în acel loc şi care avea asupra sa un calorifer.

Aspectele sesizate sunt învederate şi de către partea vătămata V. A. aşa cum reiese din declaraţia acestuia aflata la filele 154-155 dosar.

Procedând la audierea martorilor T. M. si V. C., instanţa de fond a constatat că din declaraţiile acestora nu reiese că inculpaţii sunt autori ai faptelor reţinute în sarcina sa.

A apreciat prima instanţă că, în mod evident declaraţia inculpatului M. A., cumpărător al caloriferului ce aparţinea parţilor vătămate se coroborează cu declaraţia martorului T. M. care a relatat că într-adevăr a văzut o persoana care transporta un calorifer pe care l-a recunoscut ca fiind al lui V. A. însă la momentul la care l-a întrebat despre provenienţa bunului i s-a răspuns că a fost cumpărat.

In ceea ce priveşte declaraţia inculpatei V. C. instanţa de fond a reţinut că deşi acesta a relatat că a auzit zgomote în preajma locuinţei parţilor vătămate nu a putut observa ce se întâmpla deoarece i-a fost teama sa iasă din propriul imobil si atunci in mod evident ca in cauza dubiul profita inculpaţilor care nu au fost văzuţi efectiv sustrăgând acele bunuri nici in data de 30.05.2008 si nici la data de 17.06.2008.

52

In plus, chiar dacă nu este exclusă dispariţia bunurilor celor doua părţi vătămate, instanţa de fond nu a reţinut vinovata celor patru inculpaţi, probele administrate în cauză atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti stabilind fără putinţa de tăgada că nu inculpaţii sunt autori ai infracţiunii de furt calificat.

A constatat prima instanţă că, potrivit dispoziţiilor art.345 alin.2 C.proc.penală, condamnarea se pronunţă dacă instanţa constata ca fapta există, constituie infracţiune si a fost săvârşită de inculpat.

Conform art.5/2 din Cod proc.pen. orice persoana este considerată nevinovata pana la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penala definitiva iar potrivit dispoziţiilor art.66 din Codul de procedura penala învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie si nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.6 alin.2 din CEDO orice persoana acuzata de o infracţiune este prezumata nevinovata pana ce vinovăţia sa va fi legal stabilită, condamnarea inculpatului in lipsa unor dovezi convingătoare de vinovăţie fiind de natura să atragă constatarea încălcării art.6 paragraf 2 din Convenţie.

Prezumţia de nevinovăţie presupune dreptul la tăcere, iar acuzatul nu trebuie sa dovedească nimic, el putând sa nu declare nimic pana la sfârşitul procesului

In cauza dimpotrivă inculpaţii, cu excepţia inculpatului R.F. au dorit a da o declaraţie şi totodată au solicitat probe în dovedirea nevinovăţiei lor. Potrivit dispoziţiilor art.65 Cod proc.pen. sarcina administrării probelor in procesul penal revine organului de urmărire penala şi instanţei de judecată, iar răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăţie, orice dubiu profita inculpatului potrivit principiului in dubio pro reo.

Faţă de toate aceste texte legale, având în vedere considerentele expuse anterior şi probele administrate care, în mod indubitabil s-a apreciat că nu au răsturnat prezumţia de nevinovăţie, instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor, în baza art. 11 pct. 2 lit.a C.pr.penală, rap. la art. 10 lit.c C.pr.penală, reţinând că aceştia nu sunt autorii infracţiunii de furt calificat comisa in dauna parţilor vătămate V. A.şi V. A..

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs părţile vătămate V. A. şi V. A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând în esenţă că în mod greşit s-a dispus obligarea lor la plata cheltuielilor judiciare către stat, prin sentinţa recurată, deoarece nu sunt incidente ipotezele prevăzute de art.192 alin.2 c.pr.penală, nefiind vorba de respingerea vreunei cereri formulate de părţile vătămate, atâta timp cât instanţa de fond a procedat la judecata pe fond a cauzei, judecată ce a avut loc în urma admiterii recursului promovat de părţile vătămate.

Potrivit motivelor scrise de recurs depuse la dosar, au mai susţinut recurenţii părţi vătămate că în mod greşit s-a dispus achitarea inculpaţilor deoarece, instanţa de fond nu a realizat o justă corelare a mijloacelor de probă administrate în cauză, respectiv procesul verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile inculpaţilor din care rezultă că au valorificat bunurile sustrase la un centru de colectare a fierului vechi, procesul-verbal de custodie încheiat de lucrătorii de poliţie cu privire la caloriferele sustrase, precum şi declaraţiile părţilor vătămate şi depoziţiile martorilor.

Au învederat recurenţii că soluţia primei instanţe prin care s-a constatat inexistenţa condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii penale a inculpaţilor, este greşită iar, în realitate, aceştia se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor pentru care s-a formulat plângere penală împotriva lor.

S-a solicitat admiterea recursurilor, casarea hotărârii atacate, înlăturarea obligării părţilor vătămate la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum şi atragerea răspunderii penale a inculpaţilor pentru comiterea infracţiunilor pentru care au fost formulate plângerile penale de către părţile vătămate.

Recursurile părţilor vătămate sunt fondate .În mod greşit instanţa de fond a apreciat că probele administrate în decursul urmăririi penale

(finalizată însă prin adoptarea ordonanţei de aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ, ordonanţă ce a fost desfiinţată de instanţă în exercitarea controlului jurisdicţional) sunt insuficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea inculpaţilor şi că nu s-a făcut dovada existenţei faptelor şi a săvârşirii acestora cu vinovăţie în forma cerută de lege de către intimaţii-inculpaţi.

53

Procedând la evaluarea, înainte de toate, a realităţii situaţiei de fapt configurată de către instanţa de fond pe baza probelor administrate în cauză, Curtea constată, din această perspectivă, că instanţa de fond a realizat o apreciere a situaţiei factuale cu ignorarea disp. art. 63 alin.2 şi 69 Cod procedură penală.

Din acest punct de vedere, Curtea observă că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de achitare exclusiv pe mijloacele de probă administrate în mod direct şi nemijlocit, în cursul cercetării judecătoreşti, ignorând cu desăvârşire mijloacele de probă administrate în decursul urmăririi penale, din coroborarea cărora rezultă, fără putinţă de tăgadă, concluzia existenţei faptelor şi a săvârşirii lor de către inculpaţi în calitate de autori.

Este îndeobşte cunoscut că declaraţiile cele mai apropiate de adevăr, care reflectă faptele aşa cum s-au petrecut, sunt cele date imediat după producerea unui eveniment, cum este şi cazul declaraţiilor date de inculpatul M. A. în faţa lucrătorilor de poliţie la datele de 20.06.2008 şi respectiv 7.08.2008 (filele 34-39 dosar urmărire penală) care în aprecierea Curţii sunt calificate ca fiind cele mai plauzibile, din care rezultă, fără echivoc, că inculpatul la sfârşitul lunii mai 2008 (deci la 30 mai 2008, aşa cum rezultă din declaraţiile părţilor vătămate), şi-a însuşit fără drept din incinta imobilului aparţinând părţilor vătămate V.A. şi V. A., situat pe strada U. din Ploieşti, 6 calorifere, 2 căzi de baie şi ţevi metalice, pe care le-a transportat cu un căruţ şi le-a vândut la un centru de colectare a materialului feros din zona cartierului B. din Ploieşti.

Tot acest inculpat recunoaşte că la 17.06.2008, în jurul prânzului, aflându-se tot în zona străzii U.din Ploieşti, a observat un calorifer de fontă în faţa unui bloc nelocuit şi i-a anunţat pe ceilalţi trei inculpaţi, promiţându-le că le dă câte 10 lei şi un pachet de ţigări pentru a-l ajuta la transportul respectivului bun. În timp ce transportau caloriferul au fost depistaţi de partea vătămată, care a anunţat lucrătorii de poliţie ce s-au deplasat la faţa locului şi au încheiat procesul verbal de constatare, aflat la filele 6-8 dosar urmărire penală.

Judecătorul fondului a omis să examineze aceste declaraţii date în cursul urmăririi penale de către inculpatul M.A., precum şi conţinutul procesului verbal de constatare încheiat de către lucrătorii de poliţie, rezumându-se să aprecieze ca fiind conforme realităţii doar declaraţiile date de către inculpaţi ulterior, în faţa instanţei de fond, când aceştia au negat participaţia lor penală, susţinând că bunurile ar fi fost cumpărate, ei rezumându-se doar a le transporta, fără a putea indica persoana de la care au fost cumpărate, condiţiile cumpărării ori preţul şi fără a putea explica contradicţia dintre propriile lor declaraţii şi menţiunile cuprinse în procesul verbal de constatare încheiat de poliţie.

Potrivit acestui proces verbal de constatare încheiat la 17.06.2008, cu prilejul surprinderii inculpaţilor, este cert că aceştia transportau caloriferul din fontă şi fiindu-le solicitate explicaţii cu privire la acest aspect, inculpatul U.I.N. a declarat: „ne-am deplasat cu un căruţ şi de la etajul 2 al imobilului toţi 4 am luat un calorifer din fontă cu intenţia de a-l valorifica la un centru de fier vechi. Am fost depistaţi de proprietar şi întrucât ceilalţi 3 au fugit, am fost predaţi organelor de poliţie pentru cercetări.”

Fiind prins şi inculpatul B. F. M., acesta a declarat, la rândul său, potrivit aceluiaşi proces verbal de constatare că: ”la 17.06.2008, orele 12,00 împreună cu ceilalţi inculpaţi am mers într-un imobil situat în zona centrală a municipiului Ploieşti, de unde de la etaj am luat un calorifer din fontă, l-am pus pe un căruţ, dar la scurt timp am fost depistaţi iar eu am fost reţinut cu U. I. N.”.

Instanţa de recurs mai constată că un alt indiciu că inculpatul M. A. încearcă să denatureze adevărul este şi acela că omite a indica numele persoanei de la care a susţinut că a cumpărat bunurile pe care părţile vătămate le-au reclamat ca fiind sustrase, persoană care ar putea preciza dacă este reală susţinerea inculpatului referitoare la faptul că la 17.06.2008 inculpatul ar fi cumpărat acest bun în schimbul sumei de 20 lei, fiind surprins în timp ce se pregătea să îl transporte împreună cu ceilalţi trei inculpaţi.

Curtea constată, aşadar, că aprecierea primei instanţe referitoare la faptul că inculpaţii nu au participat la comiterea infracţiunii, are la bază o analiză trunchiată şi selectivă a materialului probator, în condiţiile în care nu există nici un argument şi nici o explicaţie logică şi credibilă care să motiveze revenirea inculpatului M. A. asupra primei declaraţii şi opţiunea sa pentru relatarea unei alte situaţii de fapt care, aşa după cum s-a arătat mai sus, nu rezistă criticilor.

În plus, declaraţia iniţială a inculpatului M. A. se coroborează şi cu plângerile şi declaraţiile celor două părţi vătămate, din care rezultă că la datele de 30.05.2008 şi 17.06.2008 apartamentul

54

situat la etajul unui bloc din zona centrală a municipiului Ploieşti a fost forţat, pătrunzându-se prin efracţie în interiorul său şi sustrăgându-se mai multe obiecte metalice rezultat din dezafectarea instalaţiei termice a imobilului, în total fiind sustrase 7 calorifere din fontă, 2 căzi de baie şi circa 30 kg de ţeavă de plumb.

Trecând peste faptul că o asemenea cantitate de deşeuri metalice nu putea fi în mod fizic transportată de către o singură persoană, fiind deci evidentă împrejurarea că era necesară participaţia mai multor persoane pentru a se reuşi luarea şi transportarea bunurilor, Curtea constată că acest lucru este confirmat de altfel şi de declaraţiile iniţiale ale inculpatului M. A. date în cursul urmăririi penale, despre care am făcut vorbire mai sus, precum şi de procesul verbal de constatare încheiat de lucrătorii de poliţie, în care ceilalţi doi autori U. I. N. şi B. M.F., recunosc pătrunderea în imobil şi luarea bunurilor, evident, fără consimţământul părţilor vătămate.

Pe de altă parte, tot în procesul verbal de constatare încheiat la 17.06.2008, cu prilejul depistării şi surprinderii inculpaţilor, se precizează că la faţa locului a fost identificat martorul ocular D. M. care „la data de mai sus a observat un grup de 4 persoane, având asupra lor un căruţ, persoane care au intrat în imobil, coborând la scurt timp, având asupra lor un calorifer din fontă, pe care l-au încărcat în căruţ, iar când au vrut să plece au fost opriţi de un cetăţean, iar trei dintre persoane au fugit, fiind reţinut la acel moment doar inculpatul U. I. N.”.

Susţinerile acestei martore, cuprinse în procesul verbal de constatare, sunt confirmate şi de depoziţiile date în cursul cercetării judecătoreşti, de alţi doi martori – V. C. şi T. M., prima martoră declarând că a observat urmele de forţare de la apartamentul părţilor vătămate, precum şi lipsa căzilor şi caloriferelor, iar cel de-al doilea martor precizând că a observat pe unul dintre inculpaţi ce transporta un calorifer într-un căruţ, martorul recunoscând că este un bun ce aparţinea părţii vătămate V. A..

Trecând peste faptul că, aşa cum s-a specificat mai sus, declaraţiile martorilor din cursul cercetării judecătoreşti au fost date la un interval mai mare de timp de la comiterea faptei, scurgându-se aproximativ 3 ani de la acel moment, Curtea mai remarcă şi faptul că în cursul urmării penale, martorii T. M. şi D.M. au dat declaraţii imediat după comiterea faptei, respectiv la data de 17.06.2008 (martora D. M.) şi la data de 12.09.2008 (martorul T. M.), declaraţii care în mod evident pot fi avute în vedere la stabilirea situaţiei de fapt, câtă vreme sunt mult mai apropiate de momentul comiterii faptelor şi deci, informaţiile oferite de martori sunt mult mai exacte, nepunându-se problema alterării lor prin scurgerea timpului.

Or, ambii martori în cuprinsul acestor declaraţii au confirmat împrejurarea că la 17.06.2008 au observat un grup de 4 bărbaţi transportând un calorifer de fontă cu un căruţ, după ce în prealabil coborâseră de pe scara unui bloc în care se află şi apartamentul părţilor vătămate şi fiind opriţi de către martorul T. M., 3 dintre aceştia au fugit, iar unul a rămas pe loc şi a fost predat organelor de poliţie.

Raportat la depoziţiile acestor martori, este evident că fuga celorlalţi 3 autori de la locul faptei este inexplicabilă şi nu poate confirma decât împrejurarea că bunul respectiv provenea din furt, fiind lipsită în mod cert de credibilitate afirmaţia lor, în sensul că au cumpărat caloriferul şi revendicându-se proprietatea asupra acestuia, au fugit pentru a depista persoana de la care cumpăraseră caloriferul.

Aşa fiind, Curtea a remarcat că, prima instanţă a conferit valenţă exclusiv faptului că nu există probe directe referitoare, strict, la momentul luării bunurilor de către inculpaţi şi deci la momentul realizării apropriaţiunii, omiţând însă să realizeze o examinare aprofundată a celorlalte mijloace de probă, administrate în decursul urmăririi penale, astfel cum au fost expuse mai sus, fără a proceda la o coroborare a acestor mijloace de probă între ele pentru a verifica realitatea apărărilor inculpaţilor.

În contextul celor expuse anterior, Curtea a constatat că, în mod greşit instanţa de fond a conferit forţă probantă exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti, mai exact declaraţiilor inculpaţilor, prin care aceştia au negat săvârşirea faptelor, înlăturând practic din ansamblul probator, mijloacele de probă administrate în decursul urmăririi penale, deşi conform art.63 alin.2 Cod procedură penală, probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

55

Atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrebuinţării unor mijloace interzise de către lege la administrarea probelor din cursul urmăririi penale, nu există nici un motiv justificat pentru înlăturarea forţei probante a acestora şi conferirea de forţă probantă deplină exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că, recursurile părţilor vătămate sunt fondate, în condiţiile în care este evident că din probele administrate în cursul urmăririi penale, dar şi al cercetării judecătoreşti (ne referim aici la depoziţiile martorilor), se face dovada, cu claritate a existenţei faptelor şi săvârşirii lor cu vinovăţie de către inculpaţi, fiind întemeiate criticile recurenţilor privind faptul că în mod greşit nu a fost antrenată răspunderea penală a inculpaţilor pentru comiterea acestor fapte.

Constatându-se incidenţa cazului de casare prevăzut de art.385/9 alin.1, pct.18 c.pr.penală, în sensul că instanţa de fond a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unor hotărâri greşite de achitare, Curtea a admis recursurile părţilor vătămate, conform art.385/15 pct.2 lit.d c.pr.penală, a casat hotărârea atacată şi rejudecând, a constatat vinovăţia inculpatului M. A. în săvârşirea celor două infracţiuni de furt calificat comise în datele de 30.05.2008 şi 17.06.2008, în dauna părţilor vătămate V. A. şi V. A. şi a dispus condamnarea acestuia.

De asemenea, constatându-se existenţa faptei şi vinovăţia fiecăruia dintre inculpaţii R. F., U. I. N. şi B. F. M., în privinţa săvârşirii infracţiunii de furt calificat, comisă prin efracţie la 17.06.2008, s-a dispus condamnarea fiecăruia dintre aceştia, iar în cazul inculpatului M. A., a cărui vinovăţie a fost reţinută într-o pluralitate infracţională sub forma concursului real de infracţiuni, s-a făcut aplicarea art.33 lit.a şi art.34 lit.b C.penal, stabilindu-se spre executare pedeapsa cea mai grea.

(Judecător Cristina Georgescu)

[22] Drept procesual penal.

Cod procedură penală, art. 195, art. 196

Modalitatea şi cazurile în care se pot îndrepta erorile materiale sau înlătura unele omisiuni vădite sunt strict prevăzute de dispoziţiile art. 195 şi art. 196 Cod procedură penală, astfel încât, solicitarea de a se dispune confiscarea specială a unor bunuri în condiţiile în care pe fondul cauzei nu s-a solicitat acest lucru, nefiind instituit un sechestru asupra lor, nu poate fi soluţionată prin intermediul procedurii prevăzute de acest texte de lege. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 619 din 3 mai 2012.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 28 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria Târgovişte s-a respins cererea formulată de I.P.J. Dâmboviţa - Serviciul Cazier Judiciar, Statistică şi Evidenţa Operativă, privind îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa penală nr.70/16.01.2002 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr.9506/2001, iar în baza disp. art.192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de fond a reţinut că, prin adresa nr.318056/12.01.2012 Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Dâmboviţa a comunicat instanţei că în camera de corpuri delicte, arme şi muniţii a I.P.J. Dâmboviţa se află se află mai multe arme şi muniţii care au făcut obiectul unor dosare penale soluţionate de Judecătoria Târgovişte, printre care şi dosarul în care s-a pronunţat sentinţa penală nr.70/16.01.2001, situaţie în care, a solicitat ca, în conformitate cu prevederile art.195-196 Cod procedură penală, instanţa să se pronunţe cu privire la armele şi muniţiile respective, în vederea clarificării situaţiei juridice a acestora.

La dosarul cauzei a fost ataşată copia sentinţei penale nr.70/16.01.2002 pronunţată în dosarul nr.9506/2001 al Judecătoriei Târgovişte şi de asemenea, s-a ataşat dosarul de fond nr.9506/2001.

56

Examinând solicitarea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Dâmboviţa, instanţa de fond a constatat că obiectul acesteia vizează îndreptarea unei erori materiale strecurată în dispozitivul sentinţei penale nr.70/2002, în sensul pronunţării asupra măsurilor de indisponibilizare a unor corpuri delicte cu regim special, arme şi muniţii.

A mai reţinut instanţa de fond că, din sentinţa penală nr.70/16.01.2002 rezultă că în baza art.279 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal, a fost condamnată inculpata M. M. la o pedeapsă de 6 luni închisoare, aceeaşi inculpată fiind condamnată la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art.39 alin.1 din Decretul 328/1966, cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal.

]Prin aceeaşi sentinţă, au fost contopite pedepsele aplicate, inculpata urmând să execute 1 an închisoare, iar în baza art.81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că, din considerentele sentinţei reiese că, la momentul săvârşirii faptei, inculpata M. M. deţinea un pistol cu gaze marca “Rohiv RG8”, cal.8mm, în stare de nefuncţionare, împreună cu 5 cartuşe din care doar 2 în stare de funcţionare (aşa cum reiese din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr.21653/28.06.2001), despre care inculpata a afirmat că le deţinea în scop de autoapărare.

Instanţa de fond a mai reţinut că nu a fost înaintat vreun document din care să rezulte că în cauză a fost luată măsura indisponibilizării în vederea confiscării potrivit art.118 Cod penal.

Totodată, instanţa de fond a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.195 Cod procedură penală pot fi îndreptate de către instanţa de judecată erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procesual.

S-a mai reţinut de către instanţa de fond că, în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art.196 Cod procedură penală, care reglementează procedura înlăturării unor omisiuni vădite şi potrivit cărora instanţa se poate pronunţa cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor întrucât din actele dosarului nu rezultă că s-ar fi dispus indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru a bunului mobil în vederea confiscării speciale.

A constatat instanţa de fond că, în cauza pedinte, se solicită a se dispune măsura confiscării speciale, prevăzută de art.118 lit.f Cod penal, respectiv cu privire la confiscarea bunurilor a căror deţinere este interzisă de lege, măsură ce nu poate fi dispusă pe calea unei cereri de îndreptare eroare materială sau de înlăturare a unei omisiuni vădite, întrucât aceasta constituia obiectul deliberării instanţei investite cu soluţionarea fondului cauzei.

Pentru aceste considerente, instanţa de fond a respins cererea formulată de Inspectoratul de Poliţie a Judeţului Dâmboviţa.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petentul I.P.J. Dâmboviţa-Serviciul Cazier Judiciar, Statistică şi Evidenţa Operativă, solicitând ca în urma admiterii căii de atac exercitate în cauză, să se dispună completarea dispozitivului sentinţei penale nr.70/16.01.2002, cu privire la dispunerea măsurii confiscării speciale a unui pistol cu gaze marca Rohiv RG 8 calibru 8 mm şi muniţia aferentă (cinci cartuşe).

Curtea, examinând încheierea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de aspectele învederate de recurent, dar şi sub toate aspectele potrivit art. 3856 alin. 3 Cod procedură penală, a constatat că recursul este nefondat, potrivit următoarelor considerente:

În fapt, recurentul a solicitat instanţei de fond, Judecătoria Târgovişte, ca pe calea îndreptării erorii materiale, să se analizeze posibilitatea îndreptării erorii materiale constatate în cuprinsul sentinţei penale nr. 70/16.01.2002 întrucât din aceasta nu rezultă măsura confiscării sau restituirii bunurilor care constituie corpuri delicte şi care se află în camera de corpuri delicte a I.P.J. Dâmboviţa, respectiv: un pistol cu gaze marca Rohiv RG 8 calibru 8 mm, trei cartuşe cu gaze cal. 8 mm şi două tuburi cartuşe cu gaze cal. 8 mm.

Curtea a reţinut că aceste bunuri, constituind în fapt corpuri delicte cu regim special, erau deţinute de numita M. M., la momentul săvârşirii faptei pentru care s-a dispus condamnarea sa prin sentinţa penală nr. 70/16.01.2002 a Judecătoriei Târgovişte.

Din actele dosarului nu rezultă însă faptul că, în ceea ce priveşte aceste bunuri, care în prezent se află în camera de corpuri delicte a I.P.J. Dâmboviţa s-ar fi luat măsura indisponibilizării în vederea confiscării speciale conform dispoziţiilor art. 118 lit. a Cod penal care stabilesc că sunt supuse confiscării speciale bunurile a căror deţinere este interzisă de lege.

57

Curtea a constatat că aspectele care ţin de măsura confiscării speciale a acestor bunuri nu pot fi analizate pe calea instituită de dispoziţiile art. 195 respectiv art. 196 Cod procedură penală care prevăd modalitatea şi cazurile în care se pot îndrepta erorile materiale sau înlătura unele omisiuni vădite, aşa cum solicită recurentul, ci reprezintă chiar parte a cauzei cu care instanţa Judecătoriei Târgovişte a fost investită prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte nr. 2020/2001 prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei M. M. cu privire la săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 279 alin. 1 Cod penal şi art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966.

Or, a se dispune în 2012 măsura confiscării speciale a unor bunuri care au constituit obiectul deliberării instanţei în 2002, cu ocazia judecării pe fond a cauzei şi când nu s-a solicitat acest lucru, nu poate fi apreciat ca o cauză care se circumscrie situaţiilor în care se pot îndrepta erori materiale evidente din cuprinsul unui act procedural conform dispoziţiilor art. 195 Cod procedură penală. Nu se poate aprecia nici incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 196 Cod procedură penală care instituie posibilitatea instanţei de a se pronunţa cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii, întrucât, aşa cum rezultă din actele dosarului, nu s-a dispus indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru asupra bunurilor respective în vederea confiscării speciale, aşa cum în mod corect a arătat şi instanţa de fond.

Prin urmare, constatând că cererea recurentului nu poate fi soluţionată pe calea indicată de art. 195, 196 Cod procedură penală, aspect corect reţinut prin încheierea recurată, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. 1 pct. 1 lit.b Cod procedură penală, a respins recursul ca nefondat, încheierea primei instanţe fiind legală şi temeinică.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. 2 Cod procedură penală.

(Judecător Ioana Cristina Ţolu)

[23] Cod Penal

Cod penal, art. 88

Potrivit dispoziţiilor art. 88 Cod penal „timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate”. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 870 din 20 iunie 2012.

Prin sentinţa penală nr. ….. pronunţată de Judecătoria ….., s-au dispus următoarele :În baza art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit. „a”, „ g” şi „i” Cod penal cu aplicarea art.99 şi

următoarele Cod penal, raportat la art.109 Cod penal şi cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală, inculpatul A.V.A., a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru fapta din 25/26.02.2011.

În baza art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit. „a”, „ g” şi „i” Cod penal cu aplicarea art. 99 şi următoarele Cod penal, raportat la art.109 Cod penal şi cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală, acelaşi inculpat (minor la data comiterii faptei) a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru fapta din 13/14.03.2011.

În baza art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit. „a”, „ g” şi „i” Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi a art. 99 şi următoarele Cod penal, raportat la art.109 Cod penal şi cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală, acelaşi inculpat (minor la data comiterii faptelor) a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 9 luni închisoare, pentru faptele comise în două nopţi consecutive din luna martie 2011.

În baza art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit. „a”, „ g” şi „i” Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi a art. 99 şi următoarele Cod penal, raportat la art.109 Cod penal şi cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală, acelaşi inculpat (minor la data comiterii faptelor) a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 9 luni închisoare, pentru faptele comise în două nopţi consecutive din luna martie 2011.

În baza art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit. „a”, „ g” şi „i” Cod penal cu aplicarea art.99 şi următoarele Cod penal, raportat la art.109 Cod penal şi cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură

58

penală, acelaşi inculpat (minor la data comiterii faptelor) a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru fapta comisă în noaptea de 14/15.06.2011.

În baza art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit. „a”, „ g” şi „i” Cod penal, cu aplicarea art. 3201 alin.7 Cod procedură penală, acelaşi inculpat (devenit major la data comiterii faptei) a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare .

În baza art.217 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală, acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare, ambele fapte fiind comise în noaptea de 28/29 07.2011.

În baza art. 33 lit. „a”, combinat cu art. 34 lit.„b” Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ( doi) ani închisoare.

În baza art.71 Cod penal, s-a aplicat inculpatului A.V.A. (devenit major), pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit. „a”, teza a - 2 – a şi lit. „ b” Cod penal, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei.

În baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii de 24 de ore din data de 29.07.2011.

În baza art. 81 alin.1 şi 2 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului A.V.A. pe un termen de încercare de 4 ani, din care s-a dedus perioada de 24 de ore, stabilit conform art. 82 alin.1 Cod penal.

S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor prevăzute de art.83 Cod penal constând în revocarea suspendării condiţionate în cazul comiterii altei infracţiuni în cursul termenului de încercare.

În baza art.71 alin.5 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

În baza art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit. „a”, „ g” şi „i” Cod penal, cu aplicarea art. 3201 alin.7 Cod procedură penală şi cu aplicarea art.75 lit. „c” şi art.78 Cod penal, inculpatul S.G.M. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru fapta comisă într-una din nopţile lunii martie 2011.

În baza art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit. „a”, „ g” şi „i” Cod penal, cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală şi cu aplicarea art.75 lit. „c” şi art.78 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru fapta comisă într-una din nopţile lunii martie 2011.

În baza art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit. „a”, „ g” şi „i” Cod penal, cu aplicarea art. 3201 alin.7 Cod procedură penală, acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi şase luni închisoare, pentru fapta comisă în noaptea de 28/29.07.2011.

În baza art.33 lit.„a”, combinat cu art. 34 lit. „b” Cod penal, aplică inculpatului S.G.M. pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani închisoare.

În baza art.71 Cod penal, s-a aplicat inculpatului S.G.M. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin.1 lit. „a”, teza a - 2 – a şi lit. „ b” Cod penal, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei.

În baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii de 24 de ore din data de 29.07.2011.

În baza art.861 alin.1 şi 2 Cod penal, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare (din care s-a dedus perioada de 24 ore) aplicată inculpatului S.G.M. pe un termen de încercare de 5 ani ( minus 24 de ore) stabilit conform art.862 Cod penal, constând în durata pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani.

Pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art.863 alin.1 lit. „a”, „b”, „c”, „d” Cod penal, supravegherea executării acestor măsuri urmând a se face de Serviciul de Probaţiune de pe lângă tribunal.

S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor prevăzute de art.83 Cod penal şi de art.864

alin. 2 Cod penal, constând în revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul comiterii altei infracţiuni în cursul termenului de încercare sau în cazul neîndeplinirii cu rea - credinţă a măsurilor de supraveghere.

În baza art.71 alin.5 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs unitatea de parchet.59

Arată recurentul prin motivele scrise depuse la dosar, că în mod nelegal instanţa de fond a stabilit termenul de încercare pentru inculpaţii A.V.A. şi S.G.M.

Astfel, arată că, potrivit dispoziţiilor art.82 alin. l Cod penal şi respectiv art.862 Cod penal termenul de încercare se compune din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de doi ani, în cazul suspendării condiţionate sau un interval de timp, stabilit de instanţă între 2 şi 5 ani, în cazul suspendării sub supraveghere.

De asemenea, la calcularea termenului de încercare se ţine seama de durata pedepsei aplicată de instanţă şi nu de durata care ar rezulta ca urmare a deducerii reţinerii sau arestului preventiv, în acelaşi sens s-a pronunţat fostul T.S. prin decizia Secţiei penale nr.2516/12.07.1973 prin care s-a decis că timpul reţinerii şi arestării preventive nu se scade din durata termenului de încercare deoarece art.82 şi art.862 Cod penal folosesc expresia „pedeapsa aplicată" iar art.88 se referă la „pedeapsa închisorii pronunţate ".

Apreciază că faţă de prevederile acestor texte, instanţa de fond, la stabilirea termenului de încercare, greşit a considerat că acesta se compune numai din restul de pedeapsă rămas neexecutat în urma computării reţinerii la care a adăugat un interval de timp de câte 2 ani în cazul inculpatului A.V.A. şi respectiv S.G.M., deşi textul, referindu-se la cuantumul pedepsei aplicate are în vedere pedeapsa în întregul ei.

Procedând în acest mod, instanţa de fond a scurtat durata termenului de încercare, cu consecinţa, fie a reabilitării de drept prematură, fie a nerevocării suspendării, în cazul în care noua infracţiune ar fi săvârşită în fracţiunea de timp cu care durata termenului de încercare a fost nelegal scurtată.

Pentru aceste motive, în temeiul art.38515 pct.2 lit.d Cod procedură penală rap. la art.385 pct.172 Cod procedură penală, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei penale judecătoriei în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a termenului de încercare prevăzut de art.82 Cod penal şi art.862 Cod penal pentru inculpaţii A.V.A. şi S.G.M.

Curtea verificând sentinţa recurată, în raport de criticile invocate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. 3 Cod procedură penală a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente :

În cauza de faţă, prin hotărârea recurată, prima instanţă, stabilind vinovăţia inculpaţilor, a dispus condamnarea intimaţilor inculpaţi A.V.A. la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare cu aplicarea art. 81 alin. 1 şi 2 Cod penal şi S.G.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare cu aplicarea art. 861

alin. 1 şi 2 Cod penal.În baza art. 88 Cod penal prima instanţă a dedus din pedepsele aplicate celor doi inculpaţi

perioada reţinerii de 24 de ore din data de 29.07.2011, aceeaşi menţiune privind reţinerea de 24 de ore fiind făcută şi în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a termenului de încercare conform art. 82 alin. 1 Cod penal respectiv art. 862 Cod penal.

Astfel, pentru inculpatul A.V.A. s-a stabilit un termen de încercare de 4 ani din care s-a dispus a se deduce perioada reţinerii de 24 de ore din data de 29.07.2011, iar pentru inculpatul S.G.M. s-a stabilit un termen de încercare de 5 ani din care, de asemenea, s-a dispus a se deduce aceeaşi perioadă a reţinerii de 24 de ore din data de 29.07.2011.

Curtea a constatat că această măsură de deducere din termenele de încercare a perioadei reţinerii, nu este dispusă în conformitate cu dispoziţiile legale incidente în materie, hotărârea fiind nelegală, din acest punct de vedere.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 82 alin. 1 Cod penal, termenul de încercare în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei se compune din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 862 Cod penal, termenul de încercare în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani.

Aceste texte legale au în vedere, în ceea ce priveşte modalitatea de compunere a termenului de încercare, cuantumul pedepselor aplicate, în întregul lor, nereferindu-se prin urmare, la pedepsele rezultate în urma efectuării operaţiunii de computare a reţinerii sau arestării preventive în acord cu dispoziţiile art. 88 Cod penal care prevăd că din durata închisorii pronunţate se scade timpul reţinerii şi al arestării preventive.

60

Ca atare, termenul de încercare este unul fix, compus din cele două componente, clar stabilite de art. 82 alin. 1 respectiv art. 862 Cod penal, neavând ca şi componentă variabilă pedeapsa din care se compută reţinerea şi arestarea preventivă, aşa cum în mod eronat a interpretat instanţa de fond care, prin măsura dispusă, a scurtat în mod nelegal, durata termenului de încercare.

Prin urmare, constatând incidenţa cazului de casare prev. de art. 385 pct. 172 Cod procedură penală, Curtea, în temeiul art. 38515 alin. 1 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, a admis recursul declarat de unitatea de parchet împotriva sentinţei penale judecătoriei, pe care a casat-o în parte, în sensul că a înlăturat menţiunea deducerii perioadei de 24 de ore de reţinere din durata termenelor de încercare de 4 ani stabilit pentru inculpatul A.V.A. şi de 5 ani în ceea ce îl priveşte pe inculpatul S.G.M., menţinând în rest sentinţa.

(Judecător Ioana Cristina Ţolu)

61

Decizii RelevanteTrimestrul II 2012

Secţia I Civilă

[24] Apel anulat ca netimbrat. Recurs. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.

Cod procedură civilă, art. 156, art. 304 pct. 9

62

Legea nr. 146/1997, art. 20 alin. 3

Depunerea de către recurentă, ca act nou, a unei chitanţe care atestă că a plătit, la data pronunţării instanţei de apel, o sumă de 4 lei din taxa de timbru fixată de tribunal la cuantumul de 18 lei şi timbru judiciar de 0,15 lei, nu este de natură să conducă la înlăturarea sancţiunii de anulare a apelului, statuată de art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 1457 din 9 aprilie 2012.

Curtea de Apel Ploieşti a fost investită în dosarul nr. 2957/331/2008* cu soluţionarea recursului declarat de pârâta B.M., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi I.E. şi I.M., împotriva deciziei civile nr. 25 din data de 18.01.2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, prin care s-a dispus admiterea excepţiei de netimbrare a apelului, invocată din oficiu şi anularea ca netimbrat a apelului declarat de pârâta B.M. împotriva sentinţei civile nr. 1576/27.09.2011 a Judecătoriei Vălenii de Munte, fiind obligată apelanta să plătească intimaţilor suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile cazului de modificare reglementat de pct. 9 al art. 304 C.proc.civ., recurenta B.M. a învederat că în mod greşit tribunalul a invocat excepţia de netimbrare a apelului, dispunând anularea acestuia ca netimbrat, în condiţiile în care achitase taxa de timbru conform chitanţei nr. 575, pe care ar fi prezentat-o instanţei, dacă aceasta ar fi admis cererea sa de amânare a cauzei, justificată de motive medicale.

În atare situaţie, a concluzionat recurenta, la momentul deliberării, nu erau întrunite condiţiile legale pentru ca tribunalul să-i anuleze apelul ca netimbrat, soluţia astfel pronunţată fiind de natură să-i prejudicieze dreptul de proprietate imobiliară.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Intimaţii, reprezentaţi în instanţă de avocat ales, nu au depus întâmpinare şi au solicitat, prin concluziile orale formulate, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 9.04.2012, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia nr. 1457, prin care a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B.M., reţinând următoarele :

Deşi recurenta a depus ca act nou, la termenul de judecată din data de 9.04.2012, chitanţa nr. 575/18.01.2012 (fila 15 dosar recurs), prin care se atestă achitarea unei taxe judiciare de timbru de 4 lei şi pe care a fost ataşată fotocopia unui timbru judiciar de 0,15 lei, Curtea a constatat că aceasta nu este de natură că modifice situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, la termenul de judecată din data de 18.01.2012, când a invocat, din oficiu, excepţia de netimbrare a apelului.

Curtea a reţinut, sub acest aspect, că la termenul de judecată menţionat, recurenta fusese citată cu menţiunea de a depune o taxă judiciară de timbru în cuantum de 18 lei şi timbru judiciar de 0,15 lei, astfel cum se atestă prin dovada de îndeplinire a procedurii de citare, aflată la fila 7 dosar apel.

Recurenta nu a dat însă curs acestei obligaţii legale, rezumându-se la a depune pentru acel termen de judecată o cerere, la registratura Tribunalului Prahova, prin care a solicitat acordarea unui nou termen de judecată, din motive medicale, învederând instanţei că „taxa de timbru am achitat-o cu chitanţa nr. 575 eliberată de Primăria Măneciu” (fila 12 dosar apel).

Această cerere nu a fost însă însoţită de chitanţa invocată, actul fiind depus abia în faţa instanţei de recurs, la termenul de judecată din data de 9.04.2012 şi nedovedind decât achitarea unei sume de 4 lei din taxa de timbru fixată de tribunal la cuantumul de 18 lei, nefiind prin urmare de

natură să conducă la înlăturarea sancţiunii de anulare a apelului, statuată de art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997.

Curtea a reamintit că dispoziţiile art. 156 alin.1 C.proc.civ. prevăd posibilitatea acordării de către instanţă a unui termen pentru lipsă de apărare şi nu o obligaţie în acest sens. În acest context, a

63

arătat instanţa de recurs, pentru a putea aprecia asupra temeiniciei cererii de amânare a cauzei formulată de recurentă la termenul de judecată din data de 18.01.2012, trebuia ca tribunalul să fi fost legal sesizat, respectiv trebuia ca cererea de apel să fi fost legal timbrată, condiţie care în speţă nu a fost îndeplinită, astfel încât în mod legal, în raport de dispoziţiile imperative ale art. 20 din Legea nr. 146/1997, instanţa a invocat excepţia de netimbrare a apelului, înainte de a lua în discuţie orice altă cerere.

În considerarea acestor argumente de fapt şi de drept, constatând că recurenta nu a dovedit incidenţa cazului de modificare pe care se întemeiază calea sa de atac – art. 304 pct. 9 C.proc. civ., Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1 C.proc.civ., a procedat la respingerea recursului ca nefondat.

(Judecător Andra Corina Botez)

[25] Incompatibilitatea asistenţilor judiciari. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 24 alin. 1 Cod proc. civilă şi asistenţilor judiciari. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 111

Potrivit art. 111 din Legea nr. 304/2004, dispoziţiile legale privind obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor se aplică şi asistenţilor judiciari.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 2381 din 11 iunie 2012.

Prin decizia civilă nr. 2381/11.06.2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de contestatoarea B.R. împotriva sentinţei civile nr. 1357/24.02.2012 a Tribunalului Prahova, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În conformitate cu prevederile art. 55 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari”.

Pe de altă parte, potrivit art. 111 din Legea nr. 304/2004, „dispoziţiile legale privind obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor se aplică şi asistenţilor judiciari”.

În acest context, devin aplicabile şi asistenţilor judiciari prevederile art. 24 alin. 1 C.proc. civ., referitoare la incompatibilitate.

În speţă, din compunerea completului de judecată, ce a soluţionat cauza în primă instanţă prin sentinţa recurată, a făcut parte şi asistentul judiciar F.M., care a pronunţat şi sentinţa civilă nr. 106/26.01.2010 a Tribunalului Prahova, în primul ciclu procesual, încălcându-se astfel dispoziţiile imperative ale art. 24 C.proc.civ. şi ale art. 105 C.proc.civ., ceea ce constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ.

În considerarea acestor argumente, curtea, în baza art. 312 C.proc.civ. (în forma iniţială modificării aduse prin Legea nr. 202/2010, aplicabilă în speţă, conform art. XXII pct. 2 din menţionata lege) a admis recursul şi a casat sentinţa civilă nr. 1357/24.02.2012 a Tribunalului Prahova, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[26] Plasament minor. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 56 lit. b din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

64

Cod procedură civilă, art. 304 pct. 9Legea nr. 272/2004, art. 56 lit. b

Împrejurarea evidentă că între părinţi şi intervenienţi a existat o înţelegere în baza căreia, în urmă cu 4 ani, copilul în vârstă de 6 luni a fost luat de către intervenienţi în domiciliul lor, pentru a fi crescut şi că aceştia au o situaţie materială superioară celei a părinţilor, nu justifică adoptarea măsurii plasamentului, atât timp cât în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele exprese statuate de legiuitor, care presupun ab initio, ca minorul să se afle în îngrijirea efectivă a părinţilor, iar aceştia, din motive neimputabile, să-i afecteze interesele.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 2034 din 21 mai 2012.

Curtea de Apel Ploieşti a fost investită în dosarul nr. 849/120/2010 cu soluţionarea recursului declarat de DGASPC Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâţii SFM şi SV, împotriva sentinţei civile nr. 438/22.02.2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, prin care s-a respins cererea formulată de reclamanta DGASPC Dâmboviţa.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a învederat că instanţa de fond nu a ţinut cont de dovezile referitoare la starea de sănătate a minorului, motivul instituirii plasamentului fiind determinat de veniturile insuficiente ale părinţilor pentru a asigura consultaţiile şi investigaţiile periodice necesare copilului.

S-a precizat că familia N. este cea care s-a ocupat de creşterea şi îngrijirea minorului, depunând toate eforturile pentru îmbunătăţirea stării de sănătate a acestuia.

S-a învederat că minorul se află de o perioadă de timp la această familie, care a asigurat întreţinerea copilului, părinţii neavând nicio contribuţie financiară şi fiind de acord cu instituirea măsurii plasamentului la această familie.

S-a reiterat că este în interesul copilului separarea de părinţi pentru a beneficia de servicii medicale şi de recuperare, precum şi de medicamentaţia necesară, motive pentru care s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tort a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 299 – 316 C.proc.civ.Intimaţii SFM şi SV, prezenţi în instanţă, nu au depus întâmpinare şi au solicitat prin

concluziile orale formulate admiterea recursului.La termenul de judecată din data de 21.05.2012, s-a depus o cerere de intervenţie în interesul

recurentei-reclamante din partea numiţilor NEA şi NG.Au învederat intervenienţii că în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea, deoarece casa

în care locuiesc părinţii minorului nu le aparţine, iar condiţiile de igienă sunt necorespunzătoare. Au precizat intervenienţii că au devenit naşii copilului tocmai în circumstanţele unor lipsuri materiale accentuate ale familiei care, prin intermediul unor cunoştinţe comune, le-a solicitat ajutorul.

S-a apreciat că, deşi există o locuinţă şi eventual venituri, dreptul copilului de acces la condiţii bune de creştere, educaţie şi sănătate nu este respectat, întrucât părinţii, fără a avea o culpă în această privinţă, nu se pot ocupa de nevoile speciale ale copilului, care are probleme de sănătate.

Au învederat intervenienţii că întrucât există pericolul ca minorul să orbească, au efectuat numeroase tratamente şi investigaţii costisitoare, motiv pentru care au luat copilul în căminul lor.

De asemenea, au arătat intervenienţii, copilul a suportat şi o intervenţie chirurgicală pentru extragerea polipilor şi multiple intervenţii stomatologice, condiţii în care s-au creat puternice sentimente de ataşament între intervenienţi şi minor.

Întrucât dispun de condiţii materiale şi pot oferi garanţii morale, asigurându-i astfel şanse egale cu copiii de vârsta lui, solicită instituirea măsurii plasamentului, astfel cum a fost solicitată de către recurenta-reclamantă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 40 şi 51 C.proc.civ., coroborate cu prevederile Legii nr. 272/2004.

65

Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 51 C.proc.civ., a dispus, după punerea în discuţie a cererii de intervenţie în interesul recurentei, admiterea în principiu a acesteia, reţinând, sub acest aspect, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 49 şi 51 C.proc.civ., care dau dreptul persoanelor interesate (intervenienţii fiind persoanele la care s-a solicitat instituirea măsurii plasamentului) de a formula cererea de intervenţie în favoarea uneia dintre părţi, chiar în faza procesuală a recursului.

La data de 21 mai 2012, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia nr. 2034, prin care a respins ca nefondat recursul declarat de DGASPC Dâmboviţa şi cererea de intervenţie în interesul recurentei formulată de NG şi NEA, reţinând următoarele :

Ca prim aspect, Curtea a reamintit că potrivit dispoziţiilor art. 56 lit. b din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, măsura de protecţie specială a plasamentului poate fi dispusă în cazul copilului care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor, din motive neimputabile acestora.

În speţă însă, recurenta nu a dovedit existenţa unor împrejurări de natură să impună dispunerea acestei măsuri de protecţie specială faţă de minorul SIA, situaţia de fapt reţinută de către judecătorul fondului fiind confirmată chiar de susţinerile părţilor formulate în recurs, la termenul de judecată din data de 21.05.2012.

Curtea a reţinut că, potrivit raportului de anchetă socială existent în dosarul de fond (fila 24) părinţii minorului locuiesc împreună, într-o casă construită din cărămidă, formată din trei camere şi un hol, în suprafaţă de aprox. 70 mp, mobilată corespunzător şi bine întreţinută, că tatăl minorului obţine un venit lunar de 700 lei, iar mama este casnică, cei doi soţi având şi o fetiţă de 7 ani, SGA, care locuieşte împreună cu aceştia.

Totodată, din susţinerile părinţilor şi intervenienţilor formulate în recurs, la termenul de judecată din data de 21.05.2012, a reieşit că minorul se află în îngrijirea intervenienţilor de la vârsta de aproximativ 6 luni, că problemele de sănătate au apărut mult timp după acest moment, respectiv la vârsta de 2 ani, iar necesitatea plasamentului a fost determinată de faptul că intervenienţii nu au o calitate legală faţă de copil, calitate ce le-a fost pretinsă de către cadrele medicale cărora le-au prezentat copilul.

În ceea ce priveşte problemele de sănătate deosebite pe care le prezenta la momentul solicitării plasamentului copilului, Curtea a reţinut că singura dovadă în acest sens o reprezintă o adeverinţă depusă în recurs, emisă de Clinica de Oftalmologie Oftapro, în care se menţionează că minorul suferă de hipermetropie medie cu astigmatism, recomandându-i-se o corecţie optică, prin acoperirea ochiului stâng o perioadă de 2-3 h/zi şi un control la 3 luni (fila 14 dosar recurs).

În acest context, Curtea a constatat că, în cauză nu se poate discuta, astfel cum au pretins recurenta şi intervenienţii în interesul recurentei, de existenţa unor probleme grave de sănătate ale minorului, care să impună, în vederea respectării interesului superior al acestuia, luarea unei măsuri speciale de protecţie.

Curtea a reamintit că, în cauzele de acest fel, examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este întotdeauna de o importanţă fundamentală.

În acest context, Curtea a apreciat că împrejurarea evidentă că între părinţi şi intervenienţi a existat o înţelegere, în baza căreia, în urmă cu 4 ani, copilul în vârstă de 6 luni a fost luat de către intervenienţi în domiciliul lor, pentru a fi crescut şi că aceştia au o situaţie materială superioară celei a părinţilor, nu justifică adoptarea acestei măsuri, atât timp cât în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele exprese statuate de legiuitor, care presupun ab initio, ca minorul să se afle în îngrijirea efectivă a părinţilor, iar aceştia, din motive neimputabile, să-i afecteze interesele.

Ori, în speţa pendinte, minorul nu se mai află în îngrijirea efectivă a părinţilor săi de mai bine de 4 ani, iar aceştia nu au nici un impediment pentru a se ocupa de el, dispunând de o locuinţă corespunzătoare şi bine îngrijită, conform anchetei sociale, de un venit lunar constant, oportunitatea măsurii plasamentului neputând a fi justificată doar de faptul că, datorită situaţiei materiale superioare a intervenienţilor, interesul superior al minorului ar fi mai bine realizat.

În considerarea acestor argumente, constatând că în cauză recurenta nu a dovedit existenţa unor motive de reformare a sentinţei, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.1 C.proc.civ., a

procedat la respingerea recursului ca nefondat şi pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 51 şi 55 C.proc.civ., a respins ca nefondată şi cererea de intervenţie în interesul recurentei.

66


[27] Apel formulat tardiv. Repunerea în termen. Depăşirea termenului înscris în art.103 alin.(2) C.proc.civ. Consecinţe.

Cod procedură civilă, art. 103 alin. 2

Potrivit disp. art.103 (1) C.proc.civ. neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

Alin.2 al textului citat prevede că în acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.

Termenul de formulare a cererii de repunere în termen este un termen de decădere, în speţă nefiind aplicabile prevederile Decretului nr.167/1958.

Ca atare, depăşirea termenului de 15 zile de la încetarea împiedicării atrage respingerea cererii de repunere în termenul de apel, astfel încât apelul se va respinge ca tardiv.


Prin decizia civilă nr.1461 pronunţată la 10.04.2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul R.I. – prin procurator, împotriva deciziei civile nr.270 din 28.09.2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimata-reclamantă CG şi autoritatea tutelară Primăria comunei C şi s-a luat act că intimata va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

La pronunţarea soluţiei instanţa de recurs a reţinut în esenţă următoarele:Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari sub nr. 3559/284/2009, reclamanta RG

a chemat în judecată pe pârâtul RI pentru că prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei încheiata între părţi la data de 16.10.1993 din culpa exclusiva a pârâtului; încredinţarea spre creştere şi educare a minorului RVT reclamantei; obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului; reluarea de către reclamanta a numelui avut anterior căsătoriei, acela de C şi partajul bunurilor comune, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul la data de 16.10.1993, căsătorie din care a rezultat minorul RVT, născut la data de 21.04.1996. A mai arătat că în primii ani de căsnicie, şotii s-au interes bine, însă ulterior pârâtul a devenit violent, enervându-se foarte des şi fără motiv, având un limbaj vulgar atât faţă de ea cât şi faţă de copil. În plus, a arătat că relaţiile dintre ei s-au deteriorat grav, orice încercare de comunicare finalizându-se cu certuri şi chiar lovire, nu mai au relaţii de foarte mult timp deşi locuiesc împreună, iar copilul este afectat de certurile dintre ei.

A mai precizat reclamanta că minorul este foarte ataşat de ea, pârâtul nefiind interesat de nevoile sau de problemele acestuia. În privinţa capătului de cerere privind partajarea bunurilor comune, a arătat că în timpul căsătoriei cu pârâtul a fost achiziţionat un teren în suprafaţă de 1690 mp situat în comuna C, judeţ Dâmboviţa pe care au edificat începând cu anul 1998 o casa de locuit şi anexe gospodăreşti, cota de contribuţie fiind de ½ pentru fiecare.

Pârâtul a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei-pârâte; încredinţarea spre creştere şi educare a

67

minorului RVT reclamantei-pârâte cu stabilirea unui program de vizită; reluarea de către reclamanta-pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei, acela de C şi partajul bunurilor comune, cu obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr.50/11.01.2010, Judecătoria Răcari a admis cererea principală şi a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între părţi; a dispus încredinţarea spre creştere şi educare a minorului RVT născut la data de 21.04.1996 mamei; a stabilit în sarcina pârâtului-reclamant obligaţia plăţii unei pensii de întreţinere în favoarea minorului în cuantum de 250 lei lunar începând cu data introducerii cererii, respectiv 12.10.2009 şi până la majorat; a dispus reluarea de către reclamanta-pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei şi anume acela de C de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta-pârâta să permită pârâtului-reclamant să ia minorul la domiciliul sau în prima şi a treia sâmbătă din lună de la orele 10,00 până duminica la orele 16,00; trei zile în vacanţele şcolare din perioada sărbătorilor legale - Crăciun şi Paste, începând cu a doua zi a fiecăreia dintre cele două sărbători şi în primele trei săptămâni din vacanţa de vară şi a disjuns cererea privind partajarea bunurilor comune.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul RI, solicitând repunerea în termenul de apel, arătând că s-a aflat într-o împrejurare mai presus de voinţa să de a exercita în termen căile legale de atac şi abia la data de 27.04.2011 a luat cunoştinţă de faptul că divorţul s-a desfăcut din culpa să exclusivă şi că faţă de această dată când a încetat împiedicarea de a cunoaşte modul în care a fost desfăcută căsătoria, a opinat că încep să curgă cele 15 zile în care poate să îndeplinească actul de procedură privind cererea de apel, motiv pentru care a solicitat încuviinţarea repunerii în termen şi că o altă împrejurare mai presus de voinţa sa, ce determină repunerea în termenul legal este împiedicarea de a cunoaşte că judecătorul care a soluţionat divorţul nu avea competenţa materială de a judeca divorţul, nefiind în specialitatea dreptul familiei.

Cu privire la motivele de apel, a arătat că sentinţa de divorţ este netemeinică şi nelegală, la baza pronunţării culpei exclusive nu stă nicio dovadă a violenţelor şi agresiunilor fizice, dimpotrivă ancheta socială, depoziţiile martorilor şi recunoaşterile socrilor şi soţiei la interogatoriu demonstrând contrariul.

Pe cale de consecinţă, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei, urmând că prin readministrarea probelor să se dispună desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a intimatei reclamante-pârâte.

Tribunalul Dâmboviţa, prin decizia civilă nr.270 din 28.09.2011, a respins cererea de repunere în termenul de apel şi a respins apelul ca tardiv formulat, obligând apelantul la plata către intimată a sumei de 1954 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut în ceea ce priveşte cerere de repunere în termenul de apel potrivit art.103 (1) C.proc.civ. că „neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei”. În acest din urmă caz, aceasta trebuie să solicite repunerea în termen şi, deopotrivă, să îndeplinească actul de procedură în termen de 15 zile de la data împiedicării.

Apelantul a susţinut că împrejurarea mai presus de voinţa sa care l-a împiedicat să exercite calea de atac a apelului în termenul legal a fost reprezentată de faptul că apărătorul ales nu i-a comunicat că divorţul s-a pronunţat din culpa sa exclusivă, asigurându-l că a fost reţinută culpa comună a soţilor în desfacerea căsătoriei.

A mai susţinut apelantul că despre conţinutul sentinţei pronunţate a luat cunoştinţă pe data de 27.04.2011, când Judecătoria Răcari i-a comunicat rapoartele de expertiză topo şi construcţii.

Din examinarea actelor existente la dosarul de fond, tribunalul a reţinut însă o altă situaţie de fapt.

Astfel, s-a constatat că la data de 11.01.2010 s-a pronunţat de către Judecătoria Răcari sentinţa civilă nr. 50/11.01.2010 ce a fost comunicată reclamantei-pârâte (intimata din prezentul apel) RG la data de 22.02.2010. Din referatul întocmit de grefierul MM de la Judecătoria Răcari a rezultat că dovada de comunicare a sentinţei civile sus menţionate către pârâtul-apelant RI a fost

sustrasă de la dosarul cauzei, ataşându-se borderoul de expediere a corespondentei în care se menţionează că sentinţa a fost expediată apelantului cu recomandata nr.2555 la data de 19.02.2010.

68

A mai reţinut tribunalul că la data de 29.03.2010, în cadrul judecării procesului de partaj bunuri comune, s-a depus de către reclamanta-intimata RG hotărârea de divorţ cu menţiunea definitiva şi irevocabilă.

Prin urmare, chiar admiţând că apelantul-pârât nu i-a fost comunicată hotărârea de divorţ, neexistând la dosarul de fond dovada de comunicare, împiedicarea mai presus de voinţa părţii care a determinat-o să nu exercite calea de atac a apelului în termenul legal, a încetat la data de 29.03.2010 când a luat cunoştinţă de hotărârea judecătorească pronunţată în cauză.

De la acest moment, pârâtul apelant avea la dispoziţie, conform art. 103 (2) C.proc.civ., un termen de 15 zile pentru a solicita repunerea în termenul de apel şi deopotrivă pentru a îndeplini actul de procedură, respectiv declararea căii de atac a apelului.

Împotriva deciziei a declarat recurs în termen legal pârâtul, invocând motive de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct.5, 6, 7, 8 şi 9 C.proc.civ. sub următoarele aspecte:

Instanţa era obligată să judece cauza de „divorţ cu copii” în mod obligatoriu nu numai în prezenţa apelantului-pârât ci şi în prezenţa intimatei-reclamante, hotărârea pronunţată fiind dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 C.proc.civ.

Deşi prin cererea de apel s-a solicitat mai întâi repunerea în termenul de apel, instanţa motivează sentinţa doar pe baza actelor depuse de intimată deşi singurul act care trebuia luat în discuţie era dovada de comunicare a hotărârii de divorţ care nu există la dosar.

Câtă vreme la dosar nu există dovada de comunicare a hotărârii de divorţ se impunea fie suspendarea judecării apelului până la soluţionarea cererii de refacere a înscrisului dispărut, fie judecata pe fond a apelului faţă de faptul că cererea de repunere în termen rămăsese fără obiect în lipsa dovezii de comunicare de la dosar.

Sub acest aspect, susţine recurentul, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, fără să-i permită acestuia să demonstreze că nu este vinovat de desfacerea căsătoriei din culpa sa exclusivă, că nu a putut declara în termen calea de atac şi că toate hotărârile judecătoreşti au fost obţinute de fosta soţie prin viclenie folosindu-se de interesul superior al copilului.

Se solicită pentru motivele invocate admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal pentru judecarea apelului.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea a constatat că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Pretinsa încălcare a normelor privind citarea şi prezenţa părţilor în proces nu se verifică.Dispoziţiile art. 614 C.proc.civ. stabilesc că, în faţa instanţelor de fond în cadrul procedurii

de judecată a divorţului, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară de cazurile limitativ prevăzute de text, când părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar.

Din alineatul (2) al art.105 C.proc.civ. rezultă că nu orice act de procedură făcut cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent este nul, ci, pentru anularea unui atare act de procedură se cer a fi îndeplinite cumulativ trei condiţii: actul de procedură să fi fost întocmit cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, actul de procedură să fi produs părţii o vătămare şi vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

În speţă, nu poate fi vorba despre incidenţa textelor legale precizate întrucât părţile se aflau în faza de judecată a apelului când reprezentarea nu este interzisă, pe de o parte, iar pe de altă parte pretinsa vătămare la care se referă art.105 alin.2 din C.proc.civ. putea fi invocată eventual de reclamantă şi nu de apelantul-pârât al cărui demers judiciar viza cererea de repunere în termen pentru declararea apelului formulat tardiv.

Este neîntemeiată şi critica invocată în cel de-al doilea motiv de recurs.Instanţa de apel a cenzurat corect solicitarea pârâtului de repunere în termenul de exercitare

a căii de atac formulate tardiv.Textul înscris în art.103 (1) C.proc.civ. prevede că neexercitarea oricărei căi de atac şi

neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.

69

Alin.(2) al art.103 C.proc.civ. stabileşte că în ipoteza a II-a a primului alineat, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării şi în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.

În raport cu actele dosarului, instanţa de apel a reţinut că sentinţa civilă nr.50/11.01.2010 pronunţată de Judecătoria Răcari prin care s-a soluţionat divorţul părţilor a fost comunicată reclamantei la data de 22.02.2010, iar din borderoul de expediere a corespondenţei a rezultat că sentinţa a fost expediată şi pârâtului cu recomandata nr.2555 la data de 19.02.2010.

Este adevărat că din referatul întocmit de grefierul MM de la Judecătoria Răcari rezultă că dovada de comunicare a sentinţei de divorţ către pârât a fost sustrasă de la dosar însă, la data de 29.03.2010, în cadrul procesului de partaj bunuri comune, reclamanta a prezentat hotărârea de divorţ cu menţiunea definitivă şi irevocabilă, pârâtul fiind prezent şi luând cunoştinţă de această situaţia.

În acest context, instanţa de apel făcând trimitere la disp.art.103 (2) C.proc.civ. a reţinut corect, chiar admiţând că pârâtului nu i s-a comunicat hotărârea de divorţ, că de la această dată – 29.03.2010 pârâtul avea la îndemână un termen de 15 zile pentru a solicita repunerea în termenul de declarare a apelului.

În plus, s-a avut în vedere de instanţa de control ca argument al soluţiei date şi împrejurarea că în luna aprilie 2011 pârâtul a depus la Oficiul Stării Civile al Primăriei C hotărârea judecătorească de divorţ cu menţiunea „irevocabilă” pentru încheierea noii căsătorii şi, în fine, instanţa de apel nu avea obligaţia suspendării cauzei până la soluţionarea cererii de refacere a înscrisului dispărut, textul înscris în art. 244 (1) pct.1 C.proc.civ. având caracter facultativ, iar judecata pe fond a apelului faţă de lipsa dovezii de comunicare a hotărârii atacate nu se impunea în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, solicitarea de repunere în termenul de exercitare a căii de atac s-a făcut cu nesocotirea dispoziţiilor art.103 (2) C.proc.civ.

(Judecător Constanţa Ştefan)

[28] Calea de atac împotriva deciziilor intermediere. Cod procedeură civilă, art. 299 alin.1 raportat la art. 297 alin. 2 teza finală

Prin decizia nr. 33/16 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul în interesul legii şi s-a arătat că în aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. 1 rap. la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de apel prin care s-au anulat în totul sau în parte procedura urmată, precum şi hotărârea apelată, reţinerea cauzei spre rejudecare este inadmisibilă, iar aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs numai odată cu deciziile pronunţate asupra fondului după judecarea cauzelor în apel.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 2398 din 11 iunie 2012

Prin decizia nr. 2398/11.06.2012 s-a respins ca tardiv formulat recursul declarat de pârâţii N.R.GHE. şi N.E., domiciliaţi în ....., împotriva deciziei civile nr. 141/23 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta P.O.B., cu sediul în ..... Prahova şi ca inadmisibil recursul declarat de pârâţii N.R.GHE. şi N.E., ...., împotriva deciziei civile nr. 605/28 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta P.O.B., cu sediul în .............

În fapt prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia sub nr. 279/310/2011, reclamanţii C.L.O. B. şi P. O. B. au chemat în judecată pe pârâţii N.R.GHE. şi N.E., solicitând instanţei ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună obligarea acestora de a intra în

70

legalitate, conform procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 4910/12.07.2004 emis de P.O.B., în sensul prezentării documentaţiei în vederea intrării în legalitate.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în fapt, prin procesul verbal de constatare a contravenţiilor nr. ....., pârâţii au fost sancţionaţi cu amendă contravenţională în sumă de ..... RON) pentru extinderea construcţiei existente fără autorizaţie, iar odată cu aplicarea sancţiunii s-a dispus sistarea lucrărilor şi prezentarea documentaţiei în vederea intrării în legalitate, stabilindu-se ca şi termen de realizare data de 12.08.2004.

Au mai arătat reclamanţii că, pârâţii au achitat amenda conform chitanţei seria ...nr. ......, însă nu au respectat măsurile dispuse în procesul - verbal la termenul prevăzut, respectiv 12.08.2004.

Astfel, urmare a controlului efectuat la data de 17.01.2011 de către I. S. C., s-a constatat nerespectarea acestor măsuri, iar prin procesul - verbal de control nr. .... fost sesizată P. O. B. în vederea demarării procedurii de sesizare a instanţei judecătoreşti pentru obligarea pârâţilor de a intra în legalitate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 50/1991 şi ale art. 1073 şi următoarele Cod civil.

Prin sentinţa civilă nr. 578/09.05.2011 pronunţată de Judecătoria Sinaia a fost admisă în parte excepţia lipsei calităţii procesuale active, respectiv în ceea ce priveşte reclamantul C.L.O.B. şi a fost respinsă cererea formulată de acest reclamant ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinsă cererea formulată de reclamanta P.O.B. în contradictoriu cu pârâţii N.R.GHE. şi N.E., ca fiind prescrisă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin procesul - verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 4910/12.07.2004 încheiat de P.O.B., pârâţii N.R.GHE. şi N.E. au fost sancţionaţi cu amendă în cuantum de.... RON în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, reţinându-se, în fapt, extinderea locuinţei şi executarea unor lucrări fără a deţine autorizaţie de construcţie şi fără a respecta dispoziţiile Codului civil.

Prin acelaşi proces - verbal s-a dispus şi sistarea lucrărilor, prezentarea documentaţiei în vederea intrării în legalitate, închiderea ferestrelor pe latura de nord vest, desfiinţare chioşc, stabilindu-se ca termen pentru aducerea la îndeplinire a acestor măsuri, data de 12.08.2004.

Prin procesul verbal încheiat în data de 17.01.2010 de către Inspectoratul Judeţean în Construcţii Prahova s-a constatat, ca urmare a controlului efectuat, că pârâţii nu au adus la îndeplinire măsurile dispuse prin actul sancţionator încheiat în data de 12.07.2004.

A apreciat instanţa de fond, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantelor, că potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. 1 din Legea nr. 50/1991 „în cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul - verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz.”.

Ori, astfel cum se observă din conţinutul procesului - verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 4910/12.07.2004, organul care a constatat contravenţia şi a aplicat sancţiunea este P.O.B..

A reţinut instanţa de fond că, P.O.B. este cea care are calitate procesuală activă privind sesizarea instanţei de judecată cu o astfel de acţiune, aspect nevalabil în ceea ce priveşte cel de-al doilea reclamant, respectiv C.L.O. B., motiv pentru care a admis excepţia lipsei calităţii procesul active doar cu privire la reclamantul C.L.O. B..

În ceea ce priveşte cea de-a două excepţie invocată, respectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond a apreciat că prin măsurile impuse cu ocazia încheierii procesului - verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, s-a impus ca şi măsură complementară obligaţia pârâţilor de a sista lucrările, de a prezenta documentaţia în vederea intrării în legalitate, de a închide ferestrele pe latura de nord vest, precum şi desfiinţare chioşc, stabilindu-se ca termen pentru aducerea la îndeplinire a acestor măsuri, data de 12.08.2004.

71

Prin urmare, fiind vorba de o obligaţie de a face, prima instanţă a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, precum şi cu privire la calculul acestui termen.

Astfel, a reţinut instanţa de fond că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă îl reprezintă data de 12.08.2004, respectiv data când s-a născut dreptul la acţiune, iar potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 „termenul de prescripţie este de 3 ani”.

Conform dispoziţiilor legale menţionate anterior, instanţa de fond a constatat că termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit, astfel că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel, în termen legal, reclamanta P. O. S., arătând că, în mod greşit, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinându-se că acţiunea a fost formulată în baza procesului – verbal de control emis la data de 17.01.2010 de I. J. C. P. şi în baza căruia a fost obligată să acţioneze în judecată pe pârâţi în vederea intrării în legalitate.

A susţinut reclamanta că, în mod eronat, instanţa de fond a apreciat că acţiunea ar fi fost promovată în baza procesului – verbal nr. 4910/12.07.2004, când, în realitate, aceasta a fost introdusă potrivit procesului – verbal nr.17.01.2010.

Prin Decizia civilă nr. 605/28.11.2011 Tribunalul a admis apelul, a anulat sentinţa nr. 578/09.05.2011 şi a reţinut cauza cu evocarea fondului.

Pentru a se pronunţa o asemenea soluţie, a reţinut că instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe disp. art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, termen care este aplicabil acelor drepturi subiective civile se sting prin neexercitarea în termenele de prescripţie stabilite de lege ,caz în care raportarea la data de 12.07.2004 ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie de 3 ani, respectiv data naşterii dreptului la acţiune este greşită întrucât la acea dată a fost întocmit procesul verbal de contravenţie nr. 4910 în timp ce instanţa de fond a fost sesizată de reclamante urmare a întocmirii procesului verbal de control din data de 17.01.2010 cu o acţiune având ca obiect obligaţie de „a face” care nu este supusă termenului de prescripţie fiind aşadar imprescriptibilă şi care vizează obligarea pârâţilor să prezinte documentaţia necesară în vederea intrării în legalitate, închiderea ferestrelor pe latura de nord-vest, şi desfiinţarea chioşcului, ceea ce conduce la concluzia că pricina trebuia soluţionată pe fond.

A apreciat tribunalul că art. 31 din Legea nr. 50/1991, cu modificările şi completările ulterioare, invocat de pârâţi prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond nu îşi găseşte aplicarea în cauza de faţă, deoarece se referă la termenul special de prescripţie de 2 ani de la data săvârşirii faptei, în ceea ce priveşte dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prev. de art. 26, ceea ce înseamnă că se referă la aplicarea sancţiunilor şi constatarea faptelor, aspecte ce nu se regăsesc în cauza dedusă judecăţii.

A mai arătat tribunalul că, susţinerea intimaţilor – pârâţi inserată în întâmpinarea depusă în faţa instanţei de control judiciar în sensul că, odată cu trecerea timpului, neintervenind acţiunea civilă prevăzută de art. 32 alin.1 din Legea nr. 50/1991 în termenul general de prescripţie, s-ar putea aprecia că imobilul ar fi intrat, în mod tacit, în legalitate, nu poate fi reţinută, deoarece pe de o parte, textul de lege menţionat se referă la posibilitatea organului care a aplicat sancţiunea de a sesiza instanţa judecătorească pentru a dispune, după caz, încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, petitul acţiunii dedusă judecăţii în cauza de faţă vizând o altă situaţie de fapt, întemeiată pe disp. art. 1073 şi următoarele Cod civil.

După administrarea probatoriilor, prin decizia civilă nr. 141/23 februarie 2012 rejudecând în fond după anularea sentinţei civile nr. 578/09.05.2011 a Judecătoriei Sinaia prin Decizia nr. 605/2011 a Tribunalului Prahova a admis acţiunea formulată de reclamanta P.O.B. şi a dispus obligarea pârâţilor să intre în legalitate conform procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 4910/12.07.2004 emis de P.O.B. prin prezentarea documentaţiei, în vederea închiderii ferestrelor pe latura de nord-vest şi desfiinţarea chioşcului.

Recurenţii N.R.GHE. şi N.E. au formulat recurs atât împotriva deciziei civile nr. 141/23.02.2012 a Tribunalului Prahova cât şi împotriva deciziei civile nr. 605/28.11.2011 a Tribunalului Prahova pentru următoarele motive:

72

Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei nr. 141/23.02.2012 a Tribunalului Prahova, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 299, art. 304 C.proc.civ., art. 26 şi 31 din Legea nr. 50/1991.

O primă critică este că decizia atacată este nelegală şi netemeinică pentru că s-a admis apelul declarat de către o parte care nu are folosinţa drepturilor procesuale, respectiv P.O.B., iar instanţa avea obligaţia de a verifica dacă sunt întrunite elementele acţiunii civile prevăzute de lege în mod imperativ.

Consideră recurenta că P.O.B. nu are personalitate juridică, fiind doar clădirea în care se desfăşoară activităţile organelor din administraţia publică locală, astfel cum se prevede în art. 21 din Legea nr. 215/2001 a Administraţiei Publice Locale.

O altă critică este, în ceea ce priveşte motivarea instanţei de apel prin care s-a considerent că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul emiterii celui de-al doilea proces-verbal, însă potrivit art. 31 din Legea nr. 50/1991 se desprinde faptul că s-a prescris dreptul material la acţiune.

Recursul împotriva deciziei civile nr. 605/28.11.2011 a Tribunalului Prahova este întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9, art. 279 C.proc.civ., art. 32 din Legea nr. 50/1991 şi art. 1073 Cod civil.

Se critică decizia Tribunalului Prahova pentru că în mod nelegal s-a anulat sentinţa instanţei de fond, s-a reţinut cauza spre judecare, deoarece nici în considerente şi nici în dispozitiv Tribunalul Prahova nu a stabilit că Judecătoria Sinaia ar fi fost necompetentă să judece cauza în fond.

Se mai arată că soluţia de reţinere se bazează pe un raţionament greşit, respectiv pe acela că, nici o parte nu ar fi solicitat în mod expres şi nici prin cererea de apel şi întâmpinare, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

De asemenea, se susţine că, dacă Tribunalul Prahova ar fi constatat că trebuie judecată cauza în fond de către Judecătoria Sinaia ar fi trebuit să trimită cauza spre rejudecare acestei instanţe, din oficiu, chiar dacă apelanta nu a cerut acest lucru.

Recurenţii invocă nelegalitatea deciziei prin prisma termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

În dezvoltarea motivului de recurs se arată că dreptul material la acţiune este strâns legat de termenul stabilit prin procesul-verbal de contravenţie, astfel cum rezultă din art. 32 din Legea nr. 50/1991.

Apreciază recurenţii că susţinerile instanţei de apel că această acţiune având ca obiect obligaţia de a face este imprescriptibilă, sunt neîntemeiate pentru că, dacă s-ar accepta această idee s-ar lega termenul de prescripţie de arbitrariul organului de control care, indiferent de cât timp a trecut ar fi în termenul de a promova o astfel de acţiune.

De asemenea, recurenţii invocă nelegalitatea deciziei nr. 605/2011 a Tribunalului Prahova ca urmare a lipsei calităţii de folosinţă a P. O. B., întrucât aceasta nu are personalitate juridică, Primăria este clădirea în care se desfăşoară activităţile organelor din administraţia publică locală.

Se solicită admiterea recursului, a excepţiei lipsei calităţii de folosinţă a P.O. B. şi, pe cale de consecinţă, modificarea deciziei pronunţată în apel, în sensul respingerii acestui ca fiind formulat de o persoană fără capacitate de folosinţă.

La termenul de judecată din data de 11 iunie 2012 instanţa din oficiu a invocat excepţia tardivităţii recursului împotriva deciziei civile nr. 141/2012 a Tribunalului Prahova.

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate a excepţiei invocate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea va reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 141/23.02.2012 a Tribunalului Prahova, Curtea va reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 137 alin. 1 C.proc.civ., instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii.

Întrucât s-a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii, Curtea nu va mai analiza criticile cu privire la această decizie.

Potrivit dispoziţiilor art. 301 C.proc.civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

73

Având în vedere faptul că, decizia sus-menţionată a fost comunicată recurenţilor la data de 3 aprilie 2012, conform dovezii de comunicare filele 37 – 38 dosar apel, iar aceştia au declarat recurs la data de 20 aprilie 2012, conform ştampilei de pe plicul de expediere aflat la fila 6 - dosar recurs, deci peste termenul legal de 15 zile, Curtea va reţine că recursul este tardiv, motiv pentru care va respinge recursul ca tardiv formulat.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 605/28.11.2011, Curtea va reţine că acesta este inadmisibil potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:

De observat este faptul că, decizia sus-menţionată este o decizie intermediară prin care s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă P.O.B., s-a anulat sentinţa apelată şi s-a reţinut cauza cu evocarea fondului.

Prin decizia nr. 33/16 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul în interesul legii şi s-a arătat că în aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. 1 rap. la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de apel prin care s-au anulat în totul sau în parte procedura urmată, precum şi hotărârea apelată, reţinerea cauzei spre rejudecare este inadmisibilă, iar aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs numai odată cu deciziile pronunţate asupra fondului după judecarea cauzelor în apel.

Faţă de decizia nr. 33/16.04.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea va respinge ca inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei nr. 605/2011 a Tribunalului Prahova.

Din considerentele mai sus-arătate rezultă că motivele de recurs invocate de recurenţi puteau fi arătate în cererea de recurs împotriva deciziei pronunţate asupra fondului.

Atâta timp cât recurenţii au atacat pe cale separată decizia intermediară nr. 605/2011 a Tribunalului Prahova, nu mai poate fi reţinută critica în ceea ce priveşte anularea sentinţei instanţei de fond şi reţinerea cauzei spre judecare.

Aceeaşi motivare urmează a se da şi în ceea ce priveşte critica ce vizează termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune şi nelegalitatea deciziei ca urmare a lipsei capacităţii de folosinţă a P. O. B.

Pentru aceste considerente, Curtea va respinge ca tardiv formulat recursul împotriva deciziei nr. 141/2012 a Tribunalului Prahova şi ca inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei nr. 605/2012 a Tribunalul Prahova.

(Judecător Elena Staicu)

[29] Soluţionarea cererii de desfacerea adopţiei: cameră de consiliu sau şedinţă publică.

Art.74 alin.3 din Legea nr.273/2004-privind regimul juridic al adopţiei arată:

(3) Cererile prevăzute de prezenta lege sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului.

Art. 76 - (1) Cererile prevăzute la art. 74 alin. (3) se soluţionează de complete specializate ale instanţei judecătoreşti, în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului. Prezentarea de către direcţie a raportului de anchetă socială privind copilul este obligatorie.


Prin decizia nr. 1 CC, şedinţa din Camera de Consiliu din data de 28 mai 2012 s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţii T.G. şi T.L., domiciliaţi în B, BU, bl. … , et. …, ap. …, judeţul … împotriva sentinţei civile nr. 26/5 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Buzău, în

74

contradictoriu cu pârâtul T. M., fiul lui G şi L, născut la data de ….., în prezent aflat în Penitenciarul Bacău şi pârâta D.G.A.S.P.C.B., cu sediul în Buzău, str. …., nr. …, judeţul ...

Constată nulitatea recursului declarat de paratul T.M., fiul lui G şi L, născut la data de ….., în prezent aflat în Penitenciarul Bacău, împotriva sentinţei civile nr. 26/5 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamanţii T.GHE. şi T.L., domiciliaţi în …, BU, bl. …, et. …, ap. …, judeţul … şi pârâta D.G.A.S.P.C.B., cu sediul în …., str. ……, nr. …, judeţul ….

În fapt prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 1144/114/2012, reclamanţii T.GHE. şi T.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul T.M. desfacerea adopţiei acestuia din urmă .

În motivarea acţiunii reclamanţii au învederat că l-au adoptat pe minorul A.M. născut la data de 23.12.1993 în localitatea Buzău din părinţi necunoscuţi, la data de 02.09.1998, iar până la începutul anului 2009 s-a acomodat şi s-a simţit bine în familia lor, unde i s-a oferit un sprijin.

Au susţinut reclamanţii că, de la începutul anului 2009 minorul şi-a făcut noi prieteni, iar împreună cu aceştia a început să fugă de la şcoală şi a refuzat sprijinul lor, a părăsit domiciliul pentru a vagabonda pe străzi şi după ce l-au căutat şi l-au găsit, când au încercat să discute cu el minorul a luat-o la fugă strigându-le să-l lase în pace întrucât nu se mai întoarce acasă.

Din cauza acestui comportament, au motivat reclamanţii, au solicitat sprijinul politiei şi al protecţiei copilului, motiv pentru care ulterior au fost ameninţaţi în nenumărate rânduri de către minor, la un moment dat chiar şi cu un cuţit, copilul precizându-le că nu îi mai suportă.

A precizat reclamanta că a suferit depresii fiind internată în spital, iar starea lor de sănătate a devenit foarte rea, fiind epuizaţi psihic pentru a mai face faţă situaţiei.

S-a arătat că minorul a beneficiat în ultimi ani de plasament la direcţie prin diferite centre şi însăşi pârâta a considerat în ultimul timp că nu mai este în interesul minorului să locuiască şi să fie îngrijit de ei, întrucât nu se pot ocupa pe viitor de soarta lui, dat fiind dorinţa acestuia de independenţă, iar în prezent, pârâtul, devenit major, este deţinut pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dosarul nr. 29714/212/2011 al Judecătoriei Constanţa, proces verbal de audiere din dosarul nr. 4438/114/2010.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 475 si următoarele din Codul civil. Prezent în instanţă la termenul de judecată din 5.04.2012, pârâtul a fost de acord cu acţiunea

formulată de reclamanţi.Prin sentinţa civilă nr. 26/5 aprilie 2012, Tribunalul Buzău a respins ca neîntemeiată

acţiunea.Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că:La data 05.08.1998, Fundaţia Alianţa Copiilor Români, în numele reclamanţilor T.GHE. şi

L., a formulat cerere de încuviinţare a adopţiei minorului A. M., născut la data de ….. din părinţi necunoscuţi.

Prin sentinţa civilă nr. 198/02.09.1998, Tribunalul Buzău a admis acţiunea formulată şi a încuviinţat adopţia copilului A. M. născut la ….. în B din părinţi necunoscuţi de către reclamanţii T.GHE. şi L., dispunând de asemenea ca minorul să poarte numele de familie al adoptatorului acela de T.

Astfel cum au recunoscut şi reclamanţii, ulterior încuviinţării adopţiei între minor şi familia adoptatoare s-au derulat relaţii fireşti, însă, de la începutul anului 2009 aceste relaţii s-au deteriorat datorită comportamentului minorului, care nu frecventa cursurile şcolare, refuza să se conformeze regulilor din familie, părăsea domiciliul pentru a vagabonda pe străzi, lipsea nopţile de acasă, cerşea ţigări şi mâncare, mânca şi dormea în diferite locuri, iar în momentul în care reclamanţii l-au găsit, a refuzat să revină în domiciliu comportându-se violent fizic şi verbal faţă de tatăl sau.

Dat fiind această situaţie de fapt, reclamanţii au solicitat sprijinul politiei iar prin sentinţa civilă nr.398/09.04.2009 Tribunalul Buzău a admis cererea formulată de DGASPC - Buzău şi a dispus plasamentul minorului prin Complexul de Servicii Comunitare nr. 4 - Stîlpu pe o perioadă de 3 luni .

Ulterior expirării celor 3 luni, aceeaşi instituţie formulează cerere de prelungire a perioadei de plasament, întrucât minorul prezintă în continuare elemente deviante, reacţionează agresiv fizic şi verbal, familia se declară neputiincioasă în faţa problemelor pe care copilul le-a ridicat, iar legăturile familiare sunt practic rupte, cerere admisă de către Tribunalul Buzău, care prin sentinţa

75

civilă nr. 655/16.07.2009 dispune plasamentul copilului T.M. prin Complexul de Servicii Comunitare nr. 4 Stîlpu pe o perioadă de 4 luni.

Aceeaşi situaţie de fapt determină pârâta ca, la data de 18.11.2009, să solicite din nou stabilirea plasamentului copilului T.M. până la data de 28.02.2010, cerere care este admisă de Tribunalul Buzău prin sentinţa civilă nr. 38/07.01.2010 .

Complexul de Servicii nr. 4 Stîlpu s-a reorganizat, astfel încât DGASPC- Buzău a solicitat înlocuirea plasamentului prin Complexul de Servicii Comunitare nr. 5 Beceni, cerere care de asemenea a fost admisă de către Tribunalul Buzău prin sentinţa civilă nr. 383/11.03.2010 dispunându-se înlocuirea plasamentului de la Complexul de Servicii nr. 4 Stîlpu cu plasamentul minorului prin Complexul de Servicii Comunitare nr. 5 Beceni.

Prin prezenta cerere de chemare în judecată, dat fiind comportamentul deviant al minorului, astfel cum a fost relatat mai sus şi starea de sănătate precară a reclamanţilor, datorată astfel cum au susţinut aceştia relaţiei cu fiul lor adoptiv, s-a solicitat desfacerea adopţiei pârâtului, cerere apreciată de tribunal ca neîntemeiată cu motivarea că, potrivit art. 477 din Codul civil, adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani.

Din economia textului de lege mai sus menţionat şi a situaţiei de fapt relatată de reclamanţi, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele legale privind desfacerea adopţiei, pârâtul aflându-se în executarea unei pedepse privative de libertate pentru săvârşirea unei fapte penale, dar care nu i-a privit pe reclamanţi şi din susţinerile reclamanţilor, acesta nici nu a atentat la viaţa reclamanţilor.

Faptul că pârâtul are un comportament deviant, că nu mai poate fi supravegheat şi educat de către reclamanţi, motiv pentru care starea de sănătate a reclamanţilor s-a deteriorat, a precizat prima instanţă, nu este de natură conduce la desfacerea adopţiei încuviinţate.

De altfel, a arătat instanţa de fond, această prevedere legală, ce vizează condiţiile excepţionale de desfacere a adopţiei, a fost prevăzută de către legiuitor, tocmai în scopul protejării adoptaţilor şi descurajării oricăror abuzuri din partea adoptatorilor, ca ori de câte ori nu sunt mulţumiţi de comportamentul copiilor să poată cere desfacerea adopţiei.

Tribunalul a apreciat că nu este cu nimic deosebită o familie în care se regăseşte un copil adoptat, cu o familie în care întâlnim un copil natural, în oricare dintre aceste familii putând apare probleme de comportament al copiilor, dar aceste aspecte nu pot conduce la dezicerea de copiii noştri, fie ei naturali sau adoptaţi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs T.M., fără depune motivele de recurs.De asemenea, au formulat recurs şi reclamanţii T.GHE. şi T L, invocând motive de

nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii pronunţate.O primă critică este că instanţa de fond s-a pronunţat fără a verifica toate înscrisurile depuse

la dosar şi din care rezultă incidenţa art. 477 şi 478 Cod civil.În dezvoltarea motivului de recurs se susţine că, până la începutul anului 2009, minorul,

adoptat la data de 23.12.1993, s-a acomodat şi s-a simţit bine în familia lor, unde i s-a oferit tot sprijinul, însă după această dată, acesta şi-a făcut noi prieteni, iar împreună cu aceştia a început să fugă de la şcoală şi a refuzat sprijinul familiei, părăsind domiciliul vagabondând pe străzi.

Au mai arătat recurenţii că, datorită acestui comportament au solicitat sprijinul poliţiei şi al protecţiei copilului, fiind ameninţaţi de nenumărate ori de către recurentul-pârât T.M., acesta folosind la un moment dat un cuţit, precizând că nu-i mai suportă.

Susţin recurenţii că nu starea de sănătate ca urmare a comportamentului deviant al adoptatului constituie motiv de desfacere a adopţiei, ci faptele acestuia la adresa lor, respectiv ameninţări cu cuţitul, lovirea uşii de la intrare cu picioarele şi obiecte contondente, pentru a pătrunde în locuinţă.

Precizează recurenţii că nu se dezic de minor, ci le este frică de ameninţările şi atentatele la viaţa lor, la care au fost supuşi şi la care probabil vor fi supuşi în continuare, după ce va fi eliberat din penitenciar.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi dispoziţiile legale incidente, Curtea reţine următoarele :

76

Cu privire la recursul declarat de reclamanţi, Curtea reţine că acesta este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

Critica ce vizează faptul că instanţa de fond nu a verificat toate înscrisurile depuse la dosar este întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 Cod proc. civilă, respectiv când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, ce erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, text de lege ce a fost însă abrogat prin OUG nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005.

Susţinerea că, în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 477 şi 478 Cod civil urmează a fi respinsă ca nefondată, întrucât, din art. 477 actualul Cod civil reiese că adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului dacă adoptatul a atentat la viaţa lor, sau când adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani.

Din textul legal sus-menţionat reiese că recurenţii adoptatori trebuiau să facă dovada că adoptatul a atentat la viaţa lor, sau că a fost condamnat cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani pentru fapte penale împotriva adoptatorilor.

Analizând cauza dedusă judecăţii, se poate constata că recurenţii adoptatori nu au făcut dovada că adoptatul ar fi atentat la viaţa lor, deşi menţionează în cererea de recurs şi în cererea de chemare în judecată, că adoptatul i-ar fi ameninţat cu cuţitul, aceştia neadministrând niciun fel de probă din care să rezulte această situaţie.

Atâta timp cât recurenţii nu fac dovada că adoptatul se face vinovat faţă de aceştia de fapte penale pedepsite cu pedeapsa privativă de libertate de cel puţin 2 ani, nu devin incidente disp. art. 477 alin. 1 noul Cod civil.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, va respinge recursul ca nefondat.

Referitor la recursul declarat de pârâtul T.M., la termenul de judecată din data de 28.05.2012, Curtea a invocat din oficiu şi a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare.

Potrivit art. 301 C.pr.civilă, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar conform art. 3021 C.pr.civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;

Tot astfel, art. 303 C.pr.civilă, arată că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

După cum se poate lesne observa, din analiza cererii de recurs ataşată la dosarul cauzei, fila 4 dosar recurs, recurentul nu a indicat niciunul din motivele de recurs limitativ şi expres prevăzute de art. 304 C.pr.civilă şi nu a dezvoltat în niciun caz motivele de nelegalitate sau netemeinicie pentru ca instanţa să aibă posibilitatea de a le încadra în vreunul din cazurile în care se poate solicita recurarea unei hotărâri. Potrivit art. 306 C.pr.civilă, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică, care pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care, însă, este obligată să le pună în dezbaterea părţilor.

Cum în speţă de faţă, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs a constatat că nu sunt incidente niciunul din motivele de ordine publică prevăzute de lege şi care ar atrage nulitatea hotărârilor atacate, iar recursul nu a fost motivat în înţelesul textelor legale sus-menţionate, Curtea, va constata nulitatea recursului declarat de pârâtul T.M..


[30] Apel anulat ca netimbrat. Recurs. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.

Cod procedură civilă, art. 156, art. 304 pct. 9Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, art. 20 alin. 3

77

Depunerea de către recurentă, ca act nou, a unei chitanţe care atestă că a plătit, la data pronunţării instanţei de apel, o sumă de 4 lei din taxa de timbru fixată de tribunal la cuantumul de 18 lei şi timbru judiciar de 0,15 lei, nu este de natură să conducă la înlăturarea sancţiunii de anulare a apelului, statuată de art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997.


Curtea de Apel Ploieşti a fost investită în dosarul nr. 2957/331/2008* cu soluţionarea recursului declarat de pârâta B.M., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi I.E. şi I.M., împotriva deciziei civile nr. 25 din data de 18.01.2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, prin care s-a dispus admiterea excepţiei de netimbrare a apelului, invocată din oficiu şi anularea ca netimbrat a apelului declarat de pârâta B.M. împotriva sentinţei civile nr. 1576/27.09.2011 a Judecătoriei Vălenii de Munte, fiind obligată apelanta să plătească intimaţilor suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile cazului de modificare reglementat de pct. 9 al art. 304 Cod proc. civilă, recurenta B.M. a învederat că în mod greşit tribunalul a invocat excepţia de netimbrare a apelului, dispunând anularea acestuia ca netimbrat, în condiţiile în care achitase taxa de timbru conform chitanţei nr. 575, pe care ar fi prezentat-o instanţei, dacă aceasta ar fi admis cererea sa de amânare a cauzei, justificată de motive medicale.

În atare situaţie, a concluzionat recurenta, la momentul deliberării, nu erau întrunite condiţiile legale pentru ca tribunalul să-i anuleze apelul ca netimbrat, soluţia astfel pronunţată fiind de natură să-i prejudicieze dreptul de proprietate imobiliară.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Intimaţii, reprezentaţi în instanţă de avocat ales, nu au depus întâmpinare şi au solicitat, prin concluziile orale formulate, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 9.04.2012, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia nr. 1457, prin care a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B.M., reţinând următoarele :

Deşi recurenta a depus ca act nou, la termenul de judecată din data de 9.04.2012, chitanţa nr. 575/18.01.2012 (fila 15 dosar recurs), prin care se atestă achitarea unei taxe judiciare de timbru de 4 lei şi pe care a fost ataşată fotocopia unui timbru judiciar de 0,15 lei, Curtea a constatat că aceasta nu este de natură că modifice situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, la termenul de judecată din data de 18.01.2012, când a invocat, din oficiu, excepţia de netimbrare a apelului.

Curtea a reţinut, sub acest aspect, că la termenul de judecată menţionat, recurenta fusese citată cu menţiunea de a depune o taxă judiciară de timbru în cuantum de 18 lei şi timbru judiciar de 0,15 lei, astfel cum se atestă prin dovada de îndeplinire a procedurii de citare, aflată la fila 7 dosar apel.

Recurenta nu a dat însă curs acestei obligaţii legale, rezumându-se la a depune pentru acel termen de judecată o cerere, la registratura Tribunalului Prahova, prin care a solicitat acordarea unui nou termen de judecată, din motive medicale, învederând instanţei că „taxa de timbru am achitat-o cu chitanţa nr. 575 eliberată de Primăria Măneciu” (fila 12 dosar apel).

Această cerere nu a fost însă însoţită de chitanţa invocată, actul fiind depus abia în faţa instanţei de recurs, la termenul de judecată din data de 9.04.2012 şi nedovedind decât achitarea unei sume de 4 lei din taxa de timbru fixată de tribunal la cuantumul de 18 lei, nefiind prin urmare de natură să conducă la înlăturarea sancţiunii de anulare a apelului, statuată de art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997.

Curtea a reamintit că dispoziţiile art. 156 alin.1 Cod proc. civilă prevăd posibilitatea acordării de către instanţă a unui termen pentru lipsă de apărare şi nu o obligaţie în acest sens. În acest context, a arătat instanţa de recurs, pentru a putea aprecia asupra temeiniciei cererii de amânare a cauzei formulată de recurentă la termenul de judecată din data de 18.01.2012, trebuia ca

78

tribunalul să fi fost legal sesizat, respectiv trebuia ca cererea de apel să fi fost legal timbrată, condiţie care în speţă nu a fost îndeplinită, astfel încât în mod legal, în raport de dispoziţiile

imperative ale art. 20 din Legea nr. 146/1997, instanţa a invocat excepţia de netimbrare a apelului, înainte de a lua în discuţie orice altă cerere.

În considerarea acestor argumente de fapt şi de drept, constatând că recurenta nu a dovedit incidenţa cazului de modificare pe care se întemeiază calea sa de atac – art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, a procedat la respingerea recursului ca nefondat.


[31] Grăniţuire şi revendicare. Operaţiunile judiciare specifice grăniţuirii

Cod civil - art. 584 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii)

Operaţiunile judiciare ale grăniţuirii circumscriu identificarea hotarului real, trasarea hotarului şi aşezarea semnelor de hotar. Identificarea implică aflarea celor mai vechi semne de hotar, prin examinarea titlurilor de proprietate şi administrarea probei cu expertiză judiciară.


Prin decizia civilă nr. 1786/7.05.2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâţii P.A., P.Gh. şi P.N. împotriva deciziei civile nr. 53/25.01.2012 a Tribunalului Prahova, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În sens material, dreptul la acţiune, bazat pe dispoziţiile art. 584 Cod civil (forma în vigoare la data introducerii acţiunii) circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof, de a pretinde vecinului său, prin acţiune în justiţie, restabilirea hotarului real ce separă fondurile învecinate şi marcarea acestuia prin semne materiale vizibile.

Într-o asemenea acţiune, judecătorul nu are a se pronunţa asupra existenţei dreptului de proprietate (în întregul său) ci asupra formei terenului care alcătuieşte dreptul de proprietate (în partea din litigiu) al cărui contur este fixat, decisiv, prin linia hotarului despărţitor, determinată prin semne vizibile.

Operaţiunile judiciare ale grăniţuirii circumscriu identificarea hotarului real, trasarea hotarului şi aşezarea semnelor de hotar. Identificarea implică aflarea celor mai vechi semne de hotar, prin examinarea titlurilor de proprietate şi administrarea probei cu expertiză judiciară.

Or, în speţă, primele două instanţe, neţinând seama de obiectul firesc al acţiunii, au omologat raportul de expertiză topografică PD, ce nu a respectat operaţiunile judiciare specifice grăniţuirii (expuse anterior) şi ale cărui concluzii sunt contradictorii cu cele ale raportului de expertiză topografică MC (de asemenea, efectuat în prezenta cauză).

Este de menţionat şi faptul că soluţionarea capătului de cerere privind revendicarea se face în funcţie de hotarul real care separă fondurile învecinate din litigiu şi de dovada dreptului de proprietate al fiecăreia dintre părţi.

În considerarea tuturor acestor argumente şi având în vedere că modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară efectuarea unei noi expertize topografice (care să respecte operaţiunile specifice grăniţuirii), Curtea, în baza art. 312 alin. 3 Cod pr. civilă, a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 53/25.01.2012 a Tribunalului Prahova şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

(Judecător Cristina Paula Brotac)

79

[32] Recurs. Critici ce nu pot fi încadrate în motivele de legalitate prevăzute de dispoziţiile procedurale. Sancţiunea nulităţii.

Cod procedură civilă, art.3021 alin.(1) lit.c, art.304, art.306 alin.(3).

Când în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei, care face obiectul recursului, ceea ce presupune indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia, iar succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nefiind structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art.304 C.pr.civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.


Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr.15787/281/2009 reclamantul IV a chemat în judecată pe pârâtul IV solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să stabilească suprafaţa caii de servitute existente intre proprietatea reclamantului si cea a paratului si obligarea paratului la respectarea servituţii instituite; obligarea paratului la acordarea unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a acestei servituţi si obligarea paratului la desfiinţarea ferestrelor imobilului sau deschise spre proprietatea reclamantului.

În drept s-au invocat prev. art. 611-613 C.civ.În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar, in copie, următoarele înscrisuri: sentinţa

civila nr.3043/2005 si convenţia autentificata sub nr.3932/05.08.2009.Pârâtul, legal citat, a formulat întâmpinare - cerere reconvenţionala prin care a solicitat

respingerea acţiunii ca neîntemeiata. Prin decizia civilă nr. 554 pronunţată la data de 7 noiembrie 2011, Tribunalul Prahova a

respins ca neîntemeiată acţiunea şi cererea reconvenţională, reţinând următoarele: Prin sentinţa civila nr. 3043 din 30.01.2005 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în dosarul

nr.6179/2004 s-a dispus ieşirea din indiviziune asupra averii rămasa de pe urma autorilor parţilor, fiind omologata varianta II din raportul de expertiza efectuat de expert CC, varianta solicitata de toate părtile aflate in indiviziune, instanţa luând act ca niciuna din parţi nu a formulat obiecţiuni la acest raport de expertiza( astfel cum rezulta si din practicaua sentinţei dar si din cererea reclamantului).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul IV, susţinând că instanţa de fond a apreciat în mod greşit şi a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii.

Astfel, atât pe fondul cauzei cât şi în apel, a arătat că nu a restricţionat dreptul de trecere în favoarea reclamantului, iar servitutea de trecere a fost stabilită nelegal şi în mod abuziv, atât timp cât imobilul aparţinând reclamantului are acces la drumul public.

Consideră că prin decizia civilă pronunţată de Tribunalul Prahova i-au fost încălcate drepturile la judecarea în mod echitabil.

Curtea, examinând excepţia nulităţii recursului, constată că aceasta este întemeiată, deoarece în speţă nu sunt incidente disp. art. 304 1 C.proc.civilă, motivarea recursului trebuie circumscrisă unuia dintre motivele prevăzute de disp. art. 304 C.proc.civilă.

Potrivit disp. art. 302 1C.proc.civilă, cererea de recurs este nulă dacă nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, ori în speţă, aşa cum a sesizat intimatul „Când în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei, care face obiectul recursului, ceea ce presupune indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la

80

soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia, iar succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nefiind structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile

de modificare ori casare prevăzute de art.304 C.proc.civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.”

Ori, în speţă motivele formulate de către recurent nu pot fi încadrate în nici unul din cazurile prevăzute de disp.art. 304 C.proc.civilă, astfel că în temeiul disp.art. 302 1 C.proc.civilă , Curtea a admis excepţia invocată de către recurent şi a constatat nulitatea recursului formulat de către acesta.

(Judecător Violeta Dumitru)

[33] Neplata onorariu expertiză de către părţi.

Cod proc. civilă, art. 312 alin. 3 coroborat cu art. 304 pct. 9, art. 315 alin. 1


Prin DECIZIA NR. 1699/30.04.2012 s-a admis recursul declarat de pârâţii M.C., domiciliat în Vălenii de Munte, str. …………., nr. …, judeţul Prahova şi C.E., domiciliată în ......, împotriva deciziei civile nr. 564/10 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M.F., domiciliat în ....

Casează decizia sus-menţionată şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova.În fapt prin acţiunea înregistrata pe rolul Judecătoriei Vălenii de Munte sub nr.

2612/331/2006, reclamantul M.F. a chemat în judecata pe pârâţii M.C. şi C.E., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să se dispună partajarea averii succesorale de pe urma defuncţilor M. F. şi M. T.

În motivarea acţiunii reclamantul a susţinut ca succesiunea defuncţilor a fost acceptată expres de reclamant şi nu s-a putut elibera certificat de moştenitor deoarece părţile nu s-au înţeles, masa succesorala se compune din teren situat în Vălenii de Munte, str….., casa şi anexele aflate pe acesta, teren situat în Vălenii de Munte , str. ..... şi mai multe bunuri mobile.

La data de 15.02.2007 reclamantul şi-a modificat acţiunea precizând că solicită şi obligarea pârâţilor la plata lipsei de folosinţa începând cu data de 09.01.2004 la zi, întrucât pârâtul M.C. foloseşte imobilul teren şi casă, culege fructele şi-l împiedica pe reclamant să folosească bunurile succesorale.

Prin încheierea pronunţată la 14.07.2007 Judecătoria Vălenii de Munte a admis în principiu în parte acţiunea, a constatat masa bunurilor succesorale, cotele cuvenite parţilor şi a dispus efectuarea unei expertize judiciare.

Judecătoria .............., prin sentinţa civila nr. 484/23.02.2009, a admis în parte acţiunea şi a dispus ieşirea din indiviziune, reţinând la pronunţarea soluţiei, ca în acest mod se evita perpetuarea stării de indiviziune atribuind pârâtului şi terenul de 345 mp., restul terenului aflat la adresa din .............., str.8 Martie , nr. 15 fiind atribuit reclamantului şi pe considerentul că partajarea grădinii din 2 loturi de 569 mp. ar fi ineficienta fără crearea unei servituţi de trecere în favoarea pârâtei C.E., ceea ce ar echivala cu o fărâmiţare exagerata a restului de curte de 406 mp.

Împotriva sentinţei pronunţate a declarat apel reclamantul M.F., criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Tribunalul Prahova – Secţia civilă prin Decizia nr. 511 pronunţată la 29 iunie 2009, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacata şi a trimis cauza la instanţa de fond, spre rejudecare.

Împotriva deciziei tribunalului au formulat recurs pârâţii M.C. şi C.E..În motivarea cererii de recurs recurenţii au arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea

greşită a legii.În dezvoltarea motivului de recurs se arată că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că

este necesară efectuarea unei expertize de specialitate pentru evaluarea lipsei de folosinţă a 81

imobilului teren şi casă de locuit, situat în Vălenii de Munte, str. …., ţinând cont că prin încheierea interlocutorie din 14 iunie 20007 a Judecătoriei Vălenii de Munte nu s-a reţinut existenţa vreunei creanţe a apelantului reclamant M.F. asupra lor.

Pe de altă parte, susţin recurenţii că din probele administrate în cauză nu rezultă că l-ar fi împiedicat pe intimatul reclamant să folosească bunurile succesorale, simpla susţinere a acestuia neconstituind o dovadă a temeiniciei pretenţiilor sale.

O altă critică a fost aceea că decizia recurată este nelegală şi în raport cu prevederile art. 297 Cod proc. civilă, deoarece desfiinţarea cu trimitere a sentinţei apelate se putea face numai dacă prima instanţă nu ar fi soluţionat fondul cauzei sau judecata s-ar fi făcut în lipsa apelantului reclamant care nu a fost legal citat.

S-au invocat şi dispoziţiile art. 297 alin. 2 Cod proc. civilă care precizează situaţia când instanţa de apel anulează în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată şi reţine procesul spre rejudecare.

Apreciază recurenţii că instanţa de apel a încălcat prevederile menţionate şi a dispus desfiinţarea cu trimitere a sentinţei apelate, cu motivarea că este necesară efectuarea unei expertize de specialitate pentru evaluarea lipsei de folosinţă pretinsă de apelantul reclamant.

A treia critică este că instanţa care a pronunţat decizia recurată nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, nulitate prevăzută de art. 304 pct. 1 Cod proc. civilă.

În dezvoltarea motivului de recurs rezultă că judecarea apelului s-a făcut de un complet de judecată format din trei judecători, deşi potrivit legii apelul se judecă într-un complet compus din doi judecători.

S-a arătat că dispozitivul deciziei este semnat de doi judecători dar nu are cunoştinţă care a fost completul legal investit cu judecarea cauzei, astfel încât există suspiciunea că la judecarea apelului a participat un judecător care nu avea abilitarea legală în acest sens.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea spre rejudecare la acelaşi tribunal pentru soluţionarea apelului.

Prin Decizia nr. 681/2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis recursul formulat de pârâţi împotriva deciziei civile nr. 511 pronunţată la 29 iunie 2009 de Tribunalul Prahova, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă – Tribunalului Prahova.

Tribunalul Prahova în complet de trei judecători a recalificat recursul în apel, situaţie în care completul iniţial trebuia format din trei judecători şi ca urmare a recalificării, potrivit dispoziţiilor sus menţionate, apelul a fost soluţionat de primii doi judecători ai completului de recurs, care au şi semnat decizia .

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – Secţia civilă la data de 26.10.2009.

Tribunalul Prahova – Secţia civilă prin Decizia civilă nr. 753 din 15 decembrie 2009, a admis apelul declarat de apelantul – reclamant, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor conform variantei I (unu) din raportul de expertiza refacere SV şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii M.C. şi C.E., criticând-o pentru motive de nelegalitate.

În motivarea cererii de recurs recurenţii au arătat că, în mod nelegal,instanţa de fond a admis apelul reclamantului M.F. şi a omologat varianta I de lotizare din raportul de expertiza tehnica refacere întocmit de expertul SV, deoarece aceasta nu corespunde cerinţelor art.673/9 Cod pr. civilă şi ale art. 741 Cod civil.

Astfel, în primul rând instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că recurentul M.C. are domiciliul la adresa unde este situata casa de locuit cuprinsă în masa de partaj si nu are altă posibilitate de asigurare a locuinţei.

Aceasta împrejurare de fapt a fost avuta în vedere, în mod corect, de instanţa de fond care i-a atribuit în lot casa de locuit şi terenul aferent acesteia în suprafaţă de 345 mp.

In schimb reclamantul M.F. domiciliază în municipiul Ploieşti, având asigurată locuinţa într-un apartament proprietate personală.

Aşadar, instanţa de apel nu a ţinut seama de domiciliul părţilor şi de natura bunurilor, aşa cum prevede art. 673/9 Cod pr. civilă, atunci când a atribuit casa de locuit reclamantului M.F..

82

Au mai precizat recurenţii că motivarea instanţei de apel în sensul că varianta I de lotizare corespunde cel mai bine criteriilor prevăzute de art. 673/9 Cod pr. civilă şi art. 741 Cod civil este inexactă, neavând corespondent în actele dosarului.

Astfel, în varianta I de lotizare nu se atribuie părţilor, pe cât posibil, aceeaşi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau creanţe, de aceeaşi natură şi valoare, aşa cum prevede art.741 C. civ. În aceasta variantă de lotizare nu sunt atribuite reclamantului bunuri mobile, motiv pentru care sulta datorată de acesta este foarte mare şi nu are posibilităţi să o plătească, după cum el însuşi recunoaşte prin notele scrise depuse in primul ciclu procesual de judecare a apelului.

Mai mult, chiar apelantul reclamant, M.F. a arătat prin motivele de apel formulate iniţial ca instanţa de fond trebuia să solicite expertului SV si întocmească o varianta prin care părţilor să li se atribuie bunuri în natura corespunzător cotei lor părţi de câte 1/3 fiecare.

Împrejurarea că apelantul reclamant M.F. nu a solicitat atribuirea de bunuri mobile nu justifică măsura de a i se atribui numai imobile, respectiv casa de locuit şi teren aferent de 345 mp, deoarece se încalcă prevederile art. 741 C. civil, cu consecinţa stabilirii unor sulte de valori foarte mari.

Au învederat recurenţii că în varianta I de lotizare din raportul de expertize tehnica refacere SV, nu este asigurată sistarea stării de indiviziune asupra terenului de la pct. Acasă deoarece recurenţilor le este atribuită în continuare în indiviziune o suprafaţa de 406 mp.

Pe de alta parte, în varianta I de lotizare, nu se tine seama de dorinţa părinţilor recurenţilor, exprimată prin testamentul din 12 iunie 1993, cu privire la modul de partajare a bunurilor imobile care au format gospodăria lor.

Varianta a III-a de lotizare din expertiza SV corespunde pe deplin cerinţelor art. 741 Cod civil şi ale art. 673/9 Cod pr. civil, deoarece se atribuie parţilor, pe cat posibil bunuri în natura, astfel încât sulta datorata este de numai 973,19 lei, faţă de varianta I în care sulta ce trebuie plătită este de 21.293,15 lei.

Curtea, analizând cererea de recurs prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente reţine următoarele:

Prin cererea cu care a fost investită iniţial Judecătoria Vălenii de Munte reclamantul M.T. F., intimat în prezenta fază procesuală a solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.C. şi C.E., recurenţi în litigiul de faţă partajarea averii succesorale rămase pe de urma defuncţilor M. F. şi M. T.

Prin încheierea interlocutorie din data de 14.06.2007 instanţa a constatat că din masa succesorală rămasă de pe urma celor doi defuncţi fac parte mai multe bunuri mobile şi imobile.

Prin aceiaşi încheiere s-a dispus efectuarea în cauză a mai multor lucrări de specialitate şi anume: construcţii, topografie şi evaluări bunuri.

După depunerea acestor lucrări, precum şi a completărilor şi refacerilor prima instanţă prin Sentinţa civilă nr. 484/23.02.2009 a dispus ieşirea din indiviziune prin atribuirea de bunuri în loturile părţilor.

În ceea ce priveşte modul efectiv de atribuire instanţa a refăcut propunerile expertului reţinând expres în considerentele hotărârii că nici una din variantele de lotizare efectuate în lucrările de specialitate nu îndeplineşte condiţiile art. 673/9 Cod pr. civilă.

Instanţa de apel prin decizia ce face obiectul recursului de faţă a admis apelul reclamantului şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor conform variantei I din raportul de expertiză refacere Simaciu Vasile.

Deşi în dispozitivul hotărârii tribunalului nu este menţionată şi compunerea loturilor, ceea ce face pe de o parte neexecutabilă hotărârea, iar pe de altă parte pune instanţa de control judiciar în situaţia de a nu cunoaşte exact în ce sens s-a pronunţat instanţa de apel se poate deduce, prin trimiterea la o anumită lucrare de expertiză efectuată în fază de primă instanţă că ar fi vorba de acea lotizare prin care în lotul reclamantului este inclusă o suprafaţă de teren, întreaga clădire de locuit, căminul de apă, gardul de lemn şi gardul de metal cu soclu de piatră.

În ceea ce îi priveşte pe pârâţi în lotul fiecăruia dintre aceştia a fost inclusă câte o suprafaţă de teren de 569 mp, cota de ½ dintr-un teren de 406 mp, unele anexe gospodăreşti şi mai multe bunuri mobile.

Potrivit art. 673/5 al. 2 Cod pr. civilă, instanţa va face împărţeala în natură. În cazul în care loturile nu sunt egale ca valoare, ele se întregesc prin plata unor sume de bani.

83

Pe de altă parte, în lumina dispoziţiilor art. 673/9 Cod pr. civ. la formarea şi atribuirea loturilor instanţa va ţine seama după caz şi de acordul părţilor, mărimea cotei părţi ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul sau ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a cere împărţeala au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau alte asemenea.

Totodată, în lumina art. 741 Cod civil instanţa trebuie să dea în fiecare lot, pe cât se poate aceiaşi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceiaşi natură şi valoare.

Dintr-o interpretare coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă fără putere de tăgadă că în materie de împărţeală regula este aceea a partajării în natură, cu includerea în fiecare lot a unor bunuri într-o manieră care să asigure o cât mai echitabilă atribuire.

Curtea reţine de asemenea că, pentru a putea vorbi de o împărţeală propriu-zisă loturile trebuie formate în aşa fel încât fiecare copărtaş să primească bunuri în proprietate exclusivă, iar nu să fie lăsaţi în indiviziune cu privire la unul sau mai multe imobile.

Ori, în speţa dedusă judecăţii prin varianta omologată de către instanţa de apel recurenţii din prezenta fază procesuală au fost lăsaţi în indiviziune – în fapt în coproprietate cu privire la suprafaţa de 406 mp.

Pe de altă parte, din lucrarea de expertiză lotizare refacere la care se face trimitere în dispozitivul hotărârii instanţei de apel în lotul reclamantului a fost inclusă întreaga clădire de locuit.

Ori, potrivit raportului de expertiză specialitate construcţii respectivul imobil este format din mai multe încăperi.

În ceea ce priveşte împrejurarea dacă acesta este sau nu comod partajabil în natură chiar expertul constructor a format în una din lucrările sale două unităţi locative şi nu a susţinut nici un moment că nu există posibilitatea tehnică în acest mod.

Este adevărat că din respectiva lucrare de specialitate s-ar putea deduce că nu este cea mai bună variantă, dar se putea dispune refacerea lucrării pentru a se asigura o împărţeală cât mai echitabilă.

Pentru toate motivele arătate Curtea a considerat drept fondate criticile recurenţilor în sensul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 673/9 şi art. 741 Cod civil cu privire la criteriile de împărţeală.

Totodată, Curtea a reţinut că, faţă de lucrările de expertiză efectuate în cauză modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 312 alin. 3 teza II Cod pr. civilă.

De altfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că nici una din lucrări nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 673/9 Cod pr. civilă, dar nu a dispus refacerea expertizei cu privire la variantele de lotizare.

Având în vedere cele menţionate în precedentul prezentelor considerente, precum şi textele de lege arătate Curtea urmează să admită cererea de recurs, să caseze decizia tribunalului şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării tribunalul a dispus refacerea lucrării de expertiză specialitate construcţii sub aspectul identificării unor soluţii tehnice cu privire la formarea unor unităţi locative distincte în ceea ce priveşte clădirea de locuit, întrucât numai în lipsa acestora respectivul bun imobil poate fi inclus în lotul unui singur copărtaş.

De asemenea instanţa de apel a dispus şi refacerea raportului de expertiză specialitate topografie în ceea ce priveşte variantele de lotizare, pornind de la concluziile raportului de expertiză construcţii ce va fi efectuat şi prin formarea de loturi cu atribuire de teren în proprietate exclusivă coindivizarilor, iar nu prin lăsarea acestora sau unora din aceştia în coproprietate cu privire la anumite suprafeţe.

Recurenţii M.C. şi C.E. au declarat recurs împotriva deciziei Tribunalului Prahova pentru următoarele motive:

O primă critică este că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, nulitate prev. de art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă. În dezvoltarea motivului de recurs se arată că în mod greşit s-a admis apelul reclamantului M.F. şi s-a dispus partajarea bunurilor succesorale potrivit variantei I din raportul de expertiză tehnică refacere SV, deoarece această variantă de lotizare este nelegală, aşa cum s-a constat prin decizia civilă nr. 768/2010 a Curţii de Apel Ploieşti.

84

Precizează recurenţii că prin decizia sus-menţionată s-a stabilit în mod irevocabil că partajarea dispusă de tribunal potrivit variantei I de lotizare încalcă prevederile art. 741 din vechiul Cod civil şi art. 673/9 Cod pr. civilă, instanţa de recurs stabilind necesitatea ca instanţa de trimitere să dispună refacerea expertizei tehnice construcţii sub aspectul identificării unor soluţii tehnice de formare a unor unităţi locative distincte din casa de locuit, iar în funcţie de concluziile expertizei construcţii să se refacă expertiza topografică prin formarea unor loturi de teren care să fie atribuită în proprietate exclusivă coindivizarilor.

A doua critică vizează faptul că în mod greşit instanţa a decăzut părţile din proba cu refacerea expertizelor tehnice topografică şi constructor, deoarece necesitatea administrării acestei probe a fost constatată în mod irevocabil de Curtea de Apel Ploieşti prin decizia de casare cu trimitere.

Mai mult, arată recurenţii, prin motivele de apel, reclamantul M. F.a solicitat în mod expres completarea expertizei topografice cu o nouă variantă, situaţie în care instanţa de apel trebuia să oblige pe apelantul-reclamant să achite costul lucrărilor de refacere a celor două expertize tehnice şi constatând refuzul acestuia de a achita costul lucrărilor de refacere a celor două expertize trebuia să se dispună suspendarea judecării apelului conform art. 155/1 Cod pr. civilă şi nu să se procedeze la judecarea apelului.

Se critică decizia şi pentru faptul că instanţa de apel în mod greşit a admis apelul reclamantului M.F. şi a omologat varianta I de lotizare din raportul de expertiză tehnică refacere S. V. deoarece aceasta nu corespunde prevederilor art. 741 din vechiul Cod civil şi ale art. 673/9 Cod pr. civilă.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se precizează că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că M.C. are domiciliul la adresa unde se află situată casa de locuit supusă partajului şi nu are altă posibilitatea de asigurare a altei locuinţe, pe când apelantul M.F. deţine în Ploieşti un apartament şi o vilă.

Au mai criticat recurenţii decizia instanţei de apel şi pentru motivarea dată în sensul că varianta I de lotizare ar corespunde cel mai bine criteriilor prevăzute de art. 741 din vechiul Cod civil şi art. 673/9 Cod pr. civilă.

Recurenţii arată că în varianta I omologată de instanţa de apel nu sunt atribuite reclamantului bunuri mobile, motiv pentru sulta datorată de acesta este foarte mare şi chiar apelantul-reclamant a arătat prin motivele de apel că instanţa de fond trebuia să solicite expertului S. V. să întocmească o variantă de lotizare prin care părţilor să li se atribuie bunuri în natură corespunzător cotei lor părţi de câte 1/3 fiecare.

De asemenea, recurenţii precizează că în varianta I de lotizare din raportul de expertiză refacere S. V. nu este asigurată sistarea stării de indiviziune asupra terenului de la punctul acasă şi nici nu se ţine seama de dorinţele părinţilor lor exprimată prin testamentul din 12 iunie 1993.

Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul de a se respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul omologării variantei III din expertiza tehnică refacere S. V. sau casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal pentru a soluţiona apelul cu respectarea îndrumărilor date de instanţa de recurs prin decizia nr. 768/2010 a Curţii de Apel Ploieşti.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor legale incidente, Curtea va reţine că recursul este fondat astfel cum se va arăta în continuare:

Critica că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, nulitate prev. de art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă este fondată întrucât instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 768/2010 a Curţii de Apel Ploieşti prin care s-a dispus casarea deciziei Tribunalului Prahova şi refacerea lucrărilor de specialitate construcţii şi topografică având în vedere şi faptul că instanţa de fond a arătat că niciuna din cele două expertize nu îndeplineşte condiţiile prev. de art. 673 Cod proc. civilă.

Este fondată critica ce vizează faptul că în mod greşit instanţa a decăzut părţile din proba cu refacerea expertizelor tehnice topografică şi constructor, deoarece necesitatea administrării acestei probe a fost constatată în mod irevocabil de Curtea de Apel Ploieşti prin decizia de casare cu trimitere. Chiar dacă intimaţii-pârâţi din apel au refuzat achitarea onorariilor de expertize şi nici

85

apelantul M.F. nu a dorit să achite aceste onorarii, instanţa de apel era obligată să insiste în efectuarea acestor lucrări de specialitate, astfel cum a dispus Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 768/2010, având în vedere faptul că art. 315 alin. 1 C.proc. civilă prevede că hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În recurs recurenţii au arătat că în situaţia în care se dispune să achite onorariile de experţi ,solicită ca acestea să fie achitate de toate părţile în cauză, conform cotelor stabilite pentru fiecare, iar la solicitarea instanţei, recurenta-pârâtă C.E. a arătat că în situaţia în care intimatul-reclamant M.F. nu va fi de acord să achite partea sa, este de acord să achite onorariul pentru expert în totalitate, astfel cum a dispus instanţa de casare.

Având în vedere faptul că recurenţii sunt de acord să achite onorariile de expertize astfel cum s-a dispus prin decizia nr. 768/2010 a Curţii de Apel Ploieşti, Curtea în baza art. 312 alin. 3 teza referitoare la necesitatea administrării de probe noi va admite recursul va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova pentru efectuarea acestor lucrări de specialitate.

Cu privire la critica că instanţa de apel, în mod greşit a admis apelul reclamantului M.F. şi a omologat varianta I de lotizare din raportul de expertiză tehnică refacere SV, deoarece aceasta nu corespunde prevederilor art. 741 din vechiul Cod civil şi ale art. 673/9 Cod pr. civilă, Curtea nu va mai analiza această critică din moment ce se vor efectua noi lucrări de specialitate.

La efectuarea variantelor de lotizare se va avea în vedere ca împărţirea să se efectueze pe cât posibil în natură conform disp. art. 741 din vechiul Cod civil dar având în vedere şi disp. art. 673/9 Cod pr. civilă, respectiv se va avea în vedere acordul părţilor, mărimea cotei părţi ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de împărţit, de natura bunurilor, de domiciliul şi ocupaţia părţilor, dacă s-au făcut îmbunătăţiri la imobile cu acordul coproprietarilor. De asemenea, se vor avea în vedere şi alte criterii de ordin familial, social şi moral.

Referitor la critica ce vizează motivarea dată în sensul că varianta I de lotizare ar corespunde cel mai bine criteriilor prevăzute de art. 741 din vechiul Cod civil şi art. 673/9 Cod pr. civilă, Curtea, de asemenea, va reţine că aceasta este fondată întrucât nu au fost respectate dispoziţiile deciziei nr. 768/2010 a Curţii de Apel Ploieşti, având în vedere faptul că prin această decizie s-a statuat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a disp. art. 679 Cod pr. civilă şi art. 741 Cod civil cu privire la criteriile de împărţeală.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea în baza art. 312 alin. 3 coroborat cu art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă cu aplicare art. 315 alin. 1 Cod pr. civilă, va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova.


[34] Cheltuieli de judecată. Reducerea onorariului avocatului în ipoteza aplicării art. 274 alin.(3) Cod proc. civilă. Jurisprudenţa CEDO. Cod Procedură civilă, art. 274 alin. 3

Potrivit disp.art.274 (3) Cod pr.civilă judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse este conformă prevederilor constituţionale şi jurisprudenţei CEDO.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 2524 din 19 iunie 2012.

86

Prin decizia civilă nr. 2524 din 19.06.2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul AD împotriva sentinţei civile nr.60 din 17.02.2012 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta MAI şi autoritatea Tutelară – Serviciul Public de Asistenţă Socială Rm.Sărat.

La pronunţarea soluţiei instanţa de recurs a reţinut în esenţă următoarele:Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rm.Sărat sub nr. 1967/287/2011, reclamantul

AD a solicitat, în contradictoriu cu pârâta MAM, să se modifice modalitatea de a avea legături personale cu minorul ADA.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 393/09.03.2009, pronunţată de Judecătoria Rm.Sărat, minorul DA, născut la data de 17.04.2006, a fost încredinţat spre creştere şi educare, mamei acestuia, pârâta MAM, încuviinţându-se ca reclamantul să aibă legături personale cu minorul în prima şi a treia duminică din lună, între orele 10-14 în domiciliul său, obligaţia de transport a minorului fiind în sarcina tatălui.

Reclamantul a solicitat să i se încuviinţeze să îl ia pe minor în domiciliul său din Rm.Sărat, în prima şi a treia săptămână din lună, începând de sâmbătă ora 9, până duminică ora 19.00, încuviinţarea luării minorului în domiciliul său în mod alternativ, în prima zi a sărbătorilor de Crăciun, Revelion şi Paşte, precum şi încuviinţarea dreptului de a pleca cu minorul în vacanţă timp de două săptămâni în vacanţa de vară şi o săptămână în vacanţa de iarnă şi de Paşte, perioada efectivă urmând a fi stabilită de comun acord cu mama copilului, reclamantul obligându-se să suporte integral contravaloarea tuturor cheltuielilor aferente plecării minorului în vacanţe şi să-l readucă pe acesta la domiciliul mamei.

Pârâta MAM a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică.

Prin sentinţa civilă nr.2685/24.11.2011, Judecătoria Rm.Sărat a admis acţiunea şi a încuviinţat cererea reclamantului de a avea legături personale cu minorul în sensul de a-l lua pe minor în domiciliul său, în prima şi a treia săptămână din lună, începând de sâmbătă ora 09.00 până duminică ora 19.00, alternativ în perioada sărbătorilor de Crăciun, Revelion şi Paşte, precum şi în vacanţa de vară timp de două săptămâni, în luna august, iar în vacanţa de iarnă timp de o săptămână. Pârâta a fost obligată la 2650 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta MAM în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, în sumă de 2650 lei, apreciind că acesta este nejustificat şi, conform art. 274 alin. 3 Cod proc. civilă, a solicitat diminuarea, raportat la obiectul acţiunii, gradul de complexitate, precum şi munca prestată de apărătorul reclamantului.

Intimatul AD a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii apelului, susţinând că a fost depăşit termenul de 15 zile de declarare a apelului.

Referitor la cererea pârâtei, de a-i fi recomunicată hotărârea, a precizat că aceasta trebuia adresată Judecătoriei Rm. Sărat.

Până la proba contrară, faţă de data comunicării hotărârii către acesta, respectiv 12.12.2011, care este aceeaşi dată şi pentru pârâtă, având în vedere domiciliul acesteia, precum şi data declarării apelului, respectiv 30.12.2011, ar rezulta depăşirea termenului de 15 zile, acesta împlinindu-se anterior datei de 30.12.2011.

Cu privire la cererea de repunere în termen, a solicitat ca aceasta să fie soluţionată în raport de dovada comunicări hotărârii şi respinsă.

Pe fondul cauzei, reclamantul a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat. Apelanta-pârâtă a formulat cerere de recomunicare a hotărârii şi repunerea în termenul de

exercitare a apelului, înregistrată la data de 30.12.2011, susţinând că, din verificările actelor din dosar, a constatat că hotărârea i-ar fi fost trimisă la domiciliu şi afişată, dar că nu a primit nicio hotărâre, nu a găsit-o în cutia poştală sau în gard. După declararea apelului, prin cererea depusă la dosar la data de 15.02.2012, apelanta a solicitat să se aibă în vedere că, pe dovada de comunicare a hotărârii, s-a menţionat „sector 3”, acesta putând constitui motivul pentru care nu a primit hotărârea.

Tribunalul Buzău a pronunţat decizia civilă nr.60/17.02.2012 prin care a respins excepţia tardivităţii apelului, invocată de către intimat.

87

A admis apelul formulat de către pârâtă şi a schimbat în parte, sentinţa apelată, în sensul că suma pe care urma să o plătească apelanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată, este de 1491 lei. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele: Referitor la excepţia de tardivitate a apelului, s-a reţinut că din procesul-verbal întocmit de

către agentul însărcinat cu comunicarea hotărârii apelate, aflat la fila 55 din dosarul primei instanţe, că domiciliul apelantei era greşit, fiind menţionat şi sectorul 3, care nu există în mun. Râmnicu-Sărat, ceea ce echivala cu lipsa domiciliului, cât timp nu s-a putut verifica dacă actul a fost comunicat la adresa corectă. Faptul că nu s-a îndeplinit în mod legal însă procedura de comunicare a hotărârii, prin lipsa unui element esenţial al dovezii, duce la inexistenţa acestui act, ceea ce înseamnă că, în privinţa apelantei, termenul de apel nu a început să curgă de la comunicarea hotărârii, considerente faţă de care, în temeiul art. 284 Cod proc. civilă, tribunalul a respins excepţia tardivităţii, apreciind formulat în termenul legal apelul.

Pe fondul căii de atac, tribunalul a constatat că este învestit cu verificarea temeiniciei hotărârii primei instanţe în privinţa modului de soluţionare a cererii accesorii, având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. A considerat apelanta că este nejustificat cuantumul cheltuielilor, în raport de obiectul acţiunii, gradul de complexitate, precum şi munca apărătorului, în timp ce intimatul-reclamant a apreciat că sunt justificate, atât cheltuielile de transport, cât şi onorariul de avocat, fiind generate de atitudinea pârâtei, care a tergiversat soluţionarea cauzei.

Tribunalul a constatat că prima instanţă nu a arătat motivele pentru care a fost admisă, în totalitate şi cererea accesorie, având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant, ci a indicat numai prevederile legale, art. 274 Cod proc. civilă, şi cuantumul total al cheltuielilor, de 2650 lei. Din suma totală, a rezultat că s-a avut în vedere cuantumul de 650 lei, contravaloare combustibil (benzină), potrivit celor 4 bonuri fiscale şi 2000 lei, onorariu de avocat, nefiind luate în considerare taxa judiciară de timbru şi contravaloarea timbrului judiciar (8,3 lei).

A constatat tribunalul, că nu suma de 650 lei a fost costul transportului, ci instanţa ar fi trebuit să reducă respectivele cheltuieli de transport, pentru distanţa Bucureşti-Râmnicu-Sărat (145 km, în total 1160 km pentru cele 4 drumuri pretinse, dus-întors) la suma de 491 lei, care ar fi rezultat din consumul mediu de 7,5 litri/100 km.

Cât priveşte onorariul de avocat, instanţa a constatat că suma pe care a suportat-o reclamantul a fost de 2000 lei, achitată cu chitanţele nr. 247/01.07.2011 şi 261/01.11.2011, emise de către S.C.A. A & A.

Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, iar pentru această activitate avocatul are dreptul la onorariu, element care trebuie menţionat obligatoriu în cuprinsul contractului de asistenţă juridică, conform art. 127 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat.

Aşadar, cuantumul onorariului plătit de client avocatului său este stabilit prin contractul de asistenţă juridică, iar depunerea în proces a originalului chitanţei de plată a onorariului, emisă în baza contractului de asistenţă juridică, naşte prezumţia că acesta este onorariul stabilit prin contractul de asistenţă juridică pentru respectiva cauză.

În lumina disp. art. 274 alin. 3 Cod proc. civilă, instanţa este îndreptăţită să aprecieze în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor, de complexitatea cauzei, de munca efectiv depusă de către avocat, dispoziţii faţă de care s-a avut în vedere faptul că activitatea avocatului a constat în redactarea cererii de chemare în judecată şi concluzii la termenele la care au avut loc dezbaterile.

Raportat la aceste criterii, tribunalul a apreciat ca fiind suficientă suma de 1000 lei, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată care a stat la baza cererii de acordare cheltuieli de judecată – modificare legături personale şi de activitatea concretă depusă de avocat. Împotriva deciziei a declarat recurs în termen legal reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, invocând în drept nulitatea înscrisă în art.304 pct.9 Cod pr.civilă sub aspectul greşitei rezolvări a cuantumului cheltuielilor de judecată.

88

A susţinut recurentul că în mod greşit Tribunalul Buzău a admis apelul declarat de pârâtă şi, schimbând în parte sentinţa atacată a redus cheltuielile de judecată pe care le datorează pârâta reclamantului la 1491 lei, sumă compusă din 1000 lei onorariu avocat şi 491 lei costul transportului pe ruta Bucureşti-Rm.Sărat şi retur.

A arătat recurentul că hotărârea de reducere a cheltuielilor de judecată sub ambele aspecte este nelegală, întrucât, referitor la activitatea avocatului ales instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că au fost administrate probe în faţa instanţei de fond care au necesitat activitatea avocatului, în plus trebuie avută în vedere şi atitudinea de tergiversare a soluţionării cauzei de către pârâtă, fapt ce a condus la prelungirea soluţionării cauzei.

Cât priveşte stabilirea în mod unilateral şi contrar dovezilor depuse la dosar, a unui consum mediu de carburant, şi sub acest aspect soluţia este nelegală întrucât nicio dispoziţie legală nu poate obliga partea sau avocatul să se deplaseze la instanţă cu un autovehicul care să se încadreze într-un anumit consum mediu de carburant.

Curtea, analizând decizia atacată în raport cu motivele invocate, faţă de dispoziţiile legale incidente în cauză, a constatat că recursul este nefondat pentru motivele de mai jos:

În considerarea alin.3 al art.274 Cod proc.civilă judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

De altfel, Curtea Constituţională învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului legal citat a stabilit constant faptul că în absenţa unor prevederi constituţionale exprese nimic nu interzice consacrarea prin lege a prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecat, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

O atare prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa CEDO care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi respectate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În cauza dată, instanţa de apel cenzurând cuantumul cheltuielilor de judecată pe care trebuie să le suporte pârâta, a apreciat, raportat la complexitatea activităţii prestate de avocat că suma de 1000 lei este suficientă, avându-se în vedere şi natura litigiului în care s-a prestat asistenţa juridică, respectiv modificare legături personale cu minorul.

Tribunalul a redus corect cuantumul cheltuielilor de judecată şi sub aspectul cheltuielilor de transport, avându-se în vedere costul consumului mediu de carburanţi aferent distanţei Bucureşti-Râmnicu Sărat.

Faţă de considerentele mai sus arătate, Curtea a constatat că legalitatea deciziei atacate nu este afectată, motiv pentru care a respins recursul ca nefondat.


[35] Cerere de recurs. Lipsa semnăturii. Consecinţe faţă de disp.art.3021 (1) lit.d rap. la disp. art.133 Cod proc.civilă.

Cod procedură civilă, art. 119 pct. 12

Potrivit art. 3021(1) lit.d Cod pr.civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, semnătura.

În acelaşi timp, dispoziţiile art.133(1) Cod pr.civilă sancţionează cu nulitatea cererea de chemare în judecată care nu cuprinde, printre alte elemente, semnătura reclamantului.

Alin.2 al textului legal citat prevede că lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii.

89


Prin decizia civilă nr.1795/8 mai 2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu şi a constatat nul recursul în ceea ce o priveşte pe recurenta CD (lipsa semnăturii) declarat împotriva sentinţei civile nr.582 din 24 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta D.G.A.S.P.C Prahova şi pârâta AJPS Prahova.

Totodată, a luat act de renunţarea recurentului CNI la judecata recursului declarat împotriva aceleiaşi sentinţe.

La pronunţarea soluţiei instanţa de recurs a reţinut în esenţă următoarele:Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 96/105/2012 Direcţia

Generală de Asistentă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Prahova a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii CD şi CNI, ca prin sentinţa ce o va pronunţa să se dispună înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă pentru copilul CSV, născut la data de 09.02.2008 în Ploieşti, jud. Prahova, fiica lui CNI şi CD, , stabilită prin Dispoziţia nr.334/PRU/09.12.2011 a Directorului Executiv al DGASPC Prahova, cu măsura plasamentului la bunicul matern C M.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că minora CSV s-a născut în timpul căsătoriei dintre CNI şi CD, însă la data de 08.12.2011 s-a primit o sesizare telefonică din partea tatălui care aducea la cunoştinţă faptul că soţia sa împreună cu cei 4 copii ai lor se află la domiciliul bunicului matern din com. Blejoi şi sunt neglijaţi de către mamă, care părăseşte frecvent domiciliul, lăsându-şi copiii singuri.

A mai susţinut reclamanta că reprezentanţii săi au mers la faţa locului după ce mama copiilor le-a confirmat că se află în imposibilitate de a-i creşte, unde au constatat că minorii se aflau împreună cu mama lor într-o cameră neîncălzită, sărăcăcios mobilată, mirosind a urină şi fecale, iar copiii erau murdari şi desculţi.

De asemenea, reclamanta a arătat că mama copiilor a declarat că era bătută de soţul ei atunci când locuiau împreună, iar copiii erau ţinuţi în frig, astfel că, în aceste condiţii, prin Dispoziţia nr.334/PRU/09.12.2011 s-a dispus plasamentul în regim de urgenţă la Centrul de Primire în Regim de Urgenţă „Cireşarii” Ploieşti, iar din investigaţiile efectuate ulterior s-a observat că bunicul matern al copiilor -CM deţine un imobil modest mobilat dar întreţinut corespunzător, format din 4 camere şi dependinţe, unde locuieşte împreună cu concubina sa şi fiul acestuia, iar acesta şi-a exprimat acordul de a se ocupa de creşterea celor 4 copii ai fiicei sale, împreună cu familia lui.

În dovedirea cererii, s-au depus la dosar înscrisuri. Prezenţi în instanţă, pârâţii au declarat că nu sunt de acord cu solicitarea reclamantei.După analizarea înscrisurilor administrate, Tribunalul Prahova a pronunţat sentinţa civilă

nr.582/24.01.2012 prin care, admiţând cererea reclamantei, a dispus înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă stabilită prin Dispoziţia nr. 334/PRU/09.12.2011 a Directorului Executiv a DGASPC Prahova, faţă de copilul CSV, născut la data de ………. în Ploieşti, jud. Prahova, fiica lui CNI şi CD, cu măsura plasamentului la bunicul matern CM, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului urmând fi exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către bunicul matern CM, iar drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la bunurile copilului urmând a fi exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către Preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, prin D.G.A.S.P.C. Prahova.

Împotriva sentinţei au declarat recurs în termen legal pârâţii CNI şi CD, considerând-o nelegală şi netemeinică invocând în drept, în mod generic dispoziţiile Legii nr.272/2004 susţinând în esenţă că prin hotărârea pronunţată de tribunal au fost lipsiţi temporar de drepturile şi de obligaţiile părinteşti, dispunându-se măsura plasamentului minorilor la bunicul patern C M.

Au susţinut recurenţii că în aceste condiţii instanţa de fond a ignorat refuzul şi neacceptarea acestora a situaţiei create şi a ţinut cont doar de rapoartele şi lucrările întocmite de cele două intimate.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate şi pe fond respingerea cererii şi reintegrarea minorilor în familia naturală.

90

Intimata reclamantă a depus în termen legal întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În şedinţa publică din data de 8 mai 2012, Curtea a invocat din oficiu excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta CD pentru lipsa semnăturii.

În aceeaşi şedinţă recurentul CNI a arătat că înţelege să renunţe la judecata recursului.Curtea, faţă de dispoziţiile art. 137(1) Cod pr.civilă se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei

invocată din oficiu de instanţă pe care o va admite, având în vedere următoarele:Potrivit art. 3021(1) lit.d Cod pr.civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea

nulităţii, semnătura.În acelaşi timp, dispoziţiile art.133(1) Cod proc.civilă sancţionează cu nulitatea cererea de

chemare în judecată care nu cuprinde, printre alte elemente, semnătura reclamantului.Alin.2 al textului legal citat prevede că lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul

judecăţii.În speţă, cererea de recurs, în ceea ce o priveşte pe recurenta pârâtă, a fost semnată de avocat

fără însă a exista şi împuternicirea avocaţială respectivă, motiv pentru care s-a procedat la citarea recurentei cu menţiunea de a se prezenta în instanţă pentru a semna cererea de recurs.

Întrucât aceasta nu a îndeplinit exigenţa impusă de instanţă, Curtea, făcând aplicarea dispoziţiilor art.3021(1) lit.d raportat la dispoziţiile art.133 al.(1) Cod pr.civilă, va admite excepţia nulităţii invocată din oficiu şi va constata nul recursul cu privire la recurenta pârâtă C D.

În baza dispoziţiilor art.246(1) Cod pr.civilă, Curtea va lua act de renunţarea recurentului pârât la judecarea recursului.


91

Decizii Relevante

Trimestrul II 2012

Secţia a II – a Civilă, de Contencios

Administrativ şi Fiscal

92

[36] Clauza penală-clauză abuzivă în contractul de leasing - art. 1066 Cod civil- stabilirea prejudiciului finanţatorului.

Cod civil, art.1066

Clauza abuzivă este o clauză ilicită fiind contrară legii, bunelor moravuri şi ordinii publice conform art. 968 Cod civ.. Clauza penală trebuie să aibă ca scop, conform art. 1066 Cod civil repararea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea unei obligaţii din partea debitorului, această finalitate realizându-se prin plata ratelor scadente şi restituirea bunului şi nicidecum prin plata întregului contract care nu mai există fiind încetat. Clauza litigioasă nu este obscură pentru a necesita vreo interpretare, ci ea este ilicită.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 3738 din 20 iunie 2012.

Prin decizia civilă nr. nr. 3738/20.06.2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea U.L.C împotriva sentinţei nr. 424 din 24 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova– Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în contradictoriu cu intimatul – lichidator PI, intimata – creditoare C şi intimata – debitoare D.

S-a susţinut de către recurentă că instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor,modificând clauzele contractuale,deoarece printr-o astfel de operaţiune s-ar aduce atingere dispoziţiilor art. 969 Cod civil, potrivit cărora contractele au putere de lege între părţile contractante sunt nefondate şi vor fi cenzurate ca atare de Curte.

Libertatea contractuală consacrată de textul de lege invocat (art. 969 Cod civil) nu înseamnă că părţile au o libertate absolută sau discreţionară de a contracta, adică de a-şi stabili legea. Forţa juridică deplină este recunoscută doar convenţiilor care respectă ordinea publică şi bunele moravuri. Un contract are putere de lege între părţi, întrucât este prezumat a fi dominat de buna credinţă şi utilitate pentru părţile contractante.

Regula ireductibilităţii clauzei penale consacrate de dispoziţiile art. 1087 Cod civil priveşte o clauză penală stabilită în condiţiile legii şi cu respectarea principiilor codului civil, iar nu o clauză abuzivă stabilită cu încălcarea exigenţelor echităţii, bunei-credinţe, a echilibrului între prestaţii şi prin care s-au ajunge la îmbogăţirea fără just temei a unei părţi, în dauna celeilalte.

În speţă, clauza contractuală (prevăzută de art. 4.2 din contractul de leasing) ce vizează plata daunelor interese nu a fost negociată direct de către debitoare şi creează un dezechilibru vădit disproporţionat, semnificaţia între drepturile şi obligaţiile părţilor având caracter abuziv.

Debitoarea nu a avut opţiunea să negocieze condiţiile contractuale ci a fost nevoită să accepte în bloc condiţiile prestabilite de societatea de leasing, semnând un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

Ceea ce sancţionează legiuitorul este ca în măsura în care utilizatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

93

Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare şi nici în concordanţă cu principiul libertăţii de voinţă a părţilor, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe acesta în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul sau şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Instanţa apreciază că obligaţiile ce decurg pentru utilizator din contractul de leasing sunt, prin efectul lor cumulat, excesiv de împovărătoare prin raportare la natura contractului, astfel încât obligaţia de loaialitate şi bună-credinţă ce guvernează deopotrivă negocierile precontractuale şi faza încheierii contractului ar fi impus explicarea pe înţeles a obligaţiilor asumate de utilizator.

În acest sens, clauza care nefiind direct negociată cu utilizatorul ,este de natură să rupă în mod semnificativ echilibrul contractual între părţi în detrimentul utilizatorului contrar cerinţelor bunei-credinţe şi care determină în cele din urmă un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, este abuzivă.

Clauzele contractului de leasing fie sunt acceptate, fie nu se încheie convenţia, ceea ce înseamnă că rolul negocierii este foarte limitat în ceea ce-l priveşte pe utilizator. Clauza litigioasă care dă dreptul finanţatorului să încaseze ,, contravaloarea tuturor ratelor de leasing rămase de achitat până la terminarea contractului ’’ ( adică întreaga valoare a convenţiei), deşi utilizatorul a restituit bunurile înainte de termen, contractul fiind reziliat (iunie 2011) este abuzivă.

Oricum prejudiciul finanţatorului constând în ratele neachitate se acoperă prin încasarea lor, inclusiv prin perceperea penalităţilor aferente, astfel încât susţinerea recurentului cu privire la faptul că bunul ce a făcut obiectul contractului de leasing nu oferă garanţia valorificării sale este lipsită de temei şi va fi cenzurată ca atare de Curte.

Clauza abuzivă este o clauză ilicită fiind contrară legii, bunelor moravuri şi ordinii publice conform art. 968 Cod civ.. Clauza penală trebuie să aibă ca scop, conform art. 1066 Cod civil repararea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea unei obligaţii din partea debitorului, această finalitate realizându-se prin plata ratelor scadente şi restituirea bunului şi nicidecum prin plata întregului contract care nu se mai există fiind încetat. Clauza litigioasă nu este obscură pentru a necesita vreo interpretare, ci ea este ilicită.

În cauză,titlul executoriu,contractul de leasing, a fost reziliat, iar debitoarea a predat bunul, astfel încât mai are de plată suma de 43.713,68 lei ,restul sumei de bani solicitate de creditoare având la bază clauze abuzive.

Prin urmare,Curtea a apreciat că, instanţa de fond în mod corect a respins contestaţia formulată de creditoare, apreciind că suma înscrisă în tabelul de creanţe reprezintă cuantumul prejudiciului real suferit de creditor potrivit contractului.

(Judecător Mariana Tănăsescu)

[37] Art. 202 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Obligaţia de plată a societăţii în cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune. Dovada calităţii de moştenitor în cazul în care asociatul decedat era cetăţean italian,la data decesului . Legea aplicabilă moştenirii. Condiţiile reprezentării părţilor în instanţă. Art.275 Cod proc.civ. Relevanţa juridică a recunoaşterii subsidiare a pretenţiilor.

Legea nr. 31/1990, art. 202 alin. 3Cod proc. civ., art. 275

Potrivit art. 202 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale ,în cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune, prevederile alin.(2) nu sunt aplicabile dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea este obligată la plata părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat.

94

Potrivit art. 66 şi 67 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, moştenirea este supusă: a)în ceea ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana o avea la data morţii. Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi: a) momentul deschiderii moştenirii ; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante. Având în vedere dispoziţiile legale arătate, transmisiunea succesorală legală s-a produs, în ceea ce priveşte succesiunea defunctului D.F.R. potrivit legii naţionale a testatorului, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocaţia de a moşteni şi deci calitatea de moştenitori fiind

stabilită, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de Notarul Ortensia Maria Vella la 20.04.2010.


Prin decizia nr.68/20.06.2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii SC I L SRL,V V şi A E împotriva sentinţei nr. 1007 din data de 12 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamantul D F S şi intervenienţii în nume propriu M L şi D F S şi a obligat apelanta SC I L SRL la plata sumei de 4.400 lei cheltuieli de judecată către intimaţi (reclamant şi interveniente).

Potrivit art. 202 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale ,în cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune, prevederile alin.(2) nu sunt aplicabile dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea este obligată la plata părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat.

Aşa cum rezultă din analiza procesului verbal de conciliere (semnat de părţile din proces) prin Hotărârea nr.1/ 25.04.2010 asociaţii S.C. I L S.R.L. au decis că nu doresc continuarea activităţii societăţii cu moştenitorii asociatului decedat.

De asemenea, asociaţii rămaşi în societate au decis urmare obligaţiei de plată a părţilor sociale către succesori, ce revenea societăţii potrivit textului de lege mai sus citat, despăgubirea acestora cu suma de 29.138 Euro „în contul celor 7 părţi sociale ce au fost proprietatea autorului lor.”Cu această ocazie s-a votat şi în ceea ce priveşte consemnarea sumei respective la dispoziţia moştenitorilor, la sediul societăţii.

În continuare, din analiza procesului verbal de conciliere se poate observa că neînţelegerileîntre părţi vizează cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate succesorilor asociatului decedat, având în vedere oferta iniţială de 80 000 Euro făcută de asociatul pârât V V prin adresele din 26.04.2010 şi 10.05.2010 şi revenirea asupra acestei oferte.

Prin urmare, prezentul litigiu s-a declanşat, conform procesului verbal de conciliere încheiat de părţi (filele 6-8 dosar fond), întrucât acestea nu au reuşit să negocieze cuantumul, respectiv contravaloarea părţilor sociale datorate de societatea apelantă intimaţilor (reclamant şi intervenienţi) calitatea acestora de succesori ai asociatului decedat nefiind nici un moment contestată sau pusă la îndoială.

Or, aşa cum s-a recunoscut atât în practica judiciară cât şi în literatura de specialitate, raportat la dispoziţiile art. 7201 alin.4, ce vizează consemnarea rezultatului concilierii directe, înscrisul care se încheie în cadrul acestei proceduri reprezintă pe de o parte actul pe care părţile îl încheie în privinţa pretenţiilor reciproce (negotium), iar pe de altă parte este mijlocul prin care părţile fac dovada concilierii directe (instrumentum).

Faptul că, ulterior, prin apelul formulat, apelanţii pârâţi au revenit asupra poziţiei iniţiale şi au contestat calitatea de moştenitori a părţilor reclamante dovedesc nu numai inconsecvenţă şi rea credinţă în desfăşurarea relaţiilor dintre acestea, dar presupune o încălcare a actului (negotium) menţionat mai sus, prin care părţile şi-au tranşat pretenţiile, cel puţin în parte cu privire la calitatea lor în cadrul raporturilor guvernate de dispoziţiile art. 202 alin. 3 din Legea nr.31/1990, privind societăţile comerciale.

95

Deşi prin unul din motivele invocate cu ocazia formulării apelului de faţă, pârâţii apelanţi susţin faptul că reclamanul şi intervenientele nu au făcut „dovada deplină” a calităţii lor de moştenitori nu motivează în niciun fel schimbarea atitudinii iniţiale de recunoaştere a acestei calităţi şi nu fac nicio referire la ofertele de plată pe care le-au făcut tocmai în virtutea calităţii de succesori ai asociatului defunct, precum şi de consemnare la dispoziţia acestora a sumelor cu titlu de contravaloare a părţilor sociale ce li se cuveneau.

Cu toate acestea, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanta de fond reclamantul şi intervenientele din prezenta cauză au făcut dovada calităţii de moştenitori ai asociatului decedat, conform “declaraţiei care înlocuieşte actul public”, înscris depus în original, în traducere legalizată şi apostilată (cu respectarea art.2 şi 3 din O.G. nr.66/1999 pentru aderarea României la Convenţia adoptată la Haga la 5.10.1961).

Astfel, asociatul D F R era cetăţean italian la data decesului şi a avut ultimul domiciliu în Italia, locul deschiderii succesiunii acestuia aflându-se pe teritoriul acestei ţări.

Potrivit art. 66 şi art. 67 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, moştenirea este supusă: a)în ceea ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana o avea la data morţii. Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi: a) momentul deschiderii moştenirii ; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

Având în vedere dispoziţiile legale arătate, transmisiunea succesorală legală s-a produs, în ceea ce priveşte succesiunea defunctului D F R potrivit legii naţionale a testatorului, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocaţia de a moşteni şi deci calitatea de moştenitori fiind stabilită, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de Notarul OMV la 20.04.2010.

Legea italiană nr. 89/16.02.1913 stabileşte în Titlul I că notarii sunt funcţionari publici cărora le este acordat dreptul de a primi declaraţii de acceptare a moştenirii, cu beneficiere de masă succesorală, potrivit art. 955 din Codul Civil, iar calitatea de moştenitori legitimi sau rezervatari se dovedeşte cu atestare de notarietate judiciară sau notarială.

Actul notarial din 20.04.2010, intitulat “declaraţie care înlocuieşte actul public” (filele 48-50 dosar fond) îndeplineşte condiţiile unui act care atestă, potrivit legii italiene citate, calitatea intimaţilor (reclamanţi şi interveniente) de moştenitori ai defunctului D F R. Acest act notarial cu valoare de act public (Cartea VI, Titlul II, Secţiunea I – despre actul public – Codul Civil Italian) probează pe deplin, până la înscrierea în fals sau anularea sa cele atestate în cuprinsul său, astfel că, reţinând că societatea pârâtă nu a făcut nici o dovadă privind înlăturarea judiciară a actului public prezentat de reclamant, acesta are o deplină putere doveditoare în privinţa calităţii de moştenitori a intimaţilor.

De asemenea, faptul că instanţa de fond a apreciat că suma de 171.031 lei reprezentând contravaloarea părţilor sociale moştenite de intimaţi se va împărţi în cote egale între aceştia nu este de natură să prejudicieze în vreun fel pe apelanţi, care oricum au fost de acord cu plata unei sume de bani (desigur alta decât cea pretinsă de intimaţi), modalitatea de împărţire a acesteia şi cuantumul ce revine fiecărui moştenitor în parte nefiind o problemă de interes pentru societate sau care să afecteze în vreun fel legalitatea sentinţei pronunţate.

Referitor la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a intimatului D F S reiterată de apelanţi prin motivele de apel, susţinerile acestora în sensul că mandatul are un obiect străin de natura pricinii deduse judecăţii sunt lipsite de suportul probator necesar şi vor fii cenzurate ca atare de Curte.

Astfel, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientele M L şi D F S, a fost formulată prin procurator D F S (mandatar convenţional), iar acesta a şi semnat pentru interveniente cererea dedusă judecăţii, justificându-şi calitatea de reprezentant prin procura specială de la fila 78 dosar fond.

Din analiza integrală a acestei împuterniciri rezultă că reclamantul a fost mandatat să “acţioneze în judecată şi să primească contravaloarea părţilor sociale” din partea societăţii apelante, fiind respectate dispoziţiile prevăzute cu caracter imperativ de art. 68 alin 1, teza I C.proc.civ.

96

potrivit cărora “procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată”

De asemenea, potrivit art. 83 alin.1 C.proc.civ. când cererea este făcută prin mandatar se va alătura procura în original, aspect necontestat în prezenta cauză.

Având în vedere obiectul acţiunii şi al cererii de intervenţie dedusă judecăţii, respectiv obligarea pârâtei la plata c/val. părţilor sociale moştenite de la defunctul asociat D F R, procura ce însoţeşte cererea de intervenţie dă dreptul reclamantului care a fost mandatat “să acţioneze în judecată şi să primească contravaloarea părţilor sociale” la investirea instanţei în acest sens.

Prin urmare, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de dispoziţiile art. 67 şi art. 68 C.proc.civ. care reglementează reprezentarea în faţa instanţelor de judecată.

Art. 112 C.proc.civ. reclamă indicarea în cuprinsul cererii de chemare în judecată (în speţă, în cuprinsul cererii de intervenţie în interes propriu) a numelui şi calităţii celui care angajează ori reprezintă partea în proces, iar în cuprinsul cererii de intervenţie în interes propriu se specifică faptul că acesta a fost promovată prin reprezentant convenţional, alăturându-se exemplarul original al procurii, în care există o prevedere expresă cu privire la acţionarea în judecată.

De asemenea, în speţă este îndeplinită şi condiţia de fond a reprezentării, justificându-se puterea de a reprezenta pe altul, respectiv dobândirea acestei puteri şi întinderea acesteia.

Puterea de a acţiona în justiţie are în speţă un fundament convenţional caracterizat prin manifestările concordante de voinţă ale persoanei reprezentate - mandantul (intervenientele) şi de persoane care reprezintă mandatarul (reclamantul).

În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant apreciind că prin procura specială depusă la dosar au fost îndeplinite cerinţele art. 67-68 C.pro.civ. care reglementează reprezentarea în faţa instanţei.

Pe cale de consecinţă, Curtea va respinge şi excepţia nulităţii cererii de intervenţie în interes propriu pentru lipsa semnăturii, aceasta fiind semnată de reclamantul D F S, în calitate de reprezentant convenţional al intervenientelor.

În acest context al respingerii excepţiilor mai sus invocate, Curtea nu va mai analiza excepţia de inadmisibilitate a acţiunii derivate din împrejurarea că reclamantul nu putea promova singur cererea de chemare în judecată, ci doar alături de ceilalţi moştenitori.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor V V şi A E L este adevărat că asociaţii rămaşi în societate nu au nici o obligaţie patrimonială faţă de moştenitorii asociatului defunct, aspect reţinut, de altfel, şi de instanţa de fond.

Aceasta este motivaţia pentru care, în speţă a fost obligată numai societatea pârâtă la plata contravalorii părţilor sociale ce se cuveneau asociatului defunct, ceilalţi doi pârâţi fiind chemaţi în judecată pentru opozabilitatea hotărârii.

De altfel, prin încheierea de şedinţă din data de 7.11.2011 instanţa de fond a luat act de renunţarea la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi asociaţi.

Cât priveşte susţinerea apelanţilor în sensul că instanţa de fond a acordat plus petito, întrucât intimaţii au solicitat expres a fii despăgubiţi potrivit bilanţului contabil aferent anului 2009, susţinerile sunt total nefondate şi lipsite de suportul probator necesar.

Astfel, intimaţii reclamant şi interveniente au solicitat atât cu ocazia concluziilor orale în faţa instanţei de fond cât şi prin concluziile scrise (filele 108-110) ca plata acestor despăgubiri să se facă ţinând cont de bilanţul contabil aprobat pe anul 2010, ca fiind ultimul bilanţ contabil.

În acest context, în mod corect prima instanţă a apreciat anul 2010, ca fiind anul ultimului bilanţ aprobat pe baza activului net corectat şi a reţinut, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză că suma reprezentând contravaloarea celor 7 părţi sociale este de 171.031 lei.

A se reţine în cauză suma de 70.020 lei (potrivit subsidiarului formulat de apelanţi) potrivit bilanţului contabil aferent anului 2009 ar fi însemnat pronunţarea unei soluţii cu încălcarea dispoziţiilor art. 202 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora, contravaloarea părţilor sociale se stabileşte conform ultimului bilanţ contabil aprobat.

Referitor la critica privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, faţă de împrejurarea că acţiunea a fost admisă în parte, iar prin întâmpinarea depusă la dosar apelanţii au fost de acord cu

97

despăgubirea moştenitorilor asociatului defunct cu suma ce va fi stabilită de instanţă, Curtea o apreciază de asemenea, ca nefondată şi o va respinge ca atare.

Este de observat faptul că, instanţa de fond a obligat-o pe apelanta societate la plata cheltuielilor de judecată aferente pretenţiilor admise, cu respectarea dispoziţiilor art.274-276 Cod procedură civilă.

De asemenea, în cauză nu poate fi vorba de o recunoaştere a pretenţiilor intimaţilor de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 275 Cod procedură civilă.

În conformitate cu acest text de lege “pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

Or, în speţă apelanta pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamant după cum ulterior a solicitat respingerea cererii de intervenţie în interes propriu, invocând în acest sens diverse apărări sub forma excepţiilor procesuale sau (pe fond) netemeinicia cererilor.

Faptul că societatea pârâtă a fost de acord (subsidiar) cu plata unei sumei de bani în alt cuantum decât cel solicitat de reclamant şi interveniente este lipsit de relevanţă juridică raportat la dispoziţiile art. 275 Cod Procedură Civilă.

Mai mult pârâta apelantă fusese notificată înainte la cererea de chemare în judecată pentru plata acestei sume, notificare comunicată în baza art. 7201 Cod Procedură Civilă, care în materie comercială complineşte dispoziţiile art.1079 Cod Civil.

Aşadar, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nefiind întemeiat nici unul din motivele de apel invocate de societatea pârâtă, motiv pentru care, Curtea în baza art.296 Cod Procedură Civilă va respinge apelul, ca nefondat.

Totodată,Curtea reţinând culpa procesuală a apelantei SC I L SRL o va obliga pe aceasta ,în baza art.274 c.pr.civ. ,la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.400 lei reprezentând onorariu de avocat către intimaţi (reclamant şi interveniente).


[38] Conflict de competenţa materială. Contestaţie la executare împotriva somaţiei şi titlului executoriu. Art. 172 C. proc. fiscală. Regimul juridic distinct al actului administrativ fiscal a cărui creanţă fiscală a ajuns la scadenţă de cel al actului administrativ fiscal.

Cod procedură civilă, art. 373 alin.2 şi art. 400 alin. 1C. proc. fiscală, art. 172

Potrivit art. 400 alin. 1 C.proc.civ. contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, iar din coroborarea acestui text de lege cu dispoziţiile art. 373 alin. 2 C.proc.civ., care prevede că instanţa de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă legea nu prevede altfel, rezultă că în ceea ce priveşte competenţa soluţionării contestaţiei la executare propriu-zise, aceasta aparţine întotdeauna judecătoriei, indiferent că este vorba de un titlu executoriu în materie comercială sau în materie civilă (decizia nr. XV/2007 a ICCJ).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Sentinţa nr. 35 din 23 mai 2012.

Prin sentinţa nr.35/23.05.2012 CC pron. de Curtea de Apel Ploieşti s-a stabilit competenţa materială de soluţionare a cererii formulată de reclamanta C.M în contradictoriu cu intimatul S P F L în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

98

În speţă, se solicită prin acţiunea formulată, aşa cum a fost precizată la termenul de judecată din data de 28.10.2011 anularea executării silite a somaţiei de executare şi a titlului executoriu emis în cadrul dosarului de executare nr. 751/2011, precum şi suspendarea executării silite.

Se solicită, de asemenea, de către ambele părţi respingerea excepţiei necompetenţei materiale a judecătoriei,invocată din oficiu, cu precizarea că s-a formulat de către petentă o plângere separată împotriva procesului verbal de contravenţie nr. 62/2008 emis de Direcţia Generală de Urbanism Ploieşti.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi Tribunalul Prahova (prin sentinţa nr. 364/6.03.2012), întreaga jurisprudenţă a ICCJ – Secţia de Contencios Administrativ – a reţinut că o astfel de contestaţie la executare este de competenţa instanţei de executare – de drept comun – respectiv a Judecătoriei Ploieşti (în circumscripţia căreia se face executarea). Procedura de soluţionare a contestaţiei prevăzută de art. 205 C.proc.fiscală (despre care face vorbire Judecătoria Ploieşti în hotărârea de declinare a competenţei) este diferită de cea a soluţionării contestaţiei de drept comun, în sensul că ea este de competenţa organelor fiscale prevăzute expres de lege, care, potrivit art. 210 se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz, iar împotriva acestei decizii art. 218 stabileşte că pot fi atacate la instanţa judecătoreasca de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Din interpretarea prevăzută art. 141 alin. 2 şi art. 205 alin. (1) din Codul de procedură fiscală rezultă că un act administrativ fiscal a cărui creanţă fiscală a ajuns la scadenţă dobândeşte statutul unui titlu executoriu având un regim juridic distinct de cel al actului administrativ fiscal.

Astfel, dacă titlul de creanţă şi orice alt act administrativ fiscal pot fi contestate la organul fiscal competent, potrivit regulilor stabilite prin art. 205 şi următoarele din Capitolul I, al Titlului IX din Codul de procedură fiscală, contestaţia împotriva titlului executoriu va urma procedura stabilită prin art. 172 din acelaşi act normativ.

Ca urmare, contestaţia la executare silită se introduce potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală coroborate cu cele ale Codului de procedură civilă la instanţa de executare, respectiv judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea.

Este de observat că, în speţă, se contestă atât titlul executoriu nr. 751/2011 emis în cadrul dosarului de executare, cât şi procesul verbal de contravenţie nr. 62/2008 emis de Direcţia Generală de Urbanism Ploieşti ( pe cale separată, desigur, aşa cum a precizat petenta la termenul de judecată din data de 28.10.29011) fără a se face distincţie între cele două acte.

Important de reţinut este faptul că instanţa de judecată a fost investită cu o contestaţie la executare împotriva somaţiei şi titlului executoriu emis în cadrul dosarului de executare nr. 751/2001 (reprezentat la procesul verbal de contravenţie nr. 62/2008 emis de Primăria mun. Ploieşti, împotriva căruia s-a formulat separat plângere în temeiul OG nr. 2/2001), precum şi suspendarea executării silite.

Or, atât somaţia, cât şi titlul executoriu sunt acte juridice de executare a căror contestare atrage, potrivit art. 172 C.proc.fiscală (fost art. 169 alin. 4) competenţa judecătoriei, ca instanţă de executare.

Faţă de aceste considerente, Curtea în temeiul art. 22 C.proc.civ.a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti (în circumscripţia căreia se face executarea ).


[39] Procedura insolvenţei. Titularul acţiunii în atragerea răspunderea organelor de conducere.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 138

Legiuitorul a dat posibilitatea lichidatorului să aprecieze, potrivit convingerilor şi constatărilor proprii, asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus societatea în stare de insolvenţă. În cazul în care lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a

99

debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea în atragerea răspunderii organelor de conducere, este dată posibilitatea preşedintelui comitetului creditorilor, creditorului desemnat de adunarea creditorilor sau creditorului care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală, să formuleze o asemenea acţiune.


Prin contestaţia împotriva raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului SC FD SRL înregistrată la data de 22.02.2012, contestatorul SC ATL IFN SA a contestat raportul în ceea ce priveşte concluziile referitoare la inexistenţa faptelor din cele prevăzute la art.79 şi art. 80 din Legea nr. 85/2006 pentru a fi anulate actele întocmite de debitor.

Prin sentinţa nr. 549 din 17 aprilie 2012 , Tribunalul Buzău – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins contestaţia referitoare la raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea SC AT L IFN SA, care a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemenicie, susţinând că instanţa de fond nu a ţinut seama de contestaţia sa formulată împotriva raportului privind clauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă şi a documentelor existente la dosarul cauzei.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C.proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:

Susţinerile recurentei se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc. civ., care are în vedere faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În ambele cazuri este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material.

În doctrină s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum vom arăta în continuare.Potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei,

dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că legiuitorul a dat posibilitatea lichidatorului să aprecieze, potrivit convingerilor şi constatărilor proprii, asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus societatea în stare de insolvenţă. Tocmai de aceea, în cazul în care lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea în atragerea răspunderii organelor de conducere, este dată posibilitatea preşedintelui comitetului creditorilor, creditorului desemnat de adunarea creditorilor sau creditorului care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală, să formuleze o asemenea acţiune.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 C.proc.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Florentina Dinu)

100

[40] Procedura insolvenţei creanţă certă, lichidă şi exigibilă una din condiţiile deschiderii procedurii.

Legea nr. 85/2006, art. 3 pct. 12


Prin decizia nr. 3374 pronunţată la 11 iunie 2012 de Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de debitoarea SC T SRL, cu sediul în com. …., nr. .., judeţul …., împotriva sentinţei nr.486 din data de 4 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu creditoarea ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUZĂU, cu sediul în Buzău, str. Unirii, nr. 209, judeţul Buzău şi lichidatorul judiciar SP B& A SPRL, cu sediul în B.., str. …, bl. …., ap. …., judeţul …, a modificat în tot sentinţa, în sensul că a respins cererea de deschidere a procedurii generale a insolvenţei privind pe SC T SRL.

Prin cererea formulată la 29.11.2011 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, sub nr. 7099/114/2011, creditoarea AFP Buzău a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC T SRL, cererea a fost comunicată debitorului la data de 2 decembrie 2011, iar aceasta nu s-a formulat contestaţie, potrivit art.33 alin. 6 din Legea privind procedura insolvenţei.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 486 din data de 4 aprilie 2012, Tribunalul Buzău a admis cererea formulată de creditorul Administraţia Finanţelor Publice Buzău pentru deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului, în temeiul art.33 alin 6 din Legea privind procedura insolvenţei, a dispus deschiderea procedurii insolvenţei forma generală împotriva debitorului SC T SRL cu sediul social în comuna S…, judeţul …, CUI …. şi număr de ordine în registrul comerţului …., în temeiul art. 34 din acelaşi act normativ, a numit administrator judiciar pe SC B&A SPRL , cu atribuţiile prevăzute de art. 20 din lege, cu o retribuţie de 700 lei, în temeiul art. 61 din Legea insolvenţei, a dispus notificarea deschiderii procedurii debitorului, creditorilor şi Oficiului Registrului Comerţului, prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, în vederea efectuării menţiunii în temeiul art. 61 din Legea privind procedura insolvenţei, a fixat termenul limită pentru depunerea creanţelor la 14.05.2012, termenul limită pentru verificarea creanţelor, întocmirea, afişarea şi comunicarea tabelului preliminar al creanţelor la 28.05.2012, termenul pentru soluţionarea eventualelor contestaţii la 08.06.2012 şi pentru afişarea tabelului definitiv al creanţelor la 12.06.2012, data şedinţei adunării creditorilor la data de 4.06.2012 ora 13.00 la sediul Tribunalului şi s-a dispus convocarea creditorilor debitorului. De asemenea, s-a dispus trimiterea notificărilor către toţi creditorii, de către administratorul judiciar, în temeiul art. 4 din Legea privind procedura insolvenţei, a dispus deschiderea de către debitor a unui cont bancar la Banca din care vor fi suportate cheltuielile aferente procedurii, în termen de 2 zile de la notificarea deschiderii procedurii. în caz de neîndeplinire a atribuţiei, contul va fi deschis de către administratorul judiciar.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că debitorul se află în încetare de plăţi, stare de fapt dovedită cu titlul executoriu nr.703 din 28.11.2011, creditorul are o creanţă comercială, certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitorului în cuantum de 65.323 lei, fiind îndeplinite condiţiile legii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs debitoarea SC T SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi pe cale de consecinţă, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii formulată de către intimata-creditoare AFP Buzău, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, s-a susţinut că în cauză nu sunt îndeplinite disp.art.3 pct.6 din Legea nr.85/2006, în sensul că suma de 65.3323 lei, creanţă ce face obiectul titlului executoriu nr.703/28.11.2011, nu este certă, lichidă şi exigibilă. Debitoarea a efectuat plăţi de la data înregistrării cererii şi până în prezent, respectiv: 43.159 lei pentru perioada 29.11.2011-31.12.2011 (fila11) şi 8.152 lei pentru perioada 01.01.2012-19.04.2012, conform înscrisurilor ataşate. În ceea ce priveşte diferenţa neachitată, recurenta-debitoare a formulat cererea nr.7932/23.01.2011 prin care, în conformitate cu dispoziţiile OUG nr.29/2011 privind reglementarea acordării eşalonărilor la plată, a solicitat eşalonarea la plată.

101

Recurenta a mai arătat că intimata-creditoare AFP Buzău a constatat că sunt îndeplinite condiţiile legale sus-menţionate, motiv pentru care a emis decizia de eşalonare a plăţilor nr.18801/15.03.2012 de către intimata-creditoare prin care s-a acordat eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale exigibile existente în sold pe o perioadă de 36 de luni. Având în vedere faptul că datoria rămasă neachitată a fost eşalonată în tranşe lunare, reprezintă un alt argument în susţinerea neîndeplinirii caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei. Mai mult, debitoarea nu se află în încetare de plăţi, astfel cum în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de fond în sentinţa criticată. În acest sens sunt şi înscrisurile doveditoare, care atestă împrejurarea că recurenta-debitoare a efectuat plăţi, ceea ce certifică neîndeplinirea condiţiilor privind deschiderea procedurii prevăzute de art. 3 pct.6 din legea insolvenţei, în sensul că de la momentul achitării parţiale a creanţei şi până la data pronunţării sentinţei recurate nu au trecut mai mult de 90 de zile.

Curtea analizând actele şi lucrările dosarului, motivele de recurs şi dispoziţiile legale în materie, art. 304 şi 3041 C. proc.civ., a admis recursul pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

La data de 29.11.2011, creditoarea AFP a municipiului Buzău a formulat cerere de deschidere a procedurii generale a insolvenţei pentru o creanţă în cuantum de 108.482 lei, reprezentând taxe, impozite, contribuţii, amenzi, dobânzi şi penalităţi aferente neachitării debitelor în termenele legale de plată.

Ulterior, creditoarea şi-a dat acordul de principiu privind eşalonarea plăţilor debitoarei, iar la 15.03.2012 s-a emis decizia de eşalonare de plată nr.18801, pentru 36 de luni, decizie pe care debitoarea a respectat-o.

La data de 4.04.2012, Tribunalul Buzău a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, deşi graficul de eşalonare era în desfăşurare.

Pe de altă parte, potrivit situaţiei de plăţi efectuate în perioada 1.01.2012-19.04.2012, debitoarea a efectuat plăţi în sumă de 8152 lei, aspect care conduce la concluzia că aceasta funcţionează şi nu este în încetare de plăţi.

Aşa fiind, faţă de situaţia de fapt reţinută şi constatând că prin eşalonarea efectuată, creanţa nu mai este scadentă potrivit titlului executoriu, ci potrivit eşalonării făcute de comun acord, Curtea a admis recursul.

(Judecător Rodica Duboşaru)

[41] Contencios administrativ. Anularea autorizaţiei de construcţie.

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, art.1 şi art. 7

Legiuitorul a prevăzut ca între certificatul de urbanism, documentaţia tehnică şi autorizaţia de construire să existe o identitate în ceea ce priveşte scopul emiterii acestor acte administrative, respectiv lucrarea de construcţii ce urmează a fi executată. Emitentul autorizaţiei nu poate reveni asupra condiţiilor stabilite prin certificatul de urbanism, decât prin emiterea unui nou certificat, în baza unei noi documentaţii.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 6202/105/2010, reclamantul GD a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Oraşului Ploieşti şi CMM SRL anularea autorizaţiei de construire nr. 932/07.12.2009 emisa de Primarul Mun. Ploieşti în beneficiul SC CMM SRL, suspendarea autorizaţiei de construire nr. 932/07.12.2009 până la soluţionarea pe fond a litigiului, precum şi oprirea de urgentă a lucrărilor de construcţie executate în baza acestei autorizaţii pana la soluţionarea pe fond a litigiului, cu cheltuieli de judecată.

102

Prin sentinţa nr. 87 din 24 ianuarie 2012, Tribunalul Prahova – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul GD în contradictoriu cu pârâţii Primarul Oraşului Ploieşti şi CMM SRL Ploieşti, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul reclamant GD, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată. În motivarea recursului recurentul a susţinut că instanţa de fond în mod greşit nu a reţinut lipsa acordului vecinilor pentru amplasarea într-o zonă de construcţii cu destinaţia de locuinţă a unei alte clădiri cu altă destinaţie.

Recurentul apreciază că schimbarea destinaţiei s-a făcut din mers, deşi întreaga documentaţie ce a stat la baza emiterii autorizaţiei de construcţie (Certificat de Urbanism şi avizele şi acordurile solicitate prin acesta) era întocmită pentru clădire P+2+M, cu destinaţia de clădire birouri şi spaţiu garaj ambulanţe la parter. Schimbarea destinaţiei clădirii în clădire de locuinţe

trebuia făcută în baza unui nou certificat de urbanism, cu această destinaţie şi a tuturor avizelor şi acordurilor aferente acestei destinaţii, potrivit procedurii şi etapelor reglementate de Legea 50/1991 (în special art. art. 2 alin 2 indice 1), iar încălcarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută a autorizaţiei de construcţie.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a constat următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel.

Articolul 2, al aceluiaşi act normativ, prevede că autorizaţia de construire constituie actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea construcţiilor. Autorizaţia de construire se emite în baza documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, elaborată în condiţiile prezentei legi, în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii.

În articolul 6 din lege este definit certificatul de urbanism ca fiind actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4:

a) fac cunoscute solicitantului informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii;

b) stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului;

c) stabilesc lista cuprinzând avizele/acordurile necesare în vederea autorizării;d) încunoştinţează investitorul/solicitantul cu privire la obligaţia de a contacta autoritatea

competentă pentru protecţia mediului, în scopul obţinerii punctului de vedere şi, după caz, al actului administrativ al acesteia, necesare în vederea autorizării.

Certificatul de urbanism se emite de autorităţile prevăzute la art. 4, abilitate să autorizeze lucrările de construcţii, şi se eliberează solicitantului în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii, menţionându-se în mod obligatoriu scopul emiterii acestuia (alin.2).

Articolul 7 din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, prevede că autorizaţia de construire se emite pentru executarea lucrărilor de bază şi a celor aferente organizării executării lucrărilor, în cel mult 30 de zile de la data depunerii documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, care cuprinde, în copie, următoarele documente:

a) certificatul de urbanism;b) dovada, în copie legalizată, a titlului asupra imobilului, teren şi/sau construcţii şi, după

caz, extrasul de plan cadastral actualizat la zi şi extrasul de carte funciară de informare actualizat la zi, în cazul în care legea nu dispune altfel;

103

c) documentaţia tehnică - D.T.;d) avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism, punctul de vedere al autorităţii

competente pentru protecţia mediului şi, după caz, actul administrativ al acesteia;e) *** Abrogată prin L. Nr. 261/2009.f) dovada privind achitarea taxelor aferente certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de

construire. Documentaţia tehnică - D.T. se elaborează în conformitate cu conţinutul-cadru prevăzut în

anexa nr. 1, în concordanţă cu cerinţele certificatului de urbanism, cu conţinutul actului administrativ al autorităţii competente pentru protecţia mediului, al avizelor şi acordurilor cerute prin certificatul de urbanism şi se întocmeşte, se semnează şi se verifică, potrivit legii (art.7 alin.2).

Autorizaţia de construire se emite dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cerute prin prezenta lege (alin.9).

Potrivit dispoziţiilor art. 46 din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, structurile de specialitate organizate în cadrul consiliilor judeţene, Primăriei Municipiului Bucureşti şi primăriilor municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi, după caz, ale comunelor, precum şi persoana cu responsabilitate în domeniul urbanismului, amenajării teritoriului şi autorizării executării lucrărilor de construcţii din cadrul primăriilor comunale sau, după caz, structurile de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice centrale competente, conform Legii, să emită autorizaţii de construire, au obligaţia de a verifica dacă documentaţia este completă, constatând dacă:

a) cererea este adresată autorităţii administraţiei publice locale competentă, potrivit Legii, să emită autorizaţia;

b) formularul cererii şi anexa sunt completate corespunzător;c) certificatul de urbanism este în valabilitate, iar scopul eliberării sale coincide cu obiectul

cererii pentru autorizare;d) există dovada titlului solicitantului asupra imobilului, teren şi/sau construcţii, precum şi,

după caz, a extrasului de plan cadastral şi a extrasului de carte funciară de informare, actualizate la zi, dacă legea nu dispune altfel;

e) documentaţia tehnică - D.T. este completă şi conformă cu prevederile anexei nr. 1 la Lege şi ale prezentelor norme metodologice;

f) există avizele şi acordurile favorabile şi, după caz, studiile cerute prin certificatul de urbanism;

g) există referatele de verificare a proiectului şi, după caz, referatele de expertizare tehnică/audit energetic, după caz;

h) se face dovada achitării taxelor legale necesare emiterii autorizaţiei de construire/desfiinţare;

i) este aplicată pe piesele scrise şi desenate parafa emisă de Ordinul Arhitecţilor din România, care confirmă dreptul arhitectului/conductorului arhitect, după caz, de a proiecta şi semna documentaţiile, în condiţiile prevederilor art. 9 alin. (1) lit. a) şi art. 24 alin. (1) lit. c) din Lege.

Din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă fără putinţă de tăgadă cerinţa legiuitorului ca între certificatul de urbanism, documentaţia tehnică şi autorizaţia de construire să existe o identitate în ceea ce priveşte scopul emiterii acestor acte administrative, respectiv lucrarea de construcţii ce urmează a fi executată.

Or, în cauza de faţă certificatul de urbanism nr. 2128/9.11.2007 a fost eliberat de Primăria Municipiului Ploieşti pentru desfiinţare locuinţe existente şi construire sediu administrativ S+P+2+M şi spaţiu garaj ambulanţe la parter (filele 29-31, dosar fond).

Tot din certificatul de urbanism rezultă că folosinţa actuală (la momentul eliberării certificatului) a ternului este curţi-construcţii, iar destinaţia terenului stabilită prin planurile urbanistice actuale: zonă locuinţe cu regim mixt de înălţime.

Faţă de scopul indicat în certificatul de urbanism - construire sediu administrativ S+P+2+M şi spaţiu garaj ambulanţe la parter –, care era altul decât zona cu locuinţe în regim mixt de înălţime, în mod corect s-au solicitat acordurile legalizate la notariat ale vecinilor pentru destinaţia propusă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor din Anexa nr.1 lit. A pct. 2.5.6. din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, „acordul vecinilor, conform prevederilor legale în

104

vigoare, exprimat în formă autentică, pentru construcţiile noi, amplasate adiacent construcţiilor existente sau în imediata lor vecinătate - şi numai dacă sunt necesare măsuri de intervenţie pentru protejarea acestora -, pentru lucrări de construcţii necesare în vederea schimbării destinaţiei în clădiri existente, precum şi în cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate”.

Din dispoziţiile legale de mai sus, rezultă, contrar celor reţinute de prima instanţă, că acordul vecinilor este obligatoriu în trei situaţii:

- pentru construcţiile noi, amplasate adiacent construcţiilor existente sau în imediata lor vecinătate - şi numai dacă sunt necesare măsuri de intervenţie pentru protejarea acestora;

- pentru lucrări de construcţii necesare în vederea schimbării destinaţiei în clădiri existente;- în cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate.

Este evident că acordul vecinilor era obligatoriu şi pentru construcţia în cauză, întrucât avea altă destinaţie (sediu administrativ) decât cea a clădirilor învecinate - zonă locuinţe.

Întreaga documentaţie tehnică a fost obţinută pentru scopul declarat în certificatul de urbanism: desfiinţare locuinţe existente şi construire sediu administrativ S+P+2+M şi spaţiu garaj ambulanţe la parter (filele 42-175, dosar fond).

În lipsa acordului recurentului pentru realizarea construcţiei, la data de 4.11.2009, intimata SC CMM SRL formulează cererea pentru emiterea autorizaţiei de construire, în vederea executării lucrărilor de construire „locuinţe de servici P+2+M şi spaţiu garaj ambulanţe parter”, anexându-se certificatul de urbanism nr. 2128/9.11.2007 având valabilitatea prelungită la 9.11.2009 (fila 24, dosar fond)

În baza acestei cereri şi a actelor anexate, Primăria Municipiului Ploieşti emite autorizaţia de construire nr. 932/7.12.2009 pentru executarea lucrărilor de construire pentru: Locuinţe de serviciu P+2+M şi spaţiu garaj ambulanţe parter (fila 22, dosar fond).

Emitentul autorizaţiei, Primăria Municipiului Ploieşti, nu putea reveni asupra condiţiilor stabilite prin certificatul de urbanism nr. 2128/9.11.2007, decât prin emiterea unui nou certificat, în baza unei noi documentaţii.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal prin decizia civilă nr. 163/27.01.2005 publicată în Culegerea de practică judiciară în materia contenciosului administrativ şi fiscal, Ed. Universul Juridic Bucureşti 2006.

Faţă de cele arătate, apare evident faptul că autorizaţia de construire a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate mai sus, impunându-se anularea acestui act administrativ.Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 C.proc. civ., Curtea a admis recursul, va modificat în tot sentinţa recurată, în sensul că a admis acţiunea şi a dispus anularea autorizaţiei de construire nr. 932/7.12.2009 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti.


[42] Societate în insolvenţă operaţiuni contabile făcute de asociatul unic, în dauna creditorilor cauză de nulitate.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 2440 din 7 mai 2012.

Prin decizia nr. 2440 pronunţată la 7 mai 2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul formulat de pârâta J E, domiciliată în comuna …., sat …, judeţul …, împotriva sentinţei civile nr. 120 din 06 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrative şi Fiscal, în contradictoriu cu lichidatorul TVE, cu sediul în .., str. …, bloc.., sc…, ap. .., judeţul ….. pentru debitoarea SC AL SRL, cu sediul în comuna …, sat …, judeţul … şi pârâtul NMI în calitate de administrator special, cu sediul în ….

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele: 105

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 6575/120/2010/a1, reclamantul Cabinet Individual de Insolvenţă TVE, în calitate de lichidator judiciar al societăţii debitoare SC AL SRL, cu sediul în comuna …, a chemat în judecată pe pârâta JE, administrator statutar al debitoarei, pentru a se constata nulitatea dispoziţiilor de plată din data de 6 decembrie 2010, în sumă de 14.000,00 lei, din 30 noiembrie 2010, în sumă de 2.100,00 lei, din 27 octombrie 2010, în sumă de 10.000,00 lei şi din 29 octombrie 2010 către în sumă de 20.000,00 lei.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri prin sentinţa nr. 120 din 6.02.2012 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea, a anulat dispoziţiile de plată de plată din data 6 decembrie 2010, în sumă de 8887,79 lei, din 30 noiembrie 2010, în sumă de 5900 lei, din 2 august 2010, în sumă de 14.000 lei şi din 16 iulie 2010 în sumă de 2100 lei.

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat recurs pârâta JE întemeiat pe dispoziţiile art. 299 şi următoarele C.proc. Civ.( art. 304 pct. 6 şi 9 C.proc.civ.).

În motivarea recursului se arată că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Astfel, reclamanta a depus însă la dosarul cauzei o serie de înscrisuri, printre care , dispoziţia de plată din 6 decembrie 2010 în suma de 8.887,79 lei,dispoziţia de plată din 30 noiembrie 2010 în suma de 5.900 lei,dispoziţia de încasare din 2 august 2010 în sumă de 14.000 lei,dispoziţia de încasare din 16 iulie 2010 în suma de 2.100 lei.

Instanţa de fond a analizat cererea de chemare în judecată şi prin prisma înscrisurilor depuse a reţinut că obiectul anularii îl constituie sumele cuprinse în cele patru înscrisuri, respectiv: 8.887, 79 lei, 5.900 lei, 14.000 lei şi 2.100 lei.

Aşa cum se poate observa din simpla lecturare a celor doua documente respectiv cel din 2 august 2010 în sumă de 14.000 lei şi din 16 iulie 2010 în sumă de 2.100 lei, acestea sunt dispoziţii de încasare şi nu de plată. Prin aceste dispoziţii debitoarea a încasat sumele respective, întrucât aşa cum a arătat a creditat firma de nenumărate ori.

Anulând aceste din urma dispoziţii recurenta a fost prejudiciată de doua ori, motivează aceasta.

Hotărârea pronunţata a fost dată cu aplicarea greşită a legii deoarece, aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, recurenta ca asociat unic al debitoarei a creditat societatea în nenumărate rânduri pentru acoperirea cheltuielilor de funcţionare ale societăţii debitoare,însă niciodată nu a mai recuperat sumele respective.

Contabilitatea societăţii a fost ţinută de către o societate specializata în acest domeniu şi în urma unei analize contabile s-a hotărât ca o parte din creditările (împrumuturile) acordate de aceasta societăţii să fie stinse doar scriptic, nu şi faptic prin întocmirea unor dispoziţii de plată. Acestea au fost întocmite doar cu scopul de a micşora cuantumul masei credale în eventualitatea deschiderii procedurii insolventei, motivul fiind că recurenta să nu apară ca şi creditor în tabelul creanţelor. Din analiza actelor contabile rezultă cu claritate faptul că nu a încasat în fapt nicio sumă de bani în contul datoriei, de altfel operaţiunea nu a fost înscrisă nici în Registrul de casa întrucât aceasta nu a avut loc.

Curtea examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a normelor legale incidente în cauză, a art. 304 şi 3041 Cod proc. civ., constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Referitor la primul motiv de recurs, Curtea constată că prima instanţă nu a acordat mai mult decât s-a cerut, analizându-se înscrisuri prin care s-au efectuat operaţiuni cu sume mai mici decât cele solicitate de lichidator, calificând corect obiectul acţiunii dedus judecăţii.

De altfel, deşi s-au anulat înscrisuri care cuprind sume mai mici decât cele solicitate, lichidatorul nu a formulat recurs.

Cu privire la celălalt motiv de recurs şi acesta este nefondat, deoarece aşa cum bine a motivat prima instanţă, operaţiunile efectuate de administratorul statutar au prejudiciat creditorii, au fost făcute cu foarte puţin timp înainte de deschiderea procedurii de insolvenţă.

De asemenea, operaţiunile de creditare şi restituire împrumut, coroborate cu vânzările de mobilier precum şi lipsa bunurilor societăţii conduc la concluzia că apărările recurentei sunt nefondate, toate operaţiunile s-au făcut în dauna creditorilor şi fără viza controlului financiar preventiv.

106

Aşa fiind, Curtea văzând şi dispoziţiile art. 312 C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Rodica Duboşaru)

[43] Procedura insolvenţei. Anularea tranzacţiei.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 79, art. 80 alin.1 lit. cCod procedură civilă, art. 271, art. 272

Dispozitivul sentinţei care consfinţeşte învoiala părţilor nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe, astfel chiar dacă tranzacţia este constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, convenţia părţilor este susceptibilă ca orice contract de a fi atacată pe calea dreptului comun. Pentru că tranzacţia judiciară este un contract, partea interesată poate să ceară anularea sau rezoluţiunea convenţiei şi, pe cale de consecinţă, a hotărârii de expedient.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 1776 din 28 martie 2012.

Prin sentinţa nr.1159 din data de 1.11.2011, Tribunalul Buzău – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, a respins cererile de anulare a transferului patrimonial formulate de Comitetul Creditorilor debitoarei S.C. BS SA şi de către creditoarea BT SA în contradictoriu cu debitoarea S.C. BS SA şi cu pârâta S.C. DS S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea BT SA Sucursala Buzău, întemeiat pe dispoziţiile art. 8 alin. 2 şi art. 80 alin.1 lit. c din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei şi art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Arată recurenta că judecătorul sindic a pronunţat sentinţa cu aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 80, alin. 1, lit. c din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, care prevede ca „Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin următoarele acte: [...] c) acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor pârtilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.”.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C.pr. civ., Curtea a reţinut următoarele:

Motivul de recurs, invocat de recurentă, prevăzut de art. 304 pct.9 C.pr. civ., are în vedere faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În ambele cazuri este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material.

În doctrină s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea, precum şi că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greşită a legii, atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, după cum urmează:Potrivit dispoziţiilor art. 80 alin.1 lit.c din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei,

administratorul judiciar sau, după caz lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor

107

prin acte încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice fel drepturile.

Faţă de dispoziţiile legale menţionate rezultă că legitimarea procesuală activă aparţine, în principal, administratorului judiciar/lichidatorului şi, în subsidiar comitetului creditorilor, dacă administratorul judiciar/ lichidatorul nu o face (art. 81 alin.2).

În cauza de faţă, din raportul lichidatorului depus la judecătorul sindic în data de 10 mai 2011, rezultă implicit refuzul lichidatorului de a promova o acţiune în anulare, în condiţiile în care, deşi are cunoştinţă de solicitarea Comitetului creditorilor de a se formula o astfel de acţiune, nu arată că înţelege să o formuleze.

Din procesele verbale ale Comitetului creditorilor debitoarei SC BS SA din 4.05.2011 şi 9.05.2011 rezultă acordul acestuia pentru promovarea acţiunii în anularea transferului dreptului de

proprietate asupra unor imobile, intervenit între debitoare şi SC DS SRL şi mandatarea creditoarei BT SA Sucursala Buzău pentru a formula această acţiune, în nume propriu şi în numele Comitetului creditorilor.

În aceste condiţii, acţiunea subsidiară a Comitetului creditorilor exercitată de BT SA Sucursala Buzău este admisibilă.

Calitatea procesuală pasivă în acţiunile în anulare prevăzute de art. 79 şi 80 incumbă debitorului şi, după caz cocontractantului său ori subdobânditorului de rea-credinţă al bunului. Administratorul judiciar/ lichidatorul, în calitate de organ al procedurii, nu se poate confunda cu interesele debitorului. Atunci când Comitetul creditorilor formulează acţiunea, administratorul judiciar/ lichidatorul se va situa pe o poziţie neutră, debitorul fiind reprezentat în proces de administratorul special (art.85 alin.69), iar dacă acesta nu există, debitorul va fi reprezentat în proces de un reprezentant ad-hoc, numit, la nevoie, de judecătorul-sindic (Gheorghe Piperea, Drept comercial-vol.II , Editura CH Beck).

În speţă, acţiunea fiind formulată de Comitetul creditorilor, lichidatorul a înţeles să apere interesele debitoarei, poziţie acceptată de judecătorul –sindic.

Perioada de maxim 3 ani anteriori deschiderii procedurii este cunoscută în doctrină şi sub denumirea de „perioada suspectă”. Suspiciunea derivă din prezumţia că debitorul va încerca să diminueze efectele negative pentru sine ale insolvenţei, externalizând fraudulos sau prin mijloace ruinătoare active, diminuându-şi pasivul în dauna unora dintre creditori, efectuând plăţi fără contraprestaţie, constituind garanţii pentru creanţe neprioritare etc.

Acestei perioade suspecte i se aplică o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor, prezumţie care nu se extinde la terţul dobânditor sau subdobânditor, astfel cum se reglementează în dispoziţiile art. 85 alin.3 din Legea nr.85/2006. În prezenţa prezumţiei de fraudă, comitetul creditorilor nu este obligat să dovedească cele susţinute în acţiune, ci numai existenţa unor fapte vecine şi conexe care să declanşeze prezumţia că actul a fost încheiat în perioada suspectă, în condiţii neobişnuite ce depăşesc limitele activităţii normale a debitorului şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 80 alin.1 lit.c.

Or, prin sentinţa comercială nr. 36 din 12.01.2010 a fost admisă cererea formulată de creditoarea DGFP Buzău şi s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei S.C. BS SA, iar transferul patrimonial a avut loc la 21.07.2009, în perioada suspectă, prin sentinţa comercială nr. 916 din aceeaşi dată pronunţată în dosarul nr. 3014/114/2009.

Prin această hotărâre judecătorească a fost admisă acţiunea formulată de creditoarea SC DS SRL în contradictoriu cu debitoarea S.C. BS SA şi s-a luat act de tranzacţia intervenită între părţi şi s-a consfinţit învoiala acestora, în sensul că S.C. BS SA a confirmat existenţa unei creanţe a creditoarei SC DS SRL în cuantum de 5.536.113,90 lei şi întrucât la momentul perfectării tranzacţiei în contul debitoarei nu au existat lichidităţi, în scopul acoperirii creanţei s-a convenit cu privire la transferul dreptului de proprietate referitor la două imobile şi construcţii a căror valoare totală este de 3.045.700,28 lei, imobile constând în: suprafaţa de 19.373 m.p. şi construcţii C1-C9.

Asupra unuia dintre aceste imobile, respectiv asupra terenului în suprafaţă de 19.373 m.p. şi construcţiile de la C1 la C9, situat în localitatea Boldeşti – Scăieni, creditoarea BT SA – Sucursala Buzău deţine garanţii aşa cum rezultă din contractul de ipotecă

108

nr.00252/IPO/01/08.04.2005, autentificat sub nr. 730/8.04.2005 la BNP JN, în vederea garantării unei creanţe în sumă de 241.229,41 lei.

Din probele menţionate mai sus rezultă că actul a fost încheiat în perioada suspectă, în condiţii neobişnuite ce depăşesc limitele activităţii normale a debitorului.

Caracterul neobişnuit al actului rezultă din faptul că transferul patrimonial s-a realizat printr-o tranzacţie încheiată într-un dosar având ca obiect somaţia de plată, evitându-se plata unor taxe notariale sau judiciare.

Intenţia tuturor părţilor implicate în această tranzacţie de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice fel drepturile rezultă, în primul rând, din raportul de rudenie, mamă- fiu, existent între SE şi SC, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 94/12.08.2011. Debitoarea SC BS SA are ca acţionar principal (47,9%) pe SC I SA, care ca unic asociat pe SE. Creditoarea SC DS SRL are ca unic asociat pe SC.

Un alt aspect care conduce la concluzia intenţiei frauduloase a părţilor implicare rezultă şi din menţionarea în cuprinsul tranzacţiei a faptului că imobilul este fără sarcini, deşi terenul în suprafaţă de 19.373 m.p. şi construcţiile de la C1 la C9, situat în localitatea Boldeşti – Scăieni, erau grevate de o ipotecă în favoarea BT SA – Sucursala Buzău.

Pe de altă parte, susţin nefondat intimatele că, fiind un creditor garantat, BT SA – Sucursala Buzău se poate înscrie la masa credală a SC DS SRL, însă din adresa administratorului judiciar rezultă că cererea iniţială a băncii a fost respinsă, aceasta nu era înscrisă la data de 29.02.2012, urmând a fi înscrisă doar în anumite condiţii.

Nefondată este şi susţinerea intimatelor cum că nu poate fi anulată tranzacţia părţilor atâta timp cât ea este consfinţită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 271-272 C.proc. civ. rezultă că dispozitivul sentinţei care consfinţeşte învoiala părţilor nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe, astfel chiar dacă tranzacţia este constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, convenţia părţilor este susceptibilă ca orice contract de a fi atacată pe calea dreptului comun. Pentru că tranzacţia judiciară este un contract, s-a admis că partea interesată poate să ceară anularea sau rezoluţiunea convenţiei şi, pe cale de consecinţă, a hotărârii de expedient (C.S.J sec. civ. dec. nr.1031/1992, Dreptul nr. 7/1993).

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 C.proc.civ., Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa atacată în sensul că a admis cererea în anulare a transferului dreptului de proprietate de la SC BS SA către SC DS SRL privind imobilul compus din terenul în suprafaţă de 19.373 m.p. şi construcţiile de la C1 la C9, situat în localitatea Boldeşti – Scăieni.


[44] Pentru personalul nou-încadrat pe funcţii în perioada de aplicare etapizată a Legii nr. 330/2009, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare.

Legea nr. 330/2009

Urmare eliberării din funcţia publică deţinută, raportul de serviciu al reclamantului, funcţionar public, a încetat, acesta fiind numit personal contractual, încheindu-se astfel un nou raport de muncă şi un contract individual de muncă, situație în care sunt incidente dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 330/2009, potrivit cărora pentru personalul nou-încadrat pe funcţii în perioada de aplicare etapizată, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare, întrucât reclamantul a fost nou încadrat în funcţie, ca personal contractual, anterior deţinând o funcţie publică.

109

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 1149 din 2 martie 2012.

Prin sentinţa nr. 3522 din 12 octombrie 2011, Tribunalul Buzău a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Sănătăţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul VI împotriva pârâţilor Direcţia de Sănătate a Judeţului B şi Ministerul Sănătăţii.

Reclamantul VI a chemat în judecată pârâta Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Buzău şi a solicitat anularea în parte a Dispoziţiei nr. 76/30.08.2010 şi a Dispoziţiei nr. 84/25.01.2011, în ceea ce priveşte treapta de salarizare, şi art. 2 al acestor dispoziţii, obligarea pârâtei să emită o dispoziţie de reîncadrare în muncă, cu respectarea treptei de salarizare şi în condiţii nediscriminatorii în raport cu ceilalţi angajaţi, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea sentinţei, Tribunalul Buzău a reţinut că Direcţia de Sănătate Publică Buzău şi personalul instituţiei au cunoscut în cursul anului 2010 două procese concomitente, primul de reorganizare şi al doilea de transformare a personalului din anumite compartimente din funcţionari publici în personal contractual. Până la reorganizarea instituţiei, reclamantul avea calitate de funcţionar public, iar pentru funcţionarii publici salarizarea s-a făcut în conformitate cu prevederile legale în vigoare aplicabile acestora, astfel încât la data de 31.12.2009 reclamantul beneficia de un salariu de bază de 1054 lei, conform anexei 3 din O.G. nr. 9/2008 pentru modificarea O.G. nr. 6/2007.

Începând cu data de 01.01.2010, când a intrat în vigoare Legea cadru nr. 330/2009, salarizarea funcţionarilor publici din Direcţia de Sănătate Publică Buzău s-a făcut în conformitate cu prevederile anexei III/2 pct. B, aplicabilă şi serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor, în categoria cărora se află şi Direcţia de Sănătate Publică Buzău, reîncadrarea şi salarizarea personalului aflat în funcţie la data de 31 decembrie 2009 au fost făcute în baza art. 30 din Legea cadru nr. 330/2009 şi art. 4, art. 5, art. 6 din O.U.G. nr. 1/2010.

Până la reorganizarea instituţiei, reclamantul a avut calitatea de funcţionar public, având la data de 31.12.2009, un salariu de bază de 1054 lei iar, începând cu luna septembrie 2010, instituţia a fost reorganizată în baza Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1078/2010 şi cu aceeaşi dată reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de execuţie de referent superior, treapta de salarizare 1, gradaţia 5 şi numit prin dispoziţia nr. 76/30.08.2010 în funcţia contractuală de execuţie de asistent medical principal PL gradaţia 5.

Începând cu data numirii în funcţia contractuală de asistent medical principal PL, gradaţia 5, salariul de bază al reclamantului s-a stabilit în conformitate cu legislaţia în vigoare art. 30, Nota din anexa II din Legea cadru nr. 330/2009, art. 4, art. 5 şi art. 6 din O.U.G. nr. 1/2010 şi adresele Ministerului Sănătăţii nr. 6991/28.01.2010 şi nr. XI/C 1422.09.01.2010.

Reîncadrarea reclamantului s-a făcut ca urmare a aplicării prevederilor din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1078/2010 privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare şi a structurii organizatorice ale direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, act normativ emis în baza prevederilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, ale legii responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, ale Legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Hotărârii Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare.

Aplicarea prevederilor Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1078/2010 s-a realizat în cursul anului 2010, perioadă în care încadrarea şi salarizarea personalului a intrat sub incidenţa prevederilor din Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar.

Judecătorul fondului a apreciat că salariul reclamantului a fost stabilit de către Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Buzău conform dispoziţiilor legale în vigoare, după cum urmează: pentru anul 2010 Legea nr. 330/2010, art. 30 alin. 5 lit. a şi O.U.G. nr. 1/2010, iar începând cu

110

01.01.2011 s-au aplicat prevederile Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice pentru care au fost emise norme metodologice de aplicare, aprobate prin Ordinul comun nr. 42/77/2011 al Ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al Ministrului finanţelor publice.

Curtea a admis recursul formulat de reclamant, a modificat în parte sentinţa, a admis în parte acţiunea, a anulat în parte Dispoziţia nr. 76 din 30.08.2010 – art. 2, în privinţa cuantumului salariului de bază de 1715 lei, şi în parte Dispoziţia nr. 84 din 25.01.2011 – art. 2 lit. a, în privinţa cuantumului salariului de bază de 1479 lei, şi a obligta pârâta la emiterea unor noi dispoziţii de stabilire a salariului de bază al reclamantului, la nivelul de salarizare în plată pentru funcţii similare din categoria personalului contractual.

Curtea a reținut că pârâta Direcţia de Sănătate Publică Buzău a fost reorganizată, începând cu data de 1.09.2010, în baza Ordinului nr. 1078 / 27.07.2010 emis de Ministrul Sănătăţii, de aprobare a Regulamentului de organizare şi funcţionare şi structura organizatorică a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Urmare reorganizării, o parte din personalul Direcţiei de Sănătate Publică, a fost eliberat din funcţia publică deţinută până la acea data şi trecut pe funcţia contractuală.

Începând cu data de 1 ianuarie a anului 2010, an în care a avut loc reorganizarea Direcţiei de Sănătate Publică, încadrarea şi salarizarea personalului s-a efectuat în baza dispoziţiilor Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar.

Potrivit art. 30 alin. 5 lit. a din Legea cadru nr. 330/2009, în anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 şi-a păstrat salariul avut, fără să fi fost afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, respectiv, noul salariu de bază a fost cel corespunzător funcţiilor din luna decembrie 2009, la care s-au adăugat sporurile care se introduceau în acesta.

Urmare reorganizării Direcţiei de Sănătate Publică, prin Dispoziţia nr. 76 din 30.08.2010, reclamantul a fost eliberat, începând cu 1.09.2010, din funcţia publică de execuţie de referent superior, treaptă de salarizare 1, gradaţia 5 din cadrul Compartimentului Evaluare risc – igiena mediului şi numit în funcţia contractuală de execuţie de asistent medical principal PL, gradaţia 5, în cadrul Compartimentului Evaluare factori de risc din mediu-igiena mediului, cu un salariu de bază de 1715 lei.

Potrivit apărărilor pârâţilor, salariul de bază al reclamantului s-a stabilit începând cu data numirii în funcţia contractuală, în conformitate cu art. 30 alin. 5 lit. a din Legea Cadru nr. 330/2009, şi O.U.G. nr. 1/2010, art. 8 din Legea nr. 330/2009, în anul 2010 majorarea salariilor efectuându-se numai pentru acele salarii care aveau un nivel mai mic de 705 lei/lună şi fără să depăşească această valoare; salariul de bază al reclamantului aflat în funcţie publică la data de 31.12.2009 era de 1054 lei - valoare care se încadra între limita minimă şi maximă prevăzuta de lege pentru funcţia contractuală, valoare care s-a menţinut şi care a reprezentat baza de pornire la stabilirea noului salariu prevăzut de Legea nr. 330/2009 (care, începând cu luna septembrie 2010, devine în cuantum de 1715 lei); au arătat pârâţii că reclamantul, după dobândirea statutului de personal contractual, nu putea fi considerat ca personal nou încadrat, pentru a i se aplica altă salarizare, deoarece la momentul reorganizării instituţiei în septembrie 2010, avea statutul de personal aflat în funcţie şi nu statut de personal nou încadrat prin concurs sau examen; raportul de serviciu a devenit raport de muncă, schimbare care nu putea conferi calitatea de personal nou angajat, căruia să i se aplice art. 31 din Legea nr. 330/2009;

Începând cu data de 1 ianuarie 2011, încadrarea şi salarizarea personalului s-a efectuat în baza dispoziţiilor Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice

Prin Dispoziţia nr. 84/25.01.2011 emisă de Direcţia de Sănătate Publică Buzău, s-a dispus reîncadrarea reclamantului, începând cu 1.01.2011, în funcţia contractuală de asistent medical principal PL, gradaţia 5, clasa de salarizare 55, din care 46 clasa de salarizare aferentă minimului funcţiei şi 9 clase corespunzătoare tranşelor de vechime, conform art. 11 din Legea nr. 284/2010,

111

stabilindu-se un salariu de bază de 1479 lei, determinat ca urmare a majorării cu 15% a cuantumului brut al salariului de bază aferent lunii octombrie 2010.

Potrivit apărărilor pârâţilor, reîncadrarea reclamantului la data de 01.01.2011 s-a făcut pe o funcţie contractuală identică cu cea ocupată, de asistent medical principal PL, gradaţia 5 (stabilită în baza art. 11 alin. 3 din Legea Cadru nr. 284/2010 clasa de salarizare 46 (stabilită în baza anexei III - cap. I pct. 2 lit. a - Unităţi clinice) la care se adaugă 9 clase de salarizare corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă (vechime peste 20 de ani), total clase de salarizare aferente funcţiei pe care o ocupă - 55.

Curtea a constatat că cererea reclamantului recurent în ceea ce priveşte treapta de salarizare este neîntemeiată, întrucât, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, funcţia contractuală de execuţie ocupată de reclamant nu prevede trepte de salarizare. Este întemeiată însă cererea reclamantului recurent cu privire la stabilirea salariului de bază la data de 1.10.2010, prin Dispoziţia nr. 76 din 30.08.2010, începând cu data de 1.09.2010, urmare reorganizării Direcţiei de Sănătate Publică, şi pe cale de consecinţă, şi stabilirea salariului de bază începând cu data de 1.01.2011, prin Dispoziţia nr. 84 din 25.01.2011, începând cu data de 1.01.2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 3 şi alin. 5 lit. a din Legea nr. 330/2009, invocate de pârâţi, reîncadrarea personalului s-a efectuat în anul 2010 corespunzător tranşelor de vechime în muncă şi pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale avute în luna decembrie 2009, iar personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 şi-a păstrat salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, noul salariu de bază, fiind cel corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009, la care s-au adăugat sporurile introduse în acesta potrivit anexelor la lege.

La data de 1.01.2010, data la care a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009, pârâta Direcţia de Sănătate Publică a procedat potrivit dispoziţiilor legale.

Urmare reorganizării, prin Ordinul nr. 1078 / 27.07.2010, pârâta Direcţia de Sănătate Publică a procedat însă în mod greşit la stabilirea salariului de bază al reclamantului, eliberat din funcţia publică deţinută până la data de 31.08.2010 şi numit în funcţie contractuală de execuţie începând cu data de 1.08.2010.

Potrivit Legii nr. 330/2009, salarizarea personalului contractual se realiza în raport cu prevederile Anexei nr. II/2 pct. II lit. A din lege.

Prin eliberarea din funcţia publică deţinută, prin Dispoziţia nr. 76/ 30.08.2010, raportul de serviciu al reclamantului, funcţionar public, a încetat, acesta fiind numit personal contractual, încheindu-se astfel un nou raport de muncă şi un contract individual de muncă.

În aceste împrejurări, contrar apărărilor pârâtei, nu erau incidente dispoziţiile art. 30 alin. 3 şi 5 lit. a din Legea nr. 330/2009, acestea priveau reîncadrarea personalului corespunzător tranşelor de vechime în muncă şi pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale avute în luna decembrie 2009, astfel încât personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 să îşi păstreze salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009.

Erau incidente în această situaţie dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 330/2009, potrivit cărora pentru personalul nou-încadrat pe funcţii în perioada de aplicare etapizată, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare, întrucât reclamantul a fost nou încadrat în funcţie, ca personal contractual, anterior deţinând o funcţie publică.

Susţinerile pârâtei, privind faptul că reclamantul avea statutul de personal aflat în funcţie şi nu statut de personal nou încadrat prin concurs sau examen, sunt nefondate, întrucât legiuitorul a precizat faptul că salarizarea la nivelul în plată pentru funcţiile similare se realizează pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, şi nu numai pentru personalul nou încadrat.

Având în vedere greşita stabilire a salariului de bază la data de 1.01.2010, prin Dispoziţia nr. 76 din 30.08.2010, urmare eliberării din funcţia publică şi numirii ca personal contractual, în mod greşit a fost stabilit salariul de bază şi prin Dispoziţia nr. 84 din 25.01.2011, emisă în baza prevederilor Legii nr. 285/2010, întrucât potrivit art. 1 din aceasta, salariul de bază s-a stabilit prin majorarea cu 15%. a salariului de bază acordat pentru luna octombrie 2010.

(Judecător Adriana Florina Secreţeanu)112

[45] Scutirea de la plata impozitului pe mijloacele de transport.

Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, art. 262 lit. d

Pentru a deveni incidente dispoziţiile art.262 lit.d din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, privind scutirea de la plata impozitului pe mijloacele de transport, este necesar ca tariful de transport să fie stabilit în condiţii de transport public, prin hotărâre a Consiliului Local pentru stabilirea tarifelor pentru serviciul de transport public local de persoane prin curse regulate, sau hotărâre a Consiliului Judeţean Buzău pentru stabilirea tarifelor pentru serviciul de transport public judeţean de persoane prin curse regulate.


Prin sentinţa nr.4117 din data de 20 decembrie 2011, Tribunalul Buzău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de pârâta PRIMĂRIA COMUNEI C şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC SRL.

Reclamanta a solicitat anularea actului administrativ emis de pârâtă prin care a fost respinsă cererea de acordare a facilităţilor prevăzute de art.262 din Codul fiscal, obligarea pârâtei la acordarea scutirii asupra mijloacelor de transport deţinute de reclamantă, ce sunt utilizate pentru servicii de transport public de pasageri pentru anii 2009, 2010, 2011 şi pentru viitor; restituirea impozitului asupra mijloacelor de transport achitat de la 1 ianuarie 2009 şi până în prezent, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a solicitat pârâtei să-i acorde scutirea prevăzută de dispoziţiile art.262 lit.d) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, pentru anii 2009, 2010, 2011 şi pentru viitor; autoritatea publică pârâtă nu i-a soluţionat favorabil cererea privind acordarea facilităţilor menţionate, precizând că reclamanta nu face dovada că tariful de transport este stabilit în condiţii de transport public (prin hotărâre de consiliu), pentru mijloace de transport care sunt destinate transportului de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara unei localităţi, conform Legii nr. 571/2003 art.262 lit.d).

Legea nr. 571/2003 nu face nici o referire la vreo hotărâre de consiliu local, şi, mai mult, reclamanta îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute de art.4 din Legea serviciilor de transport public local nr.92/ 2007, astfel că motivaţia pârâtei potrivit căreia „tarifele practicate nu sunt stabilite în baza unei hotărâri de consiliu” nu este întemeiată. Tariful practicat de reclamantă a fost cel stabilit în condiţiile legii ce reglementează transportul public local de persoane prin curse regulate, respectiv în condiţii de transport public. Nici normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 262 din Codul fiscal nu fac menţiunea ca tariful de transport să fie stabilit în baza unei hotărâri de consiliu local.

Instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art.262 lit.d) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, condiţiile prevăzute de lege pentru ca operatorii de transport, urban, suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara localităţii, să beneficieze de scutirea de impozit pe mijloacele de transport,şi anume:utilizarea mijloacelor de transport pentru transportul public de persoane, şi tariful de transport să fie stabilit în condiţii de transport public, punctul 104 şi punctul 105 al HG nr.44/2004 privind Normele de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, şi Legea serviciilor de transport public local nr.92/2007, care stabileşte la art.4 alin.1 condiţiile cumulative pentru ca transportul public să fie considerat serviciu de transport public local de persoane prin curse regulate, la lit.b) fiind prevăzută condiţia de a se efectua numai pe raza teritorial-administrativă a unei localităţi, în cazul transportului local,sau numai între localităţile unui judeţ,în cazul transportului judeţean.

S-a arătat că reclamanta nu a făcut dovada stabilirii tarifului de transport în condiţii de transport public, precizând clar că tariful de transport este stabilit unilateral, pe baza cererii şi a ofertei, în condiţiile oferite de piaţa serviciilor de transport, pe bază de legitimaţii de călătorie

113

individuale eliberate anticipat şi nu s-a dovedit că ar exista o hotărâre a Consiliului Local al comunei Chiojdu referitoare la stabilirea tarifelor pentru serviciul de transport public local de persoane prin curse regulate, şi nici existenţa unei hotărâri a Consiliului Judeţean Buzău referitoare la stabilirea tarifelor pentru serviciul de transport public judeţean de persoane prin curse regulate, astfel că nu poate fi reţinută ca îndeplinită condiţia imperativă referitoare la stabilirea tarifului de transport în condiţii de transport public.

Curtea a repins ca nefondat recursul formulat de reclamantă.Curtea a constatat că refuzul pârâtei de soluţionare a cererii formulată de reclamantă este

întemeiat. Scutirea de la plata impozitului pe mijloacele de transport se poate acorda în condiţiile art.262 lit.d din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora impozitul pe mijloacele de transport nu se aplică pentru ...d)mijloacele de transport ale persoanelor juridice,care sunt utilizate pentru servicii de transport public de pasageri în regim urban sau suburban,inclusiv transportul de pasageri în afara unei localităţi, dacă tariful de transport este stabilit în condiţii de transport public.

Dispoziţiile punct 104 al HG nr.44/2004 privind Normele de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevăd, de asemenea, că intră sub incidenţa prevederilor art.262 lit.d din Codul fiscal operatorii de transport public local de călători a căror activitate este reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr.86/2001 privind serviciile regulate de transport public local de călători, iar dispoziţiile punct 105 precizează că sunt scutiţi de la plata impozitului pe mijloacele de transport pentru autobuze, autocare şi microbuze, prevăzute în tabelul de la art. 263 alin.2 pct.3 din Codul fiscal, utilizate exclusiv în scopul transportului public local de călători în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.86/2001, contribuabilii persoane juridice care au ca profil de activitate servicii de transport public de pasageri, în regim urban sau suburban.

Ordonanţa Guvernului nr.86/2001 a fost abrogată însă de Legea nr. 92/2007 privind serviciilor de transport public local, care prevede la art.4 alin.1 că serviciul de transport public local de persoane prin curse regulate se efectuează numai pe raza teritorial-administrativă a unei localităţi, în cazul transportului local, sau numai între localităţile unui judeţ, în cazul transportului judeţean.

Instanţa de fond a constatat în mod corect că tariful de transport nu este stabilit în condiţii de transport public.

Sunt incidente dispoziţiile art.17 alin.1 lit.i şi m din Legea nr.92/2007 privind serviciile de transport public local, care prevăd faptul că printre atribuţiile consiliilor locale, consiliilor judeţene sunt şi cele privind acordarea de facilităţi şi subvenţii operatorilor de transport rutier şi transportatorilor autorizaţi care efectuează transport public local de persoane, pentru asigurarea suportabilităţii costurilor de către utilizatori, susţinerea şi încurajarea dezvoltării serviciului,cu respectarea legislaţiei fiscale în vigoare, stabilirea, ajustarea şi modificarea tarifelor de călătorie pentru serviciul de transport public local de persoane,cu respectarea prevederilor legale privind modalitatea de gestionare a serviciului.

Ordinul MIRA nr.353/2007 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr.92/2007 precizează la art.61 că operatorul de transport rutier va utiliza tarifele stabilite prin hotărâre a consiliului local, consiliului judeţean, respectiv a adunării generale a asociaţiei de dezvoltare intercomunitară, calculate în conformitate cu Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice nr.272/2007 pentru aprobarea Normelor-cadru privind stabilirea,ajustarea şi modificarea tarifelor pentru serviciile de transport public local de persoane.

Or, astfel cum în mod corect a concluzionat instanţa de fond, nu există o hotărâre a Consiliului Local al comunei C pentru stabilirea tarifelor pentru serviciul de transport public local de persoane prin curse regulate, şi nici o hotărâre a Consiliului Judeţean B referitoare la stabilirea tarifelor pentru serviciul de transport public judeţean de persoane prin curse regulate.

(Judecător Adriana Florina Secreţeanu)

[46] Anularea hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor.

Legea nr.31/1990, art. 132 alin. 2114

Nefiind întrunit cvorumul adunării generale a acţionarilor, nu s-a luat niciun fel de hotărâre asupra punctelor aflate pe ordinea de zi, nefiind astfel incidente dispoziţiile art.132 alin 2 din Legea nr. 31/1990 care prevăd că hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate in justiţie, in termen de 15 zile de la data publicării in Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generala sau care au votat contra si au cerut sa se insereze aceasta in procesul-verbal al şedinţei.


Prin sentinţa nr. 951 din 24 noiembrie 2011, Tribunalul Prahova a admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor din 19.10.2010 formulată de reclamantul TC ca inadmisibilă.

Reclamantul a chemat în judecată pârâta SC U SA şi a solicitat să se constate nulitatea absolută/anularea hotărârii Adunării Generale din data de 19.10.2010 a acţionarilor, care a avut loc cu încălcarea dispoziţiilor legii şi a actului constitutiv; conform convocatorului întocmit la 10.09.2010, la sediul societăţii a fost convocată Adunarea Generală pentru 18.10.2010 – prima convocare şi 19.10.2010 – a doua convocare; din cuprinsul raportului întocmit cu ocazia întrunirii Adunării generale se înţelege faptul că Adunarea Generală nu s-a putut desfăşura în condiţiile prevăzute de lege datorită neîndeplinirii condiţiilor de cvorum, însă adunarea ce se întruneşte la a doua convocare, conform art. 10 alin. 3 şi 4 din actul constitutive, putea să delibereze indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate.

Prin cererea precizatoare depusă la 20.06.2011, reclamantul a arătat că prin efectuarea viciată a procedurilor legale s-a ridicat dreptul de administrare al SC. U S.A., încălcându-se art. 110-112 Legea nr. 31/1990 şi art. 10 alin. 3 şi 4 din actul constitutiv al societăţii.

Tribunalul a reţinut, asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, faţă de procesul verbal depus la dosarul cauzei ce descrie activităţile desfăşurate cu prilejul Adunării Generale a acţionarilor, că s-a constatat că Adunarea acţionarilor nu ar fi statutară (pentru motivul că nu ar fi fost prezenţi/legal reprezentaţi cel puţin 1/5 din acţionarii cu drept de vot), urmând să se solicite judecătorului sindic constatarea incidenţei art.3 pct 26,în sensul ridicării dreptului de administrare, astfel că, practic, asupra niciunui punct indicat pe ordinea de zi, nu s-a luat nicio decizie, nefiind întrunit cvorumul.

Faţă de art.132 alin 2 din Legea nr. 31/1990, instanţa a reţinut că, pentru a fi atacate, hotărârile trebuie să fi produs un efect concret, iar nu să se fi constatat o simplă lipsă a cvorumului , în lipsa cvorumului şi a constatării manifestării de voinţă a asociaţilor nefiind luată o veritabilă hotărâre de către aceştia, pentru a se circumscrie condiţiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, ci s-a încheiat un act de constatare, prin proces verbal, de către administratorul judiciar, deci ceea ce se atacă în esenţă este un act unilateral al administratorului judiciar.

Faţă de aceste considerente, cum exercitarea acţiunii civile sau a unui aspect al acesteia este inadmisibilă în condiţiile în care legea nu prevede respectiva modalitate de exercitare, iar în speţă legea nu prevede posibilitatea atacării actelor încheiate de administratorul judiciar prin acţiunea în anularea hotărârii asociaţilor, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea ca inadmisibilă.

Curtea a constatat că recursul formulat de reclamantul TC este nefondat, în mod corect a constatat instanţa de fond că, în lipsa cvorumului şi a constatării manifestării de voinţă a asociaţilor, nu a fost luată o hotărâre de către aceştia, pentru a se circumscrie condiţiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, ci s-a încheiat un act de constatare, prin proces verbal, de către administratorul judiciar.

Curtea a reţinut, că, nefiind întrunit cvorumul, nu s-a luat niciun fel de hotărâre asupra punctelor aflate pe ordinea de zi, nefiind astfel incidente dispoziţiile art.132 alin 2 din Legea nr. 31/1990 care prevăd că hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate in justiţie, in termen de 15 zile de la data publicării in Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generala sau care au votat contra si au cerut sa se insereze aceasta in procesul-verbal al şedinţei.

115

S-a constatat lipsa cvorumului pentru defăşurarea adunării generale a acţionarilor, fiind încheiat un simplu proces verbal în acest sens, de către administratorul judiciar, şi nu s-a adoptat o hotărâre, potrivit art. 132 din Legea nr. 31/1990, de către Adunarea generală a acţionarilor, care nu s-a întrunit potrivit dispoziţiilor legale, şi astfel nu a adoptat niciun fel de hotărâre.

Faptul că, ulterior acestei convocări a Adunării genrale a acţionarilor, care nu s-a întrunit în condiţii legale, nu s-a numit un administrator special şi s-a ridicat dreptului de administrare, conform art. 3 pct. 26 din Legea nr. 85/2006, care prevede că, dacă adunarea asociaţilor/acţionarilor nu desemnează un administrator special, debitorului i se va ridica dreptul de administrare, nu conduce la concluzia că la data de 19.10.2010 s-ar fi adoptat o hotărâre de către Adunarea generală a acţionarilor; ridicarea dreptului de administrare s-a produs în baza dispoziţiilor legale, art. 3 pct. 26 din Legea nr. 85/2006.

Judecarea cererii de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea, potrivit art. 11 lit. f din Legea nr. 85/2006, era în competenţa exclusivă a judecătorului sindic, iar conform art. 11 lit. l din Legea nr. 85/2006 exista posibilitatea de formulare a contestaţiei împotriva raportului administratorului judiciar privind propunerea de aplicare a art.3 pct.26 din Legea nr. 85/2006.

(Judecător Adriana Florina Secreţeanu)

[47] Radierea unui autovehicul de pe numele fostului proprietar, în cazul constatării vânzării printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Legea nr. 554/2004O.U.G. nr. 195/2002

Este nejustificat refuzul Instituţiei Prefectului - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor de a radia de pe numele reclamantului un autoturism, în condiţiile în care vânzarea acestuia a fost irevocabil constatată printr-o hotărâre judecătorească.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 2400 din 30 aprilie 2012.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. 18305/281/2009, reclamantul IMS a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Instituţia Prefectului - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor Ploieşti, obligarea acestuia la radierea din evidentele sale scriptice de pe numele sau a autoturismului marca BMW cu numărul de înmatriculare …, serie motor …, precum si obligarea pârâtului la plata de daune in cuantum de 20.000 lei si a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat ca a fost proprietarul autoturismului mai sus menţionat pe care l-a înstrăinat numitului ZC în baza unui act sub semnătura privata din data de 22.03.2004, precum şi că, întrucât Z C a refuzat sa se prezinte în fata organelor de stat competente pentru a perfecta actul autentic de vânzare-cumpărare, reclamantul l-a chemat in judecată, solicitând instanţei sa pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, iar prin sentinţa civila nr. 9584 din 02.12.2005 Judecătoria Ploieşti i-a admis acţiunea civila, constatând ca i-a vândut lui ZC autoturismul marca BMW.

Reclamantul a mai arătat că, după rămânerea irevocabila a sentinţei, reclamantul s-a deplasat la Inspectoratul de Politie Prahova solicitând radierea, însă paratul nu a dat curs cererii reclamantului, fapt care l-a prejudiciat, întrucât ulterior pe numele său au fost întocmite mai multe procese verbale contravenţionale, pentru comiterea de fapte la volanul autovehiculului BMW, toate acestea culminând cu citarea sa la Politia mun. Urziceni, într-un dosar de furt de cablu telefonic, infracţiune comisă cu ajutorul aceluiaşi autoturism, imaginea sa având de suferit, reclamantul fiind absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universitatii „Valahia”.

116

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetentei materiale a Judecătoriei Ploieşti.

Prin sentinta civila nr. 1770 din 17.02.2010 a Judecătoriei Ploieşti a fost admisa excepţia de necompetenta materiala si a fost declinata competenta de soluţionare in favoarea Tribunalului Prahova, unde dosarul a fost înregistrat sub numărul 1357/105/2010.

Prin sentinţa nr. 54 din 24.01.2011 Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiata cererea formulata de reclamant.

Ulterior reclamantul a formulat recurs iar prin decizia nr. 1164 din 19.05.2011 a Curţii de Apel Ploieşti a fost admis recursul reclamantului, casata sentinţa recurata si trimisa cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţa de fond.

Pentru a pronunţa aceasta decizie, Curtea a avut în vedere faptul că instanţa de fond a interpretat în mod eronat cauza dedusă judecaţii si nu a analizat corespunzător capătul de cerere privind obligarea pârâtului ca în numele reclamantului să fie radiat efectiv din evidentele informatizate, respectiv nu a soluţionat acest capăt de cerere.

De asemenea, instanţa de fond nu a dat posibilitatea reclamantului să dovedească capătul de cerere privind daunele morale, nemanifestând rol activ în acest sens.

În urma casării cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat din nou pe rolul Tribunalului Prahova, paratul depunând la dosar o noua întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiata.

În motivare, pârătul a arătat ca radierea unui vehicul presupune îndeplinirea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, de o autoritate publica, în regim de putere publica, in vederea executării legii, care da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice.

Procedura radierii este reglementata de art. 17 coroborat cu art. 19 din O.U.G. nr. 195 din 2002, art. 2, art. 24 si art. 25 din Ordinul 1501 din 2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii, intrat in vigoare la data de 01.12.2006. Aceste acte normative prevăd obligaţiile proprietarilor de vehicule pentru radierea din circulaţie a vehiculelor ai căror proprietari sunt in situaţia trecerii vehiculului in proprietatea altei persoane, obligaţii pe care reclamantul nu le-a îndeplinit si ca urmare figurează în baza de date ca fiind proprietarul unui vehicul. Pe cale de consecinţa si pretenţiile sale băneşti sunt neîntemeiate, cu atât mai mult cu cât se face el însuşi vinovat de nerespectarea prevederilor legale in materie cu ocazia trecerii autovehiculului in proprietatea altei persoane.

Paratul a mai arătat ca nu a fost parte in litigiul dintre reclamant si comparatorul autoturismului, astfel încât hotărârea pronunţata de Judecătoria Ploieşti nu ii este opozabila.

Prin sentinţa nr. 958 din 29 noiembrie 2011 Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiata cererea.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 17 din OUG 195 din 2002, că autoturismul care a fost deţinut de reclamant si ulterior înstrăinat, marca BMW, nu este unul supus înregistrării, pentru a fi aplicabile prevederile alineatului 2 al articolului 17 si ale alineatului 2 lit. d al art. 24 din Ordinul 1501 din 2006, ci înmatriculării, precum şi că , potrivit art. 11 din OUG 195 din 2002, urmare a transferului dreptului de proprietate asupra unui autovehicul supus înmatriculării, nu intervine radierea sa, care poate opera numai la cererea proprietarului, in cazurile limitativ prevăzute de legiuitor în cuprinsul articolului 17, anterior citate, niciunul dintre acestea nefiind incident in speţă. Împotriva sentinţei recurate a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea recursului, după reiterarea situaţiei de fapt, s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu a intervenit radierea de pe numele reclamantului a autoturismului, în condiţiile în care pârâtul (fostul Serviciu de circulaţie din cadrul IPJ Prahova) a emis certificatul de radiere nr…, care nu a fost anulat şi în baza căruia reclamantul a fost scos din evidenţele fiscale ale Primăriei Mun. Ploieşti şi care produce efecte juridice şi în prezent.

Recurentul a mai arătat că reclamantul a depus la dosar şi a invocat metodologia emisă de către Ministerul de Interne, în care se precizează obligaţia serviciului de poliţie rutieră de a face demersuri în vederea radierii, iar nu obligaţii doar în sarcina celui care a vândut autovehiculul, că recurentul este îndreptăţit să i se admită cererea de obligare a pârâtei la plata de daune morale în sumă de 20.000 lei, ca urmare a prejudiciului de imagine creat prin inacţiunea acestuia, prin

117

cercetarea pe nedrept pentru comiterea unei infracţiuni de furt calificat, ce a avut ca punct de plecare că autoturismul radiat de pe numele său a fost găsit laq locul comiterii unui furt de cablu electric, în apropierea oraşului Urziceni, precum şi că acest fapt i-a afectat imaginea şi reputaţia, ca tânăr absolvent al Facultăţii de Drept.

Recurentul a mai învederat că societatea unde îşi desfăşoară activitatea are un profil de activitate special, în cadrul ei lucrând doar oameni cu o reputaţie neştirbită, astfel că prin cercetările penale nefondate i-a fost afectată imaginea la locul său de muncă şi în societate.

Examinând sentinţa recurata, prin prisma motivelor de recurs invocate si a dispoziţiilor art.304 pct.9 si art.304 ind.1 C.proc.civ., Curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea introductivă reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să radieze de pe numele şi adresa sa, din evidenţele pârâtului, autoturismul marca BMW, cu număr de înmatriculare …, serie motor…, în timp ce instanţa de fond a avut în vedere şi a analizat îndeplinirea condiţiilor legale de radiere a autovehiculului din circulaţie .

Aşadar, practic, reclamantul nu a dorit ca autovehiculul să fie scos din circulaţie prin radiere, ci doar ca în evidenţele pârâtei să figureze ca proprietar persoana căreia i-a vândut autovehiculul, vânzare constatată prin sentinţa irevocabilă nr.9584/2005 a Judecătoriei Ploieşti.

Or, dispoziţiile art.17 din OUG 195/2002, analizate de către prima insanţă, reglementează r adierea din evidenţă a vehiculelor , cu consecinţa că autovehiculul respectiv nu mai poate circula în mod legal pe drumurile publice.

De altfel, Curtea a constatat că prin decizia intermediară de casare nr.1164/2011, irevocabilă, Curtea de Apel Ploieşti a constatat faptul că nu s-a analizat cererea reclamantului de obligare a pârâtei să-i radieze numele din evidenţele acestuia.

Ca urmare, Curtea a apreciat că nu este relevantă neîndeplinirea condiţiilor reglementate de art.17 din OUG 195/2002 şi nici cele ale art.24-25 din Ordinul nr.1501/2006, ca urmare a faptului că acestea privesc radierea din circulaţie a autovehiculului, lucru ce nu s-a solicitat în prezenta cauză.

Aşadar, respectând principiul disponibilităţii în procesul civil, Curtea a analizat solicitarea reclamantului, de radiere a numelui său din evidenţele pârâtei, din calitatea de proprietar al autovehiculului precizat.

În acest sens, Curtea a considerat că, la data sesizării instanţei şi în prezent, calitatea de proprietar a acestui autovehicul aparţine numitului ZC, căruia reclamantul i l-a vândut la data de 22.03.2004, vânzare constatată irevocabil prin sentinţa nr. 9584/2005 a Judecătoriei Ploieşti.

De asemenea, Curtea a mai reţinut că este corectă susţinerea recurentului, privind faptul că, la acel moment, Serviciul de Poliţie Rutieră al IPJ Prahova – ce avea atribuţii privind înmatricularea şi radierea autovehiculelor – i-a eliberat certificatul de radiere nr…., act administrativ care nu a fost revocat, modificat, anulat sau desfiinţat în alt mod.

Curtea a constatat că legislaţia actuală în materia înmatriculării autovehiculelor nu conţine dispoziţii exprese privind situaţia pendinte, respectiv privind posibilitatea radierii din evidenţe a numelui fostului proprietar care a înstrăinat vehiculul şi menţionarea cumpărătorului, în situaţia în care vânzarea este constatată printr-o hotărâre irevocabilă definitivă.

În acest sens, Curtea a considerat că Metodologia emisă de către Ministerul de Interne în anul 2001, invocată de către recurent, nu mai este aplicabilă, ca urmare că legislaţia în materia radierii a fost modificată prin OUG 63/2006, în sensul că radierea din evidenţă a vehiculului nu mai intervine în cazul trecerii acestuia în proprietatea altei persoane.

Însă o asemenea tăcere legislativă nu poate fi interpretată în sensul imposibilităţii unei operaţiuni administrative, în sensul solicitat de către reclamant, întrucât o asemenea operaţiune nu este interzisă de lege, iar ca principiu de drept, ceea ce nu este interzis este permis, interdicţiile trebuind să fie reglementate expres, ele fiind limitative şi de strictă interpretare.

Pe de altă parte, neefectuarea menţiunii privind schimbarea proprietarului autovehiculului menţionat anterior lipseşte de orice finalitate sentinţa judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat irevocabil perfectarea vânzării şi determină şi o incertitudine a circuitului juridic, ca urmare a existenţei concomitente a două realităţi juridice contradictorii, în sensul că pe de-o parte proprietar al autovehiculului este numitul ZC, aşa cum rezultă din hotărârea irevocabilă menţionată, iar pe de alta în evidenţele specializate ale pârâtei figurează ca proprietar reclamantul.

118

Or, această ultimă împrejurare generează incertitudine cu privire la adevăratul proprietar al autovehiculului şi este de natură a produce consecinţe negative – de natura celor invocate de către reclamant în cererea introductivă.

Totodată, Curtea a apreciat că nu se poate imputa reclamantului neîndeplinirea obligaţiilor ce-i revin cumpărătorului şi nici condiţiona dreptul său de a fi radiat din calitatea de proprietar al vehiculului, de îndeplinirea unor formalităţi de către cumpărător, întrucât atitudinea solicitată acestuia din urmăi este absolut exterioară şi independentă de voinţa reclamantului.

Pentru aceste considerente, Curtea consideră că cererea reclamantului - de obligare a pârâtei să-l radieze din evidenţele sale, din calitatea de proprietar al autovehiculului - este întemeiată.

În ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale solicitate, Curtea a constatat că cererea reclamantului a fost formulată anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil şi este fundamentată pe refuzul pârâtei exprimat în această perioadă, astfel că faţă de aceasta sunt incidente dispoziţiile art.998 şi următoarele din Codul civil din anul 1864, care reglementau răspunderea civilă delictuală.

Aşadar, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, Curtea a considerat că reclamantul trebuia să facă dovada îndeplinirii cumulative condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale menţionate anterior, respectiv existenţa unei fapte ilicite a acesteia comisă cu vinovăţie, existenţa unui prejudiciu produs ca urmare a acestei fapte şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Or, în opinia Curţii, reclamantul nu a făcut dovada existenţei şi întinderii prejudiciului moral reclamant şi a cărei reparare a solicitat-o, cuantificat în sumă de 20.000 lei, câtă vreme nu a administrat probe prin care să dovedească în mod concret afectarea prestigiului, a imaginei şi reputaţiei sale la locul de muncă şi în societate, susţinerile sale fiind simple alegaţii nedovedite, faţă de care devin incidente dispoziţiile art.1169 din fostul Cod civil, în vigoare încă.

De asemenea, Curtea a apreciat că, chiar dacă s-ar putea reţine existenţa unui grad de vinovăţie a pârâtei – generată de refuzul de a satisface solicitarea reclamantului -, totuşi aceasta este minimă, în condiţiile în care nu există o reglementare expresă care să permită efectuarea unei operaţiuni de genul celei analizate anterior, iar interpretarea şi coroborarea dispoziţiilor legale, inclusiv prin prisma normelor şi jurisprudenţei comunitare, sunt în general atributul instanţelor judecătoreşti.

Curtea a considerat că totuşi anchetarea penală a reclamantului, chiar şi într-o fază incipientă, este de natură a produce prin ea însăşi un minim prejudiciu moral acestuia, însă nu în limitele şi cuantumul învederate. Totodată, Curtea apreciază că acest prejudiciu poate fi considerat ca reparat prin admiterea primului capăt de cerere, înfrângerea poziţiei pârâtului prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti constituind o reparaţie echitabilă.

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul dispoziţiilor legale deja menţionate şi celor ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 C.proc.civilă, Curtea a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtei să radieze din evidenţele sale, de pe numele reclamantului, autovehiculul marca BMW, cu numărul de înmatriculare …. şi serie motor nr….., menţinând totodată restul dispoziţiilor sentinţei, în ce priveşte respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata daunelor morale în cuantumul solicitat de către reclamant.

(Judecător Ionel Stănescu)

[48] Cheltuieli neeligibile efectuate din bugetele comunitare.

O.G. nr. 79/2003H.G. nr. 1306/2007

Orice cheltuială efectuată cu nerespectarea dispoziţiilor legale naţionale sau comunitare, precum şi cu nerespectarea clauzelor contractuale negociate atrage o prejudiciere a bugetelor comunitare, tocmai prin faptul că aceasta a fost efectuată în afara cadrului legal şi contractual

119

stabilit, fiind o cheltuială neeligibilă, în sensul dispoziţiilor art.2 lit.a din OG nr. 79/2003 şi art.1 al.2 din HG nr. 1306/2007.


Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr.4424/120/2011, reclamanta Consiliul Local Găeşti a contestat procesul verbal de constatare nr. CA 30165/12.04.2011 privind Proiectul RO 0108.03.03.324 „ Centrul de Urgenţă Găeşti ”, prin care pârâta Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului – Direcţia Control şi Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, a dispus obligarea sa la restituirea sumei de 31.787,09 euro, reprezentând fonduri nerambursabile din bugetul Uniunii Europene şi bugetul aferent cofinanţării în acest proiect, considerate cheltuieli neeligibile şi nesusceptibile de sustenabilitate din fonduri comunitare, precum şi anularea deciziei nr. 7/7.06.2011 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiei din cadrul aceluiaşi Minister, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva procesului verbal de constatare mai sus menţionat.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că, prin raportare la Decizia nr. 1696/17.04.2008 a ICCJ, competenţa de judecată aparţine tribunalului – secţiei de contencios administrativ şi fiscal, că prin actul administrativ contestat s-a stabilit cuantumul cheltuielilor neeligibile ca fiind 31.787, 09 euro, această sumă având natura juridică a unor creanţe bugetare, reprezentând sume plătite necuvenit din fonduri comunitare, precum şi că decizia nr. 7/7.06.2011 de respingere a contestaţiei formulate împotriva procesului verbal de constatare este nulă absolut, neîndeplinind condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 211 alin. 1 şi 4 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în sensul că nu cuprinde termenul în care poate fi exercitată calea de atac şi instanţa competentă să o soluţioneze.

Reclamanta a susţinut că la 29 noiembrie 2003 a devenit beneficiarul contractului nr. RO 0108.03.03.324 – „ Centrul de Urgenţă Găeşti ” procedând la achiziţionarea de bunuri, echipamente, execuţie lucrări, în vederea realizării obiectivelor proiectului, în speţă, modernizarea spaţiului Căminului Scolar dezafectat şi dotarea Centrului de Urgenţă.

În ceea ce priveşte primul obiectiv, aşa cum a reţinut intimata în procesul verbal contestat, în vederea respectării procedurii de achiziţie, beneficiarul a transmis invitaţii de participare agenţilor economici : SC C SRL, SC V C SRL, SC E C C SRL, SC E SRL şi SC S SRL, comisia de evaluare hotărând atribuirea contractului ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic, prezentată de SC S SRL, iar pentru cel de-al doilea obiectiv, dotarea Centrului de Urgenţă, beneficiarul a organizat două proceduri de achiziţie.

S-a mai arătat că în urma exercitării controlului, intimata a apreciat că sumele utilizate în cadrul celui de-al doilea obiectiv, respectiv 79.793,52 lei, reprezintă o cheltuială neeligibilă, deoarece nu s-a respectat procedura de achiziţie publică, în sensul că nu a fost invalidată pe considerentul că oferta SC A G SRL nu a fost regulat prezentată prin nedepunerea certificatului emis de ORC şi a certificatului de atestare fiscală pentru persoane juridice.

În cadrul celui de-a doua proceduri, de achiziţie de produse, organul de control a considerat că sumele utilizate pentru procurarea acestora sunt de asemenea neeligibile, întrucât, ofertantul declarat necâştigător, SC AG SRL ar fi depus un certificat de atestare fiscală al cărui termen era depăşit la momentul deschiderii ofertelor.

Reclamantul a concluzionat, pe baza acestor constatări, că suma de 31.787,09 euro, echivalentul a 133.076,65 lei, reprezintă cheltuieli nelegal efectuate şi deci neeligibilă, nesusceptibilă de sustenabilitate din fonduri nerambursabile.

Reclamantul a susţinut că toate cheltuielile efectuate în vederea realizării obiectivelor proiectului sunt cheltuieli eligibile, deoarece au fost necesare derulării proiectului, au fost prevăzute în cadrul proiectului de finanţare, au respectat cerinţa conformităţii cu principiile unui management financiar solid, au contribuit la realizarea efectivă a proiectului pe perioada de execuţie, sunt conforme cu prevederile contractului de finanţare, sunt evidenţiate în registrele contabile ale beneficiarului, identificabile, verificabile şi sustenabile de originalele, cu actele de plată justificate, precum şi că invocarea art. 2 lit. a din OG nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare utilizate necorespunzător nu este suficientă, fără a demonstra întrunirea elementelor

120

specifice ale unei nereguli, neregula la care face referire textul de lege trebuind să aibă drept consecinţă prejudicierea bugetului general al Comunităţii Europene şi /sau a bugetelor administrate de acestea, ori în numele ei, condiţie nedemonstrată de intimată.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a excepţiei nulităţii absolute a Deciziei nr. 7/7.06.2011 şi respingerea ca neîntemeiată a acţiunii împotriva celor două acte atacate, apreciind, în esenţă, că acestea sunt legale şi temeinice.

În probaţiune, au fost depuse, înscrisuri şi s-a încuviinţat proba cu expertiză contabilă pentru a se stabili dacă neregulile constatate prin procesul verbal de control pot atrage calificarea ca neeligibile a cheltuielilor efectuate de autoritatea publică şi dacă prin acestea s-a cauzat un prejudiciu bugetului general al Comunităţii Europene si/sau bugetelor administrate de acestea, ori în numele ei.

Punctul de vedere al expertului, necontestat de părţi, a fost în sensul că toate cheltuielile sunt eligibile şi nu s-a cauzat un prejudiciu bugetului general al Comunităţii Europene. Prin sentinţa nr. 512 din 8 februarie 2012, Tribunalul Dâmboviţa a admis acţiunea şi a anulat procesul verbal de constatare nr. CA – 30165/12.04.2011 – anexa 1 privind Proiectul Centrul de Urgenţă Găeşti şi Decizia nr. 7/7.06.2011 a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 2 lit. a) din OG nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare utilizate necorespunzător, neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită iar prin procesul verbal de constatare din 15.03.2011 întocmit de Direcţia de Control şi verificare utilizare fonduri comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării şi Turismului – neregulile reclamate au vizat perioada de derulare a procedurii de achiziţie publică în vederea realizării celor două obiective, fiind acuzat reclamantul de nerespectarea procedurii prev. de art. 2 lit. b) din OUG nr. 60/2001, raportat la art. 98 lit. f) din OUG nr. 60/2001, în sensul că nu a invalidat procedura de licitaţie publică, ca urmare a faptului că, pe de o parte ofertanta A G SRL nu a depus documentaţiile necesare pentru ca oferta sa să fie acceptată la licitaţie şi, pe de altă parte, pentru că aceasta, în virtutea gradului de rudenie al reprezentanţilor săi cu cei ai lui SC S SRL – a cărei ofertă a fost declarată câştigătoare, s-a putut denatura rezultatul procedurii prin deţinerea de informaţii privind conţinutul ofertelor lor reciproce.

Tribunalul a considerat că deşi sunt reale constatările pârâtului, totuşi, acestea nu pot avea drept efect declararea ca neeligibile şi nesustenabile a sumelor de bani plătite de pârât din fondurile comunitare pentru realizarea obiectivelor, pârâtul nedovedind prejudiciul ce a fost adus bugetului Comunităţii Europene, condiţie cerută de OG nr. 79/2003 art. 2 lit. a).

Mai mult, în anexa 2 – E, denumită Condiţii generale aplicabile contractelor de finanţare nerambursabilă din partea Comunităţii Europene, încheiate în cadrul programelor descentralizate de ajutor extern, anexă la contractul de grant nr. 1158/C/29.11.2003 la art. 14 alin. 5 s-a arătat că nu vor fi considerate eligibile : provizione pentru pierderi sau datorii viitoare; dobânzi datorate de beneficiar unei terţe părţi, cheltuieli cu achiziţionarea de terenuri sau clădiri, excepţie făcând cele necesare pentru implementarea proiectului ; pierderile de schimb valutar, taxa pe valoare adăugată pe care beneficiarul o poate recupera. potrivit art. 14 alin. 1 pentru a fi considerate eligibile, costurile trebuie să fie necesare pentru realizarea proiectului, să fie prevăzute în contract şi să respecte principiile unei gestiuni financiare sănătoase, mai ales în privinţa eficienţei economice şi a raportului cost/beneficii, să fie angajate în cursul duratei de execuţie a proiectului, fără a prejudicia eligibilitatea costurilor la auditul final, să fie efectiv angajate, înregistrate în contabilitatea beneficiarului, să fie identificabile şi verificabile şi să fie susţinute de documente justificative în original.

Coroborând aceste dispoziţii, cu concluziile raportului de expertiză, tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovada prejudiciului înregistrat de bugetul Comunităţii Europene, chiar dacă procedura de achiziţie publică nu a fost regulat desfăşurată, condiţia impusă de lege pentru declararea fondurilor neeligibile fiind aceea ca neregulile constatate să aibă de efect producerea prejudiciului.

Împotriva sentinţei nr.2923/4.11.2011 pronuntată de Tribunalul Dâmboviţa a declarat recurs Consiliul Local al Oraşului Găeşti, solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii

121

cererii de suspendare a executării procesului verbal de constatare nr.CA-30165/2011, iar Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 512/8.02.2012 pronunţată de aceeaşi instanţă, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, Consiliul Local al Oraşului Găeşti a arătat că în cauză erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate a suspendării, prevăzute de art.14 al.1 din Legea nr.554/2004, întrucît reprezentanţii pîrîtului nu au demonstrat întrunirea elementelor specifice ale neregulii imputate, mai ales că, faţă de dispoziţiile art. 2lit.a din OG 79/2003, nu era suficientă identificarea unei abateri, ci trebuia îndeplinită şi condiţia producerii unor consecinţe negative în bugetul Comunităţii Europene, precum şi că instanţa de fond a analizat doar un aspect – privind faptul că între asociaţii SC S SRL şi cei ai lui SC A G SRL există strânse legături de rudenie, legături ce creează aparenţa unui consens între firmele ofertante -, fără însă a analiza faptul că nu s-a făcut dovada prejudicierii bugetului Comunităţii Europene.

Recurentul a mai arătat că obiectivele proiectului asumat au fost pe deplin realizate, lucrările fiind realizate integral, că tocmai declararea ca neeligibile a acestor sume este în măsură să producă un prejudiciu, în condiţiile în care lucrările au fost realizate integral şi recepţionate, ele putând fi identificate în teren, astfel că este dovedită condiţia existenţei cazului bine justificat, nelegalitatea actului atacat fiind evidentă.

În ce priveşte condiţia pagubei iminente, recurentul a învederat că executarea procesului verbaleste în măsură de a-i produce o pagubă insurmontabilă, prin paralizarea activităţii autorităţii publice, cu consecinţe şi asupra cetăţenilor, că prin adresa nr.672/2011 AFP Găeşti i-a adus la cunoştinţă faptul că trebuie să achite debitul într-un termen de 6 luni, în caz contrar urmând a se trece la executarea silită a acestuia, că acest termen a expirat, fără a exista posibilitatea luării măsurilor impuse, că recurentul are şi alte debite, al căror cuantum se ridică la o sumă deloc neglijabilă, precum şi că prima instanţă nu a avut în vedere Recomandarea R(89)8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniştrii şi principiile care se degajă din aceasta, recomandare de care trebuie să se ţină seama, ca urmare a calităţii României de stst membru al UE.

În dovedirea recursului, Consiliul Local al Oraşului Găeşti a depus la dosar adresele nr.6985/2011 şi nr.10166/2011, precum şi situaţia nr.2223/2011 cu anexe.

În motivarea recursului, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a arătat că sentinţa nr.512/2012 este nelegală şi netemeinică, întrucât, faţă de dispoziţiile art.2 lit.a din OG 79/2003, neregula reprezintă o abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate, ce duce la crearea unui prejudiciu în cadrul bugetului general al Comunităţilor Europene sau al bugetelor administrate de către acestea, transpus în forma unei cheltuieli neeligibile, că prejudiciul produs este format din totalitatea cheltuielilor neeligibile constatate, care au fost efectuate cu încălcarea prevederilor legale şi contractuale, că, potrivit art.1 al.2 din HG 1306/2007, cheltuiala neeligibilă este definită ca fiind orice sumă plătită din bugetele precizate anterior, care a fost obţinută sau utilizată cu nerespectarea prevederilor legale ori contractuale, precum şi că, faţă de art.17(2) din Anexa II la Contractul de grant, contribuţia autorităţii contractante se va limita la suma rezultată din aplicarea la costurile reale a procentuluifixat la art.3(2) al condiţiilor speciale, astfel că autoritatea contractantă trebuie să se raporteze doar la costurile cheltuielilor eligibile ale proiectului, cele neeligibile urmând a fi returnate instituţiei noastre.

Recurentul a mai arătat, faţă de raţionamentul primei instanţe, că per a contrario ar rezulta că nu ar mai conta mijloacele sau procedurile prin care a fost atins obiectivul proiectului sau nerespectarea prevedrilor contractuale şi legale, că, referitor la procedura din data de 1.11.2004, în oferta depusă de către SC AG SRL nu s-a regăsit niciun document din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor menţionate la secţiunea B, pct. BB2, membrii comisei de evaluare menţionând că ambii ofertanţi au depus acest document, că societatea precizată era administrată de SM, iar celălalt ofertant, SC S SRL de S F (mama acesteia) şi SV, precum şi că din declaraţia lui SF a rezultat că a ajutat-o pe fiica sa la elaborarea ofertei, precum şi că erau aplicabile dispoziţiile art.2 lit.b şi art.98 lit.f din OUG 34/2006 – referitoare la deţinerea de către un participant la procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică a unor informaţii privind conţinutul ofertelor celorlalţi participanţi la procedură.

Recurentul a precizat că, din datele furnizate de ONRC, a rezultat că a fost emis un certificat constatator pentru SC AG SRL, dar ulterior deschiderii ofertelor, certificat care nu a fost pus la

122

dispoziţia organelor de control şi care invalidează procedura de achiziţie publică, ca urmare a faptului că depunerea acestuia reprezenta o condiţie minimă obligatorie de callificare.

În ce priveşte procedura din 18.05.2005, recurentul a învederat că SC AG SRL a depus certificatul de atestare fiscală nr.331473/13.04.2005 şi certificatul ONRC nr.147664/7.04.2005, care la data deschiderii ofertelor, 18.05.2005, nu mai erau valabile, fapt ce a determinat nerespectarea procedurii de achiziţie publică, mai ales că membrii comisiei de evaluare au precizat că a fost îndeplinit criteriul privind depunerea certificatului de atestare fiscală, că certificatul ONRC precizat anterior nu îndeplinea condiţiile precizate în Fişa de date a achiziţiei secţiunea B pct.BB2, privind obiectul de activitate al ofertantului şi absenţa vreunor menţiuni privind aplicarea dispoziţiior Legii nr.85/2006 sau incapacitatea de plată, condiţii de eligibilitate care erau obligatorii, ca urmare a prevederii lor ca fiind cerinţe minime obligatorii.

Recurentul a arătat că responsabilitatea implementării proiectului revine reclamantului, precum şi că în mod corect s-a concluzionat că nerespectarea celor două proceduri de achiziţie publică a generat cheltuieli neeligibile în sumă de 132.552,08 lei.

Prin întâmpinare, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a solicitat respingerea recursului formulat de către Consiliul Local al Or. Găeşti, ca nefondat, motivat în esenţă de faptul că în mod corect prima instanţă a respins cererea de suspendare a executării procesului verbal contesta, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a suspendării, prevăzute de art.14 al.1 din Legea nr.554/2004.

Prin note scrise, Consiliul Local al Or. Găeşti a solicitat respingerea recursului promovat de către MDRT, ca nefondat, motivat în esenţă de faptul că prima instanţă a apreciat corect neîntrunirea cumulativă a condiţiilor de existenţă a unei neregului, în sensul dispoziţiilor art.2 lit.a din OG 79/2003.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurenţi, Curtea constată următoarele :În ce priveşte recursul formulat de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Curtea apreciază că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art.2 lit.a din OG 79/2003, conform cărora „neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită ”

Astfel, Curtea reţine că instanţa de fond a apreciat că „deşi sunt reale constatările pârâtului, totuşi acestea nu pot avea drept efect declararea ca neeligibile şi nesustenabile a sumelor de bani plătite de pârât din fonduri comunitare, ... pârâtul nedovedind prejudiciul ce a fost adus bugetului Comunităţii Europene...”.

Cu alte cuvinte, prima instanţă a apreciat că sunt reale încălcările legale şi contractuale constatate de pârât, dar că acestea nu constituie nereguli, în sensul citat anterior, ca urmare a nedovedirii unei prejudicieri a bugetelor comunitare.

Or, concluzia primei instanţe este nelegală şi netemeinică, întrucât în opinia Curţii orice cheltuială efectuată cu nerespectarea dispoziţiilor legale naţionale sau comunitare, precum şi cu nerespectarea clauzelor contractuale negociate atrage o prejudiciere a bugetelor comunitare, tocmai prin faptul că aceasta a fost efectuată în afara cadrului legal şi contractual stabilit, fiind o cheltuială neeligibilă.

Aşadar, în opinia Curţii, caracterul nelegal şi extracontractual al operaţiunilor din care rezultă cheltuiala se răsfrânge şi asupra acesteia din urmă.

Or, în condiţiile expuse, prejudicierea bugetelor comunitare este evidentă, aceasta fiind generată tocmai de efectuarea unei cheltuieli în afara cadrului legal şi convenţional pentru care s-au acordat subvenţiile.

De altfel această concluzie este susţinută şi de definirea dată cheltuielii neeligibile prin dispoziţiile art.1 al.2 din HG 1306/2007, unde se prevede expres că “prin cheltuială neeligibilă, în sensul Ordonan ţ ei Guvernului nr. 79/2003 ... , se înţelege orice sumă plătită din bugetul general al Comunităţilor Europene, bugetele administrate de acestea ori în numele lor sau din bugetele din care provine cofinanţarea aferentă, care a fost obţinută sau utilizată cu nerespectarea prevederilor legale ori contractuale, indiferent de natura sau destinaţia acesteia”.

123

Curtea apreciază ca fiind corectă susţinerea recurentului, privind concluzia la care se ajunge, prin reducere la absurd, faţă de raţionamentul instanţei de fond, precizat anterior, în sensul că, orice dispoziţie legală şi prvedere contractuală ar fi inutilă, câtă vreme nu s-ar prejudicia efectiv (în sens material) bugetele comunitare. Sau, altfel spus, ar fi indiferentă modalitatea utilizării fondurilor comunitare, câtă vreme scopul final a fost atins .

Or, concluzia precizată nu poate fi reţinută, utilizarea fondurilor comunitare trebuind să respecte toate condiţiile legale şi convenţionale aplicabile, aceasta constituind o condiţie sine qua non pentru accesarea unor astfel de fonduri.

În consecinţă, Curtea consideră că, reţinându-se existenţa şi realitatea abaterilor constatate de către pârât, prejudicierea bugetelor comunitare este evidentă, tocmai prin faptul că sumele învederate de către pârât au fost cheltuite cu nesocotirea condiţiilor legale din materia achiziţiilor publice şi a celor din contractul de grant încheiat de reclamant.

Mai trebuie subliniat faptul că, deşi instanţa de fond a apreciat realitatea constatărilor pârâtului, reclamantul nu a contestat acest aspect, recursul său referindu-se exclusiv la soluţia primei instanţe de respingere a cererii de suspendare a excutării procesului verbal contestat.

Reiterând aceste constatări, Curtea constată, ca şi prima instanţă, că sunt reale constatările pârâtului, privind nerespectarea prevederilor imperative din fişa de date a achiziţiei (secţiunea B pct.B.B.2) cu privire la data eliberării şi conţinutul certificatului emis de ONRC, relaţia existentă între persoanele aflate la conducerea celor doi ofertanţi la procedurile de achiziţie,data eliberării certificatului de atestare fiscală pentru SC AG SRL – raportat la data deschiderii ofertelor -, precum şi modalitatea în care membrii comisiei de evaluare au constat şi consemnat aceste aspecte.

Trebuie subliniat că reclamantul nu a contestat constatările pârâtului şi nu a făcut proba conrară acestora, iar în cererea introductivă a subliniat doar , în esenţă, inexistenţa unei pagube aduse bugetelor comunitare.

De asemenea, Curtea mai reţine că susţinerea recurentului pârât privind invalidarea procedurii de achiziţie publică este justificată, pe de o parte din nerespectarea dispoziţiilor legale învederate expres de către recurentul pârât, dar şi de următorul aspect.

Astfel, în condiţiile în care cerinţele a căror neîndeplinire a fost constatată erau calificate în fişa de date a achiziţiei ca fiind condiţii minime obligatorii, ele trebuiau îndeplinite în mod imperativ, neîndeplinirea lor atragând excluderea ofertantului a cărei ofertă nu îndeplinea condiţiile expuse.

Or, în condiţiile expuse, rezulta că o singură ofertă îndeplinea întocmai cerinţele documentaţiei de atribuire, respectiv cea a SC S SRL, astfel că, faţă de procedura de achiziţie aleasă – cerere de ofertă – şi de dispoziţiile art.28 al.2 din OG 60/2001, procedura trebuia repetată.

Or, prin continuarea procedurii cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi a documentaţiei de atribuire, Curtea consideră că în mod corect pârâtul a apreciat că cheltuielile efectuate în aceste condiţii sunt neeligibile, în sensul dispoziţiilor art.1 al.2 din HG 1306/2007, citate anterior.

Aşadar, recursul recurentului-pârât apare ca fiind întemeiat, întrucât procesul verbal de constatare este legal şi temenic, soluţia anulării acestuia, pronunţată de către prima instanţă, fiind greşită.

Referitor la recursul declarat de Consiliul Local al Or. Găeşti, faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa cu privire la recursul recurentului pârât, Curtea apreciază, pe de-o parte că nu se mai pune problema suspendării executării procesului verbal contestat, întrucât suspendarea urma să îşi producă efectele, conform art.15 al.1 din Legea nr.554/2004, doar până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Pe de altă cauză, în condiţiile în care Curtea a ajuns la concluzia că procesul verbal de constatare este legal şi temenic, pe cale de consecinţă nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cele două condiţii prevăzute de art.14 al.1 din Legea nr.554/2004, cel puţin condiţia cazului bine justificat fiind neîndeplinită, ca urmare a inexistenţei vreunei împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ – în sensul dispoziţiilor art. 2 al.1 lit.t din Legea nr.554/2004.

Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluţia respingerii cererii de suspendare a executării procesului verbal de constatare contestat este corectă, recursul analizat fiind nefondat.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 c.pr.civilă, Curtea a admis recursul promovat de către Ministerul Dezvoltării Regionale

124

şi Turismului şi a modificat în tot sentinţa nr.512/2012 a Tribunalului Dâmboviţa, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată, respingând recursul formulat de către Consiliul Local al Or. Găeşti, împotriva sentinţei nr. 2923/4.11.2011 pronuntată de Tribunalul Dâmboviţa, ca neîntemeiat.


[49] Suspendarea judecăţii.

Cod proc. civ., art. 1551

Nu se poate dispune suspendarea judecăţii, conform dispoziţiilor art.155 ind.1 C.proc.civilă, pentru neprezentarea de către reclamant a unor explicaţii de de natură probatorie, respectiv care privesc modalitatea de dovedire a pretenţiilor deduse judecăţii.


Prin încheierea din data de 14 martie 2012, pronunţată în dosarul nr.7746/105/2011 Tribunalul Prahova a dispus suspendarea judecării acţiunii formulată de reclamanta SC Filiala de Furnizare a Energiei Electrice Electrica Furnizare Muntenia Nord SA a Agenţia Ploiesti, în contradictoriu cu pârâtele CN Cai Ferate CFR SA Regionala Bucureşti şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, în temeiul disp.art.155/1 Cod proc. civilă.

Pentru a pronunţa această încheiere tribunalul a reţinut faptul că deşi la mai multe termene de judecată reclamantei SC Filiala de Furnizare a Energiei Electrice Electrica Furnizare Muntenia Nord SA a Agenţia Ploiesti, prin reprezentantul legal, i s-a pus în vedere să precizeze în concret care sunt facturile neachitate de pârâte, în baza căror contracte s-au emis, la ce facturi s-au calculat penalităţi, pe baza cărei formule de calcul şi pentru ce perioadă şi dacă s-au achitat precum şi temeiul de drept, iar aceasta nu s-a conformat, dispunând aplicarea dispoziţiile art.155 1 Cod procedură civilă, potrivit cu care „când se constata ca, desfăşurarea normala a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite in cursul judecării, instanţa, poate suspenda judecata”.

Împotriva încheierii precizate a declarat recurs SC Electrica Furnizare SA, solicitând desfiinţarea acesteia, cu consecinţa trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă de fond, în vederea continuării judecăţii.

În motivarea recursului, s-a arătat că prin încheierea recurată instanţa de fond a suspendat judecata, conform dispoziţiilor art.155 ind.1 Cod procedură civilă, reţinând în mod greşit faptul că reclamanta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, faţă de natura cauzei a împiedicat desfăşurarea normală a procesului, că la termenul de judecată din data de 14.12.2011 instanţa a dispus ca reclamanta să depună la dosarul cauzei înscrisurile privind facturile pe baza cărora au fost stabilite penalităţile, modul de calcul al acestora şi facturile emise în baza anexei contractului, ocazie cu care reclamanta a depus centralizatorul modalităţii de calcul privind penalităţi, calculate pe număr de zile penalizatoare pe fiecare factură în parte – aspect consemnat în încheierea de şedinţă din data de 16.01.2012 -, precum şi că procesul de facturare se realizează prin intermediul unui program informatic de gestiune comercială a clienţilor, care respectă prevederile legislaţiei specifice privind furnizarea energiei electrice.

Recurenta a mai arătat că în mod greşit instanţa a dispus ca reclamanta să depună o precizare a centralizatorului, respectiv o explicitare a modului de calcul a penalităţilor, cu precizarea din ce facturi provin, la care facturi s-au calculat şi în baza cărui contract şi temei juridic, că reclamanta a depus la data de 15.02.2012 precizările solicitate, astfel că a depus toată diligenţa şi a respectat

125

dispoziţiile instanţei, precum şi că obligaţia stabilită în sarcina sa privea administrarea probatoriului, aceasta neregăsindu-se printre obligaţiile a căror neîndeplinire atrage suspendarea judecăţii.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, motivat în esenţă de faptul că reclamanta nu a explicitat, la solicitarea instanţei, modul de calcul al penalităţilor, pornind de la valoarea de energie consumată, data achitării energiei, valoarea penalităţii calculate ca produsul dintre numărul de zile scurse până la data achitării energiei consumate, coeficientul de penalitate pe zi, conform contractului, şi facturile în cadrul cărora au fost calculate penalităţile.

Examinând încheierea recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea a constatat următoarele :

Dispoziţiile art.155 ind.1 al.1 Cod pr. civilă reglementează posibilitatea instanţei de a suspenda judecata în situaţia în care „desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecăţii”.

Ca urmare, legiuitorul a reglementat două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea judecăţii şi anume ca desfăşurarea normală a procesului să fie împiedicată şi ca această împrejurare să fie generată de către reclamant, ca urmare a nerespectării obligaţiilor stabilite de lege sau de către instanţă.

Curtea apreciază, pe de altă parte, că suspendarea judecăţii nu se poate dispune în cazul nerespectării oricărei obligaţii stabilite de lege sau de către instanţă, ci doar în ipoteza în care nerespectarea obligaţiei împiedică normala desfăşurare a procesului.

Concluzionând, Curtea constată că în cauză nu este îndeplinită condiţia precizată anterior, respectiv că obligaţia pretins nerespectată de către reclamantă nu atrăgea imposibilitatea desfăşurării normale a procesului.

În acest sens, Curtea apreciază ca fiind corecte susţinerile recurentei, privind faptul că explicaţiile solicitate ( privind modalitatea de calcul al penalităţilor) erau de natură probatorie, respectiv priveau modalitatea de dovedire a pretenţiilor deduse judecăţii.

Or, în cazul în care reclamantul nu îşi dovedeşte pretenţiile deduse judecăţii, devine aplicabil principiul de drept „actori incumbit probatio”, precum şi sancţiunea dedusă din dispoziţiile art.1169 din fostul cod civil, încă în vigoare, iar nu dispoziţiile art.155 ind.1 din Codul de procedură civilă.

Aşadar, dacă instanţa de fond aprecia că reclamanta, prin probele depuse la dosar, nu a dat toate explicaţiile cerute şi nu şi-a dovedit pe deplin pretenţiile, avea posibilitatea să dispună asupra acestora, în baza probatoriului administrat, iar nu să suspende judecata.

Pe de altă parte, în baza rolului activ consacrat de dispoziţiile art.129 al.5 C.proc.civilă şi dacă se considera nelămurită cu privire la modalitatea de calcul a penalităţilor, instanţa de fond avea posibilitatea să dispună, chiar împotriva voinţei părţilor, proba cu expertiză contabilă, care să lămurească toate aspectele neclare.

Ca urmare, suspendarea judecăţii a fost dispusă cu nerespectarea dispoziţiilor art.155 ind.1 C.pr.civilă, câtă vreme neprezentarea explicaţiilor solicitate reclamantei nu atrăgea imposibilitatea desfăşurării în continuare a procesului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate deja şi celor prevăzute de art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 C.pr.civilă, Curtea a admis recursul, a casat încheierea recurată şi a trimis cauza, la aceeaşi instanţă de fond, în vederea continuării judecării.


[50] Dovada calităţii de reprezentant al creditorului. Ratificarea actelor procesuale de creditor.

Contestaţia depusă la dosar , semnată de avocatul ales de societatea cu răspundere limitată , în baza mandatului special acordat de creditor pentru recuperarea creanţei de la debitor , face dovada calităţii de reprezentant pentru creditor. Depunerea de creditor a unei copii a contestaţiei formulate împotriva tabelului definitiv al creanţelor asupra averii debitorului, semnată de

126

reprezentantul legal şi având aplicată ştampila societăţii creditoare , în lipsa dovezii calităţii de reprezentant , constituie o ratificare a actelor efectuate de cel care nu ar avea o atare calitate.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 2271 din 26 aprilie 2012.

Creditoarea SC I. L. IFN SA , prin SC A. I. SRL , în contradictoriu cu debitoarea SC G. SRL prin lichidator judiciar a formulat contestaţie la tabelul definitiv al creanţelor împotriva averii debitoarei, solicitând repunerea sa în termenul de înscriere a creanţei în tabelul suplimentar şi înscrierea creanţei de 32.406,27 lei.

La termenul din data de 9 ianuarie 2012 instanţa a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a SC A. I. SRL.

Tribunalul , prin sentinţa nr. 85 din data de 9 ianuarie 2011, a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a formulat contestaţia în numele creditoarei SC I. L. IFN SA; a anulat ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant contestaţia la tabelul definitiv formulată de contestatoarea-creditoare SC I. L. IFN SA prin mandatar SC A. I. SRL, în contradictoriu cu debitoarea SC G. SRL, prin lichidator judiciar.

Instanţa de fond a reţinut , cu privire la excepţia invocată asupra contestaţiei formulată de contestatoarea-creditoare , prin mandatar , că problema care apare este cea a valabilităţii contractului de mandat invocat, contract care ar demonstra calitatea de reprezentant a persoanei care a formulat cererea introductivă de instanţă.

Judecătorul-sindic a reţinut că mandatarul trebuie să aibă capacitatea de a efectua actele juridice ce fac obiectul mandatului, întocmai ca mandantul şi, de asemenea, mandatarul trebuie să aibă capacitatea juridică să încheie respectivul contract de mandat. Rezultă că atât faptele juridice ce formează obiectul contractului de mandat, cât şi contractul de mandat în sine trebuie să fie subsumate, din punctul de vedere al capacităţii juridice, cerinţei respectării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, iar în cauza de faţă mandatar este un „SRL”. Neîndeplinirea acestei cerinţe face ca acel contract de mandat să fie lovit de nulitate absolută , deoarece înseamnă nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

În analiza faptului dacă mandatarul SC A. I. SRL respectă principiul specialităţii capacităţii sale de folosinţă instanţa a reţinut că operaţiunea juridică ce constituie obiectul mandatului este alcătuită doar din acte juridice, iar nu din fapte de comerţ. Urmărirea şi realizarea de creanţe nu înseamnă un fapt de comerţ, ci realizarea unor drepturi de creanţă ce izvorăsc din fapte de comerţ.

În cadrul acestei operaţiuni mandatarul nu apare ca fiind remunerat; or , persoanele juridice de tipul societăţilor comerciale trebuie ca, imediat sau mediat, să urmărească un scop lucrativ. Nu rezultă care ar fi scopul urmărit de către mandatar şi nici măsura în care încheierea acestui contract de mandat ar duce la realizarea scopurilor sale lucrative, conform obiectului său de activitate. Obiectul mandatului de faţă nu are nicio legătură cu fapte de comerţ ale mandatarului.

Concluzia instanţei a fost aceea că mandatarul nu se găseşte în limitele capacităţii sale de folosinţă , pentru că principiul specialităţii capacităţii de folosinţă permite unei societăţi comerciale să realizeze fără îngrădire orice acte juridice doar ca accesoriu al faptelor de comerţ în vederea cărora a fost constituită. Mandatarul SC A. I. SRL nu poate avea un obiect de activitate care să îi permită prestarea cu titlu principal a unui serviciu de urmărire şi recuperare a creanţelor mandantului; aceste acte juridice sunt specifice obiectului de activitate al persoanelor juridice de tip IFN.

Faţă de faptul că operaţiunea în baza căreia persoana care a formulat cererea introductivă de instanţă nu poate fi privită ca respectând cerinţele legale , instanţa a admis excepţia invocată din oficiu şi a anulat cererea.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond a declarat recurs creditoarea SC I. L. IFN SA prin mandatar SC A. I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei , coroborate cu dispoziţiile art. 304 alin. 1 pct. 8 si 9 Cod de procedură civilă.

În susţinerea recursului se arată că între SC I. L. IFN SA, în calitate de beneficiar si SC A. I. SRL , în calitate de prestator, a fost încheiat contractul-cadru de prestări servicii înregistrat sub nr.

127

74374/20.08.2010, iar nu un contract de mandat , astfel cum , in mod eronat , retine instanţa de fond. Astfel, obiectul contractului-cadru de prestări servicii , conform dispoziţiilor art. 2.2., constă în efectuarea de care prestator a unor activităţi de prestări de servicii , realizate prin mijloace legale, in scopul recuperării debitelor si/sau obiectelor materiale ale contractelor încheiate de beneficiar de la clienţii debitori ai beneficiarului.

Pentru a putea realiza obiectul stabilit în contract SC I. L. IFN SA , la data de 14.03.2011 , prin procura speciala autentificată sub nr. 542/14.03.2011 , a împuternicit pe SC A. I. SRL să reprezinte SC I. L. IFN SA în relaţiile cu avocaţii pe care îi va alege si cu care va semna contracte de asistenţă juridică, în baza cărora avocaţii aleşi vor putea reprezenta interesele SC I. L. IFN SA în faţa instanţelor judecătoreşti de orice grad, inclusiv în faţa Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie , în toate fazele procesuale , în cadrul procedurii insolvenţei.

In aceste condiţii, recurenta apreciază că în mod legal SC A. I. SRL a acţionat ca un intermediar intre SC I. L. IFN SA si Cabinetul de avocat S. D. , cu care a încheiat contractul de asistenta juridica nr. 295053/2011 , a cărui copie a fost depusa la dosarul instanţei, în scopul prestării de asistenţă juridică şi al efectuării actelor judiciare necesare în faţa instanţei.

Astfel, apare evident faptul ca nu SC A. I. SRL este aceea care a realizat actele juridice necesare, aceasta acţionând doar cu privire la alegerea si semnarea contractelor de asistenta juridica cu diverse cabinete de avocatură, fapte care se încadrează perfect în tipul actelor şi faptelor pe care le poate desfăşura o societate comercială. După cum se poate observa, beneficiarul tuturor actelor judiciare care au fost efectuate de reprezentantul convenţional av. S. D. este SC I. L. IFN SA, iar nu SC A. I. SRL.

Mai mult decât atât, tocmai pentru a întări faptul ca acea contestaţie la tabelul definitiv al creanţelor debitoarei SC G. SRL a fost realizata pentru protejarea intereselor proprii ale SC I. L. IFN SA, societatea-creditoare a înţeles să îşi însuşească respectivul document, semnând si stampilând in nume propriu contestaţia.

Prin întâmpinare lichidatorul judiciar al debitoarei a solicitat respingerea recursului ca nefondat , deoarece recurenta a depus, în susţinerea recursului , o altă contestaţie decât aceea pe care a formulat-o la instanţa de fond, respectiv a modificat reprezentarea, iar contestaţia nu este semnată şi ştampilată în nume propriu de către recurentă, aşa cum susţine aceasta, ci de către mandatar prin avocat.

Curtea a reţinut că recurenta-creditoare , prin procura specială autentificată sub nr. 542/14.03.2011 de Biroul notarilor publici asociaţi R. D., M. P. , a împuternicit pe SC A. I. SRL , prin reprezentantul său , să semneze contractul de asistenţă juridică cu avocaţii pe care îi va alege , pentru reprezentarea în faţa instanţelor judecătoreşti , pentru recuperarea creanţelor de la debitori.

Totodată , recurenta-creditoare a acordat mandatul special nr. 4151/28.11.2011 în acelaşi sens , referitor la creanţa în sumă de 32.406,27 lei , deţinută de recurentă împotriva debitoarei SC G. SRL.

Or, în condiţiile în care contestaţia depusă la dosar este semnată de avocatul care a anexat cererii împuternicirea acordată , Curtea a constatat că în cauză a fost făcută dovada calităţii de reprezentant pentru creditoare.

De asemenea, mai mult , Curtea a constatat că la instanţa de recurs creditoarea a depus o copie a contestaţiei formulate împotriva tabelului definitiv al creanţelor asupra averii debitoarei, semnată de reprezentantul legal şi având aplicată ştampila societăţii creditoare , ceea ce , în lipsa dovezii calităţii de reprezentant , constituie o ratificare a actelor efectuate de cel care nu ar avea o atare calitate. Sub acest aspect, excepţia invocată de instanţa de fond are regimul juridic reglementat de dispoziţiile art. 161 , coroborate cu art. 43 din Codul de procedură civilă.

Având în vedere că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 3041 şi 312 alin. 1-3 şi 5 C.pr. civ., Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, respectiv judecătorului-sindic , pentru soluţionarea pe fond a cererii, respingând excepţia lipsei calităţii de reprezentant.

(Judecător Liliana Felicia Androne)

128

[51] Aplicarea dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Compensarea creanţelor fiscale ale debitorului . Condiţii.

Legea nr. 85/2006 privind privind procedura insolvenţei, art. 52

Potrivit dispoziţiilor art. 116 din OG nr. 92/2003 – Codul de procedură fiscală, alin. 2 , 4 , creanţele fiscale ale debitorului se compensează cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor bugete, în mod proporţional, cu respectarea condiţiilor prevăzute la alin. (1), compensarea operând de drept la data la care creanţele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile.

Totodată, dispoziţiile alin. 5 precizează momentul de la care creanţele sunt exigibile , pentru cererile de restituire a taxei pe valoarea adăugată - la data cererii de restituire , în limita sumei aprobate pentru restituire prin decizia emisă de organul fiscal potrivit legii sau la termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare, în limita sumei aprobate la rambursare prin decizia emisă de organul fiscal potrivit legii ; conform dispoziţiilor alin. 6 , compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu.


Administratorul debitoarei S.C. B. S.R.L. a formulat contestaţie împotriva tabelului preliminar al creanţelor întocmit de lichidatorul judiciar.

În motivarea contestaţiei a arătat că, în tabel , creditoarea Administraţia Finanţelor Publice P. a fost înscrisă cu suma de 20.857 lei, fără să se ţină seama că această creditoare trebuie să ramburseze debitoarei TVA în sumă de 14.414 lei. Contestatorul a solicitat , în scris , creditoarei efectuarea unei inspecţii fiscale în scopul stabilirii corecte a obligaţiilor fiscale.

Lichidatorul judiciar a formulat întâmpinare, prin care a arătat că, deşi debitoarea a solicitat creditoarei efectuarea unui control fiscal, acest lucru nu s-a realizat şi, în baza art.116 C.proc.fiscală , a solicitat instanţei să compenseze debitul cu TVA de rambursat.

Creditoarea a formulat întâmpinare , prin care a solicitat respingerea contestaţiei. A arătat că suma din titlul executoriu reprezintă obligaţii fiscale neachitate, conform fişei de evidenţă a plăţilor comunicate de organul fiscal la data deschiderii procedurii. Cererea debitoarei de efectuare a controlului fiscal nu poate fi avută în vedere , deoarece este făcută ulterior deschiderii procedurii , contravenind dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Prin sentinţa nr. 536 din 12 aprilie 2012 Tribunalul a admis contestaţia şi a dispus înscrierea în tabelul creanţelor a creanţei AFP P. în sumă de 6.443 lei.

Judecătorul-sindic a reţinut că, după cum rezultă din fişa sintetică totală vizând situaţia decontului de TVA, întocmită de AFP P., debitoarea trebuie să încaseze de la creditoare TVA de rambursat în sumă de 14.414 lei.

Conform art.116 alin. 1 şi 4 din C.proc.fiscală, prin compensare se sting creanţele statului reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat de la buget, când ambele părţi dobândesc reciproc calitatea de creditor şi pe cea de debitor, cu condiţia ca ambele creanţe să fie administrate de aceeaşi autoritate publică, iar compensarea operează de drept la data la care creanţele există deodată, fiind deopotrivă lichide , certe şi exigibile.

Cum în cauză ambele creanţe coexistă la data deschiderii procedurii, fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile , compensarea operează de drept şi , astfel, contestaţia este întemeiată ; înscrierea creditoarei în tabelul creanţelor se va face cu suma de 6.443 lei , rezultată din compensarea debitului de plată în sumă de 20.857 lei cu TVA de rambursat către debitoare în sumă de 14.414 lei.

A mai reţinut tribunalul că art.36 din Legea nr. 85/2006 , invocat de creditoare , nu are incidenţă în cauză, deoarece vizează ipoteza existenţei unor proceduri judiciare de realizare a creanţelor sau de executare silită împotriva debitoarei la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, ceea ce nu este cazul în speţă.

129

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea. Recurenta îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 ind. 1, 304 pct.9 Cod de procedura

civilă şi învederează ca prin încheierea din 12.09.2011 , pronunţata de Tribunal in dosarul nr. 4019/114/2011 , s-a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolventa împotriva debitoarei SC B. SRL .

Astfel, AFPO P. , care administrează din punct de vedere fiscal debitoarea, a comunicat creanţele cu care figura aceasta la data deschiderii procedurii, DGFP B. înscriindu-se în tabelul creanţelor conform titlului executoriu nr. 3935/07.10.2011 , cu suma de 20,857 lei.

Suma din titlul executoriu comunicat de organul fiscal este compusă din obligaţii fiscale neachitate , conform fisei de evidenta pe plătitor înregistrate la organul fiscal anterior deschiderii procedurii.

Recurenta arata ca prin dispoziţiile art. 117 din OG nr. 92/2003 si prin decizia nr. 5/2006 a Comisiei fiscale centrale , aprobata prin Ordinul nr. 1552/2006, se reglementează procedura de rambursare , care este laborioasa , in sensul ca trebuie efectuat un control fiscal , care sa stabilească daca , intr-adevăr , sumele sunt corect înregistrate, sunt deductibile sau nu, daca debitorul înregistrează obligaţii fiscale restante sau nu, urmate de compensarea sumelor ori de restituire.

Potrivit dispoziţiilor art. 117 alin. 6 si urm. din OG nr. 92/2003 , daca debitorul înregistrează obligaţii fiscale restante, sumele prevăzute la alin. 1 si 2 se vor restitui numai după efectuarea compensării.

In speţa, împrejurarea ca administratorul debitoarei a înregistrat cerere privind solicitarea unui control fiscal in vederea soluţionării decontului de TVA cu suma negativa de rambursare nu duce automat la concluzia ca a operat compensarea, cu atât mai puţin compensarea de drept.

Mai mult decât atât, din momentul in care debitoarea a intrat in procedura de insolventa, in opinia recurentei devin aplicabile dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Intimatul a depus întâmpinare , prin care a solicitat respingerea recursului , susţinând că recurenta trebuia să aplice din oficiu prevederile art. 116 alin. 1 şi 4 Cod de procedură fiscala, privind compensarea creanţelor , care sunt aplicabile în cazul de faţă. Curtea a reţinut că recurenta-creditoare a fost înscrisă în mod corect de lichidatorul judiciar la masa credală, în tabelul preliminar al creanţelor împotriva averii debitoarei SC B. SRL , aflată în procedura insolvenţei, cu creanţa în sumă de 20.857 lei, potrivit titlului executoriu nr. 3935/7.10.2011, titlul executoriu nefiind contestat în cadrul procedurii speciale fiscale.

Ulterior depunerii declaraţiei de creanţă şi întocmirii tabelului preliminar, la data de 3.11.2011 , administratorul statutar al debitoarei a solicitat efectuarea unui control fiscal, menţionând că organele fiscale trebuie să ramburseze societăţii taxa pe valoarea adăugată în sumă de 14.114 lei.

Potrivit dispoziţiilor art. 116 din OG nr. 92/2003 – Codul de procedură fiscală , alin. 2 , 4 , creanţele fiscale ale debitorului se compensează cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor bugete, în mod proporţional, cu respectarea condiţiilor prevăzute la alin. (1), compensarea operând de drept la data la care creanţele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile.

Totodată, dispoziţiile alin. 5 precizează momentul de la care creanţele sunt exigibile , pentru cererile de restituire a taxei pe valoarea adăugată - la data cererii de restituire , în limita sumei aprobate pentru restituire prin decizia emisă de organul fiscal potrivit legii sau la termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare, în limita sumei aprobate la rambursare prin decizia emisă de organul fiscal potrivit legii ; conform dispoziţiilor alin. 6 , compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu.

Or, în cauză , organul fiscal nu a emis o atare decizie de restituire în urma unui control fiscal , pentru a putea fi reţinut caracterul cert şi exigibil al creanţei debitoarei, în vederea compensării creanţelor reciproce.

130

Pe de altă parte , Curtea a constatat că , potrivit dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei , deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Aşadar , numai creditorul putea invoca , în raport de textul legal menţionat , compensaţia creanţei sale cu aceea a debitorului asupra sa , ipoteză care nu se regăseşte în cauză.

În situaţia în care creditoarea nu solicită compensarea , debitoarea - societate în insolvenţă îşi poate recupera , la rândul său , creanţa , uzând de mijloacele legale existente la dispoziţia sa , în speţă pe calea procedurii speciale fiscale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1-3 Cod de procedură civilă şi art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, Curtea a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa, în sensul că, pe fond, a respins contestaţia la tabelul preliminar de creanţe ca neîntemeiată.


[52] Aplicarea dispoziţiilor art. 107 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Nerespectarea programului de plată a creanţelor. Consecinţe.

Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, art.107 alin. 1 lit. c

Potrivit dispoziţiilor art. 95 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani, socotiţi de la data confirmării, iar conform alin. 4 , la recomandarea administratorului judiciar, această perioadă va putea fi extinsă cu cel mult încă o perioadă de un an.

În cauză debitoarea nu a respectat programul de plată a creanţelor , astfel că în mod legal şi temeinic judecătorul–sindic a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 107 alin. 1 lit. C din Legea nr. 85/2006.


Contestatoarea debitoare SC R. SRL a formulat contestaţie împotriva procesului-verbal din data de 18.04.2011 al adunării creditorilor.

În motivarea contestaţiei arată că la data de 04.04.2011 a fost convocată adunarea creditorilor de către administratorul judiciar, având ca ordine de zi aprobarea propunerii de trecere la procedura generală de faliment a debitoarei SC R. SRL , la propunerea formulată de către D.G.F.P. P.

A mai arătat că adunarea fiind statutară s-a trecut la vot, administratorul judiciar raportându-se în momentul cuantificării majorităţii la tabelul definitiv în vigoare la data prelungirii planului de reorganizare şi nu la creanţele actuale; or, acest lucru este eronat şi de natură a-i vătăma grav interesele şi drepturile recunoscute de lege.

La acel moment, pentru a se lua o hotărâre de importanţa celei pentru care a fost convocată adunarea creditorilor, trebuia să se ţină cont de tabelul definitiv al creanţelor de la acea dată şi nu de la data aprobării prelungirii planului de reorganizare, situaţie prevăzută atât în legea falimentului , cât şi în practica judiciară.

A menţionat că prin adresa nr.716359/18.04.2011 creditorul D.G.F.P. P. a susţinut că debitoarea nu şi-a respectat obligaţiile înscrise în planul de reorganizare, în sensul că nu a achitat sumele din graficul de rambursare şi înregistrează şi un volum mare de obligaţii curente , în sumă totală de 1.389.232 lei; or , din contabilitatea debitoarei , nu rezultă că ar avea înregistrate obligaţii curente.

131

Debitoarea a arătat că solicită efectuarea unei expertize contabile , pentru a se putea cunoaşte situaţia exactă a creanţelor/obligaţiilor curente la acest moment.

Prin sentinţa nr. 1339 din data de 28 septembrie 2011 Tribunalul a respins contestaţia formulată de debitoarea SC R. SRL , privind procesul-verbal al adunării creditorilor din data de 18.04.2011. A admis cererea administratorului judiciar şi , în temeiul art. 107 lit. C din Legea privind procedura insolvenţei , a dispus intrarea în procedura falimentului a debitorului SC R. SRL.

Tribunalul a reţinut că susţinerea că hotărârea a fost luată fără respectarea dispoziţiilor art.15 alin.2 lit.d din Legea nr.85/2006 este neîntemeiată, întrucât la momentul luării hotărârii respective administratorul judiciar a avut în vedere , la stabilirea cvorumului , creanţele cuprinse şi acceptate în planul de reorganizare.

Astfel , la data prelungii planului de reorganizare plăţile trimestriale menţionate la fila 46 din dosar , în care se menţionează creanţele creditorilor , sunt identice cu creanţele tabelului creditorilor care au fost avute în vedere la data luării hotărârii în adunarea creditorilor din data de 18.04.2011 (fila 200 din dosar). Hotărârea luată la data de 18.04.2011 a respectat cvorumul şi majoritatea cerute de disp. art. 15 alin.2 lit.c din Legea nr.85/2006.

În ceea ce priveşte solicitarea administratorului judiciar de trecere la procedura generală a falimentului, s-a reţinut că debitoarea nu şi-a respectat obligaţiile înscrise în planul de reorganizare şi nu a mai achitat sumele prevăzute , până la data de 08.09.2010.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunal a formulat recurs debitoarea SC R. SRL , prin administrator special..

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe de judecata, considerând sentinţa nelegala si netemeinica.

In ceea ce priveşte contestaţia la procesul verbal al adunării creditorilor din data de 18.04.2011 , recurenta a arătat că , trecându-se la vot, administratorul judiciar s-a raportat , in momentul cuantificării majorităţii , la tabelul definitiv in vigoare la data prelungirii planului de reorganizare si nu raportat la creanţele actuale, fapt ce a prejudiciat grav interesele si drepturile debitoarei. La acel moment, pentru a se putea lua o hotărâre de o asemenea importanta, trebuia sa se tina cont de tabelul definitiv al creanţelor la aceasta data si nu de cel de la momentul aprobării planului de reorganizare, sens in care S.C. V. S.R.L. era si este creditor majoritar; prin urmare , făcând aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. 2 lit. d din Legea nr. 85/2006, trebuia sa fie acceptat votul acestei societăţi împotriva propunerii de trecere la faliment a societăţii ca fiind majoritar. Totodată, creditoarea DGFP P. , prin adresa nr. 716359.18.04.2011 , a susţinut ca recurenta nu si-a respectat obligaţiile înscrise in planul de reorganizare si , mai mult, a înregistrat un volum mare de obligaţii curente neachitate.

Recurenta menţionează că prin contestaţie a cerut si efectuarea unei expertize contabile , pentru a şti cu exactitate creanţele si/sau obligaţiile curente la acel moment, lucru despre care instanţa de fond nici măcar nu face vorbire. Prin urmare , necunoscând exact sumele ce trebuie achitate, recurenta s-a găsit in imposibilitatea efectiva de a onora aceste plaţi, motiv pentru care consideră că trebuia admisă contestaţia.

Intimata D.G.F.P. P. a formulat întâmpinare , prin care menţionează că planul de reorganizare propus de debitoare a fost confirmat prin sentinţa nr.351din data de 08.09.2006 . Prin hotărârea adunării creditorilor din data de 20.03.2007 s-a aprobat propunerea administratorului judiciar de prelungire a planului de reorganizare, conform prevederilor art. 95 din Legea nr.85/2006.

Aşadar, sumele cuprinse in graficul de rambursare trebuiau achitate cel mai târziu pana la data de 08.09.2010.

Debitoarea nu a respectat insa acest termen imperativ , astfel ca la data întrunirii adunării creditorilor din 18.04.2011 planul de reorganizare nu mai putea fi continuat, perioada de valabilitate a acestuia fiind depăşita.

Mai mult decât atât, de la data confirmării planului de reorganizare si pana in prezent debitoarea a înregistrat obligaţii restante in suma totala de 450.753 lei, care au determinat înregistrarea de pierderi in evidenta contabila a acesteia.

132

Curtea a reţinut că la data de 18.04.2011 adunarea creditorilor a fost convocată de administratorul judiciar pentru a discuta propunerea formulată de creditoarea DGFP P. , de trecerea debitoarei la procedura generală de faliment.

Întrucât numai pentru confirmarea planului de reorganizare şi modificarea acestuia , pe parcursul procedurii , art. 101 din Legea nr. 85/2006 conţine dispoziţii speciale , în cazul convocării adunării generale a creditorilor cu altă ordine de zi , cum este aceea mai sus arătată, devin incidente dispoziţiile art. 15 din lege.

Astfel , conform disp. alin. 1 , cu excepţia cazurilor în care legea cere o majoritate specială, şedinţele adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil al titularilor majorităţii, prin valoare, a creanţelor prezente. Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. 2 , calculul valorii totale a creanţelor prevăzute la alin. 1 împotriva averii debitorului se va determina : c)- ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la afişarea tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din planul de reorganizare confirmat ; d)- ulterior afişării tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din cuprinsul acestuia.

Aşadar, ulterior prelungirii planului de reorganizare cu încă un an , potrivit hotărârii adunării creditorilor din data de 27.05.2009 , hotărâre de care judecătorul-sindic a luat act prin încheierea de şedinţă din data de 29.06.2009 , cvorumul şi majoritatea legale necesare adoptării unei hotărâri se raportează la tabelul definitiv de la acea dată , astfel că susţinerile în sens contrar ale recurentei sunt neîntemeiate, urmând a fi , în consecinţă , respinse.

Analizând în continuare legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond , de admitere a cererii administratorului judiciar de trecere a debitoarei în faliment în procedura generală, Curtea a constatat că la data de 31.03.2011 , conform situaţiei de plăţi efectuate în baza planului de reorganizare , situaţie depuse la dosar chiar de către debitoare ( filele 246, 247 dosar fond ), suma creanţelor neachitate era de 397.904 lei.

Or, raportat la data confirmării planului – prin sentinţa nr. 351/8.09.2006 , la durata totală a planului , după prelungirea acestuia , ţinând seama de graficul de plăţi al creanţelor depus la dosar ( fila 82 dosar fond ), Curtea a reţinut că plăţile trebuiau efectuate până la sfârşitul anului 2010.

Sub acest aspect , potrivit dispoziţiilor art. 95 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani, socotiţi de la data confirmării, iar conform alin. 4 , la recomandarea administratorului judiciar, această perioadă va putea fi extinsă cu cel mult încă o perioadă de un an.

În cauză reiese, aşadar, că debitoarea nu a respectat programul de plată a creanţelor , astfel că în mod legal şi temeinic judecătorul–sindic a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 107 alin. 1 lit. C din Legea nr. 85/2006 , potrivit cărora judecătorul-sindic va decide intrarea în faliment când obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale.

În aceste condiţii determinarea cuantumului obligaţiilor curente neachitate apare ca nerelevant , cât timp nu au fost respectate plăţile pentru creanţele anterioare deschiderii procedurii insolvenţei , recursul debitoarei fiind nefondat şi în această privinţă.

Pentru considerentele expuse, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 3041 şi 312 Cod de procedură civilă, a respins recursul debitoarei ca nefondat, în cauză nefiind incident nici unul din motivele prevăzute de art. 304 Cod de procedură civilă.


[53] Clauza prevăzută în contractul de leasing, în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni, fiind obligat în caz de reziliere să plătească şi daune interese constând în capitalul nerambursat aferent contractului, pe lângă restituirea bunului şi plata ratelor restante şi neachitate, este o clauză abuzivă.

133

O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, art. 15

Potrivit dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, se prevede că în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate la scadenţa prevăzută în contract, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii bunului în temeiul contractului.


Prin sentinţa nr. 486 din 12 martie 2012, Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiate contestaţiile formulate de creditoarele BRD S. IFN SA şi SC F. L. R IFN SA împotriva tabelului preliminar al creanţelor întocmit de lichidatorul judiciar P. V. IPURL al debitoarei SC G.C. SRL.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin încheierea pronunţată în camera de consiliu din data de 28.11.2011, s-a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă împotriva debitoarei şi la data de 10.02.2012, lichidatorul judiciar desemnat în temeiul atribuţiilor conferite de art. 25 din lege a depus la dosar tabelul preliminar al creanţelor debitoarei, tabel în care creditorul BRD S. IFN SA este menţionat cu suma de 63.656,24 lei, iar creditorul SC F.L. România IFN SA cu suma de 427.591 lei, ambele creanţe fiind validate parţial.

În ce priveşte contestaţia formulată de BRD S. IFN SA, în tabelul de creanţe lichidatorul judiciar a dispus înscrierea parţială a acestei creanţe în cuantum de 63.656,24 lei, reprezentând obligaţiile de plată cu care era înregistrată debitoarea la data de 6.12.2010, dată la care contractul părţilor a fost reziliat, la data de 6.12.2010 societatea debitoare fiind notificată cu privire la rezilierea contractului de leasing pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată şi în respectiva notificare creditorul a indicat suma restantă în cuantum de 63.656,24 lei, reprezentând contravaloarea ratelor de leasing neachitate, penalităţile de întârziere şi diferenţele de curs valutar, iar urmare acestei notificări debitoarea a predat bunul ce a format obiectul contractului, iar acesta şi-a încetat efectele.

Se reţine prin sentinţă că pentru sumele solicitate cu titlu de daune interese creditorul nu a depus niciun document justificativ, respectiv factura prin care a pretins că a valorificat bunul supus operaţiunii de leasing, astfel că în mod legal lichidatorul judiciar a procedat la înscrierea parţială a creanţei.

În ce priveşte contestaţia creditoarei SC F.L. R IFN SA s-a reţinut că părţile au încheiat contractul de leasing financiar nr. 2306/12.02.2008, însă debitoarea nu şi-a achitat obligaţiile de plată, motiv pentru care a fost aplicat pactul comisoriu de gradul IV înserat în contract, potrivit căruia i-a fost comunicată societăţii debitoare măsura rezilierii prin notificarea nr. 15068/3.12.2009 şi în baza acestui contract creditorul a solicitat înscrierea la masa credală cu suma de 2.597.608 lei, reprezentând ratele scadente şi neachitate şi daune interese calculate conform art. 10.3 din contractul de leasing.

Se arată în sentinţă că potrivit acestei clauze debitorul este obligat ca în caz de reziliere să restituie imediat bunul, să plătească ratele scadente şi neachitate, precum şi daune interese constând în capitalul nerambursat aferent contractului, această clauză are natura unei clauze penale, fiind determinate întinderea prejudiciului şi cuantumul daunelor care vor fi acoperite prin rezilierea contractului de leasing, ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către utilizator a obligaţiilor sale, stabilire anticipată a echivalentului prejudiciului creditoarei, însă, ca orice clauză contractuală, ea trebuie raportată la disp. art. 5 din codul civil în sensul că nu poate deroga de la ordinea publică şi bunele moravuri precum şi de la principiul bunei credinţe.

În acest context, se arată în hotărâre, clauza cuprinsă în contractul părţilor apare ca fiind o veritabilă clauză abuzivă în care finanţatorul a prevăzut o contraprestaţie în favoarea sa cu mult mai mare decât beneficiul cocontractantului său, care dezechilibrează serios egalitatea părţilor, fiind inclusă într-un contract dinainte redactat de finanţator şi pe care debitorul nu a avut posibilitatea să

134

o negocieze, iar potrivit dispoziţiilor OG nr.51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing – art.15 – în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului.

Prin urmare, se reţine în hotărâre, nu există o obligaţie a utilizatorului decurgând din lege de a plăti pe lângă sumele mai sus precizate şi capitalul nerambursat aferent contractului, aceasta reprezentând achitarea tuturor ratelor stabilite în contract şi a valorii reziduale, aspect ce constituie în fapt o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului, iar prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor de către debitoare nu rămâne nereparat în cazul înlăturării indemnizaţiei de reziliere, deoarece creditorul a obţinut toate sumele datorate până la data restituirii bunurilor, precum şi penalităţile aferente, conform angajamentului de plată.

Pentru aceste considerente tribunalul a respins ambele contestaţii ca neîntemeiate, constatând că în mod legal lichidatorul judiciar a dispus înscrierea parţială la masa credală a celor doi creditori contestatori.

Împotriva sentinţei au declarat recurs BRD S IFN S.A şi FLR IFN S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În recursul declarat creditoarea F.L. R IFN S.A, arată că în mod greşit judecătorul sindic a respins contestaţia sa privind înregistrarea în tabelul preliminar al creanţelor a sumei de 2.597.608 lei, deoarece potrivit clauzei 10.3 din contractul de leasing, debitorul era obligat ca, în caz de reziliere, să restituie imediat bunul ce a făcut obiectul leasingului, să plătească ratele scadente şi neachitate, dar şi daune-interese constând în capitalul nerambursat aferent contractului de leasing, în toate cazurile, utilizatorul este obligat să restituie bunul în termen de 24 ore de la data rezilierii, să plătească ratele scadente şi neachitate, penalizările până la acea dată, precum şi daune interese, care constau în valoarea totală a ratelor de leasing rămase de plată, inclusiv valoarea reziduală , lichidatorul judiciar înregistrând parţial creanţa recurentei, respectiv doar suma de 427.591 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate.

Arată recurenta că, clauza penală inserată în contractul de leasing, nu reprezintă prin ea însăşi o clauză de dezechilibru, recurenta având calitatea de finanţator, iar contractul de leasing fiind de fapt un contract de împrumut şi prin încetarea plăţilor de către debitor, recurentei i s-a produs un prejudiciu evident constând în nerecuperarea sumei împrumutate şi nerealizarea beneficiului potrivit contractului de leasing, clauza penală fiind cunoscută de debitor la încheierea contractului şi nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel că această clauză nu derogă de la ordinea publică şi bunele moravuri ori de la principiul bunei-credinţe .

În consecinţă, arată recurenta, obligaţia debitorului de a achita cuantumul daunelor interese, astfel cum acestea au fost cuantificate prin intermediul clauzei penale, devine scadentă imediat, sumele reprezentând rate nefacturate au devenit exigibile ca efect al rezilierii contractului de leasing şi nu necesită emiterea unei facturi, în acest sens fiind disp. art. 155 din Codul fiscal, care prevăd că în situaţia livrării de bunuri sau prestării de servicii,persoana impozabilă trebuie să emită factură către fiecare beneficiar, prin urmare, pentru daunele interese constând în ratele neachitate nu trebuie emisă factură.

Arată recurenta că este îndreptăţită să solicite înscrierea la masa credală pentru toate sumele devenite scadente anterior deschiderii procedurii insolvenţei la care se vor adăuga dobânzi, majorări, penalităţi şi alte cheltuielile calculate până la data deschiderii procedurii insolvenţei, jurisprudenţa în materia procedurii insolvenţei, fiind constantă în a da eficienţă juridică dispoziţiilor OG nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing şi caracterul de titlu executoriu al contractelor de leasing, în sensul înscrierii la masa credală a creanţelor rezultând din aceste contracte cu sume compuse din ratele de leasing, asigurare şi alte cheltuieli facturate şi neachitate plus eventuale penalităţi, dar şi din capitalul nerambursat aferent contractelor de leasing respectiv, anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei, în sensul admiterii contestaţiei şi înscrierii în tabelul creditorilor cu suma totală de 3.028.588 lei.

La termenul din 20.06.2012, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenta BRD S. IFN S.A.

135

În ce priveşte excepţia de tardivitate a recursului BRD S. IFN S.A, invocată din oficiu de instanţă, Curtea a reţinut că sentinţa recurată a fost comunicată recurentei la data de 11 mai 2012, iar recursul declarat de recurentă a fost înregistrat la data de 22 mai 2012, cu mult peste termenul de recurs de 7 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de disp. art.8 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, termen ce a expirat la data de 19 mai 2012.

Pentru aceste considerente, Curtea a admis excepţia tardivităţii declarării recursului de către recurentă, invocată din oficiu de instanţă şi a respins recursul ca tardiv formulat.

Recursul declarat de creditoarea F.L R IFN S.A, este nefondat.Lichidatorul judiciar a înregistrat parţial creanţa recurentei creditoare în tabelul preliminar al

creanţelor, doar pentru suma de 427.591 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, înlăturând obligaţia la plata daunelor interese în cuantum de 2.597.608 lei, reprezentând ratele scadente şi neachitate şi daune interese calculate conform art. 10 pct. 3 din contractul de leasing.

Potrivit clauzei prevăzută la art. 10 pct. 3 din contractul de leasing nr. 2306/12.02.2008, încheiat între recurentă şi societatea debitoare SC G.C. SRL Ploieşti, se prevede că debitorul, respectiv SC G.C. SRL Ploieşti, în calitate de utilizator, este obligată ca în caz de reziliere să restituie imediat bunul, să plătească ratele scadente şi neachitate, precum şi daune interese constând în capitalul nerambursat aferent contractului.

Această clauză are natura unei clauze penale, fiind determinate atât întinderea prejudiciului, cât şi cuantumul daunelor care vor fi acoperite prin rezilierea contractului de leasing, ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către utilizator a obligaţiilor sale, însă ca orice clauză contractuală ea trebuie raportată la disp. art. 5 din Codul civil, în sensul că nu poate deroga de la ordinea publică şi bunele moravuri şi de la principiul bunei credinţe, astfel încât în acest context clauza inserată în contractul părţilor apare ca o veritabilă clauză abuzivă în care finanţatorul, în speţă recurenta, a prevăzut o contraprestaţie în favoarea sa cu mult mai mare decât beneficiul cocontractantului său, care dezechilibrează serios egalitatea părţilor, fiind înscrisă într-un contract redactat dinainte de finanţator şi pe care debitorul nu a avut posibilitatea să o negocieze.

Totodată, dispoziţiile art. 15 din OG nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, prevăd că în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii bunului în temeiul contractului de leasing.

Prin urmare, aceste dispoziţii legale nu prevăd o obligaţie a utilizatorului de a plăti pe lângă sumele datorate până la data restituirii bunului şi capitalul nerambursat aferent contractului, constând în daune interese, ceea ce ar însemna achitarea tuturor ratelor stabilite în contractul de leasing şi a valorii reziduale, aceasta fiind însă o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului, finanţatorul obţinând toate sumele datorate până la data restituirii bunului, precum şi penalităţile aferente, astfel că în mod corect şi legal instanţa de fond a respins contestaţia recurentei privind înscrierea la masa credală a sumei de 2.597.608 lei.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, recursul declarat de creditoare este nefondat şi în temeiul disp. art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., a fost respins ca atare, în cauză neevidenţiidu-se nici un motiv de casare sau de modificare din cele prevăzute de art. 304 Cod proc. civ.

(Judecător Elena Chirica)

[54] În acţiunile având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor stabilite în sarcina Autorităţii Naţionale de Restituire a Proprietăţilor, Statul prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu este parte în raportul juridic concret, obligaţional, de drept substanţial, dedus judecăţii, iar compensaţiile băneşti acordate în aplicarea Legii nr. 9/1998, sunt legal datorate de A.N.R.P.

Legea nr.9/1998136


Prin sentinţa nr. 1076 din data de 20.12.2011, Tribunalul Prahova a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului MFP, invocată în numele acestuia, ca neîntemeiată, a admis acţiunea formulată de reclamanta F.N. în contradictoriu cu pârâţii M.F.P. şi ANRP, fiind obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 324355, 06 lei, reprezentând compensaţii băneşti acordate prin hotărârea nr. 2994/25.07.2006, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului judeţului Constanţa, astfel cum a fost validată prin decizia nr. 688/10.03.2009, emisă de Vicepreşedintele ANRP.

Pentru a pronunţa această sentinţă , tribunalul a reţinut că prin decizia nr. 688/10.03.2009, emisă de Vicepreşedintele ANRP, a fost validată hotărârea nr. 2994 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului judeţului Constanţa şi s-a dispus plata de compensaţii în cuantum de 324355, 06 lei în favoarea reclamantei.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată prin întâmpinare de către DGFP Prahova în numele pârâtului MFP, tribunalul a respins această excepţie ca neîntemeiată, întrucât potrivit Legii nr.500/2002, H.G nr.208/2005 şi a H.G nr.34/2009, MFP coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie.

Astfel, s–a reţinut că rolul MFP, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

Instanţa de fond a apreciat că, în condiţiile în care pârâta ANRP invocă lipsa sumelor aprobate în bugetul de stat cu destinaţia despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, există identitate între persoana chemată în judecată spre a justifica existenţa sumelor de bani cu titlu de despăgubiri în cadrul bugetului de stat şi persoana pârâtului MFP.

În ce priveşte temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, tribunalul a constatat, potrivit art. 18 alin 5 din HG nr. 1120/2006, că compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârea comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestaţiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depăşeşte 50.000 lei;

b) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an şi 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei şi 100.000 lei;

c) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei. Tribunalul a constatat că pârâta ANRP nu a respectat termenele legale stabilite pentru plata compensaţiilor băneşti recunoscute reclamantei, invocând lipsa disponibilităţilor băneşti, reţinând că acţiunea este întemeiată, având în vedere caracterul reparatoriu al Legii nr. 9/1998 şi având în vedere hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia legislaţiei privind retrocedările/reparării prejudiciului cauzat prin privarea de dreptul de proprietate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâta ANRP şi DGFP Prahova în numele Ministerului Finanţelor Publice, în baza mandatului nr. 24940/16.02.2012.

Recurenta ANRP Bucureşti critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că în mod greşit s-a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi obligarea în solidar a acestuia, împreună cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 152.353 lei, reprezentând compensaţii datorate în baza Hotărârii nr. 478/30.10.2008 adoptată de Comisia Judeţeană Prahova pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, deoarece această instituţie nu are calitate procesuală pasivă şi în mod greşit a fost obligată recurenta ANRP la plata compensaţiilor băneşti către intimata reclamantă.

137

În recursul formulat DGFP pentru M.F.P. arată că, netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei, vizează respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Roman, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi obligarea în solidar a acestuia, împreună cu Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 152.353 lei, reprezentând compensaţii datorate în baza Hotărârii nr. 478/30.10.2008, adoptată de Comisia Judeţeană Prahova pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, reţinându-se în mod greşit că rolul M.F.P. este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete, justificându-se astfel identitatea între persoana chemată în judecată pentru a justifica existenţa sumelor de bani cu titlu de despăgubiri în cadrul bugetului de stat şi persoana pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

Susţine recurenta că, obligarea MFP la plata compensaţiilor băneşti, este contrară prevederilor art. 41 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată" şi dispoziţiilor art. 109 alin. 1 din acelaşi cod, care prevede că „Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente", deoarece condiţia esenţială pentru exercitarea acţiunii civile este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie atât la desemnarea titularului dreptului de a acţiona, cât şi a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea.

Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi, pe de altă parte, între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă), iar în situaţia acţiunilor având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor stabilite în sarcina A.N.R.P., statul, prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu este parte în raportul juridic concret, obligaţional, de drept substanţial, dedus judecăţii. Astfel, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are personalitate juridică proprie, acesteia revenindu-i obligaţia achitării sumelor stabilite de comisiile judeţene de aplicare a Legii nr. 290/2003, astfel cum se arată la art. 11, iar textul astfel modificat al articolului 11, alin. 2) care prevedea că „sumele prevăzute în bugetul Ministerului Finanţelor Publice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003 se transferă, la solicitarea Cancelariei Primului Ministru, în vederea aplicării acestei legi” a fost abrogat de lit. a) a art. 35 din OUG nr. 25/18.04.2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 270 din 23.04.2007.

În aceste condiţii, este evident faptul că în bugetul Ministerului Finanţelor Publice nu există sume prevăzute pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, astfel încât nu există niciun temei legal că această instituţie să fie obligată la efectuarea vreunei plaţi.

Totodată, Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituţii sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite şi nu repartizează sume de la buget acestora, acestea fiind alocate conform destinaţiilor bugetare în conformitate cu legea bugetului de stat, astfel încât nu poate fi obligat Ministerul Finanţelor Publice să facă efectiv o plată pentru bugetul altei instituţii, Ministerul Finanţelor Publice neputând fi confundat cu Statul Roman şi cu bugetul de stat. Faptul ca ordonatorul principal de credite nu a corectat despăgubirile cuvenite reclamanţilor, nu poate conduce la obligarea Ministerul Finanţelor Publice la plata unor sume de bani aferente acestora.

Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare şi repartizarea ordonatorilor principali de credite a sumelor de la bugetul de stat conform destinaţiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală, astfel încât este neîntemeiată aprecierea că Ministerul Finanţelor Publice trebuie să fie parte în litigiu şi să fie obligat la alocarea fondurilor necesare pentru achitarea sumelor solicitate de reclamantă.

Învederează instanţei faptul că Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a pronunţat în dosarul nr.28/2011 prin Decizia nr.27/14.11.2011, stabilind că în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art.26 alin.3 din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român să acorde despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.

Se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii judecătoreşti atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi respingerea acţiunii faţă de acesta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, invocând disp. art. 304 pct.7 şi art. 304/1 C.proc.civ.

138

Recursul declarat de DGFP Prahova în numele MFP, este fondat.În mod greşit a reţinut prima instanţă că MFP are rolul de a răspunde de elaborarea

proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete, justificându-se astfel identitatea între persoana chemată în judecată pentru a justifica existenţa sumelor de bani cu titlu de despăgubiri în cadrul bugetului de stat şi persoana pârâtului MFP, aceasta contravine disp. art. 41 alin. 1 c.pr.civ. şi art. 109 alin. 1 din acelaşi cod, deoarece condiţia esenţială pentru exercitarea acţiunii civile este calitatea procesuală, atât a titularului dreptului de a acţiona cât şi a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea, aceasta presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.

În acţiunile având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor stabilite în sarcina ANRP, statul român prin MFP, nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu este parte în raportul juridic concret, obligaţional, de drept substanţial dedus judecăţii.

Textul iniţial al disp. art. 11 din Legea nr. 290/2003, ce viza atribuţii de plată în sarcina MFP prin organele sale teritoriale au fost modificate de pct. 11 al art. unic din Legea nr. 171/16 mai 2006 şi din textul astfel modificat al art. 11 alin. 2 se prevedea că sumele prevăzute în bugetul MFP pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, se transferă la solicitarea cancelarului Primului Ministru în vederea aplicării acestei legi, a fost abrogat de lit. a) a art. 35 din OUG nr. 35/18.04.2007, astfel că în bugetul Ministerului Finanţelor Publice nu există sume pentru aplicarea prevederilor Legii 290/2003 şi în aceste condiţii nu există temei pentru ca această instituţie să fie obligată la efectuarea vreunei plăţi.

Totodată, MFP nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituţii sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite şi nu repartizează sume de la buget acestora, acestea fiind alocate conform destinaţiilor bugetare în conformitate cu legea bugetului de stat, MFP nu poate fi confundat cu statul român şi cu bugetul de stat, Guvernul fiind cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare şi repartizarea ordonatorilor principali de credite a sumelor de la bugetul de stat conform destinaţiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală, în acest sens s-a pronunţat şi ICCJ în dosarul nr. 28/2011, prin decizia nr. 27/14.11.2011, stabilind că în acţiunile întemeiate pe disp. art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea Statului Român să acorde despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.

Cu privire la recursul declarat de pârâta ANRP, criticile aduse sentinţei, sunt nefondate.Potrivit disp. art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, compensaţiile băneşti stabilite prin

hotărârea comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestaţiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, în felul următor: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depăşeşte 50.000 lei; b) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an şi 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei şi 100.000 lei; c) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei.

Recurenta pârâtă nu a respectat termenele legale prevăzute de aceste dispoziţii, pentru plata compensaţiilor băneşti, cuvenite reclamantei, invocând lipsa disponibilităţilor băneşti, însă faptul că recurenta ca ordonator principal de credite, nu a corectat despăgubirile cuvenite reclamantei, nu înseamnă că aceste despăgubiri nu trebuie acordate, astfel că în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea şi a obligat recurenta pârâtă să plătească intimatei reclamante, compensaţii băneşti în cuantum de 324.355,06 lei, acordate prin Hotărârea nr. 2994/25.07.2006, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul instituţiei Prefectului jud. Constanţa aşa cum a fost validată prin decizia nr. 688/10.03.2008, emisă de Vicepreşedintele ANRP.

În acest sens sunt şi hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în materia legislaţiei, privind retrocedările/reparării prejudiciului cauzat, prin privarea dreptului de proprietate în cauza Viaşu contra României, în cauza pilot Atanasiu împotriva României şi în cauza Păduraru.

Acestea au fost considerentele pentru care prin decizia nr. 2670/16 mai 2012, s-a admis recursul declarat de pârâta DGFP Prahova, în numele MFP, împotriva sentinţei nr. 1076 din 20

139

decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Prahova–Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în contradictoriu cu reclamantul F.N. şi pârâta ANRP, s-a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi s-a respins acţiunea faţă de DGFP Prahova- Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi s-a respins ca nefondat, recursul declarat de pârâta ANRP.

(Judecător Elena Chirica)

140

Date post:	18-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	3 times
Download:	0 times