Regiuni, organizaţii regionale şi instituţii internaţionale Regiuni, organizaţii regionale...

REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE

Capitolul 2

Regiuni, organizaţii regionale şi instituţii internaţionale

2.1. Regiuni şi organizaţii regionale2.1.1. UE, un nou pol de putere pe harta lumii

In noul context al globalizării, a se vorbi despre regionalizare este un obicei la

modă, dar şi o realitate de care trebuie să se ţină cont. De aceea, ne-am propus şi noi ca, în

continuare, să analizăm cele mai importante regiuni economice ale globului pentru a

scoate în evidenţă atât capacităţile de care dispun, cât şi modul în care interacţionează

între ele şi cu restul economiei mondiale.

În condiţiile în care schimburile internaţionale ocupă o pondere însemnată în totalul

schimburilor unei ţări, este firesc să se pună problema maximizării avantajelor rezultate

de aici. Soluţiile la o asemenea dilemă nu au întârziat să apară, diversificându-se şi

dezvoltându-se vertiginos, mai ales, în a doua jumătate a secolului XX. Întrebarea ce s-a

născut, în mod inevitabil, este care e calea cea mai bună pentru a ajunge la rezultatul

optim: liberalizarea schimburilor internaţionale sau constituirea unor blocuri regionale de

comerţ (desigur, fără ca una să excludă în mod automat pe cealaltă)? În favoarea

liberalizării au pledat, în special, ţările dezvoltate care au reuşit să dobândească o serie de

avantaje competitive de-a lungul timpului şi care trebuiau exploatate.

Primii paşi în direcţia liberalizării mediului internaţional datează din secolul XIX,

încă din 1846, când Marea Britanie a anulat celebra Lege a Cerealelor, o lege

64


protecţionistă care-şi atrăsese nenumărate critici atât pe plan intern cât şi în exterior. Un

pas înainte a fost făcut în 1860 prin Tratatul Comercial anglo-francez în care a apărut,

pentru prima dată stipulată într-un act oficial, clauza naţiunii cele mai favorizate.

Eforturile de impunere a acestei clauze în cadrul tuturor tratatelor comerciale au continuat

mai intens după primul război mondial. Alături de Liga Naţiunilor, Anglia a continuat să

creadă că doar prin înlăturarea barierelor protecţioniste şi discriminatorii se putea ajunge

la un nivel global de bunăstare, în consens cu cerinţele epocii moderne ce se deschidea

odată cu încheierea păcii. Însă, din păcate, iniţiativa a eşuat, lumea fiind divizată în

blocuri comerciale, dar nu numai, precum Commonwealth-ul britanic, Europa Centrală

etc.1 După cel de-al doilea război mondial SUA, care considerau că practicile de comerţ

discriminatorii se făcuseră vinovate în bună parte de amplificarea crizei din anii ’30, au

insistat ca principiul clauzei naţiunii cele mai favorizate să constituie primul articol din

regulamentul noii organizaţii înfiinţate, GATT (Acordul General de Tarife şi Comerţ).

Dar, chiar de la început, GATT a acceptat excepţii, mai ales în ceea ce priveşte

constituirea uniunilor vamale, în cadrul cărora se permitea înlăturarea restricţiilor şi

barierelor de orice fel, fără extinderea măsurilor şi spre statele ce nu făceau parte din

uniune. Rezultatul s-a concretizat în înfiinţarea unui număr ridicat de uniuni vamale. Spre

exemplu, numai între 1948 şi 1994 GATT a înregistrat 124 de acorduri regionale de

comerţ2 iar după 1994, OMC a mai înregistrat mai mult de 100 de tratate de liber schimb.

Însă acesta nu a fost decât un pas intermediar, pentru că noua tendinţă merge înspre

constituirea unor blocuri comerciale mult mai mari, având ca principiu vecinătatea

geografică. Se conturează pentru secolul XXI existenţa a trei mari blocuri continentale:

Europa, Asia-Pacific şi America.

În 1991, cu un an înaintea realizării practice a Pieţei Unice Europene, Paul

Krugman lansa o dezbatere legată de oportunitatea creării blocurilor regionale de comerţ.

Încercând să păstreze neutralitatea, a adus argumente pro şi contra în egală măsură,

ajungând într-o primă fază la concluzia că “o lume cu trei blocuri regionale este

protecţionistă”3 şi că aceasta ar fi „soluţia optimă de neperformanţă” în schimburile

internaţionale, mai nefericită decât orice extremă, adică existenţa unui singur bloc sau

existenţa unui număr mare de blocuri regionale de comerţ. Argumentul forte pe care l-a

folosit vine dinspre teoria monopolistă, considerând că puterea de negociere şi impunere a

unei uniuni de state este mult mai mare decât cea a unuia singur. În condiţiile în care un 1 Frankel, J., Regional Trading Blocs, University of Chicago Press, 1997, p. 22 Idem, p. 43 Krugman, Paul, Currencies and crises, MIT Press, Cambridge, 1992, p. 2-15

65


singur stat ar impune unilateral restricţii tarifare, cererea pentru produsele acesteia ar

scădea vertiginos, ţările partenere având posibilitatea relativ facilă de a apela la

importurile de substituire. Însă, când un bloc comercial recurge la aceeaşi măsură, puterea

de piaţă mult mai mare pe care o are îi dă posibilitatea să încline termenii schimbului în

favoarea sa. Reacţia celorlalte blocuri nu se va lăsa aşteptată, aprecia Krugman,

realizându-se astfel un echilibru instabil, în care fiecare bloc va impune bariere

discriminatorii faţă de celelalte.

Figura 1: Constituirea principalelor blocuri comerciale continentale

Mergând însă mai departe cu studiul, într-o a doua abordare, Krugman ajunge la

concluzia opusă că, deşi nu este benefică, ”o lume cu trei blocuri regionale de comerţ

este naturală ”. Argumentul adus pleacă de la constatarea că, chiar şi în condiţiile

inexistenţei acestor înţelegeri, ţările se angajează în schimburi cu vecinii geografici, în

principal datorită costurilor de transport mai scăzute. De aceeaşi opinie au fost şi o serie

de alţi economişti: Summers, Balassa, Wonnacott şi Lutz. Au apărut şi critici precum cele

ale lui Bergsten şi Bhagwati care consideră că o concentrare şi o regionalizare a

schimburilor vor duce la diminuarea fluxurilor la nivel mondial şi la o creştere a preţurilor

mărfurilor datorită imperfectei substituibilităţi a acestora.

Însă, realitatea imediată arată că cea de-a doua opinie a lui Krugman este

adevărată. Tendinţa de constituire a unor forme de asociere la nivel internaţional este

determinată, în primul rând, de principiul vecinătăţii. Spaţiul economic european cuprinde

astăzi 15 state, cu iminenţa lărgirii cu încă 10 state în 2004 şi alte state până în 2007,

66


aproape toate având graniţe comune. De cealaltă parte a Atlanticului, NAFTA tinde să

cuprindă toate statele din emisfera vestică, formând un spaţiu economic american unic.

Peste Pacific, în Asia, ASEAN-ul şi-a lărgit şi el graniţele prin admiterea de noi membri

precum Vietnamul şi alte ţări din Indochina şi probabil că se va lărgi în continuare cu alte

state precum China.

Cea mai reuşită şi, în acelaşi timp, cea mai avansată experienţă este cea a Europei.

Este o experienţă şi în acelaşi timp un model de integrare economică, în care

predominante sunt aspectele pozitive, dar care a suferit şi eşecuri şi a generat nemulţumiri

interne şi externe. Procesul de unificare a Europei este departe de a se fi încheiat. Cum e

şi firesc, atunci când sunt aduse laolaltă atâtea interese şi orgolii, apar divergenţe şi semne

de întrebare. Sistemul comunitar de întrajutorare solicită mult, mai ales, ţările cele mai

dezvoltate, Germania, Franţa şi Anglia. Ele trebuie să susţină financiar cea mai mare parte

a costurilor integrării. Acest lucru nemulţumeşte pe de o parte şi se pune problema

costului de oportunitate: noi ce câştigăm de aici, făcând asemenea eforturi? Se aşteaptă a

se câştiga putere. Putere de negociere economică şi politică pe scena internaţională. Şi

atunci când unele ţări integrate sau în curs de integrare coalizează cu adversarul,

identificat cel mai adesea ca fiind SUA, apar semne de întrebare. Pentru că Uniunea

Europeană se bazează pe solidaritatea statelor membre. La bază stă principiul

muşchetarilor lui Dumas: toţi pentru unul, unul pentru toţi. Dacă acesta nu funcţionează,

întreg edificiul se prăbuşeşte. Pentru a înţelege mai bine modul de funcţionare a Uniunii,

este necesar să apelăm la istorie.

2.1.1.1. Originile Europei Unite

Ideea unei Europe Unite este veche. Plecând de la dezideratele unor personalităţi

culturale precum Victor Hugo, Anatole Leroy-Beaulieu, R. Coudenhove-Kalergi, Gaston

Riou, proiectul a început să prindă contur după cel de-al doilea război mondial.

Beneficiind de contribuţia remarcantă a unor personalităţi politice precum Jean Monnet,

Robert Schuman, Konrad Adenauer, Charles de Gaulle, Alcide de Gasperi, se trece la

înfăptuirea celei mai grandioase organizaţii suprastatale benevole care a existat vreodată.

Dacă ideea este veche, necesitatea imperioasă a apărut în a doua jumătate a

secolului XX. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat apariţia unor

probleme şi a unor costuri legate de reconstrucţia ţărilor sfâşiate de război, ce depăşeau

67


capacitatea guvernelor naţionale de a le rezolva. Aflat în faţa unui plan de recuperare

economică pentru Franţa, Jean Monnet realizează în 1945 că ţara sa nu poate face faţă

singură efortului de reconstrucţie. De aceea, în faţa imposibilităţii unor organizaţii precum

Consiliul Europei şi OECE (Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică) de a

realiza un acord european concentrat, lansează ideea Comunităţii Europene a Cărbunelui

şi Oţelului. Impresionat de ideile îndrăzneţe şi vizionare ale lui Monnet, R. Schuman,

ministrul francez al Afacerilor Externe, caută soluţii concrete de realizare a acestora în

cadrul unui plan ce avea să-i poarte numele. La 24 iunie 1950 au început negocierile

pentru a crea Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului, prima organizaţie dintr-

un şir ce aveau să-i urmeze, care urma să funcţioneze ca o autoritate supranaţională,

independentă de guvernele ţărilor membre. Statele îşi delegau o parte din propria

suveranitate în folosul unei cauze comune. Rezultatul a fost încurajant, pe plan politic

fiind rezolvată prin aceasta problema franco-germană iar pe plan economic fiind

liberalizată circulaţia unor materii prime primordiale în refacerea economiilor europene.

După câteva alte iniţiative eşuate de a purta mai departe paşii integrării, la 25 martie

1957, la Roma, a luat naştere Comunitatea Economică Europeană care cuprindea şase

state (RFG, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda) şi care realiza o uniune vamală

industrială şi o politică agricolă, comercială şi concurenţială comună. Consecinţele în plan

economic ale constituirii CEE s-au transpus în rezultatele economice excelente din anii

’60, Europa unită devenind o mare putere comercială, contrabalansând astfel supremaţia

Statelor Unite şi constituind o alternativă performantă a blocului comunist.

Însă, pentru a se putea vorbi cu adevărat de o Europă unită, ea ar fi trebuit să

cuprindă toate ţările aflate în afara blocului comunist. Mai ales că unul din factorii

determinanţi ai sprijinului american pentru unificarea Europei a fost ameninţarea

bolşevismului dinspre sud-estul continentului4. Ca urmare, în decembrie 1969 are loc

summit-ul de la Haga unde s-a luat decizia extinderii şi a continuării desăvârşirii uniunii

pe plan economic şi monetar. Pe 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles tratatele de

aderare a Danemarcei, Marii Britanii, Irlandei şi Norvegiei. Din păcate pentru actul de

extindere, populaţia nu ratifică tratatul în Norvegia, CEE rămânând la 9 membri.

Pierderea este compensată de aderarea în anii următori (1981-1986) a încă trei state,

Grecia, Spania şi Portugalia. Anii ’90 au adus schimbări majore pe scena europeană.

Căderea blocului comunist a modificat abordarea faţă de ceea ce înseamnă Europa Unită,

4 Vezi Ignat, I, Uniunea Europeană de la Piaţa Unică la moneda unică, Editura Economica, Bucureşti, 2002, p. 13-27

68


apărând pe lângă candidaţii previzibili, şi o serie de state foste comuniste sau aflate în

sfera de influenţă a URSS-ului. În 1994 mai aderă trei noi state (Austria, Finlanda şi

Suedia), spaţiul unic european cuprinzând astfel 15 state relativ omogene din punct de

vedere al gradului de dezvoltare dar şi al consolidării democraţiei şi a economiei de piaţă.

Se poate spune că se încheie o primă etapă în realizarea visului lui Jean Monet. Deşi nu se

poate afirma că parcursul a fost lin, fără greutăţi, totuşi voinţa politică a determinat, de

cele mai multe ori, înlăturarea barierelor. Se pare însă că o mare provocare, dar şi o mare

problemă, o constituie viitoarea extindere a UE înspre Europa Centrală şi de Est, care

cuprinde ţările foste comuniste în care valorile democraţiei şi ale economiei concurenţiale

au fost practic anihilate de cei cincizeci de ani de dominaţie comunistă. Chiar dacă la

nivel de voinţă există o disponibilitate remarcabilă din partea acestor ţări de a reveni la

marea familie europeană occidentală, există piedici care vor ridica serioase probleme

stabilităţii economice şi politice ale viitoarei alianţe.

2.1.1.2. Spaţiul unic european din perspectivă americană

Ce înseamnă la ora actuală spaţiul unic european? Este o comuniune de

cincisprezece state integrate economic: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania,

Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Finlanda, Suedia, Marea Britanie

şi Islanda, dintre care 12 sunt integrate şi monetar (excluzând Marea Britanie, Suedia şi

Danemarca), regăsindu-se sub titulatura Uniunea Economică şi Monetară sau Zona Euro.

Comparaţiile care se realizează fac în general referinţă la indicatorii specifici zonei euro,

aceasta atingând gradul cel mai înalt de integrare şi, drept urmare, constituind nucleul a

ceea ce înseamnă uniune economică şi monetară. Dacă, din punct de vedere economic,

UE poate aspira la un statut privilegiat de lider pe anumite sectoare, din punct de vedere

politic şi militar relaţiile internaţionale sunt dominate în mod clar de către Statele Unite.

Uniunea Europeană, luată ca entitate, mai are mult de lucru asupra celor două domenii,

existând speranţa că succesul integrării economice sub toate aspectele ei va conduce la o

omogenizare a opiniilor şi atitudinilor vis-a-vis de ceea ce ar trebui să reprezinte o

adevărată comuniune de interese. Acest lucru ar depinde, în opinia specialiştilor

americani, de modul în care vor şti europenii să găsească un numitor comun în

diversitatea ce caracterizează la ora actuală statele Europei.

69


Există multe reţineri, mai ales în mediul academic american, în ceea ce priveşte

acest aspect. Se consideră că istoria se opune ideii de unitate în Europa. M. Feldstein

aprecia într-un studiu de-al său:“Conflictele de politici economice şi interferenţele între

suveranităţile naţionale pot reactualiza vechile animozităţi bazate pe istorie, naţionalism

şi religii.” 5 Drept urmare, susţine autorul, SUA trebuie să se aştepte pe viitor la o

creştere a conflictelor în Europa. De altfel, atitudinea Statelor Unite după 11 septembrie

degajă o tendinţă de neglijare a ceea ce părea a fi o cooperare puternică în cadrul NATO.

Datorită divergenţei de opinii în ceea ce priveşte războiul împotriva terorismului, lansat

de G.W. Bush, americanii preferă la ora actuală o alianţă mai restrânsă cu Marea Britanie,

în detrimentul unei alianţe mai largi, şi tocmai din această cauză mai slabă, cu restul

ţărilor din NATO. De fapt, din perspectiva americană, opinia acestor ţări nu mai contează

prea mult, atâta timp cât ele pun sub semnul întrebării unele acţiuni cum ar fi invadarea

Irakului. Sloganul sub care a fost lansat războiul împotriva terorismului spune clar: cine

nu este cu noi este împotriva noastră. E un avertisment politic tranşant în ceea ce priveşte

opoziţia ţărilor vestice. Există şi un revers pozitiv al medaliei. O cauză comună, sub

forma unei disidenţe comune faţă de atitudinea SUA, poate apropia politic aceste ţări,

lucru absolut necesar în vederea evoluţiei viitoare a UE.

Americanii leagă adeseori parteneriatul economic de celelalte paliere ale puterii,

militar şi politic. De fapt, forţa economică este folosită în unele cazuri ca un instrument de

manipulare politică. “Moneda europeană poate avea succes numai în contextul uniunii

politice şi natura acestei uniuni politice poate determina viitorul cooperării nord

atlantice”6 Acest lucru era spus de consilierul american H. A. Kissinger, într-un context

apropiat cu cel de astăzi, respectiv războiul din fosta Yugoslavie. Avertismentul este, şi de

această dată, cât se poate de clar. Suportul economic şi politic pentru moneda unică va fi

acordat condiţionat de atitudinea Vestului faţă de acţiunile Statelor Unite. Politicul poate

afecta atât economicul cât şi militarul. De altfel, pe ansamblu, americanii consideră că

Europa se grăbeşte în planul integrării şi că evenimentele au devansat cu cinci până la

zece ani situaţia reală. Acest scepticism este indus de momentul alegerii introducerii

monedei unice, pe fondul existenţei unor divergenţe la nivel european în ceea ce priveşte

politicile comune, a contextului economic internaţional defavorabil (crizele financiare şi

perspectiva unei redresări greoaie) şi a lipsei de consistenţă a cadrului instituţional din

interiorul uniunii.

5 Feldstein, M., EMU and International Conflict, 1997, Foreign Affaires, nov.- dec., p. 72.6 Kissinger, H.A., A New Union in Europe, Washington Post, May, 12, 1998, p. A19

70


Unul dintre marii adversari ai integrării monetare europene este R. Dornbusch.

Scepticismul său pleacă de la supoziţia că reglarea tensiunilor dintre monedele naţionale,

ce nu se mai realizează prin intermediul ajustării ratelor de schimb, se va realiza pe viitor

prin intermediul forţelor pieţei, acest lucru având un efect dezastruos asupra bunăstării

sociale în Europa. “Că UEM a fost de la început o idee rea devine acum o realitate.

Efortul de realizare a Uniunii Monetare în formula de la Maastricht poate fi amintit ca

una din multiplele bătălii inutile din istoria Europei. Costurile realizării sunt mari,

beneficiile economice sunt minime şi fac obiectul unei mari dezamăgiri.”7 Este adevărat

că, după introducerea monedei unice, s-a înregistrat o creştere a preţurilor în regiunile mai

puţin dezvoltate, precum Spania, Portugalia sau sudul Italiei. A fost totuşi vorba doar

despre un puseu care a condus la o autoreglare a raportului cerere – ofertă. La ora actuală,

preţurile s-au stabilizat, devenind repere sigure în luarea deciziei economice. Nu s-a

întâmplat, aşa cum a presupus Dornbusch, ca nivelul de bunăstare să scadă. Dimpotrivă,

s-a observat o creştere a nivelului de viaţă, determinată de o multitudine de factori, printre

care şi reducerea dificultăţilor legate de cursurile de schimb. Moneda unică a contribuit la

fluidizarea schimburilor, la o mai bună circulaţie a capitalurilor şi la o apropiere a

nivelului preţurilor factorilor de producţie.

În general, se consideră că uniunea monetară ar fi trebuit să fie o rezultantă

firească a unei integrări politice. Lipsa de unitate politică va dăuna intereselor economice

şi monetare, afectând stabilitatea nu numai în spaţiul european ci la nivelul întregii

economii mondiale. Este o opinie frecvent împărtăşită în literatura americană. Se

apreciază că oricare ar fi soarta uniunii monetare, interesele americane vor fi oricum

afectate. O Uniune Monetară slabă poate destabiliza pieţele financiare internaţionale şi

poate afecta interesele firmelor americane în Europa iar o monedă europeană prea

puternică ar putea compromite rolul de unică monedă internaţională de schimb de care se

bucură dolarul.

Există însă şi opinii favorabile continuării procesului de integrare. Laureatul Nobel

R. Mundell este de părere că dacă UEM va funcţiona, ea va aduce o serie de beneficii

considerabile comunităţii economice internaţionale. “Membrii UEM pot avea nu doar o

monedă comparabilă cu dolarul şi dreptul de a împărţi dominaţia internaţională a

acestuia, ci şi o mare influenţă în funcţionarea sistemului monetar internaţional. Restul

lumii va avea astfel o alternativă la dolar pentru constituirea rezervelor internaţionale şi

7 Dornbusch, Rudi, Euro Fantasies, Foreign Affaires 75, Octomber 1996, p.110

71


o monedă stabilă ce poate fi folosită ca reper în stabilirea ratelor de schimb. SUA poate

primi ajutor în eventualitatea instabilităţii dolarului ca monedă internaţională.”8

Venind cu o perspectivă a cooperării internaţionale, Mundell reuşeşte să inducă o

notă optimistă asupra viitoarelor relaţii între Europa şi SUA. O monedă unică ar contribui

enorm şi la fluidizarea fluxurilor comerciale cu Europa, eliminând o serie de costuri

suplimentare. O atitudine optimistă o au şi R.N. Cooper, J. A, Frankel şi C. Fred Bergsten.

În ceea ce priveşte atitudinea oficială a americanilor, se poate spune că este uşor

reţinută spre favorabilă. Chiar şi în timpul crizei din 1992-1993, opinia oficialilor

americani nu a fost ostilă continuării fazelor integrării. Specialiştii Trezoreriei americane

s-au situat pe o poziţie de aşteptare până în 1996 când, pentru ca tăcerea să nu fie

interpretată ca ostilitate, au luat atitudine. Prin vocea secretarului Robert E. Rubin 9 s-a

afirmat diplomatic că SUA sunt direct interesate ca Europa să prospere. Dacă europenii

consideră că uniunea monetară este bună pentru ei, atunci este bună şi pentru americani.

În 1997, Lawrence H. Summers a elaborat într-o formă concretă opinia americană

sub titlul EMU: An American View of Europe, ce a fost prezentată la Euromoney

Conference, pe 30 aprilie 1997. Se afirma aici că Statele Unite sprijină integrarea

europeană, considerând că este în interesul tuturor ca Europa să fie mai stabilă politic şi

mai dezvoltată economic. Suportul oficial al americanilor faţă de moneda unică nu trebuie

privit însă ca unul necondiţionat. Europa trebuie să continue procesul de liberalizare a

pieţelor şi moneda unică trebuie să fie un mijloc pentru realizarea acestui deziderat.

Totodată Europa trebuie să facă faţă nenumăratelor probleme de natură politică şi

economică, pentru că există pericolul ca interesul prea mare pentru planul monetar să

distragă atenţia de la implementarea politicilor structurale.

În prima zi de lucru după introducerea monedei unice, pe 4 ianuarie 1999,

preşedintele american de atunci, Bill Clinton, saluta evenimentul declarând: “O uniune

monetară de succes ce contribuie la o dinamizare a Europei este în interesul nostru pe

termen lung. SUA este avocatul pe termen lung al integrării europene.”10

Concluzionând, poziţia oficială favorabilă a americanilor ascunde în spate unele

interese proprii:

O uniune monetară conferă un plus de stabilitate în zonă deoarece această

uniune este gestionată mai atent şi mai unitar decât o uniune politică;

8 Mundell, R., The Case for Euro II, Wall Street Journal, March 25, 1998, p A229 Departament of the Treasury, Press Briefing, september 29, 199610 Washington Post, January 5, 1999, p. A12

72


Plusul de stabilitate poate fi în favoarea capitalului american, ţinând cont că

există aproape 400 miliarde dolari investiţi în zonă;

Succesul integrării monetare va încuraja extinderea către Europa Centrală şi

de Est, reducând astfel costurile intervenţiei americane în zonă în perspectiva

extinderii Alianţei Nord Atlantice. Îndeplinirea criteriilor de aderare de către

ţările din Estul Europei ar duce la eliminarea unor tensiuni sociale, politice şi

militare cu potenţial exploziv. Securizarea acestei zone ar putea reduce

costurile accesului american la petrolul caspic în perspectiva exacerbării

conflictului în zona arabă.

2.1.1.3. UE ca forţă economică

Vorbind despre Uniunea Europeană ca despre o entitate economică, se poate

afirma, fără riscul unei erori, că indicatorii săi de performanţă îi dau dreptul să aspire la

rolul de copartener alături de SUA în gestionarea fluxurilor economice la nivel mondial.

Bazându-se pe o industrie şi o agricultură performante şi pe un sector al serviciilor bine

dezvoltat, UE îşi concentrează atenţia spre implementarea unor politici de coeziune care

să omogenizeze spaţiul economic european pentru a-i conferi un surplus de performanţă.

Oricum, chiar şi în condiţiile actuale, performanţele Uniunii Europene în întregime sau ale

Zonei Euro sunt comparabile la nivel internaţional cu cele ale principalelor două state

dezvoltate, SUA şi Japonia. Sub aspect sectorial, principalele dimensiuni ale forţei

economice a UE sunt trasate de industrie, agricultură şi comerţul cu bunuri şi servicii. De

asemenea, UE este o forţă şi în ceea ce priveşte investiţiile străine directe.

2.2.1.3.1.Analiză sectorială

Industria reprezintă unul dintre sectoarele performante ale economiei europene.

Beneficiind de suportul unor state puternic industrializate precum Germania, Italia,

Franţa, Anglia ş.a., industria europeană este dezvoltată mai ales pe o serie de sectoare

precum cel energetic, metalurgic, chimic, maşini şi utilaje, construcţii navale şi aeriene,

electronic, etc.

Sectorul energetic este extrem de bine dezvoltat, dată fiind şi vechimea

preocupărilor în acest domeniu. Prima fază instituţională a integrării a avut ca obiect chiar

acest sector. Comunitatea Economică a Cărbunelui şi a Oţelului, creată în aprilie 1951, îşi

73


propunea printre altele o reglementare a producţiei şi comerţului de cărbune între Franţa şi

Germania. Succesul acestui demers a încurajat oficialii şi un al doilea pas important a fost

făcut în 1957 când, o dată cu semnarea tratatelor de constituire ale Comunităţii

Economice Europene, ia fiinţă şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Rezultatul

a constat într-o bună coordonare la nivel comunitar a sectorului energetic. Punerea în

comun a resurselor a condus la o mai bună gestionare a acestora, ceea ce a permis ca, deşi

relativ săracă în resurse energetice, UE să devină exportator de energie. Având capacităţi

foarte bune de prelucrare şi transport, ţările UE şi-au dezvoltat o structură energetică

performantă, furnizând la această dată energie multor ţări dezvoltate şi în curs de

dezvoltare. Exporturile nete de energie numai spre Statele Unite se ridicau în anul 2000 la

8,835911 mld. euro. Cu toate acestea, UE a rămas cel mai mare importator net de energie,

cu o creştere medie de 2,1% pe an după 1985.

Consumul de energie ridicat se datorează atât creşterii PIB ( după 1990 PIB mediu a

crescut cu 1,9% iar consumul de energie cu 1,1%) cât şi dezvoltării unor industrii mari

consumatoare, mai ales a industriei oţelului. Abia după restructurarea acestui sector,

după 1997, consumul de energie a rămas constant în condiţiile unei creşteri a producţiei

de 2,6%.12 Reforma sectorului metalurgic era absolut necesară, în condiţiile în care UE

este primul mare producător de oţel, acoperind 19,5% din producţia mondială. Producţia

de oţel contribuie cu 1,8% la valoarea net creată şi ocupă aproximativ 1,5% din forţa de

muncă comunitară. Reforma a fost impusă şi de rezultatele Rundei Uruguay, care

prevedeau ca până în 2004 să se liberalizeze complet comerţul cu oţel. Dată fiind poziţia

de lider în producţia mondială, UE a declanşat o serie de măsuri de retorsiune împotriva

Statelor Unite, ca urmare a încercărilor de protejare a producţiei interne americane,

contrar regulilor OMC.

Ramura textilelor şi îmbrăcămintei este de asemenea importantă pentru

industria europeană, UE fiind cel mai mare exportator din cadrul OMC, cu un volum al

exportului de 110 mld. euro. Statele Unite rămân principala destinaţie cu un total de 4,4

mld. în anul 199813. Deocamdată aflată la adăpostul Acordului Multifibre, implementat în

1995, care protejează ramura textilă prin bariere tarifare, industria textilă comunitară

trebuie restructurată în vederea liberalizării pieţei specifice din anul 2005, când ţări mari

producătoare de textile precum India, Pakistan, Thailanda sau Chile vor avea acces liber

la piaţa europeană.11 Eurostat database, www.europa.eu.int/comm/eurostat12 European Commision, 2001 – Anual Energy Review, January 2002, p. 1-1013 Eurostat, idem

74


Industria de autovehicule este una de vârf pentru economia europeană. Este una

dintre cele mai globalizate industrii, existând o multitudine de relaţii contractuale,

comerciale, juridice şi de altă natură între firmele europene, americane, japoneze şi

coreene ce deţin supremaţia pe piaţa autovehiculelor la ora actuală.

La producţia de autovehicule, UE este unul din cei mai importanţi producători, cu

peste 17 mil. de autovehicule în valoare de 307 mld. euro. Cu un volum de 62,65 mld.

euro, UE rămâne unul dintre cei mai mari exportatori, situându-se la mică distanţă faţă de

Japonia (67,92 mld. euro), dar poziţionându-se într-o poziţie mai avantajoasă decât SUA

care exportă o producţie de 51,69 mld. euro. Exporturile nete în 1999 au fost de 14,8 mld.

euro. Nu este însă mai puţin adevărat că cifrele seci nu conferă neapărat o ierarhie exactă

mai ales în această ramură extrem de globalizată. Într-un excelent exemplu dat în cartea sa

Munca Naţiunilor, Mancur Olson găsea că atunci când un american îşi cumpără o maşină

de 20000$ de la General Motors, 6.000$ merg în Coreea de Sud pentru operaţiile de

asamblare, 3500$ merg în Japonia pentru componentele principale (motor, partea

electronică, etc.), 1500$ revin Germaniei pentru design, 800$ pentru componentele mici

merg în Taiwan, Singapore şi Japonia, 500$ merg în Marea Britanie pentru reclamă şi

marketing, 100$ în Irlanda şi Barbados pentru prelucrarea datelor şi numai 8000$ rămân

în SUA.14 Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu maşinile produse de Renault sau Mercedes

în Europa. Mai mult de jumătate din importurile şi exporturile ce se realizează la ora

actuală în lume sunt transferuri de bunuri şi servicii în cadrul companiilor multinaţionale

despre care, la rândul lor, se ştie doar unde-şi au sediile, dar nu şi naţionalitatea

capitalurilor pe care le utilizează. Aşa cum afirma acelaşi autor menţionat mai sus, “

aceste reţele globale se deghizează în ce costum naţional li se pare mai convenabil”15.

Aşa încât, probabil că la ora actuală contează mai puţin cifrele contabilizate de economia

naţională şi mai mult externalităţile pe care le produc firmele respective, ocuparea forţei

de muncă, nivelul salariilor, aportul la bugetul de stat prin impozitele şi taxele plătite,

aportul de tehnologie sau investiţiile străine directe care se reflectă în totalitatea lor în

nivelul de viaţă al cetăţenilor ţării gazdă.

Sectorul construcţiilor navale rămâne o piatră de încercare pentru industria

europeană, fiind absolut necesară restructurarea sa. Trebuind să facă faţă unei concurenţe

acerbe din partea Japoniei şi Koreei de Sud, şantierele navale europene nu se mai pot

ascunde mult timp la adăpostul barierelor tarifare şi a acordurilor de schimb. Cele două

14 Reich, R., Munca naţiunilor, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, p. 10115 Idem, p. 103

75


ţări concurente ocupă deja peste 60% din piaţa internaţională, cota de piaţă a UE scăzând

sub 20%. Însă, chiar şi în aceste condiţii, industria navală rămâne unul din simbolurile

industriei europene.

Producţia industriei aeronautice civile este împărţită între Statele Unite şi UE.

UE este al doilea mare producător, cu un output de 59 mld. euro. Fiind un sector strategic,

în care două mari firme ( Airbus şi Boeing) deţin mai mult de 50% din piaţă, există o serie

de acorduri între UE şi SUA care reglementează atât relaţiile de schimb cât şi gradul de

susţinere a industriilor respective din fonduri publice. Datorită evenimentelor de la 11

septembrie, această industrie trece printr-o perioadă de criză, producţia scăzând dramatic

cu aproximativ 30 de procente.

În sectorul industriei chimice, farmaceutice şi de cosmetice UE este cel mai mare

producător mondial, cu o producţie de 106,91 mld. euro, urmată de SUA cu 69,12 mld.

euro şi Japonia cu 28,07 mld. euro (1998)16. Majoritatea producţiei este orientată spre

piaţa internă, piaţa externă fiind dificilă datorită barierelor tarifare şi nontarifare existente.

În subramura farmaceutică, cu o forţă de muncă de 500.000 de lucrători ce produc 23%

din totalul producţiei chimice, UE deţine 40% din piaţa mondială.

Construcţia de maşini şi utilaje rămâne pentru UE unul din cele mai importante

sectoare industriale. Datorită înaltei competitivităţi, a experienţei şi a unui bun renume,

UE rămâne un exportator net de maşini şi utilaje. Exporturile au depăşit 148 mld. euro în

1998, fiind mai mari cu 28,6 mld.17 decât cele ale competitorului direct, SUA.

În industria electronică, UE deţine 26% din producţia mondială. Din păcate,

schimburile din acest sector sunt dominate de importuri, importându-se mai mult de 50%

din tehnica de calcul necesară. Supremaţia netă deţinută de SUA şi Japonia este rezultatul

unei slabe orientări şi susţineri a acestui sector. Pentru a înlătura aceste decalaje mari au

fost create o serie de organisme comunitare care au ca obiectiv susţinerea ramurilor de

înaltă tehnologie:

ESPRIT - programul strategic european pentru dezvoltarea informaţiei. Acest

program trebuia să ajute UE să reducă decalajul tehnologic faţă de concurenţa străină în

domeniul tehnologiei informaţiei. El poate fi considerat ca un model pentru alte acţiuni

interesând şi vizând în acelaşi timp domeniul tehnologiilor de vârf. Programul a permis

UE să finanţeze (în general cu 50%) lucrările de cercetare-dezvoltare efectuate în comun

de către întreprinderi, universităţi şi institute de cercetări din cel puţin două ţări

16 The EU Economy: Investing in the Future, no. 73, 2001, European Comision, Statistical Annex17 Idem

76


comunitare. Domeniile vizate au fost: microelectronică de vârf, circuite cu grad ridicat de

integrare, tehnici de prelucrare avansată a informaţiei, echipamente de birou, producţia

integrată prin ordinator etc. Din păcate programul nu şi-a atins obiectivele. Ramurile de

înaltă tehnologie nu reuşesc la ora actuală să facă faţă concurenţei americane şi japoneze;

RACE - cercetare-dezvoltare în domenii avansate ale tehnologiei telecomunicaţiilor.

Acest program, completat de activităţi în domeniul standardizării şi infrastructurii, trebuia

să ajute UE să-şi menţină locul în domenii de vârf ale telecomunicaţiilor. Obiectivul

principal: punerea la punct a tehnologiilor necesare reţelelor de fibre optice cu bandă largă

sau debit mare, susceptibile de a transmite vocea, imaginea şi datele informaţionale,

permiţând astfel multiplicarea noilor servicii integrate de telecomunicaţii. Într-o primă

fază era vorba de a elabora un model comun de referinţă, de a defini specificaţiile

funcţionale ale reţelelor, terminalelor şi serviciilor, care ar fi putut fi puse la dispoziţia

întreprinderilor şi a marelui public până în 1995 şi de a explora mijloacele tehnice de

realizare a lor;

BRITE- cercetări de bază în domeniul tehnologiilor industriale. Acest program

realizat şi finanţat după modelul ESPRIT, urmărea să favorizeze dezvoltarea şi difuzarea

noilor tehnologii, noile procedee de fabricaţie şi noilor produse în sectoarele “tradiţionale”

care asigură circa trei pătrimi din totalul locurilor de muncă din industria ţărilor

comunitare. Programul comportă două direcţii: prima este consacrată tehnologiilor de

bază care interesează mai multe sectoare, tehnici de ambalaj, ameliorarea fiabilităţii

produselor, reducerea uzurii şi a deteriorărilor, noi metode informatizate de încercări,

tehnologia membranelor şi particulelor etc.; a doua direcţie se referă la realizarea de

produse şi materiale moderne folosite mai ales în sectorul textilelor, al confecţiilor şi

pielăriei;

EUREKA este un alt program ce asigură, în fapt, cadrul unei cooperări lărgite cu noi

parteneri, fiind dotată cu noi forme de finanţare şi gestiune. Se apreciază că acest program

poate completa în mod util pe cele în vigoare, abordând în special teme noi de cercetare şi

încurajând cooperarea industrială, pentru punerea la punct a unor produse noi de înaltă

tehnologie, capabile să reziste concurenţei începutului de secol XXI.

Realizarea unei UE a tehnologiei implică o coordonare puternică a politicilor

naţionale şi în domeniul cercetării-dezvoltării, cât şi în cadrul programului EUREKA. Ea

cere, de asemenea, o majorare însemnată a mijloacelor financiare pe care UE poate să le

consacre ştiinţei şi tehnologiei.

77


Preocuparea pentru sectoarele de vârf constituie un element cheie pentru succesul

viitor al industriei şi nu numai. De aceea, ar fi nevoie de o atenţie mai mare acordată

dezvoltării tehnologiei, nu atât prin

înfiinţarea unor organisme

birocratice care să gestioneze

ineficient fondurile comunitare, cât

prin acordarea de sprijin şi asistenţă

firmelor private pentru dezvoltarea

compartimentelor de cercetare, după

modelul american. Calea instituţional

centralizată nu este cea mai potrivită

pentru a susţine un sector atât de

dinamic cum este cel al tehnologiei.

Purtătorii de tehnologie sunt agenţii

economici şi nu statul sau organismele suprastatale. Prin urmare, dacă e nevoie de o

strategie în domeniu, atunci ea trebuie să vizeze crearea de facilităţi şi acordarea de

susţinere agenţilor economici şi nu apariţia unor instituţii birocratice care să gestioneze

programe de cercetare sau să implementeze tehnologie. Astfel de acţiuni sunt sortite

eşecului din aceleaşi cauze pentru care orice proiect public birocratic nu poate reuşi:

eficienţă scăzută în administrarea resurselor, alocarea acestora după alte criterii decât cele

strict economice, inerţie mare şi slabă adaptare la cerinţele pieţei.

Pe ansamblu, performanţele industriale ale UE sunt notabile. Βeneficiind de o

productivitate a muncii ridicată şi de o forţă de muncă bine pregătită, industria contribuie

cu 31% la realizarea Produsului Intern Brut. În multe din ramurile industriale indicatorii

macroeconomici plasează UE pe primul loc în rândul ţărilor dezvoltate.

78

Figura 1. Evoluţia producţiei industriale în UE

Sursa: The Euro Area, Euro Papers no. 46, 2002, p.4


Agricultura. Constituind baza dezvoltării oricărei economii, oricât de avansată ar

fi ea, agricultura s-a bucurat şi se bucură de o atenţie deosebită din partea politicilor

economice. Furnizând hrana necesară populaţiei dar şi materii prime pentru multe din

industriile cele mai importante, agricultura rămâne în permanenţă un reper fundamental în

alcătuirea comparaţiilor internaţionale. Agricultura joacă un rol important în dezvoltarea

sustenibilă atât pentru statele dezvoltate cât şi pentru cele în curs de dezvoltare prin

contribuţia la protejarea mediului, asigurarea hranei şi sănătăţii populaţiei şi susţinerea

dezvoltării zonelor rurale.

Cu toate că aportul său direct la crearea PIB-ului este adesea neglijabil, coborând

sub 3% în statele dezvoltate iar forţa de muncă ocupată de această ramură este la fel de

scăzută (sub 5%), interesul pentru agricultură face ca produsele sale să constituie obiectul

unor reglementări foarte stricte în cadrul OMC şi a unor complexe negocieri între

principalii exportatori, SUA şi Uniunea Europeană. Începute în 2000, aceste negocieri au

ca obiectiv o reformă complexă a sectorului agricol pentru reducerea şi înlăturarea

ajutoarelor publice şi a protecţionismului practicat şi pentru o liberalizare a schimburilor

la nivel mondial.

79

Figura 17: Situaţia comparativă a agriculturii pentru UE, SUA şi Japonia (sursa: Eurostat)


Trebuie remarcat faptul că un asemenea deziderat este extrem de benefic pentru

ţările în curs de dezvoltare, a căror economie se bazează într-o măsură mai mare pe

aportul agriculturii la realizarea PIB-ului şi ale căror produse nu sunt actualmente

concurenţiale pe pieţele externe tocmai datorită lipsei subvenţiilor din partea statului.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre cele trei centre de putere pe tărâmul agriculturii,

trebuie specificat de la început că Japonia este neglijabilă sub acest aspect, resursele sale

agricole extrem de sărace eliminând-o din start din orice încercare de a dezvolta vreo

ramură agricolă. Aşa cum se observă din figura 17, Japonia deţine doar 1,2% din terenul

agricol pe care-l are SUA şi 3,7% din cel al UE. Sub acest aspect, Statele Unite sunt în

mod clar cele mai favorizate, beneficiind de peste 425 mil. hectare de teren agricol, de

peste trei ori mai mult decât UE. Acest lucru, alături de investiţii masive în infrastructura

agricolă i-au permis să dezvolte o producţie extrem de performantă bazată pe exploataţii

mari, cu o medie cuprinsă între 150 şi 250 ha.

Agricultura UE a beneficiat de masive investiţii de capital, însă determinarea

geografică şi demografică a făcut ca numărul exploatărilor să fie extrem de ridicat, astfel

încât media unei parcele agricole să fie între 15 şi 20 ha, cu repercusiuni negative asupra

productivităţii. De altfel şi numărul celor care lucrează în agricultură reflectă

productivitatea mai slabă din agricultura europeană. 6,988 milioane de comunitari sunt

angajaţi în agricultură, contribuind cu doar 1,7% la realizarea PIB, în timp ce în SUA sunt

ocupaţi în acest sector doar 2,172 milioane, adică mai puţin de 2,7% din populaţia

ocupată.

Există pericolul ca, judecând în ansamblu, să extragem concluzia că agricultura

europeană este mult în urma celei americane, lucru de altfel neadevărat. Nu trebuie uitat

că informaţiile statistice despre UE se calculează ca o medie a tuturor statelor membre, nu

întotdeauna omogene din punct de vedere al dezvoltării. Există state membre în care

productivitatea în agricultură este extrem de ridicată, comparabilă cu cea din SUA sau

chiar superioară (Germania, Olanda, Franţa, Spania), după cum există şi ţări cu o

productivitate sub medie, aspect ce influenţează negativ imaginea de ansamblu. Evoluţiile

recente din economia europeană demonstrează însă că sub impactul concurenţei şi a

liberalizării totale a schimburilor există o tendinţă de apropiere-egalizare a productivităţii

în agricultura UE.

80


Tabel 1: Producţia agricolă a UE18

Comparaţiile între cele două agriculturi, europeană şi americană, pe categorii de

produse, conduc la concluzia că există o sensibilă apropiere ca volum al producţiei. Dacă

în ceea ce priveşte cerealele în ansamblu, Statele Unite se află în avantaj, cu o producţie

de 122,891 mil. t, situaţia se inversează când este vorba de principalul produs, grâul, unde

UE este net superioară cu peste 38 mil. tone. Superioritatea se păstrează şi la producţia de

fructe. În sectorul zootehnic cifrele sunt chiar şi mai apropiate, existând aproape o strânsă

alternanţă pe categorii de produse.

Import19(2000)

(1000$)

UE UE

(+ comerţul

intracomunitar)

SUA Japonia

Cereale 1.613.040 6.503.488 946.366 3.742.580

Alimente şi animale 34.423.529 120.658.425 29.113.870 25.497.727

Carne şi preparate 3.433.547 18.724.822 4.011.915 8.548.803

Total producţie agricolă 54.767.113 171.995.490 44.949.426. 36.153.814

Export(2000)20

(1000$)

UE UE

(+ comerţul

intracomunitar)

SUA Japonia

Cereale 56.412.079 175.226.055 56.479.900 1.560.385

Alimente şi animale 33.123.633 120.203.278 37.154.993 968.504

Carne şi preparate 4.226.338 20.177.699 7.547.594 17.756

Total producţie agricolă 54.412.079 175.226.055 56.479.900 1.560.385

Tabel 2: Importurile şi exporturile de produse agricole, situaţie comparativă

Comerţul cu produse agricole şi zootehnice poate oferi şi el un argument pentru a

demonstra echilibrul între UE şi SUA.

Se observă că dacă se exclude comerţul intracomunitar, procedură de altfel perfect

justificată în condiţiile în care analizăm Uniunea Europeană ca o entitate distinctă în

cadrul economiei mondiale, există un echilibru aproape perfect între cele două superputeri

18 Eurostat, http://europa.eu.int/comm/eurostat19 Sursă: FAOSTAT, http://faostat.fao.org/20 Idem

Produs (2001) UE SUA Japonia

Cereale (mil. t) 202,424 325,315 12,27

Grâu (mil. t) 91,7 53,3 0,7

Oleaginoase 13,9 89,9 -

Fructe (mil. t) 58,603 29,862 4,284

Vite (capete) 81.414.884 92.277.000 4.530.000

Carne (mil. t) 35.862.543. 37.741.100 2.960.272

Ouă (mil. t) 5.303.441 5.080.000 2.526.000

Lapte (mil. t) 125.930.335 75.025.000 8.450.000

81


în ceea ce priveşte ponderea la export, unele diferenţe semnificative apărând doar la

importuri, unde UE prezintă un deficit de aproximativ 10 miliarde dolari . În privinţa

schimburilor bilaterale UE-SUA, categoriile de produse ce fac obiectul tranzacţiilor sunt

amănunţit reglementate prin intermediul acordurilor bilaterale şi, de obicei, există

egalitate între cantităţi. Aflate sub impactul unei concurenţe acerbe, agricultura şi

zootehnia rămân domenii care necesită alocaţii bugetare atât pentru subvenţionarea

produselor cât şi pentru cercetare şi dezvoltare. Doar reglementările OMC vor putea să

determine o oarecare diminuare a alocaţiilor bugetare şi o orientare mai categorică spre

găsirea unor soluţii de piaţă pentru creşterea performanţelor.

Agricultura rămâne domeniul cel mai controversat al integrării economice europene.

Făcând obiectul unor numeroase negocieri, ca urmare a deselor nemulţumiri ale ţărilor

membre, agricultura comunitară continuă să absoarbă cea mai mare parte a fondului de

coeziune. Datorită creşterii deosebite a productivităţii în acest sector, UE se confruntă cu

un excedent de producţie care nu poate fi eliminat prin exporturile către ţările dezvoltate,

datorită barierelor tarifare şi nontarifare extrem de severe, ci doar prin compensaţii şi

plafoane impuse producătorilor agricoli din ţările membre. Producţia totală agricolă la

nivelul anului 2000 era de 274,768 mld. euro, din care 146,426 mld. euro21 constituie

valoare adăugată. Producţia agricolă contribuia cu 1,7% la realizarea PIB, ocupând 4,3%

din forţa de muncă disponibilă. La nivelul aceluiaşi an, exporturile agricole se ridicau la

58,194 mld. euro, ceea ce reprezenta 25% din piaţa mondială de profil.

Cele mai importante categorii de produse agricole exportate sunt vinul (41% din

piaţa mondială), produsele lactate (20,2%) şi cereale (14%). Franţa este cea mai mare

producătoare şi exportatoare de produse agricole, atingând în 2000 un excedent al

schimbului de 11,805 mld. euro. În ceea ce priveşte însă rezultatele schimbului, este

depăşită de Olanda care, cu o producţie mult mai mică, de doar 19,202 mld. euro a avut

un excedent de 18,603 mld. euro. La polul opus, cei mai mari importatori sunt Marea

Britanie, cu un deficit net de 12,7 mld. euro şi Germania cu un deficit de 12,479 mld.

euro.

Investiţiile străine directe (ISD). O rezultantă a proliferării şi dezvoltării

firmelor multinaţionale este şi creşterea exponenţială a volumului investiţiilor străine

directe. Libera circulaţie a capitalurilor şi nevoia identificării permanente de surse de

profit au condus la căutarea de noi destinaţii pentru capitalurile disponibile. Şi cum în

ultimele două decenii economia europeană, ajunsă la faza de maturitate, a dat dovadă de o

21 Idem

82


oarecare suprasaturare a oportunităţilor de afaceri generatoare de profit pe termen scurt şi

mediu, s-a ajuns la situaţia în care Europa a devenit unul dintre cei mai mari exportatori

neţi de capitaluri.

În ultima perioadă UE a devenit cel mai mare exportator net de capitaluri. Cu

evoluţii pozitive până în 1999 şi după ce în anul 2000 s-a ajuns la un maxim istoric de 164

mld. euro, în 2001, datorită crizei economiei mondiale, ISD nete au scăzut la 105 mld.

euro. Majoritatea statelor membre au înregistrat aceste scăderi. Singurele ţări care au

înregistrat variaţii pozitive atât la intrări cât şi la ieşiri de capitaluri au fost Germania şi

Grecia. Cu 60 mld. euro, mai mult de 30% din totalul brut al UE, Germania a fost cel mai

mare investitor european în restul lumii, urmat de Belgia şi Luxemburg cu 40 mld. şi

Olanda cu 36 mld.. Şi la investiţii nete tot Germania a ocupat prima poziţie, cu 51 mld.

euro, urmată de Franţa cu 26 mld. euro.22

Pe ansamblu, investiţiile au fost reorientate în parte în interiorul continentului spre

ţările candidate, mai ales Polonia, Ungaria şi Cehia. Cea mai importantă destinaţie

rămâne şi la acest capitol continentul nord american, respectiv SUA. Stocul investiţiilor

europene directe în SUA se ridica în 2000 la aproximativ 597 mld. euro, reprezentând

aproximativ 53,5% din totalul investiţiilor sale. Procentul a crescut la 55% în 2001, după

ce media scăzuse în perioada 1996 –1999 ca urmare a apariţiei unor oportunităţi noi de

investiţii în America Latină în urma liberalizării pieţelor în această zonă. Deoarece stocul

investiţiilor americane în UE este de doar 399 mld. euro., UE a devenit unul din

principalii investitori neţi în economia americană.

Principalele domenii în care sunt atrase aceste investiţii sunt sectorul financiar, al

maşinilor şi echipamentelor de transport şi al energiei. Mai ales în cea de-a doua jumătate

a anilor 90, investiţiile nete europene în SUA au crescut cu o medie de 1% din PIB anual,

având drept cauze:

Revigorarea puternică a firmelor europene, dar care, în acelaşi timp, pot sugera

o mai mică încredere a acestora în performanţele acestei economii pe termen

mediu şi lung;

Puternica ascensiune a economiei americane din anii 90 ce a contribuit şi ea la

realizarea acestor fluxuri de investiţii;

Legislaţia europeană în ceea ce priveşte protecţia mediului şi normele severe

stabilite în acest sens au contribuit de asemenea la o reconsiderare a politicii

firmelor multinaţionale ce s-a concretizat printr-o concentrare a domeniilor de

22 Sursa: Eurostat, www.eurostat.org

83


interes şi a zonelor geografice de acţiune şi o dezvoltare pe verticală în

detrimentul extinderii pe orizontală. De altfel, se poate observa că investiţiile

realizate în Statele Unite sunt orientate spre un număr restrâns de sectoare de

activitate. Pe ansamblu, UE este un investitor net , chiar dacă se resimte în

ultimii anii o diminuare a investiţiilor străine nete (cu 37% în 2001) datorită

unei înrăutăţiri a mediului de afaceri mai ales în Asia de SE şi în America

Latină.

Comerţul reprezintă un element cheie pentru sănătatea unei economii, motiv

pentru care furnizează repere importante în efectuarea analizelor macroeconomice şi a

comparaţiilor internaţionale. Politicile comerciale europene reprezintă un domeniu

complex, avansat din punct de vedere al integrării, şi care se bucură de o atenţie deosebită.

Înlăturarea barierelor intracomunitare şi liberalizarea schimburilor a condus la o

dezvoltare remarcabilă a acestora atât la nivel comunitar cât şi extracomunitar. De altfel,

UE joacă un rol important în cadrul Organizaţiei Mondiale de Comerţ, promovând o serie

de acorduri şi norme care au contribuit în mod determinant la fluidizarea şi liberalizarea

schimburilor internaţionale.

Pentru zona euro, evoluţia schimburilor a fost mai mult decât favorabilă în ultima

perioadă, chiar şi în condiţiile în care, din 1994 până în 2002, termenii schimbului s-au

înrăutăţit cu aproximativ 0,2%, pe când, spre exemplu, pentru SUA s-au îmbunătăţit cu

0,9%.23 În condiţiile în care UE realizează 20,2% din PIB-ul mondial (circa 7000 mld $),

ponderea în volumul comerţului mondial este de 39,2% la export şi de 37,5% la import

(datele includ comerţul intraeuropean).24

Indicatorii demonstrează enorma forţă comercială pe care o are UE, net superioară

oricărui alt concurent. În sume absolute, valoarea exporturilor ţărilor UE în anul 2000 a

fost de 2503,5 mld. euro iar a importurilor de 2513,9 mld. euro25. Cea mai mare parte a

acestor mărfuri şi servicii s-au tranzacţionat în interiorul graniţelor UE, adică un procent

de 62% la export şi 59% la import. Ţara membră cu cea mai mare contribuţie este

Germania (597,5 mld euro exp., 538 mld. euro imp.) urmată de Franţa, Marea Britanie şi

Italia. Principalul partener extern rămâne şi de această dată SUA, care atrage 9% din

exporturile europene (232,5 mld. euro)26.

23 European Commission, European Economy, Spring Forecasts for 2001-2002, p. 8124 Idem, p. 18825 Eurostat26 Idem

84


Ponderea cea mai importantă, atât la importuri (55,7%) cât şi la exporturi (66,6%),

o au produsele industriale (maşini şi utilaje, produse chimice, farmaceutice şi cosmetice,

textile şi îmbrăcăminte, electronice. Cel mai important sector industrial, ca volum al

exportului, este cel al industriei producătoare de maşini şi utilaje. Cu firme de renume ca

Bosch, Krupp, Saab, etc, UE exporta la nivelul anului 1999 o producţie de 148,62 mld.

euro, cu 28 mld. euro mai mult decât SUA şi cu 72,22 mld. euro mai mult decât Japonia.

Beneficiind de avantajele recentelor restructurări şi retehnologizări, acest sector rămâne

unul de bază în industria europeană. Chiar şi în sectorul produselor electronice UE este un

producător puternic având firme de renume în domeniu : Phillips, Thompson, Grunding,

Nokia, Siemens, Erricson, etc. Dezvoltarea sa este extrem de importantă pentru

majoritatea celorlalte sectoare industriale, componentele electronice regăsindu-se în

proporţie de aproximativ 20% în produsele industriale finale. Din păcate însă, balanţa de

schimb pentru produsele electronice este net defavorabilă în faţa SUA şi Japoniei. Tot

legat de industria constructoare de maşini şi utilaje este industria oţelului. UE este cel mai

mare producător de oţel, cu 159 mil. tone. Exporturile sale se ridică la 19,5 mld. euro

(exclusiv comerţul intracomunitar), în timp ce Japonia exportă în valoare de 16,1 mld.

euro iar SUA 6,9 mld. euro. Concurenţa între oţelul european şi cel american este extrem

de puternică mai ales pe pieţele europene, născând controverse ce fac obiectul unor

negocieri dure în cadrul OMC.

85

Tabel 3. Fluxurile comerciale ale UE în anul 2000


Pe poziţia secundă sunt serviciile (transport, turism, financiare, etc) cu 22,5% la

import şi 24,3% la export. Diferenţe mari la importuri faţă de exporturi apar la energie,

dat fiind că UE este o mare importatoare de produse petroliere şi gaze naturale. La

producţia agricolă, UE este un importator net, exporturile totalizând în 2000 circa 937,921

mld. euro iar importurile 1026,841 mld. euro, cu un deficit al balanţei comerciale de

88,92027 mld. euro. Principalele poziţii deficitare în balanţa comercială sunt citricele,

cafeaua, ceaiul şi oleaginoasele, în schimb UE fiind un exportator net de băuturi alcoolice,

produse dietetice şi hrană naturală şi preparate vegetale.

2.2.1.3.2. Careul magic

Privind economia Uniunii Europene prin prisma indicatorilor macroeconomici

sintetici care formează aşa numitul « careu magic » ies la iveală o serie de probleme

structurale şi conjuncturale de rezolvarea cărora depinde stabilitatea viitoare a zonei.

Creşterea economică, deşi nu spectaculoasă, a urmat un trend ciclic ascendent în

ultimii douăzeci de ani. Acest lucru demonstrează că în UE se poate vorbi despre o

creştere susţinută, bazată pe o economie dezvoltată.

1984-

1993

1994-

2003

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Lume 3,3 3,6 3,7 3,6 4,0 4,2 2,8 3,6 4,7 2,5 2,8 4,0

UE 2,4 2,5 2,8 2,4 1,7 2,6 3,0 2,7 3,4 1,7 1,5 2,9

27 Idem

86

Figura 18: Fluxurile comerciale ale UE pe sectoare ale economiei (sursa: Eurostat)


Tabel 3: Ratele anuale de creştere ale PIB real (sursa: Eurostat)

Totuşi, din moment ce între anii 1984-1993 creşterea reală medie a fost de 2,4% în

timp ce creşterea outputului la nivel mondial a fost de 3,3% iar între 1994-2002 creşterea

în UE a fost de 2,5% iar în lume de 3,6%, există motive de îngrijorare asupra

performanţelor economiei europene.

Structura relativ învechită a unor industrii, printre care se regăsesc industria

metalurgică, industria constructoare de maşini şi industria textilă şi lipsa de investiţii

majore în restructurarea şi modernizarea acestora în anii ’80 a condus la o stagnare a

potenţialului de creştere şi la scăderea competitivităţii acestor industrii la nivel mondial.

Ajustările succesive din anii ’90 determinate de implementarea unui cadru instituţional şi

legislativ unic în ceea ce priveşte protecţia mediului, normele de calitate etc au contribuit

şi ele la creşterea costurilor.

În mod implicit, a avut loc o scădere a încrederii investitorilor în potenţialul acestor

industrii de a genera profit, acest fenomen generând o scădere a nivelului investiţiilor

private faţă de anii ’70. Cheltuielile publice suplimentare necesare efortului de integrare

au dus la o diminuare a investiţiilor publice contribuind astfel la scăderea pe ansamblu a

nivelului investiţiilor. Abia spre sfârşitul anilor ’90 investiţiile private au început din nou

să crească, determinate de revigorarea ciclului de afaceri după criza din ’92-’93.

Tabel 4:. Indicatori macroeconomici pentru Euro 1228

Estimări 2002

28 Sursa : European Commision, European Economy, Autumn 2001 Forecasts for 2001-2002, p. 1

87


1997 1998 1999 2000 2001 2002

Creşterea economică 2,6 3,0 2,7 3,4 1,7 1,5

Investiţii de capital 6,2 9,8 6,7 8,1 0,7 1,2

Nivelul angajării 1,0 1,7 1,9 1,2 1,2 0,2

Rata şomajului 10,6 10,8 9,9 8,9 8,3 8,6

Inflaţia 1,7 1,2 1,1 2,4 2,1 1,8

Balanţa publică

(% PIB)

-2,4 -2,2 -1,3 0,3 -1,1 -1,4

Debitul Public (%PIB) 71,1 73,7 72,7 70,2 68,8 68,4

Balanţa contului curent

(%PIB)

1,4 0,9 0,4 -0,1 0,4 0,4

Primii ani ai mileniului trei au găsit economia europeană situată pe un trend

descrescător sub impactul unei diminuări a creşterii la nivel mondial determinată de o

serie de factori :

Creşterea preţului petrolului – a determinat o creştere a preţurilor la produsele

de bază şi, implicit, o scădere a consumului privat;

Creşterea preţului alimentelor a fost specifică doar pentru Europa, contribuind

şi ea la scăderea puterii de cumpărare a europenilor;

Criza sectorului ICT – ce a condus la o diminuare generală a indicilor de

creştere bursieri cu severe consecinţe asupra activităţii de finanţare a activităţii

marilor corporaţii şi la creşterea ratei şomajului;

Diminuarea volumului schimburilor internaţionale ca urmare a crizei din 2001 –

2002;

Atacurile teroriste de la 11 Septembrie;

Creşterea substanţială a ratei de schimb euro/dolar cu efect negativ asupra

exporturilor.

Şomajul. Reducerea pe ansamblul ultimelor două decenii a înclinaţiei spre

investiţii, concomitent cu o creştere continuă a productivităţii totale a factorilor de

producţie (PTF) a condus la o creştere a nivelului neocupării. Începând cu anii ’80,

ţările Uniunii Europene au trebuit să facă faţă unor nivele din ce în ce mai ridicate ale

şomajului. Dacă rata şomajului în perioada

1971-1980 a fost de doar 4,0%, deceniul

următor a adus o creştere a nivelului

neocupării la 9%, făcând din şomaj o

88


problemă gravă ce s-a cronicizat, deoarece în anii 1991-2000 nivelul a crescut la 9,9%29.

Reformele structurale declanşate în anii 1997 – 1998 în sectoarele cheie au determinat la

începutul noului deceniu o reducere a ratei şomajului la circa 8%. Ţările cu cele mai

mari ridicate rate ale şomajului sunt Spania (13%), Grecia (10,1%), Italia (9,6%)

Finlanda (9.4%) şi Franţa (9,2%).

La ora actuală, gradul scăzut de ocupare constituie una din principalele probleme

ale economiei europene. Pentru rezolvarea ei este necesară nu numai voinţă ci şi o politică

mai lejeră în ceea ce priveşte deficitele bugetare pentru creşterea investiţiilor publice şi un

cadru legislativ mai favorabil atragerii şi menţinerii investiţiilor în spaţiul comunitar.

Politica deflaţionistă rigidă ce a precedat introducerea monedei unice se face şi ea

vinovată într-o oarecare măsură de dimensiunea şomajului.

Inflaţia. Ratele reduse ale inflaţiei au fost obţinute printr-o politică monetară

restrictivă şi prin diminuarea drastică a cheltuielilor publice. În mai 2002 rata inflaţiei în

zona euro era de doar 2,0 %. Această stabilitate a monedei unice europene a determinat

o îmbunătăţire substanţială a încrederii consumatorilor europeni în moneda proprie şi a

contribuit la o reorientare a tranzacţiilor dinspre dolar înspre euro.

Balanţa comercială. Cu toate că, începând cu a doua parte a anului 2000, balanţa

comercială a început să se deterioreze, având ca principale motive atât starea economiei

29 Sursa : Eurostat

89

Figura 21: Evoluţia preţurilor în UE Sursa: The Euro Area, Euro Papers no. 46, 2002, p6


mondiale cât şi puternica apreciere a euro în faţa dolarului, UE rămâne principala forţă

comercială a lumii, balanţa comercială înregistrând an de an excedente substanţiale (49,7

mld $ în 2001) care dovedesc pe ansamblu că economia europeană, deşi are anumite

dezechilibre, este o economie performantă, stabilă şi cu potenţial de creştere.

Din perspectivă internaţională, scepticii integrării europene au toate motivele să-şi

revizuiască atitudinea în faţa succesului major pe care l-a avut, cel puţin până la ora

actuală, procesul de integrare europeană. Dacă la sfârşitul celui de-al doilea război

mondial ţările Europei se vedeau nevoite să accepte un rol secundar în cadrul economiei

mondiale, jucând rolul de outsideri între două superputeri precum SUA şi URSS, astăzi,

printr-un efort comun, Europa Unită stă pe poziţii apropiate cu Statele Unite într-un

parteneriat mutual dar şi într-o concurenţă continuă, de altfel şi ea benefică ambelor părţi.

Aşa cum am văzut până acum, există domenii în care Uniunea Europeană a devenit lider,

după cum există altele în care provocarea din partea celorlalte state superdezvoltate, SUA

şi Japonia, implică un efort concertat din partea sa şi a statelor membre care să conducă la

o mai puternică afirmare pe scena internaţională. Care este astăzi rolul Uniunii Europene

pe harta economică a lumii şi cum se plasează ea faţă de celelalte concurente, aceasta este

o întrebare la care vom încerca să răspundem în continuare.

2.1.1.4. UE în rândul marilor puteri economice

90

Figura 22: Soldul balanţei comerciale a UE Sursa: The Euro Area, Euro Papers no. 46, 2002, p7


Odată cu dispariţia URSS-ului de pe harta lumii a avut loc o reaşezare şi o

redimensionare geostrategică, politică şi economică la nivel mondial. Modelul multipolar

pe care se bazase economia mondială în ultimul sfert de veac a fost înlocuit în anii ’90 cu

unul tripolar construit pe rivalitatea între trei puteri, SUA, UE, Japonia. Aflate într-o

perioadă de căutări şi restructurări, ultimele două, UE şi Japonia, au pierdut din ritm, sub

aspect economic, de-a lungul ultimului deceniu al secolului XX. Dar chiar şi în aceste

condiţii, ele au reuşit să-şi păstreze într-o oarecare măsură statutul de superputeri

economice care contrabalansează cel puţin în domeniul economic ascensiunea americană

la nivel global.

Care sunt resursele de care dispune la ora actuală UE, comparativ cu ale SUA şi

Japoniei?

Întindere şi populaţie. Cu toate că populaţia şi aria geografică de întindere sunt

criterii secundare de ierarhizare a ţărilor, ele nu pot fi neglijate datorită potenţialului de

dezvoltare pe care-l conferă. Este adevărat, există ţări cu populaţie redusă dar cu un output

mai mare decât ţări cu populaţie de câteva ori mai numeroasă (de exemplu Japonia are o

populaţie de 10 ori mai mică şi un PIB de cinci ori mai mare faţă de China), dar nuanţările

asupra evoluţiilor viitoare trebuie să ţină cont şi de cei doi indicatori. Pentru că pot exista

ţări cu un grad de dezvoltare ridicat dar în care ritmurile de creştere economică sunt

extrem de reduse datorită îmbătrânirii populaţiei. Totodată trebuie ţinut cont că unul din

cei mai importanţi factori care au determinat în sec XVI – XVIII ascensiunea unor ţări

precum Olanda şi Anglia a fost factorul demografic.

Cu o populaţie de 378 mil. locuitori, UE ocupă o întindere de 3191 mii km2, de 3

ori mai mică decât Statele Unite (9809 mii km2), dar mult mai mare faţă de Japonia

(370 mii km2).

Densitatea populaţiei de 118 loc/km2 este mult mai ridicată decât în SUA (29

loc/km2), dar mai mică decât în Japonia, care are una dintre cele mai mari densităţi de

populaţie la nivel mondial (334 loc/km2). Rata mică de creştere a populaţiei, de doar

0,3%, a determinat o îmbătrânire a populaţiei, piramida vârstelor având o bază îngustă,

fenomen ce poate afecta pe viitor potenţialul uman de dezvoltare economică. Marea

majoritate a populaţiei este concentrată în zona urbană (80% în UE, 77% în SUA şi 79%

în Japonia), aceasta fiind o rezultantă directă a gradului de industrializare a ţării sau

regiunii respective.

91


Figura 23: Date comparative pentru SUA, UE15 şi Japonia la nivelul anului 200130

Resursele naturale constituie un element important pentru dezvoltarea unei

economii. De modul în care are loc aprovizionarea cu materii prime şi materiale depinde

în bună parte calitatea şi cantitatea outputului obţinut. În condiţiile în care o economie

nu-şi poate acoperi într-o pondere satisfăcătoare necesarul de materii prime, va fi extrem

de vulnerabilă la oscilaţiile de pe pieţele specifice mondiale, ceea ce va afecta în mod

30Sursa: US Department of Commerce. Bureau of Economic Analysis, Survey of Current Business, September 2002.

92


negativ costurile de producţie şi va diminua în mod direct sau indirect puterea de

cumpărare a consumatorilor.

UE SUA Japonia

Cărbune (kg/loc) 1341 3317 80

Minereu de fier (kg/loc) 7,6 213 -

Gaze naturale (Gj/loc) 19 78 0,7

Petrol (t/loc) 252 1336 -

Sursa : V. Nechita, op. cit, p. 235

Tabel 5: Înzestrarea cu resurse naturale

Din punct de vedere al resurselor naturale, UE se află în aceeaşi poziţie de mijloc,

fiind relativ săracă în materii prime şi mai ales în resursele petroliere care stau la baza

oricărei industrii. Urmările acestei stări de fapt se resimt periodic în economia europeană

extrem de sensibilă la variaţiile preţului petrolului de pe pieţele internaţionale. Spre

deosebire de Statele Unite care-şi asigură 40% din necesarul de petrol din resurse proprii

şi deţine resurse enorme în conservare, UE nu-şi poate satisface decât 20% din nevoi prin

resursele proprii.

La cărbune, SUA realizează o producţie pe cap de locuitor de 2,5 ori mai mare decât

UE şi de 5731 ori mai mare decât Japonia. Situaţia nu se redresează când e vorba de

minereurile feroase, producţia SUA fiind de 28 ori mai mare iar a Japoniei neglijabilă. La

gaze naturale SUA are o producţie pe cap de locuitor de 4 ori mai mare decât UE.

Produsul Intern Brut. Unul dintre cei mai importanţi indicatori pentru

efectuarea de comparaţii internaţionale este PIB. Redând volumul valoric al tuturor

bunurilor şi serviciilor create într-o anumită economie pe o anumită perioadă de timp de

agenţii economici ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul acelei ţări, PIB-ul oferă o

imagine de ansamblu a capacităţilor productive ale ţării respective.

Din punct de vedere al

outputului realizat, UE ocupă

aceeaşi poziţie de mijloc în cele mai

multe cazuri. Cu un PIB de

6430,372 mld. euro la nivelul anului

2000, Zona Euro se află puţin

înaintea Japoniei (5145,362 mld.

euro) dar semnificativ în urma SUA

(10.708,897 mld. euro)32 . Dacă luăm în considerare Europa celor 15, situaţia este

31 Idem32 Eurostat Yearbook 2002, Economy and Finance Section, p. 4.

93


substanţial mai bună, PIB-ul crescând la 8524,371 mld. euro în preţuri curente, ceea ce

demonstrează că în perspectiva lărgirii Uniunii Monetare, Europa se apropie semnificativ

de performanţele economiei americane.

UE15 SUA JAPONIA CHINA1 RUSIA1

Populaţia (mil) 378 275 127 1261 146

Creşterea populaţiei 0,3 0,9 0,2 0,9 0,5

Pop. Urbană (% total) 80 77 79 32 73

Suprafaţă(mil. km2) 3,24 9,37 0,38 9,56 17,08

Densitate (Loc/km2) 118 29 334 132 9

PIB nomin. (Mld euro) 8524,371 10708,897 5145,362 1055 173

Cresterea PIB(2001) 1,5% 1,2% -0,5%

PIB/loc 22535 38888 40593 836 1184

PIB/loc PPS $ 20800 35724 26483 - -

PIB/loc PPS (UE=100) 100 153,8 111,1 12 30

Rata inflatiei (2001 HICp) 2,0% 1,6% -0,7%

Export

Mld. euro

942,12

2503,5

1019 439 233 71

Import

Mld euro

1033,52

2513,9

1301 368 202 38

Cota la export2 18,2 16,3 10,15 - -

Cota la import2 18,4% 24% 7,3% - -

1Datele sunt valabile pentru 1999 2Exclusiv comerţul intracomunitar

Tabel 6: Principalii indicatori economici comparativi în anul 2000 (sursa: Eurostat)

În raport cu economia mondială, se poate spune despre Euro12 că reprezintă o

adevărată forţă, o populaţie ce reprezintă doar 5% din populaţia lumii reuşind să producă

15,9% din PIB-ul mondial. Informaţia este şi mai interesantă când se vorbeşte despre

UE15: acesta produce 20,2% din PIB-ul mondial, cu doar 2,1 puncte procentuale mai

puţin decât SUA şi cu 12,3 puncte procentuale mai mult decât Japonia.

O informaţie mai completă asupra nivelului de viaţă şi a standardelor de dezvoltare

o conferă PIB pe cap de locuitor. Calculat la preţurile pieţei, pe primul loc se situează

Japonia cu 40.593 euro/loc, urmată îndeaproape de SUA cu 38.888 euro/loc şi la o

distanţă apreciabilă de UE cu 22.523 euro/loc. Trebuie remarcat însă că media scăzută

pentru Uniunea Europeană este o consecinţă a faptului că există diferenţe destul de mari

între statele membre ale Uniunii.

94


Figura 25: Evoluţia comparativă a PIB/loc calculat la PPS, UE=100%33

Preţurile pieţei nu sunt deosebit de relevante pentru a determina indicatorii pe cap de

locuitor ai unei ţări, existând o serie întreagă de diferenţe care fac irelevante asemenea

demersuri. Aducând la acelaşi numitor produsul intern brut pe cap de locuitor, calculându-

l prin prisma parităţii puterii de cumpărare standard, ierarhia se modifică sensibil între

primele două clasate, SUA şi Japonia.

Se poate spune că, pe cap de locuitor, americanii produceau în 2000 cu 53,8% mai

mult decât europenii iar japonezii cu 11,1%. De această dată situaţia este mult mai

apropiată de adevăr.

Privit prin prisma ratelor de creştere a PIB, ce arată starea economiei la momentul

respectiv şi care pot oferi informaţii despre trendul activităţii economice din ţara

respectivă, de-a lungul ultimului deceniu al secolului XX Statele Unite au avut cea mai

dinamică creştere, cu o rată medie de 3,3%, urmată de UE cu 2,1% şi la distanţă mare de

Japonia aflată în criză, cu 1,3%.34

Primii doi ani ai mileniului trei au adus o

modificare de ierarhie, SUA intrând într-o

perioadă de criză accentuată, după mai bine de

10 ani de creştere susţinută. Această criză a

atras după sine şi economia mondială,

determinând o recesiune la nivel global. Astfel,

în 2002, pentru UE este previzionată o creştere

de doar 1,4%, pentru SUA de doar 0,5% iar

pentru Japonia o creştere negativă de –0,9%.35

33 Sursa: Eurostat, 200334 European Commission, European Economy, 2001, p. 29235 Idem

95

Figura 26: Evoluţia PIB-ului real


Ponderea în schimburile internaţionale. Mercantiliştii considerau că bogăţia unei

ţări este direct legată de volumul mărfurilor exportate. Chiar dacă teoriile moderne au

revizuit această opinie, adăugând şi alte elemente care contribuie la bogăţia unei ţări,

schimburile externe rămân extrem de importante pentru o ţară. Volumul exportului net

este un indicator care, alături de alţi indicatori, poate exprima nivelul de dezvoltare şi

competitivitatea economiei respective. Totodată, de nivelul exportului depinde rezerva

valutară a statului respectiv. De nivelul importurilor depinde calitatea şi gradul de

aprovizionare a pieţelor interne cu materii prime dar şi cu produse finale. În contextul

specializării internaţionale, comerţul internaţional a cunoscut o amploare deosebită.

Aşadar, volumul său poate oferi informaţii şi despre gradul de specializare internaţională.

Figura 27: Participarea la comerţul mondial calculată ca total fluxuri (importuri +

exporturi)36

Europa exportă o mare parte din produsele sale, ocupând o pondere de 39,2% din

totalul exporturilor la nivel global37. Din acest punct de vedere, UE se situează net în faţa

Statelor Unite (cu doar 13,6% din total exporturi) şi a Japoniei (cu 6%). Se poate afirma

din acest punct de vedere că UE este cea mai mare putere comercială a lumii. Chiar şi în

condiţiile în care se elimină schimburile intracomunitare, UE îşi păstrează o poziţie

privilegiată, deţinând 18,8% din volumul schimbului cu bunuri şi 23,8% din volumul

schimbului cu servicii, părăsind însă primul loc în favoarea Statelor Unite.

Cum se explică totuşi paradoxul că, deşi ca nivel al producţiei se află în urma

SUA, exportă pe ansamblu mult mai mult decât aceasta?

În primul rând este vorba de producţia firmelor multinaţionale, multe dintre ele

având capital american sau japonez, a căror producţie finală este reorientată

către pieţele dezvoltate ale ţărilor de origine a capitalurilor;

36 Idem37 IMF, World Economic Outlook, Aprilie 2002, p. 149

96

Comertul cu bunuri - 2000

4%9,3%

17,8%

16,3%

4,1%8,8%

20,8%

18,8%

SUA

UE

Japonia

T. Candidate

ASEAN excl. Jap

Restul Lumii

America Latinaexcl. MexicCanada + Mexic

Comerţul cu servicii - 2000

21,2%

23,8%

8,2%

11,2%

23,7%

3,2%4,9%

3,8%


În acelaşi timp, dacă se ia în considerare şi valoarea adăugată netă a

exporturilor europene, diferenţa nu mai este atât de semnificativă. În timp ce

produsele americane şi japoneze exportate au o valoare adăugată ridicată,

incluzând tehnologie de vârf, exporturile nete ale UE sunt axate într-o pondere

însemnată pe produse agricole, energie, textile şi îmbrăcăminte etc, adică

produse cu un grad mai scăzut de prelucrare;

Mai poate fi vorba şi de puterea de cumpărare, care este cu aproximativ 50%

mai mare în SUA decât în Europa;

Trebuie ţinut cont şi de faptul că o bună parte a schimburilor au loc la nivel

intracomunitar. În viitor va fi necesar să se renunţe la contabilizarea

schimburilor intracomunitare, care vor apare doar ca fluxuri interne, la fel cum

apar în SUA, atunci cînd e vorba de acte de vânzare-cumpărare între statele

membre. Exporturile extracomunitare ale UE sunt mai mici decât cele ale SUA;

Ca argument final, deşi balanţa comercială a zonei euro arăta în 2001 un

excedent net de 105 mld. dolari, venitul net a avut un sold negativ, de 22,1 mld

dolari. Şi situaţia aceasta se perpetuează în mod constant de-a lungul ultimului

deceniu.38 Aşadar, chiar dacă europenii exportă o cantitate mai mare de mărfuri,

valoarea lor adăugată este mai scăzută, şi deci avantajul net poate fi de partea

americanilor.

2.1.1.5. Dimensiunea monetară a puterii economice a Uniunii Europene

Formarea Uniunii Monetare a contribuit fundamental la definirea Uniunii Europene

ca pol de putere pe harta economică şi politică a lumii. Nu puţine au fost cazurile în care

specialiştii au considerat că UME este “cea mai importantă transformare a sistemului

monetar internaţional de la tranziţia la ratele de schimb flexibile din anii 70, conferinţa

de la Bretton Woods din 1944, înlocuirea lirei sterline cu dolarul ca monedă universală

de schimb în perioada interbelică şi consolidarea etalonului aur din secolul XIX” (C.

Randall Henning).39

Constituind ultimul pas al integrării pe linie economică, moneda unică a trebuit să

facă faţă unor piedici pe multiple planuri. Plecând de la teoria spaţiului optim al monedei

a lui R. Mundell, ajungem la concluzia că oficialii europeni au trebuit să facă faţă unei 38 Idem, p. 19439 Henning, C Randall, Padoan, P. Carlo, Transatlantic Perspectives on the Euro, ECSA, 2001, p. 1

97


alegeri extrem de dificile în a promova dezvoltarea comerţului şi a cooperării la nivel

microeconomic între statele membre în defavoarea stabilităţii macroeconomice generate

de eliminarea variaţiei ratelor de schimb şi a ratelor dobânzilor. Creşterea gradului de

liberalizare a condus însă la o intensificare a schimburilor favorabilă evoluţiei monedei

unice, promovând-o în postura de monedă internaţională. La ora actuală, euro îndeplineşte

toate cerinţele unei monede internaţionale, fiind frecvent folosită atât în sectorul oficial

cât şi în cel privat.

Funcţia Sectorul privat Sectorul oficial

Unitate de cont Mijloc de facturare Monedă de referinţă în regimul

ratelor de schimbMijloc de contare

Intermediar al schimbului Mijloc de plată Monedă de intervenţie

Monedă vehicul

Conservare a valorii Monedă de finanţare Monedă de rezervă

Monedă de investiţii

Tabel 7: Funcţiile monedei internaţionale40

Chiar dacă, în continuare, dolarul rămâne cea mai importantă monedă internaţională,

trebuie remarcat faptul că euro a devenit în numai câţiva ani a doua monedă ca importanţă

în schimburile internaţionale. Ce anume ne determină să afirmăm acest lucru?

În primul rând factorul cantitativ:

Dimensiunea spaţiului economic ce foloseşte euro ca monedă de schimb. El

contabilizează 15,9% din PIB-ul mondial, ceva mai puţin decât principalul

rival, SUA (22,3%), dar mai mult decât dublu faţă de Japonia (7,9%);

Ponderea pe care o are zona euro în cadrul comerţului mondial, unde UE

contabilizează 18,8% din comerţul cu bunuri şi 20,8% din comerţul cu

servicii, faţă de 20,8% la bunuri şi 21,2% la servicii pentru SUA şi 8,8% la

bunuri şi 8,2% la servicii pentru Japonia;

Ponderea zonei euro în fluxul de investiţii străine directe, unde în anul 2000

deţinea 47% din totalul ieşirilor, faţă de cele 19,6 ale SUA şi 4,6% ale

Japoniei.

Un al doilea factor extrem de important care face din euro o veritabilă monedă

internaţională este stabilitatea, care se reflectă în performanţele principalilor indicatori

macroeconomici şi mai ales în rata redusă a inflaţiei corelată cu creşterea economică

stabilă.

40 Idem, p. 32

98


Al treilea factor îl reprezintă integrarea pieţelor financiare europene care face din

euro o monedă cerută pe pieţele financiare internaţionale.41

Folosirea monedei europene de către sectorul privat a beneficiat de o creştere

continuă începând cu anul 2000. Înainte de introducerea la 1 ianuarie 2002 a bancnotelor

şi monedelor în circulaţie, ponderea euro în intermedierea tranzacţiilor internaţionale era

estimată la circa 17% din total. După 1 ianuarie 2002, această pondere a crescut

semnificativ mai ales datorită dispariţiei monedelor naţionale în spaţiul unic. Acelaşi

fenomen s-a înregistrat şi în privinţa folosirii euro ca mijloc de plăţi şi mijloc de raportare

a plăţilor. Dacă în octombrie 2000 doar 24% din tranzacţiile internaţionale ale agenţilor

rezidenţi erau denominalizate în euro, după 1 ianuarie 2002 ponderea a crescut la peste

53%. În domeniul finanţărilor şi al investiţiilor internaţionale, cota euro în

denominalizarea instrumentelor financiare era, în septembrie 2001, între 22% şi 34%, în

funcţie de instrumentul folosit, faţă de doar 19% în perioada 1994-1998. Centralizând

aceste informaţii într-o concluzie, reiese că folosirea monedei unice de către sectorul

privat la nivel internaţional a cunoscut o creştere semnificativă şi continuă după anul

2000, aducând euro în poziţia secundă la nivel mondial.

În ceea ce priveşte sectorul oficial, în 2003 cincizeci şi şase de state din afara

spaţiului euro foloseau euro ca monedă de referinţă în determinarea ratelor de schimb.

Printre aceste state se numără, în special, ţările candidate la aderare şi ţările din Europa şi

Africa ce au intense legături comerciale cu UE. Euro a devenit şi o importantă monedă de

rezervă. Raportul anual al FMI pe anul 2000 arată că euro este a doua monedă ca

importanţă, după dolar, în constituirea rezervelor internaţionale, cu o pondere de 12,5%,

faţă de 66,2% pentru dolar şi 5,1% pentru yenul japonez.42

Pe ansamblu, atât pentru sectorul privat cât şi pentru cel oficial, moneda europeană

ocupă locul secund, după dolar. Există însă încă un mare decalaj între ponderile în care

cele două monede sunt folosite în cadrul tranzacţiilor internaţionale, fapt ce poate conduce

într-o analiză statică la concluzia că raportul de forţe nu justifică pretenţiile euro de a fi

privită ca un concurent veritabil pentru rolul jucat de dolar în sistemul monetar

internaţional. Într-o analiză dinamică însă, evoluţiile pozitive al monedei unice europene

sunt în măsură să alimenteze optimismul oficialilor europeni şi speranţele unei alternative

viabile la supremaţia incontestabilă a dolarului.

Relaţia viitoare între euro şi dolar trebuie privită biunghiular, din două perspective:

41 European Commision, Euro Papers, July 2002, p. 39-4242 ECB, Review of the International Role of the Euro, 2001, p. 5-20

99


Una pe termen mediu, ce se întinde de-a lungul fazei de tranziţie şi

acomodare a economiei europene la moneda unică şi care nu va fi marcată de

răsturnări spectaculoase de situaţie la nivel internaţional. De-a lungul acestei

etape, dolarul va juca în continuare rolul principal în spectacolul financiar

internaţional. De atitudinea pe care o vor adopta oficialităţile americane faţă

de UEM va depinde, în bună măsură, ascensiunea economiei europene şi

implicit a monedei unice în cadrul economiei mondiale. O eventuală rigiditate

a SUA faţă de această ascensiune ar naşte stări conflictuale nebenefice pentru

nici una din părţi. SUA trebuie să conştientizeze faptul că trebuie să facă unele

concesii faţă de UE şi că o Europă puternică din punct de vedere economic nu

reprezintă un pericol ci un stimulent pentru economia americană.

Una pe termen lung, analizată într-un context monetar bipolar, în care moneda

euro va putea fi aşezată pe picior de egalitate cu dolarul, atât la nivelul

sectorului privat cât şi al celui oficial şi, implicit, în cadrul organismelor

financiare internaţionale, dominate incontestabil la ora actuală de către puterea

dolarului. În contextul crizelor ce au dominat scenele financiare în ultimul

deceniu, un parteneriat între cele două monede ar putea conduce la o mai mare

stabilitate a pieţelor financiare internaţionale şi implicit la diminuarea

fluctuaţiilor din economia mondială, actualmente extrem de sensibile la

oscilaţiile economiei americane. Fenomenul de contagiune a economiei

mondiale la problemele economiei americane ar putea fi diminuat sau chiar

stopat în situaţia în care ar exista o monedă euro puternică şi stabilă care să

preia efortul de echilibrare a pieţelor internaţionale în cazul destabilizării

dolarului.

Considerăm că relaţiile viitoare dintre SUA şi UE vor fi marcate de o creştere a

cooperării pe plan economic şi monetar, deoarece introducerea monedei unice conduce la

o creştere a costurilor unor eventuale stări conflictuale. Ambele regiuni vor încerca să

întărească şi să extindă cooperarea regională. Întărirea euro va determina o accentuare a

dolarizării economiei sud americane şi va accelera procesul de integrare a continentului

nord american în cadrul NAFTA, deoarece dolarul, aşa cum am văzut din cifrele

prezentate mai sus, îşi pierde în bună parte sfera de influenţă în Europa, trebuind să

compenseze printr-o presiune mai mare în alte regiuni.43

43 Vezi în acest sens C. Randall. Henning, Carlo Padoan, op. cit, p 108 -111

100


Un rol foarte important în intensificarea conlucrării între cele două părţi îl vor juca

firmele multinaţionale, cu extinse interese la nivel global şi care nu-şi pot permite să

piardă datorită unor stări ostile între două regiuni şi două monede atât de puternice.

Presiunea pieţei va conduce la o disipare a tensiunilor născute din raporturile de forţă şi va

impune necesitatea apariţiei compromisului de ambele părţi.

2.1.1.6. Concluzii

Plecată de la stadiul de vis şi dorinţă, parcurgând o serie de paşi uneori şovăielnici,

alteori rapizi şi siguri, Uniunea Europeană a reuşit să devină astăzi realitate. Formarea,

etapă cu etapă, a structurii actualei Uniuni Economice şi Monetare a presupus o serie de

negocieri şi compromisuri din partea statelor membre, dar şi la nivel extracomunitar, mai

ales cu Statele Unite.

Pe plan intern, găsirea unor puncte comune de interes şi atingerea unor criterii de

coeziune, uneori extrem de severe, pentru un număr relativ mare de state (actualmente 12,

sau 15 dacă este vorba despre UE, dar în perspectivă 27) între care au existat de-a lungul

timpului dispute majore, a presupus un efort complex ce s-a manifestat pe multiple

paliere, dar mai ales pe cel economic. Plecându-se de la un organism incipient precum

CECO şi evoluând până la Uniunea Monetară, integrarea europeană constituie

actualmente un model de conlucrare internaţională la nivel macroeconomic şi de

liberalizare la nivel microeconomic, extrem de benefice pentru viitorul economiei

mondiale. Succesul integrării economice este reliefat astăzi de poziţia pe care o are

economia europeană în cadrul celei mondiale. Ajunsă principala putere comercială a

lumii, dacă se iau în considerare şi fluxurile intracomunitare, UE a devenit un partener pe

măsura SUA, ce trebuie tratat de pe picior de egalitate şi de care trebuie ţinut cont în

luarea deciziilor. Chiar dacă, pe plan monetar şi financiar, UE nu a atins încă acel grad de

maturitate care să-i permită revendicarea coparteneriatului în cadrul organismelor

financiare, previziunile optimiste ale evoluţiilor viitoare, alături de poziţia pe care o ocupă

în cadrul economiei mondiale, o îndreptăţesc să aspire la o reconsiderare a rolului pe care

trebuie să-l aibă în cadrul ordinii financiare mondiale.

Accelerarea procesului de integrare din ultimii ani şi conjuctura internaţională

favorabilă, generată de reculul economic al SUA şi al Japoniei, au determinat o

ascensiune remarcabilă a poziţiei Uniunii Europene pe scena economică mondială. Privită

101


chiar şi de scepticii integrării ca o realizare notabilă, Uniunea Europeană se află astăzi în

postura de a-şi negocia recunoaşterea puterii sale economice. De altfel ce înseamnă putere

fără recunoaştere? Deşi face parte din toate organismele internaţionale prin intermediul

statelor membre, UE revendică, de pe o poziţie perfect justificată, acceptarea importanţei

şi rolului pe care-l joacă în economia mondială ca entitate omogenă, coordonată unitar.

Conform articolului 111 din Tratatul CE, Consiliul Europei este obligat ca, odată cu

definirea etapei a treia de integrare monetară, să decidă asumarea unui rol important în

cadrul organismelor financiare şi monetare internaţionale. Ca urmare, începând cu 1999,

se poartă tratative pentru definirea poziţiei UE în cadrul FMI, G7, OCDE, OMC şi a

altor organisme asemănătoare. Actualmente, UE are statut de observator în cadrul board-

ului FMI prin intermediul organismului său specific, Banca Centrală Europeană. Acelaşi

statut îl deţine şi în cadrul G7 care, actualmente, poate fi denumită foarte bine G3, prin

închegarea poziţiilor celor 4 state comunitare, Franţa, Germania, Anglia şi Italia.

Restructurarea ordinii financiare mondiale va constitui probabil un pas decisiv în

recunoaşterea Uniunii Europene ca un actor extrem de important pe scena economiei

mondiale. Relaţiile pe care UE le are actualmente cu celelalte două superputeri, SUA şi

Japonia, sunt în ansamblu amiabile şi dominate de o concurenţă reglementată prin

intermediul acordurilor bilaterale sau internaţionale. Chiar dacă în deceniile trecute

evoluţia economiei europene a fost eclipsată de o remarcabilă ascensiune a Japoniei şi de

un răspuns pe măsură din partea Statelor Unite, fenomen ce a determinat, pentru două

decenii, transferul centrului de greutate al economiei mondiale din zona Atlanticului în

cea a Pacificului, succesul integrării europene şi atingerea limitelor economiilor asiatice

au reaşezat fluxurile economice pe traseul tradiţional, transatlantic.

Evoluţia viitoare a UE nu trebuie însă privită printr-un optimism exagerat. Europa

mai are încă multe probleme pe care trebuie să le rezolve, începând chiar cu cea a unei

creşteri economice prea încete, cu problema îmbătrânirii populaţiei, cu ratele ridicate ale

şomajului, cu extinderea şi culminând cu cea mai spinoasă problemă a UE şi anume

găsirea consensului politic. Viitorul Uniunii depinde de acest consens politic şi de reuşita

lărgirii sale la un număr de încă zece sau, să sperăm, douăsprezece state, cu mari

probleme structurale şi cu un nivel economic mult mai redus decât al fruntaşelor,

Germania şi Franţa.

102


2.1.2. Regiunea Asia Pacific

Pentru o lungă perioadă din istoria omenirii, Orientul Îndepărtat şi-a avut propria

evoluţie, în mare parte separată de restul lumii civilizate, deşi aici îşi au originile unele

dintre cele mai interesante şi importante culturi şi civilizaţii. În ciuda afirmaţiilor că

Extremul Orient se alătură economiei mondiale abia în secolul XX, starea de facto

demonstrează o dezvoltare paralelă cu Occidentul a acestei zone. O succesiune de mari

imperii a dus la armonizarea dar şi diversificarea culturală, religioasă, economică şi

politică a întregii regiuni. Începuturile datează din jurul anului 221 îHr când, preluând

iniţiativa, statul Ch’in unifică cele şapte state existente în zonă, dând naştere Imperiului

Chinez. Imediat se trece la construcţia Marelui Zid care va izola Asia de S-E de regiunile

nordice considerate a fi barbare. Era cam aceeaşi perioadă în care, pe continentul

european, Imperiul Roman a ajuns la apogeul său. Trecând prin perioade de înflorire (aici

trebuie remarcată perioada dinastiei Han, ce va acoperi ca sferă de dominaţie geografică

bună parte din China de astăzi, Mongolia şi Coreea, adică în jur de 57 milioane de

oameni) şi decădere, China – Imperiul Celest – îşi va lăsa amprenta asupra evoluţiei

regionale până în secolul XIX când, datorită factorilor interni şi externi nefavorabili, va

intra într-un con de umbră şi umilinţă în faţa Occidentului şi a Japoniei. Nu trebuie uitat

că, pentru o scurtă perioadă istorică (de la 1206 la 1405), a Imperiului Mogul, regiunea

sud-est asiatică a devenit centrul continentului Euroasiatic, heartland-ul asiatic, aşa cum

aveau să-l definească experţii în geopolitică.44

La începutul secolului XX, Japonia, o altă putere zonală, a avut aspiraţii imperiale

bazate pe forţă şi cucerire militară ce vor culmina cu atacul asupra SUA de la Pearl

Harbour, cea mai mare greşeală de strategie pe care o putea face Japonia în cel de-al

doilea război mondial. Privind însă cu detaşarea firească trecerii vremii, probabil că

această eroare plătită scump în plan uman şi material avea să creeze, într-un ciudat joc al

istoriei, premisele dezvoltării extraordinare pe care o va cunoaşte Japonia în anii următori.

Revenind la regiunea denumită generic astăzi Asia – Pacific, ea este formată din

16 state diferite atât ca dimensiune cât şi cultură şi grad de civilizaţie şi dezvoltare: China,

Indonezia, Burma, Thailanda, Japonia, Vietnam, Malaezia, Phillipine, Laos, Cambodgia,

44 Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de şah, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 24-28

103


Coreea de Nord, Coreea de Sud, Taiwan, Brunei, Hong Kong (actualmente regiune

chineză) şi Singapore. Diferenţele de întindere geografică şi de populaţie sunt enorme în

această regiune. Pe lângă un colos cum este China, cu un teritoriu echivalent cu cel al

SUA dar cu o populaţie de aproximativ 1,3 miliarde, Bruneiul ce are doar 300.000 de

locuitori apare ca un grăunte de nisip pe o plajă întinsă. State mici, sub 20 milioane de

locuitori sunt şi Malaezia, Cambodgia, Laos şi Singapore. Pe ansamblu, întreaga regiune

are peste 2 miliarde de locuitori. Statele componente sunt deosebit de eterogene în ceea ce

priveşte componenţa etnică şi religioasă. Religiile predominante sunt budhismul,

shintoismul, confucianismul şi taoismul, dar importante sunt şi religia islamică şi cea

protestană. Liniile de demarcaţie religioasă, etnică şi lingvistică au creat de-a lungul

timpului multe probleme în găsirea unităţii naţionale. Interesele de grup au marcat mult

timp politicile economice şi sociale ale guvernelor în ţări precum Malezia, Taiwan,

Indonezia etc.45

Deşi există multe elemente care diferenţiază ţările ce fac parte din regiunea Asia-

Pacific, există totuşi o serie de trăsături şi valori comune care tind să omogenizeze

imaginea pe care observatorul o poate surprinde. Vom încerca în paginile ce urmează să

evidenţiem elementele care diferenţiază dar şi pe cele care apropie statele componente ale

regiunii, punând apoi accentul, în capitolul următor, pe cele mai reprezentative modele de

dezvoltare, respectiv cel japonez şi cel chinez. În egală măsură extrem de interesante,

aceste două ţări ne-au oferit prilejul unor aprecieri legate de existenţa unor trăsături

distincte, relativ uşor observabile dar greu cuantificabile. Având şi o serie de elemente

comune, determinate de desele perioade din istorie în care au intrat în contact strâns, dar

fiind mai ales individualizate de anumite evoluţii independente în perioada modernă, cele

două ţări oferă spre analiză două modele de dezvoltare diferite şi oarecum contradictorii.

Pentru că, deşi ne-am aştepta ca la baza creşterii economice japoneze să fi stat tehnologia

şi dezvoltarea factorului uman ca factori determinanţi, vom vedea că de fapt nu e deloc

aşa. Mai mult, paradoxal, aceştia sunt factorii care stau, alături de investiţiile străine, la

baza evoluţiei intempestive a Chinei de astăzi. Japonia, cea care oferă produse tehnologice

de o înaltă calitate, s-a bazat totuşi pe investiţii în capital fizic ca principal motor al

creşterii. China, recunoscută mai ales prin produsele de proastă calitate, îşi dezvoltă

economia, culmea ironiei, pe o creştere exponenţială a contribuţiei factorilor endogeni,

inovaţie şi educaţie. Însă, pentru un privitor mai atent, evoluţiile empirice tind să certifice

45 Simone, Vera,. Thompson Feraru, A , The Asian – Pacific, Longman, New York, 1995, p.4-7

104


studiile teoretice. Produsele chinezeşti cele mai abundente sunt, aşa cum am mai spus,

cele de proastă calitate, a căror principal atu este preţul deosebit de scăzut. Însă cine

desface un calculator sau orice produs electrocasnic, aparatură medicală sau cine ştie,

poate chiar echipament spaţial, va găsi din ce în ce mai multe componente pe care scrie

Made in China. Este un semnal a ceea ce se întâmplă acolo. Investiţiile în oameni şi în

tehnologie încep să dea roade. Şi, la o asemenea creştere a prezenţei produselor

chinezeşti de înaltă tehnologie pe pieţele internaţionale, ne putem aştepta la o evoluţie la

fel de bună a economiei în anasamblul ei.

În afară de Japonia şi China, în regiune există o serie de alte state care, în perioade

relativ scurte de timp, au reuşit să-şi depăşească statutul de ţară slab dezvoltată sau în curs

de dezvoltare şi să atingă niveluri economice apropiate de cele ale ţărilor vestice. Fiecare

în parte reprezintă un model care însă, în diferite proporţii, imită modelul de dezvoltare

japonez. Vom încerca în continuare să surprindem elementele care dau numitorul comun

al zonei Asia-Pacific, scoţând în evidenţă însă şi diferenţele, urmând ca în capitolul

următor să analizăm economia japoneză ce reprezintă practic a doua putere economică

mondială, dacă vorbim doar de ţări. Apoi, pentru că din ce în ce mai multe voci afirmă că

China, cu evoluţia ei spectaculoasă, emite deja pretenţii la statutul de mare putere, vom

analiza cât adevăr se ascunde în spatele unor astfel de afirmaţii, care este starea actuală a

economiei chineze şi ce potenţial de creştere are.

2.1.2.1. Sisteme economice şi politice în regiunea Asia – Pacific

Sistemele economice şi politice asiatice contemporane reprezintă, în proporţii

diferite, o îmbinare între tradiţiile precoloniale şi elemente de influenţă occidentală, dar nu

numai. Ţări precum China, Coreea de Nord, Vietnam şi Laos au cedat în secolul trecut în

faţa influenţei vecinului de la vest, URSS-ul, însuşindu-şi nonvalorile comunismului

bazate pe unipartidism, centralism şi planificare. Dintre ele, China a fost într-o continuă

căutare, la ora actuală dând semnale clare de orientare spre economia de piaţă.

Japonia şi Filipine au un sistem de organizare democratic, bazat însă pe un număr

redus la două sau trei partide puternice. Din punct de vedere economic, aceste două ţări

105


sunt organizate după principiile unei economii de piaţă dublate de un parteneriat cu statul.

Coreea de Sud şi Taiwanul, de asemenea ţări cu economie de piaţă, sunt conduse

actualmente de guverne democratice, autoritare şi care până în 1992 au fost militarizate.

De altfel, influenţa militară se simte şi în ţări precum Indonezia, Thailanda, Myanmar

(Burma) şi Filipine.

Singapore este organizat ca un oraş stat, în care democraţia este îngrădită pentru a fi

posibilă adoptarea unor măsuri rapide şi performante pe plan economic. Thailanda şi

Cambodgia sunt monarhii, iar Malaezia şi Brunei sunt organizate după principiul statelor

islamice.

Într-o încercare de clasificare după criterii economice şi politice, aceste ţări au fost

împărţite o bună perioadă de timp în patru mari grupe46:

Japonia

Grupul noilor ţări industrializate (NIC) cuprinzând “cei patru tigri”: Coreea

de Sud, Taiwan, Singapore şi Hong Kong

Grupul noilor ţări exportatoare (NEC): Indonezia, Malaezia, Thailanda

(ţările ASEAN) plus Filipine

Grupul ţărilor marxist-leniniste : China continentală, Coreea de Nord,

Vietnamul şi Laos.

În general, specialiştii consideră că există în zonă patru modele de organizare a

economiilor. Primul este modelul occidental, al economiilor de piaţă. Bazat pe teoria

clasică a liberului schimb, acest tip de economie a avut un succes remarcabil în Hong

Kong. Organizarea privată a producţiei după criterii de eficienţă, fără intervenţia statului,

alături de dezvoltarea unui cadru concurenţial ce a permis înlăturarea lipsei de

performanţă, au dus la o dezvoltare rapidă şi stabilă. Fiscalitatea redusă, lipsa birocraţiei şi

a îngrădirilor de natură politică au atras în zonă capitaluri imense ce au indus un suflu nou

industriei şi serviciilor. Principalul criteriu al alocării resurselor a fost maximizarea

profitului, astfel încât întreprinzătorii au fost motivaţi în găsirea soluţiilor necesare pentru

îmbunătăţirea rezultatelor. În lipsa barierelor vamale produsele au putut să circule liber,

fluxurile externe devenind în scurt timp dominante.

Modelul economiei planificate este indus în zonă de experienţa sovietică,

orientându-se după principii marxiste de organizare şi desfăşurare a activităţii. Statul are

un control cvasitotal asupra factorilor de producţie, alocarea acestora făcându-se după

criterii sociale, politice şi clientelare. Lipsind motivaţia individuală, a maximizării

46 Magstadt, Thomas A., Nations and Governments, McHill, London, 1991, p. 93

106


profitului, rezultatele economice au fost mai mult decât slabe. Împins la extrem în unele

ţări precum Coreea de Nord şi Vietnam sau adoptat cu unele rezerve şi particularităţi

regionale în China, acest model de economie a dus la apariţia unor decalaje negative

majore, greu de surmontat chiar şi în condiţiile unor eforturi considerabile, ca în cazul

Chinei de astăzi.

Prezenţa sufocantă a statului în toate etapele alocării, producţiei şi repartiţiei a fost

în măsură să creeze grave dificultăţi de supravieţuire, ca în cazul Coreei de Nord. Izolarea

internaţională a dus la restrângerea potenţialului de finanţare a activităţii în aceste

economii, astfel încât în prezent ele se confruntă cu serioase probleme de detehnologizare

a industriei, randamente scăzute în agricultură şi lipsa oricăror facilităţi de confort pentru

populaţie.

Modelul economiei mixte presupune o combinare, o simbioză între gestionarea

după criterii de piaţă a întreprinderii la nivel microeconomic şi planificarea indicativă a

activităţii la nivel macroeconomic. Este specific în special Zonelor Economice Speciale

din China şi Coreei de Sud. Proprietatea privată este dublată de proprietatea de stat.

Totuşi, la nivel microeconomic, şi sectorul de stat se orientează tot după principii de piaţă,

teoretic aflându-se în competiţie cu firmele private în atragerea consumatorilor şi

desfacerii producţiei. Însă, în practică, statul îşi alocă monopolul în acele domenii care-l

interesează, astfel încât, de obicei, nu este nevoit să facă faţă unei concurenţe reale.

Rezultă de aici o slabă performanţă a întreprinderilor de stat şi o slabă eficienţă a alocării

resurselor.

Modelul statului propulsor al creşterii47 presupune o prezenţă autoritară a statului

în luarea deciziilor economice, fără ca acesta să fie nevoit să aloce resurse bugetare

excedentare în acest scop. Acest lucru a fost posibil datorită unei tradiţii paternaliste

specifice regiunii asiatice. Recunoaşterea statului şi a instituţiilor sale nu a fost ceva

forţat, ca în cazul modelului comunist, ci a venit de la sine în virtutea unei tradiţii

culturale mai vechi.

În literatura de specialitate sunt identificate patru elemente structurale caracteristice

dezvoltării statelor după acest model:

Autonomia sectorului administrativ faţă de cel politic, ce a ferit statul de

ingerinţa politicului în luarea deciziilor economice;

47 În original termenul este “developmental state” şi este introdus de Chalmers Johnse în cartea sa Miti and the Japanese Miracle, Stanford Univ. Press, NY, 1982

107


Strânsa colaborare între sectorul public şi cel privat sub directa îndrumare a

unor agenţii de planificare (de exemplu MITI);

Atenţia deosebită acordată educaţiei de masă şi politicii de asigurare a

distribuţiei echitabile a veniturilor;

Folosirea sistemului stimulentelor şi penalizărilor în sprijinirea procesului de

orientare a activităţii economice şi păstrarea limitelor de piaţă în intervenţia

statului.

De fapt, aşa cum aprecia un autor de origine niponă, statul, în interiorul acestui

model, “este actualmente mai redus în termenii veniturilor, cheltuielilor şi proprietăţii

decât în multe din statele occidentale”48. Cu toate acestea, prezenţa orientativă a statului

în economiile unor ţări precum Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan este mai puternică decât

în oricare altă economie occidentală. Diferenţa între statul “propulsor al creşterii” şi statul

“paznic de noapte” este că primul nu intervine numai în corectarea neajunsurilor pieţei, ci

şi în asigurarea creşterii economice şi a competitivităţii internaţionale, fără a lăsa şansa

exprimării depline a forţelor de autoreglare ale economiei în aceste domenii. De aceea,

identificarea priorităţilor economice naţionale cade în sarcina instituţiilor statului. O serie

de instituţii de planificare şi prognoză au rolul de a monitoriza atent evoluţia economiei şi

de a construi adevărate “planuri cincinale” cu rol orientativ. Nu suntem nici pe departe

susţinători ai unui stat paternalist care să-şi asume un rol ocrotitor şi uşor despotic în ceea

ce priveşte dezvoltarea economică. Ştim din atâtea experienţe nefericite că, odată

declanşat acest joc de-a mama şi de-a tata, se ajunge uşor la un control cvasitotal al

pârghiilor pieţei. Iar din momentul în care piaţa nu mai are pârghii autoreglatoare, precum

preţuri libere, concurenţă sau proprietate privată, dispare orice sursă de eficienţă. Există

momente când economia pare dezorientată, incapabilă să-şi regăsească singură calea cea

mai bună. Şi probabil că atunci unii ar fi tentaţi să spună că cineva trebuie să intervină.

Întrebarea care se ridică, în mod firesc, e cât de capabil este statul, cu organismele sale

birocratice, să inducă cea mai bună alegere în orientarea economică? Cine garantează că

soluţia aleasă este cea optimă şi că, lăsată singură, economia nu va descoperi printr-un

mecanism intrinsec, de autoevoluţie, drumul cel bun? Cine garantează că, în cazul unui

eşec la nivel macroeconomic, statul va fi capabil apoi să repare ceea ce a greşit? Când e

vorba de asumarea responsabilităţilor, organismele publice, dominate de funcţionari sau

politicieni, îşi derogă atribuţiile. Când e vorba de succese toţi vor să îşi asume meritele,

când e vorba de eşec, nimeni nu doreşte să apară ca responsabil. Ba mai mult, dacă totuşi

48 Okimoto, Daniel I., Between MITI and the Market, Stanford Univ. Press, NY, 1989, p. 2

108


cineva îşi asumă responsabilitatea şi vrea să rezolve situaţia, inerţia aparatului birocratic

este foarte mare şi măsurile luate, chiar dacă s-ar dovedi bune în intenţie, ajung să se

finalizeze prost. Şi totuşi, aşa cum afirma Popper, că orice afirmaţie, pentru a fi adevărată,

trebuie să poată fi contrazisă cel puţin sub unul din aspectele sale, şi neîncrederea noastră

poate fi contrazisă de evoluţiile postbelice din Asia Centrală şi de Est.

Succesele modelului statului propulsor al creşterii şi a economiei de piaţă în faţa

celorlalte două modele din perioada postbelică, în regiunea asiatică, au reuşit să elimine o

serie de întrebări ce începuseră să apară în jurul anilor ’60-’70 în ceea ce priveşte

potenţialul societăţii capitaliste de a găsi soluţii în faţa unor probleme cum ar fi dotarea

inegală cu resurse şi adâncirea decalajelor economice între statele dezvoltate şi cele

subdezvoltate. Noile ţări industrializate asiatice au demonstrat prin reuşita lor că

insuficienţa resurselor (cazul Japoniei) şi decalajele în dezvoltare (cazul “tigrilor asiatici”)

pot fi surmontate printr-o politică economică bazată pe identificarea avantajelor

competitive naţionale. “Tigrii asiatici”, în frunte cu Japonia, au demonstrat că teoriile

subdezvoltării sunt total nefondate şi că, uneori, ceea ce acestea aduc în prim plan ca

handicapuri se poate transforma în avantaje nete.

Spre exemplu, momentul angajării în cursa dezvoltării a fost adesea folosit ca

pretext în explicarea imposibilităţii unor state subdezvoltate de a ajunge din urmă

naţiunile dezvoltate. Dar ceea ce pare un avantaj permanent pentru acestea din urmă

constituie, de fapt, un obstacol important. Efortul de dezvoltare pe care l-au făcut anumite

ţări în secolele XV-XIX a epuizat în bună parte resursele interne. Am văzut cum ţări

precum Olanda, Portugalia, Marea Britanie, cândva mari centre de putere în economia

mondială, au încetinit ritmul în favoarea unor state mai tinere şi mai dinamice, capabile să

asimileze progresul statelor mai dezvoltate dar să şi inducă inovaţia şi progresul tehnic.

Ţările cu o lungă perioadă de dezvoltare ajung să acumuleze şi să deţină ramuri

industriale învechite, slab performante, ce coexistă cu ramuri de vârf, purtătoare ale

noului. Drept urmare, pe ansamblul economiei productivitatea şi performanţele sunt

diminuate. Statele ce-şi dezvoltă economiile mai târziu pot beneficia de industrii dinamice

bazate pe tehnologiile moderne importate din ţările dezvoltate, fără a fi împovărate cu

structuri învechite şi depăşite, generatoare de pierderi şi randamente scăzute. Desigur, aici

se pune problema resurselor financiare necesare unui asemenea demers, dilemă ce poate fi

rezolvată însă uşor prin atragerea investiţiilor străine. Nu degeaba afirma Mises că

investiţiile străine au reprezentat “cel mai important eveniment din istoria secolului al

109


XIX-lea”49 şi, am extrapola noi, afirmaţia este valabilă şi pentru Asia secolului XX.

Întrebat care ar fi cele trei monstruozităţi pe care ţara sa nu le-ar suporta, o înaltă

oficialitate din Singapore identifica “hippies, băieţii pletoşi şi criticii corporaţiilor

multinaţionale”.50Nu lipsită de umor, afirmaţia ascunde în spatele ei importanţa colosală

pe care oficialii asiatici o atribuie contribuţiei capitalurilor străine la dezvoltarea

economică a zonei.

Nici explicaţia care se bazează pe lunga perioadă de ocupaţie colonială nu mai poate

fi folosită ca o scuză a subdezvoltării, din moment ce “tigrii asiatici” au fost, în dese

rânduri, supuşi unor regimuri de ocupaţie şi totuşi au reuşit să se dezvolte mai rapid decât

multe ţări ce nu s-au aflat niciodată în această situaţie. Chiar şi acest aspect a fost

transformat într-un avantaj pe care cel mai bine îl explică Mancur Olson: “Ţările care au

avut cea mai lungă perioadă de libertate democratică în organizare, fără revolte sau

invazii, au cel mai mult de suferit datorită organizaţiilor şi alianţelor care se opun

dezvoltării.”51 Şi exemplul cel mai concludent este al Marii Britanii. Încercările de

reformă ale premierului Margaret Tacther s-au lovit de ample manifestări de forţă ale

sindicatelor. Tentativele de reformă economică au întâmpinat rezistenţă din partea

organizaţiilor şi alianţelor profesionale şi chiar, uneori, a firmelor. Prin contrast, “ţările

ale căror coaliţii de distribuţie au fost vlăguite sau abolite de o guvernare autoritară ori

de ocupaţie străină trebuie să se dezvolte rapid după instaurarea unei ordini legale libere

şi stabile. Astfel se explică “miracolul economic” postbelic al unor naţiuni învinse în cel

de-al doilea război mondial – mai ales Japonia şi Germania occidentală”52.

Dacă ar fi să facem o paralelă între statele ce au adoptat modele de creştere diferite,

plecând de la grade identice de dezvoltare, putem analiza cazul Taiwanului şi Chinei.

Despărţite în 1949, Taiwanul se lansează în cursa dezvoltării adoptând modelul economiei

de piaţă, în timp ce China se înscrie pe linia marxistă a economiei planificate. Drept

urmare, cu o rată medie de creştere de 8,7% pe an, Taiwanul ajunge să aibă în 1989 un

PIB/locuitor de 7500$, în timp ce China atingea în acelaşi an, înainte de a opta parţial

pentru economia de piaţă, doar 350$/locuitor. Comparaţia poate fi extinsă şi la cazul celor

două Corei. PNB-ul pe cap de locuitor în Coreea de Sud a ajuns în 2000 la 10.400$ iar în

Coreea de Nord la circa 1.038$. În nici unul din cazurile economiilor de piaţă creşterea nu

s-a făcut în detrimentul echităţii sociale, aşa cum acuză analiştii de stânga. Ca argument,

49 Mises, L. Von, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 8650 Fukuyama, F., Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 199251 Olson, Mancur, Creşterea şi declinul naţiunilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 10952 Idem, p. 106

110


raportul între veniturile maxime şi cele minime în Taiwan şi Coreea de Sud a ajuns să fie

de doar 4,5% în 1980, spre deosebire de anul 1952 când el era de 20/1.53 Cifrele sunt

îndeajuns de edificatoare pentru a demonstra superioritatea şi capacitatea economiilor de

piaţă de a oferi condiţiile cele mai bune de afirmare, indiferent de nivelul dotării cu

resurse sau de gradul de dezvoltare de la care s-a plecat.

Din păcate pentru teoreticienii liberali, cazul Asiei de SE nu poate fi însă oferit ca

un exemplu pentru argumentarea modelelor de creştere. Dacă imediat după al doilea

război mondial mimetismul economic a funcţionat şi în cazul Asiei, încercându-se

reproducerea modelului anglo-american sub toate aspectele, de la organizarea producţiei

până la modelul de democraţie, în anii următori influenţele confucianiste ale culturii

regionale şi-au pus amprenta, rezultând un hibrid al economiei de piaţă ce poate oferi tot

atâtea argumente şi adepţilor dar şi adversarilor pieţei libere şi ai democraţiei, pentru că

este bazat pe un anumit grad de autoritarism şi intervenţionism. Concluziile desprinse ar

putea fi chiar periculoase pentru adepţii pieţei libere dacă judecata de valoare s-ar face în

termenii izolării modelului economic de orice influenţă istorică, socială şi religioasă. Din

fericire, argumentele de natură culturală au putut fi oferite fără ca demersul să pară a fi

forţat. Oricum, individualismul clasic a căpătat în Asia un nou nivel de percepere,

transformându-se într-un individualism al grupului. Asiaticul se identifică pe sine însuşi

în funcţie de grupul căruia-i aparţine. Eu-l este extins la nivelul colectivităţii din care face

parte: familie, organizaţie, firmă. Fiind mai importantă afirmarea grupului decât afirmarea

individuală, toate eforturile vor fi concentrate în direcţia asigurării succesului entităţii

integratoare.

Modelul tradiţional paternalist de organizare a societăţii asiatice a permis

transpunerea principiilor de supunere şi devotament faţă de conducătorul familiei în

cadrul firmei şi chiar la scară mai largă, la nivelul statului. De aceea, confruntarea

democratică la nivelul societăţilor din această zonă este mai diminuată decât în Occident.

În general, există unul sau două partide politice puternice ce asigură stabilitatea politică,

beneficiind de un larg consens naţional. Necesitatea psihologică a păstrării armoniei i-a

determinat pe asiatici să adopte un regim democratic formal, în care liderii exercită un

autoritarism moderat, fără ca acest lucru să fie considerat de către cei în cauză drept o

ameninţare la adresa siguranţei şi libertăţii individului. Dimpotrivă, fermitatea intervenţiei

statului în înlăturarea unor probleme ale lumii contemporane precum accentuarea sărăciei,

53 Cf. F. Fukuyama, op. cit., p. 109

111


a analfabetismului şi a infracţionalităţii de orice tip, chiar dacă aceasta se face în

detrimentul libertăţilor individuale, sporeşte starea de confort a asiaticului. O caracterizare

excelentă a acestui mediu o face N. Gardels. Referindu-se în particular la Singapore, el

afirma că “este un loc unde mi-aş creşte copiii dar aş ezita să trăiesc ca adult”.54

Desigur, pentru un occidental crescut în spiritul afirmării personalităţii individuale ar fi

greu să se supună, la maturitate, paternalismului pe care a fost nevoit să-l accepte în

perioada copilăriei. Dar succesele înregistrate în ţări precum Japonia, Taiwan, Singapore,

Coreea de Sud atrag atenţia şi chiar împing la meditaţie asupra reidentificării priorităţilor

în societăţile moderne. În viziunea lui Fukuyama, viitorul are două posibile tendinţe

pentru Asia: una ţine cont de cosmopolizarea şi asimilarea valorilor occidentale, ceea ce

ar însemna un succes deplin al democraţiei, în timp ce cea de-a doua cale ar presupune o

revenire la valorile tradiţionale autoritariste în detrimentul sistemului liberal – democratic,

în contextul în care Occidentul îşi va demonstra inferioritatea în ceea ce priveşte valorile

sociale fundamentale precum ocrotirea familiei, păstrarea identităţii naţionale, etc, arătând

că “succesul Asiei se datorează mai mult propriei culturi decât celor importate.”55 Există

multe afirmaţii în acest sens, considerându-se că, deşi pentru restul lumii cele mai bune

valori sunt cele liberal-democratice, pentru Asia trebuie acceptat un sistem care să îmbine

modelele occidentale cu cele tradiţionale.

În opinia noastră însă, nu se poate vorbi despre experienţe mixte care să reuşească

pe termen lung. Chiar dacă ele pot cunoaşte anumite succese pe perioadă scurtă, cum a

fost cazul Japoniei, sau cum e cel al Chinei de azi, credem că lipsa de opţiune clară pentru

economia liberă de piaţă, cu toate pârghiile sale, proprietate privată, concurenţă, liber

schimb, dereglementare, conduce înspre apariţia de tensiuni care vor avea ca rezultat

erodarea economică şi socială. Capitalismul se construieşte prin consolidarea unor

instituţii liber acceptate. În momentul în care apare impunerea sau arbitrariul, întreg

edificiul se prăbuşeşte. De aceea, şi în regiunea asiatică, la fel ca în orice altă parte a

globului, viitorul trebuie să aparţină economiei de piaţă şi democraţiei. Suntem adepţii

păstrării unor influenţe locale, dar nu atunci când este vorba despre pilonii principali:

proprietate privată, concurenţă, liber schimb.

54 Gardels, Nathan, Schimbarea ordinii globale, editura Antet, Bucureşti, 1998, p. 23155 Fukuyama, Francis, op. cit., p. 236

112


2.1.2.2. Natura creşterii

Avântul extraordinar pe care l-a înregistrat regiunea Asia Pacific în cea de-a doua

jumătate a secolului XX a fost în măsură să surprindă şi să entuziasmeze lumea ştiinţifică.

Ratele de creştere, uneori de-a dreptul extraordinare, au atras atenţia, crezându-se că poate

exista o reţetă, un model ce ar putea fi imitat şi aplicat şi altor regiuni şi ţări în curs de

dezvoltare. Aşa numitul “model asiatic” a apărut ca o nesperată soluţie ce ar fi putut

rezolva problema inegalităţilor în cadrul economiei mondiale. Concluzia lui Kuznets

(1971) conform căreia diferenţele de dezvoltare rămân relativ constante de-a lungul

timpului a apărut în acest context desuetă. Mult mai plauzibilă părea a fi ipoteza

rămânerii în urmă şi a convergenţei lansată de profesorul A. Gerschenkron de la

Universitatea Harvard conform căreia, datorită posibilităţilor ţărilor din eşalonul doi şi trei

de a beneficia de tehnologiile din ţările avansate, decalajele în dezvoltare tind să dispară

iar economiile converg spre ceea ce el numea frontiera tehnologică. Împrumutul de

tehnologie poate determina depăşirea rapidă a anumitor etape ale dezvoltării pe care

statele actualmente avansate le-au parcurs. Însă posibilitatea asimilării, a imitaţiei

tehnologice, poate fi destul de limitată în condiţiile în care nu există anumiţi factori

endogeni care să o favorizeze. Ar fi inutil importul de tehnologie într-o ţară în care nu ar

exista forţa de muncă specializată în folosirea ei, după cum ar fi imposibilă procurarea

tehnologiei dacă nu ar exista resursele necesare.

De-a lungul ultimilor cincisprezece ani au existat o multitudine de autori care au

emis diverse teorii care să explice “miracolul asiatic”. (Amsden 1989, Kim şi Lau 1994,

Krugman 1994, Pack şi Westphal 1986, Rodrick 1994, Westphal, Kim şi Dahlman 1985,

World Bank Team 1993, Young 1993, Krugman 1996, Bosworth şi Collins 1996, King şi

Rebelo 1993, Romer 1996, Robertson 1998, Prescot 2002 etc). Deşi toate aceste abordări

evidenţiază rolul pe care l-au jucat investiţiile şi dezvoltarea capitalului uman, există

diferenţe care se pot prezenta în trei grupe distincte:

Un grup care pune accentul pe acumulare, strâns în jurul aşa numitei teorii a

acumulării, ce aşează la baza creşterii ratele înalte ale economisirii şi nivelul

ridicat al investiţiei;

Al doilea grup care evidenţiază rolul imitaţiei tehnologice şi care dezvoltă o

teorie a asimilării, conform căreia investiţia în capital este necesară dar nu şi

suficientă dacă nu este însoţită de know how –ul ţărilor avansate.

113


Teoriile agnostice, care pun accentul pe factorii culturali, istorici, tradiţionali

etc.

Teoria acumulării. Conform reprezentanţilor acestui curent (Krugman, Young, Kim

şi Lou), nu există nimic miraculos în ceea ce înseamnă dezvoltarea est asiatică, ba chiar

mai mult, nu există un aşa numit “model asiatic”. Într-un articol intitulat Mitul

miracolului asiatic, pe care Krugman l-a publicat în 1994, se afirmă că apariţia crizelor

din anii ‘90 din Asia demonstrează că nu există nimic superior în modelul asiatic.

Creşterea asiatică a fost rezultatul aceloraşi factori care induc creşterea pretutindeni: rata

ridicată a investiţiilor, rata înaltă a economisirii, o îmbunătăţire rapidă a nivelului de

educaţie şi transferul forţei de muncă dinspre agricultură spre industrie şi servicii. Într-o

paralelă dură, Krugman compară modelul creşterii din unele ţări asiatice (în special

Singapore) cu cel al creşterii din Uniunea Sovietică din anii ’20 – ’60. Ratele mari de

creştere au în ambele cazuri aceeaşi explicaţie: o creştere rapidă a inputurilor posibilă

datorită unei înclinaţii ridicate spre investiţie. Datorită acestui motiv, între 1966 şi 1990

Singapore a cunoscut rate de creştere medii de 8,5%, de trei ori mai mari decât ale SUA.

În aceeaşi perioadă, venitul pe cap de locuitor a crescut în medie cu 6,6% pe an, aproape

dublându-se la fiecare 10 ani. Concluzia pe care o extrage autorul este că dezvoltarea s-a

bazat mai mult pe transpiraţie decât pe inspiraţie. Mobilizarea resurselor a fost, într-

adevăr, formidabilă, lucru care, afirmă ironic Krugman, l-ar fi făcut invidios chiar şi pe

Stalin. Rata ocupării a crescut de la 27% la 52%, în timp ce nivelul de educaţie a crescut

continuu. Dacă în 1966 jumătate dintre lucrători nu aveau decât un nivel de pregătire

primară, în 1990 două treimi dintre ei aveau deja un nivel de pregătire medie. Rata de

economisire a crescut de la 11% la mai mult de 40% în aceeaşi perioadă. Ei bine, tot acest

efort complex a fost în măsură să inducă o creştere puternică, dar nu miraculoasă şi de

lungă durată. Legea randamentelor descrescânde sugerează că, într-un proces de

producţie, în momentul în care unul dintre factori creşte mai rapid decât ceilalţi, există un

punct dincolo de care, dacă se trece, randamentele încep să devină descrescătoare. În

cazul ţărilor asiatice această lege a funcţionat. Creşterea capitalului uman a continuat, dar

într-un ritm mai scăzut. Dacă în 35 de ani mai bine de jumătate din populaţie a căpătat un

nivel de pregătire medie, adică o creştere de mai mult de cincizeci la sută, în următorii 35

de ani păstrarea aceleiaşi rate de creştere a nivelului de pregătire pare foarte puţin

probabilă. Această încetinire a îmbunătăţirii nivelului de pregătire, asociată cu o

micşorare a ritmului de intrare a forţei de muncă în industrie şi servicii au condus la o

creştere mai rapidă a volumului capitalului.

114


Ţara Capital Muncă Productivitatea

Totală a

Factorilor

Output

China(1) 2,3 1,9 2,6 6,8

China(2) 4,0 2,1 4,6 10,7

Hong Kong 2,8 2,1 2,4 7,3

Indonesia 2,9 1,9 0,8 5,6

Korea 4,3 2,5 1,5 8,3

Malaesia 3,4 2,5 0,9 6,8

Philipine 2,1 2,1 -0,4 3,8

Singapore 4,4 2,2 1,5 8,1

Taiwan 4,1 2,4 2,0 8,5

Thailanda 3,7 2,0 1,8 7,5

Tabel 8: Sursele creşterii (China1 este China fără Taiwan şi Hong Kong)56

Raportul K/L s-a modificat, fapt ce a determinat creşterea randamentului forţei de

muncă. În condiţii de echilibru, factorii de producţie sunt plătiţi la nivelul valorii

productivităţii lor marginale, ceea ce, în cazul nostru, a dus la o creştere a salariului de

echilibru. Au fost grevate astfel costurile de producţie, fenomen ce a avut ca rezultat

diminuarea randamentului capitalului. Rezultă deci o încetinire a ritmului creşterii şi, în

final, apariţia stagnării economice.

Într-un studiu pe care Solow l-a întreprins în 1949 asupra economiei SUA, pentru

perioada de la 1800 până în 1948, găsea că peste 80% din creşterea venitului pe cap de

locuitor în această ţară s-a datorat progresului tehnic şi doar douăzeci la sută investiţiilor

de capital, concluzia fiind că progresul tehnic se face “vinovat” de cea mai mare parte a

creşterii în economiile dezvoltate. Se sugerează astfel că factorul care poate oferi o

creştere susţinută şi de durată este progresul tehnic.

Doar noile tehnologii care reuşesc să mărească volumul outputului cu acelaşi

consum de resurse permit evitarea stării staţionare, în care creşterea economică nu mai

este posibilă datorită rarităţii factorilor de producţie. Însă, susţin acumulaţioniştii, în cazul

majorităţii ţărilor asiatice acumularea capitalului a fost cel mai important motor al

creşterii. Se observă din tabelul cu factorii creşterii că în cazul Singapore mai bine de 50%

din creştere s-a bazat pe creşterea factorului capital. Datele au rezultat în urma aplicării

modelului Collins-Bosworth (1996), cu excepţia Hong Kong-ului pentru care cifrele au

rezultat prin aplicarea modelului Young (1995).

56 Sarel, Michael, What we can and what we cannot infer, IMF Studies, sept. 1996

115


Modelul lui Alwyn Young încearcă să analizeze contribuţia distinctă a factorilor

muncă şi capital prin componenta extensivă, măsurată prin ratele de acumulare, şi prin

componenta intensivă, măsurată prin ratele de creştere a productivităţii totale a

factorilor (PTF57). Concluzia la care ajunge este că cea mai mare parte a creşterii nu se

datorează creşterii PTF, cu alte cuvinte nu progresului tehnic, ci ratei ridicate a

acumulării. Ba mai mult, el demonstrează că rata de asimilare a progresului tehnic în

cazul tigrilor asiatici a fost mai redusă decât în alte state dezvoltate, iar în cazul

Singapore-lui ea a fost egală cu zero. Rezultatele au fost mai mult decât surprinzătoare, în

contextul în care, în general, se acceptă că productivitatea factorilor este cel mai important

element în explicarea ciclurilor de afaceri. Alte modele asemănătoare (Kim şi Lau, 1994)

sunt ceva mai prudente în afirmaţii, acceptând o oarecare influenţă a factorului

productivitate. Comparând sursele creşterii pentru “tigrii asiatici” cu cele ale unor ţări

dezvoltate precum Germania, Franţa, Japonia şi Anglia, cei doi afirmă că “cea mai

importantă sursă a creşterii în aceste ţării (tigrii asiatici, nn) este acumularea de capital,

contabilizând între 48 şi 72 de procente din total creştere, în contrast cu grupul celor

cinci ţări industrializate în care progresul tehnic a jucat cel mai important rol,

contabilizând între 46 şi 72% din creşterea economică.”58 În consecinţă, ratele

formidabile de creştere nu mai pot fi perpetuate în perioada următoare datorită limitelor

impuse de raritatea factorilor de producţie. Aşa cum remarca şi Krugman, este aproape

imposibil de crezut că populaţia va mai putea susţine rate atât de înalte ale economisirii

care să permită niveluri din ce în ce mai ridicate ale acumulării.

Teoriile endogene ale asimilării. Abandonând maniera exclusivistă a

reprezentanţilor primului curent, o serie de cercetători ai fenomenului asiatic (King şi

Rebelo 1993, King şi Levine 1994, Robertson 1998, Sarel 1997 etc) se opresc cu mai

multă atenţie asupra rolului pe care l-a jucat progresul tehnic în obţinerea performanţelor

din Asia de Est. Folosirea capitalului şi a muncii în proporţii din ce în ce mai mari duce,

într-adevăr, la un moment dat la apariţia randamentelor descrescânde dar numai în

condiţiile în care inovaţia nu-şi face apariţia. Fără factorul inovator, creşterea este

limitată. Lunga perioadă de dezvoltare continuă a economiilor asiatice nu ar fi putut fi

susţinută doar de dezvoltarea extensivă a factorilor muncă şi capital. Este adevărat că

ratele de acumulare au fost ridicate şi chiar mai mari decât în majoritatea statelor

57 Creşterea PTF = creşterea outputului pe cap de locuitor – creşterea inputului pe cap de locuitor58 Kim J. , Lau, L.J., The sources of economic growth of the Est Asian Newly Industrialized Countries, Journal of the Japanese and International Economies, vol. 8, 1994, p. 235 –271

116


dezvoltate, dar acest proces poate fi explicat prin nivelul de la care s-a plecat, fără a fi

perceput neapărat ca o performanţă. Într-un studiu întreprins în 1994, analizând rata medie

de creştere a venitului pe cap de locuitor în 41 de ţări între anii 1960 şi 1985, Dani

Rodrick ajunge la concluzia că ţările sărace, dar cu o educaţie bună a populaţiei şi

inegalităţi mici în distribuirea venitului şi a avuţiei, s-au dezvoltat mai rapid de-a lungul

acestei perioade. Explicaţia fenomenului poate ţine de legea randamentelor descrescânde

a lui Ricardo, conform căreia primele resurse atrase în utilizare sunt cele cu randamentul

cel mai ridicat. Cu cât sunt folosite mai multe resurse, cu atât calitatea şi randamentul

acestora scade, generând în acelaşi timp costuri mai ridicate. De aceea nu este nimic

spectaculos în startul bun pe care l-au luat ţările asiatice. Aceeaşi lege a lui Ricardo poate

explica de ce la ora actuală în Asia de Est nu se mai regăsesc ratele de creştere din anii

’60 – ’90 decât în cazul Chinei care a decolat, ca să folosim un termen ce-i aparţine lui

Sarel, relativ recent.

Asimilarea rapidă a progresului tehnic poate justifica ratele mai rapide de creştere

faţă de alte state aflate în aceeaşi situaţie. Din graficele de mai jos se poate vedea că, spre

deosebire de cele afirmate de susţinătorii fenomenului acumulării, există şi o contribuţie

însemnată a creşterii productivităţii totale a factorilor.

117


Figura 28: Contribuţia factorilor la natura creşterii59

În graficele 1-4 din figura 28 sunt comparate ratele de creştere a participării

factorului muncă la realizarea venitului pe cap de locuitor (fig. 2) cu ratele de creştere ale

outputului pe cap de locuitor. Primele patru coloane sunt atribuite tigrilor asiatici pentru

două perioade distincte (1960 –1975 şi 1975 – 1990), cea de-a cincia coloană reprezintă

situaţia pe un eşantion de 100 de ţări (restul lumii) iar a şasea coloană reprezintă media

restului lumii plus o deviaţie standard de 1,96. Ratele de creştere din primele patru

59 Sursa: Michael Sarel, What we can and what we cannot infer, IMF Studies, sept. 1996

118


coloane pot fi considerate înalte dacă sunt între nivelul maxim ale coloanelor cinci şi şase,

foarte înalte dacă sunt comparabile cu nivelul maxim al coloanei şase şi excepţionale dacă

depăşesc această valoare.

În tabelul 9 sunt surprinse schematic ratele de creştere a outputului pe cap de

lucrător şi a folosirii forţei de muncă determinate prin metoda convenţională a extrapolării

de către M. Sarel (1996) pe baza rezultatelor lui Young (1994).

Hong Kong Coreea Singapore Taiwan

y L y L y L y L

1960-1975 F înalte Înalte F înalte Înalte Excepţ. Excepţ. F înalte înalte

1975-1990 Excepţ. Înalte Excepţ. Înalte F înalte Înalte excepţ înalte

Tabel 9: Metoda Sarel de determinare a outputului/lucrător şi folosirii muncii60

În tabelul 10 sunt surprinse ratele de creştere ale capitalului pe cap de lucrător şi a

productivităţii totale a factorilor.

1975-1990 Hong Kong Coreea Singapore Taiwan

K Înalte Excepţ. F înalte F înalte

PTF Excepţ. F înalte Înalte Excepţ.

Tabel 10: Ratele de creştere ale capitalului/lucrător şi a productivităţii totale a factorilor61

Figura 4 compară ratele de creştere a progresului tehnic între 1975 şi 1990 pentru

cei patru tigri asiatici cu ţări dezvoltate precum Japonia şi SUA. Se observă că în cazul

tuturor celor patru tigri creşterea productivităţii totale a factorilor a fost mai mare decât în

cazul celor două state dezvoltate în timp ce creşterea PTF ca procent din creşterea

outputului pe cap de lucrător a fost mai mare doar în cazul Hong Kong-ului şi Taiwanului

şi relativ apropiată dar mai mică în cazul celorlalţi doi tigri.

Din rezultatele grafice rezultă că toţi cei patru tigri asiatici au avut rate de acumulare

şi creştere a folosirii forţei de muncă mult mai mari decât media economiei mondiale.

Însă, al doilea grafic demonstrează că factorul progres tehnic a jucat şi el un rol deloc de

neglijat. Cel puţin în cazul Hong Kong-ului, Coreei şi Taiwanului, conform cifrelor

deduse de Sarel, ratele de inducere a inovaţiei au fost mai ridicate decât ratele de creştere

a outputului. Doar în cazul Singapore-lui critica teoriei acumulării este parţial îndreptăţită.

Din datele analizate mai sus se poate extrage concluzia că dezvoltarea tigrilor

asiatici s-a bazat în egală măsură pe factori intensivi şi extensivi. Însă, nu este mai puţin

adevărat că actualele crize din zonă demonstrează că dezvoltarea extensivă a ajuns la un

60 Idem61 Idem

119


moment de criză, singura cale ce ar putea permite continuarea dezvoltării în zonă fiind

accelerarea procesului de inducere a inovaţiei şi progresului tehnic.

În ceea ce priveşte grupul noilor ţări exportatoare (Indonesia, Malaesia, şi

Thailanda) creşterea s-a bazat pe un proces de imitaţie a modelului noilor ţări

industrializate. Conform studiilor realizate pentru ţările respective, ca membre ASEAN

pentru perioada 1978 – 1996, se poate afirma că ratele de creştere datorate inducerii

progresului tehnic au fost foarte apropiate faţă de cele ale tigrilor asiatici: Thailanda 2%,

Malaesia 2% şi Indonesia 1,2% şi mult mai bune decât în cazul SUA spre exemplu, unde

rata de creştere PTF a fost de doar 0,3%62.

În opinia noastră, disputa provocată de cele două modele prezentate mai sus ţine mai

mult de subtilităţi metodologice şi de estimări statistice decât de realitatea pe care o

prezintă. Deşi centrul discuţiei se plasează conflictual în jurul factorului care a avut cea

mai importantă contribuţie în dezvoltare, teoriile acumulării şi asimilării au mai multe

elemente în comun decât ar dori fiecare în parte să accepte. Cadrul competiţional şi o

piaţă liberă sunt fundamentale pentru a se putea vorbi de performanţă economică şi de rate

înalte de creştere. Competiţia este cea care a stimulat agenţii economici să adopte măsuri

care au vizat reducerea costurilor şi creşterea nivelului outputului. Fără posibilitatea

adoptării corecte a deciziei în cadrul pieţei, rezultatele ar fi fost denaturate şi, implicit, ar

fi dus la reducerea drastică a performanţelor. Aici toată lumea este de acord. Dezacordul

apare în momentul în care se încearcă identificarea surselor de creştere a productivităţii.

În timp ce asimilaţioniştii consideră că în regiunea Asiei de Est creşterea productivităţii

s-a făcut pe baza inducerii progresului tehnic, acumulaţioniştii consideră că explicaţia ar

sta în ratele mari de acumulare a capitalului. În schimb, când vine vorba de capitalul

uman, ambele tabere sunt de acord că fără o evoluţie rapidă a nivelului de pregătire şi fără

modificarea structurii pregătirii forţei de muncă nu s-ar fi putut vorbi de un succes asiatic.

Există şi câteva opinii aparent separate în ceea ce priveşte capitalul uman. În timp ce

teoria acumulării pleacă de la premisa neoclasică în care progresul tehnic este o constantă

universală ce acţionează în egală măsură asupra forţei de muncă şi asupra capitalului,

teoria asimilării pune un accent aparte pe rolul jucat de educaţie, învăţământ, sistem de

angajare, specializarea continuă etc.

Acord există şi în ceea ce priveşte rolul important jucat de stimularea exporturilor, e

adevărat că din motive diferite. Acumulaţioniştii consideră că ele au permis dezvoltarea

62 Sarel, Michael, Growth and productivity in ASEAN countries, Working Paper, IMF, aug. 1997, p. 32

120


randamentelor de scară şi specializarea producţiei pe câteva ramuri importante,

competitive la nivel internaţional. În ceea ce-i priveşte pe asimilaţionişti, schimburile

internaţionale sunt un motor pentru asimilarea continuă a inovaţiei necesare pentru

păstrarea avantajelor comparative.

În cadrul ambelor teorii acţiunea se petrece în jurul sectorului privat ce generează

performanţă şi unde deciziile pot fi luate prin asumarea riscului fundamentat pe criterii

economice. În ceea ce priveşte statul, toată lumea este de acord că nu trebuie să-şi asume

rolul de agent economic. Spre deosebire de curentul neoclasic, asimilaţioniştii consideră

în schimb că statul a jucat un rol deosebit de important în promovarea progresului tehnic

şi crearea unor structuri naţionale de cercetare şi dezvoltare purtătoare ale inovaţiei şi

informaţiei.

Teoriile agnostice. Aceste teorii pleacă de la premisa că succesul ţărilor din zona

Asiei de Est nu poate fi explicat fără a ţine seama de anumite elemente care nu pot fi uşor

percepute şi implicit nici imitate de către alte naţiuni. Fiecare ţară a avut parte de un

model propriu de dezvoltare şi este forţată găsirea unui numitor comun al întregii regiuni.

Spre exemplu, politicile publice au fost departe de a fi omogene. Rodrick (1994) remarca

faptul că în cazul Japoniei şi Coreei a fost vorba de strategii puternic intervenţioniste în

timp ce în Hong Kong şi Thailanda prezenţa statului a fost extrem de redusă. În cazul

Malaesiei creşterea economică a fost însoţită de o puternică politică de redistribuire a

veniturilor, fenomen aproape absent în celelalte ţări. În Indonesia şi Thailanda

clientelismul a fost ridicat la rangul de politică de stat pe când în Japonia, Coreea şi

Singapore autoritatea statului a fost mai presus de orice interes de grup. Unele ţări precum

Coreea şi Japonia au dezvoltat marea întreprindere în timp ce în altele (Taiwan, Hong

Kong) au fost dezvoltate firmele mici şi mijlocii. Lista poate continua, concluzia pe care o

deduc reprezentanţii acestui curent sugerând că încercarea de identificare a unor explicaţii

simple şi unitare pentru miracolul asiatic poate fi zadarnică.

Fiecare model aduce o contribuţie în identificarea factorilor creşterii din regiunea

Asia-Pacific. Chiar dacă de la ţară la ţară au existat elemente de diferenţiere, în medie

putem afirma că principalul determinant al creşterii a fost şi rămâne capitalul uman. Cu un

grad mediu de pregătire bun, dar mai ales cu o înclinaţie spre muncă extraordinară, ce

rezultă din trecutul istoric dar şi din religie, cu respect faţă de instituţii şi faţă de ierarhie,

asiaticii au reuşit să ofere o imagine de stabilitate şi de seriozitate în tot ceea ce fac. A fost

semnalul potrivit pentru atragerea investiţiilor străine, ce au fost purtătoarele know-how-

ului şi a tehnologiei. Dacă, la început, ţările asiatice au fost importatori neţi de tehnologie,

121


la ora actuală ele exportă tehnologie către ţări dezvoltate iar produsele pe care le oferă

integrează un nivel foarte ridicat de inovaţie.

Fiecare ţară asiatică în parte a înţeles că, pentru a face faţă concurenţei

internaţionale, trebuie să ofere pe piaţă produse competitive şi de valoare adăugată mare.

Acest lucru nu e posibil, decât prin efortul susţinut al firmelor şi implicarea statului în

ceea ce priveşte investiţiile în educaţie. Fără o forţă de muncă pregătită, receptivă la

schimbare şi capabilă să absoarbă inovaţia, randamentele ar fi trecut rapid în faza

descrescătoare. Dacă există un factor capabil să menţină în permanenţă randamente

crescătoare, acela este capitalul uman şi aici s-a acordat mare atenţie. Chiar dacă, în cazul

Japoniei, am afirmat că cel mai important factor au fost investiţiile în capital fizic, aceasta

nu înseamnă că nu a existat o influenţă mare a dezvoltării capitalului uman. Atâta doar că

s-a investit foarte mult în capital fizic. Dacă vorbim despre China sau Coreea, creşterile

PTF sunt semnificative, mai ales în acea componentă ce reflectă calitatea factorului uman:

abilităţile, cunoştinţele şi priceperea forţei de muncă. Nu este întâmplător acest lucru,

deoarece ambele ţări au dezvoltat adevărate programe naţionale de educaţie şi

culturalizare, în Coreea de Sud bazate pe resurse private, în China pe resurse publice.

Eficienţa, aşa cum e de bănuit, a fost mai ridicată în Coreea de Sud, dar nu e de neglijat în

China.

2.1.2.3. Concluzii

Rezultatele remarcabile obţinute de marea majoritate a ţărilor din regiunea Asia-

Pacific în ultima jumătate de secol au atras atenţia şi au stârnit pasiuni şi controverse

legate de factorii care au determinat apariţia succesului. Aflate sub o continuă

monitorizare din partea specialiştilor şi a instituţiilor financiare internaţionale, statele

asiatice şi-au croit drum în economia mondială răsturnând multe dintre concepţiile clasice

asupra creşterii economice şi dezvoltării. Fără îndoială, principalul model şi motorul

întregii regiuni a fost economia japoneză. Beneficiind de un excepţional capital uman, de

resurse financiare, de un stat care a ştiut întotdeauna cât şi cum să intervină, Japonia a

construit în mai puţin de cincizeci de ani o economie solidă, bazată în special pe industrie,

dar şi pe servicii mai ales de natură financiară. Afectată de crize financiare începând cu

anii ’90, Japonia şi-a încetinit ritmul creşterii, intrând într-o fază de noi căutări, de

restructurare şi readaptare la noile condiţii impuse de evoluţiile la nivel mondial. Însă

122


perioada de stagnare pe care o cunoaşte această ţară la ora actuală este cu siguranţă un

prag ce va fi depăşit. Evoluţia economică a Japoniei a fost una sănătoasă, având la bază

dezvoltarea unor sectoare puternice, capabile să suporte şocurile financiare şi monetare.

Este adevărat că, cel puţin pentru o bună perioadă de timp, Japonia nu va mai atinge acele

rate ridicate de creştere, dar probabil că nici nu mai are neapărată nevoie de aşa ceva,

putându-şi permite să se adapteze unor rate moderate dar stabile de creştere. Ocupând

unul din primele trei locuri în cadrul economiei mondiale, Japonia începe să

conştientizeze că şi-a atins limitele şi să-şi canalizeze eforturile spre noi obiective, nu

neapărat de natură economică. Perioada evoluţiilor spectaculoase a trecut, în parte pentru

că s-a diminuat considerabil tocmai acel element care a permis japonezilor să fie altfel

decât toţi ceilalţi şi pe care-l vom analiza în subcapitolul următor: este vorba despre

caracteristica de ţară. Această pierdere trebuie judecată în costuri de oportunitate.

Opţiunea noilor generaţii pentru o implicare mai dinamică a Japoniei pe palierul politic şi

militar la nivel mondial şi afirmarea ca una din principalele puteri economice ale lumii au

condus la o asimilare a valorilor “globale” în detrimentul celor naţionale, net superioare

din punctul de vedere al japonezilor. Oricum, Japoniei şi japonezilor nu le poate nimeni

lua înapoi, în condiţii normale, bunăstarea şi gradul de dezvoltare pe care le-au atins.

În ceea ce priveşte China, ea reprezintă încă un semn de întrebare în regiune. Startul

formidabil pe care l-a luat în anii ’90, odată cu promovarea politicii uşilor deschise,

asociat cu potenţialul extraordinar pe care-l are această ţară, pot conduce la ipoteza că,

pentru perioada următoare, vom asista la o puternică afirmare la nivelul economiei

mondiale. Reţinerea pe care o avem este legată de modul în care liderii de la Beijing vor

reuşi să păstreze în continuare stabilitatea politică, în condiţiile în care libertăţile

individuale vor căpăta consistenţă odată cu consolidarea pieţei libere. Este prea puţin

probabil ca socialismul să fie compatibil cu economia de piaţă. Această dilemă

schumpeteriană pune sub povara îndoielii dezvoltarea viitoare a Chinei, strâns legată de

stabilitatea politică şi socială. În rest, se pare că chinezii ştiu ce au de făcut, lucru

demonstrat de media ratelor de creştere de peste 8,5 procente din ultima decadă. Jucând

cartea investiţiilor străine, China nu are cum să piardă. Atâta timp cât costul cu forţa de

muncă rămâne derizoriu, beneficiind de un cadru legislativ favorabil şi de coerenţă

politică şi legislativă, investitorii vor continua să vină, aducând cu ei capitalurile de care

China duce lipsă, tehnologia şi cunoştinţele atât de necesare unei dezvoltări moderne.

Considerând că cele două modele analizate, China şi Japonia, sunt reprezentative

pentru regiunea Asia-Pacific, nu dorim să lăsăm impresia că evoluţia celorlalte state şi în

123


special a “tigrilor asiatici” nu ne interesează. Însă, aşa cum am precizat în prima parte a

lucrării, aceste ţări şi-au bazat în bună parte evoluţia sub amprenta modelului japonez şi

beneficiind de capitalurile japoneze. În general, căile urmate de Coreea de Sud, Taiwan,

Singapore şi Hong Kong au fost ceva mai speculative, sărind peste anumite etape care

le-ar fi oferit o mai mare stabilitate. Angajând economiile lor în împrumuturi pe termen

scurt şi mediu, au devenit destul de vulnerabile în faţa oscilaţiilor de pe pieţele financiare.

Drept dovadă stă puternicul impact al crizei din 1998, care a provocat o destabilizare

puternică în întreaga regiune printr-un efect de propagare pe linie financiară. Cu anumite

particularităţi, “tigrii” au stat în permanenţă în umbra Japoniei, beneficiind de imaginea de

prosperitate pe care aceasta a oferit-o lumii.

Pe ansamblu, putem afirma că dezvoltarea ţărilor asiatice poate oferi soluţii pentru

alte regiuni ale lumii. Este adevărat, ele nu pot fi în întregime imitate, existând factori ce

ţin de cultură, religie, tradiţie, care nu se regăsesc în altă parte. Dar, în bună parte, reţeta

este imitabilă: creşterea intensivă şi extensivă a inputurilor, prin dezvoltarea capitalului

uman şi rate de acumulare înalte, creşterea productivităţii şi progresul tehnic. Toate aceste

elemente sunt strâns legate de atragerea investiţiilor străine.

2.1.3. Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA)

Dacă despre Uniunea Europeană spuneam că a apărut dintr-o convergenţă de

interese atât europene cât şi americane, definite de dorinţa a crea pe continentul european

o forţă economică şi politică cu valori democratice şi economie de piaţă, care să fie un

partener solid de dialog pe toate planurile pentru SUA, nu acelaşi lucru putem afirma

despre Acordul Nord American de Liber Schimb. Apariţia şi evoluţia NAFTA este strâns

legată de evoluţia procesului de integrare şi de afirmare europeană. De fapt, reprezintă un

răspuns, o replică la succesul înregistrat în Europa, născut din dorinţa, unii ar spune

psihoza, de a păstra poziţia de lider a Statelor Unite, ameninţată de o afirmare prea

puternică şi prematură a unei noi forţe economice capabilă, ipotetic, să detroneze pe

termen lung supremaţia americană.

Europa unită, născută dintr-o dorinţă comună, a reuşit să fie iubită atâta timp cât s-a

aflat, ca şi un copil, în faza în care putea fi manipulată cu uşurinţă. Odată ajunsă la faza

124


adolescenţei, a afirmării proprii şi a definirii personalităţii, este evident că sentimentele de

simpatie din partea americanilor au început să dispară. Pentru că spiritul de nestăpânit,

specific tinereţii, a condus către o ieşire de sub tutela americană şi către luarea unor

decizii aflate de multe ori în contradicţie cu interesele americane. Atunci când au

contribuit moral şi material la naşterea unei Europe unite, Statele Unite au pierdut din

vedere un aspect esenţial, ce avea să-i coste într-o oarecare măsură: europenii sunt mult

prea orgolioşi pentru a se lăsa conduşi de către o naţiune atât de tânără, de dinamică şi de

atipică. Şi că va veni momentul în care vor trebui să considere Europa un partener absolut

egal atât pe plan economic, cât şi politic şi militar.

Din momentul în care europenii şi-au construit instituţiile comune de luare a deciziei

şi au trecut de faza de uniune vamală, lucrurile au devenit din ce în ce mai dificile pentru

americani. Nevoia de întărire a Europei s-a transpus în dese încercări de protejare a

economiei sale, de ridicare a unor bariere tarifare şi netarifare, de acordare a unor

subvenţii în diferite sectoare şi, mai ales, în cel agricol, care au avut ca efect îngustarea

pieţei de desfacere pentru produsele americane. În condiţiile în care economia americană

a cunoscut rate susţinute de creştere, acest lucru a ridicat o nouă problemă, a găsirii unor

noi pieţe de desfacere mai sigure şi care, pe viitor, să nu ridice problemele pe care le-au

provocat europenii.

Nu dorim să aruncăm doar asupra europenilor „povara” creării NAFTA. Începând

cu anii şaptezeci, piaţa americană a ajuns să fie invadată de produsele asiatice mai ieftine

şi cel puţin la fel de bine adaptate cerinţelor. Dacă pe plan intern s-a putut face apel la

sentimentul şi mândria de a fi american şi de a consuma produse americane, a fost destul

de greu pentru firmele americane să-şi păstreze cotele de piaţă în ţări vecine precum

Canada şi mai ales Mexic, unde nivelul de trai relativ mai scăzut a dat câştig de cauză

produselor asiatice, mai ieftine şi îndeajuns de competitive calitativ. Şi cum nicăieri nu-i

mai bine ca acasă, ideea construirii unei pieţe comune pe continentul nord-american a

prins contur. Având la bază câteva acorduri comerciale mai vechi ale Statelor Unite şi

Canadei (1989) şi Statelor Unite şi Mexicului (în domeniul agricol), noul acord a fost

negociat şi parafat în 1993, intrând în vigoare de la 1 ianuarie 1994, când au fost eliminate

o serie de bariere tarifare, urmând ca într-o perioadă între cinci şi cincisprezece ani să fie

eliminate total orice tip de bariere tarifare şi netarifare.

Ce înseamnă NAFTA, în câteva cifre? Un teritoriu de 21,3 milioane km2 cu peste

400 de milioane de locuitori, ce realizează un produs brut de peste 12.000 miliarde dolari.

Potenţialul este enorm. Resursele naturale abundente şi calitatea factorului uman vin să

125


completeze o imagine favorabilă acestui demers de constituire a unei comunităţi

regionale. Însă, fundamentale pentru existenţa NAFTA nu sunt nici resursele, nici

teritoriul. Cel mai important stimul este interesul american de a crea o piaţă continentală,

care să constituie o supapă de siguranţă pentru momentele tensionate din economia

mondială şi pentru subconsumul intern. Încă de la începutul secolului nouăsprezece, SUA

îşi propuneau prin doctrina Monroe să-şi orienteze eforturile spre interior şi spre ţările

vecine de pe continentul american. Probabil că NAFTA este o încercare de realiniere la

acest interes, într-un context internaţional în care graniţele nu mai constituie bariere în

faţa liberei circulaţii a factorilor de producţie. Prin NAFTA, americanii vor să răspundă

unei nevoi acute de extindere confortabilă şi de înlăturare a unor concurenţi mai

competitivi sub raportul preţului şi care, fără a fi opriţi de graniţe şi acorduri, pot pune

mari probleme economiei americane.

Crearea unui bloc regional reorientează fluxurile comerciale spre interiorul zonei,

eliminând o serie de costuri suplimentare legate de transport, taxe vamale, perioade lungi

de negociere, fluctuaţii ale ratelor de schimb etc. Această orientare este în beneficiul

membrilor blocului şi ridică obstacole pentru cei ce nu fac parte din el. Drept dovadă stau

statisticile, care arată că, de la crearea NAFTA şi până în prezent, schimburile comerciale

între cele trei ţări componente au crescut substanţial, de la 306 mld. dolari în 1993 la 621

mld. dolari în 2003. Aşa cum e uşor de bănuit, cele mai avantajate în aceste schimburi

sunt SUA, ale căror exporturi către Canada şi Mexic au crescut de la 142 mld. dolari la

263 mld. dolari63 în aceeaşi perioadă, însă nici Mexicul nu a pierdut, dacă ţinem cont că

exporturile sale către SUA au crescut cu 242 procente.

2.1.3.1. Structura organizaţională

NAFTA este o organizaţie construită după principii mult mai pragmatice decât UE.

Ea este în special orientată spre piaţă, criteriile de integrare fiind preponderent economice

şi mai puţin birocratice. De aceea şi numărul instituţiilor este semnificativ redus, structura

instituţională şi mecanismele fiind mai uşor adaptabile schimbărilor generate de

dinamismul relaţiilor de colaborare:

Comisia de liber schimb

Comitetul NAFTA ce conţine diverse grupuri de lucru

63 Office of the United States Trade, Brieffing Press, November 2003, www.ustr.gov

126


Secretariatul NAFTA

Comisia pentru muncă

Comisia pentru mediu

Banca de Dezvoltare a Americii de Nord (NADBANK) şi BECC (Comisia de

Cooperare Transfrontalieră)

Comisia de liber schimb este organismul central, cuprinzând ministerele de comerţ

din cele trei ţări. Nu este o instituţie în adevăratul sens al cuvântului, întrunindu-se doar

atunci când este necesar sau pentru pregătirea întâlnirilor anuale la vârf. Urmăreşte în

activitatea ei două obiective majore: supervizează activitatea NAFTA şi procesul de

implementare a acordurilor până în 2008, prin intermediul comitetelor şi grupurilor de

lucru, şi în al doilea rând asistă în rezolvarea eventualelor dispute ce apar între statele

membre.

Comitetul NAFTA şi grupurile de lucru se ocupă de urmărirea şi implementarea

efectivă a acordului. Există peste douăzeci şi cinci de comitete trilaterale, grupuri de lucru

ce sunt conduse de către un reprezentant din fiecare ţară şi formate din reprezentanţi ai

diverselor agenţii şi ministere, în funcţie de domeniul de activitate.

Secretariatul NAFTA este o instituţie permanentă ce asistă Comisia în activitatea sa

de urmărire a implementării acordului de liber schimb şi de rezolvare a disputelor şi

conflictelor apărute. În mod expres, conform satutului său, secretariatul se ocupă de

administrarea procesului de rezoluţie a conflictelor legate de capitolele 11,14, 19 şi 20.

Comisia pentru muncă, formată dintr-un Consiliu Ministerial şi un Secretariat, este o

organizaţie internaţională creată în cadrul NAALC ( North American Agreement on

Labor Cooperation). Se ocupă de problemele legate de ocrotirea dreptului la muncă, de

rezolvarea conflictelor legate de muncă, de promovarea intereselor lucrătorilor. Pentru

aceasta au fost create o serie e mecanisme de cooperare şi consultare interguvernamentală

între cele trei ţări. Totodată a fost impusă condiţia înfiinţării unui oficiu administrativ în

fiecare ţară membră care să rezolve şi să colaboreze cu NAALC în rezolvarea

problemelor legate de forţa de muncă. Americanii acordă o importanţă sporită acestui

aspect legat de integrare deoarece diferenţele mari de nivel de viaţă şi de salarizare dintre

SUA şi Mexic au creat şi creează probleme cu imigraţia.

Comisia pentru mediu a fost creată în cadrul NAAEC (North American Agreement

for Environmental Cooperation). Are ca principal obiectiv rezolvarea problemelor legate

de protejarea mediului şi de alinierea statelor membre la normele extrem de restrictive ale

127


protecţiei mediului din Statele Unite. Mexicul ridică şi aici probleme datorită gradului

scăzut de dezvoltare şi lipsei unei legislaţii corespunzătoare în domeniu.

NADBANK şi BECC au fost create ca instituţii separate, dar actual sunt unite de

efortul comun de ocrotire şi creştere a bunăstării pentru rezidenţii transfrontalieri în

special de la graniţa dintre Mexic şi SUA. Nadbankul finanţează proiecte propuse şi

gestionate de BECC ce privesc îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de mediu pentru

comunităţile de imigranţi sau de indieni.

Agricultura este unul din sectoarele principale ce face obiectul reglementărilor

Acordului. Evoluţia schimburilor agricole între SUA şi celelalte două ţări este în măsură

să aducă argumente în favoarea NAFTA, deşi există un număr de studii care, folosind o

serie de metode de disociere a efectelor, arată că această creştere ar fi avut loc în multe

cazuri şi fără existenţa acordului. Oricum, este de apreciat că, de la înfiinţarea

organizaţiei, schimburile agricole ale SUA cu Mexic şi Canada s-au dublat.

Figura 29: Schimburile agricole ale SUA în cadrul NAFTA

Dacă urmărim trendul rezultat din dinamica schimburilor evidenţiată în graficul de

mai sus, se remarcă o accentuare a sa începând cu momentul intrării în vigoare a acordului

trilateral în anul 1994. Privite din perspectiva Statelor Unite, schimburile s-au dublat. Mai

mult, în anul 2001, 29% din exporturile agricole ale SUA aveau ca destinaţie Canada şi

Mexic şi peste 38% din importurile din aceeaşi categorie aveau aceste ţări ca sursă, în

condiţiile în care în 1990 procentele erau de doar 17% la exporturi şi 25% la importuri.

Aşa cum am spus, nu trebuie puse pe seama avantajelor NAFTA toate aceste evoluţii. Au

existat şi alţi factori ce au avut o contribuţie importantă la dinamica schimburilor, spre

exemplu modificarea ratelor de schimb. Aprecierea dolarului american faţă de cel

128


canadian după 1992 a scumpit produsele americane, dar a favorizat exporturile canadiene

către SUA. Dimpotrivă, aprecierea monedei mexicane faţă de dolar după 1995 a avut ca

efect creşterea exporturilor către Mexic, lucru care i-a incomodat pe fermierii mexicani.

Pe ansamblu, efectele au fost pozitive pentru toate ţările participante, ajungându-se la o

mai bună specializare internaţională şi la o creştere a competitivităţii, datorită întăririi

concurenţei şi a difuziunii tehnologiei agricole americane extrem de performante prin

intermediul investiţiilor directe în agricultură şi alimentaţie, care s-au dublat după

implementare.

Industria şi comerţul. Ca şi în cazul agriculturii, deşi după 1994 schimburile

industriale ale SUA cu Mexic şi Canada au crescut semnificativ, trebuie ţinut cont în

analiză şi de alţi factori ce au influenţat consistent această dinamică. Este vorba atât

despre evoluţia ratelor de schimb cât mai ales de creşterea economică deosebită pe care au

avut-o Statele Unite în această perioadă. În aceste circumstanţe este greu de măsurat la

nivel sectorial care a fost influenţa implementării acordului de liber schimb. Modificări

deosebite ale fluxurilor le-au cunoscut industria auto, textilele şi îmbrăcămintea. După

cum se observă din tabelul 11, importurile SUA din cadrul NAFTA au crescut simţitor.

Soldul balanţei comerciale cu Mexicul a devenit unul negativ după implementarea

acordului de liber schimb. Faptul se explică nu printr-o creştere extraordinară a

competitivităţii industriei mexicane, ci prin migrarea operaţiunilor întreprinderilor

americane în Mexic, unde au găsit o forţă de muncă mult mai ieftină. Aşadar, în bună

parte, aceste importuri nu sunt altceva decât mărfuri de origine americană produse cu

mâna ieftină de lucru din Mexic. De altfel, un studiu recent al Economic Policy Institute64

arată că SUA au pierdut 766.000 de locuri de muncă în industrie datorită acestui fenomen

de migrare transfrontalieră a industriilor. Pentru noi nu există nici cea mai mică urmă de

îndoială că cifrele nu reflectă o înrăutăţire a termenilor de schimb a SUA cu Mexicul, ci o

mişcare de strategie a firmelor americane. Pentru că, ce poate explica un deficit comercial

al SUA cu Mexicul în ramura producătoare de autovehicule (import 32,83 mld. $, export

7,46 mld. $, deficit 24,37 mld.$), unde Statele Unite deţin un avantaj competitiv mai mult

decât evident, sau în industria IT ( importuri 10,12 mld. $, exporturi 4,25 mld. $, sold

negativ 5,87 mld. $), unde SUA sunt lider mondial? Doar aparent economia americană a

avut de pierdut.

64 Economic Policy Institute Briefing Paper, NAFTA at Seven: Its Impact on Workers in All Three Nations, 2001

129


Tabel 11: Balanţa comercială a SUA cu NAFTA, pe categorii de produse industriale

Criticii nu au întârziat să apară, punând recentele probleme cu şomajul şi deficitul

comercial pe seama NAFTA. Însă, la o analiză mai atentă, cauzele neajunsurilor sunt

altele. Liberul schimb, mai ales pentru o ţară dezvoltată, nu are cum să dăuneze.

Avantajele rezultate din acesta sunt multiple. Cel mai avantajat a fost cumpărătorul

american ce a reuşit să cumpere mai ieftin automobilul Ford ale cărui componente sunt

produse mai ieftin în Mexic, deţine îmbrăcăminte americană mai ieftină deoarece stofa

din care este făcută e produsă la un preţ mai mic în aceeaşi ţară, etc. În ceea ce priveşte

problema şomajului, şi aceasta este una falsă. O serie de studii, altele decât cele critice,

arată că ceea cei ce şi-au pierdut pe termen scurt locurile de muncă datorită mutării

130


activităţii unor firme în Mexic şi-au găsit loc de muncă în alte domenii, datorită

expansiunii economiei americane.

O analiză cu rezultate critice în privinţa impactului liberalizării din cadrul NAFTA

asupra economiei americane este dezvoltat de David. M. Gould.65 Plecând de la studiul

unor indicatori precum PIB real, deflatorul PIB, ratele reale de schimb şi a unor fluxuri

comerciale între anii 1980 şi 1996, ajunge la concluzia că, după primii trei ani, NAFTA a

stimulat exporturile agregate ale SUA către Mexic, însă nu şi importurile din Mexic. În

acelaşi timp, schimburile bilaterale SUA – Canada şi Canada – Mexic nu au fost

influenţate de existenţa NAFTA. Mai mult chiar, deşi în general existenţa unei zone de

liber schimb are efect de inhibare a schimbului ţărilor membre cu alte blocuri comerciale,

autorul a constatat empiric că nu s-a întâmplat acest lucru în schimburile cu Asia de Est.

Studiul lui Gould este, probabil, cel mai pesimist din cele pe care le-am găsit. În ceea ce-o

priveşte pe Anne O. Krueger66, de la National Bureau of Economic Research, studiind

volumul schimburilor pe o perioadă mai lungă de existenţă a NAFTA, adică până în anul

2000, ajunge la o serie de rezultate mai încurajatoare, dar nu extrem de optimiste. Astfel,

statisticile arată o îmbunătăţire a relaţiilor de schimb în cadrul NAFTA de-a lungul anilor

’90. Însă, deşi au fost căutate, n-au fost găsite evidenţe empirice ale scăderii importurilor

din restul lumii in favoarea creşterii schimburilor interne. Tarifele diferenţiate ale SUA cu

Mexic, faţă de SUA cu Asia de S-E, nu au contribuit încurajator la modificare balanţei în

favoarea Mexicului. Nici în cazul evoluţiei exporturilor Mexicului nu s-a simţit o

reorientare spre SUA sau Canada în defavoarea restului lumii. Creşterile exporturilor au

avut loc pe baza liberalizării unilaterale a schimbului de către Mexic şi a devalorizării

monedei naţionale. Credem totuşi că, în studiul său, Anne Krueger nu a ţinut cont de

faptul că, de la înfiinţarea NAFTA, exporturile Mexicului către restul lumii au crescut

simţitor şi că aceste evoluţii pozitive au avut loc mai ales în domeniile în care au fost

investite capitalurile americane transfrontaliere. Cu alte cuvinte, o parte din exporturile

mexicane sunt realizate de filialele din Mexic ale firmelor americane, care au considerat

avantajos ca, datorită avantajelor create de intrarea în vigoare a uniunii vamale, să-şi

deplaseze bazele productive peste graniţă, în ţara vecină.

65 Gould, David M, Has NAFTA Changed North American Trade?, Ferderal Reserves Bank of Dallas, Economic Review, First Quarter, 1998, p. 12 - 2366 Krueger, Anne O, NAFTA s Effects: A Preliminary Assesment, The World Economy 23, 2000, p. 761 - 775

131


Un alt studiu, realizat în 2001 şi intitulat Impactul NAFTA asupra Statelor Unite67,

ce urmăreşte problemele macroeconomice şi ajustările structurale rezultate din

implementarea NAFTA, ajunge la concluzia că acordul de liber schimb a favorizat în mod

cert industria mexicană de componente auto, ce se afla în impas înainte de 1994. La fel s-a

întâmplat şi în cazul industriei textile şi a îmbrăcămintei, unde se observă o reorientare

intrabloc în defavoarea Asiei de Est. Rezultatele sunt dublate de un alt studiu, NAFTA

Trade With East Asia68, ce scoate în evidenţă pierderile pe care Japonia şi alte ţări asiatice

le-au suferit datorită implementării NAFTA.

Mergând pe un ton apreciativ, doi cercetători de la Universitatea Claremont, Arndt

şi Huemer au dezvoltat o analiză grafică a modului în care, după implementarea NAFTA,

oscilaţiile cursului de schimb al dolarului au influenţat exporturile şi importurile SUA cu

Mexicul, Canada şi Japonia. Se observă din prelucrările modelului dezvoltat de cei doi

că, după 1994, Mexicul a luat locul Japoniei ca a doua mare piaţă de desfacere pentru

exporturile SUA, în timp ce piaţa canadiană a rămas constantă. În ceea ce priveşte cota

Mexicului în total importuri SUA, aceasta a crescut de la 8% în 1994 la 12% în 2001 în

timp ce Japonia a cunoscut o descreştere de la 18% la 12%. Industriile cele mai dinamice

au fost cele de motoare şi componente auto, televizoare, textile şi îmbrăcăminte. Totodată

a avut loc o creştere a exporturilor SUA de componente şi a importurilor sale de produse

finite graţie unor efecte combinate ale eliminării tarifelor discriminatorii şi a relocalizării

şi reorganizării producţiei marilor companii americane în Mexic. La o concluzie

asemănătoare ajunge şi Romalis într-un studiu intitulat Nafta s Impact on North American

Trade.69

Toate studiile de mai sus au un numitor comun, chiar dacă unele dintre ele sunt

depreciative, găsind că NAFTA nu a contribuit la creşterea fluxurilor comerciale ale

statelor membre: NAFTA a contribuit şi contribuie în mod substanţial la reorientarea

acestor fluxuri în interiorul regiunii nord americane mai ales în detrimentul Asiei de Est.

Aşadar, cel puţin unul din obiective, oprirea ofensivei produselor asiatice pe piaţa

americană a fost atins. Însă nu este îndeajuns. Rolul oricărei organizaţii de acest tip nu

este de a discrimina anumite regiuni sau anumite firme în a avea acces la pieţe, ci de a

crea prosperitate pentru membrii săi. Aici opiniile în ceea ce priveşte efectul asupra

67 Burfisher, Mary E, Sherman Robinson, Karen Thierfelder, The Impact of NAFTA on the United States, Journal of Economic Perspectives 15, 2001, p. 125 – 144,68 James, William E. şi Masaru Umemoto, NAFTA Trade with East Asia: Rules of Origin and Market Access in Textiles, Apparel, Footwear, and

Electrical Machinery, ASEAN Economic Bulletin 17, 2000, p. 293-309.

69 Romalis, John, Nafta s Impact on North American Trade, WP, University of Chicago, 2001

132


economiei SUA sunt împărţite, aşa cum am menţionat la început, cei mai mulţi

considerând că, pe ansamblu, pe termen scurt, SUA au avut de pierdut locuri de muncă şi

fonduri importante, ce au fost alocate ajustărilor structurale şi politicilor macroeconomice

contra inflaţiei şi şomajului etc. Cu certitudine, Mexicul a avut de câştigat, nu numai prin

investiţiile străine directe realizate, ci şi prin aportul de tehnologie şi know-how al

firmelor americane, prin găsirea unei pieţe imense de desfacere pentru produsele agricole,

prin o mai bună circulaţie a forţei de muncă, prin îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de

trai datorită exigenţelor normelor americane şi canadiene în domeniu. Nu ştim exact ce a

avut de câştigat Canada. Investiţia sa în această structură numită NAFTA pare mai

degrabă una cu efecte pe termen lung.

Dacă ducem analiza noastră pe termen lung şi în cazul SUA, putem afirma că

această organizaţie de liber schimb va crea avantaje legate de dimensiunea pieţelor, de

oportunităţi de afaceri, de abundenţa factorilor de producţie şi de diminuarea costurilor.

Chiar dacă, la ora actuală, costurile integrării sunt suportate mai ales de SUA, nu trebuie

uitat că miza jocului este pe termen lung şi ceva mai mare: crearea unei structuri care să

facă faţă ofensivei europene şi, probabil, uneia asiatice care să aibă ca nucleu o Chină din

ce în ce mai puternică. Citind cărţile strategilor de la Casa Albă, precum Brzezinski,

Huntington, Kissinger sau Fukuyama, aflăm că americanilor le place să întocmească

planuri pe termen lung. Şi că, deşi pe de o parte doresc să aibă parteneri puternici de

negociere şi de parteneriat, această dorinţă provine mai ales din nevoia de dispersie a

costurilor şi mai puţin a rezultatelor. America nu poate concepe deocamdată o lume în

care ea să joace un rol secundar. Odată obişnuiţi cu puterea, americanii au devenit

dependenţi de ea, în cel mai argumentat mod cu putinţă. Spre exemplu, acumularea unei

datorii externe uriaşe nu îngrijorează deloc Trezoreria americană. Pentru că, atâta timp cât

dolarul rămâne principala monedă de schimb pe plan mondial, această datorie nu este

altceva decât un credit uriaş acordat pentru statul american, al cărui termen de scadenţă

este pe termen foarte lung. Nici devalorizarea continuă a dolarului în faţa principalului său

concurent, euro, nu creează îngrijorare. În ochii oficialilor americani, aceasta nu e decât o

strategie pe care o aplică pentru a rentabiliza exporturile. Această devalorizare poate fi

suportată atât timp cât atractivitatea monedei americane pe pieţele financiare se păstrează.

Şi nu am văzut îngrijorare în acest sens. Şi exemplele ar putea continua.

Prin urmare, această dependenţă de putere determină SUA să caute în permanenţă

soluţii alternative la care să apeleze în caz de necesitate. Iar NAFTA pare a fi asul din

mânecă ce va fi scos şi activat la maximă capacitate atunci când va fi nevoie.

133


2.2. Organizaţii şi instituţii internaţionale

Am afirmat încă de la începutul acestui capitol că evoluţia modernă a economiei

mondiale implică o anumită delegare a unor atribuţii, ce altădată erau apanajul statului

naţional, înspre anumite structuri internaţionale. Totodată, la nivel internaţional, datorită

extraordinarei evoluţii şi intensificări a fluxurilor comerciale şi financiare, a apărut

necesitatea unor reglementări care să impună o anumită conduită şi să rezolve eventualele

probleme sau divergenţe. Am mai afirmat, în acelaşi timp, că la baza apariţiei acestor

instituţii a stat, în principal, iniţiativa americană, existând două posibile explicaţii: pe de o

parte, ca urmare a unei încercări de asumare a rolului de lider şi implicit de gestionare

eficientă a sistemului pe care-l administrează, iar pe de altă parte, ca urmare a necesităţii

de a maximiza avantajele proprii prin crearea unor pârghii legitime de acţiune la nivel

internaţional. Nu va fi greu de observat, atunci când vom arăta care este participarea SUA

la apariţia şi gestionarea acestor instituţii, că aproape în fiecare caz în parte, americanii

deţin cel mai mare număr de voturi şi, ca un bonus, dreptul de veto. Aceste avantaje

derivă atât din statutul de fondator cât şi din participaţia cu fonduri la constituirea

capitalului.

Cu alte cuvinte, Statele Unite au încercat să creeze un sistem de instituţii şi

organisme internaţionale care să facă posibilă reglementarea cadrului internaţional după

modelul american. Exportarea acestui model este în măsură să aducă avantaje legate atât

de compatibilitate, cât mai ales de controlul anumitor pârghii de acţiune ce au fost

experimentate îndelung înăuntrul sistemului american.

Realiştii afirmă că starea naturală a relaţiilor internaţionale este cea de conflict. De-a

lungul timpului au existat nenumărate exemple care să justifice o astfel de opinie. Secolul

XX a fost caracterizat, de la începutul şi până la sfârşitul său, de conflicte de mare

anvergură, cum ar fi cele două războaie mondiale sau Războiul Rece. De aceea, dincolo

de orice critică ce se poate aduce iniţiativei americane, suspectată la ora actuală de mulţi

nemulţumiţi că ar fi părtinitoare în propriul avantaj, credem că este de apreciat acest efort

de a stabiliza mediul internaţional prin intermediul unor organisme democratice, la baza

acţiunii cărora stau, în primul rând, instrumente de negociere, de exercitare a componentei

134


soft a puterii. Criticile care se aduc vis-a-vis de egoismul unui astfel de demers sunt în

bună parte tendenţioase. Atunci când o acţiune este întreprinsă de către cineva sau ceva

anume, este normal ca aceasta să vizeze în primul rând interesul propriu. Există puţine

exemple de altruism, de sacrificiu în favoarea altora şi acestea sunt, în general, întâmplări

biblice. Cu atât mai puţin putem cere ca, la scara unei naţiuni, acţiunile acesteia să fie

orientate în primul rând pentru deservirea binelui internaţional.

Problema trebuie abordată într-o altă manieră: cât din obiectivele şi nevoile naţiunii

americane sunt comune celorlalte naţiuni? Aceasta este întrebarea firească ce se poate

naşte şi la care trebuie găsit răspuns. În acelaşi timp, o astfel de întrebare poate da o

explicaţie plauzibilă la insistenţa pe care o au americanii în universalizarea propriului

sistem politic şi economic. În momentul în care acesta ar deveni cu adevărat global, atunci

ar exista, aşa cum e de aşteptat, un numitor comun între aşteptările Statelor Unite şi cele

ale restului lumii. Este mult mai uşor pentru un lider să gestioneze un sistem bazat pe

valori comune, pe organisme comune şi pe acţiuni comune şi mai ales dacă toate acestea

sunt rezultatul unui cadru democratic bazat pe libertăţile fundamentale. Aceasta este, în

opinia noastră, natura explicaţiei pentru care politica americană este atât de insistentă

când este vorba despre abaterile de la linia aşteptată. Nu contrazicem în nici un fel ceea ce

este evident: că la ora actuală problemele internaţionale sunt gestionate de către Statele

Unite. Considerăm că este un lucru firesc ca, indiferent de dimensiunea structurii despre

care se discută, cineva să-şi asume rolul de lider. Ştiinţa managementului a demonstrat că,

atunci când există coordonare şi un set de reguli care să fie respectate, costurile negocierii

şi ale tranzacţiilor se reduc substanţial. Observaţia este valabilă şi pentru mediul politic şi

economic internaţional. Şi atunci apare întrebarea: ce se contestă în fapt, existenţa unui

lider sau faptul că acest lider este SUA?

Tindem să credem că ceea ce se critică este americanismul şi nu leadershipul.

Explicaţii care ar justifica o astfel de atitudine sunt multe, unele fiind îndreptăţite, altele

având ca fundament doar reacţii ilogice, pătimaşe, capabile însă să exacerbeze conflicte

de altfel minore. O departajare clară între cele două categorii nu este posibilă, însă vom

încerca să identificăm motivele care le-au provocat:

Ar putea fi vorba, în primul rând, de eşecul implementării modelului

american în anumite regiuni ale globului. Susţinerea duplicitară, la anumite momente de

timp, a unor anumite forţe sau anumite personaje care apoi s-au întors împotriva Americii

a amplificat reacţiile. Exemple ar putea fi multe: susţinerea lui Sadam Hussein în

ascensiunea sa la putere şi în războiul împotriva Iranului, susţinerea afganilor în războiul

135


împotriva Uniunii Sovietice, susţinerea israelienilor împotriva lumii arabe etc. Aceste

susţineri şi finanţări au avut la bază dorinţa de a aduce la putere oameni sau organizaţii

care să simpatizeze şi să faciliteze implementarea unor sisteme democratice. Ele s-au

finalizat în adevărate dezastre pentru naţiunile respective;

Alegerea nepotrivită a momentului în care s-a intervenit. Există o anumită

coerenţă istorică în dezvoltarea unei naţiuni. Deşi se poate sări peste anumite etape, aceste

salturi se fac prin sacrificii mari de natură economică sau chiar umană. De aceea,

insuficienta maturitate şi pregătire a organismelor receptoare a modelului a generat reacţii

de respingere datorită efortului şi costurilor mult prea mari. Aici putem da ca exemplu

chiar situaţia României de după 1989 unde, deşi iniţial populaţia şi-a dorit în mod aproape

unanim adoptarea unui sistem democratic şi a economiei de piaţă, datorită costurilor

ridicate s-a născut o reacţie de adversitate, din fericire nu majoritară, dar importantă

pentru a complica situaţia;

Neadaptarea sau chiar incompatibilitatea modelului promovat cu realitatea

locală. Lipsa de atenţie şi pretenţia de universalitate a modelului au condus către o

abordare uneori prea dură, insensibilă la capacitatea şi nevoile naţiunii respective.

Exemplul cel mai potrivit şi de actualitate îl constituie Irakul în care administraţia

americană trebuie să se recunoască depăşită de evenimente şi unde se pune problema unui

transfer prematur al puterii către forţele locale;

Tendinţa naturală, psihologică, de a respinge intervenţia străină, de orice

natură ar fi ea. Este cazul fostei Iugoslavii unde forţele de păstrare a păcii au fost adeseori

prinse la mijloc, cerându-li-se insistent de către părţile beligerante retragerea.

Trebuind să facă faţă atâtor probleme şi provocări, era de aşteptat ca politica

americană de administrare a mediului internaţional să fie supusă unor critici dure. Se ştie

că, de câte ori au intervenit într-o anumită zonă a globului, Statele Unite au încercat să-şi

legitimeze acţiunea prin intermediul organismelor internaţionale, fie că a fost vorba de

ONU, FMI, NATO etc. Au fost rare cazurile în care ele au acţionat fără o astfel de

cooptare la nivel internaţional. De aceea, de cele mai multe ori, reacţiile născute în urma

intervenţiei, de orice natură ar fi fost ea, umanitară, financiară, militară sau politică, au

avut ca ţintă atât SUA cât şi instituţia internaţională implicată. Urmarea firească, în timp,

a unei astfel de situaţii, a fost asimilarea imaginii instituţiei respective cu cea a Statelor

Unite. Drept urmare, la ora actuală există multe reţineri în ceea ce priveşte caracterul

neinteresat al acţiunii acestor organisme. Au apărut din ce în ce mai multe voci care cer

136


reformarea lor după noi principii, în care ponderea americană să fie contrabalansată de o

influenţă sporită a celorlalte ţări sau regiuni, mai ales a Uniunii Europene.

Vom încerca în continuare să prezentăm câteva din instituţiile internaţionale ce

influenţează mediul economic mondial şi care, prin componenţa sau prin resursele şi

mijloacele de care dispun, reuşesc să determine actorii internaţionali, fie că este vorba

despre state sau corporaţii multinaţionale, să acţioneze într-o anumită manieră dorită.

Realitatea arată că, de cele mai multe ori, fie că le place sau nu, guvernele sau

transnaţionalele se conformează voinţei acestor instituţii. Şi, conform definiţiei noastre

asupra puterii, atunci când o entitate este manipulată în luarea deciziei de către o alta,

atunci între cele două se nasc relaţii de putere.

2.2.1. Organizaţia mondială de comerţ

Organizaţia mondială de comerţ (OMC) este o instituţie economică internaţională ce

promovează libertatea schimbului. Ea este moştenitoarea unei altei organizaţii, Acordul

general de tarife şi comerţ sau GATT pe scurt, înfiinţată în 1948 şi a cărei reformă s-a

produs în urma unor lungi negocieri în cadrul Rundei Uruguay (1986 – 1994). La ora

actuală, însăşi OMC este angajată într-o nouă rundă de negocieri iniţiate în 2001 la Doha.

Având sediul la Geneva, organizaţia cuprinde un număr de 146 state membre, având

un buget anual de 154 milioane franci elveţieni şi un staf permanent de 550 de angajaţi70.

Principalele funcţii îndeplinite de OMC sunt:

administrarea acordurilor de schimb;

forum de negociere;

gestionarea disputelor comerciale;

monitorizarea politicilor de schimb naţionale;

asistenţa tehnică şi consultanţă pentru ţările în curs de dezvoltare;

cooperarea cu alte organizaţii internaţionale.

Puterea pe care o are această instituţie este întărită de faptul că regulile sale au fost

acceptate prin negociere şi acord de un număr foarte mare de guverne şi, prin urmare, este

de aşteptat ca ele să fie respectate, conferindu-se astfel transparenţă în schimburile

70 www.wto.org

137


internaţionale şi facilitând o mai bună circulaţie a mărfurilor şi serviciilor. Principiile ce

stau la baza sistemului gestionat de OMC sunt:

nediscriminarea – o ţară nu poate fi defavorizată faţă de partenerii de

schimb (clauza naţiunii cele mai favorizate) şi, în acelaşi timp, nimeni nu poate

face discriminare între produsele interne şi cele străine (national treatment);

liberalizarea – vizează îndepărtarea barierelor comerciale de orice tip,

vamale şi nevamale, în vederea fluidizării schimbului internaţional;

predictibilitatea – participanţii la schimb şi guvernele trebuie să fie

conştienţi că regulile nu se schimbă arbitrar. Orice modificare trebuie să fie

rezultatul negocierilor din cadrul OMC.

creşterea competitivităţii – are în vedere descurajarea practicilor incorecte,

cum ar fi acordarea de subvenţii la export sau practicarea dumpingului;

încurajarea dezvoltării şi a reformelor economice prin acordarea de

beneficii sporite pentru ţările slab dezvoltate, ce constau în posibilitatea

menţinerii unor bariere şi privilegii excepţionale până când economiile lor

devin competitive.

Activitatea GATT, precursorul OMC, a avut un succes remarcabil în liberalizarea

schimburilor internaţionale. În anii ’50 şi ’60 tarifele de schimb s-au redus continuu, cu o

rată medie anuală de 8%, fapt ce a contribuit în mod consistent la intensificarea

comerţului mondial şi la accentuarea ratelor de creştere economică. Reuşita a fost

recunoscută în mod implicit prin aderarea de noi membri în cadrul rundei Uruguay. Este

adevărat că oportunitatea existenţei GATT a fost uneori pusă sub semnul îndoielii. Criza

economică din anii ’70 şi începutul anilor ’80 a determinat guvernele ţărilor membre să

găsească noi forme de protejare a economiilor naţionale în faţa concurenţei străine. Chiar

şi susţinătorii cei mai importanţi ai organizaţiei, SUA şi statele vest europene au recurs în

acea perioadă la măsuri ce contraveneau principiilor GATT, ceea ce a aruncat un con de

umbră asupra eficienţei şi credibilităţii acesteia. De aceea a fost nevoie de o reformă a

instituţiei, în vederea reajustării sale la noile cerinţe ale realităţii economiei internaţionale

şi a întăririi autorităţii sale. Acest lucru s-a întâmplat în cadrul Rundei Uruguay, începută

în 1986 şi care a durat nici mai mult nici mai puţin de şapte ani şi jumătate. Aşa cum era

de aşteptat, negocierile cele mai dure au avut loc între Statele Unite şi noul pretendent la

statutul de mare putere economică, Uniunea Europeană.

Puterea Organizaţiei Mondiale de Comerţ se exercită mai ales în componenta sa

soft, adică prin argumente de natură logică, prin negociere şi mediere. În cea mai mare

138


parte, disputele se rezolvă pe cale amiabilă, părţile ce se află în dispută recurgând la OMC

doar ca forum de discuţie. Din cele peste 300 de cazuri apărute din 1995 şi până la

sfârşitul lui 2003, doar pentru o treime a fost necesară parcurgerea întregii proceduri de

rezolvare. Aceasta este formată din şase etape de rezolvare şi una de apel ce se întind în

timp pe o perioadă de un an şi trei luni. Dacă soluţia finală nu va fi respectată de una

dintre părţi, atunci se recurge la componenta hard a puterii instituţiei, adică la aplicarea de

sancţiuni ce vizează în special limitarea cotelor de export dar care pot culmina cu

excluderea.

OMC este, în aprecierea noastră, instituţia care demonstrează cel mai bine că, la

nivel internaţional, pot exista reguli care să fie respectate în mod echitabil de către toate

statele, fără a exista acţiuni care să favorizeze naţiunile dezvoltate în defavoarea celor mai

slab dezvoltate. Celor care susţin că toate organismele internaţionale sunt influenţate în

activitatea lor de interesele SUA le putem da exemplul a nenumărate cazuri în care

acestea au pierdut dispute cu state mult mai puţin dezvoltate. În 1995 Venezuela s-a plâns

către OMC că Statele Unite au aplicat un tratament discriminatoriu la importurile de

benzină din această ţară. Folosindu-se de existenţa unor norme de calitate şi de protecţie a

mediului pentru produsele chimice, guvernul SUA a interzis importurile de benzină din

Venezuela. Venezuelenii au reclamat faptul că, deşi normele aplicate sunt corecte,

benzina americană nu respectă aceste standarde şi, ca atare, s-a aplicat un tratament

discriminatoriu pentru produsul important, violându-se astfel principiul national

treatment. Parcurgând toate etapele, OMC a dat câştig de cauză Venezuelei, obligând

SUA să accepte la import produsele petroliere ale acestei ţări. Într-un alt caz, India,

Malaesia, Pakistan şi Thailanda au reclamat decizia Statelor Unite de a interzice importul

de crevete din aceste ţări care şi-au bazat decizia pe o serie de legi de protecţie a unor

specii din apele sale teritoriale. Deoarece legile de protecţie vizau doar spaţiul propriu, iar

creveţii erau pescuţi în apele internaţionale, americanii au fost obligaţi la anularea

restricţiei.

Dar rolul OMC nu este doar de a rezolva conflicte comerciale. Aşa cum reiese din

obiectivele prezentate, organizaţia îşi propune să ajute ţările slab dezvoltate în

îndepărtarea handicapului faţă de ţările dezvoltate. Aici efortul său este limitat doar la

acţiuni de reglementare a unor condiţii excepţionale de schimb pentru aceste state,

neavând autoritatea şi nici fondurile necesare pentru a interveni în implementarea unor

reforme structurale. În acest sens colaborează cu alte instituţii internaţionale, în special

Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

139


2.2.2. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială

Cele două instituţii fac parte din marea familie a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Decizia înfiinţării lor a fost luată la celebra Conferinţă de la Bretton Woods, desfăşurată

în New Hampshire, SUA, în iulie 1944 şi a fost rezultatul unor preocupări legate de

evoluţia economică la nivel mondial, după terminarea războiului, şi de nevoia gestionării

reconstrucţiei ţărilor distruse de conflagraţie. Banca Mondială a avut stabilit ca obiectiv

principal promovarea dezvoltării economice pe termen lung şi reducerea decalajelor dintre

statele lumii, prin acordarea de asistenţă tehnică şi susţinere financiară. FMI a avut trasat

un obiectiv mult mai contestat ulterior, şi anume de a asigura stabilitatea financiară

internaţională, de a fi practic ”gardianul” economiei mondiale, supraveghind promovarea

comerţului liber şi păstrarea unor rate stabile de schimb, în cadrul unui sistem bazat pe un

etalon adesea criticat, etalonul aur. Statutar, FMI îşi propunea să promoveze cooperarea

monetară internaţională şi să furnizeze consultanţă şi asistenţă tehnică pentru a ajuta ţările

în construirea şi menţinerea unor economii puternice. De asemeni, Fondul trebuia să

acorde împrumuturi şi să ajute guvernele în redactarea şi implementarea politicilor de

echilibrare a balanţei de plăţi. Resursele de care dispunea fondul proveneau din cotele de

contribuţie ale statelor membre.

Obiective măreţe până aici, ce nu ar putea fi contestate foarte uşor la acest nivel

decât de către cineva care nu agreează ideea unei prosperităţi mondiale bazate pe ordine

financiară şi ajutorare reciprocă. Sau de către pesimiştii care, deşi ar agrea o frăţie

universală de care să se bucure laolaltă şi cei mai bogaţi, şi cei mai săraci, consideră totuşi

că, la nivel mondial, relaţiile între state sunt ostile şi marcate de obiective antagoniste.

Noi nu ne raliem la nici una din aceste opinii şi totuşi, aşa cum se va vedea în continuare,

contestăm modul în care cele două instituţii, dar mai ales FMI-ul, căruia-i vom acorda

atenţia principală, au înţeles să-şi promoveze obiectivele de-a lungul timpului.

Indiferent dacă suntem admiratori sau critici vehemenţi la adresa celor două

instituţii, interesul pe care-l stârnesc ele prin acţiuni şi prin rezultate ne atestă faptul că nu

le putem neglija în studiul nostru asupra centrelor de putere din economia mondială.

Asupra răspunsului la întrebarea dacă FMI-ul şi Banca Mondială respectă cele trei condiţii

pe care noi le-am impus pentru ca un actor internaţional să fie pol de putere, adică resurse,

140


voinţă şi abilitate, credem că nu există prea multe de comentat, evenimentele produse de

acţiunile lor influenţând, la un moment sau altul, în mod decisiv, conjunctura economică

internaţională. Ar fi îndeajuns să pomenim aici, contabilizând la capitolul succese,

stabilitatea conferită economiei mondiale de către Sistemul Financiar de la Bretton Woods

până la începutul anilor ’70, iar la capitolul insuccese, intervenţiile dezastruoase în crizele

din America Latină în anii ’80 sau Asia de sud-est în anii ’90. Aşadar, din moment ce au

influenţat, într-o măsură importantă, mediul internaţional şi pe cel naţional al unor ţări

membre, nu se poate contesta faptul că aceste organizaţii deţin putere. De unde provine

această putere?

Resursele monetare sunt constituite în principal din cotele de participaţie ale ţărilor

membre, cote ce au fost stabilite pe baza unor criterii legate de ponderea acestora în

comerţul internaţional, de nivelul produsului naţional, de rezervele valutare, de

disponibilitatea contribuţiei cu fonduri şi a altor criterii negociate la Bretton Woods. Cum

aceste resurse nu sunt suficiente pentru acţiunile fondului, se recurge şi la împrumuturi. În

ceea ce priveşte cotele părţi, ele sunt subscrise în momentul aderării şi revizuite o dată la

cinci ani pentru corelarea cu criteriile decise de Consiliul Guvernatorilor. Subscripţiile se

fac în proporţie de 75% în monedă naţională şi 25% în DST sau alte valute forte.

Capitalul este redimensionat la fiecare cinci ani, deşi există multe state care se pronunţă

împotriva unei astfel de practici ce implică un proces birocratic costisitor.

Revenind la împrumuturi, ele sunt absolut necesare deoarece fondurile efectiv

operaţionale sunt mult mai mici decât capitalul subscris de aproximativ 200 miliarde

dolari datorită faptului că, în bună parte, acest capital este vărsat în monede naţionale

neconvertibile şi practic utilizabile doar pentru ţările ce le-au subscris. Astfel încât dacă

la un moment dat, într-o situaţie de criză globală, majoritatea ţărilor ar apela la resursele

fondului cu mai mult de 100% din suma subscrisă, lucru posibil prin mecanismul de

tragere, atunci nu ar exista posibilitatea onorării solicitărilor. De aceea, FMI-ul a recurs la

împrumuturi, în special în perioada crizelor petroliere, acţiune ce i-a atras multe critici

datorită creşterii gradului de risc şi de dependenţă faţă de alte organisme financiare. A fost

constituit şi un fond de urgenţă, cunoscut sub numele de „Acordul general de împrumut”

la care participă ţările G7 plus Olanda, Belgia şi Suedia, cu o valoare de 18,5 miliarde

DST. Acest fond s-a dovedit insuficient în anii ’90, când au fost acordate împrumuturi

imense Mexicului (12,1 miliarde dolari) şi Rusiei (7 miliarde dolari). Astfel încât, în 1996

sumele acordului au fost dublate.

141


Aşa cum era şi de aşteptat, SUA este membrul ce mai important în cadrul FMI-ului,

ce deţine un număr de 371.743 de voturi, din totalul de 2.168.501, contribuind cu 17.14 %

din totalul fondurilor71. Acest număr de voturi îi conferă o anumită forţă de negociere în

cadrul board-ului şi în stabilirea priorităţilor acestuia. Chiar dacă nu dispune de o

majoritate care să-i permită luarea unilaterală de decizii, opinia generală este că SUA

reuşeşte cel mai adesea să promoveze cu succes propriile interese prin intermediul FMI-

ului. De aceea se nasc în permanenţă reacţii dure la acţiunile acestei organizaţii, mai ales

în rândul ţărilor ce au o anumită atitudine de respingere faţă de ofensiva globală

americană. Însă, nu trebuie uitat faptul că mai există un număr de patru state ce au un rol

foarte important în gestionarea FMI-ului: Japonia, ce deţine 130.378 voturi, participând cu

6,15% la constituirea resurselor, Germania, cu 130.332 voturi şi 6,01%, şi Franţa şi

Anglia, la egalitate, cu 107.635 voturi fiecare şi 4,96% contribuţie la fond72. Acestea sunt

ţările ce au reprezentanţi direcţi şi care asigură alternativ directoratul. În rest, celelalte

state participante sunt grupate şi-şi aleg reprezentanţii prin vot.

Abilitate. Mecanismul de decizie din cadrul FMI-ului este complex, ţinându-se cont

de faptul că instituţia nu este una independentă, după modelul băncilor centrale. Ea este

purtătoarea unor interese ale ţărilor membre. Organismul suprem este Consiliul

Guvernatorilor, format din miniştrii de finanţe sau guvernatorii băncilor centrale din

ţările membre. Se întruneşte, de regulă, o dată pe an, având ca agendă de lucru analiza

activităţii Fondului şi luarea de decizii majore, precum revizuirea statutului sau admiterea

de noi membri. Consiliul de administraţie este instituţia permanentă ce se ocupă de

funcţionarea curentă, cei 24 de administratori fiind numiţi, în general, în urma unui proces

electiv pe anumite „circumscripţii”, excepţie făcând cinci ţări, SUA, Japonia, Germania,

Franţa şi Anglia, ce au proprii reprezentanţi, ca o recunoaştere a importanţei acestor ţări la

nivelul economiei mondiale. Acest consiliu se ocupă de gestiunea curentă a activităţii

instituţiei ce priveşte supravegherea politicilor de schimb, acordarea de sprijin,

consultanţă, execuţia bugetului etc. Deciziile în acest consiliu sunt luate prin majoritate

calificată. La conducere se află un director general, ales pe o perioadă de cinci ani.

Comitetul interimar e format din 24 de membri, miniştri sau guvernatori, ce se

întrunesc de două ori pe an, propunând Adunării Generale liniile de orientare ale

activităţii fondului. Acest comitet este dominat de grupul celor şapte, în cadrul căruia se

iau deciziile cele mai importante. Deşi are rol consultativ, de cele mai multe ori adunarea

71 www.imf.org72 http://www.imf.org/external/about.htm

142


generală respectă indicaţiile primite de la acesta. Comitetul de dezvoltare are şi el tot rol

consultativ, fiind format din 27 de membri cu rol de consilieri pe lângă guvernatorii FMI

şi ai Băncii Mondiale, analizând în special problemele ţărilor în curs de dezvoltare.

Aşa cum am specificat mai sus, în cadrul FMI-ului sistemul de vot este diferenţiat,

fiecare ţară primind la aderare un număr de 250 de voturi, plus câte un vot suplimentar

pentru fiecare sută de mii de DST subscrisă. De cele mai multe ori se aplică regula

majorităţii simple (50% +1), majoritatea calificată (70% +1) fiind necesară doar în

deciziile importante. Doar deciziile care privesc restructurarea Fondului se iau cu o

majoritate de 85%. Aici este absolut necesar acordul SUA, care deţin 18% din totalul

voturilor.

Abilitatea fondului de a-şi exercita puterea la nivelul economiei mondiale este legată

şi de mecanismele complexe de finanţare de care dispune. Tragerile ordinare constau în

dreptul fiecărei ţări membre de a obţine de la fond devize convertibile sau DST în

schimbul monedei naţionale subscrise. Tragerile au loc în cadrul tranşei de rezervă,

acestea fiind automate şi necondiţionate, şi în cadrul tranşelor de credit, condiţionate de

epuizarea tranşei de rezervă şi în limita a 125, 150, 175 şi maxim 200% din cota parte.

Fiecare etapă este marcată de impuneri şi condiţionări din ce în ce mai dure, implicând şi

dobânzi sporite. Acordurile stand-by sunt ceva mai flexibile, bazându-se pe două

documente, un document cadru în care se regăsesc scopul, durata, suma, dobânzile,

comisioanele şi alte clauze asemănătoare şi un al doilea document, scrisoarea de intenţie

sau memorandumul, ce este un fel de angajament în care sunt specificate politicile de

restructurare ce urmează a fi aplicate. Drepturile speciale de tragere (DST) sunt unităţi

de cont cu rol de instrument de plată şi de rezervă. Pot fi folosite doar în cadrul

operaţiunilor fondului şi doar de către guverne. DST se exprimă pe baza unui coş valutar

în care intră principalele devize, dolarul, euro, yenul şi lira sterlină. Aceste unităţi de cont

dau dreptul achiziţionării unor cantităţi de monedă de la celelalte state membre. Deşi

iniţial s-a vrut ca DST-ul să ocupe o pondere importantă în rezervele Băncilor Centrale şi

să se transforme într-un instrument oficial de schimb important, acest lucru nu s-a

întâmplat datorită reticenţelor băncilor centrale în a-şi modifica portofoliul de devize la

cererea unor state terţe, în general state slab dezvoltate. Drept urmare, DST-ul nu

reprezintă la ora actuală mai mult de 3% din rezervele oficiale ale ţărilor membre. În afară

de cele prezentate până acum, mai există şi alte mecanisme ce au funcţionat sau

funcţionează în operaţiunile FMI-ului: mecanismul de finanţare compensatorie,

mecanismul de finanţare a stocurilor regulatoare, mecanismul lărgit de credit, facilitatea

143


de ajustare structurală şi facilitatea de ajustare sistemică. Prin toate aceste mecanisme şi

instrumente, Fondul reuşeşte să-şi promoveze, mai mult sau mai puţin eficient, mai mult

sau mai puţin interesat, propriile obiective.

Voinţa de a acţiona în atingerea obiectivelor impuse de statutul său a existat, chiar

în exces, am spune noi. Într-un raport73 asupra activităţii şi rolului avut de FMI de-a

lungul timpului, staff-ul acestuia scotea în evidenţă următoarele:

FMI s-a dezvoltat şi a devenit o organizaţie deschisă şi transparentă;

A întreprins acţiuni de promovare şi întărire a guvernării economice, prin

aplicarea unui ansamblu de standarde şi coduri ce privesc managementul

financiar şi economic;

FMI-ul apără stabilitatea şi integritatea sistemului financiar internaţional;

Încurajează promovarea reformelor structurale în ţările membre prin

intermediul condiţiilor ce însoţesc asistenţa acordată;

FMI-ul este o organizaţie dispusă să „asculte şi să înveţe” nu doar de la

guvernele membre ci şi de la organizaţiile societăţii civile, în concordanţă cu

„fundamentele morale pentru acţiunea colectivă”.

Luându-ne după aceste autoaprecieri, am putea crede că FMI-ul şi, prin răsfrângere,

Banca Mondială, sunt organizaţiile perfecte pentru promovarea cerinţelor de bunăstare

generală şi de nediscriminare economică, fără a fi interesate în nici un fel în nuanţarea

acestora în funcţie de interesele mai puţin subtile ale principalilor lor membri. Aici apar

cel mai adesea criticele ce desfiinţează practic toate punctele enunţate mai sus în cadrul

raportului amintit. Din punctul nostru de vedere, în activitatea FMI-ului, pentru că la el ne

referim în special, există două perioade distincte. Prima, cea benefică şi legitimă, acoperă

primii douăzeci şi cinci de ani de existenţă, până la renunţarea la etalonul aur-devize prin

încetarea convertibilităţii dolarului în 1971.

În această perioadă FMI-ul a reuşit, în bună măsură, să-şi atingă obiectivele

principale, cu accent pus pe principalul scop, de a menţine ratele de schimb stabile, atât de

necesare pentru intensificarea schimbului internaţional. Însă, odată cu prăbuşirea

sistemului de rate stabile de schimb, fondul şi-a pierdut principala justificare a existenţei

sale, eveniment ce l-a forţat în a identifica noi obiective care să-i argumenteze activitatea.

Drept urmare, şi-a reorientat atenţia asupra asistenţei ţărilor aflate în dificultate. Şi de aici,

au apărut principalele probleme şi semne de întrebare asupra eficienţei şi oportunităţii

organizaţiei. Dacă ne aruncăm o privire asupra destinaţiei fondurilor şi a situaţiei în care

73 Globalization: A Framework from IMF Involvment, by IMF Staff, Martie 2002, IMF Briefs

144


se află economiile respective la ora actuală, identificăm cu greu exemple care să

argumenteze un eventual randament pozitiv al intervenţiei.

Sunt răsunătoare eşecurile politicilor de redresare promovate de FMI în cazul

Argentinei, Braziliei, Mexicului sau Coreei, nemaivorbind de imposibilitatea de a

schimba cumva lucrurile în ţări precum Pakistan, India sau Rusia.

Figura 30: Sumele alocate de FMI în cadrul asistenţei ţărilor aflate în criză în perioada 1947 - 200374

Criticile se păstrează sau chiar se accentuează când vine vorba de asistenţa acordată

ţărilor central şi est-europene în perioada de după 1989. Din câte se observă din graficul

de mai jos, doar Polonia a reuşit să aibă o creştere economică faţă de anul 1989, toate

celelalte economii urmând rate de descreştere accentuate, în unele cazuri de peste 70% pe

întreaga perioadă analizată.

Nu susţinem că aceste colapsuri au fost provocate de către FMI. Însă, prezenţa

acestei organizaţii cu fonduri şi cu specialişti ar fi trebuit să inducă o evoluţie mai

bună economiilor respective, lucru care nu s-a întâmplat. Principalul motiv ar fi acela al

incapacităţii FMI-ului de a aplica politici flexibile, adaptate pentru fiecare caz în parte. S-

a încercat întotdeauna aplicarea unui şablon de politici monetare, de liberalizare

accentuată şi de inconsistenţă în susţinerea cu fonduri a acestor acţiuni.

74 International Monetary Fund, IMF Lending Arrangements, at www.imf.org/external/np/tre/tad/extarr1.cfm;

145


Figura 31: Evoluţia PIB-ului în ţările foste comuniste, asistate de FMI (100% - 1989, perioada

curentă 1997)75

S-a plecat de la principiul că liberalizarea imediată, fără o analiză de fond a

posibilităţii realizării sale, este bună pentru orice economie. Specialiştii FMI-ului au

considerat că dacă economiile dezvoltate funcţionează bine după un anumit sistem de

economie de piaţă, atunci experimentul nu are cum să nu reuşească în ţările foste

comuniste.

Numai că realitatea a fost mult mai dură decât ceea ce sperau strategii FMI. Şi

oricum, ceea ce în ţările dezvoltate s-a construit în perioade lungi de timp din punctul de

vedere al stabilităţii instituţiilor economiei de piaţă, nu se putea realiza în ţări fără

experienţă în acest domeniu într-o perioadă de câţiva ani decât doar printr-o ruptură

categorică, ce ar fi trebuit să distrugă din temelii fostele instituţii sociale, economice şi

politice ce aparţineau regimurilor comuniste. Ori acest lucru nu a fost acceptat, în

majoritatea cazurilor, de către forţele politice şi economice interne. Ceea ce pentru

occidentali părea a fi la fel de uşor ca un exerciţiu de simulare, paşii de parcurs fiind clari,

restructurare, liberalizare şi privatizare, pentru structurile naţionale vizate şi pentru

oamenii ce au format şi formează aceste structuri a fost extrem de dificil. Costurile sociale

ridicate, teama de a nu provoca reacţii sociale dure care să determine pierderea puterii

politice de către anumite formaţiuni sau persoane, interese obscure legate de privatizarea

sectorului de stat, toate acestea au constituit frâne puternice în implementarea valorilor

capitalismului.

75 Stiglitz, J, Whither Reform: 10 Years of the Tranzition, Speach on WB Conference, aprile 1999

146


Dacă FMI-ul ar fi plecat de la premisa că pentru fiecare ţară există un ritm anume de

asimilare a noilor valori, că experienţa sa anterioară nu putea face faţă noilor cerinţe, o

astfel de tranziţie de la economii aproape complet centralizate la economii de piaţa

nemaiavând loc anterior, atunci ar fi fost mai atent la particularităţile fenomenelor din

aceste ţări, reuşind poate să inducă trenduri pozitive. Dar nu s-a întâmplat aşa. Din dorinţa

de a grăbi lucrurile, dorinţă alimentată şi de o nevoie acută de refacere de imagine după

insuccesele din America Latină, Fondul Monetar a menţinut o presiune continuă asupra

guvernelor ţărilor foste socialiste în vederea aplicării pas cu pas a şabloanelor sale.

Această presiune a fost nejustificată, cu atât mai mult cu cât susţinerea financiară a

programelor nu a fost corespunzătoare solicitărilor. Rezultatul a fost dezastruos în cele

mai multe cazuri, economiile vizate parcurgând dezechilibre grave tocmai în punctele

esenţiale urmărite de acţiunile FMI: inflaţie, balanţe de plăţi deficitare, privatizare şi

economie de piaţă funcţională.

Drept urmare, imaginea proastă pe care o acumulase organizaţia a fost amplificată

de aceste noi eşecuri, fapt ce a condus la o creştere substanţială a cerinţelor de

restructurare. Vocile care se pronunţă vehement împotriva instituţiei au sporit în volum şi

în intensitate. Ele se încadrează într-un spectru ideologic larg, venind atât dinspre stânga,

cât şi dinspre dreapta.

Criticile stângiste au în vedere mai ales insuccesul pe care l-au înregistrat FMI-ul şi

Banca Mondială în implementarea politicilor de dezvoltare în ţările sărace, pe de o parte,

şi cerinţele de liberalizare şi de deschidere spre comerţul internaţional impuse de fond

ţărilor asistate, pe de altă parte. Mai mult, cele două organizaţii sunt acuzate că ar fi

purtătoarele unor intenţii destabilizatoare ce aparţin unui aşa numite „imperialism

american” sau unor „oligarhii financiare” internaţionale ce au de câştigat de pe urma

destabilizării ţărilor sărace. Curios este că uneori astfel de opinii vin şi din rândul unor

specialişti occidentali. Profesorul american Michael Chossudovsky afirma de curând că

există o legătură strânsă între acţiunile FMI, BM şi NATO, în sensul că atunci când o ţară

refuză politicile FMI şi BM, NATO îşi face apariţia, făcând trimitere clară la fosta

Iugoslavie. În opinia noastră, un astfel de scenariu este fantezist, funcţionarea unei

asemenea conspiraţii nefiind posibilă datorită divergenţelor de opinii şi interese ce

caracterizează mediul internaţional. Este extrem de greu ca doi participanţi să se pună de

acord asupra unei decizii comune. Cum pot atunci să ajungă la un asemenea consens,

periculos şi riscant, mai mulţi participanţi, care se presupune că au un cuvânt important de

147


spus în cadrul acestor organizaţii şi care trebuie să împartă atât eventualele câştiguri cât şi

costurile acţiunii?

Din studierea modului în care se iau deciziile vizibile la nivel internaţional, cu

negocieri îndelungate şi compromisuri greu acceptate, rezultă că, de obicei, nu se

acţionează după principiul junglei, în care cei puternici sar asupra celor slabi şi fiecare ia

ce poate şi pleacă mai departe. Se stabilesc criterii clare de acţiune, se împart

responsabilităţi şi costuri, se semnează acorduri, tratate şi contracte. Toate acestea nu pot

rămâne atât de secrete încât să presupunem doar că există. Prin urmare, ipotezele de

conspiraţie şi manipulare grosolană de natura celor enunţate de Chossudovsky76, şi nu

numai, în favoarea unor indivizi sau a unor state sunt inacceptabile. Există fără nici o

îndoială interese financiare ce pot influenţa într-o anumită măsură acţiunile organismelor

internaţionale, dar nu credem că ele pot fi atât de imorale încât să apeleze la instrumente

precum războiul sau terorismul statal.

O altă critică se referă la regimul de austeritate impus de către programele de

asistenţă ale FMI-ului şi Băncii Mondiale în ţările ce se confruntă cu crize financiare.

Susţinătorii afirmă că aceste acuze sunt neîndreptăţite, pentru că austeritatea este impusă

de gestionarea crizei şi nu de pretenţiile celor două instituţii. Este, spun ei, ca şi cum am

acuza doctorul de regimul pe care trebuie să-l urmeze pacientul. Mai mult, austeritatea

generalizată este inexactă, aducându-se ca exemplu cazul ţărilor asiatice cărora li s-a

recomandat în 1998 menţinerea deficitelor bugetare, la fel procedându-se în 2002 cu

Mongolia şi Ecuador şi cu Guyana în 2003. Adevărul este însă undeva la mijloc. Este

adevărat că gestionarea unei crize financiare trebuie să aibă în vedere şi limitarea

cheltuielilor bugetare. Ceea ce nu este normal însă este ca aceste reduceri să se facă

oricum şi oricând. Aici revine aceeaşi acuză la adresa FMI-ului, de lipsă de flexibilitate în

adoptarea unor programe de criză adaptate pentru fiecare caz în parte. Un critic vehement

al acestei rigidităţi este chiar fostul economist şef al FMI-ului şi laureat al Premiului

Nobel, Joseph Stiglitz77. Conform opiniei sale, reducerea cheltuielilor bugetare provoacă

şomaj, fenomen care este amplificat de o altă politică FMI, de gestionare a inflaţiei prin

creşterea dobânzilor bancare. Sunt astfel afectate atât sectorul public, cât şi cel privat,

investiţiile totale diminuându-se considerabil. Creşte în final presiunea socială asupra

bugetului, revenind în fapt la problema iniţială. Argumentul FMI-ului că acordă sume

importante pentru reorientare profesională şi recalificare este anulat de realitatea de la faţa 76 Chossudovsky, Michel, The Globalisation of Poverty, Impacts of IMF and World Bank Reforms, Penang and Zed Books, London, 1997, p 48 - 7377 Stiglitz, Joseph, Globalization and Its Discontents, W.W. Norton and Company, London, 2002, p.28-36

148


locului. Sumele se scurg cel mai adesea spre destinaţii obscure datorită corupţiei ce

însoţeşte adesea astfel de crize.

Critica lui Stiglitz este legată şi de o altă practică a FMI-ului, aceea de a liberaliza

în orice condiţii schimburile internaţionale, aruncând astfel economiile aflate în criză şi

insuficient maturizate în vâltoarea fluctuaţiilor de pe pieţele mondiale de mărfuri şi de

capital. Subscriem acestei opinii, plecând de la premisa că, pentru a face faţă concurenţei

externe, în economia internă trebuie să apară anumite avantaje comparative cu

străinătatea. Se ştie că, în diverse etape, toate ţările dezvoltate au practicat politici

protecţioniste ce au permis dezvoltarea internă a unor domenii performante ce au putut

ulterior să penetreze pieţele externe. Ba chiar şi astăzi, atunci când apar crize de

productivitate, guvernele ţărilor avansate recurg la măsuri protecţioniste. Odată

liberalizate fluxurile de mărfuri şi de capital în ţări incapabile să obţină avantaje

comparative şi competitive, este de aşteptat ca, în faţa concurenţei străine, agenţii

autohtoni să dea faliment.

Nu ar fi o mare tragedie dacă multinaţionalele nu ar fi atât de mobile atunci când

este vorba de identificare a surselor de profit. Ele sunt agenţi economici şi nu agenţi

sociali şi, de aceea, vin şi pleacă în funcţie de propriul interes şi nu de nevoia unei naţiuni.

Rezultatul unei dispariţii a interesului economic faţă de o anumită zonă poate consta în

rate ridicate a şomajului, creşterea preţurilor şi în final colaps economic. În ceea ce

priveşte liberalizarea completă a fluxurilor de capital în ţările în curs de dezvoltare aflate

în criză este la fel de periculoasă. Influxurile de capital străin într-o ţară insuficient

pregătită pentru acest lucru poate conduce la o creştere a riscului datorită volatilităţii

deosebite a fluxurilor financiare şi a pieţelor de capital. Un exemplu în acest sens este

creşterea dobânzilor în Argentina în 1998, datorită crizei economice din Rusia.

Rezultatul? Criză economică şi în Argentina.

Acest exemplu este legat şi de o altă critică la adresa împrumuturilor FMI. Ele sunt

acuzate de încurajarea „hazardului moral”, mai exact de un anumit comportament

neglijent al altor instituţii financiare care, urmând îndeaproape decizia fondului de

acordare a unui credit unei ţări aflate în criză şi bazându-se pe calculele de risc ale

acestuia, acordă la rândul lor împrumuturi sau investesc în acea ţară, suportând în final

pierderi nesustenibile. Acest lucru s-a întâmplat în Rusia în 1998 când companiile străine,

amăgite de împrumutul de şapte miliarde de dolari acordat de FMI, au venit cu încredere

să investească în această ţară, suportând în final pierderi însemnate. Puţini au sesizat că

împrumutul Fondului era acordat având la bază, mai degrabă, criterii politice decât

149


economice. Pe de altă parte, hazardul moral este asumat şi de guvernele receptoare, ele

antrenându-se uneori în împrumuturi riscante pe pieţele de capital, ştiind că pot beneficia

ulterior de ajutoarele fondului în caz de necesitate.

Împrumuturile pe care le contractează o ţară pot fi o resursă de ieşire din criză. Însă,

dacă dezechilibrul nu se rezolvă imediat şi situaţia se prelungeşte, se apelează la noi

împrumuturi, cu dobânzi din ce în ce mai ridicate, contribuind astfel la creşterea datoriei

externe şi la frânarea creşterii pe termen lung. Aici apare o nouă critică, apreciindu-se că

FMI-ul obstrucţionează reducerea datoriei ţărilor slab dezvoltate. Acordarea de noi

împrumuturi şi girul dat ţării respective în contactarea altor credite măresc gradul de

îndatorare al acestor state. De obicei, fondul răspunde unor astfel de acuze prin acţiuni

concrete de reducere a datoriei externe pentru un număr de 26 de state şi prin crearea

unui fond de asistenţă, Official Development Assistance, la care ţările dezvoltate

contribuie cu 52 de miliarde iar fondul cu încă 15 miliarde, ce are ca obiectiv diminuarea

deficitelor de cont curent. Totodată, în cadrul Rundei Doha, ţările industrializate s-au

angajat în deschiderea pieţelor proprii în favoarea acestor state slab dezvoltate în vederea

diminuării deficitului balanţei comerciale.

Prin toate acţiunile sale, FMI-ul este un important promotor al fenomenului

globalizării. De aceea, adversarii globalizării sunt, de obicei critici vehemenţi ai

organizaţiilor financiare internaţionale şi mai ales ai FMI-ului. Aici suntem dispuşi să fim

avocaţii acestui mesaj globalist. La fel ca orice acţiune, globalizarea are părţile sale bune

şi rele. Pe ansamblu însă, nu poate fi decât un pas important în depăşirea discrepanţelor

care există în nivelurile de dezvoltare şi în promovarea continuă a creşterii economice.

Libera circulaţie a factorilor de producţie, extinderea globală a pieţelor, industrializarea şi

dezvoltarea sunt atât instrumente cât şi obiective care sunt capabile să asigure rezolvarea

unor blocaje apărute mai ales la nivelul ţărilor mai puţin dezvoltate. Rămânem constanţi

când e vorba de modul şi momentul în care se face liberalizarea, aici impunându-se

precauţii şi adaptări în funcţie de fiecare caz în parte. Pe termen lung însă, aceste

fenomene sunt inevitabile dacă se doreşte construirea unei lumi mai puţin frământate de

tulburări.

În sfârşit, cea mai importantă critică adusă FMI-ului şi Băncii Mondiale este cea

legată de „subordonarea” acestora intereselor unui grup de ţări, incluse în grupul celor

cinci, şi în special intereselor Statelor Unite. Analiza structurilor şi acţiunilor fondului vin

să confirme, în mare, acest lucru. Aşa cum am afirmat încă de la începutul acestui

subcapitol, adeseori FMI-ul este un instrument necesar pentru legitimarea acţiunilor

150


Statelor Unite în plan financiar. Mulţi sunt revoltaţi de acest lucru. Este dificil de înţeles

de ce, lăsându-i la o parte pe cei ce văd pretutindeni conspiraţii, exploatare şi rea intenţie.

Ce valori promovează americanismul la ora actuală? Globalizare, liberalizare, democraţie,

stabilitate, conlucrare, restructurarea pieţelor financiare şi a factorilor de producţie. Câte

dintre acestea nu ni le dorim şi noi? Nu putem contesta vehement nici una dintre ele. Şi

atunci de ce să considerăm că acest cvasicontrol al Statelor Unite asupra instituţiilor

financiare este neapărat malefic? Atât timp cât cineva promovează aceleaşi valori pe care

noi înşine le acceptăm ca fiind bune, asumându-şi anumite riscuri ce rezidă întotdeauna

dintr-o acţiune de exercitare a unei componente a puterii, nu există un motiv întemeiat

pentru a ne opune. Cea mai bună soluţie este cea de conlucrare, pentru amplificarea

efectelor şi corijarea eventualelor deviaţiuni ce se pot produce printr-o decizie unilaterală.

În concluzie, deşi ne-am pronunţat uneori împotriva FMI-ului, am făcut-o nu pentru

că nu suntem de acord cu existenţa unei asemenea instituţii, ale cărei obiective sunt, la

urma urmei, benefice. E nevoie de un organism care să ajute ţările aflate în momente de

criză şi care să ia măsurile necesare prevenirii pe viitor a unor astfel de situaţii. Ceea ce

am criticat noi a fost modul în care Fondul a înţeles să intervină, rigiditatea sa în aplicarea

unor şabloane standard, ceea ce a dus la apariţia unor eşecuri răsunătoare. Deşi are

specialişti buni, orientarea înspre rezolvarea crizelor şi nu către preîntâmpinarea lor a

condus înspre rezultate slabe. Este nevoie de o regândire şi o readaptare a instrumentelor

de lucru şi de o sporire a resurselor în vederea unor intervenţii mai promte şi mai eficiente

în cazurile de necesitate. Este necesară o îmbunătăţire a metodelor de asistenţă a ţărilor cu

dificultăţi financiare, punându-se accent pe prevenirea crizelor şi nu pe gestionarea lor.

Specialiştii Fondului ar trebui să vadă că dincolo de politicile de tip monetarist mai există

şi alte instrumente de lucru şi că ratele ridicate ale dobânzilor şi constrângerile bugetare

nu sunt soluţii universale.

Probabil că, până la urmă, din ce în ce mai multele luări de poziţie în favoarea

restructurării FMI-ului şi a Băncii Mondiale vor fi luate în seamă de către oficialii

instituţiilor şi cei care le potenţează, încât în final să nu aibă câştig de cauză cei ce se

pronunţă împotriva raţiunii existenţei unor astfel de instituţii.

2.2.3. Grupul celor opt

151


Spre deosebire de instituţiile prezentate anterior, G8 este organismul cel mai puţin

instituţionalizat şi, totuşi, cu cea mai mare putere de influenţare a economiei mondiale.

Creat în 1975 sub titulatura G5 cu intenţia de a fi un forum de discuţii la cel mai înalt

nivel în vederea analizării unor probleme economice acute, precum crizele petroliere, el a

reunit la început cinci state: SUA, Germania, Japonia, Anglia şi Franţa, apoi fiind atrase

Italia şi Canada. În 1998 Rusia a fost acceptată în acest grup, ca o recunoaştere a

progreselor făcute de această ţară din punct de vedere al democraţiei şi ca un semnal

politic al normalizării relaţiilor internaţionale, deşi la ora actuală această ţară este departe

de statutul de putere economică.

La ora actuală G8 reprezintă principalul organism internaţional. El constituie, prin

reunirea liderilor celor mai puternice economii ale lumii, nucleul de emanaţie a celor mai

importante decizii ce privesc economia mondială şi influenţează într-o măsură decisivă

activitatea celorlalte instituţii prezentate de noi în acest capitol. Pe ordinea de zi a

discuţiilor acestui forum stau problemele cele mai importante ale momentului:

dezechilibrele financiar – monetare, creşterea economică şi dezvoltarea, crizele

economice, crizele energetice şi de materii prime, şomajul, inflaţia şi alte blocaje

macroeconomice, libera circulaţie a factorilor de producţie, crearea de locuri de muncă,

comerţul liber, protecţionismul şi stabilitatea ţărilor în curs de dezvoltare, înlăturarea

decalajelor de dezvoltare, respectarea drepturilor de proprietate, securitatea umană,

terorismul şi corupţia, protejarea mediului, reducerea traficului de arme, droguri şi

substanţe radioactive etc.

Această listă lungă ce poate continua atestă faptul că, implicându-se în toate

aspectele ce privesc stabilitatea şi securitatea economică, politică şi socială a lumii, G8

întruneşte oarecum rolul unei preşedinţii mondiale. Unitatea deciziilor ce se iau în cadrul

dezbaterilor a fost rareori zdruncinată de anumite evenimente conjuncturale, cum ar fi

războiul din Irak. În cea mai mare parte există o coeziune ce demonstrează că este posibilă

o cooperare internaţională fructuoasă atunci când este vorba de promovarea unor valori

comune, cum sunt democraţia, economia de piaţă, respectarea drepturilor fundamentale

ale omului, prosperitatea sau liberul schimb.

În timp, forumul a căpătat mai multă substanţă prin organizarea unei reţele de

întâlniri ministeriale, denumite „sherpas” (după numele călăuzelor din Himalaya), care să

pună în aplicare deciziile luate la fiecare summit. Miniştrii economiei, finanţelor şi

mediului formează grupuri de lucru ce se ocupă de detaliile acestor puneri în practică.

Totodată, există o programare clară a întâlnirilor, stabilită prin decizia ca ţara care ocupă

152


preşedinţia G8 în anul respectiv să se ocupe de întreaga organizare. Organizaţia nu are un

sediu anume, ţara gazdă punând la dispoziţia participanţilor toată logistica necesară.

Analiza asupra G8 ca centru de putere în economia mondială presupune evidenţierea

celor trei caracteristici ale puterii: resurse, voinţă şi abilitate. Trebuie precizat de la

început că instituţional, organizaţia nu dispune de resurse financiare. Singurele resurse

sunt cele conferite de imagine, prin faptul că aici se întrunesc cei mai importanţi oameni

politici ai lumii, reprezentanţii celor mai puternice ţări. Indirect însă, resursele de punere

în practică a deciziilor sunt furnizate din două direcţii: pe de o parte, la nivelul fiecărei ţări

participante, de către forţa economiilor respective, iar pe de altă parte, la nivel

internaţional de către instituţii precum FMI sau Banca Mondială. Cuantificate astfel,

resursele apar a fi extrem de mari, o acţiune comună a acestor surse dominând covârşitor

orice altă încercare de contrabalansare.

Voinţa de a acţiona nu trebuie nici ea pusă la îndoială. Însăşi dovada existenţei

organizaţiei şi periodicitatea întrunirilor arată că există o dorinţă de stabilire a unor linii

comune de acţiune şi de rezolvare a unor probleme acute ale omenirii. Deşi iniţial

acţiunile vizau doar latura economică, la ora actuală ele urmăresc rezolvarea unor

probleme colaterale ce influenţează viaţa economică. O statistică a comunicatelor G8 pe

marginea problemelor discutate la momentul Okinawa, ne oferă o imagine a domeniilor

de interes: economie mondială: 1, tehnologie, informaţie: 3, dezvoltare: 15, datorii: 5,

stabilitate: 15, comerţ: 4, diversitate culturală: 2, droguri şi criminalitate financiară: 18,

ageing: 6, biotehnologie, securitate alimentară: 3, genom uman/mediu: 11, prevenirea

conflictelor: 3, dezarmare, controlul înarmării: 7, terorism: 4, arhitectura financiară

internaţională: 4, îndatorarea ţărilor sărace: 4, abuzuri ale sistemului financiar global: 3,

securitatea nucleară: 2. Aşadar, deşi dominante sunt problemele economice, există interes

şi pentru cele sociale, securitate şi mediu.

Abilitatea de a exercita puterea rezultă din evoluţiile pe care le-au avut anumite

evenimente sau probleme după ce au fost pe agenda de lucru a summiturilor G8. Să

analizăm evoluţiile de după summitul de la Napples din 1994:

restructurarea considerabilă a principalelor instituţii financiare după summitul de

la Halifax, 1995, unde s-a discutat asupra structurii financiare internaţionale;

Lyon, 1996, se pune problema ţărilor puternic îndatorate. Drept urmare, în 1997

FMI creează Official Development Assistance, un fond de asistenţă pentru

aceste ţări, cu resurse de peste 67 miliarde dolari;

153


Denver, 1997: este stabilită admiterea Rusiei în organizaţie. În 1998, FMI acorda

acestei ţări un împrumut de şapte miliarde de dolari;

1999: se ia decizia scutirii de la plata unor datorii a ţărilor sărace. Punerea în

practică a costat bugetul ţărilor G8 peste 37 miliarde dolari;

Okinawa, 2000: se discută problema eradicării maladiilor infecţioase şi

promovarea tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiei. Ulterior, organismele

internaţionale şi guvernele ţărilor membre alocă fonduri însemnate în această

direcţie.

Genova, 2001: se creează Fondul Global Împotriva SIDA, Tuberculozei şi

Malariei;

Kananaskis, 2002: se lansează Parteneriatul global împotriva armelor şi

materialelor de distrugere în masă şi se discută relaţiile din Orientul Apropiat.

Ulterior se declanşează o ofensivă comună împotriva terorismului.

Evian, 2003: se stabilesc obiectivele pentru runda de negocieri Doha din cadrul

OMC, ce privesc în primul rând o nouă reformare a organizaţiei.78

Iată că, în ciuda tuturor protestelor ce însoţesc în permanenţă aceste summituri, G8

continuă să-şi pună în practică hotărârile, influenţând în mod hotărâtor evoluţia la nivel

mondial a economiei şi politicii mondiale. Deşi este cel mai nebirocratic organism

internaţional oficial, G8 reuşeşte performanţa de a fi cel mai bun exemplu pentru o

viitoare structură de guvernare mondială.

2.2.4. Concluzii

Am prezentat în acest capitol cele trei regiuni ale globului în care se concentrează, în

fapt, peste 80% din activitatea economică mondială. Ele reprezintă, laolaltă şi fiecare în

parte, componente determinante şi indispensabile stabilităţii mondiale la nivelul fluxurilor

economice. Deoarece dispun la ora actuală de un avans economic şi tehnologic foarte

mare faţă de restul regiunilor, este greu de crezut că în perioada următoare vor interveni

modificări. Singura schimbare poate surveni ca urmare a destabilizării politice sau, în

cazul fericit, ca urmare a unei acţiuni comune de susţinere a regiunilor slab dezvoltate.

La ora actuală, în economia mondială nu este greu a se observa că există două

tendinţe majore, pe care noi le-am subliniat încă de la început:

78 Baine, Nicholas, Promoting conflict Prevention and Human Security, wp, London School of Economics, 2003

154


1. Una de regionalizare, în cadrul unor blocuri de comerţ, dintre cale cele mai

reprezentative sunt UE, NAFTA şi Regiunea Asia-Pacific. Ele sunt o rezultantă firească a

unor încercări de rentabilizare economică a schimburilor, prin reducerea costurilor de

transport şi telecomunicaţii şi o redimensionare a graniţelor pe alte principii decât cele ale

statului naţional: comerţ liber, cultură, religie, trecut comun. Pe de altă parte, şi acest

aspect priveşte în mod direct lucrarea de faţă, regionalizarea reprezintă o încercare de

reorganizare a unor spaţii cu scopul de a stabili o anumită ierarhie la nivel mondial, bazată

nu pe forţă militară ci pe putere economică. Un observator mai cinic ar putea spune că

este vorba despre o renaştere a vechilor imperii. Există totuşi o serie de elemente care

aruncă o lumină favorabilă asupra evoluţiei curente a organizaţiilor economice regionale:

sunt formaţiuni constituite pe baza acordului reciproc;

vizează maximizarea avantajului economic pentru toţi participanţii;

sunt gestionate pe baza principiului democratic al majorităţii;

se dezvoltă iniţial în jurul unei uniuni vamale, uniunea politică şi militară

fiind ultimul pas vizat;

sunt constituite pe criteriul vecinătăţii, din care pot rezulta avantaje

economice;

nu elimină instituţiile naţionale, creând doar mecanisme de colaborare între

acestea.

Aceste elemente distinctive pot conduce la concluzia că acest fenomen al

regionalizării nu exclude, ci dimpotrivă, se constituie într-o componentă a unui fenomen

mai larg, cel al globalizării.

2. Globalizarea este cel de-al doilea trend dominant al evoluţiei actuale la nivelul

economiei mondiale. Având ca actori nu numai statele, ci şi organizaţiile regionale,

organismele internaţionale şi chiar firmele multinaţionale, fenomenul globalizării produce

în derularea sa o serie de efecte pozitive care-l fac acceptat în ansamblu atât de ţările

dezvoltate cât şi de cele mai puţin dezvoltate. Există, bineînţeles, şi critici care au ca ţintă,

în special, influenţa marcantă a economiei şi politicii americane asupra sa. Indiferent însă

dacă este vorba de acceptare sau dezavuare, globalizarea este resimţită de toţi ca o

realitate a secolului XXI. Iar regiunile analizate de noi în acest capitol nu fac altceva decât

să fie purtătoarele intereselor globale ale firmelor şi să faciliteze un mai bun acces al

acestora la pieţele internaţionale. Sunt de fapt o scenă mai largă, pregătitoare, pentru

confruntarea în condiţii de concurenţă la nivel global. Sunt o etapă intermediară în

155


vederea unei integrări mult mai largi, a întregii lumi, într-o entitate bazată economic pe

liber schimb şi politic pe valori democratice universale.

Din derularea cifrelor şi comparaţiilor pe cele trei zone distincte, am putut observa

că aceste blocuri regionale sunt un bun instrument pentru a se realiza ceea ce economiştii

liberali numesc convergenţa gradului de dezvoltare. Libera circulaţie a factorilor şi mai

ales a capitalurilor contribuie la răspândirea know-how-ului şi a tehnologiei, factori

esenţiali ai performanţei în lumea modernă. Totodată, regionalizarea permite atenuarea

unor conflicte şi eliminarea unor tensiuni de natură politică ce au apărut ca urmare a

acţiunii statului naţional în secolele trecute. Cel mai bun exemplu este cel al Franţei şi

Germaniei care, prin prisma rolului pe care l-au jucat în formarea Uniunii Europene, au

reuşit să dea uitării dispute teritoriale vechi de sute de ani. Şi nu este singurul caz.

În sfârşit, pentru a puncta exact scopul analizei noastre, din comparaţiile efectuate a

rezultat că, cel puţin deocamdată, Statele Unite îşi menţin rolul lor de lider al NAFTA şi

al economiei mondiale, fiind puţin probabil ca, în absenţa unor rupturi decisive de genul

revoluţiilor sau războaielor, această poziţie să fie ameninţată de instabilitate economică.

Uniunea Europeană a reuşit în ultima perioadă o performanţă greu de bănuit a se atinge,

devenind principala putere comercială a lumii. Atractivitatea sa pentru investiţiile străine,

stabilitatea politică şi puterea mare de cumpărare au fost principalele atuuri. O altă

performanţă notabilă a fost cea a implementării cu succes a uniunii monetare, în ciuda

scepticismului american şi chiar a nemulţumirii propriei populaţii. La ora actuală, euro a

devenit o monedă puternică, ce poate constitui o alternativă la un dolar ceva mai slab şi

mai puţin acceptat. Regiunea Asia-Pacific continuă să fie surprinzătoare. Dacă în anii

’60-’70 a uimit prin ascensiunea Japoniei, apoi în anii ’80 prin evoluţia spectaculoasă a

tigrilor asiatici, la ora actuală ea se află din nou în centrul atenţiei prin ritmul extrem de

alert de creştere pe care-l are China. Cu toate acestea, în ansamblu, regiunea are probleme

legate de atingerea randamentelor descrescătoare şi de succesiunea crizelor financiare.

Atâta timp cât Japonia, a doua putere economică a lumii, nu reuşeşte să depăşească criza

în care se află de peste un deceniu, zona asiatică stagnează. Legăturile strânse ale

economiilor tigrilor asiatici cu economia niponă a antrenat criza la nivelul întregii regiuni.

Deşi creşterea chineză este o supapă şi o alternativă de siguranţă pentru firmele asiatice,

pe termen mediu şi această evoluţie poate fi ameninţată de instabilitatea Japoniei.

La nivel global, fluxurile comerciale şi financiare se derulează în mod covârşitor

între cele trei regiuni, adevăraţi poli de putere ai căror centre sunt SUA în cazul NAFTA,

Japonia în cazul Regiunii Asia-Pacific şi triada Germania-Franţa-Anglia în cazul Uniunii

156


Europene. Drept urmare, în capitolul următor vom studia aceste cinci state, la care vom

adăuga China din considerentul că ea constituie un punct de interes la ora actuală şi un

potenţial viitor centru de putere.

În ultima parte a acestui capitol am abordat o serie de organizaţii şi instituţii

internaţionale care, în opinia noastră, joacă un rol important, deşi nu întotdeauna pozitiv,

în derularea schimburilor dar şi în rezolvarea unor probleme ce ţin de nivelul de

dezvoltare, de mediu, de apărarea drepturilor, dezarmare etc. Am considerat că aceste

organisme sunt capabile să exercite relaţii de putere asupra tuturor actorilor internaţionali,

fie ei state sau firme. Mai mult, buna desfăşurare a schimburilor comerciale sau

noncomerciale depinde în mod substanţial de reglementările acestor instituţii şi că, alături

de organizaţiile regionale, pot constitui o structură de funcţionare a unei viitoare guvernări

mondiale echilibrate, democratice şi bazată pe valorile capitalismului, fără existenţa unei

dominaţii clare din partea unei puteri hegemonice sau a unor grupuri neinstituţionalizate

de interese. Însă, pentru a se putea ajunge la un astfel de deziderat, este nevoie de o

regândire a modului de funcţionare şi de acţiune a unora dintre aceste organizaţii, mai ales

a FMI-ului şi Băncii Mondiale, pentru ca acestea să-şi recupereze din deficitul de

imagine, deteriorată de eşecurile şi nerealizările din ultimele decenii de funcţionare.

Nimeni nu pleacă la un drum lung şi dificil cu parteneri bolnavi, care să arunce serioase

urme de îndoială asupra reuşitei finale. Este de aşteptat ca cel mai dificil punct al

constituirii unui cadru internaţional reglementat să fie cel al sectorului financiar. La ora

actuală volatilitatea capitalurilor este atât de mare, încât e greu de controlat traseul pe

care-l parcurg, sursele de provenienţă şi destinaţiile finale. Aceste capitaluri creează

probleme, şi s-a văzut ce a însemnat pentru Asia, în criza din anii ’90, orientarea prea

mare spre astfel de surse de finanţare. Prin urmare, este de aşteptat ca în viitorul apropiat,

dacă se doreşte cu adevărat o construcţie mondială serioasă, capabilă să rezolve o bună

parte din problemele actuale, să se accepte reajustarea principiilor de funcţionare a

instituţiilor financiare.

În ceea ce priveşte celelalte două organizaţii analizate, OMC şi G8, credem că ele se

încadrează în aşteptările adepţilor guvernării mondiale. Nu sunt instituţii perfecte, dar

reuşesc, în mare parte, să impună respect şi să fie eficiente. Funcţionarea OMC-ului a

condus către o fluidizare şi o normalizare a schimburilor comerciale, în condiţiile în care

acestea s-au intensificat la un nivel extrem de ridicat. G8 funcţionează ca o preşedinţie

comună a lumii, bazată pe leadership, în care cei capabili să ia şi să pună în practică

decizii importante ajung la consens prin metode nebirocratice, flexibile şi rapide.

157

Date post:	03-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	alinutzaecd
View:	106 times
Download:	4 times

Regiuni, organizaţii regionale şi instituţii internaţionale Regiuni, organizaţii regionale...

Documents