e pot fii impartite in doua categorii:a. riscuri pure – aceste sunt inerente activitatii bancare. In indeplinirea functiilor sale, societatile

bancare deruleaza o activitate in scopul obtinerii de profit. Aceasta activitate poate sa se soldeze si cu pierderi;

b. riscuri speculative – apare atunci cand banca forteaza expunerea la risc pentru a obtine un profit mai mare.

De fapt, toate riscurile pot prezenta o componenta pura, pana la un anumit nivel de expunere si o compunenta speculativa, cand se depaseste acest nivel.

Gestionarea riscurilor bancare este strans legata de gestionarea rentabilitatii bancii. Riscurile mari sunt asociate, de regula, unor operatiuni cu rentabilitate ridicata. Banca isi asuma riscuri pentru a obtine rezultate bune. De exemplu, banca accepta sa crediteze clienti mai riscanti, deoarece astfel ea obtine astfel un venit in plus , care este in acelasi timp un venit mai mare decat cel asociat de regula clientilor buni. Orice decizie de plasament trebuie judecata in acelasi timp in termeni de risc si de performante.

Gestionarea riscurilor urmareste cateva scopuri principale:1. asigurarea continuitatii activitatii bancare, prin reducerea pierderilor aparute in urma

manifestarii riscurilor;2. extinderea controlului intern pentru cresterea performantelor bancare si crearea posibilitatii

compararii acestora pe diferite centre de responsabilitate, tipuri de activitati, clienti;3. oferirea de date necesare persoanelor responsabile pentru luarea deciziilor de valorificare a

resurselor. In acest caz se urmareste prezentarea unor consecinte cuantificabile rezultate din varianta aleasa de cel ce decide;

4. generarea de informatii necesare crearii unor portofolii de activitati echilibrate, care sa permita bancii obtinerea de rezultate in conditii de risc minim.

1.2. CADRUL CONTABIL DE ANALIZA A RISCURILOR SI PERFORMANTELOR

Cadrul contabil general este dat de cele doua documente sintetice: bilantul si contul de rezultate. Riscurile si performantele depind de diferitele parti ale bilantului contabil bancar si pe ansamblu de structura acestuia. Intr-o forma simplificata bilantul se poate regrupa astfel:

Activ PasivOperatiuni de trezorerie Operatiuni de trezorerieOperatiuni cu clientela Operatiuni cu clientelaOperatiuni cu titluri si diverse Operatiuni cu titluri si diverse

Op. pe termen lung: imobilizari Op. pe termen lung: capital perm.

Aceste parti de bilant nu sunt, in general, echilibrate. In functie de tipul bancii si de contextul in care isi desfasoara actictivitatea, intalnim banci, in special cele comerciale, care prezinta o importanta parte de operatiuni cu clientela, materializata in credite si depozite. Pentru alte banci insa, operatiunile pe piata interbancara pot fi mai importante si cu o pondere mai mare. Nu trebuie uitate aici operatiunile extrabilantiere cu o pondere din ce in ce mai mare in activitatea bancara.

Riscurile bancare au la baza anumite operatiuni si pot fi asociate unora sau mai multor parti de bilant. Astfel riscul de credit este strans legat de operatiunile de creditare a clientelei. Operatiunile cu titluri implica un risc de piata. Riscul de dobanda depinde in mica masura de operatiunile extrabilantiere, avand in vedere ca acestea nu sunt remunerate prin dobanzi ci prin comisioane.

Contul de rezultate permite evidentierea facila a veniturilor si cheltuielilor bancare si in baza acestora a rezultatului activitatii.

Contul de rezultate Venituri din exploatarea bancara- Cheltuieli ale exploatarii bancare= Venit net bancar (VNB)+ Alte venituri ale exploatarii- Alte cheltuieli ale exploatarii- Cheltuieli generale ale exploatarii= Rezultatul brut al exploatarii (RBE)- Dotari pentru amortismente si provizioane Soldul ajustarilor de valoare si variatiei provizioanelor pentru riscuri generale= Rezultatul exploatarii Rezultatul exceptional- Impozit= Rezultatul exercitiului

Principalele solduri de gestiune rezultate din activitatea bancara sunt: venitul net bancar – indica in ce masura operatiunile bancare si finaciare ale bancii contribuie la formarea rezultatului. El include dobanzile din activitatea de intermediere si comisioanele din serviciile prestate.

2

rezultatul brut al exploatarii – numit si excedent brut de exploatare indica rezultatul activitatii curente bancare. El tine cont si de alte cheltuieli de functionare, precum cele cu personalul sau administrative. rezultatul exploatarii – tine cont de politica de provizionare a bancii si poate oferii in acest sens o imagine asupra riscurilor asumate de banca. De remarcat aici ca exista si provizioane ce sunt impuse prin reguli prudentiale generale si nu depind, cel putin la nivelul minim, de dorintele bancherilor.

C A P I T O L U L I I

RISCUL DE CREDITARE

Pentru majoritatea bancilor creditarea reprezinta principala operatiune bancara. Ea sta la baza functiei de intermediere a bancilor comerciale. Orice credit acordat implica si asumarea unui risc. Daca nu pot fi eliminate aceste riscuri, ele pot fi controlate printr-o gestiune profesionista.

Riscul de credit exprima posibilitatea ca debitorii (imprumutatii sau emitentii de titluri de credit) sa nu-si onoreze obligatiile la scadenta. Pentru acestia, riscul de credit exprima intr-o forma mai larga deteriorarea situatiei financiare.

Riscul de credit este cel mai vechi si cel mai important risc cu care se confrunta societatile bancare. Pentru a fundamenta aceasta afirmatiei sunt prezentate in continuare principalele cauze ale falimentelor bancare din SUA, majoritatea legate de pierderi la creditare:

1. norme de creditare neadecvate;2. nerespectarea normelor interne de creditare de catre personalul bancii;3. prezenta unor conditii de creditare prea generoase;

3

4. concentrarea prea riscanta a creditelor pe anumite piete sau sectoare;5. sisteme defectoase sau inexistente de detectare a creditelor neperformante;6. cresterea excesiva a valorii portofoliului de credite, peste posibilitatile rezonabile ale bancii

de a acoperii riscurile.

Gestionarea riscului de credit se poate realiza inainte de a lua decizia de creditare si spunem ca avem de a face cu o gestionare a priori sau dupa ce s-a luat aceasta decizie, cand gestionarea este a posteriori.

Gestionarea a priorii a riscului de credit consta in a lua acele masuri si a stabili acele criterii de acordare a creditului astfel incat sa se evite pierderile sau acestea sa fie minime. In principal sunt vizate urmatoarele aspecte: falimentul unui debitor sa aibe consecinte minime asupra bancii plafonarea creditului acordat catre un singur client, in functie de soliditatea sa financiara. Aici trebuie remarcat ca exista astfel de norme la nivel macroeconomic, prin care autoritatile monetare si de credit plafoneaza angajamentele bancii in functie de fondurile sale proprii. diversificarea riscurilor pentru ca in cazul in care acestea se manifesta, impactul negativ la nivelul bancii sa fie minim.

Gestionarea a posteriori a riscului de credit vizeaza in primul rand urmarirea creditului si in caz de nerambursare a acestuia, reducerea riscurilor prin valorificarea optima a garantiilor. Tot aici putem include si furnizarea de informatii statistice, pentru a ajuta in cazul gestionarii a priori, la stabilirea unor criterii de creditare. Aceasta gestionare creste in importanta in cazul acordarii creditului sub forma unei linii de creditare. In acest caz, banca urmareste respectarea angajamentelor debitorului si in baza acestora permite eliberarea de noi transe de credit.

Riscul de credit poate fi gestionat la nivel global, prin reguli si actiuni ce vizeaza intreg portofoliul de credite sau mari parti din acesta, sau la nivel individual prin acele masuri luate de banca in cazul fiecarui solicitant de credite si apoi debitor.

Acordarea unui credit are la baza o previzionare a unor venituri viitoare satisfacatoare ale debitorului. Ca principiu de baza, banca nu acorda credit daca nu se poate estima ca probabilitatea rambursarii este mai mare decat probabilitatea nerambursarii. Plecand de aici, banca poate supralicita, in sensul ca poate cere ca decalajul dintre cele doua probabilitati sa fie mai mare decat simpla depasire de catre probabilitatea rambursarii. Cat de mare sa fie acest decalaj si cum se stabileste ramane la latitudinea bancii, in cazul gestionarii riscului individual de creditare. La baza evaluarii acestui risc se afla analiza creditului.

2.1 ANALIZA CREDITULUI

4

Procesul de creditare este o activitate complexă de informare, evaluare, analiză şi luare a deciziei, care incepe cu cunoaşterea clientelei sub raport juridic, economic, financiar şi managerial, apoi continuă cu stabilirea bonităţii clientului în vederea determinării riscurilor semnificative cu care acesta se confruntă, după care urmează analiza solocitării creditului sub aspectul destinaţiei şi a capacităţii de rambursare a acestuia, plata dobânzilor şi a comisioanelor. Activitatea de creditare înseamnă pentru bancă asumarea unor riscuri aferente creditelor acordate, iar analiza trebuie să dea asigurări că asemenea riscuri se pot accepta în anumite condiţii de costuri şi garanţii sau riscurile sunt prea mari şi pot influenţa semnificativ situaţia financiara a băncii şi nu se recomandă asumarea acestora. Analiza creditului este în fond o analiză de risc, o analiză a unor riscuri multiple, cuantificabile (financiare) sau necuanificabile (calitative, precum calitatea managementului) care împreună conduc la anumite concluzii care fundamentează decizia de creditare.

Pentru bancă, clientul reprezintă o oportunitate de plasament a resurselor şi de efectuarea unor servicii de plăţi şi garanţii bancare legate de derularea creditului şi, în continuare, de alte oportunităţi de plasamente şi servicii pe baza unei relaţii de cunoaştere cât mai bună şi incredere reciprocă, relaţii care trebuie menţinute şi dezvoltate. În acest sens, banca devine şi un sfătuitor financiar al clientului, iar solicitările de credite trebuie privite nu numai ca un raport inflexibil de Da sau Nu, ci ca o relaţie care conduce la rezolvarea solicitării de credite dar în condiţii rezonabile, adică o diminuarea a volumului solicitat, acordarea în tranşe după relizarea unor parametrii de bonitate, imbunătăţirea sructurii garanţiilor şi multe alte aspecte în funcţie de natura şi obiectul creditului.

Analiza creditului este destul de diferenţiată în funcţie de cele două mari categorii de clienţi, persoane fizice (retail) şi persoane juridice (corporate) şi după tipul creditului, termen scurt, termen mijlociu şi lung.

2.1.1. ANALIZA CREDITELOR PE TERMEN SCURT

2.1.1.1. ANALIZA CREDITELOR PENTRU PERSOANE FIZICE

Activitatea de creditare a persoanelor fizice prezintă unele particularităţi în sensul că volumul creditului este mai mic, predominând creditul de consum, sursele de rambursare sunt legate în special de veniturile din salarii şi sunt mai puţin sigure datorită fluctuaţiei forţei de muncă, garanţiile se bazează tot pe aceleaşi surse chiar dacă provin de la alţi garantori. Ca urmare, situaţiile de întârzieri la rambursare sau de nerambursare sunt mult mai frecvente, din carea cauză creditul de consum este considerat un credit de risc mai ridicat. Acest risc este însă, acoperit în cea mai mare parte de societăţile de asigurări prin incheierea unui acord de asigurare

5

de către bancă cu compania de asigurări, ceea ce reprezintă pentru bancă un cost suplimentar care se recuperează prin dobândâ. De aceea, creditul de consum este mai scump decât celelalte credite garantate cu garanţiii reale.

Analiza de creditarea a pesoanelor fizice se bazează pe o fundamentare mai simplă şi se poate standardiza, ceea ce oferă posibilitatea unei descentralizări a deciziei de creditare la nivelul sucursalelor şi deci de creştere a operativităţii, aspect apeciat în mod deosebit de clienţi. Documentaţia necesară pentru obţinerea unui credit de consum se compune din:

- cererea de credite (tipizată) prin care se prezintă datele de identificare a solicitantului, numărul membrilor de familie aflaţi în întreţinere, suma creditului, venitul net salarial lunar, informaţii despre angajator, alte surse de venituri şi dacă este cazul giranţii cu sursele de venit net lunar; datoriile din credite la alte bănci, alte datorii (administraţia financiară etc);

- copii de pe actul de identitate al solicitantului şi al giranţilor; - adeverinţă de venit (tipizată) de la angajator cu datele de identificare ale acestuia, datele

despre angajat - nume, contract de muncă, funcţia, salariu lunar, venituri suplimentare (sporuri, prime), popriri pe salariu şi eventual alte datorii;

- declaraţii notariale ale giranţilor prin care se obligă să platesca băncii sumele neachitate de beneficiarul creditului.

Analiza creditului incepe cu verificarea informaţiilor cuprinse în documentaţia de credite prin contactarea telefonică angajatorului sau chiar o vizită la acesta pentru a obţine mai multe informaţii despre salariat, apoi continuă cu consultarea Biroului de credite pentru a se obţine informaţii despre datoriile şi respectarea angajamentelor de către client (serviciul datoriei). Analiza se face pe baza unei Fişe scoring care include factorii de risc standard evaluaţi după o anumită scală în vederea determinării gradului de risc care trebuie să se situeze peste un anumit prag stabilit de bancă. Din practica creditării persoanelor fizice, elementele de risc cele mai frecvente se referă la furnizarea unor date false de către solicitant, transmiterea de date incorecte despre venituri şi datorii de către angajator, factori care conduc la pierderea capacităţii de plată – fluctuaţia forţei de muncă, ocuparea temporară a unui post, disponibilizarea unor salariaţi, concedii de boală pe perioade mai lungi, lipsa de disciplină în achitarea ratelor – factori care trebuie analizaţi cu atenţie în vedrea evaluării cât mai bine a riscului de creditare. Analiza se încheie printr-un referat întocmit de inspectorul de credite prin care se propune acordarea creditului în suma rezultată din analiză, perioada şi ratele de rambursat sau respingerea solicitării pentru riscuri care afectează semnificativ capacitatea de plată a acestuia ori pentru riscul reputaţional destul de ridicat.

Rambursarea creditului se face în rate egale (principal şi dobândă) sau rate descrescătoare (principal rată constantă şi dobânda rată descrescătoare) iar dobânda este variabilă practicată de bancă. Ratele nerambursate la scadenţă se trec după 30 de zile la credite restante cu o dobândă majorată faţă de cea curentă.

2.1.1.2. ANALIZA CREDITELOR PENTRU PERSOANE JURIDICE

6

Creditele pentru persoane juridice reprezintă peste 70% din volumul creditelor neguvernamentale şi sunt de valori mult mai mari, ceea ce necesită şi o analiză mai laborioasă. Riscurile sunt destul de mari pentru bancă şi necesită o evaluare mai atentă a companiilor atât sub aspect financiar cât şi nonfinanciar.

2.1.1.2.1. ANALIZA NONFINANCIARĂ

Analiza nonfinanciară vizeaza aspecte necuantificabile legate de tipul companiei, acţionariat, ramura economică, piată, calitatea managementului care sunt necesare pentru o apreciere de ansamblu.

Tipul companieiTipul companiei (cu răspundere limitată, pe acţiuni, regie autonomă) reprezintă un

aspect juridic dar pentru bancă prezintă interes prin gradul de angajare în activitatea economică, puterea financiară, conducerea, organizarea şi respectarea angajamentelor. Companiile pe actiuni şi regiile autonome sunt, de regulă, companii mari cu angajamente importante faţă de bancă, cu strategii de dezvoltare şi derulează prin bancă sume importante în relatiile cu partenerii de afaceri, deci reprezintă clienţi importanti pentru bancă. Atragerea şi menţinerea unor asemenea clienţi este un obiectiv al politicii bancare privind clientela.

AcţionariatAcţionariatul este interesat în dezvoltarea companiei, creşterea puterii financiare şi a

valorii de piaţă care aduce o eficienţă tot mai mare capitalului investit, ceea ce măreşte încrederea băncii. Cunoaşterea acţionariatului este importantă prentru bancă pentru că aceasta este informată de evoluţia viitoare a companiei, despre noi investiţii de capital şi despre relaţiile cu banca pentru noi plasamente şi servicii.

Ramura economică Portofoliul bancii se structuează pe ramuri economice după gradul de risc al acestora

şi banca îşi selectează clienţii pentru fiecare ramură după capacitatea financiară şi respectarea obligaţiilor financiare. Menţinerea unor clienţi importanţi este preferabilă unor clienţi mai mici, precum şi atragerea clientelei din ramurile cu randament economic superior care au un grad mai mic de risc în activitatea lor.

PiaţăBanca trebuie să studieze piaţa şi să ofere produsele şi serviciile care se cer. Din

contactul cu clienţii, din discuţiile despre strategiile acestora se pot stabili noi orientări şi incheia noi aranjamente pe termene mai lungi, deci o permanentizare şi o dezvoltare a relaţiilor.

7

Calitatea managementuluiCalitatea managementului este esenţialaă pentru bancă în evaluarea riscurilor şi

deosebit de informaţiile financiare, cele culese din discuţiile cu managemnetul exectiv şi acţionarii sunt deosebit de importante în efectuarea de noi plasamente. Calitatea managementului este singurul indicator nonfinanciar care se cuantifică de către bancă pe baza unor criterii porprii şi reprezintă un punct de referinţă în analiza de creditare.

Toate aceste informaţii nonfinanciare permit să se completeze informaţiile financiare şi să se fundamenteze mai bine deciziile de creditare.

2.1.1.2.2. ANALIZA FINANCIARĂ

Analiza financiară prespune cuantificarea riscurilor financiare ale clientului în vederea stabilirii capacităţii de rambursare a creditelor si de plată a dobânzilor. Analiza financiară se face la un moment dat, dar pentru a se asigura recuperarea creditelor şi a dobânzilor cuvenite, analiza financiară cuprinde şi stabilirea garanţiilor pentru riscurile asumate de bancă.

Analiza financiară are loc pe baza documentelor contabile de sinteză şi cuprinde:- analiza bilantului contabil;- analiza contului de rezultate financiare;- stabilirea bonităţii clientului,- determinarea performanţelor financiare ale companiilor.

Analiza bilanţului şi contului de rezultate financiare Din punct de vedere bancar, analiza bilantului contabil urmăreşte să se dea asigurări

că poziţiile de bilanţ reflectă garanţiile materiale constituite de companie în favoarea băncii (imobile, stocuri de materii prime şi materiale, produse finite), precum şi cele care vor garanta noile angajamente solicitate, datoriile companiei faţă de bancă din credite şi dobânzi, precum şi unele aspecte calitative ca diminuarea imobilizărilior în debitori, achitarea datoriilor scadente faţă de furnizori şi alţi creditori, creşterea fondurilor proprii, menţinerea la un nivel acceptabil a gradului de îndatorare. În ce priveşte contul de rezultate financiare, banca este interesată in cresterea profitului şi întărirea puterii financiare a companiei.

Bonitatea clientului Bonitatea clientului este cea mai compexă analiză financiară care se bazeză pe un set de

indicatori de risc, după cum cum se prezintă mai jos.

Lichiditatea curentă

8

Analiza lichidităţii are ca sop aprecierea capacităţii companiei de a face faţă datoriilor pe termen scurt prin transformarea activelor circulante în disponbilităţi. Calculul lichidităţii se face după formula

Active circulanteLichiditate = ————————

Pasive circulante

Indicatorul este considerat bun dacă este cel putin unitar. Din activele circulante se scad stocurile nevandabile şi clienţii incerţi, iar în pasivele circulante se includ numai cele scadente în anul curent. Indicatorul de lichididitate este un indicator static, adică prezintă situaţia la data ultimului bilant, în timp ce banca are nevoie să cunoască lichiditatea pe perioada viitoare pentru care se acordă creditul, să determine golul de fonduri care va dimensiona creditul solicitat. Din acest punct de vedere, mult mai relevant este cash flow-ul (fluxul de lichidităţi), adică intrările şi ieşirile lichidităţi, pe baza căruia se determină deficitul sau excedentul de lichidităţi pe perioada propusă pentru creditare. Această previziune se comunică băncii de companie pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli şi se analizează de inspectorul de credite luând în considerare: intrări – venituri din exploatare, financiare, majorări de capital vărsat (cash), lichidităţi din alte credite pe termen scurt sau pe termen mijlociu şi lung, si altele (stocurile nevandabile şi alte active incerte la valorificare se exculd din intrările prognozate); ieşiri – plăţi pentru activitatea de exploatare, inclusiv stocuri, plăţi de impozite şi taxe, achiziţii de active imobiliare, rambursări de credite, plăţi de donânzi etc. De regulă, deficitul apare în prima parte a perioadei de creditare şi reprezintă limita maximă a creditului solicitat iar excedentul apare în a doua parte şi trebuie să asigure rambursarea creditului şi plata dobânzii. Acest cash flow trebuie susţinut prin contracte de vânzare şi cumpărare şi alte documente care să fundamenteze informaţiile furnizate.

SolvabilitateSolvabilitatea reflectă capacitatea companiei de a utiliza toate activele pentru plata tuturor

datoriilor şi se calculează după formula Activ total

Solvabilitate (%) = ———————× 100 Datorii totale

Nivelul minim este de 100% dar se recomanda să fie cu mult peste această limită, întrucât este greu de presupus că toate activele se pot valorifica la valoarea contabilă.

Gradul de îndatorareGradul de indatorare reflectă cât de mult este indatorată compania, indicator foarte

important pentru fundamentarea deciziei de creditare şi se calculeaza, în două variante, după formula

Datorii totale

9

(1) Grad de îndatorare (%) = —————× 100 Pasiv total

Datorii financiare(2) Grad de îndatorare financiară (%) = --------------------------- × 100

Capital propriu

Prima variantă ne oferă un grad global de îndatorare, în timp ce a doua se referă numai la datoriile bancare care se compară cu capitalul propriu, întrucât în sistemul bancar se preferă această comparaţie care dă mai multă încredre în capacitatea financiară de achitare a obligaţiilor bancare.

Banca doreşte ca gradul de îndatorare să fie cât mai mic pentru a se asigura plata obligaţiilor ce decurg din procesul de creditare dar şi pentru a rămâne o marjă suficient de mare pentru noile angajamente. Gradul ridicat de îndatorare poate reflecta şi faptul că nu volumul împrumuturilor este prea mare ci nivelul capitalului este prea mic şi este necesar ca acţionarii să investeasca mai mult pentru a se asigura un raport rezonabil între datorii si resursele proprii. Un nivel acceptabil de îndatorare poate fi de până la 70% din capitalul propriu.

Rentabilitatea economicaRentabilitatea economică exprimă eficienţa activitatii de ansamblu a companiei şi se

determină dupa formula Profit brut

Rentabilitatea economică (%) = ------------------ ×100 Activ total

Profit netRentabilitatea financiară (%) = ---------------------- × 100

Capital propriuNivelele orientative pentru aceşti indicatori sunt de cca. 5% la rentabilitatea

economică şi 15% - 20% la cea financiară. Profitul din cursul unui an trebuie să asigure serviciul datoriei provenit din rata creditului şi dobândă.

Viteza de rotaţie a activelor circulanteAcest indicator exprimă numarul de cicluri efectuate de activele circulante intr-o

perioadă şi se determină după formulaCifra de afceri

Viteza de rotaţie = ----------------------Active circulante

10

Viteza de rotaţie diferă foarte mult în funcţie de profilul companiei şi se determină pe ramuri de activitate.

Gradul de recuperare a dobânziiGradul de recuperare a dobânzii reflectă capacitatea companiei de a plăti dobânda

din profit şi se calculează după formulaProfit brut

Gradul de recuperare a dobânzii (%) = ------------------------------ ×100 Cheltuieli cu dobânda

Expunerea către un singur debitorPotrivit normelor bancare, expunerea băncii către un singur debitor unic sau grup nu

poate depăşi 25% din fondurile proprii ale acesteia. În spiritul legii, debitorul unic este o singură entitate (persoană fizică sau juridică), iar grupul reprezintă mai multe entităţi la care debitorul unic este acţionar. Expunerea băncii reprezintă suma creditelor acordate debitorului unic existente în sold la o anumită dată, iar expunerea faţă de grup constituie suma totală a creditelor (sold) acordate grupului indiferent de cota debitorului unic la celelalte unităţi. Riscul în cadrul grupului este că dacă un debitor unic intră în incapacitate de plată, această stare poate influenţa situaţia financiară a grupului şi în final a băncii, din care cauză s-a considerat necesar limitarea expunerii băncii în asemenea situaţii. În ce priveşte expunerea băncii către un singur debitor, aceasta poate fi de până la 8 ori valoarea fondurilor proprii ale acestuia dar nu mai mult de 25% din fondurile proprii ale băncii. Aceste reglementări protejează băncile de expuneri riscante, necunoscute, şi le obligă ca la acordarea creditelor să analizeze dacă debitorul nu formează grup cu alte entităţi finanţate de aceiaşi bancă.

Determinarea performanţelor financiare ale companieiPerformanţele financiare ale unei societăţi permite încadrarea acesteia

într-una dintre cele cinci categorii de performanţă financiară, notate de la A la E, astfel: categoria A – performantele financiare sunt foarte bune si permit rambursarea si plata dobanzilor la scadenta. In viitor se previzioneaza mentinerea acestor rezultate categoria B – performantele financiare sunt bune sau foarte bune, dar fara certitudinea ca aceste pot fi mentinute in viitor categoria C – performantele financiare sunt satisfacatoare, dar prezinta o tendinta de inrautatire categoria D – performantele financiare sunt reduse si cu o tendinta de ciclicitate categoria E – performantele financiare arata pierderi si incapacitate de rambursare

In acest scop, banca va parcurge urmatoarele etape:- in baza metodologiei stabilite banca determina indicatorii de calitate- urmeaza o faza in care are loc o agregare a rezultatelor indicatorilor in baza unor punctaje- fiecare indicator are alocata o anumita pondere in stabilirea punctajului final- in baza rezultatului indicatorilor si al ponderii se stabileste punctajul final al clientului

11

- punctajul final obtinut permite determinarea categoriei de performanta financiara.Calculul punctajului se face de bancă, potrivit unei metodologii proprii, pe baza

datelor furnizate de companie, iar rezultatul se comunică acesteia, pentru că în funcţie de categoria de încadrare şi costurile creditului vor fi diferite, ca urmare a riscului diferit, costuri care se adaugă la cele determinate de riscuril de credit. Categoria de performanţă financiară se poate modofica pe parcursul perioadei de creditare, prin majorare sau diminuare, în funcţie de evoluţia indicatorilor de performanţă financiară.

Analiza solicitării de credit Dupa ce solicitantul a trecut de analiza manageriala si economico-financiara a firmei

urmeaza analiza solicitarii de credit, care va stabilii daca cerintele de finantare ale firmei, in corelatie cu destinatia ce se va da creditului, corespund cu exigentele bancii. Analiza solicitarii de credit se realizeaza parcurgand urmatoarele etape:

a. Identificarea scopului si nivelului creditului acordatUtilizarea creditului trebuie să corespundă cu cerinţele legislatiei bancare si cu

normele de creditare ale bancii. Daca aceasta conditie este indeplinita, se urmareste in continuare dimensionarea creditului in functie de deficitul de resurse care trebuie acoperit. In acest scop se intocmeste un flux de incasari si plati, care sa stabileasca acest deficit si in functie de acesta partea de finantare ce revine bancii.

b. Identificarea surselor de rambursare a creditului Principala sursa de rambursare a creditului o reprezinta excedentul de lichiditati aparut in

urma procesului economic desfasurat de debitor, dar aceasta este o proiecţie. Pentru siguranta banca solicită si o a doua sursa, de rezerva, care consta intr-o garantie reală a debitorului (ipoteci imobiliare, gajuri cu sau fără deposedare asupra unor bunuri precum utilajele de producţie) care poate fi valorificata de creditor în situaţia incapacităţii de plată a debitorului.

c. Ientificarea garantiilor creditului In cazul existentei unor garantii reale, creditorul trebuie sa le identifice foarte clar, sa le

verifice si sa le evalueze cat mai corect. Valoarea garantiei trebuie sa acopere creditul si dobanzile datorate de debitor. In final, aceste garantii fac obiectul unui contract juridic prin care o parte dintre drepturi sunt cedate creditorului. Tot o forma de garantare a creditului este si clauza contractuala. Aceasta poate stabili anumite praguri de incadrare pentru indicatori ai situatiei financiare a debitorului. De exemplu se poate stabili un nivel maxim al indatorarii debitorului, ce nu poate fi depasit prin contractarea de noi credite. Se poate limita, de asemenea, anagajarea acestuia in alte operatiuni sau activitati care ii pot creste expunerea la risc. d Stabilirea nivelului dobâzii şi al comisioanelor

In general, dobânda propusă este cea practicată de bancă pentru tipul de credit solicitat dar aceasta poate fi modificată în funcţie de gradul de risc identificat şi de garanţiile care se pot aduce de împrumutat. Dobânda se negociază dar nivelul acesteia nu se poate abate prea mult de la dobâna standard, cel mai adesea abaterea este de 0,5 – 1 puncte de dobânda. În ce privete comisioanele, acestea snt în general fixe si se negociaza mai rar.

12

Referatul de analiză a creditelorAnaliza nonfinanciară şi analiza financiară se prezintă în Referatul de analiză a

creditelor care trebuie să ofere factorilor de decizie informaţiile necesare pentru apobarea solicitării de credite în conditii de risc acceptabil pentru bancă. Referatul de credite are urmatoarea structura:

- obiectul creditarii;- prezentarea clientului;- analiza financiara;- analiza nonfinanciara;- surse de rambursare;- garantii;- perioada de creditare;- dobânzi si comisioane;- concluzii si propuneri de creditare.Referatul se semnează de conducrea departamantului de analiză credite şi de inspectorul

de credite şi se inainteaza organelor competente pentru aprobare.Contractul de creditContractul de credit şi acordul de garanţie constituie acte încheiate între bancă şi

împrumutat prin care se materializează acordul de voinţă între cele două părţi privind acordarea, garantarea şi rambursarea creditului. Aceste contracte se bazează pe prevederile Codului Comercial, Codului Civil şi Legii Bancare din care rezultă că toate operaţiunile de credit şi garantare ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale prin care să se specifice toţi termenii şi toate condiţiile acestor tranzacţii. Contractul de credit este un document tip al băncii, cu clauze juridice, în cadrul căruia se înscriu elementele specifice tranzacţiei – identificarea împrumutatului, suma creditului, obiectul creditului, perioada de creditare, perioada de graţie, perioada de tragere, dobânda (curentă şi majorată pentru creditele restante), comisioanele, termenul de rambursare, procedurile în cazul nerambursării la scadenţă, garanţiile şi data de inchidere a contractului. În contract se precizează că respectarea destinaţiei creditului este obligaţia împrumutatului şi nerespectarea acesteia dă dreptul băncii să oprească tragerile din credite şi să treacă la rambursarea anticipată a sumelor utilizate cu penalităţile aferente. Acordul de garanţie este, de asemenea, un document tipizat al băncii în care se înscriu tipul de garanţie, obiectul garanţiei şi elementele juridice ale acesteia. În contract/acord nu se admit ştersături, modificări sau clauze care nu fac obiectul contractului şi care ar putea altera drepturile şi obligaţiile părţilor. După finalizarea celor două documente are loc semnarea acestora de persoanele autorizate (fiecare filă din contracte se semnează de cele două părţi pentru a se evita eventuale suspiciuni privind modificarea acestora)

Contractele se întocmesc în trei exemplare originale, din care unul se păstrează în tezaurul băncii, constituid portofoliul de contracte al băncii, altul se predă împrumutatului iar al treilea se

13

păstrează la dosarul de credite pe întraga perioadă de creditare până la plata integrală a obligaţiilor faţă de bancă.

Intrarea în vigoare a contractului are loc imediat după semnare sau dacă sunt anumite condiţii de îndeplinit (garanţii) după realizarea acestora, banca notificând împrumutatului data de când acesta a devenit efectiv. Îndeplinirea condiţiilor este atestată de consilierul juridic, printr-un aviz scris, iar contractele de credit şi garanţii şi dosarul de credite se predau inspectorului pentru urmarirea creditelor. După intrarea în vigoare începe perioada de tragere a sumelor din credite.

Jurisdicţia mai prevede că, contractele nu se pot modifica decât numai prin acte adiţionale semnate de cele două părţi. Contractul de credit se prelungeşte automat în cazul nerambursării integrale a creditului şi a dobânzilor până la achitarea integrală a acestora şi continuă să producă efecte chiar dacă creditele au fost scoase în afara bilanţului.

2.1.2. ANALIZA CREDITELOR PE TERMEN MIJLOCIU ŞI LUNG

2.1.2.1. CARACTERISTICILE CREDITULUI

Obiectivul credităriiCreditele pe termen mijlociu şi lung se acordă pentru finanţarea investiţiilor economice

sau financiare care au un efect economic pe o perioadă de mai mulţi ani în funcţie de natura şi mărimea investiţiei. Creditele se acordă pentru activităţi productive care aduc un spor de resurse, dar şi pentru activităţi neproductive dar necesare (obiective social-culturale, de mediu) sau pentru consum personal (construcţii locuinţe , case de vacanţă, cumpărări de autoturisme, echipamente de folosinţă îndelungată) care au un efect indirect. În cadrul activităţii de investiţii, creditele se acordă pentru:

- obiective noi, inclusiv maşini, echipamente, instalaţii;- achiziţii de utilaje independente (echipamente, mijloace de transport);- dezvoltări (extinderi) de capacităţi,- modernizari de capacităţi de producţie şi utilaje;- prima dotare cu obiecte de inventar şi diverse materiale;- lucrări de îmbunătăţiri funciare;- plantaţii pomiviticole până la intrarea pe rod;- animale pentru producţie/reproducţie;- lucrări de prospecţiuni geologice;- cumpărări de acţiuni;- alte categorii de investiţii.Sunt asimilate lucrărilor de investiţii, studiile de fezabilitate, proiectele de execuţie,

studiile geologice, lucrările de organizare de şantier (drumuri de acces, birouri, cantine şi eventual locuinţe pentru muncitori) şi cele se supraveghere (cheltuielile cu dirigenţia de şantier),

14

precum şi probele tehnologice de punere în funcţiune, care sunt, de asemenea, elemente creditabile. Pentru a înţelege complexitatea unei investiţii, trebuie să avem în vedere că aceasta se compune din investiţia de baza (obiectivul principal), investiţia colaterală (reţelele de alimentare cu energie electrică, apă şi gaze) şi investiţia conexă (lucrări pregătitoare – în amonte – ca devieri de râuri, consolidări de terenuri) în special la investiţiile de infrastructură.

Potrivit normelor bancare, băncile nu acordă credite de investiţii pentru constituirea capitalului social, întrucât investitorul trebuie să dovedească interesul pentru o afacere prin participarea cu fonduri proprii, pentru participarea la licitaţii pe piaţa bancară şi organizaţiilor non-profit care nu au capacitate de rambursare.

Perioada de creditarePerioada de creditare este, în principiu, de până la 5 ani la creditele pe termen mediu şi

între 5 - 25 ani la creditele pe termen lung, în unele cazuri chiar mai mult, ca de exemplu, la creditele pentru infrastructură care sunt de valori mari şi cu o eficienţă economică mai mică. Perioada de creditare depinde în primul rând de volumul profitului de la investiţia care se va realiza şi care este sursa de rambursare a creditului şi în al doilea rând de capacitatea financiară a investitorului, care, fie participă cu un volum mai mare de fonduri proprii şi deci creditul va fi mai mic şi cu o perioadă mai scurtă, fie dispune de resurse financiare şi este interesat într-o perioadă mai mică pentru a-şi reduce gradul de îndatorare sau pentru a valorifica investiţia la un moment oportun de piaţă. Perioada de creditare mai este influenţată şi de capacitatea băncii de a acorda credite pe perioade mai lungi, asemenea tranzacţii realizându-se în special de băncile mari care dispun de capitaluri importante şi de posibilităţi sporite de a atrage resurse de pe piaţa financiară pe termene mai lungi.

Perioada de tragerePerioada de tragere depinde de perioada de realizare a investiţiei prevăzută în

documentaţia investiţiei, de exemplu la o construcţie poate fi 1-3 ani, la un baraj hidrotehnic cca. 5 ani, pentru utilaje cu montaj 4 -6 luni, pentru utilaje fără montaj 1 -2 luni. În principiu, perioada de tragere este la creditele pe termen mediu de până la 1 an, iar la cele pe termen lung până la 3 ani. Perioada de tragere începe de la data intrării în vigoare a contractului de credit şi se stabileşte de comun acord cu împrumutatul.

Perioada de graţiePerioada de graţie este determinată de perioada de realizare a investiţiei, astfel încât

rambursarea creditului să înceapă după darea în funcţiune a capacităţilor de producţie şi realizarea profitului estimat. În principiu, perioada de graţie este apropiată de cea de tragere şi diferă după natura investiţiei. În general, perioada de graţie este până la 1 an la creditele pe termn mediu şi până la 3 ani la creditele pe termen lung. La utilajele independente fără montaj nu se acordă perioadă de graţie

DobândaDobânda practicată este cea fixă pentru că, pe piaţă, resursele pe termen lung se pot

mobiliza la rate fixe de dobândă care asigură un venit constant, dar superior celui de la dobânda

15

fluctuană. La creditele pe termen mijlociu cu o durată mai mică, sub 2 ani, se pot accepta şi dobânzi fluctuante, în funcţie de politica de dobândă a băncii. Dobânzile la creditele pe perioade lungi, peste 10 ani, se pot revizui de comun acord al ambelor părţi, pe baza evoluţiei pe piaţă a dobânzii la resursele pe termen lung, dar acest lucru trebuie să se prevadă în contractul de credit. Plata dobânzii se face, de regulă, semestrial.

RambursareaRambursarea se face în rate egale la care numai dobânda variază în funcţie de volumul

creditului rămas de rambursat sau în anuităţi (rată + dobândă) constante pe toată perioada de creditare. Modalitatea de rambursare se prevede în contract şi, în principiu, nu se mai poate modifica. Rambursarea anticipată se penalizează de bancă cu plata unor sume ce reprezită despăgubiri pentru pierderile ante calculate de bancă la resursele angajate pe perioada creditului

Analiza creditelorAnaliza creditelor se face diferenţiat în funcţie de natura investiţiei şi tipul creditului şi nu

de categoria investitorului – persoană juridică sau fizică. Desigur, cele două categorii de investitori prezintă deosebiri esenţiale, dar acestea se reflecă mai mult în mărimea creditului, a perioadei de creditare şi a garanţiilor care se constituie.

În continuare, ne vom referi la anliza celor mai reprezentative credite pe termen mijlociu şi lung, creditele de dezvoltare şi creditele ipotecare.

2.1.2.2. ANALIZA CREDITELOR DE DEZVOLTARE

Creditul de dezvoltare reprezintă suportul financiar principal al asigurării bazei materiale pentru dezvoltarea economică şi necesită o capacitate financiară considerabilă a băncilor care se angajează în asemenea activităţi. Analiza creditelor pentru dezvoltare implică două etape: analiza nefinanciară şi analiza financiară.

Analiza nefinanciară presupune aceleaşi elemente ca la creditul pe termen scurt (tipul şi activitatea firmei, structura acţionariatului şi capitalul investit în companie, ramuura de activitate, perspectivele pieţei şi calitatea managementului), cu deosebirea că se pune un accent mai mare pe performanţele istorice ale investitorului care să dea incredere băncii în avansarea fondurilor unei entităţi care are capacitatea de a le gestiona şi a realiza obiectivul propus, pe calitatea şi angajarea acţionariatului în susţinere investitiei (participarea cu fonduri proprii înt-o anumită proporţie la finanţarea investiţiei) şi pe capacitatea pieţei de a absorbi produsele care se vor obţine. În acastă fază se elaborează un studiu de piaţă care să susţină efectuarea investiţiei. Analiza nefinanciară se bazează pe sistemul scoring, după metodologia băncii, obţinându-se în final un coeficient care este luat în considerare la anliza de ansamblu a investiţiei (raportul de analiză).

Analiza financiară este mult mai laborioasă decât la creditele pe termen scurt şi se bazează pe eficienţa economică a investiţiei care trebuie să asigure recuperarea creditelor,

16

luându-se în considerare influenţa factorului timp prin calcule de actalizare a fluxului de venituri şi cheltuieleii care să le facă comparabile la momentul dorit.

Analizele nefinanciare şi financiare se bazeză pe documentaţia tehnico-economică a investiţiei care trebuie să asigure informaţiile tehnice, economice, financiare şi juridice pentru analiza solicitării de credit şi fundamentarea deciziei de creditare. Documentaţia care se depune băncii cuprinde următoarele:

- cererea de credite la care se ataşează documentele de mai jos;- studiul de fezabilitate care este o lucrare de fundamentare a investiţiei din punct de

vedere al necesităţii, al solutiei tehnice, capacităţii de producţie, costului investiţiei (devizul estimativ), eficienţei economice, surselor de finanţare şi al pieţei de desfacere care se întocmeşte de instituţii de proiectare autorizate; pentru investiţiile mai mici (ex. procurări de utilaje) în locul studiilor de fezabilitate se prezintă memorii justificative si devize estimative cu costul investiţiei.

- cash flow-ul investiţiei pe perioada de creditare cu calculul eficienţei economice (RIR – rata internă de rentabilitate);

- bugetul de venituri şi cheltuieli pe perioda de realizare a investitiei pentru verificarea fondurilor proprii cu care se angajează investitorul;

- avizele pentru investiţiile colaterale şi conexe; - titlul de proprietate asupra terenului;- autorizaţia de construcţie

- bilanţul şi contul de profit şi pierdere al ultimului an de activitate, - alte documente solicitate da bancă în funcţie de specificul investiţiei.

Analiza financiară reprezintă o evaluare a indicatorilor specifici pentru investiţii, astfel:

Valoarea investiţieiValoarea investiţiei este dată de totalitatea cheltuielior efectuate în vederea

realizării şi punerii în funcţiune a obiectivului, inclusiv cheltuielile cu dobânda şi comisioanele bancare. Pentru bancă, valoarea investiţiei are mai multe semnificaţii: dă magnitudinea unui plasament care trebuie privit prin prisma capitalului investitorului, adică o investiţie care depăşeşte de câteva ori capitalul este o acţiune riscantă care necesită o analiză de risc aprofundată; este folosită pentru determinarea proporţiei între fondurile proprii cu care participă investitorul şi creditul bancar, adică raportul în care riscul se împarte între investitor şi bancă; constituie baza de referinţă în determinarea eficienţei economice a investiţiei, criteriul esenţial in evaluarea unei investiţii; este folosită în stabilirea raportului de structură faţă de lucrările de construcţii montaj şi utilaje, având în vedere că utilajele determină creşterea productivităţii muncii. Din acest moment apare primul element de negociere, adică proporţia de finanţare şi de asumare a riscului de către cei doi parteneri.

Investiţia specifică

17

Investiţia specifică reprezintă relaţia dintre investiţia totală şi capacitatea de producţie, lei/to prodse, lei/km reţea de drumuri, electrică, alimentări cu apă etc, lei/ha s.a.m.d. şi se determină după formula

Investiţie totalăInvestiţie specifică = ---------------------------------- = lei/to, km,ha

Capacitate de productie

Investiţia specifică trebuie să fie cât mai mică şi reflectă eficienţa cu care s-au folosit fondurile. În cazul modernizărilor, investiţia specifică se determină ca raport între investiţia efectuată cu modernizarea şi creşterea de capacitate. Investiţia specifică este cel mai reprezentativ indicator în compararea mai multor investiţii din punct de vedere al costurilor şi al efectului pe unitatea de capacitate. Nivelul acestui indicator manifestă tendinţa de îmbunătăire în timp ca urmare a progresului tehnic şi banca este interesată în finanţarea unor investiţii cu randamnete cât mau bune care să reducă riscul asumat. Investiţia specifică constituie un element de referinţă în analiza creditului.

Termenul de recuperareTermenul de recuperare exprimă perioada de timp (nr. ani) în care investiţia se

recupereză din profit şi se determină după formula Investiţie totală

Perioada de recuperare = --------------------- Profit anual

Rezultatulobţinut reprezintă numărul de ani în care investiţia se recuperează integral din profit. În cazul modernizărilor, perioada de recuperare se stabileşte prin raportarea investiţiei cu modernizarea la sporul anual de profit. Perioada de recuperare reprezintă un indicator pentru determinarea perioadei de rambursare a creditului.

Eficenţa economicăEficienţa economică este cel mai reprezentativ indicator în evaluarea unei investiţii

întrucât ia în considerare relaţia dintre efect (profit) si efort (investiţie), precum şi influenţa factorului timp asupra monedei. În principiu, eficienţa economică se determină ca raport intre efect şi efort şi sunt mai multe modalităţi de calcul, mai simple sau mai complexe. Cele mai uzuale sunt: coeficientul de eficinţă economică, raportul cost/beneficii, rata interna de rentabilitate, rata economică de rentabilitate şi raportul de rentabilitate cu proiect/fără proiect. Pe plan intern sunt preferaţi indicatorii coeficientul de eficienţă economică şi rata internă de rentabilitate iar pe plan extern se folosesc rata internă de rentabilitate şi rata economică de rentabilitate. În continuare, ne vom referi la coeficientul de eficienţă economică şi rata internă de rentabilitate.

18

Coeficientul de eficienţă economicăCoeficientul de eficienţă economică exprimă profitul anual ce revine la 1 leu investit

care se determină după formula Profit anual

Coeficient de eficienţă economică = ----------------------- Investiţie totală

Pentru modernizări vom avea sporul anual de profit raportat la investiţia cu modernizarea ce revine la 1 leu investit.

Coeficietul de eficienţă economică este un indicator static şi nu ia în considerare durata de funcţionarea a obiectivului realizat. Din acest motiv se foloseşte la investiştiţiile cu termene mai scurte şi care se finanţează din credite pe termen mijlociu.

Rata internă de rentabilitate (RIR)Rata interna de rentabilitate exprimă gradul de eficienţă al investiţiei determinate pe

baza luării în considerare a factorului timp, adică a actualizării fluxurilor de venituri şi cheltuieli, la un anumit moment, după formula

RIR (%), rata la care: Investiţia totală – VNA (venit net actualizat) = 0 vn

VNA = Σ -------- (1+a)

In principiu, ambii factori (investiţia şi venitul net) se actualizează cu acelaşi factor, cu precizarea că investiţia va reprezenta un cost (-), iar venitul net un profit (+). În cheltuielile de exploatare nu se include amortizarea întrucât aceasta nu reprezintă un cost de producţie. În practică, perioada de actualizare este de până la 10 ani, din două considerente: după această dată factorul de actualizare este foarte mic şi veniturile nete devin nesemnificative; şi după 10 ani o investiţie se consideră uzată moral şi are o valoare reziduală. Întrucât o investiţie este supusă influenţei forţelor pieţei, RIR trebuie spus unor teste de sensibilitate în sensul determinării influenţei creşterii preţurilor cu10%, diminuarii cu 10% sau, combinat – varianta cea mai dificilă - creşterii preţurilor intrărilor (materii prime, combustibili etc) cu 10% şi reducerii preţurilor ieşirilor (vânzări) cu 10%, pentru a se vedea cât de sensibil este proiectul la asemenea fenomene probabile.

În ce priveşte momentul determinării eficienţei economice şi deci al actualizării, acesta poate fi: la luarea deciziei, la inceperea investiţiei sau la terminarea acesteia. Cel mai folosit este momentul începerii investiţiei.

Din punct de vedere economic, RIR trebuie comparat cu media pe ramură pentru a avea o imagine a eficienţei şi este de preferat o investiţie peste media pe ramură, iar din punct de vedere bancar RIR trebuie să acopere rata dobânzii şi rata inflaţiei.

19

GaranţiiIn domeniul investiţiilor, garanţia o constituie însăşi obiectivul realizat. Deoarece în

perioada realizării investiţiei, creditele ar rămâne negarantate, investitorul trebuie să propună pentru acest interval de timp, alte garanţii reale, la care se renunţă după recepţia finală şi intrarea în exploatare i se constituie garanţie investiţia realizată.

Analiza solicitării credituluiÎn vederea fundamentării decizieie de creditare se folosec concluziile din cele două tipuri

de analize, nefinanciară şi financiară. Dacă analiza nefinanciară se finalizeză cu un punctaj scoring, analiza financiară se bazează pe capacitatea de rambursare a creditului bazată pe RIR în funcţie de care se dimensionează volumul credutului şi perioada de creditare. În analiză se are în vedere că nu tot volumul profitului trebuie imobilizat cu stingerea obligaţiilor faţă de bancă şi o parte din acesta este necesar să rămână la dispoziţia investitorului.

Analiza solicitării creditului trebuie să răspundă la următoarele probleme:- persectivele pieţei de a absorbi produsele care se vor obţine;- situaţia financiară a investitorului;- gradul de îndatorare bancară;- stadiul de pregătire a investitorului pentru începerea investiţiei;- angajarea investitorului de a participa la finanţare cu fonduri proprii;- volumul creditului posibil de acordat şi termenul de creditare;- dobânda şi comisioanele;- garanţiile necesare; - alte aspecte semnificative.Perspectivele pieţei de a absorbi produseleInformaţiile se obţin din studiul de piaţă care se prezintă băncii din care ar trebui să

rezulte cota de piaţă internă a investitorului, pieţele de export şi produsele exportate in anii precedenţi, clienţii mai importanţi şi perspectivele pentru plasarea produselor. Studiile de piaţă emise de o firmă de specialitate sunt mai credibile pentru bancă şi sunt de preferat unor lucrări interne.

Situaţia financiară a investitoruluiAceasta se determină de bancă pe baza bilantului şi a contului de profit şi pierdere pe

ultimii 2 – 3 ani, urmărindu-se rentabilitatea, gradul de indatorare, serviciul datoriei catre stat, furnizori şi bănci pentru a se forma o opinie privind capacitatea de plată şi corectitudinea investitorului. Analiza se completează cu informaţii de la Biroul de Credit şi Centrala Incidenţelor de Plăţi. În ce priveşte performanţa financiară, investitorul trebuie să se încadreze în categoria A sau B.

Gradul de indatorare bancarăAnaliza urmăreşte să determine care va fi gradul de îndatorare bancară după

angajarea creditului care va fi un element important în decizia de creditare

20

Stadiul de pregătire pentru începere investiţieiInvestitorul trebuie să dispună de documentaţia tehnico-economică aprobată (studiul

de fezabilitate şi proiectul tehnic), avizele pentru lucrările conexe, autorizaţia de construcţie şi precontractele cu firmele de construcţii şi de livrare a utilajelor. Întârzierile care au loc în această fază determină prelungirea perioadei de tragere şi o imobilizare de fonduri de către bancă.

Participarea investitorulu cu fonduri propriiÎn principiu, nu este prudent pentru bancă să se angajeze la finanţarea integrală a

investiţiei, fiind necesar ca riscul să se împartă cu investitorul. Ca urmare, normele bancare prevăd o participare a investitorilor de cel puţin 30%, dar această proporţie este flexibilă. Participarea ar trebui să fie cu fonduri monetare şi nu aport în natură, aşa cum se întâmplă de multe ori.

Volumul credituluiVolumul creditului se dimensionează în funcţie de capacitatea de plată

rezultată din cash-flow-ul investiţiei, de limita practicată de bancă, maximum 70%, şi de gradul de îndatorare bancară. La investiţiile de investţii mai mari băncile organizează sindicalizări pentru reducerea riscului asumat

Dobânda şi comisioanele Acestea se stabilesc prin negociere, dar în general, sunt aproape de cele practicate

curent. Nivelul dobânzii este determinat şi de performanţa financiară a clientului, precum şi de calitatea garanţiior.

Garanţiile Garanţiile care se pot aduce sunt în primul rând garanţii reale, adică ipoteci pe bunuri

imobile (cca. 80% din valoare), gajuri aspra bunurilor mobile (cca. 50%) şi asupra acţiunilor pe care le deţine împrumutatul, precum şi garanţii bancare emise de bănci agreate de banca creditoare sau de fonduri de garantare. Volumul garanţiilor trebuie să acopere creditul acordat şi dobânda pentru primul an de creditare.

Propunerea de creditareÎn funcţie de concluziile care se desprind din analiză se elaborează propunerea de

creditare care cuprinde toate elemnete creditului, eventuale condiţionări şi alte măsuri necesare.Referatul de credite

Analiza efectuată şi propunerile de creditare se cuprind în referatul de credite care are următoarea structură:

- date de identificare a clientului;- situaţia creditelor acordate de bancă şi alte bănci din sistem;- situaţia creditelor acordate de alte bănci grupilui din care face parte societatea

împrumutată; - situaţia creditelor acordate de societăţile de leasing;- concluziile cu privire la analiza economico-financiară;- expunerea netă, prezentă şi viitoare, a băncii faţă de client;

21

- propunerea de creditare. După semnare, referatul de credite se înaintează organelor de avizare şi apobare.

Contractul de credit pentru investiţiiContractul de credit pentru investiţii este mai laborios decât cel pentru creditele pe

termen scurt datorită valorii mai mari a creditului şi perioadei mai lungi de creditare, în care pot apare evenimente mai multe şi trebuie încadrate juridic şi reglemetate în momentul încheierii contractului. Principalele prevederi ale contractului se referă la:

- părţile contractante;- valoarea creditului, destinaţia şi caracteristicile (perioada de creditare, perioada de

tragere, perioada de graţie);- condiţiile de tragere din credit;- tipul dobânzii (fixă sau variabilă) şi rata dobânzii (la creditele curente, la creditele

restante);- comisioane (de analiză, de administrare, de risc, de rambursare anticipată, de

reeşalonare/rescadenţare/reactivare şi altele);- condiţiile de rambursare – graficul de rambursare, acceptul de recuperare de către

bancă din contul curent a ratei scadente, dobânzii şi comisioanelor, termenul de trecere la credite restante şi dobânzi penalizatoare (de regulă, mai mari cu 2 puncte de dobândă decât la ce cele curente) şi termenul la care intreaga creanţă devine restantă, ordinea de recuperare a creanţelor;

- condiţiile de amânare, rescadenţare, prelugire şi reeşalonare;- garanţiile asiguratorii (contractele de garanţie) şi cesiunea în favoarea băncii a

dreturilor de încasat din poliţele de asigurare a bunurilor aduse în garanţie;- drepturile şi obligaţiile părţilor din contract.După semnarea contractului de către ambele părţi, un exemplar se păstrează în tezaur şi

altul se predă la inspectorul cu administrarea creditelor împreună cu dosarul de credit.

2.2 MONITORIZAREA CREDITELOR

Monitorizarea creditelor reprezintă activitatea de gestionare a creditelor şi a dobânzilor aferente în vederea asigurării rambursării la scadenţă a acestora, depistării din timp a factorilor de risc care pot conduce la diminuarea capacităţii de plată a împrumutatului şi protejarea băncii de eventuale influenţe negative prin constituirea provizioanelor de risc. Monitorizarea este o activitate complexă care se desfăşoară atât în în bancă cât şi la împrumutat şi care cuprinde:

- urmărirea utilizării crediteleor şi a respectării destinaţiei acestora;- urmărirea evoluţiei capacităţii financiare a beneficiarilor de credite; - analiza periodică a calităţii prtofoliului de credite;- controlul pe teren a existenţei garanţiilor;

22

- amânarea, rescadenţarea, reeşalonarea, prelugirea;- scoaterea în afara bilanţului a creditelor neperformante.Monitorizarea creditelor începe cu acordarea acestora şi se încheie cu recuperarea

integrală a creanţelor din credite şi dobânzi. La recuperarea integrală a unui credit, monitorizarea poate să determine care au fost punctele tari şi slabe ale activităţii de creditare, print-o analiză obiectivă a tuturor etapelor parcurse, în vederea îmbunătăţirii procesului de management al gestiunii creditelor.

Urmărirea utilizrii creditelor şi a destinaţiei acestoraUrmărirea utilizării creditelor se face pe baza informaţiilor existente în bancă şi se

determină gradul utilizare după formulacredite utilizate

Ggrad utilizare credite (%) = ------------------- × 100 credite aprobateUn grad acceptabil este de peste 80%, dar acesta se diferenţiază după tipul creditelor -

termen scurt, mijlociu şi lung şi obiectul creditului, asfel că fiecare bancă îşi stabileşte propriul standard.

În ce priveşte respectarea destinaţiei, aceasta se urmăreşte la efectuarea plăţilor din credite prin viza inspectorului pentru monitorizare, dar este necesar să se verifice la împrumutat cu ocazia controalelor periodice efectuate de acelaşi nspector. Potrivit normelor bancare, împrumutatul este răspunzător de respectrea destinaţiei creditelor, iar deturnarea acestora conduce la sistarea creditării şi recuperarea anticipată a creditului acordat.

Urmărirea evoluţiei capacităţii financiare a beneficiarilor de crediteUrmărirea bonităţii clientului se face pe baza informaţiilor contabile ale acestuia care se

prezintă băncii potrivit prevederilor din contractul de credit: balanţa de verificare (lunar), bilantul şi contul de profit şi pierdere (semestrial), bugetul de venituri şi cheltuieli (lunar), alte situaţii financiare. Pe baza acestor informaţii se determină indicatorii de bonitate şi se analizează cauzele modificărilor produse. Dacă situaţia financiară se deteriorează, clientul va fi declasat intr-o categorie inferioară de performanţă financiară. Incadrarea într-o nouă categorie se face pe baza bilanţului semestrial şi are drept consecinţă modificarea ratei de dobândă la creditele angajate.

Analiza periodică a portofoliului de crediteAnaliza portofoliului de credite este unul din obiectivele principale ale activităţii de

monitorizare a creditelor în vedera incadrării în standardele satbilite de banca centrală şi menţinerea în limite normale a riscurulior activităţii de creditare. Aceasta este o analiză de structură a portofoliului de credite in funcţie de riscurile asumate de bancă, care cuprinde:

- ponderea creditelor restante (cu serviciul datoriei mai mare de 30 zile) faţă de total credite (limita maximă admisă 2%);

- structura valutară (lei şi valute străine) comparativ cu structura valutară a resurselor şi parametrii stabiliţi de banca centrală;

- structura pe categorii de risc după serviciul datoriei;- expunerea băncii pe ramuri economice;

23

- expunerea faţă de clienţii mari care depăşesc 10% din fondurile proprii ale băncii;- gradul de acoperire a riscului de credit cu comisioane;- gradul de acoperire a portofoliului cu garanţii.

Această analiză permite identificarea domeniilor în care trebuie să se intervină pentru diminuarea sau prevenirea unor riscuri, precum şi stabilirea priorităţilor.

Controlul pe teren al exitenţei garanţiilorControlul pe teren al existenţei garanţiilor şi contacul cu factorii de decizie din companie

este esenţial în activitatea de urmărire a creditelor. În primul rând, managementul băncii este interesat să primească asigurări că garanţiile există, nu s-au produs evenimente care să altereze calitatea fizică şi juridică a acestora, valoarea de evaluare corespunde celei de piaţă, iar gradul de acoperire a creditelor se menţine. În al doilea rând, managemnetul băncii trebuie să fie informat despre situaţia financiară a companiei, serviciul datoriei faţă de bancă (datoriile restante), cauzele şi măsurile preconizate pentru intrarea în normalitate şi tendinţele până la finele anului. Constatările inspectorului de urmărire se consemnează într-o Notă de constatare. De regulă, controlul pe teren se efectuează lunar în cazul creditelor care prezintă riscuri majore şi trimestrial sau semestrial la celelalte companii în funcţie rezultatele economico-financiare ale acestora.

Amânarea, rescadenţarea, reeşalonarea, prelugireaÎn cazul în care datoriile restante sunt determinate de anumiţi factori temporari, sau

factori independenţi de companie, banca oferă unele facilităţi care să permită depăsirea acesttor dificultăţi, ca amânarea, rescadenţarea, reeşalonarea sau prelungirea creditelor şi a dobânzilor.

Amânarea reprezintă modificarea termenului de rambursare a uneia sau cel mult două rate fără a depăşi termenul final de rambursare.

Rescadenţarea înseamnă modificarea a mai mult de două rate ca termene de rambursare şi ca sumă în cadrul termenulul final aprobat iniţial.

Reeşalonarea înseamnă modificarea scadentelor şi a cuantumului ratelor pentru intreg soldul rămas la un moment dat fără a depăşi termenul final.

Prelungirea este extinderea perioadei de rambursare peste termenul final iniţialOperaţiunile de amânare, rescadenţare, reeşalonare şi prelungire presupun majorarea

dobânzii peste nivelul creditelor restante, ca urmare a unui risc mai mare, precum şi plata unor comisioane de analiză.Toate aceste operaţiuni fac obiectul unui act aditional la contractul de credit.

Scoaterea în afara bilanţului a creditelor neperformante Potrivit normelor băncii centrale, creditele restante care nu s-au recuperat într-o

perioadă de 360 zile, precum şi cele care nu se mai pot recupera ca urmare a stării de faliment se scot în afara bilantului, la propunerea compartimentului de monitorizare credite. Din acest moment, creditele trec în gestiunea departamentului juridic care urmează să iniţieze procedurile de recuperare pe cale judecătorească.

24

2.3. PROVIZIONAREA CREDITELOR

Creditele acordate de instituţiile bancare sunt supuse riscului de credit, adică de nerambursare a principalului (creditul propriu-zis) şi de neplată a datoriilor aferente, respectiv dobânzi şi comisioane, care se constituie în creanţe bancare asupra împrumutaţilor. Acest risc are drept consecinţă pentru bănci o nerealizare de venituri şi în final o pierdere de mijloace circulante care afectează, mai mult sau mai puţin, situaţia financiară a acestora. Pentru a limita efectele acestui risc, se procedează la constituirea de provizioane specifice de risc de credit, adică a unor rezerve care se constituie, în timp, destinate să compenseze riscul produs la un moment dat. Aceste provizioane se constituie pentru credite acordate clientelei nebancare, clientelei bancare şi pentru plasamente (depozite) la clientela bancară. Provizioanele sunt strâns legate de serviciul datoriei, adică datoria neachitată la scadenţă, exprimată ca număr de zile de întârziere la plată, faţă de data scadenţei.

Potrivit normelor băncii centrale, creditele şi plasamentele la care se înregistrează întârzieri la plată se grupează în 5 categorii de risc, astfel:

Categorie de risc Serviciul datoriei Coeficient de provizionare- standard întârzieri 1 -15 zile 0,00

- în observaţie „ 16 –30 zile 0,05 - substandard „ 31 – 60 zile 0,20- îndoielnic „ 61 – 90 zile 0,50- pierdere „ peste 90 zile 1,00

Încadrarea în aceste categorii se face în funcţie de serviciul datoriei, categoria de performanţă financiară (A-E) şi iniţierea de proceduri juridice. Astfel, dacă avem 3 clienţi cu performanţe financiare 1 = A, 2 = B şi 3 = C şi toţi au acelaşi serviciu al datoriei de 1-15 zile, atunci ei vor fi încadraţi în următoarele categorii de risc: A standard, B în observaţie şi C substandrd. Clienţii la care s-au declanşat proceduri juridice vor fi trecuţi automat în categoria pierdere indiferent de serviciul datoriei. În cazul în care un client are mai multe credite şi înregisrtrează un serviciu al datoriei diferit pe fiecare credit, toate creditele se înregistreză la categoria cea mai slabă din categoriile individuale de clasificare.

Pentru determinarea provizioanelor de risc, coeficientul de risc se aplică la expunerea netă din credite (expunere brută mai puţin valoarea garanţiilor reale, bancare şi poliţe de asigurare, fiecare ponderată cu un coeficient stabilit de banca centrală) şi rezultă provizionul de constituit, care reprezintă o cheltuială pentru bancă. Dacă riscul potenţial nu se produce şi creditul cu dobânda se rambursează, comisionul se anulează şi se transferă în venituri. În bancă, lunar au loc regularizări de comisioane (majorări sau diminuări) în funcţie de evoluţia portofoliului de credite pe categorii de risc.

25

Provizionarea a întărit atitudinea de prudenţă bancară, de disciplinare a clienţilor, de creştere a exigenţei în gestionarea portofoliului de credite, dar a afectat semnificativ gradul de rentabilitate, cel puţin în primii ani de aplicare a noului sistem.

2.4. RECUPERAREA CREDITELOR EXTRABILANŢIERE

Creanţele extrabilanţiere sunt procesate de departamentul juridic în vederea recuperării prin hotărâri judecătoreşti sau prin executare silită. Acesta este un proces de lungă durată, care dacă se finalizează în favoarea băncii este urmat de valorificarea prin licitaţie publică a bunurilor luate în garanţie de bancă. Contractul de credit a devenit, prin lege, titlu executor, ceea ce a simplificat procedura de executare silită şi garanţiile materiale se valorifică mult mai operativ.

Gestiunea acestor active revine departamentului juridic pânnă la finalizare fiecărui dosar. Totuşi, departamnetul de monitorizare are în continuare atribuţii de urmărie a recuperării creditelor din afara bilanţului, ceea ce echivalează cu o supraveghere a departamnetului juridic. Sumele recuperate reprezintă venituri suplimentare pentru bancă care contribuie la cresterea profitului şi sporeşte interesul băncii pentru creşterea gradului de recuperare. Creditele din afara bilanţului se iau în calculul indicatorilor de risc şi majorează gradul de risc iar băncile sunt interesate şi din acest punct de vedere de lichidarea lor cât mai curân

C A P I T O L U L III

RISCUL DE LICHIDITATE

Lichiditatea se prezinta ca o proprietate generala a activelor de a fi transformate rapid si cu minimum de cheltuiala in moneda lichida (numerar si disponibil in cont curent). `In cazul unei banci, lichiditatea reprezinta capacitatea bancii de a obtine in orice moment si la un pret rezonabil, fondurile necesare finantarii angajamentelor sale. Riscul de lichiditate, care are in vedere de fapt lipsa lichiditatii, reprezinta imposibilitatea bancii de a face fata exigibilitatilor immediate cu lichiditati disponibile.

In cadrul operatiunile bancare interesele partilor diverg. Astfel, creditorul este de acord sa-si imprumute capitalul, insa ar dori ca termenul de rambursare sa fie cat mai scurt pentru a-si pastra o anumita disponibilitate asupra sumei cedate. Din contra, debitorul vrea sa se imprumute pe termen cat mai mare pentru a-si consolida pozitia financiara. In aceste conditii

26

echilibrarea activelor cu pasivele, din punct de vedere al scadentei devine aproape imposibila. Astfel, gestiunea riscului de lichiditate se transforma intr-o problema de gestiune a activelor si pasivelor bancare, cu grade diferite de lichiditate.

Exista mai multe acceptiuni sub care poate fi privita lichiditatea bancara: in varianta cea mai lejera, lichiditatea vizeaza posibilitatea bancii de a obtine capitaluri suplimentare la un cost rezonabil. Aceasta este cea mai intalnita situatie cu care se confrunta bancile in gestiunea riscului de lichiditate. Bancile au nevoie de lichiditati, acestea se pot obtine fara probleme deosebite, dar se plateste un pret. Acest pret poate sa fie foarte mare in conditiile in care lipsa de lichiditate este generalizata la nivelul pietei. in a doua acceptiune se urmareste crearea unei lichiditati de siguranta. Aceasta trebuie sa asigure linistea bancii fata de eventualele nevoi neasteptate de lichiditate. In acest scop banca poate sa-si constituie rezerve, din proprie initiativa sau la cererea autorit. monetare si de credit. ultima acceptiune vizeaza lichiditatea extrema. Dupa ce s-a confruntat fara succes cu lipsa de lichiditate in variantele anterior prezentate, banca se afla intr-o acuta criza de lichiditati. O astfel de situatie poate antrena intrarea in incapaciatate de plata si in final poate falimenta banca.

3.1. FACTORI DE RISC

Riscul de lichiditate este determinat, in special de trei factori: situatia bilantului bancar, increderea in banca, situatia generala a pietei.

1. situatia bilantului bancar – in cadrul functiei de intermediar financiar, bancile atrag resurse, prin depozite in special si le plaseaza in primul rand prin credite acordate. Lipsa de lichiditate apare din necorelarea pe scadente a operatiunilor active si pasive. Doua sunt motivele mai importante ce pot determina aceasta situatie. In primul rand, resursele atrase de banca sub forma de depozite au scadente mai mici decat plasamentele bancii sub forma de credite. Populatia prefera sa-si plaseze economiile in conturi bancare pe maximum un an, iar societatile comerciale creaza in mica masura depozite la termen. Creditele contractate, in schimb, au scadente mai mari pentru a permite o rambursare esalonata in functie de marimea creditului si de capaciatea de rambursare a debitorului. Un al doilea motiv ce determina o astfel de situatie il reprezinta tendinta bancii de a-si creste profitul prin plasamente pe termen lung, mai bine remunerate. De fapt, banca urmareste sa-si plaseze cat mai rentabil resursele atrase.

2. operatiunile extrabilantiere – acestea implica intrari si iesiri de capitaluri lichide, care pot pune presiune pe gestiunea lichiditatii in sensul gasirii unui optim de lichiditate

27

3. politica de dezvoltare a bancii – prin modificari inregistrate la nivelul dobanzilor, comisioanelor, la nivelul elementelor de bilant in scopul cresterii cotei de piata sau consolidarii pozitiei strategice a bancii se pot crea involuntar presiuni asupra lichiditatii. Clientela poate fi incantata de modificarile intervenite amplificand volumul tranzactiilor (cerere mare de credite, accelerarea economisirii) sau in extrema cealalta, clientela dezamagita poate sa fie interesata de oferta altor banci (retrageri importante sau depuneri si incasari sub asteptari).

4. sistem informational si de comunicare neperformant – un astfel de sistem, care furnizeaza informatii cu greutate si incomplet genereaza intarzieri si posibile blocaje in transmiterea datelor necesare in gestiunea lichiditatii.

5. increderea in banca – increderea de care beneficiaza banca in fata tertilor, ii permite acesteia sa beneficieze de oportunitatile pietei in cele mai bune conditii, sa-si creasca rentabilitatea sa-si imbunatateasca lichiditatea si in aceste conditii sa-si consolideze in continuare imaginea. In sens invers, o imagine proasta antreneaza o degradare a situatiei financiare a bancii cu consecinte negative asupra imaginii. In aceste conditii, bancile sunt dispuse s………………. Evolutia increderii in banca depinde de mai multi factori: zvonuri pe piata, schimbarea conducerii, constatarea de fraude, falimentul unui debitor. Pe langa aceste aspecte mai trebuie mentionate inca doua cu incidenta mare asupra increderii intr-o banca: calificativul agentiilor de rating – acesta este aproape sinonim cu imaginea financiara a bancii. Tinand cont de mondializarea pietelor, exista sanse din ce in ce mai mici ca debitorii si creditorii sa se cunoasca. In aceste conditii creste rolul ratingului ca principal criteriu de evaluare a riscului investitiei. O scadere a ratingului bancii este imediat cunoscuta in intreaga lume si se traduce aproape imediat printr-o pierdere de imagine. Trebuie remarcat aici faptul ca in cazul lichiditatii impactul ratingului este mai redus, in sensul ca situatia lichiditatii se poate modifica destul de repede fara ca agentia de rating sa poata sesiza, iar investitorii sa poata fi atentionati. actiunile bancii centrale – aceasta are rolul de a supraveghea institutiile de credit si a le atentiona sau a lua masuri fata de cele care ii inspira neincredere. In multe cazuri este de ajuns ca o banca sa intre in atentia bancii centrale, pentru ca acest fapt sa alerteze pietele si sa aibe drept consecinta agravarea unei situatii deja delicate. Este valabila si situatia inversa in care o banca cu probleme beneficiaza de ajutorul bancii centrale, ceea ce are un impact pozitiv asupra imaginii sale.

6. situatia generala a pietei – nu intodeauna criza de lichiditate este determinata de dificultatile interne ale banci. Uneori piata este cea care transfera o lipsa de lichiditate generala la nivelul bancii. O astfel de situatie pe piata poate sa apara in urma raportului dezechilibrat dintre cererea si oferata de moneda sau in urma unei interventii energice pe piata a autoritatii

28

monetare. In general, astfel de crize se rezolva in cateva ore sau in cateva zile. In aceste conditii, banca poate sa obtina in continuare lichiditati, insa la o dobanda mult mai mare.

7. modificari in norme si reglementari – pot induce un risc de lichiditate la nivelul bancii sau al intregii piete.

3.2. INDICATORI DE LICHIDITATE

Gestiunea riscului de lichiditate presupune o cuantificare a lichiditatii bancare, o apreciere a riscului pe care il reprezinta valorile obtinute si masuri de imbunatatire a lichiditatii. In majoritatea cazurilor, apreierea lichiditatii este destul de generala. Spunem ca este buna sau scazuta. Cu ajutorul urmatorilor indicatori putem sa stabilim mult mai exact gradul de lichiditate al uni activ, grup de active sau pe ansamblul bancii.

1. indicele de lichiditate – se determina ca raport intre suma pasivelor ponderate si suma activelor ponderate. Pentru calculul indicelui trebuie sa existe o baza de date privind activele si pasivele bancare, grupate pe perioade in functie de scadenta. Ponderarea se poate face cu un numar mediu de zile, saptamani sau luni din fiecare perioada sau cu numarul curent al fiecarei perioade, atat pentru active cat si pentru pasive. Prima varianta de ponderare, in special cand foloseste un numar de zile, este mai exacta, insa a doua varianta este mai usor de aplicat. Din punct de vedere al lichiditatii, valoarea optima a indicelui este 1. daca indicele este subunitar – inseamna ca banca realizeaza o acoperire a activelor pe termen lung cu pasive pe termen scurt. In aceasta situatie apare un risc de lichiditate. Acesta este cu atat mai mare cu cat valoarea indicelui este mai mica. Tinand cont de dorinta de castig a bancilor, in majoritatea cazurilor ele prezinta un indice de lichiditate subunitar. daca indicele este supraunitar – inseamna ca banca realizeaza o acoperire a activelor pe termen scurt cu pasive pe termen lung. ceea ce elimina riscul de lichiditate, dar scade rentabilitatea bancii.

2. pozitia lichiditatii – acest indicator foloseste aceiasi baza de date ca in cazul indicelui de lichiditate. Intr-o prima varianta, pozitia lichiditatii simpla se determina prin diferenta dintre pasive si active, pe fiecare perioada in parte. Acest indicator arata, pentru fiecare perioada, masura in care pasivele scadente sunt acoperite de active scadente. In acelasi timp, arata punctual unde trebuie intervenit pentru optimizarea indicelui de lichiditate. Acesta este optim, daca pozitia de lichiditate inregistreaza numai valori nule. Daca se obtin valori pozitive ale indicatorului pe anumite scadente, inseamna ca pentru acele scadente banca trebuie sa caute resurse suplimentare. Intr-o a doua varianta, pozitia lichiditatii cumulata se determina ca diferenta intre pasive si active cumulate. Astfel, se determina perioada de

29

maxima nevoie de lichiditate pentru banca. Indicatorul mai poate fi intalnit si sub denumirea de pasive nete.

3. rata lichiditatii – este un indicator care arata evolutia gradului de indatorare a banci fata de piata monetara. Se determina ca raport intre imprumuturi noi contractate si imprumuturi scadente pentru o anumita perioada, de regula luna. Daca indicatorul este supraunitar, acesta reflecta o crestere a lichiditatii bancii prin cresterea indatorarii fata de piata monetara. O valoare subunitara presupune o scadere a lichiditatii bancare.

4. raportul credite / depozite – acest indicator usor de calculat, insa nu este foarte expresiv. O valoare supraunitara sau o evolutie in acest sens arata o scadere a lichiditatii, in timp ce un raport subunitar exprima o buna lichiditate.

5. transformarea medie a scadentelor – exprima in zile sau luni diferenta dintre scadenta medie ponderata a activelor bancare si cea a pasivelor bancare.

6. indicatori de trezorerie – in gestiunea trezoreriei se folosesc o serie de indicatori de apreciere a gradului de lichiditate bancara:a. lichiditatea globala – se determina ca un raport intre activele lichide ale bancii si

datoriile sale curente. Indicatorul reflecta masura in care banca poate transforma elemente patrimoniale de activ in lichiditati pentru a face fata datoriilor curente. Pentru un nivel al indicatorului de 2 – 2,5 putem spune ca banca se afla intr-o pozitie confortabila. Activele lichide luate in calcul sunt: disponibilitatile banesti, soldul contului curent al bancii la banca centrala, depozitele constituite la alte banci, certificate de trezorerie si alte titluri de stat, alte active. Datoriile curente sunt date de disponibilitatile banesti ale altor institutii financiar bancare, ale agentilor economici si ale populatiei.

b. lichiditatea de trezorerie – sau lichiditatea imediata exprima posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face fata datoriilor pe termen scurt. Se calculeaza ca raport intre total elemente patrimoniale ale trezoreriei si total datorii pe termen scurt. Datoriile pe termen scurt sunt formate din disponibilitati la vedere ale clientilor nebancari si imprumuturi pe termen scurt de la alte banci.

c. lichiditatea in functie de total depozite – arata masura in care elementele patrimoniale de activ lichide acopera datoriile date de totalul depozitelor.

d. lichiditatea in functie de total depozite si imprumuturi - arata masura in care elementele patrimoniale de activ lichide acopera datoriile date de totalul depozitelor si imprumuturile de refinantare si interbancare.

3.3. SURSE DE LICHIDITATE

30

Gestiunea riscului de lichiditate presupune si identificarea surselor de lichiditate la care se poate apela in caz de nevoie. Acestea sunt:

1. active cu lichiditate ridicata – acestea sunt plasamente bancare cu scadente mici, pe care banca le poate lichida la nevoie. De asemenea, pot fi active cu scadente corelate cu perioadele in care se cere o lichiditate suplimentara. Sunt constituite din rezerve primare, rezerve secundare si credite scadente.

2. imprumuturi - in aceasta categorie intra imprumuturile contractate de banca pe piata interbancara, imprumuturile de refinantare, dar si depozitele atrase de banca de la clienti sau certificatele de depozit emise de banca. Trebuie avut in vedere ca prin imprumuturi banca obtine lichiditati ce pot satisface nevoile imediate, insa in perspectiva aceste imprumuturi vor reprezenta nevoi de lichiditate. Se amana de fapt o nevoie de lichiditate prezenta pentru o alta in viitor. Este de dorit ca amanarea sa se faca pentru scadente care convin mai mult bancii, din punct de vedere al lichiditatii.

3. surse neconventionale – in aceasta categorie intra unele tehnici si instrumente financiare noi, precum titluri cu optiune de rascumparare, titluri emise pe piata monetara sau procesul de titlurizare. Prin acesta din urma, banca reuseste sa transforme unele active cu lichiditate scazuta, precum creditele, in surse de lichiditate. Prin vanzarea acestora catre Fondul comun de creante, banca poate sa isi acopere nevoile de lichiditate.

3.4. METODA IMPASURILOR IN MANAGEMENTUL RISCULUI DE LICHIDITATE

Impasurile (sau gap-urile) in materie de lichiditate reprezinta diferente intre active si pasive sau intre evolutiile acestora, determinate pentru diferite scadente viitoare. In primul caz avem de-a face cu impasuri in stocuri, determinate ca diferente intre pasive si active, pe diferite scadente. O valoare pozitiva inseamna un excedent de resurse, in timp ce o valoare negativa inseamna un deficit de resurse. In al doilea caz, avem de-a face cu un impas in fluxuri, determinat ca diferenta intre intrarile si iesirile de fonduri intr-o perioada. O valoare pozitiva a acestui impas reprezinta o intrare neta de fonduri, in timp ce o valoare negativa reprezinta o iesire neta de fonduri.

Impasurile pot reda grafic sau tabelar nevoile de finantare ale banci. In proiectia impasurilor pe diferite perioade se folosesc elementele bilantiere existente. Trebuie tinut cont de faptul ca bilantul este in continua evolutie si situatia la o anumita data viitoare poate sa difere de situatia proiectata initial. Pentru a corija acest neajuns se fac scenarii, in functie de diferite ipoteze de evolutie a activelor si pasivelor bancare. Situatia ideala in gestiunea riscului de

31

lichiditate apare atunci cand se poate afirma ca bilantul este imunizat, adica atunci cand bilantul prezinta echilibre intre resurse si utilizari pentru toate scadentele.

3.5 RAPORTUL DE LICHIDITATE

Raportul de lichiditate este un instrument utilizat in gestiunea lichiditatii. El se elaboreaza zilnic si lunar la nivelul centralei bancii (raportul de lichiditate global) si subunitatilor comparand o serie de elemente care genereaza lichiditate prin intrari sau consuma lichiditate prin iesiri.. In baza lui banca poate lua o serie de masuri legate de asigurarea unei lichiditati normale si controlul riscului. La baza constituirii sale se afla urmatoarele elemente:Intrari:

- rambursari de credite- dobanzi de incasat aferente creditelor acordate- depozite constituite de banca la alte banci si ajunse la scadenta- dobanzi de incasat la depozitele constituite de banca la alte banci- contravaloarea in lei a valutei vandute clientilor prin masuri operatiuni de arbitraj- contravaloarea valutei vandute pe piata interbancara- rascumpararea certificatelor de trezorerie

Iesiri:- depozite ajunse la scadenta constituite la banca- certificate de depozit ajunse la scadenta- dobanzi de platit la depozite create clientilor si la certificate de depozit emise- depozite atrase de pe piata interbancara ajunse la scadenta- contravaloarea in lei a valutei cumparate de la clienti prin operatiuni de arbitraj- contravaloarea in lei a valutei cumparate de pe piata interbancara- achizitionarea de certificate de trezorerie

Banca poate actiona in sensul imbunatatirii lichiditatii prin: • mentinerea unui nivel optim al activelor (30% investitii de risc minim, 30% credite ipotecare si obligatiuni de risc mediu si 40% plasamente de risc ridicat)• mentinerea unui echilibru pe scadente active / pasive• crearea si utilizarea unor resurse suplimentare• diversificarea sistemului depozitelor• obtinerea de garantii de stat pentru creditele cu risc ridicat•• obtinerea de imprumuturi overnight

Se considera un nivel al lichiditatii confortabil atunci cand exista acoperire pentru 10% din valoarea depozitelor la vedere sau cumulat 8% din valoarea depozitelor la vedere si 4% din valoarea depozitelor la termen.

32

3.6. REGLEMETARI PRIVIND LICHIDITATEA BANCARA

In toate tarile, autoritatile monetare formuleaza niste cerinte, care sa stabileasca un nivel minim al lichiditatii bancare. Adeseori, aceste cerinte se integreaza ca parghii ale instrumentelor de politica monetara utilizate de bancile centrale. Pentru autoritatile monetare, problema lichiditatii este tratata Desi aceste cerinte, privite ca norme prudentiale, urmaresc asigurarea unui minim de lichiditate la banci, de cele mai multe ori banca centrala pune pe prim plan in abordarea situatiei lichiditatii interesele sale de politica monetara.

In continuare sunt prezentate cateva aspecte, ce vizeaza cerinte al autoritatilor monetare, in vederea gestiunii globale a riscului de lichiditate:

1. indicele de lichiditate – se poate determina pe diferite scadente (1 luna , 1 an, etc.) ca raport intre activele si pasivele pe termen scurt. Cerintele prevad un minim de 100 %.

2. coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente – stabileste un minim de 60 % pentru raportul dintre fondurile proprii ale bancii plus resursele pe termen lung si utilizarea acestora in special prin credite si plasamente in titluri. Termenul lung inseamna peste 5 ani.

3. rezervele minime obligatorii – in conformitate cu aceasta cerinta, societatile bancare sunt obligate sa constituie depozite in conturi la banca centrala, in functie de nivelul depozitelor detinute. Cuantumul rezervei minime se stabileste prin aplicarea ratei rezervei minime, stabilita de banca centrala, la baza de calcul constituita din depozitele atrase. Baza de calcul poate cuprinde depozitele in moneda nationala si moneda straina la vedere si la termen, dar si alte instrumente de economisire sub forma de titluri. De regula, depozitele guvernamentale nu intra sub incidenta acestei prevederi. Banca centrala poate utiliza mai multe rate ale rezervei minime pe diferite componente ale bazei de calcul. Nivelul rezervei minime obligatorii se actualizeaza periodic, in functie de evolutia bazei de calcul sau extraordinar, in functie de evolutia obiectivelor urmarite de banca centrala in politica sa monetara si de credit. Actualizarea periodica se face, de regula lunar, cand se determina noua dimensiune a bazei de calcul si bancile sunt obligate sa-si majoreze nivelul rezervei sau sa-l diminueze, daca doresc. Rezerva minima constituita corespunzator in contul de la banca centrala este remunerata printr-o dobanda. Exista si tari care aplica o rata a dobanzii zero. Excedentul de rezerva nu este remunerat. Pentru deficitul de rezerva se aplica dobanzi penalizatoare, de regula la nivelul celor pentru credite lombard. Pot exista si alte tipuri de sanctiuni.

4. lichiditatea valutara – cuprinde o serie de cerinte privind resursele si utilizarile in valuta ale bancilor. Aici se incadreaza si rezervele minime obligatorii pentru depozitele in valuta. Lichiditatea valutara poate fi pusa in evidenta printr-un indicator numit gradul de lichiditate

33

valutara. Acesta se determina ca raport intre totalul activelor nete in valuta ponderate si totalul acestora fara ponderare. Ponderarea se face cu un coeficient de lichiditate. Activele nete in valuta sunt urmatoarele:

a. valuta efectiva si cecuri din casieria banciib. disponibilitati in conturi curente in strainatatec. plasamente in valuta in conturi la termen de maxim un an la banci din strainatate sau in

titluri emise de Ministerul Finantelord. soldul net al disponibilitatilor si plasamentelor in valuta la banci pe teritoriul nationale. participatii in valutaf. plasamente in valuta in strainatate pe termen mai mare de un ang. credite interne nete in valutah. alte active in valuta

Pentru activele nete de la punctele a-d se foloseste un coeficient de ponderare egal cu 1. Pentru celelalte active nete, considerate cu lichiditate scazuta se folosesc coeficienti subunitari. Gradul de lichiditate al bancii poate fi cel mult egal cu unu. Cu cat el inregistreaza valori mai mici cu atat banca prezinta o lichiditate valutara mai scazuta si este obligata sa suporte o rata a rezervei minime mai mari.

5. asigurarea depozitelor – aceasta masura este mai complexa si vizeaza mai multe aspecte privind gestiunea riscurilor bancare. Ea poate fi considerata ca o norma de gestiune a riscului lichiditatii in masura in care ofera clientilor bancii o posibilitate de a dispune de sumele din conturi in situatii extreme. Totodata participarea bancii la un astfel de sistem de asigurare duce la imbunatatirea imaginii sale. In acest scop, toate bancile sunt obligate sa participe la constituirea unui fond de asigurare a depozitelor care sa despagubeasca total sau partial deponentii in caz de faliment bancar. In Romania functioneaza Fondul de garantare a depozitelor. Acesta garanteaza toate depozitele si plasamentele in certificate de depozit, in lei si valuta, ale rezidentilor si nerezidentilor. Exista o serie de exceptii de la garantare, ce vizeaza persoanele cu putere de decizie in banca si care au responsabilitati legate de falimentul bancii. Aici se incadreaza membrii Consiliului de administratie, ai Comitetului de directie, ai Comisiei de cenzori si expertii care au certificat bilantul contabil. De asemenea, nu au dreptul la depozite garantate persoanele care au beneficiat de conditii financiare preferentiale in relatiile cu banca. Garantarea se face in limita unui plafon maxim stabilit. Fondul de garantare a depozitelor isi constituie resursele financiare din:

contributia initiala a societatii bancare – aceasta este stabilita la nivelul de 1 % din capitalul social subscris al societatii bancare si este deductibila contributia anuala a societatilor bancare – este stabilita ca un procent (era 0,3 %) aplicat la depozitele detinute de banca la sfarsitul anului. Procentul poate fi modificat pe ansamblul bancilor, daca se dovedeste a fi insuficient sau in cazul unei banci, daca aceasta are o activitate cu risc ridicat. Si aceste contributii sunt deductibile fiscal

34

contributii speciale ale societatilor bancare – acestea pot fi cerute de Fond atunci cand resursele sale sunt insuficiente pentru rambursarea depozitelor. Sunt deductibile fiscal si nu pot depasi dublul contributiei anuale imprumuturi – acestea pot fi contractate numai daca la un moment dat Fondul nu face fata obligatiilor sale venituri din lichidarea creantelor sale venituri din investirea resurselor sale alte venituri (donatii, subventii bugetare)

In momentul in care resursele financiare ale Fondului ajung la nivelul a 10 % din totalul depozitelor persoanelor fizice din sistemul bancar, Fondul poate sa suspende plata contributiilor anuale si sa o reia atunci cand resursele scad sub acest nivel.

C A P I T O L U L IV

RISCUL DE DOBANDA

Riscul de rata a dobanzii este considerat un risc de piata. El intra in aceasta categorie alaturi de riscul valutar si riscul de piata manifestat in cazul portofoliului de titluri. La toate aceste riscuri pierderile bancii pot sa apara in cazul in care pretul elementelor de bilant (credite, depozite, titluri, active si pasive exprimate in devize) se modifica. Acest pret se particularizeaza in functie de elementele bilantiere amintite in rata dobanzii, rata de schimb sau cursul titlurilor. Pe ansamblu, riscul de piata surprins sub cele trei forme ale sale, tinde sa creeze bancii cea mai importanta expunere.

Pierderile bancii in cazul manifestarii riscului de piata vizeaza trei directii: pierderi de valoare pentru activele bancare sau cresteri in cazul pasivelor

35

scaderea marjei dobanzii, ca diferenta intre dobanzi incasate si dobanzi platite, cu influenta directa asupra rentabilitatii bancare apelarea excesiva la operatiuni extrabilantiere cu asumarea de noi riscuri si costuri pentru a gestiona riscul de piata

Riscul de rata a dobanzii, definit ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma modificarii ratelor dobanzii pe piata, este legat direct de scaderea marjei dobanzii si indirect de pierderile din modificarile de valoare ale activelor sau pasivelor bilantiere. Importanta acestui risc este data de faptul ca cele mai multe venituri si cheltuieli bancare sunt incasate sau platite de banca sub forma de dobanda.

Bancile utilizeaza in operatiunele desfasurate doua tipuri de rate ale dobanzii: fixe si variabile. O rata declarata fixa nu isi modifica nivelul pe durata de viata a elementului bilantier la care se aplica. O rata declarata variabila se modifica in aceasta perioada in functie de evolutia unui element de referinta. Acesta este de regula un indice sau o rata a dobanzii definitorie pentru piata sau pentru anumite categorii de operatiuni. Exista si un mixaj intre cele doua tipuri de rate, ce imbraca forma ratei revizuibile. Aceasta este fixa, putandu-se insa modifica numai la anumite intervale de timp, intr-o maniera regulata.

Aceasta prezentare a tipurilor de rate este oarecum depasita in materie de gestiune a riscului de dobanda. Conteaza mult perioada de timp pentru care se fac aprecieri cu privire la ratele dobanzii. Astfel, o rata a dobanzii fixa la un depozit pe o luna poate fi privita ca o rata variabila intr-o perioada de studiu de 6 luni. Pana la scadenta, aceasta rata poate fi modificata de cinci ori, pierzandu-si astfel profilul de rata fixa. De asemenea, o rata revizuibila annual, la un credit pe termen lung, poate fi privita ca o rata fixa intr-un orizont de timp de sase luni, care se incadreaza intre perioadele anuale de revizuire.

4.1 INDICATORII MARJEI DOBANZII

Marja dobanzii, determinata ca diferenta intre dobanzi incasate si dobanzi platite de banca, reprezinta principalul indicator de rentabilitate bancara. Ea va fi prima afectata in cazul manifestarii riscului de dobanda. Pentru a constata efectele riscului asupra marjei, trebuie sa punem in evidenta diverse laturi ale acesteia prin intermediul unor indicatori:

1. marja absoluta a dobanzii – se determina in unitati monetare, ca diferenta dintre veniturile din dobanzi ale bancii si cheltuielile sale cu dobanzile. Ea arata in primul rand capacitatea bancii de a-si acoperii cheltuielile de remunerare a resurselor atrase cu venituri. Mai mult, ea trebuie sa ofere o imagine privind acoperirea si celorlalte cheltuilei functionale ale bancii si posibilitatea ca aceasta sa obtina un profit.

2. marja procentuala bruta a dobanzii – se determina relativ prin raportarea marjei absolute la suma activelor valorificate. Ea arata procentual plusul mediu de dobanda obtinut in urma plasamentelor realizate.

36

3. marja procentuala neta a dobanzii – se determina ca diferenta intre nivelul mediu al ratei dobanzii la active si nivelul mediu al ratei dobanzii la pasive.

Valorile inregistrate de banca la acesti indicatori sunt bune in masura in care sunt cat mai mari, ele avand o influenta directa asupra rentabilitatii bancii.

4.2. INDICATORI UTILIZATI IN MANAGEMENTUL RISCULUI DOBANZII

In prezentarea tipurilor de rata a dobanzii au fost folositi termenii de rata fixa si rata variabila. In functie de perioada de observatie, este mai indicat sa se foloseasca termenul de sensibilitate a ratei. Ratele fixe si ratele variabile sunt sensibile daca in perioada de analiza pot fi modificate si nesensibile daca nu sunt supuse modificarilor. In aceiasi idee, activele si pasivele bancare pot fi sensibile sau nesensibile in functie de rata de dobanda asociata acestora.

Expunerea bancii la riscul ratei dobanzii poate fi pusa in evidenta utilizand o serie de indicatori. Prin determinarea acestora si prin influentarea valori lor se realizeaza de fapt gestiune de risc de dobanda. Acesti indicatori sunt:

1. pozitia dobanzii – aceasta se determina ca diferenta intre activele si pasivele cu dobanzi fixe. Ea poate fi: scurta – daca pasivele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat activele cu dobanzi fixe. In acest caz riscul de dobanda se manifesta in cazul in care rata dobanzii scade. Banca inregistreaza pierderi mai mari prin reducerea veniturilor la active decat economiile inregistrate prin reducerea cheltuielilor cu dobanzile la pasive. O situatie favorabila apare, in schimb, la cresterea dobanzilor pe piata. lunga – daca activele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat pasivele cu dobanzi fixe. In acest caz riscul de dobanda se manifesta atunci cand dobanda pe piata creste. Venitul obtinut prin cresterea dobanzilor la active este depasit de pierderea constatata in urma cresterii cheltuielilor cu dobanzile la pasive. neutra – daca exista egalitate intre aceste active si pasive. Din punct de vedere al riscului de dobanda este situatia ideala, insa nu neutralizeaza complet manifestarea acestui risc. In caz de crestere sau scadere a ratei dobanzii pe piata, am putea spune ca o pierdere inregistrata intr-o parte de bilant se compenseaza cu un castig inregistrat in cealalta parte de bilant, insa nu se intampla neaparat asa. Este posibil ca dobanzile la elemente de activ si pasiv indexate dupa acelasi element de referinta sa evolueze in acelasi sens dar cu aplitudini diferite, datorate in primul rand diferentei dintre dobanzile active mai mari si cele pasive mai mici.

Rata dobanzii creste Rata dobanzii scade Pozitie scurta castig pierdere Pozitie lunga pierdere castig

2. gap-ul – numit si imps, acesta se determina ca diferenta intre activele si pasivele sensibile. Din punct de vedere al riscului de dobanda, valoarea ideala a gap-ului este zero, cand activele

37

si pasivele sensibile sunt egale si o variatie in rata dobanzii creaza pentru banca o compensare intre o pierdere si un castig. In practica totusi, valoarea gap-ului la banci este diferita de zero. Avem urmatoarea situatie:

Rata dobanzii creste Rata dobanzii scade Gap pozitiv castig pierdere Gap negativ pierdere castig

Gestiunea riscului de dobanda prin gap se bazeaza pe anticiparea evolutiei ratei dobanzii pe piata si in functie de aceasta, modificarea structurii activelor si pasivelor astfel incat sa se obtina un gap favorabil, adica un gap pozitiv, daca rata dobanzii creste sau un gap negativ, daca se anticipeaza o scadere a ratei dobanzii. O prima problema care apare aici este cea legata de durata de timp pentru care se fac aprecieri de sensibilitate a dobanzii. Daca aceasta este prea mare, cele mai multe active si pasive vor aparea ca fiind sensibile si in momentul in care se incearca modificarea structurii lor este posibil ca banca sa se loveasca de faptul ca acestea prezinta dobanzi fixe. O solutie in acest caz este de a grupa activele si pasivele dupa perioadele care permit modificarea dobanzii. Gruparea este asemanatoare cu cea intalnita la riscul de lichiditate, cand se determina indicele de lichiditate, iar elemenetele de bilant sunt grupate dupa scadente. Dupa grupare se determina si se gestioneaza gap-ul pentru fiecare grupa in parte in scopul obtinerii unor valori favorabile, dar si pe ansamblu pentru toate grupele in scopul compensarii diferitelor valori. In cazul celei de-a doua variante se pot pondera gap-urile rezultate pentru fiecare scadenta cu un indice. Acesta este 1 pentru scadente de un an sau mai mari de un an si o fractie din 1, corelata cu fractia din an corespunzatoare fiecarei scadente pentru celelalte scadente. De exemplu, scadenta de 6 luni are indice de ponderare 1/2, iar cea pe o luna indice de ponderare 1/12. Odata stabilit gap-ul global ponderat se gestioneaza in mod asemanator unui gap individual de grupa de scadente. Utilizand programe informatice, se pot prezenta situatii in orice moment pentru o structura de bilant data si pentru diferitele valori posibile ale ratelor dobanzii previzionate. A doua problema care poate sa apara este legata de flexibilitatea stucturii activelor si pasivelor, adica de posibilitatea de a le modifica in timp util. Este posibil ca rata dobanzii sa fie supusa unor variatii rapide, care sa puna banca in imposibilitatea de a reactiona la timp prin modificari de dobanzi. Este posibil, de asemenea ca rata dobanzii sa se modifice intr-un interval de timp mai mare, insa elementele de bilant sensibile pe aceal interval de timp sa nu fie suficiente pentru a echilibra situatia.

3. indicele de sensibilitate – se determina ca raport intre active si pasive sensibile. In gestiunea sa banca trebuie sa incerce sa mentina o valoare unitara a indicelui de sensibilitate. Pentru alte valori ale acestuia se inregistreaza urmatoarea situatie:

Rata dobanzii creste Rata dobanzii scade Indice < 1 pierdere castig Indice > 1 castig pierdere

38

4.3. MANAGEMENTUL RISCULUI DOBANZII

Gestiunea riscului de dobanda urmareste diminuarea sau daca nu se poate ajustarea expunerii la risc in functie de obiectivele de rentabilitate urmarite. De regula, expunerea la risc a bancii, rezultata din operatiunile efectuate pentru clientele si din operatiunile in nume propriu, nu corespunde optimului dorit de banca. Drept consecinta banca va actiona pentru modificarea expunerii din punct de vedere al volumului, dar si al structurii acesteia. Se poate actiona in urmatoarele directii: 1. reorientarea operatiunilor cu clientela 2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere 3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului1. reorientarea operatiunilor cu clientela – aceasta operatiune vizeaza modificarea structurii

bilantului printr-o politica comerciala care sa promoveze anumite Se au in vedere aici urmatoarele directii: modificarea ponderii anumitor elemente de activ si pasiv promovarea unor dobanzi fixe sau variabile promovarea anumitor scadente pentru elemente de activ si pasiv utilizarea in mai mare masura a vaniturilor din comisioane in defavoarea celor din dobanzi Toate aceste operatiuni se pot efectua, insa timpul necesar realizarii lor nu este scurt. Reorientarea operatiunilor cu clientela are nevoie de perioade mari de timp si este supusa constrangerilor pietei. Concurenta existenta intre institutiile bancare poate ingreuna si chiar bloca aplicarea unei initiative de acest gen. Banca vrea schimbari in relatiile cu clientela, insa nu doreste indepartarea acesteia prin masuri contrare intereselor sale.

2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere – in acest sens banca actioneaza pe mai multe planuri. In privinta operatiunilor active se constata o reorientare a bancilor spre plasamente in titluri, mai putin supuse riscului de credit. In acelasi timp, o astfel de orientare permite reducerea acestui risc prin diversificarea activelor. Un rol important este jucat de operatiunile interbancare. Prin credite sau imprumuturi contractate pe piata interbancara, bancile pot sa-si echilibreze pozitiile rezultate din operatiunile cu clientela. De exemplu, un imprumut interbancar obtinut pe termen lung, la o rata a dobanzii fixa poate constituii o contrapondere la creditele acordate clientilor pentru acelasi termen si la aceiasi rata a dobanzii.

3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului – interventiile bancii de gestiune a riscului prin operatiuni bilantiere pot avea drept consecinta cresterea artificiala a bilantului. O astfel de situatie poate afecta banca din punct de vedere al normelor prudentiale. Acestea constrang banca sa-si utilizeze cat mai bine bilantul existent, bilant aflat de regula la limita superioara a gestiunii prudentiale. Ori, noi credite sau imprumuturi interbancare contractate pentru a reduce riscul de rata pot impinge bilantul bancar dincolo de aceasta limita. Prin operatiuni in afara bilantului se poate acoperii riscul de dobanda apeland la instrumente financiare negociabile pe diferite piete. Aceste instrumente, numite si produse derivate, permit acoperirea contra unei variatii nefavorabile a cursului titlurilor unor active,

39

cursului valutar sau, in acest caz a ratei dobanzii. Pentru a realiza o acoperire prin produse derivate este necesar sa se gaseasca o contrapartida pe piata. Aceasta contrapartida este constituita de catre speculanti. Ei nu urmaresc reducerea riscurilor, ci isi asuma noi riscuri, sperand ca acestea sa nu se realizeze si sa obtina castiguri. Pozitiile celor doua parti, operatorii de acoperire si operatorii speculanti, sunt contrare si se echilibreaza reciproc. Ei prind astfel de pozitii pe piata in urma unor anticipari de piata fundamental divergente si unor grade diferite de adversitate la risc. Pe piata la termen se poate obtine un angajament de garantare a unei rate a dobanzii pentru un credit sau un plasament viitor. Printr-un astfel de instrument se garanteaza nu numai rata dobanzii, ci si operatiunea de creditare sau de imprumut. Printr-un contract FRA (Forward Rate Agreements) se garanteaza o rata a dobanzii pentru un plasament sau credit cu suma si scadenta determinate, fara obligatia de a solicita executarea contractului la scadenta. De cele mai multe ori, acest instrument se foloseste pentru operatiuni de trezorerie pe termen scurt. Operatiunile de swap permit un schimb de dobanzi, de devize sau de dobanzi si devize printr-o operatiune combinata. Swap-ul este pe termen scurt si se numeste swap cambist sau pe termen lung si se numeste swap financiar. Swap-ul de rata a dobanzii este un contract prin care doua parti schimba dobanzi pentru o perioada si o suma date. Dobanzile sunt varsate la scadente fixate in baza diferentei constatate intre cele doua rate. Swap-ul de dobanzi este utilizat pentru una dintre situatiile urmatoare:- se transforma o pozitie cu rata fixa intr-una cu rata variabila- se transforma o pozitie cu rata variabila intr-una cu rata fixa- se schimba o rata a dobanzii variabila pe piata monetara cu o rata de acelasi tip pe piata

obligatara Utilizarea swap de dobanda se face in functie de pozitia pe care o are banca pe piata si de anticiparile privind evolutia ratei dobanzii. Astfel:

Pozitia Anticiparea evolutiei ratei dobanziibancii Rata creste Rata scade

Imprumut dobanda fixa Se mentine rata SwapRata fixa rata variabila

Imprumut dobanda variabila SwapRata variabila rata fixa

Se mentine rata

Credit dobanda fixa SwapRata fixa rata variabila

Se mentine rata

Credit dobanda variabila Se mentine rata SwapRata variabila rata fixa

Prin operatiuni de swap de dobanda, banca poate sa-si diminueze pierderile, in caz de evolutie nefavorabila a ratei dobanzii, dar poate si sa profite obtinand un castig. O alta gama de instrumente financiare derivate sunt cap, floor si collar. Acestea sunt derivate din optiuni si se incheie pentru perioade ce variaza intre o luna si 10 ani, in mod exceptional.

40

Contractele cap permit bancii sa se imprumute la dobanzi variabile, dar sa evite pierderile in caz de crestere a ratei dobanzii. Cap limiteaza superior rata dobanzii, dar ii permite bancii sa profite de o scadere a ratei dobanzii. In caz unei cresteri de rata a dobanzii, un astfel de contract ii aduce bancii varsaminte periodice ca diferenta intre rata pietei si rata garantata prin contract. Contractele floor sunt instrumente financiare optionale de acoperire simetrice fata de contractele cap. Ele permit bancii sa se protejeze contra unei scaderi de rata a dobanzii, atunci cand acorda credite, dar sa profite atunci cand rata dobanzii creste. In momentul in care rata obanzii pe piata scade sub nivelul garantat prin contract floor, banca isi exercita optiunea si primeste de la vanzatorul optiunii diferenta de dobanda dintre rata garantata si rata efectiva a pietei. Contracte collar reprezinte de fapt o combinatie de contracte cap si floor, care garanteaza bancii un tunel de evolutie a ratei dobanzii, aceasta fiind garantata atat la crestere cat si la scadere pe piata. Daca banca se afla in postura de imprumutator, ea va cumpara un contract cap si va vinde un contract floor. In aceasta situatie ea este aparata contra unei cresteri de rata a dobanzii si isi diminueaza costurile cu prima platita prin prima incasata la contractul floor, limitanu-si in schimb castigurile in cazul in care rata dobanzii pe piata scade. Dace banca este creditor, vinde un contract cap si cumpara un contract floor. In aceasta situatie ea este aparata contra unei scaderi de rata a dobanzii prin contractul floor si isi diminueaza costurile cu prima platita prin prima incasata la contractul cap, renuntand in schimb la o parte din castigurile de realizat in cazul in care rata dobanzii pe piata creste.

Aplicarea acestor strategii prezentate poate sa duca la reducerea riscului de dobanda, insa de cele mai multe ori poatet induce un alt risc, cum ar fi cel de piata sau de lichiditate. In cazul instrumentelor financiare, riscul manifestat este cel de contrapartida, atunci cand partenerul de contract nu isi respecta angajamentele asumate

C A P I T O L U L V

RISCUL VALUTAR

Riscul valutar se defineste ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma variatiei cursului de schimb. El exista atata timp cat banca realizeaza operatiuni in monede starine. Pierderile pot fi inregistrate datorita indexarii unor valori dupa un anumit curs valutar sau datorita modificarii valorii activelor si pasivelor externe in urma modificarii cursului valutar. Riscul valutar cuprinde atat operatiunile desfasurate de banca pentru clientuii sai cat si propriile operatiuni. El este cu atat mai mare cu cat ponderea activelor si pasivelore externe in bilant este mai mare. 41

In functie de factorii care il determina, riscul valutar prezinta urmatoarele componente:

1. riscul de translatare – apare in cazul bancilor cu activitate internationala, care au deschise subunitati pe teritoriul altor state. Periodic are loc o consolidare a bilantului si rezultatelor la nivelul centralei bancii, care trebuie sa cuprinda si situatiile subunitatilor din strainatate. Consolidarea se face in moneda tarii unde este situata centrala si asta presupune o conversie a valorilor externe exprimate in alte monede. La nivelul centralei bancii se pot inregistra pierderi in urmatoarele situatii: din preluarea pierderilor existente la nivelul subunitatilor din strainatate din modificari nefavorabile de curs la conversie din diferentele existente intre cele doua tari la nivelul sistemelor de contabilitate si fiscale. Este posibil ca un profit inregistrat in contabilitatea subunitatii sa se transforme in pierdere in contabilitatea centralei, in urma translatarii contabile.

2. riscul de tranzactie – apare atunci cand banca desfasoara operatiuni intr-o deviza care isi modifica cursul. Acest curs creste odata cu volumul operatiunilor in devize si cu instabilitatea valutara. Intotdeauna, intr-o operatiune supusa riscului de tranzactie daca unul dintre parteneri a inregistrat o pierdere celalalt a inregistrat un castig.

3. riscul economic – vizeaza modificarea valorii bancii in urma variatiei cursurilor valutare. Spre deosebire de riscul de tranzactie, acesta se reflecta pe termen lung in toata activitatea bancii si nu numai in rezultatul unei operatiuni.

5.1. INDICATORI AI RISCULUI VALUTAR

Aprecierea riscului valutar se poate face in baza urmatorilor doi indicatori:

1. pozitia valutara – se determina comparand activele si pasivele exprimate in moneda straina. Se calculeaza pentru fiecare moneda in parte. Spunem ca pozitia valutara este scurta daca pasivele in valuta sunt mai mari decat activele in valuta. In situatia inversa, cand activele in valuta sunt mai mari decat pasivele in valuta, pozitia valutara este lunga. Pozitia valutara a bancii induce castiguri sau pierderi in functie de evolutia cursului valutar. Astfel:

Cursul valutar creste Cursul valutar scade Pozitie valutara scurta pierdere castig Pozitie valutara lunga castig pierdere

Expunerea bancii la riscul valutar generat de operatiunile intr-o anumita moneda straina este cu atat mai mare cu cat pozitia valutara pentru acea moneda este mai mare.

2. pozitia valutara globala – se defineste ca fiind soldul net intr-o moneda de referinta al creantelor in devize fata de pasivele in devize. Aceasta ia in calcul toate pozitiile valutare

42

individuale oferind o imagine asupra riscului valutar la nivelul bancii. Pozitia valutara globala este folosita mai mult la raportarea situatiei bancii catre centrala si mai putin la gestiunea efectiva a riscului valutar. Aceasta pozitie, prin compensarile de expuneri pentru diferite monede, duce la diminuarea riscului in calcul, dar la mentinerea lui in fapt.

5.2. MANAGEMENTUL RISCULUI VALUTAR

Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizeaza reducerea la minim a pierderilor si cheltuielilor datorate variatiei cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe doua planuri:1. prin reglementari de limitare a riscului valutar2. prin politica bancii cu privire la operatiunile in valuta

1. reglementari de limitare a riscului valutar – prin functia sa de centru al politicii valutare, banca de emisune a creat un cadru legal privind desfasurarea operatiunilor in valuta. Acesta stabileste reguli privind convertibilitatea monedei nationale, stabilirea cursului valutar, repatrierea valutei incasata obtinuta in activitati de comert exterior, accesul populatiei la valuta si norme prudentiale de reducere a riscului valutar. In acest ultim sens, bancile trebuie sa foloseasca un sistem de evidenta care sa permita inregistrarea imediata a operatiunilor in valuta si calculul pozitiilor valutare individuale si pozitiei globale. Pozitiile astfel determinate reflecta expunerea bancii la riscul valutar si trebuie sa se incadreze in limitele maxime stabilite de autoritatile monetare. In Romania pozitia valutara globala determinata in fiecare zi nu poate depasii 10 % din fondurile proprii ale bancii. Pentru exercitarea controlului in acest domeniu, bancile trebuie sa faca raportari saptamanale catre autoritatile monetare.

2. politica bancii de control al riscului valutar – aceasta vizeaza o serie de norme interne ale bancii si actiuni indreptate catre evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. Aceasta politica imbraca doua forme: neutralizarea pozitiei valutare si acoperirea riscului valutar. Neutralizarea pozitiei valutare sau imunizarea bancii la riscul valutar se realizeaza prin ajustarea periodica a pozitiilor valutare lungi sau scurte. Gestionarea pozitiei valutare se face pentru fiecare moneda in parte, dar si pentru elemenete de bilant, active si pasive pe termen scurt si termen lung. O limitare a riscului prin neutralizarea pozitiei valutare implica costuri de gestiune relativ ridicate si ingradeste libertatea bancii de a specula anumite pozitii deja existente, atunci cand evolutia cursului incurajeaza astfel de operatiuni. Acoperirea riscului valitar – reprezinta o modalitate noua de gestionare a riscului valutar prin utilizarea unor instrumente financiare noi. In prezent este foarte utilizata, datorita in special dezvoltarii pietei financiare si produselor derivate tranzactionate pe aceste piete. Astfel, se pot schimba monedele de referinta din operatiunile bancare sau se poate limita pierderea prin limitarea variatiei cursului de schimb. Prin operatiunile de swap de devize cei doi participanti contracteaza simultan un credit si un imprumut in doua devize diferite avand aceiasi valoare nominala. De multe ori swap-ul de devize se combina cu un swap de dobanzi. O astfel de operatiunea presupune un schimb initial de capital, schimburi de dobanzi si un schimb final de capital. Se disting trei categorii

43

de operatiuni de swap de devize:- swap de devize in care se schimba dobanda fixa intr-o valuta contra unei dobanzi fixe

intr-alta valuta- swap de devize in care se schimba o dobanda fixa intr-o valuta contra unei dobanzi

variabile intr-o alta valuta- swap de devize in care se schimba o dobanda variabila intr-o valuta contra unei dobanzi

variabile intr-alta valuta

C A P I T O L U L VI

RISCUL DE SOLVABILITATE

Riscul de solvabilitate sau riscul de capital este riscul de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru acoperirea eventualelor pierderi. O astfel de situatie apare atunci cand banca isi asuma riscuri prea mari in corelatie cu dimensiunile capitalului propriu. Spunem ca in acest caz nu exista o adecvare a capitalului bancii.

Pentru a determina un nivel optim al capitalului trebuie sa se tina cont de doua tendinte contradictorii:1. banca actioneaza in sensul cresterii fondurilor proprii pentru a face fata riscurilor asumate.

Din acest punct de vedere cu cat nivelul fondurilor proprii este mai mare cu atat pozitia sa este mai sigura. Dintr-o astfel de pozitie confortabila, banca are un spatiu de manevra mai mare si isi permite sa profite de oportunitatile pietei. De asemenea, banca beneficiza de o imagine buna pe piata si prezinta incredere in fata clientilor si partenerilor de afaceri.

44

2. banca dispune de fonduri proprii supradimensionate. O astfel de situatie presupune o utilizare ineficienta a fondurilor proprii. Banca desfasoara o activitate mult prea slaba pentru capitalurile pe care le are la dispozitie. Ea trebuie sa-si creasca volumul operatiunilor pentru a da satisfactie propriilor actionari. Daca nu reuseste, ea trebuie sa-si diminueze capitalul pentru a-i asigura o rentabilitate satisfacatoare.

6.1. EVOLUTII RECENTE ALE CAPITALULUI BANCAR

Capitalul bancar reprezinta esenta bilantului bancar. Prin contributia actionarilor se asigura minimul necesar demararii unei activitati bancare. Capitalul reprezinta catalizatorul in baza caruia banca reuseste sa atraga si alte resurse utilizate in operatiuni de intermediere. In acelasi timp el joaca si un rol de amortizor ce permite bancii sa treaca mai usor peste pierderile inregistrate. In aceste conditii marimea si structura sa sunt determinate pentru calitatea si rentabilitatea activitatii bancare.

Urmarind evolutia capitalului bancar in ultima perioada se pot evidentia doua tendinte:

1. o scadere relativa a ponderii sale in bilantul bancar – odata cu dezvoltarea pietei bancare si mai apoi a pietelor financiare, banca a gasit noi modalitati de obtinere a resurselor necesare, fara a mai apela la actionari. Pe de alta parte, prin scaderea ponderii capitalului bancar in totalul bilantului, creste efectul de levier si se inregistreaza o rata a rentabilitatii financiare mai mare, favorabila remunerarii actionarilor. O astfel de situatie a dus insa la cresterea vulnerabiltatii bancii in fata riscurilor. A fost nevoie sa apara in anii ’80 o serie de reglementari prudentiale, care sa oblige bancile sa-si coreleze capitalurile cu volumul activitatii si cu riscurile asumate. Prin aceste reglementari s-au impus praguri minime pentru fondurile proprii ale bancilor.

2. diversificarea capitalului bancar - aceasta este o tendinta care a inceput sa se manifeste in anii ’80 ca urmare a dezvoltarii pietelor financiare si odata cu acestea a a aparitiei si utilizarii de noi instrumente de atragere a resurselor. Pe de alta parte, a reprezentat o reactie de raspuns din partea bancilor la obligativitatea cresterii capitalului, in baza reglementarilor prudentiale recent adoptate, in conditiile in care se confruntau cu o lipsa de interes privind participarea actionarilor la noi majorari de capital.

6.2. REGLEMENTARI PRIVIND SOLVABILITATEA BANCII

Riscul de solvabilitate nu este un risc specific activitatii bancare. El se intalneste la toate societatile comerciale. In cazul bancii, acest risc se manifesta mai puternic avand in vedere functia sa de intermediere. Spre deosebire de celelalte societati nebancare, bancile participa la activitate cu un capital relativ mic, manipuland in schimb fonduri foarte mari. Interesul lor este de a atrage fonduri cat mai mari, de a le plasa, asigurand astfel o rata a rentabilitatii financiare mare,

45

respectiv o rata a dividendului care sa multumeasca actionariatul. Activand in acest fel, banca scade ponderea capitalului in totalul pasivului, creste efectul de levier si in acelasi timp creste si riscul de solvabilitate.

Pentru a contracara tendinta bancilor de maximizare a profitului prin utilizarea intensiva a fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc, autoritatile monetare si de credit impun limite in domeniu sub forma unor norme prudentiale. Aceste norme reglementeaza aspecte legate de adecvarea capitalului bancii (capital adequacy) si fac trimitere la fondurile sale proprii. Din acest motiv este bine sa clarificam, in cazul legislatiei romanesti ce inseamna fonduri proprii.

Pentru stabilirea fondurilor proprii ale unei societati bancare se iau in calcul doua categorii de capital: capital propriu si capital suplimentar.

1. capitalul propriu – este alcatuit din urmatoarele tipuri de capital: capital social varsat prime legate de capital varsate profitul reportat din exercitiile precedente profitul rezultat curent fondul de rezerva constituit conform legii fondul imobilizarilor corporale fondul de dezvoltare Pentru determinarea capitalului propriu se fac o serie de deduceri: valoarea neamortizata a imobilizarilor corporale sumele repartizate ca dividend si participari la profit sume ce reprezinta imobilizari corporale in curs si care depasesc fondul de dezvoltare cheltuieli inregistrate in avans pierdere reportata din exercitiul precedent pierderea exercitiului curent

2. capitalul suplimentar – este alcatuit din: rezerva generala pentru riscul de credit, constituita conform legii alte rezerve alte fonduri imprumuturi subordonate (exemplu: imprumut obligatara realizat in anumite conditii, ce permite la scadenta convertirea obligatiunilor in actiuni)

Capitalul suplimentar este cuprins in fondurile proprii ale bancii numai in limita maxima a 100 % din capitalul propriu. Datoria subordonata poate fi luata in calculul fondurilor proprii numai la nivelul maxim de 50 % din capitalul propriu si numai daca este varsata in intregime, are termen de rambursare de cel putin 5 ani si nu permite o rambursare anticipata. Din totalul fondurilor proprii se deduc participatiile bancii la alte societati bancare (participatii directe sau imprumuturi subordonate).

46

Reglementarile prudentiale bancare impun urmatoarele norme ce vizeaza riscul de solvabilitate:

Capitalul social minim – pentru a putea obtine acordul de functionare in vederea desfasurarii unei activitati de banca, o societate trebuie sa aibe un capital social minim de 5 milioane euro. Acesta trebuie sa fie subscris integral si varsat in proportie de cel putin 50 % in momentul constituirii. Avand in vedere pe de-o parte nivelul minim exprimat in euro ce trebuie actualizat periodic in functie de cursul valutar si dorinta actionarilor de a depasi acest prag minim, pe de alta parte, bancile pot realiza majorari de capital pe urmatoarele cai: noi emisiuni de actiuni publice prin aport in natura la capital prin includerea primelor de emisiune, a unor rezerve sau a unor diferente favorabile de curs valutar

Adecvarea fondurilor proprii – aceste regulementarile vizeaza constituirea de fonduri proprii in functie de riscurile asumate de banca. Initial s-a avut in vedre riscul de credit, insa reglementarile s-au modificat in functie si de alte riscuri. Cea mai celebra norma de adecvare a fondurilor proprii este cea creata de Comitetul de la Basel, cunoscuta sub denumirea de norma Cooke.

Comitetul de la Basel, creat sub tutela Bancii Reglementelor Internationale a instaurat un nivel minimal de fonduri proprii ale bancii in functie de angajamentele sale bilantiere si extrabilantiere. Concret, norma Cooke sau indicele de solvabilitate se determina ca raport intre fondurile proprii si active ponderate si trebuie sa inregistreze o valoare de minim 8 %. Aceasta valoare valoare de 8 % a rezultat din practica usuala si din dorinta de a crea un conses privind relatiile de negociere a sa. Nu se poate afirma ca o valoare mai mare sau mai mica, de exemplu 9 % sau 7%, este mai obiectiva decat valoarea stabilita.

Norma Cooke a devenit obligatorie pentru toate bancile cu activitate internationala (in mod concret trebuie ca activitatile internationale sa reprezinte mai mult de 33 % din bilant) si pentru restul bancilor, daca ea este impusa de autoritatile monetare nationale. Bancile care sunt obligate sa respecte aceasta norma si nu o respecta nu pot repartiza dividende.

In Uniunea Europeana functioneaza din 18 decembrie 1989 o norma asemanatoare cu norma Cooke numita ratia de solvabilitate. Aceasta este inspirata din norma Cooke, existand o foarte mare asemenara intre acestea, dar fara a fi insa identice. Nivelul sau minim este stabilit tot la 8 %.

Datorita complexitatii activitatii bancare si dezvoltarii pietelor financiare s-a ajuns la situatia in care banci cu o incadrare buna privind norma Cooke sa fie considerate riscante de catre parteneri sau agentii de rating. Acesta a fost un semnal pentru revizuirea Acordului de la Basel in functie de realitatile si evolutiile mediului bancar.

Cadrul Basel II sau Cadrul revizuit cauta sa imbunatateasca regulile existente prin alinierea cerintelor regulatorii pentru capital cat mai aproape de riscurile pe care le intampina bancile. El se bazeaza pe trei directii strategice de abordare sau trei piloni:

47

Pilonul I – Cerinte minime de capital – acesta stabileste in functie de riscuri ponderate cerinte minime de capital pentru riscul de credit, pentru riscul de piata si pentru riscul operational Pilonul II – Supravegherea prudentiala bancara – are in vedere un set de proceduri interne fiecarei institutii financiare prin care se evalueaza adecvat si consistent fondurile proprii corespunzatoare profilului de risc asumatPilonul III – Disciplina de piata - asigura gestionarea riscului prin promovarea transparentei. Informatii exacte si detaliate privind riscul devin obligatoriu de publicat

Ce aduce nou Basel II:- introduce cerinte de capital pentru acoperirea riscului operational- propune mai multe metodologii sau modele de evaluare a cerintelor de capital (3) astfel

incat bancile sa poata opta pentru una dintre ele in functie de necesitati, posibilitati si recomandarile autoritatilor de supraveghere nationale

- accepta ratingul ca modalitate de evaluare a bancii- creste gama ponderari pe mai multe clase de risc (8)

Gestiunea fondurilor proprii bancare urmareste optimizarea acestora in functie de incadrarea in cerintele normelor prudentiale bancare pe de-o parte, dar si strategia de dezvoltare a bancii cu privire la volumul activitatii, rentabilitate si la remunerarea actionarilor.

Atunci cand banca atinge plafoanele impuse de normele prudentiale, are de ales intre doua variante: renuntarea la orice dezvoltare suplimentara sau, in al doilea caz, majorarea fondurilor proprii. Ar exista si o a treia varianta ce implica o restructurare a activului, astfel incat elemente mai riscante, cu pondere mare in calculul indicelui de solvabilitate, sa fie transformate in elemente de activ cu risc mai mic, ce beneficiaza de o pondrare favorabila.

In conditiile in care banca beneficiaza de conditii favorabile de dezvoltare, ea nu va renunta la aceasta oportunitate pentru a mentine incadrarea in normele prudentiale, ci va incerca sa realizeze o crestere a fondurilor sale proprii. In acest scop ea poate apela la una sau mai multe din urmatoarele proceduri:

1. emisiune de actiuni contra numerar – aceasta reprezinta calea normala de urmat atunci cand banca doreste o crestere a capitalului sau. In practica, aceasta reprezinta insa, cea din urma solutie la care se apeleaza. Pentru a realiza o astfel de emisiune, banca trebuie sa fie in masura sa convinga actionarii sa aduca fonduri suplimentare. Trebuie sa-i convinga ca aceste fonduri vor fi bine remunerate, banca avand capacitatea de a utiliza aceste resurse suplimentare pentru generarea de beneficii crescute.

2. majorarea de capital prin aport in natura – desi nu implica un aport in numerar, acesta solutie preia toate caracteristicile operatiunii precedente.

3. strategia de distributie – prin autofinantare, banca isi poate alimenta fondurile proprii prin majorarea anumitor elemenete de capital propriu sau suplimentar. Tinand cont de faptul ca o

48

astfel de solutie apasa asupra gradului de remunerare a actionariatului, este foarte posbil ca acesta sa nu agreeze o astfel de solutie, chiar daca pe termen lung ar avea de castigat mai mult. Pentru a mentine o rata de remunerare satisfacatoare si in acelasi timp sa se alimenteze fondurile proprii prin autofinantare, banca ar putea sa utilizeze mecanismul platii dividendelor prin actiuni. In cazul in care dividendul se plateste in numerar, banca pierde fonduri proprii si pierde lichiditate. In varianta propusa se evita o astfel de situatie, iar actionarii isi pot valorifica actiunile primite in bursa, daca doresc. Poate singurul sezavantaj al acestui mecanism se inregistreaza la actionar si este un dezavantaj fiscal. Din acest punct de vedere, operatiunea este vazuta ca o incasare de dividend si nu ca o cumparare de actiuni. Pentru a compensa, banca poate oferii o reducere de la pretul de emisiune.

4. autofinantare prin constituirea unor fonduri – la repartizarea rezultatelor se poate avea in vedere o mai intensa alimentare a unor fonduri, cum este cazul rezervei generale pentru riscuri. Intr-o astfel de situatie banca actioneaza pentru constituirea fondurilor proprii, dar trebuie sa aibe in vedere reglementarile ce vizeaza astfel de actiuni si faptul ca, de cele mai multe ori este alimentat capitalul suplimentar Acesta poate fi luat in calculul fondului propriu numai in limita a 100 % din capitalul propriu.

5. generarea de plus-valori interne – o banca poate sa-si imbunatateasca situatia fondurilor proprii realizand plus-valori, in special din reevaloarea patrimoniului imobiliar sau a altor elemente de bilant care sunt inregistrate la valori de piata. Aceasta varianta are avantajaul ca realizeaza o crestere a fondurilor proprii, in special a capitalurilor proprii, fara eforturi financiare din partea bancii.

6. participatii incrucisate – o astfel de operatiune se realizeaza printr-un plasament al bancii in actiuni ale unei alte societati si o operatiune reciproca, prin care banca isi majoreaza capitalul printr-o emisiune de actiuni, actiuni ce ajung in proprietatea celeilalte societati. In acest caz trebuie avute in vedere reglementarile cu privire la plasamentele in valori mobiliare. Din acest motiv sunt preferate particpatiile incrucisate in raport cu alte societati financiare. In multe cazuri, astfel de operatiuni sunt realizate de o societate bancara si o societate de asigurari. Avand in vedre implicatiile unei astfel de operatiuni, unele tari au incercat sa o reglementeze, considerand o dubla utilizare a fondurilor proprii.

7. utilizarea unor instrumente alternative – sub aceasta denumire se incadreaza emisiuni de titluri ce au implicatii asupra fondurilor proprii ale bancii. Astfel, intalnim:a. emiterea de actiuni preferentiale – acestea dau posibilitatea detinatorului sa fie remunerat

preferential, dar nu dispun de drepturi de vot (primesc dreptul de vot atunci cand banca nu a reusit sa le remunereze in conditiile promise la emitere)

b. emiterea de certificate de investitie – acestea beneficiaza de un regim asemanator actiunilor, dar nu dau drept de vot. In ultimul timp s-a dovedit a fi un instrument putin agreat de investitori.

c. emiterea de obligatiuni convertibile in actiuni – acestea sunt obligatiuni emise pe un termen mai lung, care permit la scadenta rambursarea sau exercitarea unei optiuni de

49

transformare in actiuni. Aceasta formula permite detinatorului sa beneficieze de remunerarea stabila a unei obligatiuni si sa aiba acces la cresterile de valoare ale actiunilor.

Desi nu priveste in mod direct riscul de solvabilitate, in activitatea bancara optimizarea capitalului poate sa priveasca si reducerea acestuia. O astfel de varianta apare atunci cand banca considera ca piata nu permite o dezvoltare a activitatii sale, iar intr-o astfel de situatie fondurile sale proprii sunt insuficient valorificate. In cazul unui excedent de capital apar probleme de rentabilitate, de remunerare a actionarilor si o scadere generala a performantelor.

Cea mai utilizata metoda de reducere a capitalului consta in punerea in aplicare a unui program de cumparare a propriilor actiuni in vederea anularii lor. O astfel de operatiune se poate realiza treptat prin achizitii pe piata sau printr-o oferta publica de cumparare de actiuni. A doua varianta este mai rapida, insa si mai scumpa deoarece banca trebuie ca prin pretul oferit sa convinga detinatorii de actiuni sa renunte la ele. In plus, exista si o anumita doza de incertitudina cu privire la reusita operatiunii.

Rascumpararea propriilor actiuni reprezinta o strategie ce vizeaza in primul rand interesele actionarilor. Reducerea fondurilor proprii prin reducerea numarului de actiuni influenteaza intr-o mai mare masura rata de remunerare a actionarilor decat rentabilitatea bancii.

Reducerea fondurilor proprii se poate realiza, de asemenea si pe seama reducerii celorlalte elemenete de capital, propriu sau suplimentar. Se au in vedere aici reducerea unor fonduri, rambursarea unor imprumuturi subordonate sau evitarea reportarii profitului din anii anteriori.

6.3. TITLURIZAREA – METODA DE GESTIUNE A FONDURILOR PROPRII

Titlurizarea reprezinta operatiunea prin care banca cedeaza catre investitori, reprezentati de Fondul comun de creante, o parte din creantele sale, in special rezultate in urma procesului de creditare, in schimbul unor disponibilitati banesti. Creantele cedate si transformate in titluri sunt purtatoare de fluxuri banesti susceptibile de a remunera investitorii. Creantele cedate devin proprietatea Fondului, insa banca le administreaza pana la scadenta, urmarind rambursarile si plata dobanzilor. Debitorii nu au nici-o obligatie suplimentara rezultata din acest transfer. Banca va incaseaza un comision de gestiune de la Fond.

In urma titlurizarii, banca resimte doua influente. In primul rand ea inregistreaza o modificare a lichiditatii, rezultata din schimbarea unor active cu lichiditate scazuta (creditele) pe alte active foarte lichide. Operatiunea este insotita si de o scadere a rentabilitatii bancii, prin renuntarea la o remunerare relativ ridicata, datorata dobanzilor. De remarcat aici faptul ca prin titlurizare banca nu realizeaza o curatire a bilantului prin vanzarea unor creante cu probleme (cum este in cazul preluarii creantelor de catre AVAB).

A doua influenta apare la nivelul gestiunii fondurilor proprii. Titlurizarea creantelor bancare reprezinta un mijloc de a economisii fonduri proprii pentru a face fata cerintelor reglementarilor prudentiale. In conditiile in care fondurile proprii inregistreaza un nivel necorespunzator, banca trebuie sa realizeze o majorare a acestora sau o reducere a angajarii sale.

50

Prin titlurizare banca mentine nivelul fondurilor proprii si al activului bilantier prin o modificare de strauctura a acestuia din urma. Elemente de activ (credite) cu o expunere la risc mare si care cer o capitalizare pe masura sunt inlocuite cu alte elemente de activ (disponibilitati banesti), cu risc scazut, care fac ca fondurile deja existente sa realizeza o acoperire satisfacatoare a riscurilor asumate. De regula, o astfel de operatiune are efecte si asupra rentabilitatii bancare. Banca trebuie sa tina cont si de acest fapt atunci cand apeleaza la titlurizare.

C A P I T O L U L VI

RISCUL OPERATIONAL

Riscul operational este dat de probabilitatea de a inregistra pierderi sau a nu realiza profiturile estimate sub actiunea unor factori legati de personal, de sistemul informatic, sistemul de telecomunicatii, fraude, calamitati naturale.

Putem grupa evenimentele generatoare de risc operational in doua categorii:a. evenimente cu frecventa mare, dar cu severitate redusa (diferente inregistrate in csierie) ce

pot determina pierderi datorita numarului mare de aparitii. Avand in vedere repetabilitatea lor, pentru gestionare se incearca o scadere a frecventei prin masuri de control, in special preventiv, prin masuri de crestere a implicarii oneste si profesioniste in actul economic realizat.

b. evenimente cu frecventa redusa, dar de severitate ridicata (distrugerea bazei de date, atacuri informatice). Astfele de evenimente mai putin predictibile sunt mai greu de urmarit din perspectiva controlului. Se actioneaza mai degraba prin masuri preventive de

51

evitare a aparitiei evenimentului generator de risc, prin implementarea unor sisteme de alerta timpurie, planuri de reducere a pagubelor in situatia in care evenimentul nu a putut fi evitat.

Managementul riscului operational se realizeaza prin parcurgerea urmatoarelor patru etape:

A. identificareaB. evaluareaC. monitorizareaD. gestionarea

A. In prima etapa de management al riscului de frauda – identificarea – se defineste riscul operational in viziunea bancii, se identifica elementele componente, delimitandu-le de alte riscuri si se descriu evenimentele generatoare.

Se poate pleca, de asemenea si de la constatarea unei pagube sau potentiale pagube si stabilirea unei legaturi intre aceasta si evenimentul ce a generat pierderea in urma manifestarii unui risc. De exemplu putem avea urmatoarele situatii:

1. identificarea si constatarea pierderilor reale sau potentiale – de exemplu existenta unor bunuri distruse, acceptarea unui cec fals, o hotarare judecatoreasca definitiva impotriva bancii, lipsa unei sume in casierie

2. identificarea evenimentului ce a generat pierderea – - distrugerea bunurilor poate fi generata de o calamitate naturala, de actiunea intentionata

sau de eroarea unui angajat sau tert- acceptarea cecului fals a aparut in urma unei fraude externe, cu sau fara sprijinul

angajatilor bancii- hotararea judecatoreasca este rezultatul incalcarii unor drepturi ale angajatilor sau

clientilor de catre conducerea bancii sau unor abuzuri privind executarea unor garantii- lipsa unei sume in casierie a fost determinata de un furt al angajatilor sau de o neglijenta

in numararea sau inregistrarea numerarului3. stabilirea tipului de risc manifestat:- la acceptarea unui cec fals s-a manifestat un risc de frauda externa si posibil interna- in cazul hotararii judecatoresti definitive se putea manifesta un risc de management al

personalului sau un risc legal- in cazul lipsei unei sume din casierie riscul poate fi cel de frauda interna prin furt

B. Evaluarea – aceasta etapa foloseste informatiile obtinute in etapa anterioara incercand:• sa evalueze riscurile identificate la nivelul fiecarei entitati in functie de probabilitatea de aparitie si de severitatea impactului asupra bancii• sa ierarhizeze riscurile

52

• sa evalueze capacitatile bancii de a face fata riscurilor cu care se confrunta utilizand o baza de date privind pierderile de risc si o serie de indicatori de risc.

Pe masura ce banca dispune de o experienta importanta in gestiunea riscului operational ea poate sa puna la punct un sistem de autoevaluare, care sa arate vulnerabilitatea sa la risc.

Evaluarea riscului operational are in vedere si corelatiile care se pot face cu celelalte riscuri ce afecteaza banca, tinand cont ca manifestarea unui risc poate antrena o serie de alte riscuri.

C. Monitorizarea – in urma identificarii si evaluarii riscului, entitatile supuse riscului trebuie sa ia toate masurile pentru a asigura functionarea in bune conditii a activitatii, precum si pentru prevenirea manifestarii riscului. Aceste entitati (subunitati bancare sau functionale) trebuie sa inainteze informatii, sesizari, propuneri catre directiile de gestiune a riscului pentru a putea fi eventual generalizate la nivelul tuturor entitatilor asemanatoare afectate de acelasi tip de eveniment.

Monitorizarea riscului se poate concretiza in:• urmarirea unor indicatori de risc care sa permita analizarea evolutiei riscului operational in activitatea bancii• urmarirea incadrarii in limitele privind expunerea bancii la riscul operatonal

Conducerea bancii trebuie sa dispuna in timp util de informatii privind desfasurarea procesului de management al riscului, la expunerea bancii la acest risc si la modul cum sunt puse in aplicare procedurile de management al riscului operational.

D. Gestiunea – in aceasta etapa banca va decide masurile pe care trebuie sa le ia pentru controlul riscului operational. Aceste masuri se vor inscrie intruna sau mai multe dintre urmatoarele strategii de urmat:a. banca isi asuma riscurile operationale aferente unei anumite activitati, considerandu-le ca pierderi controlabile si inevitabileb. banca va actiona pentru diminuarea riscurilor operationale in sensul scaderii frecventei sau amplitudinii lorc. banca va incerca transferul riscurilor catre terte parti (prin externalizarea activitatii sau prin incheierea unei asigurari, de exemplu)d. banca considera riscul operational de neacceptat si il elimina prin inchiderea anumitor activitati.

Strategia pe care o alege banca tine cont de activitatea sau domeniul afectate, de riscul manifestat, de impactul riscului vizat asupra zonei de risc, de costurile de control sau transfer, si de eficienta sau rezultatul ce se pot obtine in urma aplicarii unei anumite strategii.

Din punct de vedere al frecventei si al amplitudinii manifestarii riscurilor operationale, ideal pentru banca ar fi urmatoarele strategii:• in cazul riscurilor cu frecventa si amplitudine reduse – se asuma

53

• in cazul riscurilor cu frecventa mare si amplitudine redusa – se diminueaza• in cazul riscurilor cu frecventa redusa si amplitudine mare – se transfera• in cazul riscurilor cu frecventa si amplitudine mari – se elimina.

O solutie des utilizata in gestiunea riscului operational o reprezinta transferul riscului prin contractarea unei polite de asigurare pentru anumite evenimente generatoare de risc. Banca se bazeaza pe capcitatea asiguratorului de a acorda despagubirea, conform clauzelor contractuale, finantand astfel acoperirea unor pagube.

Prin asigurare banca nu controleaza riscul, manifestarea acestuia fiind in continuare independenta si aleatoare, dar reuseste sa-si controleze costurile de acoperire a riscului. Fiind preferate costuri controlabile, certe si reduse, in raport cu cele incontrolabile cu acoperirea pagubei. In acelasi timp, prin asigurare se obtine si un transfer de expertiza de la asigurator. Acesta dispune de o experienta mai ridicata in gestiunea anumitor riscuri, experienta data de specializarea sa si de administrarea unui portofoliu mare de riscuri preluate de la clientii din diferite sectoare de activitate. Prin contractarea unei polite de asigurare bancile beneficiaza si de servicii eficiente si de o monotorizare calificata in domeniul gestiunii riscului (astfel, asiguratorul doreste sa reduca riscul preluat prin actiuni preventive la client)

Un rol important in managementul riscului operational il joaca si noile reglementari prudentiale bancare cuprinse in Acordul Basel II. Comitetul de la Basel infiintat in 1974 are ca principala sarcina dezvoltarea reglementarilor bancare care sa furnizeze siguranta si stabilitate sistemelor bancare internationale. Un prim pas s- facut in anii ’80 cand s-a reusit sa se promoveze un set de reglementari de adecvare a capitalului, asa numitul Acord Basel, prin care se leaga expunerea la risc a bancii de fondurile sale proprii ca sursa de acoperire a pierderilor. Odata cu dezvoltarea pieteleor financiare si cresterea complexitatii activitatii bancare acest prim acord s-a dovedit a fi insuficient, in special prin spectrul limitat al riscurilor luate in calcul. Acordul Basel II, implementat mai mult sau mai putin incepand cu 1 ianuarie 2007 se doreste a fi mult mai acoperitor in domeniul riscurilor si in acelasi timp mai flexibil si mai transparent. El implica in gestiunea prudentiala si riscul operational alaturi de riscul de credit si cel de piata. Astfel, acest risc are o incidenta directa asupra cerintelor de capital si in mod automat i se va acorda o atentie marita in gestiune pentru respectarea reglementarilor si pentru valorificarea optima a capitalului bancar.

Cerintele minime de capital pentru acoperirea riscului operational se pot stabili prin trei metode sau abordari: • a indicatorului de baza • standardizata • a evaluarii avansate

54

a. metoda indicatorului de baza in cazul acestei abordari bancile trebuie sa dispuna de fonduri proprii pentru acoperire riscului operational egale cu un procent din media ultimilor trei ani a venitului net annual: K = VN * c, undeK este capitalul reglementat prin metoda indicatorului de bazaVN – media venitului net anual inregistrat in ultimii trei anic – coeficient de ponderare stabilit la 0,15

Venitul net anual se stabileste ca suma algebrica a urmatoarelor elemente:- dobanzi de primit si venituri asimilate- dobanzi de platit si cheltuieli asimilate- venituri din actiuni si alte titluri cu venit variabil- venituri din comisioane- cheltuieli cu comisioane- profit sau pierdere neta din operatiuni financiare- alte venituri din exploatare.

In cazul in care apar valori negative sau nule ale venitului net anual, acestea nu sunt luate in calcul. Sunt folosite numai valorile pozitive, iar media va tine cont de numarul de ani luati in calcul efectiv.

b. metoda standardizata imparte activitatea bancara in opt subactivitati:

- finantarea societatilor comerciale (operatiuni de subscriere, consultanta de investitii, analiza financiara)

- vanzari si tranzactionare (intermediere monetara, plasamente in instrumente financiare, executare de ordine in numele clientilor)

- activitate bancara de retail (atragere de depozite, acordare de credite, leasing financiar, garantii)

- activitate bancara comerciala (atragere de depozite, acordare de credite, leasing financiar, garantii)

- plati si decontari (servicii de transfer de fonduri, emitere si administrare de instrumente de plata)

- servicii de agent (custodie, administrarea numerarului clientului)- administrarea activelor (administrare de portofoliu, administrare de titluri de participare la

organisme de plasament colectiv in valori mobiliare)- activitati de intermediere pentru persoane fizice (receptionare si transmitere de ordine

privind unul sau mai multe instrumente financiare)Cerintele de capital pentru acoperirea riscului operational este dat de suma cerintelor

de capital pentru fiecare subactivitate, determinate prin ponderarea cu un coeficient specific a venitului net din fiecare activitate:

55

K = ∑ (VNi * ci)

K este capitalul reglementat prin metoda standardizataVNi – media venitului net anual inregistrat in ultimii trei ani de fiecare subactivitate ici – coeficient de ponderare stabilit pentru fiecare subactivitate i

c. metoda evaluarii avansate este o metoda flexibila ce permite dimensionarea capitalului in functie de metodele interne de masurare a riscului operational folosite de institutiile bancare. Trebuie insa ca aceste metode sa foloseasca standarde cantitative si calitative si o metodologie agreate in prealabil de catre autoritatile de supraveghere.

56