John Locke

John Locke (29august 1632 - 28 octombrie 1704) a fost un filosof și om politic englez din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales

de societateși epistemologie.

“John Locke S-a născut la Wrington, Anglia; studiază mai întâi la Londra, apoi trece la Oxford, manifestând o deosebită preferință pentru studiile exacte, medicină și filosofie.

În anul 1665 este secretar de legație la Cleve, pe lângă Sir Walter Van, dar pentru scurtă vreme, două luni. Întors de la Cleve în Anglia, cunoaște un

an mai târziu pe Lordul Anthony Ashley, care va fi ridicat ceva mai târziu la rangul de Earl of Shaftesbury, cu care se împrietenește și în a cărui casă va îndeplini, de la 1667 la 1675, oficiul de medic precum și pe acela de educator.

Prietenia cu lordul Anthony Ashley a decis și peripețiile vieții lui John Locke. Împărtășind împreună cu acesta răspunderi politice, fiindu-i secretar și atunci când prietenul său a fost Lord Cancelar cât și atunci când a fost prim-ministru, el a trebuit să-l urmeze pe Shaftesbury și când acesta a trebuit să se refugieze în Olanda în urma conflictului cu regele, unde trăiește luându-și diferite nume și schimbând orașele, pentru a nu fi descoperit, de la 1683 până la1689, când se urcă pe tronul Angliei Wilhelm de Orania.

Locke a continuat linia empiric-materialistă a lui Bacon și Hobbes, fundamentând orientarea senzualistă în teoria cunoașterii. Opera celebră a lui J. Locke, care a exercitat foarte mari influențe, se intitulează: An essay concerning human understanding (Eseu asupra intelectului omenesc), 1689-1690. Combătând teoria idealistă a ideilor înnăscute, Locke afirmă în această operă că toate cunoștințele provin din experiența senzorială. După el, mintea omului este la naștere ca o foaie nescrisă (white paper, void of all characters) (tabula rasa): În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simțuri. Locke a făcut totuși unele concesii idealismului, admițând, alături de experiența internă, ca un izvor de sine stătător al cunoașterii și formulând teoria calităților secundare, după care calitățile secundare ar fi subiective și numai calitățile primare (întinderea, figura, mișcarea etc.) ar avea un caracter obiectiv. Locke nu înțelegea specificul calitativ al rațiunii în raport cu simțurile și rolul ei activ.

Trăsăturile mecaniste ale lui Locke, potrivit căreia rațiunea nu face decât să combine și să separe ideile simple furnizate de simțuri, l-au determinat pe Engels să-l considere, alături de Bacon, drept întemeietor al metodei metafizice în filosofia modernă.

A fost unul din întemeietorii deismului. Datorită contradicțiilor sale, filosofia lui Locke a slujit drept punct de plecare atât materialismului secolului al XVIII-lea cât și idealismului subiectiv a lui Berkeley.

Prin lucrarea sa Câteva păreri asupra educației (1693), care a înrâurit puternic dezvoltarea pedagogiei în secolele XVIII-XIX, Locke a preconizat educarea în familie a unui gentleman de tip nou, purtător activ al spiritului întreprinzător burghez. Ideolog al compromismului încheiat între burghezie și nobilime după revoluția engleză din secolul al XVII-lea, Locke a fost un partizan al monarhiei constituționale.

John Locke este socotit în genere ca întemeietorul empirismului modern, adică al acelui curent care susține că toate ideile noastre provin din simțuri, că își au fundamentul în experiență. Locke nu este, prin urmare, un metafizician, ci un epistemolog, adică un teoretician al cunoașterii.

1

El își propune în lucrarea lui fundamentală să dea o "cercetare asupra originii certitudinii și întinderii cunoștinței omenești, asupra temeiurilor și gradelor credinței, părerii și asentimentului".

Locke este însă și personalitatea liberalismului modern : în câmpul filozofiei politice, el este autorul cu cele mai solide îindreptațiri la titlul de întemeietor al liberalismului politic. Mai mult decât atat, autorul tratatelor despre cârmuire nu este ideologul unui curent politic doctrinar, ci al spiritului politic liberal modern; el este recunoscut, în general, ca întemeietor al constituționalismului modern, al teoriei politice privind democrația reprezentativă, precum și al filozofiei drepturilor și libertaților civice.

În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.

Întorcându-se în patrie, el este numit mai întâi "Commissioner of appeals" iar apoi "Commissioner of trade and plantages". John Locke moare la Essex la 28 octombrie 1704.”

(John Locke- www.wikipedia.com)

Opera .

Letter on Toleration (1689)Second Letter on Toleration (1690)Two Treaties of Government (1690)Essay concerning Human Understanding (1690)Some Considerations concerning Raising the value of Money (1693)The Reasonableness of Christianity (1695)A Vindication of the Reasonableness of Christianity (1695)A Letter to the Bishop of Worcester (1697)Discourse on Miracles (postmortem)Fourth Letter on Toleration (postmortem)An Examination of Father Malebranche’s opinion of Seeing all things in God (postmortem)Remarks on Some of Mr Norris’s Books(postmortem)Conduct of the Understanding (postmortem)

2

Al doilea tratat despre cârmuire

Titlu: „Al doilea tratat despre cârmuire _ Scrisoare despre toleranță”Autor: John Locke

Editură: NemiraAn: 1999

Al doilea tratat despre cârmuire face parte din opera „Două tratate despre cârmuie” scrisă de John Locke.

“Unii dintre comentatori susţin că lucrarea datează în întregime din 1688, anul Revoluţiei Glorioase, fiind scrisă în vederea legitimării directe a acestei revoluţii, actualmente este dominantă opinia potrivit căreia, această lucrare a fost elaborată cu câţiva ani

buni înainte de Revoluţia Glorioasă şi că poziţia adoptată în ea nu este legitimarea directă a unei revoluţii glorioase ci o pledoarie pentru începerea unei revoluţii (în anumite condiţii, desigur). Potrivit acestei opinii, lucrarea nu trebuie văzută ca un „pamflet revoluţionar”, ci ca o operă de sine stătătoare, care a fost concepută pentru a răspunde unor frământări ale epocii respective şi nu pentru a apăra în mod explicit un eveniment epocal al modernităţii.. Al doilea tratat a fost scris în iarna 1679-1680”

Dacă primul dintre aceste tratate constituie o amplă şi argumentată respingere a tradiţionalismului politic şi a viziunii politice ilustrate de cartea lui Sir Robert Filmer, Patriarcha (1680), cel de-al doilea tratat, conţine esenţa concepţiei lockeene despre natura umană, originea şi scopul societăţii civile, geneza şi limitele puterii politice, drepturi şi libertăţi civice, etc.

Doctrinele elaborate în cel de al doilea tratat au devenit baza unei filozofii sociale și politice pentru generațiile viitoare.

În lucrarea sa Locke susţine că Dumnezeu nu a lasat pe nimeni anume cu vreo autoritate naturală asupra altora, nimeni nu a moştenit puterea politică (de la Adam) şi nici privilegiul de a o exercita; puterea politică provine de la cei cârmuiţi, avându-şi originea „doar în consimţământul” acestora.

Dacă pentru Filmer puterea regală asupra supuşilor este identică cu puterea paternă pentru că regele este ca şi tatăl „stăpânul familiei sale”, pentru Locke, puterea politică este cu totul altceva decât puterea paternă: este „un drept de a face legi însoţite de pedeapsa cu moartea – şi, prin urmare, de toate pedepsele mai mici –, în vederea reglementării şi conservării proprietăţii, şi de a folosi forţa colectivităţii atât în executarea unor asemenea legi, cât şi în apărarea comunităţii de vătămări aduse din afara ţării, toate acestea numai în vederea binelui public”.

Puterea politică este acea putere pe care fiecare om a avut-o în starea naturală şi a încredinţat-o societăţii şi, prin aceasta cârmuitorilor pe care societatea i-a aşezat deasupra ei, cu încrederea că va fi folosită pentru binele lor.

3

Puterea paternă sau părintească, este una naturală, care nu vizează scopuri politice ci doar creşterea şi educarea propriilor copii. Această putere „nu e decât temporară şi nu se extinde asupra vieţii şi bunurilor lor”. Cele două puteri de care se vorbeste cea parentală și cea politică nu au nimic în comun, toate aceste argumente vin și contrazic teoriile lui Filmer .

Pentru respingerea argumentelor lui Filmer potrivit cărora puterea absolută a regilor este egală cu dreptul absolut de proprietate al acestora asupra supuşilor lor, provenit dintr-un drept similar pe care Adam l-ar fi primit direct de la Dumnezeu, Locke, sprijinindu-se tot pe o lectură a Bibliei, arată că: Adam nu a primit dreptul de proprietate privată ci doar un drept de folosinţă; acest drept de folosinţă este comun întregii omeniri, nefiind limitat la Adam, pentru că în esenţă este un drept justificat de nevoia oricărui om de a folosi creaturile pentru a supravieţui. Dacă Dumnezeu ar fi dat pământul unuia singur, ar fi însemnat să-i fi acordat lui Adam sau oricărui alt om un drept de viaţă şi de moarte asupra altor oameni, ceea ce evident nu corespunde cu realitatea divină.

Argumentele lui Locke, se referă la faptul că, proprietatea este pentru beneficiul proprietarului iar guvernarea pentru beneficiul celor guvernaţi şi nu pentru avantajul celor care guvernează. Guvernarea „nu poate fi moştenită în acelaș mod în care copii moștenesc bunurile tatălui lor”. Puterea politică nu este, un gen de proprietate asupra altor oameni.

El admite că în anumite cazuri există oameni care sunt proprietarii legitimi ai altor oameni şi că, prin urmare, pot dispune după plac de viaţa lor. De exemplu, sclavia este justificată atunci când este urmarea unui război, pentru că acela care se pune într-o „stare de război” faţă de altul şi-a pierdut, prin faptul că a folosit forţa în mod nedrept, dreptul la viaţă. Avându-se în vedere că ideile sale au constituit punctul de plecare al unor principii politice care s-au dovedit a fi indispensabile unei vieţi omeneşti moderne şi civilizate..Astfel se trece de la o stare naturala în care toți existăm de la un bun început, la o stare de război în care se folosește forța în mod nedrept, dar necesar în anumite cazuri.

În opera sa Locke, insistă asupra faptului că legea naturală este „promulgată” sau adusă la cunoştinţă „doar de către raţiune” iar cel care nu a ajuns să folosească raţiunea „nu poate fi considerat ca fiind supus acestei legi”. Cunoaşterea şi supunerea faţă de legea naturală presupune ca individul să acţioneze şi să trăiască „doar în limitele ei”.

Raţiunea cu care oamenii sunt înzestraţi de la natură îi învaţă să distingă între bine şi rău, dar este necesar ca ea să se dezvolte şi să atingă un anumit grad de maturitate la nivelul fiecărei persoane. Cunoaşterea legii naturale nu există în momentul naşterii, ci intervine doar atunci când omul este în stare să folosească raţiunea.

Starea naturală - este o stare de perfectă libertate în care oamenii au dreptul să dispună de persoanele lor în limitele legii naturale; - este o stare de egalitate, toți suntem egali în fața legii și în fața lui Dumnezeu.; - ordinea în starea naturală este dată de o lege naturală, și anume ratiunea; - oamenii din starea naturală, în virtutea acestei legi, au obligația de a se conserva; - executarea legii naturale aparține fiecărui om – fiecare are dreptul de a pedepsi incălcarea legii; -în starea naturală nu există nici o superioritate a unuia asupra celuilalt; cel care încalcă legea trăiește după altă regulă decât cea a rațiunii;

Încălcarea legii este pedepsită prin despăgubire și limitarea libertății; fiecare om are dreptul de a pedepsi infractorul și de a fi executorul legii naturale;

Starea naturală este o stare utopică unde bunurile se găsesc din abundență, iar singura preocupare a oamenilor este de a-și asigura conservarea dictată de legea naturală și mai exact de rațiune.

4

La John Locke analiza privitoare la proprietate pornește de la starea în care se află oamenii în mod natural – starea naturala, care potrivit lui Locke este “o stare de perfectă libertate de a-și hotarî actiunile și de a dispune de posesiunile și persoanele lor așa cum găsesc potrivit, în limitele legii naturale, fără a cere permisiunea și fără a depinde de voința altui om

Locke sustine că la origine între oameni nu există nici un fel de relatie, în starea naturala omul este solitar. Omul fundamental, din starea naturală, este omul căruia ii este foame, el este radical separat de semenii săi, nu întreține relații decât cu natura și cu propriul corp. Acestui om fiindu-i foame pleacă în căutarea hranei, o gasește și și-o însușeste pentru satisfacerea propriilor nevoi. Rezultă de aici că el are dreptul de “a avea” ceva, adică dreptul de a fi proprietar al bunului respectiv.

Pentru că problema proprietăţii este o chestiune crucială în cadrul teoriei politice lockeene, capitolul acordă un spaţiu corespunzător modului în care Locke a abordat originea, natura şi legitimitatea proprietăţii private. Noţiunea de proprietate este folosită de el într-un sens mai larg sau mai restrâns, în funcţie de lucrurile la care se referă.

În sens general, termenul „proprietate” se referă la „viaţa, libertatea şi averea” oamenilor, iar în sens restrâns, la posesiunile materiale. La originea proprietăţii private, nu se află consimţământul unanim al celorlalţi ci proprietatea omului asupra lui însuşi, adică asupra persoanei sale şi implicit a muncii sale. Proprietatea asupra propriei persoane reprezintă forma de bază a proprietăţii, iar legitimarea proprietăţii private asupra bunurilor derivă din existenţa acestei forme de proprietate. Pentru că fiecare este proprietar al lui insuşi şi implicit al muncii sale, individul are „în sine marele fundament al proprietăţii”. La originea dreptului de proprietate privată asupra bunurilor comune ale naturii stă munca, ca parte a proprietăţii private originare. Omul devine proprietarul a ceea ce pune în valoare munca sa, adică al lucrurilor asupra cărora „se exercită hărnicia sa, pentru a le modifica din starea în care le-a pus natura”.

Locke observă că cea mai mare parte a lucrurilor cu care natura i-a înzestrat pe oameni, nu le pot fi de folos , dacă nu suportă nişte transformări, adică dacă nu sunt îmbunătăţite prin munca lor. Pentru că omul este în mod natural proprietar al persoanei sale şi deci al muncii sale, lucrurile până atunci comune asupra cărora a intervenit munca sa, îi devin lucruri proprii, iar el se transformă în proprietarul lor legitim.

Problema pământului este „problema principală în privinţa proprietăţii”. Originea proprietăţii funciare este identică cu aceea a proprietăţii în general. Asta înseamnă că proprietatea asupra pământului, se naşte ca orice proprietate, din muncă: omul devine proprietarul suprafeţei de pământ pe care o munceşte. Însuşirea unei suprafeţe de teren este o însuşire prin „îmbunătăţirea ei”. În comparaţie cu celelalte lucruri, în cazul pământului, munca, furnizează mult mai mult în raport cu ceea ce dă natura, iar fără muncă, pământul „nu ar avea aproape nicio valoare”

Locke admite, că la început, adică în prim stadiu al stării naturale, dreptul de proprietate este limitat de două obligaţii. Pe de o parte, fiecare îşi putea însuşi prin munca sa atât cât îi era necesar pentru consum . Pe de altă parte, fiecare trebuia să-şi însuşească din lucrurile comune decât „o proporţie foarte moderată” astfel încât să rămână şi celorlalţi „de ajuns şi la fel de bun”. Omul nu putea să aibă în proprietate mai multe lucruri sau mai mult pământ decât putea folosi, întrucât nu avea niciun drept asupra lucrurilor „care depăşeau folosul său”. Fiecare are dreptul la atât „cât poate folosi”, iar ceea ce trece peste această limită „depăşeşte partea sa şi aparţine celorlalţi”.

5

A lua mai mult decât putea folosi un om, reprezenta, pentru Locke, un lucru „nesăbuit” şi „necinstit”. Depăşirea acestei limite ar fi însemnat ca omul „să fi luat mai mult decât partea sa” şi să-i fi „jefuit pe alţii”. Câtă vreme omul se limitează doar la „o mică parte” din lucrurile comune, nu se încalcă dreptul altuia.

Această limitare naturală a dreptului de proprietate nu mai este „valabilă în lume ” la un moment dat, respectiv după inventarea banilor. Inventarea banilor prin acordul oamenilor asupra valorii şi folosirii acestora, a condus la o schimbare profundă, în sensul că „le-a dat oamenilor prilejul să perpetueze şi să înmulţească posesiunile”. Banii reprezintă „un lucru durabil”, pe care oamenii îl pot folosi „fără a se deteriora” şi pe care „prin consimţământ reciproc” îl pot lua în schimbul lucrurilor. O dată cu inventarea banilor, problema raportului dintre muncă şi proprietate se pune în cu totul alţi termeni. Proprietarul şi producătorul devin distincţi: proprietarul legitim nu mai este în mod necesar producătorul, pentru că cel care trăieşte de pildă, din cumpărarea şi vânzarea bunurilor este în mod legitim proprietar. De asemenea, o dată cu inventarea banilor se pune în termeni noi şi problema dreptului de proprietate a omului asupra rezultatului muncii sale. Omul în calitate de proprietar al muncii sale, poate dispune să-şi presteze propria muncă pentru realizarea unor bunuri care aparţin altcuiva, primind în schimb o sumă de bani.

Poți fi proprietar al unui bun chiar dacă nu ai depus nici un efort pentru al domândi. Mostenirea este un mod prin care devi proprietar al unui bun în mod legal. Filosoful britanic arată că există anumite limite în privinţa transmiterii proprietăţii prin testament. Moştenirea unei proprietăţi este justificată mai ales de considerente ce ţin de legea naturală. Copii au nevoie de bunurile părinţilor pentru conservarea şi confortul lor. Cum fiecare copil are un drept egal la conservare, dreptul unui copil la proprietatea părinţilor săi este egal cu al celorlalţi fraţi. Părinţii pot să lase moştenire prin testament toate posesiunile lor, în mod egal împărţite între copii, indiferent de vârsta acestora. A lăsa mai mult unui copil decât altuia, contravine obligaţiilor naturale pe care le au părinţii faţă de proprii copii. O persoană poate lăsa alteia prin testament o moştenire, numai dacă aceasta din urmă îi este rudă, iar în situaţia în care nu există rude, posesiunile individului revin comunităţii.

Conceptul de proprietate este folosit de Locke pentru justificarea trecerii oamenilor de la starea naturală la societatea civilă. În gândirea sa, oamenii au fost determinaţi să părăsească starea naturală şi să constituie comunităţi sau să se alăture comunităţilor deja existente, în vederea „conservării reciproce a vieţilor, libertăţilor şi proprietăţilor lor, adică pentru a folosi un termen general, a proprietăţii”.

Conservarea proprietăţii, reprezintă „scopul principal şi important urmărit de oamenii care se unesc în comunităţi şi care se supun ei înşişi unei cârmuiri”.

Societatea civilă şi cârmuirea sunt rezultatul nemijlocit al dorinţei omului de a-şi conserva proprietatea, sub toate aspectele ei. Nesiguranţa proprietăţii în starea naturală se datorează lipsei celor trei lucruri necesare conservării ei, şi anume : a unei legi stabile; a unui judecător imparţial; a unei puteri care să pună în aplicare sentinţa.

Nimeni nu are dreptul de a lua proprietatea oamenilor sau vreo parte a ei „fără consimţământul lor”. Proprietatea este un drept peste care guvernarea nu poate trece, pentru că aceasta este întemeiată pe legea naturală şi ca atare încălcarea acestui drept este un delict împotriva însăşi legii naturale.

6

Statutul de membru al societăţii politice nu este dependent de deţinerea de proprietăţi; din contră, protejarea proprietăţii individului este dependentă de consimţământul acestuia de a fi membru al societăţii politice.

Şi cel lipsit de proprietate este membru al societăţii politice putând participa la exercitarea puterii politice. La originea puterii politice nu stă „posesiunea” ci „consimţământul” supuşilor.

Unul dintre reproşurile pe care le face Locke la adresa lui Filmer, este faptul că acesta din urmă încearcă să-i convingă pe oameni că starea lor naturală nu este una de libertate ci de sclavie, respectiv că toţi „ne naştem sclavi şi aşa trebuie să trăim”. O astfel de concepţie, crede Locke, „subminează fundamentele societăţii umane” şi expune „pe toţi supuşii celei mai mari mizerii create de tiranie şi opresiune”.

Întâlnim la autor, foarte clar exprimată, ideea dreptului egal al fiecăruia la libertatea naturală: suntem diferiţi şi inegali ca vârstă, merite şi alte calităţi, dar suntem egali „în privinţa jurisdicţiei sau a dominaţiei unuia asupra celuilalt”, adică din punct de vedere al dreptului de a fi feriţi de exercitarea arbitrară a puterii oricărui altuia asupra noastră. Atunci când Locke afirmă că „toţi oamenii sunt egali de la natură”, nu se referă la „toate felurile de egalitate”. El are în vedere o egalitate politică, juridică, şi de posibilităţi şi nicidecum o egalitate completă.

Ideea egalităţii naturale a oamenilor înseamnă pentru Locke, că nimeni nu s-a născut stăpân sau supus, că nimeni nu este mai presus de lege, iar legea este aceeaşi pentru toţi şi că toţi au posibilitatea principial egală de a poseda sau dobândi proprietate. El nu afirmă însă, în niciun caz, că oamenii sunt sau ar trebui să fie egali în ceea ce priveşte dimensiunile proprietăţii. Omul se naşte liber, tot aşa cum se naşte cu raţiune, dar nu beneficiază imediat de exerciţiul calităţilor respective; deşi se naşte pe teritoriul unei cârmuiri, omul „nu se naşte supus niciunei ţări sau cârmuiri”. Din momentul naşterii şi până atunci când ating acel nivel al raţiunii la care să poată fi capabili să cunoască legea şi să trăiască astfel în limitele ei, copii nu pot fi liberi, aflându-se sub îndrumarea părinţilor lor. Această supunere a copiilor faţă de părinţii lor este una temporară, încheindu-se o dată cu minoratul acestora.

După Locke, unii oameni îşi pot pierde pe drept libertatea lor naturală. În acest sens, el analizează diferenţa dintre sclavie şi servitute.

Sclavul este în puterea absolută a învingătorului său, care poate şi este îndreptăţit să-l distrugă, dacă doreşte. Învingătorul are dreptul să îi facă sclavi, în urma unui război just, doar pe aceia care au purtat război cu acesta şi care renunţă la libertatea naturală.

Deşi puterea învingătorului asupra învinsului este „perfect abuzivă”, învingătorul nu are niciun drept asupra bunurilor celui învins, ci doar de a-şi însuşi unele din aceste bunuri cu titlul de despăgubiri; el nu are niciun drept asupra familiei învinsului pentru că el nu a purtat război cu soţia şi urmașii acestuia din urmă. Servitutea provine din consimţământul liber şi explicit al săracului, care, pentru a-şi asigura supravieţuirea preferă să se pună la dispoziţia celui care are mijloacele care îi pot salva viaţa.

Dacă sclavul se află în puterea absolută şi perpetuă a stăpânului său, puterea stăpânului asupra servitorului nu este decât temporară şi conformă contractului dintre ei.

Atunci când defineşte proprietatea în sens larg incluzând deopotrivă „viaţa, libertatea şi averea”, Locke plasează libertatea printre componentele proprietăţii. Pentru a dovedi existenţa libertăţii naturale a oamenilor, gânditorul face trimitere la modul în care au luat naştere comunităţile şi cârmuirile existente.

7

Acestea din urmă nu ar fi fost posibile dacă oamenii nu ar fi fost liberi, egali şi independenţi, adică dacă nu ar fi avut vreodată libertatea să se unească într-o societate sau să aleagă o cârmuire, aşa cum consideră potrivit. Toate societăţile politice şi cârmuirile au luat naştere numai prin consimţământul oamenilor, care nu ar fi putut interveni dacă oamenii nu ar fi fost liberi.

Prezentarea societăţii politice şi a cârmuirii ca rezultat al consensului şi contractului social, înfăţişarea cârmuirii ca un simplu instrument, constituit în mod deliberat de către indivizi liberi şi egali, pentru rezolvarea unor probleme determinate, ideea că autoritatea cârmuirii depinde de consimţământul popular, insistenţele asupra necesităţii unor reguli liber-consimţite la nivel social, îl evidenţiază pe Locke ca un veritabil raţionalist politic.

Societăţile politice propriu-zise se formează prin unirea societăţii umane universale. „Şi dacă n-ar fi existat decăderea şi viciul unor degeneraţi, n-ar fi existat nici nevoia de altceva, nici necesitatea ca oamenii să se rupă de această mare şi naturală colectivitate”, formând prin înţelegeri explicite societăţi mici şi separate. Momentul apariţiei umanităţii este acela al apariţiei indivizilor înşişi. Societăţile politice, fragmente detaşate din larga comunitate umană, nu apar decât mult mai târziu. Societatea civilă sau politică este o asociaţie restrânsă de indivizi, diferită de societatea umană universală (umanitatea). Ea este un întreg constituit dintr-un ansamblu de elemente unite între ele prin legi şi relaţii specifice.

Este vorba de o realitate singulară, unică, ce nu se confundă cu celelalte (comunităţi politice), în sensul că are capacitatea de a exista prin sine însăşi, într-un mod distinct, autonom şi independent. Comunitatea politică se constituie de către indivizi „în vederea conservării reciproce a vieţilor, libertăţilor şi proprietăţilor lor”, adică a proprietăţii, în privinţa căreia starea naturală cunoaşte multe neajunsuri. Aceste neajunsuri îi face pe indivizi să dorească să părăsească starea naturală şi să se alăture sau să se unească în societăţi.

Societatea civilă sau politică se distinge de societatea conjugală dintre bărbat şi femeie al cărei scop principal este conservarea speciei şi creşterea şi educarea copiilor. Contractul prin care ia naştere căsătoria nu este unul politic şi prin urmare societatea conjugală nu este nici ea una politică. Relaţia dintre părinţi şi copii este şi mai puţin asimilabilă societăţii politice de vreme ce copii nu încheie niciun contract cu părinţii lor.

Asociaţia dintre părinţi şi copii este una mult mai naturală decât aceea dintre soţi, pentru că nu presupune nici alegere voluntară, nici contract. Sigur că această relaţie este direct legată de societatea conjugală.

Societatea civilă şi cârmuirea sunt considerate, drept creaţii deliberate ale oamenilor, menite să suplinească inconvenientele stării naturale. Ceea ce dă naştere în mod efectiv societăţii politice şi cârmuirii acesteia este consimţământul indivizilor de a intra într-o comunitate şi de a-şi stabili o formă de cârmuire. Prin „contract şi acord” fiecare renunţă la puterea naturală de autoapărare, cedând-o comunităţii şi respectiv instituţiilor publice.

Intrand în societate şi cârmuire, oamenii au aprobat un mod de apărare publică a intereselor lor. Puterea politică nu reprezintă altceva decât puterea pe care a avut-o fiecare în starea naturală şi la care a renunţat odată cu intrarea în societate, încredinţând-o acesteia din urmă: „puterea politică este acea putere pe care fiecare om a avut-o în starea naturală şi a încredinţat-o societăţii şi, prin aceasta, cârmuitorilor pe care societatea i-a aşezat deasupra ei”.

Pentru Locke, la intrarea în societate, omul nu renunţă la totalitatea drepturilor sale naturale ci doar la puterea de autoapărare. Drepturi naturale precum dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi dreptul la proprietate, sunt drepturi la care omul nu renunţă la intrarea în societate şi pe care aceasta din urmă este obligată să le apere.

8

Societatea este creată printr-un acord sau contract între toţi cei ce doresc să facă parte din cadrul acesteia. Cârmuirea societăţii se formează separat pe baza încrederii acordate din partea societăţii reprezentanţilor care vor exercita efectiv puterea. Aşadar, în gândirea lui Locke, contractul şi încrederea sunt forme ale consimţământului. Consimţământul de a face parte din corpul politic trebuie să fie individual pentru că doar propriul consimţământ îl poate scoate pe individ din starea naturală, presupunând totodată şi consimţământul de a se supune majorităţii în toate celelalte probleme (inclusiv în ceea ce priveşte alcătuirea cârmuirii).

În abordarea relaţiei dintre societate şi cârmuire, Locke porneşte de la ideea că societatea nu poate exista fără o cârmuire. Având în vedere că oamenii se unesc într-o colectivitate, pentru protecţia lor reciprocă şi faptul că formarea cârmuirii este o acţiune a societăţii, puterea cârmuirii fiind o putere luată în custodie de la comunitate, rezultă anterioritatea comunităţii faţă de cârmuire. Cârmuirea este greu de evitat pentru oamenii care trăiesc împreună, pentru că în lipsa acesteia, crede Locke, oamenii nu sunt decât „o mulţime confuză, fără ordine şi legături între ei”. Majoritatea colectivităţii are dreptul de a constitui cârmuirea pentru comunitate. În exercitarea acestui drept, puterea este încredinţată reprezentanţilor comunităţii. Când cârmuirea e dizolvată, oamenii nu revin imediat la o stare de anarhie sau la starea naturală, în schimb, puterea legislativă se întoarce în mâinile societăţii.

Pentru a distruge orice afirmaţii privind existenţa independentă a societăţii politice faţă de cârmuire, Locke subliniază că stabilirea unui legiuitor şi aplicarea imparţială a legii, sunt mijloace indispensabile pentru conservarea societăţii şi că în lipsa unei autorităţi comune care să medieze orice controversă între membrii societăţii, s-ar produce o permanentă stare de război. Societatea nu poate exista fără o cârmuire, la fel cum nici cârmuirea nu poate continua fără societate.

Se evidenţiază distincţia pe care o face Locke între dizolvarea societăţii şi a cârmuirii. Conform gândirii lockeene, acţiunile care distrug autoritatea cârmuirii şi care au efecte asupra societăţii şi a membrilor săi, sunt: cucerirea, tirania şi uzurparea. Victoria unui cuceritor nu poate fi sursa puterii de a-i cârmui pe cei cuceriţi, chiar dacă cuceritorul are dreptatea de partea sa. Dreptul de a te opune agresorilor şi de a-i înfrânge este un drept transmisibil din generaţie în generaţie. Victoria împotriva unui agresor, constând în supunerea acestuia pe propriul său teritoriu, face dintr-un apărător victorios un cuceritor legitim.

Pentru Locke, nu există uzurpare „ decât acolo unde cineva este în posesia a ceea ce aparţine altuia de drept”, uzurpatorul fiind acela care ajunge la putere „pe alte căi decât cele prescrise de legile comunităţii”. Uzurparea încalcă legile comunităţii, care sunt singura sursă de autoritate în cadrul acesteia. De aceea, uzurpatorul nu are niciun drept de a fi ascultat.

Tirania este definită tot ca o încălcare a legilor comunităţii: „oriunde încetează legea ia naştere tirania, dacă legea este încălcată în defavoarea altuia”. Aceasta este identificată cu punerea voinţei cârmuitorului, îndreptată spre atingerea unor interese personale, în locul legilor comunităţii, care au ca scop conservarea proprietăţii oamenilor. În cazul cuceririi, se dizolvă atât societatea cât şi cârmuirea.

Cucerirea, este în opinia lui Locke „calea obişnuită, şi aproape singura” de dizolvare a societăţii, iar atunci când societatea e dizolvată „cu siguranţă cârmuirea acelei societăţi nu mai poate continua”.

9

Uzurparea şi tirania sunt analizate de Locke din două perspective: modificarea legislativului şi încălcarea încrederii. Dacă modificarea legislativului conduce la dizolvarea cârmuirii şi a societăţii, pierderea încrederii atrage după sine doar dizolvarea cârmuirii.

Cârmuirea poate fi dizolvată atunci când puterea executivă îşi neglijează sau îşi abandonează sarcina, astfel încât legile nu mai pot fi puse în executare. În acest caz, dizolvarea cârmuirii conduce la dizolvarea societăţii. În lipsa legislativului, societatea nu mai poate funcţiona ca o uniune pentru a-şi conserva proprii membrii. Fiecare revine în starea naturală, unde este liber şi la dispoziţia propriei sale voinţe, având posibilitatea de a reconstitui societatea şi de a-şi alege un nou legislativ.

Dizolvarea cârmuirii, intervine, după Locke, nu numai ca urmare a modificării legislativului ci şi ca rezultat al încălcării încrederii. Încălcarea încrederii se petrece atunci când legislativul sau conducătorul, sau ambii, încearcă să încalce proprietatea supuşilor şi să devină stăpânii vieţilor, libertăţilor şi averilor oamenilor. Se abuzează de încrederea acordată, puterea fiind folosită în alte scopuri, decât cele pentru care a fost încredinţată. Argumentul lui Locke este, că orice încălcare a încrederii duce la pierderea puterii ce le-a fost încredinţată conducătorilor şi la dizolvarea cârmuirii. În cazul încălcării încrederii, societatea nu este însă dizolvată.

(„Al doilea tratat despre cârmuire _ Scrisoare despre toleranță” - John Locke )

„Raţionalismul gândirii politice a lui John Locke, este prezentat ca rezultând şi din insistenţele sale asupra necesităţii aşezării existenţei umane pe reguli raţionale, liber-consimţite. Cum legile elaborate de puterea legislativă sunt fondate pe legea naturală, care nu vine să se impună oamenilor din exterior, ca ceva străin, ci este înscrisă în însăşi raţiunea acestora, cerinţele ei coincizând cu recomandările propriei noastre raţiuni şi cum puterea legislativă este fixată prin consensul contractual al membrilor societăţii, devine cert şi evident, că legile elaborate în societate, în concepţia lui Locke, nu reprezintă constrângeri exterioare, emanând de la o forţă independentă de oameni, ci sunt un fel de constrângeri liber consimţite prin care aceştia înţeleg să-şi apere interesele fireşti. Este vorba de înţelegerea lockeană a legilor ca autoconstrângeri, emanând de la însăşi persoana umană, înzestrată cu raţiune şi capabilă de a-şi da singură legi după care să se conducă. Legile iau naştere şi se menţin ca efect al voinţei oamenilor, fiind „voinţa declarată” a acestora.

Legea, nu constituie o simplă barieră în calea libertăţii umane; ea este o condiţie favorabilă libertăţii. Limitând acţiunea arbitrară a fiecăruia, legea devine garanţia libertăţii tuturor. O lege nu e făcută pentru a îngrădi, ci pentru a face un agent inteligent şi liber să acţioneze conform propriilor sale interese; totodată, ea nu prescrie nimic decât în raport cu binele general al celor care îi sunt supuşi. În absenţa ei, orice om ar fi la cheremul capriciilor altora, deci complet dependent, ceea ce dovedeşte că legea nu e adversara, ci condiţia necesară a libertăţii: „unde nu există lege, nu există libertate”.

Semnificaţia operei politice lockeene este legată de idealul eliminării arbitrariului şi al instituirii civilizaţiei bazate pe reguli. După Locke, legile sunt necesare pentru însăşi supravieţuirea unei comunităţi. În lipsa unei reguli stabile şi a unui judecător comun la care să apeleze pentru a hotărî controversele dintre ei, oamenii se află încă în starea naturală. Judecătorul „comun”, la care se referă Locke, este, puterea legislativă şi cea executivă, existente în cadrul societăţii.

10

În gândirea lockeană, atât supunerea cât şi exercitarea cârmuirii, trebuie dirijate de legi, nimeni neputând fi exceptat de la aplicarea legii.

Supunerea datorată puterii supreme, adică legislativului „este îndrumată de acele legi pe care ea le adoptă”, aceasta nefiind altceva decât supunerea faţă de lege. Cârmuirea, nu poate fi exercitată arbitrar, conform bunului plac sau după hotărâri improvizate, ci atât prin intermediul unor legi „stabile”, „promulgate” şi imparţiale, cât şi a unor „judecători autorizaţi recunoscuţi” care să rezolve disputele apărute conform acelor legi.

Din cauza nevoii de flexibilitate, Locke susţine că unele activităţi, de mare importanţă pentru comunitate, trebuie dirijate în mai mică măsură după legi pozitive, stabilite anterior, trebuind lăsate „pe seama prudenţei şi înţelepciunii” acelora cărora le-au fost încredinţate aceste activităţi. În acest sens, se referă la puterea federativă, care constă în „adminstrarea siguranţei şi a interesului public în afară”. El are în vedere şi existenţa unor situaţii în care practic este imposibil să determini acţiunea după reguli, utilizând în acest sens conceptul de prerogativă.

Regulile sau legile, apar în gândirea lockeană, atât ca expresie a raţiunii cât şi ca expresie a voinţei divine. Ele sunt raţionale, deoarece sunt elaborate deliberat de indivizi pentru a le proteja interesele. Pe de altă parte, ele sunt considerate ca fiind şi expresia voinţei divine, pentru că legea naturală, ca enunţare a voinţei lui Dumnezeu, nu încetează în societate, iar acestea trebuie să se conformeze legii naturale. În această situaţie, urmând legile din societate, omul îşi atinge scopurile şi ascultă în acelaşi timp şi de porunca divină”

(despre gândirea politică a lui John Locke – www.google.com)

În lucrarea sa John Locke are în vedere două scopuri : să respingă doctrina potrivit căreia monarhul are drepturi absolute și divine, așa cum a fost ea expusă în lucrarea lui Robert Filmer Patriarcha, și să întemeieze o teorie care ar reconcilia libertațile cetațenilor cu ordinea politică.

Teoria lui Locke este astfel nu numai istorica . Este o redare a caracteristicilor guvernului constituțional în termeni de gandire și iși deservește scopul ca o justificare a acodului revoluției în concordanță cu ideile vremii

Concluzia este că teoria politică lockeană constituie o incontestabilă sursă de inspiraţie a liberalismului politic şi că Locke este autorul cu cele mai solide îndreptăţiri la titlul de „întemeietor al liberalismului politic”.

BIBLIOGRAFIE:

John Locke, Al doilea tratat despre carmuire/ Scrisoare despre toleranta (Editura Nemira,1999)

www.google.com / www.wikipedia.com

11