Raportul de Serviciu Al Functionarului Public Lucrare

LUCRARE DE LICENŢĂ

RAPORTUL DE SERVICIU AL FUNCŢIONARULUI PUBLIC

Coord. Ştiinţific

Lect. Univ. Drd. Elena-Mihaela Fodor

StudentMartin Gheorghe

Universitatea Creştină Dimitrie CantemirFacultatea de Drept Cluj-Napoca

CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................3

CAPITOLUL I.....................................................................................................................6

SCURT ISTORIC AL FUNCŢIEI PUBLICE.....................................................................6

I.1. Introducere.................................................................................................................6

I.2. Fundamentarea noţiunilor de funcţie publică si funcţionar public............................9

I.3 Clasificarea funcţiilor publice şi Principalele categorii de funcţionari publici.......15

CAPITOLUL II................................................................................................................20

ÎNVESTIREA ÎNTR-O FUNCŢIE PUBLICĂ.............................................................20

II.1 Cadrul general al incadrarii in muncă in Romania şi al numirii în funcţiile publice

.......................................................................................................................................20

II.2 Elemente specifice ale investirii funcţionarului public..........................................24

II.3 Modalităţi de recrutare într-o funcţie publică........................................................31

CAPITOLUL III................................................................................................................41

MODIFICAREA RAPORTULUI DE SERVICIU A FUNCŢIONARULUI PUBLIC

...........................................................................................................................................41

III.1 Generalităţi............................................................................................................41

III.2 Modificarea raportului de serviciu al funcţionarilor publici.................................42

III.3 Delegarea...............................................................................................................44

III.4 Detaşarea...............................................................................................................48

III.5 Transferul...............................................................................................................49

III.6 Suspendarea raportului de serviciu.......................................................................50

III.7 Încetarea raportului de serviciu.............................................................................53

CAPITOLUL IV................................................................................................................56

DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNCŢIONARILOR PUBLICI............................56

IV.1 Drepturile funcţionarilor publici............................................................................56

IV.2 Îndatoririle funcţionarilor publici..........................................................................61

2


CAPITOLUL V.................................................................................................................62

RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI..........................................................62

CAPITOLUL VI................................................................................................................66

CARIERA FUNCŢIONARULUI COMUNITAR............................................................66

VI.1 Definire termeni.....................................................................................................66

VI.2 Elemente specifice carierei funcţionarului public comunitar................................69

VI.3 Debutul carierei funcţionarului comunitar............................................................73

VI.4 Regimul persoanei selecţionate prin concurs în dreptul comunitar al funcţiei

publice............................................................................................................................75

VI.5 Drepturile funcţionarului comunitar.....................................................................78

VI.6 Îndatoririle funcţionarilor comunitari....................................................................82

VI.7 Corelarea dintre termenul de ,, funcţionar public în România” şi

termenul ,,funcţionar comunitar”...................................................................................86

CAPITOLUL VII...............................................................................................................92

CONCLUZII ŞI PROPUNERI..........................................................................................92

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................94

3


INTRODUCERE

Noţiunea de funţie publică, tradiţional,s-a impus ca noţiune

fundamentală a dreptului public,în principal a dreptului administrativ,ea

fiind strâns legată de noţiunea de activitate,autoritate,organ,etc.

S-a arătat că un organ de stat sau o autoritate publică,în general,

structural,cuprinde trei elemente: competenţa,mijloace materiale-financiare

şi personalul iar personalul la randul său este structurat pe

compartimente,linii ierarhice şi funcţii,dntre care care numai unele ne apar

ca funcţii publice.

Titularul unei funcţii publice,într-o formulare generică,poartă

denumirea de functionar public.

Dacă una din dimensiunile administraţiei publice este satisfacerea

nevoilor sociale prin prestarea de servicii publice şi cum nevoile sociale

cresc odată cu gradul de civilizaţie, este de înteles că la sfera funcţiilor

publice administrative existente,la un moment dat,mereu s-au adăugat

altele,pe măsura ce viaţa impunea ca administraţia să presteze noi şi noi

servicii,tot mai sofisticate,cibernetizate,robotizate,electronizate,etc.

De aici,a apărut o tema mereu actuală nu numai de ordin terminologic

dar mai ales de conţinut : ,,Ce este un functionar ? ‘’

Organizarea statală reflectă necesităţile ce trebuie satisfăcute în cadrul

sistemului social iar valorile pe care le realizează autoritatea statală sunt

valori politice stabilite potrivit specificului organizări societăţii.

4


Aceste valori privesc satisfacerea trebuinţelor de interes general,într-

un regim de putere publică,pe baza prerogativelor constituţionale care fac să

prevaleze interesul public faţă de cel privat.

Serviciile publice, indiferent de natura sau forma de

organizare,realizează activităţi proprii potrivit competenţei lor,stabilită prin

lege.

Competenţa unui serviciu public este strâns legată de funcţia

îndeplinită în cadrul organizării statale.

Odată cu diversificarea funcţiilor statului modern apare necesitatea

înfiinţării de noi servicii publice.

Prin activitatea de legiferare, Parlamentul reglementează în mod

uniform relaţiile sociale dintre membrii societăţii.

Serviciul public judiciar,alcătuit din sistemul instanţelor judecătoreşti,

soluţionează litigiile care apar între membrii societăţii şi aplică sancţiunile

legale celor care încalca legea.

Fiecare autoritate publică sau serviciul public realizeaza în domeniul lor

de activitate, atributele de putere ale statului,prin personalul repartizat pe

diferite structuri,compartimente funcţionale, pe criterii profesionale,pe linii

ierarhice şi pe funcţii.

Prin urmare,corespunzător funcţiilor fundamentale ale statului, funcţia

publică statală se realizează pe categorii de funcţii publice între care există

atât asemănări cat şi deosebiri.

Corespunzător naturii activităţii desfaşurate, funcţia publică statală

poate fi de demnitate publică,funcţie publică administrativa sau executivă şi

funcţie publică jurisdicţională.

Noţiunea de funcţie publică este utilizată pentru a caracteriza

personalul autorităţilor şi instituţiilor publice mai ales în raport cu salariaţii

5


din sectorul privat şi a evidenţia regimul juridic diferit aplicabil funcţiei

publice.

Studiul funcţiei publice presupune canalizarea noţiunii de funcţionar

public prin evidenţierea regimului juridic referitor la metodele de recrutare a

personalului,la modul de desfaşurare a activităţii acestuia şi la drepturile şi

obligaţiile specifice.

Acest regim juridic,care determină existenţa funcţionarilor publici este

specific funcţiei publice statale fiind derogatoriu de la dreptul care

reglementează relaţiile de muncă din sectorul privat.

Persoanele fizice care ocupă în condiţiile legii funcţii publice în

vederea realizării atribuţiilor unui serviciu public administrativ al statului,

judetului,oraşului sau comunei se numesc funcţionari publici administartivi

şi primesc pentru activitatea desfaşurată, un salariu lunar ,în condiţiile

legii,iar personalul care ocupa funcţii de demnitate publică au dreptul pentru

activitatea desfaşurată la o indemnizaţie lunară.

Conceptul de funcţie publică este în stransă corelaţie cu noţiunile de

putere publică,autoritate publică sau organ public,serviciu public şi se

bazează pe prerogativele puterii publice în vederea satisfacerii intereselor

generale,publice ale societăţii în interes public.

Orice societate organizată în stat se bazeaza pe prerogativele puterii

publice în vederea satisfacerii intereselor generale şi publice ale societăţii.

6


CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL FUNCŢIEI PUBLICE

I.1. Introducere

Funcţionarul public este persoana care işi desfăşoară activitatea în

cadrul administraţiei de stat,a administraţiei publice potrivit unui statut,unui

regulament care îi prevede drepturile şi obligaţiile.

În ceea ce priveşte istoricul funcţiei publice şi a statului celor care o

exercită, primul statut al funcţionarilor publici se datorează împaratului

Hadrian.

Istoria dovedeşte că decadenta administraţiei în antichitate a apărut

atunci când împăraţii au început să încalce regulile privind numirea şi

înaintarea în funcţii.

Se manifestă astfel traficul de slujbe, nepotismul şi favoritismul, astfel

căutânadu-se şi găsindu-se formule juridice pentru vânzarea de posturi,mai

exact fiind vorba de ,,contractus sufragii, reprezentând un contract potrivit

căruia cel care dorea să fie încadrat într-o slujbă, făgaduia o suma de bani

unui demnitar pentru ca acesta să stăruiasca să-l numească în funcţia

respectivă.

S-a exprimat în diferite variante ideea că atunci când statul nu are

grijă de funcţionarii săi işi surpă temeliile, astfel statutul juridic şi economic

al funcţionarilor publici influenteaza într-o măsura fundamentală bunul mers

general în viaţa unui stat.

7


De pildă,într-un stat de drept,declarat constituţional ca democratic şi

social,funcţionarul public reprezintă una din pârghiile de bază prin care se

împlinesc principiile democratice,concretizate în natura raporturilor stabilite

între autoritate şi cetatean.

Nu este de concepută existenţa unei administrati de stat în cadrul

căreia activitatea personalului,a salariaţilor să nu fie reglementată de o lege

specială.

Notiunea de statut a apărut la noi pentru prima dată , odată cu

titulatura de act normativ, în Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (7

august 1858),denumirea de statut provenind de la cuvantul latin statutum şi

însemnand actul juridic prin care se impun anumite măsuri,dispoziţii în

virtutea dreptului de comandă a statutului,iar termenul de funcţionar public a

fost folosit pentru prima dată în Constituţia din 1923.

Drept urmare, la 19 iunie 1923 a fost adoptată Legea privind Statutul

Funcţionarilor publici, iar pentru a fi aplicată s-a adoptat în 19 noiembrie,

acelaşi an, Regulamentul pentru aplicarea Legii Statutului funcţionarilor

publici.

Statutul funcţionarilor publici a fost abrogat şi înlocuit prin Codul

funcţionarilor publici intrat în vigoare la 8 iunie 1940, această lege avand

însă o scurta existenţă deoarece în anul 1950 a fost adoptat Codul Muncii

care a stabilit raporturile de muncă pentru toţi salariaţii, inclusiv pentru

funcţionarii publici.

Ca un prim pas spre dezideratul elaborării unei legi speciale pentru

organizarea şi funcţionarea activităţii funcţionarilor publici se află Legea

188 din 8 noiembrie 1999,publicată în Monitorul Oficial al Romaniei

nr.600/1999,denumită Legea privind Statutul Funcţionarilor publici .

8


Prin apariţia acestei legi se stabilesc drepturile şi obligaţiile

funcţionarilor publici,a caror activitate are o serie de particularităţi faţă de

activitatea funcţionarilor privaţi.

Este şi normal să fie aşa pentru că exercitarea funcţiilor în cadrul

administraţiei de stat trebuie să fie realizată de oameni cu o anumită

pregătire, de o anume formaţie comportamentală şi cu un nivel ridicat de

cunoştinte şi întreaga activitate a acestora trebuie pusă în slujba cetăţeanului,

a respectării drepturilor sale civice consfinţite de Constituţie şi de acte

normative.

Nu orice persoană care lucrează în administraţia de stat face parte din

categoria funcţionarilor publici.Nu se poate pretinde, de exemplu femeii de

serviciu,portarului sau şoferului să se ridice la nivelul unui funcţionar public.

Este de necontestat faptul că dintre funcţionarii publici unii au funcţii

de conducere iar alţii de execuţie dar şi aceştia din urmă işi desfaşoară

activitatea în cadrul aceluiali aparat administrativ şi au responsabilităţi şi

atribuţii stabilite de autoritatea sau instituţia unde işi desfaşoară activitatea

şi care sunt de natura aduce la realizarea scopului şi competenţelor acestuia.

Pentru ocuparea unei funcţii publice sau pentru a deveni funcţionar

public,legea prevede o serie de condiţii,cuprinse la art.6.

Astfel, poate sa ocupe o funcţie publică doar acea persoană care are

cetăţenia romănă şi domiciliul în România , să fie un bun cunoscator al

limbii române ,să aibă vârsta de 18 ani impliniţi, cu o capacitate deplină de

exerciţiu,să nu fi fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni care ar

face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice şi nu în ultimul rând să

fi caştigat concursul sau să fi promovat examenul organizat pentru ocuparea

funcţiei publice.

9


Este nevoie de aceste condiţii pentru că funcţionarul public este prima

persoană cu care vine în contact cetaţeanul,el este primul care trebuie să aibă

un comportament corect, amabil,să fie efectiv la dispoziţia cetăteanului

pentru rezolvarea şi clarificarea cerintelor sale legitime.

În acest sens ,,Principiile generale ‘ ale Constituţiei

noastre ,,Drepturile, libertăţile si îndatoririle fundamentale’, prevederi a

căror aducere în practica vieţii sociale de fiecare zi trebuie făcută de

funcţionarii publici, iar domeniile în care sunt chemaţi să acţioneze sunt

practic nelimitate.

I.2. Fundamentarea noţiunilor de funcţie publică si funcţionar public

Conceptul de funcţie publică îl regăsim in Franţa şi în sistemul

francofon exprimat prin sintagma ,,Fonction publique,, , în Regatul Unit

prin ,,civil service,, , iar în Germania prin ,,Affentlicher dienst,, .

Diferenţa dintre conceptele exprimate nu reprezintă doar un interes

lingvistic, ea are relevanţă şi pe planul relaţiilor juridice evocate de acest

concept.

În Marea Britanie ,, civil servantes,, îi desemnează numai pe agenţii

serviciilor civile administrative ale statului (în 1993 reprezentând circa o

jumătate de milion), pe când în Franţa termenul de ,,fonctiounaires,, îi

include atât pe agenţii statului cât şi pe cei ai colectivităţilor locale, de patru

milioane în acelaşi an 1993, acesta, în condiţiile in care între populaţiile

celor două ţari nu există decât o diferenţă foarte mică. Aceste realităţi

statistice reflectă şi două concepţii diferite, cea etatică, în Franţa şi cea

liberală în Marea Britanie.

10


În ceea ce priveşte doctrina românească, dacă ne referim la cea

interbelică, se poate constata că termenii uzitaţi erau, în exclusivitate, de

funcţiune şi respectiv funcţionar public.

S-a dezvoltat, de către autorii de drept public, o adevărată teorie a

funcţiunii publice funcţionarului public din 19 iunie 1923.

Literatura actuală analizează problema funcţionarilor de stat ,folosind

în unanimitate expresia ,,funcţie publică ,, şi respectiv ,,funcţionar

public ,,.Regăsim sporadic şi autori care împărtăşesc şi inonimia ,,funcţie

publică,, şi ,,funcţie de stat,, ,dar sininomia acestor noţiuni ar trebui totuşi

discutată din perspective autorităţii publice, din structura căreia face parte

funcţionarul,precum şi din aceea de ,,personal al organelor administraţiei

publice,,.

Sintagma ,,funcţie publica,, a generat o bogată doctrină românească şi

de drept comparat,ea se regăseşte definită diferit de la autor la autor ,de la un

sistem de drept la altul.

Asfel în concepţia unor autorii:,,funcţia publică desemnează un

statut sau o situaţie juridică a unei persoane fizice determinate,,.

Acest statut se obiectizează printr-un complex de drepturi şi

obligaţii,acestea sunt exercitate în mod continuu, iar situaţia juridică este

creată în urma unei investiri legale.

Din doctrina actuală de drept public invocăm,ca un veritabil sistem de

referinţă,concepţia potrivit căreia funcţia publică reprezintă ,, situaţia

juridică a persoanei fizice investită legal cu atribuţii în realizarea

competenţei unei autorităţi publice,ce constă în ansamblul drepturilor şi

obligaţilor ce formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică

respectivă şi organul care a investit-o,,.

11


Regăsim în această definiţie ,câteva din constantele valoroase care au

fost formulate de autorii de drept public de-a lungul timpului şi pe care le-

am evocat anterior,respectiv caracterul legal al investirii şi faptul că funcţia

publică evocă un complex de prerogative,drepturi şi obligaţii care realizează

competenţa unei autoritaţi publice.

Un alt autor ,mai prundent ,preferă să explice cum se regăseşte această

instituţie în Constituţie şi în alte reglementări,anterioare sau ulterioare ei,

decât să o definească în sensul propriu,făcând însă necesară precizarea că

aceasta poate fi înţeleasă într-o accepţie largă care include ,,totalitatea

funcţiilor statului prin care se realizează suveranitatea acestuia,fără

deosebire de faptul că aceste funcţiuni îndeplinesc sarcinile puterii

executive,legislative sau judecătoreşti,,.

În concepţia profesorului Negoiţă Alexandru,sintagma ,,funcţie

publică,, are două accepţiuni,una mai largă şi alta mai restrânsă ,în funcţie de

latura atribuţiilor care formează conţinuţii funcţiei exercitată de angajaţii

diferitelor organe ale administraţiei publice.

Recunoscând această diversitate a funcţiilor din administraţia

publică,autorul defineşte funcţia publică drept ansamblul de atribuţii stabilite

prin lege sau prin actele juridice emise pe baza şi în exercitarea legii,atribuţii

pe care le îndeplineşte o persoană fizică angajată într-un organ al

administraţiei publice care are abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuţii.

Cel care îndeplineşte aceste funcţii are calitatea de funcţionar public.

Şcoala de la Cluj, prin contribuţia profesoarei Rodica Petrescu, se

opreşte la definiţia potrivit căreia funcţia publică, reprezintă ,, complexul

drepturilor şi obligaţiilor de interes general stabilite, potrivit legii, în scopul

realizării competenţei unei autorităţi publice,instituţii publice sau regii

autonome, de către persoane legal investite,,.

12


Autoarea se opreşte la patru caractere ale funcţiei publice si anume:

- titulatură a unor anumite atribuţii;

- caracterul de continuitate, fără limite în timp şi fără intermitenţe;

- creată în scopul realizării competenţei autorităţilor publice şi

serviciilor publice, în general şi administraţiei publice,în special;

- titularul ei este o persoană fizică legal investită în funcţiie, care

realizează atribuţiile funcţiei în limitele stabilite de legiuitor.

Pornind de la aceste contribuţii, considerăm că sintagma de ,, funcţie

publică,, se impune a fi analizată din mai multe perspective :

a) într-o primă accepţie, funcţia publică se identifică prin raportare la

conceptul de autoritate publică, incluzîndu-i pe toţi aceia care sunt investiţi

cu prerogative de putere publică, în cadrul autorităţiilor din sfera celor trei

clasice puteri în stat (parlamentari , magistraţi , miniştri etc.)dar şi din cadrul

unor autorităţi publice care exced celor trei clasice puteri;

b) judecători de la Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Avocatul

Poporului etc;

c) într-o a doua accepţie, funcţia publică se defineşte prin raportarea la

instituţiile din sfera puterii executive, evocînd statutul oricărei persoane care

exercită prerogativele unei funcţii sau demnităţi în stat indiferent de tipul

organului sau de nivelul la care se exercită.

Din această perspectivă, o funcţie publică poate fi ocupată de:

- demnitari publici, la nivel central, care la rândul lor pot fi aleşi sau numiţi (

preşedinte , miniştrii);

- de demnitari locali , primari şi consilieri aleşi ;

- de funcţionari publici de carieră , care la rândul lor sunt funcţionari publici

din administraţie sau funcţionari din alte servicii publice , care la rândul lor

pot fi aleşi sau numiţi .

13


Într-un sens mai restrâns , prin funcţionari publici înţelegem exclusiv

funcţionarii publici de carieră din structurile administrative .

De altfel, aceasta este şi concepţia Statutului funcţionarilor publici ,

care defineşte funcţionarul public prin precizarea numirii , ca formă de

investitură şi a faptului că persoana astfel investită ecercită autoritate publică

în scopul realizării prerogativelor unui serviciu public , iar funcţia publiă

este definită de art. 2 alin.1 ca reprezentând ansamblul drepturilor şi

obligaţiilor conferite funcţionarului public, în temeiul legii, în scopul

realizării atribuţiilor unui serviciu public.

Stabilind sfera funcţionarilor publici cărora le vor fi aplicabile

prevederile statutare, constatăm că nu este vorba despre orice servicii

publice, ci doar de acelea organizate în cadrul Guvernului, ministerelor şi

altor organe centrale subordonate Guvernului sau autonome, serviciilor

descentralizate ale acestora, prefecturilor şi aparatului propriu al Consiliului

local, judeţian, al minicipiului Bucureşti şi sectoare municipiului Bucureşti.

Considerăm că funcţia publică poate fi definită ca situaţia juridică

legal determinată a unei persoane fizice investită cu prerogative în realizarea

competenţei unei autorităţi publice, în regim de putere publică, având ca

scop realizarea în mod continuu a unui interes public.

Titularul unei funcţi publice este funcţionarul public, acesta

reprezentând persoana legal investită prin numire sau alegere, într-o funcţie

publică din structrura unui serviciu public ministrativ, în scopul îndepliniri

competenţei acesteia.

Salariatul pe această funcţie îşi desfăşoară activitatea în baza unui

raport de muncă, născut dintr-un contract negociat de cele două părţi,dreptul

muncii tinzănd să devină din ce în ce mai mult un drept negociat,de natură

14


convenţională,activitatea funcţionarului public se desfăşoară în temeiul unui

raport de funcţie publică sau de serviciu.

Acest raport este stabilit pe cale unilaterală,prin voinţa autorităţii care

investeşte şi care exclude o negociere sau punere de acord a viitorului

funcţionar cu autoritatea respectivă.

Raportul de funcţie publică îl definim ca fiind acel complex de relaţii

sociale,legale determinate stabilite între persoana fizică,titulară a funcţiei

publice autoritatea publică din structura căreia face parte funcţia publică

respectivă şi subiectele de drept în legătură cu care se realizează competenţa

respectivei autorităţii publice.

Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice,conform art.4

din Legea nr.188/1999,sunt:

a) asigurarea promptă şi eficientă ,liberă de prejudecăţi,corupţie, abuz de

putere şi presiuni politice a tuturor activităţiilor efectuate de funcţionarii

publici;

b) selectarea funcşionarilor publici exclusiv după criteriul competenţei;

c) egalitatea şanselor la intrarea şi la promovarea în corpul funcţionarilor

publici;

d) stabilitatea funcţionariilor publici.

I.3 Clasificarea funcţiilor publice şi Principalele categorii de funcţionari publici

Principalul criteriu de clasificare a funcţiilor publice este gradul de

generalitate al atribuţiilor , funcţiile publicee fiind astfel clasificate in funcţii

publice generale şi funcţii publice specifice.

15


Funcţiile publice generale sunt definite ca reprezentând ansamblul

atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor

autorităţilor şi instituţiilor publice , în vederea realizării competenţelor lor

generale.

Funcţiile publice specifice sunt definite ca şi ansamblul atribuţiilor şi

responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice în

vederea realizării competenţelor lor specifice.

Un alt criteriu de clasificare al funcţiilor publice este nivelul studiilor

absolvite care clasifică funcţiile publice în funcţii publice din clasa I(pentu a

căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată absolvite cu diploma

de licenţă sau diplomă echivalentă), funcţii publice din clasa a-II-a (pentru a

căror ocupare se cer studii superioare de scurta durată absolvite cu diplomă)

şi funcţii publice din clasa a - III- a (pentru a căror ocupare se cer studii

liceale respectiv studii medii liceale absolvite cu diplomă de bacalaureat ).

Un al treilea criteriu de clasificare a funcţiilor publice este nivelul

atribuţiilor titularului funcţiei publice , funcţiile publice clasificându-se

conform acestui criteriu astfel:

- funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;

- funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de

conducere;

- funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de

execuţie.

În ceea ce priveşte categoriile de funcţionari publici , o clasificare

doctrinară împarte funcţionarii publici în funcţionari de decizie, funcţionari

de pregătire a deciziilor şi funcţionari de execuţie1.

1 M.T OROVEANU ,op.cit.,p.239

16


Funcţionarii de decizie sunt cei care conduc fie o autoritate a

administratiei publice centrale sau locale , fie unele compartimente

organizatorice ale acesteia cum ar fi direcţia generală , direcţia de

serviciu,etc.Funcţionarii de decizie mai sunt numiţi funcţionari de conducere

sau personal de conducere.

Funcţionarii de pregătire a deciziilor sunt cei care au ca principale

atribuţii documentarea administrativă fiind organizaţi in compartimentele de

studii şi organizare administrativă , (o astfel de funcţie fiind cea de referent.

Funcţionarii de execuţie sunt cei care au ca principale atribuţii

aducerea la îndeplinire a deciziilor administrative prin măsuri concrete.

Legea 1881999 modificata prin Legea 1612003, Statutul clasifică

funcţiile publice corespunzătoare înalţilor funcţionari publici,funcţionarilor

publici de conducere şi funcţionarilor publici de execuţieart.10 alin.1

enumerând expres funcţiile aparţinand fiecărei categorii din această

clasificare în art.12,art.13 şi respectiv art.14.

Funcţiile publice de execuţie sunt structurate şi pe grade profesionale :

debutant,asistent, principal şi superior ca nivel maxim.

Funcţionarii publici debutanţi sunt persoanele care ocupă o funcţie

publică în urma concursului sau examenului până la definitivare.Durata

debutului este de cel puţin 6 luni dar nu mai mult de 2 ani în funcţie de

clasa de care aparţine funcţia publică.

Pentru a obţine gradele de asistent, principal şi superior funcţionarii

trebuie să obţină statutul de funcţionari publici definitivi.

Una din trăsăturile esenţiale ale funcţiei publice o reprezintă

caracterul legal al investirii , ceea ce semnifică faptul că cel care o exercită a

17


fost împuternicit după o procedură prevăzută de lege, cu dreptul de a

exercita prerogativele funcţiei respective. De aici rezultă funcţionarul de

drept.

În practică au apărut situaţii în care cei care îndeplineau asemenea

prerogative nu aveau investirea legală pentru a o face, fiind vorba fie de

condiţii obiective, excepţionale, care impuneau acest lucru, fie de condiţii

subiective, care ţineau de voinţa de a realiza , persoana respectivă era

conştientă că nu are dreptul să facă, respectiv să îndeplinească funcţia.

Această materie a fost teoretiată sub titulatura de funcţionar de fapt,

prin care se evocă acel ins, care exercită, pe o anumita perioada de timp,

atribuţiile unui funcţionar public, îndeplinind acte producătoare de efecte

juridice, deşi nu este regulat investit de o funcţie publică.

În doctrina interbelică s-a făcut dinstincţie intre:

funcţionarul de fapt , prin care se evocă ceea ce am enunţat anterior,

uzurpatorul, cel care ocupă funcţia; exercită competenţe şi desăvârşea

acte, fără nici o învestitură;

funcţionarul incopetent care era cel regulat investit , dar făcea acte în

afara cadrului legal, deci cu exces de putere.

Doctrina franceză a dezvoltat şi ea o interesantă teorie a funcţionarului

de fapt , în aceeaşi accepţie , împărtăşită şi de şcoala românească interbelică,

de persoana care , fără a fi în mod legal investită într-o funcţie publică, o

exercită în fapt , îndeplinind toate prerogativele care derivă din ea, inclusiv

actele juridice.

Indiferent la doctrina cărui sta ne raportăm, situaţia funcţionarului de

fapt poate deriva din următoarele conjuncturi: în cazul de mişcări

revuluţionare, în situaţii excepţionale, de război sau asediu , există anumite

situaţii, mai puţin întâlnite şi mai puţin fireşti, când cel care apelează la

18


anumite servicii nu ştie care este adevăratul titular al serviciului respectiv şi

atunci se adresează celui care poate fi adevăratul titular (de exemplu,unor

alegeri care au fost contensate).

Două sunt, în opinia noastră elementele esenţiale ale statutului

funcţionarului de fapt:

el nu beneficiază de o investire legală;

pe cale de consecinţe,este incompetent să înfăptuiască faptele şi actele

juridice pe care le îndeplineşte.

Aceste elemente i-au determinat pe unii autori să exprime ideea că

teoria funcţionarului de fapt este un corectiv al consecinţelor juridice

normale ale incompetenţei ,funcţionarul de fapt este un agent

incompetent ,în general el însuşi neinvestit sau neregulat investit cu

funcţia,dar toate actele sale sunt declarate valide.

Cauzele care favorizează apariţia funcţionarului de fapt pot fi grupate

în două mari categorii:

situaţii normale,când împrejurări rezonabile împiedică publicul să

realizeze iregularitatea situaţiei deoarece persoana care exercită funcţia

publică respectivă prezintă toate aparenţele unui funcţionar public legal

investit.Gaston Jeze,a exprimat această situaţie prin conceptul de învestitură

plauzabilă.

situaţii de natură excepţională când îndeplinirea unei funcţii de către

o persoană neinvestită în acest sens este justificată de necesitatea

funcţionării administraţiei ,a serviciilor publice esenţiale,dar autorităţile

legal abilitate numai există (de exemplu,împrejurările insurecţionale,când

autorităţile publice legale au fost înlăturate,iar atribuţiile lor au fost preluate

de organismele revoluţionare). Istoria fiecărui stat a cunoscut astfel de

19


momente.În Franţa este de notorietate perioada Comunei din Paris,iar

pentru isoria mai recentă a României-Revoluţia din Decembrie 1989.

Autorii de drept public au fundamentat nu doar sintagma funcţionar de

fapt ci şi pe aceea de Guvern de fapt respectiv care, fără a fi constituţional

investit,preia puterile Guvernului precedent,acum dispărut.

Indiferent că este vorba de o situaţie normală sau excepţională,actele

emise de autorităţile de fapt sunt considerate,în principiu valide.

Statutul juridic al funcţionarului de fapt:

a) nu are calitatea oficială de funcţionar public .Nu a fost investit în mod

legal şi în consecinţa nu poate fi considerat ca făcând parte dintre

funcţionarii publici.

b) nefiind funcţionar public,pe cale de consecinţă, reyultă că nu poate

avea obligaţiile şi nici nu poate beneficia de drepturile recunoscute de lege

pentru funcţionarii publici.

c) în cazul în care, prin actele şi faptele sale, prejudiciază terţii, nu va

putea fi angajată o răspundere administrativ patrimonială a sa, şi va răspunde

dreptului comun.

d) nefiind supus regimului funcţionarilor publici,abaterile pe care le

săvârşeşte nu pot atrage răspunderea administrativ specifică funcţionarului

public.

e) funcţionarul de fapt nu poate fi înlăturat din funcţia publică pe care o

exercită fără drept prin procedeele juridice specifice funcţionarilor publici

ca,de exemplu, revocarea pe considerentul că această măsură presupune că

cel supus ei a fost initial legal numit,ceea ce nu est este cazul.

20


CAPITOLUL II

ÎNVESTIREA ÎNTR-O FUNCŢIE PUBLICĂ

II.1 Cadrul general al incadrarii in muncă in Romania şi al numirii în funcţiile publice

În titlul II din Constituţia României din 2003 , capitolul II, işi află

sediul articolul 41,care poartă denumirea de >Munca şi protecţia socială<

care statuează în primul său alineat , faptul că dreptul la muncă nu poate fi

îngrădit, iar pe de altă parte există libertatea alegerii profesiei şi a locului de

muncă.

Din conţinutul textului considerăm ca pot fi identificate urmatoarele

dimensiuni ale regimului constituţional al dreptului de muncă:

a) face parte din categoria drepturilor fundamentale ale cetăţeanului

român respectiv acele drepturi a căror semnificaţie şi autoritate derivă

printre altele şi din faptul că ele , constitue de regulă , obiect al

reglementării Constituţiei sau ale unei legi cu valoare constitutională;

b) dreptul la muncă este garantat constitutional .Remarcăm faptul ca

legiuitorul constituant a preferat formularea negativă,dreptul la munca nu

poate fin ingrădit , rezultând că existenţa lui este garantă. Prevederea trebuie

coroborată şi cu articolul 53 care reglementează restrângerea exerciţiului

unuor drepturi sau a unor liberăţti , care ingaduie într-un cadru riguros

determinat de articolul în discuţie , exerciţiul unor drepturi şi al unor dreptăţi

să fie îngăduit.

c) garantarea libertăţii de a alege profesia şi de a alege locul de

muncă .Garantarea nu înseamna acces neîngrădit de a ocupa un loc de

muncă sau o specializare într-o profesie anume .Această garanţie se poate

21


realiza în contextul respectării unui cadru normativ care permite

transformarea aptitudinii declarate în realitate .

d) consacrarea şi garantarea unor drepturi ale salariatilor cum ar fi drepul

la protecţie socială, egalitatea femeii cu a barbatului ,dreptul la negocieri

colective;

În ceea ce priveşte condiţiile pentru ocuparea funcţiei publice de către

o persoană , acestea sun condiţii generale şi condiţii speciale.

Condiţiile generale sunt sunt prevazute în art.54 al Legii 1881999

republicată şi se referă la următoarele aspecte:

- să fie cetăţean român şi să aibă domiciliul în România ;

- să cunoască limba română scris şi vorbit;

- să aibă 18 ani împliniţi;

- să aibă capacitate deplină de exerciţiu;

- să fie apt din punct de vedere medical;

- să aibă studiile necesare pentru ocuparea funcţiei publice;

- dacă funcţia publică impune anumite condiţii specifice să

îndeplinească aceste condiţii;

- să nu fi fost condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni specifice de

lege cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;

- să nu fi fost destituit dintr.o funcţie publică sau să nu-i fi fost încetat

contractul de muncă pentru condiţii disciplinare în ultimii 7 ani;

- să nu fi desfăşurat activităţi de poliţie politică astfel cum este definită

prin lege.

În ceea ce priveşte condiţia de cetăţenie, ocupantul funcţiei publice

poate avea cetăţenia română fie dobândită prin naştere fie printr-un alt

mod,cu condiţia ca să existe pe tot parcursul exercitării funţiei publice şi în

plus, acesta poate deţine şi o altă cetăţenie pe langa cea română.

22


Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte de obicei la vârsta de

18 ani iar condiţia referitoare la sănătate se referă atât partea psihică cţât şi

partea fizică atunci când probleme legate de fizic ar putea duce la

împiedicarea exercitării atribuţiilor funcţiei în condiţii optime.

Referitor la cerinţa ca persona care exercită funcţia publică să nu fi

fost condamnată aceasta a fost privită ca o condiţie de compatibilitate

morală2 , arătându-se că în codul penal sunt ptrevăyute doua situaţii care

acoperă această interdicţie legală , având valoarea unor pedepse

complementare :

- dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat

art. 64 lit. b;

- dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura

aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

Pe lânga condiţiile mai sus menţionate, în cadrul legii mai sunt

prezentate câteva condiţii :

- obligativitatea prezentării unei declaraţii de avere conducătorului

autorităţii sau instiuţiei la numirea şi eliberarea din funcţie ;

- inexistenţa unei compatibilităţi din cele prevăzute de Legea 1612003

sau de legi speciale;

- depunere jurământului de credinţă;

Privitor la condiţiile speciale , acestea se regasesc în cuprinsul altor

articole din Legea 1881999 sau în alte reglementări speciale şi se referă la

limita de vârstă, studii de speciaitate, vechime în funcţie, condiţia fizică,

reputaţia şi moralitatea neştirbită. etc..

2 I SANTA I., Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, 2002, op. Cit.,p.105

23


Pe lângă condiţiile mai sus menţionate pentru ocuparea unei funcţii în

legislaţie mai sunt prevazute şi alte elemente restrictive de exercitare a

acestei funcţii cum ar fi incompatibilităţile.

Acestea reprezinta restrangeri ale dreptului de a ocupa o anumita

functie sau altfel spus , conditii speciale privind ocuparea unei anumite

functii.Unele incompatibilitati sunt prevazute chiar de principalul izvor de

drept al muncii iar ratiunea lui esre ocrotirea unor anumite caregorii socio-

profesionale(femei, tineri etc).

Dacă în cazul salariatului stabilirea unor incompatibilităţii reprezintă o

situaţie de excepţie,în cel al funcţionarului public ele reprezintă regulă cea

mai mare parte a demnităţilor şi a funcţiilor publice presupune existenţa unor

incompatibilităţii unele din ele stabilite chiar de normele constituţionale sau

de legile la care trimit acestea.

Din actualul statut al funcţionarilor publici sunt de remarcat

următoarele categorii de incompatibilităţii:

- calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice funcţie publică,cu

excepţia calităţii de cadru didactic.

- funcţionarii publici nu pot deţine funcţii în regiile autonome,societăţile

comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ.

- funcţionarii publici nu pot exercita la societăţile comerciale cu capital

privat activităţi cu scop lucrativ care au legătură cu activităţile ce le revin din

funcţiile publice pe care le deţin si nu pot fi mandatari ai unor persoane în

ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia pe care o

îndeplinesc.

- funcţionarii publici civili din ministerele privind apărarea naţională,ordinea

publică şi siguranţa naţională,pot fi aleşi sau numiţi pentru exercitarea unei

funcţii de demnitate publică.

24


II.2 Elemente specifice ale investirii funcţionarului public

Unul dintre principiile care guvernează această materie este principiul

egalităţii şanselor de admisibialitate într-o funcţie publică consacrată pentru

prima dată prin articolul 6 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi

Cetăţeanului.

El derivă in altul,mmai general,asezat la baza funcţionării statelor

moderne si consacrat în majoritatea constituţiilor din aceste state şi anume

egalitatea tuturor în faţa legii si autorităţiilor publice fără privilegii şi

discriminări. Şi Contituţia noastră îl prevede în articolul 16,aliniatul

1,completat şi întărit cu acela că ,,Nimeni nu este mai presus de

lege”(alin.2).

Condiţii de acces într-o funcţie publică.

Prin instituirea unor astfel de condiţii,legiuitorul urmăreşte mai multe

scopuri,de exemplu,condiţia ocupării unei funcţii publice de către o persoană

care are calitatea de cetăţean al statului respectiv,eliminarea riscului privind

pătrunderea incompetenţelor şi selectarea celor mai apţii să îndeplinească

funcţii publice.

Izvorul acestor condiţii îl reprezintă în majoritatea statelor

Constituţia,care consacră principiilor generale,dezvoltate de reglementări de

cadru care poartă în majoritatea cazurilor denumirea de statut,reprezentând

ansamblul de reguli care privesc situaţia juridică a funcţionarului.

In doctrina occidentală contemporană,problema condiţiilor de acces la

o funcţie publică nu este considerată ca esenţială pentru regimul juridic al

funcţiei publice.Acestea pot fi concepute fie ca excepţii de la principiul

25


egalităţii de acces la o funcţie publică ,fie ca o modalitate de exprimare a

principiului recutării pe bază de merit.

Condiţiile de acces se împart în 2 categorii,în funcţie de criteriul

puterii de aprecire a autorităţiilor publice:

a) condiţii de acces obiective,caracterizate prin aceea că autoritatea se

limitează să verifice doar dacă cel care candidează le îndeplineşte sau

nu,fără a putea să facă o apreciere proprie existenţa unei diplome care atestă

o anumită pregătire profesională ,a unui certificat medical privind starea de

sănatate etc.

b) condiţii de acces subiective,care permit o largă aptitudine de apreciere

din partea autorităţii administrative,în funcţie de natura funcţiei ce urmează

a fi îndeplinită sau de calitaţiile personale ale fiecărui candidat,pe care

autorităţiile publice sunt chemate să le verifice. În această materie

administraţia are o mare largheţe în a decide,fundamentată pe libertatea ei de

opinie,pe puterea ei discreţional.

Condiţia ca persoanele care îndeplinesc funcţii şi demnităţii publice să

aibă numai cetăţenia română,reprezintă o constantă a regimului

constituţional al funcţiei publice în mai toate statele lumii.

Articolul 16 din actuala Constituţie revizuită poate fi calificat ca sediu

general atât pentru principiul egalităţii şanselor de acces la o funcţie

publică,dedus din principiul general al egalităţii tuturor în faţa legii,cât li

pentru condiţia ceteţăniei, element sine qua non pentru ocuparea unei funcţii

sau demnităţii publice.

Textul prevede că funcţiile şi demnităţiile publice,civile sau militare

pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.

Dispoziţia aricolului 16 se impune a fi coroborată şi cu cea a

articolului 50,care are 2 alineate ,primul alineat consacră caracterul sacru al

26


fidelităţii faţă de ţară,iar cel de-al doilea prevede că cetăţenii cărora le sunt

încrediinţate functii publice precum şi militarii răspund de îndeplinirea cu

credinţă a obligaţiilor ce le revin şi în acest scop,vor depune jurământ cerut

de lege,.

Condiţia generală sau specială a vârstei nu este suficientă întodeauna

pentru ca persoana să poată ocupa o funcţie publică. Ei i se adaugă existenţa

deplinei capacităţi de exerciţiu care înlătură de la posibilitatea ocupării unei

funcţii publice,interzişi judecătoreşţi.

Această condiţie este prevăzută si de actualul statut,în articolul 6

literele ,, c” si ,,d”

Condiţia sexului . Articolul 4 din Constituţia României,intitulat ,,

Unitatea Poporului si egalitatea între cetăţeni,, consacră; în alineatul al

doilea ,dispoziţia potrivit căreia în România,patria comună şi indivizibilă a

tuturor cetăţenilor,nu se face nici o deosebire de rasă,naţionalitate,de origine

etnică,limbă,religie,sex,opinie,apartenenţă politică,avere sau origine socială.

Coroborând această dispoziţie cu alt principiu

constituţional,desprindem concluzia că în ocuparea unei funcţii sau

demnităţi publice apartenenţa la un sex anume nu poate constitui un

impediment sau,dimpotrivă o favoare.

De la regula egalităţii la acces al femeii şi al bărbatului există unele

excepţii,care derivă fie din specificul profesiunii respective(ex: funcţia de

preot care poate fi îndeplinită doar de un bărbat),fie din lege,fie din ambele

(în învăţământul preşcolar funcţia de educatoare este îndeplinită de

femei,deşi actualul statut al personalului didactic nu conţine nici o prevedere

în acest sens).

27


Ca o caracteristică generală,excluderea femeilor trebuie să fie deci

impusă de specificul funcţiilor şi să constituie excepţia de la regulă care este

admisibilitatea.

Condiţia studiilor. Statutul din 1923 nu reţinea printre condiţiile de

acces la o funcţie publică pe cea a studiilor. În actualele condiţii când funcţia

publică a devenit una dintre problemele cele mai controversate din ştiinţa

administraţiei,mai exact problema formării funcţionarului,condiţia studiilor

nu poate fi ignorată nici de legislaţie,nici de doctrină.

Problemele pe care le are de rezolvat administraţia publică,mai ales în

aceste vremuri,nu se pot realiza decât cu funcţionarii publici care au o

temeinică pregătire generală şi de specialitate.

Preluând o formulare consacrată occidentală,se poate afirma că prin

intermediul condiţiei studiilor se concretizează o condiţie mai generală,aceea

a aptitudinilor intelectuale impuse viitorilor funcţionari publici,alături de

aptitudinile fizice.

România s-a înscris şi din acest punct de vedere în preocuparea de a-i

pregăti,în şcoli specializate,pe cei care urmează să devină funcţionari

publici.

Pot fi identificate trei categorii de astfel de instituţii:

a) învăţământul universitar de durată (trei ani) sub forma colegiilor,atât

stat cât şi particulare;

b) învăţământul universitar de durată normală (facultăţi de profil sau

şcoli superioare de ştiinţe politice şi/sau administrative,de asemenea de stat

sau particulare autorizate);

c) învăţământ post universitar,de până la doi ani.

28


Prestarea Jurământului. Jurisprudenţa din perioada interbelică a fost

inconsecventă în ceea cea priveşte caracterul definitoriu al jurământului

pentru regimul funcţiei publice.

Doctrina l-a calificat drept promisiune solemnă va respecta

organizarea de stat în forma sa actuală,că nu va face nici un act împotriva ei

şi că va îndeplini obligaţiile de serviciu.

Actuala noastră Constituţie tranşează această divergenţă a doctrinei şi

jurisprudenţei,statuând că jurământul este un element esenţial pentru

dobândirea calităţii de funcţionar public.

Avem în vedere articolul 50,alineatul 2 care prevede că cetăţenii

cărora le sunt încredinţate funcţii publice răspund de îndeplinirea cu bună

credinţă a sarcinilor ce le revin,în acest scop vor depune jurământul cerut de

lege.

Statutul funcţionarilor publici,în articolul 55(l),prevede că la data

numirii în funcţie,funcţionarul public definitiv depune jurământul de

credinţă în faţa conducătorului autorităţii sau instituţiei publice şi în

prezenţa a doi martori,dintre care unul va fi conducătorul compartimentului

sau instituţiei publice .

În actualul statut ca o condiţie majoră este prevăzută ,lipsa

antecedentelor penale,trebuie făcută o distincţie între condiţia subiectivă a

unei moralităţi şi reputaţii ireproşabile şi condiţia obiectivă a lipsei unor

antecedente penale care să-l facă incapabil cu funcţia pe care urmează să o

îndeplinească.

Condiţiile subiective,sunt acele condiţii care lasă autorităţii o largă

putere în a aprecia profesii.

Acest din urmă aspect nu este lipsit de importanţă,pentru că există

unele funcţii care impun un anumit temperament. Probleme deosebite ridică

29


şi condiţia subiectivă a unei moralităţi acceptabile sau a aptitudinii

caracterului,cerută expres ori impusă de doctrină în mai multe ţări.

Deşi fondul condiţiei este acelaşi,modul de definire este altul ,de

exemplu în Belgia,se vorbeşte despre o buna moralitate sau conduită

ireproşabilă , în Danemarca,despre o bună reputaţie,iar în Grecia despre o

moralitate convenabilă. Legislaţia din ţara noastră a fost consecventă în a

mai impune viitorilor funcţionari condiţia moralităţii,care îi exclude pe cei

care au suferit pedepse infamante sau săvârşesc fapte care atrag oprobriul

public.

Condiţia loialismului. Reprezintă o condiţie de dată mai recentă,mai

precis după anii ,,50, când s-au instaurat în Europa occidentală regimuri

democratice,când un nou tip de loialism a înlocuit vechiul loialism politic

cunoscut în mai multe ţări din această parte a lumii (ex. este vorba de Italia

lui Mussolini ,Germania lui Hitler,sau Spania lui Franco).

Loialismul reprezintă în egală măsură,în toate statele membre ale

Uniunii Europene, nu doar o condiţie impusa pentru admisibilitatea într-o

funcţie publică, dar şi una din primele îndatoriri ale funcţionarilor, in ciuda

importantelor diferenţe de formulare. În Germania, condiţia generală a

loialismului este impusă prin statut.

Având dublu statut, de condiţie de admisibilitate şi de îndatorire

fundamentală a cetăţenilor rămâne de discutat în ce măsură loialismul

candidatului poate influenţa admiterea lui într-o funcţie publică.

Au existat momente în istoria unor state când s-au instituit modalităţi

prin care să împiedice pătrunderea în rândul funcţionarilor publici a celor

care erau fideli unor doctrine periculoase pentru ordinea constituţională.

Condiţii speciale de acces la o funcţie publică. Sunt acele condiţii

care se impun de către legiuitor,în consideraţiunea unor funcţii sau demnităţi

30


publice. În tradiţia României,s-a impus ca pentru funcţia de ministru al

apărări sau de Interne să fie numiţi militari de carieră,iar pentru Ministerul

Justiţiei,de asemenea tradiţional,au fost numiţi jurişti.

O problemă deosebită naşte cunoaşterea limbii române. Actualul

statut prevede expres la articolul 6 litera ,,b”, cunoaşterea limbii

române,scris şi citit,ca o condiţie de admisibilitate într-o funcţie publică. O

altă condiţie specială,prevăzută de articolul 90 din Legea administraţiei

publice locale nr. 215/2001 se referă la unităţile administrativ-teritoriale în

care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20

% din numărul locuitorilor.

Articolul amintit prevede ca în serviciile publice care au relaţii cu

cetăţenii să fie încadrate şi persoane care cunosc limba maternă a minorităţii

respective.

II.3 Modalităţi de recrutare într-o funcţie publică

Din totdeauna doctrina a acordat un rol primordial analizei

problemelor care vizează recrutarea funcţionarilor publici.

Reprezintă un adevăr cu valoare de constantă faptul că egalitatea de

acces la o funcţie publică nu semnifică dreptul de acces pentru toţi,trebuie să

se aleagă între candidaţi. Semnificaţia şi motivaţia acestei acţiunii constă în

două elemente:

- se realizează departajarea între candidaţi;

- se aleg dintre aceştia cei mai capabili,cei care corespund cel mai bine

exigenţelor postului respectiv.

31


Recrutarea funcţionarilor publici în concepţia occidentală

contemporană presupune două dimensiuni,din întrepătrunderea cărora se

realizează o selecţie care corespunde şi scopului legiii şi celui al funcţiei

publice:dimensiunea politică,prin care se au în vedere principiile care

trebuie respectate pentru a se realiza cea mai bună alegere; dimensiunea

juridică, aceasta concretizând mijloacele tehnico-juridice pentru ca modelul

ei de derulare să corespundă rigorilor legii.

În istorie au fost practicate mai multe sisteme de recrutare. Un prim

procedeu a fost cel al eredităţii sau sexualităţii practicat în tradiţionalista

Anglie până aproape de zilele noastre,unele reminiscenţe conservându-se

încă.

Un al doilea a fost cel prin tragere la sorţi,care s-a bucurat în

democraţiile greceşti de o mare apreciere,deoarece înlătura arbitrariul şi

favoritismul când existau mai mulţi candidaţi din care urma să se aleagă

unul.

El prezenta în schimb un dezavantaj fundamental, şi anume faptul că

nu ţinea cont de aptitudinile şi capacitatea fiecărui candidat. Cel de-al treilea

sistem l-a reprezentat cel al numirii de către superiorul ierarhic .

Dezavantajul lui fundamental consta în faptul că, bazându-se aproape

exclusiv pe puterea discreţionară a şefului ierarhic,el nu elimină favoritismul

şi arbitrariul.

De aceea,în timp s-au căutat soluţii de limitare a puterii discreţionare a

celui investit cu drept de numire.

Constituţia României consacră expres două din procedeele de

recrutare într-o funcţie publică sau demnitate publică:- numirea şi/sau

alegerea într-o funcţie sau demnitatea publică.

32


Cu privirea la unele categorii de funcţionari publici aleşi, legea

dispune că etapa alegerii este urmată de validarea celor care au câştigat

alegerile.

Astfel Legea administraţiei publice locale prevede că alegerea

primarilor este validată în termen de 20 de zile de la data alegerilor ,de către

un judecător de semnat de preşedintele Judecătoreşti în a cărei rază

teritorială se află comuna sau oraşul.

Concursul reprezintă,în sistemul francofon,dreptul comun în materia

recrutării într-o funcţie publică.

Doctrina franceză este unanimă în a recunoaşte că două principii

guvernează actualul mod de recrutare în funcţie publică: unul împărtăşeşte

concepţia modernă despre administraţie,potrivit căreia agenţii tei trebuie

aleşi în funcţie de capacitatea lor,iar celălalt satisface cerinţa asigurării

egalităţii tuturor cetăţenilor în accesul lor la sarcinile publice.

Revenind la sistemul românesc şi având în vedere dispoziţiile deja

invocate,precum şi concepţia statutului,desprindem concluzia că şi în

legislaţia românească,concursul reprezintă dreptul comun în materia

recrutării într-o funcţie publică.

Concursul se organizează în acel moment când se înscriu mai multe

persoane pentru ocuparea funcţiei vacante,iar examenul în momentul

când,pentru ocuparea funcţiei respective,s-a înscris o singură persoană.

Din punct de vedere al procedurii desfăşurate,concursul presupune

parcurgerea mai multor etape:

a) existenţa unui post vacant şi declararea lui oficială a acestei

vacanţe,pentru declanşarea formalităţii necesare ocupării lui;

b) înscrierea candidaţilor la concurs;

c) numirea comisiei care va verifica pe candidaţi:

33


d) desfăşurarea propriu-zisă a concursului,care de regulă cuprinde faza

scrisă şi faza orală;

e) stabilirea rezultatelor finale ale concursului;

f) publicarea rezultatelor concursului;

g) numirea în funcţie,în baza rezultatelor concursului;

Litigiile apărute în urma desfăşurării concursului sunt soluţionate

de către instanţele de contencios administrativ.

Statutul funcţionarilor publici instituie procedura investirii în trepte,în

sensul următor:

- după promovarea examenului sau concursului,cel numit are calitatea

de debutant;

- funcţionarul este definitivat,după expirarea perioadei de debut în urma

unei examinări de către o comisie,care poate să propună fie definitivarea,fie

prelungirea perioadei de debut ( nu mai mult de 2 ani) sau eliberarea de

funcţie.

Statutul candidatului admis. Între dobândirea statutului de

funcţionar public şi promovarea concursului nu există întodeauna o legătură

directă în timp.

În majoritatea sistemelor,selecţia nu antrenează în mod automat

numirea într-un post dar şi această numire, când are loc,nu intervine cel mai

adesea decât după probă. Din punct de vedere al corelaţiei dintre selecţie şi

numire,pot fi identificate trei categorii de ţări.

Ţări în care numirea se suprapune până la identificare cu ultima fază

de selecţie promovată,cât şi selecţia propriu-zisă fiind efectuate pe aceiaşi

autoritate. În această situaţie este imposibil ca o persoană să fie selecţionată

şi să nu fie numită. Astfel de ţări sunt Danemarca,Grecia,Ţările de Jos.

34


Ţări în care legătura între selecţie şi actul de numire nu este directă

datorită faptului că o autoritate face selecţia şi o alta numire. În această

situaţie se găsesc ţări ca Irlanda,Regatul Unit, unde selecţia se realizează de

o comisie specială pentru funcţia publică,dar numirea se face de către

administraţie,la propunerea comisiei respective.

Ultima grupă de ţări are o oarecare asemănătoare cu cea

anterioară ,dar şi particularităţi.

Este vorba de state în care numirea nu se face de către autoritatea care

a selecţionat viitorii funcţionari publici. În această categorie se încadrează

ţările Portugalia,Italia în care se practică sistemul funcţionarilor de rezervă.

Persoanale admise sunt înscrise pe nişte liste speciale de rezervă,care

foarte interesant nu sunt valabile pe timp nelimitat.

Caracterul limitat la valabilităţii lor pare firesc având în vedere faptul

că exigenţele funcţiei publice sunt în devenire,iar o persoană apreciată ca

aptă să ocupe o funcţie la un moment dat poate deveni,într-un timp

determinat,incapabilă să facă faţă unui nou sistem de cerinţe.

Intervine de asemenea puterea discreţionară a administraţiei,care

poate merge,ca în Italia,până la posibilitatea de a schimba ordinea de

clasament.

Raportându-ne la sistemul românesc,în conformitate cu reglementările

speciale adoptate,apreciem coexistenţa primelor două sisteme,existând:

a) o primă categorie de funcţii publice în care autoritatea face selecţia

este cea care şi numeşte;

b) o altă categorie,în care o autoritate face selecţia ţi o alta,ierarhic

superioară sau aflată în alte raporturi faţă de prima,numirea. În procesul de

selecţie este implicată însă prin reprezentanţi şi autoritatea care numeşte.

35


O discuţie aparte se impune a fi făcută în ceea ce priveşte statutul

celui care a promovat un concurs sau examen, după caz, putând fi

identificate două situaţii. Într-o primă situaţie se încadrează cei care , după

promovarea examenului sunt numiţi cu statut de debutanţi , termen pe care

îl consacră actualul proiect de statut; după expirarea perioadei de debutat

vor susţine un examen pe care dacă îl promovează, dobândesc un statut

definitiv, sau dimpotrivă sunt eliberaţi din funcţie sau are loc o prelungire a

statutului de debutant , în cea de-a doua situaţie se află cei care, după

promovarea examenului, concursului dobândesc un statut definitiv. De

exemplu secretarul Consiliului Local sau Judeţean , funcţiile didactice din

învăţământul universitar etc.

Cât priveşte statutul juridic al persoanei selecţionate, în Europa

situaţia quasi definitiv este că între momentul reuşitei la concurs şi cel al

dobândirii statutului de funcţionar definitiv există o întindere variabilă în

timp.

Perioada diferă de la o ţară alta şi în cadrul aceleiaşi ţări,există

diferenţe în funcţie de nivelul funcţiei publice.De exemplu,în Belgia este un

an pentru candidaţii aflaţi pe primul nivel şi de şase luni pentru ceilalţi. În

Italia variază între douăsprezece şi cincisprezece luni. În Ţările de Jos se

întinde până la doi ani maximum,iar în Grecia până la cinci ani.

Situaţia este cu atât mai variată,cu cât ne raportăm la un stat federal.

În Elveţia,se pendulează între regimul contractual şi cel statutal, cum am mai

arătat, mai mult chiar în cadrul aceluiaşi canton întâlnim diversitatea de

regimuri juridice aplicabile,coexistenţa atât a regimului de drept public cât şi

a celui de drept privat,ori a contractului administrativ,simultan cu contractul

individual de muncă. În Germania, stat de asemenea federal am arătat că

36


funcţia publică se bucură de un statut solid,de un prestigiu indiscutabil,care

o plasează deasupra multor altor profesiuni.

Într-un stat neeuropean,dar influenţat puternic de concepţia unei ţări

europene a cărei colonie a fost ( de exemplu, Tunisia), a fi funcţionar în

această ţară africană înseamnă o sursă de prestigiu,de consideraţie şi de

privilegii,din care îşi trage seva aşa-numita ,, burghezie administrativă”.

Autorităţi competente să muncească în funcţii sau demnităţi publice.

Parlamentul reprezintă,potrivit articolului 61, aliniatul 1 din

Constituţia din 1991 revizuită,organul reprezentativ suprem al poporului

român şi unica legiuitoare a ţării.

Printre atribuţiile sale este şi aceea de a se implica în constituirea

anumitelor autorităţi publice,prin numirea şefilor acestor autorităţi sau a

altor membri ai lor.

Această atribuţie o exercită fie singur,fie implicând şi alte autorităţi

publice care fac propuneri.

Astfel potrivit articolului 23 din Legea nr. 14/1992 privind

organizarea şi funcţionarea S.R.I., Parlamentul numeşte directorul S.R.I. la

propunerea Preşedintelui.

Preşedintele este prima autoritate investită de legiuitorul constituant

cu dreptul de a numi în funcţii publice avem în vedere articolul 94,litera c,

potrivit căreia Preşedintele numeşte în funcţii publice în condiţiile stabilite

de lege.

Dispoziţia trebuie coroborată cu articolul 99, aliniatul 2, rezultând că

decretele Preşedintelui de numire în funcţii publice nu trebuie contrasemnate

de Primul Ministru, exercitând această atribuţie independent de existenţa

unui control parlamentar indirect realizat ulterior.

37


Guvernul,conform Constituţiei din 2003 consacră un executiv

bicefal,în care unul din cei doi şefi este Preşedintele,iar celălalt este

Guvernul; ambii şefi au în competenţa lor materială atribuţia de a numi în

funcţii publice.

În ceea ce priveşte Guvernul,această atribuţie este dedusă prin statutul

său constituţional consacrat de articolul 101,alineatul 1, în conformitate cu

care Guvernul,potrivit programului său de guvernare acceptate de Parlament

are două misiuni esenţiale:

- asigură realizarea politicii interne li externe a ţării;

- exercită conducerea generală a administraţiei publice.

În calitate de autoritate centrală a administraţiei publice Guvernul îşi

îndeplineşte cea de-a doua misiune de conducere a administraţiei, din care

derivă atributul său de a numi în funcţii publice.

Primul Ministru ocupă poziţia de şef al Guvernului,potrivit articolului

106,presupune şi atribuţia de a face numiri în funcţii sau demnităţi publice.

Primul Ministru numeşte o serie de demnitari sau înalţi funcţionari

publici: Secretarul general al Guvernului,conducătorii organelor centrale ale

administraţiei publice din subordinea Guvernului (altele decât

ministerele),secretar de stat etc. Competenţa premierului în acest domeniu

poate îmbracă practic două forme:

- forma propunerii,de exemplu,remanierea guvernamentală sau numirile în

caz de vacanţa a postului;

- forma numirii propriu-zise.

Regimul juridic al actului de numire şi de alegere în funcţia publică.

Actul de numire reprezintă un act juridic unilateral emis de o

autoritate publică sau de un agent autorizat să presteze un serviciu public,la

38


respectarea căruia persoana fizică se obligă prin jurământ,prin care i se

conferă acesteia calitatea de funcţionar public.

Din definiţie rezultă următoarele trăsături ale actului de numire într-o

funcţie publică,pe care le vom prezenta comparativ cu cele ale contractului

individual de muncă,în accepţiunea de înţelegere încheiată în scris între o

persoană fizică pe de o parte,şi un patron,pe de altă parte,prin care prima se

obligă a presta munca prevăzută în contract iar secundul să-i asigure

persoanei încadrate condiţii corespunzătoare pentru buna desfăşurare a

activităţii,deplina protecţie şi securitatea muncii şi o să o resemneze în raport

cu munca prestată potrivit clauzelor contractului.

Prima trăsătură comună celor două instituţii la care ne raportăm,este

aceea că actul de numire este un act juridic,adică o manifestare de voinţă

făcută cu scopul de a da naştere ,a modifica şi a stinge drepturi şi obligatii.

Drepturile şi obligaţiile pe care le naşte actul de numire alcătuiesc

conţinutul raportului juridic de funcţie publică. Actele emise de un

funcţionar public numit, care nu a depus jurământul,sunt lovite de nulitate.

Statutul de funcţionar public dobândeşte din momentul numirii şi se

exercită din momentul depunerii jurământului.

În textul constituţional,care fundamentează în cea mai mare măsură

teza noastră este articolul 54 alineatul 2 care prevede că Cetăţenii cărora le

sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii,răspund de îndeplinirea

cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop,vor depune jurământul

cerut de lege.

Ministerul are acest statut din momentul numirii sale de către

Preşedinte. Dar nu îşi poate îndeplini mandatul dacă nu şi-a depus

jurământul.

39


Cea de-a doua trăsătură,prin care actul de numire se distinge de

contractul individual de muncă,este că voinţa juridică pe care o exprimă

are,cum spuneam, caracter unilateral, cu admiterea acceptării de către

funcţionar,care se realizează în momentul prestării jurământului.

Actul de numire are caracter unilateral în sensul că din momentul

emiterii sale se naşte raportul de funcţie publică şi se dobândeşte statutul de

funcţionar.

Însă statutul rămâne o abstracţiune dacă el nu poate fi exercitat şi în

acest lucru se poate îndeplini abia după ce a fost depus jurământul de către

cel numit.

Cea de-a treia trăsătură a actului este caracterul său formal. Spre

deosebire de contractul individual de muncă,acesta având un caracter

consensual,încheiat solo consensu, iar forma scrisă fiind cerută doar de al

probationem, actul de numire în funcţie poate îmbrăca doar forma scrisă.

Această trăsătură se deduce din chiar natura actului,aceea de a

reprezenta un act care,după autoritate care îl emite,reprezintă un act de drept

administrativ.

Actul de numire în funcţie fiind o manifestare de voinţă făcută în

consideraţiunea unei persoane fizice determinate,are un caracter

personal,care vizează deci aptitudinile fizice şi psihice ale unei anumit

subiect de drept privat,care prin numire,dobândeşte statutul de subiect de

drept public.

O altă trăsătură a actului de numire în funcţie vizează calitatea

organului emitent ,care este o autoritate publică,putând fi un agent privat

autorizat.

Este vorba despre un raport juridic atipic de funcţie publică. Atâta

timp cât recunoaştem existenţa serviciilor publice prestate de structuri

40


privat,asimilate celor prestate de un organ public,trebuie să admitem că şi

personalul încadrat în aceste structuri private are un statut juridic asimilat

funcţionarului public,care însă nu se identifică cu cel al funcţionarului

public,ceea ce ne îngăduie să-i numim funcţionari atipici.

Putem conchide că funcţionarul public este,din punct de vedere al

organului care l-a numit şi în care îşi desfăşoară activitatea,de două

categorii:

- funcţionarul public care face parte dintr-un organ public;

- uncţionarul public care face parte dintr-o structură privată autorizată.

Actul de alegere reprezintă instrumentul juridic prin intermediul

căruia poporul ca deţinător al suvernanităţii, îşi alege reprezentanţii.

Poate fi vorba despre reprezentativitatea la nivel naţional şi la nivel

local. Articolul 37 din Constituţie consacră unul din drepturile fundamentale

ale cetăţeanului român,şi anume dreptul de a fi ales.

Poate fi aleasă orice persoană fizică,impunându-se îndeplinirea a

două condiţii cumulative,şi anume să fie numai cetăţean român,neputând

fi apatrid sau cu dublă cetăţenie şi să aibă domiciliul în România.

Poate fi ales orice cetăţean român care are drept de vot. Potrivit

articolului 36,acesta se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani şi de le

nu se bucură debilii alienaţii mintal,cei puşi sub interdicţie şi persoanele

condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea

drepturilor electorale. Cât priveşte vârsta cerută pentru a fi ales,constatăm

că legiuitorul,atât cel constituant cât si cel organic a impus condiţii

speciale în acest domeniu.

Primarii pot fi aleşi la împlinirea vârstei d 23 ani. Această vârstă

minimă trebuie împlinită până în ziua alegerilor inclusiv.

41


CAPITOLUL III

MODIFICAREA RAPORTULUI DE SERVICIU A FUNCŢIONARULUI PUBLIC

III.1 Generalităţi

Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul

părinţilor. Cu titlu de excepţie,modificarea unilaterală a contractului

individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute

de Codul muncii.

Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare

dintre următoarele elemente:

a) durata contractului;

b) locul muncii;

c) felul muncii;

d) condiţiile de muncă;

e) salariul;

f) timpul de muncă ţi timpul de odihnă3.

Locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator,prin

delegarea sau detaşarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel

prevăzut în contractul individual de muncă. Pe durata delegării,respectiv a

detaşării,salariatul îşi păstrează funcţia şi toate celelalte drepturi prevăzute în

contractul individual de muncă.

În cazul funcţionarilor publici,modificarea raportului de serviciu are

loc prin4:

3 “Codul Muncii”, art.17 si art. 194 “Legea nr.188/1999 privind statutul functionarilor publici”, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei , Partea I, nr.251 din 22 martie 2004, modificata prin Legea nr.344/2004

42


- delegare;

- detaşare;

- transfer;

- mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei

publice;

- exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere.

- consimţământul salariatului.

III.2 Modificarea raportului de serviciu al funcţionarilor publici

Funcţionarul nu poate negocia drepturile şi obligaţiile ce formează

conţinutinutul raportului de serviciu şi nici modificarea lor ulterioară , cu

privire la aceste aspecte , decizia aparţinând autorităţii sau instituţiei ăublice

în care îşi desfăşoara activitatea.5

În unele situaţii legea menţionează ca este necesar şi acordul

funcţionarului public pentru modificarea raportului de serviciu dar în general

iniţiativa aparţine autorităţii publice, ea manifestându-se în interes public sau

pentru eficientizarea activităţii autorităţilor sau instituţiilor publice , acordul

funcţionarului fiind o forma procedurală necesară pentru validarea actului

privind modificarea raportului de serviciu. 6

Funcţionarul public are dreptul de a refuza modificarea raportului de

serviciu atunci când modificarea acestuia se face în interes public , prin

detaşarea sau mutarea într-un alt compartiment sau structură numai având la

bază motive expres prevazute de lege.

5 E.- M. FODOR ,Drept administrativ,Cluj-Napoca. 2008,cit. op., p. 1356 E.- M. FODOR ,Drept administrativ,Cluj-Napoca. 2008, Op. cit, p. 135

43


O altă remarcă care apare în lege referitoare la raportul de serviciu

este aceea că în perioada concediilor de boală, materintate şi a celor pentru

creşterea şi îngrijirea copiilor raportul de serviciu nu va înceta şi nu va fi

modificat decât din iniţiativa funcţionarului în cauză, această masură fiind

luată cu scopul de a proteja funcţionarul public.

Modificarea raportului de serviciu poate conferii sau retrage atribuţii,

poate încredinţa o nouă funcţie titularului în mod permanent sau în mod

temporar în alt compartiment al autorităţii sau instituţiei publice.

Alte posibilităţi de modificare a raportului de serviciu al

funcţionarului public, pe lânga detaşsare şi mutare sunt date de transferul

acestuia în alt compartiment şi exercitarea cu caracter temporar al unei

funcţii publice de conducere.

În literatura de specialitate a mai fost considerată modificare a

raportului de serviciu şi schimbarea compartimentului în care îşi desfăşoară

activitatea funcţionarul public ce a beneficiat de aprobarea corespunzătoare

în mod excepţional pentru motive de sănătate.7

Mutarea, ca şi modalitate de modificare a raportului de serviciu se

poate face şi într-un alt compartiment sau structură fară personalitate juridică

a autorităţii sau instituţiei publice.

Mutarea temporară în cadrul altui compartimet se poate dispune în

interesul autorităţii publice sau instituţiei publice pentru o perioadă de cel

mult 6 luni într-un an cu respectarea pregătirii profesionale şi a salariului pe

care îl are funcţionarul public , în condiţiile legii8.

Exercitarea temporară a unei funcţii publice de conducere prezintă

două situaţii şi anume:cazul funcţiei pubile de conducere vacante şi cazul

7 A se vedea I. SANTA I, Drept administrativ şi ştiiţa administraţiei, vol.I, 2002, op.cit., pag.1138 E.- M. FODOR ,Drept administrativ,Cluj-Napoca. 2008, Op. cit, p. 137

44


funcţiei publice temporar vacante, aceste două situaţii fiind reglemetate de

lege separat.

III.3 Delegarea

Delegarea reprezintă exercitarea temporară,din dispoziţia

angajatorului,de către salariat,a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare

atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Această măsură de

modificare a locului de muncă trebuie deosebită de altele deplasări de

serviciu ale unor angajaţi a căror funcţie,prin natura ei,poate fi îndeplinită

numai printr-o deplasare permanentă de serviciu în afara locului muncii

(mecanicii de locomotivă,piloţii,marinarii etc.).

Delegarea se caracterizează prin faptul că este o măsură obligatori

luată prin dispoziţia angajatorului,astfel încât refuzul nejustificat al

salariatului de a o aduce la îndeplinire reprezintă o încălcare a îndatoririlor

de serviciu.

În cazul delegării se modifică locul obişnuit al muncii,restul

elementelor din conţinutul contractului rămânând neschimbate9.

Aşadar,funcţia şi toate celelalte drepturi prevăzute în contractul individual

de muncă rămân nemodificate. Modificarea unuia dintre aceste elemente nu

este interzisă,însă se poate realiza numai cu acordul salariatului10.

Delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi

se poate prelungi,cu acordul salariatului ,cu cel mult 60 de zile. Salariatul

delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare,precum şi la o

9 Ion Traian Stefanescu - Op.cit., 2003, pag 458

10 Alexandru Athanasiu, Luminita Dima-Op.cit., pag 231

45


indemnizaţie de delegare,în condiţiile prevăzute de lege sau contractul

colectiv de muncă aplicabil.

Conform prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul

funcţionarilor publici,delegarea se dispune în interesul autorităţii sau

instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul public,pe o perioadă de

cel mult 60 de zile calendaristice într-un an.

Funcţionarul public poate refuza delegarea,dacă se află în una din

următoarele situaţii:

- graviditate;

- îşi creşte singur copilul minor;

- starea sănătăţii,dovedită cu certificat medical,face contraindicată

delegarea.

Delegarea pe o perioadă mai mare de 60 de zile calendaristice în

cursul unui dispune pentru o perioadă de cel mult 90 de zile calendaristice

într-un an.

Pe timpul delegării,funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi

salariul,iar autoritatea sau instituţia publică care îl deleagă este obligată să

suporte costul integral al transportului,cazării şi al indemnizaţiei de delegare.

Drepturile şi obligaţiile salariaţilor pe perioada delegării şi

detaşării.

Delegarea sau detaşarea salariaţilor se dispune în scris de către

conducerea instituţiei publice sau a regiei autonome cu specific

deosebit,denumită,în continuare, ,, conducerea unităţii”.

Executarea sarcinilor pe perioada delegării se consideră muncă

prestată în realizarea obligaţiilor ce revin delegaţi,la locul lor de muncă.

46


Salariaţii aflaţi în delegare trebuie să-şi desfăşoare activitatea în

cadrul programului normal de lucru al unităţii la care se efectuează

delegarea. Pe timpul delegării nu se pot plăti ore suplimentare.

Salariaţii aflaţi în delegare care,pentru realizarea sarcinilor rezultate

din obiectivele delegării,au desfăşurat activitate peste durata normală de

lucru sau într-una din zilele de repaus săptămânal sau sărbătoare

legală,confirmă de unitatea la care s-a efectuat delegarea,beneficiază,cu

aprobarea conducerii unităţii,de timp liber în compensare,potrivit

reglementărilor legale.

Obligaţiile de muncă în perioada detaşării sunt cele stabilite pentru

locul de muncă la care se execută detaşarea.

Drepturile salariale aferente muncii prestate la locul detaşării şi

cheltuielile de detaşare se plătesc de unitatea la care se efectuează

detaşarea,cu excepţia cazurilor când prin lege se prevede altfel.

Pe durata delegării sau detaşării,salariaţii îşi păstrează funcţia,gradul

sau treapta profesională şi salariul avute anterior. Când detaşarea se face

într-o funcţie pentru care este stabilit un salariu mai mare,salariatul detaşat

are dreptul la acest salariu,în condiţiile prevăzute de lege.

Decontarea cheltuielilor de cazare se face în limita tarifelor practicate

în hoteluri de 3 stele pentru un pat,în cameră cu baie şi televizor. În cazul în

care cazarea s-a făcut într-o structură de primire turistică de confort superior

celei de 3 stele,se deconectează numai 5% din tariful de cazare perceput. În

structurile de primire turistice se includ :

hoteluri,moteluri,vile,cabane,campinguri,sate de vacanţe,pensiuni,ferme

agro - turistice destinate prin construcţie cazării.

Salariaţilor detaşaţi în afara localităţii în care îşi au locul permanent

de munci li se asigură,prin grija unităţii la care sunt detaşaţi,cazarea gratuită

47


în clădiri sau baracamente proprii ori în spaţii închiriate e aceasta,în limita

tarifelor legale. În aceste situaţii,cheltuielile de cazare în structurile de

primire turistice nu se decontează.

Demnitarilor,precum şi persoanelor cu funcţii de conducere din

cadrul autorităţilor publice asimilate acestora în condiţiile prevăzute prin

dispoziţii legale şi persoanelor al căror salariu de bază este stabilit cel puţin

la nivelul salariatului de bază prevăzut pentru funcţia de subsecretar de

stat,care se deplasează în interesul serviciului în alte localităţi din ţară,li se

deconectează cheltuielile efectiv făcute pentru cazare,pe baza documentelor

justificative.

În situaţia în care în costul cazării este inclus şi micul dejun,se

decontează şi contravaloarea acestuia.

Salariaţii care au locul permanent de muncă în altă localitate decât

aceea în care îşi au domiciliul nu beneficiază,pe timpul cât sunt trimişi în

delegare sau detaşare în localitatea domiciliului lor, de indemnizaţie sau de

detaşare şi de cheltuieli de cazare. Acestor salariaţi li se deconectează numai

cheltuielile de transport.

III.4 Detaşarea

Detaşsarea conform art. 48 reprezintă măsura unilaterală duispusă de

către conducere pe timp limitat prin care funcţionarul subordonat are

îndatorirea de a îndeplini funcţia publică în interesul altei alte autorităţi unde

urmează sa funcţioneze şi în care se integrează ierarhic , de regulă într-o altă

localitate.11

11 E.- M. FODOR ,Drept administrativ,Cluj-Napoca. 2008, Op. cit, p. 138

48


Măsura se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei în care

urmează să îşi desfăşoare activitatea numai dacă pregătirea profesională a

funcţionarului public corespunde atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei

publice pe care urmează să fie detaşat.

Durata detaşării poate fi de cel mult 6 luni dar în timpul unui an

calendaristic aceasta poate depăşii cele 6 luni doar dacă există acordul

funcşionarului public exprimat în scris.

În timpul detaşării, funcţionarul public se va integra ierarhic în noua

instituţie de la care primeşte salariul , subordonându-se complet noii

conducerii dar păstrându-şi funcţia şi drepturile salariale.

În cazul în care detaşare are loc într-o altă localitate , atunci persona

detaşată va beneficia de costul legal al transportului,dus şi întors cel puţin o

dată pe lună,al cazării şi al indemnizaţiei de detaşare suăportate de instituţia

beneficiară pe toată durata detaşării.

În cazul unui refuz al detasării nejustificat pe baza unor motive

prevăzute în lege se consideră a fi o abatere disciplinară de neîndeplinire a

sarcinilor de serviciu.

III.5 Transferul

Transferul, ca şi modalitate de modificare a raportului de serviciu a

fost defini de literatura de specialitate ca trecere definitivă a titularului unei

funcţii de la o autoritate sau o instituţie publică la alta, într-o funcţie identică

sau diferită dar în acelaşi sector de activitate executivă cu respectarea

49


condiţiilor legale şi cu încuviinşarea conducerilor interesate în efectuarea

acestui demers12.

Art.90 din Legea 188 din 1999 menţionează că transferul se poate face

într-o funcţie publică pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice

prevăzute de fişa postului.

Transferul poate interveni în interesul serviciului sau la cererea

aprobată de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice .

Transferul în interes de serviciu este posibil numai cu acordul scris al

funcţionarului transferat şi doar într-o funcţie publică echivalentă cu cea

deţinută anterior.

Drepturile funcţionarului transferat într-o altă localitate se referă la

indemnizaţia egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna

anerioară celei în care se transferă,la acoperirea tuturor cheltuielilor de

transport şi la un concediu plătit de 5 zile.Toate cheltuielile cu aceste

drepturi vor fi suportate în termen de 15 zile de la data aprobării transferului

de către autoritatea sau instituţia publică la care se face transferul.

În ceea ce priveşte transferul la cerere, acestase face în baza unei

cereri care trebuie să fie aprobată de către conducătorul autorităţii sau

instituţiei publice unde se solicită transferul.

În cazul transferului la cerere, acesta se poate face într-o funcţie

publică echivalentă celei deţinute anterior transferului sau una inferioară.

Având în vedere autorităţile sşi instituţiile între care se poate realiza

transferul, acesta este posibil doar între autorităţii sau instituţii publice din

administraţia publică centrală , între autorităţi administrative autonome sau

după caz între autorităţi sau instituţii publice din administraţia publică

locală.

12 E.- M. FODOR ,Drept administrativ,Cluj-Napoca. 2008, Op. cit, p. 139

50


III.6 Suspendarea raportului de serviciu

În ceea ce priveşte suspendarea raportului de serviciu, Legea 161 din

2003 aduce unele modicicări Legii 188 din 1999 în ceea ce priveşte

modificarea raportului de serviciu.

Iniţial Legea 188 din 1999 reglementa întreruperea activităţii

funcţionarului public la cerere în art.85-88 definind această întrerupere ca

fiind o suspendare temporară a funcţionarului public din funcţie pentru un

interes personal legitim.

Odată cu apariţia Legii 161 din 2003 care a modificat Legea 188 din

1999 , s-au nominalizat expres unele situaţii în care există posibilitatea

întreruperii activităţii la cerere a regelemntând şi situaţii în care raportul de

serviciu al funcţionarului public se suspendă de drept.

În plus a mai rămas în vigoare şi posibilitatea suspendării raportului

de serviciu la cererea motivată a funcţionarului public pentru o durată

cuprinsă între o lună şi 3 ani.

În cazul ăn care funcţionarul public suspendat est desemnat de către

autoritatea sau instituţia publică în cadrul unor misiuni diplomatice ale

României sau în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, atunci

perioada suspendării este considerată vechime în muncă.

Ca şi o consecinţă a suspendării este faptul că autorităţile şi instituţiile

publice au obligaţia rezervîrii postului aferent funcţiei publice pe toată

durata suspendării raportului de serviciu.

Ocuparea postului temporar vacant în urma suspendării se face pe o

perioadă determinată,în condiţiile legii.13 13 E.- M. FODOR,Drept administrativ, Cluj-Napoca,2008, Cit. op, pag 140

51


Situaţiile în care raportul de serviciu al funcţionarului public se

suspendă sunt următoarele:

- este numit s-au ales într-o funcţie de demnitate publică , pentru perioada

respectivă, cu excepţiile prevăzute de lege ;

- este încadrat la cabinetul unui demnitar;

- este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare

activităţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României sau ăn cadrul

unor organisme sau instituţii internaţionale pentru perioada respectivă;

- desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea ,în

condiţiile legii;

- efectuează stagiul militar , serviciul militar alternativ , este concentrat sau

mobilizat;

- efectuează tratament medical în străinătate dacă funcţionarul public nu se

află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă în

condiţiile legii sau însoţteşte soţul sau după caz soţia sau o rudă de gradul

I în condiţiile legii;

- este arestat preventiv;

- se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă pentru o

perioadă mai mare de o lună în condiţiile legii;

- carantină în condiţiile legii;

- concediu de maternitate în condiţiile legii;

- este dispărut iar dispariţia a fost constatată prin hotărâre judecătorească

irevocabilă;

- forţa majoră;

- s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de

natura celor prevăzite la art 54. lit h;

52


- pe perioada cercetării administrative , în situaţia în care funcţionarul

public a săvârşit o abatere disciplinară poate influenţa cercetarea

dministrativă,la propunerea motivată a comisie de disciplină;

- în alte cazuri expres prevăzute de lege14.

Raportul de serviciu poate fi suspendat şi la iniţiativa funcţionarului

public în următoarele situaţii:

- concediu pentru creşterea copilului până la vţrsta de 2 ani sau în cazul

copilului cu handicap până la împlinirea vârstei de 3 ani în condiţiile

legii;

- concediu pentru îngrijirea copilului bolnav până la vârsta de 7 ani sau în

cazul copilului cu handicap pentru afecţiunile intercurente, până la

împlinirea vârstei de 18 ani;

- desfăşurarea unor activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii

internaţionale în alte situaţii decât cele prevăzute la art.94. alin 1 lit.c ;

- pentru particioarea la campania electorală;

- pentru participarea la grevă în condiţiile legii.

Pentru suspendarea raportului de serviciu, în cazurile prevăzute de

lege funcţionarul public trebuie să înainteze o cerere motivată cu cel puţin

15 zile calendaristice înainte de data când se solicită suspendarea iar în

cazul participării la grevă cu 48 ore înaintea acesteia.

Credem că ar fi mai corect ca în cazul suspendării din iniţiativa

funcţionarului public suspendarea să fie aprobată nu constatată , câtă vreme

motivul este unul ce ţine de voinţa funcţionarului public.15

În toate cazurile de suspendare a raportului de serviciu, reluarea

activităţii se dispune prin act administrativ al persoanei care are competenţa

14 E.- M. FODOR,Drept administrativ, Cluj-Napoca,2008, Cit. op, pag 140-14115 E.- M. FODOR,Drept administrativ, Cluj-Napoca,2008, Cit. op, pag 142-143

53


de numire în funcţia publică .Actu prin care se constată sau se aprobă

suspendarea raportului de serviciu precum şi cel prin care se dispune

reluarea activităţii se comunică Agenţiei Naţionala e Funcţionarilor Publici

în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii.

III.7 Încetarea raportului de serviciu

Raportu de serviciu al funcţionarilor publici poate înceta conform art.97 :

A De drept în următoarele situaţii;

- prin deces, la data decesului funcţionarului public;

- prin declararea judecătorească a morţii , la data rămânerii irevocabile a

hotărârii judecătoreşti;

- prin pierderea cetăţeniei române sau mutarea domiciliului în afara

României, pierdere capacităţii depline de exerciţiu ,neîndeplinirea

condiţiilor de studiu prevăzute de lege pentru funcţia ocupată;

- pensionarea pentru limită de vârstă sau pensionarea anticipată,

pensionarea anticipată parţială sau invaliditate,de la data îndeplinirii

condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru

pensionare sau după caz la data comunicării deciziei.

- constatarea nultiăţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia

publică de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre

judecătorească definitivă şi irevocabilă;

- condamnarea pentru săvârşirea unei infracţiuni din cele care împiedică

ocuparea unei funcţii publice prevăzute la art.54 litera h sau

condamnarea cu aplicarea unei sancţiuni private de libertate de la data

rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de condamnare;

54


- interzicerea exercitării profesiei sau funcţiei ca măsură de siguranţă sau

ca pedeapsă complementară de la data rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia;

- împlinirea temenului pentru care a fost exercitată, cu caracter temporar

funcţia publică.

BPrin eliberarea din funcţia publică pentru motive neimputabile

funcţionarului public , în următoarele situaţii:

- autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea sau a fost mutată

într-o altă localitate iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze;

- autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a

reorganizării activităţii prin reducerea postului ocupat de funcţionarul

public;

- s-a admis cererea de reintegrare formulată de un funcţionar public

eliberat sau destituit nelegal sau prin motive neîntemeiate de la data

rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de reintegrare;

- funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile specifice pentru

ocuparea funcţiei publice;

- starea sănătăţii fizice şi sau psihice a funcţionarului public constatată

prin decizia organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai

permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare funcţiei

publice deţinute.

C Prin eliberarea din funcţia publică pentru motive imputabile

funcţionarului public în următoarele situaţii:

- pentru incompetenţă profesională în cazul obţinerii calificativului

nesatisfăcaător la evaluarea performanţelor profesionale individuale;

55


- în cazul înalţilor funcţionari publici ca urmare a refuzului neîncetat al

acestora de acceptare a numirii în condiţiile aplicării principiului

mobilităţii;

D Prin destituire din funcţia publică pentru motive imputabile16

funcţionarului public în următoarele situaţii:

- ca sancţiune disciplinară aplicată pentru săvârşirea repetată a unor abateri

disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave ;

- dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate iar funcţionarul public nu

acţionează pentru încetarea acestuia în termen de 10 zile calendaristice de

la data intervenirii cazului de incompatibilitate;

E Prin demisie.

Încetarea de drept al raportului de serviciu se constată prin act

administrativ al persoanei competente să numească în funcţia publică în

termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea cazului.Actul se comunică

Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în termen de 10 zile lucrătoare

de la emiterea lui.

Referitor la demisie ca şi modalitate de încetare a raportului de

serviciu , aceasta nu este definită în lege dar dinregelementarea acestui mod

de încetare a raportului de serviciu rezultă că este expresia manifestării

unilaterale a şi libere a a voinţei titularului funcţiei publice de a denunţa

raportul juridic în care se află cu toate consecinţele ce decurg din încetarea

acestuia , expresie a libertăţii de care dispune17.

Demisia trebuie notificată în scris conducătorului autorităţii sau

instituţiei publice şi nu trebuie motivată producând efecte după 30 zile de la

înregistrare.

16 E.-M. FODOR , Drept administrativ,Cluj-Napoca, 2008, Cit. op., p.14517 S.GHIMPU ş.a., op.cit.p. 418.

56


CAPITOLUL IV

DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNCŢIONARILOR PUBLICI

IV.1 Drepturile funcţionarilor publici

Cele mai importante drepturi ale funcţionarilor publici prevăzute în statut şi

implicit determinate prin lege sunt:

- dreptul la opinie;

- dreptul de asociere sindicală;

- dreptul la încheierea unor acorduri cu autoritatea sau instituţia publică în

legătură cu raportul de serviciu;

- dreptul la grevă;

- dreptul la salariu;

-dreptul de a primi gratuit uniforma în cazul în care sunt obligaţi să poarte

uniformă în timpul serviciului;

- dreptul la o continuă perfecţionare a pregătirii profesinale;

- dreptul la durata normală de lucru de 8 ore pe zi si 40 ore pe săptămână;

- dreptul de a fi aleşi într-o funcţie de demnitate publică în condiţiile legii;

- dreptul la concediu de odihnă , concedii medicale şi alte concedii;

- dreptul la condiţii normale de muncă şi igienă de natură să ocrotească

sănătatea şi integritatea fizică a funcţionarilor;

- dreptul la ocrotirea membrilor familiei în caz de deces;

- dreptul la protecţia legii în exercitarea atribuţiilor:

57


- dreptul de a fi despăgubit de autoritatea sau instituţia publică din care face

parte funcţionarul pentru prejudiciul material suferit în timpul îndeplinirii

atribuţiilor de serviciu din culpa autorităţii sau instituţiei publice;

- alte drepturi.

La fel ca şi ceilalţi cetăţeni ai României şi funcţionarii publici au

dreptul la opinie cu deosebirea că acest drept la opinie al funcţionarilor are

un conţinut mai specific faţă de dreptul la opinie a celorlalţi cetăţeni.

Astfel că funcţionarul public , în exercitarea atribuţiilor de serviciu

trebuie să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor sale

politice la fel cum şi în afara serviciului , deşi în lege nu este precizat acest

lucru, se consideră că aceştia trebuie să aibă o conduită rezervată şi măsurată

în exprimarea ideilor sale pentru a nu afecta prestigiul organelor din care

face parte.În plus înalţilor funcţionari publici le este resticţionat dreptul la

asociere, fiindu-le interzisă apartenenţa la un partid politic.

Funcţionarii publici au libertatea de a înfinţa oraganizaţii sindicale, de

a adera la aceste organizaţii sindicale, de a exercita orice mandat în

cadrulorganizaţiei sindicale,dreptul la asocierea sindicală fiind garantat de

Legea 188 din 1999 revizuită.Condiţia restrictivă a acestor organizaţii

sindicale este ca să se limiteze la caracterul profesional al asocierii şi să nu

desfăşoare un sindicalism politic.Pe lângă aceste organizaţii sindicale ,

funcţionarii publici se mai pot asocia în organizaţii profesionale sau alte

organizaţii cu scopul de a-şi proteja interesele profesionale.

Sindicatele reprezentative pot încheia , în condiţiile legii acorduri cu

autorităţile sau instituţiile publice care să cuprindă numai măsuri referitoare

la constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirilor condiţiilor lla

locul de muncă,sănătate şi securitate în muncă , programul zilnic de muncă,

58


pregătire profesională şi alte măsuri decât cele prevăzute de lege ,referitoare

la protecţia celor aleşi în organele de conducere ale organizaţiei sindicale.În

scopul acestor colaborării se înfinţeăză comisiile paritare , acestea fiind

consultate în situaţiile referitoare la stabilirea măsurilor de îmbunătăţire a

activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice pentru care sunt constituite şi nu

numai.

Comisiile paritare au atribuţii privind urmărirea realizării acordurilor

stabilite cu autorităţile sau instituţiile publice , în acest scop întocmind

rapoarte trimestriale cu privire la respectarea prevederilor acordurilor

încheiate în condiţiile legii pe care le comunică atât conducerii autorităţii sau

instituţiei publice cât şi conducerii sindicatelor reprezentative ale funţiei

publice.

Prin Legea 161 din 2003 funcţionarilor publici le este recunoscut

dreptul la grevă , în condiţiile legii şi cu respectarea principiului continuităţii

şi celerităţii serviciului public.

În ceea ce priveşte salariul funcţionarilor publici, acesta este format

din salariul de bază, sporuri şi suplimente, nu rezultă din negociere directă

cu instituţia ci este fixat prin lege la nivelul funcţiei şi nu al persoanei.

Referitor la pregătirea profesională a funcţionarilor publici , iniţiativa

de a participa la anumite forme de perfecţionare aparţine autorităţii sau

instituţiei publice sau chiar funcţionarului dar cu acordul conducătorului

autorităţii sau a instituţiei publice.

În timpul perioadei de perfecţionare , funcţionarii publici beneficiază

de toate drepturile salariale prevăzute de lege şi dacă este cazul de drepturile

de delegare atunci când perfecţionarea se face în altă localitate.

Prin diferitele forme de perfecţionare se urmăreşte cunoaşterea

legislaţiei existente în materie cu reglemetările noi , ale noilor orientări

59


privind practicile judiciare şi administrative ale unui domeniu dat, studiul

literaturii de specialitate într-o anumită materie , însuşirea modului de

utilizare a mijloacelor materialeşi tehnice de dotare .

În cazul în care funcţionarii publici desfăşoară activitate peste orele

normale de lucru sau în timpul sărbătorilor legale sau a zilelor declarate

nelucrătoare atunci ei au dreptul să îşi recupereze sau la plata majoră cu un

spor de 100% din salariul de bază , în limita a 360 ore pe an.

Având în vedere concediul de odihnă, funcţionarul public , pe lângă

indemnizaţia de concediu mai are dreptul la o primă de obicei egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării din concediu care se impozitează

separat.

În concediile de boală, maternitate şi a celor pentru creşterea şi

îngrijirea copiilor raportul de serviciu nu poate înceta şi nu poate fi

modificat decât la iniţiativa funcţionarului în cauză.

În cazul decesului funcţionarului public, membrii familiei care au

dreptul la pensie de urmaş au dreptul să primească pe o perioadă de trei luni

de la data decesului echivalentul salariului de bază din ultima lună de

activitate a funcţionarului decedat.

Referitor la dreptul de protecţie a legii în exercitarea atribuţiilor statul

prevede că autoritatea sau instituţia publică în care acţionarul îşi desfăşoară

activitatea este obligată să îî asigure protecţia împotriva ameninţărilor,

violenţelor,faptelor de ultraj cîrora le-ar putea fi victimă în exercitarea

funcţiei sau în legătură cu aceasta la nevoie în legătură cu concursul

organelor abilitate, potrivit legii.

În categoria altor drepturi sunt incluse următoarele:

- dreptul de a decide specific în special funcţionarilor de conducere dar şi

unora dintre funcţionarii de execuţie;

60


- dreptul de a informa şi a constata o anumită situaţie sau stare inclusiv

dreptul de a controla executarea unei măsuri;

- dreptul de a propune soluţii juridice factorilor de decizie, pentru

rezolvarea unor situaţii ;

- dreptul de numire, revocare şi suspendare din funcţie a personalului

propriu din subordine;

- dreptul de recompensare, sancţionare şi evaluarea personalului;

- dreptul de control;

- dreptul la stabilitate în funcţie;

- dreptul la promovare.

IV.2 Îndatoririle funcţionarilor publici

Pe lângă drepturile de care dispun funcţionarii publici aceştia au şi

anumite îndatoriri pe care trebuie să le respecte în desfăşurarea activităţii de

zi cu zi a lor.

Dintre aceste îndatoriri putem aminti:

- îndatorirea de a îndeplini cu profesionalism , imparţialitate şi în

conformitate cu legea îndatoririle de serviciu;

- îndatorirea de a avea o conduită în conformitate cu cea cerută de lege;

- îndatorirea de a îndeplini atribuţiile ce îi revin precum şi a atribuţiilor ce

îî sunt delegate dar şi de a se conforma cu ordinele superiorului ierarhic;

- îndatorirea de a prezenta declaraţia de avere.

Îndeplinirea cu profesionalism a îndatoririlor de serviciu presupune

rezolvarea în termenele stabilite a lucrărilor repartizate de către

conducătorul compartimentului.

61


Imparţialitatea este un principiu al funcţiei publice şi presupune lipsa

oricărei discriminări sau părtiniri în aplicarea legii şi a celorlate acte

normative precum şi în activităţile de organizare a aplicării acestora.

Conformitatea cu legea în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu este o

consecinţă a principiului legalităţii care guvernează întreaga activitate a

administraţiei publice.

Conţinutul îndatoririi de a avea o conduită în conformitate cu cea

prevăzută de lege, este dat de :

- obligaţia de a respecta normele de conduită preofesională şi civică

prevăzută de lege;

- obligaţia de a se abţine de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii

autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

- obligaţia ca în exercitarea tribuţiilor ce îi revin să se abţină de la

exprimarea şi manifestarea convingerilor şi preferinţelor lor politice;

- obligaţia de a nu desfăşura activităţi politice în timpul programului de

lucru ;

- obligaţia de a păstra secretul de stat şi secretul de serviciu în condiţiile

legii;

- obligaţia de a păstra confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile

sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funţiei;

- obligaţia de a nu accepta sau a solicita , direct sau indirect ,pentru ei sau

pentru alţii, în consideraţia funcţiei publice daruri sau alte avantaje.

62


CAPITOLUL V

RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

Încălcarea actelor normative şi a obligaţiilor care le revin de către

funcţionarii publici generează răspunderea juridică a acestora pentru

încălcările efectuate.

Legea 188 din 199 revizuită prevde că încălcarea de către

funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage

răspunderea disciplinară , contravenţională, civilă sau penală, după caz .În

legătură cu acest text , s-a apreciat pe bună dreptate , că în mod cu totul

nepermis această exprimare acoperă de fapt numai definiţia abaterii

disciplinare18.

Răspunderea poate fi o formă sancţionatorie sau o formă reparatorie.

Răspunderea sancţionatorie are un caracter represiv , intimidant şi

aparţin acestei categorii răspunderea contravenţională, disciplinară şi

răspunderea penală.

Răspunderea disciplinară

Această formă de răspundere intervine în cazul săvârşirii unei abateri

disciplinare , mai exact în cazul încălcării de către funcţionar cu vinovăţie a

îndatoririlor de serviciu şi a normelor de conduită profesională şi civică

prevăzute de lege.

Din categoria abaterilor disciplinare fac parte:

- întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

- neglijenţa repetată în efectuarea lucrărilor;

- absenţe nemotivate de la serviciu;

- nerespectarea în mod repretat a programului de lucru;

18 A se vedea R.N PETRESCU , Curs de drept administrativ , 2001 op.cit., p. 450 ,V VEDINAŞ.

63


- nerespectarea secretului profesional şi a confidenţialităţii lucrărilor cu

acest caracter;

- desfăşurarea în timpul programului a activităţilor cu caracter politic;

- refuzul de a îndeplini atribuţii de serviciu;

- neglijenţa repetată în realizarea lucrărilor;

Sancţiunile disciplinare aplicate în cazul abaterilor disciplinare sunt:

- mustrare scrisă;

- diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;

- suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau după caz

de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 an până la 3 ani;

- retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică

pe o perioadă de până la un an;

- destituirea din funcţia publică;

Sancţiunea disciplinară va fi individualizată în funcţie de cauzele şi

gravitatea abaterilor disciplinare , va fi aplicată doar după ce se va realiza

cercetarea prealabilă a faptei imputate şi după audierea funcţionarului

public.

Pentru analizarea faptelor sesizate ca şi abateri disciplinare şi

stabilirea sancţiunilor disciplinare aplicabile funcţionarilor publici se

stabilesc comisii de disciplină în componenţa cărora intră şi un reprezentatn

al organizaţiei sindicale reprezentative sau după caz un reprezentant

desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici pentru care este

organizată comisia de disciplină în cazul în care sindicatul nu este

reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţii in sindicat.

Sancţiunile se aplică de către persoana care are competenţa legală de

numire în funcţie publică.

64


Sancţiunile disciplinare se radiază de drept în termenele prevăzute la

articolul 82 alin.1 radierea fiind constatată prin act administrativ al

conducătorului autorităţii sau instituţiei publice cu excepţia radierii

sancţiunii destituirii .

Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa

instanţei de contencios administrativ solicitând anularea sau modificarea

după caz a actului administrativ prin care s-a dispus sancţiunea.

Răspunderea contravenţională

Această formă de răspundere intervine când funcţionarul public

comite o contravenţie în timpul şi în legătură cu atribuţiile de serviciu.

Răspunderea contravenţională a funcţionarului public se stabileşte

confor Ordonanţei de Guvern număr 2 din 2001 sau conform unor late legi

speciale dacă este cazul.

Răspunderea penală

Acest timp de răspundere este una dintre cea mai gravă formă de

răspundere a funcţionarului public şi intervine atunci când acesta săvârşeşte

o infracţiune în timpul serviciului sau în legătură cu îndatoririle de serviciu

şi este reglementată de Codul Penal sau legi speciale.

În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru

săvârşirea unei infracţiuni , persoana care are competenţa numirii în funcţia

publică va lua măsura de suspendare a funcţionarului public din funcţia pe

care o deţine.

În cazul în care instaţa dispune achitarea sau încetarea procesului

penal , suspendarea funcţiei încetează iar funcţionarul public va fi

rereintegrat în funcţia publică deţinută anterior , autoritatea sau instituţia

publică datorând drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării.

Răspunderea civilă

65


Răspunderea civilă a funcţionarului public are caracter reparator şi se

angajează faţă de autoritatea publică în trei situaţii şi anume :

- pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau

instituţiei în care funcţionează ;

- pentru nerestituirea în termen legal al sumelor ce i s-au acordat

necuvenit; s-a arătat în literatura de specialitate că în această situaţie este

vorba de fapt de restituirea plăţii nedatorate19;

- pentru daunele plătite de autoritate sau instituţia publică în calitate de

comitent unor terţe persoane,în temeiul unei hotărâri judecătoreşti

definitive şi irevocabile.

Pentru primele două situaţii , conducătorul autorităţii sau instituţiei

publice va emite un ordin sau dispoziţie de imputare în termen de 30 zile de

la data constatării pagubei sau funcţionarul ăşi va asuma un angajament de

plată.Pentru ultima sancţiune , angajarea răspunderii civile se va face pe

baza hotărârii judecătoreşi definitive şi irevocabile.

Dreptul conducătorului autorităţii sau instituşiei publice de a emite

ordin sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 5 ani de la data

producerii pagubei.

Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public se

poate adresa instanţei de contencios administrativ .

CAPITOLUL VI

CARIERA FUNCŢIONARULUI COMUNITAR

19 Ş BELIGRĂDEANU , Consideraţii –teoretice-practice în legătură cu Legea nr. 188 din 1990 privind statulul funcţionarilor publici , în Dreptul nr 2 din 2002 , p. 16, V VEDINAŞ , op. cit., p 153.

66


VI.1 Definire termeni

Conceptul de carieră este folosit în dreptul public contemporan

pentru a evoca dezvoltarea în timp a situaţiei juridice a funcţionarului, de la

recrutare până la sfârşitul activităţii profesionale,deci de la emiterea actului

din care se naşte raportul de funcţie publică, până la emiterea celui prin care

se pune capăt acestui raport.

Cariera funcţionarului public comunitar reprezintă elementele care

concretizează situaţia juridică a funcţionarului public,din momentul în care

autoritatea investită cu puterea de numire emite actul de numire,până în

momentul în care,un alt act juridic,sau un fapt juridic (exemplu decesul)

pune capăt calităţii de funcţionar public comunitar.

Autorii francezi vorbesc despre un drept al funcţiei publice, noţiune

prin care evocă ,,ansamblu de definiţii,de principii fundamentale şi structuri

generale,prin care se studiază,în principal compoziţia şi situaţia juridică a

personalului din administraţie,izvoarele dreptului funcţiei

publice,trăsăturile şi tendinţele concepţiei franceze a funcţiei

publice,organizarea generală a funcţiei publice”.

Dreptul funcţiei publice europene reprezintă ansamblul normelor

care guvernează regimul funcţiei publice europene,deduse din reglementările

comunitare şi completate cu principiile jurisprudenţei Curţii Europene de

Justiţie.

Sistemul funcţiei de carieră, expresie a principiului specificităţii

administraţiei publice a cărei funcţiei implică existenţa unui personal care

este dotat cu competenţe particulare şi care consacră viaţa profesională

serviciului funcţiei publice.

67


Într-un asemenea sistem,funcţia publică este structurată potrivit unei

concepţii ierarhice,iar funcţionarul, cu o pregătire adecvată,beneficiază de

stabilitate.

Esenţa sistemului exprimă voinţa politică de stabilire a unei separaţii

nete între administraţi şi administratori,ghidată de noţiunile de interes

general şi serviciu public.

Sistemul lucrativ al funcţionarilor comunitari. Angajaţii sunt

clasaţi în funcţie de nivelul calificării cerute, de capacitatea dovedită şi de

nivelul renumeraţiei. Ei sunt recrutaţi pentru o funcţie precisă şi nu

beneficiază de garanţii suplimentare de securitate a muncii.

Calitatea funcţionarului este legată de existenţa activităţii respective şi

de evoluţia acesteia. În nunele concepţii,sistemul permite recrutarea de

specialişti şi,în paralel,economie de mijloace. Statul nu este obligat să

finanţeze şcoli pentru formarea funcţionarilor Sistemul antrenează o

politizare a funcţionarilor,altfel spus, o totală adecvare la sensibilitatea

politică a guvernului în funcţie.

În practică, nici un stat nu aplică strict unul sau altul din sisteme. Funcţiile

publice europene sunt supuse unei mişcări generale care,în general,se

produce în defavoarea sistemului funcţiei de carieră.

Totuşi,trebuie subliniat ca, în prezent,organizarea funcţiilor publice

europene în sistemul de carieră oferă posibilitatea supleţei şi

flexibilităţii,ceea ce nu este neglijat. Astfel, în ţări ca Spania,Belgia şi

Franţa, unde este aplicat acest sistem, procedeul recrutării prin concurs

permite selecţia prin probe după care rezultă calitatea candidaţilor. În

democraţiile europene unde se aplică acest sistem recrutarea are la baza două

principii: egalitatea la acces şi concursul public.

68


Principiul egalităţii la acces figurează în Declaraţia Drepturilor

Omului şi Cetăţeanului din 1789,reluata în art.21 al Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului ,, Toate persoanele au dreptul a accede, în condiţii de

egalitate,la funcţii publice în ţara sa”.

Aşadar,sunt interzise restricţii şi discriminări fondate pe

sex,rasa,religie,opinii. Singurele excepţii se referă la restricţii în legătură cu

naţionalitatea,moralitatea,condiţii de vârstă şi de aptitudini psihice.

VI.2 Elemente specifice carierei funcţionarului public comunitar

Recrutarea funcţionarilor comunitari

Conform principiului dominant – în teoria funcţiei publice comunitare

,,recrutarea personalului este efectuată prin concursuri ( cu probe scrise şi

orale),organizate de fiecare instituţie.

Principii care guvernează recrutarea acestei categorii de funcţionari

publici:

a) recrutarea trebuie să asigure selectarea celor mai competente persoane,a

celor care prin calităţile lor,prin educaţie şi instrucţie, pot determina

randamente deosebite.

Modernizarea administraţiei este strâns legată de creşterea a ,,ceea ce

trebuie să fie rolul serviciului public în viitor şi nu numai,ameliorând

calitatea utilităţilor şi tehnicilor de management”.

Procesul de modernizare a pus accentul pe motivarea funcţionarilor,ea

nu poate face contra acestora,fiind în acelaşi timp un proces participativ,care

îi include pe toţi cei implicaţi în acest fenomen.

69


b) recrutarea trebuie să asigure selectarea persoanelor care corespund din

punct de vedere al integrităţii lor, dobândirii statutului de funcţionar al

unui organism comunitar.

c) recrutarea trebuie să se faţă pe baze geografice suficient de largi, încât să

asigure accesul la funcţiile comunitare a cât mai multor resortisanţi din

statele membre ale Uniunii Europene.

Se impune astfel ca ,,recrutarea să ia în consideraţie,dincolo de

echilibru geografic între diferite naţionalităţi…”.

d) persoana recrutată să întrunească acele condiţii necesare pentru

dobândirea calităţii de funcţionar comunitar.

e) recrutarea se face pe bază de concurs,care constituie regula.

Desprindem astfel concluzia,că recrutarea funcţionarilor comunitari

este dominată de principiul concursului,care admite anumite excepţii,în

cazuri expres prevăzute.

Condiţii cerute pentru funcţionarii comunitari

Iniţial, organizaţiile europene au adoptat sistemul potrivit căruia

funcţionarii sunt recrutaţi şi numiţi de şeful ierarhic,care,la rândul său,este

ales de delegaţii statelor.

Sistemul a fost preluat şi de ONU,care lasă deplină libertate

secretarului general pentru a recruta personalul,în condiţiile fixate de

Adunarea Generală.

Condiţiile fixate,care sunt aceleaşi pentru toţi candidaţii sunt:

a) naţionalitatea,care impune ca persoana respectivă să fie cetăţean al unui

stat membru al Uniunii;

70


b) condiţia privind exerciţiul drepturilor civile. Această condiţie este

prevăzută de acelaşi text ca şi cea anterioară,care interzice dobândirea

statutului de funcţionar de către persoana care nu se bucură de exerciţiul

drepturilor civile.

c) condiţia de a fi satisfăcut obligaţiile prevăzute de legile de recrutare în

materie militară,mai exact prestarea serviciului militar pentru bărbaţi.

d) garanţiile de moralitate,care se deduc din cazierul judiciar şi din

prezentarea unor referinţe sau recomandări.

e) aptitudinile fizice care exclud existenţa unor infirmităţi sau maladii care

pot stânjeni exerciţiul funcţiei. Mai exact acesta trebuie să îndeplinească

condiţiile de aptitudine fizică cerute pentru exerciţiul funcţiilor sale.

f) condiţia ca persoana respectivă să facă dovada cunoaşterii,în mod

aprofundat,a uneia din limbile Comunităţilor şi a unei cunoaşteri

satisfăcătoare a unei alte limbi a Comunităţilor,în măsură necesară

exercitări funcţiei pe care este chemată să o îndeplinească.

g) alte condiţii – Statutul C.E.C.A. adoptat în 1956 impunea inexistenţa

unor legături de rudenie,două rude nu puteau munci în aceeaşi instituţie

decât cu autorizarea organului investit cu puterea de numire.

h) condiţii variabile. În această categorie intră, de

regulă:titluri,diplome,nivel de experienţă. Posturile dintr-o categorie

superioară reclamă o formaţie profesională superioară.

La selectarea funcţionarilor comunitari se au în vedere următoarele

criterii:

a) criteriul meritului,care este stabilit în funcţie de natura,de

calificativele pe care le-au primit funcţionarii,acesta guvernat de

principii similare celor din legislaţiile naţionale. Acest criteriu pune

71


clasica dificultate în a face distincţie între funcţionarii foarte

buni,buni şi cei mau puţin buni.

b) pe lângă merit,în selecţia agenţilor europeni mai sunt avute în vedere

şi alte elemente obiecte,cum ar fi vârsta,vechimea de muncă,vechimea

într-un anumit grad etc.

Procedura de organizare şi desfăşurare a concursului

Recrutarea într-o funcţie europeană se realizează,de regulă,prin

concurs, cu excepţia funcţiilor înalte,politice ( director şi directori generali).

Modul de concepere ;i desfăşurare a concursului este diferit,în funcţie

de nivelul diplomei şi experienţa profesională a candidaţilor.

Regula este că fiecare instituţie comunitară îşi organizează concursul

propriu,existând însă,pentru pentru toate categoriile B şi C şi anumite

concursuri inter-instituţionale.

Un aspect specific îl reprezintă faptul că reuşita la concurs nu atrage

după sine,în mod automat,numirea într-o funcţie europeană. Această situaţie

se explică prin două argumente:

- un prim argument îl reprezintă faptul că organizarea concursului are loc,de

regulă,înainte de a fi cunoscut bugetul şi numărul de posturi care pot fi

ocupate.

- cea de-al doilea argument rezidă în politica Uniunii,ca accesul la funcţiile

europene să respecte criteriul geografic,îngăduind resortisanţilor din cât mai

multe ţări membre să poată ocupa o funcţie europeană.

Prin această tehnică de promovare,car are la bază lista de rezervă, se

mai urmăreşte un obiectiv la fel de important,care are la bază realitatea ca

mai buna pregătire a candidaţilor dintr-o anumită ţară să le faciliteze mai

multe şanse de reuşită decât celor din altă sau alte ţări,realizându-se astfel,în

72


mod practic,o corectare a rezultatelor concursului, o armonizare între

criteriul meritului şi politica repartizări geografice echitabile.

În cea ce priveşte procedura de organizare şi desfăşurare a

concursului, interpretarea dispoziţiilor statutare determină identificarea

următoarelor dimensiuni ale regimului său juridic:

a) numirea,ca şi promovarea sunt supuse principiului potrivit căruia ele nu

pot viza decât posturi vacante;

b) declararea vacanţei unui post este procedată de următoarele acţiuni pe

care le realizează autoritatea investită cu puterea de numire:

- verifică posibilităţile de promovare sau de mutare în sânul instituţiei

însăşi,

- verifică posibilităţile de organizare a unui concurs intern,în cadrul

instituţiei,

- examinează cererile de transfer formulate de funcţionarii altor instituţii

ale celor trei Comunităţi.

c) pentru desfăşurarea fiecărui concurs se constituie un juriu,a cărui

componenţă este decisă de autoritatea investită cu puterea de numire,

d) juriul este cel care stabileşte lista de aptitudini a candidaţilor

e) în funcţie de lista de aptitudinii stabilită juriu,autoritatea investită cu

puterea de numite este competentă să aleagă candidatul sau candidaţii pe

care îi numeşte în posturile vacante,

f) funcţionarii aleşi din autoritatea investită cu puterea de numire,pot fi

numiţi într-una din următoarele variante: în categoria A sau cadru

lingvistic; în alte categorii,în gradul de bază corespunzător postului

pentru care ei au fost selectaţi; prin derogare,pot fi numiţi şi în alte grade

şi categorii,în limitele stabilite de statut,

g) funcţionarul astfel recrutat este clasat pe primul eşalon al gradului său,

73


h) înainte de numire,are loc supunerea candidatului care a fost reţinut de

autoritatea investită cu puterea de numire,unui examen medical.

Examinarea se realizează de un medic consilier din cadrul instituţiei.

Dacă,în urma acestui examen medical,se obţine un aviz

negativ,candidatul are posibilitatea să-l conteste.

VI.3 Debutul carierei funcţionarului comunitar

Regimul juridic al candidatului selecţionat prin concurs în unele ţări

din Europa

Funcţia publică europeană face parte din acele categorii de funcţii în

care promovarea unui concurs atrage statutul de funcţionar public însă

nedefinitiv.

În majoritatea statelor,selecţia nu antrenează în mod automat numirea

într-un post,şi această numire,atunci când are loc,nu intervine,cel mai

adesea,decât după perioada de probă.

Din punct de vedere al corelaţiei dintre selecţie şi numire, pot fi

identificate trei categorii de ţări:

1) ţări în care numirea se suprapune până la identificare cu ultima fază de

selecţie promovată,atât numirea cât şi selecţia propriu-zisă fiind efectuate

de aceeaşi autoritate. În această situaţie,este imposibil ca o persoană să

fie selecţionată şi să nu fie numită.

2) în cea de-a doua categorie se includ ţări în care legătura între selecţie şi

actul de numire nu este directă,datorită faptului că o autoritate face

selecţia şi o alta numirea.În această situaţie se găsesc ţări ca

Irlanda,Regatul Unit,unde selecţia se realizează de o comisie specială

74


pentru funcţia publică,dar numirea se face de către administraţie,la

propunerea comisiei respective.

3) ultima grupă de ţări are oarecare asemănare cu cea anterioară,dar şi

particularităţi.

Este vorba deci de state în care numirea nu se face de către autoritatea

care a selecţionat viitorii funcţionari publici. În această categorie se

încadrează ţările în care se practică sistemul funcţionarilor de rezervă –

Portugalia,Belgia,Luxemburg,Italia. Persoanele admise sunt înscrise pe nişte

liste speciale de rezervă,care nu sunt valabile pe timp nelimitat.

Raportându-ne la sistemul românesc,în absenţa unei legi cadru şi în

conformitate cu reglementările speciale adoptate şi proiectul de statut,

apreciem coexistenţa primelor două sisteme,existând:

- o primă categorie de funcţii publice în care autoritatea care face selecţia

este cea care şi numeşte,

- o altă categorie, în care o autoritate face selecţia şi o alta,ierarhic

superioară sau aflată în alte raporturi faţă de prima,numirea. În procesul

de selecţie este implicată însă,prin reprezentanţi,şi autoritatea care

numeşte.

Cât priveşte statutul juridic al persoanei selecţionate,în Europa quasi

unanimă este că între momentul reuşitei la concurs şi cel al dobândirii

statutului de funcţionar definitiv există o întindere variabilă în timp.

Perioada diferă de la o ţară la alta şi în cadrul aceleaşi ţări,există diferenţe în

funcţie de nivelul funcţiei publice.

Cu puţine excepţii ( Irlanda şi Regatul Unit – unde majoritatea

funcţionarilor sunt numiţi cu titlu definitiv),în cea mai mare parte a

cazurilor,foşti candidaţi la concurs continuă să-şi conserve statutul de

candidat,de data aceasta la statutul de funcţionar definitiv.

75


În concluzie funcţionarul care a absolvit concursul de selecţie este,cu

puţine excepţii un funcţionar nedefinitiv,el urmând să dobândească acest

statut expirarea unei perioade de probă şi după promovarea unuia sau mai

multor examene.

VI.4 Regimul persoanei selecţionate prin concurs în dreptul comunitar al funcţiei publice

Efectuarea stagiului

În cariera unui funcţionar public comunitar,de la debut şi până la

încetarea funcţiei,

Pot fi identificate două etape,din punct de vedere al statutului

funcţionarului:

a) funcţionar public comunitar stagiar,

b) funcţionar comunitar titularizat

Durata stagiului

a) pentru funcţionarii din categoriile A,B şi cadrele lingvistice,durata

stagiului este de nouă luni,

b) pentru funcţionarii din celelalte categorii,durata este mai scurtă,respectiv

este de şase luni.

Se admite ca termenul stabilit de durată a stagiului să poată fi

întrerupt,prelungit sau să i se pună înainte de a expira în întregime.

Întreruperea perioadei de stagiu are loc în situaţia în care,în cursul

stagiului funcţionarul este împiedicat să-şi exercite funcţiile ca urmare a unei

boli, a unui concediu de maternitate sau în cazul unui accident.

76


Faptul că perioada corespunzătoare situaţiilor mai sus evocate nu se

consideră perioadă de stagiu,atrage după sine prelungirea stagiului cu o

durată corespunzătoare celei în care a avut lor întreruperea.

Inaptitudinea funcţionarului stagiar

În situaţia în care funcţionarul stagiar dă dovadă de inaptitudine

manifestată, se va putea,în orice moment al constatării inaptitudinii,să se

întocmească un raport cu privire la această situaţie.

Împotriva acestui raport,funcţionarul stagiar poate face contestaţie în

termen de opt zile libere,calculate de la data comunicării.

Raportul,însoţit de observaţiile funcţionarului stagiar,sunt înaintate de

superiorul ierarhic al stagiarului la autoritatea investită cu puterea de numire.

După ce a primit avizul – emis de un comitet de raporturi – autoritatea

investită cu puterea de numire poate decide licenţierea funcţionarului stagiar.

În caz cu totul excepţional,autoritatea investită cu puterea de numire poate

autoriza ca funcţionarul să-şi continue stagiul,însă în alt serviciu.

Încheierea stagiului

Funcţionarul stagiar face obiectul unui raport, în care sunt cuprinse

următoarele elemente:

a) aptitudinile pe care le-a dovedit în modul în care s-a achitat de atribuţiile

de serviciu,

b) randamentul activităţii desfăşurate,

c) conduita în timpul serviciului.

Acest raport este înaintat funcţionarului în discuţie,care poate

formula,în termen de opt zile calendaristice,observaţiile sale cu privire la

concluziile raportului.

În funcţie de concluziile raportului,putem întâlni următoarele situaţii:

77


a) stagiarul face dovada că are calităţile necesare pentru postul pentru care a

fost selecţionat,situaţie în care urmează să fie titularizat în acest post,

b) stagiarul nu face dovada calităţilor necesare pentru postul respectiv,caz în

care autoritatea investită cu puterea de numire are două posibilităţi:

- să-l concedieze pe funcţionar,

- în mod cu totul excepţional,poate aproba prelungirea stagiului pentru o

perioadă maximă de şase luni,eventual cu schimbarea serviciului

funcţionarului respectiv.

În această situaţie,durata cumulată a stagiului nu poate depăşi

cincisprezece luni.

VI.5 Drepturile funcţionarului comunitar

Principii care guvernează exercitarea drepturilor şi obligaţiilor

funcţionarului public european

Un prim principiu este reprezentat de necesitatea realizării unei

independenţe absolute a funcţionarului public faţă de orice

guvern,autoritatea,organizaţie sau persoană exterioară instituţiei sale. Textul

menţionat interzice funcţionarului să accepte,de la un guvern,altă sursă

exterioară instituţiei căreia îi aparţine,fără autorizarea autorităţii investită cu

puterea de numire vreun lucru care ar putea să-i compromită independenţa.

Un al doilea principiu care guvernează exerciţiul drepturilor şi

îndatoririlor fundamentale ale funcţionarului comunitar şi care se află în

strânsă corelaţie cu cel enunţat anterior,mai exact derivă din acesta,este o

dimensiune a acestuia care are însă o semnificaţie care ne determină să-l

78


analizăm de sine stătător ,îl reprezintă necesitatea de a asigura independenţa

faţă de statele membre,ai căror naţionali sunt.

Un al treilea principiu este acela că funcţionarul trebuie să-şi realizeze

atribuţiile şi să-şi regleze conduita exclusiv în vederea realizării intereselor

Comunităţilor.

Un alt principiu este acela că privilegiile şi imunităţile sunt conferite

funcţionarilor exclusiv în interesul Comunităţilor.

Un alt principiu care guvernează regimul juridic al realizării

prerogativelor de funcţie publică de nivel comunitar este acela că

funcţionarii se găsesc în permanenţă la dispoziţia instituţiei,fără ca în acest

mod să se poată depăşi durata maximă de 42 de ore de serviciu săptămânal.

Un aspect cu totul deosebit în regimul general al funcţionarilor

comunitari,inclusiv în materia drepturilor şi îndatoririlor lor,este faptul că ei

sunt antrenaţi în pregătirea reglementărilor cărora lis se supun şi în punerea

lor în practică.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale funcţionarului comunitar

i. funcţionarii beneficiază de libertatea de opinie şi de expresie.

În doctrina occidentală,se susţine că dreptul de opinie al

funcţionarului public ( cu referire la funcţionarul public naţional) trebuie

analizat diferit,în timpul serviciului şi în afara serviciului.

În timpul serviciului funcţionarul public este ţinut de obligaţia de

neutralitate,care îi impune să dea dovadă de loialitate faţă de instituţie,de

stat.

În afara serviciului, dreptul la opinie este circumstanţiat de obligaţia

de rezervă şi de măsură în exprimarea opiniilor sale.

79


ii. funcţionarul comunitar beneficiază de dreptul de asociere-ei pot fi astfel

membri ai organizaţiilor sindicale şi profesionale ale funcţionarilor

comunitari.

În doctrina occidentală îl regăsim enunţat şi prin ,,libertate de

asociere”,care ,,permite mai multor persoane să se recunoască pentru a urma

un grup permanent, constituind o persoană morală,într-un scop dezinteresat.

Deşi nu este prevăzut în mod expres de Statut ,dreptul la grevă este

recunoscut funcţionarilor comunitari.

iii. În prezent în Europa există patru categorii de ţări,din punct de vedere al

recunoaşterii sau nu,pentru funcţionarii publici,a acestui drept

fundamental;

1. ţări unde este în continuare interzisă greva funcţionarilor

(Danemarca,Germania,Portugalia,Belgia),

2. ţări în care regăsim o interdicţie generală a grevei în serviciile publice,cu

posibilitatea intervenţiei, în caz contrar,a unor sancţiuni disciplinare sau

chiar penale,

3. ţări în care, deşi dreptul la grevă nu este prevăzut expres,exerciţiul lui nu

antrenează intervenţia unor sancţiuni ( Irlanda sau Regatul Unit al Marii

Britanii şi Irlandei de Nord),

4. ţări în care este recunoscut liberul exerciţiu al dreptului la grevă al

funcţionarilor publici,cu precizarea existenţei unei categorii de funcţionari

cărora le este interzisă greva,de regulă poliţiştii

( Spania,Franţa,Grecia,Luxemburg şi Italia).

Funcţionarilor comunitari le este recunoscut dreptul fundamental la

concediul anual de odihnă,care are o durată de 24 de zile lucrătoare,la

acestea adăugându-se un număr de zile suplimentare,care se stabileşte în

funcţie de diferite criterii (vârstă,grad)

80


Un drept important recunoscut funcţionarilor europeni este acela de a

candida la funcţiile elective. În cazul în care a fost ales într-o astfel de

funcţie,sunt două soluţii,la care se recurge şi în funcţie de dificultatea

funcţiei respective,şi anume: obligaţia acestora de a demisiona din postul

respectiv ( Ţările de Jos); pierderea unor avantaje importante privind cariera

( Belgia).

Funcţionarilor comunitari le este recunoscut dreptul la carieră.

Noţiunea de carieră este definită de doctrinele naţionale privindu-se de la

rădăcinile sale foarte vechi,ea reprezentând dezvoltarea,în timp, a situaţiei

profesionale a unui funcţionar de la recrutare până în momentul în care

încetează activitatea profesională a acestuia.

O carieră normală îngăduie agenţilor europeni să avanseze în

interiorul aceleiaşi categorii,cu aspecte specifice pentru fiecare dintre ele.

Funcţionarilor comunitari le este recunoscut dreptul la pensie. Dreptul

la pensie este recunoscut sub cele două forme clasice ale sale,cunoscute şi în

legislaţia românească.

Pensionarea la cerere se poate solicita când s-a împlinit vârsta de 60

de ani,iar pentru o vechime de 35 de ani,cuantumul pensiei este calculat la

70% din retribuţia de bază. Pensionarea pentru limită de vârstă se realizează

din oficiu,la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Dreptul la perfecţionarea pregătirii profesionale. Pe parcursul derulării

unei cariere europene un rol cu totul special îl are pregătirea profesională a

funcţionarului.

Nu este de conceput ca persoana care ocupă o funcţie europeană să

stagneze din punct de vedere al devenirii,să se menţină la stadiul în care se

găsea în momentul în care a fost investit cu o astfel de funcţie. Şi în

81


sistemele naţionale ale funcţiei publice regăsim o veritabilă ,,politică” prin

care se urmăreşte să se ofere funcţionarilor,de-a lungul întregii lor cariere,un

sistem de formare profesională care să le permită să se adapteze nevoilor

postului pe care îl ocupă,să se perfecţioneze şi să acceadă spre posturi

superioare.

În Statut se prevede obligaţia Comunităţilor de a sprijini

perfecţionarea profesională a funcţionarilor comunitari,în măsura în care

aceasta este compatibilă cu exigenţele unei bune funcţionări a serviciului şi

în conformitate cu interesele Comunităţilor.

Funcţionarul comunitar are dreptul să fie remunerat pentru activitatea

prestată.Salariile sunt stabilite pe grade,şi în interiorul gradului,pe eşaloane

(trepte).

Avansarea către eşalonul superior se face în mod automat,din doi în

doi ani. Cu privire la problema drepturilor băneşti ale funcţionarilor

europeni,au fost exprimate idei din cele mai diferite,formulate critici,multe

eronate cum ar fi aceea că nu ar plăti impozit,ceea ce nu corespunde

realităţii.

Funcţionarul comunitar are dreptul la protecţie socială. Acest drept îi

vizează şi pe membrii familiei funcţionarului (soţie,copii,alte persoane aflate

în întreţinerea sa).

Funcţionarul public are dreptul la ajutor şi asistenţă,a funcţionarului

public din partea Comunităţilor.

VI.6 Îndatoririle funcţionarilor comunitari

82


Unii autori disting două feluri de obligaţii: pozitive şi negative.

Primele impun o anumită conduită,iar secundele interzic o anumită conduită.

În concordanţă cu documentele comunitare,cu practica Uniunii şi cu

jurisprudenţa Curţii Europene,apreciem că pot fi identificate următoarele

obligaţii:

a) Îndatorirea de independenţă şi neutralitate a funcţionarului internaţional

faţă de orice altă autoritate decât organizaţia care l-a angajat.Ea

reprezintă prima dintre obligaţiile prevăzute de Statut şi se concretizează

în mai multe aspecte:

1. Interdicţia de a solicita sau accepta instrucţiuni de la orice alt

guvern,autoritate,organizaţie sau persoană exterioară instituţiei,

2. Interdicţia de a accepta din partea nici unui guvern sau sursă

exterioară instituţiei căreia îi aparţine o distincţie onorifică,un

favor,un dar,o remuneraţie de orice natură, fără autorizarea expresă

acordată de autoritatea investită cu puterea de numire.

3. Interdicţia de a conserva sau primi,în mod direct sau indirect,de la

instituţiile supuse controlului instituţiei comunitare căreia îi

aparţine,sau aflate în relaţie cu aceasta,interese de natură şi cu o

semnificaţie care să-i compromită independenţa în exerciţiul funcţiilor

sale.

4. Regimul activităţilor desfăşurate în public în afara instituţiei căreia îi

aparţine.

5. Îndatorirea de independenţă vizitează nu doar pe funcţionar,ci şi în

familia sa.

6. Conservarea independenţei funcţionarului comunitar impune

abţinereade la orice activitate care ar putea să-i compromită această

independenţă,pe de o parte,iar pe de altă parte,consultarea autorităţii

83


investită cu puterea de numire asupra oricărei posibile situaţii care ar

putea afecta această independenţă.

b) Îndatorirea de rezervă şi de discreţie,cunoscută şi în majoritatea

sistemelor naţionale ale funcţiei publice şi care se regăseşte prevăzută

expres şi de Statutul funcţiei publice comunitare.

Această îndatorire îi interzice funcţionarului public divulgarea

informaţiilor de care are recunoştinţă în exercitarea funcţiei sale.

Funcţionarului public îi este interzis să publice sau să facă să fie

publicat. Singur sau în colaborare,orice text al cărui obiect vizează

activitatea Comunităţilor,fără să aibă autorizarea necesară emisă de

autoritatea investită cu puterea de numire.

Rezerva funcţionarului comunitar se concretizează în obligaţia

acestuia de a se obţine de la orice act şi ,în particular,de la orice exprimare în

public a unei opinii,care ar putea aduce atingere demnităţii funcţiei sale.

Discreţia profesională şi publicitatea documentelor. Obligaţia de

discreţie profesională trebuie armonizată cu problema transparenţei în

administraţia publică, viu discutată de doctrina din toate statele.

c) Îndatorirea de a se achita de sarcinile funcţiei cu maxim de cunoştinţă

profesională,revine fiecărui funcţionar,indiferent că îşi desfăşoară

activitatea într-o autoritate publică naţională sau în cadrul unui organism

internaţional.

Funcţionarul trebuie să-şi îndeplinească funcţia de o manieră

comunitară,are obligaţia de a respecta durata şi orarul de lucru. Funcţionarul

trebuie să-şi îndeplinească funcţia de o manieră profesională – delegarea de

competenţă se poate face doar în temeiul unei prescripţii legale.

84


Funcţionarii comunitari trebuie să fie prezenţi la serviciu,nefiind

acceptată absentarea decât în cazuri de boală sau accident. Absenţele

nemotivate pot atrage răspunderea disciplinară a funcţionarului comunitar.

d) Obligaţia de supunere este prevăzută în majoritatea statutelor de personal

şi naşte problema firească întâlnită şi în dreptul intern,dacă agentul

trebuie să se supună tot timpul,dacă trebuie să execute el şi un ordin

ilegal. Este problema conflictului etern între datoria de supunere şi

supunerea faţă de principiul legalităţii.

Funcţionarul,naţional sau comunitar ,fiind plasat într-o ierarhie,poate

primi de la superiorii săi ierarhici ordine pe care trebuie să le execute,în caz

contrar fiind pasibil de sancţiuni.

Această putere de a da ordine , care aparţine superiorului, se numeşte

putere ierarhică şi ea presupune,potrivit doctrinei franceze,dreptul de a

anula,suspenda sau reforma ordinele inferiorului,atât pentru motive de

legalitate cât şi pentru motive de neoportunitate.

În cazul ordinului ilegal,funcţionarul se găseşte plasat între respectul

faţă de lege şi supunerea faţă de superiorul ierarhic. Superiorul ierarhic

răspunde de ordinele pe care le dă.

Cea ce este de reţinut pentru regimul juridic al acestei obligaţii este

faptul că ea este datorată numai superiorilor care fac parte din aceeaşi

ierarhie administrativă. Din acest caracter derivă şi obligaţia,pentru

funcţionar,de a urma calea ierarhică,aceasta impunându-i să reclame la şeful

imediat superior în ierarhie.

e) Obligaţia de fidelitate a funcţionarului european. În toate ţările din

Uniunea Europeană se consacră obligaţia funcţionarului public de a fi

loial noţiunii pe care o slujeşte,instituţiilor democratice ale acesteia şi în

particular,instituţiei în care este numit.

85


f) Obligaţia unui comportament profesional corespunzător. Această

obligaţie vizează următoarele categorii de relaţii:

- relaţiile cu ceilalţi colegi

- relaţiile cu întreg personalul dintr-o instituţie

- relaţiile cu superiorii

- relaţiile cu subalternii

- respectul de sine,sau relaţia cu sine însuşi,care obligă pe orice funcţionar

să fie consecvent într-un comportament corespunzător rangului său şi

aşteptărilor celorlalţi.

g) Obligaţia de domiciliu. Statutul instituie pentru funcţionarul comunitar

obligaţia de a locui în locul în care se exercită funcţia care i-a fost

încredinţată sau la o distanţă corespunzătoare,care să nu-l jeneze în

exercitarea atribuţiilor sale.

h) Obligaţia de a repara prejudiciile cauzate Comunităţii prin faptele sale

personale grave.

i) Îndatorirea de moralitatea. Ea poate să privească,în egală măsură,viaţa

privată a funcţionarului public înainte de intrarea de funcţie,în timpul

exercitării funcţiei sau după încetarea raportului de serviciu.

j) Efectuarea controlului medical anual reprezintă o obligaţie a fiecărui

funcţionar comunitar. Exercitarea unei funcţii publice într-un organism

european presupune,nu doar disponibilităţi intelectuale,pregătirea

necesară în scopul îndeplinirii ei,ci şi o stare de sănătate fizică şi psihică

adecvată.

86


VI.7 Corelarea dintre termenul de ,, funcţionar public în România” şi termenul ,,funcţionar comunitar”

Un rol important îl are administraţia publică în procesul de aderare a

României la Uniunea Europeană. Ce a făcut România,în acest sens,în ultimii

ani?

Dispunem de instituţiile şi reglementările cerute pentru integrarea în

UE? Are România mijloacele de a absorbi fondurile comunitare care îi sunt

alocate?

Iată câteva din întrebările la care se caută răspuns,întrebări care pot

lămuri procesul de aderare la Uniunea Europeană.

Un raport al Comisiei Europene,din 8 noiembrie 2000,făcea o analiză

severă a administraţiei publice din România. Ştim cu toţii cum ne lovim de

această administraţie şi mai ştim că suntem foarte departe în acest domeniu

de aceea ce ar trebui să fie o ţară europeană. De aceea,ne-am gândit să avem

un schimb de idei cu personalităţi care ocupă îndeaproape de administraţia

publică.

O alta problemă delicată pentru România este asigurarea unei

continuităţi, a unei stabilităţi a funcţionarilor publici, adică posibilitatea

definirii unei cariere pentru aceştia. Nu mai puţin importantă este o corectă

alocare a resurselor umane necesare bunei funcţionări a administraţiei şi a

sistemului judiciar.

Aceasta implică o arhitectură internă a instituţiilor publice, adecvată

misiunii pe care instituţiile respective le au. De exemplu, dacă declari că

integrarea europeană este o prioritate , atunci trebuie să-i aloci resurse

umane calificate corespunzător şi într-un număr suficient.

Ar trebui să se înţeleagă că integrarea europeană nu este un scop în

sine, nu este o latură externă a activităţii diferitelor instituţii publice.

87


Deci compartimentele de integrare europeană nu trebuie privite ca

agenţii de voiaj, ci ca unităţi de definire a politicilor sau care trebuie să

contribuie la definirea politicilor de care este responsabilă instituţia publică

respectivă.

Recent, la reuniunea directorilor generali ai administraţiilor publice

din ţările candidate , care a loc la Stockholm ,s-au scos in evidenţă trei

tendinţe , referitor la administraţia publică : perfecţionarea managementului

resurselor umane în administraţie, introducerea managementului în

administraţie şi introducerea e-governamentului la nivelul administraţiilor

publice ale ţărilor occidentale.

În ceea ce priveşte formarea resurselor umane în administraţia

publică, nu putem spune că stăm extraordinar. Investiţia în acest domeniu

nu a fost o prioritate.

În ţări ca Spania, Franţa, Germania, colectivităţile locale sunt obligate

să plătească 3,2% din bugetul lor, pentru formarea profesională a

funcţionarilor, care participă la cursuri de perfecţionare. În România, însă, se

preferă în continuare alocarea anumitor sume pentru protocoale, pentru

deplasări etc.

Prin înfiinţarea Ministerului Integrării Europene s-a dorit a se da o

anumită coerenţă acestui proces de aderare a României, mai ales că avem

mari rămâneri în urmă.

Lui îi corespund structuri în fiecare minister, prin secretarii de stat,

prin direcţiile de integrare şi cele de armonizare legislativă, în fiecare

prefectură. Ministerul are trei mari departamente.

Departamentul de pregătire pentru aderare, care se ocupă de toate

programele de strategii, Departamentul armonizării legislaţiei, care avizează

toate proiectele legislative cu conotaţie comunitară şi Departamentul de

88


negocieri. Mai există şi o direcţie care se ocupă de educare în spirit

european.

S-a ajuns la concluzia că , de vine –de rău , cetăţenii României ştiu ce

înseamnă instituţiile. De aceea, există o strategie privind pregătirea pentru

UE, care arată cetăţenilor că nu înseamnă numai drepturi, ci şi constrângeri .

Toate ţările invocă principiul potrivit căruia funcţia publică este

subordonată autorităţii publice.

Într-o democraţie puterea politică de decizie se află în mâinile celor

aleşi, funcţionarii trebuind să execute deciziile responsabililor politici. În

general se disting trei situaţii:

- funcţia publică este în totalitate separată de instituţia

guvernamentală căreia îi este subordonată dar, practic, un număr mai mult

sau mai puţin important de funcţionari se află legat de un jurământ de

credinţă faţă de guvern.Este sistemul osmozei parţiale între funcţia publică şi

puterea politică. Se întâlneşte în Germania şi în Franţa .

- funcţia publică este legată şi subordonată instituţiei guvernamentale

şi unui partid politic. Este sistemul integrării între funcţia publică şi puterea

politică şi a fost propriu fostelor regimuri comuniste.

Continuitatea este caracteristică esenţială funcţiei politice. Este vorba

de expresia unei puteri care nu trebuie exercitată cu intermitenţe.

Unele probleme se pun în ţări din Europa centrală şi de est,supuse

unor schimbări politice profunde. Există două aspecte complexe,unul

etic,celălalt profesional. Este necesar să se pună accentul pe cel profesional

pentru a se garanta funcţionarea instituţiilor în perioada de

tranziţie,acordându-se,totodată,atenţie formării de noi funcţionari.

Este necesară elaborarea unui Cod al deontologiei funcţionarului

public în Europa.

89


Aceasta trebuie să stabilească nu regulo precise,ci marile principii pe

care fiecare stat urmează să le includă în legislaţia proprie.

Ideea elaborării unui asemenea Cod se bucură de mare interes.

Democraţia are nevoie de reguli clare referitoare la raporturile dintre

funcţionari,oameni politici şi cetăţeni.

Statele europene dispun de un „soclu” de valori comune,stabilite prin

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe această bază este posibilă elaborarea unui Cod de valori ale

funcţiei publice,care să definească caracteristicile generale ale unei funcţii

publice democratice,altfel spus,care să exprime aşteptările cetăţenilor de la

un serviciu public într-un stat democrat.

Este vorba de un text cu repere generale,reflectând consensul asupra

unui număr de principii,însă deschis unei varietăţi de interpretări acceptabile

pentru toţi.

Uniunea Europeană sprijină procesul de informare a funcţionarilor

publici.

Domnul Jonathan Scheele,Şeful Delegaţiei Comisiei Europene a

afirmat că: ,, Accesul cât mai facil la informaţie este unul dintre subiectele

care ne interesează în mod special.

Scopul acestui proiect este să aducă acquis-ul comunitar cât mai

aproape e cei ce se ocupă de armonizarea legislaţiei româneşti cu legislaţia

europeană,fie că sunt specialişti din instituţii sau organisme de coordonare

sau reglementare,care fac propuneri legislative,fie că au în atribuţie doar

aplicarea legislaţiei.

În acelaşi timp,dorim ca toţi acei interesaţi de acest subiect complex

să poată avea un material de referinţă,complet,tradus în limba română,având

girul unor specialişti.

90


Societatea civilă din România trebuie să participe la procesul de

aderare la Uniunea Europeană.

Acest proces nu ţine doar de îndatoririle instituţiilor publice,anumite

ministere şi partenerii lor din Uniunea Europeană – procesul de aderare la

Uniunea Europeană este un proces care va avea (şi are deja) un impact

asupra vieţii fiecăruia şi de aceea este necesar sprijinul întregii societăţi

româneşti.” a adăugat domnul Jonathan Scheele.

Au oamenii politici un rol în desemnarea funcţionarilor ? Adevărata

chestiunea este de a şti dacă şi alţi funcţionari trebuie să fie administratori

de carieră,independenţi sau ei trebuie numiţi pe criterii politice. Numai în

Marea Britanie şi Irlanda se consideră că independenţa este necesară la toate

eşaloanele.

De obicei,miniştrii au o oarecare putere discreţionară în numirea

înalţilor funcţionari,în dorinţa de a avea în jur persoane care le împărtăşesc

convingerile. Dar aceasta încurajează politizarea funcţiei publice la toate

nivelele.

În Marea Britanie,funcţionarul este considerat slujitorul fidel al

guvernului democratic ales. În alte ţări,precum Franţa şi Germania funcţia

publică este văzută ca o forţă independentă,care asigură ,, continuitatea

statului”,care este mediator între stat şi societate şi pe care garantează

respectul interesului public.

Ca regulă generală,se aşteaptă de la funcţionar,pe lângă cunoştinţe şi

competenţă profesională,neutralitate,loialitate,imparţialitate,simţ al muncii şi

grija faţă de interesul general.

Doi factori sunt esenţiali pentru o bună funcţie publică: etica şi

încrederea. Pentru funcţia publică din Europa occidentală etica include,în

91


general,imparţialitate în exercitarea serviciului public şi rezistenţa la

corupţie. Administraţia trebuie să respecte norme etice severe.

Parlamentarii şi miniştrii trebuie să ajute funcţionarii definind norme

de conduită stricte. Cei aleşi trebuie să se abţină să ceară funcţionarilor să

depăşească limita ce separă ceea ce este just de ceea ce nu este.

Funcţionarii sunt mai eficienţi dacă au încredere unul în altul şi dacă

autorităţile sunt convinse că angajaţii lor dau avize utile şi imparţiale.

Funcţia publică este mai eficace dacă populaţia consideră că funcţionarii o

tratează în mod echitabil,fără inegalităţi,fără corupţie.

Influenţarea vieţii publice de către corupţie este o problemă care

afectează ansamblul Europei.Ea se manifesta mai grav în unele ţări din

Europa de est,după 50 de ani în care sistemul a alimentat neîncrederea

cetăţenilor la adresa funcţionarilor.

Armonizarea legislaţiei româneşti cu cea a Comunităţilor Europene

este deziderat care trebuie realizat într-un timp mai scurt. Dacă admnistraţia

publică are un rol foarte important în comunitate,acelaşi lucru se poate spune

şi despre rolul funcţionarului comunitar

CAPITOLUL VII

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

92


Funcţia publică şi funcţionarul public reprezintă elemente definitorii

ale statului de drept pe care România îl abordează începând cu decembrie

1989.

Trecerea de la un stat bazat pe principii de tip comunist şi

care,aproape 50 de ani,a estompat orice model perfecţionist şi modernist în

raporturile stat - cetăţean – comunitate,a făcut ca implementarea principiilor

noi privind statul democratic să se regăsească în România destul de greoi.

Tânăra democraţie care începea să se înfiripe a reuşit să imprime

treptat şi uneori stângaci modelele moderne de organizare statală şi regulile

de bază de funcţionare a instituţiilor statului democratic de tip capitalist,în

care omul şi nevoile sale să fie în centrul atenţiei organului legislativ şi

executiv.

Lipsa de experienţă a factorilor de conducere de la nivel

central,precum şi preocuparea excesivă pentru soluţionarea problemelor de

ordin economic,a intereselor de grup a făcut ca abia după aproximativ 10 ani

să poată fi elaborată o lege a funcţionarului public care, ulterior,a fost

modificată şi completată,fapt care a perturbat activitatea instituţiilor statului.

Faptul că au apărut aproape la fiecare minister statute speciale ale

funcţionarilor publici nu este în măsură să asigure o abordare unitară şi

echilibrată a problemelor funcţionarilor publici,iar legea funcţionarilor

publici se receptează ca o simplă enumerare de principii,norme şi reguli.

Apreciez că se impune o reanalizare a acestor aspecte în vederea

eliminării discriminărilor referitoare la drepturi,în special cele de natură

salarială şi materială,între diferite categorii de funcţionari publici,precum şi

a persoanelor încadrate în administraţie pe posturi de personal angajat

contractual.

93


BIBLIOGRAFIE

1. Elena – Mihaela Fodor - Drept Administrativ, Cluj-Napoca, 2008

94


2. Alexandru Athanasiu, L. Dima – Regimul juridic al raporturilor de

muncă în reglementarea noului Cod al Muncii, Pandectele Romane

număr 5/2003

3. Nicholas Barr- Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa

Centrala şi de Est, Bucureşti 1995;

4. Cristian Bocancea, George Neamţu – Elemente de asistenţă socială ,

Editura Polirom, 1995;

5. Ralf Dahrendorf – Conflictul social modern, Editura Humanitas, 1996;

6. Francis Demier- Istoria politicii sociale, Institutul European 1998;

7. Milton Friedman- Capitalsim si libertate, Editura Enciclopedica, 1995;

8. Liliana Mihut, Bruno Lauritzen- Modele de politici sociale ;

Bucureşti ,Editura Didactică si Pedagogică, 1999;

9. Nicolae Paun- Istoria constructiei Europene;

10.Ion Traian Stefanescu- Tratat de dreptul Muncii, vol I, Editura Lumina

Lex, Bucuresti 2003;

11.Alexandru Ticlea –Soluţii şi Propuneri privind interpretarea şi aplicarea

unor dispoziţii ale Codului Muncii, în Revista Română de dreptul muncii,

nr 2/2003

12.Alexandru Ţiclea , Sanda Ghimpu- Dreptul muncii, Editia a 2 a ,Editura

Lumina Lex. Bucureşti, 2001;

13.***** Legea nr 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici ;

14.***** Codul Muncii ;

15.Drept Administrativ- Virginia Vedm, Editura Univers 2008;

16.Revista Dreptul –toate numerele din 2008;

17.Hotararea de Guvern 833/2007;

18.Legea 188 din 1999;

19.Legea 161 din 2003.

95

Date post:	24-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	crina-man
View:	1,150 times
Download:	2 times

Raportul de Serviciu Al Functionarului Public Lucrare

Documents