NUME SI PRENUME :DIDU ILEANA
INSTITUTIA :COLEGIUL NAŢIONAL “FRAŢII BUZEŞTI” CRAIOVA
TARA DE DESFASURARE A INTALNIRII DE PROIECT : TURCIA
INSTITUTIA ORGANIZATOARE : MERAM KONYA LISESI
NUMARUL DE REFERINTA:COM-10-PM-209-DJ-IT
RAPORT DE ACTIVITATE
În cadrul proiectului multilateral Comenius, "PHYSICAL AND SPORTS
ACTIVITIES IN DIFFERENT ENVIRONMENTS " ,din cadrul programului Education and
Culture Lifelong Learning Programme, a avut loc, în perioada 14-16 aprilie 2011, a doua
întâlnire de proiect a profesorilor în oraşul Konya, Turcia. La această întâlnire de proiect
au participat profesori de la şcolile partenere:
1. ISTITUTO PROFESSIONALE DI STATO PER I SERVIZI COMMERCIALI TURISTICI
“G. FALCONE”, Palazzolo, Italia
2. ESCOLA SECUNDARIA DOM EGAS MONIZ, em Resende, Portugalia
3. INSTITUTO ENSENANZA SECUNDARIA “JOAQUIN ROMERO MURUBE”, Sevilla,
Spania
4. BILINGUAL SECONDARY SCHOOL, Wiena, Austria
5. MERAM KONYA LISESI, Konya, Turcia
6. PROFESSIONAL HIGH SCHOOL OF ELECTRONICS AND ELECTRICAL
ENGINEERING “MARIE CURIE”, Sofia, Bulgaria
7. 1RST EPAL KAVALAS, Kavala, Grecia
8. COLEGIUL NATIONAL “FRAŢII BUZEŞTI”, Craiova, România
9. INGRID JESPERSENS GYMNASIESKOLE, Copenhaga, Danemarca
Din echipa Colegiului Naţional
“Fraţii Buzeşti”au făcut parte 4 profesori:
Didu Ileana, Petrescu Zamfirică, Barbu
Lăcrimioara, Dicu Mihai şi 8 elevi : Barbu
Bianca (9E), Barbu Andrada(10H), Băloi
Anca(10B), Bologa Ramona(11E), Jitianu
Mihaela(10B), Manea Elena (9D),
Popescu Mihai (10D), Paşcalău Liviu
(11C).
14 aprilie 2011
După urările de bun venit, directorul liceului,
Mehmet Mutlu, a făcut o scurtă prezentare a şcolii
Meram Konya Lisesi, o instituţie cu tradiţie, fondată în
1889, cu un corp profesoral bine pregătit şi entuziast ce
numără 100 de cadre didactice. Admişi pe baza unui
examen naţional, cei 1200 de elevi (cu vârste cuprinse
între 15 şi 19 ani) care frecventează cursurile acestei
şcoli sunt distribuiţi pe următoarele profile: ştiinţe (6/10
elevi), ştiinţe sociale (3/10 elevi), limbi străine (1/10 elevi). De mai mult de un secol, instituţia
pregăteşte elevii, cu precădere, pentru învăţământul superior, bucurându-se de faima de a avea toţi
absolvenţii admişi la universităţi de prestigiu. Cu mândrie, directorul a menţionat vizita ministrului
apărării din ziua precedentă, el însuşi absolvent al acestui liceu de marcă.
Profesorul de sport, Hasan Bakar, fost antrenor de handbal, a prezentat activitatea sportivă a
şcolii, cu accent pe creşterea motivaţiei copiilor pentru practicarea sportului, în special a celui de
echipă. Ca rezultat al orientării teoretice a liceului, elevii nu sunt atraşi
de educaţie fizică, în ciuda eforturilor profesorilor de a-i antrena în
activităţi variate. Hasan Bakar şi-a exprimat speranţa că acest proiect va
contribui la dezvoltarea mentalităţii sportive în rândul elevilor, sporind,
astfel, numărul tinerilor interesaţi de sport şi mişcare.
Gian Carlo Baroni (Italia), coordonatorul proiectului, a facut un
raport sumar al întâlnirii din Sevilla, apoi a invitat partenerii să prezinte
activităţile fizice şi sportive desfăşurate în cadrul proiectului, un bun
prilej de a schimba idei şi a împărtăşi experienţă metodică şi pedagogică.
La fel de interesant a fost şi concursul de logo-uri,
care a avut ca scop selecţia logo-ului proiectului şi a constat
în prezentarea celor opt creaţii grafice, supuse apoi la vot.
Logo-ul Colegiului Naţional “Fraţii Buzeşti” a fost prezentat
de însuşi creatorul acestuia, elevul Liviu Paşcalău, a cărui
creaţie grafică a obţinut cel mai mare număr de voturi,
devenind, astfel, logo-ul proiectului.
Echipa româna a primit felicitări pentru
profesionalism şi promptitudine în realizarea website-ului
proiectului, ce poate fi accesat la adresa www.pysa-
comenius.com.
Cu ospitalitatea binecunoscută, gazdele ne-au
invitat în curtea şcolii, unde aşteptau mese încărcate de
specialităţi gastronomice, pregătite chiar de elevii turci.
Am gustat puţin din aproape toate preparatele şi totul a
fost excelent: o mâncare simplă, sănătoasă, plină de gust şi aromă, mustind de tradiţie. Înconjuraţi de
atâtea platouri pline cu delicii, ne-am simţit ca nişte sultani - răsfăţaţi, dar şi norocoşi să fim înconjuraţi
de atâţia prieteni noi, care ne rezervaseră încă o surpriză – un spectacol de dansuri tradiţionale turceşti.
Purtaţi pe aripile muzicii ritmate, am admirat
costumele populare ale fetelor şi eleganţa băieţilor în
“dansul lingurilor”, specific zonei Konya, care reflectă
caracteristicile şi modul de viaţă al locuitorilor
acestei regiuni. Energia pe care o emanau tinerii
dansatori a reuşit să-i molipsească pe toţi cei prezenţi,
astfel că, profesori şi elevi am dansat împreună,
descoperind o nouă formă de comunicare prin dans,
limbajul ascuns al sufletului însuşi. Pe lângă un mod
plăcut şi relaxant de a patrunde în atmosfera culturii turceşti, gazdele ne-au oferit o lecţie: fiecare
mişcare, din viaţa de zi cu zi, poate prinde culoare, atunci când este exprimată prin dans.
Energiile s-au descătuşat, însă, pe parcursul
întrecerilor sportive de baschet, volei, handbal şi
badminton, la care au participat echipe multinaţionale
mixte de profesori şi elevi. Deşi nu luptau pentru un titlu,
un loc pe podium sau în fruntea clasamentului, ei erau
incontestabil câştigători ai unor premii minunate:
mişcare, dans, muzică, distracţie, prieteni noi, totul în
aer liber.
15 aprilie 2011
A doua zi a întâlnirii a fost dedicată în întregime vizitării
Cappadociei, o regiune absolut superbă, situată în centrul Anatoliei,
în inima Turciei, renumită pentru peisajul ei fantastic, misterios,
ciudat chiar, săpat de natură în lava vulcanică a muntelui.
Descoperirea acestui tărâm magic a fost, în fapt, o incursiune în
istorie şi religie, deopotrivă cu contemplarea unui peisaj de o
frumuseţe mirifică, ce te transpune, parcă, într-un spaţiu desprins
din filmele science-fiction.
Primul popas a fost caravansaraiul Aksaray Sultanhani
Kervansaray, care datează din 1221. Aflată pe Drumul Mătăsii,
Cappadocia abundă în asemenea "hanuri", înca din secolul al X-lea, ele fiind locul în care se odihneau
deopotrivă negustori, călători şi cămile. Construcţiile sunt solide, din piatră şi înconjurate de ziduri
puternice, care să protejeze oaspeţii de tâlharii ce cutreierau acele drumuri. Pentru că o cămilă
parcurgea zilnic aproximativ 40 km, aceasta este
distanţa la care se aflau caravansaraiurile, unul de
altul.
În timp ce înaintam pe soseaua şerpuită, de
la fereastra autocarului, am admirat muntele Hasan
Dagi (3268 m), pe care norii îşi ninseseră pulberea,
ascultând vrăjiţi legenda acestui vulcan, responsabil,
în parte, pentru aspectul selenar al peisajului
Cappadociei.
Odată cu apariţia primelor conuri, uimirea ne-a învăluit pe toţi, elevi şi profesori deopotrivă,
parcă simţind că accedem un topos ireal. Formaţiunile ciudate, care fac din această regiune o destinaţie
aproape stranie prin frumuseţea ei, au luat naştere în urmă
cu trei milioane de ani, când cei doi vulcani, care domină
încă ţinutul, Erciyes Dagi si Hasan Dagi, au erupt în acelaşi
timp şi au umplut cu lavă şi cenuşă văile de la poalele lor.
De-a lungul mileniilor următoare, lava s-a răcit şi a format
tuful vulcanic – o rocă mai puţin dură, care combină cenuşa
şi nisipul. Apoi ploile, vântul şi variaţiile de temperatură
(de la -20 iarna la +45 vara) au săpat în această materie şi au modelat-o după bunul lor plac, dând
naştere la forme geologice spectaculoase şi creând conurile
care împânzesc toată regiunea.
Încă mai spectaculoasă decât acţiunea naturii este
acţiunea oamenilor. Refugiaţi aici din întreaga Turcie, acum
câteva mii de ani, localnicii au scobit stâncile gălbui pentru
a-şi aşterne aşezămintele în roca moale. Satele tradiţionale
cappadociene arată ca nişte imenşi faguri de albine. Se pare
că primii stăpâni ai locului au fost hitiţi, cu vreo 4000 de ani în urmă. Aceştia au dat şi un nume
regiunii, “Katpatuka”, care în limba lor însemna “Ţinutul Cailor Frumoşi”, numele actual fiind
alterarea expresiei persane.
Am poposit, apoi, în Valea Ihlara, un obiectiv turistic
spectaculos, situată lângă Muntele Hasan si Muntele
Melendiz (doi din cei trei munţi vulcanici din Cappadocia),
un canion cu o adancime de aproximativ 100 m , format de
râul Melendiz în urmă cu milioane de ani. Am contemplat de
la înălţime pereţii stâncoşi care mărginesc o zonă cu
vegetaţie abundentă, am coborât sute de trepte pentru a
ajunge în fundul văii şi am mers pe marginea râului spre grotele, care, pictate cu penelul unei
imaginaţii stravechi, deveniseră punţi spre divinitate.
Captivaţi de frumuseţea peisajului cappadocian, mai mult trecut decât prezent, am încetat să
percepem trecerea timpului în mod obiectiv, astfel că am conştientizat că era ora prânzului doar în
momentul în care autocarul a oprit în faţa unui restaurant cu specific turcesc. Aici am avut ocazia să
facem cunostinţă cu bucătăria turcească, ce îmbină influenţele
mediteraneene şi levantine cu cele persane şi arabe, o bucătărie cu
îndelungi tradiţii, dar care a rămas inocentă şi proaspătă, rafinată prin
simplitatea ei, plină de gusturi şi arome prezentate în mod natural. În
Cappadoccia am realizat că bucătăria este un act profund de cultură.
Turcii se laudă cu gastronomia lor, o consideră unul dintre cele mai
importante elemente ale moştenirii culturale şi se mândresc că a
influenţat bucătăria românească. În acel restaurant din inima Turciei
am savurat o mâncare sănătoasă, robustă şi săţioasă, care a reuşit în
acelaşi timp să ne răsfeţe simţurile.
Cu forţe proaspete, am pornit spre următorul
obiectiv, orasul subteran Derinkuyu - Derinkuyu Yeralti
Sehri, cel mai mare oraş de acest fel din Cappadocia, care
datează probabil din timpuri hitite, însă excavaţii recente
au scos la iveală faptul că aşezarea este mult mai veche.
Pâna acum au fost descoperite 20 de nivele, din care doar
8 pot fi vizitate de turişti, restul fiind rezervate
arheologilor şi antropologilor, care studiază în continuare
acest oraş. În nivelele recuperate s-au descoperit grajduri,
cantine, o biserică (cu baza în formă de cruce de 20 pe 9
metri, cu un tavan de aproximativ 3 metri înălţime),
bucătării, prese de vin şi ulei, magazii, o şcoală misionară
creştină, numeroase camere şi un bar. Se presupune că
oraşul era folosit ca refugiu de mii de oameni, care locuiau
sub pământ, pentru a se apăra de invaziile frecvente
suferite de Cappadocia, de-a lungul a mai multor perioade
de ocupaţie. Inamicii, constienţi de pericolul reprezentat de oraşul subteran, încercau repetitiv să scoată
populaţia la suprafaţă, otrăvindu-le fântânile. Locuitorii aveau acces la numeroase fântâni de apă şi un
magnific sistem de ventilaţie (s-au descoperit 52 de puţuri de ventilaţie), care îi uimeşte pe inginerii de
azi. Există şi un tunel de 8 km până la un alt oraş subteran, Kaymakli, însă aici gurile de ventilaţie s-au
surpat, astfel încât pasajul nu este accesibil. Cu emoţie, am pătruns în întunericul total, luminat de
puţine lămpi electrice, am străbătut tuneluri interminabile, ne-am ghemuit sub arcurile care separă
încăperile pentru a trece din camerele de familie în spaţiile comune, coborând şase sau şapte etaje,
până la cincizeci de metri sub pământ.
Sub impresia secretelor ascunse în adâncul
pământului, am părăsit acest oraş subteran fascinant,
pentru a ne îndrepta spre Valea Göreme, faimoasă pentru
relieful spectaculos sculptat de natură, înţesat de conuri
de piatră şi stâlpi, ce se înalţă zvelţi din piatra solului, dar
şi pentru sanctuarele săpate în stâncă, ce prezintă urme de
artă bizantină, datând din perioada post-iconoclastă. Din
autocar, am admirat orăşelul Göreme , aflat chiar la
jumătatea văii, una dintre puţinele aşezări înconjurate de formaţiuni bizare, cu case cioplite în piatră, în
stare de funcţionare. Peisajul zonei ne uimea la tot pasul, de parcă natura s-ar fi luat la întrecere cu ea
însăşi, pentru a vedea cât de ciudat poate eroda piatra formată prin erupţia unui vulcan, acum multe
zeci de mii de ani.
După aproximativ 1 km în sus de orăşelul Göreme, am vizitat Muzeul in Aer Liber Göreme
(aflat pe lista de Patrimoniu Mondial UNESCO), un complex monastic medieval construit de călugări
ortodocşi. Bisericuţele şi mănăstirile bizantine rupestre, în număr de peste 30, adăpostesc fresce
valoroase datând din secolele IX-XI. Deşi avariate în mare parte, în interior se pot observa două tehnici
de pictare: prima fiind mai primitivă, direct pe piatră, iar a doua mai avansată, pictura realizandu-se
pe un tip de tencuială.
Fiecare obiectiv este însotit de un nume modern, pus de locuitorii din imprejurimi pe baza unei
caracteristici proeminente. De pildă, Karanlik Kilise se traduce prin Biserica Neagră şi a fost denumită
după cantitatea mică de lumină care patrunde în interior. Până la începutul anilor '50 biserica era
folosită ca adăpost pentru porumbei. A fost nevoie de 14 ani de munca până să ajungă la suprafaţă
frescele valoroase zugrăvite cu multe veacuri în urmă.
Biserica Sandalei - Carikli Kilise datează din secolele XI - XII şi se numeşte aşa datorită
amprentelor de talpi de pe pictura murală, reprezentând Înălţarea.
Cea mai mare şi mai bine conservată este biserica Tokali Kilise, zidurile sale fiind acoperite în
proporţie foarte mare cu scene din Noul
Testament.
Biserica cu Măr - Elmali Kilise este cea
mai mică biserică din Göreme, ce conţine fresce
din secolul XI, care înfăţişează scene din viaţa lui
Iisus.
Biserica Barbara - Barbara Kilise
păstrează o frescă în care se vede Sfanta Barbara
alături de Iisus şi alţi sfinţi.
Cu regretul că nu puteam petrece mai multe ore bucurându-ne de ele, am părăsit acest leagăn al
Creştinismului, ce a înfiorat inima fiecăruia dintre noi, căci în pustiul de piatră am avut imaginea vieţii
ascetice a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi am simţit rugăciunea lor în aerul pe care îl inspiram.
Spre sfârşitul zilei ne-am îndreptat spre Avanos, un important centru de producţie a obiectelor
din ceramică, ce se mândreşte până astăzi cu cei mai iscusiţi meşteşugari. Tradiţia olăritului din
regiunea Cappadocia se numără printre cele mai vechi meşteşuguri de pe glob, cu o vechime care
datează din secolul al VIII-lea. În oraşul Avanos, situat pe malurile râului Kizilirmak, râul roşu, numit
astfel datorită culorii argilei bogate în oxizi de fier, am vizitat un atelier de ceramică, unde meşterul
olar ne-a făcut o scurtă demonstraţie despre cum se modelează o formă din argilă, apoi a invitat unul
dintre elevi sau profesori să îşi încerce talentul la roata olarului. Cu ajutorul meşterului, eleva Bianca
Barbu a reuşit să facă o ulcică, fiind recompensată cu un premiu – un vas mic de lut cu motive hitite.
Apoi am petrecut câteva minute în sala unde fiecare vas este smalţuit şi pictat de mână, ceea ce necesita
rabdarea unui miniaturist. Un ulcior turcesc de vin poate conţine mii de elemente decorative, iar
pictarea acestuia poate dura până la o lună. Firesc, ultima oprire a fost la galeria de prezentare şi
vânzare a produselor unde am admirat obiecte din ceramică, lucrul viu al mâinilor care rostuiseră
materia, înnobilând-o prin efort şi sudoare.
Ultimul popas l-am făcut la hornurile
zânelor, forme geologice spectaculoase,
denumite astfel popular, un fel de turnuri din
piatră, cu forma unor minarete, rezultat al
eroziunii care a avut loc de-a lungul secolelor.
La originea acestor formaţiuni conice, stă
activitatea vulcanică a regiunii. Fiecare erupţie
depunea straturi de lavă dură peste un strat de
rocă mai moale, uşor erodabilă. Vântul şi apa au
săpat în stratul de rocă moale, însă nu au putut
eroda lava întărită şi aşa s-au format hornurile zânelor, cu formele lor ciudate: unele seamănă cu nişte
ciuperci uriaşe, altele sunt ascuţite, conice sau au "capace" din bazalt. Aspectul ciudatelor formaţiuni,
de aproape şi de dinăuntru, ne-au transportat parcă spre un alt tărâm, extraterestru, uitând că soarele
asfinţea şi ziua era pe sfârşite.
În drum spre Konya, ne-am oprit la acelaşi restaurant ce ne încântase cu minunata combinaţie
de ingrediente şi gusturi la mijlocul zilei. Mâncărurile tradiţionale turceşti, care mai de care mai
apetisante, ne-au făcut mai uşoară despărţirea de Cappadocia, acest tărâm magic, unde religia, natura şi
istoria au colaborat pentru a făuri una dintre cele mai impresionante minuni ale contemporaneitaţii.
16 aprilie 2011
Ultima zi a întâlnirii a reunit partenerii de proiect la şcoala Meram Konya Lisesi, unde
conducătorul de proiect din această instituţie, Bulent Karalar, ne-a condus pe holurile largi spre săli de
clasă, laboratoare şi cabinete. Lipsită de forfota elevilor într-o zi de sâmbătă, am urcat treptele de piatră,
cizelate de paşii a zeci de generaţii de elevi, simţind,
parcă, în tăcerea curată, chemarea străjuită de pereţii
bătrâni, dar încă atât de viguroşi, dar şi speranţa, gata să-
şi ia zborul.
Gian Carlo Baroni (Italia), coordonatorul
proiectului, a deschis cea de-a doua sesiune a întâlnirii,
mulţumind colegilor turci pentru eforturile depuse pentru
organizarea întâlnirii.
Discuţiile au fost centrate asupra viitoarei întâlniri de proiect din Copenhaga, Danemarca,
găzduită de şcoala INGRID JESPERSENS
GYMNASIESKOLE, în perioada 3-7 octombrie 2011.
Gian Carlo Baroni a oferit detalii despre activităţile
planificate pentru această întâlnire ( prezentarea
sportului reprezentativ pentru fiecare şcoală) şi a oferit
sugestii pentru implementarea proiectului în şcoală, prin
implicarea elevilor şi a profesorilor, atât în cercetare cât
şi în activităţi fizice şi sportive concrete. Ca de fiecare
dată, conducătorul de proiect a subliniat importanţa unei strânse legături şi a unui contact permanent cu
agenţia naţională, mai ales că se apropie raportul primului an din proiect.
Cu speranţa că şi următoarea întâlnire va fi un succes, am părăsit sala de conferinţe a şcolii şi
ne-am îndreptat spre autocarele ce urmau să ne poarte în turul oraşului.
Capitala provinciei cu acelaşi nume, situata in centrul Platoului Anatolian, Konya este unul
dintre cele mai vechi oraşe locuite permanent din Turcia, remarcându-se prin amestecul unic de
influenţe culturale diferite, ce şi-au pus amprenta asupra lui de-a lungul timpului. Cu rădacini în
timpurile hititilor, de-a lungul secolelor XII si XIII, Konya a fost capitala turcilor Seljuk si a avansat
repede la rangul de centru cultural. Acest oraş are o mare moştenire istorică şi un bogat patrimoniu
cultural de arătat vizitatorilor, de la ruine şi cladiri splendide, care datează din perioada selgiucizilor
până la moschei vechi de secole, şcoli koranice şi muzee uimitoare.
În turul panoramic al oraşului au fost incluse următoarele obiective turistice:
1. Moscheea Alaettin (Alaettin Camii),
situată pe dealul Alaettin Tepesi (Dealul
lui Aladin), din centrul oraşului, este cea
mai veche moschee din Konya, datând din
secolul XIII şi una dintre cele mai bune
exemple de arhitectură selgiucidă în
Turcia. Moscheea a fost construită cu
coloane de marmură, care aparţin
perioadelor romane şi bizantine. În curte,
se găsesc morminte ale multor sultani
selgiucizi, inclusiv mormantul lui Alaettin Keykubad I, sultanul de Rum care a construit moscheea.
2. Muzeul Mevlana (de asemenea cunoscut si sub numele de Mausoleul Verde), situat în centrul
oraşului, a fost construit în memoria poetului persan Mevlana, întemeietorul ordinului dervişilor,
care şi-a trăit ultimii 50 de ani din viaţă în Konya . Considerat de mulţi un mistic şi chiar contestat
de unii istorici, Mevlana, de religie
islamică, a realizat că Dumnezeu e bun şi
tolerant cu toate religiile, aşa că a început
să predice oamenilor legile iubirii şi
altruismul. A avut adepţi încă din timpul
vieţii, iar după moarte învăţămintele sale
continuă să aducă pe calea credinţei, prin
dragoste, mii de oameni din toată lumea.
Locul unde a fost mânăstirea lui Mevlana
şi moscheea unde se află mormântul său
sunt astăzi, oficial, muzeu, însă neoficial, înainte de năvălirea hoardelor de turişti, dimineaţa,
adepţii săi se adună lângă mormânt, spun rugăciuni şi trăiesc extazul predicat de Mevlana în suflet
şi în priviri.
Mausoleul Verde (Kubbe-i Hadra), un dom cilindric, finisat cu faianta turcoaz, a fost construit
de către unul dintre discipolii lui Mevlana deasupra mormantului maestrului, pe patru coloane cu
diametru mare, numite "picioare de elefant". Constructia a fost terminata in 1274, dar adăugarea
altor părţi a mai durat înca 600 de ani. De la contrucţia sa, mausoleul a suferit multe modificări,
completări şi restaurări, cele mai multe dintre ele realizate în perioada otomană.
Acum Mevlana este un mare complex, în care se intră prin Poarta dervişilor. În partea de nord şi
vest a curţii mari, în care se mai vede ceva din grădina de trandafiri a sultanului, se găsesc chiliile
dervişilor. De asemenea, aici există un cimitir al acestora. În estul curţii, elevii români au fost
încântaţi să descopere mausoleul lui Sinan Paşa, o cunoştinţă mai veche a lor, de la orele de istorie.
În interiorul clădirii principale, în partea sa cea mai veche, chiar sub dom, în spatele unei porţi
de argint, se află mormântul lui Mevlana. Decoraţiunile de aur şi dantelaria textelor din Coran
reproduse în culori vii pe pereţi, sunt încântatoare. Muzeul Mevlana din Konya adăposteşte, pe
lângă mormântul marelui filozof şi al tatălui acestuia, mormintele celorlalţi membri din familie dar
şi ale unor sultani şi viziri selgiucizi. În total sunt 65 de morminte, acoperite cu mătăsuri şi catifele
frumos brodate.
Expoziţia din celelalte două săli prezintă artefacte religioase vechi, covoare de rugaciune şi
chiar relicve ale profetului Mohammed.
Camera Tilavet sau secţiunea caligrafiei deţine exemple de lucrări celebre de caligrafie din
perioada otomană. Această secţiune a fost folosită de către dervişi ca un loc pentru a citi din Coran.
În faţa mausoleului se află Fântâna cu acoperiş, Seb-i Arus, care înseamnă, în traducere liberă
"noaptea morţii lui Mevlana".
Prânzul ne-a rezervat o surpriză: specialitatea de bază a Konyei, etli ekmek - un fel de pizza
turcească, specifică doar acestei zone, servită fierbinte, sub forma unor fâşii lungi de un metru şi
jumătate de blat subţire, împănat cu brânză şi carne tocată rumenite, alături de un pahar de ayran
(băutură tradiţională asemănătoare kefirului).
Şi cum altfel se putea încheia
întîlnirea profesorilor şi elevilor din
Konya, oraşul dervişilor timp de 800 de
ani, decât cu un spectacol al dervişilor
rotitori? Konya este renumită datorită
ordinului călugărilor Mevlani, care a fost
înfiinţat în secolul al XIII-lea, şi ale căror
învăţăminte erau foarte inovatoare pentru
epoca respectivă. Printre altele, învăţătura
spunea că muzica şi dansul eliberează
oamenii, iar mişcarea de învârtire permite
inducerea unei anumite stări de spirit.
Într-o sală imensă, circulară, ca şi zona de dans, unde totul e aşezat în funcţie de un plan central
simbolizând Universul, am asistat la ritualul numit sema, care începe cu o rugăciune cântată de dervişii
conduşi de un maestru. Muzica solemnă, cu tonalităţi stranii, dar plăcute, ca o muzică de meditaţie
părea venită parcă din altă lume. Dervişii poartă deasupra hainelor o pelerina neagră, simbolizând
mormântul şi o căciulă înaltă, reprezentând piatra de mormânt. Pe dedesubt, se afla hainele albe de
dans, constand într-un gen de fustă cloche largă şi o vestă scurtă. În timpul dansului, în momentul
“înălţării”, dansatorii îşi aruncă veşmintele negre ale mormântului, aparând în albul iradiant şi
stralucitor al reînvierii. Fusta, cu deschidere amplă, se deschide şi se roteşte unduios, împreună cu
dervişul. Răsucirea reprezintă şi ea renunţarea la cele lumeşti, pentru a putea renaşte întru Domnul.
Dervişul îşi deschide braţele şi, foarte lent,
ridică puţin braţul drept şi îşi culcă capul pe
acel umăr. Palma dreaptă se desface spre cer
pentru a primi binecuvântarea, iar cea stangă
se întoarce spre pamânt pentru a o transmite
acestuia. Ritmul se înteţeşte odata cu rotirea
pentru a se opri apoi, brusc. Fascinaţia s-a
întrerupt, dervişii se pleacă unul în faţa
celuilalt şi părăsesc, pe rând, locul dansului
lor.
Rotirea în ritm ameţitor a dervişilor şi muzica solemnă au indus atât elevilor, cât şi profesorilor, o
stare de linişte, de înalţare binevenită la capătul unor zile cu încărcătură emoţională puternică, în care
am trăit o frântură de legendă anatoliană...