Minuni ale Sfinţilor Îngeri

Traducere din limba greacă deIon Andrei Ţârlescu

Ed. Bunavestire, Bacău, 2002223p., ISBN: 973-8071-58-5

Experienţa angeologică mai nouă, din perspectiva religiei creştine, este motivul apariţiei acestei colecţii de întâmplări cu oameni obişnuiţi, sfinţi şi creaturi cereşti.

Sub forma numeroaselor exemplificări, ne sunt relatate, oarecum tematic, o serie întreagă de evenimente extraordinare, ce au de cele mai multe ori ca bază credinţa, fundament al religiei creştine. Un plus la perspectiva dogmatică şi istorică, ne este oferit spre finalul lucrării de experienţele ce ne descoperă o lume angelică încă deosebit de activă, aceasta pentru că majoritatea evenimentelor relatate nu coboară mai jos de secolul X. Este dacă vreţi dovada faptului că îngerii se mai ocupă de cei care doar cred.

Arhanghelui Mihail şi Gavril, îngeri „ai poporului”, războinici, păzitori, cântăreţi, a căror înălţime atinge uneori doi metri sau ce apar în extazele sfinţilor şi lasă în urmă o mireasmă nepământeană („spirituală”), toate acestea şi multe altele fac încă parte din fenomenologia manifestărilor „ortodoxe” angelice în relaţia lor permanentă cu lumea materială. De cele mai multe ori ei respectă în chip riguros dogma creştină, cu toate că nu întotdeauna se întâmplă să ţină cont de limita legii.

La un moment dat citim despre un „înger al morţii”, ce ţine în mâna sa o seceră (p.139), instrument ascuţit ce urmează a lua viaţa unui om. Alţi îngerii, precum nişte cronometre, numără clipele rămase din viaţa pământeanului a cărui destin pare a fi pecetluit. Probabil, motivul este unul evanghelic, în care se aminteşte de „secerătorii” de la sfârşitul timplului, ce vin să despartă grâul de neghină. Deosebirea constă în aceea că în cazul prezentat la început, secerătorul ia viaţa unei cuvioase şi nu a unui păcătos. Ori se gândea evanghelistul că cei buni sunt luaţi iar cei răi sunt lăsaţi? Probabil că nu, pentru că cei blânzi vor moşteni pământul.

Creştinului pasionat de minuni i se oferă în primul rând această lucrare ce se vrea o dovadă vie a existenţei, voinţei şi lucrării îngerilor care nu pot fi altfel decât „creştini”, slugi ale lui Iisus Hristos, Domnul.

De asemenea, cercetătorul angeologiei, poate observa din perspectiva fenomenologică, până unde vorbim de faptele îngerilor ce cad sub incidenţa dogmei creştine şi de unde anume începe studiul comparativ a diferitelor tipuri de angeologie, mai cu seamă cele new-age-iste, a căror apariţii au inundat piaţa de carte românească.

d.p.a.

Înger sau demon?

Dacă demonii se arată întocmai ca şi îngerii şi spun lucruri pe care le pot spune şi îngerii, cum se poate deosebi adevărul?

Răspuns: Iată o întrebare bună. Trebuie să te smereşti pe tine; trebuie să fii într-o stare în care să doreşti adevărul lui Dumnezeu şi să nu umbli după “experienţe”. Desigur, aş spune să devii creştin ortodox şi să urmezi întreaga rânduială care conduce viaţa creştină. Asta ajută, deşi nu există nici o garanţie, pentru că poţi fi înşelat şi ca ortodox.

Părinţii Bisericii dau câteva sfaturi fundamentale. Spre exemplu, ei afirmă că, dacă ţi se arată cineva ca înger al luminii, să nu te încrezi în el. Dumnezeu nu te condamnă dacă într-adevăr doreşte să ţi Se arate şi tu Îl respingi, pentru că dacă într-adevăr vrea să-ţi trimită un mesaj, va reveni şi va găsi o cale să ajungă la tine. De altfel, chiar te laudă că nu te-ai arătat încrezător, ca să nu cazi în înşelare.

Cei care se află într-un stadiu duhovnicesc mai avansat, cu mai multă experienţă în astfel de lucruri, au procedat altfel.

Avem un exemplu din viaţa Sfântului Antonie cel mare, care vedea tot timpul demoni. Atunci când a fost întrebat cum deosebeşte duhurile, a spus:” Când apare un înger mă simt foarte liniştit şi când apare un demon chiar dacă arată ca un înger, simt o tulburare”.

Aceasta rămâne totuşi o încercare foarte primejdioasă pentru începători, pentru că te poţi simţi foarte calm şi în prezenţa demonilor, dacă nu eşti experimentat.

(Părintele Serafim Rose, Mai aproape de Dumnezeu, Editura Egumeniţa, 2001, p.39)

Invitaţia lui Ghedeon

În cartea Judecătorilor se vorbeşte de o arătare îngerească minunată, care a însemnat sfârşitul unei încercări grele a israeliţilor. Dumnezeu a predat pe poporul său ales, în mâinile madianiţilor, din cauza păcatelor lui, pentru şapte ani. Şi era atât de mare asuprirea şi necazul lor încât aceştia stăteau în munţi, în peşteri ascunse, în găuri şi catacombe. Când, odată, departe, semănau grâu, i-au descoperit madianiţii şi au venit împrăştiindu-i şi ascunzându-le animalele. Situaţia era disperată.

În vremurile acelea, trăia printre israeliţi un drept al lui Dumnezeu, Ghedeon. Pe când Ghedeon treiera în loc ascuns puţinele spice care au reuşit să răsară, vede dintr-o dată în faţa lui un înger al Domnului cu chip de om, zicându-i:- Dumnezeu cel Atotputernic şi tare e cu tine!

Ghedeon s-a speriat, dar nu a înţeles că cel care i-a vorbit a fost înger. A crezut a fi vreun trecător. Îi răspunde deci:- Este cu mine şi cu poporul lui Dumnezeu! Atunci de ce ne-au ajuns toate aceste răutăţi? Unde sunt minunatele lui ajutoare pe care ni le-au povestit părinţii noştri, de atunci de când i-a scos din Egipt? Nu, acum nu mai este deloc cu noi.

Ne-a părăsit... îngerul s-a oprit dintr-o dată şi l-a întrerupt:- Ghedeon, du-te cu puterea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi o să salvezi pe israeliţi din mâinile madianiţilor.

Ghedeon se pierduse...

- Eu, să eliberez pe israeliţi? Şi în ce mod? Iată neamul meu este cel mai sărac din seminţia lui Manase, iar eu sunt cel mai mic în casa tatălui meu.

- Dumnezeu o să fie cu tine, l-a încredinţat îngerul şi tu vei bate pe madianiţi ca pe un singur om.

Ghedeon a zis atunci către dânsul:- Ca să mă asigur că o să se întâmple toate acestea precum ai spus, te rog, aşteaptă să pregătesc jertfa în faţa ta.

- Nu plec, te aştept, i-a promis îngerul. S-a dus atunci Ghedeon, a pregătit în grabă o căpriţă fiartă şi azimă aducându-le ca jertfă îngerului lui Dumnezeu.

Acela îi zice:- Aşează-te să mâncăm carnea şi pâinea pe acest bolovan şi stropeşte-le cu vin.

Ghedeon i-a dat ascultare. Atunci îngerul a întins toiagul pe care îl avea în mână şi cu vârful a atins mâncărurile. Şi a ieşit foc din piatră şi a mistuit atât carnea cât şi azima. În acel moment îngerul s-a făcut nevăzut din ochii lui Ghedeon.

Omul lui Dumnezeu a căzut cu faţa la pământ şi înmărmurit a strigat:- Vai, vai! Doamne, Doamne, am văzut chiar cu ochii mei pe îngerul Tău! L-am văzut faţă către faţă! [Judecători 6, 7-22]

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 45-46)

Naşterea lui Samson

Cu mulţi ani după moartea lui Ghedeon, israeliţii L-au părăsit din nou pe Dumnezeu şi s-au întors la idoli. Pentru acest lucru Domnul i-a predat în mâinile filistenilor.

Trecuseră patruzeci de ani de robie, astfel încât îngerul Domnului s-a arătat într-o zi cu înfăţişare de om la o femeie stearpă, soţia lui Manoe din oraşul Ţora şi-i zice:- Ştiu că eşti stearpă şi nu ai copii. Acum însă o să primeşti şi o să naşti un fiu. Ai grijă numai, de acum înainte să nu mănânci ceva care să aibă legătură cu legea necurată; nici să bei vin sau altă băutură îmbătătoare. Copilul pe care o să-l naşti nu o să-şi tundă niciodată firele părului lui, pentru că acesta este dăruit lui de Dumnezeu din harul Lui şi acesta o să înceapă primul eliberarea israeliţilor de sub filisteni.

Femeia, uluită, a intrat în casă şi a povestit tot ce i-a spus îngerul soţului ei. Acela a rugat pe Domnul să mai trimită încă o dată pe omul Lui, încât să ne înveţe ce să facem cu copilaşul care se va naşte.

Domnul a auzit rugăciunea lui Manoe, iar îngerul s-a arătat din nou femeii lui.

Aceea aleargă, îl găseşte pe soţul ei şi strigă:- Hai repede, s-a arătat din nou omul de ieri!

Manoe, mergând după femeia lui, vede pe înger şi-l întreabă:- Tu eşti cel care ieri ai vestit femeii mele naşterea unui băiat?

- Da, eu sunt.

- Ia spune-mi, te rog, când o să se nască copilul, cum trebuie să-l creştem şi care este chemarea lui?

- Păziţi-l, a răspuns îngerul să nu bage nimic în gura lui din câte am rânduit femeii tale. Şi tot ce am mai poruncit nu neglijaţi.

Manoe, din politeţe pentru necunoscutul vizitator şi neştiind că este îngerul Domnului, i-a propus cu amabilitate:- O să ne permiţi să te reţinem aici, să-ţi pregătim un ied?

- Accept să mă reţii, a răspuns acela, dar nu o să mănânc nimic. Tu însă, dacă vrei, jertfeşte ceva pentru Domnul.

- Poţi să-mi spui numele tău ca să-ţi dăruiesc ceva când o să se împlinească cuvintele tale? a întrebat încă o dată Manoe.

La ce mă întrebi tu de numele meu? Că el este minunat. Manoe a luat un ied şi un prinos de pâine pentru jertfa nesângeroasă şi le-a aşezat pe jertfelnic. A pus mai departe foc, pe când îngerul stătea deoparte.

Când focul s-a aprins bine şi flăcările se ridicau spre cer, Manoe şi femeia lui văd dintr-o dată pe oaspetele ceresc că se ridică din flăcările jertfelnicului şi se pierde în înălţime.

Înfricoşaţi amândoi au căzut cu faţa la pământ. Atunci au înţeles că oaspetele lor era înger, dar ne mai văzându-l altă dată, profeţia acestuia s-a adeverit. Femeia stearpă a născut un fiu, pe care l-au numit Samson. Copilul, crescând, a fost binecuvântat de Domnul şi a împlinit menirea pentru care era ales. [Judecători 13, 1-25]

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale sfinţilor îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 46-47)

"Răzbunarea" Arhanghelului

Pe când împărăţea în Bizanţ Mihail al III-lea, împreună cu mama lui, Sfânta Teodora (842 - 856), trăia în Constantinopol, la mănăstirea arhanghelului Mihail, pe numele lui poreclit Eusebiu, un oarecare călugăr Marcian. De fiecare dată când se îmbolnăvea, nu alerga pe la doctori sau lua medicamente. Îngenunchea în faţa icoanei arhanghelului, rugându-l pentru vindecarea lui, iar acela îl vindeca.

Cândva părintele Marcian s-a îmbolnăvit greu, dar arhanghelul, vrând să-l încerce, nu l-a vindecat. Prieteni şi rude l-au sfătuit să cheme doctorul, acela însă nevrând s-au dus ei înşişi la un doctor, prieten al călugărului, care le-a dat alifiile potrivite şi i-a sfătuit să le aplice călugărului în timp ce acesta doarme. Au luat aceia medicamentele şi aşteptând momentul potrivit le-au ascuns sub perna călugărului Marcian care era în biserica arhanghelului.

Noaptea prietenii lui au adormit, pe când acela priveghea. Vede atunci pe arhanghel ieşind din sfântul altar al bisericii, împreună cu el mai erau doi tineri veseli. S-a apropiat de perna călugărului bolnav şi văzând medicamentele a întrebat:- Ce sunt acestea?

- Nu ştiu, a răspuns acela.

S-a întors atunci arhanghelul la cei doi tineri şi le-a zis:

- Luaţi aceste vindecătoare şi duceţi-vă să le puneţi la capul doctorului care le-a preparat.

Şi zicând acestea a luat ulei din candela icoanei lui şi a uns pe părintele Marcian, care în aceeaşi clipă s-a făcut bine, slăvindu-L pe Dumnezeu.

La miezul nopţii s-a dus preotul în biserică pentru slujba utreniei şi a găsit pe părintele Marcian sănătos. După ce a aflat de minune, a pornit de dimineaţă către casa doctorului.

L-a găsit grav bolnav. I-a povestit toate cele ce auzise de la călugăr. Doctorul s-a ridicat şi cu ajutorul preotului, a pornit încet, încet către mănăstirea arhanghelului Mihail.

A stat toată ziua la pat, acolo, în biserică. Seara s-a vindecat! Nu s-a întors însă la casa lui. A rămas pentru totdeauna şi s-a călugărit la mănăstirea arhanghelului, unde a şi donat toată averea lui.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 171-172)

Intervenţia arhanghelului Mihail la operaţie

Una dintre multele minuni ale arhanghelului, în Madamados din insula Lesbos, cu apariţia lui personală, este şi vindecarea unui copil al lui Vasili Karastiri, din Atena.

Pe când se juca micuţul, a căzut şi s-a lovit rău la cap. L-au transportat la spital, unde au descoperit că a rămas orb şi paralitic.

Directorul a chemat pe părinţii copilului la biroul lui şi le-a zis:- Situaţia este grea. Este necesară imediata intervenţie chirurgicală, dar şansele de reuşită sunt aproape inexistente, 1 sau 2 la sută. Trebuie să vă hotărâţi în scurt timp, până nu este târziu.

Mama a simţit că-şi ia lumea în cap.

Tatăl a întrebat: - Nu există vreo altă soluţie, altă speranţă, doctore?

- Din nefericire, nu.

A ştampilat atunci şi a semnat. Copilul a fost dus la sala de operaţie. Pe când îl pregăteau pentru operaţie, precum a povestit mai târziu el însuşi, cum întunericul ochilor lui a dispărut şi o vedenie luminoasă i-a luat locul.

Se găsea în faţa unei biserici de marmură, partea din faţă fiind construită din pietre roşii. Din uşa care era deschisă, ieşea o lumină orbitoare. Vasilachis s-a apropiat de uşă şi ce vede!

Un tânăr frumos, scăldat de lumină, întinsese mâinile şi l-a chemat:- Haide, Vasilache, nu-ţi fie frică, o să te faci bine. Eu o să am grijă de operaţie şi de mâna doctorului.

Băiatul s-a apropiat, a îngenuncheat în faţa lui, a cuprins în braţe picioarele bătrânului, lipindu-şi capul de genunchiul stâng. Atunci acela a întins mâna lui şi a mângâiat capul micuţului.

Înainte de a dispărea vedenia, ochii băiatului au apucat să vadă înlăuntrul bisericii o icoană bătută în pietre de argint.

Operaţia a reuşit. Vederea şi mişcările membrelor au revenit. Doctorii au spus că această reuşită a fost o minune. Era 8 noiembrie, sărbătoarea Preamăriţilor Arhangheli.

Trecuseră ani de atunci. Într-o zi, la o emisiune televizată, Vasilachis a recunoscut pe neaşteptate şi cu uimire biserica din vedeniei lui. S-a dus atunci să se închine la arhanghel şi să-i mulţumească cu lacrimi pentru salvarea vieţii lui.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 188-189)

Tălmăcirea îngerilor

Fericitul aghiorit părinte Gavriil Neoschitul a trăit o experienţă rară ca duhovnic ce era, asistând la ultimele clipe de viaţă ale călugărului Chiril.

Părintele Chiril se găsea într-o mare luptă. A văzut pe umărul stâng lipită o hârtie dar nu ştia ce scrie. În dreapta lui stăteau doi îngeri îmbrăcaţi în alb, pe când în stânga diavolii.

Părintele Gavriil, încercat duhovniceşte, îl povăţuieşte:- Întreabă-i pe îngeri ce scrie pe hârtie?

În puţin timp monahul răspunde:- Sunt scrise două păcate pe care eu nu mi le mai amintesc. Duhovnicul a citit imediat rugăciunea de iertare, pe când părintele Chiril îşi dădea în linişte sufletul, după ce folosise ca tălmaci pe sfinţii îngeri.

(Ion Andrei Ţârlea, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 208)

Clarvăzătorul

În Simi, insula celor 12 insuliţe cu 70 de paraclise şi mănăstiri, locuitorii îi cinstesc în special pe prea măriţii arhangheli. Există acolo nouă mănăstiri ale arhanghelilor, atâtea câte sunt cetele îngerilor netrupeşti.

Cea mai renumită mănăstire este cea a clarvăzătorului, închinată arhanghelului Mihail şi ridicată în anii Bizanţului deasupra ruinelor bisericii vechi, ale clarvăzătorului Poseidon. Astfel mănăstirea a luat nu numai locul, dar şi preocuparea vechiului zeu, pentru că de atunci este considerat apărător al mărilor noastre. De aceea, cele mai multe dintre caiace au numele lui.

Chiar dacă datele istorice sunt sărăcăcioase, este bogată însă tradiţia care se referă la înfiinţarea mănăstirii clarvăzătorului:

O femeie casnică evlavioasă, pe când săpa în zona clarvăzătorului, a găsit în pământ o icoană mică şi veche a arhanghelului Mihail. A luat-o pe ascuns la casa ei şi a pus-o la iconostas, în faţa căreia a aprins o candelă. În ziua următoare icoana s-a pierdut. A găsit-o însă femeia în locul clarvăzătorului din nou îngropată în pământ unde a fost prima dată, ducând-o din nou la ea acasă. Acest lucru s-a repetat pentru a treia oară, făcând-o pe femeia evlavioasă să se nedumerească şi să se întristeze, pentru că arhanghelul nu vroia să stea la casa ei.

Nedumerirea ei a rezolvat-o însuşi arhanghelul când s-a arătat îmbrăcat luminos şi fulgerător în visul ei, spunându-i că vrea să rămână în regiunea aceea, numită Clarvăzătorul. Atunci aceea s-a dus în oraş, povestind întâmplarea, construind o biserică mică închinată arhanghelului Mihail. Mai târziu, biserica s-a mărit şi într-un final a ajuns mănăstire.

În acord cu tradiţia, femeia care a găsit icoana arhanghelului, era o femeie pe numele Maria a lui Proteniu, o evlavioasă simiacă (din insula Simi), care fusese în viaţa ei vizitată de mai multe ori de arhanghel.

Odată a pornit cu fetele din vecini către paraclisul clarvăzătorului ca să aprindă candele. Seara era scăldată de către lună, iar paraclisul se asemăna cu ceva de argint la marginea mării. Au intrat înăuntru, s-au închinat şi au aprins candelele. Dacă au mai stat puţin acolo, au adormit în biserică pentru că de dimineaţă ar fi trebuit să fie liturghie. În puţin timp toate femeile dormeau adânc. Numai Maria nu avea somn. O frică, o nelinişte îi atrăgeau inima.

Într-un final a adormit, dar în puţin timp aude o voce groasă şi impunătoare ieşind din altar:

- Maria a lui Proteniu, ia-le pe fete şi pleacă!

S-a trezit îngrozită, a aprins candela arhanghelului care se stinsese şi a adormit la loc.

În puţin timp însă a auzit aceeaşi voce, mult mai groasă şi poruncitoare.- Pleacă, Mario. Pleacă îţi zic!

- Clarvăzătorul meu, de ce mă dai afară? Lasă-mă să dorm! a spus femeia mâhnindu-se cu simplitate şi s-a străduit din nou să doarmă.

Atunci aude pentru a treia oară vocea, dar acum, furioasă şi tunătoare, încât a făcut să se clintească icoana Clarvăzătorului:- Pleacă, îţi zic, Mario. Pleacă cu fetele! Nu vrei să mă ruşinezi!

De această dată s-a mâniat şi femeia. A trezit fetele şi s-au dus repede către deal. Când urcaseră îndeajuns, se întorc să se uite după ele şi ce să vadă? În portul Clarvăzătorului acostaseră două corăbii turceşti, iar locul era plin jur împrejur de fesuri roşii şi turbane albe... Arhanghelul a salvat-o din mâinile turcilor.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 194-196)

Ofrandă

Căpitanul Chiriacos din insula Simi, un om cu frică de Dumnezeu, un lup de mare, în fiecare an înainte de a pleca în Barbaria cu corabia lui, se ducea la mănăstirea Clarvăzătorului cu lumânări şi ulei, lipea 5 lire pe fruntea arhanghelului şi lua pe preot să sfinţească corabia.

Aşa a făcut şi în această călătorie. Dintr-o dată a bătut vânt din acelea care se întâmplau o dată pe lună. Ca să nu piardă acest timp prielnic, căpitanul a legat parâmele, a ridicat ancora şi a lăsat pânzele. După aceea a aruncat aghiazmă în mare şi a plecat cu “Împărăteasa” corabie cu trei catarge. Până să ajungă în capătul portului, corabia trăgea cu greu prin nisip.

- Jos pânzele, băieţi, apucaţi vâslele. O să ne lovim, a strigat căpitanul Chiriacos. Aruncaţi ancora şi veniţi toţi aici.

Imediat tot echipajul - scufundători, vâslitori - s-au adunat în jurul lui. Acela a adus din cabină icoana Sfântului Nicolae şi a arhanghelului şi ţinând Evanghelia le-a zis special:

- O să juraţi toţi, în afară de un scufundător venit nou.

- Jură şi tu, Mihail.

-Eu nu mă jur. Nu m-am jurat niciodată.

-Cumva ai furat ceva?

-Eu? Îţi j...

- Bine, nu te forţez, a zis căpitanul aruncându-i două priviri mânioase. Corabia cu trei catarge şi-a continuat drumul fără oprelişte, în patru zile şi patru nopţi s-au aflat pe ţărmurile Barbariei şi au început scufundările. Toţi scufundătorii au umplut în fiecare zi câte doi saci cu bureţi, numai Mihali nu a putut face nici o scufundare pentru că era încălzit.

Într-o seară, căpitanul Chiriacos l-a luat în cabina lui, în faţa icoanelor.

- Spune-mi, ce i-ai furat arhanghelului?

- O corăbioară de argint.

- Unde este?

- Am vândut-o.

- Neghiobule! s-a înfuriat căpitanul. Făgăduieşte-i celui plin de har.

- Nu-i făgăduiesc. Acesta are atâtea. Cu aceea pe care am furat-o o să sărăcească?

- Iartă-ne nouă, Clarvăzătorul meu, a şoptit Chiriacos. Jumătate din bureţii mei ai tăi să fie!

La întoarcere, mai departe cu zece mile de Simi, a suflat vânt puternic. Cerul şi marea erau foarte negre. Pânzele încurcate. Numai steagul flutură. Căpitanul Chiriacos, îmbrăcat, la pupă, trăgea de cârmă dar aceasta nu-l asculta.

- Urcă, Mihali, şi coboară steagul. Repede, o să ne înnecăm! Acela urcă tremurând şi-l strânge. Un val gigant a zguduit porţile “Împărătesei” (se referă la corabie - acesta era numele), iar Mihali căzu în mare.

- Făgăduieşte, făgăduieşte Mihali, strigă căpitanul.

- Ajutor... Ajutor... Făgăduiesc!

- Aruncaţi bureţii, băieţi, în mare! Legaţi deasupra şi ghetele. Toţi vâslaşii, scufundătorii înşfacă sacii plini cu bureţi şi-i aruncă în mare.

- Clarvăzătorul meu, fă să ajungem la ţărmul tău şi o să-ţi aduc corăbioara de argint înfăşurată în panglică, a făgăduit atunci.

O oră întreagă s-au luptat cu valurile, după aceea urmând să se liniştească toţi. Furtuna a încetat, iar corabia a intrat mândră în port. Bureţii toţi au fost aruncaţi în mare, dar căpitanul Chiriacos nu era supărat de aceasta.

- Acela care ni le-a luat, acela o să ni le dea, băieţi. Coborâţi barca.

Barca porneşte dar în puţin timp se aud strigăte de pe corabie:- Căpitane Chiriaco! Căpitane!

- Ce este, mă?

-Sacii noştri, sacii au venit!

Barca s-a întors înapoi dar înainte de a ajunge, se loveşte de ceva tare.

- Sacii noştri, strigă Manolios. Se ridică căpitanul Chiriacos şi ce vede? De jur împrejurul bărcii au văzut cinci-şase şaci, de unul dintre aceştia fiind agăţat şi Mihali.

Îl apucă imediat şi-l urcă inconştient, împreună cu bureţii, în corabie. Îi sfâşie hainele, îi toarnă rom pe gât şi îi face respiraţie artificială.

- Apă, şopteşte naufragiatul, deschizându-şi ochii.

- Făgăduieşte, Mihali, făgăduieşte arhanghelului.

- Făgăduiesc..., iertaţi-mă.

Două lacrimi s-au scurs din ochii căpitanului Chiriacos.

- Clarvăzătorul meu, iartă-l. Jumătate din bureţii mei sunt ai tăi.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 197-200)

Arhanghelul prevăzător

Într-o duminică a anului 1905, egumenul mănăstirii Clarvăzătorul din insula Simis, Ignatie Astipalitis, discuta cu Gheorghe Ţinieri şi alţi lucrători despre clopotniţa mănăstirii, care abia atunci începuse să se ridice. Era nevoie să aducă în scurt timp materialele, pietrele pentru temelia clopotniţei.

În cariera de piatră a ţărmului se găseau, în cantitate destul de mare, pietre cioplite, de formă pătrată, înalte, plăci late. Animalele însă care cărau aceste materiale erau într-un număr mic şi acestea erau bătrâne şi neputincioase pentru o asemenea treabă.

- Aşa cum ne mişcăm, a zis Ţinieris, nu o să terminăm niciodată.

- Trebuie să asigurăm pentru lucru câţiva catâri tineri, a zis egumenul. Acestea sunt animale puternice şi răbdătoare.

Şeful lucrătorilor s-a gândit la altă soluţie:- Să tăiem pini să facem şali, a propus. Şalul o să ridice zece încărcături.

Cu aceste planuri de lucru s-au despărţit. Se înserase de acum. Părintele Ignatie a făcut un control la porţile mănăstirii şi s-a dus să se întindă. Noaptea s-a lăsat o furtună. Marea insulei Rodos arunca valuri năprasnice şi ploua cu găleata. Pe când vântul sufla cu putere, fulgere care mai de care “sfâşiau” de fiecare dată întunericul. În acest larg, o corabie turcească, încărcată din Cipru, a acostat în

coasta insulei Simis. Căpitanul, Osman, ţinând strâns cârma, văzuse mănăstirea şi se luptau să se apropie de ţărmul aceleia.

Dintr-o dată, trăgând puternic de cârmă Osman, încărcătura s-a dus într-o parte a corăbiei iar aceasta era în pericol de a se răsturna. Un fulger a luminat întunericul şi căpitanul, văzând mănăstirea Clarvăzătorului, a început să strige în ajutor:- Ghel Muhal! Ghel Muhal! Subenikli! (Haide, aleargă, Clarvăzătorule!)

În dimineaţa zilei de luni egumenul Ignatie a primit în camera de oaspeţi pe Osman împreună cu echipajul lui.

- Mare furtună, căpitane. Cum ai reuşit?

- Am fost în pericol, părinte, chinuind şi încărcătura voastră.

- Ce încărcătură aveţi?

- Catâri din Cipru, a răspuns Osman, scoţând punga lui, pregătit s-o deşarte pe masă, pentru măreţia arhanghelului.

Egumenul, adânc impresionat, a lovit pe umăr turcul zicându-i:- Câţi catâri sunt în încărcătura ta, căpitane?

- Şaizeci, părinte şi cinci ai mei. Toate acestea sunt de azi ale arhanghelului.

Atunci egumenul s-a întors către icoana bătută în aur a Clarvăzătorului, care înfrumuseţa încăperea, şoptind uluit:- Mare eşti, Clarvăzătorul meu!

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 200-202)

Învăţătura patriarhului

Patriarhul Constantinopolului Chiril al V-lea (1748 -1751; 1752- 1757), necăjit din cauza turcilor precum şi din cauza unor preoţi, a părăsit tronul lui şi a venit în Muntele Sfânt (1757), unde a stat ca un simplu călugăr în coliba Sfinţilor Apostoli în schitul Sfintei Ana.

Chiar dacă era înaintat în vârstă, a lucrat neobosit şi cu răbdare o bucată de pământ a colibei cu pomi de măslini, care se găseau pe malul mării. Părinţii schitului i-au dat, din respect şi simpatie, un măgăruş, ca să transporte uneltele lui şi tot ce altceva mai avea nevoie.

Într-o zi de vară foarte călduroasă, patriarhul urca cu animalul de povară de pe parcelă către chilie. Dintr-o dată, în punctul cel mai greu al drumului, vede doi tineri lumini, care ştergeau sudoarea de pe faţa celor ce urcau dealul cel anevoios.

Imediat ce s-a apropiat şi acesta, cei doi tineri au şters numai transpiraţia animalului. Patriarhul s-a minunat!

- Ciudat! s-a gândit. Au şters sudoarea animalului şi pe-a mea, nu. Cumva sunt mai rău decât aceştia?

Atunci a auzit pe bărbaţii aceia că-i spun:- Nu am şters sudoarea ta, pentru că nu ai obosit tu acum pentru transportul încărcăturii, ci animalul. De atunci patriarhul a lepădat măgăruşul şi a cărat lucrurile de pe malul mării la chilia lui şi la alţi părinţi, ca să primească plata cinstită.

A adormit în anul 1775, prevăzându-şi dinainte moartea, în ultima lui clipă de viaţă, licărind de bucurie, a primit ca vizitator al sfinţilor şi îngerilor.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 202-203)

Barca şi arhanghelii

În schitul Sfintei Ana din Sfântul Munte, ieromonahul Anania, din coliba arhanghelilor, a trimis pe ucenicul lui, Mihail, în Dafni pentru un lucru, dar cu poruncă limpede să se întoarcă seara.

Părintele Mihail a plecat de dimineaţă cu barca bătrânului Gheorgachi, care mergea pe ruta Dafni - Sfânta Ana. A ajuns la capătul drumului şi a terminat lucrarea. Dar pe când se pregătea să se întoarcă, timpul s-a stricat. Bătea un vânt puternic, urmat de o mare agitată.

Ceilalţi părinţi, neputând să se întoarcă, s-au dus la mănăstirile învecinate Xiropotamu (gr.=râul uscat) şi Simonos Petras (gr.= piatra lui Simon). Părintele Mihail, călugăr simplu şi fără de răutate, a stat pe malul zonei Dafni şi a aşteptat ca marea să se îmblânzească; nu vroia să plece de pe coastă, pentru că urechile lui auziseră porunca bătrânului duhovnic.

Dintr-o dată vede în faţa lui doi tineri luminoşi, auzindu-i că-l întreabă:- De ce eşti necăjit, frate?

- Am poruncă de la părintele meu duhovnic să mă întorc cu orice chip în seara aceasta la coliba noastră.

- Vrei să te urci în barca noastră, să te ducem noi?

- Cu bucurie, a zis călugărul şi s-a urcat imediat în barcă. Unul dintre tineri a prins vâslele, le-a mişcat de două-trei ori şi s-au găsit imediat pe malul Sfintei Ana.

Părintele Mihail, care nu înţelese încă nimic din întâmplarea minunată, a mulţumit celor doi tineri, a ieşit la drum, pornind grăbit către chilia lui.

Urcând, întâlneşte - aşa i s-a părut - pe părintele Gavril, din coliba Bunavestire a Maicii Domnului.

- Binecuvântează, părinte Mihail. De unde vii? De ce eşti atât de grăbit?

- Vin din Dafni. M-au adus doi tineri cu barca lor şi mă grăbesc să mă întorc la chilia mea, ca să fiu precum se cuvine cu ascultarea mea.

- Unde sunt acum tinerii cu barca lor? a întrebat părintele Gavril.

- I-am lăsat la mal. M-am grăbit şi nu i-am întrebat unde o să stea.

- Ia uită-te la mal.

Se uită şi ce să vadă? Valurile acoperiseră nu numai malul, dar şi coasta. Nici barcă, nici suflet de om! Se întoarce la interlocutorul lui dar acela se făcuse nevăzut.

Atunci şi-a revenit şi a înţeles că tinerii erau arhanghelii Mihail şi Gavriil. Primul era acela care a vâslit la barcă, iar al doilea era cel care cu puţin înainte discutase.

Cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă a alergat să spună minunea şi părintelui Anania. L-a găsit îngenuncheat, rugându-se cu lacrimi pentru întoarcerea lui.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 203-204)

Importanţa călugărului

Odată un călugăr care trăia în schitul Kavsokalivion (gr. = colibelor arse) a fost chinuit de către cel viclean cu gândul următor: aici nu faci nimic, pe când, dacă erai în lume, ai fi făcut milostenii oamenilor. Viaţa călugărească nu are aşa de mare importanţă.

Bunul Dumnezeu, văzând viclenia diavolului şi ispita prin care trecea fratele, i s-a arătat pe când era treaz prin următoarea vedenie minunată: Se vedea pe el însuşi mort şi pe diavoli că se apropie şi-l batjocoresc. Mai vedea, de asemenea, puţin mai încolo, o mulţime de oameni.

Dintr-o dată apare îngerul Domnului zicându-i:- Un călugăr desăvârşit merită mai mult decât toţi oamenii.

Când şi-a revenit fratele din vedenie, a zis în gândul lui: - Ia vezi cum se învredniceşte de la Dumnezeu omul când se călugăreşte.

După aceea a scris cuvintele îngerului în chilia lui, ca să le citească şi să se nevoiască cu mai multă stăruinţă.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 205)

La cimitirul Sfintei Ana

În muntele Athos, lângă cimitirul schitului Sfintei Ana, sihăstrea un oarecare monah, Matei. Stătea într-o chilie şi se nevoia în rugăciune neîncetată.

Într-o zi, bătrânul a auzit un zgomot în cimitir. Deschide uşa şi vede cu uimire tineri mulţi şi frumoşi. Unii dintre ei luau oseminte şi plecau, alţii aduceau oseminte şi le aşezau acolo.

Nedumerirea lui a rezolvat-o unul dintre tinerii aceia luminoşi:- Ce te miri, părinte Matei? i-a zis. Noi suntem Îngerii lui Dumnezeu şi am luat poruncă de la Maica Domnului să facem acest lucru pe care-l vezi. Mutăm aici oasele acelora care s-au gândit tot timpul la Sfântul Munte şi au dorit să-şi sfârşească aici viaţa, dar nu au reuşit. Pe de altă parte, oasele care le mutăm de aici în afară, în lume, sunt ale acelor călugări care numai cu trupul au fost aici. Cu gândul erau în lume şi vroiau să aibă legături cu părinţii şi mirenii.

(Ion Andrei Ţârlea, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 206)

Durerea iadului

Părintele Hagi - Gheorghe Atonitul (m. 1886), urmaş ales al Cezareei, a lăsat numele său în Muntele Sfânt ca pustnic şi în special ca postitor şi milostiv. Ca să îndure cu bucurie eforturile şi durerile ascezei, îşi aducea întotdeauna aminte de următoarea povestire a părintelui Neofit:

“Cândva un bolnav şi-a pierdut răbdarea şi a rugat pe Domnul să-l scape de durerile crâncene.

Se arată atunci un înger şi-i zice:- Este nevoie să mai trăieşti încă un an pe pământ, ca să se cureţe sufletul tău prin încercarea aceasta a bolii. Dacă acest lucru ţi se pare greu, prea iubitorul Dumnezeu îţi propune să petreci trei ore în iad. Alege una din două.

- Prefer să petrec trei ore în iad, a răspuns bolnavul, crezând că un an de încercare pe pământ este în comparaţie cu cele trei ore în iad foarte mult.

Îngerul a luat imediat în mâinile lui sufletul şi l-a lăsat în iad, zicându-i:- După trei ore o să mă întorc.

Acel nefericit, imediat ce a rămas singur, s-a înfricoşat. Auzea răcnete, observând în întuneric privirea rea a pedepsiţilor şi ochii înflăcăraţi ai diavolilor. Din clipă în clipă aştepta îngerul, îngerul însă nu se arăta. A început atunci să se vaite şi să plângă, pentru că-şi pierduse speranţa să mai vină îngerul.

Iată însă că frumuseţea dulce a îngerului s-a arătat din nou în iad.

- Cum te simţi, omule? îl întreabă cu un zâmbet paradisiac.

- Nu credeam că îngerii zic minciuni, a şoptit aproape mort acela. Ai jurat că o să mă iei peste trei ore de aici şi au trecut secole până acum în chinuri de nesuportat.

- Ce zici, omule? Numai o oră a trecut şi trebuie să mai stai alte două.

- Oh, nu, nu mai pot! Ia-mă de aici. Prefer să îndur ani pe pământ!

- Bine, a aprobat îngerul. Bunul Dumnezeu o să te miluiască. Cu aceste cuvinte şi-a revenit bolnavul şi a văzut că se găsea din nou în patul durerii.

(Ion Andrei Ţârlea, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 206)

Salvarea demonizatului

Sfinţii Arhangheli, cu puterea lor de nebiruit, au salvat în 1916 viaţa în mănăstirea aghiorită a Sfântului Dionisie, în ziua sărbătorii şi a privegherii lor.

Se găsea atunci în mănăstire un demonizat, care descoperea păcatele celorlalţi, făcea fapte nevrednice, cânta cântece laice şi bisericeşti. În noaptea aceea, atât de mult îl necăjise diavolul, încât când se cânta: “Ceea ce eşti mai cinstită...”, l-a ridicat ca pe un meteorit şi-l învârtea în aer!

Când s-au cântat “Laudele”, a scos un răcnet adânc, a plecat din mijlocul celorlalţi şi s-a dus să se arunce în mare.

În partea opusă, spre poarta dinspre apus a bisericii, se găsea o trecere în formă de cameră. Acolo sunt pictaţi arhanghelii Mihail, Gavriil şi Rafail. Pe când trecea pe acolo, demonizatul, a văzut o mână mare care iese din icoană, tăindu-i calea. A fost nevoit să stea nemişcat şi aşa l-au prins fraţii care-l urmăreau.

Acestea le-a povestit el însuşi, revenindu-şi. Mai târziu după ce i-au citit de multe ori exorcismele (rugăciuni de scoatere a diavolului) a plecat de la mănăstire liniştit şi împăcat.

(Ion Andrei Ţârlea, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 206-207)

Îngerul salvator

Un ajutor îngeresc l-a primit şi nevoitorul călugăr, părintele Gherasim Menaghias (+ 1957), în prima jumătate a secolului nostru, pe când sihăstrea în Sfântul Munte. L-a trimis odată bătrânul Chiril în mănăstirea Lavrei pentru o rezolva o problemă. Părintele Lavrei a luat binecuvântare şi a pornit. Distanţa Katunachia - Lavra este de 3 - 4 ore, dar era iarnă şi ninsese.

Când a trecut de Cherasia, a început să ningă abundent. Îl loveau puternice rafale de vânt şi zăpadă şi nu putea să ştie nici măcar unde se află. A pierdut şi cărarea pentru că se acoperise de zăpadă şi a fost nevoit să se oprească.

Văzând pericolul în care se afla a început să se roage fierbinte Domnului şi Maicii Sale.

Nu trecuseră multe minute când vine din cer răspunsul: se arată în faţa lui un copil de zece ani:- Binecuvântează, părinte! îi zice.

- Domnul să te binecuvânteze.

- Unde mergi, părinte, pe această vreme? O să te acopere zăpada. O să te pierzi în pădure pe asemenea viscol.

- Ce să fac, băieţelul meu? M-a trimis bătrânul meu în Lavra. Trebuie să mă duc.

- Haide, atunci să te ajut, ca să te îndrepţi pe cărarea care duce acolo.

După ce l-a condus până la un punct i-a zis:- O iei pe drumul de jos şi o să ieşi la cărarea care duce spre Lavra.

Părintele Gherasim i-a mulţumit. După ce a făcut numai câţiva paşi, şi-a revenit.

- Cum de s-a găsit acest copil aici, în zăpadă? s-a întrebat el. Se întoarce dar nu vede nimic. Băieţelul dispăruse. Urme de paşi nu existau pe zăpadă. A fost îngerul Domnului.

(Ion Andrei Târlea, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 209-210)

Călugărul şi îngerul

Fericitul bătrân Iosif Spileotis (gr.= cel care trăieşte în peşteră) (m. 1959), încercând să sprijine un monah care era chinuit de gândurile plecării în lume, a povestit următoarea întâmplare minunată:

“Cu puţin înainte de a veni aici, la Katunakia, adormise un oarecare călugăr, ucenic al unui bătrân orb. Ascultă ce s-a întâmplat odată cu acesta: oarecare călugăr, ucenic al unui bătrân orb.

Într-o zi a trecut pe la chilia lor un mirean.

- De unde eşti? l-a întrebat călugărul.

Din răspuns a înţeles că era consătean cu el, dar nu şi-a adus aminte de el.

- Ce face cutare? l-a mai întrebat odată călugărul, vrând să spună despre tatăl lui.

- A murit, a răspuns străinul, lăsând văduvă pe femeia lui cu trei fetiţe orfane pe drum. Aveau şi un fiu, dar acesta a plecat după câţiva ani şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el.Imediat ce a auzit monahul a fost ca lovit de trăznet. Imediat au început să-l împingă gândurile pentru plecare în lume.

- O să plec, zice bătrânul lui. O să merg să-i ajut.

Bătrânul nu i-a dat binecuvântare. L-a sfătuit plângând.

Acela a stăruit. Într-un final nu a mai putut să-l ţină cu forţa şi l-a lăsat în voia lui.

Ucenicul a plecat. După ce a ieşit din Muntele Sfânt, a stat la umbra unui copac să se odihnească.

Acolo îl ajunge peste puţin timp, transpirat, un alt călugăr, aşezându-se şi acesta lângă el.- Te văd necăjit, frate. Ce ai?

- Lasă, părinte, am intrat într-un mare necaz, a răspuns celălalt povestindu-i întâmplarea.

Atunci bunul drumeţ îi zice:- Dacă vrei, frate, să mă asculţi, întoarce-te la bătrânul tău şi o să ia Dumnezeu în primire sarcina de a avea grijă de familia ta. Tu slujeşte-i bătrânului tău, căci este şi orb.

Celălalt însă nu l-a ascultat. Drumeţul i-a adus multe exemple la cunoştinţă, dar neascultătorul călugăr s-a ridicat ca să-şi continue drumul către lume.

- Deci nu mă asculţi să te întorci înapoi?

- Nu.

- Ei, atunci ascultă! Eu sunt îngerul Domnului. Imediat după ce a murit tatăl tău, Dumnezeu mi-a poruncit să stau lângă familia ta, ca să-i păzesc şi să fiu apărătorul lor. Însă, dacă nu mă asculţi şi vrei să te duci tu, eu îi las şi plec.

Imediat îngerul s-a făcut nevăzut. Atunci s-a dezmeticit tânărul şi cu căinţă s-a întors repede la bătrânul lui. L-a găsit rugându-se pentru el.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 210-211)

Ospitalitatea îngerească

Unul dintre marii duhovnici contemporani de la Sfântul Munte a fost Cuviosul Filaret († 1963) (gr. = iubitorul de virtute), egumenul mănăstirii Constamonitu.

Odată, ca să ajute un călugăr, i-a povestit o întâmplare din viaţa lui monahală, care s-a întâmplat când a slujit unui înger.

"Într-o zi, pe când pregăteam masa şi toate uşile erau închise, văd dintr-o dată intrând un tânăr frumos, zicându-mi:- Binecuvântează. Sunt foarte înfometat.

Uimit, eu i-am răspuns repede dar şi amabil:- Poftiţi, luaţi loc. Cum vă cheamă?

- Mihail, a răspuns acela.

Nu am apucat bine să-l ospătez că tânărul s-a şi făcut nevăzut. Cred că a fost îngerul Domnului.

... Deci băiatul meu, dacă ai răbdare, o să ai ca oaspeţi îngeri!"

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 212)

Postul de miercuri şi vineri

Călugărul Ilie Galaction, de la mănăstirea Sihăstria din România, începând cu anul 1918, ţinea cu sfinţenie postul. Dacă nu termina canonul călugăresc, nu mânca nimic.

Miercurea şi vinerea postea până seara, la ceasul când ieşeau stelele. Atunci îşi făcea cruce, cerea iertare de la ceilalţi fraţi, lua anafură şi mânca.

- Părinte, i-a zis ucenicul lui, ziua este mare, iar tu eşti în vârstă şi neputincios. Nu este mai bine să mănânci mai devreme?

- Odată, a răspuns acela, un sfânt a văzut că duceau un mort la groapă. În faţă şi în spate îl însoţeau doi îngeri frumoşi.

- Cine sunteţi voi? a întrebat sfântul.

- Eu mă numesc Miercuri, iar eu Vineri i-au răspuns îngerii. Am venit aici, cu poruncă de la Domnul, să ajutăm acest suflet, pentru că toată viaţa lui a postit miercurea şi vinerea ca să amintească de patimile Domnului.

De atunci, a completat părintele Galaction, nu am mâncat niciodată în aceste zile, ca să mă ajute şi pe mine Miercuri şi Vineri la ceasul morţii mele.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 213)

Părintele Dumitru şi arhanghelii

Un virtuos din Platano al Tricolelor, părintele Dumitru Gagastatis († 1975), avea o evlavie deosebită pentru Sfinţii Arhangheli. Servise de mic copil în biserica satului lui, unde mai târziu slujise din nou ca preot.

Înainte de a pleca pe frontul Asiei mici, în anul 1921, unde trebuia să servească ţării, a trecut pe la Sfinţii Arhangheli, li s-a închinat lor şi i-a rugat:- Mă cheamă ţara să mă duc. Vă rog să mă apăraţi şi să mă ajutaţi încât să mă întorc viu şi nevătămat la uşa voastră. În toate situaţiile grele să mă salvaţi.

A fost înrolat la jandarmerie. În ianuarie 1922 l-au mutat în Smirna în linia morţii. Se luptase cu duritate şi asprime. Ori de câte ori avea ocazia, scotea din casca lui câteva icoane ale Domnului, ale Născătoarei şi ale Arhanghelilor, închinându-se lor. Într-o seară stătea de pază ca santinelă între orele 22-1 împreună cu alţi doi soldaţi. La orele 24 atacă turcii cu foc de armă, năvălind asupra lor ca un nor.

- Mihail, arhanghele, salvează-mă! strigă soldatul credincios.

- Cei doi fuseseră omorâţi, povesteşte mai târziu acelaşi. Eu am căzut acolo, în grădină. S-au învârtit prin toată grădina cu caii. Unul ajunsese la jumătate de metru distanţă de mine. Calul s-a speriat dar eu am rămas nemişcat. Nu se poate descrie scena aceea tragică. Aud o voce. A venit cu întăriri jandarmul, aceştia plecând. Eu am scăpat viu, pe când ceilalţi doi erau morţi...

Este februarie 1943. Corpurile partizanilor greci ajung în (Eam - Elas) satul lui şi împrăştie false lozinci patriotice. Părintele Dumitru la început a râs apoi i-a însoţit şi i-a întărit. Atunci însă a observat că arhanghelilor nu le plăcea ce fac ei.

Când s-a întors la biserica lor, a vrut repede să plece ca şi când l-ar fi urmărit cineva. A înţeles că păcătuise şi a cerut ajutorul lor.

În aceeaşi seară vede în somnul lui că se apropie de el comandanţi luminoşi, ţinând în mâini multe pâini:- Nu-ţi fie frică! i-au zis. Suntem cu tine. Nu o să păţeşti nimic. Ia aceste pâini pentru că o să ai un drum lung şi aspru de făcut. O să câştige acum dar nu pentru mult timp. Acesta este drumul cel adevărat al lui Dumnezeu.

După acest vis descoperitor a început să predice împotriva marxismului ateist.

L-au chemat de trei ori pentru anchetă, dar acela decise să moară pe metereze.

Mai târziu oamenii lui Zerva i-au propus onoruri şi daruri după câte a suferit în urma partizanilor. Acela se sfătuieşte din nou cu arhanghelii.

Într-o noapte vede în visul lui trei comandanţi care fulgerau.- Să stai liniştit, îi zic. Cât despre germani, nu o să vă deranjeze pentru că suntem cu tine. Situaţia o să întârzie să se clarifice, dar nu-ţi fíe frică, o să câştigi.

În luna octombrie 1945, într-o duminică dimineaţă, imediat ce părintele Dumitru a bătut clopotul, rebelii înconjuraseră satul. Pleacă imediat către satul Vasilichi deoarece acolo se găsea armata naţională. Rebelii au aruncat cu grenada de departe dar nu au putut să-l omoare. Gloanţele au găurit rasa, dar nu l-au atins. Atunci l-au ajuns zece călăreţi - împreună cu comandantul lor unsprezece - şi l-au înconjurat.

În ceasul acela, de frică îşi ridică mâinile la cer şi strigă:- Mihail, arhanghele, salvează-mă, sunt în pericol! Imediat, ca un fulger, se arătă arhanghelul, se apropie de comandant, taie cu sabia lui curelele şeii şi-l aruncă de pe cal. Ceilalţi au rămas nemişcaţi, ca şi când i-ar fi electrocutat.

A luat atunci cuvântul comandantul:- Părintele meu, iartă-mă! Du-te cu bine! Ai apărători mult mai puternici.

Pe timpul păcii, purtătorul de Dumnezeu părintele Dumitru s-a dedicat cu râvnă preoţiei. Ca preot slujitor a trăit experienţe cereşti remarcate şi de credincioşi care veneau la Sfânta biserică.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 213-215)

Slujitor împreună cu îngerii

Bătrânul Iacov (m. 1991), egumenul Sfintei Mănăstiri Cuviosul David din Evia, a fost învrednicit de Dumnezeu în viaţa lui cuvioasă şi de multe daruri. Întreaga lui viaţă a fost o continuă nevoinţă, având ca centru de înălţare către cer Sfânta Liturghie. La ora aceea, precum el însuşi povesteşte, îngerii umpluseră sfântul lăcaş, slăvind pe Dumnezeu şi doxologind împreună cu mine. Vedea chipurile lor tinere simţind că aripile lor îl ating deasupra.

-Ah, părintele meu, zicea unui ucenic de-al lui, dacă vedeaţi ce s-a întâmplat în timpul Heruvicului, când preotul a citit rugăciunea, aţi fi plecat toţi. Îngerii au urcat şi au coborât, deseori simţind aripile lor lăsându-se pe umeri!

De multe ori, de asemenea, a văzut îngeri şi arhangheli pe Sfânta Masă ţinând Trupul Domnului.

În anul 1961, părintele Iacov, împreună cu egumenul de atunci, Nicodim, au hotărât să ridice o bisericuţă în cinstea Arhanghelilor Mihail şi Gavriil. Egumenul a ales locul şi a schiţat zona.

În aceeaşi noapte îi apare părintelui Iacov un comandant înalt, cu sabia de aur, blând şi frumos, zicându-i:- Sunt arhanghelul Mihail. Nu doresc să mi se ridice biserica acolo unde aţi stabilit, ci aici, unde o să vă arăt eu.

Imediat a mutat lucrările egumenului în altă zonă, unde le-a arătat de dimineaţă părintele Iacov.

Paraclisul s-ar fi construit cu nămol şi paie, pentru că nu existau pe atunci alte materiale.

În noaptea următoare, părintelui Iacov îi apar doi comandanţi cu săbii de aur zicându-i:

- Suntem Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Să-i spui bătrânului tău că nu dorim să se construiască casa noastră cu nămol şi paie, ci cu lut, calciu şi lemn. Pe acoperiş să puneţi cărămidă.

- Aceste materiale nu există aici, a spus părintele Iacov, nu există aici, în vârful muntelui. Drumul nu este bun ca să fíe aduse aici, iar sărăcia este mare.

- Nu te întrista, au insistat arhanghelii.

O să ne îngrijim noi de toate. Noaptea o să plouă, iar apa o să aducă mult lut. Celelalte materiale o să le dăruiască creştinii credincioşi.

Într-adevăr, s-au întâmplat toate precum spuseseră arhanghelii.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 216-217)