R O M Â N I A CURTEA DE APEL...

CURTEA DE APEL IAȘI

Iași, Str. Elena Doamna, nr. 1A, cod poștal 700398

telefon 0232-217808, fax 0232-255907, 0232-217808

e-mail [email protected], operator de date cu caracter personal nr. 3067

R O M Â N I A

Secţia civilă Nr. 5968/A/ 6 decembrie 2017

MINUTA

întâlnirii trimestriale a judecătorilor de la secțiile civile, în materie civilă și în cauze cu

profesioniști a instanțelor din circumscripția teritorială a Curții de Apel Iaşi şi a

Secției civile a Curții de Apel Iași , privind problemele de practică judiciară

neunitară în materie de civilă, în semestrul II/2017

- Joi, 23 noiembrie 2017, ora 1100

–

Cuprins

1. Citarea persoanei ce va fi desemnată tutore în procedura punerii sub

interdicție ............................................................................................................. 2

2. Încuviinţarea cererii de executare silită în temeiul unui contract de credit

încheiat la distanţă de către o instituţie financiară nebancară, care nu

poartă semnătura olografă a părţilor contractante, ci menţiunea „semnat

electronic” ............................................................................................................ 6

3. Contestaţie împotriva hotărârii Adunării Creditorilor debitorului prin care s-a

votat Planul de Reorganizare al activităţii acestuia. Soluţionare în cadrul

dosarului de procedură odată cu confirmarea Planului sau înregistrare

în dosar asociat .................................................................................................... 7 4. Contestaţie împotriva hotărârii Adunării Creditorilor debitorului, în situaţia

când nu a fost constituit în prealabil un Comitet al Creditorilor, prin

care se invocă un conflict de interese în ceea ce îi priveşte pe creditorii

participanţi la procedura de insolvenţă a debitorului ..................................... 9

5. Aplicarea procedurii prealabile a cererilor de chemare în judecată – art. 200

C.proc.civ. – și acțiunilor derivate din procedura insolvenței ...................... 11 6. Aprobarea cheltuielilor procedurale şi onorariul practicianului în insolvenţă în

situaţiile în care sunt formulate cereri de deschidere a procedurii de

către lichidatori desenaţi de ORC în temeiul Legii nr. 31/1990, în

situaţiile în care lichidatorul judiciar constată că nu există bunuri în

averea debitorului, în situaţiile în care practicianul în insolvenţă

desemnat provizoriu de instanţă este înlocuit cu un practician în

insolvenţă agreat de creditorul bugetar (DGRFP - AFPM) .......................... 12 7. Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, Ruxandra

Paula Andriciuc şi alţii împotriva României (20.09.2017). Potenţialitatea

apariţiei unei practici neunitare în cauzele având ca obiect constatare

caracter abuziv clauze contractuale privind riscul valutar .......................... 14 8. Forţa probantă a menţiunilor făcute de agentul de procedură (factor poştal) pe

dovada de comunicare a actelor de procedură. Care sunt mijloacele de

probă admisibile pentru combaterea menţiunii „depus în cutia poştală”?

Ce presupune procedura înscrierii în fals prevăzută de art. 164 alin. 4

din Codul de procedură civilă? Ce presupune declararea înscrisului

autentificat ca fiind fals conform art. 270 alin. 1 din Codul de procedură

civilă? ................................................................................................................. 30

2

1. Citarea persoanei ce va fi desemnată tutore în procedura punerii sub interdicție

Materia: Civil

Subcategoria: Drept procesual civil

Obiectul din

ECRIS:

Apel - punere sub interdicţie - numire tutore

Actul normativ

incident:

Cod procedură civilă: art. 942, art. 78 alin 2, art. 480;

Legea nr. 448/2006: art. 25 alin. 4;

Hotărârea Guvernului nr. 268/14 martie 2007 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.

448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor

persoanelor cu handicap

Prezentarea

problemei

juridice, cu

arătarea situaţiei

de fapt:

Calitatea de parte în proces şi citarea persoanei/ autorităţii ce va fi

desemnată tutore în procedura punerii sub interdicţie, aplicarea

în calea de atac a dispoziţiilor art. 480 alin. 3 sau art. 480 alin.

6 Cod procedură civilă.

Situaţia ce a generat practică neunitară a rezultat din interpretarea şi

aplicarea diferită a dispoziţiilor legale aplicabile procedurii

punerii sub interdicţie, în special în privinţa numirii de către

instanţă a tutorelui în ipoteza punerii sub interdicţie a unei

persoane cu handicap.

Prin cererea adresată primei instanţe, reclamanta Direcţia Generală

de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul-bolnav X, punerea acestuia sub

interdicţie judecătorească, numirea în calitate de curator al

pârâtului a numitei Z şi numirea ca tutore al pârâtului-bolnav a

unui reprezentant al autorităţii publice locale, conform art. 25

alin. 4 din Legea nr. 448/2006.

Prin sentinţele pronunţate de instanţa de fond a fost admisă cererea

de punere sub interdicţie şi s-a numit ca tutore Primarul

oraşului Hârlău.

Împotriva sentinţei a declarat apel Primarul oraşului Hârlău criticând

dispoziţia instanţei privind numirea sa în calitate de tutore.

a) O opinie este în sensul aplicării dispozițiile. art. 78 alin. 2 noul

Cod de procedură civilă, cu consecinţa anulării sentinţei

instanţei de fond şi trimiterii cauzei spre rejudecare pentru

încălcarea dispoziţiilor privind legala citare a părţilor, opinie

susţinută de următoarele argumente:

Conform art. 78 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă în materie

contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune,

judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii

în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită

introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că

pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va

respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.

Prin cererea adresată primei instanţe, reclamanta Direcţia Generală

de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul-bolnav, punerea acestuia sub

3

interdicţie judecătorească, numirea în calitate de curator al

pârâtului a numitei P.M., şi numirea ca tutore al pârâtului-

bolnav a unui reprezentant al autorităţii publice locale,

conform art. 25 alin. 4 din Legea nr. 448/2006.

In ceea ce priveşte persoana tutorelui, instanţa a observat că

reclamanta a solicitat desemnarea în această calitate a unui

reprezentant al autorităţii publice locale, conform dispoziţiilor

art. 25 alin. 4 din Legea nr. 448/2006.

Cu toate că prima instanţă a apreciat ca nefondată cererea

reclamantei în sensul desemnării tutorelui de către primar, în

calitate de reprezentant al autorităţii publice locale, acesta a

dispus direct prin sentinţa pronunţată numirea primarului

oraşului Hârlău, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect şi

fără a dispune citarea acestuia.

Conform art. 25 alin. 4 din Legea nr. 448/2006, în cazul în care

persoana cu handicap nu are rude ori persoane care să accepte

tutela, instanţa judecătorească va putea numi ca tutore

autoritatea administraţiei publice locale sau, după caz,

persoana juridică privată care asigură protecţia şi îngrijirea

persoanei cu handicap.

În legătură cu acest text de lege, Hotărârea Guvernului nr. 268 din 14

martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi

promovarea drepturilor persoanelor cu handicap prevede la

articolul 14, următoarele: „În sensul prevederilor art. 25 alin.

(4) din lege, în cazul în care instanţa judecătorească numeşte

ca tutore autoritatea administraţiei publice locale, aceasta are

obligaţia de a desemna o persoană sau o comisie din aparatul

de specialitate al primarului, respectiv din cadrul

compartimentului cu atribuţii în domeniu, care să ducă la

îndeplinire hotărârea instanţei judecătoreşti.”

Având în vedere aceste dispoziţii şi aspectul că prima instanţă a

dispus direct prin sentinţa pronunţată numirea primarului

oraşului Hârlău, instanţa de apel apreciază că, procedând de o

asemenea manieră, s-au încălcat dispoziţiile referitoare la

respectarea dreptului la apărate, a principiul egalităţii, al

contradictorialităţii, stabilind obligaţii în sarcina unei persoane

care nu a figurat ca parte în proces, fără respectarea tuturor

garanţiilor procedurale.

Faţă de aceste considerente, Tribunalul a respins excepţia lipsei

calităţii procesuale active a Primarului oraşului Hârlău, a

admis apelul formulat de Primarul oraşului Hârlău împotriva

sentinţei civile nr. 25/18.01.2017 pronunţată de Judecătoria

Hârlău, sentinţă pe care anulat-o şi a dispus trimiterea cauzei

spre rejudecare primei instanţe - Judecătoria Hârlău.

b) A doua opinie este în sensul respingerii pe fond a apelului

formulat de Primarul Oraşului Hârlău raportat la dispoziţiile

Legii nr. 448/2006 respectiv art. 25 alin 4 din lege.

Legislaţie

incidentă:

Art. 942 Cod procedură civilă: „Dacă hotărârea de punere sub

interdicţie judecătorească a rămas definitivă, instanţa de tutelă

numeşte de îndată un tutore pentru ocrotirea celui pus sub

interdicţie judecătorească, în condiţiile prevăzute de Codul

4

civil.”

Art. 25 alin. 4 din Legea nr. 448/2006: „În cazul în care persoana cu

handicap nu are rude ori persoane care să accepte tutela,

instanţa judecătorească va putea numi ca tutore autoritatea

administraţiei publice locale sau, după caz, persoana juridică

privată care asigură protecţia şi îngrijirea persoanei cu

handicap.”

Art. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 268 din 14 martie 2007 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor

Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor

persoanelor cu handicap: „În sensul prevederilor art. 25 alin.

(4) din lege, în cazul în care instanţa judecătorească numeşte

ca tutore autoritatea administraţiei publice locale, aceasta are

obligaţia de a desemna o persoană sau o comisie din aparatul

de specialitate al primarului, respectiv din cadrul

compartimentului cu atribuţii în domeniu, care să ducă la

îndeplinire hotărârea instanţei judecătoreşti.”

Art. 170 Cod civil - Numirea tutorelui: „Prin hotărârea de punere sub

interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un tutore

pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească.

Dispoziţiile art. 114-120 se aplică în mod corespunzător.”

Art. 118 Cod civil - Numirea tutorelui de către instanţa de tutelă: „În

lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu

prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă

sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să

îndeplinească această sarcină, ţinând seama, după caz, de

relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile

materiale şi de garanţiile morale pe care le prezintă cel chemat

la tutelă.”

Art. 119 Cod civil - Procedura de numire

„(1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa

de tutelă în camera de consiliu, prin încheiere definitivă.

Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de

mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât

pentru motivele prevăzute la art. 120 alin. (2).

(2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este

obligatorie.

(3) În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanţa de tutelă a constituit

consiliul de familie, numirea tutorelui se face, potrivit alin. (1),

cu consultarea consiliului de familie.

(4) Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează

la sediul instanţei de tutelă şi la primăria de la domiciliul

minorului.

(5) Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării

încheierii de numire.

(6) Între timp, instanţa de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de

interesele minorului, putând chiar să numească un curator

special.”

Doctrină: Gabriel Boroi, Noul Cod de procedură civilă - comentariu pe articole,

Editura Hamangiu, București, 2013 p. 477.

Decizii ale Curţii

Constituţionale,

Nu au fost identificate.

5

CEDO, CJUE:

Practica ÎCCJ şi a

altor instanţe:

Practica Tribunalului Iași cu privire la problema analizată este

neunitară.

Astfel, unele completuri de apel au apreciat obligatorie citarea

autorităţii ce urmează a fi desemnată tutore cu consecinţa

nelegalităţii sentinţei instanţei de fond, anularea sentinţei şi

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Alte completuri de apel au respins apelul, apreciind legală hotărârea

instanţei de fond.

REZUMAT:

Opiniile judecătorilor privind numirea tutorelui în procedura punerii sub interdicție,

în reglementarea noului Cod de procedură civilă, sub aspectul citării tutorelui, sunt diferite,

sens în care participanții la întrunire s-au și exprimat.

S-a avut în vedere că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, dispozițiile art. 30 – 43 din Decretul nr. 32/1954 au fost abrogate prin art.

230 lit. o) din Legea nr. 71/2011.

Noul Cod de procedură civilă reglementează instituția punerii sub interdicție, în art.

935-942.

Prin dispozițiile art. 937 alin. 3 C.proc.civ., în ce privește competența numirii unui

curator care să reprezinte interesele persoanei a cărei punere sub interdicție este cerută, este

de competența instanței de tutelă.

Participanții nu au ajuns la o opinie majoritară cu privire la punerea în aplicare a

dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 448/2006 care prevăd că, în cazul în care persoana cu

handicap nu are rude și persoane care să accepte tutela, instanța de tutelă va putea numi ca

tutore autoritatea administrației publice locale sau, după caz, persoana juridică privată care

asigură protecția și îngrijirea persoanei cu handicap.

A fost discutată din perspectiva citării tutorelui și instituția juridică a introducerii

forțate în proces de către instanță, prin prisma dispozițiilor art. 78-79 C.proc.civ.

De subliniat că art. 79 alin. 1 C.proc.civ. prevede în mod expres că „cel introdus în

proces va fi citat”.

Întrucât nu s-a agreat o opinie majoritară, urmează a se verifica și practica celorlalte

curți de apel, urmând ca, la o întâlnire de practică judiciară, să se rediscute chestiunea de

drept enunțată.

6

2. Încuviinţarea cererii de executare silită în temeiul unui contract de credit

încheiat la distanţă de către o instituţie financiară nebancară, care nu poartă

semnătura olografă a părţilor contractante, ci menţiunea „semnat electronic”

Materia: Civil


Obiectul din

ECRIS:

Actul normativ

incident:

- Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată în M. Of.

nr. 316/30.04.2014

Prezentarea

problemei

juridice, cu


de fapt:

Practica neunitară a fost generată de către cererile de încuviinţare a

executării silite în temeiul contractului de credit încheiat la distanţă,

întrucât menţiunea „semnat electronic” nu poartă o semnătură, nici

olografă, nici electronică, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.

455/2001 privind semnătura electronică.

a) Într-o opinie, s-a apreciat ca cererea de executare silită este întemeiată şi

întruneşte toate cerinţele legale, motiv pentru care a fost încuviinţată

executarea silită.

b) Intr-o altă opinie, s-a apreciat că cererea de încuviinţare a executării

silite este neîntemeiată, întrucât contractul de credit încheiat la

distanţă, având menţiunea semnat electronic, nu poartă o semnătură,

nici olografă, nici electronică în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.

455/2001.

Aprecierea ca fiind sau nu titlu executoriu – a unui asemenea contract – are

implicaţii şi asupra soluţionării cererilor de valoare redusă promovate

de creditorii instituţiei financiar-bancare, în sensul că, dacă se

apreciază ca fiind titlu executoriu, atunci cererile de valoare redusă se

impun a fi respinse ca lipsite de interes, în caz contrat, urmând a fi

analizate pe fond.

Legislaţie

incidentă:

Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică

Doctrină: Nu a fost identificată.

Decizii ale Curţii

Constituţionale,

CEDO, CJUE:

Nu a fost identificată.


altor instanţe:



REZUMAT (opinia majoritară a judecătorilor participanţi):

Orientarea practicii judiciare în materia interpretării dispozițiilor art. 666 alin. 5 pct.

2,3, și 4 C.proc.civ., prin raportare la art. 8 din OG nr. 85/2004 privind protecția

consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile

financiare, s-a apreciat că art. 8 din OG nr. 85/2004 poate fi interpretat în sensul că, pentru

încheierea valabilă a unui contract la distanță, este necesară semnătura olografă sau

electronică a debitorului, primirea mesajului de confirmare de către consumator referitor la

comanda sa nefiind suficient pentru încheierea valabilă a contractului.

7

Utilizarea unor tehnici sau mijloace de comunicare la distanță pentru exprimarea

acordului la încheierea unui contract, nu se aplică și la finalizarea acestuia, fiind necesară

certificarea prin semnătura părții contractante.

Astfel, contractul depus sub aspectul probațiunii, neasumat prin semnătură de către

debitor (chiar dacă poartă mențiunea „semnat electronic”), nu face dovada manifestării de

voință a debitorului în sensul încheierii contractului.

În consecință, doar semnătura olografă sau electronică a debitorului, în condițiile

Legii nr. 455/2001 republicată, poate conferi valoare de titlu executoriu contractului de

credit încheiat în această modalitate.

ARGUMENTE:

Orientarea practicii judiciare în materia interpretării dispozițiilor art. 666 alin. 5 pct.

2,3, și 4 C.proc.civ., prin raportare la art. 8 din OG nr. 85/2004 privind protecția

consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile

financiare, s-a apreciat că art. 8 din OG nr. 85/2004 poate fi interpretat în sensul că, pentru

încheierea valabilă a unui contract la distanță, este necesară semnătura olografă sau

electronică a debitorului, primirea mesajului de confirmare de către consumator referitor la

comanda sa nefiind suficient pentru încheierea valabilă a contractului.

Utilizarea unor tehnici sau mijloace de comunicare la distanță pentru exprimarea

acordului la încheierea unui contract, nu se aplică și la finalizarea acestuia, fiind necesară

certificarea prin semnătura părții contractante.

Astfel, contractul depus sub aspectul probațiunii, neasumat prin semnătură de către

debitor (chiar dacă poartă mențiunea „semnat electronic”), nu face dovada manifestării de

voință a debitorului în sensul încheierii contractului.

3. Contestaţie împotriva hotărârii Adunării Creditorilor debitorului prin care s-a

votat Planul de Reorganizare al activităţii acestuia. Soluţionare în cadrul

dosarului de procedură odată cu confirmarea Planului sau înregistrare în

dosar asociat

Materia: Civil

Subcategoria: Drept comercial - insolvenţa persoanelor juridice

Obiectul din

ECRIS:

Contestaţie împotriva hotărârii Adunării Creditorilor prin care s-

a votat Planul de Reorganizare al activităţii debitorului

Actul normativ

incident:

- art. 101 - 106 din Legea nr. 85/2006;

- art. 139 - 144 din Legea nr. 85/2014

Prezentarea

problemei

juridice, cu


Situaţia ce a generat practică neunitară a rezultat din

interpretarea şi aplicarea diferită a dispoziţiilor legale aplicabile

procedurii de contestare a hotărârii Adunării Creditorilor prin care s-

a votat Planul de Reorganizare a activităţii debitorului în sensul dacă

8

de fapt: respectiva contestaţie se soluţionează separat prin înregistrarea în

dosar asociat celui de fond ori în cadrul dosarului de fond

concomitent cu pronunţarea Judecătorului Sindic asupra

confirmării/infirmării planului de reorganizare propus.

Prin contestaţia formulată de creditorul X s-au adus critici

Planului propus de debitor în vederea reorganizării judiciare a

activităţii economice a acestuia atât sub aspectul legalităţii votului

acordat în şedinţa Adunării Creditorilor cât şi asupra viabilităţii

acestui plan.

Completele Secţiei a II-a Civilă - Judecător Sindic au soluţionat

în mod diferit aspectele legate de înregistrarea contestaţiilor

împotriva Planului de Reorganizare în sensul că respectivele

contestaţii s-au înregistrat în dosare asociate celor de fond,

pronunţându-se soluţii exclusiv asupra contestării Planului; totodată

asemenea contestaţii au fost înregistrate în dosarul de fond,

pronunţarea asupra acestora făcându-se concomitent cu pronunţarea

asupra confirmării/infirmării planului de reorganizare propus.

Legislaţie

incidentă:

- art. 101 - 106 din Legea nr. 85/2006;

- art. 139 - 144 din Legea nr. 85/2014


Decizii ale Curţii

Constituţionale,

CEDO, CJUE:



altor instanţe:


Practica Secţiei a II-a Civilă - Judecător Sindic a Tribunalului

Iași cu privire la problema analizata este neunitară.

Astfel, majoritatea completelor au apreciat oportună

soluţionarea contestaţiei împotriva hotărârii Adunării Creditorilor

prin care s-a votat Planul de Reorganizare a activităţii debitorului

odată cu soluţionarea aspectului legat de confirmarea/infirmarea

planului de reorganizare.

Alte complete au apreciat că respectiva contestaţiei este necesar

a fi soluţionată separat printr-o sentinţă diferită de cea dată cu privire

la confirmarea/infirmarea planului de reorganizare, prin înregistrarea

într-un dosar asociat.


Soluționarea contestației hotărârii Adunării Creditorilor prin care s-a votat planul de

reorganizare a activității debitorului să fie înregistrată în dosar asociat.

ARGUMENTE:

Soluționarea contestației hotărârii Adunării Creditorilor prin care s-a votat planul de

reorganizare a activității debitorului să fie înregistrată în dosar asociat.

În acest sens este și practica instanțelor specializate din țară, cu privire la această

chestiune administrativ-judiciară.

S-au avut în vedere și dispozițiile art. 142 alin. 2 din Regulamentul de ordine

interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr.

1375/2015, Hotărârea nr. 1151/2015 și Hotărârea 1152/2015.

9

4. Contestaţie împotriva hotărârii Adunării Creditorilor debitorului, în situaţia

când nu a fost constituit în prealabil un Comitet al Creditorilor, prin care se

invocă un conflict de interese în ceea ce îi priveşte pe creditorii participanţi la

procedura de insolvenţă a debitorului

Materia: Civil


Obiectul din

ECRIS:

Contestaţie împotriva hotărârii Adunării Creditorilor prin care se

invocă un conflict de interese în ceea ce-i priveşte pe creditorii

participanţi la procedura de insolvenţă a debitorului

Actul normativ

incident:

- art. 13-16 din Legea nr. 85/2006;

- art. 47-51 din Legea nr. 85/2014.

Prezentarea

problemei

juridice, cu


de fapt:

Situaţia ce a generat practică neunitară a rezultat din

interpretarea şi aplicarea diferită a dispoziţiilor legale aplicabile

procedurii de contestare a hotărârii Adunării Creditorilor, şedinţă în

care s-a discutat oportunitatea promovării respectiv introducerii şi

susţinerii cererilor de atragere a răspunderii personale patrimoniale a

organelor de conducere a debitorului; aceasta în condiţiile în care

unii creditori majoritare - persoane fizice şi în acelaşi timp ocupând

şi funcţia de administrator statutar al debitorului - au votat împotriva

formulării acţiunii anterior amintite, în acest fel nemaiexistând

posibilitatea altor creditori de a-şi recupera creanţele de la organele

de conducere ale debitorului în situaţia în care s-ar fi constatat că

acestea ar fi fost vinovate de starea de insolvenţă a falitei.

Prin contestaţia formulată de creditorul X (creditor care nu

deţine un procent majoritar la masa credală a debitorului) s-au adus

critici hotărârii Adunării Creditorilor debitorului în cadrul căreia

creditorul majoritar Y (persoană fizică, dar şi administrator statutar al

debitorului) a votat împotriva promovării respectiv introducerii şi

susţinerii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a

organelor de conducere a debitorului.

Completele Secţiei a II-a Civilă - Judecător Sindic au pronunţat

soluţii diferite în ceea ce priveşte contestaţiile promovate împotriva

hotărârilor Adunării Creditorilor debitorilor în cadrul cărora s-a

dezbătut promovarea respectiv introducerea şi susţinerea cererii de

atragere a răspunderii personale patrimoniale a organelor de

conducere în sensul că unele contestaţii au fost admise, iar altele au

fost respinse.

Legislaţie

incidentă:


Decizii ale Curţii

Constituţionale,

CEDO, CJUE:



altor instanţe:


Practica Secţiei a II-a Civilă - Judecător Sindic a

Tribunalului lași cu privire la problema analizata este neunitară.

Astfel, unele complete au apreciat oportună respingerea

contestaţiei prin care se invocă un conflict de interese în ceea ce-i

priveşte pe creditorii participanţi la procedura de insolvenţă a

10

debitorului.

Alte complete au apreciat că respectiva contestaţiei este necesar

a fi admisă, urmând a se rediscuta în şedinţa Adunării Creditorilor

aspectele legate de promovarea respectiv introducerea şi susţinerea

cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a organelor

de conducere a debitorului, votul creditorilor incompatibili urmând

să nu fie luat în calcul.


Nu pot fi admisibile prin analogie dispozițiile referitoare la comitetul creditorilor și

în cazul deciziilor adunării creditorilor.

ARGUMENTE:

Se pune problema aplicabilității/inaplicabilității textului art. 51 alin. 5 din Legea nr.

85/2014 și în cazul hotărârilor adoptate de Adunarea Generală a Creditorilor, respectiv

dacă este sau nu necesar ca un creditor aflat în conflict de interese să se abțină de la vot.

S-a consimțit cu majoritate că nu pot fi admisibile prin analogie dispozițiile

referitoare la comitetul creditorilor și în cazul deciziilor adunării creditorilor.

Art. 48 din Legea nr. 85/2014 reglementează în detaliu convocarea și deliberarea în

cadrul adunării creditorilor, fără a prevedea vreo situație în care un creditor ar trebui să se

abțină de la vot, iar art. 48 alin. 7 reglementează acțiunea în anularea hotărârii adunării

creditorilor pentru motive de nelegalitate, fără vreo referire la motive legate de un posibil

conflict de interese.

Legea nr. 85/2014 se referă doar la două situații în care creditorii sunt obligați să se

abțină de la vot, respectiv art. 51 alin. 5 și art. 138 alin. 5, texte care sunt de strictă

interpretare, întrucât cuprind o limitare a dreptului de vot recunoscut tuturor creditorilor

îndreptățiți să participe la procedură, în sensul art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014.

Ca atare, în lipsa unei obligații legale de a se abține, votul creditorilor în cadrul

adunării creditorilor este valabil exprimat.

În acest sens este și opinia președinților secțiilor specializate (foste comerciale) din

cadrul curților de apel, inserată în Minuta întâlnirii de la Sinaia, din 13-14 iunie 2017.

11

5. Aplicarea procedurii prealabile a cererilor de chemare în judecată – art. 200

C.proc.civ. – și acțiunilor derivate din procedura insolvenței

Materia: Civil


Obiectul din

ECRIS:

-

Actul normativ

incident:

- art. 41 alin. 4 din Legea nr. 85/2014;

- art. 200 Cod procedură civilă

Prezentarea

problemei

juridice, cu


de fapt:

În cadrul procedurii insolventei, unele complete au înregistrat

acţiuni date în competenta de soluţionare a judecătorului sindic,

stabilind conform dispoziţiilor ce reglementează procedura

prealabilă aplicabilă cauzelor de drept comun ca întâmpinarea să fie

depusă în maxim 15 zile de la comunicarea acţiunii, iar după

înaintarea la dosar a întâmpinării, în maxim 5 zile de la depunerea

acesteia, au fixat primul termen de judecată de cel mult 30 zile de la

aplicarea rezoluţiei.

Legislaţie

incidentă:


Decizii ale Curţii

Constituţionale,

CEDO, CJUE:



altor instanţe:


Practica Secției civile – Judecător sindic de la Tribunalul

Iași cu privire la problema de drept analizată este neunitară.

Astfel, unele complete au apreciat oportună teza ultimă din art.

41 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 care stipulează că „în cazul cererii

de deschidere a procedurii insolvenţei nu sunt aplicabile disp. art.

200 din Codul de procedură civilă privind regularizarea cererii”;

aceasta în sensul aplicării şi în ceea ce priveşte acţiunile derivând din

procedura insolvenţei persoanelor juridice în vederea respectării

principiului celerităţii soluţionării acestor acţiuni date în competenţa

judecătorului sindic.

Alte complete au apreciat că în ceea ce priveşte cererile şi

acţiunile, altele decât cele prin care s-a solicitat deschiderea

procedurii de insolvenţă, sunt supuse regularizării prin aplicarea

disp. art. 200 din Codul de procedură civilă.


În sensul practicii agreate și de celelalte instanțe din țară, judecătorii participați la

întrunire au fost de acord, cu majoritate de voturi, că art. 200 din noul Cod de procedură

civilă nu este aplicabil cererilor formulate în cadrul procedurii insolvenței.

Incident este art. 41 alin. 4 din Legea nr. 85/2014: „4) Toate cererile, contestaţiile,

acţiunile întemeiate pe dispoziţiile prezentului capitol se judecă potrivit prevederilor

12

Codului de procedură civilă cu privire la judecata în primă instanţă, cu menţiunea că

termenul pentru depunerea întâmpinării este de maximum 15 zile de la comunicare,

răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu, iar judecătorul-sindic fixează, prin rezoluţie,

în termen de maximum 5 zile de la data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată,

care va fi de cel mult 30 de zile de la data rezoluţiei.”

În ceea ce privește cazurile de deschidere a procedurii insolvenței când legea prevede

termene speciale, vor fi avute în vedere aceste termene speciale.

În cazul cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 200 din Codul de procedură civilă privind regularizarea cererii.

ARGUMENTE:

În sensul practicii agreate și de celelalte instanțe din țară, judecătorii participați la

întrunire au fost de acord, cu majoritate de voturi, că art. 200 din noul Cod de procedură

civilă nu este aplicabil cererilor formulate în cadrul procedurii insolvenței.

Incident este art. 41 alin. 4 din Legea nr. 85/2014: „4) Toate cererile, contestaţiile,

acţiunile întemeiate pe dispoziţiile prezentului capitol se judecă potrivit prevederilor

Codului de procedură civilă cu privire la judecata în primă instanţă, cu menţiunea că

termenul pentru depunerea întâmpinării este de maximum 15 zile de la comunicare,

răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu, iar judecătorul-sindic fixează, prin rezoluţie,

în termen de maximum 5 zile de la data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată,

care va fi de cel mult 30 de zile de la data rezoluţiei.”

În ceea ce privește cazurile de deschidere a procedurii insolvenței când legea prevede

termene speciale, vor fi avute în vedere aceste termene speciale.

În cazul cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 200 din Codul de procedură civilă privind regularizarea cererii.

6. Aprobarea cheltuielilor procedurale şi onorariul practicianului în insolvenţă în

situaţiile în care sunt formulate cereri de deschidere a procedurii de către

lichidatori desenaţi de ORC în temeiul Legii nr. 31/1990, în situaţiile în care

lichidatorul judiciar constată că nu există bunuri în averea debitorului, în

situaţiile în care practicianul în insolvenţă desemnat provizoriu de instanţă

este înlocuit cu un practician în insolvenţă agreat de creditorul bugetar

(DGRFP - AFPM)

Materia: Civil


Obiectul din

13

ECRIS:

Actul normativ

incident:

- art. 4 din Legea nr. 85/2006;

- art. 39 alin. 4 din Legea nr. 85/2014

- art. 115, 116, 117 din Statutul practicienilor în insolvenţă

Prezentarea

problemei

juridice, cu


de fapt:

-

Legislaţie

incidentă:

- art. 4 din Legea nr. 85/2006;

- art. 39 alin. 4 din Legea nr. 85/2014

- art. 115, 116, 117 din Statutul practicienilor în insolvenţă

Doctrină:

Decizii ale Curţii

Constituţionale,

CEDO, CJUE:


altor instanţe:

REZUMAT:

Având în vedere argumentele expuse în sprijinul ambelor opinii, participanții au

apreciat ca utile întâlnirii viitoare, pentru rediscutarea acestei probleme de drept.

ARGUMENTE:

S-au conturat două opinii:

a) Într-o primă opinie se consideră că aprobarea cheltuielilor administrative și a

onorariului lichidatorului judiciar trebuie să intre în filtrul de judecată al judecătorului

sindic, cât timp plata se face din fondul de lichidare.

b) Într-o a doua opinie, se consideră că judecătorul sindic nu mai are nici o atribuție,

potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014, aprobarea cheltuielilor administrative și a

onorariului lichidatorului, când plata se face din fondul de lichidare Motivarea acestei

opinii se întemeiază pe prevederile art. 57 alin. 2 potrivit cărora adunarea creditorilor este

cea care stabilește retribuirea administratorului/lichidatorului judiciar, indiferent de sursa

de proveniență, respectiv averea debitorului sau fondul de lichidare și pe prevederile art. 59

alin. 8 din Legea nr. 85/2014.

Având în vedere argumentele expuse în sprijinul ambelor opinii, participanții au

apreciat ca utile întâlnirii viitoare, pentru rediscutarea acestei probleme de drept.

14

7. Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, Ruxandra

Paula Andriciuc şi alţii împotriva României (20.09.2017). Potenţialitatea

apariţiei unei practici neunitare în cauzele având ca obiect constatare caracter

abuziv clauze contractuale privind riscul valutar

În urma pronunţării şi publicării Hotărârii din data de 20.09.2017 a Curţii de

Justiţie a Uniunii Europene, în caua C-186/16, Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva

României, există potenţialitatea apariţiei unei practici neunitare a judecătorilor desemnaţi

în cadrul completelor de judecată (fond şi apel) în a căror competenţă intră şi cauzele

având ca obiect constatare caracter abuziv clauze contractuale privind riscul valutar.

Astfel, prin Hotărârea anterior menţionată, Curtea a statuat următoarele:

„1) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie

1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat

în sensul că noţiunea „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții,

include o clauză contractuală, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un

contract de împrumut încheiat în monedă străină, care nu a făcut obiectul unei negocieri

individuale şi potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care

a fost contractat, având în vedere că această clauză stabileşte o prestaţie esenţială care

caracterizează acest contract. în consecinţă, această clauză nu poate fi considerată ca fiind

abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil.

2) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că

cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil

presupune că, în cazul contractelor de credit, instituţiile financiare trebuie să furnizeze

împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în

cunoştinţă de cauză. În această privinţă, această cerinţă presupune ca o clauză potrivit

căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat să fie

înţeleasă de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele

concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal informat şi suficient de

atent şi de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii

monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele

economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale

financiare. Este de competenţa instanţei naţionale să efectueze verificările necesare în

această privinţă.

3) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că

aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu

momentul încheierii contractului respectiv, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de

15

care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să

influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv. Revine instanţei de trimitere

sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi

ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii,

în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente

contractării unui împrumut în monedă străină, existenţa unui eventual dezechilibru, în

sensul dispoziţiei menţionate.”

În aceste condiţii, faţă de concluziile CJUE, considerăm că numărul dosarelor

având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate în contractele de credit

bancar, privind restituirea împrumutului în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat,

va creşte considerabil, situaţie în care se impune a analiza, în lumina Hotărârii din data de

20.09.2017, care sunt criteriile concrete pe baza cărora instanţa naţională poate verifica, pe

de o parte, dacă respectivul consumator a avut posibilitatea reală a aprecierii sau a

deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul şi a evaluării consecinţelor

economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale

financiare, iar, pe de altă parte, dacă instituţia financiară a furnizat informaţii suficiente

pentru a permite consumatorului să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză (în

sensul celor arătate de CJUE în paragrafele 49-50 ale hotărârii anterior menţionate).

Mai mult, în ipoteza constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale privind

restituirea împrumutului în moneda străină, se impune a stabili modul în care contractul de

credit în discuţie va continua să fie executat, sub aspectul plăţilor ce vor fi efectuate, în

condiţiile în care cele mai multe cauze având ca obiect constatare caracter abuziv clauză de

risc valutar au, în cadrul petitului, cereri accesorii având ca obiect stabilizarea (îngheţarea)

cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil

pe toată perioada derulării contractului, cu restituirea sumelor achitate în plus, şi

denominarea în moneda naţională a plăţilor, iar nu o solicitare de obligare a băncii la

negocieri privind înlocuirea clauzei abuzive. În acest context, se pune problema corelării

interpretării date în Cauza C-186/16 cu cea din Hotărârea din data de 14.06.2012, în cauza

C-618/10, Banco Espanol de Credite- SA împotriva Joaquin Calderon Camino, conform

căreia art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei

reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată

nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un

furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul

acestei clauze.

Mai învederăm faptul că, până în prezent, practica a fost în sensul respingerii, ca

16

nefondate, a cererilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc

valutar, în considerente arătându-se, de exemplu, următoarele:

„Potrivit articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, sunt exceptate de la

aprecierea caracterului abuziv clauzele care privesc „obiectul [principal al] contractului” şi

„caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de

bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”. Această dispoziţie are la bază

ideea potrivit căreia nucleul raportului contractual (essentialia negotii) nu trebuie, în

principiu, să fie afectat de o intervenţie exterioară şi în special de intervenţia instanţei.

CJUE a avut, în jurisprudenţa sa recentă ocazia să clarifice domeniul de aplicare al

acestei dispoziţii şi criteriile pe care instanţa naţională poate sau trebuie să le aplice la

examinarea unor clauze contractuale în raport cu acestea, sens în care se observă că aceasta

a declarat că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie să facă în mod necesar

obiectul unei interpretări stricte, întrucât acesta instituie o excepţie de la mecanismul de

control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut de Directiva 93/13 (A se vedea

printre altele Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai (C-26/13,

EU:C:2014:282, punctul 42), Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei (C-143/13,

EU:C:2015:127, punctul 49), şi Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove (C-96/14,

EU:C;20l5:262, punctul 31).

În continuare, aceasta a subliniat că noţiunile utilizate la articolul 4 alineatul (2) din

Directiva 93/13 trebuie să primească o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie

stabilită ţinând seama de contextul acestei prevederi şi de obiectivul urmărit de

reglementarea în cauză (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei (C-143/13,

EU:C:2015:127, punctul 50 şi jurisprudenţa citată).

În ceea ce priveşte noţiunea „obiectul [principal al] contractului”, Curtea face

trimitere la clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare,

îi caracterizează. Prin urmare, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care

definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiect

[principal]”. Trebuie subliniat că, pentru a distinge ceea ce este „esenţial” de ceea ce este

„accesoriu” într-un anumit contract, este necesar să se ţină seama de natura, de economia

generală şi de prevederile contractului de credit în cauză, precum şi de contextul său juridic

şi factual (a se vedea printre altele Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai

(C-26/13, EU:C:2014:282, punctele 49 şi 50), Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei (C-

143/13, EU:C:20Î5:127, punctele 53 şi 54), şi Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove (C-

96/14, EU:C:2015;262, punctul 33).).

S-a precizat că clauzele referitoare la preţ şi la remuneraţie au un domeniu de

17

aplicare restrâns, întrucât nu privesc caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei. Din

moment ce nu exista niciun barem sau încadrare care să poată ghida aprecierea instanţei,

nu poate interveni, astfel, excluderea aprecierii caracterului abuziv (a se vedea Hotărârea

din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai (C-26/13, EU:C:2014:282, punctele 54 şi 55),

şi Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei (C-143/13, EU:C:2015:127, punctele 55 şi 56).).

În speţă, se pune problema de a se stabili dacă o clauză cuprinsă într-un contract de

credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator, care nu a făcut

obiectul unei negocieri individuale şi potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi

moneda, se circumscrie uneia dintre cele două ipoteze de excludere prevăzute la articolul 4

alineatul (2) din Directiva 93/13.

Ţinând seama de domeniul de aplicare restrâns al excluderii clauzelor referitoare la

preţ şi la remuneraţie, instanţa observă însă că stipulaţia contractuală care impune

rambursarea unui împrumut în moneda în care a fost acordat constituie un element esenţial

ai prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de

împrumutător se raportează la obiectul principal al contractului, şi apreciază că o clauză

care impune rambursarea împrumutului în moneda în care a fost acordat nu este în mod

obligatoriu exclusă de la analiza caracterului pretins abuziv, cu condiţia ca aceasta să fie

una clară şi inteligibilă.

În mod evident, în cazul contractelor de credit prestaţia esenţială a băncii constă în

punerea la dispoziţie a sumei împrumutate şi, pe de altă parte, cea a împrumutatului este

restituirea capitalului şi a dobânzilor (care reprezintă preţul creditului). Dar faptul că un

credit trebuie rambursat într-o anumită monedă constituie, în mod evident, unul dintre

pilonii contractului de împrumut, în special al unui împrumut încheiat în monedă străină,

prestaţiile esenţiale raportându-se, aşadar, la o sumă de bani care este definită în mod

necesar în raport cu un etalon de valoare precis, clar, concret, şi anume moneda de plata

francul elveţian, CHF.

Mai mult chiar, în lipsa unei precizări cu privire la moneda în care este rambursat

un împrumut, se prezumă că rambursarea trebuie efectuată în aceeaşi monedă în care a fost

acordat împrumutul. Astfel, în temeiul principiului nominalismului monetar, care este o

normă de drept larg răspândită, în special în sistemele juridice de tradiţie civilistă, este de

principiu că stingerea unei obligaţii pecuniare se realizează prin plata cuantumului

menţionat în convenţia părţilor, fără a aduce atingere acestui cuantum prin consideraţii

privind valoarea.

Această normă consacrată de articolul 1578 din Codul civil român din 1864 în

vigoare la momentul încheieri contractului, interzice în principiu să se intervină, pentru a

18

ţine seama de fluctuaţiile valorii monetare, fie că sunt în sens crescător sau descrescător,

pentru a modifica suma datorată în ziua plătii.

În cazul contractelor de împrumut în monedă străină este aplicată în general o rată a

dobânzii mai scăzută decât celor în monedă naţională, tocmai în schimbul „riscului de

schimb valutar” pe care îl pot induce în cazul devalorizării monedei naţionale.

Instanţa relevă că banca a acordat concret împrumutul în franci elveţieni şi ea este

îndreptăţită să obţină rambursarea acestui împrumut în aceeaşi monedă, şi ea nu efectuează

în niciun moment operaţiune de schimb, împrumutatul fiind liber să plătească ratele lunare

de rambursare în franci elveţieni indiferent de sursa acestora.

În această privinţă, trebuie arătat că împrejurările prezentei cauze diferă de cele

aflate la originea cauzei în care s-a pronunţat Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai. În

această din urmă cauză, nu numai că împrumutul fusese încheiat în franci elveţieni şi

trebuia rambursat în moneda naţională (forintul maghiar), dar şi ratele lunare erau calculate

în funcţie de cursul de vânzare al acestei monede practicat de instituţia bancară în discuţie,

or, în cauză trebuie ţinut cont de faptul că raportarea la moneda străină este un element

central al obligaţiilor reciproce ale părţilor la încheierea contractului de împrumut.

Aşadar, spre deosebire de o clauză referitoare la un mecanism de modificare a

costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, sau de prestaţiile oferite de

profesionist, „riscul de schimb valutar” face într-adevăr parte dintre elementele-cheie ale

contractului de împrumut în monede străine.

Cu privire la limbajul clar şi inteligibil, desigur că cerinţa unei redactări clare şi

inteligibile a clauzelor contractuale care leagă un consumator şi un profesionist trebuie

respectată chiar şi în cazul în care clauza intră în domeniul de aplicare al articolului 4

alineatul (2) din Directiva 93/13. În sfârşit, este de asemenea cert că această cerinţă trebuie

înţeleasă în mod extensiv: ea nu se poate rezuma la un aspect formal şi gramatical, ci ar

implica posibilitatea consumatorului de a prevedea, pe baza unor criterii precise şi

inteligibile, consecinţele economice care ar decurge pentru el, precum eventuala

modificare a costurilor pe care ar trebui să le suporte. În acest context, trebuie să se ţină

seama de nivelul de atenţie care poate fi aşteptat din partea unui consumator mediu, normal

informat şi suficient de atent şi de avizat.

În această privinţă, este esenţial ca în prezenţa unor obligaţii financiare deosebit de

oneroase, precum cele care pot caracteriza împrumuturile contractate pentru o perioadă

lungă, profesioniştii să ofere consumatorilor suficiente informaţii pentru a le permite să se

angajeze în deplină cunoştinţă de cauză. Aceasta implică faptul că, în măsura în care

propune unui consumator o formulă de contract de împrumut, profesionistul trebuie să

19

expună în acel contract, prin intermediul unor informaţii uşor de înţeles, consecinţele

potenţiale cu privire la situaţia economică a respectivului consumator. Împrumutatul

trebuie să fie în special în măsură să înţeleagă că se angajează, în schimbul anumitor

avantaje financiare (cum ar fi, de exemplu, o rată a dobânzii scăzută), să îşi asume un

anumit nivel de risc.

Or, un consumator mediu, suficient de atent şi de avizat este, în principiu, în

măsură să înţeleagă că un curs de schimb este supus fluctuaţiilor, şi că se expune în chip

firesc unui anumit risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de

vedere economic să şi-l asume în cazul devalorizării monedei în care îşi primeşte

veniturile, fiind în mod evident nerezonabil să se impună profesionistului să informeze

consumatorul, în stadiul încheierii contractului de credit, cu privire la apariţia unor

evenimente sau evoluţii ulterioare încheierii contractului pe care nu putea fi în măsură să le

anticipeze, neputându-li-se pretinde profesioniştilor să ofere consumatorilor alte informaţii

decât cele despre care au sau ar trebui să aibă în mod obiectiv cunoştinţă la momentul

încheierii acestui contract.

Prin urmare, în lipsa unor elemente care să ateste că banca a fost în măsură să

anticipeze o evoluţie istorică a cursului de schimb dintre leul românesc şi francul elveţian

de amploarea celei care a fost observată începând din anul 2007 şi că aceasta a omis în

mod deliberat să informeze împrumutatul, nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzei.

Reclamantul nu poate pretinde că nu ar fi înţeles conţinutul clauzei care îi impune

rambursarea în franci elveţieni, iar pentru aceasta pledează tocmai evoluţia relaţiilor

contractuale şi încheierea actelor adiţionale la iniţiativa sa, ceea ce demonstrează că

împrumutatul a căutat nu doar să înţeleagă mecanismul formării obligaţiilor sale, dar şi

care ar fi cele mai potrivite soluţii pentru despovărarea sa, consimţind la încheierea actelor

adiţionale, realitatea prezentă fiind consecinţa propriilor sale alegeri făcute în cunoştinţă de

cauză.”

Într-o altă cauză, în decizia pronunţată în apel s-au arătat următoarele:

„Tribunalul observă că raporturile contractuale dintre părţi intră sub incidenţa Legii nr.

193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un

comerciant şi un consumator, astfel cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din

lege.

În acest sens, potrivit art. 4 alin. l din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală

care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea

însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului

20

şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi

obligaţiile părţilor.

Totodată, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu

consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să

influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de

vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este

necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: 1) clauza pretins abuzivă să nu

fi fost negociată între comerciant şi consumator şi 2) această clauză să genereze, prin ea

însăşi sau împreună cu alte clauze, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi

obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

Legea nr. 193/2000 prevede o serie de clauze care nu pot face obiectul controlului

privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 stabileşte că

evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al

contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici

cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze

sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere

în dreptul naţional a cerinţelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în

contractele încheiate cu consumatorii şi, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul

normativ naţional transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă, care, de o manieră mai

clară, menţionează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea

obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de

serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care

aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

În ceea ce priveşte clauza contractuală menţionată (art. 4.1 din Condiţiile generale),

pârâta-intimată nu a probat faptul că au fost negociate cu reclamanţii apelanţi, iar

împrejurarea că aceştia nu au cerut lămuriri cu privire la clauzele contractuale nu poate fi

interpretată ca negociere, legea clauzelor abuzive tinzând tocmai la apărarea

consumatorului neavizat. Mai mult, faptul că Legea nr. 193/2000 prezumă caracterul

nenegociat al clauzelor standard conduce tocmai la ideea că banca este datoare să

dovedească în mod direct şi neechivoc cel puţin posibilitatea, dacă nu existenţa în cauză, a

negocierii, iar nu simpla prezentare a unui contract standard.

Prin urmare, instanţa de apel constată îndeplinită condiţia lipsei de negociere a

clauzelor.

Verificând şi producerea dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile

21

părţilor contractante, în detrimentul consumatorului, tribunalul reţine că, la momentul

încheierii acestuia (25.05.2005), contractarea unui credit în franci elveţieni se prefigura a fi

cea mai avantajoasă variantă de creditare existentă pe piaţa financiar-bancară, iar, potrivit

art. 1584 Cod civil 1864, „împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în

aceeaşi calitate şi cantitate, şi la timpul stipulat”. Prin urmare, atât timp cât au primit un

împrumut în franci elveţieni, reclamanţii apelanţi erau obligaţi să restituie aceeaşi sumă şi

în aceeaşi monedă, la care urmau a se adăuga costurile împrumutului (dobândă, comisioane

etc.). În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1578 C.civ. 1864 („Obligaţia ce rezultă din un

împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.”).

Rezultă, aşadar, în virtutea principiului nominalismului, ce a fost preluat şi în noul

Cod civil (art. 2164 alin. 2), că împrumutatul are obligaţia de a restitui exact suma

împrumutată, indiferent de creşterea sau scăderea valorii banilor, cu excepţia situaţiei în

care, prin acte normative, se dispune altfel.

În cauza dedusă judecăţii, tribunalul consideră, în acord cu judecătorul fondului, că

respectiva clauză inserată în art. 4.1 din Condiţiile generale, contestată ca fiind clauze de

risc valutar, reprezintă, în realitate, transpunerea acestui principiu al nominalismului,

consacrat de lege, prin urmare nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Pentru a putea reţine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile

părţilor, în detrimentul împrumutaţilor, ar fi trebuit să rezulte, din materialul probator

administrat, faptul că, la momentul încheierii convenţiei sau ulterior, în portofoliul

VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. sau pe piaţa de profil ar fi existat oferte mai bune, în ceea

ce priveşte modalitatea de restituire a unui împrumut contractat în franci elveţieni. Or, este

de notorietate faptul că, în perioada respectivă, la nivelul anului 2005, contractele de credit

în CHF cuprindeau aceleaşi dispoziţii şi prevedeau aceeaşi modalitate de plată a

împrumutului, în condiţiile în care regimul francului elveţian nu diferea de la o bancă la

alta.

Mai reţine instanţa că, prin încheierea contractului de credit, se nasc obligaţii şi

responsabilităţi importante în sarcina celui împrumutat, de care acesta trebuie să fie

conştient. Nu se poate admite ca debitorul să-şi dea acordul la semnarea convenţiei de

credit doar pentru a beneficia de avantajele pe care aceasta le implică (primirea unei sume

de bani semnificative într-un interval scurt de timp), iar, atunci când se pune problema

executării propriilor obligaţii, să invoce faptul că măsurile băncii sunt nejustificate şi

abuzive. Apelanţii nu au fost obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care

nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în

posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii propriilor obligaţii, mai

22

ales în condiţiile în care au apelat la serviciile băncii respective în detrimentul altor unităţi

bancare. Instanţa are în vedere, în acest sens, faptul că, la momentul încheierii contractului

de credit în discuţie, exista pe piaţa bancară o varietate de produse de creditare, selecţia

revenind consumatorului, inclusiv în ceea ce priveşte produsele predefinite şi contractele

de credit standardizate.

Tribunalul constată şi faptul că, în ceea ce priveşte dezinformarea împrumutatului

privind riscul de hipervalorizare a francului elveţian, o asemenea obligaţie depăşeşte

limitele rezonabile în care i se poate pretinde băncii să acţioneze, aceasta neputând

previziona, la momentul încheierii contractului, care urma a fi evoluţia acestei monede şi

nefiind nici un consilier al reclamantului, cu un co-contractant ce a urmărit, în mod firesc,

obţinerea unui profit.

De altfel, nu se poate susţine în mod pertinent că un consumator cu o capacitate de

înţelegere medie nu poate prevedea posibilitatea unei fluctuaţii, pe parcursul a 25 de ani, a

cursului valutar în ceea ce priveşte o monedă străină, fluctuaţie care putea fi, la fel de bine,

şi în favoarea împrumutatului, iar posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei naţionale

faţă de o valută şi, pe cate de consecinţă, riscul valutar reprezintă aspecte financiare de

notorietate.

Se mai observă că, potrivit Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar

(art. 3 alin. 3), „Operaţiunile prevăzute la alin. (2) şi în anexa nr. 2 la prezentul regulament

se pot efectua şi în valută, numai pe baza acordului de voinţă al părţilor. „Prin urmare, atât

timp cât reclamanţii apelanţi şi-au dat acordul, în cadrul contractului de credit în discuţie,

ca achitarea ratelor să se facă în valuta în care a fost acordat creditul, respectiv CHF, nu

mai pot pretinde exceptarea contractului încheiat cu pârâta intimată de la regulile convenite

prin chiar cuprinsul acestuia, nici nu pot susţine în mod pertinent caracterul nelegal şi

contrar dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 al clauzelor privind restituirea împrumutului în

valutei, deoarece, conform art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193, clauzele contractuale prevăzute

în temeiul altor acte normative în vigoare (n.n. Regulamentul nr. 4/2005) nu sunt supuse

dispoziţiilor acestei legi.

Pe de altă parte, în situaţia în care instanţa ar modifica moneda creditului şi ar

stabiliza cursul CHF la valoarea de la data încheierii contractului de credit, nu s-ar restitui

decât o parte din suma pe care o aveau de rambursat reclamanţii, ceea ce echivalează cu o

intervenţie nepermisă a instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, în sensul

modificării obiectului contractului, sub aspectul sumei împrumutate (în acest sens, a se

vedea decizia CJCJE în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon

Camino, conform căreia instanţa naţională nu poate modifica conţinutul unei clauze

23

abuzive care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un

consumator.).

Faptul că reclamanţii apelanţi au acceptat contractarea creditului într-o monedă

diferită de cea a veniturilor sau de cea a plăţii ce urmau să o realizeze cu sumele

împrumutate nu poate fi acum imputată băncii care a oferit produsul de creditare, cu atât

mai mult cu cât, la momentul creditării, dobânda oferită şi costurile totale erau mai mici

decât cele rezultând din oferte exprimate în altă monedă.

Totodată, acordarea creditelor bancare în monedă străină nu a fost şi nu este

interzisă în legislaţia românească, posibilitatea acordării de credite şi constituirii de

depozite în valută fiind acceptată expres sau tacit de reglementarea bancară.

În ceea ce priveşte redactarea clauzelor într-un limbaj inteligibil care să permită

consumatorilor să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului în

ceea ce-i priveşte, mai ales cele economice, instanţa reţine că, prin aceste condiţii de

creditare, apelanţii şi-au asumat implicit, la momentul contractării creditului într-o monedă

străină, posibilitatea modificării pe viitor a cursului valutar, iar aceasta nu poate fi

considerată de plano abuzivă ori generatoare de dezechilibru semnificativ în defavoarea

uneia dintre părţi, deoarece fluctuaţiile ar fi putut opera în mod variat, în favoarea sau

defavoarea oricăreia dintre părţi, într-un grad mai mare sau mai mic.

Modificarea cursului unei monede străine în raport cu leul, în perioada lungă a

derulării contractului nu putea fi considerată o situaţie imprevizibilă în contextul economic

românesc din anul 2008, fiecare persoană, chiar cu un nivel redus de cunoştinţe financiare,

cunoscând efectele fluctuaţiilor valutare în România după 1989.

Astfel, după cum se reţine şi în practica judiciară în materie, „Faptul că anterior

momentului la care a fost încheiat contractul moneda CHF a avut un curs fluctuant nu

poate fi valorificat doar ca fiind o expresie a riscului ca în viitor costul creditului să

crească, aşa cum conchide prima instanţă, ci lipsa de stabilitate putea să genereze de

asemenea ipoteza contrară, fiind de esenţa unui astfel de contract că ambele părţi trebuie să

accepte toate riscurile aferente cursului de schimb asociate unui împrumut contractat într-o

monedă diferită de cea în care sunt încasate veniturile.” (Curtea de Apel Timişoara, Secţia

a II-a civilă, decizia nr. 596/A din 19 iunie 2015).

Mai mult, dezechilibrul pe care o clauză îl provoacă în raportul dintre părţi se

analizează prin raportare la momentul încheierii contractului, iar nu prin luarea in

considerare a unor împrejurări ulterioare aflate în afara ariei de influenţă a vreuneia dintre

părţi. Nu se poate imputa băncii evoluţia ulterioară a cursului de schimb, aceasta fiind o

împrejurare exterioară ariei sale de influenţă. Cursul de schimb se stabileşte pe pieţe

24

reglementate, în care banca este doar un participant, ce nu poate influenţa direcţia de

evoluţie a monedei naţionale. Principiul echivalenţei prestaţiilor nu poate fi interpretat în

sensul că, în cazul în care moneda naţională se devalorizează, instanţa este obligată să

intervină. în lipsa unor criterii prevăzute în lege sau în contract, referitoare la un prag al

variaţiei cursului care nu poate fi depăşit, intervenţia instanţei ar fi lipsită de orice

coordonate legale şi ar putea fi cu uşurinţă calificată drept arbitrară; instanţa nu poate

interveni în contractul încheiat între doi particulari decât pentru a face aplicarea unei

dispoziţii legale sau contractuale, iar nu pentru a modifica coordonatele raportului juridic

pe baza unor elemente alese pe criterii de oportunitate.

Practica judiciară a statuat: „Chiar şi în condiţiile devalorizării monedei naţionale,

echivalenţa prestaţiilor nu a fost în nici un mod influenţată. Banca a acordat reclamanţilor

un împrumut într-o anumită monedă şi este îndreptăţită la restituirea sumei împrumutate în

aceeaşi monedă (evident cu adăugarea costurilor creditului): nu pot fi comparate decât

lucrurile din aceeaşi categorie, iar nu lucruri din categorii diferite. În relaţia cu Banca,

prestaţia împrumutaţilor nu a suferit nicio modificare: ca şi la încheierea contractului,

moment la care au apreciat conformitatea acestuia cu propriile interese, împrumutaţii sunt

datori să restituie băncii o sumă de bani (aceeaşi sumă de bani, exprimată în franci

elveţieni), împrejurarea că pentru reclamanţi costurile de procurare a francilor elveţieni au

crescut nu poate fi imputată băncii, care nu a avut vreo putere de influenţă în această

privinţă, aşa cum deja s-a arătat.... Contrar celor afirmate de reclamanţi, restituirea

creditului în moneda în care a fost acordat ţine de esenţa contractului, nefiind o modalitate

de garantare în favoarea Băncii. Părţile au stabilit ca prestaţiile esenţiale în contractul de

credit să fie executate astfel: prestaţia băncii de a pune la dispoziţia împrumutatului suma

de bani se execută în franci elveţieni, iar prestaţia împrumutatului de a restitui suma care i-

a fost acordată se execută în franci elveţieni. Părţile şi-au exprimat acordul de voinţă

asupra unui credit în franci elveţieni, care implică anumite costuri, avute în vedere la data

încheierii contractului. Intervenţia instanţei în raportul contractual în sensul stabilirii

obligaţiei de restituire într-o altă monedă ar avea semnificaţia modificării contractului în

datele sale esenţiale. Pe lângă aceasta, efectul ar fi acela al transformării unui contract de

credit acordat iniţial în franci elveţieni într-un contract de credit în lei (moneda solicitată de

reclamanţi), dar cu menţinerea costurilor aferente creditului în franci. O astfel de

intervenţie a instanţei ar fi în flagrantă contradicţie cu principiul libertăţii de voinţă şi cu

cel al libertăţii contractuale.” (Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a civilă, sentinţa nr. 5287

din 30.10.2014).

În acelaşi sens s-a statuat şi de alte instanţe: „în ceea ce priveşte petitul doi al

25

cererii de chemare în judecată privind îngheţarea datoriei la cursul de schimb valutar de la

data acordării creditului precum şi restituirea tuturor sumelor achitate şi nedatorate ca

urmare a anulării clauzelor abuzive, acesta este condiţionat de declararea prealabilă ca

abuzive a practicilor comerciale şi a clauzelor invocate. În condiţiile în care Curtea nu a

reţinut caracterul fraudulos al acestora, este evident că acest capăt de cerere nu are temei

juridic, astfel că a fost corect respins de către instanţă. Curtea nu va reţine susţinerile

reclamantului privind greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1578

C.civ.. Astfel, reclamantul citează trunchiat dispoziţiile art. 1578 alin. 2 C.civ. care

precizează că „debitorul trebuie să restituie suma numeric împrumutată” chiar şi în situaţia

în care se întâmplă „o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca

plăţii”, debitorul fiind obligat să plătească suma (numeric împrumutată, n.n.) în speciile

aflătoare în curs în momentul plăţii. Prin urmare, textul de lege obligă debitorul să

plătească datoria (indiferent în ce monedă ar fi) numai în speciile aflătoare în curs la

momentul plăţii. Or, în cauză este fără dubiu că CHF a fost şi este o monedă în curs pe

parcursul derulării contractului, iar din probele administrate nu rezultă că reclamanta ar fi

solicitat plata sumei datorate (exprimată în CHF) în altă monedă aflată în curs – cu luarea

în considerare a cursului valutar din ziua plăţii.” (Curtea de Apel Craiova – Secţia a II-a

civilă, decizia nr. 488 din 23 iunie 2015).

Opinia judecătorului redactor:

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, Ruxandra Paula

Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești SA din 20 septembrie 2017: „Trimitere

preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în

contractele încheiate cu consumatorii – Articolul 3 alineatul (1) și articolul 4 alineatul (2) –

Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale – Contract de credit încheiat într-o

monedă străină – Risc de schimb valutar în sarcina exclusivă a consumatorului –

Dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract –

Momentul la care trebuie apreciată existența dezechilibrului – Conținutul noțiunii de

clauze „exprimate în mod clar și inteligibil” – Nivelul de informare care trebuie furnizat de

bancă” a fost discutată la nivelul Secției civile a Curții de Apel Iași, la data de 5 octombrie

2017.

Opinia judecătorilor Secției civile de la Curtea de Apel Iași a fost în sensul celor

expuse în continuare.

26

Cadrul legal în materia litigiilor ce au ca obiect pretinse clauze abuzive inserate în

contractele de credit este constituit de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive,

Ordonanţa Guvernului nr. 21/1991 privind protecţia consumatorilor, Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (în mare parte

dintre litigii nefiind însă aplicabilă, având în vedere că majoritatea contractelor supuse

analizelor instanţelor de judecată au fost încheiate în anii 2007 - 2008, anterior adoptării

ordonanţei, legea civilă neretroactivând), Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele

abuzive, transpusă în legislaţia noastră de Legea nr. 193/2000. O observaţie se impune însă

în această privinţă: la transpunerea art. 4 din directivă, legea română realizează tot la art. 4

o traducere nu tocmai fidelă.

Astfel, conform art. 4 alin. (2) din Directivă: „Aprecierea caracterului abuziv al

clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al

preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în

schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod

clar şi inteligibil.”

Conform art. 4 alin. (6) din lege: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se

asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea dea satisface

cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb,

pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor

inteligibil.”

Din directivă reiese cu claritate ce s-a dorit să se excludă de la analiza caracterului

abuziv: în primul rând clauzele ce definesc obiectul contractului, iar în al doilea rând

clauzele referitoare la raportul preţ/servicii sau bunuri furnizate. Această observaţie este

importantă având în vedere că majoritatea litigiilor privesc clauze referitoare la obiectul

principal al contractului (ca de exemplu cele referitoare la dobândă, comisioane) sau

raportul preţ/servicii (spre exemplu cele referitoare la valoarea comisioanelor percepute

raportate la serviciile corelative prestate de bancă).

Din prevederile legale sus-citate, reiese care sunt condiţiile pentru constatarea

caracterului abuziv, şi anume: clauza să nu fi fost negociată; prin ea însăşi sau împreună cu

alte prevederi să se fi creat în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ

între drepturile şi obligaţiile părţilor; banca a acţionat contrar cerinţelor bunei credinţe.

În opinia judecătorilor, instanţa trebuie să facă o analiză preliminară a clauzelor

supuse cercetării judecătoreşti şi să decidă în ce măsură acestea se referă la obiectul

principal al contractului sau dacă acestea privesc raportul preţ/servicii şi, respectiv, dacă

acestea sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. Pentru că dacă răspunsul la această

27

întrebare este afirmativ, acţiunea trebuie respinsă fără a se intra în altă analiză ulterioară,

conform art. 4.

O a doua menţiune este aceea că Legea nr. 193/2000 instituie la alin. (2) al art. 4 o

prezumţie de nenegociere pentru contractele standard preformulate.

Obiectul cererilor de chemare în judecată formulate de consumatori vizează în

principal: anularea clauzelor ce stabilesc o dobândă variabilă; anularea clauzelor ce

stabilesc în sarcina consumatorului diverse comisioane aferente activităţii de creditare (de

ex. comisioane de acordare, de rambursare anticipată, de administrare, de urmărire riscuri);

anularea clauzelor referitoare la restituirea creditului în monedă străină cu consecinţe: 1.

„denominarea plăţilor din contract în monedă naţională”; 2. „convertirea creditului în

monedă naţională la cursul de la data acordării creditului”; 3. „stabilizarea cursului de

schimb la valoarea de la data primei trageri a creditului”; 4. „restituirea sumelor rezultate

din diferenţa de curs.”

În privinţa solicitărilor de eliminare din contractul a clauzelor referitoare la riscul

valutar aferent creditelor în monedă străină şi de stabilizare a cursului la valoarea de la data

acordării creditului, curtea de apel a avut în vedere în soluţiile de respingere principiul

nominalismului monetar consacrat de Codul civil de la 1864 - în vigoare, şi deci aplicabil

contractului, şi al acceptării de drept de către împrumutat a obligaţiei de a suport riscul

valutar. Împrejurarea că împrumutul a fost acordat în monedă străină (CHF), iar

reclamantul are obligaţia de a-l restitui în aceeaşi monedă, nu echivalează cu stipularea în

convenţia de credit a vreunei clauze privind riscul valutar. Riscul valutar s-ar fi putut reţine

doar în situaţia în care suma împrumutată în CHF i-ar fi fost efectiv furnizată de către

bancă în moneda naţională, cu obligaţia pentru reclamant de a restitui ratele de credit în

CHF. Riscul valutar este suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecinţele

negative asupra posibilităţilor de respectare a obligaţiilor contractuale, întrucât acesta a

primit creditul în moneda străină şi s-a obligat să îl restituie în aceeaşi monedă. Nu se

poate pune problema asigurării unei proporţionalităţi a prestaţiilor asumate de părţi, prin

îngheţarea cursului de schimb CHF - leu, câtă vreme reclamantul a primit creditul în CHF,

astfel că este ţinut să restituie aceeaşi sumă împrumutată, în aceeaşi monedă, la valoarea de

la momentul restituirii, variaţia cursului de schimb al francului elveţian fiind independentă

de voinţa băncii, care nu are nici o influenţă în acest sens.

În ceea ce priveşte teoria impreviziunii, este discutabilă posibilitatea reţinerii

acesteia, în condiţiile în care s-a reţinut că din perspectiva principiului forţei obligatorii a

contractului şi, mai cu seamă, a principiului nominalismului monetar, sub imperiul Codului

civil 1864 s-a negat dreptul instanţei de a interveni în contract pentru ca, ţinând cont de

28

fluctuaţia valorii monetare, să modifice suma prestaţiei la data plăţii. De altfel, de o

manieră generală, revizuirea judiciară a prestaţiilor pe temeiul impreviziunii nu este

admisă.

Ca atare, Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nu a adus schimbări

radicale în materia dreptului consumatorului în jurisprudența Curții de Justiție.


Instanţa trebuie să facă o analiză preliminară a clauzelor supuse cercetării

judecătoreşti şi să decidă în ce măsură acestea se referă la obiectul principal al contractului

sau dacă acestea privesc raportul preţ/servicii şi, respectiv, dacă acestea sunt exprimate

într-un limbaj clar şi inteligibil. Dacă răspunsul la această întrebare este afirmativ, acţiunea

trebuie respinsă fără a se intra în altă analiză ulterioară.

ARGUMENTE:

Cadrul legal în materia litigiilor ce au ca obiect pretinse clauze abuzive inserate în

contractele de credit este constituit de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive,

Ordonanţa Guvernului nr. 21/1991 privind protecţia consumatorilor, Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (în mare parte

dintre litigii nefiind însă aplicabilă, având în vedere că majoritatea contractelor supuse

analizelor instanţelor de judecată au fost încheiate în anii 2007 - 2008, anterior adoptării

ordonanţei, legea civilă neretroactivând), Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele

abuzive, transpusă în legislaţia noastră de Legea nr. 193/2000. O observaţie se impune însă

în această privinţă: la transpunerea art. 4 din directivă, legea română realizează tot la art. 4

o traducere nu tocmai fidelă.

Astfel, conform art. 4 alin. (2) din Directivă: „Aprecierea caracterului abuziv al

clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al

preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în

schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod

clar şi inteligibil.”

Conform art. 4 alin. (6) din lege: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se

asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea dea satisface

cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb,

pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor

29

inteligibil.”

Din directivă reiese cu claritate ce s-a dorit să se excludă de la analiza caracterului

abuziv: în primul rând clauzele ce definesc obiectul contractului, iar în al doilea rând

clauzele referitoare la raportul preţ/servicii sau bunuri furnizate. Această observaţie este

importantă având în vedere că majoritatea litigiilor privesc clauze referitoare la obiectul

principal al contractului (ca de exemplu cele referitoare la dobândă, comisioane) sau

raportul preţ/servicii (spre exemplu cele referitoare la valoarea comisioanelor percepute

raportate la serviciile corelative prestate de bancă).

Din prevederile legale sus-citate, reiese care sunt condiţiile pentru constatarea

caracterului abuziv, şi anume: clauza să nu fi fost negociată; prin ea însăşi sau împreună cu

alte prevederi să se fi creat în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ

între drepturile şi obligaţiile părţilor; banca a acţionat contrar cerinţelor bunei credinţe.

În opinia judecătorilor, instanţa trebuie să facă o analiză preliminară a clauzelor

supuse cercetării judecătoreşti şi să decidă în ce măsură acestea se referă la obiectul

principal al contractului sau dacă acestea privesc raportul preţ/servicii şi, respectiv, dacă

acestea sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. Pentru că dacă răspunsul la această

întrebare este afirmativ, acţiunea trebuie respinsă fără a se intra în altă analiză ulterioară,

conform art. 4.

O a doua menţiune este aceea că Legea nr. 193/2000 instituie la alin. (2) al art. 4 o

prezumţie de nenegociere pentru contractele standard preformulate.

Obiectul cererilor de chemare în judecată formulate de consumatori vizează în

principal: anularea clauzelor ce stabilesc o dobândă variabilă; anularea clauzelor ce

stabilesc în sarcina consumatorului diverse comisioane aferente activităţii de creditare (de

ex. comisioane de acordare, de rambursare anticipată, de administrare, de urmărire riscuri);

anularea clauzelor referitoare la restituirea creditului în monedă străină cu consecinţe: 1.

„denominarea plăţilor din contract în monedă naţională”; 2. „convertirea creditului în

monedă naţională la cursul de la data acordării creditului”; 3. „stabilizarea cursului de

schimb la valoarea de la data primei trageri a creditului”; 4. „restituirea sumelor rezultate

din diferenţa de curs.”

În privinţa solicitărilor de eliminare din contractul a clauzelor referitoare la riscul

valutar aferent creditelor în monedă străină şi de stabilizare a cursului la valoarea de la data

acordării creditului, curtea de apel a avut în vedere în soluţiile de respingere principiul

nominalismului monetar consacrat de Codul civil de la 1864 - în vigoare, şi deci aplicabil

contractului, şi al acceptării de drept de către împrumutat a obligaţiei de a suport riscul

valutar. Împrejurarea că împrumutul a fost acordat în monedă străină (CHF), iar

30

reclamantul are obligaţia de a-l restitui în aceeaşi monedă, nu echivalează cu stipularea în

convenţia de credit a vreunei clauze privind riscul valutar. Riscul valutar s-ar fi putut reţine

doar în situaţia în care suma împrumutată în CHF i-ar fi fost efectiv furnizată de către

bancă în moneda naţională, cu obligaţia pentru reclamant de a restitui ratele de credit în

CHF. Riscul valutar este suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecinţele

negative asupra posibilităţilor de respectare a obligaţiilor contractuale, întrucât acesta a

primit creditul în moneda străină şi s-a obligat să îl restituie în aceeaşi monedă. Nu se

poate pune problema asigurării unei proporţionalităţi a prestaţiilor asumate de părţi, prin

îngheţarea cursului de schimb CHF - leu, câtă vreme reclamantul a primit creditul în CHF,

astfel că este ţinut să restituie aceeaşi sumă împrumutată, în aceeaşi monedă, la valoarea de

la momentul restituirii, variaţia cursului de schimb al francului elveţian fiind independentă

de voinţa băncii, care nu are nici o influenţă în acest sens.

În ceea ce priveşte teoria impreviziunii, este discutabilă posibilitatea reţinerii

acesteia, în condiţiile în care s-a reţinut că din perspectiva principiului forţei obligatorii a

contractului şi, mai cu seamă, a principiului nominalismului monetar, sub imperiul Codului

civil 1864 s-a negat dreptul instanţei de a interveni în contract pentru ca, ţinând cont de

fluctuaţia valorii monetare, să modifice suma prestaţiei la data plăţii. De altfel, de o

manieră generală, revizuirea judiciară a prestaţiilor pe temeiul impreviziunii nu este

admisă.

Ca atare, Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nu a adus schimbări

radicale în materia dreptului consumatorului în jurisprudența Curții de Justiție.

8. Forţa probantă a menţiunilor făcute de agentul de procedură (factor poştal) pe

dovada de comunicare a actelor de procedură. Care sunt mijloacele de probă

admisibile pentru combaterea menţiunii „depus în cutia poştală”? Ce

presupune procedura înscrierii în fals prevăzută de art. 164 alin. 4 din Codul

de procedură civilă? Ce presupune declararea înscrisului autentificat ca fiind

fals conform art. 270 alin. 1 din Codul de procedură civilă?

Materia: Civil


Obiectul din

ECRIS:

Actul normativ

incident:

- art. 164 alin. 4 din Codul de procedură civilă;

- art. 270 din Codul de procedură civilă

Prezentarea

problemei juridice,

cu arătarea situaţiei

de fapt:

Potrivit dispoziţiilor art. 164 alin. 4 Codul de procedură civilă

„Menţiunile din procesul-verbal privitoare la faptele constatate

personal de cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât prin

procedura înscrierii în fals.”

31

Se observă faptul că dispoziţiile alin. 4 al art. 164 Codul de

procedură civilă conferă procesului verbal întocmit de cel însărcinat

cu îndeplinirea actelor de procedură, sub aspectul forţei probante a

acestuia, caracterul unui înscris autentic în condiţiile alin. 2 al art.

269 Codul de procedură civilă, text potrivit căruia „Este, de

asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică

şi căruia legea îi conferă acest caracter”.

Art. 270 Codul de procedură civilă prevede la rândul său: „(1)

Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la

declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de

către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.”

Dispoziţiile art. 164 alin. 4 Codul de procedură civilă par să fie

aplicabile oricărei dovezi de înmânare/oricărui proces-verbal, căci

legiuitorul nu a făcut vreo deosebire între aceste acte după cum ele

sunt îndeplinite/completate de una sau de altele dintre persoanele

enumerate la art. 154 Codul de procedură civilă adică: agentul

procedural cu această funcţie din schema de personal a

instanţelor/orice alt salariat al instanţei sau un angajat al serviciului

de poştă/curierat prin intermediul căruia care s-a făcut comunicarea.

Deci pare că opţiunea legiuitorului a fost aceea de a reglementa

normele referitoare la comunicarea actelor de procedură astfel încât

să confere dovezilor de comunicare o prezumţie de adevăr ce poate

fi răsturnata numai prin:

1. procedura înscrierii în fals şi/sau

2. declararea ca fals a înscrisului.

Întrebarea care se ridică este aceea de a şti ce anume presupune

sau ce anume se înţelege prin „procedura înscrierii în fals” şi/sau

prin sintagma „declararea sa ca fals ... în condiţiile legii” -

prevăzută de art. 164 alin. 1 şi respectiv art. 270 alin. 1 din Codul

de procedură civilă?

Se poate susţine că aceste două sintagme se referă la procedura

reglementată de art. 301-308 din Codul de procedură civilă (sau

procedurile, având în vedere că în doctrină s-a concluzionat

printr-o interpretare extensivă, că cele şapte articole din Codul

de procedură civilă reglementează de fapt două proceduri:

verificarea de scripte şi procedura falsului).

După cum se observă din cuprinsul art. 164 alin. 4 şi art. 270 alin. 1

din Codul de procedură civilă, prezumţia de adevăr vizată de aceste

două texte priveşte de fapt conţinutul intelectual al actelor de

procedură şi nu realitatea scrierii.

Or, procedurile prevăzute de art. 301-308 din Codul de procedură

civilă se referă la verificarea scrierii/scrisului de pe înscrisuri. Ceea

ce este supus verificării conform art. 301-308 din Codul de

procedură civilă pare să fie întotdeauna scrierea/semnătura şi nu

conţinutul intelectual al actului respectiv, aspect ce rezultă destul de

clar din toate cele şapte articole dedicate de legiuitor procedurii

întitulată generic „verificarea înscrisurilor”. Articolele 301-304 din

Codul de procedură civilă vorbesc despre „scriere” şi „semnătură” şi

oricât de mult am căuta în aceste texte nu rezultă suficient de explicit

faptul că legiuitorul ar fi intenţionat ca pe această cale să

32

reglementeze vreo procedură de a verifica realitatea conţinutului

înscrisurilor din perspectiva faptelor pe care le atestă aceste acte.

Prin urmare, care este sau ce anume presupune procedura înscrierii

în fals”și/sau cea a „declarării ca fals” a unui înscris autentic,

vizate de art. 164 alin. 4 din Codul de procedură civilă și art. 270

alin. 1 din Codul de procedură civilă?

Potrivit art. 321 din Codul penal „atestarea unor fapte sau

împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea de a insera

unele date şi împrejurări” alcătuieşte elementul material al

infracţiunii de fals intelectual dacă fapta este săvârşită de un

funcţionar public în exerciţiul funcţiei. Apreciem că este vorba

despre menţiuni făcute de factorul poştal precum: „depus în cutia

poştală”, „lipsă cutie poştală”, „afişat înştiinţarea”, „nici o persoană

nu a fost găsită”.

Legislaţie

incidentă:

art. 321 din Codul penal


Decizii ale Curţii

Constituţionale,

CEDO, CJUE:



altor instanţe:



În considerarea funcțiilor și a implicațiilor citării, dovada comunicării nu se poate

face altfel decât prin proces-verbal încheiat de cel însărcinat cu înscrierea actului de

procedură – art. 164 C.proc.civ.

ARGUMENTE:

A fost exprimată și opinia că forța probantă a mențiunilor făcute de agentul de

procedură (factor poștal) pe dovada de comunicare a actelor de procedură are valoarea unui

înscris sub semnătură privată.

Acest înscris se bucură de o prezumție de validitate (art. 272 – 272 C.proc.civ.) și are

putere doveditoare până la proba contrară.

Opinia majoritară a participanților a fost în sensul că:

În considerarea funcțiilor și a implicațiilor citării, dovada comunicării nu se poate

face altfel decât prin proces-verbal încheiat de cel însărcinat cu înscrierea actului de

procedură – art. 164 C.proc.civ.

Cu privire la faptele constatate personal de către cel care l-a încheiat, procesul-verbal

face dovada până la înscrierea în fals – art. 164 alin. 4 C.proc.civ.

Procesul-verbal este un act solemn ad validitatem, iar mențiunile din procesul-verbal

33

privitoare la faptele constatate personal de cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât

prin procedura înscrierii în fals, procesul-verbal fiind asimilat înscrisului autentic sub

aspectul regimului juridic.

Procedura falsului prevăzută de art. 304 C.proc.civ. este o modalitate de validare a

veridicității probatorii a unui înscris.

Totodată, vor fi avute în vedere dispozițiile art. 307 – 308 C.proc.civ., cercetarea

falsului de instanța civilă putând fi făcută prin orice mijloace de probă.

Președintele Secției civile de la Curtea de Apel Iași,

Judecător

Tehnored.:

Date post:	07-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	1 times
Download:	0 times

R O M Â N I A CURTEA DE APEL...

Documents