Prutul nr. 42

PRUTULAnul VI, Nr. 2 (42) - septembrie 2006 * REVISTĂ DE CULTURĂ * Apare la Huşi * Fondator Costin CLIT

„Cultura este reazemul şi lumina unui neam.”N. Iorga

„..un vechi căutător de păşuni”Grigore Ilisei

Se împlinesc douăzeci de ani de la trecerea la cele veşnice a unui bun prieten, profesorul, cărturarul şi poetul Ion Alexandru Angheluş. Obişnuiam să mă abat din când în când pe la casa lui din târgul Huşilor, o alcătuire veche, tocmită din lemn şi cărămidă, încoronând un colnic, prinsă sub un stihar de vie, ce-o ascundea privirii trecătorilor şi unde aveam senzaţia că păşesc într-o altă lume decât cea în care trăiam. Simţeam deseori nevoia sufletească să vin pe aici şi acelaşi imbold cred că-l încercau şi alţi confraţi, George Bălăiţă, Mihail Sabin şi Sergiu Adam de la Bacău, sau prietenii mei ieşeni Nicolae Turtureanu şi Cătălin Ciolca. Ajunşi în acest loc, parcă păşeam într-o sihăstrie, aşezată departe de omenirea dezlănţuită şi sfâşiată moral, pe un tărâm al cuminicării spirituale. Stăpânul casei, un bărbat corpolent, aducând de departe cu masivitatea Lovinescului, cu o minte sprintenă cu argintul viu, îşi crease în târgul amurgit un regat al său. Era unul al libertăţii interioare. - continuare în pagina 15 -

Ion Alex. AngheluşCristian Simionescu

A m r e c i t i t o c a r t e d e p o e m e „Cumpărătorul de bufniţe”, Editura Junimea, 1985, redescoperind stările unei fiinţe jertfite, un fel de scrisoare de despărţire de toate: „făptura de umbră a duhurilor...”.

I-am surprins câteodată în casa lui o discretă tânguire presimţind, teama, dar şi speranţa: „trebuie să fiu/ tare să nu-mi dea vreo lacrimă”.

Se auzeau de atunci tânguiri care vin din Bacovia „pe muchia neclară a lucrurilor”.

În 1985 parcă avea de dăruit şi de a pierde darul: „Nimeni nu poate da ordine să fim fericiţi,/ dar poemele sînt rugi tămăduitoare”. Se aude aici şi vocea lui Rilke, versurile având un tâlc al căderii care-i aparţine şi nu-i aparţine.

Chiar dacă avea „tolbele cu vânat lexical”, poetul Ion Alex. Angheluş era un neliniştit: „aici ne-am obişnuit cu ascunsele semne”.

Exista în această carte simţul misiunii sale şi presimţirea lăzii de manuscrise, opera neterminată (fără de voia lui) intuită de Adrian Marino şi redescoperită acum de scriitorul analist Theodor Codreanu.

In memoriam – Ion Alexandru

AngheluSŞtefan Oprea

Un om care de atâta vreme nu mai este, dar pe care îl văd încă atât de clar şi pe care îl simt atât de prezent de parcă l-aş fi întâlnit ieri, înseamnă că a fost un om adevărat, o personalitate precis conturată care, prin existenţa exemplară, şi-a asigurat continuitatea şi dincolo de realitatea biologică, translând-o în zona spiritului şi a memoriei. Un asemenea om a fost Ion Alexandru Angheluş – poetul, eseistul, profesorul, omul de carte, intelectualul subtil, pasionatul de frumos şi adevăr; după atâţia ani de la moarte, el este încă prezent în spiritul cetăţii şi în memoria noastră, îl vedem şi îl simţim aşa cum era, dinamic, ardent, volubil şi, în aceeaşi măsură, preţuitor al tăcerilor adânci şi roditoare.

PRUTUL* Anul VI * Nr. 2(42) * septembrie 2006 *

2

1937. Se naşte la 1 octombrie, în satul Nuci, comuna Merii-Petchii, Simbolul bufniţei, simbolul zeiţei Atena, marchează deplina fostul raion Urziceni al regiunii Ilfov, Ion Alex.Angheluş, din părinţi „înseninare” a liricii lui Angheluş, în care gestica dionisiac-romantică români, fiul lui Alexandru Anghel şi al Mărioarei.. Mama era ţărancă, iar dobândeşte supremul echilibru al contemplaţiei livreşti. Se tatăl un iscusit cioplitor în lemn, de pe urma căruia au rămas multe porţi recăsătoreşte, luând de soţie pe Viviana. Dă semne de oboseală, în stil românesc, precum aceea de la Mănăstirea Căldăruşani, din tracasat şi de un lung proces de partaj cu fosta soţie.apropierea Bucureştiului. Se pare că viitorul poet îşi moşteneşte tatăl în 1986. În vacanţa de primăvară, face ultima călătorie la Bucureşti. viziunea plastic-barocă a imaginarului poetic. O boală necruţătoare (cancer hepatic) îl condamnă să-şi petreacă

1945-1949. Urmează clasele primare în satul natal. ultimile luni prin spitale, la Iaşi şi la Huşi. Se stinge din viaţă după suferinţe grele, la 19 iulie. A fost însoţit pe ultimul drum de numeroşi 1949-1952. Gimnaziul în comuna natală.huşeni şi de prieteni. A dorit să-i plouă la înmormântare şi dorinţa i-a fost 1952-1955. Licean la Bucureşti. Frecventează mai multe îndeplinită, în ziua aceea fiind o adevărată rupere de nori asupra cenacluri şi-l cunoaşte pe Nicolae Labiş. De la 15 septembrie, profesor Huşilor, după o lungă perioadă de secetă.suplinitor la Merii-Petchii.

1956. Este student în anul I la Facultatea de Filologie-istorie, cursuri fără frecvenţă, la Universitatea din Bucureşti. În anul universitar 1955-1956, frecventează o perioadă cursurile Facultăţii de Filozofie, dar abandonează, din motive politice, după o mărturisire a poetului.

1957. Suplineşte ca profesor la Şcoala Generală din Merii-Petchii, între 15 septembrie 1955 - 12 februarie 1957. Apoi, în aceeaşi calitate, la Şcoala Generală Ciolpani, între 7 aprilie şi 10 noiembrie 1957.

1958. Se căsătoreşte cu Odorica Hâncu.

1959. Suplineşte la Şcoala Generală Avereşti între 15 octombrie şi 15 decembrie, dată de la care se stabileşte cu domiciliul în Huşi, în calitate de îndrumător metodist la Casa Raională de Cultură, unde rămâne până la 1 septembrie 1961. Se naşte, la 12 mai, Carmen Rosaura, fiica cea mai mare a poetului.

1961. Suplineşte la Şcoala Generală Epureni, la câţiva kilometri de Huşi.

1962. Devine licenţiat al Facultăţii de filologie. În acelaşi an, de la 10 octombrie, este titularizat la Liceul Teoretic „Cuza-Vodă” din Huşi, prin decretul cu nr. 416/1962.

A lăsat în manuscris mai multe volume de versuri (Cai de lut, Prinţ 1963. Debut publicistic în Flacăra Iaşului. şi labirint în crepuscul. Poem simfonic, Imperiul focului. Melodii ebraice, 1964. Îşi susţine examenul de definitivare în învăţământ, atestat Spiritul legilor ), studiul M. Eminescu sau mitul insulei lui Euthanasius,

cu actul nr. 240/1964. monografia „Jurnalului literar” al lui G. Călinescu, vol. al II-lea din Jurnal 1966. Debutează în critica literară cu un articol despre Emil Isac, în de idei, capitole masive dintr-o Istorie a poeziei româneşti

revista Contemporanul. contemporane, Introducere în opera lui Adrian Marino, fragmente dintr-1968-1969. Îşi extinde colaborarea cu poezii, publicistică, istorie şi un roman, o traducere din Lenau (Albigenzii, împreună cu bârlădeanul

critică literară la Vremea nouă, România literară, Gazeta Otto Gwiazdomorski, decedat şi acesta), pagini de jurnal, numeroase învăţământului. Colaborează la volumul colectiv Comunicări şi referate Indiscreţii şi anecdote culese din vastele sale lecturi, multe publicate (Iaşi, 1968). Conduce cenaclul „Mihai Eminescu” al Casei de Cultură din prin reviste etc.Huşi, realizând, cu anii, o adevărată şcoală literară, unde se vor forma 1990. Publicaţia huşeană Terra 1 (an I, nr. 43, decembrie) îi dedică viitori autori de cărţi, precum Ion Gh.Pricop, Valentina Teclici, Cicerone două pagini comemorative, în care semnează Th.Codreanu, Teodor Sbanţu, Marcel Vârlan, Eugenia Faraon ş. a. La 6 mai 1969, se naşte Pracsiu, Ion Gh. Pricop, Liviu Pendefunda şi Carmen Rosaura Dragoş Cezar. Angheluş. Simpozionul omagial de la Liceul Teoretic „Cuza Vodă” este

1970. Obţine gradul didactic II (adeverinţa nr.1068/1970). consemnat şi comentat de Teodor Pracsiu, în Adevărul, Vaslui, an. I, nr. 1971. Poetul debutează în volum, în regie proprie, la Ed. Litera, 117, 11-13 decembrie 1990.

Bucureşti, cu Nunţile focului. Moare tatăl său Anghel Alexandru. 1991. Revista Contact Internaţional publică poemul inedit Lăutarul 1972. La 3 aprilie se naşte mezina familiei, Corina. din provincie, cu o prezentare a lui Liviu Pendefunda.

1976. Obţine „magna cum laude” gradul didactic I, cu o prestaţie 1992. Apare la editura Contact Internaţional din Iaşi, sub excepţională la ore, în faţa comisiei universitare alcătuită din I.D.Lăudat patronajul lui Liviu Pendefunda, volumul Cai de lut, cu un cuvânt înainte şi Constantin Parfene, cu lucrarea monografică „Jurnalul literar” al lui G. de Theodor Codreanu. Călinescu. Colaborează la majoritatea revistelor din ţară. 1996. La 10 ani de la moarte, poetul este comemorat la Liceul

1978. În colaborare cu Avram D.Tudosie, tipăreşte la Ed. Ceres, Teoretic „Cuza Vodă” din Huşi, unde a profesat cea mai mare parte din Bucureşti o insolită culegere de reflecţii, versuri, anecdote despre vie şi carieră. La simpozion, au avut intervenţii Gheorghe Hoha, directorul vin, intitulată Ambrozie şi nectar. liceului, Emilian Pascal, directorul Casei de Cultură, scriitorii Ion Gh.

Pricop, Th. Codreanu, Liviu Pendefunda. Televiziunea din Iaşi i-a 1980. Îi apare volumul Drumul cuvîntului, la Ed. Junimea, Iaşi, dedicat o emisiune. (Cf. Horia Pietraru, Un poet huşean – Ion Alexandru constituind premiul pentru debut în anul 1979. În acelaşi an publică la Angheluş, în „Monitorul de Vaslui”, nr. 78, 9 iulie 1996). Pagini Ed.Litera Jurnal de idei. Întreţine o bogată corespondenţă cu Adrian comemorative mai apar în Ethos, Vaslui, iunie, sub semnătura lui Ion Marino.Gh. Pricop. 1983. Poetul începe să intre într-un ritm editorial „normal”. La

1998. Apare la Ed. Contact Internaţional din Iaşi volumul de poezii Ed.Cartea Românească se tipăreşte vol. de poezii Pânda de seară. Prinţ şi labirint în crepuscul. Poem simfonic, sub îngrijirea lui Liviu Critica devine tot mai receptivă. Despre cărţile lui Ion Alex. Angheluş îşi Pendefunda şi Th. Codreanu. spun cuvântul Const. Ciopraga, Adrian Marino, N. Steinhardt, Valentin

Taşcu, Th.Codreanu ş.a. Poemul care închide volumul, Descrierea unui 2006. Cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la moarte, poetul este cal murind, toamna, este apreciat la superlativ de N. Steinhardt, fin comemorat în luna septembrie, printr-un simpozion şi prin alte acţiuni, estetician şi om de gust. Criticul îl consideră drept unul dintre cele mai cu sprijinul Primăriei Municipiului Huşi, al Casei de Cultură „Alexandru bune poeme ale anului. Giugaru” şi al Bibliotecii Municipale „M. Ralea”. Se lansează prezentul

volum antologic.1985. Apare Cumpărătorul de bufniţe (Ed. Junimea, Iaşi).

Tabel cronologic

PRUTUL

3

* Anul VI * Nr. 2 (42) * septembrie 2006 *

Recitind o carte de debutIon Gheorghe Pricop

Dacă am accepta ideea că universul binevoitor, deseori jovial, în stare să întreţină o formaţia lui de intelectual de rasă, de care obiectiv ar reprezenta suma universurilor atmosferă de bună dispoziţie între convivi. aminteam mai sus, nu s-a putut debarasa, în tuturor indivizilor umani şi neumani în sensul Acum, după scurgerea unui număr de ani de ipostaza de creator.cuplării şi adăugirii acestora, hermeneutica când nu mai este printre noi, încerc şi o anume Nunţile focului ne dezvăluie un poet al textului liric dovedeşte că, în cazul poeţilor, explicaţie: Angheluş era un muntean pripăşit teluricului, care ia forme graduale: piatra, osul, universurile nu se suprapun ci se întrepătrund, printre moldoveni. Se ştie că procesul de cenuşa, lutul, huma, iarba, pădurea, dar şi al în chipul unei încrengături ciudate, a unui migrare a avut dintotdeauna sensul invers: din transcendentului, relevându-se prin vis, palier de culori şi nuanţe fascinant, care, pe Moldova, către Bucureşti. În afară de cazul reverie, taină, tăcere, dorul primar, noapte, cât de anevoios de delimitat, pe atât de dătător Topîrceanu, altul, în literatura română, nu-mi întuneric, lună, stele. Coloana care susţine de ispite şi aducător de dobânzi spirituale amintesc. De ce-a trebuit ca tânărul poet, cele două planuri este focul (flacăra, este. încântat de efervescenţa literară a capitalei scrumirea). Este un drum dinspre materie

Setea de poezie tocmai din acest aspect anilor '50 să-şi piardă urma aiurea, de ce a către spirit, dinspre clipa efemeră către se naşte, căci dincolo de trăirile comune ce le putut să lase în spate familia şi Nucii natali, veşnicie, o aspiraţie asemănătoare cu aceea a avem cu poetul, dincolo de sentimentul că eul, limitrofi Snagovului, şi să se refugieze printre popoarelor biblice care credeau că prin stâlpul care se dezvăluie, înghite propriul nostru eu, dealurile Huşilor, la margine de ţară, sunt focului rezultat din arderile de jertfire ating mila născându-se, astfel, noneul, ne trezim în întrebări pe care nici unul dintre cei din şi bunăvoinţa divină. La Angheluş, mişcarea realitatea textului şi, de aici, ne vine lesne a preajma lui nu i le-am pus, iar dacă am fi nu se produce, având ca mobil religiosul, purcede la decodificare, la demontarea, încercat lucrul acesta, cu siguranţă că poetul sfinţenia, ci mai curând aspiraţia naturală de a bucată cu bucată, a mecanismului creativ şi a s-ar fi eschivat, într-un fel sau altul, să ne te contopi în totul care te înconjoară, şi a stabili nota lui originală, matricea din care se spună adevărul. încheia, astfel, un ciclu. În această ecuaţie înalţă. Cert este că ceva apăsător şi trist se moartea are locul ei bine stabilit.

Am recitit cărţile de poezie ale lui Ion întâmplase cu viaţa lui. Poate nu doar faptul că Trecerea prin poarta humii este Alexandru Angheluş fără nici un fel de fusese scos din facultate pe motive politice. imanentă şi obligatorie: „Trec pescari cu bărci prejudecată, fără nici un fel de intenţie de a le Atât de mult ştia să mascheze suferinţa de-ntuneric,/ Trec oameni cu flamuri şi corn aplica un anume canon de interpretare. Acum dezrădăcinării sale, încât, dacă nu l-ar fi trădat hemispheric;/ Trece soarele culcat în pat de 35 de ani când i-apărea volumul de debut, nu accentul său uşor valah, am fi zis că este unul moarte/ ...Trec mume şi matriţe de la-nceputul m-aş fi putut exprima obiectiv, personalitatea cu totul şi cu totul din părţile noastre. lumii,/ Vuind în hora sumbră a maicii noastre: cop leş i toare a poetu lu i f i i nd încă Şi totuşi, cât de mult îl apăsa despărţirea humii” (Trecere).ameninţătoare asupra umbrei discipolului de matrice, am putut-o constata cu ocazia unui Prin naştere, părăsim noianul de care îi eram. Dar încă de când figuram, alături drum pe care l-am făcut împreună cu el şi cu întuneric, prin moarte îl repopulăm. „Ne-am de alţi tineri, ca învăţăcel într-ale poemelor, iar Th. Codreanu, în primăvara anului 1986, la coborât din munţi de întuneric,/ Tovarăşi cu el îmi era profesorul, bănuiam că strălucirea Bucureşti, pe la edituri şi reviste literare. La tăcerea de-nceput;/ În jurul capului ne-alungă discursului lui oral s-ar putea să-i dăuneze întoarcere, ne-a condus până la Gara de Nord hemispheric/ Un semn, procesiunile de lut” atunci când se aşază la masa de scris. şi, când să urcăm în vagon, ne-a spus, cu un (Pastel).Volubilitatea spiritului său, dexteritatea către glas aproape stins: - Merg s-o văd pe mama. Toate formele care înconjoară eul poetic noiane întregi de asocieri, apropieri şi Ne vedem sănătoşi la Huşi. Mi s-a părut că au un conţinut de lut, de piatră sau de pământ: comparaţii, precum şi o plăcere diabolică a apăsase pe cuvântul sănătoşi. Căci faţa fetele sunt de pământ, liniştea este de lut. rostirii cuvântului, la care se adăuga, într-un poetului, în tot periplul nostru bucureştean, nu Pământul invadează fiinţa, curge în ea ca o chip uşor narcisiac, aceea de a se şti admirat arătase bine deloc. Se ştia bolnav, dar nu ne apă. „Bate inima-n pământ,/ Bate-n iarbă şi de auditoriu, reprezentau momentele mărturisea. copaci,/ Strigă îngeri, cheamă draci,/ Cheamă fulminante de creaţie ale lui Angheluş. Şi păcat Recitindu-i cărţile de poezie, constat, ape şi pământ... Unde sînt din cât mai sînt?” că, la acea vreme, nu i-a venit cuiva în minte acum, că universul său liric găzduieşte nu pe (Descântec III).să-i înregistreze pe bandă de magnetofon Angheluş cel pe care-l cunoşteam noi la Huşi, Vieţuim, găzduind greutatea pământului adevăratele dizertaţii pe care le realiza, ci pe acela, care ni s-a relevat (mie şi lui Th. în noi. Fiecare ne tragem din mantaua zeului despre artă şi literatură. Acestea se consumau Codreanu) la Bucureşti într-o zi de martie- Pan, purtând după sine cohorte ale faunei şi nu în locuri speciale, nu de la tribună sau aprilie din anul morţii lui. vegetalului. Atunci e firesc să ne regăsim şi în catedră, ci în împrejurări nesemnificative, în Cea mai dragă dintre cărţile sale mi-a iarbă, şi în pădure. „Codrule, doamne, de ce şedinţele de cenaclu, la o masă cu prietenii, rămas aceea prin care a debutat: Nunţile m-ai invadat/ Rănind în mine drame mai ales dacă exista pe ea şi un pahar de vin focului, Ed. Litera, Bucureşti, 1971. Nu spun citadine...” (Strigăt). Sau: „S-aude glas de bun, într-o plimbare pe stradă sau prin parc că celelalte patru lucrări de poezie, dintre care psalmi şi de irmoase,/ Toacă vecernii, iarba etc. Şi nu era nevoie nici de un auditoriu una apărută postum (Drumul cuvântului, Ed. creşte-n noi;” (Biserici vechi).numeros. Doi ascultători dacă avea, poetul se Junimea, Iaşi, 1980, Pânda de seară, Ed. Până şi dragostea este întinată şi declanşa maiestos, plutea în volute, rostea Ca r tea Românească , Buc . , 1983 , înierbată, de vreme ce femeia, atât de poeme, eseuri, care, realmente, copleşeau. Cumpărătorul de bufniţe, Ed. Junimea, Iaşi, angelizată şi supraestimată de alţi poeţi, este

Gravitate prin suav, sau, invers, 1985, şi Caii de lut, Ed. Contact Internaţional, de pădure şi fum de cărămidă: „M-ai îmbiat cu suavitate prin gravitate, ar fi, după părerea Iaşi, 1992) nu marchează evoluţia lirică foarte coapsa şi-ai învăţat să plângi/ Când iarba noastră, principala trăsătură a liricii lui interesantă a autorului huşean, dar această fumurie te-a-mbrăţişat cupidă/ La şuierul de Angheluş. Acum, la recitirea cărţilor sale, primă carte s-a născut din durerea şi şarpe cu gândul, şi avidă/ De tainele pe care remarc faptul că ceea ce lipseşte cu frământările pe care le dă conştiinţa implicării le-ascunzi ca să ne frângi,/ Degeaba-ntinzi cu desăvârşire acestor curate poeme este directe a individului în haosul înconjurător, fie ochii porunci de lut şi tângi,/ Ca frunzele cad zâmbetul, giumbuşlucul, ludicul. Tonalitatea că acesta ia chip de elemente ale naturii, de pofte, cum cad de cantaridă” (Tablou de poetului de la Nuci nu permite nici măcar râsu- istorie şi civilizaţie umană, de artă şi poezie, Picasso). Greul pământului, ca să ne plânsul, zâmbetul ironic, insidios, hazul de sau de iubire pentru o femeie. Pe măsura exprimăm prin titlul capodoperei brâncuşiene, necaz, elemente pe care poezia modernă şi consacrării sale ca poet, Angheluş va renunţa se insinuează în noi ca să ne amintească postmodernă le foloseşte din plin. Aceasta, în uşor la elementele care ţin de natural în poezia faptul că o dată cu viaţa ne naştem şi cu uşoară contradicţie cu ceea ce era poetul în sa, dând o amploare, uneori supranecesară, moartea, pe care o purtăm pretutindeni sub viaţa de toate zilele: un cozeur desăvârşit, livrescului, poeziei din poezie, de care faldurii unui steag negru, fapt pentru care

PRUTUL

4

* Anul VI * Nr. 2(42) * septembrie 2006 *

speranţele mor, iar distructivul devine singurul aspiraţiile constructive ale eului, fie în direcţia vieţi le noastre. Dar focuri le capătă element care acumulează energii. Poetul faptelor sau a cunoaşterii, fie în aceea a materialitate nu în vecinătatea telurică, ci în sugerează această idee lăsându-şi icoanele poeticului. Cartea lui Angheluş se abate de la cea astrală. „Şi noi ne adunăm la o chemare/ a vieţii invadate de negru, care este culoarea tot această linie. Eul lui liric se lasă copleşit de nunţilor de foc... Se-apleacă luna!” (Nunţile a pământului. Astfel, prin iarbă mişună păsări tragismul existenţial, speranţa se topeşte, focului). Focul rămâne singura răsplată dată negre, pe văi şi colnice curg râuri negre, până înlocuită de blazare. Aş putea spune că, în omului pentru că a ispăşit păcatul de-a trăi şi şi pe cer pluteşte o lună neagră, şi, la un plan filozofic, Nunţile focului este o carte a muri în acelaşi timp. El neantizează prin moment dat, pare a fi mândru de crinii negri,/ disperării, a unui spirit îmbolnăvit deopotrivă şi catedrale de fum, ajutând sufletul să se piardă născociţi de mine. Negrul apare într-o uşoară de frica de moarte, şi de frica de viaţă. Şi dacă în transcendent. După ce sufletul, în diferitele alternanţă cu albul, pentru ca prin antiteză, în Geneză poetul mărturiseşte că a venit pe lui ipostaze, fie sub formă de vânător de peisajul trist-tragic al existenţei umane să lume un şarpe al cunoaşterii, albastru, se pare himere, aşezat la pânda de seară, fie în devină mai apăsător. Admirabilă este, în acest că asta nu i-a folosit prea mult, deoarece, calitate de cumpărător de bufniţe, sortit a sens, poema Descântec II, pe care o aprioric, el ştie adevărul pe care omul obişnuit iscodi doar întunericul, fie transformat în reproducem în întregime: îl află la sfârşitul vieţii: anume că, moartea e vitalitatea cailor de lut, dintre care unul, cu

Fire albe, fire negre, simultană vieţii, că dăinuim pe meleaguri în chipul şi visul poetului, s-a lăsa murind, nu Fulger scurs peste tenebre; acelaşi timp şi vii, şi morţi, iar restul, nu mai toamna, ci într-un iunie de vară parşivă, Fire negre, albe fire, contează: „O, moarte, sfântă moarte, o, vărsătoare de ploi calde pe trotuare, s-a Cântec, gard de cimitire. blestemată moarte,/ Eşti noi în orice clipă şi prăbuşit pe caldarâm şi a nechezat în ăst fel:Te resfiri în lan de ciudă, asprul vremii ieri...” (Pastel cu plopi de Trei sunt zeii din adâncuri,

toamnă). Şi orice elan care te înalţă este sortit Trei sunt oazele-n pustie,Tremuri cu livada udă, stingerii lente, de vreme ce prin crengi de Trei sunt umbre la oblâncuri,Nu mai ştim ce eşti când doare spaimă moare o acvilă. Trei sunt frunzele de vie;Negrul semn de întrebare. Existenţa, aşa cum este dată ea, Trei sunt umbrele pe valuri,Fire albe, fire negre, jumătate viaţă, jumătate moarte, arde într-un Trei sunt visele de nuntă,Ţes ciumatele integre; foc continuu. Viaţa scrumeşte, moartea Trei sunt solzii de balauri,Fire negre, fire albe, împietreşte. Poetica lui Angheluş se Trei cazaci se iau la trântă;Poartă ochi ucişi în salbe. construieşte oximoronic. Căci pământul, ca Trei sunt focuri vinete,

element chimic, nu arde niciodată. Dimpotrivă, Trei sunt focul arzător,În orice carte de debut, simultană, de focul se stinge cu pământ. Şi-atunci, din ce se Trei sunt morţi în scripete –

obicei, cu tinereţea şi entuziasmul, apar hrănesc nunţile de foc? Cu ce a fost viu în Vorbe de risipitor! (Trei)

Theodor Codreanu

Pentru generaţiile tinere şi pentru cei care au predispoziţie la uitare (dar care dintre noi nu o are?), precizez că Ion Alex. Angheluş a fost o prezenţă destul de apreciată în viaţa literară a Moldovei şi nu numai, colaborând în majoritatea revistelor din ţară cu versuri, critică şi istorie literară, traduceri, publicistică. În timpul vieţii, a publicat patru volume de versuri (Nunţile focului, 1971, Drumul cuvântului, 1980, Pânda de seară, 1983, Cumpărătorul de bufniţe, 1985), iar postum i-au apărut Cai de lut (1992) şi Prinţ şi labirint în crepuscul (2000). A mai publicat un Jurnal de idei (1980) şi un volum de reflexii şi anecdote despre vie şi vin („Ambrozie şi nectar”, 1978, în colab. cu Avram D. Tudosie).

Născut la 1 octombrie 1937 în satul Nuci din ţinutul Ilfovului, el s-a stabilit în oraşul Huşi, unde a fost un profesor eminent, la Liceul Teoretic „Cuza Vodă”, iar în urbe şi în judeţul Vaslui – un mare dinamizator al vieţii culturale. S-a stins din viaţă, în urma unei boli necruţătoare, la 19 iulie 1986, la Huşi. Opera i-a fost apreciată de personalităţi precum Constantin Ciopraga, Adrian Marino, N. Steinhardt, Valentin Taşcu, Cristian Simionescu ş.a. A lăsat în manuscris alte opt cărţi, dintre acestea fiind valorificate editorial doar două de către Liviu Pendefunda, la Editura Contact Internaţional din Iaşi. De altfel, medicul şi poetul ieşean se află în posesia tuturor acestor manuscrise, prin bunăvoinţa moştenitorilor lui Ion Alex. Angheluş. Totuşi, prin împrejurări menite să rămână obscure, manuscrise inedite ale autorului se mai găsesc pe la diverşi huşeni. De curând, o parte a acestora a fost recuperată şi încredinţăm spre publicare câteva texte în paginile de faţă.

Cerb

Îmi spun, întorcându-mă spre celece ne înconjoară: – De n-ai fi tucu limpezimea ta de apesă-mi aduci linişteaaş trece îngândurat printr-o lumede taină; păsări de apesubtil, ori în gânduri trecândîntre hotarele zeilor;Ca o amforă ori ca o lună Căzând (Veşnic vine vorba desprelună, veşnic îngăimăm cuvinte frumoase! Însă frumuseţea tanu poate fi închisă în cuvinte!)aşa eşti, dragostea mea,fântâna mea de dor şi de brume stelare…

Şi iată,mă preschimb într-un cerburmărit de vânătoarea gândurilor prin pădurile neamului,prin munţii sâlhui

Pentru tine, dragostea mea,alerg necontenit spre izvoareCopacii cresc până la lună,Stelele îşi picură cearăprecară în oglinzi. Ai fi pututsă vii. Însă chiar de ţi-aşauzi paşii, rătăciţi prin frunzare, ar fi prea târziu.Săgeţile m-au atinsşi nu-mi mai rămânedecât să te privescîn ceasul răsturnat – aici unde începe hotarulapelor vii „clar izvorând din fântâne”.

Huşi, 2.VI.1974

Totul

…frunze căzute, lacrimi, cutii de conserve, pisici, tramvaie câteodată, cozi la făină, părpăriţe, sticle goale, discursuri, imagini lungite la T.V., gândaci de Colorado, benzină, steguleţe, cupa campionilor europeni, maşini cu butelii, portrete cunoscute, mere refuzate la export, ziare, franzele, idei în amestec, Cico, batoane, salam Bucureşti, iaurt dietetic, ţigani cu kenturi, ouă de Crevedia, zvonuri, serialul de sâmbătă, cafea cu înlocuitori, lupta popoarelor pentru pace, coruri, producţia la hectar, Gerovitalul, băieţii de pe Calea Victoriei,cântarea României, adidaşi, compot bulgăresc, băuturi, peşte oceanic totul.

Ion Alex. Angheluş - INEDIT

PRUTUL

5


Permanenţe şi receptareIon Alexandru Angheluş

La noi (şi nu numai la noi) nu se poate vorbi încă despre o „demolator” (Cf. Romul Munteanu, „Lecturi şi sisteme”, p.196). Cum diversitate de teorii ale receptării textului critic. În general, critica se pentru Herman Heimpel „istoria” este „actualizarea trecutului”, pentru abţine de la lucrări de sinteză propunându-şi scopuri metodologice. Cu exegetul textului critic, comentariul este adaptarea la invariante, la excepţia unei scrieri mai vechi de Neniţescu având în primul rând permanenţele culturii.caracter filosofic şi nu tehnic şi a lucrărilor lui Mihail Dragomirescu – abia Fără „informaţie de adâncime” (Jaakka Hintikka) exegeza criticii G. Călinescu ne dă nişte „Principii de estetică”, iar Tudor Vianu şi Mihai ideilor riscă să se transforme într-o joacă a verbelor! După cum, în Ralea tratatele lor de „Estetică”. În anii din urmă, Al. Dima, I. Pascadi, lumea operei literare există „mesaje artistice” care sparg „sistemul de Ion Ianoşi, D. Trancă, M. Pop, Ion Vlad şi – evident – Adrian Marino, care aşteptări al destinatarilor” (Expresia e a Mariei Corti!) – în domeniul constituie obiectul cercetării din articolul de faţă. Însă (o excepţie o ideologiei, al teoriei sentimentului de noutate poate da naştere la rătăciri marchează „Introducere în critica literară” şi „Critica ideilor literare”) de foarte grave. Fiindcă (din fericire şi din nefericire!) „adevăratul” punct de cele mai multe ori metodologia receptării textului critic este neglijată. Ea plecare al receptării „nu stă în emitent, ci în destinatari”, cititorul-critic ar putea fi reconstituită din cele două lucrări amintite ale lui Marino şi din fiind „cel ce se apucă de scris înăuntrul autorului” (Cf. M. Corti, „Principi „Hermeneutica lui Mircea Eliade”. Este de la sine înţeles că nu vom della comunicazione letteraria”). Imaginaţi-vă, deci, ce ieroglife teribile propune o atare „reconstituire” aici şi nici nu vom scruta procesul de pot rezulta dintr-o rea însuşire a alfabetului critic.receptare a scrierilor lui Marino plecând de la propriile sale metodologii. Am ţinut să facem aceste câteva jalonări teoretice înainte de a

Un pas înainte face, anul trecut, Ecaterina Mihăilă publicând propune o sumară analiză a modului cum se produce receptarea unor „Receptarea poetică”, scriere cu totul remarcabilă, împlinind o lacună texte critice remarcabile. Obiectul studiului de faţă îl constituie 4 dintre resimţită de multă vreme. Acolo descoperim câteva aserţiuni pe care le scrierile lui Adrian Marino: „Dicţionarul de idei literare”, „Critica ideilor vom adapta particularităţilor textului critic, spre a duce la capăt un literare”, „Prezenţe româneşti şi realităţi europene”, „Hermeneutica lui sondaj de „opinie literară”. Ecaterina Mihăilă demarează de la premisa Mircea Eliade”. Este de la sine înţeles că procesul de receptare a că actul critic e „act individual de receptare şi conştiinţă reflectată”, „act lucrărilor numite este încă în curs de desfăşurare, cartea de valoric individual şi conştiinţă axiologică”. Domnia sa aminteşte, a „specialitate”, în străinătate, fiind comentată şi după 3-4 ani sau chiar 5 propos de receptare: „paradoxul kantian al judecăţii de gust”, „ideea ani de la apariţie. (Explicaţia e simplă: numărul mare de titluri, pe o arie obiectivităţii”, „a impresionismului” ca „atitudine subiectivă”, „lectura geografică şi mai mare). În cazul „Criticii ideilor literare” am avut în teoretică a textului” (cu exemplificări foarte inspirate ţinând de „lectura vedere şi situaţia ediţiilor în limbile: franceză, germană şi maghiară, iar fenomenologică”, „psihanalitică”, „semantică”) etc. În fond, autoarea se la „Hermeneutica lui Mircea Eliade” am ţinut seama de primele ecouri raliază opiniei mai vechi a lui Pascadi (şi numai a lui?) că în receptare ale traducerii pariziene (de anul acesta). S-au înregistrat atât ecourile este necesară: „intervenţia spontaneităţii, dar nu a improvizaţiei, a unui din spaţiul cultural românesc (cu excepţia „Dicţionarului” văzut numai stil personal, dar nu a subiectivismului sau relativizării noţiunilor” de străini), cât şi din spaţiul universal. Aceasta cu atât mai mult cu cât („Estetica între ştiinţă şi artă”, 1971, p.197). Căci pentru Pascadi (şi circulaţia cărţilor lui Adrian Marino în sferele criticii internaţionale este numai pentru el?) „arta integrează alături de sfera logicului şi pe cea a una reală, neprotocolară. Despuierea revistelor şi a altor publicaţii se infralogicului, în timp ce estetica (şi, adăugăm noi, critica literară!) nu opreşte în jurul datei de 10 septembrie 1981.se poate face cu ajutorul stărilor difuze şi nediferenţiate ale Pentru „Dicţionar de idei literare” înregistrăm 9 ecouri peste inconştientului” (p.197). În definitiv, pe linia credinţei lui Dufrenne, hotare. Publicaţiile găzduind comentariile sunt: „THE JEAN'S WORCK estetica şi critica literară sunt discipline obligate să adopte o „poziţie IN MODERN LANGAGE STUDIES” (35/1973, p.463), „CENOBIO” speculativă”. (XXII, 3, Maggio-Giunyo, 1973, p.207-208), „NEA SYNORA” (nr.25-

Dar, dacă în cazul operei poetice trebuie plecat de la „obiecte 26/1973, sept.-dec., p.279-280), „LA QUINZAINE LITTÉRAIRE” (du 16-precise”, impunându-se „studiul lucrurilor şi nu al teoriilor” (Pierre 31 dec.1973, p.16), „BOOKS ABROAD” (jan. 1974, vol.23, p.106-108), Francastel) – în cazul operei ideologice, al textului critic, accentul „ZAGADNENIA RADZOJOV LITERACKICH” (Tom. XVII, 2(23)/1974, trebuie să cadă tocmai pe teorie. p.96-98), „STUDIA FILOZOFICNE” (nr.6(115)/1975, p.145-152),

Din păcate, criticul român este foarte adesea expeditiv, empiric, „REFERATEDIENST ZUR LITERATURWISCHEN-SCHAFT” (VII, recurge la descrieri „pur fenomenologice”, considerând teoretizările 1976, 3, Berlin (RDG), p.309-310), „NEO-HELICON” (V, 1, 1977, p.295-drept inadecvate, chiar, inutile. Însă pentru spiritele serioase, 297). Mărimea acestor comentarii este variată, de la notă la recenzie şi dezbaterea teoretică este menită să demistifice „prejudecăţile” şi să studiu. Două publicaţii apelează la recenzenţi români (Cartea e înlăture „simplismul” (I. Pascadi, op.cit., p.229), să adâncească redactată în româneşte şi numai în rezumat poate fi consultată de viziunea asupra fenomenului literar, să descopere esenţa comunicării străinii care nu ne cunosc limba). Tonul e academic, adecvat materiei. În prin artă. În plus, „măsura informaţiei” nu trebuie căutată „în numărul de „Cenobio”, Fernando Zappa cunoaşte, pe ansamblu, activitatea lui simboluri, nici în răsunetul eficace al acestora, ci în originalitatea Adrian Marino. El consideră „Dicţionarul” „opera de sintesi veramente grupării lor” (I. Pascadi) ca şi în „proiecţia istorică a ei” – cum scrie G. eccezionale, che non e... un semplice trattato di teoria litteraria, ma un Călinescu. vero dizionario critico, una specie di grammatica fondamentale per i

Cu toate că adevăratul critic „nu se comportă ca artistul” letterali”. În opinia comentatorului italian, Marino „repudio di ogni (Thibaudet), iar Northorp Frye găsea că a venit momentul „întrezăririi dogmatismo e di ogni tentativo di atribuire un carattere ufficiale alla elementelor componente sau ordonatoare ale cadrului conceptual” al terminologia” (p.207). După ce trece în revistă obiectivele majore ale criticii – în lumina puternică a „hermeneuticii”, critica este tot mai mult şi „criticii ideilor” Zappa stăruie asupra documentării: „Anche solo de în acelaşi timp, şi ştiinţă şi creaţie, iar pledoariei unor Gadamer, Ricoeur, questi pochi dati statistici, ci si può fare un' idea della grande mole di Eliade (cărora li se adaugă Adrian Marino) în această direcţie devine nu lavoro svolta dall'autore il quale, tuttovia nella sua modestia, si scusa numai programată, ci şi practică, eficientă. nella prefazioni di non aver potuto attingere a tutte le informazione

Opera literară propriu-zisă are „o coerenţă, o consistenţă necessarie, dovend limitere la consultazione alla Bibliot. univ. di Cluj e a independenţă de geneza ei” (S. Doubrovsky, „Corneille et la dialectique quella Nazionale di Parigi” (p.207). Sunt pertinente toate referirile la du héros”, Gallimard, 1963, p.15). Cu atât mai mult vom întâlni o sistemul estetic propus de gânditorul român (astfel „un critico totale”) şi, „coerenţă” independentă la opera de critică a ideilor. Iar comentatorul deci, şi sublinierile asupra importanţei noţiunii de structură.unei asemenea opere de idei e dator să-şi ia măsuri severe de Concluzia este dintre cele mai sincere, mai entuziaste:informare, de adecvare la textul crtic. Prin urmare, în locul „Un' opera simile non esiste in Italia ed è estremamente recenzentului-tigru priceput la toate, este preferabil comentatorul sobru necessario, per mettere ordine nelle idee e chiarezzo nei concetti şi informat, stăpânit de calmul valorilor, criticul „constructiv” nu fondamentali fra l'estrema confusione che regna oggi anche da noi”

PRUTUL

6


(p.208). („Referatedienst zur Literaturwischenschaft”, VII, 1976, 3, p.310).Andreas Rados („Neo Synora”, 25-26/1973) atrage atenţia că În fine, „nota” din „La Quinzaine littéraire” (dec.1973) semnalează

lupta ideilor este necesară în secolul nostru „contradictoriu”, iar când (Cum am mai avut ocazia să semnalăm în „Cronica” nr.39 din 25 dezbaterea vine din partea lui Adrian Marino („foarte cunoscut ca om de sept.1981, „Etapele teoreticianului”, p.5) „le travail gigantesque” dar şi ştiinţă şi cercetător”) devine încântătoare. „Dicţionarul” este „unica faptul că, pentru autor, „l'idée littéraire (qui occupe un espace plus grand lucrare de acest gen în literatura română şi poate şi pe plan european que le concept) se présente sous forme d'un système compose d'un (avem în vedere aici, pe lângă toate celelalte, bogatul material noyau autour duquel gravitent faisceau des sens convergents, associés bibliografic, autenticitatea lucrării, analiza multilaterală şi profundă a ou marginaux” (p.16). Încheierea e mai mult decât încurajatoare: „Et problemelor pe care le dezbate, originalitatea, vasta cultură a cette critique servira de prémisse à l'appréciation des oeuvres, selon les autorului)”; cu alte cuvinte suntem în faţa unui „triumf al spiritului genres dont elles relèvent, les structures originales qu'elles proposent. creator”. Certaines notions, comme celles de baroque ou de classique,

Cartea pune ordine în terminologia literară într-o perioadă de criză prennent alors un sens nouveau et actuel” (p.16).din acest domeniu, fiind „o pledoarie creatoare împotriva spiritului Aşadar, „Dicţionarul” este pentru toţi o operă unică, un instrument închistat, didacticist, dogmatic, o adevărată gramatică a literaturii de o serioasă utilitate atât pentru specialist, cât şi pentru publicul mai clasice şi contemporane pe care o studiem, un ghid minunat în larg. Multe „soluţii” propuse sunt originale. Tonul discursului critic e cercetarea problemelor atât de complexe şi spinoase ale literaturii şi incitant, antrenant, chiar excepţional. Exegezele vin din lumea artei contemporane”. specialiştilor, în primul rând din cercurile universitare, însă şi atunci

Spiritul filosofic, reflexiv al recenziei ample este asigurat şi prin când sunt datorate unor scriitori (Andreas Rados) competenţa este observaţii de genul: pentru Adrian Marino „ideea este un arhetip, neîndoielnică. Unul dintre exegeţi - Thomas A. Perry (în „Books conceptul o experienţă, iar categoria estetică o permanentă valoare a Agroad”, ian.1974) – circumscrie poziţia autorului în linia „criticismului” operei”! din România, de la Maiorescu, Ibrăileanu, Gherea, Lovinescu, până la

Iată, deci, că şi pentru Zappa şi pentru Rados, „Dicţionarul” e un G. Călinescu şi I. Negoiţescu. Trecând în revistă activitatea lui Marino, soi de gramatică (în sensul aceleia a „Decameronului” propusă de acesta i se arată drept un „master” al criticii ideilor. În alt plan, trebuie Tzvetan Todorov), dar cu o deschidere şi o forţă de generalizare mult menţionată nuanţa sentimental-psihologică a studiului publicat în mai mare. „Zagadnenia” de ieşeanul Al. Călinescu (unde se vorbeşte, pe de o

Pentru Wieslaw Piechocki („Studia filozofiene” 6/1975) cartea lui parte, despre plăcerea extremă cu care a fost scrisă cartea, fiind cazul, Adrian Marino este un dar şi un „ajutor preţios pentru specialişti precum nici mai mult, nici mai puţin, decât al apologiei voluptăţii cercetării, iar şi pentru cercul ceva mai larg al celor care se interesează de literatură în pe de altă parte – situaţie cu totul de excepţie – cititorul operei lui Adrian sensul larg al cuvântului”. Ea „umple un gol mare în acest domeniu. E Marino având de-a face cu scrierea unui poetician, ceea ce, privind destul să spunem că pe piaţa poloneză nu dispunem de un asemenea lucrurile la justa lor valoare, nu este deloc adevărat!). (Tom XVII, 2/23, dicţionar”. În comparaţie cu Robert Escarpit (preocupat de „chestiuni 1974, p.96-98)legate de etimologie”) ideocriticul român dă prioritate analizei * * *semantice a termenilor. Demersul său i se pare de stringentă Ediţiile franceză şi germană ale „Criticii ideilor literare” au fost actualitate, căci: „E necesară o nouă sinteză: o reintegrare a deosebit de „întrebate” de critica românească şi străină (mai ales). dicţionarelor critice într-o singură mare enciclopedie a tradiţiilor André Helbo (cunoscut publicului nostru cu o carte prefaţată tocmai de europene”. Marino) oferă în „Complexe” (nr.1, oct.-dec.1978) un articol personal, „A

Elogiile sunt şi în acest caz la fel de drămuite: „Un efort atât de la recherche de la critique perdue”, dovedind o cunoaştere a mare şi nişte rezultate atât de strălucite se cuvin apreciate”. Sau (ceea problemelor din interior: „La démarche de Marino l'incite à construire un ce semnifică extrem de mult): „O atenţie deosebită merită imensa modèle de l'idée littéraire à partir d'un examen exhaustif des énoncés capacitate de muncă a autorului. A lucrat singur la o operă care în forma que contient cette notion au sein de diverses théories éparpillées dans aceasta şi cu aceste dimensiuni este de obicei rezultatul unei munci l'espace et dans le temps; les modèles s'appliquent à un object ou à des colective”! réalités textuelles”. Adrian Marino se situează, prin abordarea criticii

Dacă notiţa lui G.G.Săndulescu („Rumanian Studies”) din „The ideilor într-un context european extrem de agitat şi de interesant, tocmai Jean's Worck in Modern Langage Studies” este mai sumară şi din această pricină: „L'intérêt de cette enquête mencée par un informativă (în genul notiţelor curente de informare bibliografică din observateur demeuré extérieur aux grandes contraverses de la Occident) – Laszlo Gáldi (regretatul, marele prieten al culturii române sémiologie occidentale est inestimable; d'une part, elle rénvestit les de la Budapesta) pleacă în cronica sa de la Neohelicon (V, 1, 1977) de données du formalisme (russe notamment), et du structuralisme, la evidenţierea serviciului adus de „Cahiers” literelor româneşti şi d'autre part elle éclaire d'un jour neuf la construction de systèmes qui ajunge la situarea valorică a lucrării aici în discuţie („cet immense nous sont familiere, et que nous sont familiers, et que nous croyons Dictionaire qui doi son succès non seulement à la largeur de vue de connaître tels ceux de Van Dijk, Greimas, Todorov par exemple. – En l'auteur, mes en même temps au désir croissant du public de trouver effet, Marino ne s'arrête pas à la construction du modèle mais entend une boussole sûre parmi les avalanches de terminologies crées ad-hoc, déchiffrer le mod de fonctionnement, les lois régissant l'opération”. autrement dit quelques points cardinaux dans le chaos”) (p.295). Pentru Adrian Marino ideea literară este motivată prin faptul că „elle

Criticul, istoricul literar şi editorul maghiar vorbeşte pe bună exprime une réaction à l'intérieur d'un système”. Demersul criticului nu dreptate despre „une copieuse bibliographie”, despre „richesee ţine de tehnica popularizării („vulgarisation”), ci propune o sinteză d'informations qui se cache dans chaque essai du présent volume”, ca profundă şi originală prin care speră să se producă un progres în şi despre redactarea tomului cu „un incontestable elan et beaucoup cercetarea literară. În plus, enunţul problemelor legate de crearea unui d'érudition” (p.296). sistem ni se înfăţişează dintr-un „unghi inedit”.

Credem că sunt cu totul demne de luat în seamă opiniile lui Galdi A. Helbo e destul de bine informat asupra stadiului criticii de la noi. de la pagina 297 a revistei „Nechelicon”: „Somme toute, on est heureux El vorbeşte despre investigaţiile logico-matematice promovate de un de voir venir de S.-E. européen une synthese de pareille envergure; il Solomon Marcus şi „echipa sa”. Însă – zice domnia sa – „L'école de serait indispensable qu'après certaines retouches elle soit accesible Tartu” e cunoscută mai ales în Occident. În ceea ce-l priveşte pe Marino, aussi en une langue de circulation universelle”! O traducere (în engleză, procedează printr-o singularizare a poziţiei sale (ca şi Solomon franceză sau germană) a „Dicţionarului” ar fi primită cu interesul cel mai Marcus). Situarea sa hermeneutică „n'est pas specifiquement roumaine îndreptăţit în Occidentul din care această lucrare îşi trage o parte din à cet égard; mais il est vrai que la nouvelle critique, la narratologie sont sevele sale cele mai vitale. des productions essentiellement occidentales abordées là-bas un recul

Chiar şi o cercetătoare (de obicei mai rezervată, mai reticentă) ca interessant à nos yeux”. Totuşi critica ideilor nu e deloc un efect al Eva Behring recunoaşte calitatea de instrument de lucru excepţional a hazardului. Ea e cerută insistent de proliferarea teoriilor, a ideilor, a lucrării: „In Ergebnis stellt dieses Werk mit seinem exhaustiven metodologiilor; de nevoia mai mult decât presantă de a se pune ordine kitischen Apparat ein wichtiges Hilfsmittel der, auf dar jeder wird într-un domeniu de o mare diversitate de aspecte. Delimitarea şi zurückgreifen müssen, dem es um kritische Bestandsaufnahme und situarea foarte personală se impun ca obligatorii. Căci, se întreabă Analyse literar historischer und ästhetischer Begriffe geht”. André Helbo: „Faut-il encore répéter que les critiques, el non seulement

PRUTUL

7


ceux de l'est, tout en restant très réceptifs à toute acquisition réellement Etiemble (în „La Nouvelle Revue Française”) şi din partea lui G. nouvelle et constructive, ne peuvent pas s'aligner docilement, Cesbron (în „Revue d'histoire littéraire de la France”). Primul sugerează épigoniquement, à la remarque de touts les courants dans le vent?” erudiţia, demersul „savant” al cercetării, spiritul constructiv,

Adrian Marino se sincronizează cu preocupările majore ale criticii originalitatea. Pentru Cesbron, cartea sugerează „rafinamentul tehnic” din Vest. Critica sa „se prezintă ca una dintre tentativele posibile de al criticului. Ideocriticul clujean face apel la „dimensiunile istorice” ale apropiere şi de dialog cu critica occidentală actuală”. Dar – adaugă ideii, iar critica ideilor „necesită o hermeneutică” sui generis. În definitiv precaut A. Helbo – „în materie de critică, de obiect al său, specific, de „programul specific al criticului ideilor este hermeneutic”. În timp ce un metode, ultimul cuvânt nu s-a rostit încă”. Este un proces deschis Zaharia Sângeorzan, la noi, nu dovedeşte pregătirea teoretică („deschis reflecţiei critice pretutindeni”) procesul de limpezire a lumii necesară pentru înţelegerea hermeneuticii, G. Cesbron observă că ideilor. hermeneutica „înglobează critica literară şi se confundă cu ea”. Însă

Însufleţirea lui Jaques Decker („Le Soir”, 6 sept.1979) în faţa „spaţiul hermeneutic este mai vast decât al criticii”. Hermeneutica sistemului propus de Marino am mai subliniat-o în articolul nostru din „recuperează, în fapt, o categorie tipică a cunoaşterii şi interpretarea septembrie 1981 („Etapele teoreticianului”, „Cronica” nr.39/817). implică un moment central ce are valoarea unui incipit” (p.665). G. Consemnam acolo aserţiunea exegetului pentru care, în domeniul Cesbron sesizează „imensa documentaţie” într-un mare număr de ideocriticii, se pot distinge un „înainte” şi un „după Marino”. Dar nu biblioteci străine, documentare putând servi drept punct de plecare „à această afirmaţie generoasă (şi, în acelaşi timp, divinatorie) ne de nouvelles recherches”, şi subliniază originalitatea acestei scrieri, interesează acum, ci circumscrierea exactă a gestului ideocriticului atingând esenţialul în câteva locuri între care şi definirea „limbajului român, de a ne „orienta”, de a ne „ghida” pe noi în condiţiile critic occidental” ca „specios şi raţionalizat” (p.666).„excepţionalei orgii de texte critice”. Astfel se naşte (sau e pe punctul de La Milano, în „Aevum” (Anno LIV, 1980, fasc.III, p.557), I.P. a se naşte) „o critică a conştiinţei critice a literaturii”. Adrian Marino se Culianu, excelent cercetător al religiilor, din aceeaşi familie de spirite cu angajează într-un atare efort (cum atât de just intuieşte şi Daniel Oster Mircea Eliade) se bucură de „questo interessentissimo, forse unico, în „Les Nouvelles Littéraires”, 6-13 juillet, 1978) dispunând de toate lavoro de Adrian Marino”, în care autorul concepe ideea literară „comme mijloacele necesare. ricorrenti, ripetabili, e în questo senso egli sara inevitabilimente portate

Însă pentru Jaques Decker, ca să ne întoarcem încă o clipă la a cercare i loro archetipi” (p.557). Şi din unghiul său de vedere e cu totul dânsul, încurajator e faptul că autorul „Criticii ideilor literare” concepe remarcabil faptul că – pentru Adrian Marino – conceptul de critica, deodată, şi ca ştiinţă şi ca act creator (ceea ce pentru un N. Frye hermeneutică („il concetto de ermeneutiche”) presupune o activitate şi pentru o parte a lumii culturale anglo-saxone e de neconceput)! „Mais creatoare („una attività creatrice”). Analiza „modelului” şi a „modelării” avant tout – scrie Decker – son livre qui entame une exceptionnelle este de-a dreptul „exemplară”. Informaţia autorului, atât în câmpul carrière, fonde enfin théoriquement la confusion fondamentale de l'acte teoriei literare, cât şi în acela al mitologiei comparate” „è veramente critique et de l'acte createur. La littérature ne se pratique pas sans que prodigiosa”.l'on ait préalambent médité sur elle, de même qu'un text ne peut faire După ce notifică dominanţa interesului orientat spre textul literar l'object d'une interpretation sans que l'invention de l'exégete (citând pe Bachelard şi pe Durand, dar şi pe Jean-Pierre Richard, intervienne. Il est rare qu'une recherche apparaisse d'emblée comme pentru interesantele lor contribuţii) Alvaro Manuel Machado un jalon”. înregistrează că: „Adrian Marino, teórico romeno, veio com La critique

Convicţiunea comentatorului e că apariţia scrierii „La Critique des des idées littéraires contribuir decisivamente” spre a realiza o „sintese idées littéraires” reprezintă pentru lumea francofonă un eveniment de critica”. Recenzentul este bucuros să constate „páginas compactas” şi „l'ampleur des découvertes – tardives, el est vrai – des fromalistes „vasta e variada bibliografia”. Apoi accentuează situarea criticului russes et du new-criticism anglo-saxon”! român de partea „sintezei, a structurilor de ansamblu şi a totalităţii”. El

Ca şi în cazul lui Decker, e interesant că Daniel Oster operează o optează „por uma teoria das invariantes ou constantes cara a um „selecţie spontană” (cu totul remarcabilă) a valorilor puse în circulaţie de comparativista famoso, Etiemble” (p.71). Antifragmentarismul Adrian Marino. El e de opinie că: „Le propos de Marino, qui est ideocriticului ca şi criza din gândirea estetică contemporană sunt, d'élaborer une méthode de recherche capable de fonder une histoire aşijderea, evidenţiate! („Colóquio/Letras”, 60, Março de 1981, Lisboa, des idées littéraires independente de l'histoire des oeuvres est p.71).infiniment fécond et séduisant pour qui est persuadé que les idées „Sintese perssonalissima”, cartea lui Marino îi pare lui Alvaro littéraires sont la sève et la branche de tout création et qu'on les déguste Manuel Machado a pune în centrul preocupărilor sale ideea literară toujours avec le fruit”. („uma ideia que se insera no interior do próprio processo criador”).

Însă nu întotdeauna se constată o „deschidere” lipsită de Adrian Marino conferă ideii din literatură „universalidade arquetipica” şi prejudecăţi (sau chiar invidie) din partea comentatorilor aflaţi în faţa pune bazele unei „hermenèutica generalizante” prin care criticul textului unui autor din Est. E şi circumstanţa lui C(harles) G(rivel) hermeneut participă la o experienţă creatoare, fundamentală. Din dovedind un acut „dogmatism de receptare” cu recenzia publicată în această pricină, atitudinea sa estetică e de o importanţă universală „Rapports Het France Boek” (49, nr.4/1979, p.184-185). Deşi consideră (p.72).demnă de laudă încercarea de a pune „în ordine” reflexiile din (şi Sub titlul „Adrian Marino în ediţie franceză” („Tribuna României”, despre literatură) cu scopul ajungerii la un „Dicţionar absolut”; deşi VII, nr.141, 15 sept.1978) Dumitru Radu Popa (autor al unei remarcabile crede că e nevoie de curaj spre a tinde la o operă de sinteză „a întregii scrieri despre Saint-Exupery) e la fel de receptiv şi de perspicace în critici posibile”, urmărind „modelul” şi „constantele” literare – i se pare că receptarea sa critică. Adrian Marino îi apare drept „cel mai îndrăgostit de proiectul lui Marino se nutreşte dintr-o reacţie împotriva „modelor” sistem dintre toţi cercetătorii noştri de astăzi”, drept „personalitate („formalism, semnatică”) şi, din această pricină, pledoaria sa pentru o distinctă în lumea literaţilor, spirit prin excelenţă constructiv, sintetic, cu „hermeneutique creatrice”, în ciuda bunelor intenţii, cade în... posibilităţi rare de cuprindere, interpretare şi integrare a fenomenului platitudine! literar”. În continuare, Dumitru Radu Popa rezumă „Prefaţa” lui Marino la

Din fericire, asemenea cazuri de „tezism” critic sunt rare! ediţia franceză, prefaţă impunând câteva idei de excepţie, precum: a) În nişte „Notes de Lecture” („Degres, 17 printemps 1979, încercarea unui dialog cu critica occidentală; b) organizarea şi

Bruxelles) cartea lui Adrian Marino „se relevă” într-un context ideologic clasificarea, în vederea receptării şi asimilării a „cantităţii enorme de idei „particular”, deschizându-se spre universal. literare”; c) „construirea unei noi metodologii” care refuză empirismul,

Robert André (în buletinul „Association Internationale des „speculaţia seducătoare”, fragmentarismul şi micro-analiza Critiques Littéraires”, nr.14, sept.1979, p.14) găseşte că termenul „exacerbată şi lipsită de perspective integratoare”; d) situarea de partea „critică” din titlul lucrării trebuie să primească un sens „quasi kantian”. El „structurii de ansamblu”, a totalităţii; e) „ambiţia unei adevărate ştie că: „A travers l'histoire de la critique, c'est à la recherche d'une hermeneutici”. Concluzia asupra cărţii: „demers teoretic original şi formalisation que l'auteur se livre; propos ambitieux, patient, temerar”, stârnind „serioase ecouri în lumea criticii şi teoriei literare monumental, qui inspecte tous les ramifications diachroniques / europene”!sinchroniques des idées littéraires; ouvrage de référence à garde sur În „Transilvania” (VII, nr.8/1978, p.30-31) T(itu) P(opescu) crede, notre table pour y chercher nos catégories”. evident, îndreptăţit că, prin apariţia „Criticii ideilor literare” în limba

O primire cu totul excepţională are Adrian Marino din partea lui franceză, suntem în faţa unui „eveniment literar”, pe când, lui Al.

PRUTUL

8

Pl.2


Călinescu, la Radio Iaşi (sâmbătă, 20 ianuarie 1973) că scrierea VIII, 2/1979, October) înscrierea lui Adrian Marino pe o linie glorioasă „fundamentează o teorie generală a literaturii, a formelor şi ideilor Croce-Wellek, comentatorul descoperă „exhaustively inventarise”, literare, servindu-se de un model de o indubitabilă originalitate şi de o analize şi definiţii pertinente a unor termeni, precum: decadenţă, strălucit demonstrată eficienţă”. Al. Călinescu consemnează câteva din clasicism, romantism, baroc, gothic, roccoco, realism, avangardă etc. ecourile din presa străină („fără precedent în critica românească”). De „Der Kritik der literarische Begriffe” este o impresionantă, serioasă exemplu, în revista „Complexe” se spune că „într-o perioadă de contribuţie la studiul acelei „terminology of literary criticism” care proliferare” nemaiîntâlnită „a teoriilor şi metodologiilor critice”, nelinişteşte atât de profund lumea literară!gânditorul român impune un punct de vedere „nealiniat la nici unul din Alexander von Bormann din Amsterdam, în „Germanistic curentele la modă”, refuzând epigonismul, dar rămânând receptiv la (Internationales Referatenorgan mit bibliografischen Hinweisen)”, 20 achiziţiile cercetărilor cu adevărat noi şi constructive. Pentru Helbo, jg. 1979/4, p.690-691, enumeră în partea întâi a recenziei problemele lucrarea e de un interes „inestimabil”, autorul rămânând „în afara marilor asumate de cercetător, părându-i-se de o bogăţie impresionantă. Ceea controverse ale semiologiei occidentale”. El asimilează cuceririle ce i se pare cu totul excepţional este că Marino pledează pentru o „neue formalismului rus şi ale structuralismului şi, astfel, luminează „dintr-un Kritik” şi propune o metodă de surprindere a modelului ideii.unghi inedit sistemele critice actuale”. Studiul e reprezentativ şi prin Finalul opiniei lui Alexander von Bormann merită a fi transcris:reculul „cu care sunt abordate noua critică şi naratologie în spaţiul „Der Versuch, den Modellbergriff ins Zentrum einer kritisch-culturilor răsăritene”. Lecţia care se desprinde din modul cum cartea lui hermeneutischen Reflexion zu rücken, ist im ganzen konsequent und Marino s-a impus în străinătate – ne spune Al. Călinescu – „tocmai belesen durchgefühnt. Hauptkap, gelten einer Untersuchung der aceasta este: izolarea ipocrită, orgolioasă, asfixiază critica, o situează (literarischen, theoretischen, lit. theoretischen) Konstanten, dann der la periferia vieţii intelectuale contemporane; şansa criticii româneşti stă, Rekurrenz und Zirkularität, dem Modellbegriff und der hermeneutischen dimpotrivă, în ieşirea curajoasă în arenă, în participarea activă la dialog, Schöpfung. Auch diese Ausführungen bleiben, zur Begriffe in der Frage în abordarea fără complexe, a unei problematici cu adevărat actuale. der Bedeutungs konstitution, Vergleichsweise traditionell orientiert; der Adrian Marino ne-a demonstrat în chip strălucit că toate acestea sunt Leser kommt nur (wie etwa bei Dilthey) als kritisches Genie, sonst gar posibile”. nicht vor, was angesichts der gegenwärtigen Hermeneutik-Diskussion

Pentru Mircea Anghelescu („Synthésis”, VII, 1980, p.278), „La doch minde – stens leichtsinnig anmutet. Als Versuch, zu einer critique des idées littéraires” propune „o teorie originală, armonios Konzeptualisierten Sprache über Lit. zu kommen, ist das Buch dennoch articulată, a interpretării literare, deci o nouă viziune asupra literaturii”. sehr anregend” (p.691).După ce dă câteva ecouri din ariile criticii canadiene, Mircea Vom încheia secvenţa de faţă prin trecerea în revistă a lungului Anghelescu laudă spiritul hermeneutic căci rezultatul cercetării este „o studiu consacrat lui Adrian Marino de Stefania Skwarczyńska şi publicat schemă, un arhetip, ceea ce face posibilă investigarea operei şi cu în „Zagadnenia Rodzajów Literackich” (adică „Probleme ale genurilor mijloace moderne, de tip formalizant, dar o plasează totodată într-o literare”, Lódź, XXIII, 2/45, 1981, p.90-95). Autoarea consideră că perspectivă istorică, scopul final spre care tinde critica ideilor literare lucrarea lui Marino deţine un loc central „în cadrul discuţiilor ce se fiind un model istoric al ideilor literare concretizate în operă”. Critica desfăşoară neîntrerupt pe plan mondial în secolul al XX-lea, cu privire la ideilor „pledează pentru abordarea globală, dinamică, reversibilă şi tema principiilor fundamentale ale cercetătorilor umanistice”.ideologică a actului literar”. Esteticianul român îi este cunoscut Skzarczynskăi prin „opera sa

Mult mai parcimonioasă: România literară (nr.27/1978) şi monumental concepută”? „Dicţionar de idei literare”, cuprinzând „o Contemporanul (nr.29/78) anunţă în câte 12 rânduri apariţia ediţiei bibliografie impunătoare şi rezumate în limbile română, franceză, franceze care a stârnit „încă din primele zile” interesul „specialiştilor engleză şi germană”. Construcţia lui Marino „nu are nimic din ecletism: francofoni”. ea integrează înţelept într-o totalitate coerentă realizările efective

Horst Anger (în „Karpaten Rundschau”, X, 16, 22 aprilie 1977), obţinute în cadrul diverselor orientări”, în miezul meditaţiei aflându-se după câteva date despre autor, punând în lumină contribuţiile „în primul rând domeniul ideilor, produsul nemijlocit al minţii umane”.macedonskiene şi „Wörterbuch der literarischen Begriffe” ca şi faptul că Exactitatea diagnosticului exegetei poloneze ni se pare cu totul i-a fost asistent lui G. Călinescu şi că se situează în linia T. Vianu, G. remarcabilă. Ea spune că „noua critică românească nu se consideră Călinescu, Solomon Marcus, pune accent asupra spiritului polemic al adepta vreunei orientări de peste hotare”, ci drept „un partener de lucrării şi asupra tentaţiei sintezei. dialogare”. Adrian Marino „îşi ia libertatea de a se folosi de impulsurile

Şi în „Neuer Literatur” (nr.4/1977) sau „Neuer Weg” (5 februarie diferitelor orientări în cercetare”, dar foloseşte totul într-o manieră 1977) sunt puse la îndemână date despre autor cu citarea unor lucrări proprie. În felul acesta „sfera ideilor literare deschide în această carte precum: „Einführung in die Literaturkritik”, „Modern, Modernismus, perspective largi, îmbinându-se într-o interdependenţă strânsă Modernität” sau „Wörterbuch...” Din finalul celei de a doua publicaţii problemele criticii şi ale metodologiei sale”. Adrian Marino „adoptă cităm: „Das Erscheinen dieser mit Kompetenz und Sachkenntnis concepţia sa istorică din filosofia marxistă”, punând în legătură („cât se besorgten Fassung in deutscher Sprache könnte auch einem in Vorwort poate de corect”) „lumea ideilor literare cu procesele istorice şi social-zur deutsche Ausgabe ausdrücklich geäusserten Wunsch des Autors culturale”.entgegenkommen nëmlich mit der neuen Kritik des Auslandes einen Nota de poezie din final poate fi reţinută, conferindu-i-se şi o Dialog zu führen”. valenţă generalizatoare:

Rezervele Ritei Schober (în „Beiträge zur romanischen „Dodjamy, ze końcowe w cennej ksiezce Adrian Marino przypisy Philologie”, nr.2, 1977, p.351-354) nu credem că pot fi luate în zawieraje przebogata bibliografie do rozlicznych problemów w zakresie consideraţie. De altfel, obiecţiile sale că autorul român face... wielu dyscyplin naukowych. To dla pracowników nauki istni skarb”!fenomenologie ar fi privite acum cu încredere şi la Berlin, unde Dilthey Adică: „Vom adăuga că anexele finale din preţioasa carte a lui A.M. este discutat obiectiv (1979) într-o lucrare extrem de interesantă şi conţin o bibliografie foarte bogată cu privire la nenumărate probleme din intitulată „Das Werk rein für sich” („Akademie Verlag”)! domeniul multor discipline ştiinţifice. Ceea ce pentru truditorii ştiinţei

La antipod, H.G. Ruprecht („Canadian Review of Comparative („pracowników nauki”) reprezintă o comoară” (p.95).Literature”, V, 3, Fall 1978, p.360-367) crede că Marino schiţează „le „Critica ideilor literare” s-a bucurat, într-adevăr, de o primire cu projet d'une veritable hermeneutique marxiste”, că aprofundează totul ieşită din comun, fapt care-l situează pe eminentul savant de la problemele, acordând o mare preţuire istoriei ideilor, procedând („un Cluj-Napoca între spiritele europene de elită.peu”) în maniera precursorilor săi între care se numără B. Croce, Dacă pentru G. Bachelard imaginea este – cum ne asigură Hélèn Menéndez y Pelayo, A.O. Levejoy şi R. Wellek. Fin cunoscător al Tuzet – pivotul în jurul căreia se înălţa cercetarea filosofului, pentru scrierilor criticului român, Ruprecht citează: „Modern, modernism, Adrian Marino, ideea literară (în calitatea ei de constantă, de recurenţă) modernitate”, „Clasicism, baroc”, „Dicţionar de idei literare” şi încheie în este placa turnantă a unui sistem de o mare coerenţă şi de o forţă de următorul fel: l'essai d'Adrian Marino ne manquera pas d'attirer un expresie cu totul particulară.public très vast. Il y lira en filigrane le linéature fine, l'image un semme, d'un esprit qui compte aujourd'hui parmi les penseurs les plus cultivés dans le domaine de la critique littéraire” (p.367).

Recunoscând şi A.P. Foulkes („Journal of Literary Semantics”,

PRUTUL

9


După 20 de ani...Teodor Pracsiu

Privit din posteritate, cu un ochi lucid, Ion Nu gusta echilibristica riscantă a supoziţiilor Alex. Angheluş ne apare drept un personaj fanteziste, deşi iubea jocul intelectual tragic. A dispărut pe neaşteptate, la 49 de ani, dubitativ, interogativ şi problematizant. Era părăsindu-şi toate proiectele. A lăsat riguros şi aplicat. Avea simţ estetic. Avea neconsolaţi trei copii, din care doi minori şi o antene de receptare; refuza cu obstinaţie soţie prizonieră iremediabilă a lui Bachus (Cel dogma, ideile primite, locurile comune. Era puţin acesta era miezul epic şi folcloric al familiarizat cu literatura română pe traseele poveştii în 1986, anul fatidic). La nivel terestru, d iac ron ice , de la o r ig in i până în moartea scriitorului a fost mai mult decât o contemporaneitate. Ideea unei istorii literare dramă, generând tristeţe, compasiune, nu viza, programatic, doar poezia; năzuinţa consternare – sentimente persistente până era mult mai ambiţioasă, dar – vai! – n-au astăzi. rămas decât latenţele seducătoare.

În spaţiul literaturii, construcţiile duse la Am avut prilejul să-l ascult în mai multe capăt – Nunţile focului (Editura Litera, 1971), rânduri şi m-am convins că avea o bucurie Ambrozie şi nectar (Editura Ceres, 1978, în specială când intra în spaţiul magic al colaborare), Jurnal de idei (Editura Litera, literaturii.1980), Drumul cuvântului (Editura Junimea, Avea stofă de mentor. Conducând ani 1980), Pânda de seară (Editura Cartea de zile cenaclul literar al Casei de cultură din Românească, 1983), Cumpărătorul de bufniţe Huşi, căpătase acea strălucire spirituală pe (Editura Junimea, 1985) – nu l-au propulsat pe care o dobândesc mister ios l ider i i locul meritat în ierarhia (relativă) a valorilor charismatici. Părea eliberat de capricii şi momentului. Au rămas în diverse stadii de umori, era limpede şi senin şi etala o nobleţe elaborare/tipărire eseul critic Mitul Insulei lui croită din cea mai bună fibră. Devenise în Euthanasius, studiul monografic dedicat oraşul dintre vii un reper de care începea să se Jurnalului literar al lui G. Călinescu şi o ţină seama. Îndruma tinerii şi-i susţinea proiectată Istorie a poeziei româneşti. afectiv, fără acreala superioară ori

Cărturarul polivalent s-a dovedit un mare meschinăria pedantă detectabile adesea în risipitor, marcat şi de neşanse multiple, şi de lumea vanităţilor şi orgoliilor literare.nereuşite parţiale. Să fim bine înţeleşi: Profesorul era blând-ceremonios şi plin judecăm lucrurile la rece, fără partizanate de înţelegere. Avea neîndoilenic forţă de colorate subiectiv. persuasiune şi ştia să-i atragă pe elevi de

Ştim ce şi cât a fost sublimul huşean şi nu partea sa. Doza inefabilă de histrionism bine putem decât aproxima ceea ce putea să fie. controlat nu făcea decât să-i sporească Din această perspectivă se cade să spunem farmecul. Câştiga repede aderenţi pasionaţi, că Ion Alex. Angheluş a fost mai mult decât o dar – spre lauda lui – nu încuraja fanatismele. mare promisiune. A fost o certitudine, frântă Era raţional şi echilibrat, iar aceasta imagine prin vocaţia discreţionar-fatalistă a destinului. este perpetuată cu legitimitate de foştii

Poetul avea vocaţie – cultivată discipoli. L-am suspectat întotdeauna pe permanent prin lecturi – şi-şi conturase un profesor de o îngăduinţă superioară şi de o spaţiu al imaginarului încărcat de motive, demnitate intelectuală ce nu puteau fi lezate simboluri, fantasme, teme recurente, de giumbuşlucurile adolescentine. Era evident recognoscibile ca atare. Voinţa de construcţie că Ion Alex. Angheluş s-ar fi simţit în largul lui lirică era potenţată de perseverenţă, de într-un amfiteatru universitar, pentru a-şi putea ambiţia puternică, irepresibilă de a izbuti. Ion pune în valoare, la cote reale, retorica Alex. Angheluş nu concepea eşecul şi toate argumentativă şi fineţea analitică.tribulaţiile lui ca poet de/din provincie (drumuri Amfitrionul îşi primea oaspeţii cu o spre marile centre culturale, cheltuieli eleganţă firească în casa lui din centrul urbei, inerente, cultivarea asiduă a câtorva modele, fără a opera severe selecţii elitiste. Oricine precum Geo Dumitrescu sau Adrian Marino, ţinea un condei în mână, fie şi cu o dexteritate printr-o corespondenţă asiduă, tandru- relativă, era bine primit. Acolo, în preajma ceremonioasă, conformă cu matricea stilistică cărţilor (avea o bibliotecă excepţională) şi a a expeditorului) atestă indubitabil dorinţa colecţiilor de reviste (plasate într-o nişă acerbă de afirmare literară. Impulsurile discretă), nu se desfăşurau orgii gastronomice creatoare lăuntrice, asociate cu o mare putere ori bahice (cum spun legendele apocrife). de muncă, mobilitatea şi disponibilitatea Importante erau atmosfera de camaraderie intelectuală l-ar fi proiectat cu siguranţă pe însufleţită, dezbaterile, ciocnirile de opinii, treptele notorietăţii. Ar fi meritat un asemenea polemicile ardente, cozeria fără frontiere.loc. La 69 de ani (i-ar fi împlinit în 2006) ar fi Omul biologic şi omul social au avut depăşit cu siguranţă barierele şi complexele limite şi slăbiciuni în marginile normalităţii. provinciale. Cărturarul era deasupra micilor patimi. Ion

Criticul şi istoricul literar deţineau Alex. Angheluş promitea o evoluţie solidă şi virtualităţi nebănuite. Autorul avea patima spectaculoasă în lumea literelor. Timpul n-a cercetării şi acribia specialistului, ocolind cu mai avut răbdare cu el.eleganţă capcanele în care cad îndeobşte În iulie 1986 mă aflam în cortegiul diletanţii. Se documenta atent, „asimila” funerar...sursele şi-şi contura un punct de vedere personal, în temeiul unei ipoteze critice valide. 20 aprilie 2006

Poem patafizic

În această-mprejurareEu sunt duh venit din Mare;Mă recaut şi mă-ntrebDacă ştiu ce dorm în ghebDe simptome ne-nsemnate – Viaţa-i tulbure Cetate…

Singur sunt în lumea zisă…Nu pot să mă înţeleg.Destinaţia mi-e scrisă…De tăceri profund mă leg.Cine-ar şti să-mi spună iarCă mi-i chipul dur de var…

Miturile-şi scot temeiDin profunde stalactite…S-au ivit pentru femeiDorurile mele scite…Dacă tu nu mă-nţelegiPoţi cu moarte să mă legi.

Cruciada copiilor

Un întreg popor nenăscut încăDar condamnat la naştereFoetus lângă foetus;Un întreg poporCare nu vede, n-aude, nu-nţelegeDar înainteazăPrin timpuri zvârcolite de femei,Prin sânge de mame neîntrebate.Eu credEu cred că suntem un popor vegetalDe unde altfel linişteaÎn care aşteptăm înfrunzirea!?De unde curajulDe a ne lăsa pe toboganul somnuluiPână aproape de moarteCu siguranţa Că vom fi în stare să ne naştem din nou?Eu cred că suntem un popor vegetal.Cine a văzut vreodatăUn copac revoltându-se?

Delimitări

Noi planteleNu suntem ferite de boliNici de nebunie.N-aţi văzut niciodată o plantăPierzându-şi minţileŞi reînviind cu mugurii în pământ?Nici de foame,Nici de spaimă,Nici de închisori(N-aţi văzut niciodată o tulpinăGălbuie, agăţată de gratii?)Singurul lucru de care suntem ferite(Sau poate private)E fuga.

INEDITE

PRUTUL

10


Statornicia grea de ipotezeProf. Gruia Novac

Mai alunecă, din când în când, peste Huşi, umbra lui Ion Alexandru care se-atrag/ Apa, lumina”. El e forţa, tăria, virilitatea, dar şi starea aceea ANGHELUŞ, amintind de Profesorul distins şi destins, dar şi de Poetul de inefabil legământ cu un petec de cer, sub care te-ai născut, şi cu un îndrăgostit de versul mereu la îndemână pentru a ţi-l scanda. Recita cu maldăr de iarbă de otavă drept căpătâi. El, „taurul” frumos, „Potcoava pe patos învăluitor; eu – avid de versul bun – îl ascultam atunci, parcă-l aud cer/ O lasă spre zori,/ Pierind în mister/ Cu coarnele-n flori” (Taurul, în vol. şi-acum... „Am uitat să mai fumez, cu toate/ că mărunta viaţă, în dichis,/ Pânda de seară, 1983, p.5).îmi oferă trucuri demodate,/ să ajung mai iute-n paradis;/ (...)/ Trece-o Nu mă aflu decât încântat citând versuri ca acestea: „Să lăsăm să navă limpede pe zare,/ Spre un perimetru nevăzut.../ Ce-ar fi, lume dragă, plouă cu viaţă în poeme,/ cu miros de pământ şi de ţară” (Poem, vol. ce-ar fi oare,/ Să te reclădesc de la-nceput!” (Motiv mitologic, în rev. Pânda de seară, p.15); „Râde o palmă de cer/ în poala transparentă a/ „Şcoala Bârlădeană”, nr.7/1979, p.48). patriei...” (Mişcare, vol. Cit., p.17); „...voi fugi/ cu căprioara-n frunză/ etern

În perimetrul liric al actualului areal vasluian, statura spirituală –/ ca şi pământul ţării mele” (Sentimentul ţării, vol. Cumpărătorul de indomptabilă (neîmblânzită, nu!) a lui Ion Alexandru Angheluş se profila bufniţe, 1985, p.36); „Ce leneşi suntem, Doamne, că nu-nţelegem foarte cu celeritate şi impunea supunere. Cumpănind totul rapid şi sintetic, cum bine/ Această logodire de trudă şi de har,/ Numită-ndeolaltă şi cuvintelnic îi stă bine intelectualului rasat, găsea numaidecât soluţie oricărei situaţii, Carte/ Prin care neamul intră în veşnicul hotar” (Sadoveanu, vol. aflându-se astfel în permanentă mişcare. Destinul său uman şi literar era Cumpărătorul..., p.35) şi închei cu tulburătoarele două versuri: „Numai structurat pe câteva coordonate distincte, care l-au şi deosebit de cei cu dragostea mea, imensa mea dragoste/ pentru ţară – nu e scrisă pe nicio care, aparent, semăna. Lângă atâtea însuşiri, párcele i-au adăugat iluzie” (Poem, vol.cit., p.5).arderea. Fiecare clipă i-a fost limbă de foc, căci, vorba sa, nu-i „Nici o Au trecut (au trecut!?) 7295 de zile de la plecarea dintre noi a lui Ion flacără să spună poezii/ despre cenuşă”. Doar aşa e „Măsură a tuturor Alexandru Angheluş. Ploua diluvian în ziua aceea. Ca să-i spele calea în lucrurilor, vai,/ Omul!” (Nicio flacără, revista citată). călătoria Lui spre soare. Nu fără rost, Poetul şi-a scris propriul

Reciteşti, după atâta timp, poezia lui Angheluş şi te regăseşti în Descântec: „Dă-mă afară din mine,/ patimă şi ursitoare,/ întoarce-mă pe aceeaşi neputinţă. Să întocmeşti harta spaţiilor ei – curată utopie. Să-i partea/ cealaltă, cu soare/ (...)/ peste lume-n zbor,/ vom reînvia/ într-un sondezi adâncurile nu-i cu putinţă, el însuşi ezitând şi ignorând anume alb cocor;/ nu e prea târziu/ să mai drămui gând,/ dacă rădăcina/ este în proiecte din pricini, vai, oculte. Ce l-a fascinat? Dragostea, oare? „Scrie- pământ...” (în rev. „Şcoala Bârlădeană”, nr.7/1979, p.48).mi la fereastră o cădere/ şi pe clanţa uşii un surâs,/ pe perete aşteptări de Ion Alexandru Angheluş era, fără exagerare, imperial în orice miere/ şi în căni arome de cumâs...// Voi visa că suntem într-o iurtă/ Lângă apariţie. Domina fără să-şi propună asta. Semăna poezia printre semeni, foc de balegă de cai,/ când e luna coaptă ca o turtă/ şi ţi-e sânul ca un colţ dar mai abitir în sufletele elevilor, hrana lui de fiecare zi. Iubea viaţa şi-i de rai” (Cântec, rev.cit.). Bineînţeles, a iubit şi luna, asemenea colegului plăcea s-o zugrăvească fără postişe. Mefient uneori, îmi zicea, citându-l său de vis Serghei Esenin, din simţirea căruia a împrumutat câte ceva... pe Eminescu: „Avem duşmani calzi şi amici reci”. Optimismul său părea „Sus nechează luna-paparuda/ ca o mânză tânără-n călduri”. Sau: spectaculos, dar era teatral. Purta, mai degrabă, masca melancolicului „Impudică luna, foşneşte atât/ de lin câmpul stins în jurul tău/ (...) / - Desfă- bine temperat, suferind cu asupra de măsură, nerecunoscând niciodată ţi braţele/ să cutremuri adânc noaptea/ şi nu te apropia de mine” încercările. Însă nu a fost un învins. Nu accepta moartea şi, chiar dacă rar, (Impudică luna, vol. Cumpărătorul de bufniţe, 1985, p.46). Să nu uit o detesta. Ştiind că „de la un cui şi de la picătură -/ moartea lucrează-n potatoricul, un fel de spaţiu anamorfotic, în care móbilele îşi pot schimba, lume cu măsură”, n-a ignorat-o, tocmai fiindcă seamănă „cu molima după interese cronotopice, locul şi forma, dar în rest nu-i lipseşte... nimic. intrată-n lucruri numa/ să răscoloască şi să anuleze/ statornicia grea pe „Pe la hanuri de noapte, în haina de blană,/ Cobora dintr-o troică ce naşte ipoteze...” (Linişte în amurg, în vol. Pânda de seară, p.19). A fost, după respect./ L-aştepta, gând ascuns şi viclean, vreo vădană –/ Soră nopţii şi cum se vede, un filosof pe care nu întâmplător l-a stimat şi apreciat un lunii, e drept!// (...)// O simţea cum aduce ispită/ La o masă cu votcă şi vin/ gânditor ca Adrian Marino.Doamna albă în cântec smerită/ Şi bolnavă de-al nopţii venin.” Două decenii au trecut de când ne-am despărţit. Mult, foarte mult, (Drumurile lui Tuwin, vol. Cumpărătorul..., p.19). chiar dacă raportez timpul scurs la veşnicie. Poate şi din această pricină,

Motivele, în cavalcadă, vin spre cititor şi lesne, fără dificultăţi, le un poem, ca o premoniţie paracletică, m-a tulburat mai mult decât personalizezi. Două, însă, trebuie neapărat evocate: calul şi patria. „Sunt simţirea poate reacţiona. Se cheamă La praznicul humii (în vol. Pânda poetul cailor, un vechi/ căutător de păşuni; presimţirile mele –/ vis temerar de seară, p.8) şi e cea mai bună creaţie a Maestrului. Are curgere al cărărilor albe”, pentru ca imediat, aproape (sic!) fără nicio legătură, clasicistă şi încărcătură romantică. Expresionistă în fond, devine model poetul să rostească, într-un context de pregătită lentoare implicită care stilistic, mai ales prin adâncimea metaforelor născute, nu făcute. E un face zicerea şi mai comprehensivă: „ploaia densă a adevărului mă va/ gând poetic sferic, perfect adică, argument, fără imbroglio, că în însoţi. Limpede spun:/ – Iubiţi-vă! Răsfoiţi destinele voastre/ amare...” constelaţia numeroasă a poeţilor români străluceşte un punct astral pe (Sunt poetul, în vol. Pânda de seară, 1983, p.10). E de reţinut că poetul care El îl patronează. „La praznicul humii vin cu oasele-n mână./ nostru n-a fost un conformist (totuşi), niciun obedient, dar Primeşte-mă, maică ţărână!/ Ia-mă cu toate gândurile! Mă sfarmă!/ Fii nonconformistul simţea, din an în an, nevoia dezchingării, fie şi a unei propria mea casă! Fii propria ta armă!/ Cât te-am iubit, mereu şi-eliberări virtuale... ntrascuns,/ Cu un izvor de teamă şi de plâns./ Adună-mă în liniştea

Aproape pandemic, în dragostea pentru cai, Ion Alexandru amară!/ Voi colinda ştiut şi neştiind/ Imperiul tău de taine şi de jind!// Abia Angheluş scrie poemul de respiraţie amplă Descrierea unui cal murind, atunci, pe câte înţeleg,/ Voi fi în mine pe de-a-ntregu-ntreg!”toamna (în vol. Pânda de seară, p.37). E un plangor modern, la moartea Striga, odată, Poetul: „Victorioasă eşti, Singurătate!” Oare aceasta unui cal „ucis din nebăgare de seamă”. Bocetul e cerebral, mai ales că să fie Moartea? Sigur e o amăgire. Pentru Ion Alexandru Angheluş e „prăvălit/ în şosea, calul rămâne frumos şi în pravoslavnica moarte”, în calea de eternizare, el însuşi fiind conştient de locu-i menit într-o literatură timp ce „nevăzut, neştiut,/ umbra existenţei, arătare superbă, grea de- tânără. Ce era Huşiul pentru Angheluş? „Oraşul unui poet european/ nţeles, sună/ până departe, în fiece colţ de frunză, în fruct, în/ tulpine şi necunoscut îndeajuns încă...” Din acest oraş, „port pentru vise fără nicio crengi, în ierburi de pampa, într-o floare de tamarisc”. Existenţa, sumă a umbră”, îi dedica lui Ovidiu Genaru o Epistolă (vol. Cumpărătorul de secvenţelor vieţii finite, împlineşte trăirea prezentului prin amintirile bufniţe, p.8), pentru a-i trimite „salutul frunzei de dor,/ anunţând prin trecutului. „Ne întoarcem prin vreme./ Şi mereu/ creşte iarba peste caii cădere vin învechit...”ucişi. Şi ciuta se stinge./ Revertitur in terram suam!/ Ci indexul existenţei „De ce să nu mă chemi, zicea,caută neliniştit locul unde să pună aripa străvezie/ a vieţii. Dragostea – vin de ce să nu speri, zicea,de Chambertin, de Moselle/ ori de Huşi. Lumea se transformă”. de ce să nu fii, zicea!”

Nestingherit de nicio spaimă, fără să-şi ascundă, jenat, sentimentul, Ion Alexandru ANGHELUŞ este. Ne priveşte dintr-un punct înalt al necunoscând jocul intereselor, Poetul Ion Alexandru Angheluş şi-a poeziei şi, complice, ne face cu ochiul ori de câte ori „Cadenţe stranii, mărturisit făţiş „dorul de frunză”, dor în care „palpită inflorescenţele fraze scandaloase/ Prin lirica modernă se-ntretaie...”poemelor”, după cum şi-a strigat iubirea de ţara lui, România, asemuind-o, metaforic, cu taurul. „Prin pâclă de ape,/ Prin pârgă de cer,/ Trece iunie-iulie 2006aproape –/ Cu coarne de fier.// (...)// Cu jugul de fag/ Răpit din grădina/ În Bârlad

PRUTUL

11


Profesorul Ion Alexandru Angheluş – literatul şi mentorul Cenaclului literar „Mihai Eminescu” al Casei de Cultură din Huşi

Prof.dr.ing. Avram D. Tudosie

Ideea de „cenaclu” datează din cele mai vechi timpuri, din antichitate. „Cenaclum” este diminutivul de la „Cena” (cina) şi este asociat unei mese

„Vinurile huşene”, V. Dăscălescu cu frugale seara, când se discutau subiecte de „Podgoria”, Marcel Vârlan, Gina Dumitrică, cu interes comun. În Grecia antică şi în Imperiul ciclul de poezii „Oraşul dintre vii”, Nicu Rotaru Roman aceste cenacluri beneficiau de cu „Popas în lumea podgoriilor”, Dorica David iniţiativa unui anfitrion, gen Mecena, care cu „Oraşul bucuriilor viticole”, Pavel Zait, „Nu oferea cina şi îi încuraja pe literaţi şi pe filosofi am timp să fiu copil”, Viorica Nicolau cu la discuţie. „Cenaclul” a trecut prin epoca „Copiii”, Eugen Partenie cu „Versuri închinate Evului Mediu, discutându-se mai ales teologic, şcolii şi podgoriei”, Mariana Mereuţă cu pentru a avea un apogeu în Saloanele „Închinare”, Mariana Oanea cu „Cântarea şi secolului al XVIII-lea în Iluminism. Subiectele degustarea frumuseţilor vieţii”, Gheorghe saloanelor literare, care sunt prototipul Racoveanu, Vasile Florea, Mircea Tofan, cenaclurilor de astăzi, erau diverse – de la Adam Lenuţa, Gabriela Darabană, Petru economie la ştiinţe şi politică, de la literatură şi Baciu, Aurelia Silitra, Viorel Cristica, Doru modă la arte în general.Munteanu, N. Streche, I. Jecu, C. Tirlea, Gh. La noi exemple strălucite de cenacluri au Popică, Dobrea Luca, George Budacea, fost „Junimea” al marilor clasici – Eminescu, Gheorghe Sârbu, Paul Romanescu, Ianoş Creangă, Caragiale sau „Sburătorul” lui Olimpia, Tenu Carmen, fraţii Pădure, fraţii Eugen Lovinescu, unde au debutat Ion Barbu, Partenie, fraţii Vasilache, Toma Felicia, Rodica Hortensia Papadat-Bengescu sau Simion Idricianu, Valentin Ralea, Constantin Coman, Stolnicu. Mai aproape de zilele noastre, Şerban Dorin, Ursu Carmen-Liliana, Vasile profesori străluciţi din învăţământul mediu şi Cărăuşu, Roman Tănase, I. Ocheşeanu, Nelu superior au condus şi conduc cenacluri literare Irimia, Maria Vasilache, Iulian Bahnă, Violeta din toate sferele activităţii culturale: case de cuvântului”, „Pânda de seară”, „Cumpărătorul Stan, Petruţa Mustaţă, Cezar Focşa, Cornel cultură, cămine culturale, în licee şi alte de bufniţe”, din care elevii şi tinerele talente Malcoci, Eugen Tălmaciu, Alexandru Oltea instituţii de învăţământ sau culturale. La Huşi studiau largi pasaje de mânuire a limbii literare Postolache, Savin Viorel, Laurenţa Bouleţ, fondatorul şi „orchestratorul” cenaclului a fost şi de atenţie acordată structurii lirice şi a Elena Morogan, Costel Radu, Doina Cazan profesorul, literatul şi oratorul (nepereche) Ion istoriei literaturii poporului român. „Vârsta de ş.a.Alexandru Angheluş. Şedinţele erau o sumă bronz”, cum o numea Nicolae Labiş, era şi

O contribuţie preţioasă în orientarea şi de învăţături „primite” de la vechi şi strălucite este reprezentată de valorile sentimentale şi cizelarea creaţiilor tinereşti şi-au adus-o şi cenacluri din literatura românească de expresive ale perioadei – nostalgia, pasiunea, dascălii Emil şi Traian Anton, Rodica Hogaş, altădată. Experienţa vastă, în materie de isteţimea şi şăgălnicia îşi dădeau mâna într-un Rodica şi Maria Văleanu, Mihai Cărăuşu, învăţământ şi cultură a coordonatorului, l-a tablou plin de naturaleţe, de descriere sinceră Vasile Pandelea, Maria Cordaş, Vasile ajutat să scoată la iveală tinere talente, dintre care era chiar esenţa poeziei.Folescu şi nu în ultimul rând, mai noii veniţi, care unii au debutat editorial sau în presa de Aici s-au lansat viitori condeieri şi profesorii Theodor şi Lina Codreanu.cultură a acelor vremuri. „Plachetele”, scriitori, precum Ion Gheorghe Pricop, cu

Şedinţele Cenaclului deveniseră bine „Calende” sau revistele „Zorile” a Liceului nuvela „Ion”, Valentina Teclici, cu poezia Teoretic „Cuza Vodă” şi „Tradiţii şi năzuinţe” a

Liceului Agricol „D. Cantemir” din Huşi au stat

la dispoziţia noilor condeieri şi tinere mlădiţe.

În cadrul şedinţelor cenaclului, participau

tineri creatori sau cititori de diferite vârste. El

citea din creaţiile proprii sau asculta lecturile

tinerilor şi corecta inadvertenţele de ritm şi

rimă ale versurilor scrise. Placheta a apărut în

1969, an de libertate relativă a scrisului, de

înflorire a artelor şi de explozie a conştiinţei la

noi în ţară. Vocile tinere se structurau încet-

încet coerent, îmbrăţişând întreaga gamă a

registrului politic, inclusiv tonuri şi semne de

melancolie, de nelinişte, ivindu-se întrebări

asupra afectivităţii, a primelor iubiri etc., etc.

În acest „concert” de senzaţii şi reacţii ale

Cenaclului huşean se citea mult şi se asculta

„litera şi talentul” multor nume cu renume de la

„Critice” de Titu Maiorescu, creaţii de G.

Topîrceanu, Ion Minulescu, Nicolae Labiş,

Nichita Stănescu sau Adrian Păunescu.

Coordonatorul cenaclului, Ion Alex. Angheluş,

îşi citea în încheierea şedinţelor creaţiile sale,

poetice sau nuvelistice, publicate între timp, în

numeroase lucrări: „Nunţile focului”, „Drumul

PRUTUL

12


cunoscute prin valoarea şi contribuţia lor, încât au fost „asistate” şi Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie şi

septuagenarului liceuluielogiate şi în revistele centrale, precum „Căminul cultural”, „Convorbiri agroindustrial din Huşiliterare”, „Cronica”, „România literară”, „Albina” ş.a. de Frunză, Victor

(acrostih)Tulbure, Dumitru Mircea , Paul Popescu-Neveanu, Ion Bănuţă şi

Constantin Prisnea, Alex.Cernat Rădulescu, Brad Segal (Galaţi), A venit din depărtate plaiuri olteneşti, vâlceneValeriu şi Victoria Cotea, Elena şi Victor Cireaşă (Iaşi), Valer Mitru, Viu să propulseze-n slavă faima viilor huşene,Grigorie Ilisei, Costache Olăreanu, Vasile Filip, Aurel Săvescu, T. Re-nviind cu hotărâre o tradiţie grăindMarian, T. Bejan, Ion Gugiuman, Ion Istrati, Corneliu Sturzu, Mihai Anilor de rodul toamnei şi de vinuri aromind!Iancu, Alex. Obreja. De asemenea, „creaţiile” Cenaclului au apărut în Mustul l-a făcut să fiarbă mai frumos prin poezie,publicaţiile judeţene, zonale „Vremea nouă”, „Flacăra Iaşului”, „Ateneu” Dând un sens şi-nţelepciune muncii aspre de la vie.din Bacău etc.Turnând aur în pocale le-a făcut strălucitoare...Tot aici trebuie menţionate participarea unor scriitori ca: Ion Iancu Unduind Zghihara spune melodii răcoritoare.

Lefter, Teodor Pracsiu, Petrea Iosub, Petru Necula şi alţii, de la Vaslui, Dorului i-a spus Fetească şi i-a dat tăceri sublime;

Bârlad şi Iaşi.Otonelului speranţa în mai nalt, frumos şi bine!

Nu trebuie omis faptul că profesorul Emil Pascal, directorul Casei Slava vechilor dorinţe a vărsat-o în Băbească,

de Cultură din Huşi s-a zbătut pentru asigurarea unor condiţii de Iar prin Cabernet puterea a făcut-o să sporească...

excepţie în desfăşurarea şedinţelor cenaclului. El asigura aducerea Eminent bărbat de ştiinţă, prin vermuturi şi şampanii,

diferitelor personalităţi literare din toată ţara, asigurându-le un „sejur de Şi-a adus din câmp vanilii şi arome de-nvins anii.pomină” în oraşul dintre vii. Mulţi dintre invitaţi, ca şi preşedintele Invitând Aligote-ul i-a dat un buchet de stimă...Cenaclului, erau premiaţi lunar, cu anumite sume, pentru contribuţia Lângă Riesling flori de stepă a adaos, fină rimă!adusă la prosperarea culturii şi cunoaşterea ei în afara judeţului. Nu Iar când spre încoronare a vrut de sublim să treacăpoate fi trecută cu vederea contribuţia pictorului Gelu Bostan, care Cercetă cum se obţine cea mai bună Busuioacă.„mobila” sala cenaclului cu diferite obiecte sculptate din butuci de viţă de Ere-ntregi s-or stinge-n haos, însă acest unic vinvie, precum şi contribuţiile epigramatice şi de divertisment care s-au şi Unind forţa bărbătească cu suavităţi de crin,publicat în unele reviste ca: „Bunica”, „Panseuri” şi „Catrene amicale”. Lumina-va precum stihul eminescian vrăjeşteCreaţiile cenacliştilor erau un deliciu pentru toţi participanţii, cât şi Atât gândul cât şi gura care simte româneşte!pentru cititorii publicaţiilor în care apăreau. Geniul ţării coborându-l în licorile măiastre

Autorul acestor rânduri, a fost un „nedezlipit” prieten al prof. Ion Rubiniul, auriul se-nălţară pân' la astre!

Alexandru Angheluş, precum şi un „creator” de literatură bahică, literar- Om de ştiinţă şi prieten cu poeţii şi cântarea,

Învăţă să cânte vinul, strugurii şi cumpătarea.ştiinţifică şi umoristică. Multe din creaţiile citite în cenaclu au fost Numele-şi legă de faima unei şcoli unde slujirăpublicate în cărţile apărute în diferite edituri centrale, precum Domni ai cugetării-nalte şi barzi cu suavă liră,„Podgoriile şi vinurile româneşti în literatură”; „Pe dealuri dogorâte de Unde a găsit lumină a adus şi strălucire,podgorii”; „Via şi vinul în literatură”; „Degustarea ştiinţifică şi romanţată a Stimei îi dădu contururi cu fireasca lui iubire.vinurilor”; „Vinul în înţelepciunea omenirii”, „ Vinuri în catrene şi imnuri Ţinând cumpănire dreaptă între azi, trecut şi mâne –bahice”, precum şi în revista „Tradiţii şi năzuinţe” şi în „Monografiile Refăcu un timp de glorii pentru vremile române.Liceului Agricol Huşi” – la a 70-a, a 75-a şi a 95-a aniversare ş.a. Trebuie Încât nu e cu putinţă să rosteşti al şcolii numeamintit aici că au scris o lucrare Avram D. Tudosie şi Ion Alex. Angheluş Altfel decât împreună cu înaltul lor renume...de anvergură naţională: antologia maximelor, citatelor, panseurilor, Lângă vers şi vinuri bune – sume de medalii, sume!anecdotelor închinate viei şi vinului, intitulată „Ambrozie şi nectar”,

volum apărut la Editura „Ceres”, Bucureşti, în 1978, într-o ediţie de lux şi Huşi, 5 ianuarie 1979

într-un tiraj de masă, de 53.000 de exemplare. Lucrarea a fost

nominalizată pentru premiere de „Organizaţia Internaţională a Viei şi Simpla foaie de hârtie

Vinului” (cu sediul la Paris). De asemenea, acest volum a fost recenzat

elogios în revistele centrale „Luceafărul” şi „România literară”, „Albina”, Simpla foaie de hârtie

„Horti-viticultura” etc. de acad. Şerban Cioculescu, acad. Valeriu D. Nu mai poate să adune

Cotea, Marin Preda, Costin Tuchilă, Octavian Paler, Nicolae Dragoş, Lângă mese de stejarAdrian Păunescu, Constantin Prisnea, Alex. Giugaru, Romulus Sfânta noastră nebunie;Vulpescu, C.C. Giurescu, I.C. Teodorescu, T. Martin, Gloria Lăcătuşu, Fumul vânăt de ţigare,Vasile Filip, Silvia Faur, Ion Horea, G. Bălăiţă, Ovidiu Genaru, T. Lunecând spre bagdadie,Pracsiu, P. Iosub ş.a. Este acru, fără gust,

Facem precizarea că şedinţele Cenaclului erau înregistrate pe Preaiubitule Ilie!bandă magnetică şi difuzate periodic la posturile de radio din Bucureşti, Din atâtea vorbe spuseIaşi, Cluj şi Craiova. Benzile respective au fost predate, de Din noianul de iacoane,subsemnatul, lui Dragoş Ion Angheluş, în anul 2001, pentru a le păstra Ce-a ieşit sărmane Cici,şi folosi în viitoarele publicaţii, ca şi la aniversarea tatălui său. Şi stimate Ciceroane?

În cele ce urmează redăm sub semnătura poetului Ion Alexandru N-o să-mi spui că din nuvele

Angheluş o parte din poeziile sale, închinate diferitelor evenimente, Nu-mi transmite una ciuda.

Totuşi, unde să te public,instituţii şi prieteni.Pricope, venit din Duda?M-am bucurat în permanenţă de preţuirea profesorului şi poetului Vom citi ca şi-altădatăIon. Alex. Angheluş, care mi-a „închinat” mai multe poezii, pe care le Paginile cu berbecu'redau, sub semnătura sa, alăturat. După părerea acad. Constantin Sau cu un butoi anumeCiopraga, prof. univ. Ilie Dan şi prof. univ. Ion Constantinescu sunt Domnu' Jecu, domnu' Jecu!adevărate „poeme” închinate unui prieten, care „prepara şi prepară” Vei mai umple înc-o bandăcele mai sublime licori, ce fac cinste Huşilor, ca Busuioaca de Bohotin – Învârtită-n jur de osie,Huşi, Zghihara de Huşi şi creaţia şcolii „Busuioaca de Huşi”.Proslăvind vinul de Huşi,

Dragă domnule Tudosie!DedicaţieŞi cenaclul se-nvârteşte

PRUTUL

13


Cu pământu-n jur de soare, „Alexandru cel Mare”, un „Seneca” sau un După G. Zbârcea, care spunea că-l „taie” şi pe

Dan va exulta de spaima „Demostene” al zilelor noastre şi al celor ce au Nicolae Titulescu şi pe strălucitul politician

Morţii-a-toate-voitoarea. avut fericirea să-l audă. În toată viaţa mea am N.G. Lupu (tot huşean), despre care se spune

Biete trude de o clipă, fost captivat de harul oratoric al unor mari că, atunci când trebuia să ia cuvântul în

Deşi cresc, deşi există personalităţi şi demnitari. Printre marii Parlamentul României, toată piaţa Mitropoliei

N-or să aibă prea curând, profesori şi demnitari pe care i-am audiat în din jurul Parlamentului, era ocupată, cu o

Foaia albă de revistă. discursurile sau prelegerile lor se număra, seară înainte de mulţi şi mari admiratori.

Cu aceeaşi nerăbdare până la cunoaşterea lui Ion Alexandru *

Le va proslăvi-n arcuş, Angheluş: acad.prof.univ.dr. Valeriu D. Cotea * *

Maestrul de-o biată clipă (Oenologie), prof.univ. I.C. Teodorescu (Istoria Cu multă durere aniversăm 20 de ani de

Ion Alex. Angheluş. viticulturii), prof.univ.dr.doc.Teodor Martin la plecarea dintre noi a prof. Ion Alexandru

Doamnele-or citi gentile, (Viticultura), prof.univ.dr. Dionisie Bernaz Angheluş. A trecut prin viaţă ca un meteorit, a

Domnişoarele la fel – (Vinificaţie), prof.univ.dr. Ion Maer şi Marin I. trăit arzând necontenit până la ultima suflare.

Şi încet spre cimitire Neagu – Horticultura, iar din alte domenii am Poate că la nimeni altul, ca la Ion

Ne vom apleca niţel! audiat, pentru farmecul lor oratoric pe titanii: Alexandru Angheluş nu se probează mai bine

* G.Ionescu-Sişeşti, Traian Săvulescu, Grigore versurile eminesciene: „o lume ce gândea în

* * Moisil, Ion Botoşanu, Manea Mănescu, Ion basme şi vorbea în poezii”.

Profesorul Ion Alexandru Angheluş a fost Gheorghe Maurer, Mihai Ralea, Lotar Îl auzeai recitind sau vorbind, totuna. În

şi profesorul Liceului Agricol Huşi, în care şi-a Rădăceanu, Tudor Vianu, G. Călinescu şi alţii. felul său special, puţin cântat, puţin legănat de

lăsat amprenta sa cuceritoare şi prin creaţiile Profesorul şi poetul huşean Ion Alexandru o numai de el auzită muzică a sferelor şi a

dedicate Liceului Agricol şi slujitorilor săi, Angheluş îi depăşea cu mult, datorită faptului cerurilor, apăsând cuvintele cheie, cu vocea

bucurându-se de imensa lor preţuire şi stimă. că exprimarea era aproape aforistică, literară sa caldă, calmă şi misterioasă.

Ion Alexandru Angheluş a fost pe lângă – umanistă şi cu inflexiuni de mare sacerdot. Mi-e dor de el, cel care repeta adesea,

profesor şi poet un mare orator, un prinţ al Păcat că acest mare fiu al Huşilor ne-a părăsit, „Cea mai dureroasă durere e durerea dorului

cuvântului, fără pereche în viaţa mea de mare cu 20 de ani în urmă, în plină putere de creaţie de „Casa urbei Huşilor” – acest paradis

căutător, al unor asemenea personalităţi cu şi afirmaţie. Un oraş întreg – de la copii la terestru locuit de 30.000 de oameni, unu

rarisimă elocinţă. Fascina, încânta şi capta pe bătrâni – când cuvânta Ion Alexandru şi-unu”.

oricine prin verbul său cu cele mai sublime Angheluş, se strângea în jurul său, ca într-o

expresii şi superlative, aforisme şi panseuri. agoră de pe vremea filipicelor lui Cicero.

Cuvântul său era un lanţ „împletit” cu Fermeca, fascina şi umaniza pe toţi cei care

superlative nemaiauzite. A fost şi a rămas aveau fericita ocazie să-l audă. După părerea

pentru Huşi – cel mai mare orator, un mea a fost un geniu al marilor oratori români.

intereselor obşteşti decât ale individului”. Asta, în timp ce alţi - continuare în pagina 13 - colaboratori ne trimiteau reproşuri sau chiar injurii.

Cunoştinţa noastră a fost mediată de revista „Cronica”. Când Om ales Ion Alexandru Angheluş. De aceea l-am iubit şi l-am Theodor Codreanu mi-a solicitat un gând despre cel comemorat acum, preţuit. L-am simţit aproape, ca pe un prieten. Multe din scrisorile lui îl am alergat la lăzile cu scrisori din perioada fostă a publicaţiei, ştiind că dezvăluie astfel. Prieten nu numai al nostru, al „cronicarilor”, ci prieten al am avut cu el o corespondenţă bogată vreme de peste două decenii. scriitorilor în general. Trimiţându-mi un articol la moartea lui Ovidiu Scotocind febril prin maldărele de plicuri, am găsit treizeci şi şase de Cotruş, nota în scrisoarea însoţitoare (10 oct. 1977): „…acest nefericit scrisori (dar sunt convins că au fost mai multe!), toate redactate zeu tânăr, răpus de destin. În faţa dispariţiei sale premature nu ştiu ce să

fac mai repede, să plâng sau să blestem”.impecabil, cu un scris ordonat – nu doar în caligrafie, ci ordonat în idei, în Iar pe noi, pe „cronicari” ne invita mereu la Huşi, să stăm la un gânduri şi în preţioase propuneri de colaborare. „Trimit aceste opt

pahar de vin, între cărţi, sau să ne îmbătăm de atmosfera de vis şi poezii…” sau „Vă propun un eseu despre Eminescu pentru numărul din poezie a oraşului dintre vii: „La noi cireşele s-au copt, floarea de iasomie 15 Ianuarie…” Din scrisori, din ceea ce îmi propunea spre publicare s-a trecut, iar vinul roşu a început să prindă floare. În schimb, cel alb reies limpede alesele lui calităţi de intelectual rasat; lecturile lui erau de (vinul de cursă lungă!) se învigorează pentru prieteni. Ce-ar fi ca, într-un cea mai înaltă valoare literară. Iată ce nume mari îi populează scrisorile amurg, să veniţi să vedeţi cum stă?! În aşteptarea unei revederi – şi eseurile trimise „Cronicii”: Eminescu, Nietzsche, Chateaubriand, întreaga dragoste a lui I. Al. A.”Eliade, Maiorescu, Alecsandri, Arghezi, Călinescu, Sartre, Sadoveanu,

S-a întâmplat ca uneori să răspundem invitaţiei. Am şi astăzi Guillermou, Preda, Blandiana ş.a. Recenziile, numeroase, pe care le proaspete amintirile întâlnirilor prieteneşti de la Huşi, cu el, cu Theo trimitea semnalau numai calităţile bune; niciodată n-a trimis redacţiei Codreanu, cu Emil Pascal şi cu alţi huşeni de inimă şi spirit ales. Când vreo bagatelă sau vreo recenzie partizană. Ţinuta lui morală era era trist – căci era un om funciarmente trist, un om în care fericirile exemplară. În uriaşa lui bibliotecă, în care pereţii se rupeau sub povara spiritului se împleteau dramatic cu nefericirile vieţii imediate – Angheluş cărţilor (Oare ce s-a ales de această adevărată comoară?!) te simţeai cânta acompaniindu-se la acordeon. Am fost surprins de această ca într-un templu al literaturii, în care el oficia fericit şi pasionat cum rar ipostază inedită (pentru mine) a poetului şi l-am urmărit cu o emoţie am văzut pe cineva.contrariată; atunci i-am descoperit adânca tristeţe care îl locuia. Mi-am Nu se supăra dacă unele din articole, eseuri, recenzii, poezii nu zis însă că tristeţea şi nefericirea sunt apanaje ale spiritelor alese. Atâţia apăreau în „Cronica” sau dacă apariţia lor întârzia mai mult decât se poeţi şi artişti ai lumii au fost trişti şi nefericiţi. Îi stă, deci, bine lângă ei şi aştepta el; înţelegea că o revistă are problemele ei, proiectele ei, că lui Ion Alexandru Angheluş.autorii-colaboratori erau numeroşi, că spaţiul revistei era fatalmente

…Închid plicurile cu sentimentul unei despărţiri. O despărţire de redus etc. Într-o scrisoare (din 29 noiembrie 1977) nota: „Refuzurile nu moment, căci la toamnă voi merge la Huşi să-l reîntâlnesc, acolo, printre cred că trebuie să înfurie pe nimeni; o revistă e o instituţie şi se prieteni, unde, cu siguranţă se simte bine.programează spre a ieşi în lume cu un mai pronunţat sentiment al

In memoriam – Ion Alexandru Angheluş- urmare din pagina 1 -

Ştefan Oprea

PRUTUL

14


O existenţă... provincială?Bibliotecar,

Constantin Donose

Nu ştiu de ce îmi este greu să aştern pe hârtie, măcar una din 1978, „Poezie deschisă” de Nicolae Turtureanu, în 31 octombrie 1983 secvenţele în care m-am aflat în preajma inegalatului scriitor huşean Ion sau „Nordul obiectelor” de Ioanid Romanescu, în octombrie 1979. Şi Alexandru Angheluş! Probabil că, deoarece aceste secvenţe au fost „lista” este abia începută!...foarte multe, îmi este dificil să le cern, pentru a rememora (în scris) pe Astăzi mă întreb cu durere, fără Angheluş ar mai putea fi cele mai reprezentative. Important este că îmi sunt foarte vii în memorie, „reeditate” „nopţile de patimă” de la moşul Ioan Frenţiu? Când vocea sa, deşi s-au scurs peste 20 de ani de la dispariţia celui care, pentru mine, a cu inflexiuni inconfundabile, dublată de o frazare logică desăvârşită, ne întruchipat literatul desăvârşit, un veritabil reper moral, un model de făcea „nemuritori” ascultându-l recitând „Făgăduinţa”, „Ca într-un vechi înţelepciune, de bunăcuviinţă şi de bună credinţă, un bărbat cu un romanţ” şi „În faţa unui crin” de Nicolae Turtureanu, ori „Bocet” şi nemaiîntâlnit cult al prieteniei. Sufăr că locul lui în conştiinţa colectivităţii „Baladă cu struguri” de Ion Chiriac sau „Halabuş”, „Trăiască poezia şi a rămas încă gol, deşi sunt convins că însuşi scriitorul l-ar fi dorit ocupat marii visători” şi „Cântecul buldozerului” de Ioanid Romanescu!... Nu pot de modelul pe care el l-a reprezentat şi care, dacă s-ar fi putut multiplica, să uit nemaipomenita seară de la „Moţoc”, în care poetul băcăuan ne-ar fi creat măcar iluzia că Ion Alexandru Angheluş continuă să Calistrat Costin i-a oferit poetului nostru cea mai recentă creaţie a sa, trăiască. poezia „Oameni şi copii” pe care acesta ne-a recitat-o aidoma unui mare

M-am aflat aproape 10 ani, în calitate de instructor cu probleme actor. Şi cum aş putea uita finalul tuturor agapelor literare în care, de artistice al Casei de Cultură din Huşi, dar mai ales în calitate de obicei, maestrul recita „Romanţă veche” de Omar Khayyam sau propria admirator necondiţionat al omului şi operei, în preajma Domniei Sale. poezie „Drumurile lui Tuwim”, la care ţinea în mod deosebit!?Poate ar trebui să scriu despre oricare din zecile de lansări de carte, în Dacă aş fi întrebat unde mă aflam când poetul Ion Alexandru care erudiţia şi talentul său oratoric ne captivau, făcându-ne să uităm de Angheluş îşi lansa propriile cărţi, aş putea răspunde că eram acolo, dar grijile zilnice tot mai apăsătoare, catapultându-ne într-o lume de vis în cum el era „un om pentru oameni” sau „un iubitor de oameni fără egal”, care ne simţeam cu toţii foarte bine. Prezentator cu vocaţie al tuturor la propriile lansări devenea timid, se fâstâcea şi nu rareori roşea, scriitorilor care poposeau în Huşi, a făcut de neuitat printre huşeni considerându-şi cu multă modestie cărţile drept „un semn de existenţă lansările de carte: „Insula manechinelor” de Vasile Băran, în 15 provincială”, aşa cum scrie în dedicaţia ce mi-a oferit-o în 2 iunie 1985 noiembrie 1975, „Ficţiune şi infanterie” de Costache Olăreanu, în 27 pe volumul său „Cumpărătorul de bufniţe”.

*martie 1981, „Polenici cordiale” de Octavian Paler, în mai 1983 sau La pagina 26 din volumul „Drumul cuvântului” , scrie:cărţile lui Valentin Silvestru: „Zâna castraveţilor”, în iunie 1976 şi „Elemente de caragialeologie”, în februarie 1980. Memorabilă a fost „Eu nu vreau să fiu nemuritor!lansarea volumului lui Romulus Rusan „America ogarului cenuşiu”, în toamna anului 1977, cu participarea Anei Blandiana, şi pentru mine nemurirea e pentru ţară.rămâne de neuitat finalul acestei întâlniri scriitoriceşti, care s-a derulat eu trebuie să mor în frunze, în flori,în beciul lui Ştefan cel Mare de sub actualul palat episcopal, când în pietrele neînţelese,amfitrionul nostru de atunci, părintele Mina Dobzeu, s-a întrecut pe sine în mâinile niciodată sărutate,în înţelepciune şi ospitalitate. Cum aş putea uita lansarea din 2 aprilie în unelte.1981 a volumului de debut „Marele zid” aparţinând actualei embleme literare a Huşului, scriitorul Theodor Codreanu? Aceasta e ursita unui om:

Am simţit întotdeauna că în inima celui dispărut înainte de vreme, să moară, să se amestece cu toate;există un loc călduţ pentru scriitorii ieşeni. Poate de aceea, cu un plus de să nu se mai ştie nimic din ochii aprinşi,căldură sufletească, Ion Alexandru Angheluş ne vrăjea pur şi simplu la de limba care a rostit cuvântul,lansarea volumului lui Grigore Ilisei „Reîntoarcerea verii”, în aprilie 1976 de piciorul care a străbătut cărările.şi „Privelişti moldave”, în 25 noiembrie 1980 sau „Căderea păsării de pradă” de Ştefan Oprea, pe 8 mai 1981. Dar, pentru Ion Alexandru Eu sunt numai acest pământ,Angheluş, „Specialitatea casei” era lansarea volumelor de poezie! Şi sunt numai forţa lui de a rămâne!”acum îmi este prezentă în memorie atmosfera creată de poet la lansarea volumelor „Liniştea dintre nori” de Ion Chiriac, pe 18 februarie * Poezia se numeşte „Despre caracterul unui trecător”.

Catrenefostului profesor I. Alex. Angheluş

Boemie

C-o privire larg deschisă,Rar ce astăzi se mai poartă,Când te invita la masăTe servea cu vin şi artă!

Bard de Huşi

Prea modest şi bun din fire,Falnic, mândru ca un brad,A rămas în amintire,A rămas un mare bard!

Aurel Cehan4.08.2006

PRUTUL

15


- Cu hotare nemăsurate, pentru că slobodă se dovedea a fi române.” Un gând pentru lucrarea celuilalt, definitoriu pentru felul de a gândirea, aflată tot timpul în fierbere. Ospăţurile, stropite întotdeauna vedea lucrurile al acestui sihăstrit cărturar. Abia peste un alt paragraf, cu vinurile de preţ ale Huşilor, erau unele ale ideilor, nu neapărat epistolierul îşi dezvăluia propria bucurie; încântarea lui urmând celei iconoclaste, inclemente, ci mereu libere de prejudecăţi şi neforfecate de încercate pentru un prieten. „Sper să ne vedem în acest sfârşit de an, în teama ucigătoare a cenzurii lăuntrice. Nici frica de pereţii, care au care – te anunţ cu încântare – voi apărea cu o carte la Editura „Cartea urechi, nu spăimânta vreodată conclavurile lungite din noapte până hăt Românească”. Tipărirea plachetei despre care se făcea vorbire în dimineaţa. Îmi place să cred că nimeni dintre cei prezenţi nu-şi vânduse scrisoare, era gestul unui neuitător prieten, George Bălăiţă, cel care-i cât de puţin sufletul. Şi nici nu stătea cineva la „Pânda de seară”, după succedase lui Marin Preda la conducerea editurii Uniunii Scriitorilor. O sintagma devenită titlul cărţii de poezie a lui Ion Alexandru Angheluş, din târzie dreptate pentru un scriitor de certă vocaţie.1983, de la „Cartea Românească”. Mi-aduc aminte că pereţii odăilor din O viaţă întreagă, una curmată dureros de devreme, Ion Alexandru spate (cele din faţă aveau banalitatea încăperilor din casele târgoveţilor Angheluş a căutat şi a găsit, pentru sine şi pentru alţii, păşunile curăţiei obişnuiţi) erau pur şi simplu zidite cu bucoavne. În acestea Ion morale. N-a fost un opozant la baionetă al regimului trecut. Era însă Alexandru Angheluş se retrăgea aşa cum un principe de altădată se expresia perfectă a ceea ce a însemnat rezistenţa prin cultură, a cărei adăpostea într-o cetate sau mănăstire fortificată, când prindea de veste importanţă nu şi-a aflat încă dreapta recunoaştere. Pricină pentru care că o ameninţare stă să cadă peste dânsul. Asupra omului de carte şi merită a-i păstra vie memoria, aducând la lumină, din cufere colbăite, condei, care era Ion Alexandru Angheluş, agresiunea nu contenea. El mărgăritarele făpturii sale. Să-i celebrăm astfel „Praznicul humii” pe nu era pe potriva timpului. Gândea liber şi nu se supunea dogmelor care îl vedea cu ochii poetului cu mult înainte prea timpuriului său sfârşit atotstăpânitoare. Avea propria măsură a lucrurilor, ivită din reflecţia pământesc. „La praznicul humii vin cu oasele-n mână./ - Primeşte-mă, neostoită, hrănită din întinsele lecturi ale unei fiinţe însetate de maică ţărână!/ Ia-mă cu toate gândurile! Mă sfarmă!/ Fii propria mea cunoaştere. Pereţii de cărţi, între care se trăgea, nu-l claustrau, ci-l casă/ Fii propria ta armă!/ Cât te-am iubit, mereu şi-într-ascuns,/ Ca un proteguiau şi-i dădeau sentimentul puterii de neînvins a gândului izvor de teamă şi de plâns./ Adună-mă în liniştea amară!/ Voi colinda slobod. De asta îi plăcea sfatul de taină cu prietenii în buncărul lui de ştiut şi neştiind/ Imperiul tău de taine şi de jind!/ Abia atunci, pe câte ceasloave. Reprezenta aerul de respirat. Când se adunau mai mulţi înţeleg,/ voi fi în mine pe de-a-ntregu-ntreg!/”amici de aproape, de mai departe, oficia ca un pontif. Deşărta cu Era în 1986. Ne-am văzut ultima oară în Iaşi. Venise aici să-şi vadă voluptate traista plină de fiecare dată cu învăţături. La fel se întâmpla şi de sănătate şi sperasem, atunci, la începutul verii, că starea sa intrase la catedră, la Liceul „Cuza Vodă”, unde verbul lui scânteia, fermeca, dar pe făgaşul normal. O boală nemiloasă stătea la „pânda de seară”. În mai ales deschidea ferestre pentru înţelegerea cuvântului dincolo de toamnă, vechiul căutător de păşuni s-a aşezat pentru totdeauna pe cuvânt. Era un vorbitor de vocaţie şi har, un hermeneut adânc, dar câmpiile elizee. Trecut-au douăzeci de ani. Uitarea l-a troienit, ceea ce zicerea sa avea limpezimea, ce-o făcea pătrunzătoare şi pentru cel nu-i de loc surprinzător, dacă ne gândim cu grele tăceri s-au aşternut simplu şi cel complex şi pentru cel ştiutor şi cel neştiutor. Continua asupra atâtor nume mari ale literaturii române. Un vechi prieten, cu care tradiţia dascălilor exemplari din galeriile vestitelor licee ale României de a împărţit şi bune şi rele, Theodor Codreanu, s-a gândit să tragă pânza dinainte de comunism. Ilustra la fel de bine şi pe cărturarul rafinat, pe acestei uitări şi să republice o selecţie a creaţiei sale poetice şi un volum care-l întâlneai în acele timpuri nu doar la Bucureşti, Iaşi sau Cluj, ci şi la omagial de aduceri aminte. Poate ar fi trebuit să fie, şi încă mai de mult, Fălticeni, Bârlad, Tecuci, Roman, Brăila, Muscel, Botoşani, Dorohoi, iniţiativa urbei cu care valahul din părţile Ilfovului s-a confundat, Sighişoara. Centralismul cel ucigător de valori spirituale în tot cuprinsul contribuind, şi nu puţin, la gloria Huşilor de oraş al spiritului. O aşezare românesc, ce dăduse peste margini în socialism, îl condamnase pe el, trăieşte prin oamenii ei şi unul din aceştia este, cu strălucire, Theo. Îi ca şi pe atâţia intelectuali trăitori în provincie, la o existenţă anonimă. Ion datorez întru totul această trezire a propriei memorii, în care numele şi Alexandru Angheluş, munteanul de lângă Bucureşti, statornicit prin amintirea lui Ion Alexandru Angheluş erau însă bine încrustate. Nu-i poţi jocul întâmplării la Huşi, se bătea cu acest malaxor. Citea aproape tot, uita pe vechii căutători de păşuni. Te duc cu gândul la iarba verde de era la curent cu ce se petrecea important nu numai în cultura României, acasă.dar şi în cea universală. Dăruia cunoştinţele sale vaste elevilor şi izbutise să ţeasă (împreună cu Theodor Codreanu) un climat spiritual elevat în Huşi, din care au ieşit şi câţiva scriitori. Coresponda cu unii dintre marii cărturari ai ţării şi cred că ar fi de interes a se tipări epistolarul cu Adrian Marino. Scria şi rostea poezie cu o plăcere de bard din Evul de Mijloc, socotindu-se „...poetul cailor, un vechi căutător de păşuni”.

Un cultivator de prietenie statornică, ferită de interese, păzită de principii şi forjată la focul incandescent al schimburilor peripatetice, de cursă lungă, în care debateurul de forţă avea întotdeauna tolba de săgeţi, dar şi de argumente, plină. Se arunca în vâltoarea acestor dispute de idei ca un înotător de ape mari şi învolburate. Ţinea la punctele lui de vedere, dar făcea pasul înapoi în faţa argumentelor. Se recunoştea învins, când floreta celuilalt debateur îl atingea decisiv. O făcea cu o seniorială eleganţă. Era un voluptos al prieteniei. Avea mulţi prieteni, pentru că ştia să dăruiască cu generozitate din frumuseţea lui sufletească şi darurile nu erau niciodată împovărătoare şi nici otrăvite. Am dat, umblând în arhiva mea epistolară peste unele scrisori primite de la dânsul, care sunt pilduitoare în această privinţă. În una dintre acestea, datată 14 octombrie 1983, trimisă din cuibul lui de la Huşi, îşi mărturiseşte simţămintele încercate la aflarea veştii privitoare la plecarea mea de la Radio Iaşi, după Tezele de la Mangalia, ca urmare a unei epurări politice ceuşiste. „Dragul meu Grig, Am auzit cu încântare, că lucrezi de o vreme la „Convorbiri”. Nu ştiu cât de mult te aranjează acest lucru, dar pe mine m-a bucurat. Vei avea mai mult timp pentru minunatele cărţi pe care le gândeşti cu dragoste pentru destinele culturii

„..un vechi căutător de păşuni”- urmare din pagina 1 -

Grigore Ilisei

PRUTUL

16


FIU AL PĂ DURII ŞI AL APELORTheodor CODREANU

Spre surprinderea acelora care l-au cunoscut, aşa se ales, ceea ce-l depărtează de Ion Barbu. Autorul Jocului secund îşi autodefineşte Ion Alex. Angheluş într-o poemă din Drumul cuvântului: focalizează cuvântul spre nunta ca adâncire în increat, în început; Ion „Am fost un fiu al pădurii/ şi al apelor” (Fiu al pădurii). A fost şi, în Alex.Angheluş spre nunţile în devenire, expansive, pe care el le aparenţă, a ajuns să nu mai fie, căci s-a manifestat în viaţă într-un numeşte nunţile focului. Viaţa lui însăşi a stat sub semnul unei arderi mediu de perfectă civilizaţie urbană. Nu s-a arătat nici un singuratic, perpetue. A fost de o energie debordantă, orientată spre exterior, spre fiind un sociabil şi un căutător de prieteni: „Cine nu-şi ştie preţui amicii e lume. De aici, probabil, strălucita lui vocaţie de coseur, apoi talentul un infirm. Lumea noastră trebuie să fie şi o lume a prieteniei” (Jurnal de oratoric risipit în activitatea de profesor, în conversaţiile cu prietenii şi la idei, Ed. Litera, Bucureşti, 1980, p.71). „Pădurea” lui devenise una întrunirile publice. Dacă G. Bachelard are dreptate cu ademenitoarea lui interioară, baudelairiană, pădure de simboluri în care toate converg sub poetică a elementelor, cu siguranţă imaginaţia materială a lui Ion Alex. semnul „prieteniei”. Nu l-au atras nici apele concrete, neavând, să Angheluş a stat sub semnul focului. Iată de ce poezia lui Ion Alex. zicem, ca Sadoveanu, chemarea pescuitului. Rafinamentul Angheluş e o erezie în raport cu barbianismul, evocând, mai degrabă, propensiunii spre elemente pare să fi fost livresc sau, în orice caz, în un macedonskianism în gamă minoră, căci e bine mascat şi acesta într-ordinea strictă a imaginarului poetic. În consecinţă, Ion Alex.Angheluş o retorică fără stridenţe. În consecinţă focul lui Angheluş e ascuns, e se arată un caz complicat, un fel de a fi blagian trecând prin hermetismul criptic, şi aici el pare să se întoarcă la ermetismul barbian. De aceea, lui Ion Barbu şi prin neomodernismul necuvintelor lui Nichita Stănescu. apare insinuat în alte două elemente: pământul şi apa, ambele slujind Altminteri, stăpânea cu măiestrie modele poetice diverse, de la retorica vegetalul, păduraticul. În viaţă, focul sublimat se ascunde în alcool. simboliştilor şi a tradiţionaliştilor până la scriitura suprarealistă şi cea Angheluş a fost un om de lume, plăcându-i să petreacă în compania textualistă a generaţiei sale. Avea simţul adaptării la formele poetice în prietenilor la un pahar de tărie, de foc lichid. „Arderile” acestea de zi sau vogă, dar din pricina hotărârii de a rămâne în provincie cariera lui literară de noapte (mai ales) au adunat mulţi prieteni în jurul său (destui dintre ei nu a fost una de răsunet. S-a impus greu în atenţia publică, pierzând scriitori) care au găsit în „castronul” Huşilor (cum numea Nicolae Iorga sincronicitatea cu generaţia lui care ar fi trebuit să fie cea a lui Marin scobitura geografică de aici), un mediu ideal de „nuntă în cămară „ca să Sorescu şi a lui Adrian Păunescu. Ba chiar a pierdut-o şi pe cea a mă exprim tot în termeni barbieni. Experimentele însă l-au „ars”, generaţiei '70, a lui Cezar Ivănescu şi a lui Ioanid Romanescu, consumându-i viaţa prematur, la 49 de ani. Boemă specifică poetului redebutând editorial cu optzeciştii, prin Drumul cuvântului (1980), la un român. Compensată de Ion Alex.Angheluş în aventura poetică de interval de nouă ani de la adevăratul debut: Nunţile focului (1971). Aici, hidalgo întârziat. Fiindcă el s-a identificat statornic cu sublimul cavaler Ion Alex.Angheluş a trăit, cred, cea mai încurcată dramă a existenţei lui al arderilor gratuite, Don Quijote de la Mancha. În Jurnal de idei, de scriitor, forţând oarecum o lepădare de propriul trecut literar. Aşa se mărturiseşte: „Cu Don Quijote am mai multe afinităţi decât cu explică de ce în 1980 notează în Jurnal de idei: „Nunţile focului sunt Cervantes. „«Locura» mea e tentaţia visului” (Op.cit, p.11).poemele mele de adolescenţă. Le-am trimis în lume, în ciuda Într-adevăr, a fost un visător, ca orice poet care se respectă. El a imperfecţiunii lor, din dorinţa regretatului meu părinte care zicea că nu avut la îndemână armele poeziei şi, deopotrivă, pe Rosinanta şi pe trebuie să ne ucidem juneţea” (Op.cit., p. 61). Sancho Panza, cel din urmă multiplicat în prieteni de tot felul. Precum

Tatăl avea dreptate însă fiul îşi „ucide” totuşi „juneţea” poetică incurabilul visător de la Mancha a fost mereu pe drumuri, în călătorii optând pentru un al doilea debut literar. Şi e nedrept cu sine însuşi, provocate de cărţi, desigur. Drumul cuvântului este un titlu ilustrativ nu fiindcă, citit împreună cu celelalte volume, Nunţile focului nu atestă o numai pentru volumul din 1980. A călătorit arzând în „nunţile focului” cu diferenţă valorică semnificativă şi, mai ales, conţine în nuce întreaga Lautréamont, cu Mandelstam, cu Tuwim, cu Emily Dickinson, cu Edgar problematică a imaginarului său poetic, fiind chiar cheia descifrării Lee Masters, dar şi cu Sapho, cu Omar Khayyam sau cu Marcel Proust. critice a operei. Mai mult de atât, Nunţile focului este cea mai unitară La uitatul, azi, poet polonez Julian Tuwim (1894-1953), admira viaţa carte a lui Ion Alex. Angheluş, necontaminată de influenţele livreşti de aventuroasă de Don Quijote, de Sancho Panza deopotrivă, călător între mai târziu. Ceea ce e ascuns în creaţia de maturitate aici apare într-o patria lui şi America. A scris poezia Drumurile lui Tuwim, una dintre cele simbolistică ingenuă care înfăşoară obsesiile stilistice de ansamblu. mai caracteristice pentru creaţia lui Ion Alex. Angheluş, pe care, Titlul arată descendenţa barbiană despre care vorbeam, trecută, altminteri, îi plăcea să o recite în varii împrejurări. Un şir de nunţi ale ulterior, prin modelele neomoderniste şi postmoderniste care vor să focului această viaţă a lui Tuwim: „Venea printr-o ţară a lui, inventată/ marcheze spiritul solar, de rezonanţe greceşti vechi, conservate în Prin roşul amurg şi cu lupi alergând/ Prin câmpia de nea invadată/ latinitatea scriitorului. Altminteri îşi recunoştea o vagă ascendenţă de Tărâm de pribeag, viscolit, adăstând.// Pe la hanuri de noapte, în haină sânge grecesc insinuat poate în simbolismul bufniţei, pasărea zeiţei de blană,/ Cobora dintr-o troică ce naşte respect./ L-aştepta gând Atena. Îşi comenta uneori patronimul provenit din grecescul anghelos, ascuns şi viclean, vreo vădană – / Soră a nopţii şi lunii, e drept!// Vinul metamorfozat, la antipod, de Ion Barbu în feminitatea laponei Enigel, de dulce-n ulcior – mirodenii.../ Ca şi părul de foc al zisei femei,/ Fericindu-l ecou, la acesta, hiperborean, căci în suedeză numele înseamnă în clipe şi ore de denii,/ Dezbrăcându-se-n floare de tei...” (în femeia-înger. Altminteri o voinţă de feminizare, dar sub oblăduirea Cumpărătorul de bufniţe, 1985). Tuwim al lui Angheluş nu este un Don înţelepciunii zeiţei Atena, e de găsit şi în unul dintre heteronimele Ion Juan, căci nunta focului său caută o femeie-arhetip, „Ce-l rănise demult Alex.Angheluş: semna în presă şi cu pseudonimul Dan Bogdan Anghel. într-un han...”. Căutările lui au ceva măreţ şi tragic, arzând în flăcările

Întorcându-mă la Ion Barbu, trebuie spus că şi afinitatea cu acesta ascunse ale vinului: „Atunci noaptea pica la vreo cramă/ Mai frumos ca ne poate induce în eroare. Preia de la înaintaş grecitatea platonismului, un demon blazat –/ Poruncind să-i aducă pastramă/ Şi un vin de butuc însă reţine doar ideea poetică de nuntă. Respectă, desigur, tâlcul aromat.” Destin de poet ca în stinsul nunţii în cămară din balada lui Ion ontologic al nunţii barbiene care trimite, prin increat la idea, la puritatea Barbu: „Azi cobzarul aşijderea cântă/ De durerea poetului stins,/ Căci si exemplaritatea ideilor în raport cu umbrele lor corupte din lumea iubirea lui mare şi sfântă,/ În răstimp mai cumplit s-a aprins.” noastră. Neîndoielnic, Ion Alex. Angheluş era de acord cu afirmaţia lui Materialitatea fascinantă a focului este atât de covârşitoare la Ion Alex. Ion Barbu: „Că vinovat e tot făcutul/ Şi sfânt doar nunta, începutul” (Oul Angheluş, încât el se va reîntoarce la intuiţiile poetice ale începuturilor, dogmatic). Nunta rămâne ţinta întregii opere a lui Ion Alex. Angheluş, imaginându-şi un adevărat imperiu al focului în ultima sa carte de dar spre deosebire de Ion Barbu, nu se ancorează în enigma poezie, rămasă din păcate, şi azi în manuscris. Este vorba de volumul increatului, ci îşi desfăşoară retorica în lume, în creat. Cu aceasta, Imperiul focului. Melodii ebraice.barbianismul său devine de semn întors, poezia nemaifiindu-i nici Poetul, în viziunea lui Angheluş, nu e un simplu boem dionisiac, ci ermetică, de unde, probabil, o anume facilitate a discursului său poetic un spirit lucid, devenit „cumpărător de bufniţe”, păsările dragi zeiţei pe care îl salvează retrăgându-se într-o pădure de simboluri şi în apele Atena, cea înţeleaptă şi apolinică. Din atare punct de vedere, el se fatalmente „păduratice”. Iată de ce mi se pare emblematic titlul apropie din nou de luciditatea lui Ion Barbu. Meditează chiar în termenii volumului de debut, incluzând în sine atât barbianismul său, cât, mai matematicii şi ai fizicii: „Calculul diferenţial al poeziei e clasicismul.

PRUTUL

17


Timpul fizicii cuantice debutează în lirism cu simbolismul”. (Jurnal de Voi veni chiar de-ar fi să fac ultimul/ drum, nu vă pierdeţi încrederea!” idei, p. 15). Stăpânea cu dezinvoltură limbajul liricii moderne, dar a intuit (Prin ierburi de sticlă). Volumul Cumpărătorul de bufniţe se încheie cu că nu-i suficient spre a dobândi personalitate. De aceea e de acord cu un poem al speranţei: „Dar în toate răsare o speranţă,/ ca un cireş Carlo Bo că, azi, poeţii proşti „se bucură de acelaşi fond de limbaj ca şi înflorit/ ca o pleoapă,/ ca un fir înlănţuit de lumină,/ ori ca o bufniţă”. Sau, poeţii adevăraţi.” (Ibidem, p.41). Crede, în consecinţă, că din capcanele în ultimă instanţă, ca Don Quijote, cel ce înfrânge toate ostilităţile lumii: limbajului modernist se poate salva prin chiar structura apolinică, de „Se scurg pe zare oştile satrape/ Prin cel care spunându-şi molcom rezonanţe clasice. timbrul.../ Eu Don Quijote,-mi mân prin soare nimbul/ şi iapă grea se-

Iată o altă mărturie revelatoare: „Sufletul şi înclinările mele sînt apleacă lângă ape...”. Pregătit, fireşte, pentru luptă: „Mă voi lupta cu moderne. Spiritul meu are nostalgii clasice. Dimineţile sînt mahmur ca morile pe-aproape...” (Cai de lut, 1992).un poet «maudit». Seara stau de vorbă cu absolutul în faţa foii albe de Luptătorul care se prezintă ca atare e cu mult mai convingător hârtie. Aspiraţiile mele secrete tind spre începuturi virginale!”(p. 42) ascuns în semen, în „pădurea mea de semne”, cum spune în acelaşi

Nu m-am înşelat, aşadar, când am coroborat, totuşi, nunţile sale poem postum. Din „complexele de cultură” ale artei poetice, poetul se cu ale lui Ion Barbu. Numai nostalgia „începuturilor virginale” dă retrage în „complexele de profunzime” ale imaginarului. Nunţile focului consistenţă drumului cuvântului, atunci când „adevărul poetului e devin atunci latente în păduri, în ierburi, în şarpe, în femeie, în bufniţă, în expresivul şi inefabilul” (p. 62). ape, în vie, în cerbi, în cai etc. Se-ntâmplă asta chiar din volumul Nunţile

Ca orice poet modern, după declararea de către Nietzsche a morţii focului, nunţi ascunse în tulburarea „oglinzilor de noapte” în care „au lui Dumnezeu, în secolul al XIX-lea, Ion Alex.Angheluş, a fost tentat să murit păduri cu lemne”, populate cu „păsări negre” prin iarbă, păsări atribuie poeziei virtuţile credinţei şi ale religiei. E drept că din Nietzsche „Uscate de atâtea zboruri ninse”, în toate poetul ascultând chemarea nu citise decât Naşterea tragediei şi Aşa grăit-a Zarathustra, „nunţilor de foc” sub oblăduirea lunii. Remarcabilă este imaginea preluându-i profeţia prin intermediul existenţialiştilor. De aceea, în ochii expansiunii vegetalului peste pietrele oraşului ca „flăcări oarbe” lui, Arghezi apare ca un precursor al acestora: „Să fi presimţit Tudor (Expansiune). În lumea coruptă au rămas doar semne: scrum, praf, fum, Arghezi (ca şi raţionaliştii şi existenţialiştii contemporani) că... ape îngheţate, tăcere. Ca răspuns, poetul se naşte atunci din stânci, Dumnezeu a murit?” (Ibidem, p.67). Iar dacă pentru moderni şi pentru „din piatra aspră” şi din „doruri milenare”, „din umbre şi din şoapte”, în postmoderni Dumnezeu a murit, atunci a rămas în loc...poezia! E, „agonii stelare”, ca şi din tainice păduri”, odată cu şarpele (ispita) fireşte, o supraevaluare, ultima mare iluzie a artiştilor care a dus, în cunoaşterii (Geneză). Se întrevede o reacţie non-bacoviană în poezia extremă, la transformarea artei în instrument de mântuire sau de luptă lui Ion Alex.Angheluş, tocmai fiindcă îl preţuia atât de mult pe poetul în numele unor ideologii. descompunerii şi al vidului. Dă chiar o replică celebrei Decor într-o

Angheluş respingea conceptul gratuităţii poeziei. Pentru el, poezia poezie cu titlu omonim din Nunţile focului: „Nu-mi povestiţi cum fug nu e o inutilitate agreabilă: deşi „nu declară război” şi „nu încheie pace”, munţii/ Alunecând la vale cu brazi,/ Cum seacă râurile negre,/ Cum poate „măcina imperii şi ruinează doctrine” (Ibidem, p, p. 62). În tinereţe, seacă.../ Cenuşă sînt lichenii,/ şi praf sînt muşchii de pădure,/ Mâncaţi s-a lăsat înşelat de marile iluzii ale vremii, vorbind chiar, într-un vers, de de cari stejarii tulburi/ Şi putred metalul// Se macină colţii de stâncă,/ „barba pură a lui Marx”. Din acest punct de vedere, focul său are Bătrânul schit e o ruină/ Şi curg chiliile de veacuri/ Târâte-n joc.// Pier contingenţe cu al lui Nicolae Labiş, cel din poema Viitorul. Altminteri, l-a zimbrii codrilor de noapte,/ Pier căprioarele,/ Mor urşii în huceag de cunoscut pe Nicolae Labiş şi a rămas marcat de patosul tineresc al taină,/ Lângă ape.// Nu-mi povestiţi!/ Le simt curgând în moarte.” Dar, acestuia, fiind uneori în primejdia de a cădea în facilităţile festivismului spre deosebire de genialul său înaintaş, Ion Alex.Angheluş pare să fi mesianic. E adevărat că există în poezie ceva de ordinal „mântuirii”, dar regăsit puritatea de don Quijote spre a rezista vidului existenţial. În numai în măsura în care se recunoaşte că e doar o treaptă (T.Arghezi) păduri şi în ape încă mai pâlpâie focul nunţii ca feminizare a lumii: spre Dumnezeu. Ion Alex.Angheluş o recunoaşte în adevăr. De aceea, „Femei cu trupuri goale în fluvii zvelte curg,/ coloane infinite spre podul poetul e cel care vede mai departe decât ceilalţi oameni. Angheluş din amurg/ Când lupi din depărtare, în câmpuri lungi de fum/ Aprind de polemizează, în Drumul cuvântului, cu ipostaza homerică a poetului iască ochii, tăceri de foc în drum” (Acuarelă în albastru). Dacă se orb: „Mai poate azi curtenitor să tacă/ Şi poate el să apere minciuna?/ prăbuşesc munţii şi brazii (v.Decor), pădurile vor supravieţui în poet: Semeţ refuză haine de-mprumut/ şi-n mers desculţ el seamănă furtuna” „Pădurile în mine ard vii, aromitoare,/ Cenuşa lor în vine mă îngroapă şi (Orb). nu voi/ Să tubure pacea lumii cu veşnicul război/ Pe care tu, femeie, mi-l

E aici o încercare de revoltă împotriva minciunii căreia el însuşi, ca dai surâzătoare...// Te mai aştept, vezi bine, din temniţă de zare” (Te mai om, îi căzuse pradă. Ba chiar, uneori, a închinat ode unor dumnezei aştept). Şi supravieţuind în poet, pădurea renaşte din cuvinte: „Pădurea lumeşti. Modernii au crezut, de aceea, că, elaborând ipoteza ocultării mea cu umbre de ape şi de moarte,/ Pivot de adâncire în depărtări şi unui Dumnezeu înstrăinat sau opresiv, pot lupta sub dictaturi, împotriva mit,/ Ţi-ai revărsat frunzişul pe filele de carte/ Şi-n tine carnea urii şi stăpânilor. Ion Alex.Angheluş identifică pe dumnezeul lumesc în duhul m-au zidit” (Popas). Sau: „M-am încărcat de lemne ca un copac cu Elohim, cel cântat de către poeţi de curte: „Murmură buzele cântece frunze/ Şi mi-au crescut la palme şi coate rădăcini;/ Mă lupt cu înserarea pentru/ Elohim. Şi ni se face deodată greaţă/ De toate cuvintele. ca un nebun cu umbra/ Şi umbra rădăcinii sînt eu printre lumini” (Pastel Silabele se scurg/ anodine pe buze şi toţi cei aşezaţi/ pe ţărm cădem în cu plopi de toamnă). genunchi şi vărsăm cu/ icniri scurte psalmii şi ecteniile/ îngurgitate cu Imaginarul poetic al lui Ion Alex.Angheluş e populat cu femei ale vremea” (Lautréamont, I). E de mirare că, atât de atenţi, cenzorii n-au pădurii şi apelor: iele, joimăriţe ivite sub frunze, din fântâni, de sub băgat de seamă „subversiunea” din aceste versuri. Lautréamont devine maluri, de sub „hreascuri” (Joimăriţe). Poetul e însetat de apa fântânilor simbolul poetului care refuză orbetia şi muţenia faţă de psalmii şi în care au căzut fecioarele: „Veneam printre ape şi căutam cu buzele/ ecteniile maculate: „Atunci vii tu, Lautréamont, şi degetele/ tale străvezii arse fântânile unde au căzut fecioarele/ şi aripile de păsări fulgerate” spală necurăţenia/ noastră; apa ne ia în braţe/ purificându-ne.” Iată cum (Spre Canaan). Una dintre cele mai frumoase poezii ale lui Ion nunţile focului sunt purificatoare. În laboratorul poetului, arderile sunt Alex.Angheluş e Diversiune (şi pe aceasta o recita adesea) unde apare esenţiale: „Tai concentrat şi constat arderi intense” (Laborator). „Drumul imaginea femeii ce-si poartă crucea prin lume, crucea ei fiind şarpele. cuvântului” se transformă într-o revoltă a cuvintelor împotriva cuvintelor Şansa ei pare să fie moartea şarpelui, ceea ce echivalează cu propria mincinoase care aparţin, desigur, stăpânilor: „Suntem, de fapt, furioşi dispariţie în apele mitice din care s-a născut ca Afrodita: „O doamnă pe cuvinte/ aruncate de stăpâni pe pieţele libere/ spre a fi altoite pe trecea cu un şarpe pe umăr/ printre mesele noastre de ceaţă şi fum,/ cu lujerii sufletului”. (Întâietatea lui Hölderlin, III). Incendiile pot măsura ochii ei verzi în costumul de baie/ Îşi croia cu şarpele drum.// Ochii protestul poetului. El se imaginează un Faust între cărţi.; „Gândind lacomi ai bărbaţilor o sorbeau –/ băutură tare, neagră, amară.../ O retras incendii colosale/ Şi lumi abia prefigurate-n ceaţă” (Faust între doamnă trecea cu un şarpe pe umăr/ pe terasa învăluită de seară.// Şi-a cărţi, poem din Pânda de seară, 1983). Bufniţele din cuvinte sunt şi ele semănat deodată cu tine./ Avea zâmbetul trist albatros./ Se dezbrăca aprinse, cu ochi luminători: „Înfloresc în cuvinte bufniţe aprinse, lăsând/ apropiindu-se de faleză./ O aştepta valul voluptos.// S-a aruncat în apă să lucească ochii lor neşovăitori şi destoinici,/ mai vii decât orice şi nu s-a mai întors niciodată/ frumoasa doamnă la trup şi la chip./ Ne-a lumină!” (Temă I, din Cumpărătorul de bufniţe, 1985). Ion Alex.Angheluş lăsat numai costumul ei verde de baie/ şi şarpele mort pe nisip”. îşi pune atâtea speranţe în poezie, încât îşi imaginează că lumea căzută Fascinaţia Afroditei de jar (care e Afrodită cerească, în limbaj aşteaptă venirea prezentului sub semnul focului: „Voi veni, ţineţi minte, platonician), revine şi în alte poeme din Drumul cuvântului şi din mi-am racordat toate/ puterile; mi s-au aprins ochii; tălpile ard în/ neştire. celelalte cărţi: „O femeie de jar a venit/ Pe terasa marină,/ Privirea ei

PRUTUL

18


mândră s-a oferit/ Pentru valuri lumină./ Cânta cu silueta ei o melodie/ un „imn de Zarathrustra”, cum ar spune textul însuşi. Nicăieri poetul nu şi-mi era frică s-o privesc,/ Venea dintr-un tărâm de vecie / Şi dintr-un ţinteşte mai bine în opacitatea lumii ca aici: „Totul e opac. Ar trebui să fiu timp nepământesc”. Aceasta este femeia cu coapsă de aur. Şi tot ea, Don/ Quijote pictând superbele crevete transparent/ şi un pic cenuşiu într-un alt poem, naşte centaurul, însoţindu-se cu coarnele cerbilor: ori gălbui ca liniştea de sticlă/ a căluţului roib, ucis de maşină”. Sinteză, „Femeia cu coapsă de aur/ S-a prins de coarnele cerbilor –/ şi-a rămas într-un fel, a întregii creaţii, Descrierea unui cal murind, toamna e cel grea” (Mit). Pariul feminităţii îl îndrumă pe poet spre intuirea zonelor de mai transmodern dintre poemele lui Ion Alex. Angheluş, izvodind parcă transparenţă care prefigurează ethosul transmodernităţii: „Ţi-am simţit din tragica scenă trăită de Nietzsche într-o piaţă a unui oraş italian cu umbra picioarelor/ amurgind lângă respiraţia ierbii;/ palmele tale erau puţin timp înainte de întunecarea minţii. Un bărbat a început să-şi bată de aer; te presimţeam transparentă şi pură” (Melodie, II). Pânda de calul cu sălbăticie. Atunci, Nietzsche s-a apropiat de cal, i-a cuprins seară (pândă a cerului şi a misterelor) se deschide cu excepţionala grumazul însângerat şi a izbucnit în plâns, spre uluirea stăpânului. În poemă Taurul, fiinţă cu privirea aprinsă, şuvoi, înjugat la Carul Mare: gestul lui Nietzsche e un poem extraordinar şi o „filosofie” existenţială „Cu jugul de fag/ Răpit din grădina/ În care se-atrag/ Apa, lumina/.../ A- transmodernă. Angheluş trăieşte o experienţă similară, dându-i ncremenit/ Între loazbe şi stele,/ Trăgând nevoit/ Brazde prin ele...// expresivitatea poetică memorabilă. Mai cunosc un caz în literatura Dâra de foc/ A privirilor sale/ Ţine loc/ de felinare astrale;/ Potcoava pe română (Dacă trecem cu vederea capodopera Calul de Marin Preda) al cer/ O lasă spre zori,/ Pierind în mister/ Cu coarnele-n flori.” Carolinei Ilica din poema Pădureancă, XII (vol. Neîmblînzită ca o stea

Dar feminizarea cea mai inspirată a lumii o face Ion Alex.Angheluş lactee, 1974). Acolo, copila inocentă îşi îndeamnă tatăl: „Tată, nu mai prin simbolismul cailor. Calul a devenit un clişeu saturant în lirica bate caii, nu mai bate caii, tată!/ Nechezatul lor mă taie, fulgerând ca o modernă. Ion Alex. Angheluş reuşeşte să-l reîmprospăteze prin rindea./ Doar în coama lor crescută, cât o iarbă vinovată/ Îndrăznii să feminizare până la limita mitică a morţii, întrupată de greci în Atropos, plâng, prunceşte, moartea mirilor de nea”.cea de-a treia zeiţă a destinului. Nu e de mirare că scriitorul se prezintă Cu Descrierea unui cal murind, toamna, cu alte poeme despre cai ca poet al cailor: „Sînt poetul cailor, un vechi/ căutător de păşuni; şi, mai ales, cu amplul poem postum Cai de lut, Ion Alex.Angheluş este, presimţirile mele –/ vis temător al cărărilor albe...” (Sînt poetul). Caii sunt probabil, cel mai important poet al cailor din literatura română. Viziunile purtătorii ideali spre zonele de transparenţă ale existenţei, mesageri ai lui cabaline au forţă expresionistică: „nechează,/ lung nechează/ cărărilor albe. Toate drumurile-metamorfoze ale imaginarului sunt tot imense herghelii;/ şi marea urlă sumbră/ cuprinsă de stihii”. Caii de lut atâtea morţi pentru noi învieri (geneze). Calul din imaginarul lui Ion Alex. sunt cei făuriţi de febrilitatea creatoare a copilului, care vede în lutul Angheluş este unul destinat morţii. Poate de aici nota de originalitate a inepuizabil făpturile acestea precum sculptorul îşi vede capodopera în poetului în tratarea motivului. În adolescenţa lui, poetul a trăit momentul stana de piatră. Într-o scrisoare imaginară către creator, poetul uciderii cailor ca netrebuitori în faţa mecanizării moderne. Iată de ce îndeamnă: „Ia condeiul şi răspunde/ că în lut sînt cai destui,/ că murim caii reali, sacrificaţi, supravieţuiesc în cuvinte sau în chipul femeii. E un pe-o coamă mândră/ în tărâmul nimănui”. Numai că în ţara nimănui, soi de trecere în dublu sens: calul „ucide” femeia preluându-i misterul până şi caii de lut mor: „Ţara nimănui şi a celor morţi/ respiră greu de formelor şi invers: „calul necunoscut/ mi-a ucis femeia// coama lui a hoituri în floare.../ Au murit caii de lut, au murit.../ cerul şi iarba sunt ţărm trecut-o ei/ (şi zvelteţea picioarelor fine)/ – Vino, din vămile stinse, pe de duhoare”. Rosinanta e calul de lut al lui Don Quijote. Poemul se nori// femeia mea mânz/ re-înviată-n mine!” (Cai de lut). Oamenii, ca şi încheie cu încrederea în întoarcerea cailor de lut, aşa cum se-ntoarce maşinile, par a fi cabalocizi: „Şi şedeam spăsiţi în faţa superbului cal, cu primăvara. Este, poate, tâlcul eternei reîntoarceri în variantă cabalină: aripi de fum şi/ coamă de aur” şi „ne gândeam cum să-l ucidem cu pietre” „ne-ntoarcem doar privirea/ şi forţa temerară/ spre cai de lut,/ din (Avertismentul). Un accident de maşină soldat cu omorârea unui cal toamnă venind/ spre primăveri”.devine o dramă cosmică, în cel mai bun poem pe care l-a scris Ion După experienţa retoricii ample din Descrierea unui cal murind, Alex.Angheluş, Descrierea unui cal murind, toamna, inclus în finalul toamna, autorul vădeşte tot mai mult preferinţă pentru poemul simfonic volumului Pânda de seară. Trebuie să mărturisesc că am fost martor la al cărui model exemplar a fost în secolul al XX-lea Saint John-Perse. Am evenimentul concret. Mă aflam într-un autocar între Bacău şi Oneşti vorbit deja despre Cai de lut. Superior acestuia mi se pare Prinţ şi împreună cu Angheluş şi cu alţi scriitori, într-o deplasare prilejuită, în labirint în crepuscul, subintitulat, altminteri, Poem simfonic. Poetul 1982, de Festivalul Naţional „G. Bacovia”. Atunci a fost lovit mortal un redevine lautréamontian, în sensul bun al cuvântului, cum însuşi aspiră, cal de către un camionagiu grăbit. Dintre toţi, Angheluş a suferit cel mai fără epigonism: „ – Ci eu, oricât aş fi de vulnerabil, revin mereu la mult, şi n-a bănuit nimeni că atunci se năştea capodopera lui. La Lautréamont”. Căci vocea interioară a Prinţului îl iscodeşte: „ – De la un apariţia, în volum, Nicolae Steinhardt avea să scrie: „După douăzeci şi timp vrea să ştie/ dacă semăn cu Lautréamont. Mă întreabă/ cu cinci (în general) mici poezii ce merită a fi luate în seamă însă nu disperare. Însă eu n-am de unde/ să ştiu./ Nimeni n-are de unde să ştie!/ depăşesc nivelul mediu, brusc un salt şi Descrierea unui cal murind, Nu crede cu nici un preţ/ că un poet poate rămâne, vai, fără chip”. toamna ne duce pe capriciosul tărâm al artei. Cel mai banal, mărunt, Metamorfozele se extind şi la alţi poeţi afini: „Rimbaud/ şi John-Perse cu vulgar accident (omorârea unui cal de o maşină), îi este poetului prilej să sintaxa lor sigură/ ori şovăitoare…”ne dea o poezie de intensă frumuseţe şi un model de neservilă folosire a Prinţ şi labirint în crepuscul este, totodată, cel mai „textualist” metodelor şi elementelor specifice poeticei vremurilor noastre” (O poem al lui Ion Alex. Angheluş, încercând variaţii melodice eterogene, poezie remarcabilă, în „Familia”, 1984). Exigentul cu sine şi cu alţii, de la intertext până la cadenţe folclorice, încât tenta „simfonică”, vag Cristian Simionescu, nota într-o recenzie din acelaşi an: „Un poem cu wagneriană, are acoperire artistică. Originalitatea lui Angheluş ar putea totul extraordinar, referenţial pentru poet şi pentru poezia actuală, este veni aici din transpunerea neoromantică a iubirii aristocrate (în sensul violentul, insurgentul, şi în aceeaşi măsură hieraticul şi sentenţiosul fineţurilor livreşti) în straie post- şi trans-moderne. Asta îi dă un aer de poem Descrierea unui cal murind, toamna, un poem deschis (vagant) şi seninătate, sub masca vâltorilor cuvântului. Ne aflăm în faţa unui poem totodată închis (prin barocul asociativ), unde apar câmpurile magnetice de dragoste solemn, închinat Elenei, fie celei mitice, fie femeii reale, pe ale poeziei moderne...” Mai citez şi aprecierea d-lui Valentin Taşcu, din care poetul a iubit-o esoteric în plină realitate biografică. Din Tribuna: „Poemul e scris într-o tonalitate amplă, cu accente grave. „cumpărător de bufniţe”, poetul se înalţă la rangul de Prinţ astral, deşi Substanţa lui e proteică, năzuind a îngloba într-un simbol complex mai trupul nu-i decât „catedrală de carne”. Prinţul lui Ion Alex. Angheluş e din multe stări de gândire..” familia eroilor romantici byronieni trecuţi prin Emirul din Bagdad

Într-adevăr, Descrierea unui cal murind, toamna se ridică la forţa macedonskian şi prin familia Prinţului din Levant din balada lui Doinaş. cuvântului celui pe care-l admira – Lautréamont. Şi miracolul se- Numai că Prinţul angheluşian este unul alexandrin, crepuscular, în ntâmplă fiindcă Angheluş avea în el cristalizarea arhetipală a stingerii prelungirea dispariţiei cailor: „Spre a putea plăsmui, înlocuieşte:/ Unde unei lumi întrupate de cai: „Când fericiţii cad pe nadirele iluziei, lângă e ochi, pune mânz, şi ochiul nechează. Eternitatea e zidită-n silabe” etc. bolul/ de punci al doamnei istorii, un cal moare lovit de/ căruţa cu foc, Îşi poate permite joaca de cuvinte în manieră barbiană sau nepăsătoare de moliciunea amurgului./ Numai cine a creat zei poate nichitastănesciană: „Prin râpe adunat, hui-hai şi tâmp/ „El îşi făcuse plânge în luncă –/ însă acelora dintre voi care caută o explicaţie le voi/ cuibul în salcâmp”. Moartea dă fiori de nelinişte metafizică poate mai grăi nu despre moartea stupidă, ci despre picioarele/ de lemn ale mult decât în poemele anterioare: „La primul semnal – voi intra,/ cu ochi destinului”. disperaţi de grădini./ Seniorial, mă vor privi fericiţi/ că nu sunt ei în

Respiraţia amplă a versului, capacitatea de a concentra imagini mersul meu străin./ Din perdeaua nopţii vor croi/ strai pentru groapa ce livreşti într-o retorică a realului crud, forţa profetică, trimit, într-adevăr la m-o strânge…/ vor împuşca poemele rămase/ şi vor ţâşni din ele foc şi

19

PRUTUL * Anul VI * Nr. 2 (42) * septembrie 2006 *

sânge”. Elena, nu zile,/ Ci-n veacuri, milenii şi ere apar./ Puzderii de ani, cohorte E aici ceva din drama poetului marginalizat în provincie, şi grille,/ Revolta şi focul fac dragostea har./ Apoi vine ploaia şi spală

condamnat la postumitate din pricina dublei cenzuri: a cele oficiale, pojarul./ Se-adună bezmetic morene pe văi./ Se stinge vulcanul. Se ideologice, şi a celei a „colegilor” de la Centru, care i-au refuzat mântuie jarul./ Cenuşa-I prezentă pe netede căi./ Şi fundul de mare, recunoaşterea publică. În labirintul crepuscular, focul rămâne element uscat, ni se crapă./ Bazaltul-ntărit e-mbăiat de şuvoi./ Şi creşte din ceruri al mântuirii, al purificării: „Eu rămân tot Prinţul, Prinţul de Cenuşă,/ Cel potopul de apă,/ Şi marea-şi întinde oglinzile moi”.iubit de soare şi de-un lung coşmar!” Focul din cenuşă ascunde dorul Angheluş a evoluat oarecum „labişian”: de la încrederea în zorii năpraznic după origini: „mi-e dor năpraznic fără nici o noimă/ de copilul umanitarişti ai comunismului la criza ultimă a Baladei, scrisă după straniu care-am fost demult”. călătoria în Deltă, cu puţin timp înaintea morţii. Ultimele poeme ale lui

Melodia stinsului de lume se-ngână cu plânsul lui Cain, reabilitat Ion Alex. Angheluş atestă o criză similară, anunţând un posibil disident. byronian sau borgesian: „Privirile dilatate ale Prinţului/ caută o zare de Precum Ana Blandiana, are sentimentul că trăieşte în sânul unui popor foc, o linişte a/ labirintului, un zâmbet nesatanic./ Pretutindeni pustiu, vegetal. De unde lipsa revoltei: „Cine a văzut vreodată/ Un copac numai Elena/ cu pajiştile trupului ei frumos şi/ suleget”. Şi pierderea în revoltându-se?” (Eu cred). Poate fi şi o aluzie la sine, ca fiu al pădurii şi liniştea labirintului, în care Prinţul e călăuzit de Elena, e în contrapunct al apelor. Un poem inedit, scris în anul morţii, se intitulează Totul, cuvânt simfonic cu spaima-dor: „Spaima mea e foarte mare/ Ca şi dorul obsedant din discursurile lui Nicolae Ceauşescu. Aici, poetul recurge la pasămite…” Poetul e capabil de dezlănţuiri sugerând o apocalipsă notaţia frustă, enumerativă, ca în ultimele poeme ale lui Bacovia: regeneratoare sub semnul focului, devenit imperiu în cele din urmă, într- „serialul de sâmbătă, cafea cu înlocuitori,/ lupta popoarelor pentru pace, un coral simfonic remarcabil: „O, miezul de flăcări şi lavă şi clocot/ coruri,/ producţia la hectar,/ Gerovitalul, băieţii de pe Calea Victoriei,/ Începe să salte, să fugă spre cer,/ Despică bazaltul ţâşnind către clopot/ compot bulgăresc, băuturi, peşte oceanic,/ totul”.De zare: foc, flăcări, balaur de fier./ Cad râuri de lavă şi gheizere cântă./ Acesta este Ion Alex.Angheluş, un poet care merită un loc în Pe cer se adună o mare de dor./ Se-amestecă aburi, cenuşă… Şi-n istoria literaturii române Prezenta antologie sper să fie chiar trântă,/ Cu pietre, metale – se strâng în fior./ Cum zumzăie zarea! Ce întoarcerea poetului printre noi, o scoatere-din-ascundere a poeziei roşie-i bolta!/ Ce tunete-aleargă prin fulgere sus./ Jos lava învie, îşi sale, în sens heideggerian.plimbă revolta./ Metalul coboară spre grote supus…/ Şi toate acestea,

A apus Ion Alex. Angheluş?Prof. Viorica NICOLAU

A apus şi a uitat să mai răsară !Avea atât de multe în mintea lui, atâtea

proiecte, iubire şi despărţire, cai alergând şi stele căzând, încât a uitat să mai răsară.

Apoi, ocupat cu lecţiile de poezie şi de limba română predate îngerilor, a uitat definitiv.

Sau poate a obosit să mai străbată cerul o dată şi încă o dată şi tot aşa... mereu.

Noi, cei care l-am cunoscut şi iubit spiritual, am tot aşteptat, privind înaltul, şi sperând...

Am înţeles, într-un târziu, că nu se va mai întoarce „în timpul care se cere” şi am început să-l căutăm în noi şi-n opera lui. Şi l-am simţit răsărind, discret şi uşor maliţios, în fiecare vers, în fiecare cuvânt. Şi cuvintele lui măiastre au devenit sonore... şi am auzit, venind din timp, inflexiunile vocii lui, ciudată şi unică, inimitabilă, melodioasă şi profundă, alinătoare...

Şi am înţeles că, de undeva, de sus, privirea lui scrutează lumea, inima lui mai bate în ritmuri poetice, iar mintea lui mai potriveşte cuvinte şi se mai joacă cu ele.

Şi am înţeles că Ion Alexandru Angheluş răsare în fiecare zi, mereu aici, prezent mereu.

Îţi trebuie doar minte şi suflet ca să-l vezi, luminând bolta şi bucurându-se pentru noi.

Şi de 20 de ani încoace caut şi găsesc, mereu şi mereu, sensuri noi pentru acel Toulouse-Lautrec invocat în final şi rostit cu amărăciune concluzivă.

Suflete, fă linişte! Răsare Ion Alexandru Angheluş!!!!!

Domnule Ion Alexandru Angheluş,

Minunea s-a produs. Am scos şi eu o carte, ei şi?! Dă-o dracului că nu-i bună, dar este a mea, aşa că... Mă iertaţi că n-am putut să vă trimit mai devreme un exemplar. Nici acum nu sunt convins că va ajunge până la Dumneavoastră. Cum merge poezia? Îmi pare rău că nu v-am mai întâlnit de foarte, foarte multă vreme. Oricum, eu am fost tot timpul alături de Dumneavoastră,

Aş dori să vă rog dacă aveţi timpul necesar să vă aplecaţi puţin asupra acestei prime „naşteri” şi să vedeţi despre ce-i vorba. Dacă se poate, chiar şi o recenzie la una din revistele la care credeţi Dumneavoastră că e bine. Până acum nu a scris decât „Cronica” şi aştept „Convorbirile...”. În rest n-am trimis nicăieri deoarece n-am ştiut cum se procedează iar când am aflat, nu mai aveam cărţi, aşa că... Până nici ziarul local n-a amintit nimic, însă nu mă miră faptul. Aş fi onorat dacă şi Domnul Codreanu ar vrea să încropească o recenzie pentru o revistă. În rest, toate bune. [...]

Închei urându-vă la amândoi scriitorii huşeni, deci şi literaturii române, multă sănătate şi să auzim de bine!

Nicolae Ariton Dăneşti10 iunie 1986

Stimate dle Angheluş,

Am primit prin dl. C. Călin un exemplar din Ateneu şi vă mulţumesc pentru publicarea interviului. Vă asigur că nu v-am ui ta t ş i anexez , pen t ru documentarea dv. câteva proiecte editoriale străine, unele recente.

Cu deosebite salutări,omagii doamnei,Adrian Marino

20

Redactor şef:Costin CLIT

Redactor şef-adjunct:Mihai ROTARIU

Tehnoredactor:Bogdan ARTENE

ISSN 1582 - 618X

(Corespondenţa de la cititori o primim pe adresa - C.P.47-Cod 735100 Huşi. Manuscrisele nu

se înapoiază)

PRUTULTipărit la: S.C. IRIMPEX S.R.L. Bârlad - Str. C. Hamangiu nr.15, Tel.: 0235 415669

Editat de

Casa de Cultură

“Al. Giugaru”

cu sprijinul

Consiliului Municipal

Huşi

* Într-un articol atacându-l vehement pe un om de afaceri – Mark Twain scria: „Acest individ nu merită nici măcar să fie scuipat!”

Acţionat în judecată, scriitorul este silit să retracteze. Însă marele satiric găseşte o formulă pe de-a-ntregul convenabilă pentru sine. Iată textul său: „Am afirmat zilele trecute că domnul S. nu merită nici măcar să fie scuipat. Prin rândurile de faţă retrag cele scrise şi declar contrariul. Domnul S. merită!”

* Pierre-Paul Poulalion fu, pe rând: argintar, muzicant, inventator al unei lămpi, cântăreţ de stradă şi chiar gramatician (cerând suprimarea radicală a participiului trecut). El a publicat volumul de versuri Nemesis fără fiere pe care-l vindea prin berării, trecând de la o masă la alta. Când se ameţea de vin, ţipa în gura mare refrenul unui cântec al său:

„Şi zig-zig!Şi zig-zag!Vinul fierbe în stomag!”* Gheorghe Moceanu, sportiv şi dansator remarcabil, primul

profesor de gimnastică al plaiurilor româneşti, a colindat lumea (ducând la Paris, Madrid, Calcutta, Roma sau Chicago – mesajul vitalist al dansului nostru). În Statele Unite (1893) el se împrieteni cu o tânără institutoare foarte spontană în discuţii şi de o sinceritate dezarmantă. Prietenia dintre ei a avut ca punct de plecare acest schimb de replici:

- Mult stimată domnişoară, nu vi se întâmplă ca elevii să vă adreseze şi întrebări mai speciale, pe teme intime?!

- Fireşte! Şi-i înveseleşte extraordinar perfecta mea sinceritate!* Friedrich cel Mare (care n-a fost numai poet şi muzician de

merite reale), ci şi un militar desăvârşit – se întâlni într-o zi, într-un parc, cu un ofiţer din garda sa îmbrăcat civil, deşi regulamentele instituite de rege interziceau acest lucru.

- Cine eşti dumneata, întreabă suveranul.- Un ofiţer – răspunse locotenentul – dar sunt incognito aici!- Pleacă repede (spuse Friedrich) căci s-ar putea să te

întâlnească regele!* La apariţia romanului Mizerabilii, Victor Hugo era neliniştit de

mersul vânzării. El îi trimise editorului o scrisoare extrem de concisă, cu un singur semn: ?. Acesta înţelese întrebarea („Ce ştiţi despre succesul la public?”) şi-i răspunse la fel de coincis, trimiţându-i o filă complet albă, ceea ce voia să însemne: „Nu ştiu deocamdată nimic!”

* Groucho Marx (cunoscutul comic al cinematografiei americane şi mondiale) aflat într-un tramvai şi ocupând un loc râvnit de o călătoare care făcea aluzii răutăcioase spuse:

- V-aş ceda fără îndoială locul meu, dar vedeţi şi dumneavoastră, el este deja ocupat!

* Instituind un premiu pentru cea mai bună analiză făcută unui roman al său de către tinerii cititori – Ionel Teodoreanu fu gratulat de Mircea Pavelescu cu următoarea epigramă:

„Pe când era drăguţ şi juneScriind romane – IonelFăcea afaceri foarte bune!Dar azi, când s-a sluţit niţel,Ca să-l citeşti, plăteşte el!”* Bunica distinsului filolog şi academician Al. Rosetti

(preşedintele comisiei noastre de licenţă la Facultatea de filologie din Bucureşti!) era fiica Anei Manu, căreia Ion Heliade Rădulescu i-a dedicat cunoscuta lui baladă Zburătorul.

* Abatele Barthélemy (autorul cărţii Călătorie a tânărului Anacharsis în Grecia) studiase limbile orientale şi era recunoscut ca specialist în această ramură. Odată, nişte negustori din Marsilia îi aduseră un bătrân evreu care pretindea că vorbeşte limba arabă. Cel adus la „control” mişca gura scoţând articulaţii bizare. Abatele băgă de seamă că, de fapt, evreul spunea pe dinafară pasagii din Biblie, în ebraică. Atunci, începu şi el să spună pe dinafară propoziţii dintr-un manual de conversaţie arab. Amândoi, intuind situaţia, îşi aduseră elogii în faţa negustorilor, care îşi făcură convingerea că au de-a face cu doi savanţi prestigioşi.

* Andrei Mureşanu, poetul, publică în Foaia pentru minte, inimă şi literatură următoarea anecdotă:

O doamnă, plecând la băi, rămase surprinsă la o staţie de poştă, văzând că surugiul este un tânăr de 15 ani.

- Ştii tu mâna caii, copile? întrebă ea.- Cum să nu, răspunse tânărul. Aţi uitat că v-am răsturnat anul

trecut?!* De Villèle (supranumit Ulysse al tribunei) era mărunţel, avea

glasul slab şi, când vorbea, nazaliza. Aceasta nu l-a împiedicat să aibe o mare influenţă asupra Camerei. În 1821, pe când deţinea portofoliul finanţelor, împiedicându-se de un covor fu apostrofat:

- Fiţi atent pe unde călcaţi, excelenţă!- Principalul e nu cum calc la sol, ci cum merg în politică! –

răspunse oratorul.* Cineva, cerându-i lui Rivarol un epigraf pentru broşura sa, primi

din partea spiritualului scriitor următorul răspuns:- Nu vă pot oferi decât un epitaf!

Indiscreţii şi anecdoteAdunate, traduse şi repovestite de

Ion Alex. Angheluş

Desen

de L

ina C

od

rean

u

Date post:	30-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	costin-tilc
View:	106 times
Download:	4 times

Prutul nr. 42

Documents