Precuvântare

Început ca o inițiativă a mai multor oameni și organizații cu un interes declarat asupra realității istorice și prezente a Țării Codrului, proiectul cultural „Luminile Codrului”, �nanțat de Administrația Fondului Cultural Național, este primul demers de studiere a acestui areal etno-cultural privit ca întreg. Pe durata a 6 luni, între mai și noiembrie 2014, s-au desfășurat cercetări de teren, colectarea de bunuri culturale cu semni�cație istorică sau etnogra�că, amenaja-rea muzeală a trei puncte de informare culturală și trei sesiuni de instruire pentru salariați ai instituțiilor publice de cultură din zonă și pentru alte persoane intere-sate.

Coordonatorul proiectului, Centrul de Cultură și Artă al județului Sălaj, în parteneriat cu Centrul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș și Asociația de Dezvoltare „Pro Maja” din Bogdand, județul Satu Mare, a coagulat străduințele unor oameni inimoși care, de multe ori, au muncit benevol pentru reușita proiectului. Această lucrare, care este doar începutul unui efort de cercetare și valori�care a patrimoniului cultural din Țara Codrului, nu ar � fost posibilă fără contribuția următorilor: Dr. Camelia Burghele, Dr. Marin Pop, Maria-Mirela Poduț, Pop Corina-Rodica, Szoke Ana, Dr. Narcisa Știucă (și studenții Universității București conduși de domnia sa), Cristi Moldovan, Marcela Domuță, Camelia Popescu și Dr. Pîrvu Ionică. Trebuie subliniată importanța deosebită a muncii domnului Daniel Săuca, directorul Centrul de Cultură și Artă al județului Sălaj, fără de care toate cele de mai sus nu ar � fost posibile.

Lucrarea pe care o aveți în față nu are caracter exhaustiv și urmărește doar să incite curiozitatea cititorului. Inevitabilele „pete albe” așteaptă să �e completate

1

“Toți îs mândri de originea lor. Toată lumea acceptă că e o zonă mai săracă decât zonele de câmpie, dar toți sînt mândri că sunt codreni. Mândria stă în faptul că este și deal și vale, în zona Codru, poți sămăna orice, noi avem și lemne, și vin, putem cultiva nu la cote maxime dar bune, putem sămăna și cereale, aici orice poți găsi, plus că e o zonă și protejată. Văile îs frumoase, copiii mei când vin acasă, când venim dinspre Bobota, zâc că aici îi Valea Frumoasă.”

(Aurel Bojan, primarul comunei Bogdand, Corund, n. 1960)

2

Cehu Silvanieimicromonogra�e

Cehu Silvaniei (în maghiară Szilágycseh, în germană Bömischdorf ) este al patrulea centru urban, ca importanță, al județului Sălaj. Conform recensământu-lui din anul 2011, Cehu Silvaniei are o populație de 7.214 locuitori. În componența orașului intră și satele Horoatu Cehului, Motiș, Nadiș și Ulciug. Orașul Cehu Silvaniei este situat în nordul județului Sălaj, la limita acestuia cu județul Maramureș și la 34 km distanță față de municipiul Zalău.

Deși atestat documentar doar din anul 1405, sub denumirea de Chehy (1854 - Szilagy Cseh), în anul 1319 este semnalată prezența unei cetăți de pământ, Castrum Cheevar, care se pare că a avut rolul de a apăra așezarea din vatra actualului oraș Cehu Silvaniei. “Castrum Cheevar” - cetate de pământ - propri-etatea lui Elefánti Dezsõ, a fost primită în dar din partea regelui. Proprietarii cetăţii s-au schimbat secole de-a rândul: familile Drág�, Gyula�, Báthori, Tököli, Apa� şi familia Bornemissza au deţinut pe rând domeniul. Celelalte localități componente sunt atestate documentar încă din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Horoatu Cehului este atestat documentar în anul 1220 sub denumirea de Villa Chroat, Motiș în anul 1387 sub denumirea de Villa olachalis Mutos, Nadiș în anul 1387 sub denumirea de Villa olachalis Nadasd și Ulciug, tot în anul 1387 sub denumirea de Volcsek.

Oraşul se bucură de mai multe privilegii începând chiar din secolul al XV-lea. În anul 1468, regele Matei Corvin autorizează organizarea unui târg, iar în 1529 cetatea primește de la Sigismund Báthory privilegiul pentru a se autoguverna. Castelul forti�cat al Cehului se construiește în anul 1526 de către Belteki Drag�.

Pe lângă perioada de în�orire şi prosperitate economică, cetatea cunoaşte şi perioade de decădere. Astfel la mijlocul secolului al XVI-lea, armata imperiului austriac asediază cetatea. Mai târziu, cetatea este atacată de armatele otomane. Cetatea a jucat un rol important în timpul răscoalei curuţilor (din maghiară kuruc, în trad. "haiduc"), la începutul secolului XVIII. Revoluţia de la 1848, cele două războaie mondiale şi perioada comunistă, sunt alte câteva momente istorice care au in�uențat aspectul și dezvoltarea localității.

Dupa reforma administrativă din anul 1968, dintr-un centru administrativ bine organizat, Cehu Silvaniei devine un oraş de provincie lipsit de instituții impor-tante cum ar � Judecătoria sau notariatele, iar numărul intelectualilor scade semni�cativ. După o perioadă de stagnare, urmează ani de relativă prosperitate: creşte numărul locuitorilor ca urmare a industrializării şi începând cu anii’70 și blocurile de apartamente.

3

Perioada comunistă a avut, pe de altă parte, și importante efecte negative asupra aspectului arhitectural și mărturiilor istorice prezente în oraș, un astfel de exemplu �ind dărâmarea sinagogii și ridicarea pe același amplasament a unei clădiri în care, astăzi, funcționează Primăria și Casa de Cultură. Tabloul istoric complex al orașului este întregit de valoarea sa etnogra�că, mai ales că Cehu Silvaniei este resimțit de sălăjeni ca �ind un centru simbolic a actualei părți sălăjene a Țării Codrului. Elementele etnogra�ce speci�ce satelor componente ale orașului - Horoatu Cehului, Motiș, Nadiș și Ulciug – dar și a satelor din imediata vecinătate (Biușa, Aluniș), cu care formează o micro-unitate etnogra�că, atestă caracteristicile zonei codrenești: costumul popular sobru (în comparație cu spectaculozitatea celui oșenesc); dansurile cu predominanță masculină. Se adaugă ocupațiile locale �rești unei zone împădurite, cunoscută ca Țara Codrului: păstoritul și lucrul la pădure.

Ca element identitar din perspectivă etnogra�că se poate remarca și conștiința identitară a oamenilor de aici ca aparținând zonei ”De Sub Codru”, ca efect al unei construcții �gurative conform căreia zona sălăjeană este o zonă de margine a Codrului, a�ată la poalele pădurilor concentrate mai la nord sau, altfel spus, ”Sub Codru”.

Meșteșugul prelucrării lemnului

4

Actualele ateliere de dulgherit sau tâmplărie atestă reminiscențe ale unui foarte dezvoltat meșteșug al prelucrării lemnului, începând cu tăierea lemnelor din pădure și terminând cu prelucrarea artistică sau utilitară a lemnului; la fel, existența pășunilor din vecinătatea pădurilor a condus la o con�gurare maximală a păstoritului în zonă, ale cărui re�exe sunt omniprezente în memoria culturală a locuitorilor zonei (la nivel de instrumentar aferent, prelucrarea laptelui, scenarii magico-ritualice aferente păstoritului, obiceiuri și tradiții păstorești). Față de alte zone sălăjene, datorită prezenței Someșului în zonă, au cunoscut o dezvoltare remarcabilă pescuitul, ca îndeletnicire aducătoare de surplus de hrană (fapt care a dus la o multiplicare semni�cativă a diverselor unelte de pescuit, demne de un muzeu etnogra�c al pescuitului în zonă) dar și împletiturile de nuiele, în scop casnic – utilitar sau estetic.

Din punct de vedere etnic, în oraș nu există o etnie majoritară, locuitorii �ind maghiari (49,4%), români (43,47%) și romi (4,75%). Pentru 2,22% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, nu există o religie majoritară, locuitorii �ind ortodocși (46,09%), reformați (43,14%), romano-catolici (3,6%) și martori ai lui Iehova (1,86%). Pentru 2,3% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

Oraşul Cehu Silvaniei este atât centrul economic al zonei, dar și un pol cultural. Economia este în principal agrară, dar confecțiile și prelucrarea lemnului re-devin din ce în ce mai importante. Așezămintele culturale din localitate sunt Casa Orăşenească de Cultură și Biblioteca Orăşenească, a�ate în subordinea Consiliului Local. Tot în domeniul cultural, în oraș sunt active patru organizaţii neguverna-mentale cu personalitate juridică. În anul 1996 a luat �inţă Asociaţia Culturală Tövishát care promovează valori�carea şi păstrarea tradiţiilor.

Asociaţia de Tineret Berekenye şi-a început activitatea în 1998, slujind mai cu seamă păstrarea tezaurului folcloric, a dansului popular maghiar şi promovarea teatrului amator. În anul 2005 s-a în�inţat Asociaţia Culturală SILVEST, asociaţie ce sprijină manifestările culturale din zonă şi promovează relaţiile de prietenie româno – belgiene. În anul 2011 s-a în�intat Asociația Culturală Plaiuri Codreneș-ti, sub auspiciile căreia s-a desfășurat prima ediție a Festivalului de colinde în luna decembrie 2011. În Motiș și Ulciug se a�ă câte un cămin cultural, cel din Ulciug �ind reabilitat în perioada 2008-2009.

Pentru turiștii care doresc să petreacă mai multe zile în zonă, Pensiunea Panora-ma având o capacitate de cazare de 20 locuri şi un restaurant cu o capacitate de 150 locuri şi pensiunea Aramis, oferă o atmosferă caldă și primitoare la prețuri convenabile.

5

Viața spirituală a locuitorilor se desfășoară și prin intermediul mai multor lăcașe de cult:• 2 biserici catolice în Cehu Silvaniei• 2 biserici reformate în: Cehu Silvaniei şi Ulciug• 5 biserici ortodoxe în: Cehu Silvaniei, Ulciug, Motiş, Nadiş, Horoatu Cehului• 2 biserici adventiste în: Cehu Silvaniei şi Ulciug• 3 biserici baptiste în Cehu Silvaniei• 2 biserici Martorii lui Iehova în: Cehu Silvaniei şi Ulciug• 1 biserică penticostală în Nadiş Cehu Silvaniei este gazda mai multor manifestări culturale, dintre care pot � amintite: • Festivalul Cântecului şi Dansului Codrenesc, manifestare care reuneşte formaţii de dansuri populare şi solişti vocali din zona Codru;

• Tabăra internaţională de dansuri populare maghiare ce se desfăşoară în luna iulie;• Festivalul de teatru amator pentru elevi PADIF, festival ce adună în oraş împătimiţi ai artei teatrale din regiune;• Zilele oraşului Cehu Silvaniei în cadrul cărora au loc multiple activităţi culturale;• Zilele Tövishát ce se desfăşoară la sfârşitul lunii august.

Cele mai importante obiective turistice din oraș și împrejurimi pot oferi o expe-riență variată celor care doresc să se desprindă de tumultul urban, dar să aibă în apropiere tot confortul citadin. În oraș pot � vizitate:

-Clădirea Clubului Copiilor. A fost construită în anul 1896 de o familie de evrei, �ind, astăzi, mărturie a importanței și prestigiului de care se bucurau aceștia. Etajul clădirii a fost cumpărat la începutul secolului XX de Banca Albina din Sibiu. Atunci a fost renovată fațada pe care au apărut și stupii de albine vizibili astăzi. La parter erau mai multe magazine de textile și o croitorie aparținând familiei de bancheri evrei Konigstein. În anul 1948, clădirea a fost naționalizată și a devenit sediul Partidului Muncitoresc Român (PMR) până în 1964, iar o parte din imobil a fost dat ca spațiu de locuit câtorva familii. Anul 1975 marchează aici începerea activității Casei Pionierilor, ulterior clădirea �ind doar spațiu de învățământ pentru aceasta. În prezent, clădirea adăpostește Clubul Copiilor, denumire atribuită din 1990. Ea a fost renovată între anii 2006-2008. La parterul clădirii este și un Punct de de Informare Culturală organizat muzeal, în�ințat în 2014, unde pot � obținute informații despre alte obiective de interes cultural-turistic și poate � vizitată o expoziție care găzduiește obiecte speci�ce Țării Codrului: piese de mobilier, inventar gospodăresc și unelte meșteșugărești.

6

Clădirea Clubului copiilor

-Biserica reformată, construită inițial în cultul catolic (în 1519), în 1601 a ars, �ind renovată în 1604, 1702, 1751, 1801 și în 1830. Biserica, un frumos monu-ment istoric în stil gotic timpuriu (cod SJ-II-m-A-05034), găzduiește o orgă și două steme nobiliare din care una este a familiei Drág�.

-Biserica romano-catolică Sf. Ioan. După invaziile turcilor, în localitate se stabilesc familii de negustori armeni, iar în 1844 primesc de la baronul Bornemissza Pál teren pentru construirea unei biserici. Episcopul baron Bémer László construiește o capelă în jur de 1845. În 1864 episcopul Szaniszló Ferenc începe construcţia unei biserici în locul capelei. Biserica este s�nţită la 19 februa-rie 1865. După deteriorări semni�cative suferite în perioada 1960-1975, biserica este reparată în anii 1980.

-Fântâna de piatră (secolul al XVI-lea), monument istoric de relevanță secundară (SJ-III-m-B-05153), poate � găsită în apropierea ruinelor reședinței nobiliare de pe Dealul Cetății. Calea de acces, strecurată pe sub ulmi seculari, ghizdurile din piatră sculptată și priveliștea panoramică asupra văilor din jurul orașului cheamă la meditație și invită la popas.

-Cimitirul orașului. Oglindă a unei istorii de aproape 200 de ani, cimitirul cuprinde mici monumente funerare, câteva capele, un mic mausoleu ridicat în amintirea evreilor deportați în timpul celui de-al doilea război mondial și care nu s-au mai întors, precum și numeroase cruci care vorbesc despre oamenii care au trăit în zonă.

7

-Biserica „S�nții Arhangheli” din Motiș, construită în 1830 în cultul greco-catol-ic, este, astăzi, un lăcaș de cult ortodox, cu exteriorul și interiorul complet refăcute la începutul secolului XXI. În spatele bisericii și în cimitirul din apropiere pot � admirate două cruci de piatră ortodoxe despre care se presupune că ar data de pe la anul 1300 și din care mai sunt vizibile părțile superioare, de formă circulară.

-Biserica de lemn „S�nții Arhangheli” din Nadiș, este monument istoric construit într-un stil speci�c zonei și epocii (SJ-II-m-A-05085). A�ată în spatele bisericii noi din sat, biserica de lemn este datată 1732 pe ancadramentul uşii de intrare în naos. La renovarea bisericii au fost găsite sub fundaţia acesteia două schelete umane foarte vechi, îngropate la o adâncime foarte mică (40 cm).

-Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” din Ulciug, monument istoric de categorie A (cod SJ-II-m-A-05138). Biserica a fost construită probabil de acelaşi meşter, activ în valea Sălajului în a doua jumătate a secolului 18, mărturie �ind asemănarea cu bisericile din Orţâţa şi Bicaz. O icoană datată 1781 oferă o posibilă soluție de datare.

-Biserica de lemn „S�nții Arhangheli” din Horoatu Cehului, este un alt monu-ment istoric important din zonă (cod SJ-II-m-A-05063). Construită pe la 1749 pe un punct mai ridicat de pe teritoriul satului, biserica și împrejurimile sugerează existența unei lumi încă netulburată de neliniștea prezentului.

Turla bisericii reformate

8

-Rezervaţia naturală “Lunca cu lalea pestriţă”, a�ată la circa 1 km distanță de oraș. Pe o întindere de 10 hectare, rezervația protejează o populație de Fritillaria meleagris (laleaua pestriță, căldărușa, bibilica). Deși supusă agresiunilor provo-cate de drenări și pășunat excesiv, frumusețea �orii violet cu pete albe poate � admirată primăvara, în timpul în�oririi.

-Strâmtorile Ţicăului. La mică distanță de Cehu Silvaniei, în apropiere de Benesat, zona în care se a�ă strâmtorile oferă turistului un traseu cu o di�cultate scăzută, accesibil tot timpul anului. În timpul verii, peisajul este excepțional și pot � admirate plante rare, speci�ce Podișului Someșului: Bunghișor (Erigeron annuus), Veninarița (Gratiola o�cinalis), Talpa gâștei (Leonurus cardiaca), Iarba șarpelui (Echium vulgare), Drobița (Genista tinctoria), Tremurătoare (Briza media), Iarba de lungoare (Lysimachia punctata), Crețișor sau Vindecea (Stachys o�cina-lis), Scânteiuța (Anagallis arvensis), Greghețin (Geranium pratense), Săpunarița (Saponaria o�cinalis), Scumpia (Cotinus coggygria) – un arbust ornamental spectaculos.

-Lacurile de pescuit de la Benesat, Cehu Silvaniei, Motiş, Ariniş, Sălăţig, permit atât bucuria unor capturi generoase, cât și posibilitatea petrecerii timpului liber în mijlocul naturii. În Nadiș, cei care au nevoie de măiestria unui tâmplar, dulgher sau dogar, pot apela la Oros Ioan (“Găunul” cum este cunoscut de localnici), meșter din Mara-mureș stabilit în Sălaj. În altă localitate apropiată, în Motiș, Zoicaș Ildiko, împletește meșteșugit coșuri sau mobilier din nuiele.

Oros Ioan, tâmplar Zoicaș Ildiko, împletitoare

9

BăseștiMicromonogra�e

Băsești (în maghiară Szilágyillésfalva – Ilienii de Sălaj) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Maramureș. Comuna, care mai cuprinde satele Odești, Săliște și Stremț este situată în zona Dealurilor Asuajului, la poalele de sud-est ale Culmii Codrului. Geogra�c, satul este a�at în partea de sud-vest a judeţului Maramureş, la 54 km de Baia Mare şi 10 km de Cehu Silvaniei. Până la reorganizarea administrativă din 1968, Băseștiul a făcut parte din județul Sălaj, chiar și astăzi existând oameni care se consideră sălăjeni. Prima atestare docu-mentară apare în 1391, dar mărturiile arheologice și istorice ne indică o vechime mult mai mare.

Băseştiul sau “Mica Romă” de la poalele Codrului, cum o numeşte dirijorul Valentin Băinţan, autorul unei monogra�i a localității, este considerat a doua localitate din Transilvania ca valoare spirituală, după Blaj şi poartă amprenta venerabilului preşedinte al P.N.R., George Pop de Băseşti, care alături de alte personalităţi şi asociaţii ale vremii, au marcat destinul poporului român din Transilvania.

Demogra�a comunei ne arată că majoritatea locuitorilor sunt români (89,6%), cu o minoritate de romi (4,34%). Pentru 6,06% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (66,12%), dar există și minorități de greco-catolici (14,33%), baptiști (7,51%), penticostali (3,72%) și martori ai lui Iehova (2%). Pentru 6,06% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

Economia satului (ca și a comunei) este una agrară, existând un număr de ferme de porcine. În sat au existat meșteri tâmplari, dar construcțiile moderne, cu tâmplărie de tip termopan a făcut ca această meserie să nu mai aibă căutare. Cultivarea și prelucrarea cânepii și a lânii sunt, la fel, meșteșuguri care nu se mai practică.

Satul Băsești este cunoscut pentru faptul că aici s-a născut și a trăit Gheorghe (George) Pop de Băsești. George Pop a susținut cauza drepturilor naționale ale românilor din Transilvania, iar în data de 1 decembrie 1918 a prezidat lucrările Marii Adunări de la Alba Iulia, subliniind în cuvântul de deschidere "realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul - unirea tuturor celor de o limbă și de o lege, într-un singur și nedespărțit stat numit România". A doua zi a fost ales președinte al Marelui Sfat Național, parlamentul provizoriu al Transilvaniei. În 1872 a fost ales deputat în Parlamentul ungar din partea cercului electoral Cehu Silvaniei, pe care l-a reprezentat până în 1881.

10

Timp de 9 ani a susținut cauza românilor din Transilvania în parlamentul de la Pesta. La 9 august 1880 a propus, într-o conferință ținută la Turda, unirea tuturor românilor din Transilvania și Ungaria într-un singur partid național. În perioada 1892-1894, George Pop de Băsești a fost unul dintre liderii mișcării memoran-diste, care cerea autonomia Transilvaniei și drepturi suplimentare pentru românii din Transilvania a�ată în imperiul austro-ungar. A fost unul dintre politicienii români condamnați la închisoare pentru susținerea Memorandumului, în cadrul procesului memorandiștilor de la Cluj în 1894. A murit la 23 februarie 1919, la vârsta de 84 de ani. Urmașul său la conducerea PNR a fost Iuliu Maniu.

Turiștii interesați de mărturiile istorice și culturale ale unui vechi ținut românesc pot vizita următoarele puncte de interes:

-Casa memorială George Pop de Băseşti. Este unul dintre monumentele istorice de referință (cod MM-IV-m-A-04823) ale Țării Codrului. Casa memorială este organizată în conacul care a aparţinut marelui om politic, descendent al unei familii nobiliare. Casa a fost construită în anii 1885 - 1890, constituind timp de trei decenii un loc de întâlnire a multor personalităţi transilvănene: dr. Vasile Lucaciu, Vasile Goldiş, Ion Raţiu, Teodor Mihali şi alţii. Până în 1940 casa a fost locuită de �ica sa, Elena Pop Longin (1860 - 1940), cunoscută militantă feministă şi de soţul ei, Francisc Hossu Longin. Naţionalizată în 1948, a servit ca sediu CAP şi magazie de cereale. În perioada 1970 - 1976 s-au executat lucrări de reabilitare, organiza-rea muzeului făcându-se în etape. Sunt valori�cate expoziţional piese originale cu caracter istoric şi memorial aparţinând lui Gheorghe Pop de Băseşti (1835 - 1919), fruntaş al luptei pentru unirea Transilvaniei cu România, preşedintele Partidului Naţional Român şi al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia (1 Decem-brie 1918). Tot aici a fost în�ințat în 2014 un Punct de Informare Culturală cu caracter muzeal, în care sunt expuse unelte meșteșugărești, obiecte de mobilier și de inventar gospodăresc. Vizitatorii pot, astfel, să înțeleagă mai bine cu arăta Țara Codrului în urmă cu 80-100 de ani sau mai mult. -Monumentul eroilor căzuți în primul război mondial. Se a�ă amplasat în centrul localităţii Băseşti şi se pare că a fost dezvelit în anul 1933 de către Elena Pop Hossu Longin. Pe monument sunt inscripţionate numele celor căzuţi în război (1914-1919), iar pe parţile laterale sunt postate citate, printre care şi unul aparţinând poetului Octavian Goga, care se referă la eroii din Ţara Codului: „Frați buni ai frunzelor din codru/ Copii ai mândrei bolți albastre/S�nțiți cu roua suferinții/Țărâna plaiurilor noastre.

11

Casa memorială George Pop de Băseşti

Cimitirul familiei Pop de Băsești

12

-Cimitirul familiei Pop de Băsești. Ceremonia de dezvelire a monumentului dedicat lui George Pop de Băseşti a avut loc pe data de 6 mai 1923, care a coincis sărbătorii de Sfântul Gheorghe. Monumentul de la Băseşti este un obelisc de marmură neagră, cu o cruce gravată în contrast. Sub semnul s�ntei cruci au fost inscripţionate următoarele cuvinte memorabile: "Aici îşi doarme somnul de veci George Pop de Băseşti, preşedinte al Partidului Naţional Român şi al istoricei adunări dela Alba Iulia, unde a proclamat unirea tuturor Românilor. Născut la 1 August 1835, trecut la veşnicie în 23 februarie 1919, sub şuerul gloanţelor secueşti, apărat de Armata Română liberatoare. Domnul a chemat pe robul său, căruia i s-a dat să vază desrobirea neamului.” Alături de acest monument, placate cu marmură neagră și împrejmuite cu un gard, mai a�ă încă alte trei (Maria Pop de Băseşti, născută Losonczi, soţia lui George Pop, decedată în anul 1895; Elena Pop (1862-1940), �ica şi Francisc Hossu Longin (1847-1935). În apropiere îşi dorm somnul de veci: Alexandru Pap de Băseşti, jude de tablă (1838-1907) şi soţia Terezia Şorban de Cerneşti (1840-1913); Dr. Alexandru Pop, avocat şi director de bancă (1877-1929); Emeric Pop de Băseşti, director de bancă (1841-1927).

-Teiul din Băsești. I se spune „Teiul Unirii” și este un copac secular, la umbra căruia se povestește că Gheorghe Pop de Băsești a stat la sfat cu marile personal-ități ale vremii, care l-au vizitat la Băsești. „Veneam la Băsești ca la Mecca”, avea să spună mai târziu Iuliu Maniu, urmașul politic al lui Gheorghe Pop de Băsești.

-Biserica de zid „S�nții Arhangheli Mihail și Gavril” a fost construită în 1846 în cultul romano-catolic, de către unchiul lui George Pop, acesta din urmă purtân-du-i de grijă și aducându-i necesarele îmbunătățiri. După Edictul de la 1948, biserica trece în cultul ortodox.

-Noua biserică greco-catolică din Băsești, cu hramul "Sfântul Gheorghe", s�nțită în anul 2005. Biserica a fost ridicată pe terenul donat de George Pop de Băsești Bisericii Române Unite cu Roma "cu acel scop și acel mandat ca, din această avere, să se în�ințeze spre mărirea Atotputernicului Dumnezeu și în favorul dezvoltării culturale a poporului român o fundație perpetuă și neschim-bată", iar "scopul fundației va � promovarea culturii poporului românesc".

-Mănăstirea greco-catolică “Sfântul Anton”. Aceasta este amplasată pe un deal ce oferă o privelişte deosebită spre Baia Mare şi Măgura Şimleului. Locul pe care astăzi prinde contur complexul mănăstirii, având o suprafaţă de 15 ha, a fost cândva gradina lui George Pop de Băseşti.

-Biserica de lemn cu hramul „S�nții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Săliște, construită în anul 1902.

13

-Biserica cu hramul „S�nţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din satul Odeşti, monument istoric (cod MM-II-m-B-04600) fost construita in anul 1824 din piatră și cărămidă. Pe parcursul anilor s-au făcut mai multe reparații, cea mai recentă �ind realizată între anii 1984-1991. În această perioadă s-a tencuit exteriorul bisericii, s-a învelit turnul și s-a făcut pridvorul. În interior, biserica a fost tencuită și pictată în frescă.

Tot de Băsești se leagă și povestea “haiducului” Vasile Blidaru, țăran din Odești, născut în 1911. Dogar priceput, în război s-a remarcat ca țintaș de elită. Inițial, susținător al formațiunii politice de stânga, care a preluat puterea după al doilea război mondial, în 1948 intră în con�ict cu autoritățile comuniste, fuge, prin Yugoslavia, în Italia, iar în 1951 poate � găsit la un centru de instruire în tehnici de diversiune și terorism. Se întoarce în 1956, iar pînă în 1958, când este ucis în timpul unei confruntări cu autoritățile, se răzbună pe cei care îi distruseseră viața, familia și casa.

Viața culturală a comunei este exprimată prin activitățile derulate de Fundaţia “George Pop de Băseşti”, care organizează manifestări culturale, lansări de carte, întâlniri cu ziarişti, scriitori, oameni de cultură. Tot la Băseşti, �inţează Festivalul de Literatură şi Colocviile de Istorie “George Pop de Băseşti”.

Vizitatorii interesați să petreacă mai mult timp în Băsești, pentru a vizita împre-jurimile pot găsi găzduire la Pensiunea Floare de Colți. În comuna vecină, Oarța de Jos, turiștii pot vizita alte câteva puncte de interes:

-Colecția sătească de la Oarța de Sus – Casa, care adăposteşte o expoziţe muzeală permanentă, a fost construită în anul 1930 și este o casă tradițională cu 3 camere (casa mare, tinda și camera de zi) și cu prispă. În anul 2012 a fost achiziţionată de către un localnic, Rus Traian, cu scopul de a deveni muzeu al satului Oarța de Sus. Expoziția permanentă cuprinde lăzi de zestre, ștergare din cânepă, icoane pe sticlă, un „credenț” plin cu obiecte de uz gospodăresc, „perini” frumos gătite, un pătuc-leagăn, blide, călcătoare vechi din metal, furci cu caier, jucării confecționate de copii și alte obiecte care făceau parte din gospodăria țărănească tradițională. Gospodăria are în componență și anexe: grajd, șură, utilaje etc., adăpostite sub un acoperiș din paie de secară.

-Mănăstirea Sfânta Magdalena din Oarța de Sus. Piatra de temelie a fost pusă pe data de 22 iulie 2012 de către ÎPS Andrei, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului. Situată în zona Codru, la interferenţa dintre judeţele Sălaj, Maramureş şi Satu Mare, mănăstirea va � de călugări şi are deja o obşte de 5 vieţuitori, în frunte cu stareţul Ierom Pimen Vasile, veniţi de la Mănăstirea Sf. Maria Skobtova din Alba Iulia.

14

Colecția sătească de la Oarța de Sus - exterior

Colecția sătească de la Oarța de Sus - interior

15

-Tumulii de la Oarța de Sus. Pe cursul superior al unei văi din preajma satului Oarţa de Sus, sunt amplasaţi, în formă de arc solar, 33 de tumuli, care adăpostesc morminte presupuse a � aparţinut regilor daci din zonă. „Piramidele” dacice sunt de mărimi impresionante, ținând cont de materialul din care erau construite dar și de miile de ani așternute peste ele (în prezent, unele dintre ele au la bază aproximativ 30 m).

-„Cimitirul domnilor” din Oarța de Jos. În localitatea Oarţa de Jos există un cimitir, căruia localnici îi spun „Cimitirul Domnilor”. Aici este înmormântat primul prefect român din județul Sălaj de după 1918, Gheorghe Pop, căruia i se spunea „de Oarța” și nu de Băsești, pentru a nu � confundat cu nașul său de cununie, Gheorghe Pop de Băsești. Aici se mai găsesc osemintele mai multor membri ai familiei Pop: protopopul Vasile Pop și soția sa Cornelia Indrea. Fiica lor, Cornelia a fost căsătorită cu Ioan Ossian, directorul primului liceu românesc din Sălaj și prefect de Sălaj între anii 1927-1928. Cornelia Ossian este înmormântată în cimitirul de la Oarța. Deși pe cruce apare și Ioan Ossian, în realitate osemintele lui se găsesc undeva la Canal, unde a decedat în ianuarie 1954. Pe crucea de mormânt a lui Gheorghe Pop se găsește următoarea inscripție: GHEORGHE POP DE BĂSEȘTI, fost primul prefect român al Sălajului, avocat, decanul baroului Sălaj, senator, președinte al Consiliului Județean și al Camerei de Agricultură județeană, primcuratorul bisericii unite din Zalău, decorat cu Steaua României în grad de comandor, 1865-1933.

În Oarța de Sus poate � vizitată și �erăria lui Vasile Covaci, căoaci de cinci gener-ații. În funcție de comenzile momentului, cei a�ați în trecere pot asista la realiza-rea meșteșugită a potcoavelor și a altor obiecte metalice și chiar la potcovirea unui cal.

Vasile Covaci, căoaci

16

CorundMicromonogra�e

Corund este un sat, parte componentă a comunei Bogdand (județul Satu-Mare) și se a�ă la 5 km de centrul comunei și la 22 km de Cehu-Silvaniei (judeţul Sălaj). Din puncte de vedere geogra�c, satul se a�ă în zona de piemont a Culmii Codrului, iar din punct de vedere etnogra�c face parte din Țara Codrului. Prima atestare documentară a localității apare în 1343, în cursul istoriei purtând mai multe nume (TotKorond, Fëlso-Korond, Korond, Koronth, Olah Korond), iar vatra satului a fost mutată de mai multe ori, cel mai recent în jurul anului 1970. De la prima atestare documentară, până în 1848 satul a fost unul de iobagi, propri-etatea asupra sa �ind trecută de la un feudal la altul prin vânzare sau moștenire. În decursul timpului, localitatea a aparținut din punct de vedere administrativ Sălajului, Maramureșului și Sătmarului. Economia localității este în principal agrară.

Localitatea este interesantă pentru turiști datorită câtorva obiective speciale: -Școala veche. Prima formă de organizare școlară în sat este înregistrată în 1864, ca școală greco-catolică. Actuala clădire a fost construită în 1913 din cărămidă arsă, cu o sală de clasă și două încăperi folosite ca locuință de director (partea de la stradă). A fost extinsă în 1943 și 1974. În prezent găzduiește un Punct de Informare Culturală organizat muzeal, în�ințat în 2014. Aici pot � văzute obiecte de inventar gospodăresc tradițional speci�ce Țării Codrului, achiziționate sau donate de către localnici.

-Biserica ortodoxă din lemn din Corund, închinată S�nţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, este unul dintre cele mai frumoase monumente istorice din judeţul Satu Mare (cod SM-II-m-B-05303).

Prima mențiune este în anul 1494, într-un act de judecată. Construcția actuală a fost ridicată în 1723 şi se înscrie în rândul lăcaşurilor de cult ridicate în prima jumătate a secolului al XVIII-lea în zona Codru. Inițial a fost ridicată în partea de răsărit a satului, la Pârâul Fagului, în mijlocul cimitirului, dar în 1868 a fost mutată împreună cu vatra satului. Mutarea, făcută pe lemne (durgalaua) și trasă cu boii a durat 2 ani. În acest timp, unde o ajungea duminica – acolo se făcea slujbă. Pronaosul (biserica femeilor) şi naosul (biserica bărbaţilor) sunt despărțite de un perete cu ușă fără canat. În naos sunt reprezentări ale S�ntei Treimi, ale Arhang-helului Mihail, �guri de prooroci, s�nţi mucenici şi Ciclul Patimilor lui Isus, iar în pronaos, Judecata de apoi. Se poate remarca faptul că soldații care îl chinuie pe Isus sunt îmbrăcați în costume militare imperiale speci�ce vremii.

17

Comună bisericilor codrenești este reprezentarea muncilor iadului, dominată de �guri de draci și demoni. Fiecare dintre păcate (minciuna, calomnia, lenevia, lăcomia, beţia, furtul, zgârcenia, gelozia, mândria, mânia, uciderea, necurăţia, adulterul, sodomia, erezia, necredinţa, nemilostivirea) este cântărit de Lucifer. Pictura, săvârșită în 1728, exprimă în egală măsură desprinderea de canoanele iconogra�ce anterioare, dar și capacitatea de surprindere, aproape fotogra�că, a istoriei din acea vreme.

Biserica ortodoxă din lemn din Corund - exterior

Biserica ortodoxă din lemn din Corund - interior

18

-Biserica baptistă (calvin) din Bogdand, ctitorie de piatra de la 1470, păstrată, cu unele mici modi�cări până astăzi.

-Biserica ortodoxă din Ser, construită din zid la 1901

-Casa muzeu din localitatea Bogdand, construită în jurul anilor 1880-1885 de meșteri populari din Cristur, județul Sălaj. Muzeul a fost inaugurat în 1997 ca Muzeul Maghiar, iar din 2005 se numește Muzeul Etnogra�c Maghiar "Sipos Laszlo". Muzeul expune piese de mobilier, ceramică utilitară și decorativă, textile, costume populare, obiecte de uz-casnic si obiecte utilizate în industria casnică textilă.

În apropierea localității Corund, pot � văzute viile de la Samșud. Speci�cul zonei sunt pivnițele semi-îngropate, zidite și acoperite, oferind o imagine interesantă, de lume a în afara lumii. Toamna, la culesul strugurilor (“sureti” sau “surechi”, în graiul local), dealurile miros a struguri storși și a promisiunea vinului. Cultivatorii își oferă producția de struguri, must și vin pe mese scoase la stradă, în fața porților.

Culesul strugurilor

19

Zona etnogra�că Codru – interferenţe culturale şi realităţi actuale

- preliminarii pentru o cercetare antropologică1 -

Varietatea formelor de manifestare ale culturii populare româneşti, chiar dacă subsumate unui tipar mental relativ unitar, dar exteriorizate printr-o paletă largă de acte culturale, �ecare promovând o punere în act cu speci�c local, face ca etnogra�a românească să �e o disciplină densă şi complexă. În interiorul disciplinei, una dintre problemele cele mai sensibile, şi care necesită nu doar o bună stăpânire a bibliogra�ei, ci şi o cercetare minuţioasă a terenului, este, fără îndoială, zonarea etnogra�că.

În cazul zonei etnogra�ce Codru, demersul acesta de zonare dă naştere unor aspecte colaterale de mare interes etnogra�c, date �ind presiunile pe care această zonă, al cărei pro�l cultural bine reprezentat este unanim recunoscut, le exercită asupra arealelor învecinate. Se formează, astfel, zone de interferenţe culturale, punţi de trecere de la o zonă la alta, în care se pot delimita apoi, la fel ca în zona Codru propriu-zisă, microzone etnogra�ce.Aşa cum aminteam, problema zonării etnogra�ce este dintre cele mai di�cile şi mai sensibile. În cazul zonei etnogra�ce Codru, punctul de plecare este oferit de profesorul Dumitru Pop, care, în 1978, încerca o delimitare cât mai exactă a acestui areal cultural cu un speci�c aparte (Pop, 1978, p. 12).

O privire mai amplă, de ansamblu, asupra zonei, atestă existenţa unor limite bine precizate, în anumite părţi, dar şi a unor delimitări mult mai permeabile. Spre exemplu, delimitările dintre Codru, pe de o parte şi Oaş sau Chioar, pe de altă parte, sunt dintre cele mai tranşante, dat �ind faptul că atât Oaşul, cât şi Chioarul, dezvoltă nuclee folclorice şi etnogra�ce bine conturate, cu personalitate proprie şi speci�c local bine conservat. Marcajele în partea sălăjeană a Codrului sunt, însă, ceva mai permeabile şi, cu certitudine, nu respectă deloc graniţele adminis-trativ-teritoriale ale judeţelor Sălaj şi Satu Mare. Cele mai multe dintre cercetările de cultură populară vorbesc despre "prelungiri ale Codrului" şi în satele nord-sălăjene. Este vorba, în principal, despre două enclave: una cuprinsă, geogra�c vorbind, între valea Sălajului şi valea Someşului, în nordul al judeţului, în amonte de Sălăţig, până la Aluniş, şi mai la sud, până la Bulgari, iar alta, la fel, în nordul al judeţului Sălaj, spre partea superioară a văii Zalăului. Satele cuprinse între aceste limite formează o zonă de trecere între Codrul sătmărean şi ceea ce se consideră a � zona etnogra�că Sălaj: Aluniş, Biuşa, Sălăţig, Deja, Noţig, Nadiş, Horoatu Cehului, Ulciug, Motiş, Bulgari, Mineu, Bocşiţa, Deleni, Chilioara, Archid, Coşeiu, Dioşod, Valea Pomilor, Şamşud, Sighetu Silvaniei, Chieşd, Derşida.

1 Text elaborat de Dr. Camelia Burghele

20

Pentru apartenenţa acestor sate la zona Codrului se pot aduce o serie de argumente, de tipul celor la care se apelează pentru susţinerea acestei idei în cazul enclavei dintre râurile Someş şi Sălaj (unitatea geogra�că şi istorică, participarea la o istorie comună, limbajul artistic al obiectelor tradiţionale, cultivarea aceloraşi piese folclorice, o anume comuniune de gândire etc.) sau de tipul celor fundamentate etnogra�c: componenţa asemănătoare a costumului de sărbătoare, formule lingvistice comune pentru denumirea unor lucruri uzuale sau asemănări clare în ceea ce priveşte textele folclorice. O parte dintre aceste argumente sunt utilizate de profesorul Augustin Mocanu în debutul culegerii sale de folclor (Mocanu, 2001, p. 5 - 8), atunci când pledează pentru unitatea de cultură dintre unele sate sălăjene (pomenite de noi mai sus) şi zona Codru.

Motiv popular din Țara Codrului

“Lădoi” decorat cu motive vegetale

21

Argumentele sunt reluate de acelaşi autor într-o mai recentă culegere de folclor din zonă, unde arealul zonei Codru este de�nit ca spaţiul de la “locul de întâlnire al celor trei judeţe”, Sălaj, Maramureş şi Satu Mare. Profesorul remarcă faptul că “în ceea ce priveşte creaţia orală, acest spaţiu se prezintă unitar: prin tradiţia comună, prin gustul arhaic şi preferinţele manifestate faţă de unele genuri şi forme literar-muzicale cum sunt colindele, urările şi creaţia lirică, ce deţin locul de frunte, prin stilul folcloric local şi prin atracţia către anumite motive şi teme cultivate cu precădere” (Mocanu, 2007, p. 5).

O incursiune în teren, în câteva sate din această zonă liminară, atestă însă şi existenţa unor factori subi ectivi ai apartenenţei la o anume zonă etnogra�că şi istorică. Este vorba de secvenţe ale memoriei colective, transmisă de la o gener-aţie la alta, conturând astfel un anume orizont de gândire propriu unui tipar mental bine �xat în climat social şi cultural. Luăm, pentru exempli�care, două sate sălăjene învecinate, Derşida şi Bobota, situate de o parte şi de alta a râului Zalău: derşidanii cântă cântece codreneşti şi susţin despre ei că sunt codreni, în timp ce bobotanii au mai multe a�nităţi cu Bihorul.

O carte mai recentă consideră că satele care sunt cuprinse în Zona Codru – aparținând județelor Satu Mare, Maramureș și Sălaj – sunt următoarele: Ardusat, Ariniş, Asuajul de Jos, Asuajul de Sus, Babţa, Băiţa de sub Codru, Băseşti, Beltiug, Bicaz, Bicău, Bârsăul de Jos, Bârsăul de Sus, Bolda, Borleşti, Buzeşti, Corni, Corund, Chilia, Ciuta, Crucişor, Cuţa, Fărcaşa, Gîrdani, Giorocuta, Gerăuşa, Giurtelec, Hodişa, Homorodu de Jos, Homorodu de Mijloc, Homorodu de Sus, Hurezu Mare, Iegherişte, Lipău, Măriuş, Medişa, Motiş, Necopoi, Oarţa de Jos, Oarţa de Sus, Odeşti, Orţiţa, Poiana Codrului, Pomi, Racova, Rodina, Roşiori, Sălişte, Sălsig, Sârbi, Soconzel, Solduba, Stâna, Stremţ, Supuru de Jos, Şandra, Tămaia, Tămăşeşti, Urmeniş.

Speci�cul etnogra�c codrenesc caracterizează însă şi sate precum: Tohat, Ulmeni, Ţicău, Benesat, Chelinţa, Sălăţig, Nadişu-Român, Tătărăşti, Tireac, Viile Satu Mare etc. Similitudini între Codru şi Chioar menţionează şi Gheorghe Pop în Graiul, etnogra�a şi folclorul zonei Chioar (coordonatori: Gheorghe Pop şi Ioan Chiş Şter, Baia Mare, 1983, p. 42), iar apartenenţa unor sate din Sălaj, la Codru, e sesizată şi de Lucian Cucuiet în Porţile de şură din zona Codru, (catalog, Muzeul judeţean Satu Mare, 1980, p. 3)2. Săpăturile arheologice desfășurate în mod sistematic în ultimele decenii în zonă atestă indubitabil o locuire veche; au fost descoperite depozite de bronzuri, ceramică (terra sigilata), tezaure de denari imperiali romani dar și bordeie, așezări neolitice sau obiecte de aur din perioada dacică, monede.

22

2 Viorel Rogoz, Familia în credințe, rituri și obiceiuri. Studiu de etnologie aplicată pe un material din Ținutul Codrului, Editura Solstițiu, Satu

Mare, 2002 (am consultat și citat varianta electronică a cărții, la adresa www.culture-routes.lu/.../fo_do_downld.php?ref...VIOREL%20RO-

GOZ)

Teritoriile de aici au fost cuprinse în voievodatul lui Menumorut; ulterior, după venirea ungurilor în Transilvania, ceea ce numim noi Ținutul Codrului a intrat sub in�uența acestora, deși satele românești și-au conservat remarcabil limba, portul tradițional, obiceiurile și celelalte trăsături identitare. Cităm din profesorul Viorel Rogoz: ”În documentele păstrate din această perioadă şi elaborate mai ales cu prilejul noii organizări a teritoriului de către ocupanţi, satele româneşti din Codru sunt numite cu termeni ca: “villa Olachalis”, sau “Possessiones Valahales” (“villa Olachorum”), exprimând clar naţionalitatea locuitorilor lor”3.

Atestările documentare ale satelor din zona Codru sunt remarcabil de vechi; astfel, satul Crucişor este atestat încă de la 1231, iar Homorodu de Jos, de Sus şi Medişa sunt atestate la 1273, în timp ce despre Giurtelec se vorbește la 1378, despre Babţa la 1383, despre Motiş la 1387 iar spre sfârșitul secolului avem informații și despre Urmeniş, Băseşti, Asuajul de Jos şi de Sus, Oarţa de Jos, Oarţa de Sus şi Orţiţa.

Din perspectivă istorică, localitățile de aici au făcut parte, pe rând din comitatul Sătmar, districtul Ardud, comitatul Solnocul de Mijloc, judeţul Sălaj, plasa Supurul de Jos, plasa Cehu-Silvaniei, regiunea Baia-Mare etc.4

Din perspectivă geogra�că, ceea ce numim Țara Codrului este o unitate de relief deluros și muntos, acoperit de păduri și străbătut de trei râuri: Someşul în partea de nord, Sălajul la est și Crasna în vest. Partea cea mai înaltă este marcată de Culmile Făgetului, unde pădurile înregistrează o acoperire maximă, sugerând și denumirea zonei (Codru).

Mărturii foarte interesante despre zona Codru și subdiviziunile acesteia sunt cuprinse în volumul Solnocu de Mijloc la 1864. Chestionarele academicianului Pesty Frigyes, din care cităm în continuare, pentru relevanța documentului istoric în procesul de zonare etnogra�că: ”Cea mai mare parte a satelor din Solnocu de Mijloc sunt parte integrantă a zonei etnogra�ce Codru. Despre existenţa acesteia, o primă informaţie (absolut logică) avem de la Domnin (Dabjon): localitatea este situată în zona „Marginea Codrului” denumire care are originea de la codrii care erau în aceste locuri. Apoi, a�ăm că Asuaju de Jos (Alsó Szivágy) este cunoscut sub denumirea de „Sub Codru” după care este denumită şi plasa datorită faptului că la marginea judeţului Satu Mare se a�a pădurea (codru) de fag, în apropierea căreia se a�a localitatea.

3 Viorel Rogoz, Familia în credințe, rituri și obiceiuri. Studiu de etnologie aplicată pe un material din Ținutul Codrului, Editura Solstițiu, Satu

Mare, 2002 (am consultat și citat varianta electronică a cărții, la adresa www.culture-routes.lu/.../fo_do_downld.php?ref...VIOREL%20RO-

GOZ)

4 Petri Moor, Szilágyvármegye monographiája, vol. I – IV, Budapesta, 1901 – 1902 şi Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al Localităţilor din

Transilvania, vol. I – II, Bucureşti, Ed. Acad., 1967 – 1968, citați de Viorel Rogoz, idem.

23

Dar cea mai complexă explicaţie, demnă de un etnograf veritabil ne vine de la Şamşud (Szilágysámson): “Într-un sens mai restrâns, se numeşte Zona Sălagiului, care se mai numeşte şi Zona Codrului, deoarece peste această zonă curge pârâul Sălaj, cu apă puţină, dar cu ocazia ploilor mari şi în special cu ploi torenţiale, adună apă foarte multă din pădurile din împrejur. Ţinutul Sălajului sau Codrului începe de la oraşul Zalău, şi are graniţele naturale la Sud Munţii Meseş care despart Sălajul de Transilvania, la Est râul Someş care desparte judeţul Solnocu de Mijloc de ţinutul Chioarului, la Nord pădurile Codrului hotar comun cu judeţele Satu Mare şi Solnocu de Mijloc, pădurile din Corund care despart comuna Şamşud de comuna Coşeiu, la Sud pârâul Zalău care izvoreşte din munţii Meseş, curge sub comuna Sărmăşag unde se varsă în râul Crasna.

Este de menţionat că grupul de comune situate în apropierea râului Someş, cu începere de la Jibou până la Strâmtorile Ţicău se numesc comune de pe Valea Someşului, iar comunele locuite în majoritate de români din apropierea pădurilor de fag, în mod obişnuit se numesc Zona De sub Codru.

Zona Eriului din judeţul Solnocu de Mijloc cuprinde câmpurile cu multe �re de apă care se varsă în râul Crasna, care alimentează cu apă Mlaştinile Ecedului. Centrul acestor comune este oraşul Tăşnad, care este amplasat pe un teren mai ridicat şi de unde este o privelişte generală asupra întregii zone. Hotarul zonei Eriului îl constituie pădurile din Corund sau Fărcăşura, la Est şi Nord judeţul Satu Mare, la Sud o mică parte a judeţului Bihor, dar în mare parte judeţul Crasna” 5.

În legătură cu cercetările etnogra�ce sau de folclor, îl cităm pe același profesor Rogoz: ”Contribuţii sporadice avem începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea. Ele vin din partea unor elevi şi dascăli, lipsiţi de cunoştinţele necesare aplicării unei anchete ştiinţi�ce în teren, deşi eforturi, în acest sens, s-au făcut, de mai multe ori, din partea unor intelectuali cunoscuţi, ridicaţi din părţile Codrului. Aşa a fost Petre Dulfu, care publica, în 1889, lămuriri şi indicaţii Despre adunarea poeziilor poporale 6. Fericitul prilej se ivise odată cu lansarea de către B.P. Haşdeu a celebrelor sale chestionare, în vederea întocmirii “Marelui Dicţionar al Limbii Române”. În acest articol, datat 3 – 15 aprilie, şi expediat din Bucureşti, Dulfu cerea corespondenţilor să culeagă poeziile şi proza populară din Maramureş, Sălaj, Sătmar, să noteze locul, anul, comuna şi numele informatorului; să se scrie exact cum s-a auzit; să se explice cuvintele regionale; să adune variante ale aceleiaşi producţii.

5 Camelia Burghele, Viorel Ciubotă, Mizser Lajos, Solnocu de Mijloc la 1864. Chestionarele academicianului Pesty Frigyes, Editurile Caiete

Silvane, Eikon, Zalău – Cluj Napoca, 2014, p. 14 - 15

6 v. Ziarul “Gutinul”, Baia Mare, 1889, nr. 5.

24

Un re�ex al acestei mişcări culturale, în favoarea limbii şi folclorului românesc, este articolul lui Emilian Bran: “Răspunsuri la câteva întrebări din chestionarul D-lui B.P. Haşdeu pentru adunarea datelor privitoare la Limba română”, apărut în acelaşi an în “Gutinul” 7. Informaţiile sunt culese, cele mai multe, din Tohat, sat situat la limita estică a Codrului 8, dar şi din Sălsig, Odeşti, Bârsăul de Jos, Nadişu-Român. Majoritatea pieselor sunt descântece (autorul dă un descântec “de deochi” din Bârsăul de Jos, dar menţionează că mai sunt şi altele: “de spăriet”, “de soare în cap”, “de albaţă”, “de mărin”, “de măritiş”, “de fapt”) şi informaţii privind tehnica descântatului (“se repetă de 9 ori”, “scopesce jos”) sau recuzita agentului magic (“se face cu ştergură legată”, “cu mătură”, “cu cărbuni”, “apă neîncepută”, “cuţit”).

În răspunsul lui Bran mai apar credinţe şi eresuri privind “ursitoarele”, “ciuma”, “dracul”, “sfântul Ilie”, “vântul turbat” sau “necurat”, “vântoasa”, “zâna codrilor” etc., cu menţiunea că, pe lângă acestea, “câte alte datine, credinţe şi obiceie mai are ţăranu român din Sălagiu”. 9 Emilian Bran este nepotul protopopului Petru Bran, cunoscut militant pentru limba română, la Satu Mare, în secolul trecut, şi văr al lui Petre Dulfu. El urmează liceul la Baia Mare şi seminarul teologic la Gherla. Acolo, într-o revistă manuscris a Societăţii de lectură “Alexi-Şincaiana”, apar culegeri de folclor din Bârsăul de Jos, sub semnătura seminaristului Dimitrie Cionca, dar şi “memorii” despre fostul student E. Bran 10.

În cel de-al patrulea deceniu al secolului XX, interesul pentru folclorul codrenesc se datorează unor dascăli, mobilizaţi de avântul pe care îl ia mişcarea folclorică românească, culminând cu chestionarele lansate de Ion Muşlea. Dintre cei mai valoroşi colaboratori ai acestuia trebuie amintiţi: Traian Cion� 11 (Hurezu Mare), Martin Popescu 12(Odeşti) , Pompei Hossu Longin 13(Tămăşeşti) , Valer Trif (Stâna) 14.

Trimiteri la folclorul codrenesc găsim şi în manuscrisul lui Leontin Ghergariu Folclor din Sălaj (în perioada efectuării culegerilor ţinutul �ind integrat adminis-traiv judeţului Sălaj) 15.

7 v. “Giutinul”, nr. 28, 29, 30, 31.

8 Este satul natal al lui Emilian Bran.

9 v. Emiliu Bran, op. cit., loc. cit.

10 v. D. Pop, Emil Bran, culegător de folclor în “Studii şi articole”, vol. I, Baia Mare, 1970, p. 71.

11 Arhiva de Folclor, Cluj: 1755, 550, 362, 451, 573 etc.

12 Arhiva de Folclor, Cluj: 321.

13 Arhiva de Folclor, Cluj: 146.

14 Arhiva de Folclor, Cluj: 1034.

15 v. Arhiva de Folclor, Cluj, mss. 1580.

25

În anii noştri, interesul pentru folclorul codrenesc a sporit simţitor. Cele mai bogate contribuţii aparţin cercetătorilor clujeni16.

Importante sunt şi contribuţiile teoretice privitoare la creaţia tradiţională din zonă, a�ată, în prezent, în stadiul unor adânci prefaceri, atât în ce priveşte frecvenţa cu care unele specii se întâlnesc în actualitate, cât şi sub aspectul noilor funcţii pe care le dobândeşte. 17

Oprindu-ne asupra unei categorii funcţionale din folclorul codrenesc, aceea a relaţiilor de familie, am evidenţiat dispariţia, în ultimul timp, din viaţa comunităţii rurale, a numeroase obiceiuri şi practici sau limitarea sferei de manifestare a acestora. Pe de altă parte, am reconstituit, cu ajutorul informatorilor, forme culturale speci�ce generaţiilor dinainte, abia sesizabile, în contextul social actual. Am constatat că multe dintre vechile obiceiuri şi-au pierdut în întregime sensurile iniţiale, din ele păstrându-se doar aspectul spectacular. Din rituri cu o funcţionali-tate preponderent magică, multe dintre practicile arhaice ale codrenilor au devenit, astăzi, ceea ce etnologii numesc simple rituri spectacol.

Graiul ţăranului codrean aparţine, prin particularităţile sale de�nitorii, subdialect-ului crişan.18 Un studiu de sine stătător asupra graiului codrenesc nu avem, până în prezent. Dar încercări de a-i schiţa con�guraţia există de acum un veac19. Sub aspectul vocabularului, informatorii chestionaţi pot � împărţiţi în două categorii: 1. Cei tineri, care nu cunosc vechile expresii “ieşite din uz” şi 2.Vârstnicii, care folosesc cuvinte speci�ce Codrului sau unei arii mai restrânse din subdialectul crişan: “cât’ingan”, “comlău”, “cotătoare”, “căţân”, “otic”, “ciucuri”, “dică”, “mn’erâu”, “tătăişe”, “şogor”, “măşt’ihoi”, “t’ilav”, “cópt’il” (copil din �ori), “hern’eu”, “hurn’i”, “turti”. Fonetica graiului codrenesc urmează îndeaproape regulile de pronunţie întâlnite în Chioar 20. Labialele sunt puternic palatalizate: “pt’icior”, “st’ice”, “bd’irău”, “zd’iera” etc. Dentalele urmate de e, i sunt general palatalizate: “frat’e”, “părint’e”, “d’iuăt’i”, “n’am”, “n’evastă”. Modi�cate apar şi velarele, fenomen speci�c graiurilor din nord-vestul ţării: “ut’” (unchi), “jerut’” (genunchi), “ud’iie” (unghie), “und’i” (unghi). Vocalele cunosc şi ele �uctuaţii puternice: “fêt’e” (fete), “uamin’i” (oameni), “hotară” (hotare), “durn’i” (a dormi).

16 v. Arhiva de Folclor, Cluj, mss.1694, 1695, 1581, 1381, 1383, 1425 etc.

17 Dumitru Pop, Folclor din zona Codrului, p. 9 – 79; D. Comloşan şi L. Sârbu, Consideraţii asupra structurii descântecului, în “Folclor literar”

IV, Timişoara, 1977, p. 143 – 161; MonicaBrătulescu, Colinda românească, Bucureşti, 1981, passim.

18 v. Teo�l Teaha, Graiul din valea Crişului Negru, (teză de doctorat), Buc., Facultatea de Filologie, 1961.

19 Vasile Vaida “Material jargon de dialect sălajan” sau “studiu asupra abaterilor gramaticale în dialectul ţăranilor români din Sălaj” (în

“Tribuna” 1890), apud Leontin Ghergariu Vasile Vaida, în “Cercetări de lingvistică” XII, 1972, nr. L, p. 135 – 140.

20 v. Graiul, etnogra�a şi folclorul zonei Chioar, coord. Gheorghe Pop şi Ion ChişŞter, Baia Mare, 1983, p. 63 – 77.

26

În folosirea denumirilor speci�ce, am urmat îndeaproape transcrierea fonetică A.L.R., simpli�când şi renunţând la chestiunile de nuanţă şi indicând principalele trăsături ale graiului din Codru.

Redăm, în continuare, o parte dintr-un studiu anterior, pentru a susține, din nou, nevoia unei cercetări dedicate cunoașterii Țării Codrului. „Bibliogra�a de speciali-tate citează, aşadar, numeroase referinţe critice în ceea ce priveşte zona Codru. Se ştie că este vorba despre o zonă etnogra�că productivă, în mod special la nivelul textelor folclorice. De altfel, trebuie remarcat că cea mai mare parte a lucrărilor se centrează pe folclorul codrenesc. Considerăm, însă, tocmai pornind de la această constatare unanimă asupra productivităţii şi bunei individualizări a pro�lului etnogra�c a zonei, că este necesar un studiu antropologic vast, pentru întreg arealul codrenesc. Varietatea zonei reclamă nu doar un studiu etnogra�c şi folcloric, ci şi abordări din perspectivă sociologică, demogra�că, fapt care ar apropia mult o asemenea abordare de una antropologică, necesitând coordo-nate multiple de abordare, de multidisciplinaritate: antropologia religiilor, perspective magice, cadre rituale ale unor manifestări culturale, obiceiuri, credinţe, aspecte legate de intercondiţionările survenite ca urmare a convieţuirii mai multor etnii şi felul în care aceste intercondiţionări şi-au lăsat amprenta asupra păstrării sau alterării obiceiurilor etc.

Cel puţin două sunt aspectele ce ţin de interculturalitate şi care reclamă un studiu antropologic, în ceea ce priveşte zona etnogra�că Codru. Este vorba, mai întâi, aşa cum spuneam, de o anume intercondiţionare între această zonă şi zonele etnogra�ce limitrofe. Procesele de intercondiţionare culturală care au loc aici se datorează unor interferenţe de obiceiuri şi tradiţii �reşti, datorate contact-ului socio-cultural. Pe de altă parte, studiul complex al zonei trebuie să releve şi aspectele legate de multiculturalitate, dată �ind convieţuirea, pe perioade mari de timp, a mai multor etnii în spaţiul comun acoperit de această zonă etnogra�că.

O cercetare completă a zonei presupune angrenarea unei echipe de cercetători cu pregătiri care să acopere întreaga paletă a ştiinţelor sociale, sau cel puţin, cu cunoştinţe semni�cative în aceste domenii (etnologie, sociologie, istorie). Descrierea etnogra�că, punctul de pornire al demersului antropologic de teren, este rezultatul unei anchete antropologice pertinente, în care cercetătorul terenului interacţionează cu cei pe care acesta îi studiază (Laplantine, 2000, p. 69). Această întâlnire dintre etnolog şi subiecţii săi, transformată într-o confrun-tare între două puncte de vedere diferite, constituie, în opinia etnologiei franceze "chiar obiectul experienţei etnogra�ce şi al construcţiei etnologice, care nu vor deveni antropologice decât înscrise într-o reţea de intertextualitate", în sensul bahtian al termenului (Laplantine, 2000, p. 69 - 70). 27

Finalizarea unui asemenea act de recuperare culturală ar putea � o monogra�e, în sensul dat acesteia de manualele de cercetare etnogra�că de teren: "un fel de inventar - clasi�care al caracteristicilor ale unei societăţi" şi care, în opinia multora dintre teoreticienii acestui tip de demers ştiinţi�c "rămâne instrumentul privile-giat de obiectivare a realităţii etnologice" (Copans, 1999, p. 34).

Aşa cum spuneam, zona Codru a fost obiectul de studiu a numeroşi cercetători, muzeogra� sau specialişti din sfera universitară, �ecare dintre ei studiind un aspect al etnogra�ei şi folclorului zonei. Se simte, însă, necesitatea unei analize monogra�ce ample, din puncte de vedere variate şi complexe, pentru că "mono-gra�a se vrea totalizantă şi exhaustivă. Ea prezintă, de fapt, o enumerare cvasi-sistematică a unei serii de subansambluri a căror dispunere ierarhică este aproape imuabilă. Mediul natural şi geogra�c precede habitatul şi modurile de subzistenţă (precum şi tehnologiile); organizarea socială (în special rudenia) constituie fundamentul sistemelor politice şi, eventual, economice. în �ne, religia şi credinţele (vrăjitoria, magia, tămăduirile), formele de expresie culturală şi estetică formează suprastructura" (Copans, 1999, p. 34).

Solide și incontestabile repere teoretice care fundamentează necesitatea și metoda abordării antropologice au constituit puncte de plecare semni�cative în cercetarea întregii zone etnogra�ce Codru, fără a ţine seama de limitele adminis-trative impuse de con�guraţia judeţelor din nord - vestul ţării. Pe lângă informaţiile obţinute în teren în anii trecuţi, ar � interesant de avut în vedere şi alte aspecte, cum ar � motivul pentru care această zonă este caracterizată de un relativ conservatorism. Dumitru Pop, în lucrarea citată, este de părere că lipsa centrelor urbane care să in�uenţeze viaţa culturală şi spirituală, dar şi poziţia geogra�că, au făcut ca în zonă să se păstreze şi să se transmită multe aspecte ale culturii populare. Aşadar, cercetarea multidisciplinară de teren întreprinsă în Codru sătmărean impune necesitatea prelungirii studiilor de specialitate şi în celelalte două subzone, Codru sălăjean şi cel maramureşean, pentru a avea o imagine de sinteză asupra ceea ce înseamnă Codru, atât ca zonă etnogra�că cât şi ca zonă multietnică şi multiculturală.” 21

21 Viorel Rogoz, Familia în credințe, rituri și obiceiuri. Studiu de etnologie aplicată pe un material din Ținutul

Codrului, Editura Solstițiu, Satu Mare, 2002 (am consultat și citat varianta electronică a cărții, la adresa www.cul-

ture-routes.lu/.../fo_do_downld.php?ref...VIOREL%20ROGOZ)

28