Proiect_dreptul Afacerilor_contractul de Vanzare

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT

PROGRAM DE LICENŢĂ - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ – ANUL I – MANAGEMENT ECONOMIC

DISCIPLINA DREPTUL AFACERILOR

PROIECT LA DISCIPLINA DREPTUL AFACERILOR

“CONTRACTUL DE VÂNZARE”

CADRU DIDACTIC STUDENT

PROF. UNIV. DR. DRĂGAN DANIELA

CRAUCIUC OLIMPIU ADRIAN SERIA A, GRUPA 208

Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 1

I. CLASIFICAREA TIPURILOR DE CONTRACTE ÎN AFACERI

În lumea afacerilor, în general, contractele sunt cu titlu oneros şi sinalagmatic.

Contractele sunt cu titlu oneros, întrucât oamenii de afaceri urmăresc realizarea de

beneficii (profituri), contractul putând fi profitabil pentru ambele părţi contractante.

Aceste contracte sunt sinalagmatice (pentru că fiecare dintre parteneri se obligă faţă de

celălalt), dar nu rămân în mod indefinit în această stare. Când una dintre prestaţii se

execută, contractul nu va mai lega decât pe debitorul celuilalt şi, deci, va înceta să mai

fie sinalagmatic, pentru a deveni “unilateral” (contractul unilateral fiind acela care nu

obligă decât una dintre părţi). Aşa, de exemplu, promisiunea acceptată a unui împrumut

cu dobândă este un contract sinalagmatic, dar odată acest împrumut primit nu mai este

vorba de o promisiune de împrumut, ci un împrumut şi nu va genera o obligaţie decât

pe seama împrumutătorului; el devine un contract unilateral.

O altă categorie de contracte, devenită clasică în dreptul contemporan, o constituie

contractele aleatorii, adică acele contracte la încheierea cărora nu este cunoscută

existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru părţi din

ele, fiindcă au înţeles să se oblige în funcţie de un eveniment viitor şi incert.

Cu privire la tipurile de contracte comerciale se disting, în general, următoarele grupuri

de contracte:

Contractul de vânzare (cel mai important contract atât pe planul comerţului

intern, cât şi al comerţului pe plan internaţional);

Contractul de intermediere (contractul de mandat; contractul de comision;

contractul de agency; contractul de consignaţie);

Contractul de concesiune (contractul de concesiune exclusivă; contractul de

franchising);

Contractul de transfer de tehnologie (contractul de licenţă; contractul de

consulting – engineering; contractul de know – how);

Contractul de finanţare a operaţiunilor comerciale (contractul de factoring;

contractul de leasing).


II. NOŢIUNI GENERALE ŞI CARACTERE JURIDICE PRIVIND CONTRACTUL DE VÂNZARE

Originea vânzării se găseşte în schimb. Oamenii tranzacţionau, primind alte bunuri în

locul celor vândute (trocul). Nevoia de a asigura posibilitatea transferului unui bun

primind în schimb valoarea reală a acestuia a determinat apariţia monedei, a banului,

care a devenit rapid cea mai utilă şi folosită metodă de echivalare a valorii bunurilor

aflate în circuitul economic şi social. Pe cale de consecinta, trocul a fost inlocuit rapid

cu vânzarea – un contract simpu şi eficient – prin care transferul proprietăţii unui bun

se face în schimbul primirii unui preţ stabilit de părţi prin acordul lor comun, în funcţie

şi cât mai aproape de valoarea reală a bunului respectiv. Vânzătorul va înstrăina

marfa, iar cumpărătorul va plăti preţul. Fernand Braudel remarca faptul că „Economia

începe în pragul valorii de schimb”, existând un spaţiu vast şi complex de la trocul

elementar până la capitalismul cel mai sofisticat. Evoluţia vânzării ca şi instituţie juridică

a fost una spectaculoasă, devenind în scurtă vreme elementul central al circuitului

civil. Treptat, regulile ei au fost temeinic consolidate şi, ca urmare a importanţei pe

care a căpătat-o în viaţa economică a societăţii, s-au transformat într-un cumul de

norme a căror aplicabilitate s-a extins şi asupra altor tipuri de contracte.

Deşi vânzarea a devenit cel mai uzual contract, ea nu neagă existenţa contractului de

schimb, care nu mai joacă însă un rol atât de important. Codul civil consacră vânzării un

întreg titlu (articolele 1650 – 1762), iar modalităţi ale vânzării vom întâlni în unele acte

normative speciale (de exemplu, Decretul – Lege nr 61/1991, privind vânzarea

imobilelor din fondul locativ de stat etc.).

Art 1650 Cod civil defineşte vânzarea ca fiind „contractul prin care vânzătorul

transmite, sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în

schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”.

Anumite contracte de vânzare – cumpărare sunt reglementate şi prin alte legi speciale,

cum este cazul vânzării locuinţelor proprietate de stat, a vânzării internaţionale de

mărfuri etc., „vânzării de bunuri consumatori, vânzării bunurilor la distanţă (prin telefon

sau internet) etc.

Contractul de vânzare mai este cunoscut în dreptul actual ca cel de „contract de

vânzare – cumpărare” sau „contract de cumpărare”.

Vânzarea priveşte de regulă strămutarea dreptului de proprietate, însă sunt şi alte

drepturi care se pot transmite pe calea vânzării, cum sunt alte drepturi reale (ex. dreptul


de uzufruct) sau alte drepturi de creanţă (caz în care vânzarea mai poartă denumirea

de „cesiune”), sau alte drepturi de proprietate intelectuală.

A determina caracterele juridice ale unui contract înseamnă, în esenţă, a-i stabili

principiile fundamentale în raport de care el va fi analizat întotdeauna.

Contractul de vânzare prezintă următoarele caracteristici:

este un contract cu titlu oneros: oamenii de afaceri urmăresc realizarea de

beneficii (profituri), contractul putând fi profitabil pentru ambele părţi contractante. Prin

încheierea contractului, vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar cumpărătorul

urmăreşte să primească dreptul cumpărat. Este evident, deci, caracterul oneros al

contractului de vânzare cumpărare, ambele părţi având un interes pe care îl

materializează şi care este cauza determinantă a realizării contractului. Lipsa oricăruia

dintre aceste elemente face ca actul juridic încheiat să nu mai reprezinte o vânzare ,

modificând astfel întregul regim juridic aplicabil. De exemplu, dacă transmiţătorul

urmăreşte să înstrăineze dreptul fără a primi în schimb un preţ, atunci contractul va fi

unul cu titlu gratuit, respectiv o donaţie. De asemenea, dacă o parte urmăreşte să

remită celeilalte o sumă de bani fără a primi în schimb un drept sau proprietatea unui

bun, contractul va fi unul de donaţie, iar nu de vânzare.

Având în vedere interesul pe care ambele părţi îl au, faptul că fiecare urmăreşte să-şi

procure un avantaj, în esenţa având în vedere caracterul oneros al contractului de

vânzare - cumparare, regimul juridic aplicabil vânzarii are o anumită conotaţie, fiind

caracterizat de existenţa anumitor reglementări specifice. Pentru că interesul urmărit de

vânzător este procurarea preţului bunului respectiv, legea reglementează cu multă

rigurozitate toate aspectele legate de preţ. Corelativ cu aceasta, pentru ca scopul

urmărit de cumpărător este dobândirea proprietăţii bunului vândut, norma legală se

ocupă cu precadere de toate aspectele legate nu numai de transmiterea proprietăţii ci

şi de predarea bunului, de starea lui şi de păstrarea proprietăţii şi a posesiei de către

dobânditor.

este un contract comutativ: actele juridice – contractele – comutative sunt acele

acte cu titlu oneros în care, la momentul încheierii lor, “existenţa drepturilor şi obligaţiilor

părţilor este certă, iar întinderea lor este determinată sau determinabila”, in timp ce

actele juridice – contractele – aleatorii sunt acele acte tot cu titlu oneros dar care, prin


natura lor sau prin voinţa părţilor, “oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi

o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert” .

Două condiţii se cer a fi îndeplinite pentru a se putea vorbi despre caracterul comutativ

al unui act juridic :

- certitudinea existenţei drepturilor şi obligaţiilor;

- o întindere determinată sau determinabilă a respectivelor drepturi şi obligaţii.

Aceste două condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru ca, în primul rând,

tehnica redactării normei juridice o impune prin aşezarea celor două elemente într-un

raport de coordonare. În al doilea rând, observăm ca şi în cazul actelor juridice

aleatorii existenţa drepturilor şi obligaţiilor este certă – lucru absolut firesc având în

vedere că este vorba de acte cu titlu oneros, în cadrul cărora ambele părţi urmăresc

obţinerea unui avantaj. Ceea ce delimitează de fapt cele două categorii de acte este

întinderea acestor drepturi şi obligaţii, măsura în care proporţia lor este sau nu

cunoscută părţilor încă de la momentul incheierii contractului.

este un contract consensual: este unanim recunoscut în teoria juridică faptul că

vânzarea se formează, ca şi contract, prin simplul acord de voinţă al părţilor,fără a

necesita nici folosirea unei anumite forme, ad validitatem, nici remiterea materială a

bunului.

Această catalogare are la origine acea clasificare a actelor juridice făcută în funcţie de

modul lor de formare şi care le împarte în acte juridice consensuale, acte juridice

solemne şi acte juridice reale.

Actele juridice consensuale sunt acelea care iau naştere în mod valabil prin simpla

manifestare de voinţa a părţii/părţilor, fără a fi necesară respectarea unei anumite forme

de încheiere a lor. Conform art. 1174 alin (1)Cod civil, contractul consensual este

definit ca fiind acela care se formeaza “prin simplul acord de vointa al părţilor” şi tot el

instituie, prin art. 1178, principiul consensualismului ca şi regulă esenţială în materia

contractelor.

Actele juridice solemne sunt acelea care nu pot lua naştere valabil decât dacă sunt

încheiate cu respectarea unei forme cerută în mod obligatoriu de lege – forma ad

validitatem – şi care reprezintă o condiţie esenţială pentru insăşi valabilitatea actului

juridic. Art. 1174 alin. ( 2) Cod civil, defineşte contractul solemn ca fiind cel a cărui

validitate “este supusă îndeplinirii unor formalităţi cerute de lege”.

Actele juridice reale sunt acelea care nu pot lua naştere în mod valabil decât dacă

manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea materială a bunului ce face obiectul


actului. Acelaşi art. 1174 Cod civil, în al treilea aliniat al său, se precizează că este real

acel contract care, pentru a se foma în mod valabil, necesită “remiterea bunului”.

Vânzarea este în mod evident un contract consensual, regulile care-i sunt aplicabile

fiind cele cuprinse în art. 1182 si următoarele din noul cod civil. Pentru incheierea

valabilă a contractului nu este nevoie decât de acordul părţilor, simpla manifestare a

voinţei lor concordante fiind suficientă pentru a da naştere actului juridic. Astfel,

contractul de vânzare se incheie “prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea

fără rezerve a unei oferte de a contracta”. Tot în conformitate cu regulile generale,

“este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale

contractului” pentru ca vânzarea să ia fiinţa în mod valabil, chiar dacă anumite aspecte

secundare au fost lăsate spre a fi convenite ulterior sau spre a fi determinate cu

ajutorul unui terţ.

este un contract translativ de proprietate: acest caracter rezultând din însăşi

definiţia legală a acesteia, cuprinsă în art. 1650 Cod civil : “vânzarea este contractul prin

care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului

proprietatea unui bun”. Este o caracteristică ce priveşte însăşi esenţa contractului de

vânzare, în aceeaşi măsura în care esenţial este şi caracterul oneros al acestuia.

Analizând fondul contractului de vânzare, se pot extrage două elemente care îl

definesc în mod special şi obligatoriu: faptul că vânzătorul transmite proprietatea unui

bun – deci caracterul translativ de proprietate – şi faptul că acest transfer se face în

schimbul unui preţ – deci caracterul oneros al contractului de vânzare .

Transferul proprietătii bunului ce face obiectul unui contract de vânzare este însuşi

interesul urmărit de cumpărător atunci când încheie actul juridic respectiv, tot aşa cum

primirea preţului este interesul urmărit de vânzător, ceea ce leagă fără echivoc

caracterul translativ de proprietate de caracterul oneros al vânzării, cele două

aspecte astfel evidenţiate reprezentând avantajele reciproce pe care părţile urmăresc

să şi le procure .

Prin urmare, atunci când vorbim despre caracterul translativ de proprietate al vânzării

trebuie să avem în vedere faptul că el este de esenţa acestui contract, definindu-l în

mod obligatoriu. În lipsa lui nu se mai poate vorbi despre o vânzare, regimul juridic

aplicabil respectivului contract modificându-se substanţial.

Lipsa , fie şi numai a unuia dintre caracterele juridice fundamentale ale vânzării,

duce implicit la schimbarea regimului juridic aplicabil respectivului contract. De

exemplu, dacă se constată că transferul dreptului se face cu titlu gratuit, iar nu oneros,


cum este de esenţa vânzării, bineînţeles că se va aplica respectivului contract regulile

de la donaţie, şi nu pe cele de la vânzare.

III. CERINŢE SPECIALE DE VALIDITATE A CONTRACTULUI DE VÂNZARE

Alături de cerinţele legale generale cu privire la valabilitatea oricărui contract, Codul

civil stabileşte o serie de cerinţe speciale sau particularităţi ale cerinţelor generale în

cazul cazul contractului de vânzare:

Incapacităţi speciale: codul civil stabileşte anumite capacităţi speciale, respectiv

situaţii în care anumite persoane nu pot încheia în mod valabil un contract de

vânzare cu privire la anumite bunuri. Aceste situaţii, denumite incapacităţi

speciale, se împart în două categorii, astfel:

1. Incapacităţile de a cumpăra care privesc următoarele categorii de persoane:

judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii

juridici şi practicienii în insolvenţă. Aceştia nu pot cumpăra direct sau prin

persoane interpuse drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei

judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea. Mandatarii,

pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă. Părinţii, tutorele,

curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le

reprezintă. Funcţionarii publici, judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă,

executorii care ar putea influenţa condiţiile unei vânzări care are ca obiect

bunurile pe care aceştia le administrează ori supraveghează.

2. Incapacităţile de a vinde se referă la următoarele: persoanele prevăzute mai

sus care au interdicţia de a cumpăra nu pot, de asemenea, să vândă bunurile

proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea

sau exploatarea bunului sau patrimoniului care îl administrează sau îl

supraveghează.


Cerinţele cu privire la bunul vândut: din punct de vedere al validităţii vânzării,

cerinţele principale ale lucrului vândut sunt:

a) lucrul vândut să fie posibil;

b) lucrul vândut să existe sau să poată exista.

Codul civil stipulează unele situaţii speciale privind obiectul contractului de

vânzare:

a) vânzarea unui bun viitor (art. 1658 Cod civil);

b) vânzarea bunului pierit în întregime sau în parte (art. 1659 Cod civil);

c) lucrul să fie în circuitul civil;

d) lucrul să fie determinat şi determinabil;

e) lucrul să fie licit şi moral;

f) lucrul să fie în proprietatea vânzătorului;

Cerinţe privind preţul: în cadrul contractului de vânzare preţul care trebuie plătit

pentru dobândirea bunului trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Aceste

condiţii sunt stipulate de Codul civil în articolele 1660 – 1665:

a) preţul trebuie să constea într-o sumă de bani: dacă preţul este un alt bun

atunci contractul nu este unul de vânzare, ci unul de schimb;

b) preţul trebuie să fie real şi serios: vânzarea este anulabilă atunci când preţul

este stabilit fără intenţia de a fi plătit. Preţul este derizoriu şi vânzarea este

anulabilă dacă preţul este într-atât de disproporţionat faţă de valoarea

bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la vânzare.

c) preţul trebuie să fie determinat sau determinabil: dacă în contract nu a fost

determinat preţul care trebuie plătit de cumpărător, contractul este valabil

doar dacă a fost convenită o modalitate prin care preţul poate fi determinat

ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii, şi care nu necesită un nou acord de

voinţă al părţilor. Modalităţile de determinare pot fi:

- determinarea de un terţ; părţile pot conveni asupra unui sau mai multor

terţi care să determine preţul; în această situaţie, Codul civil stabileşte

două termene: unul de 6 luni de la încheierea constractului, perioadă în

care, dacă terţii nu au determinat preţul, partea interesată se poate adresa

judecătoriei pentru numirea unui expert şi un al doilea termen, de 1 an de

la încheierea contractului, perioadă în care dacă nu a fost determinat

preţul, vânzarea este nulă afară în cazul în care părţile au convenit un alt

mod de determinare a preţului;


- determinarea după greutatea lucrului vândut; preţul se poate determina şi

în funcţie de greutatea lucrului vândut, caz în care în procesul de stabilire

a cuantumului preţului nu se ţine seama de greutatea ambalajului;

- determinarea potrivit împrejurărilor, dacă aceasta este posibilă;

- determinarea după preţul obişnuit; dacă contractul are ca obiect bunuri pe

care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se prezumă ca părţile au avut în

vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător;

- determinarea după preţul zilei de pe pieţele organizate; în lipsă de

stipulaţie contrară, vânzarea unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe

organizate este presupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în

ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropriată de locul încheierii

contractului.

Cerinţe privind forma şi dovada contractului: în general, nu există o cerinţă de

formă obligatorie pentru contractul de vânzare, însă în anumite situaţii legea

poate prevedea anumite condiţii speciale. De asemenea, în vederea asigurării

opozabilităţii faţă de terţi, în anumite cazuri este necesară şi parcurgerea unei

formalităţi suplimentare de publicitate.

Astfel, pentru vânzarea unui teren este necesară înscrierea vânzării în Cartea

funciară, pentru vânzarea (cesiunea) unor acţiuni sau părţi sociale la o societate

comercială este necesară înscrierea cesiunii în registrul acţionarilor societăţii

respective sau în Registrul comerţului.

IV. OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR CONTRACTANTE ÎN CADRUL CONTRACTULUI DE VÂNZARE

IV.a. Obligaţiile vânzătorului:

În cadrul contractului de vânzare, principalele obligaţii ale vânzătorului sunt:

a) Transmiterea proprietăţii bunului (art 1673 – 1684 Cod civil) – vânzătorul

este obligat să transmită proprietatea bunului vândut către cumpărător, care odată cu

proprietatea, dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii ce au aparţinut

vânzătorului. Transmiterea proprietăţii are loc în momentul încheierii contractului de

vânzare, prin însăşi contractul de vânzare, chiar dacă bunul nu a fost predat ori nu a


fost achitat. De la această regulă se permit excepţii atunci când fie legea, fie părţile prin

contract stabilesc o dată ulterioară pentru transferul proprietăţii.

Codul civil face referire la o serie de situaţii prin care este posibilă o dată ulterioară

pentru transferul proprietăţii:

- în cazul bunurilor de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se tranferă

cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire,

măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului;

- în situaţia bunurilor vândute în bloc şi pentru un preţ unic şi global, proprietatea se

strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost

individualizate;

- la vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la momentului predării

bunului;

- la vânzarea pe încercate, proprietatea se transmite dacă, în urma încercării, bunul

corespunde criteriilor stabilite prin contract sau, în lipsa acestora, destinaţiei bunului

potrivit naturii sale;

- la vânzarea pe gustate, transmiterea proprietăţii se face la îndeplinirea condiţiei ca

bunul să fie pe gustul cumpărătorului;

- în cazul vânzării bunului unui alt proprietar, obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind

executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de

către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct sau indirect, care procură cumpărătorului

proprietatea asupra bunului;

De asemenea, conform Codului civil, sunt situaţii în care părţile convin asupra unui

moment pentru transferul proprietăţii bunului decât încheierea contractului, cum ar fi:

- contractul de vânzare sub condiţie suspensivă, proprietatea transmiţându-se la data

îndeplinirii condiţiei;

- contractul de vânzare sub rezerva proprietăţii; în acest caz, vânzătorul îşi rezervă

proprietatea bunului până la plata integrală a preţului.

b) Predarea bunului (art 1685 – 1694 Cod civil) – vânzătorul are obligaţia de a

preda bunul cumpărătorului, ceea ce se realizează prin punerea bunului vândut la

dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări,

pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.

Obligaţia de predare se aplică şi la accesoriile bunului precum şi la tot ce este destinat

folosinţei sale perpetue.


Predarea bunului presupune nu doar predarea bunului propriu-zis ci şi predarea

documentelor, titlurilor privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului.

Cu privire la categoria bunurilor care fac obiectul contractelor de vânzare, se cunosc

următoarele tipuri:

- bunurile imobile care se predau prin punerea imobilului la dispoziţia cumpărătorului,

liber de orice alte bunuri ale vânzătorului (art. 1687 Cod civil);

- bunurile mobile, care se predau prin remiterea materială, fie prin remiterea titlului

reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea

în orice moment (art. 1688 Cod civil).

Predarea bunului se face la locul unde acesta se află la momentul încheierii

contractului, dacă părţile nu au convenit altfel, iar, în lipsa unei convenţii, predarea se

face în conformitate cu uzanţele în domeniul respectiv.

De menţionat faptul că la predarea bunului se va verifica starea acestuia, astfel încât

acesta să fie în aceeaşi stare ca la momentul încheierii contractului.

Părţile pot conveni sau nu un termen de predare. Dacă părţile nu au convenit un astfel

de termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit.

Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul

vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, plăţile

sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.

c) Garanţia contra evicţiunii (art. 1695 – 1706 Cod civil) – vânzătorul est

obligat să-i garanteze cumpărătorului stăpânirea netulburată a bunului vândut.

Evicţiunea este situaţia tulburării stăpânirii bunului. Ea poate să provină de la terţe

persoane sau de la acţiunile vânzătorului însuşi. Evicţiunea poate să îmbrace

următoarele două forme:

- evicţiunea de fapt, aceasta constând într-o tulburare de posesie, prin acte de

impiedicare a exercitării în fapt a acesteia (ex. ocuparea unui teren, împiedicarea

accesului într-un imobil etc);

- evicţiunea de drept, aceasta constând în invocarea de către un terţ a unor drepturi

reale asupra bunului cumpărat (ex. o altă persoană reclamă proprietatea aceluiaşi bun,

sau având un gaj ori o ipotecă asupra acesteia).

Garanţia de evicţiune priveşte toate formele de evicţiune. Obligaţiile vânzătorului în

cadrul garanţiei contra evicţiunii se împart în:

- obligaţii privind acţiuni anterioare vânzării, în acest caz garanţia fiind datorată

împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ numai dacă acestea sunt


întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa

cumpărătorului până la această dată;

- obligaţii privind acţiuni posterioare vânzării, în acest caz garanţia fiind datorată

împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au

ivit ulterior vânzării.

Părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. În situaţia în care

o astfel de clauză există, stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este

restrânsă sau înlăturată nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu

excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii. Cu toate

acestea, chiar dacă clauza de exonerare există, vânzătorul va răspunde de evicţiunea

cauzată prin fapta sa ulterioară vânzării sau de cea provenită din cauze pe care,

cunoscându-le la momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului.

Nerespectarea garanţiei de evicţiune de către vânzător atrage după sine următoarele

sancţiuni:

- rezoluţiunea vânzării, cumpărătorul putând cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins

de întregul bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi

cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul;

- restituirea preţului, în cazul în care evicţiunea parţială nu atrage rezoluţiunea

contractului, vânzătorul trebuie doar să restituie cumpărătorului o parte din preţ

proporţională cu valoarea părţii de care a fost evins şi, dacă este cazul, să plătească

daune – interese;

- daune interese.

Daunele interese datorate de vânzător cuprind:

- valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le restituie celui care l-a

evins;

- cheltuielile de judecată efectuate de cumpărător în procesul cu cel ce l-a evins,

precum şi în procesul de chemare în garanţie a vânzătorului;

- cheltuielile încheierii şi executării contractului de către cumpărător; pierderile suferite şi

câştigurile nerealizate de către cumpărător din cauza evicţiunii;

- toate cheltuielile pentru lucrările efectuate în legătură cu bunul vândut, fie că lucrările

sunt autonome, fie că sunt adăugate, dar, în acest din urmă caz, numai dacă sunt

necesare sau utile.

Dacă cumpărătorul păstrează bunul plătind terţului evigător o sumă de bani sau

dându-i un alt bun, vânzătorului îi revine obligaţia de a rambursa cumpărătorului suma


plătită, cu dobânda calculată de la data plăţii sau plata valorii bunului dat terţului,

precum şi a tuturor cheltuielilor aferente.

d) Garanţia pentru viciile ascunse (art. 1707 – 1715 Cod civil) – vânzătorul este,

de asemenea, obligat să garanteze cumpărătorului contra viciilor ascunse care fac

bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în

asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut,

cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic.

Viciul ascuns se diferenţiază de viciul aparent care putea fi descoperit de cumpărător în

momentul sau imediat după preluarea bunului.

Este totuşi considerat ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit,

fără asistenţă de specialitate, de către cumpărător prudent şi diligent. Dacă

cumpărătorul cunoştea viciul la momentul contractului, vânzătorul nu răspunde pentru

această garanţie.

Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când bunul

vândut nu corespunde calităţilor convenite de către părţi sau în cazul vânzării după

mostră sau model, vânzătorul garantează că bunul are calităţile mostrei sau modelului.

În momentul în care cumpărătorul descoperă viciile ascunse trebuie să notifice

vânzătorul într-un termen rezonabil. Acest termen poate varia de la o situaţie la alta. De

exemplu, dacă cumpărătorul este profesionist iar bunul este mobil corporal, termenul

este de două zile lucrătoare conform art. 1709 Cod civil.

Sancţiunile care pot fi acordate vânzătorului în baza acestei garanţii sunt:

- înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;

- înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;

- reducerea corespunzătoare a preţului;

- rezoluţiunea vânzării.

e) Garanţia pentru bună funcţionare (art. 1716 – 1718 Cod civil) – în afară de

garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul poate garanta pentru un timp determinat

buna funcţionare a bunului vândut, dacă această obligaţie este asumată prin contract

sau îi revine potrivit legii speciale. În această situaţie el este obligat, în cazul oricărei

defecţiuni ivite înăuntrul termenului de garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa.

Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte termenul stabilit

prin contract sau prin legea specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul

vândut. Garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea s-a produs


din pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau a păstrat bunul. Pentru a

beneficia de această garanţie, cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea înainte de

împlinirea termenului de garanţie asumat de vânzător.

Pentru situaţia contractelor de vânzare încheiate cu consumatorii, legislaţia privind

protecţia consumatorilor stabileşte condiţii speciale privind garanţia pentru calitatea şi

buna funcţionare a bunurilor vândute, fiind prevăzute şi anumite termene legale de

garanţie, în funcţie de natura bunului vândut.

IV.b. Obligaţiile cumpărătorului:

În cadrul contractului de vânzare, principalele obligaţii care îi revin cumpărătorului sunt:

a) Preluarea bunului vândut (art 1690 alin (2) şi (3), art 1719 şi art 1726, Cod

civil) – cumpărătorul are obligaţia de a prelua bunul la locul stabilit pentru predarea

acestuia. Dacă cumpărătorul nu îşi îndeplineşte aobligaţia de preluare a bunului vândut,

vânzătorul are posibilitatea să depună lucrul vândut într-un depozit la dispoziţia şi pe

cheltuiala cumpărătorului sau de a-l vinde. În această ultimă situaţie, cumpărătorul are

însă dreptul de a pretinde diferenţa dintre suma ce reprezintă cheltuielile achiziţionării

bunurilor şi preţul convenit cu vânzătorul, precum şi la daune interese, dacă este cazul.

De asemenea, cumpărătorul are obligaţia de a verifica starea bunului imediat după

predare potrivit uzanţelor. În cazul în care cumpărătorul constată existenţa unor vicii

aparente, el trebuie să informeze vânzătorul cu privire la aceste lucruri. În lipsa

informării, se consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia de predare în starea în

care era la momentul închirierii contractului.

Dacă există un dezacord privind calitatea sau starea bunului, orice parte se poate

adresa instanţei de judecată care va numi un expert în vederea constatării situaţiei

bunului.

b) Plata preţului (art. 1719 – 1729 Cod civil) – cumpărătorul are obligaţia de a

plăti preţul contractului la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului

şi de îndată ce proprietatea este trasmisă. Părţile pot însă conveni un alt loc şi o altă

dată pentru plata preţului.

În caz de evicţiune, cumpărătorul poate suspenda plata preţului până la încetarea

tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare.


În cazul întârzierii plăţii, cumpărătorul este obligat să plătească dobândă pentru fiecare

zi de întărziere începând de la data dobândirii proprietăţii dacă bunul produce fructe

civile sau naturale, ori din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe, însă îi procură

alte foloase.

Dacă cumpărătorul nu a plătit sau refuză să plătească, vânzătorul este îndreptăţit să

obţină fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării, precum şi, în

ambele situaţii, daune – interese, dacă este cazul.

c) Suportarea cheltuielilor vânzării (art. 1666 Cod civil) – dacă părţile nu convin

altfel, cumpărătorul are obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării.

V. VARIETĂŢI ALE CONTRACULUI DE VÂNZARE

Conform Codului civil, contractul de vânzare cunoaşte următoarele varietăţi:

a) Vânzarea după mostră sau model (art. 1680 Cod civil) – în cadrul acestui

contract de vanzare, proprietatea bunului se strămută la momentul predării acestuia,

sub condiţia implicită ca bunul să corespundă criteriilor stabilite prin mostră sau model

respectiv. Acestă formă de contract, prezintă o modalitate diferită de stabilire a

condiţiilor de calitate ale bunurilor care se vând, nu prin descriere în cuvinte ci prin

mostră sau modelul respectiv.

b) Vânzarea pe încercate (art. 1681 Cod civil) – această formă de contract este

un contract sub condiţia suspensivă ca, în urma încercării, bunul să corespundă

criteriilor stabilite la încheierea contractului sau, în lipsa acestora, destinaţiei bunului,

potrivit naturii sale. În cazul în care prin contractul de vânzare părţile au prevăzut că

bunul urmează să fie încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe încercate.

Dacă durata încercării nu a fost convenită şi din uzanţe nu rezultă astfel, condiţia se

consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este

nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la predarea bunului.

La această varietate de vânzare, transmiterea proprietăţii se face la îndeplinirea

condiţiei ca bunul să fie pe gustul cumpărătorului.

c) Vânzarea pe gustate (art. 1682 Cod civil) – asemeni contractului de vânzarea


pe încercate şi acest contract reprezintă o formă de vânzare sub condiţie suspensivă, în

acest caz condiţia constând în rezerva ca bunul să corespundă gusturilor

cumpărătorului.

d) Vânzarea sub rezerva proprietăţii (art. 1684 Cod civil) – în cadrul acestui

contract, vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a preţului.

Clauza de rezervă a proprietăţii este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Totuşi, faţă

de terţi, clauza produce efecte numai după îndeplinirea formalităţilor legale de

publicitate, după natura bunului.

e) Vânzarea bunurilor imobile (art. 1741 – 1746 Cod civil) – pentru vânzarea

bunurilor mobile, codul civil cuprinde unele prevederi referitoare la relaţia dintre

descrierea imobilului şi precizarea suprafeţei acestuia, şi consecinţele juridice ale

diverselor situaţii care pot intervenii: nemodificarea preţului imobilului (în situaţia în care

suprafaţa este diferită faţă de cea care a fost crezută iniţial) şi strămutarea proprietăţii

(numai după măsurarea şi delimitarea suprafeţei vândute).

f) Vânzarea cu plata în rate (art. 1755 – 1757 Cod civil) – în acest caz, obligaţia

de plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândind

dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ. Neplata unei singure rate,

dacă este mai mică decât 1/8 din preţ, nu dă dreptul la rezoluţiunea contractului, iar

cumpărătorul păstrează beneficiul termenului pentru ratele succesive.

Dacă vânzătorul obţine rezoluţiunea pentru neplata preţului, are obligaţia de a restitui

ratele primite, dar poate reţine, în afara sumei aferente daunelor interese, şi o sumă

care să constituie o compensaţie echitabilă pentru folosirea bunului de către

cumpărător.

g) Vânzarea cu opţiune de răscumpărare (art. 1758 – 1762 Cod civil) – această

formă de contract afectată de condiţia rezolutorie prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul

de a răscumpără bunul său sau dreptul transmis cumpărătorului, drept ce poate fi

exercitat într-un termen de maxim de 5 ani. Exercitarea opţiunii de răscumpărare de

către vânzător se poate face numai dacă acesta restituie cumpărătorului preţul primit şi

cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare şi pentru realizarea formalităţilor

de publicitate.

Dacă înţelege să îşi exercite opţiunea de răscumpărare, vânzătorul trebuie să îl notifice

pe cumpărator şi să consemneze la dispoziţia acestuia sumele datorate în termen de o

lună de la data notificării. Iar dacă între timp, bunul a fost vândut unui terţ, cumpărătorul

îl va putea notifica pe acesta şi va consemna pe numele acestuia sumele datorate.


BIBLIOGRAFIE

http://lecturijuridice.blogspot.ro - pagină internet accesată în data de 04 Ianuarie 2013

http://www.juspedia.ro - pagină accesată în data de 03. Ianuarie 2013

Dreptul afacerilor – Noţiuni generale de drept privat – Crenguţa LEAUA – Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2012

Dreptul afacerilor, pentru învăţământul superior economic – Silvia Lucia CRISTEA –

Editura Universitară, Bucureşti, 2008

Noul Cod civil – Codul de procedură civilă – Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012

CUPRINS

I. CLASIFICAREA TIPURILOR DE CONTRACTE ÎN AFACERI pg. 01

II. NOŢIUNI GENERALE ŞI CARACTERE JURIDICE PRIVIND

CONTRACTUL DE VÂNZARE

pg. 02

- CARACTERISTICILE CONTRACTULUI DE VÂNZARE pg. 03

III. CERINŢE SPECIALE DE VALIDITATE A CONTRACTULUI DE

VÂNZARE

pg. 06

IV. OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR CONTRACTANTE ÎN CADRUL

CONTRACTULUI DE VÂNZARE

pg. 08

- OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI pg. 08

- OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI pg. 13

V. VARIETĂŢI ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE pg. 14

BIBLIOGRAFIE pg. 16

http://lecturijuridice.blogspot.ro/

http://www.juspedia.ro/

Date post:	19-Jul-2016
Category:	Documents
Upload:	daniela1103
View:	38 times
Download:	4 times

Proiect_dreptul Afacerilor_contractul de Vanzare

Documents