VESTIGII ROMANE DIN JUDETUL MEHEDINTI

Drobeta a fost prima cetate din piatră ridicată în Dacia (103-105) de împăratul Traian, un castru roman de apărare şi un important centru militar şi politic, iniţial fiind construit pentru a adăposti 500 de soldaţi care asigurau paza podului. Se văd şi azi fundaţiile (refăcute de Constantin cel Mare) pe o suprafaţă de două hectare, cu cele patru porţi laterale, cu locuinţe, cazărmi, depozite de arme, străzi şi în centrul castrului clădirea pretorului (comandantului) unde a poposit însuşi împăratul Traian în iarna anului 105. La vest de castru, pe malul Dunării, se văd ruinele termelor (băilor) romane; s-au găsit în ziduri cărămizi cu ştampila legiunii a V-a Macedonica, semn al datării construcţiei băilor

Istoric

În răstimpul existenţei sale, castrul roman Drobeta este marcat de cinci perioade de modificări majore:

1. Traian - Adrian;

2. Mijlocul sec. al III-lea, când în timpul împãratului Gallienus, sunt reconstruite, odatã cu termele, turnurile, porţile şi curtinele care suferiseră distrugeri în urma rãzboiului carpic din anii 245-247.

1

3. Sfârşitul sec. al III-lea (Diocleţian); când sunt refãcute în totalitate incinta castrului care pãstreazã în continuare vechea formã şi dimensiunile; de remarcat sunt apariţia turnurilor de colţ în formã de arc de cerc. Porţii de sud i se adaugă douã turnuri . Alte turnuri de formã dreptunghiularã protejează porţile de nord, vest şi est, accesul fãcându-se numai pe poarta sudicã.

4. sec. al IV-lea pânã la începutul sec. al V-lea marchează pe lângã îngroşarea şi înãlţarea zidurilor incintei, modificarea interiorului castrului, când este ridicat un edificiu în formã de cruce greacă, compus din 78 de încãperi de formã pãtratã,

5. Anastasius - Iustinian.

Etimologie

Drubetis; Drubeta; Drobeta. Cât priveşte denumirea tardivă a Drobetei, Theodora, aceasta este atestatã numai de Procopius de Cesareea (De Aedif., IV, 6, 15) fiind consideratã drept o creaţie a împãratului Iustinian, în cinstea soţiei sale. M. Mirkovič acrediteazã în schimb provenienţa toponimului Teodora de la soţia lui Constantin cel Mare. M. Garačanin crede că acest toponim ar fi fost aplicat nu întregului castru creştin, ci numai unui sector al sãu. Dacã în sec. al IV-lea d.C. sunt folosite ambele denumiri (Drobeta şi Teodora), în sec. al VI-lea se pare cã a fost utilizatã numai denumirea de Teodora.

Această aşezare a fost ridicată la rang de municipiu în 121 de împăratul Hadrian şi la rang de colonie în 193 de Septimiu Sever.

2

ADA KALEH

Ada Kaleh (din limba turcă Ada Kale, însemnând Insula Fortăreaţă) a fost o insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier I. Insula se găsea la circa 3 km în aval de Orşova şi avea o dimensiune de circa 1,7km lungime şi circa 500m lăţime.

Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită preţurilor (fiind scutită de impozit) mai scăzute, pentru cumpărarea delicateselor turceşti, bijuterii şi tutun. Insula a fost renumită şi pentru creşterea trandafirilor, şi producerea uleiului şi aparfumului din acestea.

Istoric

Bazarul de pe insula Ada-Kaleh

Insula a fost locuită încă din antichitate. Herodot amintea de Cyraunis, despre care scrie că lungimea insulei este de 200 de stadii, îngustă, plină de măslini şi de viţă sălbatică.

3

Prima atestare documentară este un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificaţiile bănăţene, care vorbeşte despre insula Saan cu 216 oameni. De la 1430 devine cunoscută ca Ada Kaleh.

Din cauza poziţiei strategice a insulei, în conflictul imperiului austro-ungar cu cel otoman insula Ada Kaleh a avut o importanţă deosebită. În anul 1689 armata austriacă a construit o fortăreaţă împotriva Imperiului Otoman. În următoarele decenii, ocupaţia insulei Ada Kaleh s-a schimbat de mai multe ori între Austria şi Imperiul Otoman. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, insula a rămas permanent turcilor, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor între anii 1789 şi 1791.

Uitată la Congresul de pace de la Berlin (1878), insula Ada-Kaleh a rămas posesiune turcă aflată sub ocupaţie austro-ungară până în anul 1918/1920, când a devenit teritoriu românesc. Majoritatea populaţiei insulei era de origine turcă.

Înaintea creării lacului de acumulare de la Porţile de Fier, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demolate. Încercarea reclădirii lor în aval pe insula Şimian în anii următori, a fost însă fară succes, majoritatea locuitorilor preferând să se mute în alte regiuni ale României (de ex. Dobrogea) sau să emigreze în Turcia.

Ideea de a reconstrui insula Ada Kaleh nu a fost însă abandonată.

4

CETATEA TRICULE

Scurtă descriere

Cetatea Tricule ce a fost ridicata în sec. al XV-lea pentru a opri expansiunea otomana spre vest, ruinele acesteia observându-se în apropierea localitatii Svinita.

Pe malul stâng al Dunarii, la 4 km în aval de localitatea Svinita, se afla 3 turnuri dintre care unul nu mai e vizibil, pentru ca la începutul secolului trecut, gheturile de pe Dunare l-au naruit, iar ceea ce a mai ramas a fost acoperit de apele fluviului Dunarea.

 Pe malul stâng al Dunarii, la 4 km în aval de localitatea Svinita (judetul Mehedinti), se afla trei turnuri dintre care unul nu mai este vizibil, pentru ca la începutul secolului trecut gheturile de pe Dunare l-au naruit, iar ce a mai ramas a fost acoperit de apele fluviului. Astazi, toate cele trei constructii se scalda în apele Dunarii, iar turnul de sud este, dupa cum aminteam, în întregime subacvatic. Cele trei turnuri sunt dispuse în colturile unui triunghi ipotetic, si, înainte de ridicarea nivelului Dunarii din cauza barajului de la Gura-Vaii (c. 1971), se aflau pe abruptul malului stâng. Ele au fost numite conventional nr. 1 (turnul de nord-vest), nr. 2 (cel de nord-est) si nr. 3

5

(cel de sud). Turnurile nr. 1 si nr. 2 se afla la o distanta de 20 de metri unul fata de celalalt si de aproximativ 40 de metri fata de turnul nr. 3. Acesta din urma era cel mai apropiat de râu, celelalte doua fiind situate la cote superioare. Între data publicarii ultimelor materiale despre fortificatia de la Tricule-Svinita si vizita noastra de teren, latura dinspre râu a turnului nr. 1 s-a prabusit. Pâna la data publicarii celui mai consistent material (A. Corvatescu, Al. Radulescu, 1979, pp. 169-182) sau, mult mai probabil, pâna la data ultimelor cercetari arheologice (1970, 1971?), turnul nr. 1 se pastrase în întregime. Dimensiunile lui erau de 6,70 X 6,50m, iar înaltimea de 10m. Spre deosebire de celelalte doua turnuri, care sunt ridicate direct pe stânca, acesta este înaltat pe un strat de pamânt galben si fundatia lui avea pe latura de sud adâncimea de 1m. Turnul nr. 2 este conservat pe întreaga lui înaltime si pastreaza înca întregul coronament. Singurele daune au fost produse, înainte de cercetarea arheologica, de catre cautatorii de comori, care au provocat prabusirea segmentului inferior al coltului de sud-est. Astazi, aceasta spartura este acoperita de apele fluviului. Se cuvine sa amintim ca zidaria lui atesta doua tehnici diferite: în partea inferioara rosturile sunt usor adâncite, în cea mediana ele sunt sterse peste suprafata pietrei, iar în partea superioara se revine la tehnica folosita pentru zidurile parterului. Autorii articolului din 1979 considera ca aceasta alternare de tehnici nu reprezinta faze diferite de constructie, ci numai o caracteristica constructiva locala, care se întâlneste si la Drencova. Dimensiunile turnului nr. 2 sunt de 7,20 X 6,30m, iar înaltimea lui este de 11m. Pentru coronament a fost folosita caramida romana, la fel ca si în cazul celorlalte doua turnuri, iar zidaria pastreaza urmele bârnelor esafodajului folosit la construirea lor. Interesant de notat este ca la nici-unul dintre turnuri nu se observa si urme ale unor sobe sau cosuri, care ar fi putut fi o dovada pretioasa a folosirii lor în scop rezidential. Asa cum aminteam si înainte, la constructia turnurilor, în partea superioara, au fost folosite numeroase caramizi romane, incidenta acestora fiind mai mare în coronamentul turnului nr. 2.Turnul nr. 3 a fost naruit de gheturile Dunarii în iarna anului 1924, profilul fiindu-i surprins doar într-o fotografie de arhiva din 1915, iar amprenta lui la sol fiind documentata numai în planul general publicat în 1979. Dimensiunile lui sunt de 7 X 7,50m, iar înaltimea era în 1970 de 3m si se datora unei restaurari. Din analiza fotografiei din 1915 reiese însa ca înaltimea lui ar fi trebuit sa fie de c. 12m. Aceeasi sursa ne dezvaluie ca la data respectiva avea un acoperis în pupitru, care poate sa dateze din epoca moderna, când a stationat aici o garnizoana austriaca). Acest eveniment, în lipsa unor date concludente, nu poate fi însa pus în legatura cu o eventuala reconstructie a întregului ansamblu. În darâmaturile acestui turn au fost descoperite 3 caramizi romane cu stampila DRP DIERNA. Toate cele trei turnuri au fost construite din piatra bruta legata cu mortar de o foarte buna calitate, piatra fiind poate extrasa dintr-o cariera de calcar din apropiere (A. A. Rusu,

6

2006, p. 110). A. Corvatescu si Al. Radulescu (1979, p. 169) considerau ca a fost folosita piatra partial fatuita pentru a executa colturile zidurilor; iar A. A. Rusu (2006, p. 162) crede ca pe baza tehnicii de executie pot fi gasite analogii cu fortificatiile de la Brasov-Sprenghi, Soimos si Sinteu, considerându-le drept „decoratii realizate cu coltare din pietre fasonate aflate în contrast cu restul paramentului”. În cazul turnurilor de la Tricule-Svinita, acest contrast este totusi greu sesizabil. Observatiile studiului din 1979, legate de configuratia turnurilor au fost facute amestecat si nu le-am putut confirma in situ. În articolul din 1979 (pp. 169, 171), cei doi autori afirmau ca zidurile tuturor turnurilor au o grosime de 1,40m si ca acestea aveau trei niveluri în interior, dintre care primul (parterul) era folosit drept camera de provizii si nu comunica cu exteriorul. Accesul catre camara se facea prin intermediul unui chepeng în podeaua încaperii de la etajul întâi. Intrarea în interiorul turnurilor era amenajata într-unul dintre peretii acestui prim etaj, sub forma unei deschideri de 1m X 1,90m, cu ambrazura evazata catre interior. În ceea ce priveste planseul superior, care constituia tavanul primului etaj, el avea grinzile dispuse perpendicular pe grinzile folosite la tavanul parterului, probabil pentru a nu slabi zidaria (A. Corvatescu si Al. Radulescu, 1979, p. 171), si servea în acelasi timp drept platforma de lupta. Deasupra acestui ultim planseu, zidurile turnurilor continua în înaltime pentru înca 2,50m, dar se subtiaza catre vârf, ajungând sa aiba de la 1,40m grosime numai 0,80m. Cei doi autori ai articolului din 1979 disociaza acest planseu de „drumul de straja” (p. 171), iar A.A. Rusu (2006, pp.164-165) îl mentioneaza în comparatie cu o serie de „galerii de lemn […] continui ori numai în forma unor balcoane”. Crenelurile coronamentului au 80cm grosime, iar merloanele au 1,25m latime si 1m înaltime, cu goluri de tragere de 15 X 35cm. În cele din urma, A. Corvatescu si Al. Radulescu noteaza ca în peretii etajului I si în cei ai platformei superioare au fost amenajate deschideri de tragere evazate, care masoara la exterior 12cm iar în interiorul turnurilor 80cm, având lungimea de 1m. Cu siguranta însa ca toate aceste observatii extrem de precise nu pot constitui o descriere generala a tuturor celor trei turnuri. Autorii s-au referit probabil la unul singur dintre ele, dar au uitat sa-i precizeze identitatea. Noi socotim, pe baza deductiilor logice (din paragraful ulterior se pare ca descrierea facuta de cei doi cercetatori s-ar baza pe configuratia turnului de nord-est) ca aceste date exacte se refera numai la turnul nr. 2. Ca o ultima precizare, amintim ca A.A. Rusu (2006, p. 163) îsi manifesta anumite rezerve privind datarea merloanelor celor trei turnuri înainte de secolul al XIV-lea (interval cuprins în datarea pe care autorii studiului din 1979 o propun pentru întregul ansamblu), rezerve care ar putea fi sporite si de compozitia diferita a coronamentelor, unde au fost folosite multe caramizi romane.Terenul din jurul celor trei turnuri nu a putut fi cercetat arheologic decât prin doua sectiuni în 1970, deoarece în anul urmator Dunarea inundase deja fortificatia si santierul nu a putut fi continuat. M. Babes (1971, p. 383) consemna existenta în josul pantei a unui

7

nivel de secol XV, slab reprezentat, dar nu aminteste care ar putea fi relatia acestuia cu fragmentele ceramice datând din secolele XII-XIII si cu „une monnaie byzantine de l’époque des Comnène”. Informatii detaliate gasim numai în articolul din 1979, din care aflam ca prima sectiune era perpendiculara pe latura de sud a turnului nr. 1 si ajungea pâna la plaja, fiind lunga de 40m si lata de 1,5m. Eroziunea deluviala a purtat materialele arheologice catre baza pantei, motiv pentru care acestea au fost gasite în pozitie secundara si la cote diferite, cuprinse între 1,20 si 2,40m. Asa se face ca materialele ceramice hallstatiene si romane, mai ales resturi de amfore de secol II-III p.Chr., sunt amestecate cu cele feudale de secol XI-XIII. Amestecarea straturilor nu permite asadar o periodizare clara. Separat de sectiunea 1, în dreptul caroului 13 al acesteia, a fost deschisa caseta A, cu scopul de a dezveli o placa de mortar groasa de 15-20cm, despre care A. Corvatescu si Al. Radulescu nu presupun decât ca se va fi extins mult catre apa si ca aceasta este martorul stratigrafic al constructiei santierului celor trei turnuri. Pe baza acestor presupuneri, ele ar fi fost construite dupa secolele XIII-XIV, dat fiind faptul ca sub placa de mortar exista material ceramic databil în aceasta perioada. Tot în caseta A, la aproximativ 20 cm deasupra placii de mortar, a fost descoperita o moneda de bronz emisa de Manuel I Comnenul, ajunsa aici datorita amestecarii straturilor. Sub placa de mortar au fost descoperite un piron de fier, o bara metalica usor curbata, fragmente ceramice feudal-timpurii si romane, dar si si un vârf de sulita, pe care autorii îl dateaza în perioada feudal-timpurie. În ceea ce priveste cea de a doua sectiune, ea a fost deschisa la 19,50m vest de acelasi turn nr. 1 si era paralela cu sectiunea 1, având lungimea de 25m si latimea de 1,50m. Între descoperiri se numara materiale ceramice si obiecte de fier din epoca moderna.În studiul publicat în SCIV în 1965 (vezi SCIV, 16, 1965, 2, p. 403), se afirma ca „nu se poate preciza nimic despre ruinele de la Pojejena, Coronini, Drencova si Tri Cule, deoarece lipsesc stirile documentare”, iar singura concluzie la care se putea ajunge era ca „prezenta cu totul particulara a celor 3 turnuri [...] dintre satele Tisovita si Svinita ar putea sta în legatura cu sistemul de paza al Dunarii”, acestea fiind puse la rândul lor în legatura cu fortificatia de la Coronini si cu cetatea sârbeasca de la Golubac. A. Corvatescu si Al. Radulescu (1979, p. 169) amintesc însa faptul ca „turnurile se aflau într-o pozitie de relativa izolare datorita absentei cailor de comunicatie terestre si închiderii catre nord prin culmi muntoase”, motiv pentru care rostul lor initial s-ar putea sa nu fi fost chiar cel de aparare a Dunarii. Tot ei (p. 171) considerau ca „toate trei turnurile indica un program constructiv asemanator turnurilor-locuinta, program ce se dezvolta în Transilvania înca din a doua jumatate a secolului al XIII-lea si continua pâna în secolul al XIV-lea”, iar apoi se lanseaza într-o analiza de documente (pp. 178-180) care nu clarifica cu nimic fazele incipiente ale fortificatiei. Totusi, însasi datarea pe care o propun se situeaza la limita acestui interval. Opinia exprimata de A. A. Rusu la

8

rugamintea noastra, este ca în cazul unei datari înaintea secolului al XV-lea poate fi vorba despre o fortificatie privata (nu neaparat cu rol rezidential, adaugam noi) dupa aceasta data complexul neputând îndeplini decât functia unei fortificatii de hotar. Deschiderile evazate din peretii etajului I si II, despre care vorbesc A. Corvatescu si Al. Radulescu, reprezinta o amenajare de tip archère, motiv pentru care am putea considera ca turnurile au fost construite într-o perioada în care artileria nu era înca folosita sau era înca o raritate. Aceasta observatie este sprijinita si de faptul ca cele trei turnuri nu prezinta urme de locuire între secolul al XV-lea (Engel P., Magyaroszag vilagi archontologiaja. 1301-1457. I, Budapest, 1996. p.432; apud Rusu, 2006) si data la care a fost ocupata de garnizoana austriaca, motivul parasirii acesteia putând fi legat de modificarea tehnicii de lupta. De asemenea, în apropierea turnurilor, la kilometrul fluvial 1004 si la o distanta de 7 km catre nord fata de vatra actuala a satului Svinita au fost descoperite 10 morminte de adulti si de copii, orientate est-vest si lipsite de inventar, care dateaza din secolul al XIII-lea si sunt acoperite de un nivel de secol XVII-XVIII (Babes, 1971, p. 383). Nu au fost formulate posibile legaturi între aceste 10 morminte si turnurile de la Tricule, în a caror vecinatate se afla, iar cercetarile arheologice nu au fost publicate, motiv pentru care am putea socoti numai ca ele ar fi putut apartine unor locuitori ai satelor din preajma, supusi sau nu unui nobil care ar fi putut avea resedinta la Tricule. Aici nu au fost descoperite însa urme ale unor locuinte, ci numai placa de mortar amintita mai devreme si doua vetre temporare (A. Corvatescu si Al. Radulescu, 1979, p. 172, 175). Cu toate acestea, în cazul în care întrebuintarea initiala a turnurilor ar fi fost cea de „turn-locuinta”, ele ar trebui sa apartina, asa cum ne-a raspuns A.A. Rusu, unei familii cu mai multe ramuri, dar aceasta situatie cu totul particulara nu-si gaseste nici-o justificare, motiv pentru care acelasi cercetator ar înclina catre o alta ipoteza, conform careia unul singur dintre cele trei turnuri ar fi fost „turn-locuinta”, în vreme ce restul ar face parte dintr-un ansamblu astazi inundat. Totusi amenajarile turnurilor, sau mai curând lipsa amenajarilor de tip rezidential (vezi lipsa semineelor, lipsa ferestrelor, lipsa unei fose septice...), ar pleda pentru folosirea acestora în scop strict militar, cu singura rezerva ca, asa cum aminteam deja, descrierea generala a turnurilor pare a fi facuta dupa turnul nr. 2. Din pacate însa, orice asemenea ipoteze depasesc limita speculatiilor, dat fiind faptul ca turnul nr. 3 este imposibil de studiat, iar turnul nr. 1 se pastreaza numai pe jumatate. Putem preciza totusi ca la data la care am vizitat Tricule se putea observa la est de turnul nr. 2, în limanul Dunarii, ruina unui zid. Zona nu a fost cercetata arheologic, iar aceasta este posibil sa fi iesit la iveala în urma eroziunii provocate de apele fluviului. Cât priveste apartenenta fortificatiei, A. Corvatescu si Al. Radulescu citeaza o serie de documente care ar putea avea legatura cu complexul. Un prim document amintit de cei doi autori dateaza din 1419 si a fost emis de Sigismund de Luxemburg, el atestând faptul

9

ca cetatea de la Svinita a fost încredintata de regele maghiar cavalerilor teutoni, pentru a asigura apararea frontierei dunarene. Pe baza acestui document si a estimarii garnizoanei din Svinita la 106 oameni, cei doi autori postuleaza existenta unei alte cetati Svinita, mult mai mari si încapatoare, pe care o pun în legatura cu o siliste, turnurile de la Tricule fiind un simplu avanpost al ei (1979, pp. 178-179). În lipsa unor cercetari de teren care sa identifice o eventuala cetate care la rândul ei sa fie identificata cu castrum Zinicze din document, nu ne putem pronunta în legatura cu aceasta ipoteza. Trebuie amintit aici faptul ca A. A. Rusu foloseste acest document ca prima atestare a turnurilor de la Tricule (A. A. Rusu, 2005, p. 535). În ciuda rezervelor lui A. Corvatescu si Al. Radulescu cu privire la spatiul în care ar fi putut rezida o garnizoana atât de mare, atragem atentia ca fortificatia este departe de a fi cercetata sistematic, iar lipsa identificarii unei incinte, fie ele si de înaltime redusa si posterioare turnurilor, se poate datora si faptului ca nu au fost deschise sectiuni la nord de turnul 1 sau la est de turnul 2. Pe de alta parte este posibil ca vetrele temporare amintite în studiul din 1979 sa fi servit acestui scop. În aceasta ordine de idei trebuie vazut ce determina caracterul temporar al unei astfel de vetre si ce perioada de timp acopera termenul. Cetatea Svinita mai apare si într-un document din 12 martie 1443, între cetatile aparate de cnejii banateni, iar din continutul documentului reiese ca operatiile de aparare si fortificare ale cetatilor de la Dunare au fost facute cu truda si cu sângele cnezilor locali. Articolul se încheie cu o periodizare larga, presupunându-se ca ridicarea turnurilor ar fi avut loc „între a doua jumatate a secolului al XIII-lea si începutul secolului al XV-lea” dar înainte de 1430, de catre, sau în directa legatura cu „feudalitatea locala româneasca” (1979, pp. 180-181). Trebuie sa precizam însa ca, în cazul în care admitem ipoteza unei familii locale care ar fi ridicat turnurile, acestea nu s-ar mai aflat în 1419 sub controlul ei. O revenire ciudata a acelorasi turnuri de la Tricule sub autoritatea brusc renascuta (dupa intermezzo-ul teuton) a acestei presupuse familii românesti, eventual cneziale, nu se justifica pe baze legale, caci nu cunoastem nici-un act. De asemenea, nu putem preciza cu exactitate daca „feudalul” (?) de la Tricule era român, ungur, sârb, ori poate chiar.. bulgar! În cele din urma, se cuvine sa amintim ca ulterior turnurile de la Svinita vor fi apartinut probabil turcilor. Toponimul ar putea fi astfel de origine turceasca sau olteneasca (A.A. Rusu, 2006, p. 45). El ar putea fi pus în legatura cu un text citat de A. Corvatescu si Al. Radulescu (1979, p. 178) despre banul Petru Petrovici, care ar fi întarit prin diverse constructii militare linia Dunarii banatene în a doua jumatate a secolului al XVI-lea (programul de reconstructie al lui Petru Petrovici este amintit de Fr. Griselini, Istoria Banatului timisan, trad. Nicolae Bolocan, 1926, p. 60; apud A. Corvatescu si Al. Radulescu, 1979, p. 178). În epoca moderna, tot la Tricule au stat de paza si graniceri austrieci din zona Svinita-Berzasca-Drencova. 

10

11