Universitatea Babeș Bolyai, Cluj-NapocaFacultatea de Științe Economice si Gestiunea Afacerilor

Codul etic in contextul crizei economice globale din 2008

Profesor coordonator: Studenți:Nistor Cristina Silvia Baloi Denis Cosmin

Bazeliuc IurieBologa MihaiBoscaneanu AndreiAN III, FB, G1

Cuprins:

1. Introducere1.1 Motivația din spatele temei1.2 Obiective urmărite si mod de realizare1.3 Aspecte introductive legate de criza economica globala din 2008

2. Cuprins2.1 Deregularizarea si titanii economici2.2 Derivativele si bula economica2.3 Companiile de asigurări si Credit Default Swaps(CDS)2.4 Codul etic vs. Codul personal

3. Concluzie3.1 Punctul culminant3.2 Vinovații3.3 Bibliografie

1. Introducere

1.1 Motivația din spatele temei

Motivul principal care stă în spatele alegerii acestei teme este dorința de a studia criza

economica din punct de vedere etic si moral. Criza economica poate fi privita din mai multe

puncte de vedere, iar conduita etica este unul dintre acestea. Credem cu putere ca orice acțiune,

fie ea cu rezultat productiv sau damnator, poate fi privita si etichetată conform codului etic, iar

etica si valorile personale stau la baza acțiunilor unei persoane. Pornind de la aceasta idee am

reușit sa studiem criza economica si vinovații pentru producerea crizei din punct de vedere

comportamental.

1.2 Mod de realizare si obiective urmărite

Metodologia de realizare a lucrării se bazează pe exemple clare, analizate dintr-un punct

de vedere moral. Lucrarea este structurata așa încât sa explice mecanismul crizei din punct de

vedere tehnic si sa scoată la iveala natura acțiunilor persoanelor implicate.

Printre obiectivele urmărite cele mai importante sunt: analiza in detaliu al mecanismului

tehnic al crizei, analiza acțiunilor din punct de vedere etic a peroanelor care au jucat un rol

important in criza economica, atingerea unei concluzii finale clare.

1.3 Aspecte introductive legate de criza economica globala din 2008

Criza economica globala din 2008 este cea mai severa criza prin care a trecut sistemul

economic globalizat. Efectele acesteia încă se resimt in prezent. Costurile generate de aceasta

criza se ridica la zeci de trilioane de dolari americani. In urma recesiunii, in 2009, rata șomajului

global a atins 6,6%, reprezentând 212 de milioane șomeri, dintre care 30 de milioane in Statele

Unite ale Americii.

Criza economica a început in America si s-a extins treptat pe tot globul. Baza crizei

economice o reprezintă deregularizarea financiara care a început in timpul administrației Reagan

si a continuat sa ia amploare in timpul administrației Clinton si Bush. Deregularizarea înseamnă

reducerea regulilor si limitelor impuse de stat, fapt care duce la nivele mai ridicate de

competitivitate, producție ridicata astfel rezultând eficienta mai mare si preturi mai mici.

Deregularizarea a dus la un boom economic in America, in special intre 2000 - 2008 si a dus la

apariția marilor titani financiari. Chiar daca deregularizarea prezintă un caracter pozitiv si e

menita sa sporească creșterea economica, prin deregularizare companiile private dobândesc un

nivel mai ridicat de control asupra economiei in detrimentul regulatorilor financiari. Acest

control lăsat in mâini greșite poate duce la abuzuri si acțiuni anetice pentru beneficii proprii.

Criza economica nu a fost un accident, a fost rezultatul unei industrii scăpate de sub

control. Cu fiecare criza economica aceasta industrie făcea din ce in ce mai mulți bani. Jucătorii

cheie din criza economica din 2008 au fost: cinci bănci de investiții(Goldman Sachs, Morgan

Stanley, Lehman Brothers, Merrill Lynch, Bear Stearns), doua conglomerate(J.P. Morgan, Citi

Group), trei companii de asigurări(AIG, MBIA, AMBAG) si trei companii de rating(Moody’s,

S&P, Fitch). Lăcomia acestor instituții economice si dorința de a face profit din ce in ce mai

mare a dus la criza economica. Deregularizarea a făcut posibila criza economica, din punct de

vedere legal nu era încălcată nici o lege, iar vinovații in loc sa fie acuzați si pedepsiți s-au

îmbogățit in detrimentul publicului.

“Imaginea de mai sus prezintă raportul dintre venitul mediu unui director de pe Wall Street si a unui salariat”

2. Cuprins

2.1 Deregularizarea si titanii economici

Un aspect important ce leagă deregularizarea si criza economica este acela ca

deregularizarea a sfârșit repartizarea pe sectoare e economiei. Astfel titanii economici si-au

început expansiunea. Titanii economici au fost creați prin fuziuni si achiziții. Un aspect de

menționat in acest caz este formarea Citi Group, care s-a format prin fuziunea a Citi Corp si

Travelers Group. In urma marii depresiuni din 1929, in anul 1933 a fost introdus actul normativ

“Glass-Steagall”. Acest act presupunea implementarea unei gestiuni mai securizare si mai

eficiente a activelor bancare, regularizarea controlului interbancar si pentru a preveni folosirea

nejustificata a fondurilor in operațiuni speculative. Conform acestui act fuziunea prin care a creat

Citi Grup in 1998 era pre riscanta sa fie acceptata, dar in loc sa fie oprita FED-ul a întârziat

fuziunea pana la apariția actului “Gramm-Leach-Bliley”, care susținea deregularizarea si sporea

competitivitatea intre entitățile din sistemul bancar, astfel permițând in mod legal ca acțiuni cu

grad de risc mai ridicat se fie luate, ca si fuziunea Citi Group.

In baza deregularizării, titanii economici, au pus sfârșit repartizării pe sectoare a

economiei. Acest lucru însemna ca titanii economici puteau pătrunde in mai multe sectoare si

deveneau o legătura intre acestea, astfel când riscul de faliment al unui sector era ridicat si

celelalte sectoare se supuneau aceluiași risc. Odată cu dezvoltarea din ce in ce mai ridicata a

titanilor economici riscul lor de faliment părea inexistent, astfel masuri de protecție nu au fost

luate pentru a proteja economia americana si economiile legate sau dependente de aceasta. De

asemenea odată cu expansiunea titanilor economici aceștia au început sa desfășoare acțiuni

criminale total anetice de genul: spălare de bani, frauda si falsificare contabila. Câteva exemple

investigate sunt: Credit Suisse a spălat bani si a finanțat programul nuclear al Iranului, Citi Bank

a spălat bani a magnaților de droguri din Mexic, UBS a făcut frauda prin care ajuta persoanele

înstărite sa scape de plata taxelor, J.P. Morgan a mituit oficiali ai guvernului, Riggs Bank a spălat

bani pentru dictatorul Augusto Pinochet din Chile, Freddie Mac si Fannie Mae au făcut frauda

contabila.

2.2 Derivativele si bula economica

Cel mai important aspect si cauza a crizei economice o reprezintă derivativele.

Derivativele sunt un instrument financiar prin care se poate paria pe orice: prețul petrolului,

falimentul unei firme sau chiar si pe prognoze meteo. La sfârșitul anilor ’90, industria

derivativelor se ridica la valoarea de 50 de trilioane, formând o piața nereglementata.

Economiștii afirmau ca derivativele fac economia mai stabila, dar de fapt acestea aveau

potențialul de a dezechilibra complet sistemul economic. In acest sens in 1998, Brooksley Born,

membru al CFTC a încercat sa reglementeze piața derivativelor pentru a elimina riscul unui

dezechilibru economic, răspunsul administrației Clinton fiind ferm, nu. In urma acestei propuneri

de reglementare, a fost eliberata legea “Commodity-Futures modernization act” prin care

regularizarea derivativelor era interzisa!

Derivativele care sau stat la baza crizei economice se numesc CDO(Collateralized Debt

Obligation). CDO-urile ca si instrument financiar erau formate din diferite portofolii de credite

oferite consumatorilor.

In sistemul bancar vechi creditele erau oferite si supravegheate doar de instituțiile de

credit, astfel creditorul era foarte atent la investiția făcuta si recuperarea banilor era prioritara.

Acest sistem de creditare este prezentat in imaginea de mai jos pe baza unui împrumut ipotecar:

In sistemul bancar nou circuitul clasic dintre creditat si creditor dispare si apare așa

numitul “securization food chain”, prezentat pe pagina următoare.

Securization food chain presupune un nou circuit de plata a

împrumuturilor. In noul circuit când o persoana contracta un

împrumut, instituția de credit de la care se împrumuta, putea vinde

obligația de plata către o banca de investiții. Banca de investiții forma

un portofoliu cu mai multe obligațiuni de plata si crea CDO-uri

(conținutul unui CDO poate fi observat in poza din dreapta). Mai

târziu aceste CDO-uri erau vândute investitorilor ca si instrumente

financiare purtătoare de dobânda, nereglementate si liber

tranzacționabile pe piața. Astfel când o persoana făcea un împrumut, banii care trebuiau returnați

nu mai mergeau către instituția de credit ci prin noul circuit mergeau către investitori. “Acest

sistem era o bomba cu ceas”.

Creditorilor nu la mai pasa daca persoanele care împrumutau bani își pot plăti datoriile,

deoarece ei făceau profit prin vânzarea obligațiunilor de plata. In urma acestui lucru ai început sa

facă împrumuturi din ce in ce mai riscante. Băncile de investiții de asemenea nu țineau cont de

acest fapt deoarece cu cat mai multe CDO-uri erau vândute, cu atât mai mult își maximizau

profitul. Cu toate ca din punct de vedere juridic aceste acțiuni sunt legale, din punct de vedere

etic sunt complet imorale si generate doar de lăcomie.

Rolul agențiilor de rating in acest circuit a fost de a evalua CDO-urile. Majoritatea au

primit cel mai mare rating de pe piața si anume AAA. Aceste agenții prin evaluarea

instrumentelor financiare își ofereau doar părerea, astfel daca un CDO se dovedea a fi deficitar

aceștia nu puteau fi trași la răspundere.

Pentru o perioada jucătorii cheie in acest nou sistem au făcut profituri considerabile; cu

cat mai multe credite erau contractate, cu atât erau mai consistente profiturile. Instituțiile de

credit nu mai țineau cont daca contractanții își mai puteau onora datoriile sau nu. Creditele

puteau fi contractate de aproape oricine indiferent de posibilitatea de plata. Astfel in anul 2000

s-a observat o creștere in numărul contractelor de credite riscante, altfel numite sub-prime loans.

Din punct de vedere a instituțiilor de creditare si a băncilor de investiții aceste credite erau

preferate deoarece purtau o dobânda mai mare, erau presupuse mai profitabile, astfel erau

vândute mai scump. Când aceste portofolii de credite sub-prime au fost compilate pentru a crea

CDO-uri, in ciuda gradului ridicat de risc pe care le purtau, acestea au fost evaluate de agențiile

de rating ca si investiții sigure, primind calificativul AAA. Băncile de investiții plăteau agențiile

de rating sa evalueze CDO-uri riscante ca fiind CDO-uri sigure, iar datorita faptului ca aceste

evaluări reprezentau părerea agențiilor de rating, din punct de vedere juridic acestea nu puteau fi

trase la răspundere. Agențiile de rating au făcut miliarde de dolari in urma acestor acțiuni

frauduloase.

A luat naștere bula economica. Acesta sistem legal, anetic si imoral a condus la criza

economica globala, iar singurul obiectiv al acestui sistem era profitul personal indiferent de

rezultatele colaterale. Altfel spus conducătorii marilor corporații si-au pus propriile firme la risc

pentru profit.

O constantă importantă în acest sistem era levierul bancar. Levierul bancar era raportul

dintre capitalul băncii si cuantumul sumelor împrumutate. Pe parcursul bulei economice, pentru a

cumpăra obligațiuni de plata de la instituțiile de creditare, ca sa creeze CDO-uri, băncile de

investiții se împrumutau puternic, iar limita maxima a acestor împrumuturi era definita de

levierul bancar. Levierul bancar avea o limita maxima de aproximativ 20 la 1, iar aceasta limita

era punctul maxim de siguranța. In anul 2004, Hank Paulson, directorul executiv de la Goldman

Sachs, si-a folosit influenta pentru a relaxa limitele levierului bancar. Astfel organul de

reglementare financiar Security & Exchange Commission(SEC), a ridicat limitele levierului la

aproximativ 35 la 1, fapt ce a permis împrumutul bancar sa urce la nivele periculoase. Băncile au

ajuns la nivele de împrumut atât de grave încât o divergenta de doar 3% in activele bancare le

putea lăsa insolvente.

Evoluția nivelelor de levier intre 2003 - 2007 este prezentata in imaginea de mai jos:

Din băncile prezentate in imaginea de mai sus, doua au dat faliment: celebrul Lehman

Brothers cu care a început criza, iar o luna mai târziu Bear Stearns. Lehman Brothers a atins un

nivel de levier de 31 la 1. Cele mai mari rapoarte de levier au fost înregistrate de Bear Stearns si

Morgan Stanley, si anume 33 la 1.

2.3 Companiile de asigurări si Credit Default Swaps(CDS)

Mai exista o bomba cu ceas in aceasta schema ponzi la nivel național si anume agențiile

de asigurări. Rolul acestora era de a oferi asigurare pentru CDO-uri, iar in acest sens a fost creat

derivativul CDS(Credit Default Swap) sub forma unei polițe de asigurare. În imaginea de mai jos

se observa circuitul dintre investitori si compania de asigurare AIG.

Pentru a-si asigura CDO-urile investitorii plăteau către AIG o prima trimestriala iar

pentru aceasta suma AIG se angaja sa despăgubească investitorii in cazul in care CDO-urile

eșuau. Acest sistem este sistemul general de asigurare in care asiguratorul asigura fiecare

asigurat in parte pentru un anumit bun sau proprietate si despăgubește acel asigurat in anumite

circumstanțe.

Datorita faptului ca piața era nereglementata si din dorința de a face profit companiile de

asigurări au început sa vândă CDS-uri, speculatorilor, iar in baza acestor CDS-uri, speculatorii

puteau paria împotriva CDO-urilor pe care nu le dețineau! Acest circuit este prezentat in

imaginea de mai jos.

Altfel spus intr-un sistem de asigurare normal domnul “B” poate sa își asigure

proprietatea o singura data, dar prin derivative oricine poate asigura casa domnului “B”, chiar

daca nu aveau drept de proprietate. Astfel in eventualitatea unei pagube, compania de asigurări

nu trebuia sa despăgubească doar pe domnul “B”, ci pe fiecare destinator al CDS-ului prin care

era asigurata proprietatea domnului “B”. Acest sistem de asigurare a condus la falimentul AIG,

când a erupt bula economica.

Folosindu-se de acest sistem, in 2006, Goldman Sachs, a emis CDO-uri “toxice”, care

purtau calificativul AAA. După ce aceste CDO-uri au fost vândute si nu se mai aflau in

proprietatea lor, Goldman Sachs, a pariat împotriva acestor CDO-uri, prin CDS-uri cumpărate de

la AIG. Altfel spus au promovat si vândut instrumente financiare falimentare ca fiind sigure, si

apoi au făcut profit in detrimentul celor care le-au cumpărat. In 2007 Goldman Sachs, s-a

asigurat împotriva falimentului AIG si au vândut CDO-uri special proiectate, pentru a-si

maximiza profitul din pierderea clienților. Un astfel de caz a fost fondul de hedging Timberwolf.

Goldman Sachs, ca sa scap de CDO-urile, calificate ca si “junk”, le-a vândut fondului de

hedging, sub forma unor instrumente financiare ipotecare sigure. O ancheta desfășurata in 2010,

a scos la iveala faptul ca angajații departamentului de vânzări comunicau prin e-mail-uri in care

ridiculizau tranzacțiile cu Timberwolf: “Boy, that Timberwolf was one shitty deal!”

2.4 Codul etic vs. Codul personal

Punctul critic a fost atins in anul 2008, dar pana in acel punct numeroase avertismente au

fost aduse comisiilor de reglementare, guvernului si companiilor implicate in bula economica.

Prima atenționare despre pericolul iminent a fost făcuta de Peter St. Dennis, care avertiza AIG-ul

despre problema asigurărilor CDO pentru investitori si speculatori in același timp. AIG-ul a

ignorat aceasta avertizare, lăsând politica de asigurare neschimbata. Un alt semnal de alarma a

fost tras de Nouriel Roubini care a elaborat o lucrare denumita “Why Central Banks Should

Burst Bubbles”, lucrare in care prezenta pericolul acțiunilor anetice întreprinse de titanii

economici americani. Un alt nume important este Raghuram Rajan care a publicat lucrarea “Has

Financial Development Made the World Riskier” lucrare in care explica pericolele bulei

economice. Lucrarea a fost prezentata la întâlnirea de elita a bancherilor dar aceștia nu au luat in

serios avertismentele, afirmând ca sistemul e sigur si fără risc major, bazându-se pe principiul

“too big to fail”. Fondul Monetar International de asemenea a avertizat băncile de investiții

despre pericolul la care se expun. Alte atenționări au venit din partea: Allan Slon, Charles Nores,

Bill Achmen si mulți alții. Ca sa oprească creșterea bulei economice si sa regularizeze industria

ipotecara FED-ul, putea să se folosească de principii juridice prezentate in actul

“Homeownership and Protection”; Alan Greenspan, președintele FED din acea perioada a refuzat

sa ia acțiune. De asemenea SEC nu a condus nici o investigație majora a bulei economice.

In ciuda avertismentelor, in ciuda faptului ca băncile de investiții legau mai multe

sectoare ale economiei punându-le astfel pe toate in pericol in caz de faliment si in ciuda faptului

ca acestea erau jucători cheie in economia americana si cea mondiala au continuat sa acționeze in

detrimentul codului etic.

Mai mult, ca un adaos la acțiunile anetice întreprinse de titanii economiei americane, au

apărut si alte litigii care încălcau grav codul etic. Dintre acestea se pot menționa utilizarea

nesancționata a lichidităților corporative pentru propriile interese implicând prostituția, consumul

de droguri si cheltuieli generale nejustificate, cele mai cunoscute nume fiind Goldman Sachs,

Morgan Stanley si Lehman Brothers. Prin aceste acțiuni se releva adevărata fata a Wall Street-

ului ce presupunea lipsa total de interes fata de consumator in detrimentul îmbogățirii proprii.

3. Concluzie3.1 Punctul culminant

Începutul decăderii titanilor a fost marcat de luna iulie a anului 2007, atingându-si

punctul critic in 15 septembrie 2008 când Lehman Brothers a declarat faliment. Aceasta a pierdut

639 de miliarde de dolari din aproximativ 3 luni. Falimentul a survenit datorita blocajului creat

de explozia bulei economice. Multe persoane nu își mai puteau plăti obligațiile, instituțiile de

credit nu mai puteau vinde portofolii către băncile de investiții, investitorii nu mai investeau in

CDO-uri, băncile de investiții au rămas cu sute de CDO-uri clasificate ca si junk si declinul

economic mondial devenea din ce in ce mai real.

3.2 Vinovații

Primele 30 de persoane care pot fi învinuite de criza economică mondială sunt: Angelo

Mozilo, Phil Gramm, Alan Greenspan, Chris Cox, American Consumers, Hank Paulson, Joe

Cassano, Ian McCarthy, Frank Raines, Kathleen Corbet, Dick Fuld, Marion and Herb Sandler,

Bill Clinton, George W. Bush, Larry Summers, Gary Gensler, William C. Dudley, Stan O'Neal,

Timothy Geithner, Wen Jiabao, David Lereah, John Devaney, Bernie Madoff, Lew Ranieri,

Burton Jablin, Fred Goodwin, Sandy Weill, David Oddsson si Jimmy Cayne. Persoanele

menționate mai sus au dezechilibrat economia americana ulterior mondiala prin acțiunile pe care

le-au întreprins in perioada anilor 1994-2008.

Hank Paulson a declarat ca economie era in plina creștere la patru luni după începerea

recesiunii in america. La doua zile după declarația acestuia, titanul economic Bear Stearns,

declara faliment. Bear Stearns avea un rating de AA înainte de faliment, nu era rating-ul maxim,

dar un astfel de rating nu include posibilitatea de faliment. In ciuda eforturilor de “bailout”, a

statului american, criza a început sa se răspândească in afara granițelor Statelor Unite si sa

contamineze treptat întreaga lume, destabilizând sistemul economic mondial.

Cele mai mari sume câștigate prin acțiuni frauduloase si anetice au fost: 161 mil $ Stan

O’Neal, Joe Cassano, fostul director AIG, in loc sa fie concediat a fost numit in postul de

consultant primind 1 mil $ pe luna, Angelo Mozilo, fostul CEO la Countrywide, a avut un profit

”curat” de 470 mil $ in perioada anilor 2003-2008, iar cei 5 directori executivi ai Lehman

Brothers, printre care se număra si Richard Fuld, au avut un profit de mai mult de 1 miliard $ in

perioada anilor 2000-2007.

Președintele Obama si-a construit campania electorala pe baza promisiunilor de

regularizare a economiei si lansarea unor masuri protective. Ulterior n-au fost întreprinse nici un

fel de acțiuni importante de ameliorare a politicii de gestiune economica. Unele persoane

responsabile de evoluția crizei economice au ajuns sa ocupe posturi importante in guvernul

american sub administrația Obama. Dintre aceștia putem menționa fostul director al FED-ului in

New York pe timpul crizei, Timothy Geithner, care a ocupat postul de secretar al trezoreriei,

William C. Dudley, fostul Cheif Economist Goldman Sachs care acum ocupa postul de director

al FED in New York, Mark Patterson, fostul lobbyist Goldman Sachs, in prezent seful

personalului in departamentul de trezorerie, Gary Gensler care a votat împotriva legii

regularizării, fost director executiv la Goldman Sachs, in prezent director executiv la CFTC.

În concluzie criza economică nu a fost un accident, criza economica a fost rezultatul

direct al unor acțiuni anetice si fără pic de morala întreprinse de un grup mai mic de 50 de

persoane care au pus profitul si bunăstarea personala mai presus de orice.

3.2 Bibliografie

Cârti

The Two Trillion Dollar Meltdown - Charles R. Morris

Guns, Traders and Money - Satyajit Das

Rapoarte economice

Why Central Banks Should Burst Bubbles - Nouriel Roubini

Has Financial Development Made the World Riskier - Raghuram Rajan