PROBLEMELE DEZVOLTĂRII LEGISLAŢIEI EXECUŢIONAL...

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

PROBLEMELE DEZVOLTĂRII

LEGISLAŢIEI EXECUŢIONAL PENALE

(Ciclul II)

AUTOR:

Svetlana PRODAN

dr. în drept, conf. univ.

Total ore 150

Contact direct: 50

Lucru individual:100

Forma de evaluare: examen

Nr. de credite: 5

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

C U P R I N S

Introducere

1. Programul de studiu şi sarcinile obiectului

a. Sistemul execuţional-penal în RM

b. Istoria legislaţiei execuţional-penale şi căile de perfecţionare

c. Reorganizarea activitații educative cu condamnatții

d. Informatizarea și asigurarea cu cadre calificate a sistemului penitenciar

e. Importanţa optimizării procedurii de executare a hotărîrilor cu caracter penal

2. Reguli minime internaţionale pentru tratamentul deţinuţilor şi recomandările

referitoare la acestea

a. Reguli de aplicare generală

b. Deţinerea separată a diferitor categorii de condamnaţi şi normele de asigurare

materială şi asistenţă medicală

c. Mijloace de constrîngere şi legătura cu lumea exterioară

d. Reguli aplicabile la categorii speciale de condamnaţi

e. Deţinuţi alineaţi şi anormali mental

3. Reguli minime ale ONU cu privire la administrarea justiţiei pentru minori

a. Principii generale şi perspective fundamentale

b. Vîrsta răspunderii penale şi drepturile minorilor

c. Urmărirea judiciară

d. Judecata şi încheierea cazurilor

e. Tratamentul în mediul deschis

f. Tratamentul în instituţie penitenciară

4. Recomandarea Comitetului de Miniştri ai statelor membre, referitoare la

Regulile penitenciare europene REC(2006)2

a. Principii fundamentale

b. Condiţiile de detenţie

c. Sănătate

d. Ordine

e. Conducerea şi personalul

f. Inspecţia şi controlul

g. Arestaţii preventiv

h. Obiectul regimului deţinuţilor condamnaţi

i. Revizuirea regulilor

5. Programul model de executare a pedepselor privative de libertate

3

a. Data la care hotărîrile penale rămîn definitive şi devin executorii

b. Repartizarea şi primirea condamnaţilor în penitenciare

c. Executarea pedepsei a maturilor

d. Executarea pedepsei de către minori

e. Executarea pedepsei de către femei

f. Modificarea condiţiilor de deţinere pe parcursul executării pedepsei

g. Calculul termenului de executare a pedepsei

h. Liberarea de pedeapsă penală

i. Împrejurări speciale care determină modificarea sau întreruperea executării

pedepsei

m. Amnistierea şi graţierea condamnaţilor

6. Metodele de corijare şi reeducare a condamnaţilor

a. Antrenarea condamnaţilor la muncă, remunerarea muncii şi răspunderea materială

b. Instruirea generală şi profesională a condamnaţilor

c. Munca educativă cu condamnaţii

d. Asigurarea materială şi condiţiile de trai a deţinuţilor

e. Asistenţa medicală în penitenciare

f. Specificul executării pedpesei cu detenţie pe viaţă

g. Resocializarea penitenciară şi postpenitenciară

7. Procedura de contestare a deciziilor administraţiei penitenciarului

a. Temeiul de contenstare a deciziei administraţiei

b. Procedura de examinare a plîngerii

c. Consecinţele deciziei după examinarea plîngerii condamnatului

8. Concepţia dezvoltării sistemului penitenciar

a. Scopul reformei sistemului penitenciar

b. Căile de reformare a sistemului penitenciar

c. Reorganizarea activităţii educative cu condamnaţii

d. Informatizarea şi asigurarea cu cadre calificate a sistemului penitenciar

9. Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate

a. Principii şi condiţii de transferare

b. Cereri şi răspunsuri

c. Consecinţele transverării pentru statul de condamnare şi statul de executare

d. Schimbarea executării, graţiere, amnistia sau comutarea

e. Tranzitul şi cheltuielile de transferare

f. Raporturile cu alte convenţii şi acorduri

10. Transferul persoanelor condamnate pentru prelungirea ispăşirii pedepsei între

statele CSI

a. Dispoziţii generale

4

b. Organele competente de executarea transferului şi condiţiile transferului

c. Eliberarea parţială sau totală de ispăşire a pedepsei

d. Transportarea condamnaţilor şi soluţionarea conflictelor

11. Executarea hotărîrilor pe cauzele penale în RM şi Ucraina

a. Dispoziţii generale şi premisele preluării executării hotărîrii

b. Examinarea cererii şi refuzul de a prelua executarea hotărîrii

c. Executarea parţială sau totală a hotărîrii

d. Anularea sau modificarea hotărîrilor

e. Corelaţia cu alte tratate

12. Transferul persoanelor condamnate între RM şi România

a. Principii generale

b. Condiţiile transferului

c. Cererea de transfer şi documentele anexate

d. Consimţămîntul la transfer şi modul de legătură

e. Predarea condamnatului şi punerea în executare a pedepsei

13. Probaţiunea în sistemul execuţional penal

a. Noţiuni generale privind instituţia Probaţiunii

b. Activităţile de Probaţiune

c. Probaţiunea presedenţială

d. Probaţiunea presedenţială în privinţa minorilor

e. Probaţiunea sentenţială

f. Probaţiunea penitenciară

g. Probaţiunea postsentenţială

h. Serviciul de Probaţiune şi consilierul de Probaţiune

i. Baza legală de funcţionarea a instituţiei Probaţiunii

14. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din detenţie

a. Noţiuni generale

b. Evidenţa şi supravegherea persoanelor liberate din detenţie

c. Asistenţa şi consilierea persoanelor liberate

d. Parteneriate ale oficiilor de Executare la reinegrarea persoanelor liberate

e. Asistenţa socială a persoanelor liberate

f. Incadrarea în cîmpul muncii a persoanelor liberate din detenţie

I. Programul de studiu şi sarcinile obiectului

1. Sistemul execuţional-penal în RM

2. Istoria legislaţiei execuţional-penale şi căile de perfecţionare

3. Reorganizarea activitații educative cu condamnatții

4. Informatizarea și asigurarea cu cadre calificate a sistemului penitenciar

5. Importanţa optimizării procedurii de executare a hotărîrilor cu caracter penal

5

Introducere

Procesul constituirii unui stat democratic şi de drept impune reformarea radicală a

politicii lui în domeniul punerii în executare a pedepselor de drept penal, precum şi,

soluţionarea mai multor chestiuni ce ţin de combaterea elementelor criminale şi învingerea

dificultăţilor din sfera socială, inevitabile în sistemul execuţional penal.

Ca structură de instituţii ce asigură aplicarea sancţiunilor privative de libertate, a măsurii

arestului preventiv, sancţiunii arestului contravenţional, precum şi a măsurilor dec siguranţă

aplicate deţinuţilor, sistemul penitenciar, avînd ca sarcina primordială asigurarea ordinii de

drept şi siguranţei în instituţiile de detenţie şi societate, a parcurs o cale anevoioasă de

reformare.

Reforma sistemului penitenciar a început cu anul 1996, imediat după trecerea

Direcţiei Instituţiilor Penitenciarelor în subordinea Ministerului Justiţiei, transformîndu-se

în Departamentul Instituţiilor Penitenciare al Republicii Moldova, acest proces generînd

reforme cardinale în sistemul de executare a pedepselor privative de libertate şi executarea

altor sarcini ai instituţiilor sistemului penitenciar impuse prin lege.

Această acţiune a vizat, în principal, umanizarea regimului de deţinere, urmărindu-

se respectarea demnităţii umane, absoluta imparţialitate, lipsită de orice discriminare bazată

pe naţionalitate, cetăţenie, opinii politice şi convingere religioasă; îmbunătăţirea cantitativă

şi calitativă a normelor de alimentare; suplimentarea drepturilor acordate persoanelor

private de libertate, accesul neîngrădit la mijloacele de informare în masă şi asigurarea

transparenţei sistemului penitenciar.

În procesul desfăşurării reformelor, instituţiile sistemului penitenciar au preluat

funcţiile de pază şi escortare a deţinuţilor, de asistenţă medicală, construcţie capitală, de

asigurare materială şi tehnică şi de pregătire a cadrelor etc. Nu în ultimul rînd, reformarea

sistemului penitenciar funcţiile, care anterior erau de competenţa altor instituţii de stat.

Anul acesta, în a treia sîmbătă a lunii decembrie (tradiţia urmată ani de ani),

sistemul penitenciar va sărbători aniversarea a XV-a de activitate. În aceasta perioadă

activitatea sistemului penitenciar a fost marcată de evenimente importante. Multiplele

reformări de ordin socio-politic şi economic din ţară şi-au lăsat amprenta şi asupra

sistemului penitenciar.

Astfel, în această perioadă a fost pusă temelia cadrului normativ-legislativ al

sistemului penitenciar, orientat spre standardele euroconforme a unui stat democratic şi de

drept, fiind adoptate şi ulterior completate şi/sau expuse într-o redacţie nouă: Legea cu

privire la sistemul penitenciar; Codul de executare; Statutul executării sancţiunilor penale

de către condamnaţi; Concepţia reformării sistemului penitenciar, precum şi un şir de acte

normative menite să pună în aplicare prevederile normative elaborate şi să asigure

promovarea reformelor.

6

Concomitent cu crearea cadrului legislativ-normativ, reforma penitenciară a fost

axată pe ameliorarea condiţiilor de detenţie. Deşi, realizarea acestui obiectiv este unul din

cele mai dificile, în ultimii 15 ani, cu suportul mai multor parteneri, s-a reuşit: reconstrucţia

Penitenciarului nr.1 – Taraclia; ameliarea substanţială a condiţiilor de detenţie în cadrul

Penitenciarului nr. 16 – Pruncul, inclusiv crearea Casei mamei şi copilului în cadrul acestui

penitenciar; reconstrucţia Penitenciarului nr. 7 – Rusca, precum şi alte reconstrucţii vital

necesare sistemului penitenciar. Procesul de evoluţie a sistemului penitenciar a generat

schimbări elocvente în diverse domenii de activitate: A fost modificat şi perfecţionat

sistemul de pregătire a cadrelor pentru sistemul penitenciar, care să permită completarea

efectivului de personal cu colaboratori bine pregătiţi sub toate aspectele.

A fost intensificatг cooperarea internaюionalг єi bilateralг cu sistemele

penitenciare ale югrilor europene єi limitrofe - România, Ucraina, Rusia, Azerbaijan,

Olanda, Belgia, Letonia, Polonia, Turcia, Israil, Luxemburg, Franţa, Marea Britania,

Germania, Italia, etc., prin înrudirea subdiviziunilor noastre şi acordarea asistenţei tehnice

drept suport ţării noastre în reformarea sistemului şi ajustarea la standardele internaţionale.

Referindu-ne la ultimii ani - circa 20 organizaţii, cum ar fi: Misiunea OSCE în Republica

Moldova, Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie, UNICEF, Programul Naţiunilor Unite

pentru Dezvoltare, Centrul pentru Drepturile Omului, Institutul de Reforme Penale,

Societatea Internaţională pentru Drepturile Omului, inclusiv diverse confesiuni religioase

din ţară, au fost umăr la umăr cu sistemul penitenciar, contribuind semnificativ la

promovarea reformelor penitenciare.

Astгzi sistemul penitenciar a devenit deschis. În tendinţa continuă de deschidere

şi democratizare a sistemului penitenciar, s-au depus eforturi considerabile cu privire la

sporirea gradului de transparenţă a activităţii sistemului, în mod special cu mass-media,

urmărindu-se scopul creării unei imagini veridice şi corecte a sistemul penitenciar. Sistemul

penitenciar a trăit o perioadă dificilă cu multe obstacole, însă cu eforturi comune s-a obţinut

ca activitatea sistemului să fie consecventă, constructivă, iar reformele ireversibile,

asigurîndu-se o continuitate în realizarea lor.

Concepţia reformării sistemului penitenciar reprezintă un complex de idei,

obiective, direcţii, principii, sarcini şi mecanisme de perfecţionare a activităţii în domeniu

pe parcursul anilor 2004-2020.

[Cap.I al.2) modificat prin HG738/29.06.07, MO98-102/13.04.07 art.803]

Activitatea organelor sistemului penitenciar constă în realizarea unui ansamblu de măsuri

social-politice, economice şi ideologice de influenţare a condamnaţilor şi persoanelor

arestate preventiv, în condiţiile reducerii libertăţii acestora, izolării lor de societate, precum

şi ale aplicării altor restricţii la drepturi.

În procesul desfăşurării reformelor sistemului penitenciar Departamentul Instituţiilor

Penitenciare a preluat funcţiile de pază şi escortare a deţinuţilor, de asistenţă medicală,

construcţie capitală, de asigurare materială şi tehnică şi de pregătire a cadrelor etc., care

anterior erau de competenţa altor instituţii de stat. Acţiunile întreprinse au avut un efect

favorabil. S-a schimbat esenţial opinia publică, sistemul penitenciar a devenit deschis şi mai

accesibil pentru multe organizaţii naţionale şi internaţionale.

7

Totodată, soluţionarea problemelor cu care se confruntă sistemul penitenciar este extrem de

dificilă. Din cauza lacunelor legislaţiei şi finanţării insuficiente, restructurarea acestuia se

limitează la realizarea parţială a unor direcţii de activitate.

În anul 2002 prin instituţiile penitenciare s-au perindat 28800 persoane, din care prin

izolatoarele de anchetă penală 23200 şi prin coloniile de corecţie 5600 persoane.

Comparativ cu anii precedenţi, numărul deţinuţilor are o tendinţă de creştere (la

01.01.2001 - 10546 persoane; la 01.01.2002 - 10621 persoane; la 01.01.2003 - 10925

persoane). Dinamica infracţiunilor comise demonstrează că numărul condamnaţilor care au

săvîrşit infracţiuni grave şi deosebit de grave a sporit an de an. Media termenelor de ispăşire

a pedepselor a crescut de la 5,5 ani în anul 1995 la 8,4 ani în anul 2002, ceea ce a

determinat supraaglomerarea coloniilor de corecţie cu regim sever şi înăsprit.

Organele de urmărire penală, procuratura şi instanţele judecătoreşti continuă

practica puţin justificată de aplicare a măsurii preventive de reprimare a persoanelor

învinuite sau bănuite sub formă de arest. Spre exemplu, în anul 2002 din 9199 persoane

încarcerate prin deciziile instanţelor nominalizate au fost condamnate cu pedepse non-

privative de libertate 269 persoane (2,9%), achitate - 97 persoane (1,05% ), eliberate prin

schimbarea măsurii de reprimare - 1328 persoane (14,4% ), eliberate prin clasarea anchetei

penale - 72 persoane (0,78 %). Se tergiversează examinarea cauzelor penale de către

instanţele judecătoreşti. Astfel, zilnic, din cele circa 3500 persoane deţinute în izolatoare

de anchetă penală, în evidenţa organelor de urmărire penală se află 140 - 150 persoane, a

instanţelor judecătoreşti - 2700 persoane, din care 60-65% se consideră în evidenţa

primei instanţe judecătoreşti, unde examinarea dosarelor se efectuează în felul următor: în

termen de 6 luni - 60%; pînă la 1 an -22%; mai mult de1 an - 18%. Prin urmare, nivelul

suprapopulării acestor instituţii constituie de la 10 la 40%, încarcerarea neîntemeiată

cauzînd sistemului penitenciar cheltuieli financiare enorme.

Actualmente circa 80% din clădirile şi edificiile instituţiilor penitenciare sînt vechi,

iar unele construcţii capitale ale acestora se află în stare avariată. Încăperile în care se

întreţin deţinuţii nu corespund normelor sanitaro-igienice şi condiţiilor climaterice, precum

şi normelor de spaţiu, de iluminare, de aerisire şi regimurilor temperaturilor de încălzire.

Din cauza insuficienţei de mijloace financiare nu s-au efectuat reparaţii capitale mai mult de

15 ani.

În ultimii ani alimentaţia deţinuţilor este insuficientă. Din raţionul zilnic lipsesc

carnea, peştele, produsele lactate ş.a. Conform Hotărîrii Guvernului nr.246 din 30 mai 1993

"Cu privire la asigurarea cu produse alimentare a condamnaţilor la privaţiune de libertate şi

a persoanelor aflate în izolatoare de anchetă penală şi în instituţiile de reabilitare socială",

valoarea calorică a normei zilnice de alimentaţie constituie 3070 kcal, însă de facto deţinuţii

primesc 1730 kcal. Alimentaţia insuficientă şi condiţiile nocive de detenţie generează

creşterea morbidităţii generale, îndeosebi a tuberculozei. Incidenţa tuberculozei în

penitenciare este de 27 ori mai înaltă decît nivelul pe ţară. Mortalitatea prin tuberculoză pe

parcursul anului trecut a constituit 56% din totalul deceselor, motivul fiind numărul mare al

bolnavilor cronici şi polichimiorezistenţi.

Odată cu aderarea la Consiliul Europei şi la alte organisme internaţionale ce

activează în domeniul ocrotirii drepturilor omului, Moldova şi-a asumat obligaţiunea de a

crea condiţii adecvate de detenţie. Hrana insuficientă, cu valoarea calorică scăzută, lipsa

condiţiilor necesare de trai, prevăzute de legislaţia internaţională şi cea naţională (limitarea

8

livrării apei potabile, energiei electrice, căldurii, asigurarea insuficientă cu lenjerie de pat

etc.) şi asistenţa medicală la un nivel extrem de scăzut sînt calificate de Comitetul european

pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) ca

o formă de tortură.

Condiţiile dificile şi periculoase în care activează colaboratorii acestui sistem, salariul

necorespunzător gradului de risc sporit pentru sănătate şi viaţă (în medie 850 - 950

lei/lună), precum şi neachitarea acestuia la timp au determinat diminuarea prestigiului

serviciului penitenciar şi fluctuaţia considerabilă a cadrelor calificate. Situaţia s-a agravat

şi mai mult după anularea unor înlesniri şi a asigurării obligatorii de stat a colaboratorilor

sistemului penitenciar, care constituiau o garanţie esenţială pentru menţinerea efectivului.

Principala cauză care împiedică funcţionarea normală a sistemului penitenciar este lipsa de

fonduri. Alocările de la buget au constituit de la 28 % din necesar în anul 1998 la 41,4 % în

anul 2002. Acest nivel de finanţare se repercutează asupra soluţionării multiplelor probleme

şi nu permite respectarea standardelor minime de detenţie.

Din faptele expuse mai sus se desprinde concluzia că în politica penitenciară sînt

necesare transformări cardinale şi că, odată cu instituirea cadrului legislativ penal nou, se

impune revizuirea unor norme de drept, inclusiv a celor execuţional - penale. Adoptarea şi

punerea lor în aplicare va permite perfecţionarea şi dezvoltarea atît a cadrului legislativ, cît

şi a celui organizaţional-juridic de funcţionare a sistemului penitenciar, ceea ce va avea ca

efect eficientizarea activităţii organelor şi instituţiilor lui.

1. SCOPURILE REFORMEI SISTEMULUI PENITENCIAR

Scopurile reformei sistemului penitenciar sînt:

asigurarea cadrului juridic de funcţionare a sistemului penitenciar în condiţii noi, ce

prevede executarea pedepsei sub formă de închisoare;

elaborarea şi realizarea unui program în domeniul sistemului penitenciar, care va include

mecanismele de aplicare a Legii cu privire la sistemul penitenciar, a Codului de executare,

etapele stabilizării şi perspectivele dezvoltării, acţiunile concrete ce urmează a fi

întreprinse;

reducerea fluxului de încarcerare prin aplicarea pedepselor alternative privaţiunii de

libertate;

reprofilarea treptată a coloniilor de corecţie în penitenciare de tip deschis, semiînchis şi

închis;

crearea condiţiilor decente de detenţie întru respectarea normelor internaţionale;

crearea caselor de arest pentru punerea în executare a prevederilor art.172 alin.(9) şi

art.338 ale Codului de executare;

[Alineat introdus prin HG738/29.06.07, MO98-102/13.04.07 art.803]

reformarea procesului de educare a condamnaţilor şi resocializarea lor;

perfecţionarea şi reciclarea resurselor umane pentru activitate în noile condiţii;

îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai ale colaboratorilor sistemului penitenciar;

studierea posibilităţii şi raţionalităţii demilitarizării parţiale a unor servicii ale sistemului

penitenciar, cu menţinerea remuneraţiei, asigurărilor obligatorii de stat şi a înlesnirilor;

conlucrarea cu autorităţile publice centrale respective în vederea realizării prevederilor

prezentei Concepţii.

9

2. CĂILE DE REFORMARE A SISTEMULUI PENITENCIAR

1. Perfecţionarea cadrului normativ

În scopul reformării sistemului penitenciar prin aplicarea standardelor europene

minime de detenţie, se va perfecţiona cadrul normativ privind:

executarea pedepsei cu închisoarea, conform noului Cod penal şi Codului de procedură

penală, în penitenciare de tip deschis, semiînchis şi închis, stabilită prin sentinţa instanţei

judecătoreşti, şi trecerea treptată la detenţia în celule separate;

crearea condiţiilor salubre de ispăşire a pedepsei, inclusiv comunale şi de trai, respectînd

normele sanitaro-igienice, de iluminare şi climaterice în locurile de detenţie;

reducerea fluxului de încarcerare prin aplicarea măsurii arestului preventiv, stabilit prin

hotărîrile instanţelor judecătoreşti atît în temeiul demersului procurorului, cît şi din oficiu,

atunci cînd instanţa judecă respectiva cauză, introducerea termenelor reduse de deţinere

sub arest a preveniţilor aflaţi în proces de judecată, diminuarea cazurilor de aplicare a

sancţiunilor penale neîntemeiate pentru infracţiuni mărunte şi mai puţin grave, revizuirea

normelor de liberare condiţionată, implementarea în practica instanţelor judecătoreşti a

aplicării pedepselor mai blînde, precum şi a celor alternative privaţiunii de libertate;

asigurarea protecţiei sociale adecvate a colaboratorilor sistemului penitenciar prin

majorarea remuneraţiei activităţii de serviciu, obligativitatea asigurării de stat pe perioada

exercitării atribuţiilor funcţionale, precum şi prin îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale

acestora.

2. Reformarea instituţiilor penitenciare

În temeiul prevederilor noului Cod penal, în instituţiile penitenciare se vor opera

modificări radicale. Se prevăd forme noi de pedeapsă, cum ar fi arestul pe termen de la 3 la

6 luni, închisoarea pe un anumit termen şi detenţia pe viaţă, care vor fi executate în

penitenciare de trei tipuri: închis, semiînchis şi deschis, avînd trei regimuri de detenţie:

iniţial, comun şi înlesnit.

În scopul sporirii influenţei educative şi psihologice asupra condamnaţilor,

menţinerii relaţiilor familiale favorabile, ei urmează să fie repartizaţi pentru ispăşirea

pedepsei în instituţii penitenciare dislocate în apropierea domiciliului şi deţinuţi separat în

grupe mici. Prin urmare, instituţiile penitenciare trebuie să fie multifuncţionale şi să dispună

de diverse posibilităţi pentru deţinerea persoanelor condamnate la ispăşirea pedepsei în

diferite tipuri de instituţii, precum şi a celor aflate sub urmărire penală.

3. Perfecţionarea activităţii serviciului de pază, supraveghere, escortă şi securitate în

instituţiile penitenciare

Evaluarea rolului fiecărui colaborator al serviciului de pază, supraveghere, escortă şi

securitate, stabilirea obiectivelor comune ale elementelor sistemului de justiţie penală

(poliţie, instanţele judiciare, penitenciare) şi intensificarea colaborării dintre personalul

sistemului penitenciar şi instituţiile de supraveghere statale, organismele internaţionale şi

non-guvernamentale.

Asigurarea Departamentului Instituţiilor Penitenciare cu un imobil şi cu tehnică

specială pentru crearea unui centru paramilitar, în care vor fi amplasate Detaşamentul cu

destinaţie specială, Batalionul independent de escortare, Direcţia trupelor de pază,

supraveghere şi escortare, în scopul concentrării acestor forţe, dirijării activităţii lor

10

şi pentru a interveni rapid în cazul unor situaţii excepţionale.

Reformarea activităţii serviciului de pază şi supraveghere, prin organizarea sistemului

intensiv de exercitare a acesteia, compus din gărzi (echipe) ale serviciului operativ. Pentru

realizare, este necesară reutilarea obiectivelor păzite cu mijloace tehnico-genistice moderne,

ce vor asigura intervenţia operativă a personalului cu deplasarea la locul comiterii încălcării

regimului de detenţie şi a altor delicte şi reţinerea infractorilor care au violat perimetrul

zonei interzise, astfel curmînd orice tentativă de evadare şi alte evenimente negative.

Implementarea aparatajului radioelectronic şi video- modern, pentru ţinerea evidenţei,

controlul şi supravegherea deţinuţilor.

Asigurarea securităţii colaboratorilor sistemului penitenciar prin dotarea acestora cu

dispozitive de detectare a armelor, explozivilor, drogurilor, telefoanelor mobile şi a altor

aparate radioelectronice.

4. Îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie

Conform prevederilor regulilor minime standard internaţionale de tratament al

deţinuţilor, este necesară:

crearea condiţiilor decente de detenţie a condamnaţilor şi persoanelor aflate sub anchetă,

respectînd normele de cazare, satisfacere a necesităţilor de hrană şi îmbrăcăminte;

executarea măsurilor de ordin tehnico-genistic, modernizarea sistemului de încălzire,

iluminare, aerisire, aprovizionare cu apă şi canalizare, igienizarea celulelor.

5. Asistenţa medicală

Conlucrarea în permanenţă cu Ministerul Sănătăţii pentru ridicarea nivelului de

asistenţă curativ-profilactică a colaboratorilor şi condamnaţilor prin implementarea

standardelor medicale şi metodelor moderne de diagnosticare şi tratament.

Ameliorarea situaţiei epidemiologice a tuberculozei în penitenciare prin implementarea

strategiei DOTS şi DOTS,,?" pentru bolnavii cu polichimiorezistenţă.

Introducerea măsurilor moderne de profilaxie a contaminării colaboratorilor şi deţinuţilor

cu tuberculoză, alte maladii infecţioase, respectarea cerinţelor sanitaro-igienice.

Îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere şi tratament al bolnavilor de tuberculoză şi a

altor suferinzi în instituţiile curativ-profilactice ale sistemului penitenciar. Implementarea

sistemului de informare a instituţiilor medicale teritoriale despre eliberarea deţinuţilor la

care s-au înregistrat maladii infecţioase pe parcursul aflării lor în detenţie.

Crearea unui sistem medical individual de protecţie a sănătăţii colaboratorilor.

Asigurarea realizării programelor naţionale.

6. Reorganizarea activităţii educative cu condamnaţii

Continuarea activităţii educative cu condamnaţii în vederea eficientizării proceselor

de corectare şi adaptare socială după eliberare şi pentru prevenirea săvîrşirii de noi crime.

Asigurarea priorităţii valorilor social-umane în cadrul tuturor direcţiilor de activitate

educativă desfăşurată cu condamnaţii, cultivîndu-le colaboratorilor sistemului penitenciar

aptitudini de muncă individuală şi diferenţiată cu condamnaţii în funcţie de gradul de

pericol pe care aceştia îl prezintă pentru societate, precum şi a unei atitudini binevoitoare

faţă de condamnaţi în baza principiilor dreptăţii, umanităţii şi parteneriatului.

Asigurarea unui tratament individual diferenţiat, ţinîndu-se cont de gradul de pericol pe

care îl prezintă condamnaţii pentru societate şi de rebutul pedagogic.

Implementarea metodelor pedagogice şi psihologice moderne în procesul educaţional,

orientate spre corijarea condamnaţilor.

11

Crearea condiţiilor şi posibilităţilor pentru realizarea năzuinţelor condamnaţilor de

corijare şi autoperfecţionare prin conştientizarea vinovăţiei şi daunei aduse altor persoane în

vederea corectării propriului comportament neadecvat.

Păstrarea, consolidarea şi menţinerea legăturilor sociale ale condamnaţilor, satisfacerea

cerinţelor lor spirituale.

Organizarea orientării şi pregătirii profesionale a condamnaţilor care nu posedă

profesii (meserii) şi a învăţămîntului mediu de cultură generală, dirijarea lucrului educativ

spre formarea şi dezvoltarea aptitudinilor pentru activităţile social-utile.

Direcţionarea întregului potenţial al colaboratorilor instituţiei spre utilizarea permanentă a

metodelor psiho-pedagogice de influenţare a condamnaţilor prin diferite activităţi: muncă,

instruire, odihnă, creaţie.

Îmbunătăţirea lucrului bibliotecilor din cadrul instituţiilor penitenciare prin

asigurarea lor cu literatură juridică, artistică şi religioasă, care contribuie la ridicarea

nivelului de cunoştinţe juridice, la dezvoltarea intelectuală şi cultural-artistică a deţinuţilor.

7. Perfecţionarea formelor de antrenare în cîmpul muncii a condamnaţilor

Organizarea activităţii de producere în sistemul penitenciar se va întemeia pe

respectarea cerinţelor legislaţiei naţionale şi a regulilor minime standard internaţionale

de tratament al deţinuţilor.

Munca în detenţie va fi considerată un element pozitiv în tratamentul deţinuţilor şi

pregătirea lor pentru reintegrare socială, ţinîndu-se cont de calificarea şi aptitudinile

fiecăruia.

Susţinerea programelor de muncă destinate formării profesionale a deţinuţilor pentru a

deveni social-utili după liberare.

Organizarea muncii în detenţie la fel ca în comunitate, pentru a pregăti deţinuţii să

respecte regimul de muncă în libertate.

Asigurarea reabilitării şi reintegrării profesionale a persoanelor eliberate din

instituţiile de detenţie prin intermediul agenţiilor teritoriale pentru ocuparea forţei de

muncă. Crearea centrelor zonale de reabilitare şi integrare profesională.

8. Informatizarea sistemului penitenciar

Crearea sistemului automatizat informaţional integrat pentru instituţiile

penitenciare. Organizarea schimbului de informaţii între Departamentul Instituţiilor

Penitenciare al Ministerului Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne, Departamentul

Tehnologii Informaţionale şi alte organe publice abilita 9. Resursele umane şi

pregătirea cadrelor

Obiectivele principale:

perfecţionarea activităţii de selectare şi încadrare în sistemul penitenciar a candidaţilor la

serviciu;

crearea unei imagini veridice privind activitatea sistemului penitenciar şi a opiniei publice

favorabile;

formarea personalului calificat prin implementarea unor noi metodologii în pregătirea

iniţială, perfecţionarea, reciclarea, schimbul de experienţă şi instruirea în diverse instituţii

de învăţămînt din tară şi de peste hotare;

educarea spirituală şi crearea condiţiilor de muncă şi de trai pentru personal;

crearea cabinetelor specializate pentru organizarea condiţiilor de asistenţă psihologică şi

12

relaxare pentru personalul sistemului penitenciar.

3. REORGANIZAREA ACTIVITATII EDUCATIVE CU CONDAMNATII

Persoanele, care încalca normele si drepturile disciplinei, prevazute de legea de stat,

este supus condamnarii si trasi la raspundere în institutii specializate. În fata statului sta

cerinta nu numai de a pedepsi omul pentru fapta pe care a facut-o, dar si de a reeduca, de a

întoarce în societate un om social sanatos.

Îndeplinirea acestor cerinte este pusa în seama unor institutii specializate

(penitenciarele).

Termenul de "penitenciar" înseamna atitudinea fata de pedeapsa, prioritar penala.

Institutia penitenciara reprezinta, în sine, o institutie specializata, formata pentru

îndeplinirea functiilor pedepsei în activitatea pedepsita penal, îndreptînd si reeducînd

condamnatii.

Aceasta se îndeplineste în ramura pedagogiei sociale, care se ocupa de problemele

educarii condamnatilor,în conditiile locale a executarii pedepsei, care a primit denumirea de

pedagogie penitenciara. Ea reprezinta, în esenta, pedagogia sociala, studiind posibilitatile

corectarii deformariilor morale a persoanei condamnate, îndeplinind actiunea educativa

asupra lui, în scopul reeducarii în conditiile executarii pedepsei penale.

În literatura de specialitate se întîlneste expresia de pedagogie a muncii corectionale.

Prin ea se subîntelege ramura stiintei social pedagogice, studiind activitatea 919j98j

organizationala de corectie a persoanelor, care au savîrsit actiuni penale si au fost

condamnati la diferite tipuri de pedepse - care au legatura si care nu au legatura cu

privatiune de libertate.

Începuturile activitatii pedagogiei de corectie se înfunda în trecut. Înca în anul 1841

în prima colonie de infractori minori de la St. Petersburg, A.I.Gerdt a înaintat ideea

reeducarii prin munca prin stimarea personalitatii omului cu sprijinul autoconducerii, cu

colaborarea pedagogilor si educatorilor, etc.

În anul 1871 în Universitatea din Moscova a fost inclus pentru prima data cursul

"Тюрьмоведение".Profesorul universitar I.E.Foinitchi în acest curs pentru prima data a pus

accent pe întrebarile comportarii colaboratorilor institutiilor specializate cu delicventii,

procedee moral - religioase si metode de influentare asupra detinutilor. În anul 1923

profesorul S.V.Poznîsev din Institutul psihoneurologic, în monografia "Bazele stiintei

penitenciare", a dat însemnatatea pedagogiei penitenciare ca activitate corectionala a

detinutilor si a delimitat urmatoarele concepte: corectie juridica si morala, posibilitatile

educationale a studiului învatamîntului general, lucrari cultural - deschise, educarea prin

munca a detinutilor.

La începutul anilor '60, sistemul de corectie a teoriei pedagogice si practice s-a afirmat ca

13

ramura de sine statatoare a stiintelor si ca activitate pedagogica. Aceasta a fost legata de

schimbarile esentiale,care s-au petrecut în aceasta perioada în practica muncii de corectie.

La moment, se pot remarca urmatoarele sarcini principale ale teoriei lucrului pedagogiei

penitenciare:

a) cercetarile sistemului pedagogiei de corectie si posibilitatile ei de perfectionare în

conditiile institutiilor penitenciare;

b) constatarea si argumentarea proceselor reeducarii condamnatilor în conformitate cu

legea;

c) cercetarile procesului de reeducare, continuturile lui, procedeele, formele si metodele

lucrului educational în conditiile institutiilor penitenciare;

d) pronosticarea dezvoltarii sistemei pedagogice în organe, care executa pedepse;

e) cercetarile desemnarii social - pedagogice a pedepsei penale ca metoda de influentare

asupra personalitatii condamnatului;

f) aprecierea criteriilor si indicilor treptelor de corectie a personalitatii, importanta acestor

închipuiri cu continut concret pentru întrebuintarea în practica.

g) cercetarile eficacitatii de corectie si activitatii de reeducare în institutiile penitenciare;

i) prelucrarea si argumentarea directiilor de perfectionare adaptarii fostilor condamnati

dupa eliberare;

j) probleme social - pedagogice de avertizare a recidivelor;

k) studierea experientelor nationale si internationale, posibilitatile de întrebuintare a lor în

conditiile noastre.

Categoriile principale a lucrului pedagogic de corectie sînt:

Procesul educational de caramela - este procesul în cadrul îndeplinirii pedepsirii

penale, care urmareste corectia, reeducarea condamnatului.

Procesul educational de corectie - este procesul educational cu copii si adolescentii în

conditiile institutiilor cu învatamînt special, îndreptat spre corectia si reeducarea lor.

Procesul de învatamînt educational în institutiile penitenciare - este procesul de

învatare si educare a copiilor si adolescentilor condamnati în institutii speciale de

învatamînt. Este conceput pentru a da posibilitate condamnatului sa primeasca studii medii

mixte, studii profesionale, începatoare si concomitent sa se reuseasca reeducarea lui.

Influentarea muncii de corectie - este întrebuintarea posibilitatilor a activitatii muncii

organizationale în interesele îndreptarii în dezvoltare, educare a omului.

14

Corectia (omului) - este directionarea totala a activitatii educative, îndreptata spre a

introduce valorile morale, a ajuta condamnatul sa se elibereze de niste neajunsuri,

deprinderi negative, defecte caracteristice.

Reeducarea - este îndreptarea totala a activitatii educative spre schimbarea rezultatelor

precedente în educarea omului, educarea calitatilor si proprietatilor, compensarea

neajunsurilor personalitatii, scaparea de defectele comportamentului social inadecvat,

normele si drepturile comportamentului, comunicarea, etc.

Procesul educativ de corectie include si actiunile actuale a pedagogului social, de

asemenea actiunile educatorului si a discipolului, care asigura atingerile anumitor teluri

social - pedagogice. El este compus din mai multe etape ale activitatii, îndreptate spre

activitatea sa la un anumit obiect.

Subiectele educarii - acestia sunt colaboratorii institutiilor de corectie, pedagogii sociali

(educatorii). Ei se împart în 2 grupe mari - atestati si de sine statatori. În dependenta de

îndatoririle sale, colaboratorii si educatorii participa diferit în organizatii si în îndestularea

procesului educativ. Nemijlocit de educare se ocupa sefii detasamentelor, profesorii

scolilor, si a colegilor tehnice, pedagogii sociali (educatorii), supravegheati de:

colaboratorii serviciilor operationale, sectiile si serviciile medicale.

Obiectele educarii si reeducarii - acestia sunt oamenii, care din diferite principii încalca

legea si pentru aceasta sînt condamnati de instanta judecatoreasca. Ei difera între ei dupa

vîrsta, sex, importanta pericolului social si atitudinea fata de ispasirea pedepsei.

1. Etapa de pregatire. La întrare, la locul ispasirii pedepsei pe baza actelor primite de la

condamnat si convorbirile cu el, se petrece diagnostica pedagogica dupa care se descopera

ce personalitate are condamnatul, principiile comportamentului deviant, aspectele pozitive

ale personalitatii, atitudinea fata de hotarîrea instantei de judecata la executarea pedepsei,

etc.

Datele primite permit educatorilor de a determina scopurile si sarcinile reeducarii în

perioadele începatoare si actuale, particularitatile actiunii reciproce cu condamnatul si

posibilitatile realizarii lor. Pe baza acesteia se determina metodica realizarii care

functioneaza în aceasta institutie de penitenciar, tehnologiile reeducarii fiecarui condamnat.

Dupa aceasta urmeaza planificarea realizarii activitatii educative cu condamnatul

aparut.

2. Etapa realizarii nemijlocite. Realizarea tehnologiei cu activitatea acordarii primului

ajutor condamnatului în adaptarea noilor conditii.

În lucrul cu un recidivant se pune accent asupra aparitiei lui în societate si

posibilitatile aparitiei conflictelor între ei si colectiv, în grupuri si cu alti condamnati. În

acest caz si caracterul activitatii pedagogice are un continut specific, raportat la mediu si la

experienta educatorului.

15

Treptat condamnatul întra în procesul educativ de corectie deja pregatit în perioada

termenului stabilit. Se finalizeaza perioada de întroducere treptata a condamnatului în

ritmul general de munca, odihna, si legatura reciproca cu cei care -l înconjoara.

De fapt procesul corectional include mai multe etape.

În general, în procesul realizarii tehnologiei educationale se cere multa rabdare,

manifestare a elasticitatii, creatiei, optimismului si a initiativei, încredere în posibilitatile

proprii de a obtine rezultate pozitive în lucrul educativ cu fiecare condamnat. Eficacitatea

realizarii practice a procesului de corectie îndestuleaza cu iscusinta activitatea pedagogica a

educatorului, eficacitatea lui se determina prin gradul de corectie a condamnatului.

Dupa gradul de corectie a condamnatilor se despart în trei grupe:

I grupa - Novice pe calea corectiei.

Condamnatii se caracterizeaza prin comportament pozitiv în munca, respectarea

regimului cerut, comportament pozitiv fata de educatori, tendinta spre ridicarea etapei

învatamîntului general si profesional, participarea în viata obsteasca a institutiei si în lucrul

autoactivarii organizatiilor.

II grupa - Ferm sta pe calea corectiei.

Condamnatii se caracterizeaza prin aparitia initiativei în activitatea de munca, respectarea

regimului corect si influentare pozitiva fata de alti condamnati, participare nemijlocita în

diferite actiuni, petrecute de educatori, comportament pozitiv la învatarea în scoala si în

pregatirea profesionala, participarii active în lucrul autoactivarii organizatiilor,

recunoasterea vinovatiei sale, regretul asupra lucrului înfaptuit.

III grupa - Demonstrarea corectiei sale.

Condamnatii, în afara de cele spuse de mai sus, ei se difera prin autoeducare,

autoînvatare. Ei, ca regula, alcatuiesc nucleul de conducere a organizatiilor autoactivate,

condamna deschis activitatea criminala de demult.

În practica se întîlnesc în detalii mai minutioase clasificarea condamnatilor dupa gradul

de corectie.

Se identifica si trei grupe de persoane, care nu stau pe calea corectiei. Dintre ei:

Grupa a patra - "mlastina" - acestia sunt condamnatii care se caracterizeaza prin

comportament nedeterminat.

Grupa a cincea - contravenientii brutali fata de ordinea stabilita. Acestea sunt persoanele,

care nu vreau sa se supuna cerintelor administratiei, care îsi permit încalcari brutale în

regimul executarii pedepsei, sprijinite deschis sau închis de liderii negativi neformati.

16

Grupa a sasea - contravenienti raufacatori. Acestia sunt liderii grupurilor negative si

sprijinul lor.

Se întîlnesc si alte clasificari, de exemplu, stratificarea, etc. , împartirea condamnatilor de

sine statator în straturi. Una din principalele probleme în lucru cu condamnatii este

asigurarea legaturii intentiilor si sentimentelor lor cu familia ( daca în ea întra un oarecare

potential pozitiv), cu rudele, cu cei mai apropiati oameni pentru ei. În fiecare situatie

concreta aceasta problema are un caracter individual. În lucrul cu detinutii administratia si

educatorii au nevoie de elasticitate, sa fie apti de a analiza la timp eficacitatea activitatii

pedagogice la fiecare etapa, corectia staruintelor sale, asigurarea activitatii educative cu mai

multa individualizare.

Trebuie sa accentuam faptul ca, etapele activitatii educative cu îndreptarile si

continuturile sale depind de anumiti factori, si anume:

- De trasaturile caracteristice a condamnatilor;

- De timpul aflarii în institutia penitenciara;

- De colectivul specific al condamnatilor, de posibilitatile pozitiv -

educative;

- De experienta pedagogica a educatorilor si administratiei;

- De posibilitatile educative a institutiei date.

Factorii dati se oglindesc în cantitatile calitative a caracterelor de scurgere a subetapelor

activitatii pedagogice de corectie( reeducarea ) condamnatului; la timpul de scurgere a

fiecarui subetap în parte; la încadrarea condamnatului în procesul de autocorectie,

autoeducare, etc.

Subetapa finala a activitatii pedagogice ca drept, duce un caracter deosebit. Deseori

depinde de lucrul precedent educativ cu condamnatul. În aceasta perioada apar probleme

noi: autorealizarile urmatoare, restabilirile relatiilor cu rudele apropiate, existenta

permanenta a locului de trai, încadrarea în munca si multe altele, daca ele nu sunt rezolvate

în procesul ispasirii pedepsei..

În aceasta perioada este importanta activitatile coordonate a educarii sociale si lucrul

social. Ei în mare masura pot sa stabileasca din timp particularitatile perspective a activitatii

totale de corectie.

3. Etapa finala.

La etapa data are loc nota de eficienta a lucrului total educativ cu omul si rezultatele

pentru lucrul cu altii. Aceasta nota nu se da deodata dupa executarea timpului a

condamnatului.Pentru dînsul se începe subetapa adaptarii dupa executarea pedepsei si

anume perioada adaptarii adesea indica perspective de recidiva a fostilor condamnati. Acest

17

fapt depinde de eficienta educatiei, de întelegerea fostilor condamnati în respectarea

nemijlocita a normelor de drept, în deosebi de existenta locului de trai, de posibilitatile

încadrarii în munca,de particularitatile mediului, în care esti nevoit sa traiesti, în climatul ei

moral, de atitudinea înconjuratoare cu fostul condamnat.

Trebuie sa mentionam faptul, ca în procesul executarii pedepsei la etapa finalarezolvarii a

mai multor probleme poete sa contribuie activ si dirijarea activitatii consiliului de tutela în

colonia educativa a sistemului penal de corectie.

Procesul educativ de corectie se îndeplineste în conditii specifice a institutului

penitenciar. În aceste conditii întra:

a) izolarea totala sau partiala a condamnatului de la populatie.

b) Detinere aparte a femeilor si barbatilor în decurs de mai mult timp.

c) Drepturi aspre în limitele vietii, a muncii si învatamîntului, si totodata

comportamentul adecvat al condamnatilor cu educatorii si administratia.

d) Statutul specific al condamnatilor reglementat de drepturi speciale si

obligatii.

Realizarea procesului educativ de corectie cere de la administratie si educatorii institutiei

de penitenciar evidenta principiilor specifice.

Se accentueaza urmatoarele principii de reeducare a condamnatilor:

- Principiul îndreptarii totale în activitatea educativa. Procesul reeducarii

nu este posibil fara o determinare precisa si concreta a telului sau, prin care se întelege o

închipuire ideala despre o anumita probabilitate, despre rezultatul proiectat în activitatea

pedagogica.

Ţelul se determina ca o perspectiva începuta deoarece în dependenta de rezultatele

reeducarii atinse sa o putem determina cu o mai multa precizare, sa o putem corecta la o

perspectiva mai mare. Ea apare ca o orientare, permitînd educatorilor sa reconstruiasca în

fata condamnatilor un întreg sistem de " linii perspective" - de la apropiata pîna la

îndepartata.

În calitate de tel îndepartat putem determina perspectiva finala a reeducarii si aparitia

fostului condamnat în viata populatiei constient si ascultator membrilor sai.

- Principiul în concordanta cu telul mijloacelor, formelor si metodelor

activitatii reeducarii în legatura cu condamnatul concret.

Ţelul întodeauna se priveste în corespundere cu mijloacele. Mijloacele, formele si

metodele se prezinta ca un instrumentar pedagogic concret pentru obtinerea telului.

18

Obtinerea unui anumit tel prevede o precizare mai ales optima pentru instrumentariul

pedagogic, care putea sa permita în conditiile actuale educatorilor de a obtine reeducarea

fiecarui condamnat.

- Principiul legaturii procesului reeducarii condamnatului cu viata.

Esenta principiului se deduce în aceea, ca procesul reeducarii se îndreapta la pregatirea

condamnatului în acel mediu în care el va fi dupa esirea în libertate. În aceasta este una din

cele mai grele probleme sociale, care stau în fata educatorului, deoarece telul abstract al

reeducarii poate sa întrerupa omul de la viata reala. În aceasta situatie, el dupa eliberarea

din locul închiderii, pote sa nu gaseasca locul lui în populatie, iar populatia poate sa nu-l

primeasca, care poate aduce la recidiva. Consecintele de acest fel de recidiva des se

manifesta în actiunile discipolului,care prevede din nou aplicarea unei masuri de

condamnare.

Educatorilor li se recomanda sa ajute omul sa restabileasca si sa aranjeze legaturile

sociale folositoare si atitudinea cu alti oameni: întodeauna sa facem cunostinta cu

evenimentele vietii politice interne ti internationale, sa largim cercul intereselor politico -

sociale, sa formam la ei mecanisme social - pozitive. La aceasta contribuie si anexarea

condamnatilor la interesele coloniei,antrenarea lor în munca si în activitatea pe tarîm social.

- Principiul activitatii condamnatului în activitatea nationala cu folos.

Principiul dat este legat nemijlocit cu principiul trecut.Esenta lui consta în aceea, ca cel

mai important izvor de dezvoltare a omului, reeducarea lui, porneste de la activitatea

personala. Esenta lui în întregime se poate determina ca formarea personalitatii în activitate.

Încadrarea persoanei în activitatea sociala aduce la schimbarea vizorului sau pozitiv si

reeducarii acesteia.Aceasta cale nu reprima persoana, dar dimpotriva o activeaza si

contribuie la exprimarea mai avantajoasa a puterii sale spirituale.

Activitatea sociala utila a condamnatului este în primul rînd o munca productiva.Functia

educationala a muncii în procesul stabilirii personalitatii este bine cunoscuta.Ea activ se

foloseste în viata condamnatilor. În afara de aceasta la activitatea social utila în conditie de

detentie se atîrna activitatea de învatamînt, lucrul social în timpul orelor de

odihna,participarea în cercurile de creatie si cele sportive.

- Principiul educarii în colectiv.Principiul dat reesa din dezvoltarea dependentei sociale a

personalitatii condamnatului.

În conditiile de izolare aspra, aflarea silita a condamnatului în anumite detasamente,

repede creste rolul înprejurarii sociale a condamnatului. Colectivul poate fi diferit: de la

pozitiv(care a fost descris de catre A.S. Macarenco ca cea mai potrivita forma de reeducare)

pîna la cel negativ. În majoritatea institutiilor de corectie se dezvolta si traditiile negative,

unde din cauza tacerii benevole autoritatile criminale propaga în rîndurile condamnatilor

comportari si relatii dusmanoase. În aceste penitenciare pentru educare, si mai ales

19

reeducarea este nevoie de o anumita cunostinta în domeniul pedagogiei.

Pentru a forma relatiile de colectivitate în rîndurile condamnatilor este destul de greu, dar

posibil.

Asa exemple se întîlnesc într - un sir de detasamente. Baza acestui experiment a format

teoria pedagogica colectiva, prelucrata de catre A.S. Macarenco, care a fost transformata si

adoptata în conditiile moderne a institutiilor de corectie.

Principiul combinarii cerintelor catre condamnat cu atîrnare echitabila catre el. La baza

acestui principiu sta comportamentul omenesc catre persoana.

A. S. Macarenco afirma, ca nu poate fi educare fara cerinte si totodata

atentiona: "trebuie întodeauna sa tinem minte regula: cît mai multe cerinte catre discipol, si

mai mult respect cu el."

Procesul educativ,orientat numai la reprimare, neutralizare a calitatilor negative a

personalitatii, are acelas mic efect ca si pedagogia fara restrictii.

Este important faptul de a observa nu numai calitatile negative, dar si cele pozitive, la ce

poti sa te bazezi în timpul lucrului cu el. De aici reesa urmatorul principiu.

Principiul bazarii pe calitatile pozitive a personalitatii.

În timpul activitatii reeducative cu condamnatii este destul de important de a putea vedea

în personalitate nu numai calitatile negative, dar si cele pozitive. Acesta este acel partener,

bazîndu - ne pe care se pot îndrepta eforturile discipolului la activitate, la autorealizare, si în

perspectiva la activarea educarii sale. Realizarea acestui principiu este destul de dificila

pentru educatori, chiar uneori psihologic, deoarece defectele morale serioase, calitatile

negative a caracterelor condamnatilor, comportament negativ atît fata de cerintele lucrului

educational, cît si catre educatorii condamnatilor se afla la suprafata acestui eveniment.

În acelas timp acelea calitati si trasaturi a caracterului care oglindesc esenta personalitatii,

de multe ori condamnatii ascund de la cei, cei înconjoara, pentru a nu fi un obiect de ironie

din partea celorlalti, dar uneori nu se devulga chiar si educatorilor sai.

Principiul de baza desigur în personalitate nu înseamna scaderea cerintelor catre

condamnat,cu atît mai mult lauda si toleranta. O mare dauna atît personalitatii, cît si

colectivului o aduc conducatorii si educatorii, care folosind, asemenea calitati ca

comunicarea,activitatea în lucrul obstesc îi pun pe unii condamnati într - o situatie

priveligiata, admitînd fata de ei indulgenta regimului dat, uneori organizeaza grupe de

"activisti".

Principiul abordarii diferentiate în procesul reeducarii. Condamnatii se deosebesc dupa

sex, vîrsta, studii nationale, religioase si paricularitatile clasificarii sociale, caracteristice

individual - psihologice, neglijarile social - pedagogice,modul de viata pîna la condamnare,

20

tipul de crima savîrsit, etc. Toate acestea necesita o abordare specifica atît la o grupa

anumita, cît si la o persoana individuala. Diferentierea - asta este scoaterea la iveala a

deosebirilor tipice, a însusirilor descoperite, a lucrurilor, obiectelor,dupa care într - o

oarecare masura se determina grupul sau mai multe grupe.

Principiul abordarii diferentiate are constructia reeducarii condamnatului cu evidenta

grupului diferit la care adera. Aceasta le va ajuta educatorilor de a evidentia mai bine

particularitatile fiecarui.

Pentru diferentierea condamnatilor este necesar separarea grupului pentru a evidentia

particularitatile fiecaruia. Aceste grupuri pot fi formate:

1) Dupa caracterul crimelor facute ( de profit, de violenta, de profit fara

violenta, cu profit si violenta );

2) Dupa numarul antecedentelor penale ( pentru prima data judecati sau nu o

data judecati );

3) Dupa gradul infectarii criminale ( globala, partiala, înainte de crima );

4) Dupa gradul pericolului social ( recunoscute sau nerecunoscute, celor mai

periculosi, recidivisti );

5) Dupa vîrsta;

6) Dupa studii;

7) Dupa sex;

8) Dupa modul de corectie, dupa caracterul activitatii obstesti ( activ, rezerva

activului, pasiv, "mlastina", contractiv ) si în sfîrsit

9) Dupa pozitia neformala a condamnatului în societate ( "capetenie",

"plugari", "barbati", "colt", "obijduiti" ) etc. Aceasta diferentiere permite de a scoate la

iveala din personalitatea condamnatului cel mai esntial si care trebuie evidentiat în lucrul

educativ cu el.

Principiul abordarii individuale în procesul de reeducare.

Fiecare persoana are universul sau anumit, cu capacitatile sale, cu problemele lui sociale

si deaceea este firesc ca trebuie o abordare individuala. Mai ales este principal aceasta în

procesul reeducarii. Despre aceasta înca în anul 1924 scria V.N.Soroca - Rosinschii. El în

special, a constatat faptul ca una din conditiile functionarii scolii pentru persoanele greu de

educat - este "abordarea individuala catre discipol".

A.S.Macarenco de asemenea a atras atentia la importanta educarii individuale "pentru a

lucra cu fiecare personalitate trebuie sa o cunoastem si s-o crestem".Anume prin abordarea

21

individuala se poate real baza pe eficienta reeducarii persoanei concrete.

Principiul abordarii complexe.Ideea abordarii complexe ruse din întelegerea personalitatii

ca un tot întreg, ca un sistem dinamic compus. Vorba merge despre folosirea complexa a

masurilor cu efect educativ, contribuind la dezvoltarea multilaterala.

Abordarea complexa este una din principalele principii a organizarii si activitatii practice

în reeducarea persoanei. El se extinde la determinarea scopului si problemelor reeducarii,

determinarea corespunderii scopului, mijloacelor si metodelor reeducarii:organizarea

formala si neformala a comunicarii personalitatii;organizarea planificata a procesului

educativ; atragerea nemijlocita a tuturor colaboratorilor sub diviziunilor la lucrul educativ;

organizarii studierii sub toate aspectele a personalitatii condamnatului la toate etapele

procesului educativ ( de la organizarea primirii noilor condamnati pîna la pregatirea ori de

eliberare ); realizarii în activitatea practica organizatiilor de corectie a principiului

întregului sistem reeducarii condamnatului.

Principalele directii, masuri, metode si forme a lucrului educativ în conditiile

penitenciarului.Se remarca urmatoarele directii principale a lucrului educativ în

organizatiile penitenciare:

Educatia în drept a condamnatilor.Acest proces de formare a constiintei, care include în

sine cunostintele principiilor si normelor de drept si convingerea de a le urma, de asemenea

organizarea justa, raspunzatoare si purtarea social - activa.

Aceasta tendinta de educare ocupa un loc deosebit în conditiile organizatiilor reeducative.

Problema consta de a spori maximal însusirea de catre condamnati cunostintele legilor

principale ale statului, si pe aceasta baza de a contribui la formarea unei constiintei înalte.

Aceasta cale permite într-o oarecare masura reîntoarcerea în societate a persoanelor care

nu încalca legea iesind din locul de detentie.

Educatia morala a condamnatilor. Ea prevede o activitate înaintata corect îndreptata la

deasirea de catre condamnat a calitatilor morale straine societatii si convingerilor.

Rezultatul lucrului educativ trebuie sa fie formarea calitatilor morale, constiintei si purtarii

morale. La baza acestei tendinte sta - formarea persoanei.

Educatia prin munca a condamnatilor. Ea prevede întarirea la condamnati a deprinderilor

pentru munca, pregatirrii psihice pentru munca atîrnarii morale catre ea, constientizarea

necesitatii de a munci. Aceasta tendinta este deosebit de importanta fiindca munca,

activitatea de munca este una din principalele mijloace de reeducare si corectie a

condamnatilor.

Educatia fizica si sanitar - egienica a condamnatilor. Singur mediul în organizatiile

penitenciare prevad o importanta a acestei tendinte în lucrul cu condamnatii. Ea ne permite

de a nu lasa degradarea personalitatii condamnatului, de a pastra calitatile lui omenesti. Ea

este îndreptata la dezvoltarea calitatilor fizice, întarirea sanatatii, formarea calitatilor moral

22

- hotarîte.

O mare importanta activizarea autoeducarii condamnatilor. Aceasta tendinta este

principala în tot sistemul activitatii educative cu condamnatii. Principala ei destinatie este

întroducerea condamnatului în activitatea autoeducarii, constientizarea necesitatii depasirii

anumitor calitati personale negative. Ea este îndreptata la transformarea obiectului educarii

în subiectul autoeducarii. În aceasta consta esenta activitatii educative în conditiile

organizatiilor de detentie. Exista diferite mijloace de corectare si reeducare a

condamnatilor. Trebuie de deosebit mijloacele procesului pedagogic si mijloacele activitatii

pedagogice.

Mijloacele procesului pedagogic - acele mijloace, care sunt o parte componenta a

procesului reeducarii si asigura functionarea lui în interesele corectarii condamnatului. Aici

se refera: munca, regimul, activitatea culturala, lucrul obstesc, etc.

Mijloacele activitatii pedagogice - este aceea, ce foloseste educatorul pentru a influenta

asupra discipolilor în procesul activitatii pedagogice. Aici se refera: cuvîntul, pildele,

cartea, mijloacele tehnice, actiunile, etc.

Mijloacele principale ale procesului pedagogic:Munca ca esentialul în reeducarea

condamnatilor. Principala destinatie - asigurarea caracterului educativ. Pentru aceasta este

necesar:

- Asigurarea muncii cu caracter folositor pentru societate.

- Folosirea muncii pentru satisfacerea necesitatilor individului, ca mijloc

de dezvoltare a necesitatilor personale.

- A contribui la dezvoltarea fizica si morala a omului în procesul

activitatii prin munca. Caracterul obstesc a muncii contribuie la educarea morala:

- Asigurarea nivelului înalt de organizare si culturii muncii;

- A contribui la concursul în procesul muncii, unirea persoanelor în

interesele rezultatelor comune.

Regimul ca mijloc de reeducare a condamnatilor.

De fapt regimul organizeaza în principiu cadrul extern a comportarii individului. El

prezinta un complex de cerinte, reguli, restrîngeri, interziceri, cuprinzînd toata viata

condamnatului, munca lor, traiul, viata cotidiana, relatiile cu administratia, cu lumea

înconjuratoare, colectivele de munca.

Restrictiile se extind asupra sferei muncii,viata cotidiana, alimentatie, folosirea cu

obiectele de destinatie culturala, relatiile cu rudele si cunoscutii, libertatea deplasarii, etc.

Restrictiile întroduse si ordinea neobisnuita în activitatea vitala sînt conditionate de

necesitati pe de o parte, acordarea influentei de pedepsire, pe de alta parte - cerintelor

23

special organizatorice a procesului educativ.

Influenta regimului de educare consta în urmatoarele:

- distrugerea instalarilor vechi, pozitii, reorientarea intereselor, pe care

erau bazate privirile negative, scopurile, obiceiurile, care au adus persoana la infractiune;

- distrugerea stereotipului vechi a comportarii si comunicarii;

- formarea deprinderisor si obisnuintelor comportarilor morale,

compensînd neajunsurile personalitatii.

În acelas timp reglementarea stricta a vietii în plus si activitatii personalitatii poate duce la

formarea unor calitati ca sa fie întretinut de cineva, fara initiativa, opurtunizm.

Se prevede în scopul educarii scaderea cerintelor regimului pe masura corectarii

personalitatii.

Studiul de cultura generala a condamnatilor ca mijloc de reeducare a condamnatilor.

Practica în mod convingator, a dovedit eficienta de învatamînt a condamnatilor ca mijloc

de corectare. Elevii condamnati mai rar încalca regimul ispasirii pedepsei, iar mediul lor

este mai sanatos clima moral - psihologica, ei mai bine lucreaza.

Este caracteristic, ca fiecare lectie scolara permite profesorilor în plus posibilitatea de a

actiona educativ asupra condamnatilor. În vremea actuala numarul persoanelor cu

învatamînt scazut din rîndurile condamnatilor creste, deaceea necesitatea de a studia creste.

Învatamîntul profesional a condamnatilor ca mijloc de educare a condamnatilor.

Acest mijloc contribuie condamnatilor de a manipula cu profesia, ori a ridicarii calificarii

profesionale. Acest fapt pozitiv se oglindeste în procesul reeducarii persoanei în perioada

de detentie, de asemenea îi ajuta ulterior, dupa reîntoarcerea din penitenciar, la angajarea în

lucru si realizare individuala.Formele de organizare a învatamîntului a condamnatilor sînt:

- învatamîntul individual a condamnatilor care au un termen mic de

pedepsire, se efectueaza de învatator de calificare înalta. Principala sarcina este

întroducerea cît mai repede a condamnatului în munca;

- învatamîntul de brigada se efectueaza în grupuri pîna la zece persoane

sub comanda instructorului - specialist cu experienta.Sarcina - pregatirea unui numar mare

de lucratori profesionali de masa;

- învatamîntul de curs - se organizeaza cursuri de la 10 pîna la 70

persoane. Aici se studiaza teoria si se efectueaza lectii practice, Sarcina - ridicarea

calificarii, studiul aparatelor noi si tehnologiei noi, studierea metodelor înalte de munca, de

asemenea a doua specialitate ai specialitate conexa;

24

- scoala experientei înaintate se organizeaza pentru a face cunostinta

condamnatii cu metodele înalte de munca fara a fi scos din productie;

- Clasele de maistri exista pentru îndestularea întreprinderilor din colonie

cu muncitori calificati. Aceste clase cuprind 25 - 30 persoane, care se formeaza cu telul

studierii unei ore altei specialitati apropiate.

Forma superioara a studiului profesional în penitenciar este studierea în scolile tehnice -

profesionale. Acolo se încadreaza acei, care nu au nici o specialitate si doresc sa învete.

Activitatea culturala în timpul liber de asemenea o metoda de reeducare. Folosirea

timpului liber pentru organizarea odihnei, lucrului obstesc poseda un potential moral mare

în activitatea de educare cu condamnatii. Pentru aceasta se întroduc elemente de

autoconducere, cercuri de initiativa, creatie populara, lectura si discutarea

cartilor,vozionarea programelor, filmelor, etc.

Mijloacele activitatii pedagogice sînt descrise în pedagogia generata. Ele sunt aceleasi,

dar se realizeaza în conditii specifice organizatiei penitenciare.

Principalele metode de educare a condamnatilor.

Metode ( de la grecescul "methodos" - calea cercetarii, teoria studierii ) - este un mod de

atingere a unui tel anumit, rezolvarea unei anumite probleme. Metodele educarii - este

totalitatea mijloacelor si metodelor influientei educationale, îndreptate la atingerea unei

anumit tel în educare, corectarea, reeducarea. Metodele de educare a condamnatilor - sunt

aceleasi metode generale ale sistemului de educare, dar întrebuintate la un obiect specific în

conditiile organizatiei de corectionare.

La principalele metode de educare se refera:

- metodele, care contribuie la formarea necesitatilor pozitive,

motivelor,simtului, si comportarea discipolilor, acestea sunt metodele de convingere,

organizarea activitatii, pilda;

- metodele de corectie - sunt metodele care nemijlocit nu formeaza

personalitatea, dar activ contribuie acestui proces grabind dezvoltarea ori invers retin

formarea metodelor si calitatilor nedorite, prevenind purtarile nedorite. Aici se refera

metodele de stimulare a activitatii pozitive ( întrecirile, stimularile ) metoda organizarii

liniilor de perspectiva, metoda de actiune paralela, metoda de retinere a activitatii negative,

metoda criticii.

Metodele de educare, esenta lor si recomandarile pentru folosirea la practica sunt descrise

în pedagogia generala.

Formele realizarii reeducarii, de corectie a condamnatilor.

Forma ( de la lat.forma.) - înfatisarea exterioara, conturul exterior; constructia, structura,

25

sistema organizarii. Se evidentiaza urmatoarele fome: sisteme de corectare, procesului

pedagogic, colaborarea pedagogica, influenta pedagogica.

Formele sistemului de corectare prezinta un sistem organizatoric în colonia data sau

organizatie de învatamînt speciala, destinat pentru rezolvarea problemei de corectare,

reeducarea infractorilor, La ei se refera: deschisa, de regim, semiregim.

Formele procesului pedagogic ( pedagogic - de corectare ) - sunt bazele organizationale

bogate de continut, care determina procesul pedagogic în colonie, organizatiei de corectare.

Aici se refera taberele de munca, de munca si studiu, scoli speciale, etc.

Formele colaborarii pedagogice - sunt metodele de organizare corecta a actiunii

pedagogice în timp si spatiu . Formele de colaborare pedagogica în procesul reeducarii -

sunt tot acele forme pedagogice de colaborare care s-au format în pedagogia generala, dar

care se folosesc în conditii speciale a organizatiei de corectare. Aici se refera: activitatea

comuna, colaborarea, sfaturile, discutiile, etc.

Formele influentei pedagogice se împart: dupa obiect (individuale, de grup, de masa );

dupa subiect ( educator,grup de educatori, grup de condamnati, colectiv de condamnati );

dupa locul unde se petrec actiunile pedagogice ( în auditoriu, în club, în sala sportiva, etc.);

dupa folosirea în principiu a metodelor de educare - conversatii, lectii, exercitii, întreceri,

etc.

Toate formele sunt în strînsa legatura si se complecteaza în comun activitatea educativa.

Fiecare categorie de condamnati necesita evidenta specifica ei în interesele reeducarii.

Care sunt deci particularitatile procesului de reeducare a anumitor categorii de condamnati?

Particularitatile reeducarii condamnatilor minori.

Cresterea crimelor între minori necesita mai mare atentie catre aceasta categorie de

condamnati, cercetarii cailor eficientei maximale a lucrului reeducativ cu ei.

Caracteristica personalitatii si grupurilor de minori condamnati:

- particularitatile vîrstei de adolescent: dezvoltarea fizica, furtunoasa, a

organizmului, energia, initiativa, activitatea, excitabilitatea înalta, dezechilibru,

sensibilitatea, atîrnarea critica insuficienta catre sine, aprecierea neadecvata a realitatii;

- moralitatea nestabila, tendinta la o viata "usoara", "frumoasa", activ

reflectata de masmedia;

- nivelul cultural scazut;

- autoaprecierea prea ridicata ori prea scazuta;

- înclinatie spre conversatie, petrecerea timpului liber în grupuri

26

(criminalitatea des poarta un caracter de grup);

- surplusul timpului liber si nestiinta de al organiza;

- atractia la alcool, narcotici, viata sexuala timpurie, care duc la

distrugerea legaturilor de rudenie, perderea interesului la învatatura sau lucru.

- Educatia anevoioasa sau neglijarile pegagogice din cauza nereusitelor conditii

în familie, sau greselilor educarii în familie,si de asemenea sub influenta activitatii

criminale a maturilor, care atag minorii în sfera sa de activitate, etc.

În lucrul de corectie cu minorii se folosesc:

- posibilitatile educarii profesionale, atractia lor la lucrul obstesc;

- atragerea minorilor în lucrul colectivului;

- tactul pedagogic, rabdarea, evitarea povetelor si moralitatilor,

încrederea;

- organizarea timpului liber, folosirea lui activa la dezvoltarea interesului

pozitiv, cultura discipolilor si posibilitatilor fizice;

- folosirea activa a posibilitatilor pozitive a colectivului de condamnati de

reeducare, etc.

Particularitatile educarii femeilor condamnate.

Caracteristica femeilor condamnate:

Social - demografica:

a) creste numarul criminalilor minori, în mare parte de la 19 la 30 ani;

b) o parte din ele sunt sau au fost casatorite,(pastrarea familiei pentru

femeile condamnate este putin probabil), printre ele:

- condamnatele, la care s-au pastrat familiile;

- condamnatele, la care s-au distrus familiile;

- care nu sunt casatorite, dar au copii;

- care sunt lipsite de drepturile parintesti;

- care au nascut copii în locurile de detentie;

- care s-au casatorit în timpul ispasirii pedepsei;

27

c) o mare parte de condamnati care nu au un loc de trai permanent;

d) nu sunt încadrati în activitatea social - folositoare.

Caracteristica penal - juridica: spectrul vast de infractiune - de la omoruri, pradarii,

pungasii, etc.

În dependenta de pozitia femeii, calitatile ei individuale, influenta asupra ei aflarii în locul

de detentie; de organizatia de corectare si de condamnatii care o încojoara des are loc

degradarea personalitatii.

Activitatea reeducativa trebuie sa aiba în vedere totcomplexul de femei diferite:

fiziologice, social - demografice, factori penal - juridici, de asemenea influenta asupra ei a

procesului de executare a pedepsei. Aici joaca rolul vîrsta, starea familiara, rudelor si

atîrnarea la pedeapsa si educatori. Aflarea în locul de condamnare poate duce la procesul

degradarii sau pastrarii calitatilor omenesti, etc.

Particularitatile reeducarii a persoanelor cu anomalii în psihica.

Persoanele cu devieri în psihica - este o categorie de condamnati deosebiti. La ei se refera

persoanele:

- care au suferit o trauma la creer;

- care au devieri în dezvoltarea psihica, legate cu aparitiile isterice si

psihopatice. Ei sunt responsabili si au capacitate juridica, pastreaza legaturile sociale si în

majoritatea cazurilor apti de munca. Anomaliile psihice la condamnati în conditiile de

izolare pot sase înteteasca, care contribuie la agravarea agresivitatii;

- care au restrictii la unele sau la alte activitati;

- o parte din persoane se afla într-o anumita izolare psihologica, suferind

o atitudine dusmanoasa, ironii, iar uneori si badjocura din partea unor condamnati.

În lucrul educativ cu condamnatii, care au anomalii în psihica este important:

- a cunoaste caracterul anomaliei psihice a persoanei si aparitia în

legatura cu aceasta a problemelor sociale, recomandarile medicinei în lucrul cu ei;

- al ocroti dupa posibilitate de actiunea negativa a altor condamnati.

- Tendinta de al implica în acea activitate, care este dupa puteri si poate fi

realizata în conditiile coloniei.

- A asigura periodic examinarea medicala, dar daca e necesar tratament

special.

28

Se întîlnesc cazuri, cînd omul complect sanatos, simuleaza iresponsabilitatea psihica, cu

telul de a revedea rezultatul condamnarii sau de a primi macar înlesniri. Descoperirea

acestor persoane - este problema colaboratorilor si lucratorilor organelor medicale.

Particularitatile reeducarii credinciosilor.

În locurile de detentie vin un anumit numar de oameni credinciosi. Pe de alta parte, o

parte de condamnati sub actiunea factorilor mediului înconjurator se alatura religiei. Mai

ales este caracteristic aceasta pentru unele colonii de corectie, care tin legatura cu

prezentatorii religiosi dupa locul de amplasare.

La aceasta contribuie de asemenea vizita activa a coloniilor de catre preoti, convorbirile

cu condamnatii, petrecerea slujbelor religioase.

În lucrul cu aceasta categorie de oameni, este important de a le oferi posibilitatea de a

face ceremoniile religioase. În aceasta se reflecta dreptul individual al omului. Folosirea

activa a posibilitatilor ceremoniei religioase, conversatia cu preotii, pot aduce la rezovarea

problemelor reeducarii condamnatilor. Au loc cazuri, cînd, fostul condamnat dupa iesirea

din colonie, aflînduse într-o stare dificila, se adreseaza la biserica, unde gaseste adapost si

posibilitatea de adaptare vremelnica. Aceasta, de asemenea, are un efect pozitiv la

realizarea rezultatelor reeducarii. Acest fapt este foarte important si pentru aceea, ca în

vremea de fata evident nu este de ajuns nici organizatii de stat, nici obstesti, care l-ar ajuta

pe om dupa ispasirea pedepsei si adaptarea la locul de trai.

Aceasta sunt cele mai importante probleme de lucru în organizatiile penitenciare de

educare si învatamînt la care trebuie sa ieie în consideratie administratia si educatorii.

3.1 Reorganizarea muncii

educative cu condamnaţii

Munca educativă în mediul condamnaţilor are drept obiectiv:

formarea şi dezvoltarea interesului lor pentru munca social-utilă, respectarea legilor şi

normelor de convieţuire socială;

elaborarea şi aplicarea metodologiei de diagnosticare socială

psihologică şi psihiatrică a persoanei condamnate, precum şi a unui program de

influenţare diferenţiată a infractorilor, ţinîndu-se cont de comportamentul lor, starea psihică

şi nivelul lor de degradare socială;

soluţionarea problemei pregătirii cadrelor de psihologi pentru

instituţiile penitenciare în şcolile speciale din Bulgaria, Romînia şi Rusia şi realizarea

schimbului de experienţă cu colegii din aceste ţări, asigurarea unui raport optim între

numărul de condamnaţi şi personal, şi

anume: la 200 de condamnaţi şi 400 deţinuţi în instituţiile de

reabilitare socială (I.R.S.) - un psiholog.

În scopul sporirii eficienţei procesului educaţional, trebuie redus numărul de

deţinuţi într-un detaşament pînă la 50 de persoane;

crearea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţilor culturale şi odihna deţinuţilor, pentru

29

menţinerea sănătăţii lor fizice şi psihice, intensificarea activităţii de club şi cerc,

inaugurarea de biblioteci şi completarea în permanenţă a fondurilor de carte;

reexaminarea principiilor organizaţional-juridice de autoadministrare a

condamnaţilor. Extinderea drepturilor condamnaţilor privind soluţionarea problemelor

sociale şi de producţie, petrecerea timpului liber şi desfăşurarea activităţilor sportive şi de

întremare a sănătăţii. Trecerea treptată la formele de educaţie prin intermediul societăţii;

contribuirea la înfiinţarea unor asociaţii obşteşti şi patronate sociale în scopul participării

lor la educarea condamnaţilor, precum şi la pregătirea acestora pentru eliberarea şi

adaptarea lor socială după ispăşirea pedepsei.

Trebuie sprijinită în mod deosebit crearea organizaţiilor de patronaj ale

asociaţiilor ortodoxe, asigurarea accesului în instituţii reprezentanţilor altor

confesiuni religioase, curmînd, totodată,

tentativele de a pătrunde în instituţii reprezentanţilor sectelor pseudoreligioase

totalitare, susţinerea şi consolidarea relaţiilor între condamnaţi şi rudele acestora;

instruire pentru condamnaţi, luîndu-se în considerare nu numai

interesele proprii de producere, dar şi piaţa muncii, posibilităţile de încadrare în muncă, de

continuare a studiilor după eliberare. Crearea pentru unii condamnaţi a

posibilităţilor de a căpăta studii superioare, utilizînd forma de învăţămînt fără

frecvenţă.

Asadar, sistemul penitenciar al Republicii Moldova administrează 17 instituţii

penitenciare. Cinci instituţii penitenciare posedă statut de izolator de urmărire penală, un

penitenciar este destinat detenţiei minorilor, o instituţie penitenciară este destinată detenţiei

condamnatelor de gen feminin, existând şi un penitenciar cu statut de spital în care sunt

trataţi deţinuţii sistemului penitenciar. Celelalte 9 instituţii penitenciare sunt destinate

ispăşirii pedepselor privative de libertate.

Numărul cel mai mare de deţinuţi este concentrat în Penitenciarul nr. 13 – Chişinău.

Această instituţie penitenciară găzduieşte anual peste 12000 de persoane, fiind izolatorul de

urmărire penală cu cea mai mare fluctuaţie. Acest fapt este datorat amplasării în municipiul

Chişinău a Curţii de Apel şi a Curţii Supreme de Justiţie, instituţii care procesează

majoritatea dosarelor în sistemul judiciar al Republicii Moldova.

Fluxul mare de deţinuţi în Penitenciarul nr. 13 – Chişinău cauzează fenomenul

suprapopulării. Aceasta contravine standardelor internaţionale de detenţie care presupun

acordarea a 4m2

spaţiu de detenţie pentru fiecare deţinut în parte. În consecinţă Republica

Moldova a fost condamnată multiplu de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului

pentru violarea Articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Prevenirea

torturii, tratamentului inuman sau degradant).

Legislaţia execuţional-penală a Republicii Moldova a inclus recomandările şi

30

standardele internaţionale în domeniul executării sentinţelor, cum ar fi: Regulamentul

Penitenciar European, recomandarea nr. R87 a Comitetului de Miniştri al Consiliului

Europei, adoptată în 1987, Articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

(Prevenirea torturii, tratamentului inuman sau degradant), Convenţia internaţională pentru

protecţia drepturilor omului, semnată în 1950 şi standardele minime de detenţie, adoptate de

către ONU. Proiectul de construcţie al unui penitenciar cu statut de izolator de urmărire

penală care va substitui actualul Penitenciar nr. 13 – Chişinău este prevăzut în Strategia

naţională de reformă a justiţiei pentru anii 2011 – 2016.

În acest sens, în anul 2011, Guvernul Republicii Moldova a iniţiat negocieri cu

Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei cu scopul finanţării proiectului de construcţie a

unui penitenciar cu statut de izolator de urmărire penală care va substitui Penitenciarul nr.

13 – Chişinău. Drept urmare a negocierilor, la data de 13 iunie 2013, de către Consiliul de

Administrare a Băncii de Dezvoltare a Consiliului Europei a fost aprobat proiectul

menţionat.

Ulterior, prin Legea nr. 295 din 12 decembrie 2013 a fost ratificat Acordul-cadru de

împrumut dintre Republica Moldova şi Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei pentru

realizarea Proiectului de construcţie a penitenciarului din Chişinău în sumă de 39,0

milioane de euro, semnat la 10 octombrie 2013.

În temeiul art. 2 al Legii, prin Hotărîrea Guvernului nr. 173 din 12 martie 2014 a

fost instituită Unitatea de implementare a Proiectului de construcţie a penitenciarului din

Chişinău, cu un personal în număr de 8 unităţi, 7 din care vor fi finanţate din bugetul de stat

şi/sau din donaţii, iar 1 – din contul Grantului oferit conform Acordului-cadru de împrumut

dintre Republica Moldova şi Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei pentru realizarea

Proiectului de construcţie a penitenciarului din Chişinău. Totodată, în temeiul pct. 2 al

hotărîrii au fost aprobate Regulamentul de activitate al Unităţii de implementare a

Proiectului de construcţie a penitenciarului din Chişinău, conform anexei nr. 1 şi structura

Unităţii de implementare a Proiectului de construcţie a penitenciarului din Chişinău,

conform anexei nr. 2.

Viitorul penitenciar va fi situat în municipiu Chişinău şi va avea o capacitate

suficientă pentru a asigura respectarea standardelor internaţionale în domeniul detenţiei şi a

eradica fenomenul suprapopulării.

Obiective:

Obiectivul de bază este construcţia unui Centru Penitenciar în municipiul Chişinău

pentru 1536 deţinuţi cu statut de preveniţi care va înlocui actualul Penitenciar nr. 13 –

Chişinău. Viitorul penitenciar va asigura respectarea Regulamentului European pentru

Penitenciare - EPR2006(2) şi recomandările instituţiilor internaţionale.

Există o necesitate urgentă pentru a asigura depopularea Penitenciarului nr. 13 –

31

Chişinău, îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă pentru

angajaţii penitenciarului menţionat.

Guvernul Republicii Moldova a stabilit ca obiectiv prioritar construcţia unui

penitenciar în Chişinău pentru dezvoltarea sectorului social în instituţiile de detenţie. În

acest mod vor fi considerabil îmbunătăţite condiţiile de detenţie şi condiţiile de muncă

pentru angajaţii penitenciarului, potrivit standardelor în domeniul respectării drepturilor

omului, în conformitate cu Regulamentul European pentru Penitenciare.

Proiectul de construcţie al viitorului penitenciar va contribui la realizarea

obiectivelor Guvernului în reformarea organizării şi managementul instituţiilor

penitenciare, în scopul stabilirii unor noi standarde în siguranţă, securitate şi disciplină, fără

a afecta demnitatea deţinuţilor, în conformitate cu Regulamentul Consiliului Europei

nr.2006(2).

Prin construcţia, managementul, echiparea şi întreţinerea viitorului penitenciar sunt

stabilite următoarele obiective:

- îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie în conformitate cu Standardele Europene

în domeniul detenţiei;

- îmbunătăţirea condiţiilor de acordare a serviciilor medicale – acordarea

asistenţei medicale primare şi tratamentul Tuberculozei;

- sistemul de securitate în instituţia penitenciară va întruni standardele Europene

şi prevederile Regulamentului European pentru Penitenciare;

- condiţii de muncă îmbunătăţite în conformitate cu standardele internaţionale şi

instruirea tuturor angajaţilor viitorului penitenciar de către experţi internaţionali;

- implementarea recomandărilor CPT în domeniul spaţiului de detenţie,

educaţiei, acordarea serviciilor medicale calitative şi protecţia deţinuţilor.

Structura Unităţii de implementare a Proiectului de construcţie a

penitenciarului din Chişinău:

- Managerul proiectului;

- Specialist în achiziţii;

- Contabil;

- Specialist în securitate penitenciară;

32

- Mecanic/electrician şi specialist în instalaţii sanitare;

- Inginer civil;

- Specialist în resurse umane;

4. Informatizarea si asigurarea cu cadre calificate a sistemului penitenciar

Hotarirea Guvernului cu privire la aprobarea

Concepţiei reformării sistemului penitenciar

şi Planului de măsuri pe anii 2004-2020 pentru

realizarea


Concepţia reformării sistemului penitenciar reprezintă un complex de idei, obiective,

direcţii, principii, sarcini şi mecanisme de perfecţionare a activităţii în domeniu pe

parcursul anilor 2004-2020.

Activitatea organelor sistemului penitenciar constă în realizarea unui ansamblu de

măsuri social-politice, economice şi ideologice de influenţare a condamnaţilor şi

persoanelor arestate preventiv, în condiţiile reducerii libertăţii acestora, izolării lor de

societate, precum şi ale aplicării altor restricţii la drepturi.

În procesul desfăşurării reformelor sistemului penitenciar Departamentul Instituţiilor

Penitenciare a preluat funcţiile de pază şi escortare a deţinuţilor, de asistenţă medicală,

construcţie capitală, de asigurare materială şi tehnică şi de pregătire a cadrelor etc., care

anterior erau de competenţa altor instituţii de stat. Acţiunile întreprinse au avut un efect

favorabil. S-a schimbat esenţial opinia publică, sistemul penitenciar a devenit deschis şi mai

accesibil pentru multe organizaţii naţionale şi internaţionale.

Totodată, soluţionarea problemelor cu care se confruntă sistemul penitenciar este extrem de

dificilă. Din cauza lacunelor legislaţiei şi finanţării insuficiente, restructurarea acestuia se

limitează la realizarea parţială a unor direcţii de activitate.

În anul 2002 prin instituţiile penitenciare s-au perindat 28800 persoane, din care prin

izolatoarele de anchetă penală 23200 şi prin coloniile de corecţie 5600 persoane.

Comparativ cu anii precedenţi, numărul deţinuţilor are o tendinţă de creştere (la

01.01.2001 - 10546 persoane; la 01.01.2002 - 10621 persoane; la 01.01.2003 - 10925

persoane). Dinamica infracţiunilor comise demonstrează că numărul condamnaţilor care au

săvîrşit infracţiuni grave şi deosebit de grave a sporit an de an. Media termenelor de ispăşire

a pedepselor a crescut de la 5,5 ani în anul 1995 la 8,4 ani în anul 2002, ceea ce a

33

determinat supraaglomerarea coloniilor de corecţie cu regim sever şi înăsprit.

Organele de urmărire penală, procuratura şi instanţele judecătoreşti continuă practica puţin

justificată de aplicare a măsurii preventive de reprimare a persoanelor învinuite sau bănuite

sub formă de arest. Spre exemplu, în anul 2002 din 9199 persoane încarcerate prin deciziile

instanţelor nominalizate au fost condamnate cu pedepse non-privative de libertate 269

persoane (2,9%), achitate - 97 persoane (1,05% ), eliberate prin schimbarea măsurii de

reprimare - 1328 persoane (14,4% ), eliberate prin clasarea anchetei penale - 72

persoane (0,78 %). Se tergiversează examinarea cauzelor penale de către instanţele

judecătoreşti. Astfel, zilnic, din cele circa 3500 persoane deţinute în izolatoare de

anchetă penală, în evidenţa organelor de urmărire penală se află 140 - 150 persoane, a

instanţelor judecătoreşti - 2700 persoane, din care 60-65% se consideră în evidenţa

primei instanţe judecătoreşti, unde examinarea dosarelor se efectuează în felul următor: în

termen de 6 luni - 60%; pînă la 1 an -22%; mai mult de1 an - 18%. Prin urmare, nivelul

suprapopulării acestor instituţii constituie de la 10 la 40%, încarcerarea neîntemeiată

cauzînd sistemului penitenciar cheltuieli financiare enorme.

Actualmente circa 80% din clădirile şi edificiile instituţiilor penitenciare sînt vechi, iar

unele construcţii capitale ale acestora se află în stare avariată. Încăperile în care se întreţin

deţinuţii nu corespund normelor sanitaro-igienice şi condiţiilor climaterice, precum şi

normelor de spaţiu, de iluminare, de aerisire şi regimurilor temperaturilor de încălzire. Din

cauza insuficienţei de mijloace financiare nu s-au efectuat reparaţii capitale mai mult de 15

ani.

În ultimii ani alimentaţia deţinuţilor este insuficientă. Din raţionul zilnic lipsesc carnea,

peştele, produsele lactate ş.a. Conform Hotărîrii Guvernului nr.246 din 30 mai 1993 "Cu

privire la asigurarea cu produse alimentare a condamnaţilor la privaţiune de libertate şi a

persoanelor aflate în izolatoare de anchetă penală şi în instituţiile de reabilitare socială",

valoarea calorică a normei zilnice de alimentaţie constituie 3070 kcal, însă de facto deţinuţii

primesc 1730 kcal. Alimentaţia insuficientă şi condiţiile nocive de detenţie generează

creşterea morbidităţii generale, îndeosebi a tuberculozei. Incidenţa tuberculozei în

penitenciare este de 27 ori mai înaltă decît nivelul pe ţară. Mortalitatea prin tuberculoză pe

parcursul anului trecut a constituit 56% din totalul deceselor, motivul fiind numărul mare al

bolnavilor cronici şi polichimiorezistenţi.

Odată cu aderarea la Consiliul Europei şi la alte organisme internaţionale ce activează în

domeniul ocrotirii drepturilor omului, Moldova şi-a asumat obligaţiunea de a crea condiţii

adecvate de detenţie. Hrana insuficientă, cu valoarea calorică scăzută, lipsa condiţiilor

necesare de trai, prevăzute de legislaţia internaţională şi cea naţională (limitarea livrării apei

potabile, energiei electrice, căldurii, asigurarea insuficientă cu lenjerie de pat etc.) şi

asistenţa medicală la un nivel extrem de scăzut sînt calificate de Comitetul european pentru

prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) ca o

formă de tortură.

Condiţiile dificile şi periculoase în care activează colaboratorii acestui sistem, salariul

necorespunzător gradului de risc sporit pentru sănătate şi viaţă (în medie 850 - 950

lei/lună), precum şi neachitarea acestuia la timp au determinat diminuarea prestigiului

serviciului penitenciar şi fluctuaţia considerabilă a cadrelor calificate. Situaţia s-a agravat

şi mai mult după anularea unor înlesniri şi a asigurării obligatorii de stat a colaboratorilor

sistemului penitenciar, care constituiau o garanţie esenţială pentru menţinerea efectivului.

34

Principala cauză care împiedică funcţionarea normală a sistemului penitenciar este lipsa de

fonduri. Alocările de la buget au constituit de la 28 % din necesar în anul 1998 la 41,4 % în

anul 2002. Acest nivel de finanţare se repercutează asupra soluţionării multiplelor probleme

şi nu permite respectarea standardelor minime de detenţie.

P l a n u l

de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea


Nr.

d/o

Denumirea măsurilor

Alocaţii

bugetare sau

alte surse de

finanţare

(mii lei)

Terme-

nul de

realizare

Responsabili

1 2 3 4 5

I. Perfectarea cadrului normativ

1. Modificarea şi completarea Legii cu

privire la sistemul penitenciar în scopul

aducerii ei în concordanţă cu noul Cod

penal şi Codul de executare, precum şi

pentru asigurarea protecţiei sociale

adecvate a colaboratorilor sistemului

penitenciar şi îmbunătăţirea condiţiilor

lor de trai

- Trimestrul I,

2004

Ministerul Justiţiei,

Ministerul Sănătăţii şi

Protecţiei Sociale,

Ministerul Finanţelor

2. Elaborarea propunerilor de modificare şi

completare a actelor normative în vederea

majorării retribuirii muncii

colaboratorilor sistemului penitenciar

- Trimestrul I,

2004


Ministerul Finanţelor,


Protecţiei Sociale

3. Modificarea legislaţiei privind reducerea

fluxului de încarcerare prin reducerea

cazurilor de aplicare a sancţiunilor penale

pentru infracţiuni uşoare şi mai puţin

grave; revizuirea normelor de liberare

condiţionată

- Trimestrul

III, 2004


Ministerul Afacerilor

Interne

în conlucrare cu

Procuratura Generală,

Curtea Supremă de

Justiţie

4. Elaborarea mecanismului de

implementare în practica instanţelor

judecătoreşti a pedepselor mai blînde şi a

celor alternative privaţiunii de libertate

- Trimestrul I,

2004

Ministerul Justiţiei

în conlucrare cu

Curtea Supremă de

Justiţie, Procuratura

Generală

5. Amendarea prevederilor regulamentelor

şi statutelor în domeniul activităţii

sistemului penitenciar, inclusiv a celor

- Trimestrul

III, 2004



Interne, Ministerul

35

care prevăd crearea condiţiilor salubre de

detenţie

Finanţelor, Ministerul

Sănătăţii şi Protecţiei

Sociale, Ministerul

Ecologiei şi Resurselor

Naturale în conlucrare

cu Procuratura

Generală, Curtea

Supremă de Justiţie

II. Reformarea instituţiilor penitenciare

6. Crearea condiţiilor de detenţie în

penitenciare: în regim iniţial (etapa I), în

regim comun (etapa a II-a) şi în regim de

resocializare (etapa a III-a), construind

obiecte noi şi reamenajînd încăperile

actuale în celule, conform legislaţiei în

vigoare:

Penitenciarul nr.1 - Taraclia:

etapa I (reconstrucţie)

etapa a II-a (reconstrucţie)

(reconstrucţie)

(reconstrucţie)

etapa a III-a (reconstrucţie)

blocul alimentar, spălătorie

(reconstrucţie)

Penitenciarul nr.2 - Lipcani:


(construcţie în locul unor edificii supuse

demolării)

etapele II-III (reconstrucţie)

900

2225

1077,8

2350

2004

2005

2006

2007

2008

2009

2010

2014

2016



Ministerul Ecologiei şi

Resurselor Naturale,

Ministerul Dezvoltării

Informaţionale,

Agenţia Construcţii şi

Dezvoltare a

Teritoriului

Penitenciarul nr.3 - Leova:



(reconstrucţie)


2009

2012

2015

2018

Penitenciarul nr.4 - Cricova:


(reconstrucţie)

(reconstrucţie)

(reconstrucţie)


26,8

2006

2008

2013

2019

2008

36

(reconstrucţie)


2020

2012

Penitenciarul nr.5 - Cahul:


(reconstrucţie)


2008

2020

2009

Penitenciarul nr.6 - Soroca:


(reconstrucţie)

(reconstrucţie)


(reconstrucţie)


(reconstrucţie)

2012

2015

2019

2013

2016

2011

2018

Penitenciarul nr.7 - Rusca:

etapele I-II (reconstrucţie)

clădirea punctului medical (reconstrucţie)

(reconstrucţie)

casa mamei şi copilului (construcţie)

Penitenciarul nr.9 - Pruncul:


(reconstrucţie)



Penitenciarul nr.10 - Goian:




Penitenciarul nr.15 - Cricova:


(reconstrucţie)


(reconstrucţie)

500

1500

278,5

850

36,5

2006

2007

2006

2007

2008-2009

2006

2008

2015

2017

2008

2010-2011

2009

2013

2019

2017

2020


Penitenciarul nr.17 - Rezina:

2016

37


Penitenciarul nr.18 - Brăneşti:


(reconstrucţie)


2018

2013-2015

2019

2020

7. Construcţia noilor penitenciare pentru

asigurarea realizării prevederilor art.172

alin.(9) şi art.338 ale Codului de

executare:



Ministerul Ecologiei şi

Resurselor Naturale,

Ministerul

Transporturilor şi

Gospodăriei

Drumurilor,


Informaţionale,

Agenţia Construcţii şi

Dezvoltare a

Teritoriului,

consiliile

raionale/orăşeneşti

elaborarea documentaţiei de proiect-tip

pentru casa de arest cu capacitatea de

250 locuri

372,5

1246

2006

2007

casă de arest cu capacitatea de 250 locuri,

r-nul Glodeni (construcţie)

2008-2009


r-nul Comrat (construcţie)

2009-2010


r-nul Orhei (construcţie)

2009-2010


r-nul Hînceşti (construcţie)

2010-2011


r-nul Căuşeni (construcţie)


r-nul Edineţ (construcţie)


r-nul Floreşti (construcţie)


r-nul Ungheni (construcţie)

2010-2011

2011-2012

2011-2012

2012-2013

III. Perfecţionarea activităţii serviciului de pază,

supraveghere, escortă şi securitate în locurile de detenţie

8. Asigurarea şi dotarea încăperilor unităţilor 2008-2015 Ministerul Justiţiei,

38

de gardă cu inventar modern şi utilajul

necesar


Ministerul Economiei şi

Comerţului,

Ministerul

Transporturilor şi

Gospodăriei Drumurilor

9. Achiziţionarea şi instalarea aparataju-

lui modern radioelectronic şi video pentru

efectuarea controlului şi supravegherii

deţinuţilor

213 2007

2008-2013



Ministerul

Economiei şi

Comerţului, Ministerul

Transporturilor şi

Gospodăriei

Drumurilor, Ministerul

Dezvoltării

Informaţionale

10.

Asigurarea securităţii colaboratorilor

sistemului penitenciar prin dotarea

acestora cu dispozitive pentru depistarea

armelor, explozivelor, drogurilor,

telefoanelor

mobile şi altor aparate radioelectronice

2008-2013 Ministerul Justiţiei,


Ministerul

Transporturilor şi

Gospodăriei

Drumurilor, Ministerul

Dezvoltării

Informaţionale

în conlucrare cu

Serviciul de Informaţii

şi Securitate

11. Completarea statelor de personal ale

Detaşamentului cu destinaţie specială

pînă la 120 de unităţi (în limita efectivului

total aprobat Departamen-tului

instituţiilor penitenciare), cu dotarea lui

ulterioară cu

echipament, armament, muniţii, tehnică

specială

100 2005

2008-2015



Interne,


12. Reutilarea obiectivelor păzite cu

mijloacele genistice moderne, ce vor

asigura reacţia operativă a personalului cu

deplasarea lui la locul comiterii

încălcărilor regimului de detenţie şi a altor

2008-2014



Ministerul Economiei şi

Comerţului,


39

delicte, precum şi pentru reţinerea

infractorilor violatori ai perimetrului

zonei interzise, astfel curmînd orice

tentativă de evadare şi alte fapte ilicite

Informaţionale

13. Asigurarea camerelor de întrevederi din

penitenciare cu aparataj ultrascopic pentru

depistarea obiectelor interzise

127 2007

2008-2013




Informaţionale

14. Crearea unui atelier specializat pentru

repararea armamentului, mijloacelor de

pază şi legătură

2009




Informaţionale

15. Crearea unităţilor pentru dresarea cîinilor

de serviciu

110

25

2006

2007

2008

2010

2013



IV. Îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie

16. Construcţia cazangeriilor cu gaze naturale

şi a reţelelor termice externe la:

Penitenciarul nr.4 – Cricova

Penitenciarul nr.9 - Pruncul

2011

2014



17. Trecerea cazangeriilor instituţiilor

penitenciare la funcţionare cu gaze

naturale la:

Penitenciarul nr.3 - Leova

Penitenciarul nr.5 - Cahul

Penitenciarul nr.17 - Rezina

Penitenciarul nr.10 - Goian

Penitenciarul nr.6 -

Soroca

2008

2011

2011

2010

2010



18. Construcţia unei sonde de apă potabilă în

Penitenciarul nr.1 - Taraclia

491,1 2006 Ministerul Justiţiei,


Ministerul Economiei

şi Comerţului,


Protecţiei Sociale

19. Construcţia (reconstrucţia) staţiei de

iepurare la:

Penitenciarul nr.3 - Leova (staţia de

pompare a apelor reziduale)

Penitenciarul nr.1 - Taraclia

887,5

18,1

2005

2006

2008



Ministerul Sănătăţii

40

Penitenciarul nr.2 - Lipcani

Penitenciarul nr.10 - Goian

Penitenciarul nr.6 - Soroca

Penitenciarul nr.18 - Brăneşti

2008

2009

2016

2017

20.

Reparaţia capitală a reţelelor şi utilajului

electric la:

Penitenciarul nr.4 - Cricova

Penitenciarul nr.15 - Cricova

Penitenciarul nr.9 - Pruncul

Penitenciarul nr.18 - Brăneşti

Penitenciarul nr.17 - Rezina

2008

2009

2011

2010

2013



21. Asigurarea cu unităţi de transport special

pentru necesităţile sistemului penitenciar

200 2007

2008-2015



V. Asistenţa medicală

22. Perfecţionarea medicilor sistemului

penitenciar la catedrele de perfecţionare

ale Ministerului Sănătăţii

12

9

15

12

2004

2005

2006

2007

2008-2013




23. Implementarea în instituţiile curative ale

penitenciarelor a măsurilor moderne de

profilaxie a contaminării colaboratorilor şi

deţinuţilor cu tuberculoză, precum şi a

tratamentului antituberculos, conform

strategiei DOTS şi DOTS+

600

600

600

600

2004

2005

2006

2007

2008-2013



24. Deschiderea spitalului de tuberculoză din

cadrul Penitenciarului nr.17 - Rezina

pentru tratamentul bolnavilor de

tuberculoză cu polichimiorezistenţă

700

1129,1

800

1300

2004

2005

2006

2007



Protecţiei Sociale,


25. Modernizarea echipamentului şi utilajului

medical din penitenciare

1255 2007

2008-2013




VI. Reorganizarea activităţii educative cu condamnaţii

26. Crearea unei baze metodice psiho-

diagnostice şi a unui laborator de asistenţă

psihologică în incinta Penitenciarului nr.4

- Cricova

2005 Ministerul Justiţiei,


27.

Asigurarea bibliotecilor instituţiilor

penitenciare cu literatură juridică, artistică

şi religioasă, pentru ridicarea nivelului de

cunoştinţe juridice şi dezvoltarea

intelectuală şi cultural-artistică a

deţinuţilor, inclusiv asigurarea cu ediţii

12

9,7

12

12

2004

2005

2006

2007

2008-2013



41

periodice

28. Elaborarea şi implementarea programelor

educative, psihosociale şi sportive pentru

diferite categorii de condamnaţi

- 2006-

2013


Ministerul Educaţiei şi

Tineretului

29. Dezvoltarea penitenciarelor şi dotarea

tehnico-materială, pentru desfăşurarea

activităţilor socioeducative cu deţinuţii



30. Deschiderea şi dotarea tehnico-materială a

încăperilor din penitenciare pentru

desfăşurarea activităţilor

psihocorecţionale cu deţinuţii



31.

Asigurarea tuturor penitenciarelor cu

asistenţi sociali care vor desfăşura

activităţi de probaţiune cu deţinuţii

- 2007-2008 Ministerul Justiţiei,


32. Crearea unor clase de instruire

profesională pentru deţinuţii din

penitenciarele:

nr.1 - Taraclia

nr.3 - Leova

nr.18 - Brăneşti

2008

2009

2010




Tineretului

33. Crearea claselor de instruire secundară

generală pentru minorii din

penitenciarele:

nr.5 - Cahul

nr.7 - Rusca

nr.11 - Bălţi

nr.13 - Chişinău

nr.17 - Rezina

2008

2009

2010

2011

2012




Tineretului

VII. Perfecţionarea formelor de încadrare în cîmpul muncii a condamnaţilor

34. Dezvoltarea bazei tehnico-materiale şi

asigurarea cu cadre didactice a şcolilor

de meserii din cadrul sistemului

penitenciar

15

20

30

45

2004

2005

2006

2007

2008-2013



VIII. Resurse umane şi pregătirea cadrelor

35. Crearea site-ului Departamentului

instituţiilor penitenciare şi a organului de

presă al sistemului penitenciar, inclusiv cu

atragerea donatorilor



36. Dezvoltarea relaţiilor dintre instituţiile

sistemului penitenciar şi cele ale

sistemelor penitenciare din ţările-membre

ale Consiliului Europei şi Uniunii

Europene, cu stabilirea relaţiilor de

- 2007-2013 Ministerul Justiţiei

42

parteneriat penitenciar-penitenciar

37. Crearea condiţiilor de întreţinere şi

instruire a cursanţilor Centrului instructiv

al Departamentului instituţiilor

penitenciare, asigurarea tehnico-materială

şi reparaţia edificiilor acestuia




Tineretului

38. Promovarea metodei pregătirii iniţiale şi

perfecţionării obligatorii a personalului

sistemului penitenciar în Centrul

instructiv al Departamentului instituţiilor

penitenciare şi în Centrul pentru

pregătirea şi perfecţionarea cadrelor din

sistemele Ministerului Justiţie şi

Procuraturii Generale; elaborarea

programelor de pregătire a cadrelor în

sistemul penitenciar

- Anual Ministerul Justiţiei

39. Perfecţionarea cadrelor didactice ale

Centrului instructiv al Departamen-tului

instituţiilor penitenciare, ale şcolilor de

instruire secundară generală şi de meserii

din cadrul sistemului penitenciar la

Institutul de Perfecţionare a Cadrelor

Didactice

- Anual Ministerul Justiţiei,


Tineretului

40. Perfectarea şi semnarea acordurilor

bilaterale privind pregătirea cadrelor

pentru sistemul penitenciar în instituţiile

de învăţămînt specializate ale altor ţări

- Anual Ministerul Justiţiei,


Externe şi Integrării

Europene,



Tineretului

41. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă ale

personalului

150

200

2005

2006

2008-2010



42. Elaborarea unui program de asistenţă

psihologică a personalului; amenajarea în

instituţiile penitenciare a încăperilor

pentru efectuarea lucrărilor de

psihocorecţie şi relaxarea emoţională a

colaboratorilor

40

41

60

2005

2006

2007

2008




Tineretului.”

Deci ajungem la CONCLUZIA că în politica penitenciară sînt necesare transformări

cardinale şi că, odată cu instituirea cadrului legislativ penal nou, se impune revizuirea unor

norme de drept, inclusiv a celor execuţional - penale. Adoptarea şi punerea lor în aplicare

43

va permite perfecţionarea şi dezvoltarea atît a cadrului legislativ, cît şi a celui

organizaţional-juridic de funcţionare a sistemului penitenciar, ceea ce va avea ca efect

eficientizarea activităţii organelor şi instituţiilor lui.

II. Reguli minime internaţionale pentru tratamentul deţinuţilor şi recomandările

referitoare la acestea

1. Reguli de aplicare generală

2. Deţinerea separată a diferitor categorii de condamnaţi şi normele de asigurare materială şi

asistenţă medicală

3. Mijloace de constrîngere şi legătura cu lumea exterioară

4. Reguli aplicabile la categorii speciale de condamnaţi

5. Deţinuţi alineaţi şi anormali mental

Introducere

Penitenciarul este un univers revoltător, fascinant, o lume în permanenta implozie

psihologica coordonatele de existenta ale căreia sunt crima, eşec, patologic, stres, disperare,

neputinţă. La prima vedere specificul vieţii penitenciare pare a fi simplu în care personalul

asigura servicii pentru deţinuţi: hrana, cazare, igiena, îmbrăcăminte, recreiere,

culturalizare, securitate.

Dar cunoscând mai bine vedem dimensiunile ei si structura relaţiilor, normele şi

valorile ei, sistemul de privilegii, raporturile de forţa, stătus-urile şi rolurile diferitor

persoane. Spaţiul penitenciar fiind un spaţiu închis dihotomic penal al autorităţii, un câmp

de forte veşnic într-o neînţelegere bazata pe o regularitate stricta, cu urmări psihologice

asupra deţinutului si personalului penitenciar.

Comunitatea fiecărui penitenciar luat aparte constituie o lume anonima, de oameni privaţi

de prestigiu social, cu conştiinţa minorităţilor lor. Acesta este punctul de vedere al societăţii

bazate pe normativitate sociala. Deoarece o mare parte din deţinuţi şi foşti deţinuţi nu sunt

în deplinul acord al acestei viziuni.

Specifica mediului de detenţie este lipsa de libertate, o chestiune sociala ce împiedică cazuri

de devianţa sau inadaptare, o realitate prezenta caracteristica societăţii din toate timpurile

până în prezent.

Un sistem penitenciar reuneşte în sine 3 elemente de baza:

1. Modalitatea executării privaţiunii de libertate.

2. Tratamentul aplicat deţinuţilor:

- criterii de separare;

- drepturi;

- obligaţii;

44

- activităţi culturale educative.

3. Organizarea propriu - zisa a penitenciarului:

- tipul de deţinuţi;

- grupul de deţinuţi;

- personalul penitenciar.

Pe baza acestor 3 elemente sunt mai multe sisteme penitenciare începând cu:

Sistemul Pensilvania din oraşul american Philadelphia unde a fost folosit din 1790,

cunoscut ca sistem celular sub 2forme:

a) sistem celular absolut: unde deţinuţii erau obligaţi să păstreze o tăcere totala, nu

comunicau cu nimeni, erau scoşi la plimbare separat.

b) Sistem celular de separaţiune: deţinuţii izolaţi unul de altul, puteau comunica doar cu

personalul închisorii.

Sistemul Aubirian creat în 1820 în Aubira cunoscut sub numele de "silance sistem":

deţinuţii stau izolaţi în celule doar noaptea, ziua muncesc în comun, păstrând tăcere.

Sistemul Reformator aplicat în 1876 la penitenciarul Almira din New - York.

Pedeapsa nu avea termen fix: nu depindea de gravitatea faptei comise, ci de compararea

deţinutului pe timpul executării pedepsei. Deţinuţii erau împărţiţi în trei clase: cine

atingea prima clasa, cea mai buna considerata, după şase luni era eliberat condiţionat.

După jumătate de an de libertate, eliberarea devenea definitiva. Sistemul Progresiv de la

izolare si disciplina severa la drepturi si activităţi diverse într-o atmosfera de încredere; are

3 forme:

a) englez: într-o perioada de 8 - 12 luni deţinutul era sever izolat ziua si noaptea; în a doua

perioada era ţinut separat noaptea iar ziua lucra în comun cu ceilalţi deţinuţi; în ultima

perioada, deţinutul era eliberat provizoriu, dărm supraveghiat;

b) irlandez: asemănător cu cel englez cu deosebire că înainte de fazele a doua şi a 3-a,

deţinutul era dus în instituţii unde se investiga starea morala si rezistenta la tentaţii a

acestuia;

c) belgian: tratamentul se desfăşoară în patru etape: reeducare, readaptare sociala prin

tratament dirijat într-un climat de încredere, per-liberare, eliberare condiţionata.

Sistemul în comun. Deţinuţii stau permanent în comun, administrarea

penitenciarului este simpla si economica; singurul aspect negativ îl constituie contagiunea

morala si învăţarea tehnicilor infracţionale. Cel mai răspândit în prezent sistem de detenţie.1

Penitenciarele mai pot fi clasificate după următoarele tipuri:

45

a) regionale: pentru preventivi;

b) de transfer: cel mult o luna, în vederea regrupării deţinuţilor;

c) pentru deţinerea celor cu infracţiuni grave contra securităţii statului;

d) pentru munca silnica;

e) cu regim sever pentru deţinuţi care au comis abateri;

f) pentru bărbaţi;

g) pentru femei;

h) pentru minor.

Reguli de aplicare generala

Conform rezoluției cu privire la ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor

şi recomandările referitoare la acesta distingem următoarele reguli de aplicare generala :

1) Regulile care urmează trebuie să fie aplicate în mod imparţial. Nu este îngăduit să se facă

diferenţieri de tratament bazate pe prejudecăţi, mai ales din cauza rasei, culorii, sexului,

limbii, religiei, opiniei politice sau oricăror alte păreri, originii naţionale sau sociale.

2) Dimpotrivă, este important să se respecte credinţele religioase şi preceptele morale ale

grupului căruia îi aparţine deţinutul.

Înregistrarea :

În toate locurile în care există persoane deţinute trebuie să se ţină la zi un registru

cartonat şi numerotat, înscriindu-se pentru fiecare deţinut:

a) identitatea sa;

b) motivele deţinerii sale şi autoritatea competentă care a decis aceasta;

c) ziua şi ora primirii şi a ieşirii.

Nici o persoană nu poate fi admisă într-un aşezământ fără un mandat de deţinere

valabil, ale cărui date vor trebui trecute mai întâi în registru.

Separarea categoriilor :

Diferitele categorii de deţinuţi trebuie să fie introduse în aşezăminte sau secţii de

aşezăminte, separat, ţinându-se cont de sexul lor, de vârsta lor, de antecedentele lor, de

motivele detenţiei lor şi de necesităţile tratamentului lor. Astfel:

a) Bărbaţii şi femeile trebuie să fie ţinuţi pe măsura posibilităţii în aşezăminte diferite; în

aşezăminte care primesc în acelaşi timp bărbaţi şi femei, ansamblul încăperilor destinate

femeilor trebuie să fie complet separate.

b) Deţinuţii în prevenţie trebuie să fie separaţi de condamnaţi.

c) Persoanele închise pentru datorii sau condamnaţi la o altă formă de închisoare civilă,

46

trebuie să fie separaţi de deţinuţii pentru infracţiuni penale.

d) Deţinuţii tineri trebuie să fie separaţi de adulţi.

Încăperi de deţinere :

Celule sau camerele destinate izolării nocturne nu vor fi ocupate decât de un singur

deţinut. Pentru motive speciale cum ar fi din cauza unei supraaglomerări temporare

administraţia centrală a închisorii poate face excepţii de la această regulă, totuşi va trebui să

se evite ca să stea doi deţinuţi în câte o celulă sau cameră individuală.

În caz că se recurge la dormitoare, acestea trebuie să fie ocupate de către deţinuţi

selecţionaţi cu îngrijire şi recunoscuţi apţi să fie cazaţi în aceste condiţii. Noaptea ei vor fi

supuşi unei supravegheri regulate, adaptată tipului de aşezământ respectiv.

Încăperile de deţinere şi în special acelea care sunt destinate deţinuţilor în timpul nopţii,

trebuie să corespundă exigenţelor de igienă, ţinându-se cont de climă, mai ales în ceea ce

priveşte cubajul de aer, suprafaţa minimă, iluminatul, încălzirea şi ventilaţia.

În orice încăpere în care deţinuţii trebuie să trăiască şi să muncească,

a) ferestrele trebuie să fie suficient de mari pentru ca deţinuţii să poată citi şi munci la

lumina naturală, amplasarea acestor ferestre trebuie să permită pătrunderea de aer proaspăt

şi aceasta chiar dacă este sau nu ventilaţie artificială;

b) lumina artificială trebuie să fie suficientă pentru a permite deţinutului să citească sau să

muncească fără să-şi strice vederea.

Instalaţiile sanitare trebuie să permită deţinutului să-şi satisfacă nevoile naturale în

momentul dorit, într-un mod curat şi decent.

Instalaţiile de baie şi duş trebuie să fie suficiente pentru ca fiecare deţinut să aibă

posibilitatea şi să fie obligat să le folosească la o temperatură adecvată climatului şi atât de

des pe cât o cere igiena generală conform anotimpului şi regiunii geografice, dar cel puţin o

dată pe săptămână într-o climă temperată.

Toate încăperile frecventate regulat de deţinuţi trebuie menţinute în perfectă stare şi curate.

Igiena personală :

Trebuie să se pretindă deţinuţilor curăţenia personală; în acest scop el trebuie să dispună de

apă şi de articole de toaletă necesare sănătăţii lor şi curăţeniei lor.

Pentru a se putea permite deţinuţilor să se prezinte într-o ţinută corespunzătoare şi să-şi

păstreze respectul faţă de ei înşişi, trebuie să se asigure condiţii pentru buna întreţinere a

părului şi a bărbii: bărbaţii trebuie să poată să se bărbierească în mod regulat.

Îmbrăcămintea şi aşternutul :

Fiecare deţinut care nu are dreptul să poarte hainele sale personale trebuie să

primească îmbrăcămintea care să fie adecvată climatului şi în cantitate suficientă pentru a-l

menţine sănătos. Această îmbrăcăminte nu are voie să fie în nici un fel degradată sau

47

umilitoare.

Toate hainele trebuie să fie curate şi în bună stare. Lenjeria de corp trebuie să fie

schimbată şi spălată atât de des cât este necesar pentru menţinerea igienei.

În cazuri excepţionale, când deţinutul iese din aşezământ cu aprobare, trebuie să i se

permită să poarte îmbrăcămintea sa personală sau haine care nu atrag atenţia.

Când li s-a permis deţinuţilor să poarte hainele lor personale, trebuie să se dea ordin în

momentul intrării acestora în aşezământ, pentru a se lua măsuri ca acestea să fie curate şi

utilizabile.

Fiecare deţinut trebuie să dispună, în conformitate cu uzanţele locale sau naţionale, de un

pat individual cu aşternut necesar, bine întreţinut şi schimbat în asemenea mod încât să

asigure curăţenia.

Alimentaţia :

Orice deţinut trebuie să primească de la administraţie, la orele obişnuite, o hrană de

bună calitate, bine preparată şi servită, având o valoare nutritivă suficientă pentru

menţinerea sănătăţii şi a forţelor sale.

Fiecare deţinut trebuie să aibă posibilitatea de a avea apă potabilă la dispoziţie.

Exerciţii fizice :

Fiecărui deţinut care nu este ocupat cu o muncă în aer liber, şi se va asigura, dacă

vremea o permite, o oră cel puţin pe zi, pentru exerciţii fizice, adecvate, în aer liber.

Tinerii deţinuţi şi ceilalţi deţinuţi cărora vârsta şi condiţia fizică le permit, trebuie să

primească în timpul perioadei rezervate exerciţiilor fizice, o educaţie fizică şi recreativă. În

acest scop li se vor pune la dispoziţie terenul, instalaţiile şi echipamentul.

Asistenţa medicală :

Fiecare aşezământ penitenciar trebuie să dispună cel puţin de serviciile unui medic

calificat, care trebuie să aibă cunoştinţe în psihiatrie. Asistenţa medicală trebuie organizată

în legătură strânsă cu administraţia generală a Serviciului sănătăţii

comunităţii sau naţiunii. Ea trebuie să cuprindă un serviciu de psihiatrie pentru diagnostic şi

dacă este cazul pentru tratamentul cazurilor de deficienţă mintală.

Pentru bolnavii care au nevoie de îngrijiri speciale trebuie să se prevadă transferul la

aşezămintele penitenciare specializate sau la spitale civile. Dacă tratamentul spitalicesc este

organizat în aşezământ, acesta trebuie prevăzut cu material, utilaj şi produse farmaceutice

care să permită de a se da tratamentul şi îngrijirile adecvate deţinuţilor bolnavi şi personalul

trebuie să aibă o suficientă pregătire profesională.

Orice deţinut trebuie să beneficieze de îngrijirile unui dentist calificat.

În aşezămintele pentru femei trebuie să existe instalaţiile speciale necesare pentru îngrijirea

femeilor gravide şi a celor care nasc sau au născut. În măsura posibilităţilor trebuie să se ia

măsuri pentru ca naşterile să aibă loc într-un spital civil. Dacă copilul se naşte în închisoare

este important ca în actul de naştere să nu fie trecut acest lucru.

În caz că se permite mamelor deţinute a-şi păstra sugarii, trebuie să se ia măsuri pentru a se

crea creşe înzestrate cu personal calificat unde sugarii să fie ţinuţi în timpul când nu sunt în

48

îngrijirea mamelor lor.

Medicul trebuie să examineze fiecare deţinut cât mai curând posibil după intrarea sa şi

ulterior, atât de des cât este necesar, în special în vederea depistării existenţei posibile a

unei maladii fizice sau mintale şi să ia toate măsurile necesare, să asigure separarea

deţinuţilor suspecţi a fi atinşi de maladii infecţioase sau contagioase, să descopere

deficienţele fizice sau mintale care ar putea fi un obstacol la reclasare şi să determine

capacitatea fizică de muncă a fiecărui deţinut.

Medicul este însărcinat să supravegheze sănătatea fizică şi psihică a deţinuţilor. El

trebuie să-i vadă în fiecare zi pe deţinuţii bolnavi, pe toţi cei care se plâng că sunt bolnavi şi

pe toţi cei care îi atrag în mod deosebit atenţia.

Medicul trebuie să prezinte un raport directorului, de fiecare dată când este necesar,

că sănătatea fizică şi psihică a unui deţinut a fost sau va fi afectată de prelungirea sau de o

condiţie oarecare a detenţiei.

Medicul trebuie să execute inspecţii regulate şi să-l consilieze pe director în ceea ce

priveşte:

a) cantitatea, calitatea, prepararea şi distribuirea alimentelor;

b) igiena şi curăţenia aşezământului şi a deţinuţilor;

c) instalaţii sanitare, de încălzire, iluminat şi ventilaţia aşezământului;

d) calitatea şi curăţenia hainelor şi a aşternutului deţinuţilor;

e) respectarea regulilor privind educaţia fizică şi sportivă când aceasta este organizată cu un

personal nespecializat.

Directorul trebuie să ia în consideraţie rapoartele şi sfaturile medicului bazate pe

articolele 25 paragraful 2 şi 26, în caz că este de acord cu acestea, să ia imediat măsurile ce

se impun; în caz de dezacord sau dacă cele sesizate nu sunt de competenţa lui, el va

transmite imediat raportul medical şi propriile sale păreri, autorităţilor superioare.

Disciplină şi pedepse :

Ordinea şi disciplina trebuie să fie menţinute cu fermitate dar fără a se aduce un plus de

restricţii faţă de cât este necesar pentru menţinerea securităţii şi a unei vieţi în comun bine

organizate.

Nici un deţinut nu va putea îndeplini în administraţia aşezământului o funcţie cu

puteri disciplinare.

Această regulă nu va putea fi un obstacol pentru buna funcţionare a sistemelor pe

bază de autoguvernare. Aceste sisteme implică de fapt ca unele activităţi sau

responsabilităţi de ordin social, educativ sau sportiv să fie încredinţate, sub control,

deţinuţilor grupaţi în vederea tratamentului lor.

Punctele următoare trebuie întotdeauna să fie determinate, fie prin lege, fie printr-un

regulament, de autoritatea administrativă competentă:

49

a) atitudinea care constituie o infracţiune disciplinară;

b) genul şi durata sancţiunilor disciplinare care pot fi aplicate;

c) autoritatea competentă pentru a pronunţa aceste sancţiuni.

Nici un deţinut nu poate fi pedepsit decât în conformitate cu dispoziţiile unei astfel

de legi sau unui astfel de regulament şi niciodată de două ori pentru aceeaşi infracţiune.

Nici un deţinut nu poate fi pedepsit fără a fi informat despre infracţiunea care i se

reproşează şi fără a fi avut ocazia de a-şi susţine apărarea. Autoritatea competentă trebuie să

procedeze la un examen complet al cazului.

În măsura în care aceasta este necesar şi realizabil, trebuie să se permită deţinutului

de a-şi prezenta apărarea prin intermediul unui interpret.

Pedepsele corporale, introducerea în celula întunecoasă ca şi toate sancţiunile crude,

inumane sau degradante trebuie să fie complet interzise ca sancţiuni disciplinare.

Pedepsele cu izolarea şi reducerea hranei nu vor fi niciodată aplicate înainte ca

medicul să fi examinat deţinutul şi certificat în scris că acesta este capabil de a le suporta.

Acelaşi lucru este valabil pentru toate celelalte măsuri care ar risca să afecteze

sănătatea fizică sau psihică a deţinutului. În orice caz, asemenea măsuri niciodată nu

vor avea voie să fie contrare principiului indicat de art. 31 şi nici să se îndepărteze de

acesta.

Medicul trebuie să viziteze în fiecare zi deţinuţii care execută asemenea pedepse

disciplinare şi trebuie să raporteze directorului dacă crede că este necesar să se întrerupă sau

modifice sancţiunea din motive de sănătate (din cauza stării fizice sau psihice).

Mijloace de constrângere :

Instrumentele de constrângere ca: lanţuri, cătuşe, fiare, cămăşi de forţă, nu trebuie să fie

aplicate ca sancţiuni. Lanţurile şi fiarele nu vor fi folosite nici ca mijloace de constrângere.

Celelalte instrumente de constrângere nu pot fi folosite decât în cazurile următoare:

a) Ca măsură de precauţie împotriva evadării în timpul unui transfer, cu condiţia ca să fie

scoase imediat ce deţinutul apare în faţa unui organ judiciar sau administrativ.

b) Pe motive de ordin medical, la indicarea medicului.

c) La ordinul directorului, dacă celelalte mijloace de a stăpâni un deţinut au dat greş, pentru

a-l împiedica de a-şi produce o vătămare sau de a vătăma pe o altă persoană, sau de a

produce pagube; în aceste cazuri directorul trebuie să consulte de urgenţă medicul şi să

raporteze autorităţii administrative superioare.

Modelul şi modul de folosire al instrumentelor de constrângere trebuie să fie determinate de

către administraţia penitenciară centrală. Aplicarea lor nu trebuie să fie prelungită peste

timpul strict necesar.

Informare şi dreptul de a se plânge al deţinuţilor :

Când intră, fiecare deţinut trebuie să primească informaţii scrise cu privire la

50

regimul deţinuţilor din categoria sa, regulile disciplinare ale aşezământului, mijloacele

autorizate pentru obţinerea informaţiilor şi formularea plângerilor şi cu privire la toate

celelalte puncte care pot fi necesare pentru a-i permite să cunoască drepturile şi obligaţiile

sale şi de a se adapta vieţii din penitenciar.

Dacă deţinutul este analfabet, aceste informări trebuie să i se facă oral.

Orice deţinut trebuie să aibă în fiecare zi lucrătoare ocazia de a prezenta cereri şi

reclamaţii directorului aşezământului sau funcţionarului autorizat să-l reprezinte.

Cereri sau reclamaţii vor putea fi prezentate inspectorului închisorii în cursul unei

inspecţii. Deţinutul va putea să se întreţină cu inspectorul sau cu oricare alt salariat

însărcinat cu inspecţia, în lipsa directorului sau a altor membri ai personalului

aşezământului.

Orice deţinut trebuie să aibă voie să adreseze, fără a fi cenzurat fondul, dar într–o

formă legală, o cerere sau reclamaţie, administraţiei penitenciare centrale, autorităţii

judiciare sau altor autorităţi competente, pe calea ce se impune.

Chiar dacă o cerere sau reclamaţie ar fi evident îndrăzneaţă sau lipsită de temei, ea

trebuie să fie examinată fără întârziere şi trebuie să se dea un răspuns deţinutului în timp

util.

Legătura cu lumea exterioară :

Deţinuţilor trebuie să li se permită, sub supravegherea necesară, să comunice cu familiile

lor şi cu acelea ale prietenilor lor, în care se poate avea încredere, la intervale regulate, atât

prin corespondenţă, cât şi primind vizita acestora.

Deţinuţilor originari din ţări străine trebuie să li se acorde înlesniri raţionale pentru a

comunica cu reprezentanţii lor diplomatici şi consulari.

În ceea ce priveşte deţinuţii originari din state care nu au reprezentanţi diplomatici

sau consulari în ţară ca şi refugiaţii şi apatrizii, acestora trebuie să li se acorde aceleaşi

înlesniri de a se adresa reprezentanţilor diplomatici ai statului care este însărcinat cu

interesele lor, sau oricărei autorităţi naţionale sau internaţionale care are misiunea de a-i

proteja.

Deţinuţii trebuie să fie ţinuţi în mod regulat la curent cu evenimentele cele mai importante,

fie prin lectura ziarelor zilnice, periodice sau a publicaţiilor penale speciale, fie prin

emisiunile radiofonice, conferinţe sau orice alt mijloc analog, autorizat sau controlat de

către administraţie.

Biblioteca :

Fiecare aşezământ trebuie să aibă o bibliotecă pentru uzul tuturor categoriilor de deţinuţi,

dotată suficient cu cărţi instructive şi recreative. Deţinuţii trebuie să fie încurajaţi s-o

folosească cât mai mult posibil

Religia :

Dacă aşezământul cuprinde un număr suficient de deţinuţi aparţinând aceleiaşi

religii trebuie să fie numit sau aprobat un reprezentant calificat al acelei religii.

În caz că numărul deţinuţilor o justifică şi împrejurările o permit, măsura trebuie luată

51

pentru mai mult timp.

Reprezentantul calificat sau aprobat conform paragrafului 1, trebuie să fie autorizat

să organizeze periodic slujbe religioase şi să facă, de fiecare dată când este indicat, vizite

duhovniceşti în particular, deţinuţilor care au religia sa.

Dreptul de a intra în legătură cu reprezentantul calificat al unei religii nu se va

refuza niciodată, nici unui deţinuţi. Dimpotrivă, dacă un deţinut se opune vizitei unui

reprezentant al unei religii, trebuie să se respecte din plin atitudinea sa.

Fiecărui deţinut trebuie să i se aprobe pe măsura posibilităţilor să-şi satisfacă cerinţele vieţii

sale religioase, participând la slujbe organizate în aşezământ şi să aibă asupra sa cărţile de

educaţie şi instruire religioasă ale religiei sale.

Depunerea obiectelor aparţinând deţinuţilor :

În caz că regulamentul nu-i dă voie deţinutului să păstreze asupra sa bani, obiecte de

valoare, hainele şi alte efecte care îi aparţin, acestea trebuie să fie depuse la loc sigur,

imediat după intrarea sa în aşezământ. Trebuie să se alcătuiască un inventar şi acestea

trebuie să fie semnat de deţinut. Trebuie să se ia măsuri pentru a se păstra aceste lucruri în

bună stare.

Aceste lucruri şi banii trebuie să-i fie înapoiaţi la punerea sa în libertate, cu excepţia

banilor care a avut voie să-i cheltuiască, a obiectelor care a putut să le trimită în exterior sau

a hainelor care a trebuit să fie distruse din motive de igienă. Deţinutul trebuie să de

descărcare pentru obiectele şi banii care i- au fost restituiţi.

Obiectele de valoare sau lucrurile trimise din exterior deţinutului sunt supuse

aceloraşi reguli.

Dacă deţinutul are asupra sa medicamente sau stupefiante în momentul intrării,

medicul va decide asupra folosirii acestora.

Comunicarea decesului, bolii, transferului etc. :

În caz de deces sau de boală gravă, de accident grav sau transferare a deţinutului

într-un aşezământ pentru bolnavi mintali, directorul trebuie să informeze imediat soţia

(soţul) dacă deţinutul este căsătorit sau ruda cea mai apropiată şi în orice caz câte o

persoană indicată de deţinut pentru a fi informată.

Un deţinut trebuie să fie informat imediat despre decesul sau boala gravă a unei rude

apropiate. În caz de boală periculoasă a unei astfel de persoane, în caz că împrejurările

permit aceasta, deţinutul va trebui să fie lăsat să se ducă la căpătâiul celui bolnav, fie sub

escortă, fie liber.

Orice deţinut va avea dreptul de a informa imediat familia despre detenţia sa sau

despre transferarea sa la un alt loc de deţinere.

Transferarea deţinuţilor :

În caz că deţinuţii sunt aduşi în locul de deţinere sau sunt scoşi din acesta, ei trebuie

să fie cât mai puţin expuşi vederii, publicului şi trebuie luate măsuri pentru a-i proteja de

insulte, curiozitatea publicului şi de orice fel de publicitate.

Transportul deţinuţilor în condiţii proaste de aerisire sau iluminat sau prin orice

mijloc care le-ar produce o suferinţă fizică trebuie interzise.

52

Transportul deţinuţilor trebuie să se facă pe cheltuiala administraţiei şi în condiţii

egale pentru toţi deţinuţii.

Personalul de penitenciar :

Administraţia penitenciară trebuie să aleagă cu grijă personalul de toate gradele,

deoarece de integritatea sa, de umanitatea sa, de aptitudinile personale şi comportarea

profesională depinde buna funcţionare a locurilor de detenţie.

Administraţia penitenciară trebuie să se străduiască neîncetat să trezească şi să

menţină în concepţia personalului şi în opinia publică convingerea că această misiune este

un serviciu social de mare importanţă; în acest scop trebuie să fie folosite toate mijloacele

adecvate pentru a lămuri publicul.

Pentru a se putea realiza cele de mai sus, membrii personalului trebuie să fie folosiţi

permanent în calitate de cadre de penitenciare de profesie, ei trebuie să cunoască statutul

agenţilor statului şi să fie asiguraţi de stabilitatea serviciului, care nu depinde decât de buna

lor purtare, de eficacitatea muncii lor şi de aptitudinile lor fizice. Remunerarea trebuie să fie

suficientă, pentru a se putea recruta şi menţine în serviciu bărbaţi şi femei capabile;

avantajele carierii şi condiţiile serviciului trebuie să fie determinate ţinându–se seama de

natura penibilă a muncii.

Personalul trebuie să aibă un suficient nivel intelectual.

Ei trebuie să urmeze, înainte de a intra în serviciu, un curs de pregătire generală şi

specială, trecând probe de ordin teoretic şi practic.

După intrarea în serviciu şi în cursul carierii, personalul trebuie să-şi menţină şi să-şi

îmbunătăţească cunoştinţele şi capacitatea profesională, urmând cursuri de perfecţionare

care vor fi organizate periodic.

Toţi membrii personalului trebuie să se comporte în toate ocaziile şi să-şi îndeplinească

sarcinile în aşa fel, încât exemplul lor să aibă o influenţă bună asupra deţinuţilor şi să

impună respectul.

Personalului i se va adăuga, după posibilităţi, un număr suficient de specialişti ca:

psihiatri, psihologi, activişti sociali, institutori, instructori tehnici.

Munca activiştilor sociali, institutorilor şi instructorilor tehnici trebuie să fie

asigurată în mod permanent, fără a exclude munca auxiliarilor temporari sau benevoli.

Directorul unui loc de deţinere trebuie să fie suficient calificat pentru sarcina sa prin

caracterul său, capacităţile sale administrative, o pregătire adecvată şi experienţa sa în acest

domeniu.

El trebuie să-şi consacre tot timpul funcţiei sale oficiale; aceasta nu poate fi

secundară.

El trebuie să locuiască în aşezământ sau în imediata apropiere a acestuia.

Când două sau mai multe aşezăminte sunt sub conducerea unui singur director,

acesta trebuie să le viziteze pe fiecare la intervale dese. Fiecare din aceste aşezăminte

trebuie să aibă în fruntea sa un cadru responsabil, care să locuiască acolo.

Directorul sau ajutorul său şi majoritatea celorlalţi membri ai personalului

aşezământului trebuie să vorbească limba majorităţii deţinuţilor sau o limbă înţeleasă de

majoritatea acestora.

Trebuie să se recurgă la serviciile unui interpret, de fiecare dată când aceasta este

53

necesar.

În aşezămintele suficient de mari pentru a fi nevoie de serviciile unuia sau a mai

multor medici care îşi consacră întregul lor timp acestei sarcini, cel puţin unul din aceştia

trebuie să locuiască în aşezământ sau în imediata apropiere a acestuia.

În celelalte aşezăminte, medicul trebuie să facă vizite în fiecare zi şi să locuiască

destul de aproape pentru a fi gata să intervină fără întârziere în cazurile de urgenţă.

Într-un aşezământ mixt, secţia de femei trebuie să fie pusă sub conducerea unui

cadru feminin de răspundere, care trebuie să aibă în păstrare toate cheile acestei secţii a

aşezământului.

Nici un cadru de sex masculin nu are voie să pătrundă în secţia de femei fără a fi

însoţit de un membru feminin al personalului.

Numai cadre feminine au voie să asigure supravegherea femeilor deţinute. Aceasta

nu exclude totuşi ca pentru motive profesionale, cadre de sex masculin şi anume medici şi

institutori, să nu-şi exercite funcţiile lor în aşezămintele sau secţiile rezervate femeilor.

Cadrele locurilor de deţinere nu trebuie să utilizeze în raporturile lor cu deţinuţii

forţa, decât în caz de legitimă apărare, de tentativă de evadare sau de rezistenţă prin forţă

sau prin nemişcare la un ordin bazat pe legi sau regulamente. Cadrele care recurg la forţă

trebuie să limiteze folosirea acesteia la strictul necesar şi să raporteze imediat incidentul

directorului aşezământului.

Membrii personalului de penitenciar trebuie să facă un antrenament fizic special

care să le permită a stăpâni deţinuţii violenţi.

Exceptând împrejurările speciale, agenţii care asigură un serviciu care îi pune în

contact direct cu deţinuţii nu trebuie să fie înarmaţi. De altfel nu se va încredinţa niciodată o

armă unui membru al personalului, fără ca acesta să fi fost instruit în mânuirea acesteia.

Inspecţia :

Inspectorii calificaţi şi experimentaţi, numiţi de o autoritate competentă vor trebui să

procedeze la inspectarea regulată a locurilor de deţinere şi serviciilor penitenciare. Ei vor

veghe mai ales asupra faptului ca acestea să fie administrate conform legilor şi

reglementărilor în vigoare şi în scopul atingerii obiectivelor serviciilor penitenciare (penale)

şi corecţionale.

Raporturile cu exteriorul:

Detinutii si internatii au dreptul sa aiba vizite la vedere cu familia sau cu diverse persoane

atunci cand exista motive intemeiate , in afara de aparator si cu cel care garanteaza

drepturile detinutilor. In timpul vizitei, care se desfasoara in locuri spacial amenajate, fara

spatii despartitoare si sub controlul vizual dar non auditiv al personalului de politie

penitenciara, detinutul trebuie sa aiba un comportament corect; in caz contrar, poate sa i se

intrerupa vizita. Orice detinut aflat in regim obisnuit, are dreptul la sase vizite pe luna,

fiecare pentru maxim o ora, si cu nu mai mult de trei persoane odata. Detinutul are dreptul

si la convorbiri telefonice cu familia si cei cu care convietuia si, in cazuri particulare, pentru

motive demonstrate , cu persoane

diverse; aceste convorbiri sunt permise o data pe saptamana, pentru o durata maxima de 10

minute fiecare, de asemenea la intoarcerea in institutie din permisie. Cheltuielile sunt

54

suportate de detinut. Reguli mai stricte sunt prevazute pentru regimurile speciale. Cererea

trebuie sa fie adresata, pentru acuzati, Autoritatii Judiciare care a deschis procesul; pentru

condamnati chiar si cu sentinta de gradul unu si pentru internati, in schimb, acesta va fi

inaintata directorului institutiei. Corespondenta poate fi primita in inchisoare fara limitari in

regimul obisnuit; cea adresata de detinut aparatorilor, membrilor Parlamentului,

reprezentantelor diplomatice sau consulare ale tarilor de origine, organismelor care

tuteleaza drepturile omului, nu poate sa fie supusam niciunei limitari. Fiecare detinut poate

sa primeasca patru pachete pe luna, nu mai grele de 20 de kg, fie cu ocazia vizitelor, fie

trimise prin posta atunci cand in ultimele cincisprezece zile nu a avut vizite. Este asigurata

legatura detinutilor cu propriile familii. Familiei trebuie sa i fie comunicat transferul la o

alta structura de detentie. Detinutul are dreptul sa indice membrii familiei carora sa le fie

comunicat de urgenta decesul sau o infirmitate grava, si in raport cu care vrea sa primeasca

informatii. Detinutii si internatii au dreptul sa si exercite votul cu ocazia consultarilor

electorale intr un centru de votare special, inaite de a declara ca vor sa si l exercite,

adresata, in termen de trei zile pana la inceperea votului, Primarului locului unde se gaseste

institutia. Este permis sa se foloseasca un aparat radio personal, cat si computer si dvd uri,

pe motiv de studiu sau munca.

Deținutele însărcinate, lauze și mamele cu

copii mici:

Nu poate fi dispusa si mentinuta custodia cautelara in inchisoare impotriva femeilor

insarcinate sau mame cu copii mici de varsta nu mai mare de sase ani, in afara de situatia

cand subzista exigente cautelare de relevanta exceptionala. Executarea penala este diferita

pentru femeile insarcinate sau mamele cu copii mai mici de un an; poate fi de asemenea

diferita executarea penala pentru mamele cu copii mai mici de trei ani; executarea sanctiunii

de excludere de la activitatea in comun este suspendata pentru femeile insarcinate si

gestante pana la sase luni si

pentru mamele care alapteaza proprii copii pana la varsta de un an; condamnatelor si

internatelor li se poate aproba ingrijirea si asistenta in exterior a copiilor de varsta mai mica

de 10 ani; este asigurata gestantelor si mamelor cu copii asistenta adecvata de catre medici

specialisti, obstetricieni si operatori in puericultura si detinutele sunt cazate in locuri

adecvate.

Deținuții străini:

Detinutii straini au dreptul sa ceara ca autoritatile consulare ale propriei tari sa fie informate

despre arest, sa primeasca copia extraselor de lege in propria limba, sa dea telefoane si

vizite cu ajutorul unui interpret. Au dreptul sa si satisfaca propriile obiceiuri alimentare si

cerintele vietii religioase si spirituale proprii. Detinutii straini care trebuie sa si ispaseasca

pedeapsa, sau restul, mai mica de doi ani, au dreptul sa fie expulzati in tara lor de origine.

Cu condamnarea penala poate sa fie aplicata masura de siguranta a expulzarii, efectuata

dupa ce a ispasit pedeapsa definitiva. In orice caz, nu poate fi expulzat detinutul care in tara

sa de origine risca sa suporte persecutari pentru motive rasiale, politice, religioase, de sex,

limba, cetatenie, etc. Detinutul poate cere transferul in tara in care are cetatenie pentru a si

55

ispasi pedeapsa mai mare de sase luni primita in Italia; respectiva cerere trebuie prezentata

Ministrului Justitiei din Italia sau, daca fapta constituie infractiune in ambele tari,

Ministrului de Justitie al statului al carui cetatean este.

Căile de constrângere:

Folosirea lanţurilor sau fiarelor este interzisă. Cătuşe, cămăşi de forţă şi alte obiecte de

constrângere nu vor fi niciodată aplicate drept pedeapsă. Ele nu vor fi folosite

decât în următoarele împrejurări:

a) dacă este necesar, ca o măsură de precauţie împotriva evadării în timpul unui transfer,

fiind însă înlăturate atunci când deţinutul apare în faţa unei autorităţi judiciare sau

administrative dacă autoritatea nu hotărăşte altfel;

b) pe motive medicale sub îndrumarea şi supravegherea medicului;

prin ordinul directorului, dacă toate celelalte metode de control eşuează, în

scopul protejării unui deţinut de la încercări de automutilare, rănirea celorlalţi sau pentru

a preveni daune serioase aduse proprietăţii; în astfel de cazuri directorul va trebui să

consulte de urgenţă medicul şi să raporteze imediat autorităţii administrative superioare.

Termenii şi maniera de utilizare a căilor de constrângere autorizate în

paragraful precedent vor fi hotărâte prin lege sau prin regulament. Astfel de mijloace nu

se vor aplica timp mai îndelungat decât este absolut necesar.

DEŢINUŢI ALIENAŢI ŞI ANORMALI MINTAL:

1) Alienaţii nu trebuie să fie deţinuţi în închisori şi trebuie să se ea dispoziţii pentru a fi

transferaţi imediat ce este posibil, în aşezăminte pentru bolnavi mintal.

2) Deţinuţii atinşi de alte afecţiuni sau anormalităţi mintale trebuie să fie ţinuţi sub

observaţie şi trataţi în instituţii specializate subordonate unei conduceri medicale.

3) În timpul şederii lor în închisoare, aceste persoane trebuie să fie sub supravegherea

specială a unui medic.

4) Serviciul medical sau psihiatric al aşezămintelor penale trebuie să asigure tratamentul

psihiatric al tuturor celorlalţi deţinuţi care au nevoie de un astfel de tratament.

Este de dorit să se ia măsuri, de acord cu organele competente, pentru ca tratamentul

psihiatric să fie continuat, dacă este necesar, după punerea în libertate şi să fie asigurată

socială postpenală cu caracter psihiatric.

REGULI APLICABILE CATEGORIILOR SPECIALE:

A. DEŢINUŢII CARE ÎŞI ISPĂŞESC PEDEAPSA

56

Principiile generale au scopul de a arăta în continuare felul în care urmează a fi

administrate instituţiile penale pentru realizarea obiectivelor propuse în corespundere cu

declaraţia făcută în Observaţia Preliminară 1 a prezentului text.

Întemniţarea sau alte măsuri care duc la separarea infractorului de lumea înconjurătoare

este o pedeapsă chiar prin faptul că persoana se lipseşte de dreptul la auto-determinare prin

privarea lui de libertate. De aceea sistemul penitenciar, cu excepţia unor acţiuni justificate

întreprinse pentru menţinerea disciplinei, nu trebuie să agraveze suferinţele inerente unei

asemenea situaţii.

Scopul şi justificarea unei condamnări la închisoare sau a altei măsuri similare este cel

de a proteja societatea de crime. Acest lucru poate fi obţinut doar atunci când perioada de

închisoare este folosită pentru a se asigura că după ieşirea din ea şi întoarcerea în societate

infractorul va dori şi va fi în stare să ducă o viaţă normală şi să respecte legea.

În acest sens, instituţia penitenciară trebuie să folosească toate forţele şi formele de

asistenţă remediale, educaţionale, morale şi spirituale potrivite şi adecvate

comportamentului cu deţinuţii, şi trebuie să se străduie să le aplice în conformitate cu

cerinţele individuale ale deţinuţilor.

În regimul instituţiilor penitenciare trebuie minimizate orice diferenţă care ar deosebi

viaţa din închisoare de cea de la libertate.

(2) Înainte de expirarea pedepsei, este de dorit de întreprins paşii necesari pentru a-i asigura

deţinutului o reintegrare treptată în societate. Acest scop poate fi atins, în dependenţă de

caz, printr-un regim de pre- eliberare organizat în aceeaşi instituţie sau în una similară, în

care deţinuţii să fie eliberaţi, însă să continuie a fi sub controlul unor organe speciale (nu

poliţia) şi care trebuie combinate cu nişte măsuri de ajutor social.

Comportamentul faţă de deţinuţi nu trebuie să evidenţieze excluderea lor din

societate, ei vor fi trataţi ca o parte componentă în continuare a societăţii. Comunitatea ar

trebui să susţină personalul acestor instituţii în reabilitarea socială a deţinuţilor. Ea trebuie

să contribuie la menţinerea şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre deţinut cu familia sa sau cu alte

agenţii sociale. Trebuie să fie întreprindă măsurile necesare, desigur în limitele prevăzute de

lege,pentru a garanta drepturile ce se referă la interesele civile, securitatea socială a

deţinuţilor.

Serviciile medicale din cadrul instituţiilor trebuie să depisteze şi să trateze orice

boală mintală sau fizică, care ar putea împiedica reabilitarea unui deţinut. În acest sens,

medicii vor avea la dispoziţie toate necesităţile medicale, chirurgicale şi psihiatrice.

Realizarea acestor principii necesită individualizarea comportamentului faţă de

deţinuţi, şi de aceea este foarte importantă clasificarea deţinuţilor în grupuri diferite şi chiar

repartizarea lor în instituţii diferite, unde ar fi posibilă tratarea lor în dependenţă de grupul

din care face parte.

(2) Aceste instituţii nu trebuie să aplice acelaşi grad de securitate pentru toate grupurile ci

în dependenţă de fiecare grup în parte. Instituţiile cu regim deschis nu au un regim de

securitate fizică, ci se bazează pe auto-disciplina deţinuţilor şi se strădue să ofere cele mai

favorabile condiţii pentru reabilitarea deţinuţilor bine selectaţi.

57

(3) Este de dorit ca numărul deţinuţilor din închisorile cu regim închis să nu fie prea mare

pentru ca să nu împiedice individualizarea tratamentului. În unele ţări se consideră că

numărul lor nu trebuie să depăşească cinci sute de persoane. În instituţiile cu regim deschis

de asemenea numărul persoanelor trebuie să fie cât mai mic posibil.

(4) Pe de o parte, nu este de dorit de a păstra instituţiile foarte mici, pentru că ele nu pot fi

aprovizionate pe deplin cu cele necesare.

Contribuţia societăţii nu se termină odată cu eliberarea deţinutului. Trebuie să

existe agenţii private sau guvernamentale capabile să ofere persoanelor eliberate grija şi

sprijinul necesar pentru a înlătura prejudiciile şi a le ajuta să se reintegreze în societate.

Tratamentul (comportamentul)

Tratamentul deţinuţilor trebuie să aibă ca scop, în măsura în care permite durata

de închisoare, cultivarea voinţei de a duce mai apoi un mod de viaţă normal prin respectarea

legilor şi normelor stabilite. Trebuie să le încurajeze respectul de sine, să le dezvolte simţul

responsabilităţii.

În acest sens, trebuie folosite toate căile şi mijloacele posibile, inclusiv şi

educaţia religioasă în ţările unde aceasta este posibil, orientarea şi instruirea profesională,

îndrumarea privind angajarea în muncă, dezvoltarea fizică şi consolidarea voinţei de

caracter. În fiecare caz aparte se va proceda în conformitate cu necesităţile individuale ale

deţinutului, cu istoria sa criminală şi socială, capacităţile şi aptitudinile mintale şi fizice,

temperament, durata detenţiei şi şansele lui după eliberare.

(2) Pentru orice persoană condapmnată la o perioadă mai îndelungată de închisoare

directorul instituţiei trebuie să prmească rapoarte referitoare la toate subiectele menţionate

în paragraful de mai sus. Ele trebuie să fie completate şi de un raport special din partea

medicului, care va specifica condiţiile necesare pentru tratamentul deţinutului dat.

(3) Toate rapoartele şi alte documente relevante trebuie să fie adunate într-un dosar

personal. Acest dosar va fi reînnoit când este cazul şi păstrat ca să poată fi oricând la

dispoziţia persoanelor responsabile.

Clasificarea şi individualizarea

Scopurile clasificării sunt următoarele:

(a) De a-i separa de ceilalţi pe deţinuţiii care în baza dosarului penal sau a caracteristicelor

negative pot avea o influienţă nedorită asupra celorlalţi deţinuţi;

(b) De a-i separa în grupuri pentru a facilita tratamentul lor privind reabilitarea socială.

Pe cât este posibil, pentru diferite categorii de deţinuţi trebuie folosite instituţii

sau secţii separate.

Pe cât este posibil, după ce deţinutul a fost admis în instituţie şi s-a făcut un

58

studiu al personalităţii lui, trebuie elaborat programul individual de tratare ţinând-use cont

de necesităţile individuale, capacităţi, aşteptări.

Privilegii

Sistemul de privilegii adecvate diferitor categorii de deţinuţi şi metodele de

comportament faţă de ei trebuie să fie stabilite în fiecare instituţie cu scopul de a încuraja

buna conduită, a dezvolta simţul responsabilităţii, interesul şi cooperarea între deţinuţi.

Munca

Munca din cadrul instituţiilor penitenciare nu trebuie să fie chinuitoare.

(2) Toţi condamnaţii la închisoare trebuie să lucreze, în dependenţă de capacităţile lor

mintale sau fizice care sunt determinate de medicul instituţiei.

(3) Munca suficientă şi folositoare în cadrul închisorilor are menirea de a-i ţine pe deţinuţi

activi pe parcursul unei zile obişnuite.

(4) Pe cât este posibil, această muncă trebuie să menţină sau chiar să dezvolte abilitatea

deţinutului de a-şi câştiga existenţa într-un mod cinstit după eliberare.

(5) Instruirea profesională este foarte binevenită pentru deţinuţii care vor putea mai apoi s-o

folosească în viaţă, şi în special pentru minori.

(6) În limitele compatibile cu propria alegere profesională şi exigenţele din partea

administraţiei instituţiei, deţinuţii pot să-şi aleagă tipul de lucru pe care vor să-l

îndeplinească.

Modul de organizare şi metodele de lucru trebuie să se asemene cât mai mult cu

cele din afara instituţiilor, astfel încât să-i pregătească pe deţinuţi pentru condiţiile unei vieţi

obişnuite.

(2) Interesele deţinuţilor şi instruirea lor profesională nu trebuie să fie subordonate scopului

de a obţine profit din activităţile în cadrul instituţiilor.

Este de dorit ca întreprinderile sau fermele din cadrul instituţiilor să fie

gestionate direct de către administraţia instituţiei şi nu de către patronii privaţi.

(2) Dacă deţinuţii sunt încadraţi în munci necontrolate de administraţie, ei trebuie să fie

mereu supravegheaţi de către personalul instituţiei. Dacă munca nu este efectuată pentru

unele departamente guvernamentale, persoanele care vor beneficia de rezultatele acestei

munci, trebuie să plătească administraţiei instituţiei salarii depline în dependenţă de

volumul de lucru îndeplinit de deţinuţi.

Securitatea muncii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor liberi trebuie să fie

59

respectate le acelaşi nivel şi în instituţii.

(2) Vor fi luate măsurile necesare pentru a proteja deţinuţii împotriva accidentelor de

muncă şi bolilor profesionale, în condiţii nu mai puţin favorabile decât cele prevăzute de

lege pentru lucrătorii liberi.

Ziua şi săptămîna maximă de lucru pentru deţinuţi trebuie să fie stabilită de lege

sau de regulamentul administrativ, ţinându-se cont de regulile şi obiceiurile locale de care

se conduc lucrătorii liberi.

(2) Orele de lucru vor fi stabilite în aşa mod ca să lase o zi liberă şi timp îndeajuns pentru

educaţie şi alte activităţi necesare, ca parte componentă a reabilitării deţinuţilor.

Trebuie să existe un sistem de remunerări echitabile pentru lucrul deţinuţilor.

(2) Deţinuţii au dreptul de a cheltui o parte din bani, în limitele prevăzute de lege, pentru

necesităţile proprii şi pentru a trimite o parte din bani familiilor lor.

(3) Sistemul trebuie de asemenea să prevadă ca o parte din venituri să fie puse de o parte de

către administraţia instituţiei pentru a putea fi acordată deţinutului la eliberarea din

închisoare.

Educaţia şi recreaţia

Educaţia deţinuţilor capabili să profite mai apoi de ea şi în special a minorilor,

trebuie să fie prevăzută în sistemul penitenciar. Educaţia ar include şi instruirea religioasă

în ţările în care se practică aceasta. Educarea analfabeţilor şi a minorilor este obligatorie şi

administraţia instituţiilor trebuie să acorde atenţie suficientă acestui capitol.

(2) Pe cât este posibil, educarea deţinuţilor trebuie să se integreze în sistemul educaţional

naţional, astfel încât după eliberarea din închisoare deţinuţii să poată să-şi continuie studiile

fără nici o dificultate.

Activităţile recreere şi culturale trebuie practicate în toate instituţiile pentru

beneficiul sănătăţii mintale şi fizice a deţinuţilor.

Relaţiile sociale şi grija de după eliberare

Trebuie acordată o atenţie deosebită menţinerii şi îmbunătăţirii relaţiilor

deţinuţilor cu familiile lor spre folosul ambelor părţi.

Chiar de la începutul aflării deţinutului în închisoare trebuie de gândit bine la

soarta lui după ce va fi eliberat . El trebuie susţinut şi ajutat să stabilească relaţii cu diferite

persoane şi agenţii din afara instituţiei, care ar putea mai apoi contribui la reintegrarea lui în

societate şi i-ar putea ajuta familiei acestuia.

Serviciile şi agenţiile guvernamentale sau de alt tip care acordă suport

deţinuţilor să se reintegreze în societate trebuie să le ofere, în măsura posibilităţilor şi

60

necesităţilor, toate documentele şi actele necesare, să se asigure că foştii deţinuţi au locuinţă

şi serviciu, sunt alimentaţi şi îmbrăcaţi adecvat anotimpului, sau dacă au bani suficienţi

pentru a ajunge la locul de trai şi cu ce trăi o perioadă de timp după eliberare.

(2) Reprezentanţii acestor agenţii trebuie să aibă acces la instituţiile date şi la deţinuţi

pentru a putea discuta cu ei chiar din primele zile de detenţie.

(3) Este de dorit ca activităţile acestor agenţii să fie centralizate.

B. DEŢINUŢII DEMENŢI SAU BOLNAVI MINTAL

Persoanele care sunt demente sau bolnave mintal nu trebuie să fie ţinute în

închisori şi trebuie făcute toate aranjamentele pentru a le transfera în instituţii speciale cât

mai curând.

(2) Deţinuţii care suferă de alte boli mintale sau anomalii trebuie să fie tratate şi îngrijite în

instituţii speciale de către medici calificaţi.

(3) Pe parcursul aflării lor în închisoare, ei se vor afla mereu în atenţia şi grija medicului din

instituţie.

(4) Serviciul medical sau psihiatric este acordat tuturor persoanelor bolnave din instituţii

sau care au nevoie de tratament.

Este de dorit să se facă toate aranjamentele necesare cu agenţiile care activează

în domeniu pentru a putea continua tratamentul psihiatric şi după eliberarea deţinutului din

închisoare.

C. DEȚINIȚII ARESTAȚI SAU CARE AȘTEAPTĂ JUDECATA

Persoanele reţinute sau închise pe motivul că ar fi comis o infracţiune, care se află fie la

sectoarele de poliţie, fie la secţiile de detenţie preventivă, dar încă nu au fost declarate

vinovate, se vor referi în continuare la categoria “ deţinuţi ne-judecaţi”.

(2) Persoanele nedeclarate vinovate pot fi inocente şi de aceea trebuie să fie tratate în modul

corespunzător.

(3) Fără prejudicii faţă de normele juridice referitoare la libertatea individuală, deţinuţii

nejudecaţi trebuie să beneficieze de un regim special de tratament, care să se conducă de

regulile descrise mai jos.

Persoanele nejudecate trebuie să fie ţinute separat de cele declarate vinovate.

(2) Deţinuţii nejudecaţi, care sunt minori, trebuie să fie ţinute separat de cei adulţi şi chiar

în instituţii separate.

Deţinuţii nejudecaţi trebuie să doarmă separat, în camere aparte, şi să aibă la

61

dispoziţie toate cele necesare în dependenţă de climă.

În limitele prevăzute de regulamentul intern al instituţiei, ei au dreptul de a-şi

procura mâncare din surse proprii, din afara instituţiei, prin intermediul administraţiei sau a

familiei şi prietenilor lor. În restul cazurilor, administraţia trebuie să le acorde mâncare

suficientă.

Un deţinut nejudecat are dreptul să poarte hainele proprii, dacă ele sunt curate

şi bune de purtat.

(2) Dacă persoana va purta o haină din închisoare, ea trebuie să fie diferită de cea a

deţinuţilor condamnaţi.

Un deţinut nejudecat trebuie să aibă posibilitatea de a lucra dacă doreşte, însă nu

trebuie niciodată obligat să lucreze. Dacă el este de acord să lucreze, atunci trebuie să fie

plătit pentru munca pe care a depus-o.

Deţinuţii nejudecaţi au dreptul să-şi procure din sursele proprii cărţi, ziare,

reviste sau alte tipuri de ocupaţii care sunt compatibile cu interesele instituţiei, a justiţiei şi

bunei ordini.

Deţinuţii nejudecaţi au dreptul să fie vizitaţi de medicii sau dentişti individuali

dacă acest lucru se consideră foarte necesar şi ei au destui bani pentru a plăti consultaţia şi

tratamentul.

Un deţinut nejudecat trebuie să aibă voie să anunţe imediat familia sau prietenii

despre detenţia sa şi administraţia trebuie să faciliteze comunicarea cu familia şi prietenii

sau primirea vizitelor, restricţii şi controluri se vor aplica doar în cazurile când este vorba

de interesele justiţiei şi securităţii.

În scopul apărării sale, deţinutul nejudecat are dreptul la asistenţă juridică

gratuită dacă este posibil şi poate să fie vizitat de către un avocat sau anchetator care ar

putea să-l ajute şi să-l pregătească pentru procesul de judecată. Dacă este nevoie,

administraţia trebuie să-i ofere materialele scrise necesare. Convorbirile dintre deţinut şi

avocat sau anchetator nu trebuie să fie ascultate de numeni.

D.DEŢINUŢII CIVILI

În ţările unde legislaţia prevede detenţia pentru datorii sau alte infracţiuni ne-

criminale, persoanele închise nu trebuie să fie supuse restricţiilor sau severităţilor, decât

dacă aceasta este necesar pentru menţinerea disciplinei şi ordinei. Tratamentul lor nu

trebuie să fie mai puţin favorabil decât cel al deţinuţilor nejudecaţi, cu excepţia că ei pot fi

obligaţi să lucreze.

III. Reguli minime ale ONU cu privire la administrarea justiţiei pentru minori

1. Principii generale şi perspective fundamentale

2. Vîrsta răspunderii penale şi drepturile minorilor

3. Urmărirea judiciară

4. Judecata şi încheierea cazurilor

62

5. Tratamentul în mediul deschis

6. Tratamentul în instituţie penitenciară

Introducere

Regulile minime ale ONU cu privire la administrarea justiṭiei pentru minori sunt formulate

astfel încît sӑ fie aplicate in diferite sisteme juridice ṣi în acelaṣi timp ,sӑ fixeze normele

minimale pentru tratamentul delincvenṭilor juvenili,oricare ar fi definirea lor ṣi oricare ar fi

sistemul care li se aplicӑ. Aceste Reguli trebuie sӑ fie întotdeauna aplicate imparṭial ṣi farӑ

nici un fel de deosebire. Mileniul trei reclamă necesitatea elaborarării unor strategii în

continuă modificare de autoevaluare şi autoperfecţionare a societăţii.

1.Principii generale şi perspective fundamentale

Principiile generale

Principiile Naṭiunilor Unite privind prevenirea delincvenṭei juvenile – cunoscute ṣi sub

numele de Principiile de la Riyadh - rezultate în urma unei importante întâlniri

internaṭionale a experṭilor, cu scopul elaborӑrii proiectului documentului,care a avut loc în

capitala Arabiei Saudite (1988). Principiile indicӑ în mod clar o conṣtientizare sporitӑ a

faptului cӑ copii sunt fiinṭe umane depline, o atitudine nu prea rӑspânditӑ în ṭӑrile

occidentale (sau cele sub influenṭa acestora) din secolul al XIX-lea, dar care este evidentӑ

în reglementӑrile recente, cum ar fi Convenṭia O.N.U. asupra drepturilor copilului(1989).

Principiile O.N.U. pentru prevenirea delincvenṭei juvenile au trei caracteristici principale:

1. sunt foarte cuprinzӑtoare;

2. promoveazӑ o abordare activӑ;

3. îi considerӑ pe copii participanṭi deplini în cadrul societӑṭii.

1. Complexitatea - aceste Principii au în vedere aproape toate domeniile sociale: cele trei

medii principale cuprinse în procesul de socializare (familia, ṣcoala ṣi comunitatea);

mass-media; politica socialӑ; legislaṭia ṣi actul de justiṭie în cazul minorilor.

Caracterul complex al Principiilor de la Riyadh este dat ṣi de legӑtura care existӑ între ele ṣi

Convenṭia O.N.U. privind drepturile copilului (1989). Încӑ o datӑ complexitatea este una

dintre caracteristicile principale. Scopul avut în vedere este îmbunӑtӑṭirea situaṭiei

generale a copiilor. Mai mult, Principiile pun accentual pe importanṭa unor asemenea

politici în cazul prevenirii criminalitӑṭii.

2. Abordarea activӑ - prevenirea, trebuie sӑ se concentreze asupra ridicӑrii nivelului

calitӑṭii vieṭii, al bunӑstӑrii generale,ṣi nu numai asupra unei eliminӑri imediate a unor

probleme clar definite, dar parṭiale. Scopul nu trebuie sӑ fie prevenirea situaṭiilor

"negative" ci stimularea potenṭialului social (o abordare ofensivӑ).Caracterul complex

63

constituie, desigur, expresia abordӑrii active a prevenirii.

3. Participare- Istoria ṭӑrilor occidentale ne aratӑ cӑ copiii nu au fost trataṭi întotdeauna la

fel. Cercetӑrile interculturale ne oferӑ imagini diferite ale copilului. Opinia dominant

actualӑ, mai ales în ṭӑrile occidentale, este aceea cӑ copiii aparṭin unei "categorii sociale

distincte", aceea de "prefiinṭe umane". Totuṣi, în ultimele decenii, imaginea copilului a

devenit obiectul unor discuṭii concrete, din diverse motive. Dar, în ciuda miṣcӑrii pentru

drepturile copilului care

urmӑreṣte salvarea acestora, ea însӑṣi fiind rezultatul imaginii copilului care dominӑ în

prezent, situaṭia copiilor lumii nu s-a îmbunӑtӑṭit prea mult. În ceea ce priveṣte latura

pozitivӑ, oamenii pun accentul, printre altele, pe principiul ontologic cӑ copilul este în

primul rând o fiinṭӑ umanӑ, ṣi nu un obiect. Aceastӑ discuṭie are loc în aproape toate

domeniile de interes social ṣi juridic care îl au în vedere pe copil. Una dintre aceste

tendinṭe indicӑ respectul tot mai mare pentru statutul social ṣi juridic deplin al copilului:

copilul ca participant cu drepturi depline în societate. Principiile de la Riyadh sunt exemple

foarte bune pentru felul în care aceastӑ tendinṭӑ specificӑ poate sӑ fie reflectatӑ de lege.

Principiile O.N.U. privind prevenirea delincvenṭei juvenile sunt importante din mai multe

puncte de vedere. Eforturile

Naṭiunilor Unite în domeniul administrӑrii justiṭiei în cazul minorilor sunt remarcabile ṣi

stimulatoare. În mod cert, acest lucru este valabil ṣi în cazul Principiilor de la Riyadh. Într-

adevӑr, aceste Principii sunt expresia recentelor evoluṭii ale abordӑrii problemelor

copilului din punct de vedere social ṣi juridic. Copiii sunt priviṭi mai puṭin ca obiecte, ci, mai

degrabӑ, ca fiinṭe umane depline cu propriile lor calitӑṭi, care trebuie valorizate ṣi

protejate. Cerinṭa recunoaṣterii drepturilor omului în cazul copiilor însoṭeṣte, pas cu pas,

acṭiunile legate de protecṭia copilului. Principiile de la Riyadh fac parte din miṣcarea

recentӑ, dar foarte puternicӑ pentru drepturile omului (sau copilului); scopul lor depӑṣeṣte

prevenirea delincvenṭei juvenile.

Principii fundamentale

1. Tratamentul echitabil ṣi uman al minorilor aflaṭi în conflict cu legea. În mod particular,

ṭelurile justiṭiei pentru minori trebuie sӑ cuprindӑ, pe de o parte,promovarea binelui

minorilor, iar pe de altӑ parte, o reacṭie din partea autoritӑṭilor proporṭionalӑ cu natura

faptei ṣi cu persoana fӑptuitorului.

2. Folosirea de diverse metode alternative de audieri pânӑ la programe comunitare

adecvate în care este încurajat consimṭӑmântul liber exprimat al minorului.

3. Unde aceste alternative nu sunt adecvate, detenṭia minorilor va fi folositӑ ca o mӑsurӑ

de ultimӑ instanṭӑ, pentru perioada cea mai scurtӑ posibil ṣi separat de detenṭia

persoanelor adulte.

4. Procedurile în faṭa oricӑrei autoritӑṭi vor fi conduse spre apӑrarea binelui minorilor ṣi

64

într-o manierӑ care-i permite sӑ participe ṣi sӑ se exprime în mod liber.

5. Privarea de libertate va trebui impusӑ numai dupӑ o atentӑ verificare, pentru o perioadӑ

minimӑ ṣi numai pentru infracṭiuni grave.

6. Pedeapsa cu moartea ṣi pedepsele corporale vor fi abolite pentru toate infracṭiunile.

7. Se va recurge la internarea minorilor numai dupӑ luarea în considerare a mӑsurilor

alternative.

8. Atât personalul, cât ṣi poliṭiṣtii care lucreazӑ cu cazuri în care sunt implicaṭi minori va

trebui sӑ beneficieze de o pregӑtire specializatӑ continuӑ.

9. În timpul implementӑrii tratamentului instituṭional, vor fi puse la dispoziṭie servicii

educaṭionale adecvate pentru a-i asista pe minori la reîntoarcerea lor în societate.

10. Eliberarea va fi luatӑ în considerare atât la arestare, cât ṣi cu prima ocazie posibilӑ

dupӑ aceasta.

Perspective fundamentale

Statele membre se angajează, în conformitate cu interesele lor generale să apere

bunăstarea minorului şi a familiei sale,fac eforturi pentru crearea unor condiţii care să

asigure minorului o viaţă senină, în care minorul să fie înconjurat, în perioadele în care

este cel mai expus unui comportament deviat, către prosperitate personală şi către o

educaţie care să-l îndepărteze pe cât posibil de orice contact cu criminalitatea şi

delicvenţa.Trebuie să se mobilizeze să ia măsuri pozitive care să asigure antrenarea

completă a tuturor resurselor existente, mai ales familia, persoanele benevole ca şi alte

grupări ale comunităţii, cum ar fi şcolile şi alte instituţii comunitare, în scopul promovării

bunăstării minorului şi deci, şi în scopul reducerii nevoii de intervenţie a legii, astfel încât

persoana în cauză să fie tratată eficace, echitabil şi uman în conflictul său cu legea. Justiţia

pentru minori face parte integrantă din procesul de dezvoltare naţională a fiecărei ţări, în

cadrul general al justiţiei sociale pentru toţi tinerii contribuind astfel, în acelaşi timp, la

protejarea tineretului şi la menţinerea păcii şi a ordinii în societate. Modalităţile de

aplicare a prezentului Ansamblu de reguli depind de condiţiile economice, sociale şi

culturale existente în fiecare Stat membru. Aceste perspective fundamentale generale au

legătură cu politica socială globală, în general, şi vizează favorizarea, pe cât posibil, a

protecţiei sociale a tineretului în vederea evitării intervenţiei sistemului de justiţie pentru

minori, precum şi a prejudiciului cauzat adesea de această intervenţie.

2. Vârsta răspunderii penale ṣi drepturile minorilor

Limita răspunderii penale variază destul de mult după epoci şi culturi. Atitudinea

modernă constă în întrebarea dacă un copil poate suporta consecinţele morale şi

psihologice ale răspunderii penale, adică dacă un copil, ţinându-se cont de capacitatea sa

de discernământ şi de înţelegere, poate fi făcut responsabil de un comportament esenţial

65

antisocial. Dacă vârsta răspunderii penale este fixată prea jos sau dacă nu există deloc o

vârstă – limită, atunci noţiunea nu mai are sens. În general, există o relaţie strânsă între

noţiunea de răspundere pentru un comportament delictual sau criminal şi celelalte

drepturi şi responsabilităţi sociale (de exemplu, situaţia matrimonială, majoritatea civilă,

etc). Sistemul de justiţiei pentru minori caută să asigure bunăstarea minorilor şi face aşa

fel încât reacţia faţă de delincvenţii juvenili să fie întotdeauna corespunzătoare

circumstanţelor delincvenţelor şi delictelor.

Drepturile minorilor

Garanţiile fundamentale ale procedurii, aşa cum ar fi prezumţia de nevinovăţie, dreptul de

a fi informat asupra sarcinilor, dreptul de a tăcea, dreptul de a fi asistat, dreptul la

prezenţa unui părinte sau tutore, dreptul de a interoga şi de a confrunta martorii şi dreptul

la un grad dublu de jurisdicţie, sunt asigurate în toate stadiile procedurii.

Protejarea vieţii particulare

Dreptul minorilor la protejarea vieţii sale particulare poate fi respectat în toate stadiile în

scopul de a fi evitată cauzarea de daune printr-o publicitate iniţială şi prin încadrarea

penală. În principiu, nu trebuie publicată nici o informaţie care să poată duce la

identificarea delincventului juvenil. Tinerii sunt sensibili, în special, la încadrarea penală.

Cercetările criminologice din acest domeniu au demonstrat efectele periculoase (de toate

felurile) rezultând din faptul că tinerii sunt o dată pentru totdeauna încadraţi ca

„delincvenţi” sau „criminali”. Astfel, tinerii trebuie protejaţi de efectele nocive ale

publicării în presă a unor informaţii referitoare la problema acestora,trebuie protejat şi

respectat interesul individului. Nici o dispoziţie a prezentului Ansamblu de reguli nu

trebuie să fie interpretată ca excluzând aplicarea Ansamblului de reguli minime privind

tratamentul deţinuţilor, adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite, ca şi a altor documente şi

reguli privitoare la drepturile omului recunoscute de comunitatea internaţională şi

referitoare la tratamentul şi protecţia tinerilor.

3.Urmarirea judiciarӑ

Din clipa în care un minor este arestat, sunt informaţi părinţii sau tutorele său imediat sau,

dacă aceasta nu este posibil, în cel mai scurt timp. Judecătorul sau orice alt funcţionar sau

organ competent examinează fără întârziere problema eliberării. Contactele dintre

organele de urmărire şi tânărul delincvent sunt stabilite astfel încât să fie respectat

statutul juridic al minorului, favorizându-i-se bunăstarea şi evitându-se provocarea de

vătămări, ţinându-se cont de circumstanţele chestiunii. Chestiunea eliberării trebuie să fie

examinată fără întârziere de către judecător sau alt funcţionar competent. Prin acest ultim

termen se înţelege orice persoană sau instituţie, în cel mai larg înţeles al acestui cuvânt,

inclusiv consiliile comunitare sau autorităţile poliţieneşti cu drept de eliberare a

persoanelor arestate.

Poliţia, procuratura sau alte organe însărcinate cu delincvenţa juvenilă au puterea de a

66

soluţiona cazurile după cum consideră, fără a implica procedura penală oficială, conform

unor criterii fixate în acest scop din sistemele juridice respective şi de asemenea, conform

unor principii conţinute în prezentul Ansamblu de reguli. Orice recurs la mijloace extra -

judiciare implicând trimiterea către servicii comunitare sau alte servicii competente, cere

consimţământul interesatului sau al părinţilor sau al tutorelui său, fiind de la sine înţeles că

această hotărâre de amânare a chestiunii poate, dacă se consideră, să fie subordonată

unei reexaminări de către autoritatea competentă. În scopul de a facilita reglementarea

discreţionară a cazurilor de delicvenţă juvenilă, se vor face eforturi în vederea organizării

programelor comunitare, cu precădere a celor de supraveghere şi orientare temporară, şi

în vederea asigurării restituirii bunurilor şi indemnizaţiei victimelor. Recurgerea la

mijloace extra-judiciare care permit evitarea procedurii penale şi antrenează adeseori

trimiterea către serviciile comunitare, este aplicată în mod normal oficial sau oficios în

numeroasele sisteme juridice. Această practică permite evitarea consecinţelor negative

ale unei proceduri normale în administrarea justiţiei la minori. În multe din cazuri,

abţinerea ar fi cea mai bună decizie. Astfel recurgerea la mijloace extra-judiciare încă de la

început şi fără trimitere la alte servicii (sociale) poate fi cea mai bună măsură. Şi aşa şi este

atunci când delictul nu este de natură gravă şi când familia, şcoala sau alte instituţii proprii

exercitării unui control social oficios au reacţionat deja aşa cum trebuia şi constructiv, sau

sunt gata să o facă.

Recurgerea la mijloace extra-judiciare poate să intervină în orice stadiu al luării deciziei –

prin poliţie, procuratură sau prin alte instituţii cum ar fi curţi, tribunale, comisii sau consilii.

Ea (recurgerea la mijloace extra-judiciare – n.n.–) poate fi exercitată de una sau mai multe

instanţe, sau chiar de toate, conform reglementărilor în vigoare în diferite sisteme sau în

spiritul prezentului Ansamblu de reguli. Recurgerea la mijloace extra-judiciare este un fel

important de acţiune şi nu trebuie să fie rezervat neapărat infracţiunilor minore.

Delincventul juvenil sau părintele (sau tutorele) trebuie să-şi dea acordul pentru serviciile

comunitare, fără acest consimţământ hotărârea ar fi contrară Convenţiei de abolire a

muncii forţate. Totodată acest consimţământ nu trebuie să fie irevocabil, căci poate fi dat

şi de minor în disperare de cauză. Minorii nu trebuie să simtă presiunea sau să fie

constrânşi să-şi dea consimţământul. Astfel, este bine de a face o evaluare obiectivă a

caracterului judicios al dispoziţiilor referitoare la delincvenţa juvenilă de către „o

autoritate competentă, dacă aceasta este cerută”.

4.Judecata ṣi încheierea cazurilor

Regulile subliniazӑ câteva principii fundamentale: principiul proporṭionalitӑṭii, cel al

folosirii minimale a privӑrii de libertate ṣi cel al promovӑrii intereselor minorilor. Când

pentru fӑptuitorul minor nu a fost aleasӑ calea alternativei ṣi s-a procedat la un proces

formal, procedurile vor fi conduse spre promovarea intereselor minorilor ṣi într-o

atmosferӑ care sӑ permitӑ minorului sӑ participe ṣi sӑ se exprime liber.

Autoritatea competentă pentru a judeca

67

În situaţia când cazul unui tânăr delincvent n-a făcut obiectul unei proceduri extra-

judiciare, el este examinat de autoritatea competentă (curte, tribunal, comisie, consiliu,

etc), conform principiilor unui proces just şi echitabil. Procedura urmată trebuie să

protejeze cât mai bine interesele tânărului delincvent şi se va desfăşura într-un climat de

înţelegere, permiţând acestuia să participe la procedură şi să se exprime liber.

Este dificil de dat o definiţie organismului competent sau persoanei competente, o

definiţie care să descrie într-un mod universal valabil autoritatea jurisdicţională prin

expresia „autoritate competentă”, în principiu, astfel sunt denumiţi preşedinţii de curţi sau

de tribunale (compuse dintr-un judecător unic sau mai mulţi membri), şi anume magistraţi

profesionişti şi neprofesionişti, comisii administrative sau alte organisme comunitare mai

puţin speciale, specializate în soluţionarea cu caracter jurisdicţional a conflictelor.

Procedura urmată pentru judecarea tinerilor delincvenţi trebuie absolut să se

conformeze normelor minimale, asigurând oricărui acuzat respectarea formelor legale. În

aceste forme, un proces „just şi echitabil” cuprinde garanţiile fundamentale, cum ar fi

prezumţia de nevinovăţie, înfăţişarea şi depoziţia martorilor, mijloacele obişnuite de

apărare, dreptul de a tăcea, dreptul la ultimul cuvânt al acuzatului, dreptul de a face apel

etc. Pe timpul cât durează procedura, minorul are dreptul de a fi reprezentat printr-un

consilier sau să ceară desemnarea unui avocat din oficiu, atunci când dispoziţiile

prevăzând această asistenţă există în ţară. Părinţii sau tutorele pot participa la procedură

şi pot fi rugaţi de autoritatea competentă s-o facă, în interesul minorului. Autoritatea

competentă poate să le refuze această participare dacă aceasta are motive să creadă că

excluderea acestora de la proces este în interesul minorului.

În toate cazurile, cu excepţia micilor infracţiuni, înainte ca autoritatea competentă să ia

decizie definitivă prealabilă condamnării, antecedentele minorului, condiţiile în care el

trăieşte şi circumstanţele astfel încât să fie uşurată sarcina autorităţii competente de a

judeca chestiunea în cauză. Rapoartele de anchetă socială (rapoarte sociale sau rapoarte

prealabile sentinţei) constituie un ajutor indispensabil în cea mai mare parte din cazurile

de urmărire judiciară a tinerilor delincvenţi. Autoritatea competentă trebuie să fie

informată asupra elementelor importante ce-l privesc pe minor, aşa cum ar fi

antecedentele sala sociale şi familiale, situaţia şcolară, experienţele sale în materie de

educaţie, etc. Anumite jurisdicţii fac apel, în acest sens, la servicii sociale speciale sau la

alte persoane afiliate tribunalului sau comisiei. Alte persoane, în special, ofiţerii din

serviciile de probaţiune pot îndeplini acest rol.

Principii ce acţionează asupra judecării şi actului de decizie:

a) Decizia trebuie să fie întotdeauna direct proporţională nu numai cu circumstanţele şi

gravitatea delictului, dar şi cu circumstanţele şi nevoile delincventului ca şi cu nevoile

societăţii;

b) Nu se vor aduce restricţii libertăţii personale a minorului – iar limitarea lor la minimum

68

– se va face după un examen minuţios;

c) Privarea de libertate individuală nu se va aplica decât dacă minorul este considerat

vinovat de săvârşirea unui delict împotriva unei alte persoane, sau în recidivă, sau dacă nu

există altă soluţie convenabilă;

d) Bunăstarea minorului trebuie să fie criteriul determinant în examinarea cazului său.

- Pedeapsa capitală nu se aplică infracţiunilor comise de minori.

- Minorii nu sunt dispuşi pedepselor corporale.

- Autoritatea competentă are puterea de a întrerupe procedura în orice moment.

Principala dificultate pe care o prezintă formularea principiilor directoare ce acţionează

asupra judecării minorului ţine de faptul că mai există conflicte încă nerezolvate între

anumite opţiuni fundamentale, în special următoarele:

a) Reintegrarea socială sau sancţiunea meritată;

b) Asistenţă sau reprimare şi pedepsire;

c) Reacţie adaptată la caracteristicile unui caz particular sau reacţie inspirată din

necesitatea de protejare a societăţii în ansamblul său;

d) Insistenţă generală pentru schimbarea hotărârii sau apărare individuală.

Conflictul între aceste opţiuni este mai grav în cazul minorilor decât în cazul adulţilor. În

faţa marii diversităţi de cauze şi de reacţii care caracterizează chestiunile privind minori, se

constată că toate aceste probleme sunt strâns legate.

Ansamblul de reguli minime privind administrarea justiţiei la minori nu vizează

prescrierea procedurii de urmărire, ci definirea uneia care să fie în conformitate cu

principiile acceptate în mod universal.

Autoritatea competentă poate asigura desfăşurarea procesului de judecată sub forme

diverse, cu o mare flexibilitate pentru a se evita, pe cât posibil, plasarea într-o instituţie.

Astfel de măsuri, din care mai multe pot fi combinate, sunt după cum urmează:

a) Ordonarea ajutorului orientării şi supravegherii;

b) Probaţiune;

c) Ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare;

d) Amenzi, indemnizaţie, restituire;

e) Ordonarea unui regim intermediar sau al altuia;

f) Ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare şi la alte activităţi

69

analoage;

g) Ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu

educaţional;

h) Alte hotărâri pertinente.

5.Tratamentul în mediu deschis

Criminologia progresistă recomandă tratamentul în mediul deschis, preferându-l plasării în

instituţii. Practic, nu s-a constatat nici o diferenţă între rezultatele celor două metode.

Numeroasele influenţe negative care sunt exercitate asupra individului şi par a fi

inevitabile în mediul instituţional nu pot fi contrabalante, în mod evident, de eforturile în

domeniul tratamentului. Acesta se aplică, în special tinerilor delincvenţi, a căror

vulnerabilitate este mai mare. Pe de altă parte, consecinţele negative care duc nu numai la

pierderea libertăţii ci şi la separarea de mediul social obişnuit sunt, bineînţeles, mult mai

grave la minori din cauza lipsei lor de maturitate.

Mijloace de executare a hotărârii judecătoreşti

În scopul asigurării executării deciziilor autorităţilor competente, autoritatea însăşi sau o

altă autoritate după caz, va lua măsurile ce se impugn. Cu acest titlu, autoritatea poate,

dacă consideră necesar, să modifice deciziile, cu condiţia ca această modificare să fie în

conformitate cu principii figurând în prezentul Ansamblu de reguli.

Fiind vorba de minorii delincvenţi, executarea hotărârii judecătoreşti poate avea mai

mult timp, mai mult decât adulţi, o incidenţă deosebită asupra vieţii celui în cauză.

Contrară, deci, ca autoritatea competentă sau un organ independent (comisia competentă

pentru acordarea libertăţii condiţionate sau supravegheate, serviciul de probaţiune,

instituţia însărcinată cu protecţia tineretului, etc), dotate cu calificări identice cu cele ale

autorităţii care a pronunţat iniţial hotărârea, să vegheze asupra executării ei. În anumite

ţări, judecătorul pentru executarea pedepsei este desemnat în acest scop.

Asistenţă pentru minori

Se vor face eforturi pentru asigurarea pentru minori, în toate etapele procedurii, a unei

asistenţe în ceea ce priveşte cazarea, educarea şi formarea profesională, sau a unei alte

forme de ajutor util şi practic în vederea uşurării reintegrării. Se va cere voluntarilor,

organizaţiilor benevole, instituţiilor locale şi altor servicii comunitare să contribuie în mod

eficace la reintegrarea minorului într-un cadru comunitar şi, pe cât posibil, în interiorul

celulei familiale.Toate activităţile ce-i privesc pe delincvenţii juvenili trebuie orientate

către reintegrare. Cooperarea cu comunitatea umană este indispensabilă dacă se doreşte

aplicarea eficace a directivelor autorităţii competente. Voluntarii şi serviciile benevole, în

special, s-au arătat a fi resurse foarte interesante de care încă până acum nu s-a profitat

deloc. În anumite cazuri, cooperarea cu mai vechii delincvenţi (mai ales cu toxicomanii)

70

poate fi foarte utilă.

6.Tratamentul în instituṭie penitenciarӑ

Pregătirea şi tratamentul minorilor aflaţi în instituţii au ca obiectiv asigurarea asistenţei

pentru aceştia, a protecţiei, educării şi competenţelor profesionale, în scopul de a-i ajuta

pe minori să joace un rol constructiv şi productiv în societate. Tinerii cazaţi în instituţii vor

primi ajutorul, protecţia şi întreaga asistenţă pe plan social, educativ, profesional,

psihologic, medical şi fizic care le poate fi necesară în funcţie de vârstă, sex, personalitate

şi în interesul dezvoltării lor armonioase. Minorii cazaţi în instituţii trebuie să fie separaţi

de adulţi şi deţinuţi într-un locaş distinct sau într-o parte distinctă de locaşul pentru adulţi.

Se va favoriza cooperarea între ministere şi servicii în vederea asigurării unei pregătiri

şcolare sau, dacă este cazul, a unei pregătiri profesionale adecvată minorilor plasaţi în

instituţii în aşa fel încât să nu fie dezavantajaţi în studii, atunci când părăsesc instituţia.

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor şi recomandările care se fac

sunt aplicabile, în măsura în care se referă, la tratamentul tinerilor delincvenţi plasaţi în

instituţii, inclusiv a celor care se află în detenţie preventive. Se vor face eforturi în vederea

punerii în practică, pe cât posibil, a principiilor pertinente enunţate în Ansamblul de reguli

minime pentru tratamentul deţinuţilor în scopul de a răspunde nevoilor diverse ale

minorilor, în funcţie de vârsta lor, sex şi personalitate. Ansamblul de reguli minime pentru

tratamentul deţinuţilor se situează printre primele documente de acest gen pe care le-a

promulgat O.N.U. S-a ajuns să se recunoască că aceste texte au efect pe scară mondială.

Chiar dacă există, încă, astăzi ţări în care punerea lor în practică se află doar la nivel de

aspiraţie şi nu a fost tradusă în realitate, acest Ansamblu de reguli minime continuă să

exercite o influenţă importantă asupra personalului penitenciarelor.

Unele din punctele principale referindu-se la tinerii delincvenţi plasaţi în instituţii, sunt

apărate de prevederile Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor

(locaşe de detenţie, arhitectură, aşternuturi de pat, haine, plângeri şi cereri ale deţinuţilor,

contacte cu lumea exterioară, alimentaţie, serviciu religios, separare după vârstă,

personal, muncă etc.) ca şi de dispoziţiile privind pedepsele, disciplina şi mijloacele de

constrângere referitoare la delincvenţii periculoşi. Nu ar fi oportun să fie modificat

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, pentru adaptarea la

caracteristicile proprii stabilimentelor unde sunt plasaţi delincvenţii juvenili, în cadrul

prezentului Ansamblu de reguli minime referitoare la administrarea justiţiei pentru minori.

În concluzie,putem afirma faptul cӑ actele internaṭionale în materie de drept execuṭional

penal prevӑd anumite reguli,recomandӑri de care trebuie sӑ se ṭinӑ cont atunci cînd este

vorba de tratamentul deṭinuṭilor. Desigur,aplicarea în practicӑ a prevederilor legislaṭiei

internaṭionale este însoṭitӑ de mari greutӑṭi.Aceasta se explicӑ îndeosebi prin lipsa unui

support material.Ignorarea normelor legislaṭiei internaṭionale,precum ṣi a celei

naṭionale,duce la apariṭia unor probleme suplimentare iar soluṭionarea acestor probleme

depende de statul democratic pe care ni-l dorim.

71

IV. Recomandarea Comitetului de Miniştri ai statelor membre, referitoare la Regulile

penitenciare europene REC(2006)2

1. Principii fundamentale

2. Condiţiile de detenţie

3. Sănătate

4. Ordine

5. Conducerea şi personalul

6. Inspecţia şi controlul

7. Arestaţii preventiv

8. Obiectul regimului deţinuţilor condamnaţi

9. Revizuirea regulilor

I.Principiile fundamentale referitoare la regulile penitenciare si domeniul de aplicare

a acestora

1.Toate persoanele private de libertate vor fi tratate prin respectarea drepturilor omului.

2.Persoanele private de libertate îsi pastreaza toate drepturile care nu le-au fost retrase prin

lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare

preventiva.

3.Restrictiile impuse persoanelor private de libertate trebuie sa se reduca la strictul necesar

si vor fi proportionale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse.

4.Conditiile de detentie care încalca drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de

resurse.

5.Viata în închisoare trebuie sa se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale

vietii din exteriorul penitenciarului.

6.Fiecare perioada de detentie trebuie sa fie gestionata astfel încât sa faciliteze reintegrarea

persoanelor private de libertate în societatea libera.

7.Cooperarea cu serviciile sociale externe si participarea societatii civile la viata din

penitenciar trebuie încurajate pe cât posibil.

8.Personalul din penitenciar desfasoara o importanta misiune a serviciului public, iar

angajarea, pregatirea si conditiile de munca ale acestuia trebuie sa-i permita sa ofere un

nivel ridicat de asistenta detinutilor.

72

9.În mod regulat, toti detinutii trebuie sa faca obiectul unei inspectii guvernamentale si unui

control exercitat de o autoritate independenta.

Regulile penitenciare europene se aplica persoanelor plasate în arest preventiv de catre o

autoritate judiciara sau persoanelor private de libertate în urma unei condamnari. În

principiu, persoanele plasate în arest preventiv de catre o autoritate judiciara si cele private

de libertate în urma unei condamnari nu pot fi închise decât în închisori sau în stabilimente

rezervate detinutilor din ambele categorii.

Regulile se aplica si urmatoarelor persoane:

a. detinutilor care se afla într-un penitenciar, indiferent de motiv;

b. persoanelor care au fost plasate în arest preventiv de catre o autoritate judiciara sau au

fost private de libertate ca urmare a condamnarii si care pot, din orice motiv, sa fie

încarcerate în alte locuri.

Copii cu vârsta sub 18 ani nu vor fi încarcerati în penitenciare pentru adulti, ci în institutii

special concepute în acest scop.Totusi, daca în conditii exceptionale copiii sunt încarcerati

în astfel de penitenciare, situatia si nevoile acestora trebuie sa fie reglementate prin reguli

speciale.

Persoanele care sufera de afectiuni psihice si a caror sanatate mentala este incompatibila

cu detentia în penitenciar trebuie sa fie trimise într-o institutie special conceputa în acest

sens. Totusi, daca în conditii exceptionale sunt închise astfel de persoane în penitenciare,

situatia si nevoile acestora trebuie sa fie reglementate prin reguli speciale.

Regulile de fata trebuie sa fie aplicate cu impartialitate, fara discriminari bazate pe sex,

rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau de alt tip, nationalitate, nivel social,

apartenenta la o minoritate nationala, avere, locul nasterii sau de alt tip.

II.Conditiile de detentie,sanatate si ordine

2.1Regulile de depunere si de repartizare a detinutilor

Nici o persoana nu poate fi depusa sau retinuta într-un penitenciar, în calitate de

detinut, fara un ordin valabil de încarcerare, în conformitate cu legislatia nationala.Pentru

fiecare detinut nou depus, trebuie sa se înregistreze imediat urmatoarele:

a.date privind identitatea detinutului;

b.motivele condamnarii si numele autoritatii competente care a decis acest lucru;

c.data si ora depunerii;

d.lista obiectelor personale ale detinutului, care vor fi pastrate într-un loc sigur;

e.toate ranile vizibile si plângerile anterioare de rele tratamente;

f.sub rezerva restrictiilor dictate de confidentialitatea medicala, orice informatie legata

de starea de sanatate a detinutului, semnificativa pentru bunastarea fizica si psihica a

detinutului respectiv sau a celorlalti.

La depunere, toti detinutii trebuie sa primeasca informatia în scris sau oral, într-o limba

pe care o înteleg, cu privire la regulamentul disciplinar, drepturile si obligatiile pe care le au

în penitenciar.Detinutii trebuie sa fie autorizati sa aiba în posesie versiunea scrisa a

73

informatiilor care le-au fost comunicate.Detinutii vor fi informati cu privire la toate

procedurile judiciare în care sunt implicati si, daca sunt condamnati, cu privire la durata

pedepsei si posibilitatile de liberare conditionata.

Imediat dupa depunere, trebuie sa fie facuta o înstiintare cu privire la detentia

detinutului.

La cât mai scurt timp posibil de la depunere:

a. informatiile referitoare la starea de sanatate a detinutului trebuie sa fie completate cu

un examen medical;

b.masurile de siguranta aplicate individual detinutilor trebuie sa corespunda unor

cerinte minime care sa asigure siguranta detentiei.Siguranta asigurata prin mijloace fizice si

tehnice va fi suplimentata cu masuri dinamice de siguranta, furnizate de echipa de

interventie care trebuie sa-i cunoasca foarte bine pe detinuti.Imediat dupa depunere, fiecare

detinut va fi evaluat pentru a se stabili:

a. riscul pe care l-ar reprezenta pentru comunitate, în eventualitatea unei evadari;

b. riscul de tentativa de evadare pe cont propriu sau cu ajutorul unor complici din

exterior.

Fiecare detinut va fi supus imediat unui regim siguranta corespunzator riscului

identificat.Nivelul de siguranta trebuie sa fie evaluat în mod regulat pe durata detentiei unui

detinut.

c.Imediat dupa depunere, detinutii vor fi evaluati pentru a se stabili daca

reprezinta un risc pentru siguranta celorlalti detinuti, a personalului din penitenciare, a

vizitatorilor sau chiar pentru ei însisi.Se vor lua masuri care sa asigure siguranta detinutilor,

a personalului din penitenciar si a vizitatorilor, care sa reduca la minimum riscul de violenta

si de producere a unor evenimente ce ar putea reprezenta o amenintare pentru

siguranta.Trebuie sa se depuna toate eforturile posibile pentru ca detinutii sa participe la

activitatile zilnice în siguranta.Detinutii trebuie sa aiba posibilitatea de a contacta

personalul în orice moment, inclusiv noaptea.Legislatia nationala referitoare la siguranta si

sanatate trebuie sa se aplice în aceeasi masura si în penitenciare.

d.toate informatiile existente, cu privire la situatia sociala a detinutului, trebuie sa

fie astfel evaluate încât sa trateze nevoile personale si sociale imediate ale acestuia;

Detinutii trebuie sa fie repartizati, pe cât posibil, în penitenciare situate cât mai

aproape de domiciliul sau centrul de reintegrare sociala al acestora.La repartizare, se va tine

cont de cerintele legate de urmaririle judiciare si anchetele penale, securitate si siguranta,

precum si de necesitatea de a oferi regimuri potrivite tuturor detinutilor.Pe cât posibil,

detinutii vor fi consultati cu privire la repartizarea initiala si la transferurile ulterioare,

dintr-un penitenciar într-altul.Spatiile de detentie, în special cele destinate cazarii detinutilor

pe timpul noptii, trebuie sa respecte demnitatea umana si intimitatea, si sa întruneasca

standardele minime sanitare si de igiena, tinându-se cont de conditiile climatice si, în

special, de suprafata de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încalzire si ventilatie.

74

În toate cladirile în care detinutii trebuie sa locuiasca, sa munceasca sau sa

convietuiasca:

a. ferestrele vor fi suficient de largi încât detinutii sa poata citi sau munci la

lumina naturala, în conditii normale, si sa permita patrunderea aerului proaspat, exceptie

facând spatiile în care exista sisteme adecvate de aer conditionat;

b. lumina artificiala trebuie sa corespunda standardelor tehnice recunoscute în

domeniu;

c. un sistem de alarma trebuie sa permita detinutilor sa contacteze imediat

personalul.

Legislatia nationala trebuie sa prevada mecanisme care sa garanteze ca respectarea

acestor conditii minime nu va fi încalcata în urma supraaglomerarii penitenciare. În mod

normal, detinutii trebuie sa fie cazati pe timpul noptii în celule individuale, exceptie facând

cazurile în care se considera ca este în beneficiul lor sa împarta camera cu alti detinuti. O

celula va fi împartita numai daca este adaptata uzului colectiv si va fi ocupata numai de

detinuti care sunt declarati apti pentru convietuire.În masura în care este posibil, detinutilor

trebuie sa li se acorde posibilitatea de a alege atunci când sunt constrânsi sa împarta celula

pe timpul noptii.

Decizia de a repartiza un detinut într-un anumit penitenciar sau într-o anumita parte

dintr-un penitenciar, trebuie sa tina cont de necesitatea de a separa:

a. arestatii preventiv, de condamnati;

b. barbatii, de femei;

c. detinutii tineri, de detinutii adulti.

Se pot face derogari cu privire la separatia detinutilor, cu scopul de a le permite

acestora sa participe împreuna la activitatile organizate. Totusi, grupurile vizate trebuie sa

fie separate întotdeauna pe timpul noptii, daca nu exista consimtamântul lor de a împarti

camera de detentie si daca autoritatile penitenciarului considera ca masura nu este în

beneficiul tuturor detinutilor respectivi.Conditiile de cazare a detinutilor trebuie supuse

unor masuri de securitate cât mai putin restrictive posibil, tinându-se cont de riscul de

evadare, autoranire sau ranire a celorlalti.

2.2 Conditiile de igiena,imbracaminte,regimul alimentar

În orice moment, toate spatiile dintr-un penitenciar trebuie sa fie mentinute într-o

stare adecvata.Celulele sau celelalte spatii destinate detinutilor trebuie sa fie

curate.Detinutii trebuie sa aiba acces la instalatii sanitare igienice, care sa le protejeze

intimitatea.Trebuie sa fie puse la dispozitia detinutilor spatii adecvate pentru baie sau dus,

astfel încât detinutii sa le poata folosi la o temperatura adecvata, zilnic sau cel putin de doua

ori pe saptamâna (sau mai frecvent daca este necesar), în conformitate cu regulile generale

de igiena.Detinutii vor respecta curatenia corporala si îsi vor pastra hainele si spatiul de

detentie curate si în ordine. Autoritatile penitenciare trebuie sa furnizeze detinutilor

mijloacele necesare pastrarii curateniei, inclusiv obiecte de toaleta si menaj, precum si

75

produse de întretinere.Pentru a raspunde nevoilor speciale de igiena ale femeilor, trebuie

luate masuri speciale.

Îmbracaminte si lenjerie de pat

Detinutii care nu au îmbracaminte personala adecvata trebuie sa primeasca haine

adecvate din punct de vedere climatic. Aceste haine nu trebuie sa fie nici degradante, nici

umilitoare.Îmbracamintea va fi mentinuta în conditii bune si va fi înlocuita atunci când este

necesar.Când un detinut obtine permisiunea de a iesi din penitenciar, acesta nu trebuie sa fie

obligat sa poarte îmbracaminte care sa-i arate conditia de detinut. Fiecare detinut va avea

pat separat si lenjerie de pat adecvata, care va fi întretinuta corect si înnoita la intervale de

timp ce vor permite pastrarea sa într-o stare adecvata.

Regimul alimentar

Detinutii trebuie sa beneficieze de un regim alimentar care sa tina cont de vârsta, stare

de sanatate, conditie fizica, religie, cultura si de natura muncii pe care o presteaza.Legislatia

interna trebuie sa stabileasca criteriile de calitate ale regimului alimentar, precizând, în

special, continutul energetic si proteic minimal.Mâncarea trebuie sa fie pregatita si servita

în conditii igienice.Zilnic trebuie sa se asigure trei mese, la intervale de timp

rezonabile.Detinutii trebuie sa aiba acces în orice moment la apa potabila.Medicul sau un/o

asistent/a calificat/a trebuie sa prescrie modificarea regimului alimentar al unui detinut,

daca aceasta masura se impune din motive medicale.

Consiliere juridica

Toti detinutii au dreptul sa solicite consiliere juridica, iar autoritatile penitenciarului

trebuie sa le faciliteze accesul la o astfel de consiliere.Orice detinut are dreptul de a

consulta pe cheltuiala sa un avocat, la alegere, în legatura cu orice problema juridica.În

cazurile în care legislatia prevede un sistem de consiliere judiciara gratuita, aceasta

posibilitate trebuie sa fie adusa la cunostinta tuturor detinutilor de catre autoritatile

penitenciarului.Consultanta si alte comunicari, inclusiv corespondenta, purtate între un

detinut si avocatul sau pe probleme juridice trebuie sa ramâna confidentiale.În circumstante

exceptionale, o autoritate juridica poate sa autorizeze o derogare de la principiul

confidentialitatii, cu scopul de a preveni comiterea unor infractiuni grave sau încalcarea

grava a sigurantei si securitatii penitenciarului.Detinutilor trebuie sa li se permita accesul la

documentele referitoare la procedurile judiciare care îi privesc sau vor fi autorizati sa le

pastreze în posesia lor.

Contact cu exteriorul

Detinutilor li se permite sa comunice, cât de des posibil, prin corespondenta, telefon

sau alte mijloace de comunicare cu familiile lor, terte persoane si reprezentantii

organismelor exterioare, precum si sa primeasca vizite de la aceste persoane.Orice restrictie

sau supraveghere a comunicarilor si vizitelor, necesara în cadrul urmaririi si anchetei

penale, mentinerii ordinii, securitatii si sigurantei, precum si prevenirii infractiunilor penale

si protectiei victimelor - inclusiv în urma unui ordin specific dat de o autoritate judiciara -

trebuie, totusi, sa permita un nivel minim acceptabil de contact.Legislatia nationala trebuie

sa specifice organismele nationale si internationale, precum si functionarii cu care detinutii

pot comunica fara restrictii.Modalitatile de realizare a vizitelor trebuie sa permita

detinutilor sa mentina si sa dezvolte relatiile cu familiile, cât mai normal posibil.Autoritatile

76

penitenciarului vor ajuta detinutii sa mentina o legatura adecvata cu exteriorul, oferindu-le

asistenta sociala în acest sens.Detinutul trebuie sa fie informat imediat despre decesul sau

îmbolnavirea grava a unei rude apropiate.Ori de câte ori este posibil, detinutul trebuie sa fie

autorizat sa paraseasca penitenciarul fie sub escorta, fie liber, pentru a vizita o ruda bolnava,

pentru a participa la o înmormântare sau pentru alte motive umanitare.Detinutilor trebuie sa

li se permita sa-si anunte imediat familiile cu privire la încarcerare sau la transferul într-un

alt penitenciar, precum si cu privire la o îmbolnavire sau vatamare grava.Chiar daca

detinutul solicita sau nu, autoritatile vor informa neîntârziat sotia/sotul detinutului/detinutei

sau cea mai apropiata ruda ori o persoana desemnata în prealabil de catre detinut, cu privire

la deces, îmbolnavirea sau vatamarea grava, sau transferul detinutului respectiv într-un alt

penitenciar sau într-un spital.Detinutii trebuie sa aiba posibilitatea de a se informa în mod

regulat cu privire la problemele de interes public, prin realizarea unor abonamente la ziare,

publicatii periodice sau de alt tip sau prin urmarirea emisiunilor de radio si televiziune, cu

exceptia cazurilor în care o autoritate judiciara a pronuntat o interdictie, într-un caz

individual, pentru o durata determinata de timp.Autoritatile penitenciarului se vor asigura

ca detinutii pot participa la vot, referendum si alte aspecte ale vietii publice, atâta timp cât

dreptul lor de participare nu este restrictionat prin legislatia nationala.Detinutilor li se va

permite sa comunice cu mass-media, doar daca nu exista motive întemeiate care sa interzica

acest lucru din ratiuni de mentinere a sigurantei, interes public sau protectie a victimelor, a

altor detinuti sau a personalului.

Regim penitenciar

Regimul stabilit pentru toti detinutii trebuie sa asigure un program echilibrat de

activitati.Acest regim trebuie sa permita tuturor detinutilor sa petreaca în fiecare zi, în afara

celulei, timpul necesar pentru a asigura un nivel suficient de contacte umane si sociale.Un

astfel de regim trebuie, de asemenea, sa raspunda nevoilor sociale ale detinutilor.O atentie

speciala trebuie acordata nevoilor detinutilor care au suferit violente fizice, mentale sau

sexuale.

Munca

Munca în penitenciar trebuie sa fie considerata ca un element pozitiv al regimului

penitenciar si nu trebuie niciodata sa fie impusa ca o pedeapsa.Autoritatile penitenciare

trebuie sa depuna efortul de a oferi detinutilor o munca utila si corespunzatoare.Aceasta

munca trebuie sa permita, pe cât posibil, mentinerea sau cresterea capacitatii detinutului de

a-si câstiga existenta dupa liberare.Nici o discriminare de tip sexual nu trebuie sa fie

exercitata la atribuirea unui tip de munca.O activitate productiva care include formarea

profesionala trebuie sa fie propusa detinutilor în masura sa profite de aceasta, în special

tinerilor.Pe cât posibil, detinutii trebuie sa poata alege tipul de munca pe care doresc sa-

l presteze, în limitele unei selectii profesionale adecvate si ale exigentelor de ordine si

disciplina.Organizarea si metodele de lucru din penitenciare trebuie sa semene cât mai mult

posibil cu cele din comunitate, cu scopul de a pregati detinutii pentru conditiile unei vieti

profesionale normale.Desi profitul financiar adus institutiei poate constitui un scop pentru

ridicarea standardelor si îmbunatatirea calitatii pregatirii profesionale, interesele detinutilor

nu trebuie sa fie subordonate acestui scop.Munca detinutilor trebuie sa fie asigurata de catre

autoritatile penitenciarului, cu sau fara concursul firmelor private, în interiorul sau

exteriorul penitenciarului.În orice caz, munca prestata de detinuti trebuie sa fie remunerata

77

în mod echitabil.Detinutilor li se va permite sa cheltuiasca cel putin o parte din câstiguri

pentru achizitionarea de obiecte autorizate de uz personal si sa trimita o parte din câstiguri

familiei.Detinutii trebuie sa fie încurajati sa economiseasca o parte din câstigurile lor pe

care o pot recupera la iesirea din penitenciar sau o pot folosi în alte scopuri

permise.Masurile aplicate în domeniul sanatatii si sigurantei trebuie sa asigure o protectie

eficienta a detinutilor si nu pot fi mai putin riguroase decât cele aplicate muncitorilor în

exterior.Trebuie sa existe prevederi pentru asigurarea detinutilor împotriva accidentelor de

munca, inclusiv a bolilor profesionale, la fel de favorabile ca cele mentionate în legislatie

pentru muncitorii din exterior.Numarul maxim de ore de lucru, pe zi si pe saptamâna,

pentru detinuti trebuie sa fie stabilit în conformitate cu normele locale sau cu uzanta care

reglementeaza angajarea muncitorilor liberi.Detinutii trebuie sa aiba cel putin o zi de

odihna pe saptamâna si timp suficient pentru educatie si alte activitati.În masura în care este

posibil, detinutii care muncesc trebuie sa fie inclusi în sistemele nationale de asigurari

sociale.

Exercitii fizice si activitati recreative

Toti detinutii trebuie sa aiba oportunitatea de a efectua cel putin o ora pe zi de

exercitiu fizic în aer liber, daca timpul o permite.În cazul în care vremea nu permite,

detinutilor care doresc sa faca exercitii fizice trebuie sa li se propuna alternative.Activitatile

organizate corect - concepute pentru a promova mentinerea fizica a detinutilor si pentru a

oferi posibilitati de recreere si antrenament fizic - vor constitui parte integranta a regimului

penitenciar.Autoritatile penitenciarului trebuie sa faciliteze acest tip de activitati prin

furnizarea aparaturii si echipamentelor adecvate.Autoritatile penitenciarului trebuie sa ia

decizii speciale în vederea organizarii unor activitati speciale, pentru detinutii care au nevoi

speciale.Detinutilor trebuie sa li se propuna activitati recreative - în special sport, jocuri,

activitati culturale, de petrecere a timpului - si trebuie sa fie autorizati sa le organizeze chiar

ei, pe cât posibil.Detinutilor trebuie sa li se permita sa se reuneasca în timpul

antrenamentelor de exercitii fizice si sa participe la activitatile recreative.

Educatie

Toate penitenciarele trebuie sa ofere detinutilor acces la programe de învatamânt cât

mai complete, care sa raspunda nevoilor individuale, tinând cont de aspiratiile

acestora.Trebuie sa se acorde prioritate detinutilor care nu stiu sa citeasca sau socoteasca,

precum si celor care nu au urmat cursuri de scolarizare elementara sau formare

profesional.O atentie deosebita se va acorda educarii tinerilor detinuti si a celor cu nevoi

speciale.Din punct de vedere al regimului penitenciar, scolarizarea trebuie sa fie la fel de

importanta ca si munca, iar detinutii nu trebuie sa fie penalizati financiar sau de alt gen,

pentru participarea la activitatile educative.Fiecare penitenciar trebuie sa aiba o biblioteca

destinata tuturor detinutilor, care sa dispuna de un fond suficient de resurse variate, de tip

recreativ sau educativ, de carti si alte materiale de suport.Acolo unde este posibil, biblioteca

penitenciarului trebuie sa fie organizata cu ajutorul unei biblioteci publice.

În masura în care este posibil, educatia detinutilor trebuie:

a. sa fie integrata în sistemul national de învatamânt si formare profesionala, astfel încât

dupa liberare, acestia sa îsi poata continua procesul de învatamânt si formare profesionala;

78

b. trebuie sa se desfasoare sub auspiciile institutiilor de învatamânt din exterior.

Libertate de opinie, constiinta si religie

Detinutilor trebuie sa li se respecte libertatea de gândire, a constiintei si a

religiei.Regimul penitenciar trebuie sa fie organizat astfel încât sa permita detinutilor sa-si

manifeste religia si convingerile, sa participe la slujbe sau la întruniri, sa primeasca vizitele

reprezentantilor religiei lor si sa aiba carti sau publicatii cu caracter religios sau

spiritual.Detinutii nu pot fi obligati sa practice anumite religii sau sa aiba anumite

convingeri, sa participe la slujbe sau reuniuni religioase, la practici cu caracter religios sau

sa accepte vizita unui reprezentant al unei religii.

Informare

La depunere sau ori de câte ori este necesar, toti detinutii trebuie sa fie informati în

scris sau oral, într-o limba pe care o înteleg, cu privire la regulamentul disciplinar,

drepturile si obligatiile pe care le au în penitenciar.Detinutii trebuie sa fie autorizati sa aiba

în posesie versiunea scrisa a informatiilor care le-au fost comunicate.Detinutii vor fi

informati cu privire la toate procedurile judiciare în care sunt implicati si, daca sunt

condamnati, cu privire la durata pedepsei si posibilitatile de liberare conditionata.

Obiecte personale ale detinutilor

Obiectele care nu pot ramâne în posesia detinutilor, conform regulamentului interior,

vor fi pastrate de catre administratia penitenciara într-un loc sigur.Detinutii ale caror

obiecte personale sunt preluate, trebuie sa semneze într-un inventar întocmit în

consecinta.Se vor lua masuri pentru pastrarea în bune conditii a bunurilor mentionate.Daca

se considera necesara distrugerea unui anumit obiect, acest lucru trebuie consemnat si adus

la cunostinta detinutului.Detinutii trebuie sa aiba dreptul, sub rezerva restrictiilor si

regulilor referitoare la igiena, ordine si siguranta, sa-si cumpere sau sa obtina obiecte,

inclusiv alimente si bauturi, la preturi care nu vor fi superioare celor practicate în

exterior.Daca în momentul depunerii un detinut poseda medicamente, medicul unitatii va

decide asupra administrarii acestora.În cazul în care detinutilor li se permite sa pastreze

obiectele personale, autoritatile penitenciarului vor lua masuri care sa permita pastrarea

acestora în siguranta.

2.3 Transferul detinutilor si conditiile de liberare a acestora

Atunci când detinutii sunt mutati într-un penitenciar sau în alte locuri, cum ar fi

tribunal sau spital, acestia vor fi expusi cât mai putin privirii publice,luându-se masuri

pentru a le proteja anonimatul. Este interzisa deplasarea detinutilor în mijloace de transport

cu aerisire sau iluminare improprie sau în conditii care sa le produca suferinte fizice,

umilitoare.Transportul detinutilor trebuie sa fie efectuat pe cheltuiala si sub controlul

autoritatilor publice.

Toti detinutii vor fi liberati fara întârziere, atunci când înceteaza mandatul de

executare a pedepsei sau atunci când un tribunal sau alta autoritate ordona liberarea

acestora.Data si ora liberarii vor fi consemnate.Toti detinutii vor beneficia de dispozitii care

sa le faciliteze reintegrarea în societate, dupa liberare.La liberare, detinutului i se vor

79

înapoia obiectele personale si banii care au fost pastrati, exceptie facând cazurile în care s-a

autorizat retragerea unor sume de bani, trimiterea unor obiecte în afara institutiei sau

distrugerea vreunui obiect din motive sanitare.Detinutul trebuie sa semneze o chitanta

pentru obiectele si banii returnati.Atunci când liberarea este prestabilita, detinutilor li se va

face un control medical, în conformitate cu Regula 42, cât mai aproape de data liberarii.Vor

fi luate decizii pentru ca detinutii liberati sa aiba documente si acte de identitate si sa

primeasca ajutor la gasirea unei locuinte adecvate si a unui loc de munca.Detinutilor liberati

li se vor da imediat mijloace de subzistenta, îmbracaminte potrivita anotimpului si

suficiente mijloace pentru a ajunge la destinatie.

Femei

În plus fata de prevederile specifice ale acestor reguli, autoritatile trebuie sa respecte

nevoile detinutelor femei, acordând o atentie deosebita nevoilor fizice, profesionale, sociale

si psihologice, în momentul luarii unor decizii care afecteaza aspectele detentiei lor.Trebuie

sa se întreprinda eforturi deosebite pentru a permite accesul la servicii speciale detinutilor

care au nevoi speciale.Detinutelor li se va permite sa nasca în afara penitenciarului, dar în

cazul în care un copil se naste în penitenciar, conducerea penitenciarului va oferi suportul si

facilitatile necesare.

Copiii

În cazul exceptional în care copiii cu vârsta sub 18 ani sunt încarcerati într-un

penitenciar pentru adulti, autoritatile se vor asigura ca, în afara de serviciile disponibile

tuturor detinutilor, copiii detinuti vor avea acces la serviciile sociale, psihologice si

educationale, la învatamânt religios si la programe recreative sau la echivalentul acestora,

care sunt disponibile copiilor din comunitate.Toti detinutii copii, cuprinsi în procesul de

învatamânt obligatoriu, vor avea acces la acesta.Se va acorda asistenta suplimentara

copiilor liberati din penitenciar.În cazurile exceptionale în care copii sunt încarcerati într-un

penitenciar pentru adulti, acestia vor fi cazati într-o zona separata de cea frecventata de

adulti, exceptie facând cazurile în care acest lucru nu este în interesul copilului.

Copiii mici

Copii mici pot ramâne în penitenciar alaturi de un parinte detinut, numai daca este în

interesul lor. Ei nu vor fi considerati "detinuti".Atunci când un copil mic poate ramâne în

penitenciar cu unul dintre parinti, trebuie sa existe o cresa cu personal calificat, unde copilul

poate ramâne atunci când parintele participa la o activitate la care nu este permis accesul

copiilor mici.Trebuie creata o infrastructura speciala cu scopul de a-i proteja pe copii mici.

Detinuti de alte nationalitati

Detinutii de alte nationalitati vor fi informati imediat, cu privire la dreptul de a lua

legatura cu reprezentantii diplomatici sau consulari ai tarii lor si de a beneficia de mijloace

rezonabile pentru stabilirea acestui gen de comunicare.Detinutii care provin din state ce nu

au reprezentanta diplomatica sau consulara în tara de detentie, refugiatii sau apatrizii vor

beneficia de aceleasi facilitati si vor avea permisiunea sa se adreseze reprezentantului

diplomatic al statului care se ocupa de interesul lor sau oricarei autoritati nationale sau

internationale a caror misiune este cea de a proteja interesele respective.Autoritatile

penitenciare trebuie sa coopereze strâns cu acesti reprezentanti diplomatici sau consulari, în

interesul detinutilor straini care pot avea nevoi speciale.Detinutilor de alta nationalitate li se

80

vor facilita informatiile specifice de consiliere judiciara.Detinutii straini trebuie sa fie

informati cu privire la posibilitatea de a solicita transferul într-o alta tara, în vederea

executarii pedepsei.

Minoritati etnice sau lingvistice

Se vor face pregatiri speciale care sa întâmpine nevoile detinutilor ce apartin unor

minoritati etnice sau lingvistice.Pe cât posibil, practicile culturale ale diferitelor grupuri vor

fi permise în penitenciar.Dificultatile lingvistice vor fi depasite cu ajutorul interpretilor

competenti si în toate penitenciarele vor fi furnizate brosuri scrise în mai multe limbi

straine.

2.4 Organizarea asistentei medicale in penitenciar

Autoritatile penitenciarului trebuie sa protejeze sanatatea tuturor detinutilor depusi.

Serviciile medicale acordate în penitenciar sunt organizate în strânsa legatura cu

sistemul medical al administratiei locale sau generale din stat.Politica de sanatate din

penitenciar va fi integrata în politica nationala de sanatate, fiind compatibila cu

aceasta.Detinutii vor avea acces la serviciile de sanatate din reteaua nationala, fara

discriminare în ceea ce priveste situatia lor judiciara.Serviciile medicale din penitenciare

vor cauta sa depisteze si sa trateze orice afectiune fizica sau psihica, precum si deficientele

care pot cauza suferinte detinutilor.În acest scop, fiecare detinut trebuie sa beneficieze de

asistenta medicala, de tip chirurgical si psihiatrica, inclusiv de cea existenta în comunitate.

Personalul medical

Fiecare penitenciar va dispune cel putin de serviciile unui medic generalist.Se vor lua

masurile necesare pentru ca în cazurile de urgenta, la orice ora, un medic specialist sa fie

disponibil imediat.Penitenciarele în care nu exista un medic generalist, angajat cu norma

întreaga, trebuie sa fie vizitate în mod regulat de un medic cu jumatate de norma.În fiecare

penitenciar va exista personal instruit în asistenta medicala.Toti detinutii vor avea acces la

îngrijirile unui stomatolog si oftalmolog.

Obligatiile medicului

Medicul sau un/o asistent/a calificat/a trebuie sa vada si sa consulte fiecare detinut cât

mai repede posibil de la depunere, în afara de cazurile în care acest lucru nu este absolut

necesar.Medicul sau un/o asistent/a calificat/a trebuie sa-i examineze pe detinuti la cerere,

înainte de liberare si în timpul detentiei, cât mai des posibil.

Atunci când examineaza un detinut, medicul sau asistentul/a trebuie sa acorde o

importanta deosebita la:

1. respectarea regulilor normale, referitoare la confidentialitatea medicala;

2. diagnosticarea afectiunilor fizice sau psihice si la luarea masurilor impuse de tratament si

de necesitatea continuarii tratamentului medical existent;

3. înstiintarea sau semnalarea autoritatilor competente, cu privire la orice semn care denota o

crestere a gradului de violenta;

4. simptomele de abstinenta în consumul de droguri sau alcool;

81

5. identificarea problemelor psihologice sau a tensiunilor emotionale provocate pe timpul

privarii de libertate;

6. izolarea detinutilor suspecti de boli infectioase sau contagioase si acordarea tratamentului

adecvat;

7. asigurarea ca detinutii purtatori ai virusului HIV nu sunt izolati doar din acest motiv;

8. consemnarea afectiunilor fizice sau mentale care pot împiedica reintegrarea dupa liberare;

9. stabilirea capacitatii de a munci si de a depune efort fizic, în cazul fiecarui detinut;

10. cooperarea cu serviciile din comunitate în vederea continuarii oricarui tratament medical

sau psihiatric dupa liberare, daca detinutul îsi da consimtamântul în acest sens;

Medicul se va ocupa de supravegherea sanatatii fizice si psihice a detinutilor si îi va

vedea, în conditiile si cu periodicitatea prevazute în standardele spitalicesti, pe toti detinutii

bolnavi, pe cei care raporteaza ca sunt bolnavi sau raniti, precum si pe cei care îi atrag

atentia în mod special. Medicul sau un/o asistent/a medical/a trebuie sa acorde o atentie

speciala detinutilor care se afla în camere de izolare, trebuie sa-i viziteze zilnic, sa le ofere

cu promptitudine asistenta medicala si tratament, la cerere sau la cererea personalului

penitenciar.Medicul va prezenta un raport directorului atunci când considera ca sanatatea

fizica sau mentala a unui detinut este sau va fi afectata negativ de continuarea detentiei sau

de conditiile de detentie, inclusiv de conditiile izolarii.

Medicul sau o autoritate competenta va efectua inspectii regulate, iar daca este

necesar va strânge informatii prin alte mijloace si va sfatui directorul penitenciarului cu

privire la:

a. cantitatea, calitatea, pregatirea si distribuirea alimentelor si a apei;

b. igiena si curatenia penitenciarului si a detinutilor;

c. grupurile sanitare, încalzire, iluminare, aerisire;

d. calitatea si curatenia hainelor si a lenjeriilor de pat.

Directorul va lua în considerare rapoartele si sfaturile medicului sau ale autoritatii

competente, iar daca aproba recomandarile formulate, va lua masurile necesare pentru

aplicarea lor.Daca recomandarile facute de medicul generalist nu sunt de competenta

directorului sau daca directorul nu este de acord cu ele, acesta le va supune imediat spre

examinare unui for superior, întocmind si un raport personal.

Prevederi referitoare la asistenta medicala

Detinutii bolnavi care necesita tratament special vor fi transferati în institutii

specializate sau în spitale civile, daca acest gen de îngrijiri nu se acorda în

penitenciar.Acolo unde penitenciarul dispune de spital propriu, acesta va fi dotat în mod

adecvat si va avea personal calificat, în masura sa asigure îngrijirile si tratamentul adecvat

detinutilor transferati acolo.

Sanatate psihica

Penitenciarele sau sectiile specializate vor fi astfel organizate încât sa permita observarea

si tratamentul detinutilor care sufera de afectiuni psihice sau tulburari mentale.Asistenta

medicala în mediul penitenciar va asigura tratament psihiatric tuturor detinutilor care

82

necesita o astfel de terapie, acordând o atentie speciala prevenirii suicidelor.

Detinutii nu trebuie sa fie supusi unor experimente fara consimtamântul lor.Trebuie sa fie

interzise experimentele care îi implica pe detinuti si pot provoca probleme psihice, suferinte

morale sau de alt fel, care atenteaza la sanatatea lor.

2.5 Conditiile de respectare a cerintelor de securitate,siguranta si disciplina

În penitenciar, ordinea trebuie sa mentinuta prin respectarea cerintelor de securitate,

siguranta si disciplina, si asigurarea unor conditii de viata care sa respecte demnitatea

umana a detinutilor, prin oferirea uni program complet de activitati. Cu conditia sa respecte

ordinea si siguranta, detinutilor li se va permite sa se asocieze pentru a discuta probleme

referitoare la conditiile de detentie, fiind încurajati sa comunice cu autoritatile

penitenciarului, în acest sens.

Masurile de siguranta aplicate individual detinutilor trebuie sa corespunda unor

cerinte minime care sa asigure siguranta detentiei.Siguranta asigurata prin mijloace fizice si

tehnice va fi suplimentata cu masuri dinamice de siguranta, furnizate de echipa de

interventie care trebuie sa-i cunoasca foarte bine pe detinuti.

Imediat dupa depunere, fiecare detinut va fi evaluat pentru a se stabili:

a. riscul pe care l-ar reprezenta pentru comunitate, în eventualitatea unei evadari;

b. riscul de tentativa de evadare pe cont propriu sau cu ajutorul unor complici din exterior.

Fiecare detinut va fi supus imediat unui regim siguranta corespunzator riscului

identificat.Nivelul de siguranta trebuie sa fie evaluat în mod regulat pe durata detentiei unui

detinut.

Imediat dupa depunere, detinutii vor fi evaluati pentru a se stabili daca reprezinta un

risc pentru siguranta celorlalti detinuti, a personalului din penitenciare, a vizitatorilor sau

chiar pentru ei însisi.Se vor lua masuri care sa asigure siguranta detinutilor, a personalului

din penitenciar si a vizitatorilor, care sa reduca la minimum riscul de violenta si de

producere a unor evenimente ce ar putea reprezenta o amenintare pentru siguranta.Trebuie

sa se depuna toate eforturile posibile pentru ca detinutii sa participe la activitatile zilnice în

siguranta.Detinutii trebuie sa aiba posibilitatea de a contacta personalul în orice moment,

inclusiv noaptea.Legislatia nationala referitoare la siguranta si sanatate trebuie sa se aplice

în aceeasi masura si în penitenciare.

Masuri speciale de siguranta sporita sau de izolare

Recurgerea la masuri speciale de siguranta sporita sau la masuri de securitate nu va fi

autorizata decât în conditii exceptionale.Trebuie sa se stabileasca proceduri clare care vor fi

aplicate cu ocazia recurgerii la astfel de masuri, pentru toti detinutii.Natura acestor masuri,

durata si motivele pentru care pot fi aplicate vor fi stabilite prin legislatia

nationala.Aplicarea acestor masuri va fi aprobata, pentru fiecare caz în parte, de catre o

autoritate competenta, pentru o perioada determinata de timp.Medicul va vizita zilnic toti

detinutii supusi masurilor speciale de siguranta sporita sau de protectie si va recomanda

directorului penitenciarului încetarea sau schimbarea acestor masuri, daca este necesar din

83

punct de vedere medical.Orice decizie de prelungire a perioadei de aplicare a unor astfel de

masuri trebuie sa obtina o noua aprobare din partea autoritatii competente.Astfel de masuri

vor fi aplicate indivizilor si nu grupurilor de detinuti.Orice detinut supus unor astfel de

masuri are dreptul de a face plângere.

Perchezitii si controale

Se vor stabili proceduri detaliate, pe care personalul trebuie sa le respecte atunci când

perchezitioneaza:

a. spatiile în care muncesc, locuiesc si se întrunesc detinuti;

b. detinuti;

c. vizitatorii si obiectele acestora;

d. membrii personalului.

Situatiile în care aceste perchezitii sunt necesare si natura lor trebuie sa fie definite în

legislatia nationala.Personalul trebuie sa fie instruit sa întreprinda aceste masuri într-o

maniera care sa detecteze si sa previna orice tentativa de evadare sau de contrabanda,

respectând în acelasi timp demnitatea si obiectele personale ale detinutilor.Persoanele

perchezitionate nu vor fi umilite de procesul de perchezitionare.Persoanele vor fi

perchezitionate doar de catre membrii personalului de acelasi sex.Personalul penitenciar nu

poate efectua perchezitii asupra cavitatilor corporale ale detinutilor.În cadrul unei

perchezitii, numai medicul poate efectua examinari intime. Toti detinutii trebuie sa asiste la

perchezitionarea obiectelor personale, cu exceptia cazurilor în care tehnicile perchezitiei sau

existenta unui potential pericol interzic acest lucru. Obligatia de a proteja securitatea si

siguranta trebuie sa fie pusa în balanta cu respectarea intimitatii vizitatorilor. Asupra

procedurilor pentru vizitatorii oficiali, cum ar fi avocati, asistenti sociali, medici etc., se va

conveni cu organizatiile pe care acestia le reprezinta, pentru a se asigura un echilibru între

siguranta, protectie si dreptul la confidentialitate.

Infractiuni penale

Un presupus act infractional comis în penitenciar trebuie sa fie cercetat ca si cum ar

fi fost comis în exterior, în conformitate cu legislatia nationala.

Disciplina si sanctiuni

Procedurile disciplinare vor constitui mecanisme de ultim resort.Atunci când este

posibil, autoritatile penitenciarului vor folosi mecanisme restaurative si de mediere pentru a

solutiona disputele cu detinutii sau dintre acestia.Doar comportamentul care constituie o

amenintare pentru ordine, siguranta si securitate poate fi definit ca "abatere disciplinara".

Legislatia nationala va stabili:

a. actiunile sau inactiunile detinutilor care constituie abateri disciplinare;

b. procedurile care trebuie sa urmate în domeniul disciplinar;

c. tipul si durata sanctiunilor care pot fi impuse;

d. autoritatea competenta care poate impune sanctiuni;

e. instanta la care detinutul poate apela pentru recurs si procedura de apel.

84

Orice încalcare a regulilor de disciplina de catre un detinut trebuie sa fie imediat

raportata autoritatii competente, care va întreprinde investigatia neîntârziat.

Detinutii acuzati de comiterea unor abateri disciplinare trebuie:

a. sa fie imediat informati, într-o limba pe care o înteleg, detaliat, cu privire la acuzatia ce li se

aduce;

b. sa dispuna de timp si mijloace suficiente care sa le permita pregatirea apararii;

c. sa fie autorizati sa se apere singuri sau printr-un reprezentant legal, în conformitatea cu

legislatia;

d. sa poata aduce martori, sa-i poata interoga sau acestia sa poata fi interogati de alte persoane;

e. sa beneficieze de asistenta gratuita a unui interpret daca nu înteleg sau nu vorbesc limba

folosita în tipul audierilor.

Orice pedeapsa impusa dupa condamnare pentru o abatere disciplinara se va aplica

conform legii.Severitatea oricarei pedepse trebuie sa fie proportionala cu gravitatea

abaterii.Sanctiunile colective, pedepsele corporale, izolarea într-o celula întunecata si alte

forme de sanctiuni inumane sau degradante vor fi interzise.Sanctiunea nu poate consta în

interzicerea totala a contactelor cu familia.Izolarea nu poate fi considerata sanctiune decât

în cazuri exceptionale si pentru o perioada definita de timp, cât mai scurta

posibil.Mijloacele de constrângere nu vor fi niciodata folosite ca sanctiuni.Un detinut gasit

vinovat de comiterea unei abateri disciplinare trebuie sa poata intenta recurs în fata unei

instante superioare, competente si independente.Nici un detinut nu va putea ocupa în

penitenciar o functie sau un post care sa-i confere puteri disciplinare.

Sanctiuni duble

Un detinut nu va fi niciodata pedepsit de doua ori pentru aceeasi fapta sau pentru

acelasi comportament.

Folosirea fortei

Personalul din penitenciar nu va folosi forta împotriva detinutilor decât în cazuri de

legitima aparare, tentativa de evadare, rezistenta activa sau pasiva la un ordin si, în toate

cazurile, ca ultim resort.Utilizarea fortei trebuie sa se efectueze la nivelul minim necesar si

sa fie impusa pentru o perioada de timp cât mai scurta posibil.Recurgerea la forta trebuie sa

fie reglementata prin proceduri speciale, în care sa se precizeze inclusiv:

a. diversele tipuri de recurgere la forta, care pot fi folosite;

b. situatiile în care se poate folosi fiecare tip de forta;

c. membrii personalului împuterniciti sa faca uz de diversele tipuri de forta;

d. nivelul de autoritate ce trebuie solicitat înainte de folosirea fortei;

e. rapoartele care trebuie completate de fiecare data când se recurge la folosirea fortei.

Personalul care intra în contact direct cu detinutii va fi instruit în tehnici care sa ofere

posibilitatea sa-i constrânga pe detinutii agresivi, facând uz minim de forta. Personalul altor

servicii de mentinere a ordinii nu trebuie sa intervina asupra detinutilor în interiorul

penitenciarului, decât în circumstante exceptionale.Se va semna un acord formal între

autoritatile penitenciarului si orice serviciu de mentinere a ordinii, daca aceste acorduri nu

85

sunt reglementate prin lege.

Un astfel de acord va stipula:

1. circumstantele în care membrii unui serviciu de mentinere a ordinii pot intra în penitenciar

sa rezolve un conflict.

2. autoritatea de care dispune serviciul de mentinere a ordinii în interiorul penitenciarului si

relatiile cu directorul penitenciarului;

3. diversele tipuri de recurgere la forta pe care membrii acestor servicii le pot aplica;

4. circumstantele în care fiecare tip de forta poate fi folosit;

5. nivelul de autoritate solicitat înainte de folosirea fortei;

6. raportul care trebuie sa fie completat dupa fiecare caz de recurgere la forta.

Mijloace de constrângere

Folosirea lanturilor si a obiectelor din fier este interzisa.Catusele, camasile de forta si

alte instrumente de constrângere corporala nu vor fi folosite decât:

a. daca este necesar, ca masura de precautie împotriva evadarii pe perioada transferului, cu

conditia sa fie îndepartate atunci când detinutul compare în fata unei autoritati judiciare sau

administrative, în cazul în care acea autoritate nu decide contrariul;

b. la ordinul directorului, daca alte metode de control esueaza, pentru a proteja detinutul

împotriva autoranirii, pentru a-i proteja pe ceilalti sau pentru a preveni daune aduse

împotriva proprietatii; se prevede ca în astfel de cazuri directorul sa informeze imediat

medicul si sa raporteze cazul unei autoritati penitenciare superioare.

Mijloacele de constrângere nu vor fi aplicate o perioada de timp mai lunga decât cea

necesara.Modul de folosire a mijloacelor de constrângere va fi specificat în legislatia

nationala.

Arme

Personalul din penitenciar nu va purta niciodata arme letale în perimetrul

penitenciarului, decât în cazuri de urgenta.Este interzis ca persoanele care intra în contact

direct cu detinutii sa poarte alte arme, inclusiv bastoane de cauciuc, în perimetrul

penitenciarului, cu exceptia cazurilor în care acestea sunt necesare pentru mentinerea

securitatii si sigurantei, în cazul unui incident particular.Personalul va fi dotat cu armament

numai dupa ce a fost instruit cu privire la întretinerea si folosirea acestuia.

Cereri si reclamatii

Detinutii au dreptul sa formuleze cereri si reclamatii, individual sau în grup,

directorului penitenciarului sau oricarei alte autoritati competente.Daca problema poate fi

rezolvata prin mediere, se va recurge în primul rând la aceasta.Daca o cerere sau o

reclamatie este respinsa, motivele respingerii trebuie comunicate detinutului în cauza, iar

acesta va avea dreptul de a introduce recurs în fata unei autoritati independente.Detinutii nu

trebuie sa fie pedepsiti pentru ca au facut cereri sau reclamatii.Autoritatea competenta

trebuie sa tina cont de toate reclamatiile scrise ale familiilor detinutilor, referitoare la

încalcari ale drepturilor detinutilor.Nici o plângere a reprezentantului juridic sau a unei

organizatii care apara drepturile populatiei penitenciare nu poate fi depusa în numele unui

86

detinut, daca cel în cauza se opune.Detinutii trebuie sa aiba dreptul de a solicita un aviz

juridic, cu privire la procedurile de realizare a plângerilor si apelurilor interne, precum si

serviciile unui avocat, daca este necesar.

III.Conducerea si personalul

Penitenciarele se vor afla sub responsabilitatea autoritatilor publice si vor fi

separate de armata, politie si cercetarea penala.Penitenciarele vor fi gestionate într-un

context etic, care recunoaste obligatia de a trata detinutii cu omenia si respectul cuvenit

oricarei fiinte umane.Personalul va avea o idee foarte clara asupra scopului sistemului

penitenciar. Conducerea va arata întelegere cu privire la atingerea eficienta a acestui

scop.Responsabilitatile personalului le vor depasi pe cele ale unor simpli gardieni si vor tine

cont de nevoia de a facilita reintegrarea detinutilor în societate dupa executarea pedepsei,

printr-un program de suport si asistenta.Personalul îsi va desfasura activitatea, respectând

standarde profesionale si personale ridicate.Autoritatile penitenciare vor acorda o mare

importanta respectarii regulilor aplicabile personalului.O atentie speciala se va acorda

relatiei dintre personalul din penitenciar care intra în contact direct cu detinutii si detinutii

aflati în custodie.În orice circumstanta personalul trebuie sa se comporte si sa-si

îndeplineasca sarcinile astfel încât sa constituie un exemplu si o influenta pozitiva asupra

detinutilor, si sa suscite respectul acestora.

3.1Selectionarea personalului de penitenciar si formarea personalului penitenciar

Personalul trebuie sa fie selectionat cu grija, instruit corespunzator în cadrul formarii

initiale si continue, retribuit asemenea lucratorilor profesionisti, cu un statut pe care

societatea civila sa îl respecte. La selectionarea noului personal, autoritatile penitenciarului

trebuie sa puna accent pe integritatea, calitatile umane, competentele profesionale ale

candidatilor, precum si pe aptitudinile cerute pentru efectuarea muncii complexe care îi

asteapta.Membrii personalului de penitenciar trebuie sa fie în mod normal angajati pe o

durata nelimitata de timp, în calitate de agenti sau functionari publici si vor beneficia, în

consecinta, de siguranta locului de munca, cu conditia sa aiba un comportament adecvat, sa

dea dovada de eficienta, sa aiba o stare de sanatate fizica si psihica buna si sa aiba un nivel

adecvat de studii.Remunerarea trebuie sa fie suficienta pentru a atrage si mentine personal

competent.Avantajele sociale si conditiile de munca vor fi stabilite în functie de natura

astringenta a muncii efectuate în cadrul unui serviciu de mentinere a ordinii.De fiecare data

când se impune angajarea personalului cu jumatate de norma, aceste criterii trebuie sa se

aplice în masura în care sunt pertinente.

Înainte de începerea activitatii, personalul va urma un curs de pregatire generala si de

specialitate, sustinând teste teoretice si practice.Administratia se va asigura ca, de-a lungul

carierei, personalul îsi va mentine si îmbunatati cunostintele si competentele profesionale,

frecventând cursuri de formare continua si perfectionare, organizate la intervale de timp

adecvate.Personalul care urmeaza sa lucreze cu anumite grupuri specifice de detinuti, cum

ar fi femei, minori, detinuti cu afectiuni psihice etc., trebuie sa primeasca o formare

87

speciala, adaptata atributiilor specializate.Pregatirea întregului personal va include instruire

în normele internationale si regionale ale drepturilor omului, în special în Conventia

Europeana asupra Drepturilor Omului si Conventia pentru Prevenirea Torturii si a

Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante, precum si în aplicarea Regulilor

Penitenciare Europene.

Sisteme de gestiune penitenciara

Personalul va fi selectionat si numit în mod egal, fara discriminari bazate pe sex, rasa,

culoare, limba, religie, opinii politice sau altele, de origine sociala sau nationala,

apartenenta la o minoritate nationala, avere, locul nasterii sau altele.

Autoritatile penitenciare trebuie sa promoveze metode de organizare si sisteme

proprii de gestiune a personalului, care:

a.sa asigure o conducere a penitenciarelor la standarde ridicate, respectând instrumentele internationale

si regionale cu privire la drepturile omului;

b.sa faciliteze buna comunicare între penitenciare si între diferitele categorii de personal din

penitenciare, având în vedere cooperarea serviciilor, interne si externe, în special în ceea ce

priveste reintegrarea detinutilor.

Fiecare penitenciar va avea un director adecvat din punct de vedere al personalitatii,

competentelor administrative, pregatirii si experiente.Directorii vor fi angajati numai cu

norma întreaga si se vor dedica exclusiv îndatoririlor oficiale.Autoritatile penitenciare se

vor asigura ca în orice moment, fiecare penitenciar va fi plasat sub întreaga responsabilitate

a directorului, a directorului adjunct sau a altui functionar, autorizat în acest sens.Daca un

director are în responsabilitatea sa mai multe penitenciare, fiecare dintre acestea va avea la

conducere un functionar responsabil.

Barbatii si femeile trebuie sa fie reprezentati în mod echilibrat, în rândul personalului

de penitenciar.

Se va conveni ca administratia sa consulte personalul în privinta problemelor generale

si, în special, a celor legate de conditiile de munca.Se vor lua masuri în vederea încurajarii

unei bune comunicari între conducere, membrii personalului, serviciile exterioare si

detinuti.

Directorul, directorul adjunct si majoritatea personalului din penitenciar trebuie sa

vorbeasca limba pe care o vorbesc detinutii, în marea lor majoritate, sau o limba înteleasa

de majoritatea acestor.Regulile penitenciare europene se vor aplica integral în tarile în care

exista penitenciare administrate de societati private.

Personal de specialitate

Pe cât este posibil, personalul trebuie sa cuprinda un numar suficient de specialisti,

cum ar fi: psihiatri, psihologi, asistenti sociali, educatori, instructori tehnici, profesori sau

monitori de educatie fizica si sport.Personalul auxiliar angajat cu jumatate de norma si

voluntarii trebuie sa fie încurajati sa contribuie, în masura în care este posibil, la activitatile

desfasurate cu detinutii.

Sensibilizarea publicului

Autoritatile penitenciare trebuie sa informeze constant publicul, cu privire la rolul

88

jucat de sistemul penitenciar si munca întreprinsa de personalul de penitenciar, astfel încât

sa se înteleaga mai bine importanta contributiei sale în cadrul societatii.Autoritatile

penitenciare trebuie sa încurajeze membrii societatii civile sa intervina în mod voluntar în

penitenciare, daca se considera necesar.

Cercetare si evaluare

Autoritatile penitenciare trebuie sa sustina un program de cercetare si evaluare a

scopului penitenciarului, a rolului pe care acestea îl are într-o societate democratica si a

masurii în care sistemul penitenciar îsi atinge scopul.

IV. Inspectia si controlul

Penitenciarele vor fi inspectate în mod regulat de catre un organism guvernamental,

pentru a se vedea daca sunt administrate în conformitate cu normele juridice nationale si

internationale, si dispozitiile acestor reguli.

Conditiile de detentie si modalitatea în care sunt tratati detinutii trebuie sa fie

controlate de catre unul sau mai multe organisme independente, iar concluziile acestora

trebuie sa fie facute publice.Aceste organisme independente de control trebuie sa fie

încurajate sa coopereze cu organismele internationale abilitate prin lege sa viziteze

detinutii.

V.Arestatii preventiv

În conformitate cu regulile de fata, termenul "arestat preventiv" desemneaza detinutii

care au fost plasati în detentie provizorie de catre o autoritate judiciara, înainte de a fi

judecati sau condamnat.Un stat poate alege ca detinutii care si-au recunoscut vina si au fost

condamnati la pedeapsa cu închisoarea, însa recursul în apel nu a fost definitiv respins, sa

fie considerati arestati preventiv.

Regimul arestatilor preventiv nu trebuie sa fie influentat de posibilitatea ca acestia sa

fie condamnati pentru comiterea unei infractiuni penale.Regulile din aceasta parte ofera

garantii suplimentare în favoarea arestatilor preventiv.În raporturile cu arestatii preventiv,

autoritatile trebuie sa se ghideze dupa regulile aplicabile ansamblului de detinuti si sa

permita preventivilor sa participe la activitatile prevazute prin regulile de fata.

Pe cât posibil, arestatii preventiv trebuie sa aiba posibilitatea de a locui într-o celula

individuala, exceptie facând cazurile în care este în beneficiul acestora sa fie cazati

împreuna cu alti detinuti necondamnati sau în care un tribunal a ordonat în mod special

criteriile de cazare.

Arestatii preventiv vor avea posibilitatea sa poarte hainele personale, daca acestea

sunt adecvate pentru penitenciar.Arestatii preventiv care nu au haine personale adecvate,

trebuie sa primeasca haine, diferite de o eventuala uniforma purtata de detinutii condamnati.

Consiliere juridica

Arestatii preventiv trebuie sa fie informati explicit cu privire la dreptul lor de a

solicita asistenta juridica. Se vor face toate înlesnirile necesare pentru ca arestatii preventiv

89

sa fie sprijiniti în a-si pregati apararea si în a se întâlni cu avocatul lor.

Contacte cu lumea exterioara

Cu exceptia cazurilor în care o autoritate judiciara emite o interdictie pentru o anumita

perioada de timp, arestatii preventiv:

a. trebuie sa primeasca vizite si sa poata comunica cu familiile lor si cu alte persoane, în

aceleasi conditii ca si detinutii condamnati;

b. pot primi vizite suplimentare si pot avea acces suplimentar la alte forme de comunicare;

c. trebuie sa aiba acces la carti, ziare si alte mijloace de informare.

Munca

Arestatilor preventiv li se va oferi posibilitatea sa munceasca, dar fara a fi obligati, în

acest sens.

Accesul la regimul detinutilor condamnati

Daca un arestat preventiv solicita permisiunea de a urma regimul pentru detinutii

condamnati, autoritatile penitenciare trebuie sa-i satisfaca cererea, în masura în care este

posibil.

VI.Obiectivul regimului detinutilor condamnati

În plus fata de regulile care se aplica tuturor detinutilor, regimul condamnatilor va fi

conceput astfel încât sa le ofere posibilitatea de a duce o viata responsabila si lipsita de

infractionalitate.Privarea de libertate constituie o pedeapsa în sine si, astfel, regimul

condamnatilor nu trebuie sa agraveze suferinta inerenta detentiei.

Aplicarea regimului condamnatilor definitiv

Regimul pentru detinutii condamnati va fi aplicat în cel mai scurt timp de la

depunerea în penitenciar a unei persoane cu statut de detinut condamnat, cu exceptia

cazurilor în care a fost aplicat înainte.În cel mai scurt timp de la depunere, se va redacta un

raport complet cu privire la detinutul condamnat, care va contine situatia personala,

proiectele de executare a pedepsei care îi sunt propuse si strategia de pregatire pentru

liberare.Detinutii condamnati vor fi încurajati sa participe la elaborarea propriului program

de executare a pedepselor.

În masura în care este posibil, astfel de programe vor include:

a. munca;

b. educatie;

c. alte activitati;

d. pregatire pentru liberare.

Regimul detinutilor condamnati poate include si o activitate sociala, cum ar fi

interventia medicilor si a psihologilor.Va exista un sistem de "concediu penitenciar", ca

parte integranta a regimului general pentru detinutii condamnati.Detinutii care sunt de acord

90

cu acesta vor fi inclusi într-un program de justitie restaurativa si de reparare a infractiunilor

pe care le-au comis.

Aspecte organizationale privind încarcerarea detinutilor condamnati

În masura în care este posibil si în conformitate cu Regula 17 trebuie sa se efectueze

o repartizare a diferitelor categorii de detinuti în diversele penitenciare sau parti distincte

ale aceluiasi penitenciar, în vederea facilitarii gestionarii deferitelor regimuri.Vor exista

proceduri pentru stabilirea si revizuirea proiectelor individuale ale detinutilor, în urma

analizarii pertinente a dosarelor, consultarii aprofundate a membrilor personalului implicat

si, în masura în care este posibil, cu participarea detinutilor în cauza.Fiecare dosar va

cuprinde rapoartele întocmite de personalul care raspunde direct de detinutul respectiv.

Munca detinutilor condamnati

Un program sistematic de munca va contribui la atingerea obiectivelor urmarite prin

regimul detinutilor condamnati.Detinutii condamnati care nu au ajuns la vârsta normala de

pensionare pot fi supusi obligatiei de a munci, tinându-se cont de aptitudinile fizice si

psihice ale acestora, constatate de catre medic.Daca detinutii condamnati sunt supusi

obligatiei de a munci, conditiile de munca trebuie sa fie conforme cu normele si

supravegherea aplicate în exterior.Atunci când detinutii condamnati participa la programe

educative sau de alt gen în timpul orelor de lucru, ca parte a regimului lor planificat, acestia

vor fi remunerati ca si când ar fi muncit.În cazul detinutilor condamnati, o parte din

remuneratia sau economiile lor poate fi destinata repararii daunelor pe care le-au produs,

daca un tribunal decide acest lucru sau daca detinutul îsi da acordul.

Educatia detinutilor condamnati

Un program educational sistematic, cu obiective de mentinere a cunostintelor,

îmbunatatire a nivelului general de educatie a detinutilor si al perspectivelor de a duce o

viata responsabila, lipsita de infractiuni, va constitui o parte esentiala în cadrul regimului

detinutilor condamnati.Toti detinutii condamnati vor fi încurajati sa participe la programele

educationale si de formare.Programele educationale ale detinutilor condamnati trebuie sa

fie adaptate la durata perioadei de încarcerare.

Liberarea detinutilor condamnati

Detinutii condamnati vor fi asistati la momentul oportun si înainte de liberare, prin

proceduri si programe special concepute, astfel încât sa le permita sa parcurga perioada de

trecere de la viata din penitenciar la o viata în cadrul colectivitatii, în care sa respecte

legislatia nationala.În cazul detinutilor cu pedepse de lunga durata, vor fi luate masuri

pentru a li se asigura o întoarcere progresiva la viata în mediu liber.Acest scop poate fi atins

în penitenciar printr-un program de pregatire pentru liberare sau printr-o liberare

conditionata, sub supraveghere, însotite de o asistenta sociala eficienta.Autoritatile

penitenciare vor lucra în strânsa cooperare cu serviciile sociale si organismele care sprijina

detinutii liberati sa-si gaseasca un loc în comunitate, sa se întoarca în viata de familie si sa

gaseasca un loc de munca.Reprezentantii acestor servicii sau organisme sociale vor avea

acces în penitenciare si la detinuti, în vederea pregatirii acestora pentru liberare si

planificarii asistentei postpenale.

91

VII.Revizuirea regulilor

Regulile penitenciare europene trebuie sa fie revizuite cu regularitate.

V. Programul model de executare a pedepselor privative de libertate

1. Data la care hotărîrile penale rămîn definitive şi devin executorii

2. Repartizarea şi primirea condamnaţilor în penitenciare

3. Executarea pedepsei a maturilor

4. Executarea pedepsei de către minori

5. Executarea pedepsei de către femei

6. Modificarea condiţiilor de deţinere pe parcursul executării pedepsei

7. Calculul termenului de executare a pedepsei

8. Liberarea de pedeapsă penală

9. Împrejurări speciale care determină modificarea sau întreruperea executării pedepsei

10. Amnistierea şi graţierea condamnaţilor

1. Data la care hotaririle penale ramin definitive si devin executorii

Hotaririle primei instante ramin definitive la data pronuntarii, cand hotarirea nu este supusa

apelului si nici recursului, la data expirarii termenului de apel, cand nu s-a declarat apel in

termen cand apelul declarat a fost retras inauntrul termenului, la data retragerii apelului,

daca aceasta s-a produs dupa expirarea termenului de apel, la data expirarii termenului de

recurs in cazul hotaririlor nesupuse apelului sau daca apelul a fost respins adica cand nu s-a

92

declarat recurs in termen sau cind recursul declarat a fost retras inauntrul termenului,

la data retragerii recursului declarat impotriva hotararilor mentionate, daca aceasta s-a

produs dupa expirarea termenului de recurs, la data pronuntarii hotararii prin care s-a

respins recursul declarat impotriva hotararilor mentionate mai sus.

Hotaririle instantei de apel ramin definitive la data expirarii termenului de recurs, cind

apelul a fost admis fara trimitere pentru rejudecare si nu s-a declarat recurs in termen, cind

recursul declarat impotriva hotaririi mentionate a fost retras inauntrul termenului, la data

retragerii recursului declarat impotriva hotaririi mentionate, daca aceasta s-a produs dupa

expirarea termenului de recurs, la data pronuntarii hotaririi prin care s-a respins recursul

declarat impotriva hotaririi mentionate.

Hotarirea instantei de recurs ramane definitiva la data pronuntarii acesteia cand:

a) recursul a fost admis si procesul a luat sfarsit in fata instantei de recurs, fara rejudecare;

b) cauza a fost rejudecata de catre instanta de recurs, dupa admiterea recursului;

c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, in cazul respingerii recursului.

Hotararea instantei penale, ramasa definitiva la prima instanta de judecata, la instanta de

apel sau la instanta de recurs, se pune in executare de catre prima instanta de judecata.

Cand hotararea ramane definitiva in fata instantei ierarhic superioare, aceasta trimite

instantei de executare un extras din acea hotarare, cu datele necesare punerii in executare, in

ziua pronuntarii hotararii de catre instanta ierarhic superioara. Dispozitiile precedente sunt

aplicabile si in cazul hotararilor nedefinitive, dar executorii, cu exceptia celor privind

masurile preventive care se pun in executare de instanta care le-a dispus. Instanta de

executare deleaga pe unul din judecatorii sai, pentru efectuarea punerii in executare. Daca

cu prilejul punerii in executare a hotararii sau in cursul executarii se iveste vreo nelamurire

sau impiedicare, judecatorul delegat poate sesiza instanta de executare, care va

proceda. Pedeapsa inchisorii si pedeapsa detentiunii pe viata se pun in executare prin

emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare se emite de judecatorul delegat al

instantei de executare in ziua ramanerii definitive a hotararii la instanta de fond sau, dupa

caz, in ziua primirii extrasului, se intocmeste in trei exemplare si cuprinde: denumirea

instantei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numarul

si data hotararii care se executa si denumirea instantei care a pronuntat-o, pedeapsa

pronuntata si textul de lege aplicat, timpul retinerii si arestarii preventive care s-a dedus din

durata pedepsei, mentiunea daca cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare si de

detinere, semnatura judecatorului delegat, precum si stampila instantei de executare. In

cazul in care cel condamnat se afla in stare de libertate, odata cu emiterea mandatului de

executare a pedepsei inchisorii sau a pedepsei detentiunii pe viata, judecatorul delegat emite

si un ordin prin care interzice condamnatului sa paraseasca tara. Ordinul se intocmeste in

trei exemplare si cuprinde: denumirea instantei de executare, data emiterii, datele privitoare

la persoana condamnatului, pedeapsa pronuntata impotriva acestuia, numarul si data

hotararii de condamnare, denumirea instantei care a pronuntat-o, numarul mandatului de

executare a pedepsei emis pe numele condamnatului, dispozitia de interzicere a parasirii

tarii, semnatura judecatorului delegat, precum si stampila instantei de executare. Pentru

aducerea la indeplinire a mandatului de executare, se trimit doua exemplare, dupa caz,

organului de politie, cand condamnatul este liber, comandantului locului de detinere, cand

condamnatul este arestat, sau comandantului unitatii militare unde condamnatul face

serviciul militar. Pentru aducerea la indeplinire a ordinului de interzicere a parasirii tarii, se

93

trimite de indata cate un exemplar organului competent sa elibereze pasaportul si

Inspectoratului General al Politiei de Frontiera. In cazul in care cel condamnat se afla in

stare de libertate, organele de executare au obligatia de a lua masurile prevazute de lege in

vederea punerii in executare a mandatului de executare a pedepsei si a ordinului de

interzicere a parasirii tarii, in ziua primirii acestora. Pe baza mandatului de executare

organul de politie procedeaza la arestarea condamnatului. Celui arestat i se inmaneaza un

exemplar al mandatului si este dus la locul de detinere cel mai apropiat, unde organul de

politie preda celalalt exemplar al mandatului de executare.

In vederea punerii in executare a mandatului emis in executarea unei hotarari definitive de

condamnare, organul de politie poate patrunde in domiciliul sau resedinta unei persoane

fara invoirea acesteia, precum si in sediul unei persoane juridice fara invoirea

reprezentantului legal al acesteia. Daca persoana impotriva careia s-a emis mandatul nu este

gasita, organul de politie constata aceasta printr-un proces-verbal si ia masuri pentru darea

in urmarire, precum si pentru darea in consemn la punctele de trecere a frontierei. Un

exemplar de pe procesul-verbal, impreuna cu un exemplar al mandatului de executare se

trimit instantei care a emis mandatul. Comandantul unitatii militare, primind mandatul de

executare, inmaneaza un exemplar condamnatului si ia masuri pentru trimiterea acestuia la

locul de executare a pedepsei. Cand condamnatul se afla arestat, un exemplar al mandatului

de executare i se inmaneaza de catre comandantul locului de detinere. Comandantul locului

de detinere consemneaza intr-un proces-verbal data de la care condamnatul a inceput

executarea pedepsei. Pe baza ordinului de interzicere a parasirii tarii, organele in drept

refuza celui condamnat eliberarea pasaportului sau, dupa caz, procedeaza la ridicarea

acestuia si iau masuri pentru darea condamnatului in consemn la punctele de trecere a

frontierei. O copie de pe procesul-verbal se trimite instantei de executare. Pedeapsa

inchisorii cu executarea la locul de munca se pune in executare prin emiterea mandatului de

executare. Mandatul se emite de instanta de executare, se intocmeste in 4 exemplare, care se

aplica in mod corespunzator, si urmatoarele date: denumirea, sediul unitatii unde se executa

pedeapsa, dispozitia de executare a pedepsei catre conducerea unitatii si de retinere si

varsare la bugetul de stat a cotei prevazute de lege. Pentru aducerea la indeplinire a

mandatului de executare emis, se trimite cate un exemplar unitatii unde se va executa

pedeapsa, condamnatului si organului de politie din localitatea in care isi are sediul

unitatea.

O copie de pe dispozitivul hotararii se trimite de instanta de executare consiliului local in a

carui raza teritoriala isi are domiciliul condamnatul. Daca persoana fata de care se

efectueaza executarea mandatului ridica obiectii in ce priveste identitatea, care se aplica in

mod corespunzator. Persoana condamnata la pedeapsa amenzii este obligata sa depuna

recipisa de plata integrala a amenzii la instanta de executare, in termen de 3 luni de la

ramanerea definitiva a hotararii. Cand cel condamnat se gaseste in imposibilitate de a achita

integral amenda in termenul prevazut in alineatul precedent, instanta de executare, la

cererea condamnatului, poate dispune esalonarea platii amenzii, pe cel mult 2 ani in rate

lunare.

In caz de neindeplinire a obligatiei in termenul aratat sau de neplata a unei rate, instanta de

executare comunica un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveste aplicarea amenzii

organelor competente, in vederea executarii amenzii potrivit dispozitiilor legale privind

executarea silita a creantelor fiscale si cu procedura prevazuta de aceste dispozitii. Pedeapsa

94

interzicerii exercitiului unor drepturi se pune in executare prin trimiterea de catre instanta

de executare a unei copii de pe dispozitivul hotararii, consiliului local in a carui raza isi are

domiciliul condamnatul si organului care supravegheaza exercitarea acestor drepturi.

Pedeapsa degradarii militare se pune in executare prin trimiterea de catre instanta de

executare a unei copii de pe hotarare, dupa caz, comandantului unitatii militare din care a

facut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar in raza caruia domiciliaza

condamnatul.

2. Repartizarea si primirea condamnatului in penitenciare

Conform art.72 CP al RM instant de judecata stabileste tipul de penitenciar cu un regim

corespunzator in care condamnatul urmeaza sa isi ispaseasca pedeapsa. Daca a fost fixat un

regim mai sever de detentie instant de recurs poate sa-l schimbe sis a dispuna un regim mai

putin sever. La pedeapsa cu inchisoarea persoana condamnata este repartizata la locul de

executare a pedepsei in timp de 10 zile dup ace sentinta a ramas definitive. Detinerea

femeilor se face separate de cea a barbatilor si respective minorii separat de majori sau in

locuri special de detinere, aceste aspect desi generale sunt importante si obiective care

permit o prima repartizare. Condamnatii la inchisoare de lunga durata de la 10 la 20, de la

20 in sus si detentiune pe viata, sunt repartizati in penitenciare pentru executarea acestor

pedepse in penitenciare de maxima siguranta. Condamnatii pe o durata de la 5 la 10 ani sunt

repartizati in penitenciare inchise cu durata de pina la 10 ani. Repartizarea condamnatilor la

inchisoare de scurta durata se efectuiaza in penitenciaare destinate arestatilor preventive si

celor condamnati la inchisoare contraventionala, care sunt penitenciare locale. Atunci cind

merge vorba de unii recidivisti sau cu tendinte de evadare, acestia vor fi repartizati intr-un

penitenciar pentru condamnatii cu un comportament deosebit de periculos. Daca apare

pericol de viata sau de sanatate din partea altor condamnati la cererea condamnatului

administratia este obligate sa intreprinda masuri urgent intru transferarea sa. La preluarea

condamnatilor la locul de ispasire a pedepsei colaboratorii penitenciarului controleaza

prezenta dosarelor personale, documentatiei corespunzatoare, dupa care ei sunt supusi

perchezitiei, si lucrurile lor se verifica, obiectele si substantele care nu pot fi pastrate sau

folosite sunt interzise se depoziteaza sau se distrug in modul stability de lege. Lista

obiectelor pe care condamnatul este in drept sa le pastreze este stabilit de Statut, daca

asupra lui se gasesc bani si obiecte de pret, aceste se varsa in beneficial penitenciarului in

temeiul unei decizii a sefului penitenciarului, chiar si obiectele care sunt gasite la

condamnati se sechestreaza si se pastreaza de administratia penitenciarului pina la liberarea

condamnatului, fara dreptul de folosinta in timpul ispasirii pedepsei. Condamnatii sunt

supusi in mod obligatoriu unui control medical si sanitar, dupa care sunt plasati in

incaperile de carantina ale penitenciarului pe un termen de 15 zile, unde condamnatilor li se

explica drepturile si obligatiile lor si sunt avertizati privind raspunderea penala disciplinara

si materiala in caz de comitere a unor infractiuni sau delicte. Decizia privind repartizarea pe

detasamente a condamnatilor nou veniti este luata de catre Comisia penitenciarului, la

repartizare se ia in consideratie particularitatile fiecarui condamnat si se impart dupa sex,

virsta, caracterul si gradul de pericol social al infractiunii, starea sanatatii, si altele.

Conditiile de detinere in penitenciar sunt conditii initiale si obisnuite, cele initiale sunt

destinate detinerii condamnatilor aflati pentru prima data in penitenciar, ei sunt cazati in

incaperi total izolate si benefiaciaza de primblari cu durata de o ora si jumatate, insa

95

conditiile obisnuite sunt destinate detinutilor din sectoarele locale de tip camin, cu conditii

imbunatatite de detentie si cu deplasarea limitata pe teritoriul penitenciarului. La

repartizarea grupelor de condamnati pentru munca sau la repartizarea in camere ori la alte

activitati in comun, se vor lua in vedere gradul de cultura, mediul social-familial din care

provin si comportarea in timpul detentiei. In ce priveste minorii si tinerii care urmeaza

cursuri de scolarizare sau calificare profesionala, la repartizarea pe camere si pe grupe se va

tine cont de repartizarea lor pe clase si ateliere. Repartizarea in spitale, in sanatorii, in

camine se face de catre medie tinindu-se cont de cerintele asistentei medicale respectiv

toate aceste repartizari se fac cu permisiunea sefului penitenciarului.

3. Executare pedepsei a maturilor

La prima categorie pot fi atribuiţi cei care au fost condamnaţi pentru prima dată.

Condamnările anterioare ridicate sau stinse în ordinea stabilită nu se iau în consideraţie.

Necesitatea divizării acestor două categorii e dictată de faptul că persoanele care anterior au

executat pedepse privative de libertate de regulă posedă o experienţă criminală mai bogată,

au atitudine antisocială mai pronunţată şi în aşa fel îi pot influenţa pe condamnaţii primari,

care intrând în contact cu lumea carcerală pentru prima dată, mai ales sub greutatea şocului

psihologic generat de schimbarea mediului ambiant binecunoscut, se pot lăsa uşor dirijaţi.

Condamnaţii care anterior au executat pedepse privative de libertate se încadrează în

categoria persoanelor ce au comis infracţiuni ce constituie recidivă. Această categorie de

condamnaţi, în conformitate cu alin. 4, art. 72 CP al RM execută pedeapsa în penitenciare

separate.Este bine cunoscut faptul că infracţiunile comise din imprudenţă constituie un

pericol social mult mai redus decât cele comise intenţionat. Din această cauză la executarea

pedepsei în privinţa condamnaţilor pentru infracţiuni comise din imprudenţă, se aplicăun

volum mai redus al forţei coercitive. In aşa fel, categoria dată de condamnaţi execută

pedeapsa în condiţii mult mai uşoare şi în penitenciare separate (alin.2, art. 72 CP al RM,

art. 269 CE al RM).Termenul pedepsei cu închisoarea este un semn de bază la divizarea

infracţiunilor pe categorii. In cadrul clasificării condamnaţilor la închisoare acest criteriu

poartă un caracter facultativ. In acelaşi timp condamnaţii la detenţiunea pe viaţă constituie o

categorie distinctă a condamnaţilor, executând pedeapsa în instituţie penitenciară

specializată. In conformitate cu art. 72 CP aLRM, cei condamnaţi pentru infracţiuni uşoare,

mai puţin grave şi grave, săvârşite cu intenţie, execută pedeapsa în penitenciare de tip

semiînchis, iar cei condamnaţi pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave -

în penitenciare de tip închis. Această divizare este dictată de necesitatea asigurării unui

regim de securitate distinct pentru cei care comit infracţiuni deosebit de grave şi

excepţional de grave, de necesitatea asigurării condiţiilor specifice de deţinere a acestor

condamnaţi, prevăzute de legislaţia execuţional-penală.în conformitate cu art. 72 al CP al

RM, art. 216 al CE al RM condamnaţii pot fi repartizaţi în instituţiile penitenciare în felul

următor:• femeile sânt repartizate în penitenciare pentru femei, unde se asigură regimul de

deţinere stabilit pentru penitenciarul de tip deschis, semiînchis şi închis corespunzător

sentinţei de condamnare;• minorii sânt repartizaţi în penitenciare pentru minori. Minorele

sânt repartizate în penitenciarele pentru femei, cu asigurarea pentru ele a condiţiilor

penitenciarului pentru minori;• bărbaţii sânt repartizaţi în penitenciarele de tip deschis (cei

care au comis infracţiuni din imprudenţă), de tip semiînchis (cei care au comis infracţiuni

intenţionate uşăare, mai puţin grave şi grave), de tip închis (cei care au săvârşit infracţiuni

96

deosebit de grave, excepţional de grave precum şi infracţiuni ce constituie recidivă) şi

penitenciar special de tip închis (cei condamnaţi la detenţiunea pe viaţă). După

determinarea penitenciarului concret, are loc trimiterea condamnaţilor la locul executării

pedepsei ce se efectuează sub escortă, cu respectarea regulilor de deţinere separată a

femeilor de bărbaţi, a minorilor de adulţi, condamnaţilor la detenţiunea pe viaţă de alte

categorii de condamnaţi. Condamnaţii bolnavi de tuberculoză activă sau de alte boli

contagioase separata de condamnaţii sănătoşi. Transferarea condamnaţilor se face din

contul statului în automobile special destinate pentru aceasta.Ultima etapă o constituie

primirea condamnaţilor în penitenciar.În caz când în instituţia penitenciară se îndreaptă un

grup de condamnaţi, se întocmeşte corvoada sigilat se anexează dosarele personale ale

condamnaţilor şi listade însoţire în care se indică următoarele: temeiul escortării, de unde şi

încotro seescortează, merele dosarelor personale, numele, prenumele şi patronimicul

condamnaţilor, articolul în aza cărora au fost condamnaţi, termenul pedepsei şi tipul

coloniei. Primirea condamnatului se efectuează de către administraţia penitenciarului după

ce i se stabileşte identitatea, pe baza dispoziţiei de executare, a hotărârii de condamnare, a

actelor de identitate, a altor documente prevăzute în art. 220 al CE al RM.Imediat după

primire, condamnatul se plasează în încăperile de carantină pe o perioadă de până la 15 zile,

în decursul căreia el este supus examenului medical în vederea determinării sănătăţii şi

capacităţii de muncă.încăperea de carantină reprezintă un sector localizat părăsirea

samovolnică a căruia este interzisă. Nu se admite vizitarea condamnaţilor aflaţi în aceste

încăperi de către alţi condamnaţi. Tot aici se face cunoştinţă cu conţinutul regimului,

drepturile şi obligaţiile condamnatului, se explică temeiul şi ordinea aplicării sancţiunilor şi

recompenselor, se aduce la cunoştinţă regimul zile în penitenciar. Este interzis careva

contact dintre cei aflaţi în încăperile de carantină şi ceilalţi condamnaţi, în vederea

asigurării restricţiei date, lenjeria de corp şi de pat, vesela folosită de cei aflaţi în încăperea

de carantină nu se amestecă cu cea celorlalţi condamnaţi, ea se spală şi se păstrează separat.

In conformitate cu alin. 1, art. 170 al CE al RM, executarea pedepsei amenzii, pedepsei

privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate,

pedepsei retragerii gradului militar, a titlului special, a gradului de calificare (clasificare) şi

a distincţiilor de stat, pedepsei muncii neremunerate în folosul comunităţii, executarea

hotărârilor privind condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, privind

liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, privind înlocuirea părţii neexecutate

din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, privind liberarea de pedeapsă a minorilor, privind

amânarea executării pedepsei aplicate femeilor gravide şi femeilor care au copii în vârstă de

până la 8 ani, precum şi executarea pedepselor aplicate persoanelor juridice se asigură de

către oficiile de executare, cu excepţia stabilită în art.306 din prezentul cod. Executarea

închisorii şi detenţiunii pe viaţă se asigură de către instituţiile penitenciare. Tot instituţiile

penitenciare execută pedeapsa amenzii aplicate în calitate de pedeapsă complimentară celor

condamnaţi la închisoare sau detenţiune pe viaţă.Pedeapsa trimiterii într-o unitate militară

disciplinară se execută de către unitatea disciplinară a Forţelor Armate preată în

conformiste cu Hot. Guvernului RM nr. 1171 din 05.11.2001 privind

aprobarearegbjamentului şi efe'ctnoilui unităţii disciplinare a Forţelor Armate.

4. Executarea de catre minori

În penitenciarele pentru minori îşi ispăşesc pedeapsa condamnaţii în vîrsta de pînă la 18

97

ani, precum şi condamnaţii adulţi în vîrstă de pînă la 23 ani în privinţa cărora instanţa de

judecată, la prezentarea administraţiei penitenciare, a dispus continuarea executării pedepsei

în penitenciarul respectiv.Asupra condamnatului care a împlinit vîrsta de 18 ani şi care a

fost lăsat în penitenciarul pentru minori se extind drepturile şi obligaţiile, regimul, condiţiile

de muncă, normele alimentare, de asigurare materială, ale condiţiilor de trai şi de asistenţă

medico-sanitară stabilite pentru condamnaţii minori. În penitenciarele pentru minori,

condamnaţii sînt deţinuţi sub pază şi supraveghere permanentă.Regimurile şi condiţiile de

detenţie în penitenciarele pentru minori corespund regimurilor şi condiţiilor prevăzute

pentru penitenciarele de tip semiînchis, cu particularităţile prevăzute de art. 272 şi 273 ale

Codului de executare.

La regim iniţial sînt deţinuţi condamnaţii veniţi în penitenciar după rămînerea definitivă

a sentinţei. Ei sînt ţinuţi în încăperi complet izolate, care se încuie. Condamnaţii beneficiază

de plimbări zilnice cu durata de 2 ore. Regulile generale, principiile generale privind

executarea pedepselor privative de libertate se aplică tuturor condamnaţilor care execută o

astfel de pedeapsă. Drepturile condamnaţilor şi obligaţiile administraţiei penitenciare

privind executarea se exercită deopotrivă: condamnaţilor majori, dar şi celor minori. Dar,

după lege şi în anumite limite, regimul de deţinere şi tratamentul minorilor, ca tinerilor (18-

21 ani), sunt diferenţiate faţă de cele ale majorilor. Despre aceste diferenţe sau regim

special al minorilor In lege sunt înscrise dispoziţii exprese şi speciale. Principiul dominant

în materie de regim de deţinere al condamnaţilor minori la închisoare este cel al deţinerii

diferenţiate după categoria de condamnaţi şi după felul penitenciarelor în care categoriile de

condamnaţi sunt puşi să execute pedeapsa. Acest principiu este sintetic exprimat în art. 38

al proiectului, unde se prevede că "condamnaţii vor h supuşi regimului de deţinere stabilit

pentru felul penitenciarului Ia care au fost repartizaţi şi categoria de condamnaţi din care

face parte". In cazul condamnaţilor minori, regimul de deţinere este cel stabilit pentru

categoria de condamnaţi minori şi felul penitenciarului unde aceştia execută pedeapsa. în

ipoteza în care secţiile pentru condamnaţi minori sunt organizate în penitenciarele pentru

majori, acestea vor fi strict delimitate, pentru a împiedica contactul nemijlocit cu alte

categorii de condamnaţi.

Regimul de deţinere examinat pentru diferitele categorii de condamnaţi la închisoare,

este axat pe ideea executării pedepsei în etape succesive, de la una mai grea spre una sau

unele mai uşoare. Este aşa numitul regim de deţinere progresiv, consacrat în proiectul de

lege. Etapele sunt mai grele sau mai uşoare după următoarele criterii: a) munca sub pază şi

supraveghere este mai grea. iar munca fără pază în afara locului de deţinere sau la

supravegherea altor condamnaţi ori în semilibertate este mai uşoară; b) posibilitatea de

propunere pentru liberare condiţionată; c) acordarea de învoiri sau permisii în timpul

executării; d) acordarea sau beneficierea de mai multe şi mai dese (ori mai puţine şi mai

rare) pachete, vizite, ţigări, bani, corespondenţă. După aceste criterii, regimul de deţinere al

condamnaţilor la pedeapsa închisorii de lungă durată este sever şi greu, fiindcă nu pot

presta muncă fără pază, nu beneficiază de propunere la liberare condiţionată mai devreme,

nu li se acordă dreptul la pachete mai dese, nici permisii ori învoiri. Dimpotrivă, regimul de

deţinere este mai uşor când condamnatul poate presta muncă fără pază, poate beneficia de

învoiri, liberare condiţionată etc.

Regimul de deţinere al minorilor este mai uşor, fiindca ei, dacă trebuie să termine şcoala ori

învăţământul obligatoriu, nu sunt obligaţi să muncească, iar dacă muncesc, muncesc mai

98

mult ia treburi gospodăreşti interne, beneficiază de pachete, bani, vizite mai multe, pot

primi învoiri şi permisii, pot fi propuşi la liberare condiţionată. Ei nu pot munci în afara

locului de deţinere fără pază, datorită vârstei, iar nesupravegherea lor în afara locului de

deţinere este periculoasă.

Regimul de deţinere al condamnaţilor mai este determinat de alte idei: a) el presupune şi

cere ca să fie întemeiat pe cunoaєterea condamnaţilor, pe observarea şi analizarea

comportгrii şi trгsгturilor de caracter şi mentalitate al condamnaţilor, pe notările şi

consemnările în fişele individuale ale acestora. Această sarcină revine comisiei de

specialişti (medic, psiholog, educator, sociolog etc.) de pe lângă conducerea (directorul)

penitenciarului, comisie care efectiv realizează această sarcină. De altfel, notările şi

caracterizările condamnaţilor se împrospăteazî trimestrial, hotărârea privind stabilirea

regimului de deţinere revine judecătorului pentru executarea pedepsei, care, fa propunerea

sau avizul comisiei de specialişti, ia hotărârea respectivă; c) regimul de deţinere este elastic,

modificabil şi individualizat, în funcţie de condamnat şi de comportarea acestuia .

In art. 25 al Regulamentului se prevede explicit că, în penitenciarele pentru minori

"condamnaţii au un regim special de deюinere", în care se ţine seama de: a) particularităţile

şi necesităţile fizice şi psihice proprii vârstei acestora; b) de protecţia şi asistenţa speciale

care trebuie asigurate, în scopul dezvoltării acestora. între aceste coordonate de bază,

regimul de deţinere al minorilor capătă trгsгturi proprii.

Astfel, în art. 25 alin. 2 se prevede că condamnaţii minori au toate drepturile prevăzute

de lege pentru condamnaţii majori, dar şi unele drepturi speciale acordate minorilor. Se mai

prevede că dispoziţiile din Legea executării pedepselor se completează cu dispoziţiile din

Regulamentul pentru executarea pedepselor şi cu cele cuprinse în Regulamentul de ordine şi

disciplină interioară în care se face mereu referire la minori. Menţionăm mai jos unele din

aceste dispoziţii speciale pentru minori.

Astfel minorii primesc hrana zilnică în cantităţi mai mari decât adulţii, corespunzător

vârstei lor, astfel cum este stabilit prin ordinul ministrului justiţiei şi ministrului sănătăţii

minorilor li se asigură 8 ore de somn neîntrerupt, precum şi programul zilnic de exerciţii

fizice în aer liber şi de sport, astfel cum a fost stabilit.de comun acord cu medicul, minorii

pot primi vizite şi pachete la intervale de timp mai scurte şi în cantităţi mai mari decât

condamnaţii majori, vor fi facilitate contactele cu familia, precum şi cu reprezentanţii

organismului special pentru asistenţa şi reintegrarea socială ai minorilor şi a instituţiilor de

educaţie cultural-ştiinţifică, de cantate.

La expirarea termenului de 6 luni din ziua intrării în penitenciar, însă nu mai mult de o

treime din durata pedepsei, condamnaţii aflaţi în regim iniţial pot fi transferaţi în regim

comun de detenţie, luîndu-se în considerare perioada ţinerii lor în carantină. În regimurile

de deţinere comun şi de resocializare, condamnaţii, în perioada de la stingere pînă la

deşteptare, sînt ţinuţi în încăperi complet izolate, care se încuie. În intervalul de timp de la

deşteptare pînă la stingere, ei se pot deplasa liber pe teritoriul penitenciarului, în limitele

stabilite de administraţia penitenciarului. Transferul condamnatului în regim de

resocializare se efectuează cu 6 luni înaintea expirării termenului pedepsei, în condiţiile

stabilite de alin. (1) art. 302 al Codului de executare. Condamnaţilor aflaţi în regim de

resocializare li se poate permite deplasarea fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului,

dacă acest lucru este condiţionat de caracterul muncii îndeplinite. Condamnatul care a

împlinit vîrsta de 18 ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în

99

penitenciarul de tip semiînchis la condiţii comune de deţinere. Transferul condamnatului în

penitenciarele de tip semiînchis o hotărăşte instanţa de judecată, în baza unui demers al

administraţiei penitenciare.

Condamnatul major care a fost lăsat în penitenciarul pentru minori şi care a împlinit vîrsta

de 23 de ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip

semiînchis la condiţii comune de deţinere, în baza deciziei directorului general al

Departamentului Instituţiilor Penitenciare.

5. executarea de catre femei

În penitenciarele pentru femei execută pedeapsa condamnatele de sex feminin.

Condamnatele la pedeapsa închisorii care urmează a fi executată în penitenciare de tip

semiînchis sau închis sînt deţinute sub pază şi supraveghere permanentă, iar în penitenciare

de tip deschis - sub supraveghere permanentă. In principiu, femeile condamnate sunt supuse

aceluiaşi tratament, aceluiaşi regim penitenciar ca şi ceilalţi condamnaţi, regim stabilit prin

lege. Femeile condamnate trebuie să respecte aceleaşi obligaţii şi interdicţii ca şi bărbaţii

condamnaţi. Obligaţiile privind deţinerea, obligaţiile privind ordinea şi disciplina internă

sunt comune tuturor condamnaţilor. Femeile au în penitenciar, de asemenea, aceleaşi

drepturi ca şi bărbaţii condamnaţi.

Cu toate acestea, s-au impus unele diferenţieri. Astfel, prima deosebire constă în aceea că

femeile execută pedeapsa privativă de libertate separat de bărbaţi. în acest scop s-au creat

penitenciare speciale sau secţii speciale de femei în penitenciarele existente. Penitenciarele

speciale şi secţiile speciale au atras după ele personal special, adecvat, adică femei,

îndeosebi personalul de supraveghere şi cel de specialitate (medici, educatori etc.

Există, apoi, o a doua deosebire în ceea ce priveşte obligaţia la muncă în penitenciar, în

sensul că femeile vor fi puse să execute o muncă potrivită (de exemplu, în ateliere de

ţesătorie, croitorie şi altele asemănătoare). Regimul penitenciar al femeilor cere ca acestea

sâ nu fie folosite în munci grele, pe care le pot efectua mai mult bărbaţii (de exemplu,

încărcări, descărcări, construcţii etc ). Femeile au, de asemenea, dreptul, în condiţiile legii,

la regim penitenciar semihber In privinţa volumului de muncă, a normelor ce trebuie

îndeplinite, se va tine seama de puterea de muncă a femeilor şi, pe cât posibil, se va evita

prelungirea muncii peste 8 ore zilnic. Deasemeni nu se poate prelungi durata zilei de muncă

condamnatelor care muncesc in mediu toxic sau vătămător. In lege se mai prevede că

femeile gravide nu vor fi folosite la muncă în perioada stabilită de normele legale cu privire

la concediul ce se acordă femeilor încadrate in munca înainte şi după naştere şi nici la

muncă în mediul toxic şi vătămător.

Regimul de deţinere a condamnatelor de sex feminin corespunde, respectiv, regimului

stabilit pentru penitenciarele de tip deschis, semiînchis sau închis. Femeile gravide şi

mamele care au cu ele copii în vîrstă de pînă la 3 ani, condamnate la pedeapsa închisorii

care urmează a fi executată în penitenciare de tip închis, la decizia administraţiei

penitenciarului, execută pedeapsa în condiţiile prevăzute pentru penitenciarul de tip deschis

sau semiînchis, în funcţie de gravitatea faptei comise, pericolul social pe care îl reprezintă,

comportamentul deţinutei, vîrsta şi starea sănătăţii copilului şi a mamei etc.

Condamnatele la executarea pedepsei într-un penitenciar de tip deschis li se aplică regulile

100

prevăzute de secţiunea a 15-a a prezentului Statut.

La regim iniţial sînt deţinute condamnatele venite în penitenciar după rămînerea definitivă a

sentinţei. Ele sînt ţinute în încăperi complet izolate, care se încuie. Condamnatele

beneficiază de plimbări zilnice cu durata de 2 ore.

La expirarea termenului de 3 luni pentru penitenciarele de tip deschis; 6 luni, însă nu mai

mult de o treime din durata pedepsei pentru penitenciarele de tip semiînchis şi 9 luni pentru

penitenciarele de tip închis - din ziua intrării în penitenciar, condamnatele aflate în regim

iniţial pot fi transferate în regim comun de detenţie, luîndu-se în considerare perioada ţinerii

lor în carantină.

În regimurile de deţinere comun şi de resocializare, condamnatele, în perioada de la

stingere pînă la deşteptare, sînt ţinute în încăperi complet izolate, care se încuie. În

intervalul de timp de la deşteptare pînă la stingere, condamnatele cu executarea pedepsei în

penitenciare de tip semiînchis se pot deplasa liber pe teritoriul penitenciarului, în limitele

stabilite de administraţia penitenciarului, iar de tip închis - în zona locativă şi încăperile de

uz comun ale secţiei cu regim comun.

Transferul condamnatelor în regim de resocializare se efectuează cu 6 luni înaintea expirării

termenului pedepsei, în condiţiile stabilite de alin. (1) art. 302 al Codului de executare.

Condamnatelor cu executarea pedepsei într-un penitenciar de tip semiînchis, aflate în regim

de resocializare, li se poate permite deplasarea fără escortă sau însoţire în afara

penitenciarului, dacă acest lucru este condiţionat de caracterul muncii îndeplinite.

Condamnatele cu executarea pedepsei într-un penitenciar de tip închis, aflate în regim de

resocializare, au dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul penitenciarului, în limitele

stabilite de administraţia penitenciarului.

6. modificarea conditiilor de detinere pe parcursul executarii pedepsei

Punerea în executare a pedepsei şi controlul asupra condamnatul la neaplicarea condiţionată

a pedepsei, precum şi aplicarea mijloacelor Ide corijare este diferenţiată şi individualizată în

funcţie de gravitatea infracţiunii comise, de personalitatea condamnatului, de conduita lui

pe durata termenului de executare a pedepsei şi de alte circumstante. Anumite condiţii

privind procesul de educare şi de apficarea mijloacelor de corectare faţă de condamnaţi, în

general, şi faţă de anumite categorii de deţinuţi sînt reglementate. Cel condamnat la

privaţiune de libertate trebuie să execute durata deplină a pedepsei, de regulă, într-o singură

colonie de corecţie sau de reeducare ori într-o singura închisoare. Realizarea principiilor de

diferenţiere şi individualizare a executării pedepsei necesită modificarea sistematică a

condiţiilor de deţinere in funcţie de comportamentul condamnaţilor la privaţiune de

libertate, de executare a regulilor regimului penitenciar, a normelor ce se referă la muncă şi

a gradului de corectare.

Prin modificarea condiţiilor de deţinere în limitele unei instituţii penitenciare în timpul

executării pedepsei privative de libertate se înţelege acordarea tuturor facilităţilor prevăzute

de legislaţie ce au legătură cu transferarea condamnaţilor în condiţii de deţinere mai

favorabile. Conform art. 69 C.E.S.D.R, condiţiile de deţinere a condamnatului pot fi

modificate, fapt ce depinde de conduita şi atitudinea acestuia fată de munca, in cadrul

aceluiasi penitenciar sau prin transferul acestuia in alt tip de penitenciar.

101

Modificarea condiţiilor de deţinere in acelaşi penitenciar transferul condamnatului, printr-o

decizie a şefului de penitenciare din condiţiile iniţiale de deţinere în condiţii obişnuite şi

resocializare şi, în acelaşi mod, din condiţii obişnuite şi de resocializare în condiţii iniţiale

de deţinere.

Condamnatul care a pornit pe calea corijării poate fi propus la transfer pentru executarea de

mai departe a pedepsei:

1. Din închisoare în colonie de corecţie, după ce a executat în penitenciar cel puţin

jumătate din durata pedepsei închisorii, stabilită prin sentinţa instanţei judecătoreşti.

2. Din colonie de corecţie cu regim comun sau din colonie cu regim sever în colonie-

aşezare, după ce condamnatul care se află în condiţii obişnuite de deţinere a executat cel

puţin o treime din durata pedepsei.

3. Cel condamnat pentru crimă deosebit de gravă sau cel care, anterior, a fost liberat

înainte de termen de pedeapsă, dar a comis o nouă infracţiune în perioada părţii neexecutate

din pedeapsă, pot fi transferaţi în colonii-aşezări după executarea a cel puţin două treimi din

durata pedepsei.

Nu sînt pasibili de transfer în colonii-aşezări:

1) recidiviştii deosebit de periculoşi;

2) cei a căror pedeapsă cu moartea a fost comutată cu pedeapsa privativă de libertate ca

urmare a graţierii sau amnistierii; :

3) persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă;

4) cei cărora, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea comisă, li s-a stabilit

tratament coercitiv contra alcoolismului, narcomaniei, toxicomaniei sau tuberculozei active,

precum şi cei care nu au trecut seria deplină de tratament contra bolii venerice, persoanele

bolnave de SIDA sau contaminate cu virusul HIV care provoacă SIDA.

Condamnatul declarat violator fraudulos al regimului de deţinere poate fi propus la transfer

din colonie-aşezare în colonie de corecţie cu regimul stabilit anterior de instanţa

judecătorească, iar condamnatul repartizat, conform sentinţei instanţei judecătoreşti, în

colonie-aşezare poate fi propus la transfer în colonie de corecţie cu regim comun din

colonie de corecţie cu regim sever în închisoare pentru cel mult trei ani cu executarea în

colonia cu regim sever a părţii restante din durata pedepsei. Evident că modificarea

condiţiilor de deţinere în limitele unei institutii penitenciare are drept consecinţa stimularea

condamnaţilor de a respecta regulile regimului de deţinere, de a-si conforma

comportamentul normelor stabilite în sistemul penitenciar respectiv.

Poate fi considerată drept o modificare a condiţiilor de deţinere declasarea fără escortă sau

fără însoţire în afara coloniei. Astfel, conform art. 75 C.E.S.D.P., celor condamnaţi la

privaţiune de libertate şi transferaţi în colonii de Corecţie şi de reeducare la condiţii

obişnuite de deţinere, după ce aceştia au executat efectiv cel puţin o treime din termenul de

pedeapsă fixat, li -se poate permite deplasarea fără escortă sau insoţire în'afara coloniei,

dacă specificul muncii lor necesită faptul acesta. Este interzisă deplasarea fără escortă sau

însoţire în afara coloniei:

1) recidiviştilor deosebit de periculoşi;

2) celor a căror pedeapsă cu moartea a fost comutată cu pedeapsa privativă de libertate ca

urmare a graţierii sau amnistierii persoanelor condamnate la detenţiune pe viaţă;

3) celor care se află în penitenciar mai puţin de 6 luni; condamnaţilor care au sancţiuni

102

neridicate sau nestinse, precum şi celor cărora, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea

comisă, li se aplică tratament coercitiv contra alcoolismului, narcomaniei, toxicomaniei

sau tuberculozei active, care nu au urmat seria deplină g| de tratament contra bolii venerice,

bolnavilor de SIDA şi celor contaminaţi de virusul HIV care provoacă SIDA.

7. Calculul termenului de executare a pedepsei

Cunoaşterea duratei exacte a pedepsei închisorii ce urmează a fi executată prin privare de

libertate este imperios necesară, încă de la începutul executării acesteia, atât de către

condamnat, cât şi dea administraţia locului de deţinere, dat fiind că de aceasta depinde intre

altele, repartizarea îhtr-un anumit penitenciar, apoi într-o anumită secţie penitenciarului,

precum şi regimul de executare etc.

De principiu, durata executării pedepsei este cea prevăzută in hotărârea penală de

condamnare rămasă definitivă şi consemnată in mandatul de executare. Aşa cum arătam la

începutul prezentei secţiuni. In mandat se face menţiune expresă nu numai despre felul

pedepsei, dar si despre cuantumul (durata) acesteia. De multe ori, însă, durata din hotărârea

de condamnare nu coincide cu durata executării reale a pedepsei închisorii deoarece ulterior

apar elemente care pot modifica această durată. De regulă în sensul reducerii durate, fără a

fi exclusă şi modificarea în sensul sporirii acesteia. Elementele modificatoare ale duratei

executarii care apar in momentul de început al executării se iau In calcul de la început,

mentionindu-se în durata executării de la început (spre pildă, timpul arestării preventive),

iar cele care survin pe parcursul executării se iau în considerare în momentul în care apar

(de exemplu, zilele petrecute de condamnat in spital ca urmare a unui tratament medical).

Durata executării pedepsei închisorii trebuie determinată şi calculată cu maximă precizie,

pentru evitarea apariţiei unor situaţii care ar conduce la încălcarea principiului legalităţii

executării pedepsei. Tocmai de aceea, prin lege (art. 87, 88 şi 89 C. pen.) au fost înscrise

dispoziţii exprese cu privire la calculul duratei executării pedepsei dindu-se şi elementele de

calcul al acesteia. In lege (art. 87 alin. 2 C. pen.) se mai prevede că, pe calculul exact al

duratei executării pedepsei închisorii, „ziua în care incepe executarea şi ziua In care se

termină executarea, se socotesc în durata executării . Zilele respective se socotesc zile

întregi executate (24 ore) se includ în durata executării chiar dacă nu s-au executat în acele

zile, 24 ore, adică indiferent de ora arestării şi ora liberării.

Observăm că, întrucât durata executării pedepsei este un termen substanţial ce se referă la

pierderea stării de libertate potrivit dispoziţiilor de drept penal material (substanţial), în

calcularea acestui termen trebuie ţinut seama în principiu de dispoziţiile cuprinse în art. 87

şi 154 C. Penal. Aşadar, la calcularea duratei executării pedepsei închisorii se foloseste

sistemul inclusiv sau al unităţilor de timp pline care se bazează pe adagiul latin potrivit

căruia prima şi ultima zi a termenului se cuprind în aceasta şi deci intră in calcul.

Spre pildă unui condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare, care a stat sub arest preventiv 6 luni

şi care a fost depus în penitenciar la data de 14 decembrie 1991 (orele 1700

) îi expiră durata

executării pe data 14 decembrie 1993 (indiferent de oră).

103

8. Imprejurari speciale care determina modificarea sau intreruperea executarii

pedepsei

Posibilitatea amânării şi întreruperii executării pedepsei închisorii şi detenţiunii pe viaţă

constituie o excepţie de la principiul executării imediate a hotărârilor penale definitive şi al

continuităţii activităţii de punere în executare, precum şi o expresie a umanismului

dreptului procesual penal. Pentru a nu se ajunge pe această cale la întârzierea nejustificată

ori la înlăturarea executării pedepsei (amânarea sau întreruperea executării fiind doar o

înlăturare accidentală a continuităţii executării hotărârii de condamnare) s-a impus

reglementarea expresă şi limitativă a cazurilor în care persoana condamnată poate obţine

amânarea sau întreruperea, precum şi a procedurii de urmat în asemenea cazuri. Codul de

procedură penală în vigoare a redus la trei cazurile în care se poate dispune amânarea sau

întreruperea executării pedepsei şi a introdus dispoziţii privind competenţa, procedura de

soluţionare a cererilor şi evidenţa amânărilor sau întreruperilor acordate. Dispoziţiile

art.453-457 au fost succesiv modificate şi completate, însă noile prevederi nu au lămurit

decât parţial numeroasele controverse apărute în doctrină şi practică, unele rezolvări fiind

deja oferite prin soluţii pronunţate în recurs în interesul legii.

Recunoscând necesitatea ocrotirii persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate

aflate în situaţii vădite de inferioritate sau neputinţă, noul Cod de procedură penală menţine

tendinţa de reglementare cât mai restrictivă şi mai precisă a cazurilor şi condiţiilor în care

se poate dispune amânarea sau întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii

pe viaţă şi aduce modificări semnificative cu privire la procedura de urmat şi efectele

hotărârilor prin care vor fi admise asemenea cereri. Cum scopul declarat al noilor prevederi

nu este modificarea cu orice preţ a celor actuale, ci soluţionarea unor probleme apărute în

aplicarea codului în vigoare şi valorificarea soluţiilor confirmate de o practică îndelungată,

prezentarea lor nu se poate face decât prin raportare la reglementarea în vigoare, amplu

analizată şi comentată (deseori critic) în doctrină şi jurisprudenţă. În acest demers nu pot fi

ignorate nici dispoziţiile privind activitatea de executare a pedepselor şi a măsurilor dispuse

de organele judiciare în cursul procesului penal care, după cum se constată şi în expunerea

de motive a noului Cod de procedură penală, oferă soluţii pentru o parte din situaţiile

speciale în care s-ar putea găsi persoanele private de libertate.

Potrivit art.589 alin.1 lit.a din noul Cod de procedură penală, executarea pedepsei închisorii

sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată/întreruptă “când se constată pe baza unei

expertize medico-legale că persoana condamnată suferă de o boală ce nu poate fi tratată în

reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi face imposibilă executarea

imediată a pedepsei, iar instanţa constată, pe baza probelor, că specificul bolii nu permite

tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului

Sănătăţii şi apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol

pentru ordinea publică”.

Prin urmare, amânarea sau întreruperea executării pedepsei pentru acest motiv implică

întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:

a) condamnatul să sufere de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a

104

Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Ţinând seama că nu gravitatea bolii este relevantă pentru admisibilitatea cererii (putând

exista boli mai puţin grave care fac imposibilă executarea imediată a pedepsei) legiuitorul a

înlăturat cerinţa ca boala de care suferă condamnatul să fie gravă. S-a introdus în schimb

dubla condiţionare ca această boală să nu poată fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei

Naţionale a Penitenciarelor şi să facă imposibilă executarea imediată a pedepsei.

Ca şi în actuala reglementare, constatarea stării de boală se poate face doar pe baza unei

expertize medico-legale. Pentru soluţionarea cererii nu vor fi suficiente constatările

cuprinse în alte acte medicale, chiar dacă sunt întocmite de medici specialişti. Expertiza se

va efectua potrivit normelor procedurale ce reglementează efectuarea lucrărilor medico-

legale.

Starea sănătăţii condamnatului va fi evaluată la momentul judecării cererii, astfel încât nu

pot fi luate în considerare concluziile unei expertize efectuate anterior într-o altă cauză

având acelaşi obiect. Efectuarea expertizei este obligatorie chiar dacă de la evaluarea

medico-legală anterioară a trecut puţin timp, deoarece există posibilitatea înrăutăţirii stării

condamnatului. Odată admisă proba cu expertiză medico-legală nu se poate reveni asupra ei

doar pe considerentul că petentul nu a achitat costul acesteia.

Sub actuala reglementare s-a pus problema dacă raportul de expertiză medico-legală trebuie

să se pronunţe în mod expres asupra posibilităţii sau imposibilităţii executării pedepsei,

opinia majoritară fiind în sensul admisibilităţii cererii dacă se concluzionează că boala pune

în pericol iminent sănătatea condamnatului şi nu poate fi tratată decât în reţeaua sanitară a

Ministerului Sănătăţii. Aceasta deoarece rolul comisiei de expertiză este de a stabili dacă

cel condamnat prezintă boala menţionată în cerere, caracterul ei grav pentru viaţa sau

sănătatea acestuia şi locul unde poate fi tratată (date pe baza cărora instanţa va stabili

aplicabilitatea art.453 C.pr.pen.) şi nu acela de a aplica dispoziţiile procedurale la cazul

concret. Faţă de modul de redactare a dispoziţiilor art.598 alin.1 lit.a din noul Cod de

procedură penală, potrivit cărora boala ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară penitenciară

şi imposibilitatea executării imediate a pedepsei se constată (doar) pe baza unei expertize

medico-legale, în timp ce constatarea că specificul bolii nu permite tratarea acesteia sub

pază permanentă este atribuită expres instanţei şi se realizează pe baza oricăror probe,

apreciem că va fi necesar ca raportul de expertiză medico-legală să se refere în mod expres

la îndeplinirea primelor două cerinţe sau (în considerarea celor expuse mai sus) cel puţin la

imposibilitatea executării imediate a pedepsei.

Provocarea stării de boală chiar de către condamnat, prin refuzul tratamentului medical, al

intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare,

este sancţionată cu respingerea cererii – art.589 alin.2 teza I. Necesitatea unei asemenea

precizări a fost subliniată atât de doctrină, cât şi de practica judiciară majoritară, pe

considerentul că este inadmisibil ca persoana condamnată să se folosească cu rea-credinţă

de starea sănătăţii sale pentru a împiedica sau întârzia executarea pedepsei. Raportul de

cauzalitate dintre inacţiunea sau acţiunea vătămătoare a condamnatului şi starea de boală a

acestuia poate fi stabilit doar prin efectuarea expertizei medico-legale. De vreme ce

dispoziţia legală nu distinge între acţiunile vătămătoare, refuzul de hrană care conduce la

starea de boală sau o menţine, deşi nu este sancţionat ca abatere disciplinară (a se vedea:

art.36 alin.3 din Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de

organele judiciare în cursul procesului penal; art.213-215 din Regulamentul de aplicare a

105

Legii nr.275/2006, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1897/2006), va fi asimilat unei

asemenea acţiuni.

În completarea acestei prevederi şi-ar putea găsi locul şi aceea a obligativităţii pentru

condamnat de a dovedi că a fost luat în evidenţă, respectiv tratat pentru afecţiunea de care

suferă, anterior formulării cererii de amânare sau întrerupere.

Sustragerea condamnatului de la efectuarea expertizei (singura modalitate pe baza căreia

instanţa poate constata dacă executarea pedepsei este sau nu posibilă în regim de detenţie)

este sancţionată cu respingerea cererii, conform art.589 alin.2 teza a II-a din noul Cod

penal, dispoziţie de asemenea prefigurată de soluţii ale instanţelor. În această situaţie

cererea de amânare sau întrerupere va fi soluţionată în lipsa raportului de expertiză medico-

legală;

b) specificul bolii să nu permită tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua

sanitară a Ministerului Sănătăţii.

Condiţia ca tratamentul condamnatului să nu se poată efectua sub pază permanentă a fost

introdusă în reglementarea actuală prin Legea nr.195/2009, cerinţa fiind preluată de

dispoziţiile corespunzătoare din noul Cod de procedură penală, însă cu o formulare

semnificativ diferită.

Observăm, pentru început, că imposibilitatea tratării bolii sub pază permanentă se constată

de către instanţă, pe bază de probe. Precizarea este de natură să evite aprecierea

discreţionară a administraţiei penitenciarului asupra aplicabilităţii acestei modalităţi de

tratament, însă doar în măsura în care va fi însoţită de modificări în legislaţia privind

executarea pedepselor. Necesitatea unor asemenea modificări, precum şi consecinţele

pasivităţii cu care legiuitorul ne-a obişnuit, au fost deja semnalate în practică. În speţă,

soluţionând recursul declarat de condamnat împotriva sentinţei prin care i s-a respins

cererea de întrerupere a executării pedepsei pe caz de boală, instanţa a solicitat şi lămuriri

de la Administraţia Naţională a Penitenciarelor cu privire la temeiul internării sub pază a

condamnatului. Analizând dispoziţiile indicate de Administraţia Naţională a

Penitenciarelor, respectiv cele ale art.27 alin.1 şi 2 din Regulamentul de aplicare a Legii

nr.275/2006, instanţa de recurs a constatat că acestea se referă la internarea şi externarea

persoanelor private de libertate: “(1) Serviciile medicale spitaliceşti se realizează prin

internare în penitenciarele-spital, precum şi în alte unităţi sanitare de profil, aflate în

relaţii contractuale cu Casa de asigurări sociale de sănătate. (2) Internarea persoanelor

private de libertate se face în baza biletului de trimitere eliberat de către medicul curant

sau de către medicul de specialitate”. Potrivit art.24 alin.4 din Ordinul nr.1361/C-

1016/2007 privind asigurarea asistenţei medicale persoanelor private de libertate aflate în

custodia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, emis de Ministerul Justiţiei

(nr.1361/C/2007) şi de Ministerul Sănătăţii (nr.1016/2007) “Urgenţele medico-chirurgicale

care nu pot fi rezolvate în unitate se internează în spitalul cel mai apropiat, cu înştiinţarea

conducerii penitenciarului privind situaţia ivită, în vederea asigurării mijlocului de

transport şi a escortei necesare”. Faţă de conţinutul acestor dispoziţii, instanţa de recurs a

constatat că, nefiind expres reglementată, internarea sub pază constituie o procedură ce

poate fi dedusă prin interpretare şi a cărei certitudine este pusă la îndoială, fiind lipsită de

obligaţii concrete stabilite în sarcina administraţiei penitenciarului. Chiar în situaţia în care

s-ar considera că este reglementată din punct de vedere legal, măsura este dificil de pus în

aplicare, nu numai datorită inconvenientelor pentru Administraţia Naţională a

106

Penitenciarelor, ci şi pentru unităţile spitaliceşti civile.

Concluzia care se desprinde este aceea că instanţa sesizată prin cererea condamnatului va

trebui să verifice posibilitatea efectivă a internării sub pază, verificare care, cum este şi

firesc, nu poate fi realizată decât pe bază de probe. Care vor fi însă aceste probe? Răspunsul

ne este oferit atât de specificul cazului de amânare pe care îl analizăm, cât şi de alte

dispoziţii privind executarea pedepselor privative de libertate.

Dată fiind incompatibilitatea dintre întreruperea executării pedepsei şi tratamentul sub pază

permanentă (care, deşi presupune scoaterea condamnatului din mediul penitenciar, rămâne

o măsură privativă de libertate), va fi nelegală atât hotărârea prin care s-ar dispune

admiterea cererii şi internarea sub pază într-o clinică din sistemul Ministerului Sănătăţii, cât

şi cea prin care s-ar dispune internarea condamnatului sub pază pentru efectuarea

intervenţiei chirurgicale recomandate în raportul de expertiză medico-legală;

c) amânarea sau întreruperea executării pedepsei şi lăsarea în libertate a condamnatului să

nu prezinte un pericol pentru ordinea publică.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.60/2006, art.453 alin.1 lit.a din Codul de

procedură penală în vigoare a fost modificat, introducându-se o nouă condiţie de

admisibilitate a cererii, şi anume aceea ca punerea în libertate a condamnatului să nu

prezinte un pericol concret pentru ordinea publică. Legiuitorul nu a socotit necesar să

definească noţiunea de “pericol concret pentru ordinea publică” sau să ofere criterii de

apreciere a acestuia, condiţii în care formularea trimite în mod nejustificat la dispoziţiile

art.148 alin.1 lit.f C.pr.pen.

În lipsa unor prevederi în acest sens, sarcina identificării unor criterii de apreciere a revenit

doctrinei şi jurisprudenţei. S-a arătat că pot fi luate în considerare împrejurările în care a

fost comisă fapta ce a atras condamnarea, natura şi gravitatea acesteia, precum şi persoana

condamnatului. Alte împrejurări de care instanţa ar trebui să ţină seama sunt starea sănătăţii

şi comportamentul corespunzător al condamnatului aflat de mai mult timp în libertate,

conduita pozitivă a condamnatului în timpul detenţiei, faptul că acesta a mai beneficiat

anterior de întreruperea executării pedepsei pe parcursul căreia nu a comis fapte antisociale,

precum şi durata executată din pedeapsă şi dispoziţiile art.453 C.pr.pen., care, prin

limitările impuse şi controlul exercitat asupra condamnatului, reduc riscul unei noi conduite

antisociale. Comportamentul condamnatului este relevant în măsura în care a fost studiat pe

o perioadă suficient de lungă pentru a nu exista dubii asupra pericolului pe care l-ar

prezenta lăsarea sa în libertate.

Deşi art.589 din noul Cod de procedură penală nu se mai referă la un pericol concret,

dificultăţile de apreciere rămân aceleaşi, luând în considerare că unele din împrejurările mai

sus arătate au fost deja valorificate la individualizarea judiciară a pedepsei şi a modalităţii

de executare şi este greu de crezut că, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,

ar putea fi evaluate în favoarea petentului, mai ales în cazul infracţiunilor cu ridicat grad

abstract de pericol social şi cu amplă rezonanţă.

Din aceste motive, sarcina instanţei de a stabili existenţa sau inexistenţa pericolului pe care

l-ar prezenta lăsarea în libertate a condamnatului este mult mai dificilă în cazul cererilor de

amânare a executării pedepsei, mai ales în situaţia în care au fost formulate la puţin timp

după rămânerea definitivă a hotărârii ori de către petenţi judecaţi în stare de arest preventiv.

Singura împrejurare care ar releva cu certitudine lipsa unui pericol social ar fi aceea că, din

cauza stării grave a sănătăţii, condamnatul se află fizic în imposibilitatea de a comite noi

107

fapte antisociale. În cazul cererilor de întrerupere a executării pedepsei, instanţa poate lua în

considerare mult mai multe date, în special cele privind comportamentul condamnatului pe

durata detenţiei, care pot servi ca termen de comparaţie pentru o diminuare a periculozităţii

condamnatului.

Într-un alt context (cel al individualizării regimului de executare a pedepsei privative de

libertate şi al asigurării siguranţei în locurile de deţinere), legiuitorul a identificat o serie de

criterii ce vor fi luate în considerare la stabilirea riscului pe care îl prezintă persoana

condamnată pentru siguranţa penitenciarului. Astfel, prin Hotărârea Guvernului

nr.1113/2010 pentru modificarea şi completarea Regulamentului de aplicare a Legii

nr.275/2006, s-a introdus în regulament art.931 care la alin.3 enumeră opt asemenea criterii,

după cum urmează:

“a) săvârşirea infracţiunii prin folosirea armelor de foc, din motive josnice ori cu cruzime

pentru care a fost condamnat la pedeapsa închisorii sau detenţiune pe viaţă;

b) evadarea sau părăsirea locului de muncă în prezenta pedeapsă sau în cele anterioare;

c) tentativa de evadare, forţarea dispozitivelor de siguranţă, distrugerea sistemelor de

siguranţă;

d) neprezentarea nejustificată a persoanei private de libertate la ora stabilită din

permisiunea de ieşire din penitenciar;

e) introducerea, deţinerea sau traficul de arme, materiale explozive, droguri, substanţe

toxice sau alte obiecte şi substanţe care pun în pericol siguranţa penitenciarului, misiunilor

sau a persoanelor;

f) instigarea, influenţarea sau participarea în orice mod la producerea de revolte sau luări

de ostatici;

g) apartenenţa la grupări de crimă organizată, coordonarea activităţilor infracţionale ori

de tip terorist;

h) acte de violenţă soldate cu vătămări corporale sau deces împotriva personalului sau a

altor persoane.”

De vreme ce toate aceste criterii conturează un pericol concret pentru siguranţa locului de

deţinere, ni se pare util ca ele să fie avute în vedere şi de instanţa învestită cu soluţionarea

cererii de întrerupere a executării pedepsei, scop în care se vor solicita relaţii administraţiei

penitenciarului.

Pentru admiterea cererii cele trei condiţii trebuie întrunite cumulativ. În cazul în care se

constată neîndeplinirea vreuneia dintre ele, verificarea celorlalte nu-şi mai are rostul. Fac

excepţie situaţiile în care, deşi se stabileşte existenţa pericolului concret pentru ordinea

publică, menţinerea în stare de detenţie a condamnatului ar constitui un tratament inuman

sau degradant în sensul art.3 din Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului

şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, din moment ce

interdicţia supunerii la asemenea tratamente este absolută, iar natura infracţiunii imputate

sau comportamentul condamnatului sunt lipsite de pertinenţă din acest punct de vedere.

2. Când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an.

Noul Cod de procedură penală nu aduce modificări acestui caz de amânare sau întrerupere a

executării pedepsei.

S-a arătat că scopul reglementării este acela de a asigura ocrotirea sănătăţii gravidei şi a

fătului, precum şi a copilului în primul an de viaţă, ocrotire care nu poate fi asigurată în

aceleaşi condiţii în cazul femeii private de libertate. Fără a contesta necesitatea instituirii

108

unui asemenea caz de amânare sau întrerupere, credem că legiuitorul ar fi trebuit să aibă în

vedere anumite dispoziţii din legislaţia privind executarea pedepselor care îi restrâng sfera

de aplicabilitate. Astfel, potrivit art.52 din Legea nr.275/2006, “(1) Femeile condamnate la

pedepse privative de libertate, care sunt însărcinate, beneficiază de asistenţă medicală

prenatală şi postnatală, luându-se măsuri pentru ca naşterea să aibă loc în afara

penitenciarului. Administraţia penitenciarului ia măsuri pentru ca persoana condamnată,

la solicitarea acesteia, să îşi poată îngriji copilul până la vârsta de un an. (2) La împlinirea

vârstei de un an sau anterior, copilul poate fi dat în îngrijire, cu acordul mamei, familiei

sau persoanei indicate de aceasta. (3) În cazul în care copilul nu poate fi dat în îngrijirea

familiei sau persoanei indicate de mamă, acesta poate fi încredinţat pe toată durata de

detenţie a mamei, cu acordul acesteia, unei instituţii specializate, cu înştiinţarea

autorităţilor competente pentru protecţia copilului”. Aceste dispoziţii sunt precizate şi

completate de cele ale art.36 şi 37 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.275/2006.

Conform art.36 din acest regulament, “(1) Medicul locului de deţinere trebuie să ia în

evidenţă femeia gravidă încă de la primire, dispensarizarea acesteia fiind efectuată

conform indicaţiilor medicului de specialitate obstetrică-ginecologie (2) Femeia gravidă

beneficiază pe perioada sarcinii de regim alimentar şi de condiţii de muncă potrivit

normelor legale. (...) (3) Femeia gravidă cu evoluţie normală a sarcinii este internată cu 30

de zile anterior datei probabile a naşterii într-o secţie de specialitate a unui penitenciar-

spital. (4) Penitenciarul-spital în care se află femeia gravidă ia măsuri pentru ca naşterea

copilului să se realizeze într-un spital din reţeaua Ministerului Sănătăţii Publice”; iar

conform art.37, “(1) Locurile de deţinere, desemnate prin decizie a directorului general al

Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, asigură condiţiile necesare pentru ca mama

privată de libertate, la solicitarea acesteia, să îşi poată îngriji copilul până la împlinirea

vârstei de un an. (...) (3) Copilul poate rămâne cu mama în camere special amenajate până

la împlinirea vârstei de un an, după care este încredinţat tatălui, unui membru de familie

sau unei instituţii specializate indicate de mamă. (4) Cu acordul mamei, copilul poate fi

încredinţai şi înainte de împlinirea vârstei de un an. Încredinţarea se realizează şi atunci

când mama nu este aptă să aibă grijă de el sau îl supune la rele tratamente”.

Starea de graviditate se poate dovedi cu orice act medical emis de un organ de specialitate,

nefiind necesară efectuarea unei expertize. Această stare trebuie să existe atât la momentul

formulării cererii, cât şi la momentul soluţionării ei; prin urmare, dacă pe parcursul

procesului condamnata a pierdut sarcina, cererea va fi respinsă. Existenţa şi vârsta copilului

se dovedesc cu certificatul de naştere.

Prin “copil” se înţelege copilul născut de condamnată, indiferent de starea civilă (legitim,

adulterin, din afara căsătoriei). Deoarece textul nu face distincţie după filiaţia copilului,

poate beneficia de amânare sau întrerupere şi condamnata care a adoptat un copil.

Dispoziţiile art.589 alin.1 lit.b din noul Cod de procedură penală nu vor fi aplicabile în

cazul copilului aflat sub tutelă sau curatelă, încredinţat spre creştere şi educare, dat în

plasament familial sau aflat în fapt în îngrijirea condamnatei.

Într-o situaţie specială se află condamnata căreia i-a fost luat copilul fără consimţământul

său. S-a susţinut că, dacă îşi recuperează copilul, condamnata va beneficia de amânarea sau

întreruperea executării. Considerăm că se va putea acorda amânarea sau întreruperea

executării pedepsei indiferent dacă condamnata îşi recuperează sau nu copilul mai mic de

un an, deoarece reglementarea apără interesele minorului care are nevoie de ocrotirea

109

mamei sale. De altfel, aflată în libertate, condamnata poate folosi mai eficient căile legale

pentru recuperarea copilului său.

Posibilitatea amânării executării pedepsei pentru cazul în care condamnata are un copil mai

mic de un an este instituită exclusiv în interesul minorului. Prin urmare, dacă din datele

cauzei reiese că măsura nu este în interesul unei mai bune ocrotiri a copilului, instanţa nu

este obligată să dispună amânarea sau întreruperea executării pedepsei. Aşa fiind, simplul

fapt al existenţei unui copil mai mic de un an nu este de natură a justifica admiterea cererii,

ci instanţa trebuie să efectueze verificările necesare. Practic, petenta căreia i-au fost

interzise drepturile părinteşti ca pedeapsă accesorie sau/şi complementară, chiar dacă are un

copil mai mic de un an, nu va beneficia de întreruperea executării pedepsei pentru acest

motiv.

9. Amnistierea si gratierea condamnatului

Deosebirea dintre amnistie şi graţiere este făcută, pentru întîia oară, în secolul XVI, de

către Prosper Farinaceus, e drept, cu insuficientă rigoare . El distinge între aboliţiune (care

înlătură numai justiţia judecătorului, nu şi crima însăşi) şi indulgenţă (care stinge

deopotrivă cauza şi crima). Aceste caracteristici comune atribuie amnistiei şi graţierii o

identitate proprie în cadrul cuprinzătoarei instituţii a cauzelor care înlătură răspunderea

penală şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amnistia determinată de raţiuni de politică

penală este legată de anumite temeiuri social-politice. Graţierea, la rândul ei, este expresia

unor relaţii de politică penală şi a unor circumstanţe de fapt de natură social-politică. Aşa

cum ele împreună se deosebesc înăuntrul acestor instituţii, se şi disting între ele, astfel că

amnistia şi graţierea sînt examinate laolaltă numai din anumite perspective social-politice,

urmînd apoi a fi tratate distinct în raport cu natura lor juridică, obiect, trăsături, efecte, cu

interdependenţa lor cu alte instituţii ale dreptului penal.

Amnistia nu are ca efect de repunere în situaţia anterioară săvîrşirii infracţiunii, nefiind

astfel o restitutio în integrum .

Pentru aceste considerente, preexistenţa unei infracţiuni amnistiate va fi relevantă la

individualizarea judiciară a pedepsei pentru o nouă faptă penală, instanţa avînd obligaţia de

a investiga comportarea anterioară a inculpatului .

Consider că aceste instituţii - amnistia şi graţierea - trebuie să-şi găsească locul în cele patru

trăsături ale infracţiunii, respectiv fapta se fie pedepsibilă şi executabilă. Se va ţine cont

astfel de consideraţia că amnistia priveşte în genere fapta antisocială, iar graţierea -

pedeapsa stabilită pentru fapta antisocială, în ceea ce priveşte efectele produse asupra faptei

în cazul amnistiei şi asupra pedepsei în cazul graţierii, consider că aceste instituţii se

deosebesc de tot restul instituţiilor de liberare de răspundere penală sau executare a

pedepsei prin faptul de aplicare în mod concret. Instituţiile examinate mai jos sînt supuse

examinării şi individualizării instanţei, în schimb clemenţa vine de la puterea statală.

Liberarea de răspundere penală cu tragere la răspundere administrativă în legislaţia RM

presupune că fapta comisă rămîne a fi considerată infracţiune. În unele infracţiuni uşoare

sau mai puţin grave, prin dispoziţia legii, instanţa de judecată face înlocuirea răspunderii

penale cu o formă de răspundere juridică mai uşoară, ce implică aplicarea unor sancţiuni

administrative.

110

Legislaţia anterioară prevedea un număr mic de infracţiuni pentru care această instituţie

putea activa. Categoria infracţiunilor pentru care poate fi dispusă înlocuirea răspunderii

penale prin răspunderea administrativă a fost lărgită prin actuala lege penală, fiind incluse

categorii noi de infracţiuni, pentru comiterea cărora pedeapsa maximă nu poate depăşi cinci

ani de închisoare.

Se ţine cont, de asemenea, de cuantumul prejudiciului cauzat, de caracterul faptei comise,

modul concret de săvîrşire a faptei, mijloacele, timpul, locul săvîrşirii infracţiunii etc.

Infracţiunea comisă pentru prima dală fie comiterea repetată a unei infracţiuni, dar cu

condiţia expirării termenelor de prescripţie ce atrag răspundere penală ori sînt stinse

antecedentele penale pentru infracţiunea comisă anterior. Infracţiunea săvîrşită după

aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter administrativ nu atrage apariţia unei stări de

repetare. Instanţa va aprecia negativ o astfel de situaţie ce exprimă personalitatea

făptuitorului şi va aplica pentru infracţiunea nou-săvîrşită o pedeapsă mai aspră.

Corectarea persoanei fără condamnare penală are în vedere date conform cărora făptuitorul

să corijeze comportamental fără a i se aplica o pedeapsă. Asemenea date sînt atitudinea

vinovatului, din care rezultă că a comis fapta şi se căieşte sincer, manifestă eforturi de a

înlătura consecinţele infracţiunii prin repararea prejudiciului cauzat, colaborează cu

organele de cercetare, recunoaşte fapta şi contribuie la descoperirea ei şi a altor participanţi.

Instanţa investită apreciază dacă sînt îndeplinite cerinţele pentru înlocuirea răspunderii

penale, şi în caz de admitere va aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ,

prevăzute în art.55 alin.2 din Codul penal al RM: amendă în mărime de până la 150 de

unităţi convenţionale; închisoarea contravenţionala de până la 90 de zile. Sancţiunea

administrativă nu reprezintă o pedeapsă penală, pentru aceasta nu survin antecedente

penale.

Sentinţa de încetare a procesului penal cu aplicarea sancţiunii administrative trebuie sa fie

motivată (p.20 din Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la respectarea normelor de procedura

penală la adoptarea sentinţei nr.10 din 24.04.2000. Culegere, p.386, art.332, 350 , 391 CPP)

. Această instituţie se aseamănă cu amnistia şi graţierea prin înlocuirea răspunderii penale,

dar diferă prin aplicarea sancţiunilor administrative.

Art.53 Cod penal al RM arată instituţia de liberare de răspundere penală, potrivit căreia

persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi

liberată de răspundere penală de către instanţa de judecată în cazurile date de:

- minoritate;

- înlocuirea răspunderii penale cu răspundere administrativă;

- renunţarea de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii (desistarea);

- căinţa activă;

- schimbarea situaţiei;

- liberarea condiţionată;

- prescripţia tragerii la răspundere penală.

Natura juridică a instituţiei liberării de răspundere penală serveşte drept temei pentru ca

persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune să poată fi

liberară de răspundere penală, însă cu delimitarea, totodată, a acestei instituţii de instituţia

liberării de pedeapsă penală, prevăzută de art.89 Cod penal al RM .

Această instituţie de drept penal are scopul de neaplicare a pedepselor penale în cazurile

111

expres prevăzute. Se consideră că aplicarea pedepsei nu este utilă, avînd în vedere

caracterul şi gradul prejudicial redus al faptei săvîrşite în relaţie cu calităţile personale ale

făptuitorului. Se consideră că renunţarea făcută prin intermediul individualizării instanţei de

judecată, măsura de penitenţă în raport cu schimbul acesteia prin sancţiuni de ordin

administrativ efectul de reeducare este atins. Legea permite şi aplicarea unor măsuri de

siguranţă cu caracter medical sau educativ.

Liberarea de răspundere penală se aplică numai faţă de persoanele în acţiunile cărora sînt

prezente elementele constitutive ale unei infracţiuni şi se deosebesc de cauzele care înlătură

caracterul penal al faptei, întrucît în situaţia liberării de răspundere penală infracţiunea se

realizează în toate trăsăturile ei esenţiale, în timp ce în situaţia cauzelor care înlătură

caracterul penal al faptei, infracţiunea nu se realizează prin lipsa unor trăsături esenţiale ale

infracţiunii, prin lipsa gradului prejudiciabil al unei infracţiuni (alin.2 art.14 din Codul

penal al RM), reţinerea infractorului (art.37), constrîngerea fizică sau psihică (art.39), riscul

întemeiat (art.40) etc.

Art.53 din Codul penal al RM prezintă posibilităţile şi limitele instituţiei liberării de

răspundere penală, unele dintre acestea fiind nou introduse: căinţa activă, care în vechea

reglementare era prevăzută numai în calitate de circumstanţă atenuantă, acum este practic o

instituţie de liberare de răspundere penală.

Opinia noastră în legătură cu instituţia “căinţei active” este aceea că nu trebuia

reglementată, astfel fiind practic în realitate doar circumstanţa atenuantă ce serveşte numai

la momentul individualizării pedepsei. Aceeaşi părere o exprim şi faţă de instituţia

renunţării de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii.

Liberarea condiţionată de răspundere penală se vrea practic a fi un gest de clemenţă mai cu

seamă de amnistie a faptei penale săvîrşite, dar aplicată clemenţa de la nivelul şi de către

organele de cercetare ori instanţa. Consider că această “clemenţă” trebuie să îmbrace forma

amnistiei pure, să nu se bazeze pe o individualizare asupra pedepsei clemenţe din partea

procurorului ori judecătorului, ci din partea puterii statale, cum este în cazul amnistiei.

Ca propunere de lege ferenda exprimăm necesitatea abrogării dispoziţiilor art.56, 57, 59 din

Codul penal al Republicii Moldova.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sînt împărţite de noi în două categorii.

Prima se referă la cele regăsite în ambele legislaţii - a României şi a RM (legitima apărare,

starea de extremă necesitate, constrîngerea fizică sau psihică); cea de-a două - la cele care

diferă (RM - reţinerea infractorului, riscul întemeiat, iar în România - cazul fortuit,

iresponsabilitatea, beţia, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt).

În reglementarea normativă din RM - Codul penal din anul 1961 - erau reglementate numai

două cauze care înlăturau caracterul penal al faptei: legitima apărare (art.13) şi extrema

necesitate (art.14) fiind prezentate în Titlul II, denumit “infracţiuni”.

Reglementarea actuală, în vigoare din 18.04.2002, prezintă cauzele ce înlătură caracterul

penal al faptei într-un capitol distinct, Capitolul III.

Actul normativ ulterior a mărit numărul cauzelor ce înlătură caracterul penal al faptei prin

introducerea instituţiei ordinului ierarhic şi executarea dispoziţiei prin Legea 277 din

18.12.2008.

Legea 277/2008 elimină contradicţiile dintre prevederile art.31-33 din CP în legislaţia

naţională a RM. Instituţia de înlăturare a caracterului penal al faptei are la bază stări,

situaţii, împrejurări ce au, ca urmare a faptei prevăzute în legea penală, neîntrunirea

112

trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Lipseşte aşadar fie caracterul prejudiciabil, fie

vinovăţia, fie prevederea în lege.

Drept temei pentru instituirea legitimei apărări în calitate de cauză care înlătură caracterul

penal al faptei serveşte atît lipsa caracterului prejudiciabil, astfel fapta prezentîndu-se ca o

activitate social utilă, cît şi lipsa de vinovăţie, căci făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă,

ci fiind constrîns de necesitatea apărării valorii sociale ameninţate grav prin atac periculos .

Includerea stării de extremă necesitate în categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al

infracţiunii este condiţionată de faptul că persoana poate fi expusă unor pericole generate de

evenimente, energii, diverse întîmplări cu caracter accidental. În acest caz, persoana nu

acţionează cu vinovăţie, iar fapta comisă nu prezintă caracter prejudiciabil .

Constrîngerea fizică sau psihică înlătură caracterul penal al faptei, motivat de lipsa libertăţii

de acţiune (inacţiune) ca voinţă a făptuitorului. Această necesitate generată de subiectul

infracţiunii produce cauza prin care făptuitorul nu-şi poate dirija acţiunile. Astfel de

consideraţii nasc efecte de oprire a caracterului penal al faptei numai faţă de persoana care a

acţionat în actul constrîngerii.

Propunerea noastră de lege ferenda vizează abrogarea art.37, 40 din Codul penal al RM,

motivată de faptul că acestea nu pot constitui cauze de înlăturare a caracterului penal,

faptele asumate astfel de făptuitor nefiind practic infracţiuni.

Activitatea de reţinere a infractorului nu constituie infracţiune . Este utilă acţiunea prin

dimensiunea socială, dar activitatea intră în competenţa organelor de drept. Reţinerea

infractorului şi predarea acestuia organelor de drept va constitui o vînătoare deschisă în

societate, justificînd practic instituţia riscului întemeiat. Se pretinde de legiuitor că acţiunea

este socialmente utilă şi elementul vinovăţiei lipseşte. Se cere ca făptuitorul să ia toate

măsurile necesare pentru a preveni ştirbirea intereselor ocrotite de lege.

Cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie să fie confundate cu cele de

înlăturare a răspunderii penale (Cap.VI CP al RM), cu liberarea de pedeapsă (Cap.IX CP al

RM) şi de înlăturare a răspunderii penale sau consecinţele condamnării (Cap.XI CP al RM)

.

Menţiune, CP al RM din 18.04.2002 nu reglementează şi răspunderea penală Ia omorul în

condiţiile depăşirii legitimei apărări, Dec.4ra-47/2004 făcînd în acest aspect propunere de

lege.

VI. Metodele de corijare şi reeducare a condamnaţilor

h. Antrenarea condamnaţilor la muncă, remunerarea muncii şi răspunderea materială

i. Instruirea generală şi profesională a condamnaţilor

j. Munca educativă cu condamnaţii

k. Asigurarea materială şi condiţiile de trai a deţinuţilor

l. Asistenţa medicală în penitenciare

m. Specificul executării pedpesei cu detenţie pe viaţă

n. Resocializarea penitenciară şi postpenitenciară

113

I. Intoducere

Executarea pedepsei inchisorii in penitenciar se efectueaza intr-un anumit regim,

care poate fi sever sau mai putin sever, mai greu sau mai usor.De exemplu batranii se

bucura de un regim penitenciar mai putin sever, iar tinerii majori se bucura de un regim in

care se pune accentul pe instructie si educatie, pe cand infractorii majori, in special

recidivistii, au un regim penitenciar mai greu, in care se pune accentul pe izolare si paza,

munca si disciplina severa.Asa fiind, regimul penitenciar este o problema importanta a

executarii pedepsei privative de libertate, fiindca de felul regimului penitenciar depinde, in

cea mai mare masura, atingerea scopului executarii pedepsei privative de libertate, acela al

reeducarii condamnatului si al abtinerii lui de la comiterea de noi infractiuni.

Vom spune deci ca prin regim penitenciar, in sens larg, se intelege felul cum este organizata

executarea pedepsei privative de libertate in penitenciar sau mai bine zis, felul cum este

organizata viata si activitatea condamnatului in penitenciar pe durata executarii pedepsei in

scopul reeducarii lui si al prevenirii savarsirii de noi infractiuni.

Mai rezulta ca regimul penitenciar priveste executarea pedepsei privative de

libertate in penitenciar, adica executarea pedepsei in regim inchis.Cand pedeaspsa inchisorii

nu se executa in penitenciar, ci in afara acestuia si in alta forma, nu mai vorbim de regimul

penirenciar ci de un alt regim de executare a pedepsei inchisorii si anume de regimul

executarii pedepsei fara privare de libertate sau de regimul liber.

Cum regimul penitenciar este reglementat prin lege , el ia forma unor activitati

reglementate juridic care se impun condamnatului ; mai precis, regimul penitenciar

presupune un ansamblu de obligatii si drepturi ale condamnatilor.Astfel, condamnatului la

pedeapsa inchisorii, internat in penitenciar, ii revine obligatia de a fi disciplinat, etc.In ceea

ce priveste drepturile, condamnatului ii revin si unele drepturi.In aceasta lumina, prin regim

penitenciar se intelege, in sens juridic, complexul de obligatii si drepturi ce revin

condamnatului in timpul executarii pedepsei inchisorii in penitenciar – in regim inchis – in

scopul indreptarii lui si al prevenirii savarsirii de noi infractiuni.

2. Continut

A. Notiune

Organizarea executarii pedepsei inchisorii impune un anumit regim penitenciar,

adica un anumit regim de viata in care se cuprind mutiple elemente jridice, obligatii si

drepturi incepand cu internarea si detinerea condamnatului in penitenciar si cu regimul de

detinere, continuand cu regimul de munca si calificare profesionala, cu regimul de

reeducare civica si morala etc., cu drepturile condamnatului, cu masurile disciplinare ce se

aplica in caz de incalcari posibile ale obligatiilor ce revin condamnatilor si terminand cu

liberarea definitiva.

Asadar, regimul de excutare a pedepsei privative de libertate in penitenciar nu consta intr-o

simpla izolare, ci intr-un regim cu un continut bogat, format din diverse elemente, din

actiuni si inactiuni obligatorii, toate referindu-se la diferite aspecte ale vietii si activitatii

condamnatului in timpul executarii pedepsei in penitenciar.

Aceste elemente sunte reglementate de norme de drept luand forma unor obligatii si

a unor drepturi care, impreuna alcatuiesc continutul juridic, adica totalitatea elementelor

juridice ale regimului penitenciar.Cunoasterea exeacta a regimului penitenciar presupune

cunoasterea continutului acestuia.

B. Elementele continutului

114

Elementele care alcatuiesc continutul regimului penitenciar sunt :

- obligatia condamnatului de a se supune masurii internarii in penitenciar ;

- obligatia de a respecta si suporta un anumit regim de detinere, de privare de libertate ;

- obligatia de a se supune unui anumit regim de ordine si disciplina interioara, a unui

program zilnic de activitate ;

- obligatia de a depune o munca si de a respecta un anumit regim de munca ;

- obligatia de a se incadra intr-un anumit sistem de calificare profesionala, invatatura si

reeducare prin mijlocirea carora sa se deprinda a se obtine de la comiterea de infractiuni si

sa se reintegreze ulterior in viata sociala normala.

- obligatia de a suporta si executa anumite sanctiuni disciplinare in caz de comitere de

incalcari ale ordinei si disciplinei in penitenciar si ale obligatiilor de comportare in

penitenciar.

Condamnatul, in penitenciar, are pe langa obligatiile amintite si unele drepturi care

fac parte din continutul regimului penitenciar si anume :

- dreptul la incartiruire, hrana, imbracaminte, cazarmament ;

- dreptul la odihna si plimbare ;

- ingrijire medicala ;

- alte drepturi care, impreuna asigura viata si sanatatea condamnatului.

3. Felurile regimului

Regimul penitenciar cuprinde o seama de obligatii la care trebuie sa se supuna toti

condamnatii si o seama de drepturi de care trebuie sa beneficieze toti condamnatii.Acesta

este asa numitul regim penitenciar general.

Regimul penitenciar general este regimul-tip pe care trebuie sa-l respecte toti condamnatii

si care este cel mai extins si mai important.In regimul penitenciar general, condamnatii se

supun acelorasi obligatii din penitenciar, toti sunt obligati sa respecte aceleasi masuri de

ordine si disciplina din penitenciar, toti trebuie sa munceasca, toti au dreptul la hrana,

adapost, retribuirea muncii si asa mai departe, toti se pot libera conditionat in aceleasi

conditii sau, daca unuii nu beneficiaza de liberare conditionata.

II. Problematica reeducării condamnaților

Contrar vechilor sisteme de legislatie, in cadrul carora, prin aplicarea pedepsei,

societatea se razbuna asupra infractorului, societatea actuala isi ia oarecum revansa fata de

delincvent (cum spune un penolog celebru: „societatea da un exemplu prost infractorului,

facand exact ceea ce facea si acesta”); societatea urmareste tot mai mult sa trateze

condamnatul asemeni unui om care trebuie sa fie respectat ca om, chiar si in conditiile in

care se afla. Condamnatul trebuie sa fie privit, in ansamblu, ca o personalitate - in sens

psihologic, ca o potentiala valoare care, in situatia in care se lucreaza cu el asa cum trebuie,

poate si trebuie sa fie redat societatii. Tocmai de aceea pedeapsa apare definita in Codul

Penal actual (art. 52) ca „o masura de constrangere si un mijloc de reeducare a

condamnatului, scopul pedepsei fiind prevenirea savarsirii de noi infractiuni. Prin

executarea pedepsei, se urmareste formarea unei atitudini corecte fata de munca, fata de

ordinea de drept si fata de regulile de convietuire sociala. Executarea pedepsei nu trebuie sa

constituie suferinte fizice si nici sa injoseasca persoana condamnatului” (9. pag. 98).

115

Prin urmare, orice pedeapsa i s-ar aplica fostului delincvent, societatea il asteapta,

dar in acest sens, trebuie indeplinite o serie de conditii. Rezulta deci ca fostul delincvent are

dreptul la educare. Vorbind de reeducare, se intelege astfel ca educarea initiala nu si-a atins

scopul sau ca a intampinat carente semnificative. Atunci cand condamnatul ajunge la locul

de detinere, se pun in legatura cu el probleme din cele mai dificile, care fac dificila nu doar

reeducarea, ci si posibilitatea individului de a reactiona normal, inca de la inceputul

detentiei, fata de incercarile de reeducare.

1. Programele de reeducare – definire si tipologie

Intrucat normalitatea comiterii de infractiuni a devenit un adevar demonstrat de

Durkheim, inca din 1974, putem caracteriza in acelasi fel si celalalt aspect, complementar

infractiunii, si anume, reactia sociala pe care o determina. Prin urmare poate fi vorba chiar

de un continuum de reactii; de-a lungul timpului s-a demonstrat o diversitate de perspective

filosofico-politice de abordare a infractionalitatii, de la dorinta de a pedepsi producand

durere persoanei care a incalcat legea, la descurajare, reabilitare, terapie, pana la preventie.

Cu alte cuvinte, diferitele modalitati de raspuns la infractiune pot fi sumarizate prin

adaugarea la cei trei R ai lui Glaser – razbunare (revange), revange/retinere (restrain) si

reintegrare (reintegration) – a unui aditional, reeducare.

Pedeapsa penala nu are nimic de-a face cu educatia; educatia, asa cum afirma Jaques

Ladsous, „este in acelasi timp o filozofie – o maniera de a exista in lume si de a actiona

asupra propriei persoane; o stiinta – un mod de a cunoaste, de a experimenta si de a

contribui la progresul stiintei; o arta - o maniera de a simti, de a crea, de a inventa in

functie de circumstante si de persoane pentru a elibera toate bogatiile sociale si individuale”

(10. Jaques Ladsous, 1991, in Gheorghe Florian, 2005, pag. 83). Prin urmare, educatia

oferita in penitenciare nu face altceva decat sa „fixeze” individul intr-un loc pentru o

anumita perioada de timp. Dar in tot acest timp sunt extrem de multe de facut in registrul

uman: dezvoltarea diferitelor abilitati, aptitudini, capacitati, precum si a deprinderilor

sociale, imbogatirea cunostintelor scolare. Cu siguranta insa cea mai importanta constructie

este vointa morala – adica a fi un bun tata, sot, cetatean, un bun detinut. Pentru o astfel de

„calificare” nu se acorda un atestat ori un certificat oficial, insa ea devine factorul esential

ce contribuie la reeducarea si dezvoltarea unui om intreg intr-un context institutional care

nu pare potrivit acestui scop.

Cea mai mare parte din cei care ajung in penitenciare nu sunt nici pe departe dintre

cetatenii cei mai buni ai acelei societati: au un nivel de cultura redus, adesea nu au o

familie, nu au nici o locuinta si nici o stare buna de sanatate. Nu trebuie omis nici faptul ca

la toate acestea, adesea, se adauga si anumite invatari patologice, precum si dependente (in

special de alcool, dar, in ultimul timp, tot mai mult si de droguri); altfel spus „de profesie:

disperat” (10. Mircea Iorgulescu, 2002, in Gheorghe Florian, 2005, pag. 71).

Elementul cheie pentru a transforma procesul educational sta in capacitatea

educatorului de a intelege, a valoriza si a face fata cu bine multiplelor dimensiuni ale

„diferentierii”. Este important sa realizam cu totii ca procesul calitatii este efectuat de catre

116

oameni si fiecare tip psihologic poate avea o contributie importanta asupra calitatii.

Programele calitative implica „alegerea omului potrivit pentru sarcina potrivita” sau

traducerea sarcinilor intr-un limbaj acceptabil stilului sau tipului care se ocupa de sarcina

respectiva, dar care nu este orientat in mod natural spre ea.

Numarul factorilor care determina reintoarcerea in penitenciare este foarte mare, dar

cu siguranta, activitatile de reeducare ar trebui sa aiba un rol foarte important, poate

fundamental, in prevenirea aparitiei acestui fenomen al recidivei, mai ales ca scopul

principal al acestora este tocmai acela de a preintampina revenirea in detentie.

In lucrarea „Fenomenologie penitenciara” Gheorghe Florian surprindea faptul ca,

din toate cercetarile privind implicarea detinutilor in activitatile si programele de reeducare,

efectuate in penitenciarele noastre, a reiesit faptul ca intre 70-90 % din detinuti stau in

penitenciare fara sa faca nimic deosebit, fara sa se implice in programe corectionale(10.

pag. 77). Plictiseala si monotonia, sunt insa aspecte care predomina nu numai in

penitenciarele romanesti, ci si in intreaga lume: detinutii urmeaza programul de dimineata,

inclusiv micul dejun, iesirea la curtea de plimbare aproximativ o ora, masa de pranz, masa

de seara, privitul la televizor si ascultatul radioului, dar mai ales discutiile indelungate cu

colegii de camera si in rest nimic altceva. Toate acestea ani si ani la rand.

Asadar, dupa savarsirea pedepsei, pentru acesti detinuti, liberarea devine o problema

foarte mare de adaptare: carentele educationale sau de natura psihologica care nu au fost

revizuite in perioada detentiei, precum si opiniile, cunostintele si regulile deprinse gresit in

penitenciar devin aspecte ce contribuie net la repetarea infractiunilor.

Tinand cont de categoriile numeroase de detinuti (recidivisti/nerecidivisti,

minori/adulti, apti de munca/inapti de munca , sanatosi/bolnavi, cu nivel de cultura

ridicat/cu nivel scazut de cultura, femei/barbati, apartinand mediului rural/apartinand

mediului urban), si nevoile lor - atat educationale, cat si de natura psihologica, sociala,

culturala, terapeutica - sunt nenumarate. Adaugand la toate acestea si faptul ca multi dintre

detinuti nu am familii si dupa liberare nu au nici un fel de posibilitate de trai, ne putem

foram imaginea completa a ceea ce intreg personalul educativ si specialistii in probleme

umane (psihologi, asistenti sociali, sociologi) au de corectat, modificat, modelat, tratat,

reeducat in ceea ce-i priveste pe detinuti.

Administratia tuturor sistemelor de penitenciare din orice tara ofera detinutilor o

serie de programe, ce pot fi grupate in trei mari categorii, si anume: programe de reeducare,

programe de formare (in special profesionala), si programe de terapie. Finalitatea acestora

este una comuna, aceea de a-i ajuta pe detinuti sa gandeasca si sa se comporte intr-un mod

acceptat social, astfel incat sa nu mai recidiveze.

In ceea ce priveste programele de reeducare, James McGuire sustine ca ele pot fi

definite ca „un ansamblu de activitati avand un obiectiv precis si implicand un numar de

elemente interlegate; o serie planificata de ocazii de invatare pentru detinuti, cu scopul

general de a le reduce riscul de recidiva. Pentru a ajunge sa operam o schimbare de

comportament este necesar sa adoptam o abordare constructiva, adica sa moderam

117

comportamentele nedorite aplicand o metoda axata pe intarirea pozitiva si pe o tehnica de

crestere a repertoriului”(10. James McGuire, 2000, in Gheorghe Florian, 2005, pag. 73).

Programele de reeducare intervin in sase directii”(10. D. L. MacKenzie, 1997, in

Gheorghe Florian, 2005, pag 73):

A Neutralizare – reducerea capacitatii delincventului de a mai comite infractiuni,

de obicei prin incarcerare;

A Disuasiune – detentia are efecte neplacute care poate determina delincventii sa

renunte la infractiuni;

A Readaptare – prin participarea frecventa la programele de reeducare delincventul

isi schimba modul de gandire, sentimentele si comportamentul;

A Masuri de control in comunitate – supravegherea permanenta si implicarea in

astfel de programe impiedica delincventul sa mai participe la proiecte infractionale;

A Structura, disciplina, stimulare – activitatile reeducative sunt concepute asa

incat sa influenteze in maniera pozitiva atitudinile persoanei si dorinta sa de a comite

infractiuni;

A Readaptare si masuri de control – presupune o imbinare de metode specifice

acestui gen de programe ce determina persoana sa respecte normele.

2. Relatia dintre detinut si mediul penitenciar

Atitudinea pe care o adopta detinutii dintr-un penitenciar este determinata de

nenumarati factori (sociali si psihosociali, materiali si spirituali, obiectivi si subiectivi), care

numai in interactiune si interdependenta lor devin semnificativi pentru intelegerea

climatului specific unitatii, si pe acest fond, pentru explicarea si prevenirea unor

evenimente negative individuale sau de grup.

In ciuda eforturile de a face penitenciarul mai uman, acesta ramane sub semnul

saraciei mijloacelor care sa asigure un confort satisfacator. Gradul de cultura redus si in

special semnificatia negativa atribuita executarii pedepsei cu inchisoarea, ii fac pe multi

condamnati sa nu aprecieze corect activitatea depusa de cadre pentru a le asigura conditiile

de viata prevazute de lege. De aceea, daca in anumite perioade, la unele unitati condamnatii

apreciaza ca sunt neglijate aspecte care privesc viata detinutilor - hranirea, asistenta

medicala, igiena, activitatile sportive - acest fapt afecteaza relatiile firesti dintre detinuti si

personal, putand genera tensiuni si chiar revolte. Acest lucru nu trebuie sa surprinda

deoarece omul suporta dramatic represiunea, indiferenta sau dispretul pentru fiintarea lui

sensibila vitala: calitatea vietii detinutilor este in mare masura o relatie sociala, de

functionarea careia trebuie avut permanent grija (11. pag. 61).

In penitenciar exista o multitudine de factori a caror actiune este diferita asupra

118

receptionarii mesajului reeducativ de catre detinuti. Dintre factorii cu actiune favorabila,

cei mai importanti sunt:

- autoritatea si prestigiul cadrelor si prezenta in randul celor ce desfasoara activitati cu

detinutii, a unor experti in probleme importante pentru acestia;

- faptul ca in activitatea de reeducare a detinutilor sunt atrasi chiar unii dintre condamnatii

cu pregatire si aptitudini deosebite;

- ambianta de viata civilizata chiar in conditiile privarii de libertate.

Dintre factorii defavorabili actiunii reeducative in penitenciare, printre cei mai

importanti sunt:

- faptul ca detinutii nu reprezinta o masa omogena, reactionand reactionand in mod diferit

la activitatile educative;

- deseori e dificil sa se creeze publicului penitenciar interesul pentru o tema reeducativa sau

alta, cu atat mai mult cu cat frecvent, modul de adresare este impersonal, iar limbajul destul

de specializat (spre exemplu, adesea sunt abordate teme de educatie juridica sau morala) ;

- considerand pedeapsa ca fiind prea aspra multi detinuti se inchid in fata eforturilor

reeducative depuse de personal.

Devine importanta in acest sens distinctia intre comunicarea sociala (transmiterea

valorilor culturale, a criteriilor de apreciere si a normelor sociale de la o generatie la alta)

si comunicarea interumana (un mod fundamental de interactiune a persoanelor in vederea

obtinerii stabilitatii sau a modificarii comportamentului individual sau de grup). O

comunicare este eficienta cand interlocutorii se refera la o problema cunoscuta, iar

prezentarea este inteligibila si atractiva. Comunicarea intre detinuti are insa un specific

aparte prin faptul ca se desfasoara la diferite nivele in functie de pozitia si trebuintele

nesatisfacute la un moment dat. Aceste nivele sunt in ordinea complexitatii:nivelul

corporal (starea de sanatate sau suferinta fizica), nivelul instinctual(gradul satisfacerii

instinctelor matern, patern, sexual etc.), nivelul afectiv(gradul satisfacerii nevoii de

afectiune si protectie) si nivelul rational(determina masura in care individul intelege corect

ambianta in care se afla) (10. pag. 146). Interactiunea va fi deci eficienta daca cei angajati

in emiterea si receptarea de mesaje se afla la aproximativ acelasi nivel de comunicare.

Avand in vedere totusi interdictiile impuse detinutilor - in virtutea statutului lor de persoane

private de libertate - nivelul de comunicare este oscilant, iar in unele grupuri se poate

stabiliza la un nivel nefavorabil influentelor educative. Din acest punct de vedere, unii

detinuti pot transmite mesaje de nivel afectiv in timp ce detinutii care le primesc sa fie

cantonati in acel moment la alt nivel. Va exista astfel un decalaj intre emitator si receptor ce

va afecta in mod negativ comunicarea. Uneori din aceasta cauza apare chiar si conflictele.

3. Dificultati majore in calea reeducarii

In actiunea de reeducare principala dificultate intampinata de educator se datoreaza

119

faptului ca ea are drept subiect o categorie de oameni care, in cea mai mare parte a ei, se

compune din elemente agresive, insa a fi agresiv nu inseamna neaparat a fi si violent; mai

mult, a fi agresiv nu inseamna neaparat si a avea un comportament destructiv (7. pag. 112).

Sursa primei greutati cu care se confrunta educatorul in momentul in care ii soseste

un nou detinut, cand trebuie sa stabileasca cu el „contactul psihologic” este agresivitatea.

Acest contact este deci puternic ingreunat prin faptul ca detinutul, fostul infractor, in

majoritatea cazurilor, este un element agresiv.

Unii autori, analizand viata unor mari criminali si reusind sa obtina de la acestia

auto-analize valoroase sub aspect stiintific, releva existenta agresivitatii, ca si sursele ei, in

viata infractorilor. Unul din detinuti chiar afirma: „La mine, viata si violenta erau unul si

acelasi lucru; am invatat inca din copilarie ca oamenii trebuie sa se trateze brutal, vazandu-l

pe tatal meu brutalizand-o pe mama, pe care mama, la randul ei brutalizandu-mi fratii si

brutalizandu-ma pe mine. Am inteles inca de pe atunci ca acesta este limbajul normal,

prin care «se inteleg oamenii» si m-am mirat ori de cate ori am intalnit in viata mea oameni

care nu m-au atacat si care nu au fost violenti fata de mine” (7. pag. 118-124). . Daca vom

patrunde mai bine in viata multor delincventi, ne vom da seama ca aici este radacina

comportamentului lor antisocial si acesta este motivul pentru care agresivitatea invatata a

devenit o a doua natura a lor, a devenit o trasatura atat de caracteristica pentru ei, incat

suntem tentati sa o consideram ca fiind innascuta.

A doua mare dificultate intampinata in lucrul cu un nou detinut, este data de faptul

ca acesta, prin recluziune, prin sentinta ramasa definitiva, sufera un soc, o zguduire sau un

traumatism, caracteristic pentru oricine trece de la o forma de viata la o alta forma care se

deosebeste radical de prima. Fara indoiala, aceasta trecere de la starea de libertate la cea de

detentie are o astfel de consecinta traumatizant; oricat de inrait ar fi un infractor, mai ales la

prima detentie si in special in primele zile ale detentiei; va simti toata greutatea

transformarii intregii sale vieti si va trai sentimentul ca totul s-a prabusit si ca el a ajuns

undeva intr-un necunoscut (7. pag. 118-124)..

De altfel orice schimbare de mediu, chiar trecerea de la mediul rural la mediul

urban, sau trecerea de la o forma de activitate obisnuita la o alta forma de activitate, da

nastere unor probleme de adaptare ale individului.

Marea majoritate a persoanelor care isi schimba mediul in conditii obisnuite, se

confrunta cu aparitia unei stari de timorare, anxietate, care poate sa dureze mai mult sau mai

putin, dar care, totusi, apare in mod inevitabil. Si, daca asa se intampla, la nivelul

normalului, cu atat mai mult se va manifesta acest fenomen la infractori, care din mediul

liber si libertin sunt supusi dintr-o data rigorilor disciplinei impuse la locul de detinere.

In mod firesc detinutul devine traumatizat, chiar si din cauza schimbarii radicale de

mediu si va raspunde la aceasta trauma prin niste reactii care la el pot fi considerate drept

„normale” (expresii obraznice, gesturi de sfidare), dar care exprima de fapt greutatea

momentului de adaptare, prezenta unei crize accentuate ce caracterizeaza in mod firesc

trecerea de la starea de libertate la starea de detinut. (Acest fenomen este foarte bine

120

cunoscut de naturalistii care lucreaza in gradinile zoologice si care au observat si au descris

de nenumarate ori „crizele de captivitate” ce se pot observa, indeosebi la animalele

superioare, dupa capturarea lor) (9. pag.111).

Numai la o parte din detinuti vom constata asemenea manifestari ale agresivitatii

verbale, la altii protestul interior se manifesta si prin forme de agresiune actionala. Astfel,

putem desprinde ca actiunea directa de reeducare nu se poate incepe din primul moment al

detentiunii. Este recomandata adoptarea unei atitudini aparent pasive, chiar din primul

moment, lasandu-l pe detinut sa-si declanseze, sa-si desfasoare (in limitele rezonabilului)

agresivitatea, lasandu-l sa-si manifeste supararea si nedumirirea astfel incat toate acestea sa

ajunga pana la apogeu, fiind siguri ca dupa aceasta va urma o perioada de acalmie.

Din cauza starii in care se afla detinutul in primele momente ale captivitatii sale, el

nu este receptiv fata de o apropiere educativa, dar in mod subliminal el este receptiv la felul

nostru de a ne comporta. Daca el va constata intelegere, ingaduinta si fermitate din partea

educatorului, atat in timpul de aclimatizare fata de noua situatie, cit si timpul de conturare a

unei imagini adecvate asupra educatorului, se vor reduce sensibil protestul sau interior si

exterior si se poate incepe in curand actiunea de reeducare propriu-zisa, dialogul intre

detinut si educator(4. pag. 103).

Reeducarea se incepe in conditii nefavorabile, pe de o parte din cauza agresivitatii

detinutului rezultat al intregii sale vieti anterioare si, pe de alta parte, din cauza socului

traumatizant care da criza de aclimatizare.

La toate acestea se adauga un alt factor, acela al artificialitatii ambiantei in care se

efectueaza reeducarea. In jurul detinutului, nimic nu este nici natural, nici obisnuit. Totul

este nou, totul este artificial, iar coercitia se manifesta din plin. Nu trebuie omis, insa, nici a

clipa faptul ca activitatea desfasurata cu delincventul in vederea restructurarii personalitatii

lui este, in ultima analiza, o activitate de sera. Principalul lucru care se poate face este acela

de a se incerca sa i se formeze convingeri, pe care el nu le poate traduce insa imediat in

practica, in societatea reala, ci doar partial, in grupul de detinuti (7. pag. 151).

La toate dificultatile majore amintite pana acum, in calea adaptarii de la inceput la

viata de detinut si la readaptarea ulterioara pentru viata sociala se mai adauga si alte

piedici care, uneori, pot provoca dificultati remarcabile.

Adaptarea la un ritm de viata artificial, adaptarea la un nou regim alimentar, ca si

adaptarea la desfasurarea motricitatii in spatiu restrans, precum si abstinenta sexuala

impusa, constituie tot atatea greutati carora trebuie sa le faca fata delincventul in curs de

reeducare, dar care constituie, totodata, si elementele perturbatoare in calea activitatii pe

care educatorul trebuie sa le desfasoare cu subiectul. Atat una din multiplele conditii

enumerate mai sus, cat mai ales conjugarea lor, provoaca ceea se cheama in

psihiatrienevroza de detentie sau nevroza de incelulare (31. pag. 87).

Analizand viata unui delincvent, incercand sa-l cunoastem mai profund (lasand la a

parte delincventii ocazionali sau cei care fara voie au intrat in situatii critice sub aspect

121

legal), putem sa constatam, in cea mai mare parte a cazurilor, existenta unor traumatizari pe

plan social. Relatiile delincventului cu semenii lui, cu colectivitatea mare sau cu

colectivitatea imediata, au fost deranjate in mod esential. Aproape fiecare din ei are cate o

rafuiala, are situatii incurcate si relatii nefiresti, incepand cu faptul ca multi provin din

familii dezorganizate ori doar aparent organizate, continuand cu faptul ca in scoala s-au

confruntat cu insuccese si terminand cu faptul, ca in general, ei sint oameni care au fost

lipsiti de succese sociale, oameni care nu au fost valorificati socialmente. Fiecare din ei,

intr-un fel sau altul, a primit reale lovituri de la societate, a fost frustrat de dragostea

parinteasca, de dragostea invatatorului, de dragostea celor din jur etc.

Faptul ca delincventii au fost supusi unor frustrari pe plan socio-afectiv, declanseaza

in interiorul lor o anumita optica, ce se finalizeaza cu o interpretare deformata a realitatii.

Astfel, la loviturile reale primite din partea societatii, se adauga unele de natura imaginara,

care din punct de vedere psihologic au totusi o pondere similara. In acest fel, ei isi formeaza

relatiile lor, judecatile lor, nu in baza unei imagini totalmente reale, asupra societatii si

asupra propriei persoane, ci in baza unei imagini create, contrafacute de ei insisi.

Datorita tuturor acestor fapte, la delincvent nu se realizeaza o incadrare, o integrare

sanatoasa in societate, el devine un element marginal, element care se situeaza la periferia

efervescentei sociale; el nu intra in acel context magic si multilateral social care, chiar daca

nu-ti da o suita neintrerupta de satisfactii, dar cu siguranta iti da compensatii valoroase.

Delincventa se situeaza pe acel continuum care porneste de la extremul patologic

spre extremul normal, sanatos. Din punct de vedere psihiatric, delincventul poate fi perfect

normal si sanatos, sub aspect legal, el poate fi considerat deci perfect responsabil de actele

sale, dar, sub aspect psihologic, faptul ca este capabil sa-si loveasca prietenul, sa fure

bunurile cuiva ori sa atenteze la avutul obstesc, este o dovada clara de anormalitate, chiar

daca aceasta sensibila deviere de la normalul social nu are, totodata si o acceptie clara in

medicina legala (31. pag. 87).

In afara acestui fapt de dereglare, putem constata ca infractorii, cu foarte rare

exceptii, se amplaseaza in categoria pe care o numim de greu educabili.

4. Reintegrarea sociala a celor reeducati

Reeducarea fostilor delincventi adulti/minori in cadrul unei recluziuni mai mult sau

mai putin severe reprezinta, sub aspect social, un climat de sera, de unde mai devreme sau

mai tarziu va trebui sa reintre in societate.

Reintegrarea sociala a fostilor infractori intampina greutati din punct de vedere

psihologic, in sensul ca succesul acestei reintegrari nu este asigurat doar prin

comportamentul chiar si ireprosabil al fostului delincvent, ci in mai mare masura de

societatea care il primeste si care ar trebui sa manifeste o actiune integratoare.

La ora actuala exista destule colective care nu sint inca suficient de pregatite pentru

integrarea fostilor infractori. Pentru a le facilita drumul in viata, nu e suficient sa li se ofere

122

numai posibilitati de lucru, adica satisfactii elementare materiale, ci si posibilitati de

rea1izare si succese pe plan socio-afectiv.

Spectrul stigmatizarii sociale il inspaimanta inca in timpul detentiunii pe fostul

infractor si constituie una din piedicile psihologice majore in calea reformarii sale totale

(9. pag. 112).

. Timiditatea cu care paseste in libertate, sensibilitatea sporita fata de orice fel de

invectiva reala sau imaginara il caracterizeaza pe fostul infractor si nu o data continuarea

unei vieti marginale sau recidive sunt determinate si de asemenea factori psihici care

traumatizeaza accentuat si formeaza un strat de impermeabilitate afectiva atunci cand nu se

iau masurile necesare.

Grija postdetentionala institutionalizata se manifesta in prezent aproape numai prin

acordarea unui loc in cimpul muncii si acordarea unor conditii de locuit fostului detinut.

Doar institutiile de reeducare pentru minori au unele actiuni sporadice organizate

(corespondenta cu fostii elevi, intalniri periodice etc.), care sunt foarte salutare, dar care

insa nu cuprind pe marea majoritate a fostilor detinuti si mai ales pe fostii detinuti adulti (4.

pag. 147). Multe organizatii sociale, ca si unele institutii sociale ar trebui sa aiba astfel de

sarcini ce ar fi salutare si ar contribui esential la prevenirea recidivismului.

III. Influența Penitenciarului și consecințele psihologice ale privării de

libertate

În activităţile specifice tratamentului penitenciar există mai multe obiective pe care

educatorul doreşte să le atingă într-o anumită perioadă de timp. Pentru a le putea evalua,

ulterior, în mod cât mai corect şi mai ales în ce măsură acestea îi satisfac cerinţele,

educatorul trebuie să cunoască cât mai exact fazele procesului educaţional într-un mediu

total ostil muncii de reeducare şi reclasare socială a condamnaţilor. Aceste faze sunt

următoarele:

a) În prima fază a încarcerării apar fenomene de agitaţie psihică, anxietate, lipsă de apetit

faţă de alimentaţia oferită, la fel cum apar şi atitudini de agresivitate, tendinţa de a se

manifesta certăreţ, etc., toate acestea făcând parte din simptomele psihologiei carcerale

cotidiene;

b) În faza a doua a impactului închisorii, asupra individului se resimte în mod dramatic

limitarea drastică a spaţiului de mişcare şi a organizării timpului oricărui condamnat.

Reducerea perimetrului de mişcare a individului duce la apariţia unui comportament

individual de apărare a teritoriului propriu, care se manifestă printr-o îndârjire în „apărarea

spaţiului personal”. Cu alte cuvinte, fenomenele de teritorialitate devin exacerbate şi suscită

o agresivitate mărită;

c) A treia fază este resimţită ca frustrare, cu deosebită tărie şi pe planul timpului.

Organizarea impusă şi, în general, foarte monotonă a timpului, programul zilnic sever

reglementat, timpul liber desfăşurat pe bază de program provoacă sentimentul de frustrare

continuă şi, în consecinţă, măreşte agresivitatea condamnatului;

d) În a patra fază se accentuează sentimentul de frustrare prin renunţarea impusă la

obiectele de uz personal, a căror lipsă este profund resimţită. De asemenea, condamnatul

123

este obligat, prin forţa mediului carceral, să renunţe la cele mai multe din trebuinţele pe

care şi le-a putu oferi în libertate, ceea ce-l va duce la căutarea de „surogate de satisfacţii”;

e) În faza a cincea sunt resimţite efectele contactului cu subcultura carcerală. În scurtă

vreme condamnatul îşi formează o nouă viziune a propriei persoane şi-şi elaborează o

„strategie de supravieţuire”. În acest context este cunoscut fenomenul de „integrare” la

cultura deviantă a condamnaţilor, proces prin care condamnatul ajunge să adopte şi să

împărtăşească punctul de vedere al încarceraţilor.

În concluzie, închisoarea determină adoptarea unei atitudini ostile faţă de personalul

închisorii, faţă de lumea „din afară” şi concomitent dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi

condamnaţi, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale unora

dintre condamnaţi intră în conflict cu anumite dispoziţii ale autorităţii penitenciare.

Aşadar, în mediul penitenciar este întâlnit fenomenul „evoluţionist” natural care duce la

asemănări de comportament şi asupra căruia se exercită influenţe de mediu similare.

Considerăm că eterogenitatea mediului specific închisorii se manifestă în aceea că pornind

de la similitudini reale – condamnaţii la pedeapsa închisorii – nu pot produce un ansamblu

de transformări cu sens reeducativ (condamnatul să fi învăţat să-şi asume propriile sale

răspunderi), ci produce doar asemănări crescânde în conţinut criminogen independente,

paralele care adâncesc comportamentul infracţional.

Din experienţa practică am constatat că relaţiile interpersonale, activitatea controlată,

regimul strict, lipsa informaţiilor, desfăşurarea monotonă a programului zilnic ca şi bariera

psihosocială dintre deţinut şi funcţionarii penitenciarului constituie un grup de

particularităţi ale vieţii din penitenciar, percepute de cele mai multe ori de către deţinutul

primar ca o atingere a integrităţii sale. Aşadar, am constatat că particularităţile vieţii de

penitenciar, precum şi caracteristicile personalităţii deţinutului primar generează

următoarele tipuri de „situaţii adaptative” ale acestuia la regimul de detenţie:

1. Comportament agresiv, caracterizat prin rezistenţa deschisă la regimul vieţii din

penitenciar, reliefându-se adevărate „crize ale deprimării” ce se manifestă prin

comportamente agresive îndreptate spre alţi deţinuţi sau chiar cadre, ca şi prin reacţii

autoagresive – automutilări şi tentative de suicid.

2. Comportament defensiv (de retragere) care scoate în evidenţă interiorizarea, izolarea

deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el

construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se refugieze.

3. Comportament de consimţire manifestat prin conformarea pasivă a condamnatului la

normele şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală,

astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare.

4. Comportament de integrare conform căruia deţinutul primar se relaţionează activ cu

ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de adaptare este vizibilă mai ales la

deţinuţii condamnaţi pe termene lungi.

IV. REGULAMENTUL DE ORDINE INTERIOARĂ – FACTOR DE REEDUCARE

Considerăm că Regulamentul de ordine interioară al penitenciarului trebuie să fie suplu,

124

fără rigidităţi, dar fără să tolereze abateri; trebuie să prevadă menţinerea disciplinei cu

privire la ţinuta vestimentară, politeţea, curăţenia clădirilor şi, mai ales, igiena

condamnaţilor.

Supleţea regulamentului înseamnă, în primul rând, individualizarea sancţiunilor, încrederea

tacită şi, în anumite situaţii, chiar o autoconducere în activităţile sportive şi socio-educative.

Regulamentul are ca sarcină întreţinerea unui anumit ritm de viaţă din care timpii morţi

trebuie să fie excluşi. Activitatea socio-educativă, sub aspectul pregătirii şcolare şi

profesionale, altfel spus reformarea comportamentului deviant trebuie să ocupe majoritatea

timpului condamnatului. Menţionăm că aplicarea regulamentului de ordine interioară nu

anihilează şi comportamentul deviant al condamnatului.

Esenţial este tocmai faptul că întreg efectivul de condamnaţi trebuie să fie ocupat în cadrul

unor activităţi planificate şi care să le pună în valoare posibilităţile individuale.

Dobândirea unui grad mai avansat de instruire, învăţătură sau continuarea exercitării unei

meserii pot constitui un antrenament prin muncă pentru reintegrarea profesională şi pentru

părăsirea câmpului infracţional.

V. MUNCA EDUCATIVĂ CA INSTRUMENT DE CORIJARE A

CONDAMNAŢILOR

Prin educaţie înţelegem un fenomen social general, permanent şi continuu, în cadrul

căruiase face un transfer de valori spirituale, politice, morale, ştiinţifice, juridice, culturale,

religioase, în scopul formării şi dezvoltării persoanlităţii omului.

Educaţia înglobează în domeniul său şi recuperarea indivizilor cu conştiinţă

înapoiată şi, înultimă instanţă, cu comporatment deviant. Această componentă a educaţiei

este denumită reeducare.Deoarece forma flagrantă de manifestare a deprinderilor

antisociale o constituie infarcţiunea,reeducarea se adresează, în primul rând, celor

condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea.

Administratţia penitenciară trebuie să depună toate eforturile

pentru a nu admite degradarea fizică, morală şi psihică a deţinuţilor. Nu este suficient ca

administratţia penitenciară să aibă uncomportament uman şi nepărtinitor în raport cu

deţinuţii. Se cere a realiza un complex de activităţi care ar permite dezvoltarea, în direcţia

bună, a personalităţii celui deţinut.

Procesul de reeducare a condamnaţilor este deosebit de complex dar, pentru

îndeplinireascopurilor sale, legea penală pune la dispoziţie mijloace prin intermediul cărora

acţionează asupratransformării conştiinţei condamnaţilor dintre care cel mai important este

munca productivă. Totuşi,munca social-

utilă nu poate fi unica în realizarea sarcinilor reeducării condamnaţilor. Alături demuncă,

legiuitroul a prevăzut acţiunile socio-educative, instruirea

generală şi profesională a condamnaţilor.

Procesul de corijare a condamnaţilor în instituţiile penitenciare se realizează

într-un mediu nefavorabil din punct de vedere pedagogic, cum ar fi concentrarea unui

număr mare de persoanecărora le sunt caracteristice anumite vicii morale.

O astfel de atmosferă face dificil procesul decultivare a calităţilor morale deoarece

micromediul instituţiei penitenciarese manifestă ca un factor social-psihologic negativ care

diminuează eficacitatea influenţării educative asupra condamnaţilor.

125

În locurile de detenţie există o colectivitate eterogenă de oameni de vârste, profesii

şi sexe diferite,cu unn nivel variat de instruire şi cultură, proveniţi din idverse medii sociale,

cu o activitateinfracţională îndelungată sau a

flându-se la prima faptă, cu caractere şi trăsături individuale multiple,mai mult sau mai

puţin receptivi la acţiunea de reeducare, având

un singur element comun: încălcarea legilor şi normelor de convieţuire socială. În asemenea

condiţii, acţiunile socio-educative

şi instruirea profesională trebuie să îndeplinească anumite cerinţe ce include asigurarea unui

conţinut corespunzător acţiunilor soci-educative.

VI. Particularitati ale aplicarii pedepsei penale si corectarii ulterioare a condamnatilor

pentru infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii savarsite din culpa

Notiunea de infractiune (atat doctrinara cat si cea legala) cuprinde anumite semne

juridico-sociale, caracteristice oricarei fapte penale. Aceste semne (grad prejudiciabil,

ilegali-tatea, vinovatia, pasibilitatea de pedeapsa penala) permit a delimita infractiunea de

alte incalcari de lege, de asemenea si a determina trasaturile specifice ale fiecarei infractiuni

in parte.

Este evident ca pentru solutionarea corecta a problemei privind existenta sau lipsa in

fapta savarsita a semnelor unei infractiuni urmeaza a se stabili clar acel ansamblu de

circumstante cu caracter obiectiv si subiectiv reflectate in norma juridico-penala respectiva,

fiind necesare si suficiente probe pentru atragerea vinovatului la raspundere penala. Acest

ansamblu al elementelor si semnelor obiective si subiective, care permite a califica o

anumita fapta prejudiciabila drept infractiune concreta, nu este altceva decat componenta de

infractiune.

In cadrul sanctiunilor de drept penal, un loc important il ocupa pedeapsa, care este

singura sanctiune penala si este menita sa asigure restabilirea ordinii de drept ce a fost

incalcata prin savarsirea de infractiuni. Pedeapsa este o masura de constrangere si un mijloc

de reeducare, prevazuta de lege, aplicata de instanta de judecata infractorului, in scopul

prevenirii savarsirii de infractiuni[1]. Toate componentele de infractiune prevazute in partea

speciala a Codului penal al Republicii Moldova pot fi clasificate in mai multe categorii in

functie de proprietatile care caracterizeaza obiectul, latura obiectiva, latura subiectiva si

subiectul infractiunii. La baza clasificarii componentelor de infractiune sunt puse

urmatoarele criterii: gradul prejudiciabil al faptei, modul de descriere a semnelor

componentei de infractiune si specificul structurii acestora.

Dupa gradul prejudiciabil al faptei deosebim: componenta de baza, componenta cu

circumstante agravante (componenta calificata) si componenta cu circumstante atenuante

(componenta privilegiata), unde componenta de baza cuprinde totalitatea semnelor

obiective si subiective, stabilite de legea penala, intotdeauna prezente la savarsirea unei

anumite infractiuni, care insa nu prevede semne aditionale ce maresc sau micsoreaza

nivelul gradului prejudiciabil al faptei. In majoritatea cazurilor, componentele incluse in

partea speciala a Codului penal se diferentiaza in doua, trei sau patru modalitati, acest fapt

http://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Particularitati-ale-aplicarii-84.php#_ftn1

126

contribuind la individualizarea maxima a gradului prejudiciabil al faptelor care se aseamana

dupa caracterul, obiectul atentarii, formele vinovatiei, asigurand astfel calificarea corecta a

faptei si aplicarea ulterioara a unei pedepse echitabile.

In cazul celor care, cu toata amenintarea pe care o implica in sine sanctiunile de

drept penal, se savarsesc fapte contrarii prescriptiilor inscrise in diverse norme cu caracter

incriminator, tragerea la raspundere penala devine obligatorie, si, o data cu aceasta,

inevitabilitatea supunerii la sanctiunile de drept penal. Pedepsele sunt sanctiuni proprii

dreptului penal si ocupa principalul loc in cadrul sistemului. Ele se aplica numai

persoanelor care au savarsit infractiuni si vizeaza libertatea, bunurile si drepturile

cetatenesti ale acestora.

In doctrina juridica penala a Republicii Moldova, pedeapsa este definita ca fiind o

sanctiune de drept penal care consta intr-o masura de constrangere si reeducare, prevazuta

de lege, ce se aplica infractorului de catre instanta de judecata, in scopul prevenirii

savarsirii de noi infractiuni. Intr-o formula mai sintetica, dar cuprinzatoare, se poate spune

ca pedeapsa este sanctiunea specifica dreptului penal, sanctiunea pe care judecatorul o

aplica celui care nesocoteste o norma de drept penal. Codul penal prevede ca „pedeapsa

penala este o masura de constringere statala si un mijloc de corectare si reeducare a

condamnatului ce se aplica de instantele de judecata, in numele legii, persoanelor care au

savirsit infractiuni, cauzind anumite lipsuri si restrictii drepturilor lor.

(2) Pedeapsa are drept scop restabilirea echitatii sociale, corectarea

condamnatului, precum si prevenirea savirsirii de noi infractiuni atit din partea

condamnatilor, cit si a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie sa cauzeze suferinte

fizice si nici sa injoseasca demnitatea persoanei condamnate”[2].

Trasaturi specifice ale pedepsei in legislatia moldoveana:

ca sanctiune juridica, este o masura de constrangere si reeducare, adica o

masura cu dublu caracter – unul coercitiv si altul corectiv.

Ca masura de constrangere, pedeapsa produce asupra condamnatului anumite

restrangeri privind libertatea sa sau este obligat sa desfasoare o activitate utila ori este pus

sa plateasca o suma de bani ca amenda. Aceasta caracteristica este inerenta oricarei

pedepse, dar trebuie retinut faptul ca exercitarea constrangerii asupra condamnatului nu are

un scop in sine, ci se face pentru influentarea si chiar schimbarea mentalitatii sale. Pedeapsa

este deci si o masura coercitiva, infractorul fiind ajutat sa se indrepte si facut sa inteleaga ca

trebuie sa respecte legile si normele de convietuire sociala.

ca sanctiune cu caracter penal, este instituita si folosita numai de catre

stat.

o sanctiune prevazuta de catre lege. Aceasta cerinta caracteristica pedepsei

este consacrata de legea penala, fiindca in Codul Penal se arata atat sistemul pedepselor, cat

si pedeapsa pentru fiecare infractiune in parte.


127

se aplica numai de catre instanta de judecata. Nici un alt organ al statului

nu poate si nu are dreptul sa aplice pedepse.

este o masura care se aplica numai persoanei care a savarsit o infractiune,

adica infractorului. Data fiind severitatea acestei sanctiuni penale in comparatie cu alte

sanctiuni, ea se poate aplica numai acelor persoane care au savarsit fapte grave, periculoase

pentru cele mai importante relatii sociale.

Deoarece pedeapsa constituie modul prin care sunt sanctionate incalcarile legii

penale, scopul ei trebuie sa coincida cu scopul acestei legi si anume apararea valorilor

sociale impotriva infractiunilor. Potrivit acestor conceptii, dispozitia din alin.2 art.61 C.pen.

moldovean prevede ca „Pedeapsa are drept scop restabilirea echitatii sociale, corectarea

condamnatului, precum si prevenirea savirsirii de noi infractiuni atit din partea

condamnatilor, cit si a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie sa cauzeze suferinte

fizice si nici sa injoseasca demnitatea persoanei condamnate”.

Preventia speciala constituie, fara indoiala, scopul direct al pedepsei. Aceasta

incepe sa se realizeze chiar in momentul in care instanta stabileste pedeapsa pentru

infractor, facandu-l, in primul rand, sa inteleaga ca legea penala este o realitate, si cine

savarseste fapte penale este, in mod inevitabil, pedepsit. Condamnatul este apoi reeducat in

timpul executarii pedepsei ce i s-a aplicat. Preventia generala se realizeaza in raport cu alte

persoane decat cele care au savarsit infractiunea. Exista si oameni care se abtin de a savarsi

infractiuni, nu din cauza ca simt repulsie fata de astfel de fapte, ci din teama de a fi

pedepsiti, de frica de pedeapsa.

Pentru realizarea scopului pedepsei este necesar sa se stabileasca metodele, caile si

mijloacele cele mai potrivite. Vorbind despre functiile pedepsei se pune tocmai aceasta

problema a cailor prin care se poate realiza scopul pedepsei. In literatura juridica si in

legislatia penala se face distinctie intre doua functii ale pedepsei si anume:

functia de represiune sau constrangere se realizeaza prin aplicarea unor

masuri represive impotriva celui condamnat. Acesta este fortat sa suporte anumite

privatiuni sau restrictii, precum si suferintele corespunzatoare acestora. Aceste privatiuni si

restrictii au o intensitate diferita, in functie de felul si durata sau cuantumul pedepsei.

Astfel, in cazul pedepselor privative de libertate, infractorul este rupt temporar de mediul in

care traieste, de familie, de conditiile obisnuite de viata si supus unui regim sever,

privandu-l de libertate pe o anumita perioada de timp. Suferinta exista si atunci cand

pedeapsa are caracter pecuniar (amenda), deoarece si in aceste cazuri infractorul este supus

la anumite privatiuni care privesc interesele sale pecuniare. De asemenea, pedepsele

privative de drepturi lipsesc pe cel condamnat de exercitiul unor drepturi pe o anumita

perioada de timp.

functia de reeducare sau convingere a pedepsei consta in aceea ca

pedeapsa are un efect pozitiv, educarea asupra infractorului. Pedeapsa trebuie sa-l convinga

pe infractor ca respectarea legii penale este o necesitate si ca numai prin respectarea legii el

va putea evita aplicarea si executarea altor pedepse. Pentru realizarea acestor functii ale

128

pedepsei, legiuitorul a statuat un regim adecvat de executare a pedepselor, in cadrul caruia

reeducarea condamnatilor se face prin activitatea utila pe care acestia o desfasoara in

locurile de detinere, prin calificarea si recalificarea lor intr-o meserie, prin desfasurarea

unor activitati cultural-educative si religioase, prin stimularea si recompensarea celor care

prezinta temeinice dovezi de indreptare etc. In mod normal, in realizarea procesului de

reeducare si indreptare, se utilizeaza metode si procedee adecvate personalitatii fiecarui

condamnat.

Persoanelor fizice din Republica Moldova, care au savarsit infractiuni li se pot

aplica urmatoarele pedepse: amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite functii sau de a

exercita o anumita activitate, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de

calificare (clasificare) si a distinctiilor de stat, munca neremunerata in folosul comunitatii,

arestul, trimiterea intr-o unitate militara disciplinara (pentru militarii care indeplinesc

serviciul militar in termen), inchisoarea si detentia pe viata.

Munca neremunerata in folosul comunitatii, arestul, trimiterea intr-o unitate militara

disciplinara, inchisoarea si detentia pe viata se aplica numai ca pedepse principale.

Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite functii sau de a exercita o anumita

activitate, se aplica atat ca pedepse principale, cat si ca pedepse complementare. Retragerea

gradului militar, a unui titlu special a gradului de calificare si a distinctiilor de stat, se aplica

numai ca pedeapsa complementara. Amenda se aplica, ca pedeapsa principala.

Amenda este o pedeapsa la fel de veche ca si privatiunea de libertate. Atat in

vechea, cat si in noua reglementare a codului penal moldovean, ea reprezinta prima si cea

mai des utilizata alternativa a detentiunii penitenciare. In codul penal al Republicii Moldova

notiunea de „amenda” consta intr-o restrangere a drepturilor patrimoniale ale

condamnatului, care se manifesta in reducerea patrimoniului sau. In prezent, amenda este

una dintre cele mai raspandite tipuri de pedepse, atat in legile penale, cat si in practica

judecatoreasca, in majoritatea jurisdictiilor lumii.

In Republica Moldova, notiunea de „inchisoare” consta in privarea de libertate a

persoanei vinovate de savarsirea unei infractiuni, prin izolare impusa a acesteia de

domeniul normal de viata si de plasarea ei, in baza hotararii instantei de judecata, pe un

anumit termen, intr-un anumit penitenciar. Inchisoarea se stabileste pe un termen de 3 luni

la 20 ani. La stabilirea pedepsei pentru o persoana care la data savarsirii infractiunii nu a

implinit varsta de 18 ani, termenul inchisorii nu poate depasi 15 ani.

La stabilirea pedepsei definitive in cazul unui concurs de infractiuni, pedeapsa cu

inchisoarea nu poate fi mai mare de 30 ani, iar in cazul unui cumul de sentinte, ea nu poate

depasi termenul de 35 ani. In cazul inlocuirii pedepsei detentiunii pe viata cu o pedeapsa

mai blanda, cu titlul de gratiere, se aplica inchisoarea pe un termen de 35 ani.

Pedeapsa cu inchisoarea se executa in urmatoarele tipuri de penitenciare: de tip

deschis, de tip semiinchis si de tip inchis. In penitenciarele de tip deschis isi executa

pedeapsa persoanele condamnate la inchisoare pentru infractiuni savarsite din imprudenta.

In penitenciarele de tip semiinchis isi executa pedeapsa persoanele condamnate la

inchisoare pentru infractiuni usoare, mai putin grave, savarsite cu intentie. In penitenciarele

de tip inchis isi executa pedeapsa persoanele condamnate la inchisoare pentru infractiuni

deosebit de grave, precum si persoanele care au savarsit infractiuni ce constituie recidiva.

Persoanele care nu au implinit varsta de 18 ani isi executa pedeapsa cu inchisoarea in

129

penitenciarele specializate pentru minori. Schimbarea categoriei penitenciarului se

efectueaza de catre instanta de judecata, in limitele legii.

Sintagma „detentiune pe viata” consta in privarea de libertate a condamnatului

pentru tot restul vietii si este cea mai severa pedeapsa din intregul sistem de pedepse

aplicate persoanelor fizice, si a fost introdusa in sistemul pedepselor codului penal al

Republicii Moldova din 1961, in 1995, odata cu abolirea pedepsei cu moartea, luandu-i

locul acesteia si devenind cea mai aspra pedeapsa , astfel fiind pastrata si in codul din 2002.

Odata cu excluderea pedepsei capitale, persoanelor condamnate la aceasta pedeapsa le-a

fost schimbata pedeapsa in privatiune de libertate pe viata. Detentiunea pe viata se

stabileste numai pentru infractiunile grave si nu poate fi aplicata minorilor.

„Privarea dreptului de a ocupa anumite functii sau de a exercita o anumita

activitate” consta in interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o anumita activitate

de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la savarsirea infractiunii. Legea

moldoveana nu prevede, dupa exemplul altor legislatii, tipul functiei sau natura, genul de

activitate care cad sub incidenta interdictiei. Acestea pot fi diverse: fie o functie in organele

de stat sau obstesti, fie activitati profesionale, de intreprinzator sau de alta natura. Singurul

criteriu stipulat de lege de identificare a functiei sau activitatii asupra carora pot fi impuse

restrictii de catre instanta de judecata este utilizarea functiei sau activitatii la savarsirea

infractiunii. Aplicarea acestui tip de pedeapsa este determinata in mod principal de

necesitatea de a preveni recidiva persoanelor care au comis infractiuni in legatura cu functia

ocupata sau cu activitatea profesionala. Privarea dreptului de a ocupa anumite functii sau de

a exercita o anumita activitate poate fi stabilita de instanta de judecata pe un termen de la 1

la 5 ani. Legea prevede ca aceasta pedeapsa poate fi aplicata atat ca principala, cat si drept

complementara.

„Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare

(clasificare) si a distinctiilor de stat” constituie o pedeapsa care se aplica numai in calitate

de pedeapsa complementara. In conformitate cu art.66 C.pen. moldovean, „in caz de

condamnare pentru o infractiune grava, deosebit de grava sau exceptional de grava,

instanta de judecata, tinand cont de circumstantele savarsirii infractiunii, poate retrage

condamnatului gradul militar, titlul special, gradul de calificare si distinctiile de stat”. In

vechea reglementare, pedeapsa avea denumirea de „retragere a gradelor militare si a altor

titluri, precum si a ordinelor, medaliilor si a titlurilor onorifice”.

„Munca neremunerata in folosul comunitatii” constituie o pedeapsa aplicabila

doar in calitate de pedeapsa principala, reprezentand una dintre pedepsele de baza

alternative celor privative de libertate. In lista categoriilor de pedepse, a fost introdusa

munca neremunerata in folosul comunitatii, care a completat sistemul de pedepse din codul

penal moldovean din 2002, fiind un pas mare facut de Republica Moldova de a se incadra

in politica europeana in acest domeniu. Aceasta pedeapsa a fost preluata din experienta

altor state – cum ar fi Franta, Marea Britanie, Olanda, SUA, Germania, etc. – state in care s-

a confirmat deja ca fiind o pedeapsa de baza in substituirea pedepselor privative de

libertate. Munca neremunerata in folosul comunitatii aplicata pe larg in tarile de peste

hotare, exista de mult in reglementarile vechii legi penale a Republicii Moldova in

modalitatea muncii corectionale. Dupa cum demonstreaza experientele tarilor vestice,

eficacitatea acestei pedepse necesita cheltuieli financiare esentiale in scopul crearii locurilor

de munca special destinate categoriilor date de condamnati.

130

Ideea calauzitoare pentru introducerea acestei modalitati de pedeapsa, a fost

inlocuirea executarii pedepsei cu inchisoarea in penitenciar, cu munca utila in stare de

libertate. In acest fel, pe de o parte, se ajuta la realizarea scopului executarii pedepsei, acela

al educarii prin munca si al respectului fata de ordinea de drept, iar pe de alta parte,

condamnatul este ferit de regimul penitenciar, care este mai dificil si de multe ori dosarul

penal rezultate indoielnice in privinta reeducarii si corijarii acestuia. Constrangerea pentru

aplicarea acestei pedepse, consta in faptul ca munca neremunerata in folosul comunitatii are

caracter obligatoriu pentru condamnat. Munca neremunerata in folosul comunitatii poate fi

aplicata numai in calitate de pedeapsa principala

Dispozitiile partii generale ale Codului Penal al Republicii Moldova se refera la

aplicarea in timp si spatiu a legii penale, la forma consumata ori de tentativa in care s-a

realizat infractiunea, la contributia adusa la savarsirea infractiunii etc., la limitele de

pedeapsa fixate in partea speciala si la gradul de pericol social al faptei savarsite. Pentru

determinarea gradului de pericol social se tine cont de doua etape. Mai intai, se apreciaza

daca gradul de pericol e suficient de ridicat pentru a ne afla in prezenta unei infractiuni,

apoi se apreciaza acest grad tinandu-se cont de o scara de valori personala a fiecarui

judecator in parte. Orice sanctiune produce efecte diferite asupra fiecarui faptuitor in parte,

in functie de caracteristicile biologice, psihologice sau sociologice ale acestuia.

Ca particularitati ale aplicarii pedepsei penale in Republica Moldova,

amintim:

1.circumstantele atenuante

2.circumstantele agravante;

3.legitima aparare;

4.executarea ordinului sau dispozitiei superiorului;

5. minoritatea infractorului;

6.starea de extrema necesitate;

7. recidiva;

8.liberarea de raspundere penala;

9. aplicarea pedepsei mai blande.

Codul penal roman, prevede ca „pedeapsa este o masura de constrangere si un

mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea savarsirii de noi

infractiuni”. Din notiunea pedepsei se desprind trasaturile caracteristice ale acesteia:

pedeapsa este o masura de constrangere, o masura de represiune, de

privatiune pentru cel care a nesocotit dispozitiile imperative ale normei penale si a comis

fapta incriminata. Ca masura de constrangere, pedeapsa implica deci, o suferinta

(aflictiune), o privatiune sau o restrangere de drepturi civice, o privatiune de bunuri, o

privatiune de libertate , uneori, in cazuri exceptionale, chiar de viata in unele tari. Prin

caracterul sau de constrangere, pedeapsa se diferentiaza de celelalte sanctiuni de drept penal

si de orice sanctiuni juridice;

pedeapsa este un mijloc de reeducare. Prin aplicarea pedepsei nu se

urmareste doar reprimarea infractorului ci si formarea la acesta a unei noi atitudini fata de

valorile sociale. Fata de persoanele care nu au savarsit infractiuni, pedeapsa prevazuta in

lege exercita un rol preventiv. Cand, cu toata amenintarea ce a exercitat-o pedeapsa

prevazuta in legea penala, o persoana a savarsit infractiunea, pedeapsa, pe langa

131

constrangerea ce o presupune, are si un rol de reeducare in sensul ca prin aplicarea si prin

executarea ei, se urmareste formarea unei constiinte noi condamnatului, astfel incat acesta

sa nu mai savarseasca infractiuni. Intre cele doua fatete ale pedepsei, de a fi o masura de

constrangere si un mijloc de reeducare, exista o concordanta deplina: „constrangerea apare

ca mijloc sau instrument de continuare in conditii speciale a procesului educativ”;

pedeapsa este prevazuta de lege. Prin prevederea in lege a pedepsei se da

expresie deplina principiului legalitatii in dreptul penal si se exprima implicit caracterul de

constrangere statala ce se realizeaza prin pedeapsa;

pedeapsa este aplicata numai de instantele judecatoresti. Prin aceasta se

realizeaza importanta deosebita a pedepsei in cadrul sanctiunilor de drept penal, faptul ca

aplicarea acesteia este de atributul exclusiv al organelor specializate ale statului – instantele

judecatoresti – care vor aplica pedeapsa numai daca se stabileste raspunderea penala a

infractorului;

pedeapsa are caracter personal. Ea se aplica deci numai celui care a

savarsit ori a participat la savarsirea unei infractiuni in calitate de autor, instigator ori

complice;

pedeapsa se aplica in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni. Prin

aceasta trasatura pedeapsa realizeaza impiedicarea faptuitorului sa mai comita alte fapte

prevazute de legea penala, determinand o schimbare de atitudine, o atentionare cu privire la

inevitabilitatea pedepsei in caz de savarsirea de noi infractiuni. Prin aplicarea pedepsei, se

atentioneaza si alti indivizi care ar fi tentati sa savarseasca infractiuni, facandu-i sa se

convinga ca pedeapsa li se va aplica si lor, avertizandu-i implicit sa-si conformeze conduita

dispozitiilor normelor penale.

Persoanelor fizice din Romania care au savarsit infractiuni li se pot aplica

urmatoarele pedepse: detentiunea pe viata, inchisoarea de la 15 zile la 30 de ani, amenda de

la 100 lei la 50.000 lei – ca pedepse principale, interzicerea unor drepturi de la unu la 10

ani, degradarea militara – ca pedepse complementare. Pedepse accesorii sunt interzicerea

drepturilor prevazute in art. 64 C.pen. roman.

Pedepsele principale sunt de sine statatoare, au rol principal in sanctionarea

infractorului. De aceea, pentru orice fapta incriminata, este prevazuta in lege, in mod

obligatoriu, pedeapsa principala aplicabila in cazul savarsirii acesteia. Cu alte cuvinte, este

pedeapsa care se poate aplica singura infractorului, fara a fi conditionata de aplicarea altor

sanctiuni de drept penal.

Pedepsele complementare sunt acele pedepse care au rolul de a complini si de a

completa represiunea si sunt aplicabile numai pe langa o pedeapsa principala. Pedepsele

complementare nu pot fiinta de sine statator, de aceea mai sunt numite si pedepse secundare

sau pedepse alaturate.

Pedepsele accesoriihttp://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Particularitati-ale-aplicarii-

84.php - _ftn23, dupa cum se desprinde si din denumire, sunt un accesoriu al pedepsei

principale si decurg din pedeapsa principala. Constau in interzicerea drepturilor prev. in

art.64 lit.a-c C.pen., ce fac obiectul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, pe

durata executarii pedepsei, pana la gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori pana la

implinirea termenului de prescriptie a executarii pedepsei (art.71 alin.1 C.pen. roman).

„Detentiunea pe viata” este, potrivit codului penal roman, pedeapsa cea mai severa

din legislatia actuala si consta in lipsirea de libertate a condamnatului pentru tot restul vietii



132

lui. Detentiunea pe viata se executa in penitenciare anume destinate pentru aceasta sau in

sectii speciale ale celorlalte penitenciare. Detentiunea pe viata a fost introdusa prin

Decretul-Lege nr.6 din 07 ianuarie 1990, inlocuind pedeapsa cu moartea. Spre deosebire de

pedeapsa cu moartea, detentiunea pe viata poate fi retrasa in caz de eroare judiciara.

Pedeapsa detentiunii pe viata nu se aplica infractorului care la data condamnarii a implinit

varsta de 60 de ani si nici infractorului minor.

„Inchisoarea” este o pedeapsa principala, privativa de libertate si consta in lipsirea

condamnatului de libertate prin plasarea lui intr-un mediu inchis unde este supus unui regim

de viata si de munca impus. Continutul pedepsei inchisorii consta in izolarea condamnatului

de societate, de familie, scoaterea acestuia din mediul sau de viata, pe o perioada

determinata prin hotararea de condamnare si supunerea acestuia unui regim de viata

ordonat, pentru a determina o schimbare in constiinta si atitudinea sa fata de valorile

sociale. Pedeapsa inchisorii, datorita calitatilor sale de a fi adaptabila, revocabila, precum si

ca imbina constrangerea cu reeducarea, este prevazuta ca sanctiune pentru aproape toate

infractiunile. Ea este prevazuta in legislatia penala romana de cele mai multe ori singura, si

intr-o anumita masura ca pedeapsa alternativa cu amenda ori cu pedeapsa detentiunii pe

viata. In legislatia penala romana, limitele generale ale pedepsei inchisorii sunt prevazute

intre 15 zile si 30 de ani.

„Amenda” este pedeapsa principala pecuniara ce consta in suma de bani pe care

condamnatul este constrans sa o plateasca in contul statului. Amenda ca sanctiune juridica

este cunoscuta in legislatia romana atat ca sanctiune penala cat si ca sanctiune

administrativa, disciplinara, civila, fiscala, procedurala.

Amenda penala se deosebeste de toate celelalte prin caracterul ei specific coercitiv.

Intr-adevar, pedeapsa amenzii, ca orice pedeapsa principala, se aplica numai de catre

instanta judecatoreasca, ca urmare a stabilirii raspunderii penale a infractorului pentru fapta

comisa. Amenda ca sanctiune penala se trece in cazierul judiciar si constituie un antecedent

penal al persoanei condamnate. Datorita caracteristicilor sale de a fi adaptabila si remisa,

amenda este frecvent prevazuta pentru sanctionarea faptelor care prezinta un pericol social

redus. Functia de constrangere a pedepsei amenzii se realizeaza prin micsorarea

patrimoniului condamnatului si implicit o ingreunare a vietii acestuia.

Pentru a asigura caracterul personal al pedepsei amenzii in cazul persoanei fizice si

a limita rasfrangerea acesteia asupra familiei condamnatului, prin dispozitiile art.63 alin.

Ultim C.pen., s-a prevazut ca la adaptarea amenzii se va tine seama de criteriile generale de

individualizare a pedepsei prevazuta in art.72 C.pen., amenda stabilindu-se intr-un cuantum

care sa nu puna pe infractor in situatia de a nu-si indatoririle privitoare la intretinerea,

cresterea, invatatura si pregatirea profesionala a persoanelor fata de care are aceste obligatii

legale.

Limitele generale ale amenzii sunt stabilite prin dispozitiile art.563 pct.c C.pen.

intre 100 lei si 50.000 lei. Limitele generale ale amenzii nu pot fi depasite in cazul aplicarii

cauzelor de agravare sau de atenuare. Limitele speciale ale amenzii sunt stabilite pentru

fiecare infractiune in parte, limite care se cuprind intre limitele generale. Este posibil ca

legiuitorul sa nu prevada limitele speciale ale amenzii, ci doar ca infractiunea se pedepseste

cu amenda.

In astfel de situatii, sunt aplicabile dispozitiile art.63 alin.2 si 3 C.pen., care prevad

„ori de cate ori legea prevede ca o infractiune se pedepseste numai cu amenda, fara a-i

133

arata limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10.000 lei.

Cand legea prevede pedeapsa amenzii fara a-i arata limitele, alternativ cu

pedeapsa inchisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 lei si maximul

special de 15.000 lei, iar cand prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa inchisorii

mai mare de un an, minimul special este de 500 lei si maximul special de 30.000 lei”.

Odata aplicata pedeapsa amenzii, ea trebuie executata. Condamnatul trebuie sa

depuna la instanta de executare recipisa de plata integrala a amenzii, in termen de 3 luni de

la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare. Cand cel condamnat se afla in

imposibilitatea de a achita integral amenda, instanta de executare, la cererea motivata a

condamnatului, poate esalona plata amenzii in rate pe cel mult 2 ani. Daca in raport de

cuantumul amenzii si de veniturile celui condamnat rezulta ca amenda nu poate fi achitata

in intregime in termen de 2 ani, executarea acesteia se poate face si asupra altor bunuri ale

condamnatului. Neplata amenzii in termenul de 3 luni si neplata ratelor (daca amenda a fost

esalonata), atrage dupa sine executarea silita a hotararii de condamnare. Daca si la

executarea silita condamnatul se sustrage cu rea-credinta, pentru a asigura autoritatea

hotararii judecatoresti de condamnare si realizarea functiei coercitive si preventive a

pedepsei, in codul penal roman a fost prevazuta posibilitatea inlocuirii amenzii cu

inchisoarea.

„Interzicerea unor drepturi” este pedeapsa complementara ce consta in

interzicerea pe o perioada de timp a exercitiului anumitor drepturi ale condamnatului.

Interzicerea drepturilor se pronunta de catre instanta judecatoreasca, pe langa pedeapsa

principala a inchisorii, daca sunt indeplinite si alte conditii ce privesc durata pedepsei

pronuntate, aprecierea necesitatii acesteia de catre instanta de judecata, etc. Potrivit art.53

pct.2 lit.a C.pen. si art.64 C.pen., pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi

consta in interzicerea pe o perioada cuprinsa intre 1 si 10 ani a unuia sau a mai multor

drepturi din cele prevazute de lege. Se pot interzice, ca pedeapsa complementara: dreptul de

a alege si de a fi ales in autoritatile publice sau in functii elective publice (art.64 lit.a

C.pen.); dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat (art.64 lit.b

C.pen.); dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie ori de a desfasura o

Activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii

(art.64 lit.c Cp); drepturile parintesti; dreptul de a fi tutore sau curator.

„Degradarea militara” este pedeapsa complementara ce consta in pierderea

gradului militar si a dreptului de a purta uniforma. Potrivit naturii sale, degradarea militara

este o pedeapsa privativa de drepturi, care se poate aplica numai acelor condamnati care au

calitatea de militari activi sau rezervisti. Degradarea militara ca pedeapsa complementara

privativa de drepturi se deosebeste de interzicerea unor drepturi unde exercitarea drepturilor

este numai temporar interzisa (intre 1 si 10 ani), prin aceea ca gradul militar si dreptul de a

purta uniforma sunt pierdute pentru totdeauna, pedeapsa constand tocmai in pierderea

acestora. Sfera subiectilor carora li se poate aplica aceasta pedeapsa este mai restransa decat

in cazul interzicerii unor drepturi. Degradarea militara se aplica in mod obligatoriu in cazul

infractiunilor grave care au atras aplicarea pedepsei cu inchisoarea mai mare de 10 ani sau

detentiunea pe viata. Este facultativa, cand pedeapsa aplicata de instanta de judecata este

inchisoarea de cel putin 5 ani si cel mult 10 ani si a fost pronuntata pentru o infractiune

savarsita cu intentie. Pedeapsa complementara a degradarii militare se executa si se duce de

indeplinire dupa ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare.

134

Pedeapsa accesorie decurge din executarea pedepsei privative de libertate si

presupune ca pe timpul executarii acesteia condamnatului ii sunt interzise – de drept –

urmatoarele drepturi:

„a) dreptul de a alege si de a fi ales in autoritatile publice sau in functii elective

publice;

b) dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat;

c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie ori de a desfasura o

activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea

infractiunii”.

Interzicerea drepturilor prevazute la art.64 lit.d si e C.pen. roman, „d) drepturile

parintesti; e) dreptul de a fi tutore sau curator” se aplica tinandu-se seama de natura si

gravitatea infractiunii savarsite, de imprejurarile cauzei, de persoana infractorului si de

interesele copilului ori persoanei aflate sub tutela sau curatela.

Spre deosebire de pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi, care putea

consta si in interzicerea unuia sau a mai multor drepturi, pedeapsa accesorie consta in

interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a-c C.pen. fara a fi nevoie de indeplinirea

vreunei conditii. In cazul in care executarea pedepsei cu inchisoarea este suspendata

conditionat sau suspendata sub supraveghere, se suspenda si executarea pedepselor

accesorii.

Ca particularitati ale aplicarii pedepsei penale atat in Romania cat si in

Republica Moldova amintim:

„La stabilirea si aplicarea pedepselor se tine seama de dispozitiile partii generale a

acestui cod, de limitele de pedeapsa fixate in partea speciala, de gradul de pericol social al

faptei savarsite, de persoana infractorului si de imprejurarile care atenueaza sau

agraveaza raspunderea penala.

(2) Cand pentru infractiunea savarsita legea prevede pedepse alternative, se tine

seama de dispozitiile alineatului precedent atat pentru alegerea uneia dintre pedepsele

alternative, cat si pentru proportionalizarea acesteia”.

Conform definitiei art.72 C.pen. roman, operatiunea de individualizare judiciara a

pedepsei, este o activitate desfasurata de instanta de judecata, in cadrul prevazut de lege,

avand in vedere personalitatea faptuitorului si gravitatea faptei savarsite.

Urmare a savarsirii tot mai multor infractiuni contra vietii, integritatii corporale si

sanatatii, savarsite din culpa, personal, subliniez importanta deosebita a acestei misiuni a

judecatorului care solutioneaza cauzele penale. Pentru realizarea unei practici judiciare

unitare in materie, in activitatea de individualizare judiciara a pedepselor trebuie urmati o

serie de pasi, si anume: determinarea scopului pedepsei, stabilirea si analiza criteriilor de

individualizare judiciara a pedepsei, evaluarea finala a imprejurarilor savarsirii faptei.

A) Determinarea scopului pedepsei este primul pas in activitatea de individualizare

judiciara, intrucat numai dupa ce se lamureste acest aspect se poate aprecia in ce masura

sunt relevante anumite realitati de fapt si modalitatea de evaluare a acestora.

Individualizarea pedepsei trebuie sa aiba ca scop determinarea aplicarii unei

pedepse juste, corecte, atat sub aspectul restabilirii ordinii de drept incalcate, cat si prin

punctul de vedere al nevoii de reeducare a faptuitorului. In aceasta maniera, retributia justa

realizeaza si scopul pedepsei, cel de preventie generala si speciala. Cu atat mai mult, in

cazul infractiunilor savarsite din culpa, trebuie avute in vedere, in egala masura persoana

135

infractorului si, respectiv, reeducarea si reintegrarea sa sociala, cat si dimensiunea

fenomenului infractional si asteptarile societatii fata de mecanismul justitiei penale, pentru

a realiza o proportionalitate reala intre cele doua aspecte. Aceasta nu inseamna ca este

agreata ideea aplicarii unor pedepse exemplare, sau cu efect intimidant, asa cum s-a

exprimat jurisprudenta in materie, ci a unor pedepse juste, echitabile, atat pentru infractor

cat si pentru societate. Cred insa ca, prin urmarirea tuturor pasilor propusi pentru activitatea

de individualizare judiciara a pedepselor aplicate in savarsirea infractiunilor care

intereseaza - din culpa si, in mod special, prin stabilirea scopului pedepsei ce urmeaza a fi

aplicata, practica judiciara in materie va cunoaste un grad mai mare de uniformitate si

previzibilitate. In acest context, este util a le reaminti judecatorilor responsabilitatea

speciala ce le revine si care are ca obiectiv principal aplicarea sanctiunilor de drept penal

celor care au savarsit infractiuni si ca obiectiv secundar stoparea altor persoane de a mai

comite acest gen de infractiuni si restabilirea ordinii de drept pentru constrangerea si

reeducarea persoanelor care au savarsit infractiuni.

B) Stabilirea si analiza criteriilor de individualizare judiciara a pedepsei

A doua actiune ce se impune a fi desfasurata de judecatori este stabilirea si analiza

criteriilor de individualizare judiciara a pedepsei, respectiv, evaluarea acelor circumstante

concrete ale faptei care au importanta pentru stabilirea genului si duratei sau cuantumului

pedepsei. Analiza criteriilor generale de individualizare prevazute de art.72 C.pen. roman,

este obligatorie si trebuie facuta cumulativ; avand in vedere faptul ca primele doua criterii –

dispozitiile Partii Generale ale Codului penal roman si limitele de pedeapsa fixate in partea

speciala a acestuia – vizeaza legalitatea operatiunilor de individualizare judiciara, cred ca

trebuie insistat asupra celorlalte criterii - si anume gravitatea faptei savarsite, persoana

faptuitorului si imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala. Apreciez ca

analiza ultimelor trei criterii generale amintite trebuie efectuata, de asemenea, cumulativ,

intrucat ele se interconditioneaza reciproc, fara a da o pondere mai mare aspectelor care

contureaza personalitatea infractorului sau, dimpotriva, celor care caracterizeaza fapta

savarsita. Aceste criterii sunt deopotriva obligatorii, atat pentru stabilirea si aplicarea

pedepselor principale, cat si a celor complementare.

Gradul de pericol social al faptei savarsite trebuie analizat in mod deosebit de catre

judecator, nu in detrimentul celorlalte criterii de individualizare, iar analiza trebuie sa fie

reflectata in considerentele hotararii judecatoresti pronuntate. Simpla limitare, in continutul

hotararii judecatoresti, la dispozitiile art.72 C.pen. si implicit la gradul de pericol social al

faptei, echivaleaza cu o lipsa de motivare a hotararii sub aspectul individualizarii judiciare a

pedepsei.

Pe de alta parte, se impune precizarea ca simpla constatare a gradului de pericol

social generic crescut al infractiunilor de coruptie nu reprezinta o motivare a mecanismului

de individualizare judiciara a pedepsei ce urmeaza a fi aplicata, iar judecatorul are obligatia

analizarii gradului de pericol social concret, alaturi de celelalte criterii de individualizare.

Pentru a putea aprecia in mod concret gravitatea concreta a faptei si pentru a realiza

o justa individualizare a pedepsei, judecatorul trebuie sa raporteze fapta dedusa judecatii la

sistemul general de valori, acceptat de societate si care ar trebui sa se reflecte in

jurisprudenta (in acest context apare ca fiind importanta si cunoasterea practicii judiciare in

materie).

Totodata, se impune a cerceta continutul concret al faptei – actiunea sau inactiunea

136

concreta, mijloacele folosite, urmarea imediata si in egala masura, caracterul si importanta

obiectului infractiunii, caracterul si gravitatea urmarilor acesteia, prejudiciul efectiv produs,

atunci cand este cazul, aspecte care trebuie sa se reflecte si in continutul hotararii

judecatoresti. Evaluarea gravitatii faptei nu se poate realiza in absenta unei analize serioase

a vinovatiei infractorului, a atitudinii psihice a acestuia fata de fapta comisa si de urmarile

acesteia.

Desi legea nu distinge in acest sens, cred ca analizarea componentei cognitive

(intelective) – capacitatea infractorului de a-si reprezenta elementele infractiunii – poate

justifica ideea unei gradari a vinovatiei spre un maxim atunci cand aceasta reprezentare este

clara, certa si diminuata, succesiv, atunci cand reprezentarea respectiva devine indoielnica.

In acelasi sens, cred ca se impune analizarea gradului de cunoastere a ilicitului

penal, ca si a gradului de adeziune psihologica a infractorului la fapta, sau a complexitatii si

duratei procesului deliberativ. Gravitatea concreta a faptei este influentata si de mobilul si

scopul acesteia; analizarea acestora apare ca deosebit de utila in procesul de individualizare

judiciara a pedepselor aplicate in cazul infractiunilor savarsite din culpa, astfel ca

judecatorul, inca din etapa cercetarii judecatoresti, va trebui sa le aiba in vedere in procesul

de administrare a probelor.

Persoana infractorului este un alt criteriu de individualizare judiciara a pedepselor

care trebuie sa fie adecvate si proportionale fata de fiecare infractor in parte (raportat la

periculozitatea sociala a acestuia si trasaturile sale specifice care ii definesc personalitatea).

Subliniez ca acest criteriu nu trebuie sa aiba caracter preponderent, in defavoarea celorlalte

criterii si se impune a fi analizat prin raportare la conduita sa infractionala.

Cel mai important mijloc de proba ce poate fi utilizat ca baza de analiza a acestui

criteriu de individualizare il reprezinta referatul de evaluare intocmit de serviciul de

probatiune de pe langa tribunale. Apreciez ca acesta poate oferi cele mai complete

informatii care sa circumstantieze persoana infractorului, ca si nevoia sa de reeducare si

posibilitatea de reinsertie sociala dupa executarea unei sanctiuni de drept penal. starea

psiho-fizica a infractorului, particularitatile psihice ale acestuia, mediul social in care a

crescut si a trait, sfera relatiilor sale pe diverse planuri, comportamentul infractorului

inainte si dupa savarsirea infractiunii.

Fara indoiala ca, pentru a avea in vedere toate aceste aspecte, instanta trebuie sa

aiba la dispozitie o baza cat mai larga de informatii cu privire la persoana faptuitorului

(declaratii de martori, caracterizari, anchete sociale, concluziile unor rapoarte de expertiza,

referatul de evaluare psiho-sociala), mijloace de proba ce se impun a fi administrate, atat la

propunerea infractorului, cat si din oficiu, in masura in care instanta are nevoie de

informatii suplimentare pentru circumstantierea persoanei fata de care exista posibilitatea

aplicarii unei pedepse.

Toate aceste aspecte trebuie reflectate in considerentele hotararii judecatoresti ce

urmeaza a fi pronuntate – analiza cumulativa a criteriilor de individualizare si coroborarea

probelor care furnizeaza informatiile respective, precum si indicarea temeiurilor care

fundamenteaza proportionalitatea intre scopul reeducarii infractorului, prin caracterul

retributiv al pedepsei aplicate, si asteptarile societatii fata de actul de justitie realizat sub

aspectul restabilirii ordinii de drept incalcate.

C) Evaluarea finala a imprejurarilor savarsirii faptei

Finalizarea procesului de individualizare a pedepsei presupune o activitate de

137

cantarire a tuturor imprejurarilor care caracterizeaza fapta si persoana infractorului in

scopul stabilirii unei pedepse care sa asigure realizarea scopului acesteia. In aceasta

activitate, judecatorul trebuie sa asigure un echilibru intre criteriile de individualizare a

pedepsei si scopurile pedepsei. O judecata echitabila trebuie sa aiba ca finalitate realizarea

unei proportionalitati juste, corespunzatoare faptei comise si vinovatiei infractorului,

reeducarea si reinsertia sociala a acestuia, in restabilirea ordinii de drept prin stabilirea

pedepsei de o maniera in care sa functioneze ca o forta sociala pedagogica in societate.

Cat priveste imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala sau

cauzele modificatoare de pedeapsa,si care sunt prezentate generic mai jos, insa se impune

precizarea ca instanta de judecata are obligatia evaluarii si mai ales a motivarii constatarii

acestora si a efectelor lor, in cadrul operatiunii complexe de individualizare a pedepselor,

cu atat mai mult in situatia in care acestea se afla in concurs. Daca pasii mentionati ar trebui

sa conduca la stabilirea unei pedepse juste, nu mai putin importanta este si operatiunea de

individualizare a executarii pedepsei aplicate, bazata pe aceleasi criterii amintite anterior.

Observatiile personale expuse nu conduc, in mod obligatoriu, la concluzia ca, in

cazul infractiunilor contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, savarsite din culpa,

singura modalitate acceptabila ar fi executarea efectiva a pedepselor aplicate, insa

subliniaza necesitatea motivarii minutioase de catre instanta de judecata care opteaza pentru

suspendarea executarii pedepsei, in mod special.

Apreciez totusi ca, date fiind observatiile anterioare, suspendarea executarii

pedepsei ar trebui dispusa, in cazul infractiunilor de coruptie, doar in situatia faptelor

caracterizate de un grad foarte redus de pericol social concret, comise de persoane a caror

atitudine fata de fapta si de urmarile produse denota o periculozitate sociala scazuta si

posibilitatea reeducarii lor chiar si fara privarea de libertate – pentru care simpla aplicare a

unei pedepse reprezinta un avertisment extrem de serios, de natura a sta la baza schimbarii

unor mentalitati eronate.

Codul penal al RM, in art.75 stabileste criteriile de individualizare a pedepselor,

iar instanta de judecata este obligata sa se conduca in procesul stabilirii pedepselor si

aplicarii ei inculpatului, dupa aceste cerinte.

„ (1) Persoanei recunoscute vinovate de savirsirea unui infractiunii i se aplica o

pedeapsa echitabila, in limitele fixate in partea speciala a prezentului cod si in stricta

conformitate cu dispozitiile partii generale a prezentului cod. La stabilirea categoriei si

termenului pedepsei, instanta de judecata tine cont de gravitatea infractiunii savirsite, de

motivul ei, de persoana celui vinovat, circumstantele cauzei care atenueaza ori agraveaza

raspunderea, precum si de influenta pedepsei aplicate asupra corectarii si reeducarii

vinovatului si de conditiile de viata ale familiei sale.

(2) O pedeapsa mai aspra din numarul celor alternative, prevazute pentru

savirsirea infractiunii, se stabileste numai in cazul in care o pedeapsa mai blinda din

numarul celor mentionate nu va asigura atingerea scopului pedepsei.

(3)Pentru savirsirea unei infractiuni usoare sau mai putin grave, pedeapsa se

aplica minorului numai daca se apreciaza ca luarea masurii cu caracter educativ nu este

suficienta pentru corectarea minorului.”

Din dispozitiile ar.75 alin.1 se desprind trei criterii generale cu valoare de principiu.

Pedeapsa aplicata inculpatului trebuie sa fie echitabila, legala si individualizata. Ele

138

raspund la intrebarea „cum trebuie sa fie pedeapsa aplicata?”. Celelalte criterii privind

aplicarea pedepsei – gravitatea infractiunii savarsite, motivul acesteia, persoana

infractorului, circumstantele cauzei, influenta pedepsei aplicate asupra corectarii ulterioare

si reeducarii inculpatului, conditiile de viata ale familiei acestuia, sunt cerinte de care

instanta de judecata trebuie sa se calauzeasca la stabilirea pedepsei. Ele raspund la

intrebarea „ce trebuie luat in seama la stabilirea pedepsei pentru ca pedeapsa aplicata sa

fie echitabila, legala si individualizata?”.

Dreptatea reprezinta o valoare suprema in societate si este garantata de art.1 alin.3

din Constitutia Republicii Moldova. In dreptul penal, dreptatea isi are expresia in scopul

pedepsei penale de a restabili echitatea sociala si se realizeaza prin cerinta de a-i aplica

inculpatului o pedeapsa echitabila. Pedeapsa este echitabila cand ea impune inculpatului

lipsuri si restrictii ale drepturilor lui, proportional cu gravitatea infractiunii savarsite si este

suficienta pentru restabilirea echitatii sociale, adica a drepturilor si intereselor partii

vatamate, statului si intregii societati, perturbate prin infractiunea savarsita. Pedeapsa este

echitabila si atunci cand este capabila sa contribuie la realizarea altor scopuri ale pedepsei

penale, cum ar fi corectarea inculpatului si prevenirea savarsirii de noi infractiuni, atat de

catre inculpat, cat si de catre alte persoane. Practica judiciara a Republicii Moldova

demonstreaza ca o pedeapsa blanda genereaza dispret fata de ea si nu este suficienta nici

pentru corectarea inculpatului, nici pentru prevenirea savarsirii de noi infractiunii. De

asemenea, o pedeapsa prea aspra, genereaza aparitia unor sentimente de nedreptate, jignire,

inraire si neincredere fata de lege si fata de instanta de judecata, fapt care duce la consecinte

contrare scopului urmarit.

De aceea, personal, consider ca cerinta art.75 alin.1 C.pen. moldovean de a aplica o

pedeapsa echitabila constituie o cerinta a principiului echitatii in dreptul penal moldovean,

care obliga instanta de judecata sa-i aplice inculpatului o pedeapsa legala si individualizata,

capabila sa restabileasca echitatea sociala si sa realizeze celelalte scopuri ale pedepsei

penale.

Conform altui criteriu, prevazut in art.75 alin.1, pedeapsa aplicata

inculpatului trebuie sa fie legala. Legalitatea pedepsei constituie un aspect al principiului

legalitatii, care impune instantei de judecata obligatia de a stabili pedeapsa in limitele fixate

in partea speciala a codului penal si in stricta conformitate cu dispozitiile partii generale ale

acestuia.

Cerinta de a stabili pedeapsa in limitele legale, obliga instanta de judecata: sa

califice corect fapta ca infectiune sanctionata de norma penala; sa aleaga pedeapsa

principala cand sanctiunea prevede pedepse principale alternative; sa stabileasca termenul

sau marimea pedepsei principale in limitele prevazute de sanctiunea in baza careia a fost

calificata fapta ca infractiune; sa stabileasca pedeapsa complementara daca este prevazuta

de sanctiunea normei penale (daca pedeapsa complementara nu este obligatorie, atunci sa

solutioneze chestiunea privind stabilirea sau nestabilirea ei).

Este imposibil a stabili o pedeapsa echitabila si legala in limitele sanctiunii

articolului din partea speciala, fara a lua in seama si a aplica normele partii generale a

codului penal. In acest sens, se au in vedere normele referitoare la: scopul si principiile legii

penale; natura juridica a pedepsei penale si scopurile ei; categoriile, felurile, limitele

generale ale pedepselor, precum si specificul fiecareia dintre ele; criteriile generale si cele

speciale de stabilire a pedepsei, prevazute in partea generala; reglementarile liberarii de

139

pedeapsa penala; masurile de siguranta; cauzele care inlatura raspunderea penala si

consecintele condamnarii.

Strans legate de stabilirea pedepsei sunt si normele care reglementeaza pregatirea si

tentativa de infractiune, infractiunea unica si pluralitatea de infractiuni sau participatia

penala. Toate criteriile expuse, trebuie luate in seama si solutionate de catre instanta de

judecata la stabilirea pedepsei ce i se va aplica inculpatului in fiecare caz concret.

Prevederile art.75 alin.1 cer ca pedeapsa aplicata inculpatului sa fie nu numai

echitabila si legala, ci si individualizata.

Individualizarea pedepsei consta in obligatiunea instantei de judecata de a stabili

masura pedepsei concrete inculpatului, necesara si suficienta pentru realizarea scopului

legii penale si pedepsei penale. Ea se realizeaza de catre instanta de judecata prin

respectarea cerintelor din art.75 alin.2 de a tine cont – la stabilirea categoriei si marimii

pedepsei – de gravitatea infractiunii savarsite, de motivul acesteia, de persoana celui

vinovat, de circumstantele cauzei care agraveaza sau atenueaza raspunderea, de influenta

pedepsei aplicate asupra corectarii si reeducarii inculpatului, precum si de conditiile de

viata ale familiei acestuia.

Conform codului penal moldovean, gravitatea infractiunii este determinata de

caracterul si gradul prejudiciabil al faptei, prin limitele pedepsei pentru fapta comisa. Pentru

stabilirea gradului de pericol social, instanta de judecata trebuie sa porneasca de la pedeapsa

medie care poate fi stabilita pentru savarsirea unei infractiuni, si, tinand cont de celelalte

cerinte prevazute de art.75, sa sporeasca sau sa micsoreze marimea pedepsei medii,

stabilindu-i astfel inculpatului pedeapsa concreta necesara si suficienta pentru realizarea

scopului pedepsei.

In legea penala moldoveana, importanta motivului infractiunii in reglementarea

juridico-penala are diferite aspecte. Cand motivul infractiunii constituie un semn

obligatoriu al laturii subiective a infractiunii savarsite, instanta de judecata trebuie sa-l ia in

seama la stabilirea pedepsei ca cerinta obligatorie si ca si criteriu ce determina gradul de

pericol social concret al acelei infractiuni. Daca motivul infractiunii nu constituie un semn

obligatoriu al laturii subiective a infractiunii savarsite, si nici nu este prevazut de art.76 sau

art.77 din C.pen. moldovean ca circumstanta atenuanta sau agravanta, atunci el se ia in

calcul la stabilirea pedepsei ca o cerinta a art.75 alin.1 si ca semn ce determina gradul de

pericol social al infractiunii savarsite. In sentinta pronuntata, instanta de judecata este

obligata sa indice concret motivul infractiunii si care a fost rolul lui la stabilirea pedepsei.

Datele despre persoana inculpatului au in dreptul penal moldovean mai multe

semnificatii: responsabilitatea, varsta si unele calitati speciale ale persoanei care servesc

drept semne care caracterizeaza persoana ca subiect al infractiunii; semnele ce

caracterizeaza persoana ca subiect a infractiunii, reprezinta unul dintre criteriile care

determina gravitatea acesteia; unele date despre persoana inculpatului se considera

circumstante atenuante sau agravante; datele despre persoana inculpatului sunt luate in

seama de catre instanta de judecata conform art.75 alin.1 C.pen. moldovean si drept criteriu

de individualizare a pedepsei.

La judecarea cauzei, instanta de judecata trebuie sa studieze multilateral, in deplina

masura si obiectiv, toate circumstantele si datele prezentate care caracterizeaza atat negativ

cat si pozitiv persoana inculpatului si care au o importanta deosebita si esentiala pentru

stabilirea categoriei si marimii pedepsei.

140

In practica judiciara, la stabilirea pedepsei, instanta de judecata tine cont de multiple

date privind personalitatea inculpatului. Principalele elemente care sunt luate in seama de

catre instanta de judecata pentru a-si exprima convingerea in legatura cu personalitatea

inculpatului la individualizarea pedepselor, se refera la: datele despre starea psiho-fizica a

inculpatului (varsta, starea sanatatii psihice si fizice, caracteristica lui psihologica si

morala); caracteristica sociala a infractorului pana la savarsirea infractiunii (starea materiala

si familiala, ocupatia si modul de viata, nivelul intelectual si de pregatire profesionala,

atitudinea fata de alti membrii ai societatii, antecedentele penale nestinse,

etc.); caracteristica inculpatului dupa savarsirea infractiunii si atitudinea acestuia fata de

fapta savarsita (recunoasterea vinovatiei si sincera cainta, contribuirea lui la aflarea

adevarului in cauza si la descoperirea altor participanti la infractiune, repararea

prejudiciului material, etc.).

La stabilirea pedepsei, instanta de judecata trebuie sa tina cont

de circumstantele care atenueaza sau agraveaza pedeapsa si efectele lor prevazute in art.76-

8 din C.pen. moldovean – expuse pe larg, mai jos. De asemenea, se cere ca instanta de

judecata sa tina cont la stabilirea pedepsei si de influenta acesteia asupra corectarii si

reeducarii inculpatului.

Ca o opinie personala, a se tine cont de influenta pedepsei asupra corectarii

ulterioare a condamnatului, nu poate constitui in sine un criteriu de individualizare.

Influenta pedepsei asupra corectarii ulterioare a condamnatului, poate fi evaluata numai

dupa cercetarea datelor despre persoana acestuia si pronosticata in baza acestor date

raportate la categoria si termenul pedepsei care urmeaza sa fie aplicate. De aceea, consider

ca aceasta cerinta are menirea de a atrage atentia instantei de judecata asupra cercetarii

persoanei din punct de vedere al aptitudinilor lui de a se corecta si de a-i stabili o pedeapsa

care sa contribuie la realizarea scopului pedepsei si la reintoarcerea condamnatului la o

viata sociala normala.

La stabilirea pedepsei, instanta trebuie sa tina cont si de conditiile de viata ale

familiei inculpatului. Astfel, instanta de judecata trebuie sa verifice daca inculpatul are

familie, componenta ei si rolul acestuia in asigurarea existentei materiale a familiei sale,

comportamentul inculpatului in familie si influenta acestui comportament asupra educarii

copiilor si a conditiilor de trai. Deoarece pedeapsa are caracter personal si se aplica in

scopul restabilirii echitatii sociale, corectarii inculpatului si prevenirii savarsirii de noi

infractiuni, conditiile de viata ale familiei inculpatului pot influenta asupra atenuarii sau

agravarii pedepsei, numai in limitele in care pedeapsa aplicata nu este contrara acestor

scopuri.

Conform art.75 alin.2 din C.pen. moldovean, instanta este in drept sa stabileasca o

pedeapsa mai aspra dintre cele alternative prevazute pentru savarsirea infractiunii, numai

in cazul in care o pedeapsa mai blanda, din numarul celor mentionate, nu va asigura scopul

pedepsei. Individualizarea categoriei pedepsei incepe de la pedeapsa cea mai blanda care

este inscrisa intotdeauna prima in sanctiune conform ierarhiei pedepselor. Dupa alegerea

categoriei pedepsei ce urmeaza a fi stabilita inculpatului, instanta de judecata

individualizeaza termenul sau marimea pedepsei alese. Cerinta mentionata se refera si la

pedeapsa complementara, atunci cand sanctiunea articolului o prevede, sau cand aplicarea

pedepsei complementare prevazute nu este obligatorie.

Conform art.75 alin.3 pentru savarsirea unei infractiuni usoare sau mai putin grave,

141

pedeapsa se aplica minorului numai daca se apreciaza ca luarea masurii cu caracter educativ

nu este suficienta pentru corectarea minorului.

Consider ca in dispozitiile. art.75 alin.3 C.pen. moldovean, este legiferat, de fapt, un

criteriu de individualizare a raspunderii penale a minorului, care a savarsit o infractiune

usoara sau mai putin grava, de catre instanta de judecata la judecarea cauzei in fond pana la

adoptarea sentintei penale. Ori, in procesele penale ale minorilor, instanta de judecata,

conform art.483 alin.5 C.pr.pen. moldovean, este in drept sa inceteze procesul penal in

temeiurile prev. de art.4183 alin.1 C.pr.pen. moldovean, si sa-l elibereze pe minor de

raspundere penala in baza art.54 C.pen. moldovean, cu aplicarea masurilor de constrangere

cu caracter educativ. Mai mult, daca instanta de judecata nu aplica prevederile art.483

alin.5 C.pr.pen. moldovean, ea, potrivit art.483 alin.1 C.pr.pen. moldovean, trebuie sa

examineze, la adoptarea sentintei penale, mai intai posibilitatea liberarii de pedeapsa a

minorului conform art.93 C.pen. moldovean. In acest caz, art.93 C.pen. moldovean obliga

instanta de judecata sa examineze posibilitatea liberarii minorului de pedeapsa penala nu

numai pentru infractiuni usoare sau mai putin grave, ci si pentru infractiuni grave.

La solutionarea acestei chestiuni de drept, instanta de judecata se calauzeste de

criteriile prevazute de art.75 lit.c C.pen. C.pen. moldovean, luand in seama si

circumstantele stabilite in cadrul urmaririi penale si al judecarii cauzei in baza cerintei

art.475 C.pr.pen. moldovean. Numai daca se constata ca scopurile pedepsei penale (art.61

alin.2 C.pen. moldovean) nu pot fi atinse prin aplicarea masurilor de constrangere cu

caracter educativ – art.104 C.pen. moldovean, instanta de judecata individualizeaza

pedeapsa – categoria, termenul sau marimea ei – care urmeaza a fi aplicata minorului

utilizand criteriile prevazute de art.75 C.pen. moldovean.

In opinia mea, criteriul de individualizare a raspunderii penale a minorului prevazut

de art.75 alin.3 C.pen. moldovean, este adresat si procurorului, deoarece acesta, in baza

art.53 lit.a C.pen. moldovean si in conditiile art.54 C.pen. si art.483 C.pr.pen. moldovean,

poate sa dispuna solutionarea chestiunii privind liberarea minorului de raspundere penala cu

aplicarea masurilor de constrangere cu caracter educativ pentru savarsirea unei infractiuni

usoare sau mai putin grave. Tinand cont de cerintele acestui alineat, procurorul este in drept

– in cazul infractiunilor usoare sau mai putin grave – sa trimita cauza penala a minorului cu

rechizitoriul respectiv in instanta de judecata pentru a fi judecata in fond, numai cand se

considera ca efectul corectarii minorului nu poate fi obtinut fara a-l trage la raspundere

penala.

La stabilirea pedepsei, instanta de judecata trebuie sa respecte toate criteriile ce

asigura aplicarea fata de inculpat a unei pedepse echitabile, legale si individualizate.

Neglijarea unora din aceste criterii, la stabilirea pedepsei, constituie temei pentru casarea

sentintei penale de catre instanta ierarhic superioara in procedura prevazuta de legea

procesual penala pentru caile de atac. Aplicarea unei pedepse inechitabile poate avea drept

consecinta si violarea drepturilor omului, protejate de Conventia din 04.11.1950.

VII. Procedura de contestare a deciziilor administraţiei penitenciarului

d. Temeiul de contenstare a deciziei administraţiei

e. Procedura de examinare a plîngerii

142

f. Consecinţele deciziei după examinarea plîngerii condamnatului

VIII. Concepţia dezvoltării sistemului penitenciar

e. Scopul reformei sistemului penitenciar

f. Căile de reformare a sistemului penitenciar

g. Reorganizarea activităţii educative cu condamnaţii

h. Informatizarea şi asigurarea cu cadre calificate a sistemului penitenciar

I. Istoricul dezvoltгrii sistemului penitenciar.

Procesul constituirii unui stat democratic şi de drept impune reformarea radicală a politicii

lui în domeniul punerii în executare a pedepselor de drept penal, precum şi, soluţionarea

mai multor chestiuni ce ţin de combaterea elementelor criminale şi învingerea dificultăţilor

din sfera socială, inevitabile în sistemul execuţional penal.

Ca structură de instituţii ce asigură aplicarea sancţiunilor privative de libertate, a măsurii

arestului preventiv, sancţiunii arestului contravenţional, precum şi a măsurilor dec siguranţă

aplicate deţinuţilor, sistemul penitenciar, avînd ca sarcina primordială asigurarea ordinii de

drept şi siguranţei în instituţiile de detenţie şi societate, a parcurs o cale anevoioasă de

reformare.

Reforma sistemului penitenciar a început cu anul 1996, imediat după trecerea Direcţiei

Instituţiilor Penitenciarelor în subordinea Ministerului Justiţiei, transformîndu-se în

Departamentul Instituţiilor Penitenciare al Republicii Moldova, acest proces generînd

reforme cardinale în sistemul de executare a pedepselor privative de libertate şi executarea

altor sarcini ai instituţiilor sistemului penitenciar impuse prin lege.

Această acţiune a vizat, în principal, umanizarea regimului de deţinere, urmărindu-se

respectarea demnităţii umane, absoluta imparţialitate, lipsită de orice discriminare bazată pe

naţionalitate, cetăţenie, opinii politice şi convingere religioasă; îmbunătăţirea cantitativă şi

calitativă a normelor de alimentare; suplimentarea drepturilor acordate persoanelor private

143

de libertate, accesul neîngrădit la mijloacele de informare în masă şi asigurarea

transparenţei sistemului penitenciar.

În procesul desfăşurării reformelor, instituţiile sistemului penitenciar au preluat funcţiile de

pază şi escortare a deţinuţilor, de asistenţă medicală, construcţie capitală, de asigurare

materială şi tehnică şi de pregătire a cadrelor etc. Nu în ultimul rînd, reformarea sistemului

penitenciar funcţiile, care anterior erau de competenţa altor instituţii de stat.

În fiecare an, în a treia sîmbătă a lunii decembrie (tradiţia urmată ani de ani), sistemul

penitenciar va sărbători aniversarea sa. În aceasta perioadă activitatea sistemului penitenciar

a fost marcată de evenimente importante. Multiplele reformări de ordin socio-politic şi

economic din ţară şi-au lăsat amprenta şi asupra sistemului penitenciar.

Astfel, în această perioadă a fost pusă temelia cadrului normativ-legislativ al sistemului

penitenciar, orientat spre standardele euroconforme a unui stat democratic şi de drept, fiind

adoptate şi ulterior completate şi/sau expuse într-o redacţie nouă: Legea cu privire la

sistemul penitenciar; Codul de executare; Statutul executării sancţiunilor penale de către

condamnaţi; Concepţia reformării sistemului penitenciar, precum şi un şir de acte normative

menite să pună în aplicare prevederile normative elaborate şi să asigure promovarea

reformelor.

Concomitent cu crearea cadrului legislativ-normativ, reforma penitenciară a fost axată pe

ameliorarea condiţiilor de detenţie. Deşi, realizarea acestui obiectiv este unul din cele mai

dificile, în ultimii 15 ani, cu suportul mai multor parteneri, s-a reuşit: reconstrucţia

Penitenciarului nr.1 – Taraclia; ameliarea substanţială a condiţiilor de detenţie în cadrul

Penitenciarului nr. 16 – Pruncul, inclusiv crearea Casei mamei şi copilului în cadrul acestui

penitenciar; reconstrucţia Penitenciarului nr. 7 – Rusca, precum şi alte reconstrucţii vital

necesare sistemului penitenciar. Procesul de evoluţie a sistemului penitenciar a generat

schimbări elocvente în diverse domenii de activitate: A fost modificat şi perfecţionat

sistemul de pregătire a cadrelor pentru sistemul penitenciar, care să permită completarea

efectivului de personal cu colaboratori bine pregătiţi sub toate aspectele.

A fost intensificatг cooperarea internaюionalг єi bilateralг cu sistemele penitenciare

ale югrilor europene єi limitrofe - România, Ucraina, Rusia, Azerbaijan, Olanda, Belgia,

Letonia, Polonia, Turcia, Israil, Luxemburg, Franţa, Marea Britania, Germania, Italia, etc.,

prin înrudirea subdiviziunilor noastre şi acordarea asistenţei tehnice drept suport ţării

noastre în reformarea sistemului şi ajustarea la standardele internaţionale. Referindu-ne la

ultimii ani - circa 20 organizaţii, cum ar fi: Misiunea OSCE în Republica Moldova, Fondul

Naţiunilor Unite pentru Populaţie, UNICEF, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare,

Centrul pentru Drepturile Omului, Institutul de Reforme Penale, Societatea Internaţională

pentru Drepturile Omului, inclusiv diverse confesiuni religioase din ţară, au fost umăr la

umăr cu sistemul penitenciar, contribuind semnificativ la promovarea reformelor

penitenciare.

Astгzi sistemul penitenciar a devenit deschis. În tendinţa continuă de deschidere şi

democratizare a sistemului penitenciar, s-au depus eforturi considerabile cu privire la

sporirea gradului de transparenţă a activităţii sistemului, în mod special cu mass-media,

urmărindu-se scopul creării unei imagini veridice şi corecte a sistemul penitenciar. Sistemul

penitenciar a trăit o perioadă dificilă cu multe obstacole, însă cu eforturi comune s-a obţinut

ca activitatea sistemului să fie consecventă, constructivă, iar reformele ireversibile,

asigurîndu-se o continuitate în realizarea lor.

144

În final, ţinem să menţionăm că, zi de zi, umăr la umăr, Conducerea Departamentului

împreună cu angajaţii săi contribuie la realizarea sarcinilor puse de către conducerea

statului, la renovarea sistemului de funcţionare a instituţiilor penitenciare, precum şi, la

reeducarea şi resocializarea deţinuţilor.

II. Lacunele sistemului penitenciar.

1. Siguranţa deţinerii şi regim penitenciar

a. Bugetul insuficient nu permite dezvoltarea sustenabilă a sistemului administraţiei

penitenciare potrivit legislaţiei actuale privind regimurile de executare a pedepselor

privative de libertate şi creearea de noi spaţii de cazare;

b. Sistemul de siguranţă, pază şi escortare dispune de mijloace materiale învechite,

fiind necesară introducerea în sistemul penitenciar românesc a noilor progrese tehnologice

în domeniu, care să consolideze siguranţa detenţiei pentru toţi deţinuţii, protejând, în acelaşi

timp, personalul din sistem, dar şi populaţia;

c. Necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie pentru deţinuţi;

d. Normele şi instrucţiunile privind siguranţa deţinerii şi a regimului penitenciar

necesită formare iniţială şi continuă a personalului în vederea aplicării prevederilor

acestora, însoţită de un control riguros din partea factorilor de conducere.

2. Reintegrare socială

a. Dificultăţi în asigurarea implicării tuturor deţinuţilor în demersuri recuperative

adaptate nevoilor identificate, în contextul deficitului de personal specializat şi al

constrângerilor bugetare, calitatea intervenţiilor educaţionale, de asistenţă psihologică şi

asistenţă socială, fiind în strânsă interdependenţă cu existenţa şi gradul de utilizare a

resurselor.

b. Atractivitatea programelor de formare profesională derulate în colaborare cu

furnizorii autorizaţi este redusă, o cauză fiind lipsa unei politici de reintegrare socio-

profesională coerente, adaptată nevoilor deţinuţilor şi cerinţelor mediului extern, care să

permită accesul acestora la o ofertă diversificată de programe de formare profesională şi să

contribuie la facilitarea ocupării unui loc de muncă în perioada postdetenţie.

c. Standardizarea domeniului de reintegrare socială este un proces continuu, aflat în

derulare, care reclamă consolidarea implementării şi, după caz, revizuirea Ofertei de

programe şi activităţi, actualizarea metodologiilor de lucru, precum şi continuarea

demersurilor de procedurizare a activităţilor.

d. Demersurile specifice de educaţie, asistenţă psihologică şi asistenţă socială sunt

destinate pregătirii deţinuţilor în vederea reintegrării sociale şi sunt derulate exclusiv în

perioada executării pedepselor privative de libertate, fiind necesară continuarea acestora în

perioada postdetenţie. La momentul actual, nu au fost definitivate demersurile de asumare,

145

la nivel guvernamental, a unui mecanism interinstituţional, articulat, care să statueze

responsabilităţi clar delimitate pentru instituţiile şi organizaţiile neguvernamentale

implicate în etapele succesive ale procesului de reintegrare socială a persoanelor care au

executat o pedeapsă privativă de libertate.

3. Asistenţă medicală

a. Personalul medical este insuficient în raport cu numărul deţinuţilor, în condiţiile

în care conform standardelor internaţionale aceştia trebuie să beneficieze de asistenţa

medicală, în mod gratuit, ori de câte ori este necesar sau la cerere. În prezent legislaţia

medicală permite efectuarea de către un medic a 20 de consultaţii pe zi iar în sistemul

medical penitenciar există situaţii când un medic acordă şi 100 de consultaţii pe zi.

b. Fondurile alocate (bugetul de stat si casa de asigurări) sunt insuficiente

comparativ cu necesităţile sistemului penitenciar;

c. Dualitatea penitenciarelor - spital (atât penitenciar cât şi spital) impune

obligativitatea acestor unităţi de a respecta pe lângă legislaţia sistemului penitenciar şi pe

cea a reţelei sanitare publice care intră de multe ori în contradicţie cu legislaţia de executare

a pedepselor.

4. Comunicare (Relaţii publice şi mass-media)

Dificultăţi în asigurarea reflectării adecvate către opinia publică a activităţilor

desfăşurate la nivelul sistemului penitenciar şi asigurarea reacţiei prompte în gestionarea

evenimentelor cu potenţial mediatic negativ.

5. Cooperare şi programe

Atragerea şi implementarea fondurilor externe nerambursabile se realizează cu

dificultate datorită cadrului normativ instabil şi insuficienţei personalului cu atribuţii

economice în domeniul gestionării resurselor alocate prin proiecte.

6. Economico-administrativ

Din totalul bugetului alocat sistemului penitenciar, ponderea cheltuielilor cu

bunurile şi serviciile precum şi cele de capital s-au diminuat constant, cu influenţe directe

asupra asigurării funcţiilor de bază şi calităţii activităţilor specifice.

Insuficienta dezvoltare a activităţilor de producţie la nivelul întregului sistem

penitenciar care să determine creşterea veniturilor obţinute prin folosirea la muncă a

deţinuţilor.

Insuficienta valorificare a patrimoniului (terenuri agricole şi clădiri).

8. Inspecţia penitenciară

146

a. Inspecţiile se derulează cu dificultate pe fondul deficitului de personal specializat

de la nivelul direcţiei şi insuficienţa resurselor financiare şi logistice;

b. Lipsa unui sistem de indicatori de performanţă la nivelul administraţiei

penitenciare care să permită compararea activităţii unităţilor inspectate/controlate cu o bază

obiectivă de raportare;

c. Lipsa unui sistem informatizat de evidenţă, soluţionare şi monitorizare a petiţiilor,

din perspectiva multidisciplinară, la nivel sistemic.

9. Managementul resurselor umane

Necesarul de resurse umane nu este asigurat în concordanţă cu misiunile şi

obiectivele sistemului penitenciar, din cauza restricţiilor legislative şi financiare;

Nu există o strategie de resurse umane pe termen mediu care să fie elaborată în

colaborare cu managerii din Administraţia Penitenciarelor şi unităţile penitenciare;

Instrumentele de lucru pentru asigurarea managementului carierei funcţionarilor

publici cu statut special nu sunt suficient dezvoltate

Instituţiile de învăţământ proprii şi cele colaboratoare nu acoperă necesităţile de

formare profesională a personalului în toate domeniile sistemului penitenciar.

10. Prevenirea criminalităţii şi terorismului în mediul penitenciar

a. Insuficienta dezvoltare calitativă şi cantitativă a instrumentelor specifice

de obţinere, verificare, prelucrare, gestionare şi valorificare a datelor şi informaţiilor din

mediul penitenciar;

b. Grad de operaţionalizare scăzut al Compartimentului Studii şi Programe

Preventive din cadrul Direcţiei Prevenirea Criminalităţii şi Terorismului.

11. Protecţia informaţiilor clasificate

Lipsa unei autorităţi de securitate desemnate cu impact asupra coordonării şi

controlului activităţilor referitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat, conform

legislaţiei în vigoare.

Necorelarea unor acte normative specifice care reglementează activitatea

administraţiei penitenciare cu actuala legislaţie privind protecţia informaţiilor clasificate.

12. Protecţia Muncii

Insuficienta dezvoltare a culturii de prevenire a riscurilor în domeniul sănătăţii şi

securităţii în muncă.

147

Neasigurarea corespunzătoare a tuturor condiţiilor de muncă pentru personal şi

deţinuţi.

13. Psihologia personalului

Asistenţa psihologică (profilactică, primară sau recuperatorie) pentru personalul din

sistemul penitenciar nu poate fi acordată la nivelul solicitărilor, în condiţiile existenţei unui

număr foarte redus de posturi de psiholog de personal în unităţile penitenciare şi la nivel

central, şi, chiar şi în acest context, a neîncadrării tuturor posturilor prevăzute în statele de

organizare.

Totodată, activitatea de evaluare psihologică periodică ori în vederea selecţiei de

personal se desfăşoară cu foarte mare dificultate, fiind posibilă testarea simultană a unui

număr redus de candidaţi, pe fondul restricţiilor bugetare.

Imposibilitatea desfăşurării de studii şi cercetări ştiinţifice în domeniu, completate şi

validate în timp, care să vină în sprijinul actului managerial, prin formularea de

recomandări privind posibilităţile de utilizare eficientă a resurselor umane şi modalităţile

eficiente de motivare a personalului pentru optimizarea performanţelor profesionale.

14. Secretariat şi arhivă

Slaba gestionare a fondului arhivistic este datorată în principal insuficienţei spaţiilor

şi personalului pentru arhivarea fizică a documentelor la nivelul sistemului penitenciar,

precum şi a lipsei unor instrumente de arhivare electronică.

Din prezentarea problemelor cu care se confruntă sistemul penitenciar se

conturează, astfel, patru mari domenii de intervenţie:

1. Management organizaţional – în acest domeniu sunt cuprinse intervenţiile de

remediere şi anticipare a problemelor din zona sistemului organizaţional şi al funcţiilor

suport. Intervenţiile de natură strategică asupra acestui domeniu, dispuse de managerul

instituţiei publice, trebuie să fie subsumate unor principii precum coerenţă, profesionalism,

eficienţă, eficacitate şi economicitate.

2. Siguranţa deţinerii şi regim penitenciar – reprezintă pilonul de bază al executării

pedepselor privative de libertate. Garantarea siguranţei locurilor de detenţie si a aplicării

corecte a regimului penitenciar este una dintre responsabilităţile principale ale

Administraţiei Penitenciarelor. Siguranţa locului de deţinere este un concept care se referă

la toate activităţile desfăşurate de administraţia penitenciară în scopul supunerii deţinuţilor

unor restricţii legale în ceea ce priveşte libertatea de mişcare, astfel încât să fie împiedicată

sustragerea lor de la executarea sancţiunilor privative de libertate, precum şi pentru

protejarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătatea acestora, a personalului şi a altor

persoane care intră în contact direct cu sistemul administraţiei penitenciare.

Activităţile desfăşurate de administraţia penitenciară pentru realizarea siguranţei

148

deţinerii constau în luarea măsurilor de pază, escortare, însoţire şi supraveghere, precum şi

de menţinere a ordinii şi disciplinei în rândul deţinuţilor, care urmăresc ca:

a) toate penitenciarele să fie conforme în ceea ce priveşte sistemele de siguranţă a

perimetrului, a secţiilor de deţinere şi a locurilor în care au acces deţinuţii;

b) accesul şi circulaţia deţinuţilor în interiorul şi în afara penitenciarului să se

efectueze în conformitate cu dispoziţiile legii;

c) accesul şi circulaţia altor persoane şi a autovehiculelor în interiorul

penitenciarului să fie limitat la strictul necesar;

d) locurile şi momentele vulnerabile din penitenciar să fie gestionate în mod

eficient;

e) percheziţiile pentru descoperirea obiectelor interzise şi descurajarea ameninţărilor

la adresa securităţii penitenciarului să fie executate periodic;

f) controlul antiterorist şi de specialitate să se efectueze asupra tuturor persoanelor şi

autovehiculelor care intră în penitenciar;

g) folosirea mijloacelor de constrângere şi imobilizare să fie autorizată numai în

cazurile strict prevăzute de lege.

Regimul penitenciar este un proces în care deţinutul, în mod planificat, organizat şi

controlat, fără discriminare pe principii de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică

sau de alt ordin, origine naţională sau socială, proprietate, naştere sau alt statut, îşi exercită

drepturile, îşi realizează interesele legitime, îşi îndeplineşte obligaţiile şi beneficiază de

facilităţile oferite în scopul contactării mediului de suport, în conformitate cu regimul de

executare în care este inclus.

3. Reintegrare socială – reprezintă pilonul de bază al asigurării tranziţiei între

perioada de detenţie şi cea de reintegrare în comunitate. Implicarea specialiştilor din

domeniul reintegrare socială, în organizarea şi desfăşurarea intervenţiilor educaţionale, de

asistenţă psihologică şi asistenţă socială, în colaborare cu personalul din celelalte sectoare

de activitate, condiţionează creşterea şanselor de reintegrare socială a beneficiarilor,

diminuând riscul de recidivă. Este nevoie de o nouă abordare, orientată deopotrivă către

deţinut şi către finalizarea demersurilor de incluziune socială, iniţiate încă din perioada

detenţiei, prin contribuţia instituţiilor publice şi a organizaţiilor neguvernamentale, al căror

obiect de activitate îl reprezintă asistența postdetenţie. Rezultatul trebuie să se concretizeze

într-o strategie coerentă, asumată la nivel naţional, de instituţiile publice cu atribuţii sau cu

vocaţia de a activa în etapele succesive ale procesului de reintegrare socială a persoanelor

care au executat o pedeapsă privativă de libertate.

4. Asistenţă medicală – condiţiile specifice mediului privativ de libertate impun

existenţa unor politici de sănătate adaptate acestui sistem. Viitoarele intervenţii trebuie să

149

aibă un caracter strategic, asistenţa medicală fiind un domeniu prioritar al sistemului

administraţiei penitenciare.

III. Dezvoltarea umanг оn penitenciare.

Mare parte din cei care ajung în închisori, nu sunt dintre cei mai buni cetăţeni:

au un nivel de cultură redus, deseori nu au familie, nu au locuinţă şi nici o bună

sănătate. La acestea se adaugă uneori învăţări patologice şi dependenţă de alcool

sau droguri. Cu alte cuvinte „De profesie: disperat".

Ca urmare, ideologia tratamentului penitenciar a afirmat cu putere ideea că

omul, deci şi delincvenţii, reprezintă o valoare pentru societate. De aceea, pedeapsa

este lipsită de conţinut şi însemnătate şi nu are o justificare morală dacă nu-i ajutăm pe toţi

deţinuţii să devină membrii utili ai societăţii. Instituţia penitenciară exercită atâta putere

asupra celor privaţi de libertate încât este justificat să ne întrebăm ce este bun şi util pentru

ei.

„Psihologia devianţei nu ar trebui să se limiteze numai la studiul schizofrenie,

ea ar trebui să includă şi cinismul, autoritarismul, pierderea „valorilor,

prejudecăţile,lăcomia, egoismul împreună cu fenomenele şi caracteristicile acestora. Din

punctul de vedere al sistemului de valori, acestea sunt cele mai serioase maladii.

În toate domeniile principiul eficienţei pare să convină tuturor, deoarece se pune

accent doar pe rezultatele imediate. Acest lucru este cerut şi de la închisoare, iar atunci când

evaluarea activităţilor culturale şi educative nu oferă motive de optimism în privinţa

reducerii ratei de recidivă, este blamat întregul sistem penitenciar. Astfel, se aşteaptă prea

mult de la închisoare în condiţiile în care cauzele recidivei (cel puţin) se află în afara ei.

O altă problemă actuală în ce priveşte dezvoltarea umană în penitenciare,

este posibilitatea existenţei penitenciarelor fără tratament: dacă se exagerează

măsurile de securitate în virtutea unei anexietăţi nejustificate decât subiectiv, va fi

afectată comunicarea educativă dintre personal şi deţinuţi cu toate consecinţele

care decurg de aici. Doar relaţiile umane purtătoare de valori pot ameliora scara de

valori a deţinuţilor.

Toate aceste probleme ar trebui să preocupe publicul larg şi nu numai personalul de

educaţie din penitenciare.

- Nevoile educaţionale ale deţinuţilor

Plictiseala şi monotonia par să fie dominante în toate închisorile de oriunde:

150

şansa de a munci nu există decât pentru puţini deţinuţi şi de obicei pentru perioade

scurte de timp. în general, între 80 şi 90 % din deţinuţi stau în penitenciare fără să

facă ceva deosebit: programul de dimineaţă inclusiv micul dejun, ieşirea la curtea de

plimbare aproximativ o oră, masa de prânz, masa de seară, discuţiile interminabile cu

colegii de cameră şi mai ales, privitul la televizor. Şi asta, ani şi ani de zile....

După câţiva ani de şedere în penitenciar, liberarea devine într-adevăr o

problemă de adaptare: cunoştinţele, opiniile, regulile învăţate în penitenciar, modul

în care concep viaţa lor viitoare, devin obstacole pentru ceea ce numim competenţa

de viaţă în lumea actuală. Şi să nu uităm că mulţi deţinuţi au carenţe educaţionale,

şcolare şi psihologice care deseori explică infracţiunile comise în mod repetat.

Deţinuţii pot fi clasificaţi în diverse moduri: bărbaţi şi femei, adulţi şi minori,

recidivişti şi ne-recidivişti, cu familie şi fără familie, sănătoşi şi bolnavi somatic, cu nivel

de cultură ridicat şi cu nivel de cultură scăzut, români şi străini, apţi de muncă şi inapţi de

muncă, din mediu urban şi din mediu rural etc. Ca urmare, nevoile lor educaţionale,

psihologice, sociale şi terapeutice sunt imense. Dacă la toate acestea adăugăm faptul că

mulţi sunt abandonaţi de familiile lor şi nu au minime posibilităţi de întreţinere după

liberarea din închisoare, vom avea imaginea completă a ceea ce personalul educativ şi

specialiştii în probleme umane - psihologi, sociologi şi asistenţi sociali - au de corectat,

amplificat, tratat, modelat în ce-i priveşte pedeţinuţi.

Pedeapsa penală nu are nimic de-a face cu educaţia: ea nu face altceva

decât să „fixeze" individul într-un loc o anumită perioadă de timp. Dar în tot acest

interval sunt atâtea de făcut în registru uman, încât nu reuşeşti să faci

ceva într-adevăr folositor decât pentru puţini deţinuţi. Mă refer la ameliorarea

cunoştinţelor şcolare, la optimizarea deprinderilor sociale, la creşterea abilităţilor

fizice, la descoperirea sau amplificarea unor aptitudini. Dar cea mai importantă

construcţie va fi desigur voinţa morală -voinţa de a fi un tată bun, un soţ bun, un

cetăţean bun, un fiu bun şi chiar un deţinut bun .... O asemenea „calificare" nu este

atestată printr-un certificat official, dar ea contribuie la dezvoltarea unui om întreg

într-un context instituţional care nu pare potrivit acestui scop. De aceea, educatorii

din penitenciare au un rol atât de important în umanizarea acestei instituţii.

-Ce sunt programele corecţionale

151

Toate sistemele penitenciare din orice ţară urmăresc să amelioreze condiţia

umană a deţinuţilor, oferindu-le cunoştinţe, tratându-le diferitele tulburări fizice şi

psihice, dezvoltându-le competenţe, utile pentru o viaţă cinstită după liberare.

Ca urmare, programele oferite de administraţia unui penitenciar pot fi

clasificate în programe de educaţie, programe de formare (profesională, în principal) şi

programe de terapie. Finalitatea acestor programe este comună: să-i ajute pe deţinuţi să

gândească şi să se comporte într-un mod acceptat social astfel încât să nu mai recidiveze.

Înţelegerea unui program corecţional depinde în mare măsură de viziunea

asupra rolului instituţiei penitenciare în comunitate şi desigur, a cauzelor

criminalităţii. în acest context, James McGuire - profesor la Universitatea din

Liverpool, Anglia ne oferă câteva definiţii asupra programelor corecţionale: prima,

concepe programele ca fiind un ansamblu de activităţi având un obiectiv precis şi

implicând un număr de elemente interlegate; a doua definiţie, le concepe ca o serie

planificată de ocazii de învăţare pentru deţinuţi cu scopul general de a le reduce

riscul de recidivă. „Pentru a ajunge să operăm o schimbare de comportament, este

necesar să adoptăm o abordare constructivă, adică să moderăm comportamentele

nedorite aplicând o metodă axată pe întărirea pozitivă şi tehnică de creştere a

repertoriului. Un punct de vedere interesant propune D.L. MacKenzie care clasifică

intervenţiile în domeniul penal în şase categorii:

• neutralizarea: a reduce capacitatea delincventului de a mai comite o infracţiune,

de obicei prin încarcerare;

• disuasiunea: pedepsele au efecte neplăcute care pot face delincvenţii să renunţe

la infracţiuni;

• readaptarea: delincventul participă la programe care îi schimbă modul de gândire,

sentimentele şi comportamentul;

• măsuri de control în comunitate: prin supraveghere şi alte măsuri asemănătoare

delincventul este împiedicat să participe la proiecte infracţionale;

• structură, disciplină şi stimulare: se referă la activităţi fizice şi uneori mentale,

152

concepute să influenţeze pozitiv atitudinile persoanei şi dorinţa sa de a comite

infracţiuni;

• readaptare şi măsuri de control: implică o combinaţie de metode de tratament, de

supraveghere şi restrângere a libertăţii, astfel încât persoana să fie forţată să

respecte normele

Autorul menţionat consideră că trebuie făcută o distincţie între acţiunile justiţiei

penale care decurg direct din stabilirea pedepsei şi eforturile serviciilor penitenciare şi altor

organizaţii de a introduce factori activi de schimbare într-un mediu definit. El continuă

spunând că deseori publicul crede că pedepsele impuse de tribunale au efecte asupra

comportamentului delincvenţilor. Or pedeapsa în sine, nu are astfel de rezultate: pedeapsa

este doar punctul de plecare pentru programele de intervenţie.

Ca urmare, programele pentru deţinuţi se pot diferenţia după obiectivul urmărit

(eliminarea nevoilor criminogene), după numărul şi durata activităţilor desfăşurate, după

locul întâlnirilor (în penitenciar sau în comunitatea liberă), după categoria deţinuţilor

participanţi (cu pedepse lungi sau scurte etc), după gama de programe oferite de o unitate

de detenţie (unităţi specializate în diminuarea violenţei, unităţi specializate în prevenirea

sinuciderii etc.)

Personalul care asigură desfăşurarea programelor trebuie să aibă o pregătire

aprofundată, iar resursele materiale puse la dispoziţia sa să fie suficiente.

-Utilitatea programelor educative din penitenciare

Dacă scopul aşteptat prin executarea pedepselor privative de libertate este

reducerea recidivei, se va considera că eficienţa programelor educative şi

terapeutice va fi măsurată prin numărul deţinuţilor reveniţi în închisori. Punând astfel

problema, se va eluda rolul factorilor criminogeni, lungimea carierei infracţionale şi

caracteristicile personalităţii delincvenţilor, aspecte care cu greu pot fi combătute în

perioada de şedere în penitenciar.

Experienţa practică din penitenciare arată că există o serie de condiţii care au

un rol decisiv în succesul unui program educativ: o bună formare a personalului, o

politică educaţională adecvată, existenţa unei concepţii bazate pe ideea de

tratament şi ameliorare umană, o structură organizaţională gândită pentru suport şi

progres uman. Desigur, sunt necesare evaluări aprofundate ale deţinuţilor înainte, în timpul

şi după programul educativ sau terapeutic în care au fost incluşi. Până la

măsurarea efectelor prin recidivă, par mai importante cele privind adaptarea la

153

normele specifice penitenciarului, atitudinile relevate în relaţiile interpersonale,

modificările apărute în trăsăturile de personalitate. Unii deţinuţi prezintă tulburări de

personalitate care se asociază aproape sigur cu recidiva: impulsivitatea, exprimarea verbală

greoaie, recurgerea la forţă şi minciună pentru a rezolva orice problemă, dizarmonii

evidente ale personalităţii, toate acestea putând explica eşecul oricărei forme de terapie în

mediul carceral. Chiar dacă pe termen scurt programele educative au efect, ele sunt deseori

ineficiente pe termen lung: acest lucru impune măsuri de prevenire a recăderii sub forma

altor programe special concepute.

Toate acestea conduc spre o serie de principii obligatorii pentru programele

corecţionale într-adevăr folositoare: un fundament teoretic solid, intervenţie plecând de la

factorii criminogeni specifici, achiziţionarea aptitudinilor sociale şi a stăpânirii de sine,

motivarea şi formarea personalului potrivit, neutralizarea influenţelor nocive pe perioada

programului, recurgerea la sprijinul familiei, evaluarea schimbărilor observate în

comportamentul deţinutului şi introducerea elementelor de prevenire a recăderilor.

Studiile făcute în diverse ţări referitor la eficacitatea programelor corecţionale, cu un punct

comun în a considera că prin aplicarea lor se reduce cu 10 % recidiva.

„Programele ineficace sau nepotrivite sunt în general cele care au la bază un model

psihodinamic non-directiv sau medical, strategii slab axate pe o educaţie sau

formare profesională de grup, acţiuni sau o altă împrejurare care nu a fost

concepută în funcţie de factorii criminogeni.

Factorii care condiţionează realizarea unor programe eficace în penitenciare -

conform lui Paul Gendreau şi şi Claire Goggin - sunt cele referitoare la:

a) evaluarea factorilor de risc pentru fiecare deţinut (exemplu vârsta) şi a celor

dinamici (criminogeni) care pot influenţa evoluţia tratamentului; cei doi cercetători

propun programe diferenţiate pentru delincvenţii cu risc înalt (programe intensive);

b) caracteristicile tratamentului, abordarea comportamentală pe termen lung (3-4

luni) fiind cea mai indicată. Tratamentul va fi personalizat şi axat pe întărirea pozitivă a

comportamentelor prosociale

c) factorii legaţi de contextul general: credibilitatea celui care a conceput programul,

pregătirea personalului şi aptitudinile de consiliere, supravegherea schimbărilor care apar la

deţinuţi în cursul programului şi mai ales după program. Ca regulă generală, programele

derulate în mediul natural al delincvenţilor (modelul socio-ecologic)oferă rezultatele cele

mai convingătoare privind readaptarea.

- Evaluarea programelor corecţionale

154

Cât de utile sunt programele corecţionale reprezintă o problemă la care nu

este uşor de răspuns, întotdeauna deţinuţii şi specialiştii implicaţi în conceperea şi

desfăşurarea lor, vor face aprecieri elogioase la schimbările pozitive determinate şi

la atmosfera optimistă privind viitorul participanţilor. De aceea, revine o mare

răspundere pentru evaluatori să considere că prin munca lor măsoară activitatea

unor profesionişti care lucrează într-o instituţie care experimentează permanent în

folosul comunităţii.

Cel mai frecvent sunt solicitate informaţii cantitative despre programe şi

despre participanţi: câte programe se desfăşoară într-un penitenciar, câţi deţinuţi

participă, câţi au trebuit să fie convinşi că programul este în binele lor... Dar,

evaluarea trebuie fondată întotdeauna pe o teorie care să indice cum intervenţia va

schimba comportamentul uman. Mai mult, furnizorii de programe vor trebui să facă

obiectul unei evaluări calitative.

Astfel, devin importante întrebări precum: ce sentimente trăiesc participanţii,

care sunt punctele forte şi cele slabe ale programului, cum evoluează participanţii

de când sunt în program, care este natura relaţiilor dintre personal şi deţinuţi .

Ca urmare, programele corecţionale sunt într-o permanentă ameliorare

pentru a-şi atinge scopurile pentru care au fost concepute, a fi adaptate la

trebuinţele clientului, pentru a înţelege eşecurile sau succesele practice. În ultimă

instanţă, ceea ce interesează la sfârşitul unui program, este calitatea vieţii fiecărui

participant, progresul pe care acesta simte că 1-a făcut şi gradul în care este

satisfăcut de sine însuşi. Într-un articol foarte interesant, Shelley L. Brown abordează

problema costurilor unui tratament corecţional eficace. Autoarea consideră că lupta pentru

resurse limitate se intensifică şi deci, evaluarea raportului cost-avantaje trebuie să joace un

rol deprim plan în elaborarea politicilor corecţionale. Parcurgând analizele făcute în

penitenciare canadiene şi americane, autoarea găseşte argumente convingătoare în favoarea

continuării programelor corecţionale: fiecare dolar alocat programelor de educaţie de bază

sau formării profesionale generează economii între 1,71 şi 3,23 dolari; de asemenea,

programele de consiliere şi cele privind căutarea locurilor de muncă, aduc economii între

2,84 şi 4 dolari.

Programele de tratament pentru toxicomani au beneficii modeste (1,69-2,18

155

dolari la 1 dolar investit), dar totuşi pozitiv, în ce priveşte analizele cost-avantaje

privind tratamentul delincvenţilor sexuali, studiile realizate în Canada, Australia şi

America sunt contradictorii: unele afirmă că beneficiile care rezultă din tratamentul a 100

de delincvenţi aduc economii între 4 şi 7 milioane de dolari, iar altele că

beneficiul este de doar 25 de cenţi la un dolar cheltuit pentru programe.

Dincolo de avantajele pecuniare trebuie amintite costurile greu de exprimat

cantitativ: dureri, traumă, infirmităţi, nevroze, pierderea vieţii la victimele actuale sau

potenţiale.

Oricum, va merita întotdeauna să cheltuim pentru un program de învăţare a competenţelor

familiale şi parentale pentru a diminua agresivitatea copiilor, decât să luptăm cu efectele

violenţei crescânde a acestora în lipsa unui asemenea program.

Un interesant studiu privind caracteristicile morale ale delincvenţilor, a realizat David

Thornton şi pe care îl prezentăm în continuare. El consideră că există o relaţie între

comportamentul infracţional şi etapa morală în care se află persoana. Pentru a face mai clar

acest lucru, autorul aminteşte cele cinci etape ale dezvoltării morale propuse de Kohlberg.

Prima etapă apare în copilărie în perioada 4-8 ani: copilul nu are o concepţie morală şi se

poartă astfel încât să evite sancţiunile impuse de cei puternici din jurul său; pedepsele şi

teama de a fi etichetat ca un „copil rău" explică la această vârstă conduitele corecte;

II. a doua etapă are la bază înţelegerea motivelor şi intereselor altor persoane: acţiunea bună

este cea care ţine cont de interesele personale dar şi ale altora de care îi pasă. Ca urmare,

dorinţele personale sau ale altora constituie criteriul acţiunii cerute: flirtul va fi considerat

greşit doar dacă există riscul de a fi prins;

III. etapa a treia este centrată pe ideea că un comportament bun este cel care protejează şi

menţine o relaţie: individul caută să fie la înălţimea aşteptărilor persoanelor semnificative;

IV. în etapa a patra, individul consideră că instituţiile sociale sunt baza vieţii şi

relaţiilor cotidiene. Ideea de sistem, roluri şi autoritate binevoitoare sunt înalt valorizate;

V. în etapa a cincea, persoana consideră ordinea socială ca o ierarhie de valori, de drepturi

şi principii pe care se întemeiază orice societate corectă formată din indivizi raţionali.

Autorul acestei structuri consideră că ultimele etape sunt mai solicitante din punct de

vedere intelectual (în general, indivizii mai puţin inteligenţi, au dificultăţi în a le explica).

În consecinţă, persoanele incapabile să explice ideile definitorii pentru o etapă, nu vor putea

elabora în mod spontan argumente morale adecvate acesteia.

Kohlberg consideră că fiecare etapă morală implică o dezvoltare intelectuală

paralelă şi o etapă de adaptare a unei perspective morale: indivizii care au dobândit

156

pre-condiţiile intelectuale specifice unei etape ulterioare celei în care se află, pot

progresa moral printr-o stimulare adecvată.

Astfel, învăţarea morală va fi favorizată dacă persoanei îi vor fi prezentate

argumentele etapei ulterioare sau argumente în conflict. Deşi grupurile de dialog au un

anumit efect asupra învăţării morale, s-a constatat că oamenii se dezvoltă mai rapid în

mediul care le oferă ocazii să îşi asume roluri şi să ia decizii reciproc

avantajoase. Acest lucru se explică prin tendinţa oamenilor de a fi atraşi de argumentele

unei etape superioare pe care le includ în propriul repertoriu moral după ce le înţeleg

funcţionalitatea. De obicei, atunci când oamenii iau decizii în comun, fiecare participant se

expune argumentelor etapei superioare: ca urmare ei

vor valoriza cooperarea şi înţelegerea reciprocă, acestea fiind modalităţi eficiente de a-şi

realiza propriile aspiraţii.

Autorul studiului pe care îl prezentăm în aceste pagini consideră că anumite

grupuri - familie, şcoală, închisoare etc - pot dezvolta o atmosferă morală independentă de

etapa morală în care se găsesc membrii componenţi. El consideră

că natura climatului moral al grupului depinde de procentul membrilor aflaţi în etape

morale avansate şi de puterea socială a celor aflaţi în etape diferite.

Climatul moral dominant va influenţa atât conduita membrilor cât şi judecăţile

morale emise de fiecare în parte.

In general, se consideră că un eu puternic poate fi un mediator între intenţiile persoanei şi

acţiunile pe care le alege astfel încât aspectul lor moral să fie evident.

într-un experiment realizat, subiecţii aflaţi în etape morale superioare au fost mai

puţin înclinaţi să înşele, deşi aveau această posibilitate fără a se expune unor riscuri

mari. Ca o concluzie, etapa a cincea de raţionare morală, fiind mai solicitantă din

punct de vedere intelectual, nu poate fi atinsă de majoritatea oamenilor obişnuiţi.

Abia acum înţelegem prin intermediul lui David Thornton, că circumstanţele în

care cineva se va gândi că încălcarea legii poate fi justificată, depinde de etapa

morală în care găseşte: în prima etapă, încălcarea legii va fi acceptată dacă nu vei fi

pedepsit, în a doua dacă beneficiul va fi mai mare decât riscul, în etapa a treia, dacă

doar astfel se pot păstra relaţiile cu cei apropiaţi, în etapa a patra, dacă infracţiunea

este în folosul colectivităţii, iar în etapa a cincea, dacă promovează justiţia socială

157

sau protejează astfel drepturile de bază ale omului. Ca urmare, persoanele care

utilizează raţionamente din primele trei etape sunt mai predispuşi să comită

infracţiuni decât cele aflate în ultimele două. Aceasta deoarece ultimele două tipuri

de raţionamente morale determină o consecvenţă mai mare între atitudine şi comportament.

Cu alte cuvinte, stilul de viaţă antisocial este frecvent asociat cu

raţionamentele morale pre-convenţionale (primele trei etape).

Studiile experimentale au mai demonstrat că la indivizii stabili emoţional legătura dintre

judecată şi conduită este mai strânsă decât la cei labili. Indivizii care nu au încredere în sine

sunt mai uşor de convins să acţioneze după argumentele altora decât ale lor proprii. S-au

constatat şi frecvente cazuri când indivizii instabili emoţional au acţionat impulsiv şi

iraţional.

Particularizând cele de mai sus la problematica delincvenţilor şi a instituţiei penitenciare se

pot trage mai multe concluzii.

Prima ar fi aceea că raţionamentele delincvenţilor reflectă deseori subculture grupului sau a

închisorii şi mai puţin vederile lor personale. De asemenea, judecăţile pre-convenţionale

sunt mai frecvente în mediile sărace din care provin cei mai mulţi condamnaţi dar şi în

familiile din care lipseşte tatăl. în ce priveşte lumea închisorilor, s-a constatat că deseori

noii deţinuţi îşi modifică atitudinile şi opiniile pentru a le face compatibile cu ale celor în

mijlocul cărora trăiesc sau pentru a-şi justifica retrospectiv infracţiunea comisă.

Toate acestea au desigur o influenţă apreciabilă asupra programelor de tratament care se

desfăşoară în penitenciare şi care urmăresc dezvoltarea lor morală: ele pot fî de patru feluri

şi anume, cele care se desfăşoară sub forma grupurilor de dialog, programe ale comunităţii

corecte, (la care participă deţinuţi, personal şi voluntari din afara închisorii), programe

educative intensificate şi programe de tratament multimodale.

Grupurile de dialog sunt formate clin deţinuţi care dezbat dileme morale astfel

alese încât să creeze un dezacord între participanţi în timpul rezolvării acestora.

Desigur deţinuţii sunt selectaţi de aşa manieră încît unii să aparţină primelor trei etape de

judecată morală, iar ceilalţi ultimelor două etape.unii să aparţină primelor trei etape de

judecată morală iar ceilalţi ultimelor două etape.

Conducătorul acestor grupuri va urmări ca discuţiile să rămână doar în zona dezbaterilor

morale, să le ceară participanţilor să-şi justifice opiniile şi să nu permită ca grupul să fie

dominat de anumite persoane.

Chiar dacă s-a constatat că utilizând această metodă cei implicaţi au progresat de la etapa a

doua la etapa a treia, se consideră totuşi că ambianţa penitenciară nu permite schimbări

profunde în conduita deţinuţilor. Aceasta deoarece subcultura de penitenciar este centrată la

nivel pre-convenţional iar deţinuţii consideră că nu pot acţiona diferit de majoritatea

158

colegilor de detenţie.

Programul comunităţii corecte se desfăşoară pe o secţie a unui penitenciar unde se creează

un mediu receptiv din punct de vedere moral. La o asemenea comunitate participă deţinuţi,

personal sau/şi voluntari din afara unităţii iar atunci când apare o problemă care implică o

decizie, fiecare participant are dreptul doar la un vot. În această comunitate sunt definite

normele de conduită, responsabilităţile şi procedurile disciplinare, deciziile fiind luate în

reuniuni obişnuite sau de urgenţă.

Efectele nu au întârziat să apară: deţinuţii considerau regimul ca fiind corect iar personalul

aprecia că deţinuţii s-au schimbat în bine. De asemenea, au diminuat

agresiunile, actele de vandalism şi tentativele suicidere. Mai mult, deţinuţii liberaţi au

recidivat în mai mică măsură decât cei care nu participaseră la un astfel de

program.

Acest tip de program are totuşi câteva limite: schimbările comportamentale reflectă mai

degrabă modificările aduse mediului penitenciar pe secţia pe care se desfăşoară decât

schimbările produse în gândirea morală a deţinuţilor. Deţinuţii -

majoritatea voluntari -s-au dovedit sensibili la ameliorările administrative. Unii

membrii ai personalului cuprinşi în program au considerat că îşi pierd prestigiul în

faţa deţinuţilor: de aceea succesul unui asemenea program este condiţionat de un

personal înţelegător şi format adecvat.

Programele educative intensificate amplifică avantajele relevate de „comunităţile corecte".

În esenţă aceste programe au două componente: predarea unor cursuri umaniste intensive

care să favorizeze dialogul moral şi asumarea de roluri şi stabilirea unor relaţii speciale

între educatori şi deţinuţi, care să le confere acestora din urmă puteri decizionale în

probleme de interes pentru ei. Efectele pe termen lung asupra deţinuţilor au fost evidenţiate

prin numărul mult mai mic de reîncarcerări comparativ cu cei care nu au parcurs un

asemenea program.

Programele multimodale desfăşurate în penitenciare combină o componentă a educaţiei

morale cu elementele altor tratamente precum egalarea emoţională şi autocontrolul,

formarea deprinderilor sociale, terapia de familie. La adolescenţii care au parcurs asemenea

programe s-au constatat ameliorări importante în rezultatele şcolare, în relaţiile cu

profesorii şi chiar cu poliţia.

Componenta cea mai importantă a acestui tip de program este asumarea de roluri

sociale importante pentru evoluţia viitoare a persoanei.

Când aceste programe şi altele de acelaşi tip, sunt o constantă în regimul penitenciar, ele

contribuie la dezvoltarea şi menţinerea unei atmosfere morale constructive pentru marea

masă a deţinuţilor.

159

IV. Colaborarea sistemelor penitenciare .

În prezent, dezvoltarea şi promovarea colaborării cu sistemele penitenciare din

străinătate şi organizaţiile internaţionale ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul executării

pedepselor penale a căpătat o amploare deosebită prin schimbul de experienţă şi practicilor

pozitive care au contribuit esenţial la intensificarea procesului de reformare şi ajustare la

standardele internaţionale a sistemului penitenciar naţional.

În acest context, a fost impulsionată colaborarea internaţională cu sistemele

penitenciare din Norvegia, Germania, România, Turcia, Polonia, Letonia, Lituania,

Ucraina, precum şi organizaţiile internaţionale din Germania, Norvegia, Turcia ş.a.

La acest capitol, se observă o strînsă colaborare cu Consiliul Europei, unde au fost

efectuate un şir de vizite de lucru, toate fiind axate pe familiarizarea sistemului penitenciar

naţional cu reglementările şi condiţiile de detenţie din instituţiile penitenciare din alte ţări.

Ulterior, pe marginea acestor obiective a fost elaborat un Program de colaborare

între Departamentul Instituţiilor Penitenciare din Republica Moldova şi Direcţia Generală

de Afaceri Juridice a Consilului Europei, bazat pe următoarele domenii prioritare:

* Tratamentul (reglementarea normativă şi crearea condiţiilor corespunzătoare de detenţie)

persoanelor condamnate la detenţiune pe viaţă şi pedeapsa închisorii pe termene mari;

Tratamentul deţinuţilor minori şi reintegrarea acestora în societate;

Instruirea şi formarea personalului penitenciar;

Construcţia de noi instituţii penitenciare (case de arest), care să corespundă

exigenţelor standardelor internaţionale;

Implementarea în legislaţie şi practica naţională a noilor Reguli penitenciare

europene;

Aplicarea pe scară largă a pedepselor alternative detenţiei şi a probaţiunii, care în

prezent sunt în proces de realizare, etc.

Un aspect important în acest context constituie colaborarea cu agenţiile Organizaţiei

Naţiunilor Unite, graţie eforturilor cărora s-a realizat un şir de acţiuni menite să asigure

realizarea de către instituţiile sistemului penitenciar a sаrcinilor impuse prin lege: Fondul

Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF); Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie

(UNFPA); Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD); Oficiul Naţiunilor Unite

pentru Droguri şi Crime (UNODC), Programul Naюiunilor Unite privind HIV/ SIDA

(UNAIDS).

O altă latură pozitivă a activităţii de colaborare a sistemului penitenciar naţional este

colaborarea cu organizaţiile non-guvernamentale internaţionale. Un aport esenţial în

dezvoltarea sistemului penitenciar îi aparţine Misiunii Norvegiene pentru Promovarea

Supremaţiei Legii în Republica Moldova (NORLAM); Fundaţiei germane pentru

Colaborare Juridică Internaţională (IRZ); Fundaţiei SOROS Moldova, Societăţii

Internaţionale a Drepturilor Omului, Secţia din Republica Moldova (SIDO-SRM) etc.

În cadrul proiectelor bilaterale între sistemul naţional şi sistemele penitenciare din

străinătate au fost organizate un şir de seminare instructive pentru personalul penitenciar cu

acordarea asistenţei de expertiză şi consultanţă, bazată pe problemele ce ţin de reformarea

sistemului penitenciar al Moldovei prin prisma experienţei specialiştilor din străinătate la

compartimentele: Managementul în instituţiile penitenciare; Asistenţa medicală a

deţinuţilor; Reintegrarea socială a condamnaţilor; Rolul psihologilor în corijarea deţinuţilor;

160

Relaţii între personal şi deţinuţi; Drepturile şi obligaţiunile deţinuţilor (seminar cu

participarea experţilor din Olanda); Tratamente aplicate deţinuţilor, Asigurarea pazei şi

securităţii (în cadrul centrelor de instruire a Poloniei); Managementului penitenciar,

mecanismul de ajustare a sistemului penitenciar moldovenesc la standardele penitenciare

europene în contextul proceselor de integrare europeană etc.

Începînd cu anul 2000, în conformitate cu Programul de pregătire şi perfecţionare a

cadrelor de penitenciar din ţara noastră, stabilit şi semnat de Administraţia Naţională a

Penitenciarelor din România şi Departamentul Instituţiilor Penitenciare din Moldova, în

cadrul Şcolii de Formare şi Pregătire Profesională a Agenţilor „Tg.Ocna” au fost instruiţi

100 de colaboratori ai sistemului penitenciar din Moldova, ce constituie o contribuţie

esenţială în susţinerea reformelor desfăşurate în sistemul penitenciar al ţării noastre, în

special în contextul resocializării şi facilitării integrării în societate a persoanelor deţinute.

În contextul relaţiilor de colaborare cu partenerii din străinătate, o deosebită atenţie

a fost acordată reformării domeniului de resocializare a condamnaţilor. Astfel, în anul 2006,

în cadrul unui proiect bilateral între sistemele penitenciare moldo-lituaniene a fost elaborat

„Modelul de resocializare a condamnaţilor.

Departamentul Instituţiilor Penitenciare a stabilit o relaţie fructuoasă de colaborare

cu Confederaţia Elveţiană. În acest context, Departamentul Instituţiilor Penitenciare cu

suportul Agenţiei Elveţiene pentru Dezvoltare şi Cooperare din Republica Moldova au

reuşit în toamna anului 2007, realizarea proiectului implementat cu un an mai tîrziu, care

avea drept scop crearea unor condiţii euro în Penitenciarul nr. 7 - Rusca.

Concomitent, în cadrul proiectului comun cu Fundaţia Leopold Bachmann-Stiftung,

Servicii de Dezvoltare din Lihtenstein, Fundaţia Caritas Elveţia, Fundaţia Caritas

Luxembourg, UNICEF-Moldova, Ambasada Republicii Federale din Germania, Agenţia

Suedeză de Dezvoltare Internaţională, A.O.”ADRA”, în anul 2009 a fost inaugurată "Casa

mamei şi copilului" din cadrul Penitenciarului nr.16 Pruncul, unde se deţin mamele cu copii

de pînă la trei ani.

Reformarea sistemului penitenciar din Republica Moldova cu suportul Misiunii

Norvegiene pentru Promovarea Supremaţiei Legii în Republica Moldova (NORLAM) prin

crearea unei instituţii corecţionale pentru minori, ţinînd cont de practicile pozitive europene

din domeniu şi respectarea drepturilor omului.

În final ţinem să menţionăm că relaţiile de cooperare internaţională continuă să se ramifice

în contextul prosperării sistemului penitenciar naţional.

În ultimii ani au fost obţinute progrese notorii în activitatea Departamentului

Instituţiilor Penitenciare, iar performanţa profesională a personalului penitenciar s-a

îmbunătăţit constant.

Cooperarea cu organizaţiile non-guvernamentale şi societatea civilă atestă o îmbunătăţire a

arealului de activitate al sistemului penitenciar din Republica Moldova.

Departamentul Instituţiilor Penitenciare întreţine o relaţie frumoasă de cooperare cu

societatea civilă. În scopul susţinerii reformelor penitenciare şi îmbunătăţirii condiţiilor de

detenţie în instituţiile penitenciare, în acest proces au fost antrenate mai multe organizaţii

non-guvernamentale, cum ar fi:

- Societatea Internaюionalг a Drepturilor Omului, Secюia din Republica Moldova (SIDO-

http://www.drepturileomului.md/

161

SRM);

- Centrul de Dezvoltare оn Sгnгtate „AFI”;

- Institutul de Reforme Penale (IRP);

- Asociaюia obєteascг “ADRA”;

- Asociaюia obєteascг “Viaюa Nouг”;

- Centrul Medical de Reabilitare a Victimelor Torturii "MEMORIA";

- ONG “Proiecte Inovatoare în Penitenciare” strîns colaborează cu Departamentul

Instituţiilor Penitenciare al Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova din anul 2002.

Organizaţia neguvernamentală activează prin intermediul unei echipe de profesionişti în

domeniile asistenţei medicale, psihosociale şi de promovare a drepturilor deţinuţilor, avînd

ca scop îmbunătăţirea sănătăţii fizice şi spirituale în beneficiul persoanelor privative de

libertate şi a sănătăţii societăţii în general.

ONG are o bogată experienţă în realizarea activităţilor de reducere a noxelor în toate

penitenciarele: distribuirea medicamentelor, dezinfectanţilor, prezervativelor, soluţiilor

antiseptice, shimb de seringi, suport informaţional al deţinuţilor şi a colaboratorilor din

penitenciare.

Organizaţiile nonguvernamentale menţionate efectuează periodic vizite în instituţiile

penitenciare, scopul cărora este acordarea asistenţei juridice deţinuţilor, pregătirea lor către

eliberare, desfăşurarea unor treninguri pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă

aceştia.

Totodată, este de menţionat parteneriatul cu reprezentanţii diverselor confesiuni religioase,

cum ar fi: Biserica Ortodoxă, Uniunea Bisericilor Creştinilor Evanghelişti-Baptişti, Biserica

Adventiştilor de Ziua a şaptea, Cultul Penticostal, Comunitatea "Biserica Păcii", Cultul

Carismatic, Biserica Biblică, Armata Salvării şi altele.

Reprezentanţii confesiunilor religioase efectuează vizite în instituţiile penitenciare,

susţinînd prelegeri şi discuţii, concerte de muzică religioasă şi mese de binefacere.

Deasemenea, în contextul cooperării cu confesiunile nominalizatte, sistemul penitenciar a

beneficiat de numeroase ajutoare umanitare.

IX. Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate

g. Principii şi condiţii de transferare

h. Cereri şi răspunsuri

i. Consecinţele transverării pentru statul de condamnare şi statul de executare

j. Schimbarea executării, graţiere, amnistia sau comutarea

k. Tranzitul şi cheltuielile de transferare

l. Raporturile cu alte convenţii şi acorduri

I . Notiune. Definitie. Reglementare.

Spre deosebire de toate celealte forme de cooperare international in materie

penalaexaminate in prezenta lucrare, transferarea persoanelor condamnate are un scop

special:facilitarea reintegrarii sociale a infractorilor, care se poate realize mult mai usor

in tara de originea condamnatului.Prin conventii multilateral sau prin tratate bilaterale, se

stabileste o procedura detransferare a unui condamnat din statul strain de condamnare in

http://www.afi.md/

http://irp.md/index.php

http://www.adra.md/

http://www.retea-sida.md/?mod=visit_card&action=display&cat=1&id=21

http://www.memoria.md/

162

tara de cetatenie – stat deexecutare.Sunt cunoscute doua sisteme de transferare

a condamnatilor : sistemul continuariiexecutarii pedepsei aplicate in statul de condamnare

si sistemul conversiunii condamnarii.In aceasta sectiune vom analiza procedura transferarii

persoanelor condamnate astfel cumeste reglementata in Conventia europeana asupra

transferarii persoanelor condamnate,Strasbourg, 21 martie, 1983 si Protocolul aditional din

18 decembrie 1997 si in Titlul VI dinLegea nr. 302/ 2004 privind cooperarea judiciara

internationala in materie penala, legea internace faciliteaza aplicarea de catre Romania a

celor doua instrumente ale Consiliului Europei indomeniu, precum si a celor catorva tratate

bilaterale incheiate de tara noastra in aceasta materie.2.Conventia Consiliului Europei

asupra transferarii persoanelor condamnate, adoptatala Strasbourg la 21 martie 1983 (1) si

Protocolul sau aditional din 18 decembrie 1997 (2).

Scopul Conventiei il constituie facilitarea transferului detinutilor straini in tarile lor

deorigine. Dupa cum se arata in Raportul explicativ, aceasta Conventtie a urmarit sa

reglementezeo procedura mai rapida de transferare a condamnatilor si, in acest sens,

intentia a fost de a ficomplementara Conventiei europene privind valoarea internationala a

hotararilor represive, careprezinta doua dezavantaje : a fost ratificata de un numar redus de

state si procedura este maicomplicata.Pag 102Conventia tine seama de tendintele moderne

in politica penala, respectiv importantareintegrarii sociale si reabilitarii infractorilor, care se

pot mai usor reanaliza in tara de originedecat intr-o tara straina. De asemenea, sunt avute in

vedere considerente umanitare : dificultatilede comunicare din cauza barierelor lingvistice,

indepartarea de cultura si traditiile locale siabsenta contactelor cu rudele.Conventia se

distinge de Conventia europeana privind valoarea internationala ahotararilor represive sub

patru aspecte :- o procedura mai simpla ;- transferul poate fi solicitat nu numai de statul

de condamnare, cu si de statul al caruicetatean este condamnatul, permitand astfel ultimului

sa ceara repatrierea condamnatilor ;- transferul este conditionat de consimtamantul

condamnatului ;- Conventia prevede o procedura de transferare, nu instituie o obligatie

pentru stateleparte sa dea curs unei cereri de transfer, fapt pentru care nici nu a fost necesar

sa se prevada olista de motive de refuz si nici nu se cere statului solicitant sa isi motiveze

respingerea unei cereride transfer.Analiza principalelor articole ale Conventiei :Articolul 1

defineste patru termeni esentialai pentru mecanismul de transferare :a) “condamnare” -

in sensul Conventiei , numai o pedeapsa sau masura care implicaprivarea de

liberatate, indifferent daca executarea a inceput sau nu;b ) “ h o t a r a r e ” -

d e c i z i e p r o n u n t a t a d e o i n s t a n t j u d e c a t o r e a s c a ; c) “stat de condamn

are” statul in care sa pronuntat hotararea de condamnare;d) “stat de executa

re” statul unde executarea pedepsei urmeaza sa fie transferata.Articolul 2

contine, in primul alineat, principiul general care guverneaza aplicareaConventiei, cea mai

larga cooperare in vederea transferarii persoanelor condamnate. Dupa cumam aratat si mai

sus, alin. (3) contine o prevedere importanta, potrivit careia transferul poate fisolicitat nu

doar de statul de condamnare, ci si de statul de executare.Pag 103Articolul 3 enumera, in

primul alineat, sase conditii care trebuie indeplinite pentru catransferarea sa se

realizeze.Prima conditie este ca persoana in cauza sa fie resortisant al statului de executare.

Pentrua face aplicarea Conventiei mai usoara, s-a preferat folosirea acestui termen in locul

unor notiunicare, in practica, pot da loc la probleme de interpretare, precum, “resident

obisnuit in celalaltstat” si “stat de origine”, utilizate in art. 5 din Conventia europeana

163

privind valoarea internationala hotararilor repressive. Nu este necesar ca persoana

condamnata sa fie doar cetatean al statului

de executare, putand avea si multipla cetatenie. Litera a din alin. (1) trebuie sa fie citita

impreunacu alin. (4), care da Statelor contractante posibilitatea de a define, prin intermediul

uneideclaratii, termenul “resortisant”. Astfel, Romania a declarat ca prin termenul

resortisant vaintelege cetatean al statului de executare sa cetatean al statului de tranzit. Alte

state pot include inaceasta notiune si rezidentul permanent sau persoane fara cetatenie.A

doua conditie este ca hotararea sa fie definitive si executorie, fie pentru ca toate cailede atac

au fost epuizate, fie pentru ca termenele pentru exercitarea unei asemenea cai de atac

auexpirat. Este vorba de cai ordinare de atac, ceea ce nu exclude o revizuire ulterioara a

hotararii,in lumina art. 13.A treia conditie priveste durata pedepsei ramasa de executat, care

sa fie de cel putin 6luni la data primirii cererii de transfer. Introducerea acestei conditii a

avut in vedere douaconsiderente: scopul Conventiei, de a fi un instrument pentru

reintegrarea sociala acondamnatului nu poate fi atins decat daca perioada ramasa de

executat este sufficient de lunga;costurile implicate de transfer, destul de mari, care nu se

justifica daca durata pedepsei ramasa deexecutat este prea mica. Cu toate acestea, alin. (2)

permite Statelor Contractante sa deroge de laaceasta regula si, in cazuri exceptionale, sa

accepte transferul si daca durata pedepsei ramasa deexecutat este mai mica de 6 luni.A patra

conditie, esentiala, este consimtamantul condamnatului. Aceasta conditie, care nuse

regaseste in Conventia europeana privind valoarea international a hotararilor repressive

esteunul din elementele de baza ale mecanismului de transferare stability de Conventie.

Aceastaconditie pleaca tot de la scopul primordial al reintegrarii soaciale a infractorului, a

caruiindeplinire ar fi ingreunata daca transferul s-ar realize impotriva vointei sale. Aceasta

conditiepleaca tot de la scopul primordial al reintegrarii sociale a infractyorului, a carui

indeplinire ar fiingreunata daca transferul s-ar realize impotriva vointei sale. Aceasta

prevedere trebuie citita incorelare cu art. 7, care instituie reguli privind modul in care

consimtamantul trebuie dat siposibilitatea pentru statul de executare de a verifica

respectarea acestor reguli. Consimtamantulpoate fi dat de reprezentantul legal daca unul din

cele doua state considera necesar acest lucru pemotiv de varsta sau de boala psihica.Cea de-

a cincea conditie urmareste respectarea principiului dublei incriminari.A sasea conditie o

constituie acordul celor doua state implicate.Alineatul (3) trebuie coroborat cu art. 9, care

permite statului de executare sa aleaga intredoua procedure: continuarea executarii sau

conversiunea condamnarii. La cerere, statul deexecutare trebuie sa informeze statul de

condamnare pentru care din procedure opteaza. Caregula generala insa, statul de

executare este liber sa aleaga intre cele doua posibilitati. Inpractica, daca statul de

condamnare nu agreeaza variant aleasa de statul de executare nu isi va da acordul la

transferare. La acest alineat, statele contractante pot face declaratii, in sensul de aexclude

una din cele doua proceduri.Articolul 4 instituie obligatia de a furniza informatii in diferite

faze ale procedurii.Potrivit alin (1), orice persoana condamnata eligibila pentru transferarea

potrivit Conventieitrebuie sa fie informata, de statul de condamnare, despre posibilitatea

conferita de Conventie.Aceste informatii ii vor permite condamnatului sa isi exprime

dorinta de a fi transferat. Trebuiesubliniat ca persoana condamnata nu poate es insasi

formula cererea formala de transferare, ci,potrivit art. 2 alin. (3), aceasta este de competent

numai a statelor, fie statul de condamnare, fiestatul de executare. Informatia trebuie

164

furnizata condamnatului intr-o limb ape care o intelege.Alineatele 2 si 3 se aplica in ipoteza

in care condamnatul si-a exprimat in fataautoritatilor statului de condamnare intentia de a fi

transferat, situatie in care statul decondamnare trebuie sa informeze statul de executare si sa

ii comunice elementele prevazute laalin. (3).Alineatul (4) se aplica in situatia in care

condamnatul si-a exprimat in fata autoritatilor statului al carui cetatean este interesul in a fi

transferat.Alineatul (5) instituie obligatia de a-l tine informat, in scris, pe condamnatul care

si-amanifestat interesul de a fi transferat, despre evolutia demersurilor de

transferare.Articolul 5 reglementeaza forma si canalele de comunicare a cererilor de

transferare,regula fiind ca atat cererile, cat si raspunsurile sunt transmise intre ministerele

de justitie alecelor doua state.Articolul 6 reglementeaza documentele care trebuie sa fie

prezentate de statul decondamnare statului de executare ( alin. 1) si de statul de

executare statului de condamnare (alin.2).Pag 105Articolul 7 reglementeaza modul in

care consimtamantul trebuie dat si in care acest lucrueste verificat, pornind de la faptul ca

acesta este conditia premise pentru realizarea transferului.De aceea, statul de condamnare

trebuie sa se asigure ca darea consimtamantului se face in modvoluntary si in deplina

cunostinta despre consecintele juridice pe care transferarea le are, iar statul de executare are

posibilitatea sa verifice, prin intermediul unui consul sau a altui official,daca aceste conditii

pentru acordarea consimtamantului au fost respectate.Deoarece transferarea se bazeaza pe

consimtamantul condamnatului, nu s-a maiconsiderat necesar introducerea regulii

specialitatii, asa cum este ea reglementata in alteinstrumente, precum Conventia europeana

de extradare si Conventia europeana privind valoareainternational a hotararilor repressive.

Din acest motiv, este foarte important ca printer informatiile care ii sunt furnizate

condamnatului, pentru a-si da consimtamantul in deplina cunostinta de consecintele juridice

ale transferului trebuie sa se afle sic ea legata de inexistentaregulii specialitatii transferarii,

ceea ce presupune ca in statul de executare va putea fi urmarit,judecat, condamnat sau

expus executarii unei pedepse si pentru alte fapte anterioare transferarii.Articolul 8

urmareste respectarea principiului “ne bis in idem”, referindu-se la efecteletransferarii in

statul de executare.Articolul 9 reglememteaza executarea pedepesei in statul de executare,

statuandprincipiile generale care guverneaza executarea, detaliile privind cele doua

procedure fiindreglementate in articolele 10 si 11.Potrivit alineatului 1 din articolul 9, statul

de executare are dreptul sa aleaga dacacontinua executarea imediat sau printr-o decizie

judecatoreasca ori administrativa (art. 10), oridaca schimba condamnarea, printr-o

procedura judiciara sau administrativa, in unacorespunzatoare celei prevazute de legislatia

sa.Diferenta esentiala dintre “continuarea executarii” si “conversiunea condamnarii”,

numitain mod comun “exequatur” este ca in primul caz statul de executare continua sa

aplice pedeapsapronuntata in statul de condamnare, eventual adaptata, in timp ce in al

doilea caz pedeapsa esteinlocuita cu o alta pedeapsa.In ambele ipoteze, executarea este

guvernata de legea statului de executare, inclusive inceea ce priveste conditiile liberarii

conditionate. Alineatul 3 precizeaza expres ca statul deexecutare este competent sa ia toate

masurile corespunzatoare.Alineatul 4 are in vedere situatiile in care niciuna din cele doua

proceduri nu pot fiaplicate in statul de executare deoarece este vorba de masuri de siguranta

impuse pentruconsiderente de sanatate mintala si permite statului de executare ca, printr-o

declarative adresataSecretarului General al Consiliului Europei, sa comunice ce procedura

va aplica in aceste situatii.Articolul 10 reglementeaza prima procedura de transferare

posibila – continuareaexecutarii. Daca opteaza pentru aceasta procedura, statul de executare

165

este tinut de naturajuridical a pedepsei aplicate in statul de condamnare si de durata

acesteia, pe care nu le poateschimba. Aleneatul 2 permite, totusi, adaptarea pedepsei, atunci

cand cele doua state au sistemepenale diferite in ceea ce priveste tipurile de pedepse sau

minimul si maximul acestora. Limiteleadaptarii sunt: pedeapsa adaptata sa corespunda cu

cea impusa in statul de condamnare; sa nuagraveze, prin natura sau durata, sanctiunea

aplicata in statul de condamnare; nu trebuie sadepaseasca maximul prevazut de legea

statului de executare.Articolul 11, “Conversiunea condamnarii”, se refera la procedura

judiciara sauadministrativa prin care statul de executare substituie pedeapsa aplicata in

statul de condamnarecu o sanctiune prevazuta de legea sa. Articolul nu reglementeaza

procedura de urmat, care ramane atributul statului de executare. Cu toate acestea, in ceea

ce priveste limitele conversiunii,alineatul 1 al art. 11 stabileste patru conditii care trebuie

respectate de autoritatea competent astatului de executare.Astfel, o prima limita este aceea

ca autoritatea competent a statului de executare estetinuta de situatia de fapt retinuta in

hotararea pronuntata in statul de condamnare, neavandposibilitatea sa aprecieze asupra

elementelor subiective si obiective ale faptelor ce constituieinfractiune. De aceea, inlocuirea

condamnarii cu o sanctiune de natura sau durata diferita nuimplica modificarea hotararii,

cid oar serveste pentru executarea predepsei in statul de executare.O a doua limita stabileste

ca o sanctiune privative de libertate nu poate fi convertita intr-osanctiune pecuniara.

Aceasta decurge din definitia data condamnarii in art. 1 litera a, ca pedeapsasau masura

privative de libertate. Totusi, aceasta conditie nu impiedica conversiunea intr-osanctiune

fara executarea pedepsei inchisorii.A treia conditie este ca perioada deja executata trebuie

dedusa din pedeapsa astfel cum afost convertita in statul de executare.O a patrula limita este

aceea ca pozitia penala a persoanei condamnate nu poate fiagravata.Conform articolului 12,

gratierea, comutarea sau amnistia pot fi acordate de oricare dintrecele doua state, in timp

ce, in conformitate cu prevederile art. 13, revizuirea condamnarii este decompetent

exclusive a statului de condamnare. Articolul 14 reglementeaza incetarea executarii atunci

cand statul de condamnare ia omasura care conduce la incetarea executarii prdepsei, iar

articolul 15 instituie obligatia deinformare privind executarea, care incumba statului de

executare.Articolul 16 reglementeaza tranzitul, fiind similar articolului 12 din Conventia

europeanade extradare si articolului 21 al Conventiei europene privind valoarea

international a hotararilor repressive.Articolul 17 reglementeaza problemele limbilor

utilizate si a costurilor, celelalte articolereprezentand clauze finale privind intrarea

in vigoare, modificarea, incetarea, etc. Conventiei.

Protocolul aditional din 18 decembrie 1997

Scopul Protocolului additional este de a reglementa transferul executarii pedepselor

indoua situatii diferite:

a) Cand persoana condamnata a fugit din statul de condamnare in statul al c

aruicetatean

este.b) Cand persoana condamnata face obiectul unei masuri de expulzare sa

u dedeportare ca o consecinta a condamnarii.Ca si Conventia mama, nici Protocolul

nu impune statelor obligatia de a aprobatransferul, ci doar instituie cadrul juridic in care

statul de condamnare si statul de executare potcoopera daca vor.Articolele cheie ale

166

Protocolului sunt articolele 2 si 3.Articolul 2 reglementeaza prima situatie prezentata mai

sus, respective cand un cetateanal unui stat A condamnat intr-un stat B, paraseste teritoriul

statului B inainte sau in timpulexecutarii pedepsei si intra voluntar pe teritoriul statului A,

incercand astfel sa se sustraga de laexecutarea pedepsei, mai ales in cazul acelor state care

nu isi extradeaza proprii cetateni.Articolul nu se aplica in situatiile in care

cetateanul statului A este condamnat in absentiain statul B sau cand un cetatean al statului

A este condamnat in statul B cu suspendareaexecutarii, iar suspendarea executarii este

revocata dup ace condamnatul revine voluntar in statulA.Astfel, in situatia prevezuta in

articolul 2, Conventia – mama nu poate fi folosita, pentruca persoana condamnata nu se mai

afla pe teritoriul statului de condamnare, deci nu mai poate fivorba de transferarea acesteia,

forma fireasca de solicitare a unei persoane care se sustragejustitiei – extradarea – nu

poate fi folosita, deoarece multe state nu isi extradeaza cetatenii, iar alte forme de

cooperare, precum cea prevazuta de Conventia europeana privind valoareainternational a

hotararilor repressive sunt dificil de utilizat. Mai mult, ca effect al principiului nebis in

idem, si judecarea persoanei in cauza in statul de cetatenie pentru faptele pentru care

a fostcondamnata in statul de executare, in baza principiului aut dedere, aut judiciare, este

adeseaimposibila, chiar daca intinderea lui ne bis in idem in plan international este diferita

de cea dindreptul intern. Pentru toate aceste ratiuni era nevoie de reglementarea in acest

Protocol apreluarii de catre statul de cetatenie a executarii pedepsei aplicate in statul de

condamnare.Pag. 108Spre deosebire de Conventia – mama, in cazul careia consimtamantul

condamnatului esteo conditie esentiala, in acest caz, consimtamantul nu mai este necesar,

intrucat condamnatul s-asustras de la executare (art. 2, alin. 3).Pentru preluarea executarii

unei condamnari, ca urmare a unei cereri intemeiate dearticolul 2 din Protocol presupune

ca, exceptand art. 3 alin. 1 litera d, Conventia se aplica,inclusive art. 8-11.

Alineatul 2 prevede posibilitatea ca statul de executare sa ia, la cererea statului

decondamnare, inainte de primirea documentelor in sprijinul cererii de preluare a

executariipedepsei sau inainte de decizia finala asupra cererii de preluare a executarii

pedepsei, masuraarestarii preventive a persoanei in cauza sau orice alta masura menita a

preveni fuga acesteia.Articolul 2 nu prevede nici principiul specialitatii, dat fiind prezumtia

ca persoanacondamnata doreste sa ramana pe teritoriul statului A.Articolul 3 reglementeaza

o alta ipoteza in care consimtamantul condamnatului nu maieste necesar pentru transferarea

acestuia in statul de cetatenie: atunci cand, ca urmare a masuriide siguranta a expulzarii sau

deportarii, odata ce pedeapsa ar fi ispasita persoana in cauza nu maipoate ramane pe

teritoriul statului de condamnare. Potrivit Raportului explicative, intelesul datde Protocol

termenilor “expulzare” si “deportare”, menit a raspunde legislatiilor variate alestatelor,

include orice masura ca urmare a careia persoana in cazua este indepartata de peteritoriul

statului de condamnare, inclusive ordine date de autoritati administrative.Transferul in baza

acestui articol poate fi conceput doar dup ace toate caile de atacimportiva expulzarii sau

deportarii au fost epuizate.Desi consimtamatul condamnatului nu este necesar, pornind de

la premise ca oricum laispasirea pedepsei ar fi obligat sa paraseasca teritoriul statului de

condamnare, drepturile acestuiasunt protejate prin solicitarea opiniei acestuia ( alin. 2 si 3)

si prin aplicarea principiuluispecialitatii (alin.4)

167

CONVENTIA EUROPEANA

asupra transferarii persoanelor condamnate

(Strasbourg, 21 martie 1983)

Statele membre ale Consiliului Europei si celelalte state semnatare ale prezentei

conventii,

168

considerand ca scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai stransa intre

membrii sai,

dornice sa dezvolte mai mult cooperarea internationala in materie penala,

considerand ca aceasta cooperare trebuie sa serveasca intereselor unei bune administrati a

justitiei si sa favorizeze reintegrarea sociala a persoanelor condamnate,

considerand ca aceste obiective impun ca strainii, care sunt privati de libertate ca urmare a

unei infractiuni penale, sa aiba posibilitatea de a-si ispasi condamnarea in mediul lor social

de origine,

considerand ca cel mai bun mijloc de a se ajunge la aceasta este de a-i transfera in

propriile lor tari,

au convenit urmatoarele:

ARTICOLUL 1

Definitii:

In intelesul prezentei conventii, expresiile:

a) condamnare desemneaza orice pedeapsa sau masura privativa de libertate, pronuntata

de catre un judecator pentru o durata limitata sau nedeterminata in temeiul unei infractiuni

penale;

b) hotarare desemneaza o hotarare judecatoresasca prin care se pronunta o condamnare;

c) statul de condamnare desemeneaza statul unde a fost condamnata persoana care poate

fi transferata sau care deja a fost transferata;

d) statul de executare desemneaza statul catre care condamnatul poate fi transferat sau a

fost deja transferat, in vederea executarii condamnarii sale.

ARTICOLUL 2

Principii generale

1. Partile se angajeaza sa-si acorde reciproc, in conditiile prevazute prin prezenta

conventie, cooperarea cea mai larga posibil in materia transferarii persoanelor condamnate.

2. O persoana condamnata pe teritoriul unei parti poate, in conformitate cu dispozitiile

prezentei conventii, sa fie transferata pe teritoriul altei parti, pentru a executa aici

condamnarea care i-a fost aplicata. In acest scop, ea isi poate exprima, fie pe langa statul de

condamnare, fie pe langa statul de executare, dorinta de a fi transferata in temeiul prezentei

conventii.

3. Transferarea poate fi ceruta fie de catre statul de condamnare, fie de catre statul de

169

executare.

ARTICOLUL 3

Conditiile transferarii

1. O transferare nu poate avea loc in termenii prezentei conventii decat in conditiile

urmatoare:

a) condamnatul; trebuie sa fie resortisant al statului de executare;

b) hotararea trebuie sa fie definitiva;

c) durata condamnarii pe care cel condamnat o mai are inca de executat trebuie sa fie de

cel putin 6 luni la data primirii cererii de transferare sau sa fie nedeterminata;

d) transferul este consimtit de catre persoana condamnata sau, daca in raport cu varsta sau

cu starea fizica ori mintala a acesteia unul dintre cele doua state considera necesar, de catre

reprezentantul persoanei;

e) actiunile sau omisiunile care au dat nastere condamnarii trebuie sa constituie o

infractiune penala in raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui sa constituie o

astfel de infractiune, daca ar fi survenit pe teritoriul sau; si

f) statul de condamnare si statul de executare trebuie sa se puna de acord asupra acestei

transferari.

2. In cazuri exceptionale, unele parti pot conveni o transferare chiar daca durata

condamnarii pe care cel condamnat o are inca de executat este inferioara celei prevazute la

paragraful 1 c).

3. Orice stat poate, in momentul semnarii sau depunerii instrumentului sau de ratificare,

de acceptare, de aprobare sau de aderare, sa indice, printr-o declaratie adresata secretarului

general al Consiliului Europei, ca intelege sa excluda aplicarea vreuneia dintre procedurile

prevazute la art. 9 paragraful 1 a) si b) in relatiile sale cu celelalte parti.

4. Orice stat poate, in orice moment, printr-o declaratie adresata secretarului general al

Consiliului Europei, sa defineasca, in ceea ce-l priveste, termenul resortisant in intelesul

prezentei conventii.

ARTICOLUL 4

Obligatia de a furniza informatii

1. Orice condamnat caruia i se pot aplica prevederile prezentei conventii trebuie sa fie

informat de catre statul de condamnare despre continutul exact al prezentei conventii.

2. Daca condamnatul si-a exprimat, pe langa statul de condamnare, dorinta de a fi

transferat in temeiul prezentei conventii, acest stat trebuie sa informeze despre aceasta statul

de executare cat mai curand posibil, dupa ramanerea definitiva a hotararii.

170

3. Informatiile trebuie sa cuprinda:

a) numele, data si locul nasterii condamnatului;

b) daca este cazul, adresa sa in statul de executare;

c) o prezentare a faptelor care au atras condamnarea;

d) natura, durata si data inceperii executarii condamnarii.

4. Daca condamnatul si-a exprimat, pe langa statul de executare, dorinta de a fi transferat

in temeiul prezentei conventii, statul de condamnare comunica acestui stat, la cererea sa,

informatiile prevazute la paragraful 3 de mai sus.

5. Condamnatul trebuie sa fie informat in scris despre orice demers intreprins de catre

statul de condamnare sau de catre statul de executare in aplicarea paragrafelor precedente,

ca si despre orice hotarare luata de catre vreunul dintre cele doua state cu privire la o cerere

de transferare.

ARTICOLUL 5

Cereri si raspunsuri.

1. Cererile de transferare si raspunsurile trebuie formulate in scris.

2. Aceste cereri trebuie sa fie adresate de catre Ministerul de Justitie al statului solicitant

Ministerului de Justitie al statului solicitat. Raspunsurile trebuie comunicate pe aceleasi cai.

3. Orice parte poate, printr-o declaratie adresata secretarului general al Consiliului

Europei, sa indice faptul ca ea va utiliza alte cai de comunicare.

4. Statul solicitat trebuie sa informeze statul solicitant, in cel mai scurt timp, despre

hotararea sa de a accepta sau de a refuza transferarea ceruta.

ARTICOLUL 6

Inscrisurile ajutatoare

1. Statul de executare trebuie, la cererea statului de condamnare, sa furnizeze acestuia din

urma:

a) un document sau o declaratie care sa indice ca persoana condamnata este resortisant al

acelui stat;

b) o copie de pe dispozitiile legale ale statului de executare din care sa rezulte ca actiunile

sau omisiunile care au dat loc condamnarii in statul de condamnare constituie o infractiune

penala in raport cu dreptul statului de executare sau ar constitui o astfel de infractiune, daca

ele ar surveni pe teritoriul sau;

c) o declaratie continand informatiile prevazute la art. 9 paragraful 2.

171

2. Daca se cere o transferare, statul de condamnare trebuie sa furnizeze statului de

executare urmatoarele documente, cu exceptia cazului in care unul sau celalalt dintre cele

doua state ar fi indicat deja ca el nu si-ar da acordul la transferare:

a) o copie, certificata pentru conformitate, de pe hotarare si de pe dispozitiile legale

aplicabile;

b) indicarea duratei condamnarii deja executate, inclusiv informatii asupra oricarei

detentii provizorii, reduceri a pedepsei sau altui act privind executarea condamnarii;

c) o declaratie constatand consimtamantul la trasferare, asa cum se prevede in art. 3

paragraful 1 d);

d) de fiecare data cand va fi cazul, orice raport medical sau social despre condamnat,

orice informatie asupra tratamentului sau in statul de condamnare si orice recomandare

pentru continuarea tratamentului sau in statul de executare.

3. Statul de condamnare si statul de executare pot, atat unul cat si celalalt, sa solicite

primirea oricaruia dintre documentele sau declaratiile prevazute la paragrafele 1 si 2 de mai

sus, inainte de a face o cerere de transferare sau de a lua hotararea de acceptare sau de

refuzare a transferarii.

ARTICOLUL 7

Consimtamant si verificare

1. Statul de condamnare va proceda in asa fel incat persoana care trebuie sa-si dea

consimtamantul la transferare in temeiul art. 3 paragraful 1 d) sa o faca de bunavoie si in

deplina cunostinta de consecintele juridice care decurg din aceasta. Procedura de urmat cu

privire la aceasta va fi guvernata de legea statului de condamnare.

2. Statul de condamnare trebuie sa dea statului de executare posibilitatea sa verifice, prin

intermediul unui consul sau al altui functionar desemnat de acord cu statul de executare, ca

acest consimtamant a fost dat in conditiile prevazute in paragraful precedent.

ARTICOLUL 8

Consecintele transferarii pentru statul de condamnare

1. Preluarea in sarcina a condamnatului de catre autoritatile statului de executare are drept

efect suspendarea executarii condamnarii in statul de condamnare.

2. Statul de condamnare nu mai poate executa condamnarea atunci cand statul de

executare considera executarea condamnarii ca fiind terminata.

172

ARTICOLUL 9

Consecintele transferarii pentru statul de executare

1. Autoritatile competente ale statului de executare sunt datorate:

a) fie sa continue executarea condamnarii imediat sau in baza unei hotarari judiciare sau

administrative, in conditiile enuntate la art. 10;

b) fie sa schimbe condamnarea, printr-o hotarare a acestui stat, data intr-o procedura

judiciara sau administrativa, inlocuind astfel sanctiunea aplicata in statul de condamnare

printr-o sanctiune prevazuta de legislatia statului de executare pentru aceeasi infractiune, in

conditiile enuntate la art. 11.

2. Statul de executare trebuie, daca cererea i-a fost facuta, sa indice statului de

condamnare, inainte de transferarea persoanei condamnate, care anume dintre aceste

proceduri o va urma.

3. Executarea condamnarii este guvernata de legea statului de executare si acest stat este

singurul competent pentru a lua toate hotararile corespuznatoare.

4. Orice stat al carui drept intern impiedica sa fie folosita vreauna dintre procedurile

prevazute la paragraful 1 pentru a se executa masurile al caror obiect il formeaza, pe

teritoriul unei alte parti, persoane care, tinand seama de starea lor mintala, au fost declarate

penalmente iresponsabile pentru savarsirea unei infractiuni, si care este dispus sa ia in

sarcina aceste persoane in vederea continuarii tratamentului lor, poate, printr-o declaratie

adresata secretarului general al Consiliului Europei, sa indice procedurile pe care intelege

sa le urmeze in aceste cazuri.

ARTICOLUL 10

Continuarea executarii

1. In caz de continuare a executarii, statul de executare este legat de natura juridica si

durata sanctiunii asa cum rezulta ele din condamnare.

2. Totusi, daca natura sau durata acestei sanctiuni este incompatibila cu legislatia statului

de executare, sau daca legislatia acestui stat o impune, statul de executare poate, prin

hotarare judiciara sau administrativa, sa adapteze aceasta sanctiune la pedeapsa ori masura

prevazuta de propria sa lege pentru infractiuni de aceeasi natura.

Aceasta pedeapsa sau masura corespunde, atat cat este posibil, in ceea ce priveste natura

sa, celei aplicate prin condamnarea de executat. Ea nu poate sa agraveze prin natura sau

durata sa sanctiunea pronuntata in statul de condamnare, nici sa depaseasca maximul

prevazut prin legea statului de executare.

173

ARTICOLUL 11

Schimbarea condamnarii

1. In cazul schimbarii condamnarii, se aplica procedura prevazuta de legislatia statului de

executare. Din momentul schimbarii, autoritatea competenta:

a) va fi legata de constatarea faptelor in masura in care acestea figureaza in mod explicit

sau implicit in hotararea pronuntata in statul de condamnare;

b) nu va putea schimba o sanctiune privativa de libertate printr-o sanctiune pecuniara;

c) va deduce integral din pedeapsa perioada de privatiune de libertate deja executata de

catre condamnat; si

d) nu va agrava situatia penala a condamnatului si nu va fi tinuta de limita inferioara a

sanctiunii eventual prevazute de legislatia statului de condamnare pentru infractiunea sau

infractiunile savarsite.

2. Atunci cand procedura de schimbare are loc dupa transferarea persoanei condamnate,

statul de executare va mentine acea persoana in detentie sau va lua alte masuri in scopul de

a asigura prezenta ei in statul de executare pana la finalizarea acestei proceduri.

ARTICOLUL 12

Gratierea, amnistia, comutarea

Fiecare parte poate acorda gratierea, amnistia sau comutarea pedepsei in conformitate cu

constitutia sa sau cu celelalte reglementari juridice ale sale.

ARTICOLUL 13

Revizuirea hotararii

Numai statul de condamnare are dreptul de a statua asupra oricarei forme de recurs vizand

revizuirea hotararii.

ARTICOLUL 14

Incetarea executarii

Statul de executare trebuie sa puna capat executarii condamnarii de indata ce a fost

informat de catre statul de condamnare despre orice hotarare sau masura care are ca efect

inlaturarea caracterului executoriu al condamnarii.

174

ARTICOLUL 15

Informatii privind executarea

Statul de executare va furniza informatii statului de condamnare in ce priveste executarea

condamnarii:

a) atunci cand considera incheiata executarea condamnarii;

b) in cazul in care condamnatul evadeaza inainte ca executarea condamnarii sa fi luat

sfarsit; sau

c) daca statul de condamnare ii solicita un raport special.

ARTICOLUL 16

Tranzitul

1. O parte trebuie, in conformitate cu propria sa legislatie, sa consimta la o cerere de

tranzit a unui condamnat pe teritoriul sau, daca cererea a fost formulata de catre o alta parte

care ea insasi s-a inteles cu o alta parte sau cu un stat tert asupra transferarii unui

condamnat spre sau dinspre teritoriul sau.

2. O parte poate refuza sa acorde tranzitul:

a) daca condamnatul este unul dintre resortisantii sai; sau

b) daca infractiunea care a dat loc la condamnare nu constituie infractiune conform

legislatiei sale.

3. Cererile de tranzit si raspunderile trebuie comunicate pe caile mentionate prin

dispozitiile art. 5 paragrafele 2 si 3.

4. O parte poate consimti la o cerere de tranzit al unui condamnat pe teritoriul sau,

formulata de catre un stat tert, daca acesta din urma a convenit cu o alta parte asupra

transferarii spre sau dinspre teritoriul sau.

5. Partea careia ii este ceruta tranzitarea poate mentine condamnatul in detentie pe

perioada strict necesara tranzitarii teritoriului ei.

6. Partea solicitata sa acorde tranzitul poate fi invitata sa dea asigurarea ca persoana

condamnata nu va fi nici urmarita, nici detinuta, sub rezerva aplicarii paragrafului

precedent, nici supusa vreunei alte restrictii a libertatii sale individuale pe teritoriul statului

de tranzit, pentru fapte sau condamnari anterioare plecarii sale de pe teritoriul statului de

condamnare.

7. Nici o cerere de tranzit nu este necesara, daca se foloseste calea aeriana pe deasupra

teritoriului unei parti si nu este prevazuta nici o aterizare. Cu toate acestea, fiecare stat

poate, printr-o declaratie adresata secretarului general al Consiliului Europei, in momentul

175

semnarii sau depunerii instrumentului sau de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de

aderare, sa pretinda a-i fi notificata orice tranzitare pe deasupra teritoriului sau.

ARTICOLUL 17

Limbile folosite si cheltuielile

1. Informatiile, in temeiul art. 4 paragrafele 2-4, trebuie sa fie facute in limba partii careia

ii sunt adresate sau in una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei.

2. Sub rezerva paragrafului 3 de mai jos, nici o traducere a cererilor de transferare sau a

documentelor ajutatoare acestora nu este necesara.

3. Orice stat poate, in momentul semnarii sau depunerii instrumentului sau de ratificare,

de acceptare, de aprobare sau de aderare, printr-o declaratie adresata secretarului general al

Consiliului Europei, sa pretinda ca cererile de transferare in limba proprie sau intr-una

dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei, ori in aceea dintre aceste limbi pe care el o

indica. El poate, cu aceasta ocazie, sa declare ca este dispus sa accepte traduceri in orice

alta limba in plus fata de limba oficiala sau de limbile oficiale ale Consiliului Europei.

4. In afara exceptiei prevazute la art. 6 paragraful 2 a), documentele transmise in aplicarea

prezentei conventii nu au nevoie sa fie certificate.

5. Cheltuielile ocazionate de aplicarea prezentei conventii sunt in sarcina statului de

executare, cu exceptia cheltuielilor ocazionate exclusiv pe teritoriul statului de condamnare.

ARTICOLUL 18

Semnarea si intrarea in vigoare

1. Prezenta conventie este deschisa semnarii statelor membre ale Consiliului Europei si

statelor nemembre care au participat la elaborarea ei. Ea va fi supusa ratificarii, acceptarii

sau aprobarii. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse pe

langa secretarul general al Consiliului Europei.

2. Prezenta conventie va intra in vigoare in prima zi a lunii care urmeaza expirarii unei

perioade de 3 luni dupa data la care trei state membre ale Consiliului Europei isi vor fi

exprimat consimtamantul de a fi legate prin conventie, conform dispozitiilor paragrafului 1.

3. Pentru orice stat semnatar care isi va exprima ulterior consimtamantul de a fi legat prin

conventie, aceasta va intra in vigoare in prima zi a lunii care urmeaza expirarii unei

perioade de 3 luni dupa data depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de

176

aprobare.

ARTICOLUL 19

Aderarea statelor nemembre

1. Dupa intrarea in vigoare a prezentei conventii, Comitetul Ministrilor al Consiliului

Europei va putea, dupa ce va fi consultat statele contractante, sa invite orice stat nemembru

al consiliului si care nu este mentionat in art. 18 paragraful 1 sa adere la prezenta conventie,

printr-o hotarare luata cu majoritatea prevazuta la art. 20 lit. d) al Statutului Consiliului

Europei si cu unanimitatea reprezentantilor statelor contractante avand dreptul sa ocupe un

loc in comitet.

2. Pentru orice stat aderent, conventia va intra in vigoare in prima zi a lunii care urmeaza

expirarii unei perioade de 3 luni dupa data depunerii instrumentului de aderare pe langa

secretarul general al Consiliului Europei.

ARTICOLUL 20

Aplicarea teritoriala

1. Orice stat poate, in momentul semnarii sau in momentul depunerii instrumentului sau

de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, sa desemneze teritoriul sau teritoriile

carora li se vor aplica prevederile prezentei conventii.

2. Orice stat poate, in orice alt moment urmator, printr-o declaratie adresata secretarului

general al Consiliului Europei, sa extinda aplicarea prezentei conventii la orice alt teritoriu

desemnat in declaratie. Conventia va intra in vigoare cu privire la acest teritoriu in prima zi

a lunii care urmeaza expirarii unei perioade de 3 luni dupa data primirii declaratiei de catre

secretarul general.

3. Orice declaratie facuta in virtutea celor doua paragrafe precedente va putea fi retrasa, in

ceea ce priveste orice teritoriu desemnat in aceasta declaratie, prin notificare adresata

secretarului general al Consiliului Europei. Retragerea va produce efect in prima zi a lunii

care urmeaza expirarii unei perioade de 3 luni dupa data primirii notificarii de catre

secretarul general.

ARTICOLUL 21

Aplicarea in timp

Prezenta conventie se va aplica executarii condamnarilor pronuntate fie inainte, fie dupa

intrarea sa in vigoare.

177

ARTICOLUL 22

Raporturile cu alte conventii si acorduri

1. Prezenta conventie nu va aduce atingere drepturilor si obligatiilor care decurg din

tratatele de extradare si din alte tratate de cooperare internationala in materie penala, care

prevad transferarea detinutilor in scop de confruntare sau de depunere de marturie.

2. Atunci cand doua sau mai multe parti au incheiat sau vor incheia un acord sau un tratat

asupra transferarii condamnatilor, ori atunci cand au stabilit sau vor stabili in alt mod

relatiile lor in acest domeniu, ele vor avea facultatea sa aplice sus-mentionatul acord, tratat

sau aranjament in locul prezentei conventii.

3. Prezenta conventie nu va aduce atingere dreptului statelor care sunt parti la Conventia

europeana asupra recunoasterii internationala a hotararilor represive de a incheia intre ele

acorduri bilaterale sau multilaterale privind problemele reglementate prin aceasta conventie,

pentru a-i completa dispozitiile sau pentru a facilita aplicarea principiilor din care ea se

inspira.

4. Daca o cerere de transferare cade in domeniul de aplicare al prezentei conventii si al

Conventiei europene asupra recunoasterii internationale a hotararilor represive sau al

vreunui alt acord sau tratat asupra transferarii condamnatilor, statul solicitant trebuie, atunci

cand formuleaza cererea, sa precizeze in temeiul carui instrument este formulata cererea.

ARTICOLUL 23

Reglementarea amiabila

Comitetul european pentru problemele criminale va urmari aplicarea prezentei conventii

si va facilita, la nevoie, reglementarea amiabila a oricarei dificultati de aplicare.

ARTICOLUL 24

Denuntarea

1. Orice parte poate, in orice moment, sa denunte prezenta conventie, adresand o

notificare secretarului general al Consiliului Europei.

2. Denuntarea va produce efecte din prima zi a lunii care urmeaza expirarii unei perioade

de 3 luni dupa data primirii notificarii de catre secretarul general.

3. Cu toate acestea, prezenta conventie va continua sa se aplice executarii condamnarilor

persoanelor transferate in conformitate cu sus-mentionata conventie, inainte ca denuntarea

sa-si produca efectul.

178

ARTICOLUL 25

Notificari

Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului

Europei, statelor nemembre care au participat la elaborarea prezentei conventii, precum si

oricarui alt stat care a aderat la aceasta:

a) orice semnatura;

b) depunerea oricarui instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare;

c) orice data de intrare in vigoare a prezentei conventii in conformitate cu art. 18

paragrafele 2 si 3, art. 19 paragraful 2 si art.20 paragrafele 2 si 3;

d) orice alt act, declaratie, notificare sau comunicare avand legatura cu prezenta

conventie.

Drept pentru care, subsemnatele, fiind special autorizate in acest scop, au semnat prezenta

conventie.

Adoptata la Strasbourg la 21 martie 1983, in limbile franceza si engleza, cele doua texte

avand valoare egala, intr-un singur exemplar care va fi depus in arhivele Consiliului

Europei. Secretarul general al Consiliului Europei va transmite copii de pe aceste texte,

conforme cu originalul, fiecaruia dintre statele membre ale Consiliului Europei, statelor

nemembre care au participat la elaborarea prezentei conventii si oricarui stat invitat sa adere

la aceasta.

PROTOCOL

la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate

PREAMBUL

Statele membre ale Consiliului Europei şi celelalte state semnatare ale prezentului

protocol,

dornice să faciliteze aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor

condamnate, care a fost deschisă spre semnare la Strasbourg la 21 martie 1983 (denumită în

continuare convenţie), şi, în special, să urmărească obiectivele enunţate de a servi

intereselor unei bune administrări a justiţiei şi de a favoriza reinserţia socială a persoanelor

condamnate,

conştiente de faptul că numeroase state nu îşi pot extrăda proprii cetăţeni,

considerând că este de dorit completarea convenţiei în anumite privinţe,

179

au convenit următoarele:

ARTICOLUL 1

Dispoziţii generale

1. Termenii şi expresiile folosite în prezentul protocol trebuie interpretate în sensul

convenţiei.

2. Dispoziţiile convenţiei sunt aplicabile în măsura în care sunt compatibile cu prevederile

prezentului protocol.

ARTICOLUL 2

Persoanele evadate din statul de condamnare

1. Atunci când un cetăţean al uneia dintre părţi, faţă de care o hotărâre de condamnare

definitivă a fost pronunţată pe teritoriul unei alte părţi, vizează să se sustragă executării sau

urmăririi executării condamnării în statul de condamnare, refugiindu-se pe teritoriul primei

părţi înainte de a-şi fi executat condamnarea, statul de condamnare poate să adreseze primei

părţi o cerere prin care să îl solicite ca aceasta să se ocupe de executarea condamnării.

2. Partea solicitată poate, la cererea părţii solicitante, înainte de primirea documentelor în

sprijinul cererii sau în aşteptarea hotărârii privind cererea, să procedeze la arestarea

persoanei condamnate sau să ia orice altă măsură corespunzătoare, menită să asigure că

aceasta nu îi va părăsi teritoriul. Orice cerere în acest sens va fi însoţită de informaţiile

menţionate în paragraful 3 al art. 4 din convenţie. Arestarea, cu acest titlu, a persoanei

condamnate nu poate duce la agravarea situaţiei sale penale.

3. Transferul executării condamnării nu necesită consimţământul persoanei condamnate.

ARTICOLUL 3

Persoane condamnate cărora li s-a aplicat mpsura expulzării

sau aceea a conducerii la frontieră

1. Statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării

prevederilor acestui articol, să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate

fără consimţământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva

acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o

măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia

acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul

statului de condamnare.

180

2. Statul de executare nu îşi va da acordul în scopul paragrafului 1 decât după ce a luat în

considerare avizul persoanei condamnate.

3. În scopul aplicării acestui articol statul, de condamnare pune la dispoziţie statului de

executare:

a) o declaraţie conţinând avizul persoanei condamnate, în privinţa transferării sale

prevăzute; şi

b) o copie de pe măsura de expulzare ori de conducere la frontiere sau de pe orice altă

măsură, în baza căreia persoanei condamnate, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi

permisă şederea pe teritoriul statului de condamnare.

4. Orice persoană care a fost transferată în urma aplicării prevederilor acestui articol nu va

fi nici urmărită, nici judecată şi nici deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei

măsuri de siguranţă, nici nu va fi supusă oricărei alte îngrădiri a libertăţii sale individuale

pentru un fapt oarecare anterior transferării, altul decât cel care a motivat condamnarea în

curs de executare, cu excepţia următoarelor cazuri:

a) când statul de condamnare o autorizează, o cerere va fi prezentată în acest scop,

însoţită de actele doveditoare şi de un proces-verbal judiciar, în care sunt consemnate

declaraţiile condamnatului; această autorizare va fi acordată atunci când infracţiunea pentru

care a fost cerută ar atrage ea însăşi extrădarea potrivit legislaţiei statului de condamnare

sau dacă extrădarea ar fi exclusă numai din cauza cuantumului pedepsei;

b) când persoana condamnată care a avut posibilitatea să părăsească teritoriul statului de

executare nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la eliberarea sa definitivă sau

când s-a reîntors pe teritoriul acestui stat după ce îl părăsise.

5. Statul de executare poate să ia măsurile necesare în conformitate cu legislaţia sa

internă, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă în vederea întreruperii prescripţiei, dacă

aceste măsuri nu contravin prevederilor paragrafului 4 al prezentului articol.

6. Orice stat contractant poate, printr-o declaraţie adresată secretarului general al

Consiliului Europei, să arate că nu va lua în sarcină executarea condamnărilor în condiţiile

enunţate de prezentul articol.

ARTICOLUL 4

Semnarea şi intrarea în vigoare

1. Prezentul protocol este deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei şi

altor state semnatare ale convenţiei. El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării. Un

semnatar nu poate ratifica, accepta sau aproba prezentul protocol fără să fi ratificat, acceptat

sau aprobat, simultan sau anterior, convenţia. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau

de aprobare vor fi depuse pe lângă secretarul general al Consiliului Europei.

2. Prezentul protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei

181

perioade de 3 luni de la data depunerii celui de-al treilea instrument de ratificare, de

acceptare sau de aprobare.

3. Pentru orice stat semnatar care va depune ulterior instrumentul său de ratificare, de

acceptare sau de aprobare, protocolul va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează

expirării unei perioade de 3 luni de la data depunerii.

ARTICOLUL 5

Aderarea

1. Orice stat nemembru care a aderat la convenţie va putea să adere la prezentul protocol

după intrarea lui în vigoare.

2. Pentru orice stat aderent protocolul va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează

expirării unei perioade de 3 luni de la data depunerii instrumentului de aderare.

ARTICOLUL 6

Aplicare teritorială

1. Orice stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului său

de ratificare, de acceptare ori de aderare, să desemneze teritoriul sau teritoriile cărora li se

aplică prevederile prezentului protocol.

2. Orice stat contractant poate, în orice alt moment ulterior, printr-o declaraţie adresată

secretarului general al Consiliului Europei, să extindă aplicarea prezentului protocol la orice

alt teritoriu desemnat în declaraţie.

Protocolul va intra în vigoare cu privire la acest teritoriu în prima zi a lunii care urmează

expirării unei perioade de 3 luni de la data primirii declaraţiei de către secretarul general.

3. Orice declaraţie făcută în virtute acelor două paragrafe precedente va putea fi retrasă în

ceea ce priveşte orice teritoriu desemnat în această declaraţie, prin notificare adresată

secretarului general al Consiliului Europei.

Retragerea va produce efecte în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 3

luni de la data primirii notificării de către secretarul general al Consiliului Europei.

ARTICOLUL 7

Aplicare în timp

Prezentul protocol se va aplica executării condamnărilor pronunţate fie înainte, fie după

intrarea sa în vigoare.

182

ARTICOLUL 8

Denunţare

1. Orice stat contractant poate, în orice moment, să denunţe prezentul protocol, adresând o

notificare secretarului general al Consiliului Europei.

2. Denunţarea va produce efecte din prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade

de 3 luni de la data primirii notificării de către secretarul general.

3. Cu toate acestea prezentul protocol va continua să se aplice, executării condamnărilor

persoanelor transferate, în conformitate cu prevederile convenţiei sau ale prezentului

protocol, înainte ca denunţarea să producă efecte.

4. Denunţarea convenţiei atrage de plin drept pe cea a prezentului protocol.

ARTICOLUL 9

Notificări

Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului

Europei, tuturor semnatarilor, tuturor părţilor şi oricărui alt stat care a fost invitat să adere la

convenţie:

a) orice semnătură;

b) depunerea oricărui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare;

c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului protocol în conformitate cu art. 4 şi 5;

d) orice alt act, declaraţie, notificare sau comunicare având legătură cu prezentul protocol.

Drept care, subsemnaţii, fiind special autorizaţi în acest scop, au semnat prezentul

protocol.

Adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, în limbile franceză şi engleză, ambele texte

fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului

Europei. Secretarul general al Consiliului Europei va transmite copii de pe aceste texte,

conforme cu originalul, fiecăruia dintre statele membre ale Consiliului Europei, altor state

semnatare ale convenţiei şi oricărui stat invitat să adere la aceasta.

183

X. Transferul persoanelor condamnate pentru prelungirea ispăşirii pedepsei între statele

CSI

e. Dispoziţii generale

f. Organele competente de executarea transferului şi condiţiile transferului

g. Eliberarea parţială sau totală de ispăşire a pedepsei

h. Transportarea condamnaţilor şi soluţionarea conflictelor

184

XI. Executarea hotărîrilor pe cauzele penale în RM şi Ucraina

f. Dispoziţii generale şi premisele preluării executării hotărîrii

g. Examinarea cererii şi refuzul de a prelua executarea hotărîrii

h. Executarea parţială sau totală a hotărîrii

i. Anularea sau modificarea hotărîrilor

j. Corelaţia cu alte tratate

185

XII. Transferul persoanelor condamnate între RM şi România

f. Principii generale

g. Condiţiile transferului

h. Cererea de transfer şi documentele anexate

i. Consimţămîntul la transfer şi modul de legătură

j. Predarea condamnatului şi punerea în executare a pedepsei

I .Prevederi generale privind transferul persoanelor condamnate

Transferarea persoanelor condamnate de către o instanță străină trebuie deosebită de

transferul persoanei străine condamnate în țara a cărei cetățenie o are pentru executarea

pedepsei determinate de instanța statului străin. Deosebirea constă în faptul că statul este în

drept de a cere extrădarea cetățeanului său, care este condamnat la pedeapsă, la închisoare

de către instanța țării sale, dacă acest condamnat a dispărut după ce a intrat în vigoare

sentința. Scopul acestui transfer este executarea sentinței instanței din țara sa.

Transferul persoanelor condamnate are ca scop executarea de către cetățeanul Republicii

Moldova a unei hotărâri judecătoreşti privative de libertate pronunțate de o instanță străină,

pentru o infracțiune comisă în țara respectivă, fie executarea pedepsei, de către un cetățean

străin condamnat de către instanța moldovenească, în țara sa. Temei pentru transferul

persoanei condamnate serveşte cererea acestei persoane, fie a cetățeanului Republicii

Moldova care execută pedeapsa într-un alt stat, fie a unui cetățean străin care execută

pedeapsa în Republica Moldova. De asemenea, ca temei poate fi şi cererea de transferare

înaintată fie de către statul de condamnare, fie de către statul de executare. Pentru a asigura

o reabilitare şi resocializare mai eficientă persoana condamnată la privare de libertate într-o

altă țară are dreptul să fie transferată în țara sa de origine. Transferul are ca scop favorizarea

reintegrării sociale a persoanelor condamnate, astfel ca persoanele condamnate într-o țară

străină să aibă posibilitatea de a-şi ispăşi pedeapsa în mediul lor social de origine. În cadrul

procedurii de transferare a persoanelor condamnate la închisoare sunt implicate cel puțin

două state: statul instanța căruia a adoptat sentința de condamnare – statul de condamnare şi

statul în care persoana condamnată solicită să fie transferată pentru a executa pedeapsa cu

închisoare – statul de executare. În cazul în care aceste două state nu au hotare comune mai

pot fi implicate şi alte state – state de tranzit, adică statele pe teritoriul cărora vor fi

transportate persoanele condamnate în procesul de transfer de la statul de condamnare la

statul de executare. Cerere de transfer a persoanelor condamnate pot fi depuse de către

persoanele condamnate la închisoare de către o instanță judecătorească din Republica

Moldova de a fi transferată pentru executarea pedepsei în alt stat, de către persoanele

condamnate la închisoare de către o instanță judecătorească străină de a fi transferată

pentru executarea pedepsei în Republica Moldova; precum şi de către statul de condamnare

sau statul de executare. Astfel pot solicita transferarea persoanei condamnate însăşi

186

condamnatul la închisoare, cît şi rudele acestuia, care pot depune cereri atît către statul de

condamnare cît şi către potențialul stat de executare. Republica Moldova, fie ca stat de

condamnare sau ca stat de executare , poate declanşa procedura transferului persoanei

condamnate atît la cererea acesteia, cît şi la adresarea reprezentanților legali, avocatului,

rudelor apropiate, fraților sau surorilor. Cererea de transfer înaintată fie de statul de

condamnare sau de statul de executare va fi formulată cu indicarea tratatului în al cărui

temei se va efectua transferul solicitat ori cu solicitarea recurgerii la condiții de reciprocitate

convenite şi garantate între state.

1.1 Republica Moldova ca stat de condamnare.

Transferul persoanelor condamnate se efectuează în baza tratatului internațional la

care Republica Moldova şi statul respectiv sînt părți sau în condiții de reciprocitate

stabilite printr-un acord scris între Ministerul Justiției al Republicii Moldova şi instituția

respectivă a statului străin.

Temei pentru transferul persoanelor condamnate poate fi:

1) cererea persoanei condamnate la închisoare de către o instanță judecătorească din

Republica Moldova de a fi transferată pentru executarea pedepsei în alt stat;

2) cererea persoanei condamnate la închisoare de către o instanță judecătorească străină

de a fi transferată pentru executarea pedepsei în Republica Moldova;

3) cererea de transferare înaintată fie de către statul de condamnare, fie de către statul

de executare. Atît legea națională cît şi Convenția privind transferul prevăd anumite condiții

pentru ca persoana condamnată să fie transferată. Condițiile de transfer sunt următoarele:

a) condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare. Conform Legii nr. 69 din

11 martie 2004 pentru rarificarea Convenției europene asupra transferării persoanelor

condamnate, termenul "resortisant" cuprinde cetățenii Republicii Moldova, cetățenii

străini şi apatrizii cu permis de şedere în Republica Moldova.

b) hotărîrea trebuie să fie definitivă, adică, cînd părțile nu au utilizat căile de atac în

condițiile legii procesuale penale naționale, adică nu au atacat hotărîrea de condamnare în

termenul prevăzut de legislația sau cînd toate căile de atac au fost deja folosite. Aceasta nu

exclude posibilitatea revizuirii hotărîrii în lumina unor probe noi.

c) durata condamnării pe care cel condamnat o mai are încă de executat trebuie să fie cel

puțin şase luni la data primirii cererii de transferare, sau să fie nedeterminată; în cazurile

excepționale, unele părți pot conveni o transferare chiar dacă durata condamnării pe care cel

condamnat o are încă de executat este inferioară celei sus-indicate. Această prevedere a

fost inclusă din două considerente: prima este că transferul se face în scop de reabilitare a

condamnaților, ceea ce poate fi atins numai cînd durata pedepsei care mai trebuie să fie

executată, este destul de lungă. Al doilea motiv este că transferul condamnaților este o

procedură costisitoare, şi de aceea cheltuielile suportate de către statele implicate trebuie să

fie proporționale scopului de atins, ceea ce exclude transferul cînd condamnatul deja a

executat o mare parte din pedeapsa. Ca excepție, statele pot să facă o abatere de la această

187

prevedere cînd, de exemplu, efectuarea transferului nu implică cheltuieli mari între statele

învecinate, sau cînd perspectivele de reabilitare sunt bune chiar necătînd la o durată mică a

pedepsei rămase de executat. Tratatul bilateral cu Romînia la art. 85 tocmai permite

transferul condamnaților în cazuri excepționale cînd durata pedepsei rămase de executat

este mai mică de 6 luni.

d) transferul trebuie consimțit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta

sau starea fizică ori mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar, de către

reprezentantul persoanei. Consimțământul este elementul de bază al mecanismului de

transfer care reiese din scopul primordial al convenției de a facilita reabilitarea

condamnaților: transferarea condamnatului fără acordul lui ar avea efectele contrare în ceea

ce priveşte reabilitarea.

e) acțiunile sau omisiunile care au dat naştere condamnării trebuie să constituie o

infracțiune penală în raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui să constituie astfel

de infracțiune dacă ar fi survenit pe teritoriul său; adică se stabileşte principiul dublei

incriminări. Nu este necesar ca infracțiunea să fie aceeaşi conform ambelor legislații a

statului de condamnare şi a celui de executare. Pot fi diferențe în formularea şi clasificarea

legală a infracțiunii. Ideea principală este că elementele esențiale constitutive ale

infracțiunii trebuie să fie comparabile potrivit legislației acestor state.

f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să dea consimțămîntul asupra acestei

transferări.

Consimțămîntul condamnatului, sau, după caz a reprezentantului lui legal şi al statelor de

condamnare şi de executare este o condiție de bază pentru efectuarea transferului. Totodată

sunt cazuri cînd consimțămîntul inculpatului nu se cere. Acestea sunt cazurile în care

persoana în privința căreia a fost adoptată sentința a evadat din statul în care a fost

pronunțată sentința sau este subiectul unui ordin de expulzare sau deportare a

cesteia.Obligația de a–i explica dreptul condamnatului străin de a fi transferat îi revine

instanței naționale de condamnare.

Dacă condamnatul şi-a exprimat pe lângă statul de condamnare dorința de a fi transferat

acest stat prin intermediul Ministerului Justiției trebuie să informeze despre aceasta statul

de executare cât mai curând posibil după rămânerea definitivă a hotărîrii. Dacă

condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul de executare, dorința de a fi transferat, statul de

condamnare comunică acestui stat, la cererea ultimului, informații privind numele, data şi

locul naşterii condamnatului; dacă este cazul, adresa lui în statul de executare; o prezentare

a faptelor care au atras condamnarea; natura, durata pedepsei şi data începerii executării

acesteia.

Orice hotărîre luată pe marginea unei cereri de transfer a persoanei condamnate trebuie să

fie adusă la cunoştința persoanei transferul căreia se solicită.

Orice cerere de transfer urmează a fi depusă în scris şi însoțită de documentele menționate

în articolul comentat. Cererea poate fi depusă de către persoana condamnată, de

reprezentantul ei sau de rude la Ministerul Justiției a statului de condamnare sau a statului

de executare. Dacă cererea vine din partea unuia din aceste două state ea se declară de către

188

Ministrul Justiției al statului respectiv. Cererea declarată de condamnat sau rude adresată

Ministrului Justiției statului de condamnare va fi soluționată de către acesta şi dacă el

consimte transferul, adresează deja din numele său cerere de transfer a condamnatului către

Ministrul Justiției statului de executare cu anexarea tuturor cererilor parvenite şi

documentele menționate. Dacă Ministrul Justiției nu acceptă transferul, el va informa

despre aceasta solicitanții. În statul de executare cererea se soluționează în primul rînd de

către Ministrul Justiției şi dacă acesta consideră că cererea poate fi acceptată o va adresa

prin demers instanței competente pentru soluționare, dacă nu va accepta transferul,

Ministrul Justiției va informa despre aceasta Ministrul Justiției statului de condamnare. La

soluționarea cererii de transfer de către instanța de judecată din statul de executare, instanța

se va expune dacă acceptă sau nu transferul şi în caz de acceptare va indica modalitatea de

executare a sentinței: prin continuare a executării sentinței statului de condamnare sau prin

schimbarea condamnării. Condamnatul trebuie să dea consimțămîntul la transfer

indiferent de la cine a parvenit cererea pentru transfer. Statul de condamnare va proceda în

aşa fel încât persoana care trebuie să-şi dea consimțământul la transfer să o facă de bună

voie şi în deplină cunoştință de consecințele juridice care decurg din acesta. Procedura de

verificare a consimțămîntului condamnatului este guvernată de legea statului de

condamnare. Statul de condamnare trebuie să dea statului de executare posibilitatea să

verifice că acest consimțământ a fost dat în condițiile sus indicate. Convenția concretizează

că verificarea se va efectua prin intermediul unui consul sau al altui funcționar desemnat de

acord cu statul de executare. Dat fiind că transferul în toate cazurile se va face doar cu

consimămîntul persoanei condamnate, înainte de a da consimțămîntul acesteia urmează să i

se explice că ea nu va beneficia de regula specialității, care o protejează de urmărire ori

condamnare sau deținere pentru infracțiuni pe care le-a săvîrțit pînă la transfer în statul de

executare. Procedura de soluționare a cererii de transfer se reglementează de prevederile

legale ale statului de executare. În caz de acceptare a transferului, cererea de transfer a

cetățenilor Republicii Moldova condamnați în altă țară se transmite de către Ministrul

Justiției cu demersul său pentru soluționare la instanța egală în grad cu instanța statului de

condamnare.

Demersul Ministrului Justiției se soluționează în şedință de judecătorul de instrucție în lipsa

persoanei condamnate, dacă ea se află în statul de condamnare şi execută pedeapsa, cu

participarea reprezentantului Ministrului Justiției şi al apărătorului condamnatului. Dacă

condamnatul nu are apărător ales, acesta este numit din oficiu. În cadrul soluționării

demersului privitor la transfer, judecătorul de instrucție verifică dacă sînt respectate

condițiile pentru transfer prevăzute de prezentul capitol, precum şi de tratatul internațional

în temeiul căruia se solicită transferul sau de acordul de reciprocitate. Examinarea cauzei

începe cu raportul reprezentantului Ministerului Justiției, se audiază explicația persoanei

care a depus cerere, dacă ea participă la şedință, apoi se cercetează materialele prezentate,

după care instanța adoptă o încheiere. În încheiere în afară de chestiunile menționate în

articolul comentat, în caz de admitere a demersului se indica care procedură de executare

se alege: continuarea executării sentinței sau schimbarea condamnării. Cererea transferului

persoanelor condamnate pot fi refuzate în următoarele cazuri:

- persoana a fost condamnată pentru infracțiuni care au sesizat negativ opinia publică din

189

Republica Moldova;

- pedeapsa prevăzută de legislația statului de executare este vădit superioară sau inferioară

în raport cu cea stabilită prin hotărîrea pronunțată de instanța judecătorească din Republica

Moldova;

- persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin comiterea infracțiunii şi nici nu a

plătit sau garantat daunele şi cheltuielile la care a fost obligată prin sentința pronunțată de

instanța judecătorească a Republicii Moldova;

- există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialității, trecînd la

represiunea penală a persoanei condamnate pentru fapte anterioare transferului, altele decît

cele care au motivat aplicarea pedepsei, fără a obține mai întîi, în acest scop autorizația

Republicii Moldova;

- există pericolul expunerii persoanei al cărui transfer se solicită unei atitudini degaradante

sau inumane de către autoritățile statului de executare. În caz de necesitate, autoritățile

competente ale Republicii Moldova pot solicita statului de executare permisiunea verificării

la locul deținerii a condițiilor de deținere existente în acest stat;

- există indicii suficiente că odată transferată persoana condamnată ar putea fi pusă în

libertate imediat sau într-un termen scurt față de durata pedepsei rămase de execuitat

conform legislației Republicii Moldova.

Temeiurile date de refuz a transferului persoanelor condamnate se aplică în situația cind

Republica Moldova este stat de condamnare. Cînd Republica Moldova ca stat de executare

refuzul transferului persoanelor condamnate vor fi din următoarele motive:

- procesul în care s-a pronunțat sentința de condamnare nu s-a desfăşurat în conformitate cu

dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților

fundamentale;

- în Republica Moldova s-a pronunțat o sentință împotriva persoanei condamnate pentru

aceiaşi faptă sau este în curs o procedură penală pentru aceiaşi faptă şi împotriva aceleiaşi

persoane;

- persoana condamnată a părăsit demult Republica Moldova , stabilindu-şi domiciliul în alt

stat, iar legăturile sale cu Republica Moldova nu mai sunt semnificative;

- persoana condamnată a comis o infracțiune gravă care a sesizat negativ opinia publică sau

a întrținut relații strînse cu membrii unor organizații criminale, ceea ce face îndoielnică

reintegrarea ei socială în Republica Moldova;

- transferul poate prezenta pericol pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea

economică a statului, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau

a moralei, ori apărarea drepturilor şi libertăților altora. Decizia de refuz al efectuării

transferului persoanei condamnate luată de autoritățile Republicii Moldova ca stat de

condamnare poate fi contestată în procedură în procedură de contencios administrativ la

190

Curtea de Apel Chişinău.

1.2 Republica Moldova ca stat de executare

În cazul cînd se dispune continuarea executării sentinței statul de executare continue să

execute sancțiunea stabilită de către instanța statului de condamnare, chiar dacă această

sancțiune a fost adaptată la legislația statului de executare. În această situație, statul de

executare este legat de natura juridică şi durata pedepsei aşa cum rezultă ele din

condamnare. „Natura juridică” se referă la tipul pedepsei în cazul în care legislația statului

de condamnare prevede diferitele modalități ale privațiunii de libertate. „Durata” înseamnă

că pedeapsa care urmează a fi executată în statul de executare, şi în privința căreia acest stat

poate dispune eliberarea condițională, corespunde mărimii pedepsei stabilite în statul de

condamnare, luând în considerare perioada deja executată în statul de condamnare anterior

transferării.

Totuşi, dacă natura juridică sau durata acestei pedepse sunt incompatibile cu legislația

statului de executare, sau dacă legislația acestui stat o impune, statul de executare poate,

prin hotărîre judiciară, să adapteze această pedeapsă la pedeapsa ori măsura prevăzută de

propria sa lege pentru infracțiuni de aceeaşi gen. Adaptare are unele limite: această

pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte natura

sa, celei aplicate prin hotărîrea statului de condamnare. Pedeapsa nu poate să agraveze prin

natura sau durata sa sancțiunea pronunțată în statul de condamnare, nici să depăşească

maximul prevăzut prin legea statului de executare. La continuarea pedepsei, instanța

stabileşte termenul pedepsei care nu a fost executat şi urmează a fi executat, precum şi tipul

penitenciarului în care va fi executată pedeapsa în statul de executare. În cazul schimbării

condamnări, se aplică legislația statului de executare. În această situație instanța care

soluționează demersul de transfer:

- va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează în mod explicit sau

implicit în hotărîrea pronunțată în statul de condamnare, deci, instanța nu va putea aprecia

într-un alt mod faptele pe care a fost bazată sentința. Aceasta se aplică atât faptelor

”obiective” care se referă la comiterea faptului sau urmările acestuia, cît şi faptelor

„subiective” care se referă la intenția condamnatului. În acest caz nu se schimbă esența

sentinței, ci numai sancțiunea

- nu va putea schimba o sancțiune privativă de libertate printr-o sancțiune pecuniară

(bănească); aceasta nu exclude aplicarea celorlalte sancțiuni nonprivative de libertate;

- va deduce integral din pedeapsă perioada de privațiune de libertate deja executată de către

condamnat, inclusiv detenția anterioară condamnării, sau detenția în perioada tranzitului;

-nu va agrava situația penală a condamnatului. Această cerință se referă nu numai la durata

pedepsei, dar şi la natura sancțiunii de executat;

- nu va fi legată de limita inferioară (minimă) a sancțiunii eventual prevăzute de legislația

sa pentru infracțiunea sau infracțiunile săvârşite. Această prevedere înseamnă că acest stat

poate să nu respecte acest minim şi poate executa sancțiunea impusă de statul de executare

191

chiar dacă aceasta sancțiunea este mai mică decât minimum stipulat în legislația sa;

- dacă categoria sau durata pedepsei pronunțate în statul de condamnare nu corespunde

Codului penal al Republicii Moldova, instanța de judecată, o poate adapta la pedeapsa

prevăzută de legea națională pentru infracțiuni de aceeaşi categorie. Această pedeapsă

trebuie să fie cît mai adecvată pedepsei aplicate prin hotărîrea statului de condamnare.

Prin natura sau prin durata sa, această pedeapsă nu poate fi mai aspră decît cea pronunțată

în statul de condamnare şi nici să depăşească limita maximă prevăzută de legea

națională; Deci, în încheierea de schimbare a condamnării, instanța va indica: - încadrarea

juridică a infracțiunii pentru care a fost condamnat, în baza Codului penal al Republicii

Moldova care prevede răspundere pentru o infracțiune similară cu acea comisă de

condamnat; - categoria şi termenul pedepsei principale şi complementare stabilite,

termenul de pedeapsă care urmează să fie executat în Republica Moldova, tipul

penitenciarului şi modul de reparare a prejudiciului în cazul acțiunii civile.

Instanța va dispune deducerea din durata pedepsei stabilite de instanța națională a părții din

pedeapsă care a fost executată în statul de condamnare, dacă pedepsele sînt de aceeaşi

categorie. În cazul în care instanța națională va stabili o altă categorie de pedeapsă decît

cea aplicată prin hotărîrea statului de condamnare, la determinarea categoriei şi duratei

ei se va ține cont de partea din pedeapsa executată.

Pedeapsa complementară pronunțată prin hotărîrea instanței statului de condamnare se

execută în măsura în care este prevăzută de legea Republicii Moldova şi nu a fost executată

în statul de condamnare.

Necătînd la faptul că numai statul de executare va fi în continuare responsabil pentru

executarea pedepsei, grațierea, amnistia sau comutarea pedepsei poate fi acordată atît de

statul de executare cît şi de statul de condamnare în conformitate cu Constituția sa sau cu

celelalte reglementări juridice ale sale. În caz de casare sau modificare a sentinței statului de

condamnare, precum şi de aplicare a actului de amnistie sau grațiere adoptat de statul de

condamnare cu privire la persoana care execută pedeapsa în Republica Moldova,

chestiunile privind executarea sentinței revăzute precum şi a aplicării amnistiei sau grațierii

se soluționează în condițiile prezentului articol de către judecătorul de instrucție. La apariția

unor circumstanțe care împiedică adoptarea deciziei definitve privind acceptul sau refuzul

transferului solicitat, fie privind efectuarea transportării persoanei condamnate, Republica

Moldova ca stat de condamnare poate decide asupra suspendării procedurii de transfer, care

va fi reluată după înlăturarea cauzelor ce au determinat luarea deciziei de suspendare,

infomînd despre aceste decizii statul de executare şi persoana condamnată.

Procedura de transfer declanşată încetează la retragerea cererii de transfer al persoanei

condamnate sau la refuzul acesteia de a fi transferată, cu informarea reciprocă a statelor

vizate.Atît statul de condamnare cît şi statul de excutare poate acorda grațiere sau amnistie,

poate modifica sau anula sentița aplicată persoanei condamnate.Amnistia şi grațiierea sunt

unele din cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării. Amnistia

este actul prin care se înlătură răspunderea penală sau sau a pedepsei penale prin reducerea

pedepsei aplicate sau comutarea acesteaia. Grațierea prezintă actul prin care persoana

condamnată este liberată în tot sau în parte, de pedeapsa stabilită ori pedeapsa stabilită este

192

comutată.

2.1. Fundamentul juridic

Convenții internaționale:

- Convenția asupra transferării persoanelor condamnate din 21.03.1983, Strasbourg,

- Protocolul adiȚional la această ConvenȚie, din 18.12.1997, Strasbourg.

Convenții bilaterale:

- Tratatul între RM şi România privind asistența juridică în materie civilă şi penală din

06.07.1996.

Legislația națională:

- CPP, art. 551-557,

- Legea nr. 371-XVI din 1 decembrie 2006 cu privire la asistența juridicăinternațională în

materie penală. Principiul reciprocității, la fel poate servi drept bază pentru realizarea

transferului unei persoane condamnate. Principiul respectiv se aplică atunci când nu există

niciun instrument internațional în domeniu, la care sa fie părți ambele state. Legislația

procesual-penală expres stabileşte faptul că reciprocitatea, în cazul transferului persoanelor

condamnate, presupune existența unui acord întocmit în forma scrisă între autoritățile

centrale responsabile.

2.2. Procedura transferului persoanelor condamnate

Transferul persoanelor condamnate se efectuează în baza tratatului internațional la care RM

şi statul respectiv sunt părți sau în condiții de reciprocitate stabilite printr-un acord scris

între Ministerul Justiției al Republicii Moldova şi instituția responsabilă a statului străin.

Convenția de la Strasbourg din 21 martie 1983, stipulează că o persoană condamnatăpe

teritoriul unei părți poate să fie transferată pe teritoriul altei părți, pentru a executa aici

condamnarea care i-a fost aplicată. În acest scop, ea îşi poate exprima, fie pe lângă statul de

condamnare, fie pe lângă statul de executare, dorința de a fi transferată.

Prin urmare, procedura transferului poate fi inițiată, atât de către statul de condamnare, cât

şi de către statul de executare. RM, fie ca stat de condamnare, fie ca stat de executare, poate

declanşa procedura transferului persoanei condamnate atât la cererea acesteia, cât şi la

adresarea reprezentanților legali, avocatului, soțului, rudelor apropiate, fraților sau surorilor.

În cazul RM, calitatea de autoritate centrală responsabilă de procedura de transfer îi

aparține Ministerului Justiției.

2.3 Solicitări de informații şi răspunsuri

Dacă condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul de condamnare, dorința de a fi transferat în

temeiul Convenției de la Strasbourg din 21 martie 1983, acest stat trebuie să informeze

despre aceasta statul de executare cât mai curând posibil, dupărămânerea definitivă a

hotărârii. Dacă condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul de executare, dorința de a fi

193

transferat în temeiul prezentei Convenții, statul de condamnare îi comunică statului de

executare, la cererea sa, următoarea informație:

- numele, data şi locul naşterii condamnatului,

- dacă este cazul, adresa sa în statul de executare,

- prezentare a faptelor care au atras condamnarea,

- natura, durata şi data începerii executării condamnării.

La fel, statul de executare trebuie să furnizeze la cererea statului de condamnare:

- un document sau o declarație care să indice că persoana condamnată este resortisant al

acelui stat;

- o copie de pe dispozițiile legale ale statului de executare din care să rezulte că acțiunile

sau omisiunile care au dat loc condamnării în statul de condamnare constituie o infracțiune

penală în raport cu dreptul statului de executare sau ar constitui o astfel de infracțiune, dacă

ele ar surveni pe teritoriul său;

- o declarație referitoare la continuarea executării sau schimbarea condamnării reieşind din

specificul legislației naționale a statului de executare.

În aceeaşi măsură, statul de condamnare trebuie să furnizeze statului de executare

următoarele documente:

- o copie de pe hotărâre şi de pe dispozițiile legale aplicabile, certificată prin aplicarea

semnăturii persoanei care a perfectat copia, precum şi ştampilei organului competent în care

activează aceasta;

- indicarea duratei condamnării deja executate, inclusiv informații asupra oricărei detenții

provizorii, reduceri a pedepsei sau altui act privind executarea condamnării;

- o declarație constatând consimțământul condamnatului la transferare;

- de fiecare dată când va fi cazul, orice raport medical sau social despre condamnat,

În sensul Convenției calitatea de resortisant se referă la persoanele care dețin cetățenia sau

cele care au domiciliu permanent pe teritoriul statului respectiv. - orice informație asupra

tratamentului său în statul de condamnare şi orice recomandare pentru continuarea

tratamentului său în statul de executare.

În acelaşi timp, în cazul RM, persoana condamnată urmează a fi informată în scris de către

Ministerul Justiției, direct sau prin intermediul administrației penitenciare a

Departamentului Instituțiilor Penitenciare, despre orice acțiune întreprinsă de către statul de

condamnare sau statul de executare, precum şi despre orice hotărâre luată de unul dintre

aceste două state în legătură cu o cerere de transfer.

2.4 Procedura de soluționare a transferului

194

În general, procedura transferului constă în câteva etape cum ar fi:

1. inițierea procedurii;

2. colectarea de documente şi informații;

3. autorizarea transferului de către statul de executare;

4. autorizarea transferului de către statul de condamnare;

5. după caz, autorizarea tranzitului de către statul de tranzit;

6. escortarea condamnatului din statul de condamnare în statul de executare.

Procedura autorizării transferului depinde într-o mare măsură de legislația internă a statului

de condamnare şi a celui de executare. Astfel, toate chestiunile interne referitoare la

volumul necesar de informație, modalitatea şi temeiurile de autorizare a transferului sunt

stabilite prin reglementări naționale ale fiecărui stat în parte şi țin în exclusivitate de

autoritățile competente ale acestora. Important este faptul că legislația internă trebuie sa fie

în concordanță cu instrumentul internațional în domeniu. Autorizarea transferului, atât în

statul de condamnare, cât şi în statul de executare, presupune două laturi şi anume:

verificările întreprinse de către autoritatea centrală(Ministerul Justiției în cazul RM) şi

ajustarea pedepsei stabilite în statul de condamnare la condițiile statului de executare. În

cazul în care RM este statul de condamnare, cererea de transfer se adresează Ministerului

Justiției, care urmare a colectării tuturor materialelor necesare, verifică existența motivelor

de refuz al transferului. În lipsa motivelor de refuz, Ministerul Justiției, după examinarea

actelor, organizează traducerea lor conform cerințelor aplicabile fiecărui caz în parte, cu

respectarea rezervelor formulate de statul solicitat la tratatul internațional potrivit căruia se

efectuează transferul, şi le va transmite, împreună cu cererea de transfer, autorității

competente din statul de executare, căreia îi va cere acceptul de efectuare a transferului.

Odată cu transmiterea cererii de transfer şi a documentelor anexate, statul de executare

poate fi solicitat să comunice dacă pedeapsa aplicată în privința persoanei condamnate va fi

schimbată reieşind din specificul legislativ al acesteia sau va avea loc continuarea executării

sentinței deja stabilite.

Dacă statul de executare acceptă cererea de transfer, toate actele, inclusiv cele furnizate de

către statul de executare, sunt supuse de către Ministerul Justiției unei verificări a

corespunderii cu dispozițiile tratatelor internaționale, adică de respectare a condițiilor

pentru efectuarea transferului. Dacă transferul este acceptat definitiv, statul de executare va

recurge la obținerea

autorizației de tranzit (dacă este nevoie), după care se efectuează escortarea. Atunci când

RM are calitatea de stat de executare, primele acțiuni constau în schimbul reciproc de

informații între Ministerul Justiției al Republicii Moldova şi autoritatea centrală a statului

de condamnare, cu formularea de către ultima a acordului prealabil sau refuzului său de

transfer.

După ce primeşte acordul statului de condamnare asupra transferului împreună cu actele

195

necesare, MJ verifică gradul de corespundere al acestuia cu dispozițiile tratatelor

internaționale şi transmite cererea de transfer, împreună cu demersul ministrului justiției şi

actele colectate, spre soluționare instanței judecătoreşti egale în grad cu instanța statului de

condamnare, hotărârea căreia urmează să fie executată. În cazul în care hotărârea statului de

condamnare este adoptată de o instanță judiciară egală în grad cu o instanță judiciară de

gradul I, demersul ministrului justiției şi cererea de transferare se adresează judecătoriei în

raza teritorială a căreia se află MJ, iar dacă instanța statului de condamnare este egală în

grad cu curtea de apel, cererea şi demersul respectiv se adresează Curții de Apel Chişinău.

În urma examinării demersului respectiv, instanța de judecată emite o încheiere motivată, în

care se specifică:

- termenul pedepsei care urmează a fi executată pe teritoriul RM,

- tipul penitenciarului, regimul detenției,

- pedeapsa complementară (după caz),

- modul de reparare a prejudiciului în cazul acțiunii civile (după caz).

Încheierea respectivă este pasibilă de atac în termen de 10 zile de la înştiințare. După ce

rămâne definitivă, încheierea instanței judecătoreşti a RM se transmite prin MJ autorității

centrale competente din statul de condamnare pentru ca transferul persoanei condamnate să

poată avea loc.

Autoritatea centrală a statului de condamnare examinează încheierea transmisă de către MJ

şi îşi exprimă poziția finală vis-a-vis de transfer. De remarcat că în unele cazuri această

examinare se face prin intermediul instanței de judecată al statului respectiv, cu emiterea

unei încheieri (Federația Rusă). În alte cazuri, cum ar fi cel al Ucrainei, examinarea finală

este realizată de către autoritatea centrală. După obținerea acceptului final din partea

statului de condamnare şi a autorizației corespunzătoare de tranzit (dacă este necesar),

predarea-preluarea persoanei condamnate se efectuează de către Departamentul Instituțiilor

Penitenciare al Ministerului Justiției.

În baza Convenției de la Strasbourg din 21 martie 1983, informația comunicată reciproc la

începutul procedurii de transfer se întocmeşte în limba statului căruia îi este adresatăsau în

una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei. La fel, se stabileşte că restul

corespondenței, inclusiv cererile de transferare, pot fi transmise fără nicio traducere. Cu

toate acestea, orice stat poate, în momentul semnării sau depunerii instrumentului său de

ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, printr-o declarație adresată Secretarului

General al Consiliului Europei, să pretindă ca cererile de transferare să fie însoțite de o

traducere în limba proprie sau într-una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei, ori în

aceea dintre aceste limbi pe care el o indică. RM a făcut o asemenea declarație, insistând

asupra faptului ca cererile de transfer, precum şi actele auxiliare să fie însoțite de traducerea

în limba sa oficială sau în una din limbile oficiale ale Consiliului Europei.

2.5 Consimțământul expres al condamnatului

Una din condițiile transferului este faptul că ultimul urmează a fi consimțit de către

196

persoana condamnată sau, în raport cu vârsta sau cu starea fizică ori mintală a acesteia, de

către reprezentantul persoanei. Statul de condamnare va proceda în aşa fel încât persoana

care trebuie să-şi dea consimțământul la transferare, să o facă de bună voie şi în deplină

cunoştință de consecințele juridice care decurg din aceasta. Procedura, forma şi modul de

exprimare a consimțământului sunt guvernate de legea statului de condamnare.

Statul de condamnare trebuie să dea statului de executare posibilitatea să verifice, prin

intermediul unui consul sau al altui funcționar desemnat de acord cu statul de executare, că

acest consimțământ a fost dat în condițiile indicate mai sus. Potrivit celor indicate în

Protocolul adițional la Convenția de la Strasbourg din 21 martie 1983, statul de executare

poate, la cererea statului de condamnare, să îşi dea acordul pentru transferarea unei

persoane condamnate fără consimțământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea

pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei

condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă

măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să

rămână pe teritoriul statului de condamnare. În situația indicată mai sus, statul de

condamnare va ține cont de opinia persoanei condamnate.

2.6 Cazurile de refuz

Potrivit Convenției de la Strasbourg din 21 martie 1983, o transferare poate avea loc numai

în următoarele condiții:

- condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare;

- hotărârea trebuie să fie definitivă;

- durata condamnării pe care cel condamnat o mai are încă de executat trebuie să fie de cel

puțin 6 luni la data primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată;

- transferul este consimțit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta sau cu

starea fizică ori mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar, de către

reprezentantul persoanei;

- acțiunile sau omisiunile care au dat naştere condamnării trebuie să constituie o infracțiune

penală în raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui săconstituie o astfel de

infracțiune, dacă ar fi survenit pe teritoriul său; şi

- statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei

transferări.

Legea nr. 371-XVI din 1 decembrie 2006, categoriseşte motivele refuzului, în funcție de

calitatea pe care o are RM. În aşa fel, atunci când RM este stat de condamnare, cererea de

transfer al persoanei poate fi refuzată din următoarele motive:

- persoana a fost condamnată pentru infracțiuni care au sesizat negativ opinia publică din

RM;

- pedeapsa prevăzută de legislația statului de executare este vădit superioară sau inferioară

197

în raport cu cea stabilită prin hotărârea pronunțată de instanța judecătorească din RM;

- există indicii suficiente că, odată transferată, persoana condamnată ar putea fi pusă în

libertate imediat sau într-un termen scurt față de durata pedepsei rămase de executat

conform legislației RM;

- persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin comiterea infracȚiunii şi nici nu

a plătit sau garantat daunele şi cheltuielile la care a fost obligată prin sentinȚa pronunȚată

de instanȚa judecătorească a RM;

- există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităȚii, trecând

la represiunea penală a persoanei condamnate pentru fapte anterioare transferului, altele

decât cele care au motivat aplicarea pedepsei, fără a obține mai întâi, în acest scop,

autorizarea RM;

- există pericolul expunerii persoanei al cărei transfer se solicită unei atitudini degradante

sau inumane de către autoritățile statului de executare. În caz de necesitate, autoritățile

competente ale RM pot solicita statului de executare permisiunea verificării la locul

deținerii, a condițiilor de deținere existente în acest stat.

Calitatea de stat de executare a RM, implică următoarele motive de refuz:

- procesul în care s-a pronunțat sentința de condamnare nu s-a desfăşurat în conformitate cu

dispozițiile pertinente din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăților fundamentale;

- în RM s-a pronunțat o sentință împotriva persoanei condamnate pentru aceeaşi faptă sau

este în curs o procedură penală pentru aceeaşi faptă şi împotriva aceleiaşi persoane;

- persoana condamnată a părăsit demult RM, stabilindu-şi domiciliul în alt stat, iar

legăturile sale cu RM nu mai sunt semnificative;

- persoana condamnată a comis o infracțiune gravă care a sesizat negativ opinia publică sau

a întreținut relații strânse cu membrii unor organizații criminale, ceea ce face îndoielnică

reintegrarea ei socială în RM;

- transferul poate prezenta pericol pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea

economică a statului, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau

a moralei ori apărarea drepturilor şi libertăților altora. Decizia de refuz al efectuării

transferului persoanei condamnate luată de autoritățile RM ca stat de condamnare poate fi

contestată în procedură de contencios administrativ la Curtea de Apel Chişinău.

2.7 Suspendarea şi încetarea procedurii de transfer

La apariția unor circumstanțe care împiedică adoptarea deciziei definitive privind acceptul

sau refuzul transferului solicitat, fie privind efectuarea transportării persoanei condamnate,

RM, poate decide asupra suspendării procedurii de transfer, care va fi reluată după

înlăturarea cauzelor ce au determinat luarea deciziei de suspendare, informând despre

aceste decizii statul respectiv şi persoana condamnată.

198

Procedura de transfer declanşată încetează la retragerea cererii de transfer de către persoana

condamnată sau la refuzul acesteia de a fi transferată, cu informarea reciprocă a statelor

vizate.

2.8 Cheltuielile legate de transfer

Cheltuielile ocazionate de efectuarea transferului sunt în sarcina statului de executare, cu

excepția cheltuielilor ocazionate exclusiv pe teritoriul statului de condamnare. În acelaşi

timp, potrivit Legii nr. 371-XVI din 1 decembrie 2006, persoana condamnată,

reprezentanții legali, avocatul, soțul, rudele apropiate, frații sau surorile pot adresa

ministrului justiției solicitarea permisiunii de a transporta pe cont propriu persoana

condamnată, suportând toate cheltuielile de transport fără dreptul de a pretinde statului

rambursarea lor. Asemenea solicitări trebuie să fie motivate. Ministrul justiției poate

accepta astfel de solicitări în situații în care transportul urgent al persoanei condamnate este

determinat de starea nesatisfăcătoare a sănătății ei, de condițiile deplorabile de detenție în

statul de condamnare, de pericolul pentru viață sau sănătate pe care îl prezintă întârzierea

transportului, în alte cazuri similare. Refuzul ministrului justiției poate fi contestat în

procedură de contencios administrativ la Curtea de Apel Chişinău.

2.9 Efectele transferului

Efectele transferului persoanei condamnate dintr-un stat în altul diferă în funcție de calitatea

pe care acestea o au. În cazul statului de condamnare, preluarea persoanei condamnate de

către autoritățile statului de executare are drept efect suspendarea executării pedepsei pe

teritoriul primului. La fel, statul de condamnare nu mai poate executa pedeapsa atunci când

statul de executare consideră, potrivit legislației sale, condamnarea ca fiind executată. Statul

de executare, în dependență de specificul legislativ național, continuă executarea sentinței

sau schimbă condamnarea printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa

aplicată în statul de condamnare printr-o pedeapsă prevăzută de legislația sa pentru aceeaşi

infracțiune.

III. Extrădarea

Extrădarea poate fi solicitată sau dispusă în lumina convențiilor multilaterale sau a unor

tratate bilaterale care RM le-a încheiat cu alte state.

Convenții multilaterale:

- Convenția europeană de extrădare din 13.12.1957, Paris,

- Convenția ONU contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din

20.12.1988, Viena,

- Convenția privind suprimarea finanțării terorismului din 0912.1999, New York,

- Convenția penală cu privire la corupție din 27.01.1999, Strasbourg,

199

- Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate din 15.11.2000,

- Convenția privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familiale și

penale din 22.01.1993, Minsk.

Pe parcursul timpului, s-a observat că, vorbind din punct de vedere practic, Convenția

europeană de extrădare de la Paris din 13 decembrie 1957 este cel mai utilizat instrument

internațional în acest sens. Această Convenție este completată de Protocoalele sale

adiționale care vor fi aplicate numai în relație cu statele care au ratificat această Convenție.

Pe lângă convențiile multilaterale ale CoE și ONU la care RM este parte și potrivit

cărora se poate solicita asistența juridică, de asemenea, țara noastră aplică, în acest

context, și tratatele bilaterale încheiate cu alte state (cele menționate în capitolele

anterioare).

Legislația internă:

- Constituția Republicii Moldova, art.18,

- CP, art. 13,

- CPP, art. 541-550,

- Legea RM cu privire la asistența juridică internațională în materie penală din

01.12.2006, 50

- Hotărârea Parlamentului RM nr.1183-XIII din 14.05.97 de ratificare a

Convenției europene de extrădare din 13.12.1957 de la Paris.

În lipsa unui tratat internațional, extrădarea poate fi solicitată și acordată în baza

principiului reciprocității prin intermediul canalelor diplomatice.

Condițiile de extrădare

Extrădarea este un act bilateral ce intervine între două state: unul pe teritoriul căruia se află

infractorul refugiat şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat) şi altul care

este interesat în pedepsirea infractorului şi care adresează în acest scop cererea de extrădare

(statul solicitant). Prin finalitatea sa, extrădarea este, deci un act de asistență judiciară

internațională în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în altul

pentru a fi tras la răspundere pentru infracțiunea săvârşită.

La fel, părțile contractante se angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi sub

condiții determinate de legislația internă, persoanele care sunt căutate în vederea executării

unei pedepse de către autoritățile judiciare ale părții solicitante.

Condiții privitoare la persoane

200

Potrivit Legii cu privire la asistența juridică internațională în materie penală din 1

decembrie 2006, poate fi extrădat din RM, la cererea unui stat, cetățeanul străin sau

apatridul urmărit penal sau condamnat în acel stat.

Nu pot fi extrădați:

- cetățenii RM,

- persoanele cărora li s-a acordat drept de azil,

- persoanele cărora li s-a acordat statutul de refugiat politic,

- persoanele străine care se bucură în RM de imunitate de jurisdicție, în condițiile şi în

limitele stabilite de tratatele internaționale,

- persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părți, martori sau experți în

fața unei autorități judecătoreşti, în limitele imunităților conferite prin tratat internațional.

Condiții referitoare la fapte:

Dubla incriminare. Extrădarea poate fi admisă, numai dacă fapta pentru care a fost

condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este calificată drept infracțiune atât în

statul solicitant, cât şi în RM. Prin derogare de la dispozițiile anterior menționate,

extrădarea poate fi acordată şi în cazul în care fapta nu este prevăzută de legislația RM,

dacă pentru această faptă este exclusă cerința dublei incriminări printr-un tratat internațional

la care RM este parte. Diferențele existente între calificarea juridică şi denumirea dată

aceleiaşi infracțiuni de legile celor două state nu prezintă relevanță dacă prin tratatul

internațional sau, în lipsa acestuia, prin declarație de reciprocitate, nu se prevede altfel.

Infracțiuni politice. Extrădarea nu se acordă, dacă infracțiunea pentru care este cerută, este

considerată de statul solicitat ca infracțiune politică sau ca faptă conexă51unei asemenea

infracțiuni. Aceeași regulă se va aplica dacă statul solicitat are motive temeinice de a crede

că cererea de extrădare motivată printr-o infracțiune de drept comun a fost prezentată în

vederea pedepsirii unei persoane pentru considerente de rasă, de religie, de naționalitate sau

de opinii politice ori că situația acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul

dintre aceste motive. RM își rezervă dreptul, în lumina Convenției de la Paris din 1957, să

determine, în funcție de circumstanțe, dacă atentatul la viața unui șef de stat sau a unui

membru al familiei sale este sau nu infracțiune politică.

Infracțiuni militare. Extrădarea motivată de infracțiuni militare care nu constituie

infracțiune de drept comun este exclusă din câmpul de aplicare a Convenției de la Paris.

Infracțiuni fiscale. În materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar, extrădarea

se va acorda, în condițiile prevăzute de instrumentele internaționale în speță și legislația

națională a statului de executare. Extrădarea nu poate fi refuzată din motiv că legislația unui

stat nu impune același tip de taxe sau impozite, similar legislației celuilalt stat.

Condiții privitoare la pedeapsă

201

Gravitatea pedepsei. În sensul restrâns (cât privește competența MJ în materie) al

conceperii acestui ghid, extrădarea este acordată în vederea judecării numai pentru fapte

pasibile de pedeapsă privativă de libertate mai mare de 1 an, potrivit legislației RM, precum

şi a statului solicitant. Extrădarea în vederea executării unei sancțiuni penale se acordă

numai dacă este permisă extrădarea în condițiile tocmai amintite şi dacă urmează a fi

executată o pedeapsă privativă de libertate. În acest caz, extrădarea se va acorda în situația

în care termenul de detenție ce urmează a fi executat sau cumulul termenelor de detenție ce

urmează a fi executate este de cel puțin 6 luni dacăaltfel nu este prevăzut. Persoana

condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiționată a executării

pedepsei poate fi extrădată în caz de anulare a condamnării cu suspendarea condiționată şi

trimiterea condamnatului pentru a executa pedeapsa stabilită prin hotărârea judecătorească,

dacă pedeapsa care a rămas să fie executată răspunde exigențelor de gravitate expuse supra

şi nu există alte impedimente legale la extrădare.

Pedeapsa capitală. Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de

către legea statului solicitant, extrădarea va putea fi acordată doar cu condiția ca acel stat să

prezinte asigurări, considerate ca satisfăcătoare pentru statul solicitat, că pedeapsa capitală

nu se va executa.

Condiții privitoare la competență

RM, ca și alte state-părți la Convenția de la Paris din 1957, sau la un alt instrument

internațional, în lumina acestora din urmă, poate refuza să extrădeze persoana reclamată

pentru o infracțiune care, potrivit legislației interne (a RM, în cazul nostru), a fost săvârşită

în totul sau în parte pe teritoriul său. La luarea deciziei se vor examina și cazurile în care

judecarea pe teritoriul statului solicitant este justificată fie de aflarea adevărului, fie de

posibilitatea de a aplica o sancțiune potrivită sau de a asigura reintegrarea socială a

persoanei extrădabile. Când infracțiunea, motivând cererea de extrădare, a fost comisă în

afara teritoriului statului solicitant, extrădarea nu va putea fi refuzată decât dacă legislația

părții solicitate nu autorizează pedepsirea unei infracțiuni de același fel, săvârșită în afara

teritoriului său ori nu autorizează extrădarea pentru infracțiunea formând obiectul cererii.

Condiții privitoare la procedură

Cauze în proces simultan. Dacă o persoană reclamată se află în proces pentru fapta sau

faptele în legătură cu care se cere extrădarea, ori pentru orice alte fapte, pe teritoriul statului

solicitat, acesta poate refuza să extrădeze această persoană. Dacă extrădarea este refuzată

pentru acest motiv, statul solicitat va trebui să înștiințeze statul solicitant despre modul în

care autoritățile celui dintâi au soluționat cauza.

Dreptul la apărare. Potrivit instrumentelor internaționale, RM nu va acorda extrădarea în

cazurile în care persoana reclamată ar fi judecată în statul solicitant de o instant care nu

asigură garanțiile fundamentale de procedură și de protecție a drepturilor la apărare.

Judecarea în lipsă. În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării

unei pedepse pronunțate, printr-o hotărâre judecătorească, împotriva sa in absentia, RM

poate refuza extrădarea în acest scop dacă va considera că procedura de judecată nu a luat

în vedere dreptul la apărare, recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei

202

infracțiuni. Extrădarea se acordă totuşi dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca fiind

suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare se cere dreptul la o nouă procedură

de judecată care să îi garanteze dreptul la apărare. În cazul în care RM comunică persoanei

a cărei extrădare se cere hotărârea judecătorească de condamnare pronunțată în lipsa ei,

statul solicitant nu va considera această comunicare drept un act care produce efecte de

natură procedurală în ordinea sa juridică.

Non bis in idem. Extrădarea nu se va acorda când persoana reclamată a fost judecată

definitiv de către autoritățile competente ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru

care extrădarea este cerută. Prin derogare de la cele menționate, RM va permite extrădarea

atunci când partea solicitantă va dovedi că noile circumstanțe, care i-au devenit cunoscute,

justifică o reexaminare a cauzei.

Prescripția. Extrădarea nu se va acorda, dacă prescripția acțiunii sau a pedepsei este

împlinită potrivit legislației fie a statului solicitant, fie a statului solicitat. Amnistia.

Extrădarea nu se admite pentru o infracțiune acoperită de amnistie în statul solicitat, dacă

acesta avea competență să urmărească această infracțiune potrivit propriei sale legi penale.

Procedura extrădării: extrădarea din/către RM (extrădarea activă/ pasivă) Atunci când

RM este stat solicitat, în afara unor dispoziții contrare prevăzute de instrumentele

internaționale, legea națională a acestuia este singura aplicabilă procedurii de extrădare.

Prin urmare, cea mai relevantă sursă în acest context este Legea cu privire la asistența

juridică internațională în materie penală din 01 decembrie 2006. Dispozițiile menționate

sunt aplicate și în cazul cand RM este stat solicitant, atâta timp cât procedura ține de

aplicarea internă, efectele extrădării fiind diferite, în dependență de stat.

Modul de legătură

Potrivit, celui de-al doilea Protocol adițional la Convenția de la Paris, cât și a Legii RM în

domeniu, precum și conform Convenției de la Minsk, Convențiilor ONU relevante, cererile

de extrădare sunt adresate de statul solicitant statului solicitat prin intermediul Ministerelor

lor de Justiție. Cu toate acestea, nu este exclusă nici calea diplomatică, așa cum este stipulat

expres în Convenția de la Paris din 1957) cererea fiind ulterior oricum transmisă neîntârziat

Ministerului Justiției pentru verificarea corespunderii acesteia cu dispozițiile tratatului

internațional. O altă cale poate fi convenită prin înțelegere direct între statul solicitant și

RM. Cererea de extrădare se întocmește cu respectarea prevederilor instrumentelor

internaționale la care RM este parte.

Cererea de extrădare şi documentele pertinente

Formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, cererea de extrădare se

adresează Ministerului Justiției în cazul în care persoana a cărei extrădare se cere a fost

condamnată de instanța judiciară a statului solicitant (indiferent dacă se aplica Convenția de

la Paris, sau cea de la Minsk sau oricare din instrumentele cu care se operează în acest

domeniu – toate prevăd această cale). Cererea de extrădare trebuie să conțină (în

203

dependență de tratatul în baza căruia se cere):

- originalul sau copia autentică de pe o hotărâre de condamnare executorie, cu mențiunea

rămânerii definitive, ale deciziilor pronunțate ca urmare a exercitării căilor legale de atac

și/sau a altor acte, procedural având aceeași putere,

- expunerea faptelor pentru care se cere extrădarea, cu indicarea, cât de exact posibil a datei

și locului săvârșirii lor, a calificării lor juridice și, în mod obligatoriu, a sancțiunii

aplicabile,

- copia de pe dispozițiile legale aplicabile sau, dacă este imposibil, declarația asupra

dreptului aplicabil, precum ți caracteristicile cele mai precise ale persoanei a cărei extrădare

se cere şi orice alte informații care determină identitatea şi cetățenia acesteia,

- datele privind durata părții neexecutate din pedeapsă, în cazul cererii de extrădare a unei

persoane condamnate, care a executat numai o parte din pedeapsă.

Ca idee generală, aproape toate izvoarele juridice prevăd aceleași acte pertinente ce

urmează a fi anexate, cu mici completări, de la stat la altul (acte necesare numai pentru

extrădarea în faza de judecată).

Dacă informațiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a permite

RM sau altui stat solicitat să pronunțe o hotărâre în acest sens, acesta din urmă va cere

complinirea informațiilor necesare şi va putea fixa un termen pentru obținerea acestor

informații. Acestea pot fi informații de orice natură ce ar putea cataliza procesul de

soluționare a extrădării.

Cererea, obligatoriu, trebuie să respecte toate condițiile de formă, să fie semnată și

autentificată prin ștampila instituției competente în acest sens.

Concurs de cereri

Atunci când extrădarea este cerută de mai multe state, fie pentru aceeași faptă, fie pentru

fapte diferite, statul moldovenesc decide extrădarea ținând cont de toate împrejurările și,

mai ales, de gravitatea și locul săvârșirii infracțiunilor, de data depunerii cererii, de

cetățenia persoanei și, nu în ultimul rând, de existența reciprocității de extrădare în raport cu

RM şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare către un alt stat solicitant.

Limba de comunicare

În aceeași ordine de idei se va verifica dacă actele corespund condiției referitoare la limba

de comunicare între autorități în cadrul soluționării procedurii de extrădare. Potrivit

prevederilor Hotărârii de ratificare a Convenției de la Paris, RM își rezervă ca cererea de

extrădare și documentele anexate la ea să fie întocmite în limba de stat sau în una din

limbile oficiale ale Consiliului Europei ori să fie traduse în una din aceste limbi. În cazul

Convenției de la Minsk, al Tratatului între RM şi Federația Rusă, Tratatului între RM şi

Republica Lituania, Tratatului între RM şi Republica Letonă, Tratatului între RM şi

Ucraina, Tratatului între RM şi Republica Azerbaidjan, se folosește inclusiv și limba rusă.

204

Procedura de tratare a cererilor

Imediat parvenită în adresa MJ, acesta va face neîntârziat verificarea corespunderii cererii

de extrădare cu prevederile tratatului internațional pentru a se constata dacă sunt întrunite

toate condițiile de rigoare (expuse supra). El va verifica dacă există un temei juridic în baza

căruia se solicită extrădarea sau dacă nu cumva există vreun impediment legal de refuz în

acordarea acestei forme de asistență juridică internațională.

În caz de neconcordanțe în procesul de control al regularității internaționale, MJ poate

refuza extrădarea prin decizie motivată, restituind cererea în acest sens. Dacă ministrul

justiției consideră că cererea de extrădare a statului străin sau a instanței internaționale

întruneşte toate condițiile de admisibilitate şi că nu există impedimente pentru extrădarea

persoanei, el înaintează în instanța judecătorească în raza teritorială a căreia se află MJ un

demers, la care se anexează cererea şi actele însoțitoare ale statului solicitant respectând și

condițiile CPP, prevăzute la articolul.

Decizia privind extrădarea din RM se ia de către instanța judecătorească, în acest sens, cu

participarea procurorului, a reprezentantului Ministerului Justiției (în cazul extrădării

persoanelor condamnate), a persoanei a cărei extrădare se cere şi a apărătorului acesteia.

Încheierea instanței de judecată, devenită definitivă, se expediază Ministerului Justiției spre

executare sau informare a statului solicitant. Ulterior, Ministerul Justiției va comunica

autorității centrale a statului solicitant decizia luată privind admisibilitatea cererii de

extrădare de către instanța de judecată.

În această ordine de idei, autorităților centrale ale statului solicitant li se poate permite, la

cerere, să asiste, prin intermediul unui reprezentant desemnat în acest scop, la examinarea

în instanța judecătorească a demersului de extrădare din RM, instanța de judecată fiind în

drept să acorde o asemenea permisiune. În şedința de judecată pe teritoriul RM, inițial,

instanța judecătorească asigură luarea unei declarații de la persoana a cărei extrădare se cere

şi care va fi asistată gratuit de un interpret şi de un avocat care acordă asistență juridică

garantată de stat dacă nu există un avocat ales. Procedura este publică dacă persoana a cărei

extrădare se cere sau procurorul nu se opune sau dacă interesele justiției o cer, este orală şi

ținută în contradictoriu. După interogatoriu, persoana a cărei extrădare se cere poate să

opteze fie pentru extrădare voluntară, fie pentru continuarea procedurii în caz de opunere la

extrădare.

Mijloacele de probă acceptate de instanța judecătorească vor fi administrate în maximum 15

zile în prezența persoanei a cărei extrădare se cere, asistată de apărător şi, dacă este nevoie,

de interpret, precum şi în prezența procurorului.

Dacă statul solicitat suspendă examinarea cererii de extrădare, organul național care a inițiat

procedura de extrădare va fi informat de autoritățile centrale şi, după expirarea termenului

de suspendare, va înainta repetat materialele necesare extrădării. În orice caz de refuz al

extrădării solicitate, statul solicitant, va avea posibilitatea de a cere, în temeiul tratatelor

internaționale, transmiterea procedurilor penale sau recunoașterea și executarea hotărârilor

judecătorești.

205

Arestul provizoriu

După primirea cererii de extrădare, Ministerul Justiției va lua neîntârziat măsuri pentru

arestarea persoanei a cărei extrădare este cerută, potrivit art.547 al CPP. Reprezentanții

organului care a efectuat reținerea sub conducerea procurorului competent vor proceda, în

termen de 72 de ore de la primirea cererii de extrădare şi a actelor anexate, la identificarea

persoanei a cărei extrădare se cere, căreia îi înmânează mandatul de arestare, precum şi

celelalte acte transmise de autoritățile statului solicitant.

După identificare de îndată urmează a fi sesizată instanța judecătorească din raza teritorială

a Ministerului Justiției pentru a se decide asupra măsurii arestului provizoriu în vederea

extrădării persoanei cerute şi continuării procedurii judiciare de soluționare a cererii de

extrădare. Arestul provizoriu în vederea extrădării se dispune şi se prelungeşte de către

judecătorul de instrucție învestit cu soluționarea cererii de extrădare, care se pronunță

printr-o încheiere ce poate fi atacată cu recurs doar împreună cu hotărârea judecătorească

pronunțată asupra cererii de extrădare.

Pe parcursul soluționării cauzei, instanța judecătorească va reexamina din oficiu, la fiecare

30 de zile, necesitatea menținerii măsurii arestului provizoriu, dispunând, după caz,

prelungirea ori înlocuirea ei cu măsura de a nu părăsi țara sau localitatea sau cu o măsură de

alternativă arestului neprivativă de libertate, în condițiile prevăzute de CPP. În caz de

urgență, ministrul justiției (în faza de judecată) poate cere din oficiu sau la cererea părții

solicitante arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea şi

transmiterea cererii formale de extrădare.

Extrădarea simplificată (voluntară) din RM

Persoana a cărei extrădare se cere are dreptul să declare în fața instanței judecătoreşti că

renunță la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de

extrădare şi că îşi dă consimțământul să fie extrădată şi predată autorităților competente ale

statului solicitant. Declarația este consemnată într-un proces-verbal, semnat de preşedintele

completului de judecată, grefier, persoana a cărei extrădare se cere, de avocatul ei şi de

interpret.

După ce constată că persoana a cărei extrădare se cere este pe deplin conştientă de

consecințele opțiunii sale, instanța judecătorească, luând în considerare şi concluziile

procurorului, examinează existența vreunui impediment care ar exclude extrădarea. Dacă se

constată că extrădarea simplificată este admisibilă, instanța judecătorească ia act despre

acest fapt prin încheiere şi dispune, totodată, asupra măsurii preventive necesare a fi luată

până la predarea persoanei a cărei extrădare se cere. Încheierea este definitivă, se redactează

în 24 de ore şi se transmite de îndată, în copie autentificată, ministrului justiției pentru

emiterea unei decizii legale. Consimțământul dat de persoana care urmează a fi extrădată nu

poate fi revocat odată ce a fost confirmat de către instanța judecătorească.

În acest caz, prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor pertinente acesteia, nu

mai este necesară dacă se prevede astfel prin tratatul internațional aplicabil în relația cu

statul solicitant sau în cazul în care legislația acelui stat permite o asemenea procedură

206

simplificată de extrădare şi aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de RM.

Opunerea la extrădare a persoanei a cărei extrădare se cere din RM

Persoana care refuză de a fi extrădată va putea formula argumentele sale pentru acest fapt,

totodată fiind în măsură de a aduce probe. În urma audierii persoanei a cărei extrădare se

cere, dosarul cauzei este pus la dispoziția apărătorului ei pentru a putea prezenta în scris, în

termen de până la 8 zile, o opunere motivată la cererea de extrădare şi a indica mijloacele

de probă admise de legislația RM. În aceste circumstanțe, persoana în cauză poate aduce

maximum doi martori pentru

argumentarea opunerii sale. Opunerea nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana

arestată nu este cea urmărită sau că nu sunt îndeplinite condițiile pentru extrădare. După

examinarea cererii de extrădare, a materialului probator şi a concluziilor prezentate de

partea a cărei extrădare se cere şi de procuror, instanța judecătorească:

- dispune, în cazul concursului de cereri, conexarea dosarelor, chiar dacă se referă fapte

diferite,

- dispune, în cazul necesității de a primi informații suplimentare de la statul solicitant,

amânarea soluționării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea

reiterării cererii, şi acordarea unui ultim termen de încă 2 luni,

- constată, prin încheiere, dacă sunt sau nu întrunite condițiile extrădării. În cazul în care

constată că sunt îndeplinite condițiile de extrădare, instanța judecătorească hotărăşte

admiterea cererii de extrădare, dispunând, totodată, menținerea stării de arest provizoriu în

vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate.

Hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se redactează în cel mult 5 zile de la data

pronunțării. Dacă instanța judecătorească constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru

extrădare, respinge cererea şi dispune punerea în libertate a persoanei a cărei extrădare se

cere. Hotărârea se redactează în 24 de ore de la pronunțare şi este transmisă ministrului

justiției.

În termen de 10 zile de la pronunțare, hotărârea judecătorească asupra extrădării poate fi

atacată cu recurs la Curtea de Apel Chişinău de persoana a cărei extrădare se cere. Recursul

declarat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins cererea de extrădare este

suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a

dispus extrădarea este suspensiv de executare, cu excepția dispozițiilor referitoare la starea

de arest provizoriu în vederea extrădării.

3.1. Efectele extrădării

Predarea persoanei extrădate de către RM

În vederea predării extrădatului este suficient a prezenta un extras de pe hotărârea

207

judecătorească rămasă definitivă, care prevede extrădarea în cauză. Odată intrată în vigoare,

instanța de judecată informează Ministerul Justiției, pentru ca acesta, la rândul său să aducă

la cunoștință statului solicitant despre acea hotărâre prin care este dispusă extrădarea. De

asemenea, odată devenită definitivă hotărârea, se cuvine a fi fixată, în termen de 15 zile,

data predării.

Cât ține de locul predării, de obicei, acesta este un punct de trecere a frontierei de stat a

RM. Persoana extrădată este predată sub escortă. De acest lucru, potrivit art.66 din Legea

RM cu privire la asistența juridică internațională în materie penală, este responsabil MAI,

cu notificarea MJ despre acțiunile întreprinse. Dacă persoana extrădată nu va fi preluată la

data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, calculat de

la această dată, şi, în orice caz, va fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 30 de zile,

calculat de la data stabilită pentru predare, dacă tratatul bilateral nu prevede condiții mai

benefice pentru această persoană.

Amânarea extrădării şi predarea temporară de către RM

Dacă persoana, a cărei extrădare se cere, execută pe teritoriul statului solicitat o pedeapsă

pentru o altă infracțiune, extrădarea poate fi amânată până la ispăşirea pedepsei sau până la

eliberarea ei în baza oricărui alt temei legal. Persoana extrădată poate fi predată temporar în

cazul în care statul solicitant face dovada faptului că amânarea predării ar provoca un

prejudiciu grav cum ar fi împlinirea prescripției, cu condiția ca această predare să nu

dăuneze desfăşurării procesului penal în curs în RM şi ca statul solicitant să dea asigurări

că, odată îndeplinite actele procesuale pentru care a fost acordată extrădarea, va înapoia

persoana extrădată. Predarea temporară se aprobă prin încheierea instanței judecătoreşti

care a judecat în primă instanță cererea de extrădare.

Preluarea persoanei extrădate în RM

Privitor la primirea persoanei extrădate din alt stat în RM, în termenii extrădării pentru care

este competent MJ, persoana va fi predată de urgență administrației penitenciare. Dacă a

fost condamnată în lipsa ei, persoana extrădată va fi rejudecată, la cerere, cu respectarea

drepturilor prevăzute de legislația procesual-penală, despre care am amintit la capitolul

despre condițiile de extrădare. Dacă, prin hotărâre judecătorească, persoana extrădată a fost

condamnată pentru săvârşirea mai multor infracțiuni, fiind dispus cumulul de pedepse, iar

statul solicitat a acceptat extrădarea numai pentru o singură infracțiune sau pentru mai

puține din cele cumulate, Ministerul Justiției adresează instanței judecătoreşti emitente a

hotărârii de condamnare solicitarea de a disjunge pedepsele stabilite prin hotărârea

judecătorească inițială şi de a dispune asupra modului de executare a pedepselor în vederea

respectării regulii specialității.

Regula specialității

Așa cum subliniam și la începutul acestui capitol, persoana care va fi extrădată, nu va fi nici

urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de

siguranță, nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt

208

anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile când:

- statul care a predat persoana, consimte,

- când persoana extrădată nu a părăsit în termenul de 45 de zile (după eliberare), teritoriul

statului căruia îi fusese predată, deşi a avut posibilitatea.

Potrivit Convenției de la Minsk din 1993 și a tratatelor internaționale la care RM este parte,

statele se informează reciproc despre soarta persoanelor extrădate.

3.2. Reextrădarea

Sunt cazuri când, după ce a fost predată statului solicitant, persoana extrădată evadează

înainte de soluționarea cauzei. Dacă aceasta este identificată din nou pe teritoriul RM,

urmează a fi arestată şi predată din nou în baza unui mandat emis de o autoritate

competentă a statului solicitant, numai dacă aceasta nu a încălcat condițiile în care a fost

acordată extrădarea.

Pe de altă parte, consimțământul RM este necesar pentru a permite statului solicitant să

extrădeze unui alt stat persoana care i-a fost extrădată de RM şi care este căutată de către

statul terț pentru infracțiuni anterioare extrădării. În asemenea situație, RM poate cere toate

actele necesare unei extrădări, precum şi să procedeze la examinarea lor potrivit procedurii

extrădării.

3.3. Tranzitul

Fiecare stat autorizează reciproc, la cerere, transportarea pe teritoriul său a persoanelor care

sunt extrădate unui stat de către un al treilea stat. În cazul tării noastre, dacă persoana

extrădată are cetățenia RM, tranzitarea este posibilă numai atunci când extrădarea este

aprobată pentru propriii cetățeni. Cerea de tranzit se formulează în aceeași formă şi este

examinată după aceiaşi procedură ca şi cererea de extrădare, și în aceleași condiții privind

modul de transmitere a ei. Tranzitul se soluționează de către MJ, care la rândul său

comunică neîntârziat decizia luată Ministerului Afacerilor Interne pentru organizarea

propriu-zisă a tranzitării persoanei extrădate. În cazul tranzitului aerian, atunci când nu este

prevăzută o aterizare pe teritoriul RM, este suficientă o notificare transmisă de autoritatea

competentă a statului solicitant Ministerului Justiției al RM.

3.4. Cheltuieli

Soluționarea procedurii de extrădare pe teritoriul RM nu implică anumite cheltuieli pentru

statul solicitant. Prin urmare, statul solicitat nu va cere restituirea cheltuielilor ce țin de

acordarea asistenței juridice în acest context. Statele suportă singure toate cheltuielile ce țin

de acordarea asistenței juridice pe teritoriul său. Cât ține de cheltuielile de tranzit, acestea

sunt puse în sarcina statului solicitant.

209

XIII. Probaţiunea în sistemul execuţional penal

j. Noţiuni generale privind instituţia Probaţiunii

k. Activităţile de Probaţiune

l. Probaţiunea presedenţială

m. Probaţiunea presedenţială în privinţa minorilor

n. Probaţiunea sentenţială

o. Probaţiunea penitenciară

p. Probaţiunea postsentenţială

q. Serviciul de Probaţiune şi consilierul de Probaţiune

r. Baza legală de funcţionarea a instituţiei Probaţiunii

Conceptul şi natura juridică a probaţiunii

1. Noţiunea instituţiei de probaţiune

În cadrulpoliticiiminimalizăriinumăruluicondamnaţilor la privaţiune de libertate sînt

elaborate metode alternative de sancţionare. Dacă se compară sistemele de sancţiune

actuale cu cele de acum treizeci de ani, trebuie să concluzionămcă, în

210

majoritateaţărilor,sistemulanalizat desancţionaresimplu (avînd închisoarea şi amenda ca

cele mai des-aplicabile sancţiuni) a dispărut, lista sancţiunilor penale fiind completată cu o

serie de sancţiuni nonprivative de libertate. Scopul acestor metode nonprivative estede

a pedepsiinfractorulîntr-un mod adecvat, limitîndu-iîntr-

omăsurăoarecarelibertatea.Larealizareaacestui scop, „partea leului” revine unei sancţiuni

care este denumită probaţiune. Probaţiuneaexistăpretutindeniînlume,înţăridintre cele

maidiferite din punct devedere politic şi cultural. Chiar şi cuvântul“probaţiune”esteutilizat

cauntermeninternaţionalcare depăşeştediferenţeledelimbăsau sistemjuridic.Dinacest motiv,

o definire simplă şi coerentă a probaţiunii se dovedeşte a fi aproape imposibil de realizat.

Diferenţele din domeniul probaţiuniisînt şimaimult accentuate deproceselecontinue de

schimbare, ceea ce implică o serie de dificultăţi în definirea instituţieide probaţiune1.

O altădificultate în definirea probaţiuniiconstă în faptul căacest concept

estedeterminat deprincipiilefilosofieidreptului, propriu fiecăreiţăriîn parte, care sînt foarte

relative, precum şi în dependenţă decultura juridicăşipoliticajustiţieipenale, care,

deasemenea,diferădelastat lastat. Explicaţiaar fică„sistemele

deprobaţiunereflectăparticularităţiledetimpşispaţiu, culturale, economice, ale politicilor

şipracticilor penaledintr-un anumit

stat, păstrînd, în acelaşi timp, cîteva trăsături fundamentale comune, precum şi identitatea şi

orientarea profesională a consilierilor de probaţiune”2. Următoarea dificultate rezidă în

incoerenţa interpretării noţiunii de probaţiune de către înşişi practicieniicare o aplică. Ca de

fiecare dată, există o diferenţă între teorie şi practică. Problema esenţială rezultă în

finalitatea probaţiunii, ce devine determinantă în definirea teoretică a procesului, finalitate

care, în liniigenerale, serezumă astfel: un nivelde viaţă decent pe care delincventul şi-l oferă

sie însuşi şi protecţia comunităţii3.

Toate aceste circumstanţe ale domeniului probaţiunii

sporescdificultateaofeririiuneidefiniţiisimple. Există, totuşi, şi uneleîncercăridea

definiprobaţiuneaîntr-o formă succintă. La nivelul Naţiunilor Unite, spre exemplu, se

menţionează că probaţiunea „este o sancţiune şio metodă delucru cu infractori special

selectaţi, care constă în suspendarea condiţionată a pedepsei pentru o perioadă de timp în

care aceştea sînt supravegheaţişiprimescconsiliere individuală şitratament”4.

Probaţiunea a fost definită, în termeniceva maigenerali, ca fiind “o metodă de

sancţionare cu bază sociopedagogică, caracterizată de o combinaţie între supraveghere şi

asistare. Această metodă este aplicatăîntr-un sistem liber (fără taxe) infractorilor selectaţi în

conformitate cu personalitatea infracţională, tipulinfracţiuniişireceptivitateadecaredau

dovadă şiînrelaţiecu unsistemalcăruiscopestedea-ioferiinfractorului şansa modificării

atitudinii sale faţă de viaţa în societate şi oportunitatea de a se integra în mediul social fără

riscul de a încălca din nou normele sociale şi penale”.5

Menţionăm că probaţiunea poate fi definită atît în sens larg, cît şiîn sens îngust. În

sens larg, noţiunea probaţiunii este privită, concomitent, camăsură de drept penalşica

activitate a serviciului de probaţiune.Aiciaducem exempluldlui Xenofon

Ulianovschi, autorulautohton care susţine că probaţiunea este o „modalitate de intervenţie

prin activităţi cu fundament sociopedagogic, caracterizate printr-ocombinaţie între

211

supraveghere şi asistenţă. Ea este aplicată delicvenţilor selecţionaţiînfuncţie de

personalitatealorcriminologică, scopul principal fiind cel de a oferi subiectului posibilitatea

de a-şi modifica atitudineafaţă de viaţa în societate şi de ase reintegra în mediulsocial, la

libera sa dorinţăşifără risculdea încălca din nou norma penală”6.

În sensîngust probaţiunea este privită doar ca sancţiune de drept penal sau ca

alternativă a privării de libertate, fiind definită ca „o procedură de sancţionareprin

intermediul căreia persoana condamnatăla privaţiune de libertate, fiind subiectul obligaţiilor

impusede curte, este liberatăînainte dea fitrimisăîn închisoare”7. O definiţie asemănătoarear

fi: „hotărîrea instanţei deaplasainfractorulsubsupraveghereaofiţeruluideprobaţiune pentru o

perioadă de la şase lunipînă la treiani impusă (numai cu acordulpersoaneivinovate)

înloculsancţiuniicu închisoare”8. În acest sens menţionăm părerea savantuluiDean J.

Champion care defineşteprobaţiunea ca fiind „menţinereaîn comunitate a infractorilor

condamnaţi cu suspendarea condiţionată a pedepsei,evitîndu-seastfelîncarcerarea celor

caredau dovadă, sub supravegherea unui ofiţer de probaţiune, de un bun comportament”9.

La definirea probaţiunii au fost utilizate noţiunile de

„sancţiune”şiexpresiile„înloculsancţiuniicuînchisoare”,„înainte de a fitrimisă în

închisoare”etc. Deci, în primulcaz, este vorba de pedeapsă independentă, iar încelde-

aldoilea, de alternativă la privaţiunea de libertate. Aceste concepte necesită a fi diferenţiate.

În calitatede sancţiune independentă, probaţiunea se presupune a fi o măsură de

constrîngere statală, ce este aplicată în baza sentinţei şi prevăzută ca pedeapsă în legea

penală. Iar ca alternativă, probaţiunea presupunemodalităţi de executare apedepseicu

închisoare sau aalteipedepse privative de libertate ce nu implică detenţia persoanei, adică

instituţii menite areducenumărulde sentinţe ceprevăd executarea reală a pedepseiprivative

de libertate.

Astfel, încalitate de alternativă, probaţiuneaeste definită ca „o sentinţă care este

considerată o amînare în timp ce nu necesităcainfractorulsăfiepermutat

dincomunitateşiîncarcerat pentruoanumităperioadă.Întimpulprobaţiuniiinfractorultrebuie să

îndeplinească unelecondiţiiale libertăţii, astfelîncît să nu fie reîntors curţiipentru a-

ifiimpusăsancţiuneatradiţională”10.

În majoritatea ţărilor, probaţiunea este prevăzută în legislaţie atît ca sancţiune

independentă, cît şica alternativă a pedepselor privative de libertate, iar în Republica

Moldova această instituţie este prevăzută doar în calitate de alternativă. În acest sens,

consecinţele sociale şi juridice vor fi, practic, identice, indiferent defaptul dacă probaţiunea

va fi aplicată ca sancţiunesau caalternativă. Diferenţa esenţialăse face evidentă în procesul

stabiliriipedepsei ce urmează a fiaplicată. În ceea ce priveşte aplicarea probaţiunii ca

alternativă, judecătorul stabileşte pedeapsa şi, dacă sînt întrunite unele condiţii şi este

stabilit cadrul legal, este în drept a aplica măsura probaţiunii. Iar în cazul prevederii

probaţiunii ca pedeapsă independentă, ea va fistabilită drept sancţiune pentru infracţiunea

concretă şi, implicit, judecătorul va filegat de această sancţiune stabilită în partea specială a

legii penale. În consecinţă, concluzionăm că probaţiunea va fi aplicată „mai uşor” şi mai

des dacă va fi prevăzută casancţiune independentă. În calitate de alternativă, aplicarea

probaţiunii, pelîngă condiţiile pe carele întruneşte, va depinde şi de cultura juridică, politica

penală, discreţia judecătorului - particularităţi care, în unele cazuri, vor servi drept piedici

suplimentare în aplicarea acestei modalităţi de

212

sancţionare.

Trebuie săsubliniemcă în multe cazuri probaţiunea este definită ca o metodă sau

proces, de exemplu „proces de supraveghere şi control al delincventului, care poate urma

încarcerarea”11, „metodă prinintermediul căreia pedeapsa este condiţional

suspendată”12 sau „evaluare psihosocială, control alpersoanelor aflateîn conflict cu

legeapenală şiresocializarea lor, adaptareapersoanelor liberatedinlocurilededetenţie, pentru

preîntîmpinarea săvîrşiriide noi infracţiuni”13. În alte definiţii probaţiuneaestetratatăcao

staredefapt: „libertatecondiţionată acordată de cătrejudecător unuiinfractor selectat atîta

timp cît va întruni anumite condiţii ce ţin de comportament”14.Aceste definiţii nu reflectă

ceva deosebit sau contrar definiţiilor sus- menţionate, dar redau unele aspecte (mijloace de

realizare) şi unele consecinţesociale ale realizăriiinstituţieiprobaţiunii. Deşi

merităatenţie,credemcăstudiulnoţiuniideprobaţiunenutrebuie centrat pe studierea unor

definiţii separate sau unilaterale. De exemplu, conformunor legislaţii probaţiunea este o

sancţiune ce „implicăun an de supraveghereurmate de o perioadăde doi ani în care dosarul

este încă deschis, dar lipseşte supravegherea”15, deciobservămcă procesulde supraveghere,

deşi pare a fi important, nu este o condiţie sine qua non. Pe lîngă acest fapt, cunoaştemcă

supravegherea, sub o formă sau alta,esteprezentăşiîntimpulexecutăriialtorsancţiuni.

Dinaceste considerente, nuputemdefiniprobaţiuneacentrîndu-neexclusiv pe procesul de

supraveghere sau alte procese.

Următorul aspect aldefinirii probaţiuniiconstă în faptul

dacăinstituţialiberăriicondiţionatedepedeapsăînaintedetermen estesau

nucuprinsădeaceastănoţiune. Menţionămcăînsistemul anglo-saxon pentru aceste

instituţiisînt folositenoţiuni diferite („probation” şi „parole”). Dar, pe de altă parte,

serviciile de probaţiune existente în aceste ţări, de altfel ca şi în Republica

Moldova, se ocupă cu supravegherea şiasistarea persoanelor eliberate condiţionat înainte de

termen. Pe lîngă acest fapt, activitatea serviciilor respective se realizează şi în instituţiile

penitenciare, adică sînt efectuate rapoarte privind posibilitatea de recidivare a unor

condamnaţi. Eliberarea condiţionată de pedeapsă cu executarea unor obligaţii

esteelementul-cheie în definirea probaţiuniiatît în cazul cînd persoana n-a executat o parte a

pedepsei cu închisoarea, cît şi atunci cînd a executat o parte apedepsei, acest element fiind,

practic, identic. Totodată, uneledefiniţiicaracterizeazăprobaţiuneacaunproces ce „poate

urma încarcerarea”16 sau pedeapsă care este aplicată deseori „în loculprivaţiuniide

libertate, iar uneoriincluzînd sentinţa cu închisoare”17, adică se aplică după ce persoana a

executat o parte maimaresau mai mică, din pedeapsacu închisoare. Deci noţiunea de

probaţiune, conform definiţiilor sus-menţionate, ar trebuisă includă şiinstituţia

liberăriicondiţionate de pedeapsă înainte de termen. Această concluzie este bazată şi pe

textul LegiiRM cu privirela probaţiune.

În unele definiţii de probaţiune analizate se operează cu noţiunea de „persoană

condamnată”. Credem că corect ar fi noţiunea de „persoană” sau „persoană în conflict cu

legea penală”. Noţiunea de„condamnat” presupune, conform art.65 Cod de procedură

penală, persoana faţă de care s-a dispus o sentinţă de condamnare rămasă definitivă. În

acest ultim caz, probaţiunea n-ar cuprinde cazurile de liberare condiţionată de răspundere

213

penală, prevăzută de art.60 Cod penalal Republicii Moldova, fiindcă această instituţie este

aplicată doar pînă la pronunţarea sentinţei de condamnare de către instanţă unei persoane

care nu este încă recunoscută vinovată. În această ordine de idei, dorim să menţionăm că, în

literatura de specialitate18, liberarea de răspundere penală este tratată ca o alternativă

procesului penal oficial şi nu ca alternativă unei şi

sancţiuni penale. Totodată, serviciile de probaţiune cuprind şi realizarea unor programe

alternative procesuluipenal19, iar unii autorimenţioneazăîncalitatedeaspect (dinceledouă)

alnoţiunii de probaţiune ca alternativă la privarea de libertate ce se manifestă înamînarea

procesuluipenal20.

Legislaţiile multor ţări prevăd instituţia suspendării în stabilirea pedepsei (în Franţa-

„l ajournement”, în ţările anglofone - „suspended sentence”)21. Această modalitate de

individualizarearăspunderiipenalesubînţelegefaptulcăinstanţa

sepronunţăasupravinovăţieipersoaneişi,dacăesterecunoscută ca vinovată, stabilirea pedepsei

este suspendată pe o perioadă determinatădetimp. Dacăinfractorulîndeplineştetoatecerinţele

stabilite, pedeapsa nu va mai fi determinată şi, implicit, nu va maifiexecutată. În

cazulacestei instituţiisînt prezente aceleaşi condiţii ca şi la probaţiune. Deci considerăm că

instituţia suspendăriiîn stabilirea pedepsei este cuprinsă de noţiunea de probaţiune.

Conform opiniei unor practicieni americani22, în unele legislaţii, în general, actulde

probaţiune:

1) suspendăexecutarea pedepseistabilite anterior: „Eute găsesc vinovat desăvîrşirea

infracţiunii şi tecondamn la cinci ani deînchisoare. Totuşi suspend impunerea acestui

termen şi, în loc, te plasez sub probaţiune pe termen de cinci ani. “

2)suspendăimpunerea sentinţei: „Eu te găsesc vinovat de săvîrşirea infracţiunii,

dar suspend emiterea sentinţei şi te plasez sub probaţiune pe termen de cinci ani. “

3)amînăstabilireavinovăţieidupăcompletareacu succes a termenului de probaţiune:

„Sînt probe suficiente pentru a stabili vinovăţia ta în cazul dat, dar voi amîna procesul ce

urmează şi te voi plasa sub probaţiune pe termen de cinci ani.”

Înţaranoastrăesteutilizat termenulde“probaţiune”, care

s-a înrădăcinat şi este utilizat chiar şi în unele acte normative (Cod de executare al

Republicii Moldova, Legea cu privire la probaţiune), dar care poate fi considerat impropriu.

Sensul termenuluide“probaţiune” are şialteînţelesuri, elsereferăşila

sistemulprobelorreglementateîncadruldreptuluiprocesualcivil şi procesualpenaletc. În

această ordine de idei, menţionăm că în Codul de procedură penală, cînd se face referire la

sistemul probelor, sînt utilizate noţiunile de probatoriu, probare şi, nicidecum, probaţiune.

În România s-a recurs la termenul

“reabilitareşisupravegherecomunitară”.Traducereatermenului de “probation”prin

“reabilitare şisupraveghere”reflectă parţial conţinutulşinaturainstituţieişinu cuprindeo

trăsăturăesenţială a acestuitip de sancţiune, cea de perioadă de încercare la care este supus

infractorul. Probabil din acest motiv în legislaţia României s-arevenit la noţiunea

„probaţiune”.

Totodatămenţionămcă„probaţiuneaaparecao sancţiune şi, cu toate acestea, în noua

abordare a penalizării infractorilor este vorba de un proces asistenţial al individului

214

infractor în vederea reintegrării luisociale”23. Definirea probaţiuniiîn sens îngust, adică ca

sancţiune de drept penal este doar o parte a probaţiunii. Pelîngă acest fapt, credemcă analiza

multilaterală a uneisancţiuniesteimposibilă fărăstudierea organelor abilitate cu

executareaprobaţiunii, fărăactivitateaacestora,fărăimpactul social al acestei măsuri penale

asupra comunităţii şi asupra criminalităţii. Datorită specificuluiacestei măsuri, importanţă

primordială au nu numai condiţiile de fond, dar şi activităţile serviciuluiîmputernicit cu

executareaacesteisancţiuni.

Studiind literatura de specialitate, putem observa că

noţiuneadeprobaţiuneesteutilizatăînmultiplesensuri: sancţiune penală independentă,

alternativă la privarea de libertate (sub diverseformederealizare)

şiactivitateaunororganespecializate. Iar referitor lautilizarea acestui termen înlegislaţiile

interne se

observă o tendinţă modernă şi anume: noţiunea „probaţiune” esteutilizatăînlegăturăcu

activitateaunororgane, iar sancţiunile penale şialternativele privăriide libertate (pe care

teoreticienii şipracticieniileinclud în noţiuneadeprobaţiune) sînt prevăzute în legislaţiile

penale şi au denumiri distincte. Despre această tendinţă nemărturisesc şischimbările

înlegislaţia MariiBritanii şia României. Legea cu privire laîmputernicirile instanţelor de

judecată a Marii Britanii, iniţial (anul 2000), prevedea aşa sancţiune independentă cum este

„ordinul de probaţiune” (probationorder), iar pentru definitivareaserviciilor specializate se

utiliza în lege expresia „servicii de probaţiune”. În a prima jumătate a anului2006 au

intervenit unele schimbări prin care denumirea ordinuluide probaţiuneafost înlocuită cu

denumirea „ordinulde reabilitare comunitară” (community rehabilitation order), iar

denumirea serviciilor de probaţiune a rămas neschimbată. ÎnRomânia,în2005, afost

adoptatăLegeaprivind sistemulnaţionaldeprobaţiune,princares-arenunţat laexpresia „servicii

reabilitare şi supraveghere comunitară” în favoarea expresiei „servicii de probaţiune”.

Astfel, şi în România legislatorul utilizează pentru activitatea specifică noţiunea de

probaţiune, iar pentru alternativele la privareade libertate (care seinclud în

noţiuneadoctrinarădeprobaţiune) utilizeazănoţiuni distincte (de exemplu, libertatea sub

supraveghere etc.).

Este interesant faptul că legislatorul autohton „a urmat” aceeaşi cale. Astfel, Codul

penal autohton, de asemenea, utilizeazănoţiunidistinctepentru liberareaderăspunderepenală

şiliberarea depedeapsa penală. Iar pentru referire la activitatea specifică, conform Legiicu

privire la probaţiune, se recurge la noţiuneadeprobaţiune. De asemnea, prinHotărîrea

Guvernului nr.44 din 12 ianuarie 2007, Direcţia de executare a documentelor penale

nonprivative de libertate a fost reorganizată în Direcţia probaţiune. Deci şi în Republica

Moldova se manifestăaceastă tendinţă modernă.

Unalt impediment înelaborareauneinoţiunideprobaţiune constă în faptul că este greu

de închipuit ca două aspecte contrare să fie cuprinse în aceeaşi noţiune. Primul aspect, cel

de sancţiune penală, plasează probaţiunea în contextul reacţiei sociale faţă de încălcarea

unor norme statuate penal. Celde-al doilea aspect, asistenţa şi consilierea, situează

probaţiunea în domeniulsolidarităţiiumanitareasocietăţiireferitoarelamembrii delincvenţi. În

consecinţă, este firesc ca un astfelde concept să fiegreu dedefinit şiindividualizat în

215

aplicareasa, avîndînvedere contradicţiile dintre pedepsirea şi ajutorarea persoanei.

Deci putem defini probaţiunea ca o măsură de constrîngere juridico-

penală dispusă printr-o hotărâre a unui organ competent care este aplicată anumitor

categorii de infractori, ce constă în executarea unei sau mai multor obligaţii stabilite cu

sau fără punerea lor sub supravegherea ori asistarea socială a organelor special

abilitate, în scopul reintegrării sociale a infractorului în comunitate şi a prevenirii

comiterii de noi infracţiuni.

Această definiţie, fiind o sinteză aproblemelorsus-menţionate, cuprinde instituţiilede

liberare condiţionată înainte de termen, amînarea stabiliriipedepsei.

Analizînd multitudinea definiţiilor, putem evidenţia caracteristicile probaţiunii, mai

bine zis, condiţiile necesare ce determină valabilitatea probaţiunii: această instituţie se

aplică persoanei condamnate, adică recunoscute ca vinovată sau persoanei liberate de

răspundere penală; impunerea de către instanţa de judecată a unei sau mai multor

obligaţii24; supravegherea şi/sau asistarea socială din partea unor organe abilitateînacest

sens;executarea obligaţiilor respectiveîncadrul comunităţii; limitarea perioadei de timp în

care persoana este supravegheată şisupusă obligaţiilor (acest termenvariază de la

şase lunipînă lacinciani,în dependenţă de sistemullegislativ, în RM acest termen este de

launu pînă la cinciani); unele condiţii referitoare la fapta penală şi personalitatea

infractorului (de exemplu, pericolulsocial redus al faptei, lipsa antecedentelor penale etc.),

acestea fiind diferite de la stat la stat; stabilirea obligaţieidereparare a pagubei

cauzatevictimeiprin săvîrşirea infracţiunii pentru care a fost declarată vinovată (îndeosebi în

ultimul timp această circumstanţă serveşte ca o modalitate juridică de apărare a drepturilor

victimei); toate limitările şi obligaţiile trebuie stabilite delincventului exclusiv în scopul

reintegrăriisocialeşipreveniriicomiteriiinfracţiunilor.O condiţie sinequanoneste ca

implementareaacesteisancţiunicomunitare să aibă o bază largă, stabilită pe existenţa unei

organizaţii, instituţii, alecăreimetodedelucru, declaraţiidemisiune, scopuri şi atitudini sînt în

strînsă legătură cu conceptele necesare întru realizarea cu succes a probaţiunii25.

Credem că în calitate de condiţie necesară ar trebui să fie şi acordul infractorului de

a fi supus probaţiunii, părere reflectată şiîn literatura juridică26. În acest sens, atare

sancţiuni diferă esenţial de pedepsele tradiţionale, deoarece necesită cooperarea

infractorului. Paradoxal, dar pot fi întîlnite cazuri cînd infractorul va prefera să fie supus

privării de libertate, arestuluiladomiciliu, amenziişinicidecumsăexecuteobligaţiile stabilite

în cadrulprobaţiunii sau, din alte motive, să execute această pedeapsă. În consecinţă,

întocmind raporturile presentenţiale, acordul persoanei este o condiţie fără de care ofiţeriide

probaţiune nu ar putea stabiliaviz favorabil aplicării măsurii date, deoarece dacă persoana

nu va dori să execute obligaţiile în cadrulcomunităţii, adică nu va dori „să-şi repare

greşealaînsocietate”,atuncinicidecumnuvaputeafiatinsscopul probaţiunii - reintegrarea

socială, căci de dorinţa persoanei depinde dacă aceasta va stabili contactul cu comunitatea

sau

nu, ea neputînd fiimpusă să se reintegreze într-un mediu social anumit27. Din aceste

considerente, deşi în multe ţări nu sînt prevederi legislative referitoare la această problemă,

practica consideră consimţămîntul infractoruluidrept condiţie sine qua non. Fără acordul

216

inculpatului este imposibilă regenerarea legăturilor dintre infractor şi comunitate

(societate). Această regenerare presupune28: reabilitarea legăturilor cu familia; susţinerea

întru obţinerea unui loc de muncă şi finalizarea proiectuluideeducaţie;dezvoltarealainfractor

aideiideutilitate în viaţa socială. Ţinem să menţionămcălegislaţia RM prevede acordul

persoanei, dar doar în cazul liberării de răspundere penală, conformal.6/1 art.285

alCoduluidepreocedurăpenală, şi în cazulprobaţiunii penitenciare, conform al.1 art.3 al

Legii RM cu privire la probaţiune.

Probaţiunea presupune că infractorul trebuie să se schimbe, dar mai recunoaşte şi

faptul că anumiţi factori dininteriorulcomunităţii-careîncurajeazăcomportamentulcriminal-

trebuieschimbaţisimultan29. Întimp ce modelulreabilităriieste centrat peimperfecţiunile

psihologiceşisocialealecriminalului, modelul probaţiunii (adică modelul reintegrării)

subliniază influienţa la fel de mare pe care o au condiţiile sociale din comunitate asupra

conduiteiinfractorului. Totodatămenţionăm că sancţiunea de probaţiune are un loc

predefinit în sistemul sancţionării penale.Această măsură se aplică prioritar pentru

săvîrşireainfracţiuniloruşoareşinupreagrave,iarîncazulliberării condiţionate înaintede termen

şiinfracţiunilor grave şideosebit de grave. În cadrul prezentului studiu a fost stabilit că în

Republica Moldova această modalitate de sancţionare este aplicată, în mod prioritar, pentru

sustrageri, în specialfurtul şi jaful. De asemenea, prin modalitatea dată se sancţionează, în

unele cazuri, infracţiunile nu prea grave legate de traficul de droguri şi infracţiunile de

corupţie, portul ilegal de arme,

huliganismul şiinfracţiunea de încălcare a regulilor circulaţiei rutiere (al.1 art.264 Cod

penal al RM).

Totodată dorim să menţionăm că executarea sancţiunii de probaţiune presupune

realizarea următoarelor activităţi: supraveghere, asistenţăşiconsiliere. Desigur

căacesteactivităţi, fiind realizate într-un mod indispensabil, sporesc eficienţa probaţiunii.

Totuşi, îndependenţădemaimulţifactori, îndiferite ţări, se pune accent sau pe supraveghere,

sau pe asistenţă şi consiliere.

Supravegherea constă în monitorizarea procesului de executare de către persoana

supusă probaţiunii a obligaţiilor stabilite. Deciinstanţa de judecată stabileşte unele obligaţii

ce urmează a fiexecutate de către infractor, iar controlul acestei executăridecătre ofiţerulde

probaţiuneconstituie activitate de supraveghere. Supravegherea propriu-

zisăse realizeazăprintr- o serie de activităţi, pornind de la observarea pînă la contactul direct

cu infractorul. De asemenea, aceasta sepoate realiza atît prin prezentareainfractoruluila

sediulserviciuluide probaţiune sau înlocuristabilite,cît şiprinefectuareadecontroale inopinate

la domiciliu, la locul de muncă sau chiar în locurile şi mediile frecventate anterior de către

infractor, încareprezenţa acestuia a fost interzisăprin condiţiile stabilite

deinstanţă.Activitatea de supraveghere sepoate realiza şi printr-o strînsă colaborare cu

organeledepoliţie,organizaţiineguvernamentalesaucu voluntari [66, p.14].

Activitateadeasistenţăşiconsiliereareuncaracterdeosebit de complex, ea presupunînd

evaluarea, ca proces de apreciere formalăşianalizăprimarăaproblemelorşinevoilor

delicventului, precumşiarisculuipecare-lreprezintăpentrusocietate, urmată

apoidediagnosticare, pebaza căreiasînt apoistabilite strategiile

deacţiuneşiformeleconcretedeacţiune[66, p.17].

217

Activităţile de asistenţă constau în acordareaunuiajutor

infractorilor supuşila probaţiune pentru a facilita reintegrarea socială şi prevenirea comiterii

de noi infracţiuni. Deseori, persoanele supuse probaţiunii nu au un loc de muncă sau de

studii, nu au unde locui etc. În acest moment ofiţerul de probaţiune, în limita competenţelor,

poate ajuta persoana să găseascăunlocdemuncă,uncăminpentrutraietc.Deasemenea,

infractorului îi poate fi acordată şi asistenţă psihologică. Activităţiledeasistenţănu includ,

deregulă, acordareasprijinului financiar prin intermediulofiţeruluideprobaţiune.

Totodată dorim să menţionăm că executarea sancţiunii de probaţiune presupune

realizarea următoarelor activităţi: supraveghere, asistenţăşiconsiliere. Desigur

căacesteactivităţi, fiind realizate într-un mod indispensabil, sporesc eficienţa probaţiunii.

Totuşi, îndependenţădemaimulţifactori, îndiferite ţări, se pune accent sau pe supraveghere,

sau pe asistenţă şi consiliere.

Supravegherea constă în monitorizarea procesului de executare de către persoana

supusă probaţiunii a obligaţiilor stabilite. Deciinstanţa de judecată stabileşte unele obligaţii

ce urmează a fiexecutate de către infractor, iar controlul acestei executăridecătre ofiţerulde

probaţiuneconstituie activitate de supraveghere. Supravegherea propriu-

zisăse realizeazăprintr- o serie de activităţi, pornind de la observarea pînă la contactul direct

cu infractorul. De asemenea, aceasta sepoate realiza atît prin prezentareainfractoruluila

sediulserviciuluide probaţiune sau înlocuristabilite, cît şiprinefectuareadecontroaleinopinate

la domiciliu, la locul de muncă sau chiar în locurile şi mediile frecventate anterior de către

infractor, încareprezenţa acestuia a fost interzisăprin condiţiile stabilite

deinstanţă.Activitatea de supraveghere sepoate realiza şi printr-o strînsă colaborare cu

organele de poliţie, organizaţii neguvernamentale sau cu voluntari30.

Activitatea de asistenţă şi consiliere are un caracter deosebit de complex, ea

presupunînd evaluarea, ca proces de apreciere formală şi analiză primară a problemelor şi

nevoilor delicventului, precum şi a riscului pe care-lreprezintă pentru societate,

urmatăapoidediagnosticare, pe bazacăreia sînt apoi stabilite strategiilede acţiune şiformele

concrete de acţiune31.

Activităţile de asistenţă constau în acordareaunuiajutor infractorilor supuşila

probaţiune pentru a facilita reintegrarea socială şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni.

Deseori, persoanele supuse probaţiunii nu au un loc de muncă sau de studii, nu au unde

locui etc. În acest moment ofiţerul de probaţiune, în limita competenţelor, poate ajuta

persoana să găseascăunlocdemuncă,uncăminpentrutraietc.Deasemenea, infractorului îi

poate fi acordată şi asistenţă psihologică. Activităţiledeasistenţănu includ, deregulă,

acordareasprijinului financiar prin intermediulofiţeruluideprobaţiune.

Privită în contextul integrării europene, introducerea elementelor de probaţiune

constituie un pas în armonizarea legislaţiei autohtonecu principiile justiţieipenaleconsacrate

pe plan european şi mondial. Legislaţia penală existentă în multe state europene

reglementeazăinstituţiaprobaţiunii, instituţie cu vechi tradiţii în dreptul anglo-saxon şi

adoptată în dreptul continental în specialdupă cel de-aldoilea război mondial32.

Dinperspectivadreptuluiintern, elementeledeprobaţiune

tindsădeaunrăspunsreacţiilor, prezenteînmultesistemepenale, împotriva sistemului

218

prisonocentric şi să promoveze o nouă orientare în sistemul sancţiunilor penale, în sensul că

autorul infracţiuniiparticipăla realizarea reintegrăriisaleîncomunitate, aceeaşi comunitate ale

cărei valori le-a periclitat sau vătămat prin săvârşirea infracţiunii şi ale cărei valori urmează

să le asimileze. În acest context, apare problema argumentării

necesităţiiacesteimăsuripenale şi, deasemenea, priorităţilor ei

faţă de alte sancţiuni penale.

Este evident că argumentele pentru introducerea probaţiuniiîn sistemuljuridic

autohtonnu pot fialtele decît cele existenteînstatelecu o

bogatăexperienţăîndomeniulprobaţiunii (diferenţaconstădoar înacordarea

priorităţiiunuiargument faţă de celelalte).

Unprimargument este celrezultat dinexperienţastatelor avansate în domeniul

sancţionării care a demonstrat că încarcerarea nu reprezintă, aşa cum iniţial s-a crezut, o

soluţie eficientă pentru protejarea membrilor comunităţiişi, în special, pentru resocializarea

infractorilor33. Promovarea şi reglementareajuridicăasancţiunilor neprivativedelibertateeste

strîns legată de reacţiile, existente în multe sisteme penale, împotriva sistemului

prisonocentric, a încarcerării şi efectelor sale.Astfel,

uniiautori34 identificăcelpuţinşaseefectecolaterale ale încarcerării: 1) reducerea şanselor

celui care a ispăşit o pedeapsă privativăde libertatesă-şigăsească unloc de muncă; 2)

producerea efectelor pe termen lung asuprasănătăţiifizice şi mintaleaceluiîncarcerat; 3)

posibilitateaizolăriişimarginalizării familieideţinutului;4) închisoareaestecriminogenă;5)

pericolul ca stilul de viaţă şi valorile închisorii să fie „exportate” în comunitate; 6) reacţia la

mediulpenitenciar determină, deseori, stărişitendinţe autolitice.

Deşiargumenteleînfavoareaalternativelorrămînaceleaşi, totuşi în prezent se schimbă

accentul pus pe acestea: dacă anterior se foloseau, cu preponderenţă, argumente penologice,

acumnecesitateaalternativelor se argumentează, maimult, prin prisma

supraaglomerăriiînchisorilor.Actualmente urmărimşio schimbare aabordării acestei

probleme. În trecut, era tendinţa de a evita sentinţele de privare a libertăţii pe termen scurt,

în acest sens,probaţiuneatradiţionalăeraprivităcavariantăoptimă

şierautilizatădoarpentruînlocuireaîncarcerăriipetermenscurt.

În prezent, conştientizînd faptul că metodele tradiţionale de sancţionare nu maisînt

efeciente, se tindespre elaborarea unor noi modalităţi care nu numai ar permite evitarea

încarcerării persoanei, dar care ar rezolva concomitent şi unele sarcini de sine stătătoare. În

general, putem constata că argumentele în favoarea probaţiuniisînt, „în esenţă, o oglindire a

argumentelor contraîncarcerării”35 persoanei. Reieşinddinacesteconsiderente

menţionămurmătoareleargumenteînfavoarea acesteiinstituţii: seconsiderămult

maiadecvatăpentru uneletipurideinfracţiune şipentru unelepersoanecareau săvîrşit fapte

socialpericuloase; din cauză că se evită încarcerarea, probaţiunea facilitează

reintegrareaînsocietateşireabilitareasocialăşidinacestemotive este o măsură mult mai umană;

în general, este mai puţin costisitoare ca pedepsele privative de libertate;obţinîndu-

se micşorarea populaţiei carcerale, se stopează procesul de suprapopulareaînchisorilor

şiadministraţiainstituţieidatepoate acorda tratamentul necesar şi adecvat celor rămaşi în

închisoare.36

219

În argumentarea necesităţiiinstituţieiprobaţiuniiaducem studiul realizat sub egida

Naţiunilor Unite de către Institutul Interregionalpentru Cercetarea şi Prevenirea Crimelor,

în care sînt propuseurmătoarele argumente în favoareaprobaţiuniişia măsurilorcomunitare:

a)măsurile comunitare sînt mult mai potrivite pentru anumite tipuri de infracţiuni şi

infractori. În cazul dat putem menţiona infracţiunile din imprudenţă, când persoana n-a avut

scopul de a acţiona ilegal şi nu avea orientarea antisocială a comportamentuluisău.

b)deoarece evită privarea de libertate şi încarcerarea, măsurile date sînt centrate pe

reintegrare în comunitate şi reabilitare, fiind, din aceste motive, mult mai umane şi mai

potrivite. Prin intermediul probaţiunii se va putea evita

încarcerarea persoanelor care au comis infracţiuni dinimprudenţă(sus-

menţionate)şiainfractorilorocazionali(desigur încazulcomiteriiunor

infracţiuniuşoare,maipuţingrave),aceste persoane secaracterizează şiprin uneletrăsături

negative care nu se referăatât la personalitatea lor, cît la manifestările acestei persoane în

situaţii concrete: lipsă de prudenţă, nepăsare, superficialitate etc. În asemenea situaţii,

aceste persoanenu-şi vor ispăşipedeapsaînpenitenciare, dezvoltându-şisauîntărindu- şi

orientările antisociale, pe care în viitor să le realizeze in societate.

c) sînt,îngeneral, maipuţincostisitoaredecât sancţiunile privative de libertate (un

argument foarte important şi pentru situaţia în care se află Republica Moldova).

După cum putemobserva, argumentelesus-menţionate coincid, în special, referitor

la costurile pe care le implică sancţiunea de probaţiune. În acest sens putem argumenta prin

„încredereacăînchisoareacapedeapsă„normală”areunevident preţ umanitar, etic şi social”37.

De asemenea, există şi unele cifre concrete, de exemplu, conform unor cercetări efectuate

de Serviciul corecţional canadian, s-a constatat că costul supravegheriiunei persoaneîn

cadrulprobaţiuniitimp de un an este de aproximativ 10.900 dolari americani, iar deţinerea în

închisoaretimp deun ana uneipersoane condiţionezăcheltuieli statuluide circa52.000

dolariamericani38. ÎnRomânia, „pentru un deţinut, cheltuielile cu închisoarea depăşesc de

două ori salariulmediu pe economie şi este de cel puţin douăzecide ori maiscump decît

supravegherea în comunitate decătre unofiţer de probaţiune”39.

Deci pe baza acestor date putem concluziona că

probaţiuneanecesitădecircacinciorimaiputinecheltuielistatului comparativcu

sancţiuneaînchisorii. Cercetătoriiamericanisusţin că probaţiunea devinemairentabilă

maitîrziu, iar beneficiile„se

adună” prioritar întimpulurmăriitratamentuluisocial40.

Un set de argumente ar fi cel rezultat din fenomenul de supraaglomerare a

instituţiilor penitenciare. Prin descreşterea

număruluidecondamnaţidinînchisoriseevităsupraaglomerarea,facilitîndu-se administrarea

acestora, precum şi tratamentul corecţional aplicat adecvat celor care rămîn în detenţie. Este

eficient a micşora numărul deţinuţilor, creşterea căruia, spre regret, e continuă. O muncă

corecţională şi educativă este şi maieficientă cu un număr maimic decondamnaţila

închisoare.

220

Creşterea criminalităţiia generat efecte deaceeaşinatură şi în ceea ce priveşte

populaţia încarcerată. Cu alte cuvinte, intensificarea combaterii infracţionalităţiia implicat

creşterea sentinţelor cu închisoare. În acelaşi timp, capacitatea penitenciarelorpracticn-

asuferit schimbări.Deciînacest răstimp s-aprodus un decalaj mare între capacitatea legală a

penitenciarelor şinumărulrealde deţinuţi, creîndu-se astfel un indice de suprapopulare.

Soluţia aparent firească şi cea mai simplă pentru rezolvarea

supraaglomerăriiar reprezenta-o construirea de noi penitenciare (şi, nicidecum, introducerea

instituţiei de probaţiune), însă această soluţie necesită sume uriaşe pentru

construcţieşiîntreţinere,lacaresevoradăugaşisumelenecesare pentru întreţinerea infractorilor.

Pe de altă parte, datorită surplusului de deţinuţi existent în celelalte penitenciare,

construirea de noi penitenciare ar duce la completarea lor imediată, astfelpomenindu-se în

situaţia, în celmaibun caz, că întoateînchisorilenumăruldeţinuţilor vacoincidecucapacitatea

legală. Dar această situaţie nu va dura mult timp, deoarece condamnaţiivorveniîncontinuu.

Instituţia probaţiuniia fost acceptată de multe state atît pentru soluţionarea

problemei suprapopulării cît şi pentru realizarea unor alte sarcini. Despre faptulacceptării

instituţiei

probaţiunii ne vorbesc şidatele statistice.Astfel, conformunui inventar al Naţiunilor

Unite41, care cuprinde perioada anilor 1990-1994,serelevăurmătoareasituaţiestatistică:

înanul1994, în Republica Moldova, au fost traşi la răspundere penală cu suspendarea

condiţionată a pedepsei 435 de persoane, ceea ce constituie 10 persoane plasate sub

probaţiune la 100.000 locuitori, faţă de117.12 persoane în Scoţiasau 79,14 persoane în

Olanda.

În concluzie, putemafirma că implementarea sancţiunii de probaţiuneatît

încalitatedepedeapsă penală, cît şiîn calitate de alternativă reprezintă multiple avantaje

pentru Republica Moldova. Executareapedepseisubforma privaţiuniidelibertate cu

respectarea tuturor standardelor naţionale şi internaţionale este mult mai costisitoare

comparativ cu probaţiunea. Probaţiunea este mult mai potrivită pentru anumite tipuri de

infracţiunişiinfractori. Iar datorită faptului căevită privarea de libertate şi încarcerarea,

probaţiunea este centrată pe reintegrarea încomunitate şireabilitare, fiind din aceste motive

mult mai umană. Totodată, prin descreşterea numărului de condamnaţidin închisorise evită

supraaglomerarea, facilitîndu- se administrarea acestora, precum şi tratamentul corecţional

aplicat celor care rămîn în detenţie.Aplicarea acestei instituţii va conduce la evitarea

efectelor colaterale ale încarcerării (de exemplu, reducerea şanselor celor care au ispăşit

privarea de libertate să-şi găsească un loc de muncă, afectarea sănătăţii fizice şimentale,

izolareaşimarginalizareafamilieilor, pericolul ca stilul de viaţă şi valorile închisorii să fie

„exportate” în comunitate etc.).

2. Evoluţia şi caracteristica modelelor de probaţiune

Reacţia socială faţă de criminalitate a cunoscut,de-a lungul timpului, mai multe

forme de manifestare, care s-au conturat camodeledistincte: represiv,

preventivşicurativ.Toate aceste modele, combinate, au contribuit la formarea unor tendinţe

noi ale reacţiei sociale. Conform doctrinelor criminologice, o tendinţă nouă a reacţiei

221

sociale reprezintă tendinţa moderată. Această nouă orientare

abordeazăproblematicapreveniriişicombateriicriminalităţiiîntr-omanieră structurală,

sistematică, apreciind că reducerea diferenţelor sociale, economice şiculturale dintre

indivizi estede natură să contribuie la o maimare implicare a cetăţenilor în soluţionarea

problemelor comunităţii din care fac parte103. În cadrul schimbăriipoliticiipenale, teoriilor

criminalităţiişireacţieisociale erau dezvoltate unele măsuri penale noi sau metode noi de

executare a celor deja cunoscute. Aceasta a fost şi calea de apariţie a probaţiunii.

Este evident căprobaţiunea nu a apărut dintr-o dată, cia fost rezultatul unei

succesiuni de fenomene prin cares-a manifestat dorinţa de umanizare a justiţiei, precum şi

spiritul novator al unor judecători care, în cadrul sistemului common law, dispuneau de o

autoritate absolută104. Dificultatea în stabilirea originii probaţiunii rezidă în faptul că

aceasta este determinată de o serie de alte instituţii a căror origine, de asemenea, este greu

de stabilit.

Cercetările efectuate pînă în prezent plasează originea probaţiunii înAnglia, statul în

cadrul căruia a fost elaborată şi

dezvoltatăunadinpremiseleprobaţiunii,suspendareapronunţării sentinţei de condamnare,

instituţie a cărei geneză se găseşte în Actul Justiţiei de Pace (Peace Justice Act) din anul

1361105.

Două nume sînt indisolubil legate de instituţia probaţiunii: Matthew Davenport Hill,

barrister şi judecător englez, şi John Augustus, cizmar din Boston106.

Totuşi patria acestei sancţiuni este Marea Britanie, mai exact Anglia şi Ţara Galilor.

În calitatea sa de tînăr specialist, Matthew Davenport Hill autentifica trimiterea, pe o

perioadă de timp, a minorilor condamnaţipărinţilor sau tutorelui, pentru a-i supraveghea

îndeaproape. Ulterior, devenind Recorder al Birmingham-ului107, post de magistrat,

continua să utilizeze această practică faţă de persoanele care nu păreau a fi definitiv

„alterate”. Dacăinfractoriiarătau uneleperspectivedereabilitare, eierau plasaţisub

supravegherea tutorilor, care de bunăvoie îşi asumau aceastăobligaţie.Hillafăcut

capoliţiasăvizitezeregulat aceştitutorişisăfielacurent cuactivităţilelorînscopulreeducării

persoanelor respective.

În SUA, începuturile probaţiunii se regăsesc în faptele

unuiadinceimaiinovatorijudecători,PeterOxenbridgeThacher, de la tribunalul din Boston,

Massachusetts, care a utilizat îngăduinţa judiciară în pedepsirea infractorilor. Ela stabilit că

anumiţiinfractoriputeau fieliberaţipepropria recunoaşterepînă sau după examinarea cauzei.

Liberarea dată era pe o perioadă indeterminată de timp şi, astfel, se consideră că acest fapt

să motivezeinfractoriipentru uncomportament legalşirenunţarea la faptele infracţionale108.

Înpofidacelor menţionate, „părinteleprobaţiunii”şiprimul ofiţer de probaţiune este

considerat JohnAugustus. Din 1829, domiciliat în Boston, devine proprietar al unui

business de confecţionare aîncălţămintei. Faptul care l-aadus în instanţele de judecată a fost

calitatea sa de membru în Asociaţia de Abstinenţă Totală dinWashington. Membrii acestei

asociaţii, abţinîndu-se de la consumul de alcool, erau convinşi că persoanele cu probleme

de acest gen puteau fi reabilitaţi şi

222

corectaţi prin înţelegere, bunătate şi convingere morală, dar nicidecumprinpedepsire şi

întemniţare.

În 1841, John Augustus a reuşit să primească sub supravegherea sa un beţiv

obişnuit.Acestuia îi era ordonat să se prezinte în instanţă după trei săptămîni de la

pronunţarea sentinţei109. Els-areîntors un omtreaz şide necunoscut, însoţit de John

Augustus. Spre mirarea tuturor, ţinuta şi comportamentul primei persoane supuse

probaţiunii s-a schimbat radical, astfel,Augustus şi-aînceput cariera de ofiţer voluntar de

probaţiune, carieră care a durat 18 ani. Nu toate persoanele plasatesub supravegherea sa

erau alcoolici, precum nu toate persoanele erau acceptate să fie controlate de către John

Augustus. O atenţie sporită era acordată evaluării probabilităţii faptului dacă persoana va fi

un subiect de succes alprobaţiunii.

Dezvoltarea probaţiunii în sistemul anglo-saxon a fost

posibilădatorităfaptuluicăinstanţaeracompetentăsăexamineze mulţifactori(mult

maimulţidecît înţărilesistemuluicontinental) referitor la infracţiune şiinfractor pînăla

pronunţarea sentinţei. În acest fel a fost permisă evitarea severităţii unor pedepse, evitare

bazată pe valorile societăţii luate împreună cu situaţia infractorului110.

După o aplicare neformală, această instituţie a fost consfinţită legal în SUA. În

1878 a fost adoptată Legea Infractorilor Primari (First OffenderAct) în care se prevedea că,

pe duratatermenuluide probă, încare pronunţarea sentinţei era suspendată, inculpatuleste

obligat la o anumită conduită şi pus subsupravegherea unor persoane de încredere care

aveau datoriadea-linformape judecător cu privirelacomportamentul acestuia.

Principiul profesional care a caracterizat activitatea de probaţiune, în

primeleetapededezvoltare, afost celde asistenţă

şi protecţie socială. Mult mai tîrziu, misiunea serviciilor de probaţiune se va schimba din

asistenţă în pedeapsă.

Un pasimportant în dezvoltarea probaţiuniiînAnglial-a constituit apariţia în 1907 a

Legii Probaţiunii Infractorilor (Probation ofOffendersAct).Adoptarea acestuiact normativ

este răspunsul la succesul misionarilor care se ocupau de „infractorii alcoolici”

încredinţaţisub supraveghere. Prin acest act s-a statuat dreptul judecătorilor de „a angaja” o

serie de persoane a căror sarcină era de a supraveghea, asista şi de „a se împrieteni”cu

infractorii plasaţi subsupravegherea lor. Cele maiimportanteinfluenţeasupra începuturilor

probaţiunii,laacel moment, au fost exercitate de către creştinism şi abstinenţă (decizia de a

nu consuma alcool), influenţe ce au continuat să joace un rolimportant în dezvoltarea

serviciilor de probaţiune. Acest act normativ stabilea, de asemenea, şicondiţiile pe care

trebuia săle îndeplinească supraveghetorul. Prin această lege a fost instituită baza legală

pentru angajarea ofiţerilor de probaţiune111.

Totodată, menţionăm că probaţiunea a început să se aplice cu preponderenţă faţă de

infractoriiminori, fapt despre care nemărturiseşte şiadoptarea înanul1910 a Legiicu privire

lacombatereainfracţiunilor.Acest act împuterniceşte oficialităţile

închisoriisăplasezeinfractoriisublicenţă înorice moment după şase luni, dacăeste temeide

ase crede că deţinutulse va abţine de la săvîrşirea crimelor şi va duce un mod normalde

viaţă112. În calitate decondiţie a uneiasemeneaeliberăriservea plasarea minorilor sub

223

supravegherea sau autoritatea uneiinstituţii ori persoane, obligatoriu fiind acordul acestor

persoane.

În SUA, statul Massachusetts (1878) a fost primul stat careaadoptat o

legeîndomeniulprobaţiunii,legecareprevedea, printre altele, dreptul primarului de a angaja

primul ofiţer de probaţiune113.Atît înMarea Britanie, cît şiîn SUA, dezvoltarea

instituţiei ca pedeapsăşi ca instituţie cu atribuţiiproprii a avut loc deopotrivă.

Prima jumătate a sec. XX este remarcată de un progres moderat

alinstituţieiprobaţiunii, pentru ca ultimele decade ale acestuisecolsăcunoascăo

dezvoltarevertiginoasăînmajoritatea ţărilor sistemuluicommon law şi romano-germanic. În

acest context remarcăm că probaţiunea a apărut în statele Europei Continentale pe

fonulaceloraşiideide umanizare ajustiţieişide schimbare a concepţiilor cu privire la utilitatea

pedepselor privativedelibertate.Desigur căaceastăinstituţieafost preluată de către statele

europene de la Marea Britanie şi SUA, însă „spre deosebire de aceste state, mai tîrziu au

apărut primele reglementări legislative şi apoi însăşi activitatea de probaţiune”114.

De-a lungulultimuluisecol, probaţiunea a parcurs calea delacevaaplicat

neformalpînălaunsistemfoartebineorganizat. Toate acestease datorează, în mare parte,

faptuluică o dată cu creşterea populaţiei încarcerate, ce presează sistemul corecţional,

probaţiunea a apărut ca cea mai optimă resursă publică115.

Important estefaptulcă instituţia probaţiuniia progresat în mod diferit de la ţară la

ţară, în funcţie de mai mulţi factori, printre care: rolulpe care sistemul penal îlîndeplineşte

în acel stat116; semnificaţia dată pedepsei; acceptarea sau respingerea acesteia de către

societate117; locul pe care individul îl are în societatea respectivă118.

Astfel, înprimulrînd, în uneleţăriinstituţiile deprobaţiune sînt incluse în categoria

organelor de stat, în timp ce în altele acesteaau uncaracter privat, statulexercitîndnumaio

activitate de coordonare şi control. În al doilea rînd, au rezultat şi numeroaseaspecte, cumar

fi: integrarea acestoraîncadrulunor instituţiiale statului(MinisterulJustiţiei, Ministerulde

Interne,

Departamentul penitenciarelor); forma de organizare (servicii, birouri,

departamente)etc.Înacest felputemdistingedouătipuri

istoricealeserviciuluideprobaţiune:tipulexclusivdestat şimixt.

Tipul exclusiv de stat se caracterizează prin aceea că activităţile de probaţiune se

exercită, în mod exclusiv, de către organespecializatealestatului.

Înasemeneacaz,statulîşiasumă în mod unilateral rolul de a gestiona, coordona şi finanţa

activitatea de aplicarea probaţiuniila nivelnaţional. Evident că serviciile de probaţiune se

află un subordinea unor ministere, departamente, de exemplu: în subordinea Administraţiei

penitenciare a Ministerului Justiţiei (Danemarca, Norvegia, Franţa, Italia, Suedia);direct

însubordineaMinisteruluiJustiţiei (Spania); sub autoritatea Procurorului General al Statului

(Luxemburg).

Totodată, este demn de remarcat faptulcă, şiîn cazul în care activitatea de

probaţiune este exercitată, în mod exclusiv, de organelestatului, există o puternicăcooperare

cu organizaţii nonguvernamentale, voluntaridinrîndulcomunităţii, precumşi

reprezentanţiaisocietăţiicivile, tocmaidatorităfaptuluicăjustiţia nu poatefiadministrată

224

eficient în afaracomunităţii, înserviciul căreia se află.

Din motivulsus-menţionat, în alte ţăris-a dezvoltat tipul mixt alactivităţiide

probaţiune.Aşa cumrezultă din denumirea acestuitip,

caracteristicestefaptulcăstatulnumaiestesingurul responsabil de gestionarea şi coordonarea

activităţii de probaţiune.Astfel, „statele fie au menţinut caracterul privat al acestor instituţii,

avînd în vedere că probaţiunea aapărut şis-a dezvoltat prin activitatea desfăşurată de

uneleinstituţiiprivate, fie au instituit numai un control, prin preluarea administrării acestora,

ori în alte cazuri au delegat această activitate unor asemenea instituţii”119. Ca o

particularitate a acestuitip putem

menţionaşifaptulcăexistănupuţinecazuriîncare,deşiactivitatea

deprobaţiunese desfăşoară deinstituţiiprivate, statulcontribuie uneorisubstanţialla finanţarea

lor.

Un exemplu al acestui tip de implicare a statului în activitatea de probaţiuneeste

sistemulexistent înAnglia şiŢara Galilor. În aceste ţări serviciile de probaţiune sînt plasate

sub tutela Ministerului de Interne (Home Office), în timp ce administrarea fondurilor

şimonitorizarea la nivelnaţional este realizată ServiciulNaţionalde Probaţiune, iar la

nivelteritorial- deComiteteledeProbaţiune(ProbationCommittee). Finanţarea comitetelor

locale este asigurată din bugetele locale, care au resurse în proporţie de 80 la sută din

subvenţiile guvernului central120.

Dar mult maidiversşicomplicat auevoluat politicapenală şi accentele puse pe o

atribuţie sau alta a serviciului de

probaţiune.Iniţial,atribuţiadebazăconstaînasigurareaprezenţei persoaneila proces,apoi,

încazulîncareeraeliberat, infractorul erasupusunuitratament

contraalcoolismului,deoarecelaînceput probaţiunea se aplica prioritar acestei categorii de

persoane, fiind supuse„influenţeiSpirituluiluiDumnezeu,princaresufletele lor vor fi

salvate”121.

Spre sfîrşitul anilor ,20 ofiţerii de probaţiune au început

sădevinăinteresaţideteoriilepsihologice. Iarpeparcursulanilor ,30 s-a consolidat

modelulmunciicu cazul(casework) care era subsumat ideii de tratament, adică modelului

social122. De-a lungul istoriei probaţiunii au fost stabilite o multitudine de programe, dar

toate fac parte din unul din cele trei modele: social, de reabilitare şi medical, sau constituie

o combinare a acestora. În funcţie de factorii cărora li se acordă atenţie prioritară,

acestemodelecorespund teoriilor sociale, psihologice şi, respectiv, biologicede cauzalitate a

criminalităţii.

La începutul ultimuluisfert al sec. XX a fost elaborată scala de „funcţionare

socială”. Într-un studiu realizat pe o

perioadă de cinci ani asupra tinerilor fără loc de muncă s-arelevat faptul că „cei care

„funcţionează” în societate -comparativ cu ceicarenu funcţionează - auo

trăsăturăcomună, şianume ceaa satisfacţieiresimţite la nivelsubiectiv, satisfacţie care

corespundeniveluluide frustrare căruia îi pot rezista”123.

Astfel, afost construită o scalădestinatămăsurăriirelaţiei dintre satisfacţia şi

frustrarea pe care o persoană le simte la un moment dat, fiind identificate cinci domenii în

225

care succesul şi eşecul au fost exemplificate: muncă şi interese; securitate financiară; relaţii

de prietenieşi relaţii sociale; viaţă familială; sexualitate124. Deasemenea, au fost

identificatecincidomeniiîn care frustrarea blocheazăsau paralizează activitatea: depresia;

alienarea; sentimentuldepersecuţie; simptomelepsihosomatice; posibilităţile de„evadare”

(de exemplu, consumuldealcool)125. Aplicareaacesteimetodeproduceunscor

pozitivşiunulnegativ: pentru fiecaresucces în domeniilesus-menţionatese adaugă un punct,

iar pentru fiecare eşec se scade un punct.Astfel, dacă se obţineunscor pozitiv, atît

risculderecidivare, cît şiefortuldepus laconsilierevafimaimic.

Iarprinintermediulrelevăriidomeniului care blocheazăactivitatea poate fi

direcţionată activitatea consilieruluideprobaţiune.

Un timp, serviciile de probaţiune au investit resurseîn această metodă, dar, ca şi în

cazul altor metode depăşite, şi aceasta a supravieţuit izolat, fiind utilizatăde acei practicieni

care erau motivaţi maidegrabădecredinţa că prin ease reduce infracţionalitatea, decît de

existenţa unor probe empirice care să dovedească acest lucru.

Un alt model apărut ceva mai tîrziu este modelul „modificării comportamentale”.

Există puţine exemple de modificarecomportamentală, realizateîncadrulcomunităţii,care

să fie validate empiric126.Înesenţă, abordareapleacă dela ideea că, în ceea ce fac, oamenii

sînt influenţaţi de consecinţele

rezultante din acţiunile lor, iar în munca cu infractorii

recompenseleşistimulenteleartrebuisăfiemai„degrabăpozitive decît negative şi, cel puţin la

început, acestea ar trebui să fie oferite cît mai repede posibil”127.

De asemenea, promotorii acestui model consideră că consolidarea modificărilor

comportamentale trebuie să fie relevantă şi că oferirea de aprobare sau recunoaştere pentru

comportamentul pozitiv trebuie să poată firepetată mai tîrziu („condiţionare

repetată”)128.Accentul este pus şi pe procesul de angajare ainfractorului- care

implicăstabilirea unor scopuri observabile, tangibile şi conforme nevoilor acesteia - şi, de

asemenea,peutilizareaunor programebineconcepute. Conform lui Hall, în planificarea

programului ar trebuisă se regăsească următoarele trei etape: „prima presupune analiza

comportamentală a problemeispecifice”, a doua, „identificarea unuifactor

eficacedeîntărire”, iar atreia, „legareaconsecinţelor comportamentului de sarcina care

trebuie realizată”129. Deşi a fost argumentat că astfel de programe dau rezultate în ceea ce

priveştereabilitareainfractorilorînMareaBritanie, demonstrarea s-a bazat mai mult pe

concreteţea şi claritatea acestui tip de programe decît pe probe empirice.

Metodele sus-menţionate se bazau pe idealuriprecum ar ficorectarea (reeducarea)

şi reabilitarea infractorului, însă cercetările criminologicela aceltimp demonstrau că

abordarea centratăpereabilitareainfractorilornu esteeficientă130.Analizînd

maimulteprograme desfăşurateîn penitenciareleamericane, s- a ajuns la concluzia că „nimic

nu merge” („nothing works”), acestafiindunalt curent apărut

înrezultatulincapacităţiiserviciilor de probaţiune de a reintegra infractorii. Din momentul

acestei constatăridezvoltareaprobaţiuniiareloc îndouădirecţii. Prima direcţie constă în

schimbarea metodicilor, tehnicilor de lucru pentru aatinge scopul final-

reabilitareainfractorului, iar în cea

226

de-adouadirecţieserenunţălaacestscop,orientîndu-seprioritarspre problemele contextuale ale

persoanelor ce comit infracţiuni”131.

În cadrul curentului„Nothing Works” apare concepţia

noiipenologii.Aceastăconcepţie a formulat o nouă strategie în domeniulpracticiipenale

concentrată pe: a) înlocuirea vechilor idealuri de reabilitare a infractorilor cu un nou ideal,

cel al controlului şi managementului; b) utilizarea unui limbaj al probabilităţilor

şialrisculuiîn loculunuia specificdiagnosticului şijustiţiei retributive;c) abordarea

infractorilor cagrupurişinu ca individualităţi; d) soluţionarea cu preponderenţă a

problemelor sociale; e) acordarea unor importante atribuţii ofiţerilor de probaţiune132.

În aceste condiţii a apărut Lucrul Centrat pe Sarcină(„Task-Centered Casework”).

Probabil că este cea mai credibilă metodă, deoarece se bazează pe rezultatele empirice ale

cercetărilor133. Modelul acesta se concentrează prioritar, dar nu exclusiv, pe probleme

pragmatice, deordin practic, cum ar fi banii, locul de muncă, traiul, şi a dat rezultate

pozitive în cazulinfractorilor carenu au comis infracţiunigrave, dar aveau multiple

probleme.

Această metodăse mai caracterizează şiprin faptul că analiza domeniilor de

probleme posibile se poate realiza cu claritate prin existenţa unui acord între infractor şi

ofiţerul de probaţiune referitor la cercul problemelor ce urmează a fi soluţionate şi la

modalităţile de soluţionare a lor. „Metoda centrăriipe sarcină oferă o structură ordonată, în

cadrul căreia profesionistul se poate baza pe această metodă, oride cîte ori estenevoie,

pentruaseasigura căprogreseazăexact sprescopul propus”134.

Bineînţeles, soluţionareaproblemelor infractoruluieste de un real folos în

prevenirea recidivei. Însă limitarea doar la

această activitate va avea efect asupra persoanei respective numai pentru o perioadă scurtă

de timp, fiindcă apariţia unei probleme care a fost deja soluţionată sau aalteia poate implica

comiterea uneinoiinfracţiuni. De exemplu, o persoană care nu avea un loc de muncă şi era

condamnată pentru furturi este angajată în cîmpul munciicu ajutorulofiţerului de

probaţiune. Atît timpcît eaare unserviciu şimijloacedeexistenţă, nu comite nici un furt, dar,

fiind concediată, iarăşi comite furturi. Deci această metodă este dependentă de existenţa sau

inexistenţa problemelor135. Mai mult decît atît, nu putem transforma un serviciu de

probaţiune într-un serviciu pentru soluţionarea problemelorpersoanelorcarenu sînt

înstaresălerezolvesingure.

Este mult mai eficient ca în veriga„problemă-persoană” să se acţioneze şi asupra

persoanei, adică infractorul să fie reabilitat, reeducat (corectat). În acest mod, după

constatarea ineficienţei acestor idealuri136, adică reabilitarea socială, reeducare

(corectare),au continuat cercetările înaceste direcţii. Dar, deja, pentru atingerea

scopurilor sus-enumerate erau folositealtemetodici.Astfel,

îndezvoltareainstituţieiprobaţiunii apare o perioadă nouă, denumită „what works” (”ce

lucrează”)137.

Începînd cu ultimuldeceniu alsec. XX, atenţiedeosebită se acorda studiilor cu

privire la impactul diferitelor intervenţii asupra vieţii infractorilor138. În acea perioadă

cercetările erau centrate pe infractor, întrebarea principală fiind: de ce oamenii se abţin de la

227

comiterea infracţiunilor?Scopulacestor cercetări era de areleva modalităţile prin care se

poate intervenieficient în procesul de luare a deciziei pentru a preveni săvîrşirea unor

noiinfracţiuni. Deasemenea, acest curent afost utilizat şipentru studierea influenţei

probaţiunii asupra schimbării comportamentului persoanei139, astfel, fiind constituită baza

teoretică a curentului“What Works”.

Modelul „What Works” care a dominat practica de probaţiune din MareaBritanie la

sfîrşitulsec. XX s-a bazat peabordareacognitiv-

comportamentală.Aşacumînsăşidenumireaeiarată, abordarea cognitiv-comportamentală are

labază ideea relaţieidintregîndireşicomportament şieste construită pornind de la orientări

diverse ale psihologiei comportamentale şi cognitive.

Modelul dat are următoarele caracteristici definitorii: 1) este îndreptat spre factorii

cognitivi ce contribuie la comportamentul criminal; 2) este organizat pentru a corespundere

la maxim caracteristicilor infractorului; 3) este orientat spre capacităţile ce ar facilita

reabilitarea sa; 4) pune accentulnu pe supravegherea infractorului, dar pe schimbările în

motivaţia persoanei140.

În cadrulacestuicurent au fost stabiliteanumite reguli, şi anume:

1.principiulriscului- presupune căintensitatea şidurata sancţiuniideprobaţiunesînt

stabiliteînfuncţiederisculderecidivă acondamnatului.Risculderecidivăesteprobabilitatea

comiterii uneinoiinfracţiunide către condamnat;

2.regula necesităţilor criminogene - presupune ca programele deprobaţiune să fie

orientateprioritar spre factorii dinamici de risc ai infractorului (aceşti factorişi sînt necesităţi

criminogene)141, care includ atitudinileantisociale, dependenţa deconsumulunor

substanţeşiinsuficienţaaptitudinilor cognitive;

3.regula corespunderii- prevedenecesitatea dea acorda atenţie sporită

caracteristicilor personalităţii şi motivaţiei persoanei. Cu alte cuvinte, programele de

probaţiune trebuie să fie cît mai„apropiate” de stilulde viaţă alinfractorului142.

Modelul în cauză a fost criticat sub motivaţia că îi sînt estecaracteristice

conservatismul,patologizareainfractorilor şi ignorarea cauzelor sociale ale infracţiunii.Acest

model a fost

numit „un model simplist, care izolează comportamentul individual de contextulsău

economic, social şipolitic. Este un model medical ce etichetează persoanele care au comis

infracţiuni”143. Însă chiar şi o examinare sumară a unor instrumente menite săestimeze

necesităţile infractorilor pentru reabilitare ne va arăta că mulţi factori luaţiîn consideraţie

sînt de natură socială. Nu există nici o programă de activitate a serviciilor de probaţiune

care ar ignora cauzele sociale ale infracţiunilor.

Unii autori144 corect au menţionat că utilizarea cu preponderenţăafactorilor

socialiînevaluarearisculuiderecidivă ar dezavantaja păturile social - vulnerabile dacă

asemenea evaluare ar include o mai mare severitate a pedepsei sau chiar condamnarea,

deoarece, pentru această categorie a populaţiei, factoriisocialisînt,practicîntotdeauna,

„maibuni”(deexemplu, cîştigul lunar mic, lipsa spaţiului locativ creează impresia că

persoana dată se va hotărî la o infracţiune mai repede decît cea

careposedăolocuinţă,unsalariubun,familieetc.).Dartotuşiacolo

228

undefactoriisocialisîntutilizaţipentruafacilitareabilitareaşiasistenţa,

pericoluldeadezavantajapopulaţiasăracăesteredus.

Reabilitarea este necesară, preponderent, infractorilor persistenţi care sînt

condamnaţi de maimulte ori. Majoritatea absolută dintre aceştiaau dificultăţiîn ceea ce

priveşte dirijarea comportamentului, soluţionarea problemelor, deprinderile sociale, precum

şi dezavantajele (inconveniente) sociale145. Primele pot deriva din inconvenientele sociale

sau pot să contribuie la acestea. Diferite persoane încircumstanţe sociale similaresepot

comporta în mod diferit. Încadrulacestuicurent, una din sarcinile principale este de a

deosebi pe cei ce comit infracţiuni„uşor”de ceicecomit infracţiuni„maigreu”.

În acelaşi timp, s-a demonstrat că cele mai reuşite programe în cadrul modelului

„what works” sînt cele care

combină atenţia acordată oportunităţilor sociale cu atenţia acordată factorilorcognitivi,

cumar fiatitudineaşimotivaţia146. Deciacest modelutilizeazăatît factoriicognitivi, cît

şiceisociali, dar punînd accentulpe cei cognitivi.

Un exemplu de combinare a factorilor cognitivişi sociali esteprogramulSTOP

(„Straight Thinking OnProbation”), care a fost identificat de unii autori ca fiind un program

evaluat în manieră adecvată. Programul STOP s-a bazat pe rezultatele cercetărilor potrivit

cărora unele dintre persoanele ce comit infracţiunipentru o perioadămailungădetimptind să-

şirezolve problemeleîntr-o manieră impulsivă, atribuie vinamaides altor persoane decît lor

înşişi, au dificultăţi în comunicarea cu alţi oameni, adică aceste persoane posedă un nivel

scăzut de dezvoltare a abilităţilor de gîndire147. La baza programului a

stat unmodelcognitiv-comportamental,care nu este considerat drept o teorie

ainfracţionalităţii, dar una areabilitării148.Această teorie nu explicădin

cemotiveoameniicomit crime, dar susţine căgîndireaşivalorile uneipersoanesînt

strînslegatede conduita infracţională. Modeluldat a fost criticat,considerîndu-se că se

concentreazănumaipeindivid, ignorînd, astfel,contextulsocial şi culturalîncare acesta

trăieşte.

Observămcămodelulsus-menţionat, de asemenea, pune accent pe reabilitarea

infractorului, totuşi o atenţie mai mare fiind acordată cauzei infracţiunii, dar „nu s-aavut în

vedere problemele contextuale alepersoanelor ce comit infracţiuni”.

Totodată, în ultimul timp majoritatea programelor de

probaţiunesebazeazăpefactoridediferit gen(social, psihologic şide altă natură). În acest sens

aducemdrept exemplu modelul „Broken Windows” (din engl. geamurile stricate), care a

fost elaborat în 1999 de Consiliul de Reinvenţie a Probaţiunii (Reinventing Probation

Council) şiInstitutuldin Manhattan149.

Trăsăturadefinitorieaacestuiprogramconstăînfaptulcăscopul

debazăîlconstituiesecuritateapublică.Consiliulsus-menţionat a aplicat timp de mai mult de

doi ani şia dezvoltat următoarea strategiedin7 treptepentru „reinvenţiaprobaţiunii”,

şianume: I treaptă: plasarea securităţii publice pe primul loc; II treaptă: supravegherea celor

condamnaţi la probaţiune în mediul lor social, nu înoficiu;III treaptă:

resursefinanciarealocateraţional; IV treaptă: asigurarea strictă a executăriicondiţiilor

probaţiunii şi reacţionarearapidă la încălcarea acestor condiţii; V treaptă: dezvoltarea

229

parteneriatului în comunitate pentru facilitarea executăriiprobaţiunii; VI treaptă: stabilirea

iniţiativelor bazate pe date empirice; VII treaptă: întărirea spiritului de lider a ofiţerului de

probaţiune150.

Acest consiliuaînceput cu examinareamultiplelor,deseori contrare, sarcini ale

probaţiunii (responsabilitatea, reducerea

recidivismului,reabilitareainfractoruluietc.)şiaajunslaconcluzia că „activitatea practicienilor

nu corespunde afirmaţiei potrivit căreia securitatea publică este scopul lor primar şi

acţionează conform unor practici ce nu sînt în rezonanţă cu principalele valoriale

comunităţii”151.Autoriiacestuiprogram continuă cu argumentarea precum că majoritatea

agenţiilor de probaţiune au o viziune vagă despre securitatea publică,concentrîndu-şi atenţia

exclusivasupra infractoruluişiignorînd contextulsocial al crimeişivictimizării. S-a stabilit că

„serviciile de probaţiune trebuie să înceapă a gîndi mai amplu pentru prevenirea

infracţiunilor şibinele comunităţii”152.

Supraveghereacelor condamnaţila probaţiune în mediul lor social şi nu în oficiu este

argumentată prin faptul că o supraveghere eficientă trebuieefectuată acolo unde infractorul

trăieşte, lucrează, îşipetrece timpul liber sau are alte activităţi. În acest caz apare însă o

neclaritate: de ce o întrevedere în comunitate dintre ofiţerul de probaţiune şiinfractor va

întări securitatea publică, iar aceeaşiîntrevedere în oficiu ar avea un

rezultat contrar?În termeniisecurităţiipubliceloculîntrunirilor nu prezintă mare importanţă.

Ceea ce are importanţă crucială este conţinutulacestor întruniri. Conformopinieiunor autori,

controlul socialneformal(adică familia, prietenii, colectivulde muncă etc.) poate

oferimaimult pentru securitatea comunităţii decît controlulsocialformal153.

În ceea ce priveşte alocarea resurselor financiare menţionăm că acest punct este o

parte indispensabilă a tuturor programelor de activitate a serviciilor de probaţiune, dar

problema e de natură maimult economică decît de drept penal sau execuţional-penal.

Acest programpromoveazăstabilireaunor condiţiistricte

şireacţionarearapidălaviolareacondiţiilorprobaţiunii. Conform programului „broken

windows”, ofiţerul de probaţiune va supraveghea infractorii pentru a-i identifica pe cei ce

nu se conformează condiţiilor probaţiunii154. Estefireascăo asemenea prevedere, deoarece

pentru încălcarea regulilor persoana plasată sub probaţiune trebuie să fie pedepsită, dar în

cadrul acestui program, pentru orice încălcare se recomandă „revocarea

probaţiuniişitrimiterea în închisoare”155.

În acest context menţionămcă ultima decadă a sec. XX a fost marcatănu numaiprin

schimbarea strategiei în stabilirea pedepselor, care expunea foarte multe persoane

încarcerării, dar şiprincreşterea număruluişitipurilor condiţiilor probaţiunii stabilite pentru

infractori156. Esteevident căcreştereanumărului de obligaţii puse în sarcina infractorului

implică şi creşterea număruluideîncălcărialeacestor condiţii,chiar dacămodalitatea de

supraveghere esteaceeaşi. Pe de o parte, datorită numărului enorm de obligaţii, încălcările

sînt destulde frecvente, iar pe de altă parte, reacţionarea la fiecare încălcare, în conformitate

cu principiile programuluidat, ar duce laîncarcerarea unuinumăr mare de persoane.

Această problemă are următoarele două soluţii: a) să nu fie stabilite condiţiile ce nu

au efect direct asupra securităţii publice; b) elaborarea şi implementarea unuisistem

230

structurat desancţiunicevor fiaplicate încazulnerespectăriicondiţiilor157.

Programul „broken windows” include şi prevederi cu privire la locul ofiţerului de

probaţiune. Astfel, ofiţerul de probaţiune trebuie săfie un specialist pregătit îndiverse

domenii pentru a avea aptitudini de lucru cu infractori dependenţi de consumul unor

substanţe, infractori violenţi şi nonviolenţi, infractori cu boli psihice (se are în vedere bolile

psihice ce nu exclud responsabilitatea). În această activitate lise recomandă să utilizeze

metodade intermediar întrepersoanăşiinstituţia de tratament158. Deasemenea,

conformacestuiprogram, consilierii de

probaţiunetrebuiesăfieimplicaţinunumaiînsupraveghereaşi

controlulinfractorilorsupuşiprobaţiunii,darşiînprevenireacrimelor,

înuneleformedeasistenţăjuridică,înviaţacomunităţiietc.

După o analiză minuţioasă a acestui program putem conchide că acesta este „un pas

înapoi” comparativ cu programele elaborate în ultimul timp. Aici se pune accentul,

prioritar, pe supravegherea şi nu pe reabilitarea infractorului. Asemenea schimbare de

accente a avut loc în anii 80 - înc. anilor 90, însă atunci scopul principal era supravegherea

strictă ainfractorilor pentru prevenirea recidivei, iar ofiţerii de probaţiune

aveauatribuţiifoartemari, uneoridublîndu-lepecele ale poliţiei. Astfel, acest program ţine de

modelul „nothing works”.

Actualmente, practictoateprogramele sînt orientate spre obţinereaunor

schimbăricomportamentaleainfractorului, adică spre reeducarea persoanei,

accentul punîndu-se pe abilităţilecognitiv-comportamentale şi particularităţile psihologice.

Accentuldat este o particularitatedistinctivăa modelului„what works”159.

Înacest context, aducemdrept exempluprogramul„think first”(maiîntîigîndeşte),

careeste:a) o parteasancţiuniiimpuse infractorului de către instanţa de judecată; b) un

program de probaţiune pentru cei condamnaţi la probaţiune160. Programul dat are acelaşi

scop prioritar ca şi toate programele acestui model, şianume -

prevenirearecidivei, accentuîndu-se ajutorul în soluţionarea problemelorşiînschimbarea

comportamentului infractorului.

Acest programeste foarte asemănător cu cele existente în cadrulmodelului„what

works”, trăsătura definitorie constă

înfaptulcăîntrevederiledintreofiţeruldeprobaţiuneşiinfractori au

locîngrupurişiamintescconsultaţiilepsihologiceoccidentale. În cadrul acestor întrevederi

persoanele discută despreinfracţiunilecomise,încearcăsă-

şianalizezefapteleşisăaccepteresponsabilitatea, totodată, lucrează asupra unor aspecte cum

ar fi: modul de a gîndi, munca în societate, recunoaşterea problemei, schimbareaviziunilor

asupra unor lucrurietc.Astfel, important în cadrul acestui program sînt schimbările produse

asupra persoanei, adică reeducarea acesteia.

Înmultesituaţii,drept cauzăainfracţiuniipotfiunelecalităţi

alepersoanei,pecaresetindealeschimbaîncadrulprogramelor modelului „what work”.

Deseori, infracţiunile sînt comise de persoane dependentede consumulunor substanţesau fac

abuz de aceste substanţe, maiales la sfîrşitulsec.XX, cînd abuzul de

substanţenarcoticedeveniseo problemădetaliemondială.Acest fapt a influenţat politica

penală în domeniu şi, drept consecinţă, au fost elaborate programe specialepentrulucrulcu

persoanele respective supuse probaţiunii.

231

Estecunoscut faptulcăsimplapedepsirenu estesuficientă pentru o abordare completă

a acestei probleme şi că trebuie dublată de existenţa unor strategii de educaţie şi

tratament161. Dinacest motiv, în ordinele deprobaţiune au început afiincluse

obligaţia infractoruluidea urma un tratament de specialitate şi, mairar, obligaţiasupuneriila

testeprincareseverifică consumul unor substanţe. În ultimul timp, supunerea unui tratament

a devenit condiţia de bază a sancţiunii de probaţiune pentru persoanele ce abuzează de

diferite substanţe. În acest fel au apărut programeledin cadrulmodeluluiclinic,

conformcărora, cauza principalăainfracţiuniieste abuzuldesubstanţe alcoolice sau cu efect

narcotizant, adică boala respectivă (alcoolismul, narcomania). Astfel, pentru a preveni

săvîrşirea unei noi infracţiuni persoanatrebuie să fie tratatăde boala respectivă.

Analizînd multitudinea programelor modelului clinic, putem concluziona că din

punct de vedere juridic ele pot fi divizate în două grupe. Din prima grupă fac parte

programele conformcărorainfractorulestesupus unor condiţiigeneraleale probaţiunii,

supravegheriidin partea ofiţeruluideprobaţiune şi obligaţieide aurma un

tratament.Adouagrupă este constituită deprogramelecareprevăd

doarobligaţiadeaurmauntratament şi unele obligaţii adiacente (de exemplu, de a se supune

examenului medical pentru a verifica prezenţa diferitelor substanţe în sînge etc.). Se

consideră că sînt mai reuşite acele programe în care se combină tratamentul medical cu o

supraveghere strictă din partea ofiţerului de probaţiune162. În acest context menţionămcă

uniiautori163 au remarcat reducerea recidivismului cu 20%-30% în programele în care

persoanele au fost supusesupravegheriişitratamentuluimedical.

Scopul primar al acestor programe este de a determina infractorul să urmeze

programul de tratament, „ceea ce i-ar permite să accepte un mod deviaţă corect”164. Este

necesar să subliniemcăacest rezultat (adicăabstinenţadelaconsumulunor substanţe) este greu

de obţinut, deoarece tratamentulmedical este anevoiosşinu întotdeauna areun finalreuşit.

În cadrul programelor de tratament au fost elaborate

diverse sancţiuni. Astfel, în unele state se aplică cu succes următoarele

sancţiuni:preîntîmpinarea verbală, preîntîmpinarea în scris, preîntîmpinarea verbală de către

instanţa de judecată, mărirea duratei fazei de tratament, mărirea gradului de supraveghere

etc165. Aceste sancţiuni se deosebesc după subiectul care le aplică şi faptele pentru care se

aplică. Unele sînt aplicate de serviciile de probaţiune, iar altelede instanţa de judecată. De

regulă, serviciile de probaţiune sînt în drept să aplice sancţiunidoar pentru „violările

tehnice”ale programului de tratament, adică doar pentru încălcareaobligaţiilor stabilite

nemijlocit de ofiţerulde probaţiune înscopul realizării hotărîrii instanţei de judecată. Iar

instanţa de judecată aplică sancţiuni pentru încălcarea obligaţiilor stabilite în hotărîrea

acesteia (de exemplu, săvîrşirea unei noi infracţiuni, abuzulrepetat faţă de unele substanţe

etc.). În asemenea caz judecătorul are următoarele opţiuni:1)

stabilireauneisancţiunicareînrăutăţeşte situaţia infractorului, dar menţine programul de

probaţiune; 2) revocarea măsuriide probaţiune şistabilirea uneipedepse noi, care, în

majoritatea cazurilor, este privareade libertate.

Realizarea programelor detratament necesită implicarea nu numaiaserviciilor

deprobaţiune, dar şiainstituţiilor medicale respective. Uneori numai ofiţerii de probaţiune

232

realizează programul, însă,înmajoritateacazurilor, tratamentulesterealizat nemijlocit de

instituţiispeciale, care au un acord specialîn acest sens cu autorităţile statului. Şeful

oficiuluide probaţiune este împuternicit săîncheiecontractecu instituţiileprivatesau publice

înscopuldepistăriişitratăriipersoaneidependente de consumul unor substanţe166. Totodată,

menţionăm că rolul primordial aparţineofiţerilor deprobaţiune,

deoarecetratamentulpersoanei nu esteun scop însine,ţelulfinalfiind reintegrareapersoanei. În

asemenea caz, persoana nu poate fi reintegrată reuşit fără o motivare respectivă. „Motivarea

infractorilor este un aspect

important în realizareaprogramelor destinate infractorilor care abuzează de alcool/droguri,

trebuind să fie incluse şi strategii prin care să se îmbunătăţească motivaţia pentru

schimbare”167.

Totuşiabordărileutilizate înactivităţilecu infractoriicare

consumăabuzivunelesubstanţevorfidependenteîntr-o anumită măsură delegislaţiacare

reglementează atît tratamentulacestor persoane, cît şi procesul penal şi sancţionarea din

cadrul sistemuluidejustiţie penală.

La sfîrşitul sec.XX, sistemul de justiţie american avea posibilitatea să utilizeze

monitoringul electronic, această posibilitateapus începuturileunor noiprograme de

probaţiune. Monitoringulelectronicsereferălaunechipament tehnic,utilizat pentru a verifica

executarea obligaţieicarecere infractoruluisă se afle untr-un loc anumit, de regulă la

domicili168.Aflarea la domiciliu poate fipermanentă, în anumite perioadeale zileisau în

anumite ore169.

Echipamentul tehnicutilizat în aceste programe este, în general, de două tipuri:

semnalarea continuă şi echipamentul pentru contact.

Semnalarea continuă este constituită din trei părţi componente.

Emiţătoruldesemnale, prima parte componentă, este purtat de infractor, deseori în acelaşi

mod ca şiceasul de mînă. Receptorulelectronic, adouapartecomponentă, primeşte semnalele

continue de la emiţător şi, prin indermediul firului telefonic, transmite informaţia

computerului, a treia parte componentă. În memoria calculatorului este introdus regimul

persoanei monitorizate şi el verifică automat toate plecările infractorului. De exemplu,

persoana este la serviciu de la 8.00 pînă la 17.30, decila 8.00 ea poate părăsi locuinţa.

Receptorul electronic notifică computerul principal şi acestaverifică dacă plecarea este

permisă, apoi se face o însemnare într-un registru special. La ora sosirii (17.30) calculatorul

este programat să

verificeexistenţasemnaluluidela receptorulelectronic,deoarece o

datăcuieşireainfractoruluidinîncăpereamonitorizatăsemnalul se întrerupe. Dacă semnalul

lipseşte, automat este înştiinţat serviciuldeprobaţiune, maiexact

ofiţerulrespectivdeprobaţiune. „În acest mod, echipamentulelectronic înştiinţeazăserviciulde

probaţiune dacă persoana monitorizată este în încăperea respectivă sau nu şi nicidecum ce

face aceasta în încăpere sau unde se află dacă nu este acolo”170.

Modalitatea de contact constă în verificarea periodică a infractorului de către

ofiţerul de probaţiune prin intermediul telefonului. Verificarearespectivă poate

firealizatăprin diferite modalităţi. Prinmijloacele tehnice inserateînaparatulde telefon poate

233

fiînfăptuită „îmbrăţişarea electronică”171, înacest caz este stabilită şi identitatea persoanei.

Următoarea modalitate se rezumălaaceeacăinfractorulesterugat săpronunţeunelecuvinte

acărortonalitatesecomparăcuceleiniţiale(adicădelaînceputul monitorizării)

decătreunaparatajspecial.Totodată, menţionăm că modalităţile tehnice prin care se

realizează monitoringul electronicsînt încontinuă dezvoltare şiperfecţionare. Deaceea,

enumerarea şi caracterizarea exhaustivă a acestora pare a fi imposibilă.

Din punct de vedere juridic, monitoringulelectronic este o obligaţie conformcăreia

infractorul plasat trebuie să se afle într-un loc anumit, de regulă, la domiciliu. Pînă în

prezent nu estestabilit loculmonitoringuluielectronicînsistemulprobaţiunii.

Uniiautori172 susţincă măsuradatăesteun programoperaţional independent, conformaltor

opinii173, monitoringulelectroniceste o parte componentă în cadrul sentinţeideprobaţiune.

În unele cazuri, măsura respectivă este utilizată ca o sancţiune pentru unele încălcăriale

cerinţelor sentinţei de probaţiune174.Trebuie

sămenţionămcămonitoringulconţineînsinetoatecaracteristicile pozitive ale probaţiunii, de

asemenea, argumentele invocate

pentru utilizarea acestei măsuri sînt aceleaşi ca şi în cazul probaţiunii.

Desigur, această măsură are şi unele dezavantaje, de exemplu,

monitoringulnupoatefiaplicat încazulcînd infractorul nu posedă telefon fix, deoarece se

realizează prin intermediul firelor telefonice175; înunele ţăritot echipamentuleste plătit de

condamnat, ceea cear putea implica o discriminare la aplicarea acestei măsuri, adică ea ar

putea fi aplicată doar celor care au sumele necesare de bani176. Totuşi în cadrul acestui

program sînt utilizate pe larg rezultatele progresuluiştiinţific, datorită acestuifapt, un ofiţer

de probaţiunepoate supraveghea eficient

maimulţiinfractori.Astfel,menţionămcă„monitoringulelectronic este un instrument de a mări

abilitatea de supraveghere a ofiţerilor, dar nu un instrument dea-isubstitui”177.

Făcînd abstracţie de toate aspectele pozitive şinegative, putem sublinia faptulcă

această măsură s-adovedit a fi foarte reuşită. Conform unor date, rata de recidivare a

persoanelor cărora li s-a aplicat monitoringul este foarte mică şi constituie ccirca 10-11 la

sută178.

În finaldorimsă menţionămcăo enumerare exhaustivă a tuturor programelor de

probaţiune care au fost elaborate şi/ sau

aplicateesteimposibilă,motivpentrucareînprezentalucrare au fost elucidate doar acele

programecare au fost aplicatepe o scară largăşiau dat rezultatepozitive. În acelaşitimp

apariţia şi realizarea programelor întotdeauna va fi dependentă de teoria de cauzalitatea

infracţionalităţii, predominantă laacelmoment, de politica şi legislaţia penală, precum şi de

cultura juridică a societăţii respective.

3.Reglementarea juridică a probaţiunii în legislaţia Republicii Moldova

Primele elemente de probaţiune au existat, în mod surprinzător am putea spune, în

legea penală adoptată în anul 1961, în care erau prevăzute aşa instituţii ca: condamnarea

condiţionată;liberareaderăspunderepenalăcutrimitereacauzei judecătorieitovărăşeştisau

234

liberareacu încredinţarepe chezăşie etc. Pe lîngă faptul că erau prevăzute, aceste instituţii

erau pe larg aplicate, deoarece în acea perioadă comunitatea avea o influenţă foarte

mareasupra comportamentului persoanelor şi, respectiv, puteafi atrasă în

executareasancţiunilor neprivative de libertate.

La 12 iunie 2003, în Republica Moldova au intrat în vigoare Codul penal şi Codul

de procedură penală, care se remarcăprintr-oreglementareextremdeflexibilăaalternativelor la

detenţie încă din faza de urmărire penală, precum şi prin crearea unuisistemsancţionator

preponderent educativ pentru minori. Noiinstituţii, precummedierea şiîmpăcarea în cauzele

penale, metodade reparaţiişicompensaţiiacordate victimelor pentru daunele materiale

cauzate prin săvîrşirea infracţiunii şi

muncaneremuneratăînfolosulcomunităţiireprezintădoarcîteva exemple în acest sens90.

Apariţia acestor inovaţiieste condiţionată, înmare parte, de politica penală a statului,

care este orientată spre crearea unor alternative reale la pedeapsa închisorii în scopul evitării

costurilor şi consecinţelor negative ale încarcerării excesive. Totodată menţionăm că

legislaţia naţională reglementează majoritatea aspectelor instituţieiprobaţiunii.

Deciputemafirma că necesarul pentru realizarea instituţiei probaţiunii este reglementat de

legislaţia naţională. După cum am menţionat,

legea autohtonă conţine doar unele elemente ale probaţiunii. Dar care sînt ele? Unii

autori91 susţin opinia conform căreia condamnarea condiţionată (cuprinde liberarea

condiţionată de răspunderepenală şicondamnareacu suspendarea condiţionată a

executăriipedepsei) şiprobaţiunea sînt identice. Fapt cu care nu sîntem de acord, deoarece în

paragraful 1 capitolul I al prezenteilucrăriam expus şi argumentat opinia potrivit căreia

instituţia probaţiuniiîn calitate de măsură penală poate include şi asemenea instituţii cum ar

fi: amînarea emiterii sentinţei; liberarea condiţionată înaintede termen etc.

În acelaşi timp subliniem că Codul penal al Republicii Moldovanu

recunoaşteprobaţiuneacasancţiuneindependentă, ci doar ca alternativă la privarea de

libertate, deciprobaţiunea poate fiaplicată doar în procesulindividualizării pedepsei. De

asemenea, elementele probaţiunii existente trebuie să corespundădefiniţieişicaracteristicilor

elucidate înparagragful 1capitolulIalprezenteilucrări.Conformcelormenţionateputem afirma

că elemente ale probaţiunii în calitate de alternativă la privarea de libertate sînt următoarele:

liberarea de răspundere a minorilor (art.54 CP); liberarea condiţionată de răspundere penală

(art.59 CP);condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP);

liberarea condiţionată de pedeapsă înaintede termen (art.91 CP); liberarea de pedeapsă a

minorilor (art.93 CP); amînarea executării pedepsei pentru femei gravide şifemei care au

copii în vîrstă de pînă la opt ani (art.96 CP).

În unele surse enumerarea respectivă este mai amplă92, opinie cu carenu sîntemde

acord. În acest context menţionăm că liberarea de răspundere penală în legătură cu

renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii şi liberarea de răspundere în

legăturăcucăinţaactivăseaplicăţinîndu-secont decomportarea benevolă a infractorului în

timpul sau imediat după comiterea infracţiunii, adică acţiunile întreprinse de persoana

respectivă sînt consecinţavoinţeiei, dar nuconsecinţaobligaţiunilor impuse de instanţă, aşa

cum este necesar în cazul probaţiunii.

Conform legii penale actuale, despre probaţiune putem vorbiîncazulaplicăriiunor

modalităţialeliberăriide răspundere penală (art. 54, 59 Cod penal al RM) şi unor modalităţi

235

ale liberării de pedeapsa penală (art. 90, 91, 93, 96 Cod penal al RM).

Liberarea de răspundere penală constă în refuzul judecătorului de a da o sentinţă de

condamnare persoanei vinovatedesăvîrşireainfracţiuniişi, implicit, înrefuzuldeaaplica

acesteia pedeapsa respectivă (sancţiunile juridico-penale)93.

Conform unei opinii94, unele modalităţi a liberării de răspundere sînt măsuri de

siguranţă sau măsuri de apărare socială, căcinu

arecarestabilireaechităţiisocialeoriintimidarea infractorului sau altor persoane, caracterul de

măsură de siguranţă rezultă şi din aceea că măsura dată apare ca un „tratament

criminologic”, destinat readaptăriila viaţa socială.

Conform unor opinii95, liberarea de răspundere penală este un mijloc de

individualizare a pedepsei. Modalitatea dată de individualizare a răspunderii penale poate fi

considerată probaţiune, deoarece condiţiile necesare acesteia sînt, practic, identice cu cele

necesare aplicării probaţiunii. Decila aplicarea liberăriide răspundere penală este necesar:

prezenţa persoanei învinuite, stabilirea unor condiţii obligatorii pe o perioadă de timp,

îndeplinirea cerinţelor obligatorii în cadrul comunităţii; cerinţe cu privire la infractor şi

faptă fiind aceleaşi. Astfel, liberareaderăspundere penalăpoate ficonsiderată o modalitate a

probaţiunii.

Totuşiuniiautori96susţincăliberareaderăspunderepenală este o alternativă a

procesuluipenal, dar nu o alternativăa unei sancţiuni privative de libertate. Nu negămfaptul

că realizareaprocesuală a acestei instituţii materiale poate şi reprezintă o alternativă

aprocesuluipenalformal, dar, menţionăm, totodată, că liberarea derăspundere penală este o

instituţie materială cu implicaţii juridico-penale şiexecuţional-penale şi considerăm că

această măsură penală se înscrie în noţiunea de probaţiune.

Ordineadeaplicarea liberăriiderăspundere penală poate fi redată shematic în modul

următor: instanţa de judecată stabileşte căsînt suficiente probe pentru a demonstra vinovăţia

persoanei (dar fără a emite o sentinţă în acest sens); instanţa ajunge la concluzia că

condamnatul poate fi reeducat fără stabilirea şi executarea reală a pedepsei; instanţa

eliberează persoana vinovată de răspundere penală, stabilind în acelaşi timp un termen de

încercare (termen de probare). Termenul de încercare este o perioadă de timp în care

condamnatul trebuie să demonstreze printr-un comportament respectiv corectarea sa97.

Scopulprincipalaltermenuluideprobăconstăînnecesitatea organizăriiînaceastăperioadă a

lucruluieducativ cu infractorul şideaseconvingedespreoportunitateaadoptăriiuneiasemenea

hotărîri de către instanţa de judecată.

Conform art. 54 al Codului penal al RM, persoana în vîrstă de pînă la 18 ani care a

săvîrşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de

răspundere penală în conformitate cu prevederile procedurii penale dacă s-a constatat că

corectareaeieste posibilă fără a fi supusă răspunderiipenale. De asemenea, minorilor liberaţi

de răspundere penală, în conformitate cu alin. 1 alart. 54, lise pot aplica măsurile de

constrîngere cu caracter educativ, prevăzute în art. 104 Cod penal.

În articolul menţionat legiuitorul foloseşte sintagma „persoana care a săvîrşit pentru

prima oară o infracţiune”. Această expresie trezeşte unele confuzii. Dinpunct de vedere

juridic, aceasta poate fi orice persoană care a săvîrşit pentru

prima oară, în viaţa sa, o infracţiune sau o persoană care a mai săvîrşit şialteinfracţiuni, dar

236

antecedentele penaleau fost stinse sau ridicate. Situaţiadată are loc datorităfaptuluică

„persoana nu poaterăspundededouăşimaimulteoripentru aceeaşifaptă” (art.4 al protocolului

adiţional nr. 7 al Convenţiei Europene pentruApărareaDrepturilor şiLibertăţilor

Omului)98.Astfel, un minor care a fost supus deja unei sancţiunipenale sau liberării

condiţionate, poate fi iarăşi supus liberării condiţionate de răspundere penală(cu condiţia că

înperioada executăriiprimeiliberăriminoruln-acomisvreoinfracţiune).Acesteitezesealătură

şipracticileunor statestrăine99. Dinpunct devederecriminologic situaţia dată nu este

adecvată. Conform unor opinii100, dacă persoana a săvîrşit din nou o infracţiune, aceasta

înseamnă că liberarea condiţionatăsau sancţiunea executată anterior nuşi-a atins scopulde

reeducare şi prevenire specială, iar asemenea scopurinu maipot firealizatecu

ajutoruluneiaşainstituţiicum este liberarea condiţionată de răspundere penală.

În asemenea cazuri, instanţa de judecată,conducîndu-se de legislaţia în vigoare,

poate libera condiţionat de răspundere penală un minor faţă de care asemenea măsură sau

una mai aspră (adică pedeapsa reală)şi-a demonstrat deja ineficienţa. Deciconsiderămcă

liberarea de răspunderepenală a minorului ar trebui aplicată, de regulă, cînd persoana care

nu a împlinit vîrstade18 aniacomisînadevăr pentru primadatăo infracţiune, sau în cazul în

care această infracţiune este comisă nu pentru prima dată, dar cu condiţia că pentru

infracţiunea anterior săvîrşită au trecut termenele de prescripţie pentru tragerea la

răspunderepenală. Situaţia datăintră încontradicţiecu noţiunea „infracţiune comisăpentru

prima oară”, deoarece nu cuprinde cazulcînd aufost stinseantecedentelepenalepentru o

infracţiune comisăanteriorceleipentru săvîrşireacăreiaestepornit procesul. Totuşi credem că

în această situaţie este raţional să acceptăm

punctul de vedere criminologic asupra noţiunii „infracţiune comisă pentru prima oară”.

O condiţie obligatorie pentru liberarea condiţionată a

minoruluiestegradulprejudiciabilalinfracţiunii,adicăinfracţiunea săvîrşităsăfie uşoară sau

maipuţin gravă. Conformal.2 art. 16 Cod penal, infracţiuni uşoare se consideră faptele

pentru care legea penalăprevede în calitate depedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un

termen de pînă la 2 ani inclusiv, iar infracţiuni mai puţin grave, conform al. 3 art. 16 Cod

penal, se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare

pe untermen de pînă la 5 ani inclusiv.

Instanţa trebuie să ajungă la concluzia că corectarea persoanei este posibilă fără a fi

supusă răspunderii penale. În contextulproblematiciidinprezentalucrare, aceastaar însemna

că „în rezultatul cercetării cauzei şi calităţilor individuale ale vinovatuluis-

aformatconvingereafermăînposibilitateaatingerii scopului răspunderii penale fără izolarea

de societate, dar în condiţiile unui control profilactic al comportării persoanei

respective într-o perioadă de timp stabilită”101. De asemenea, conform opiniei unor

autori102, în calitate de temei pentru constatarea posibilităţiică minoruldelincvent poate

ficorectat fărăa fisupus răspunderiipenale, printrealtele,ar fiurmătoarele împrejurări: căinţa

sinceră, autodenunţarea, contribuţia activă la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a

pagubei pricinuite sau înlăturareadauneicauzate etc.

Un alt aspect alliberăriiderăspunderepenală a minorilor sereferălafaptuldacă

instanţapoate, în ipoteza încare termenul de încercare depăşeşte momentulîmpliniriivîrstei

de 18 ani de către condamnat, să stabilească numai obligaţiile prevăzute de art. 104 Cod

237

penal, sau este obligată să impună şi respectarea după majorat a altor măsuri prevăzute de

legea penală sau ceaprocesual-penală. Credem că s-a optat corect„apreciindu-se

că dacăinstanţaa considerat necesarăimpunereaunor obligaţii, acest lucru să persiste pe toată

duratatermenului de încercare, chiar şidupă împlinirea vîrsteide18 ani, deoarece nuexistă

nici o raţiune care să justifice stabilirea în sarcina condamnatului a unor obligaţii

executabile doar pînă la majorat, atîta vreme cît termenul de încercare se prelungeşte şi

după acest moment, chiar dacăconţinutul acestor obligaţii semodifică la împlinirea vîrstei

de 18 ani”103.

Conform al. 2 art. 54 Cod penal, persoanelor liberate de răspundere penală, în

conformitate cu al. 1 art. 54, li se pot aplica măsurilede constrîngere cu caracter educativ

prevăzute în art.104 Cod penal.Articolul respectivprevede următoarele măsuri de

constrîngere cu caracter educativ: a) avertismentul;

b)încredinţarea minorului în supravegherea părinţilor, persoanelor careîiînlocuiesc sau

organelor specializate de stat;

c)obligareaminoruluisă repare daunele cauzate; d) obligarea minoruluide aurma un curs de

tratament medicalde reabilitare psihologică; e) internareaminoruluiîntr-o instituţiespecială

de învăţămînt şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.

În ceea ce priveşte natura juridică a acestor măsuri, ne

raliemopinieiconformcăreiaele„pot ficonsideratedrept măsuri de alternativă pentru

pedepsele penale”104, iar în alte surse, măsurile de constrîngere cu caracter medical sînt

definite ca „măsuri de influenţă prevăzute a fi aplicate de instanţa de judecată ...”105.

Ţinînd cont de definiţia probaţiuniidescrisă în prezenta lucrare, măsuriledate sînt

aceleobligaţiicare se impun persoanei supuse probaţiunii. Cu atît maimult, măsurile date

sînt aplicateîn scopulcorectăriişireeducăriiinfractorilor minori,

precumşipreveniriisăvîrşiriide noiinfracţiuni, dupăcumputem observa, aceleaşi scopuri sînt

urmărite de probaţiune prin stabilirea diferitelor obligaţiuni. Totuşi măsurile respective

nicidecum nu pot ficonsiderate pedepse, deoarece nu implică apariţia antecedentelor penale.

Mai mult decît atît, aplicarea acestora duce la liberarea minorului atît de pedeapsa penală,

cît şide răspunderea penală.

Conform al.3 art.104 Cod penal,minorului îi pot fi aplicate concomitent citeva

măsuri de constrîngere cu caracter educativ, această prevedere a fost stipulată pentru

aacorda instanţelor o „libertate”încombinareamăsurilor, combinarecese efectuează în scopul

atingerii scopurilor sus-menţionate. Totodată menţionămcă,potrivit al.2 art.104 Codpenal,

listaobligaţiunilor este exhaustivă. Înredacţia LegiiRM nr.985-XVdin 18 aprilie 2002,

Codul penal prevedea că lista dată a măsurilor nu este exhaustivă şiinstanţelede judecată

erau în drept să aplice orice alte obligaţii ce ar putea contribui la reeducareaminorului şi la

prevenirea săvîrşiriinoilor infracţiuni. În acest context, salutăm

decizialegiutoruluidinurmătoarelemotive: 1)stabilireaunuicerc strict de obligaţiiva proteja

minoruldeîncălcarea sau limitarea unor drepturişi libertăţifundamentale aleomului, limitare

care s-ar părea necesară, dar incompatibilă cu legislaţia în domeniul drepturilor omului; 2)

stabilirea unui cerc strict de obligaţii va proteja minorulsupus acestor măsuride posibilele

abuzuri sau destabilireaunorobligaţiiinutile,caredoarvor îngreunaprocesul de reeducare a

238

delicventului minor; 3) prevederea unei liste exhaustive a obligaţiunilor este în concordanţă

cu cerinţele Recomandăriinr.22(2000)cuprivirelaimplementareaRegulilor Europene privind

Măsurile şiSancţiunile Comunitare106.

În acelaşi timp, atenţionăm că posibilitatea acordată instanţei, conform art.104 Cod

penal (în redacţia Legii RM nr.985-XV din 18 aprilie 2002), de a limita timpul liber şi

stabilireaunor cerinţespecialeprivind comportamentulminorului a fost, de asemenea, exclusă

din motivele enumerate anterior.

Avertismentulprevăzut la lit.a) al.1 art.104 presupune o apreciere negativă de drept a

acţiunii făptuitorului şi concomitent o reacţie din partea societăţii în scopul educării şi

reeducării acestuia107. Pentru a obţine unefect maimare alacesteimăsuri, în toate

cazurileavertismentultrebuie să fieanunţat public, dar, suplimentar, poate fi realizat şi în

formă scrisă, adică prin înmînareahotărîriiinstanţeicontrasemnătură.

Încredinţarea minoruluipentru supraveghere părinţilor, persoanelor careîiînlocuiesc

sau organelor de stat specializate presupune punerea în sarcina lor a obligaţiei de a urmări şi

a direcţiona comportamentulminorului. Pentru aplicarea acestei măsuri, „instanţa urmează

să se convingă de posibilitatea reală a acestora de a asigura măsura de constrîngere cu

caracter educativ”108. Legea penală nu conţine prevederi referitor la acordul acestor

persoane de a realiza supravegherea

delicventuluiminor.Totuşinealăturămopiniei109conformcăreia necesitatea

acorduluiesteunrezultat firesc alnaturiişiscopului acestei măsuri educative. Cu toate acestea,

modalitatea de exprimare a acordului nu prezintă importanţă principială, dar din punct de

vedere procesual, ar fi binevenităforma scrisă. În acest context menţionăm că prin măsura

respectivă, adică încredinţarea minorului pentru supraveghere organelor specializate de stat,

Codul penal stabileşte bazele activităţii serviciilor de probaţiune. În acest caz trebuiesă

existe „organe specializate de stat” şi în acelaşitimp instanţa este în drept să pună

minorulsub supraveghere. Deciîn cazulminorilor putem vorbidespreposibilitatea

aplicăriiprobaţiuniiatît ca sancţiune, cît şi ca activitate a unor instituţii specializate. Mai

mult decît atît, supravegherearespectivă poatefidispusăîmpreună cu alte măsurieducative.

Următoarea măsură educativă este repararea daunelor cauzate.

Obligareaminoruluideareparadaunacauzatăseaplică în următoarele cazuri: 1) cînd minorul

este obligat să întoarcă

persoanei vătămate obiectul sustras sau alt obiect echivalent celuidispărut, dacă

persoanavătămatăacceptă;2) cînd minorul poatereparaînbanicostulobiectuluisaudauna

cauzatăstabilită de către materialele cauzei sau la înţelegerea părţilor; 3) cînd dauna cauzată

urmează să fie reparată de către făptuitor prin munca lui proprie110.

Amenda aplicată minoruluinu se răsfrînge obligatoriu asuprapărinţilor sau

persoanelor careîlîntreţin, deoareceexistă şi minori care au bunuri proprii111. Deci măsura

dată poate fi dispusă ţinîndu-se cont de starea materială a minorului. Prin stare materială a

minorului se înţelege prezenţa unei surse de venit sau patrimoniu carei-ar permiteacoperirea

daunelor, de exemplu, salariul,bursaetc. Dispunereaacesteimăsurieducative este posibilă şi

în cazul cînd părinţii sînt de acord, la înţelegere cu partea vătămată, să repare dauna

cauzată. Credem că această situaţie poate fi admisă numaiîn cazul în care va avea un

caracter educativ asupra minorului, deoarece dacă părinţii vor repara daunafără ca

minorulsăsuporteanumite consecinţe, atunci, credemcă, din punct de vedere

239

alreeducăriipersoanei, nu maiare rost dispunerea uneiasemenea măsuri.

Înaceastăordinedeidei, nuputemfideacordcu opinia112 potrivit căreia, încazurilecînd

minorulesteliberat derăspundere penală, nu este posibilă repararea daunei. În cazul liberării

de răspunderepenalăaunuiminor,instanţadejudecatăpoateaplica măsurile de constrîngere cu

caracter educativprevăzute în art. 104, iaracest articolconţine

prevedereaconformcăreiainstanţa dejudecatăpoate dispune obligareaminoruluisă

reparedaunele cauzate.

Totodată menţionăm că repararea pagubei poate fi realizatănu

numaiprinoferireadedespăgubiri, darşiprinmunca proprie a minorului, de exemplu, cînd prin

diferite acţiuni de vandalism sînt deteriorate băncile din parcuri, monumentele,

delicventul minor poate fi impus să le repare personal.

Altămăsurăeducativă esteobligareaminoruluide aurma uncursde tratament

medicaldereabilitare psihologică.Această măsură „este determinată de dereglările de

comportament ale minorului, dependente de starea familială sau de atragerea la săvîrşirea

infracţiunii de către inculpaţii adulţi”113. Internarea minoruluiîntr-oinstituţie specială de

învăţămînt şide reeducare sau într-oinstituţiecurativăşidereeducarepresupune trimiterea

minorilor în şcoli-internat şi instituţii medicale pentru copii cu deficienţe psihice sau copii

care au suferit bolices-au răsfrînt asupra dezvoltăriilor.Temeiurile pentru

trimitereaînasemenea instituţii trebuie să fie stabilite de instanţă în baza concluziilor

medicale114. Înpractică s-adecis corect că internarea minorului într-un centru de reeducare,

pentru a fi eficientă, nu se poate efectuadecît faţădeunminor căruia,

ladatapronunţăriihotărîrii i-a rămas, pînă la majorat, suficient timp pentru reeducare115.

Atenţionăm asupra faptului că legea penală autohtonă stabileşte urmări nefaste în

caz de nerespectare a măsurilor impuse de instanţa de judecată, prin aceastaapropiindu-se şi

mai mult de noţiunea de probaţiune în accepţiunea sa clasică.

Altfelspus,încazulminorilorsînt prevăzuteobligaţiileceurmează a fi respectate şi consecinţele

nerespectării acestora. Astfel, conformal.4 art. 104 Cod penal, „încazuleschivăriisistematice

de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de către minor, instanţa de judecată, la

propunerea organelor de stat specializate,anuleazămăsurileaplicateşidecidetrimitereacauzei

penaleprocuroruluisau stabileştepedeapsaconformlegiiînbaza căreiapersoanaa fost

condamnată, dupăcaz”. Urmărilenefaste pot interveninumaiîn cazuleschivăriisistematicede

lamăsurile stabilite. Eschivareasistematicăpresupune încălcarea (detreişi maimulteori)

măsuriiaplicate: dea se prezenta pentru a repara dauna cauzată sau la tratamentul medical de

reabilitare

psihologică, sau pentru a ise anunţa avertismentuletc. Ordinea şi procedura liberării de răspundere

penală a

minorului este reglementată de Codul de procedură penală al Republicii Moldova.

Deciordinea este următoarea: organulde urmărire penală face propunere procurorului de a

înceta urmărirea penală în privinţa minorului şi, dacă procurorul consideră necesar, emite

ordonanţă de încetarea procesuluicu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter

educativ.

În cazul aplicării măsurii de internare într-

240

oinstituţie specialădeînvăţămîntşidereeducaresauîntr-oinstituţiecurativă

şidereeducare,demersulprocuroruluiprivindliberareaminorului de răspundere penală se

examinează de către judecătorul de instrucţie conformprevederilor art.308 CPP. Dacă

judecătorul de instrucţierespinge demersul, atunciprocuroruleste obligat să anuleze

ordonanţa de încetare a procesului penal şi să continueproceduraobişnuită. Esteîndrept

săiniţiezeprocedura liberării atît organul de urmărire penală, procuratura, cît şi, conform

al.5 art.483 C.P.P., instanţa de judecată în timpul examinării cauzeipenale. Faptulcă

procedura liberăriipoate fi iniţiată în mai multe faze ale procesului penal este salutabil,

deoarece cu cît mai multe posibilităţi de aplicare a probaţiunii vor fi, cu atît probabilitatea

deaplicare va fimaimare, ceea cear constituiun pas important înaplicarea pe larg a

probaţiunii.

Următorulelement deprobaţiunereglementat delegislaţia RepubliciiMoldova

esteliberarea condiţionată de răspundere penală. Conformart.59 Cod penal, în privinţa

persoanei puse sub învinuire pentru săvîrşirea unei infracţiuniuşoare sau mai puţin grave,

careîşirecunoaşte vinovăţia şinu prezintă pericol social, urmărirea penală poate fi

suspendată condiţionat, cu liberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate cu

procedura penală, dacă corectarea acestei persoane este posibilă fără aplicarea unei pedepse

penale.

Aşadar, reieşind din conţinutul legii, această modalitate de liberare de răspundere

penală este posibilăîn prezenţa unor condiţiiconcrete, şianume: 1) infracţiuneasăvîrşitănu

prezintă ungrad prejudiciabilînalt, adică persoanaasăvîrşit o infracţiune uşoară sau maipuţin

gravă; 2) procurorula emis ordonanţa de învinuireşivinovatulîşirecunoaşte vinovăţia;3)

persoana celui vinovat nu prezintă pericolsocialsporit (a săvîrşit infracţiunea pentru prima

dată, se caracterizează pozitiv, munceşte cinstit, poartă grijă defamilie etc.); 4) reeducarea

luieste posibilă fără aplicarea uneipedepsepenale; 5) vinovatulnuinsistă cadosarul penal să

fie cercetat în judecată; 6) dauna cauzată a fost reparată116.

Prin recunoaştere avinovăţiei se are în vedere situaţia în care învinuitului i s-

a explicat dreptul de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa, iar acesta acceptă sădepună

mărturii şi să dea explicaţiireferitoare la învinuirea înaintată117.

Legea penală operează cu noţiunea de persoană ce nu prezintă pericolsocial. Se

consideră că persoana nu prezintă pericolsocialîn cazulîn carenu a fost anterior condamnată,

nu este dependentă de alcool sau droguri, se căieşte sincer de comiterea infracţiunii118,

deasemenea, estenecesar ca persoana vinovatăsăaibăuncomportament

pozitivşiîncadrulprocesului penal119.

Liberarea condiţionată derăspundere penală a persoanei

serealizeazăconformprevederilor Coduluideprocedurăpenală. Astfel, potrivit art. 511 Cod

de procedură penală, în cazul în care procurorulconstatăcă persoana întruneştetoate

condiţiile necesare liberăriicondiţionate, el, prin ordonanţă(care trebuie să fie confirmată de

procurorul ierarhic superior), suspendă condiţionat urmărirea penală pe un termen de un an.

În acest caz, persoanei învinuite îi pot fi stabilite una sau mai multe obligaţii: 1)dea nu

părăsilocalitateaunde îşiaredomiciliuldecît

în condiţiile stabilite de procuror; 2) de a comunica organului de urmărire penală orice

241

schimbare de domiciliu; 3) de a nu săvîrşiinfracţiunisau contravenţii;4) de a-

şicontinua lucrulsau studiile.

De asemenea, legea procesual-penală prevede că liberarea condiţionată nu se aplică

persoanelor care: 1) au antecedente penale; 2) sînt dependente de alcool sau droguri; 3)

avînd funcţiiderăspundere, au comisinfracţiunea făcînd abuz de serviciu; 4) au comis

infracţiunicontrasecurităţiistatului; 5) nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii.

Conform art.512 Cod de procedură penală, dacă în

termenuldesuspendarecondiţionatăaurmăririipenaleînvinuitul a respectat condiţiile stabilite,

procurorul, prin ordonanţa sa, liberează persoana de răspundere penală. Iar în cazul în care

învinuitulnu a respectat condiţiile stabilitede procuror, ultimul trimitecauzaînjudecatăcu

rechizitoriu înordineagenerală. Este interesant faptul că persoana poate fi liberată de

răspundere penală în baza art.59 Cod penal poate fi dispusă doar de procuror. Necătînd la

faptul că art.53 Cod penal prevede posibilitatea liberăriide răspundere atît de cătreprocuror,

cît şi de către instanţa de judecată, însă art.59 Cod penal stabileşte că liberarea condiţionată

se realizează în conformitate cu prevederile procesual-penale. Şianume prevederile

procesual- penale(art.510-512Cod de procedură penală) stabilescaceastă

atribuţieprocurorului.

Termenul de suspendare pe un an este necesar pentru a

seconvingedecorectitudineadecizieiadoptateşipentru a putea

fireluatăproceduraîncazulîncălcăriiobligaţiunilor stabilite.Deci şiîn

cazulliberăriicondiţionate sînt prezentemulte elementeale probaţiunii.Astfel, persoanei ise

stabilesc anumite condiţii, pe care trebuie să le respecte o perioadă determinată de timp.Ar

fi binevenit faptul dacă una din condiţiile necesare, prevăzută

de Codul de procedură penală, ar fi repararea pagubei, deoarece, în multe ţări, repararea

pagubei este o condiţie obligatorie asancţiuniide probaţiune şi, totodată, realizarea ei este

pusă în sarcina serviciilor de probaţiune120.

O instituţiea dreptuluipenalcareinclude unele elemente ale probaţiunii este instituţia

liberării de pedeapsă penală. Conform art.89 Cod penal, prin liberare de pedeapsa penală se

înţelege eliberarea persoanei care a săvîrşit o infracţiune de la executarea reală, parţială sau

totală, a pedepsei penale pronunţate prin hotărîrea instanţei de judecată. În alin. 2 al

aceluiaşiarticolsînt prevăzute modalităţile liberăriidepedeapsă penală, însă, după cum am

menţionat anterior, doar unele modalităţi conţin elemente ale probaţiunii. Printre acestea

enumerăm: condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei; liberarea

condiţionată înainte de termen; liberarea depedeapsă a

minorilor;amînareaexecutăriipedepsei pentru

femeigravideşifemeicareaucopiiînvîrstădepînăla8 ani.

Conform opiniei unor autori121, toate modalităţile de liberare de pedeapsa penală

conţin elemente de probaţiune. Nu împărtăşimaceastă opinie, deoarece unelemodalităţi ce

se conţinînlegenu aucaracteristicileenumerateînprezentalucrare, care pot caracteriza o

măsură penală drept probaţiune.

Astfel, dacă unei persoane îi este înlocuită partea neexecutată din pedeapsă cu o

pedeapsă mai blîndă, atunci pedeapsa maiblîndă va fialeasă din lista stipulată înart.62 Cod

penal. Dar această listă nu conţine nici o pedeapsă ce ar putea fiatribuităprobaţiunii.

Desigur, o parteneexecutatădinpedeapsa cu închisoare poate fi înlocuită cu o pedeapsă

242

neprivativă de libertate (deexemplu, amenda, munca neremunerată în folosul

comunităţii122), dar în acest caz modalitatearespectivă poate fi tratată ca o alternativă la

detenţie. Însă deşi probaţiunea este

„principalaalternativă”,nuoricealternativăesteprobaţiune.Deci

susţinem că înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă nu poate fi

atibuită la sancţiunea de probaţiune.

În ceea ce priveşte liberarea de laexecutarea pedepsei a persoanelor grav bolnave,

putem să menţionăm că aplicarea modalităţiirespectiveeste înfuncţiedeo circumstanţă

obiectivă, îmbolnăvirea persoanei de o boală psihică, ce exclude discernămîntul, saudeo

boalăceîmpiedicăexecutareapedepsei. În acest caz nu este vorba nici de supraveghere şi

asistare (cu excepţiacelor purmedicale) şinicidestabilireaunor obligaţiuni.

În urmauneianalize alegislaţieiautohtone, putemafirma că liberarea de pedeapsa

penală poate fi condiţionată şi necondiţionată. Liberareanecondiţionatănu

presupuneanumite cerinţecu privirelaconduitaulterioarăapersoanei. Însăliberarea

condiţionată solicită anumite cerinţe persoanei, după liberarea eide pedeapsapenală, cu

privirelaconduitaacesteiaîn termenul de încercare. Această afirmaţie este veridică, dar e

necesar a menţiona că şi în cazul liberării necondiţionate persoanele au unele obligaţii

generale, care nu sînt impuse de instanţa de judecată, dar de lege (de exemplu, obligaţia de

a nu comite crime, de a avea un comportament bun etc.).

Potrivit opiniei noastre, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei este instituţia care conţine toate elementele probaţiunii ca măsură (sancţiune)

penală. Conform art.90 Cod penal, dacă la stabilirea pedepsei cu închisoare pe un termen de

cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvîrşitecuintenţieşidecelmult

7anipentruinfracţiunilesăvîrşite din imprudenţă, instanţa de judecată, ţinînd cont de

circumstanţele cauzei şi persoana celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu este raţional ca

acesta să execute pedeapsa stabilită, eapoatedispune suspendareacondiţionatăa executării

pedepsei aplicate vinovatului, indicînd numaidecît în hotărîre

motivele condamnării cu suspendare condiţionată a executării şitermenul deprobă. În acest

caz, instanţa de judecată dispune neexecutarea pedepsei aplicate dacă, prin comportare

exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat.

De asemenea, în acelaşiarticol sînt stipulate şiobligaţiile ce pot fiimpuse

infractorului, iar listaacestora este exhaustivă. În varianta sa iniţială, Codul penal prevedea

că lista dată a măsurilor nu este exhaustivă şi instanţele de judecată erau în drept să aplice

orice alte obligaţii ce ar putea contribui la reeducarea condamnatului şi prevenirea săvîrşirii

noilor infracţiuni. În acest context, salutăm decizia legiutorului din aceleaşi motive

enumerate în cazul art. 104 Cod penal.

Conţinutul obligaţiilor stipulate în art.90 Cod penalva fi analizat în alt context. Însă

menţionămcăexistăo neclaritate, şi anume:pedeo parte,reparareadauneiesteo

condiţieobligatorie pentru adispunecondamnareacondiţionată, iar pedealtă parte, repararea

daunei esteo condiţie care poatefi impusă persoanei vinovate după dispunerea condamnării

condiţionate. Deci nu este clar cînd este necesar a repara dauna. Dacă asemenea reparare

este îndeplinită, în calitate de condiţie, pînă la pronunţarea sentinţei, atuncieste inadmisibilă

243

stabilirea acestei reparări ca obligaţie ce urmează a fi executată în termenul de probă şi

invers.

În legea penalăeste stipulat termenuldeprobă în limitele

delaunanpînălacinciani.Apreciind termenuldeprobă, instanţa de judecată dă posibilitate

reală vinovatului să-şi justifice corectarea prin comportament exemplar şi muncă cinstită,

nesăvîrşind o nouă infracţiune123.

Această măsură nu se aplică însă persoanelor care au săvîrşit infracţiuni deosebit de

grave şi excepţional de grave, precum şirecidiviştilor. Menţionăm, totodată, căCodul penal,

în redacţia LegiiRM nr.985-XV din 18 aprilie 2002, prevedea liberarea doar a persoanelor

care au săvîrşit infracţiuni uşoare şinu preagrave.Aceastăprevedere nu cuprindeadouă

categorii de persoanestipulate, în prezent, înalin.1 alart.90 Cod penalşi anume persoanele

condamnate la închisoare pe un termen de cel mult 7 ani pentru infracţiunile imprudente şi

persoanele condamnate laînchisoare pe un termende celmult 5 anipentru infracţiunile

intenţionate grave. Deoarece, conformart.16 Cod penal, infracţiuneagravă se consideră

faptelepentru care legea penală prevedepedeapsa de la 5 anipînă la 15 ani. În asemenea caz,

condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei putea fiaplicată doar celor

condamnaţipe un termen de 5 ani, indiferent dacă faptaa fost săvîrşită cu intenţie sau din

imprudenţă. Însă o dată cu modificările operateîn art.90 aceste limităriaufost evitate.

Legiuitorulastipulat şiunele„privilegii”pentru persoanele condamnate condiţionat,

care au o comportare corectă şi exemplară.Astfel, conformalin.7 art. 90,instanţa,

lapropunerea organului competent, poate anula, în întregime sau parţial,

obligaţiilestabiliteanterior,iarconformalin. 8alaceluiaşiarticol, instanţa poate pronunţa o

încheiere cu privire la anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale. Asemenea

prevedere este binevenită, deoarece „utilizarea în cadrul probaţiunii a măsurilor de

stimulare, mai ales prin reducerea termenului, face aceastăsancţiune şimai eficientă”124.

În acelaşitimp, deopotrivă cu măsurilede stimulare, sînt prevăzute şi

consecinţelenefaste pentru încălcarea obligaţiilor şi/sau săvîrşireaunor infracţiuni.Aşadar,

conformalin. 7 art.90, instanţa, lapropunereaorganuluicompetent, poateadăugaunele

obligaţii, iar conformalin. 9 al aceluiaşiarticol, instanţa poate pronunţa o încheiere cu

privire la anularea condamnării cu suspendarea condiţionatăa executării pedepseişila

trimitercondamnatuluipentruaexecutapedeapsastabilităprinhotărîrea instanţeidejudecată.

Totodatămenţionămcă, în cazulsăvîrşirii unei infracţiuni din imprudenţă, legiuitorul lasă la

discreţia instanţei anularea sau menţinerea condamnării condiţionate.

Susţinemaceastăsoluţie ca fiind unaoptimă, deoarecepersoana care acomis o infracţiune

imprudentă nu întotdeauna prezintă pericol social şi, deseori, se poate de limitat doar la

stabilirea unor obligaţii. Înaceastăordinedeidei,stabilireaunor consecinţe (sancţiuni) este o

„condiţie indispensabilă pentru eficienţa probaţiuniicasancţiune comunitară”125.

Totodată menţionăm că în alin. 9 art.90 Cod penal este utilizată expresia „încalcă...

ordinea publică, fiind supus răspunderii administrative”. Această expresie e necesar a fi

interpretatăînmodrestrictiv, adicăînasemeneacaztrebuieluate în consideraţie doar acele

încălcări care, princaracterul lor, ne demonstrează că condamnatul n-a îndreptăţit încrederea

acordată126(deexemplu,huliganismulneînsemnat, nesupunerea intenţionatăcerinţelor

poliţistului,consumulde băuturispirtoase în locurilepublice etc.).

244

La expirareatermenului de probă, dacăcondamnatul cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei a executat condiţiile stabiliteprin hotărîrea instanţeide judecată, conform

art. 111 Cod penal, el se consideră ca neavînd antecedente penale.

La stabilirea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie săţină cont

şidepersonalitatea infractorului.Legiuitorulînsănu enumeră elementele obiective şi

subiective ce trebuie luate în consideraţie. Înunelecazuri, săvîrşirea pentru primadată aunei

infracţiuniindicăasupracaracteruluiîntîmplător, iarînaltele, deşi persoana a săvîrşit pentru

prima dată o infracţiune, ea nu respecta şialte reguli ale convieţuiriisociale. Desigur, despre

gradul pericolului social ne poate mărturisi comportarea persoanei în timpul procesului

penal, precumşiatitudinea eifaţă de decizia luată de organele competente 127.

O altă instituţie care ne-ar interesa ar fi liberarea condiţionată depedeapsă înainte de

termen, stipulată în art.91 Cod penal. Executarea pedepsei stabilite de instanţă este utilă

doar în măsura în care sînt atinsescopurile pedepseiprevăzute în lege: stabilirea echităţii

sociale; corectarea condamnatului; prevenirea săvîrşiriidenoiinfracţiuni. În cazulîncare s-

a reuşit stabilirea echităţiisociale, drept scop principal, şi corectarea condamnatului,

atunciexecutareade maideparte nu are sens şi devine inutilă. De aceea, ţinînd cont de

principiulumanismului, legea acordă instanţei dreptul de a libera condiţionat de la

executarea de mai departe a pedepsei persoanele care au demonstrat căpentrucorectarealor

nu aunevoiede executarea în întregime a pedepsei. Totodată, posibilitatea, stabilită prin

lege, deafisupusliberăriicondiţionatedelaexecutareapedepsei creează la condamnaţi un

stimul enorm la corectare şi reîntoarcerea cît mairapidă la o viaţă normală în societate128.

Conform opiniei unor autori129, liberarea condiţionată înaintedetermen,în esenţă,

este un drept subiectiv alpersoanei. Asemeneaafirmaţienu defineşte natura juridicăa

acesteimăsuri penale, cinumaistabileşte că persoanacondamnată are dreptul de a i se

dispune măsura respectivă.Alţi autori130 consideră că instituţia dată este un mijloc de

stimulare pentru condamnaţi. Bineînţeles, nu putem nega efectul de stimulare a liberării

condiţionate, daresenţaacesteiaconstăîn„terminareaexecutării pedepsei cu condiţia

respectării, în perioada termenului de probaţiune, a unor cerinţe stabilite de lege”131.

Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen conţine elemente de

probaţiune şi, din punct de vedere al executării, este foarte asemănătoare cu condamnarea

cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei132.Astfel, art.

91 Cod penalprevede categoriile de persoane cărora le poate fi aplicată această pedeapsă şi,

totodată, obligaţiile ce pot fi impuse de instanţa de judecată şi sancţiunile în caz de

nerespectare a acestora sau de săvîrşire aunor noi infracţiuni.

Conform art.91 Cod penal, persoanelor care execută pedeapsacuînchisoare, care au

reparat integraldaunelecauzate deinfracţiuneapentrucaresînt condamnateşicarenu au refuzat

executarea, în conformitate cu art.253 Cod de executare, a muncilorremuneratesau

neremuneratedeîngrijiresauamenajare a penitenciaruluişia teritoriului, deîmbunătăţirea

condiţiilor de trai şimedico-sanitare de detenţie li se poate aplica liberarea condiţionată. Iar,

conform al.(2) art.91 Cod penal, instanţa de judecatăîlpoateobligapecondamnat

săîndeplineascăobligaţiile prevăzute în alin. 6 art.90 Cod penal în termenul de pedeapsă

rămas neexecutat. Sancţiunile în caz de nerespectare a obligaţiilor sau desăvîrşire a unor

noiinfracţiunisînt aceleaşica şiîncazulcondamnăriicu suspendareacondiţionatăa executării

pedepsei care au fost analizate mai sus.

245

Diferenţa esenţială dintre condamnarea cu suspendarea condiţionată şiliberarea

condiţionată înainte de termen constă în faptul că în cazul liberării condiţionate sînt stabilite

condiţii suplimentare(repararea prejudiciuluişiîndeplinireamuncilor) şi unele termene

minime de executare efectivă a pedepsei cu închisoare.Astfel, conform art. 91 Cod penal,

aceste perioade de timp, pentru persoanele care au împlinit vîrsta de 18 ani, sînt

următoarele: a) cel puţin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei

infracţiuni uşoare sau mai puţin grave; b) celpuţin douătreimidin termenulde

pedeapsăstabilit pentru săvîrşirea uneiinfracţiunigrave; c) celpuţin trei pătrimi

dintermenuldepedeapsăstabilit pentrusăvîrşireauneiinfracţiuni deosebit de grave, precum şi

din pedeapsa aplicată persoanei anterior liberatecondiţionat depedeapsăînaintede termen,

dacă liberarea condiţionată de pedeapsă a fost anulată în condiţiile alin. 8 art.91 Cod penal;

d) celpuţin 35 anideînchisoare pentru persoana care execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Pentru persoanele care în timpul comiterii infracţiuniinu aveau vîrsta de 18 ani termenele

respective sînt altele, şianume: a) celpuţin o treime dintermenuldepedeapsă stabilit pentru

săvîrşireaunei infracţiuniuşoare sau mai puţin grave; b) celpuţin jumătate din

termenuldepedeapsă stabilit pentru săvîrşirea uneiinfracţiuni grave; c) celpuţin două

treimidin termenuldepedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave

sau excepţional de grave.

Referitor la condamnarea cu suspendarea condiţionată

şiliberareacondiţionatăînainte de termen înţara noastră, putem presupune că

frecvenţaaplicăriiacestor instituţiivafiîn funcţie de conştiinţa şi voinţa instanţei de judecată.

Această situaţie este posibilă datorită faptului că legiutorulfoloseşte sintagma „instanţa

poate aplica”133. Credemcăaceastă formulare nu este capabilă să faciliteze, ci, dimpotrivă,

împiedică aplicarea răspîndităaacestormăsuripenale. Conformlegislaţieiînvigoare, primulpas

alinstanţeitrebuie să fiestabilirea tuturor condiţiilor necesare aplicării măsurii în cauză, iar al

doilea, stabilirea posibilităţiiaplicăriilor, chiar dacă sînt prezente toate condiţiile necesare

pentru a dispune măsura dată. Astfel, constatăm prezenţa a două trepte în procesul de

stabilire a condamnării condiţionatesauliberăriicondiţionate, însăcu cît maimultetrepte vor

exista în procesul de aplicare, cu atît mai mică va fi probabilitateaaplicăriiacestormăsuri.

Înconsecinţă,nealăturăm opiniei134 conform căreia instanţa trebuie să stabilească doar

prezenţa cerinţelor necesare şi, dacă sînt prezente toate, să dispună, în mod obligator,

condamnarea condiţionată sau liberarea condiţionată, adică să fie stabilit procesul de

aplicare a acestor măsuricu o singură treaptă.

În ceea ce priveşte programele de probaţiune din cadrul modeluluiclinic, trăsăturade

bază a acestoraconstă în obligaţia infractorului de a urma un tratament medical şi, mai rar,

de a fi supus testelor princare se verifică consumulunor substanţe. În acest context

menţionăm că Codul penal prevede aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical

alcoolicilor şi narcomanilor sau punerea lor sub curatelă. Deci în caz de săvîrşire a

infracţiunii de către un alcoolic sau un narcoman, dacă există avizulmedicalcorespunzător,

instanţa de judecată, la cererea colectivului de muncă, a organului de ocrotire a sănătăţiisau

dinproprie iniţiativă, poatesăapliceuneiasemenea persoane, paralel cu pedeapsa pentru

infracţiunea săvîrşită, tratamentulmedicalforţat135. Referitorlanaturajuridicăaacestor

măsuri, nu s-a ajuns laun numitor comun, uniiautori136 fiind de părerea că asemenea

măsuri nu pot fi luate drept măsuri de siguranţă. Desigur, o atare măsură este binevenită,

246

dar, comparativ cu măsurilemedicale de probaţiune dinalte ţări, se află încă la o etapă

incipientă, deoarece nu este prevăzut un cadru juridiccorespunzător pentru realizarea

eficientăaacestor măsurişiîncadrulliberării de răspunderepenală sau pedeapsă penală.

ÎnconcluziemenţionămcăCodulpenalautohtonconţinemaimultemăsurijuridico-

penale cu elementede probaţiune şi reglementări eficiente ale acestor măsuri cu excepţia

unor neajunsuri, principalulfiind, în acest sens, lipsa probaţiunii ca sancţiune independentă,

complementară sau principală, în sistemul de pedepse, deoarece „cadrul restrîns al

pedepselor principalenupermiteo corectăindividualizarea pedepseipentru varietatea de

infracţiunisăvîrşite, cu consecinţa imposibilităţii realizăriifinalităţiiacesteia”137.

Analizînd Codulde procedură penală, menţionămcă nu sînt prezentecareva

prevederiexprese cu privire la probaţiune,ca măsură penală, însă sînt multiple prevederi ce

se referă în mod direct la aplicarea sau realizarea măsurilor de probaţiune.

În acest mod, Codul de procedură penală prevede

posibilitateaaplicăriiprobaţiuniiînunele cauzepenale, conform art. 385 alacesteilegi,

laadoptareasentinţei,instanţadejudecată soluţionează din multitudinea de probleme, în

special următoarele: dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvîrşită;

dacă măsura de pedeapsă stabilită inculpatuluitrebuiesaunuexecutatădeinculpat etc. Iar

conform art. 485 Cod de procedură penală, instanţa de judecată, pe lîngă circumstanţele

prevăzute în art. 385, este obligată să examinezeposibilitatealiberăriide pedeapsă

penalăaminorului sau a suspendării condiţionate a executării pedepsei de către minor.

O novelă a Codului de procedură penală este ancheta socială. În complexul

activităţilor desfăşurate de serviciile de probaţiune, aceasta este o activitate de bază, avînd

în vedere că în prezent ea se regăseşte printre atribuţiile oricăreiinstituţii din lume,

însărcinată cu aplicarea probaţiunii. Evaluarea este realizată prin întocmirea rapoartelor

(acest document poate fi denumit referat, raport, anchetă socială etc.).

Abordarea acestei probleme în lucrare nu este întîmplătoare. Instituţia dată ţine de

activitatea serviciilor de probaţiune (probaţiunepresentinţială), dar nu deprobaţiune

ca măsurăjuridico-penală,deoareceacestaesterezultatulactivităţii

ofiţeruluideprobaţiunelaetapajudecăriicauzeipenale.Ancheta socială, fiindo

noţiunenouăpentruprocedurapenalăautohtonă, necesită unele precizări. Legea prevede

obligativitatea anchetei socialeîncazulminorilor cînd seconstatăcăpersoanarespectivă suferă

de debilitate mintală, care nu este legată de o boală psihică, iar în celelalte cazuri,

anchetasocială este facultativă.

Ancheta socială constăîn colectarea de datecu privire la comportamentul minorului în mod

obişnuit, stareafizicăşipsihică a acestuia, antecedentelecontravenţionale sau penale,

condiţiile în care a crescut şi a trăit, modul în care părinţii, tutorele sau persoana în

îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de acesta şi, în general, cu

privire la orice împrejurări ce pot servila luarea unei măsurifaţă de minor138.

În art.475 Cod de procedură penală al Republicii Moldova nu se precizeazăcineva

efectuaancheta socială. Deci această sarcină poate fi trasată unei organizaţii

nonguvernamentale (obşteşti), consiliuluiprofesoralalşcoliiîn care învaţă minorul, dar

şimaibine ar fi, din punct de vedere al responsabilităţiişiobiectivităţii, dacă ancheta vafi

efectuată de autoritatea tutelară a primăriei în a cărei rază de activitate domiciliază

minorul139. Totodată menţionăm că asemenea posibilitate

esteoferităşiofiţeruluideurmărirepenalădin cadrul MinisteruluiAfacerilor Interne.Astfel, în

247

p.33 art. 13alLegiicu privire la poliţie se stipulează căpoliţistuleste în drept să ceară şisă

primeascădela organizaţii, instituţiişipersoane particulare date necesare pentru îndeplinirea

sarcinelor. Iar, conformart.5 şi 16 Legea RM cu privire la probaţiune, realizarea anchetei

sociale ţine de competenţa organului de probaţiune.

Datele oferite de ancheta socială prezintă importanţă deosebită în pocesul de luare a

unor măsuri sau la aplicarea uneisancţiunieficientefaţădeminori,fiindcăanalizaconţinutului

este făcută de organele judiciare care îşimotivează decizia, în mare parte, în baza acestor

referate de evaluare sau anchete sociale.

Despre natura acestuiact, cu toate că este efectuat, aşa cum prevede legea, de organe

extrajudiciare, s-aconsiderat că îşi păstreză totuşi natura de act procedural140. Iar în ceea ce

priveşte neefectuarea anchetei sociale de către organul de urmărire penală, putemafirma că

nu duce la nulitatea urmăririi sau la alte consecinţe, deoarece această omisiune a organului

deurmărirepenalăpoatefilichidatădecătreinstanţadejudecată în cadrul cercetării judecătoreşti,

fără a fi necesară restituirea cauzeiprocurorului141, precumesteprevăzut în unele legislaţii.

Dar, niciîn cadrul cercetării judecătoreştilipsa anchetei sociale nu provoacă anumite

consecinţe. Cu toate acestea, anchetasocialănu arenumaicaracteruluneigaranţiiprocesuale, în

sensul respectării drepturilor procesuale ale minorului, dar constituieşiunelement

important,chiarnecesar, pentrustabilirea vinovăţiei şi stabilirea unei sancţiuni adecvate şi

eficiente ce trebuie executată.

Pentruacorespundescopurilorsale,anchetasocialătrebuie săcuprindădatecît

maicomplete,maiamănunţite. Folosireaunor noţiunicucaracter

generalsauformulărineconcrete(deexemplu, comportare bună, însuşita bună) trebuie

evitate, în măsura posibilităţilor, deoarece pot determina organuljudiciar să tragă

concluziiincorectecuprivirelapersonalitateainfractorului142.Datele

ancheteitrebuiesăinfluenţezepozitivorganuldeurmărirepenalăşi instanţa de judecată în

adoptarea celor mai eficiente măsuri reeducareaminorului.

Este îmbucurător faptul că sînt reglementate şi unele aspecteale activităţiide

probaţiunede cătreCodulde executare alRM. Codulrespectiv prevede atît activităţicepot

fiefectuate în instituţiile penitenciare143, cît şiactivităţice ţinde executarea unor

măsuri juridico-penalecu elemente de probaţiune (de exemplu, Capitolul XXVI „Amînarea

executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei şi liberarea de pedeapsă”). Dorim să

menţionămcă acest cod conţine şinoţiunile „serviciu de probaţiune” (art. 223, 237),

„activitate de probaţiune” (art. 279, 281).

În scopul asigurării unei coerenţe în implimentarea probaţiunii, afost adoptată la

14.02.2008 Legea RMnr.8-XVIcu privire laprobaţiune. Prezenta lege prevedeunele

noţiunide bază (noţiuneade probaţiune, tipurile deprobaţiune, principiile probaţiunii etc.) şi

stabileşte regulile principale ale organizării activităţii de probaţiune şi statutul

personaluluiorganelor de probaţiune. De asemeneaa fost creat şiserviciulde probaţiune.

Astfel, prin Hotărîrea Guvernului nr.34 din 15.01.2002 a fost creat Departamentul de

executare a deciziilor judecătoreşti, avînd în cadrulsău Direcţia principală

deexecutareapedepselor penalenonprivativede libertate, care, prinstructuraşiatribuţiile sale,

aminteşte de serviciile clasice de probaţiune. Iar prin Hotărîrea Guvernuluinr.44 din

12.01.2007 direcţiaîn cauză a fost reorganizată înDirecţia de probaţiune.

În scopul relevării lacunelor în activitatea practică în RepublicaMoldovareferitor la

248

instituţiaprobaţiunii, amanalizat careestesituaţiadefapt. Pentru realizareaacestuiscop,

încadrul acestei cercetări, au fost examinate douăzeci de sentinţe cu aplicarea articolului 90

Cod penalşi peste două sute de dosare de control aflate în proces de executare (toate

dosarele se refereau la liberarea de pedeapsă penală).

Pentru început am dori să menţionăm că numărul sentinţelor prin carese dispuneo

sancţiuneneprivativă este mai mare144 comparativ cu cinci ani în urmă. În rezultatul acestei

examinări au fost relevate şi „preferinţele”judecătorilor, adică prin practicpăs-a stabilit o

serie de infracţiunicare, încele mai multe cazuri, sînt sancţionate prin aplicarea art. 90 şi 96

Cod penal.Astfel, majoritatea cazurilor de aplicarea articolelor sus- menţionatese

referealasancţionarea sustragerilor (aproximativ 70%) printre acestea: furtul - art.186 al.1 şi

2 (cca 47%); jaf - art.187 al.1 şi 2 (cca 13%); pungăşie - art. 192 (cca 10%). Fiind urmate

de infracţiunile prevăzute în art.217 - circulaţia ilegalăasubstanţelor narcotice,

psihotropesauaprecursorilor145 (cca 12%) şi în art.264 - încălcarea regulilor de securitate

acirculaţiei(cca8%). Celelalte tipurideinfracţiune (de exemplu: păstrareailegalăaarmelor

defoc- art. 290, neglijenţaînserviciu

-art.329, primirea recompenseiilegale - art.330, huliganismul

-art.287) constituie mai puţin de 4% fiecare.

În acelaşitimp, au fost relevate şicategoriile de persoane faţă de care se dispune

suspendarea sau amînarea executării pedepsei. Persoanelecondamnatepentru

sustragerişisubstanţe narcotice sau psihotrope, de regulă, fac partedin familiisocial-

vulnerabilecuo situaţiefinanciarăgrea.Înmajoritateacazurilor, acestea sînt persoane care au

crescut cu un singur părinte sau cu bunei etc. Faţă de aceste persoane funcţionarii oficiului

de executare întreprind mai multe acţiuni de supraveghere. Persoanele condamnate

pentruîncălcarearegulilor de circulaţie şi fapte de corupţie, de regulă, nu necesită acţiuni de

supraveghere şiprezintă un grad mic de recidivare. De obicei, oficialii stabilesc întîlniricu

asemenea persoane o dată la două- trei luni sau chiar şi mai rar. Referitor la personalitate, a

fost relevat faptul că instanţa de judecată nu solicită date despre condamnările anterioare

încazulstabiliriisuspendăriiexecutării pedepsei, aceste date sînt solicitate de oficiile de

executare. Desigur că antecendentele penale stinse nu pot fi luate în consideraţie,

darelenepot indicaasupraeficienţeisauineficienţei sancţiunilor aplicateanterior. În acest

context dorimsă aducem exemplul cet. V.M. careia i-a fost stabilită suspendarea

condiţionată cu termenulde probă4 ani146 pentru furt. În dosarul personalera uncertificat

solicitat de oficiuldeexecutare încare se indica că V.M. a fost condamnat în anul 1999

pentru furt şi sancţionat cu suspendarea condiţionată cu termenulde probă 3 ani. Iar înluna

mai2006 înprivinţaluiV.M. afost intentat dosar penal pentru săvîrşirea unui furt, comis după

cea de-adoua condamnare.

Totodatămenţionămcăau fost observatedouămomente,am putea spune, contrare. Pe de o

parte, în unele cazuri, se dispunesuspendareaexecutăriipedepseipentru unelemodalităţi

agravate (al. 2 ale art.art.186, 187), ceea ce vorbeşte despre o predispunere ajudecătorilor

faţă de sancţiunileneprivative. Pe dealtăparte, în multe cazuri,

cîndsancţiuneaarticoluluiCodului penal prevede ca pedepse alternative amenda şi privarea

de libertate pe termen scurt (pînă la 5 ani), judecătorii „preferă”

stabilireaamenziişinicidecumstabilireaînchisoriicususpendarea

executăriiacesteia.Situaţiarespectivănuesteatît denefavorabilă, dar, totuşi, nu credem că

plata amenzii ar avea un impact mai favorabil asupra persoanei decît suspendarea executării

249

pedepseicu stabilireaunor obligaţiiefective (maiales dacă lista acestora va fimult mai mare).

Conformart.281 alCodului de executare, condamnatul cu privire la care a fost

amînată sau suspendată executarea pedepsei trebuie să semneze în instanţa de judecată

obligaţia de ase prezenta în termende 5 zile, dupărămînerea definitivă a hotărîrii, la

oficiulde executare.Au fost întîlnitecazuriîn care condamnatulnu semnaseasemenea

declaraţie (sauchiar nicinu i se explica asemenea obligaţie). Odată ce lipseşte impunerea

acestei obligaţii de către instanţa de judecată, nu putem cere executarea acesteia. De

exemplu, cet. A.N., condamnat la 3 ani privaţiune de libertate cu suspendarea condiţionată a

executăriipedepsei, nu asemnat asemeneadeclaraţie147.Imediat după rămînerea definitivă a

hotărîriiA.N. a plecat în Ucraina. Executorul judiciar, în baza art. 283 Cod de executare, s-

a adresat instanţei de judecată pentru a anunţa persoana în căutare. Instanţa astabilit că

cet.A.N. nu s-a prezentat pentru a filuat la evidenţă şia părăsit domiciliul, dar

condamnatulnu a avut stabilite prin hotărîrea instanţei asemenea obligaţii. În consecinţă,

instanţaarefuzat dispunereadăriiîncăutarepemotiv că nu era temei.

Referitor la etapa de executare a amînării şi suspendării executării pedepsei putem

menţiona că şi aici sînt unele neajunsuri, dar, în general, se realizează un volum enorm de

muncă. Dorimsă atenţionăm asupra faptului, care persistă, de altfel, în multe ţări, că

executoriijudiciari(actualii consilieri de probaţiue) sînt supraîncărcaţi. De exemplu, în

cadrul oficiului de executare Buiucani activau două persoane şi aceşti doi funcţionari aveau

în procedura de executare cca opt sute de dosare. Faptuldat se datorează

insuficienţeicadrelor şi, parţial, termenelor marideprobă stabilite de către instanţa de

judecată (în cca 60% din cazurile studiate termenul de probă era mai mare de trei ani).

Această supraîncărcare ar putea fi evitată, credem noi, parţial, prin stabilirea unor termene

de probă mai mici, în unelecazuri, şiprin atragereavoluntariatuluiîn procesul de executare a

măsurilor respective. Posibilitatea existenţei voluntariatului este prevăzută în Legea RM cu

privire la probaţiune (lit.d) art.14, art.20).

Totodatămenţionămcăfuncţionaruloficiuluideexecutare are, relativ, puţine

posibilităţi de a influienţa persoana supravegheată.Astfel, dacă persoana respectivă

încalcăsau nu respectă obligaţiile impuse de instanţa de judecată, atunci funcţionarul este

nevoit „să aştepte” ca această încălcare să fie sistematică şinumaiatuncisă adreseze

instanţeiun demers prin care ar solicita anularea suspendăriiexecutării pedepsei.

Următorul impediment în activitatea oficiilor deexecutare

constăînfaptulcăinstanţadejudecată nupoateobligapersoana condamnată condiţionat să se

prezinte laorganulcompetent cu supravegherea sa, deoarece asemenea obligaţie nu este în

lista unde sînt stipulate obligaţiile (al. 6 art. 90 Cod penal). Deci rezultă că executorul este

nevoit să plece la domiciliul sau la loculdemuncăalcondamnatuluipentru

arealizacarevaacţiuni. Înpractică, totuşi,persoanele seprezintă laoficiulde executare,dar

încaz de refuz nu vor putea fiaplicate careva constrîngeri. Înacelaşitimp

atenţionămasuprafaptuluicăfuncţionariioficiului de executarestabilesc numărul de

întrevederiîn dependenţă de personalitatea şifapta condamnatului. De regulă, persoanele se

prezintă o datăpe lună, iar persoanelecare „insuflă încredere” se prezintă o dată la două-

trei luni. În asemenea caz putem susţine că executorii folosesc, deşiîntr-o măsură mai mică,

estimarea riscului de recidivă, ceea ce se poate răsfrînge doar pozitiv asupraactivităţiide

supraveghere.

250

Conform al. 8 art. 90 Cod penal, instanţade judecată, la propunerea organului ce

exercită controlul, poate anula condamnarea şi stinge antecedentele penale dacă a trecut cel

puţin jumătate din termenul de probă şi condamnatula avut o comportare exemplară. În anul

2005 în oficiul de executare Buiucaniau parvenit spre executare 384 de dosare şinumai în

cinci cazuri s-a dispus această anulare, în 2006 (pînă în luna septembrie, inclusiv)n-

afost dispusă nici-o anulare.

Lista unor lacune, caşiîn alte domenii, ar putea continua, dar amdorisă remarcăm

faptul căexaminarea datelor oficiului de executare Buiucani a scos în evidenţă o rată joasă

de recidivare. Astfel, în 2005 din totalul de 384 de persoane au săvîrşit infracţiunisau afost

schimbatăsuspendareaînînchisoare şase şi, respectiv, patru persoane, iar în anul 2006

(pînăîn luna septembrie inclusiv) -treişi, respectiv, cincipersoane. În acelaşi timp dorim să

atenţionăm asupra faptului că în cazul amînării executăriipedepsei pentru femei gravide şi

femeicare au copii în vîrstă de pînă la opt ani nu au fost înregistrate cazuri de comitere a

uneinoiinfracţiuni, iar instanţa de judecată a liberat de fiecare dată (cazurile oficiului de

executare Buiucani) condamnata de executarea părţii neexecutate a pedepsei.

În concluzie puntemmenţiona următoarele: prevederile Codului penal şi a Codului

de procedură penală ne permite să concluzionămcă,înliniigenerale,

prevederilelegislaţieiautohtone permit aplicareaprobaţiunii.Înprimulrînd, pentru unşir

defapte poate fiaplicatăprobaţiunea camăsură penală(din păcate, doar în calitate de

alternativă a pedepsei privative de libertate), în acest caz este vorba de liberarea de

răspundere penală şi liberarea de pedeapsapenală. În aldoilea rînd, în cazulliberării de

răspunderea penală şi în cazul liberăriide pedeapsa penală, instanţa de judecată poate

impune unele obligaţiuni persoanei (art. 511 Cod de procedură penală şi, respectiv, art. 90,

104 Cod penal). În al treilea rînd, în legislaţie (art. 511 Cod de procedură penală, art.90, 91

Cod penal) sînt prevăzuteurmările nefavorabile în cazul nerespectării obligaţiilor, şi anume

posibilitatea instanţeide judecată de aanula măsura respectivă şi a continua procedura în

ordine obişnuită sau a stabili o pedeapsă privativă delibertate. În alpatrulearînd, este

stipulată posibilitatea anulării tuturor obligaţiilor sau a unora pînă la expirarea termenului

de probă pentru un comportament exemplar. De asemenea, este prevăzut şi organul de stat

care asigură supravegherea şi executarea măsurii respective. Deci observămcătoate

elementele necesare executăriisancţiuniide probaţiune sînt prevăzute de legislaţia Republicii

Moldova. Prevederireferitoare laprobaţiune sînt stipulate şiîn Codul de

executarealRepubliciiMoldova. Dorimsăatenţionămcăanume în acest act normativ

legiuitorul, pentru prima oară, a utilizat noţiunea „probaţiune” (care are un sens mairestrîns

decît cel din prezenta lucrare). În Codul de executare este stipulată activitatea de probaţiune

atît în cadrul liberării de pedeapsa penală, cît şiîn cadrul pedepsei cu închisoare. De

asemenea, estestipulatănoţiuneadeprobaţiunepenitenciarăşiposibilitatea atragerii comunităţii

în procesul executăriipedepselor penale. Prevederile acestuicodsînt completatede către

Legea cu privire la probaţiune.

XIV. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din detenţie

g. Noţiuni generale

h. Evidenţa şi supravegherea persoanelor liberate din detenţie

251

i. Asistenţa şi consilierea persoanelor liberate

j. Parteneriate ale oficiilor de Executare la reinegrarea persoanelor liberate

k. Asistenţa socială a persoanelor liberate

l. Incadrarea în cîmpul muncii a persoanelor liberate din detenţie

Introducere

Starea criminalității recidive in Republica Moldova ,trezește o anumită ingrijorare ,cea

mai sumara analiză a criminalitații existente ne convinge de faptul că cauzele fenomenului

dat nu sînt legat doar de existența unui mecanizm insufficient ajustat la reglementari

juridice sau al unei activitați nesatisfacatoare ale organelor de drept.Soluţionarea acestei

probleme este organic legată de combaterea şi prevenirea criminalităţii în ansamblu. Ţinînd

cont de aceasta sarcină de bază şi actuală a organelor de stat este elaborarea unor măsuri

eficiente, în măsură să asigure o luptă categorică cu criminalitatea în general şi cu

criminalitatea recidivă în particular. Pînă în prezent pedeapsa cu închisoare rămîne a fi una

din cele mai frecvent aplicate măsuri de pedeapsă penală. Totodată statul nu trebuie să uite

că după ispăşirea termenului de pedeapsă stabilit de instanţa de judecată, iar în unele cazuri

şi înainte de termen, condamnatul se va întoarce în societate, unde va fi nevoit să se

adapteze la noile împrejurări şi să-şi asigure existenţa.

În acest context o importanţă deosebită o are problema resocializării persoanelor care îşi

ispăşesc sau şi-au ispăşit pedeapsa privativă de libertate în instituţiile penitenciare.Anume

resocializarea condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare serveşte drept criteriu de bază al

aprecierii eficacităţii lucrului instituţiilor care pun în executare pedepsele.Statul îşi face un

deserviciu cheltuind sume mari pentru cercetarea noilor infracţiuni,desfăşurare proceselor

de judecată, etaparea condamnaţilor şi deţinerea lor în penitenciare termene de lungă durată

în loc de a petrece unele măsuri de mare anvergură în vederea adaptării lor sociale

prevenind astfel recidiva în rîndul acestora. Deficienţele care apar în procesul organizării

procesului de resocializare penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor supuse pedepsei

cu închisoare invocă necesitatea studierii lor multilaterale în baza experienţei istorice şi

străine precum şi ţinînd cont de practica existentă în prezent.

Totodată, soluţionarea problemelor de resocializare nu este posibilă fără o bază legislativă

adecvată, care ar reglementa procesul resocializării determinînd scopurile şi sarcinile ei.

1. Notiuni generale

Reintegrarea sociala a persoanelor liberate din locurile de detentie: consta in acel proces

de reintegrare in societatea noua, diferita pentru persoana eliberata, care este realizat de

catre institutiile de stat prin intermediul diversilor stucturi teritoriale cu sprijinul diferitor

oraganizatii, societatii, prietenii persoanei eliberate, membrii de familie acestuia de al

sustine, incadra in societate prin:

- angajare in cimpul de munca, restabilirea traiului, locuintei, familiei si de al

- determina categoric sa refuze viata incorecta adica cea criminala in continuare.

Procesul de adaptare socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie se bazează

pe:

252

a) asigurarea protecţiei persoanelor în cauză, realizarea şi respectarea drepturilor lor;

crearea sistemului de stat de tutelă postpenitenciară şi promovarea politicii de stat unice în

acest domeniu; acordarea asistenţei garantate de stat persoanelor eliberate din locurile de

detenţie şi susţinerea lor în procesul de adaptare socială.

Trecutul infractional – se va avea in vedere atat trecutul infractional in plan personal

(cand, in ce circumstante, ce tipuri de sanctiuni i s-au aplicat, ce consecinte imediate/

indepartate au existat) cat si in plan familial, folosind aceleasi criteri.

Mediul social si familial – se vor avea in vedere informatii de natura socio (relatii de

rudenie, vecinatate, prietenie - in cazul tinerilor este foarte important de surprins rolul in

grup, mai ales in cazul infractiunilor cu mai multi autori, influenta grupului asupra lui,

valori ale grupului, felul in care grupul influenteaza procesul decizional), familial (-

valorile personale, valori ale familiei, relatii intre membrii familiei – control, autoritate/

raspuns la autoritate, sanctiuni/raspuns la sanctiuni, felul in care familia influenteaza

procesul decizional) Tot in cadrul acestui capitol se abordeaza si se trec in revista informatii

de natura socio economica (statut social al persoanei/ membrilor familiei, surse de

venit/cheltuieli, prioritati in gestionarea veniturilor).

Asistenta si consilierea -reprezinta activitati foarte importante pe care Serviciul de

Probatiune le indeplineste, pe langa cele de control si monitorizare si au ca scop final

reabilitarea persoanei condamnate.

- tehnica parafrazarii – reprezinta o tehnica pe care consilierul de probatiune o

utilizaeaza in vederea incurajari discutiei, in incurajarea persoanei asistate sa-si exprime

ideile, in verificarea informatiilor relatate si pentru ai arata interlocutorului ca a inteles cele

relatate;

- reflectarea – ca raspuns la trairile affective ale persoanei asistate si incurajarea

acestuia in relatarea trairilor sale in legatura cu subiectul discutiei;

- rezumarea – aceasta tehnica il ajuta pe consilier sa evidentieze pentru client

aspectele esentiale ale mesajului, fara a lasa loc de interpretare;

- fizionomia si expresia fetei – ele ii pot relata consilierului de probatiune informatii

despre trairile persoanei aflate in fata sa;

- postura – analiza liniei trupului, a coloanei, a pozitiei umerilor ii poate transmite

consilierului de probatiune mesaje de genul umilinta, parere de rau, mandrie, dominant;

- orintarea – persoanele care doresc sa coopereze au tendinta involuntara de a veni

mai aproape, de a se aseza alatur De asemenea persoana asistata poate avea tendinta de a se

uita catre ceas, spre usa ceea ce denota plictiseala, lipsa de interes din partea persoanei

asistate, dorinta de a pleca;

- miscarile corpul – pozitia corpului interlocutorului ii poate relata consilierului de

probatiune daca acesta il asculta, daca este interesat de discutie sau daca este indifferent sau

neinteresat.

Probatiunea: consta in evaluare psihosocială, control al persoanelor aflate în

253

conflict cu legea penală şi resocializarea lor, adaptarea persoanelor

liberate din locurile de detenţie, pentru preîntîmpinarea săvîrşirii de

noi infracţiuni;

- probaţiune presentinţială este o evaluare psihosocială a personalităţii bănuitului,

învinuitului, inculpatului;

- probaţiune sentinţială în comunitate consta in totalitate de activităţi orientate spre

resocializarea persoanelor liberate de pedeapsa penală a privaţiunii de libertate, spre

controlul comportamentului şi al respectării obligaţiilor acestora;

- probaţiune penitenciară consta in totalitatea de activităţi socioeducative desfăşurate

în penitenciar şi de activităţi de pregătire pentru liberarea persoanelor din locurile de

detenţie;

- probaţiune postpenitenciară este acordare de asistenţă persoanelor liberate din

locurile de detenţie în scopul reintegrării lor în societate;

- dosar personal consta intr-un document confidenţial de acumulare a tuturor

materialelor legate de persoana în a cărei privinţă se desfăşoară activităţi de probaţiune;

- bază de date este informaţia totală despre persoana în a cărei privinţă se desfăşoară

activităţi de probaţiune;

- consiliu consultativ al probaţiunii fiind un organ consultativ pentru optimizarea

conlucrării tuturor organelor în realizarea politicii în sfera probaţiunii;

- consilier de probaţiune consta in acea persoană care desfăşoară nemijlocit activitate

de probaţiune;

-

2. Evidenta si supravegherea persoanelor liberate din detentie.

Supravegherea - persoanelor eliberate din detenţie este o componentă de baza pentru

prevenirea infracţiunii. Anume supravegherea,alături de asistenţa socială în reintegrare,

constituie doi piloni de bază a combaterii comportamentului infracţional şi a recidivei în

cazul persoanelor aflate în conflict cu legea. Supravegherea constă în monitorizarea

procesului de executare de către persoana supusă probaţiunii a obligaţiilor stabilite. Deci

instanţa de judecată stabileşte unele obligaţii ce urmează a fi executate de către infractor, iar

controlul acestei executăride către ofiţerul de probaţiune constituie activitate de

supraveghere. Activitatea de supraveghere se poate realiza şi printr-o strînsă colaborare cu:

- organele de poliţie,

- organizaţii neguvernamentale

- voluntari.

Termenul de supraveghere nu trebuie interpretat în sens strict, supravegherea reprezentând:

un complex de activităţi care se află într-o strânsă interdependenţă. Menţinând persoanele

cu abateri penale în comunitate le oferim şansa de a-şi conştientiza faptele şi dea-şi asuma

responsabilitatea asupra actelor antisociale.Acest lucru se poate realiza atât prin stabilirea

unui plan de intervenţie cu beneficiarul în funcţie de nevoile acestuia şi numai după ce i s-a

făcut o evaluare corectă şi obiectivă a riscului de recidivă şi a riscului pentru public, cât şi

prin îndeplinirea obligaţiilor impuse de instanţa de judecată. Totodată , includerea sa într-

254

un program de dezvoltare comportamentală specific infracţiunii comise, în funcţie de

gravitatea acesteia şi de-riscul de recidivă îl va ajuta să-şi îmbunătăţească comportamentul

într-un mod pozitiv.

Un lucru important este şi menţinerea legăturilor:

- cu familia, şcoala, cu locul de muncă, cluburi sportive, culturale, unde ar putea să-

şi petreacă timpul liber într-un mod constructiv etc.

Instituţiile de stat abilitate cu supravegherea sunt :

- oficiile de executare;

- comisariatele teritoariale de poliţie;

- secţiile de evidenţă şi documentare a populaţiei.

Supravegherea propriu-zisă se realizează prin activităţi pornind de la observarea, până la

contactul direct cu infractorul. De asemenea, aceasta se poate realiza atât prin prezentarea

infractorului la sediul serviciului de probaţiune sau în alte locuri stabilite, precum şi prin

efectuarea de controale la domiciliu, la locul de munca sau chiar în locurile frecventate

anterior de către infractor, în care prezenţa acestuia a fost interzisă prin condiţiile stabilite

de instanţă.

Supravegherea persoanei eliberate din detenţie începe din momentul

,, părăsirii efective de către aceasta a locului de detenţie”. La luarea hotărârii instanţei de

judecată serviciului de probaţiune desemnează de îndată un consilier de probaţiune

responsabil cu supravegherea executării obligaţiilor şi/sau amăsurilor stabilite prin

hotărârea judecătorească, în termen de cel mult 2 zile lucratoare de la comunicarea hotărâri

instanţei de judecată consilierul de probaţiune desemnat va organiza întâlnirea cu persoana

primita în sarcină şi-i va aduce la cunoştinţă obligaţiile şi/sau cu măsurile impuse de

instanţă. Ca urmare a acestei comunicări verbale condamnatul semnează un angajament.

Pe linga aceasta procedura, exista secţii de probaţiune care trebuie să se asigure că

supravegherea în zona lor se face conform legii. Consilierul supraveghetor trebuie să

întocmească un raport cuprinzând detaliile perioadei în care infractorul s-a aflat sub

supraveghere în comunitate.

Din penitenciar persoana eliberată se prezintă la comisariatul teritorial de poliţie, cu o

adeverinţă referitor la faptul că el a executat pedeapsa în locurile de detenţie. La solicitarea

inspectorului de sector, persoana liberată se înregistrează în registru şi se ia la evidenţă cu

fişa de evidenţă profilactică. Dacă persoana liberată din locurile de detenţie şi-a ispăşit

pedeapsa şi nu mai creează probleme ce stă la evidenţă un an de zile. Prin intermediul

rudelor, prietenilor, se intervine pentru a-l reintegra în societate.

Fiecare persoană are un dosar sau o fişă de evidenţă, dosarul conţine:

-Actele ce conţin temei de luare la evidenţă;

-Copia sentinţei de judecată;

255

-Informaţie din instituţia penitenciară (ceea ce ţine de comportament);

-Informaţie despre ex-deţinut de la oficiul de executare;

-Schema de rudenie;

-Fişa dactiloscopică;

-Caracteristici de la locul de trai;

-Explicaţii din convorbiri cu rudele, prietenii;

-Diverse informaţii de la locul de trai;

Este însemnată în dosar fiecare discuţie, vizită în familia persoanei eliberate din locurile de

detenţie .Totodata, sunt depuse eforturi de supraveghere a persoanelor eliberate din locurile

dedetenţie prin diverse acţiuni, ca:

-să se prezinte o dată în lună la oficiu, unde semnează angajament;

-să nu părăsească locul de trai fără înştiinţarea serviciului de executare a

pedepselor penale;

-să nu comită infracţiuni sau contravenţii administrative;

-să nu încalceordinea publică;

-să îndreptăţească încrederea acordată de instanţa de judecată.

Instituţiile de stat abilitate cu supravegherea sunt : oficiile de executare, încolaborare cu

comisariatele teritoariale de poliţie şi secţiile de evidenţă şidocumentare a populaţiei.

Specialistul secţiei penale efectuează vizite la domiciliul condamnatului pentru

verificarea comportamentului acestuia. Acumulează informaţii, caracteristica

condamnatului de la domiciliu prin intermediul administraţiei publice locale şi inspectorului

de sector despre comportamentul la locul de trai al persoanei eliberate din locurile de

detenţie, care ulterior se anexează la materialele dosarului personal al condamnatului. Dacă

în termenul rămas neexecutat condamnatul încalcă ordinea publică pentru care fapt i-a fost

aplicată sancţiunea, sau se eschivează cu precădere de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de

instanţa de judecată la propunerea oficiului de executare, instanţa poate pronunţa o

încheierecu privire la anularea măsurii de liberare condiţionată de pedeapsă şi trimiterea

acestuia pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat, în locurile de detenţie.

Condamnaţii care se liberează din locurile de detenţie, trebuie să depăşească un şir

de obstacole de ordin social, economic şi psihologic.

Odată cu ispăşirea pedepsei, foştii deţinuţi întâmpină obstacole de ordin subiectiv şi

obiectiv ce ţin de:

- excluderea socială din partea membrilor familiilor, rudelor,

256

vecinilor,angajatorilor;

- lipsa unui loc de muncă;

- lipsa spaţiului locativ;

- starea materială precară;

- lipsa buletinului de identitate;

- abuz de băuturi alcoolice;

- refuză să se prezinte la timp la oficiul de executare;

Persoana condamnată este obligată să anunţe în prealabil serviciul de probaţiune în

legătură cu orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă, precum şi despre orice

deplasare, comunicând noua adresă, numărul de telefon, precum şi, după caz, data

întoarcerii.

Astfel, persoana supravegheată trebuie sa anunţe în scris serviciului de probaţiune cind are

loc : schimbarea domiciliului, reşedinţei sau a locuinţei, cu excepţia cazurilor urgente, când

anunţarea se va tace mai întâi telefonic.

În cazul in care persoana supravegheată işi schimbă domiciliul, reşedinţa sau locuinţa într-o

localitate care nu se artă în competenţa serviciului de probaţiune dosarul va ti transmis în

termen de 3 zile lucrătoare serviciului de probaţiune competent, anunţându-se de îndată

instanţa de executare. Comunicarea in cauza se face numai în scris, precizand motivele

schimbării locuintei, locului de munca, noul loc de muncă al persoanei condamnate, natura

muncii pe care o desfăşoară si descrierea activităţii, anexându-se documente justificative

înacest sens.Consilierul de probaţiune este obligat să verifice autenticitatea acestor

informaţii prin contactarea unităţii angajatoare

În ceea ce priveşte lucrul cu minorii, în funcţie de convenţile internaţionale,măsurile luate

trebuie să fie orientate către interesul superior al copilului. Copiii să fie trataţi diferit faţă de

adulţi, datorită faptului că ei nu pot lua decizii asemenea unui adult şi trebuie trataţi cu

maximă atenţie.

În cazul în care minorul este obligat să nu frecventeze anumite locuri stabilite consilierul de

probaţiune verifică periodic şi ori de câte ori esie sesizat de alte persoane dacă minorul

respectă interdicţia.

Consilierul de probaţiune responsabil de caz trebuie să păstreze o legătură permanentă cu

familia acestuia sau după caz, cu persoana ori cu instituţia legal însărcinată cu

supravegherea minorului, cu reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai organelor de poliţie,

precum şi cu orice persoane fizice sau juridice care ar putea oferi informaţii privind

frecventarea de către minor a locului supus interdicţiei.

Totodată consilierul de probaţiune responsabil de caz, efectuează vizite la domiciliu şi după

caz, la locul de muncă sau la şcoala la care învaţă minorul, precum şi colaborează eu

familia acestuia în vederea respectării obligaţiei. În cazul în care minorul nu îndeplineşte

257

obligaţia impusă si când consilierul de probaţiune constată prezenţa minorului în locuri a

căror frecventare i-a fost interzisă consilierul responsabil de caz va înştiinţa de îndată şeful

serviciului de probaţiune.Acesta din urmă înştiinţează de îndată persoana sau persoanele

cărora li s-a încredinţat supravegherea minorului, precum şi instanţa de judecată.

Consilierul de probatiune îi va înmâna un avertisment scris, procedând la explicarea verbală

a conţinutului acestuia. În această situaţie se va încheia un proces-verbal semnat de

consilierul de probaţiune responsabil şi de catre minor.

Cheia pentru atingerea scopurilor propuse în activitatea de supraveghere este

responsabilitatea întregului serviciu de probaţiune. O bună colaborare între membrii

echipei, fiecare trebuie să vină cu cunoştinţele şi abilităţile lui, să se discute pe cazurile

aflate în supraveghere, problemele apărute, discuţii asupra întocmirii planului de

supraveghere etc.Acest lucru îmbunătăţeşte calitatea muncii serviciului respectiv.

Pentru un serviciu de calitate şi pentru eficienţa lucrului cu beneficiarii, trebuie să se ţină

cont de următorii factori:

- gravitatea infracţiunii / infracţiunilor comise ,,de acest lucru depinde durata

programului, frecvenţa şedinţelor de lucru”

- dacă a mai fost supus altor program de supraveghere ordine de restricţie;

- riscul pentru public;

- nevoile distincte ale infractorului;

- dorinţa lui de a lua parte la un program de supraveghere;

Deciziile semnalează o perspectivă de schimbare şi de aceea trebuie sa le dăm clienţilor

oportunitatea de a-şi evalua propriile decizii luate şi să le arătăm unde este nevoie să şi le

îmbunătăţească, în cazul în care o persoană care are un comportament anti-social nu acceptă

responsabilitatea propriului comportament sau nu înţelege ca acesta este inadecvat şi îi

provoacă probleme, este puţin probabilcă schimbarea se va produce. Este important ca

infractorul să ştie că supravegherea în comunitate este o alternativă a pedepsei cu

închisoarea, că are de respectat un program, că trebuie să ducă la bun sfârşit o serie de

activităţi care-l vor pregăti pentru viaţa într-un mod pozitiv - conform cit normele acceptate

de societate.Odată finisat termenul de probă tuturor instituţiilor implicate în

asistenţa,consilierea şi supravegherea persoanei le este adus la cunoştinţă rezultatul lucrului

tuturor în vederea soluţionării problemelor psiho-sociale şi gradul de reintegrare socială a

persoanei.

3. Asistenta si consilierea persoanelor liberate:

Asistenta si consilierea reprezinta activitati foarte importante pe care Serviciul de

Probatiune le indeplineste, pe langa cele de control si monitorizare si au ca scop final

reabilitarea persoanei condamnate.

Activitatea de asistenţă şi consiliere are un character deosebit de complex, ea presupunînd

evaluarea, ca proces deapreciere formală şi analiză primară a problemelor şi nevoilor

delicventului, precum şi a riscului pe care-l reprezintă pentru societate, urmată apoi de

diagnosticare, pe baza căreia sînt apoi stabilite strategiile de acţiune şi formele concrete de

acţiune. Activităţile de asistenţă constau în acordarea unui ajutor infractorilor supuşi la

258

probaţiune pentru a facilita reintegrarea socială şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni.

Deseori,

persoanele supuse probaţiunii nu au un loc de muncă sau de studii, nu au unde locui etc. În

acest moment ofiţerul de probaţiune, în limita competenţelor, poate ajuta persoana să

găsească un loc de muncă, un cămin pentru traietc. De asemenea,infractorului îi poate fi

acordată şi asistenţă psihologică.Activităţile de asistenţă nu includ, de regulă, acordarea

sprijinului financiar prin intermediul ofiţeruluide probaţiune.

Asistenta si consilierea in cadrul Serviciului de Probatiune consta in redarea persoanei care

a comis infractiunea comunitatii din care aceasta face parte, intr-o forma care sa garanteze

protectia acelei comunitati.Cele doua activitati se intrepatrund si sunt utilizate foarte mult in

domeniul probatiunii, dar trebuie facuta o diferenta foarte clara intre ele, astfel :

- asistenta, reprezinta un demers specializat de acordare de ajutor de catre o persoana

specializata unei alte personae aflate in imposibilitatea temporara sau permanenta de a-si

rezolva problemele, prin facilitarea accesului la resursele comunitatii;

- consilierea, reprezinta o metoda care faciliteaza cunoasterea, dezvoltarea, acceptarea

emotionala, maturizarea si mobilizarea optima a resurselor personale in vederea formularii

si rezolvarii unor probleme specifice luarii unor decizii.

Pentru ca interventiile de asistenta si consiliere sa-si atinga scopul trebuie sa fie ghidate de

anumite principii de eficienta. Aceste principii sunt:

Principiul nevoii criminogene:

- o probabilitate mai mare de eficienta o au programele de interventie care tintesc factorii in

legatura directa cu infractiunea.

Principiul riscului:

- intensitatea si durata interventiei trebuie sa fie direct corelata cu nivelul riscului; astfel,

pentru un risc crescut, se impun programe de intensitate crescuta si durata mai lunga.

Principiul responsabilitatii:

- eficienta programelor de interventie care raspund stilului de invatare al clientului si al

consilierului este direct proportionala cu angajarea clientului ca participant activ.

Principiul integritatii:

- interventia trebuie sa fie riguros condusa si furnizata, respectandu-se esenta: intrari

(resurse umane, materiale, financiare, de timp)/ iesiri (rezultate immediate, impact si

coerenta Teorie design)

Atat asistarea cat si consilierea, implica utilizarea de catre consilierii de probatiune a unor

tehnici specifice de lucru, care urmaresc evaluarea si rezolvarea problemelor si trebuintelor

cu care se confrunta persoana condamnata, dar si stabilirea unor strategii concrete prin care

259

se va realiza reintegrarea sociala.

Asistarea persoanei condamnate in comunitate este realizata cu sprijinul familiei si a

persoanelor apropiate, iar obiectivul asistarii il reprezinta reintegrarea sa in societate, dar

pentru ca aceasta sa se realizeze cu succes este nevoie si de implicarea si participarea activa

a persoanei condamnate in planificarea si desfasurarea interventie.

Consilierul de probatiune trebuie sa elaboreze un plan de asistare care sa cuprinda strategii

de rezolvare a problemelor cu care persoana asistata se confrunta, cu pasi bine delimitati in

timp. In munca de asistare si consiliere, personalul serviciilor de probatiune mai

colaboreaza si cu alte institutii guvernamentale si neguvernamentale interne si

internationale sau cu voluntarii care pot intervene si completa metodele de asistare prin

activitati variate, pot intervene in calificarea sau recalificarea profesionala a persoanelor

candamnate, in gasirea de locuri de munca sau pot fi implicate in activitati de consiliere,

terapie individuala, familiala sau de grup in special in cayul persoanelor toxicodependente

daca aceasta masura este impusa de catre instanta sau se desfasoara cu acordul persoanei

asistate.

In domeniul probatiunii sunt cunoscute in general, doua tipuri de consiliere: una

centrata pe rezolvarea de probleme si una centrata pe persoana.

Consilierea individuala: reprezinta o relatie voluntara intre consilier specialist (consilier) si

persoana condamnata, specialistul avand rolul de al indruma pe infractor in rezolvarea

propriilor probleme si in schimbarea comportamentului in masura in care si acesta isi

asuma responsabilitatea pentru schimbare. Rolul consilierului este de a facilita si incuraja

discutia, atitudinea sa trebuie sa fie una deschisa, sa manifeste empatie fata de client.

Empatia este necesara pentru a intra mult mai usor in lumea interioara a persoanei

condamnate cu scopul de a intelege sentimentele, gandurile, comportamentul si

semnificatiile pe care persoana respectiva le atribuieunor evenimente.

Consilierea centrata pe persoana: accentueaza in special capacitatile si punctele tari ale

persoanei consiliate. Calitatea acestui tip de consiliere se bazeaza foarte mult si pe

experienta si calitatile consilierului.Consilierea centrata pe rezolvarea de probleme sau

consilierea ca relatie de ajutor reprezinta dupa unii specialisti (Scheizer & Store) inceputul

interactiunii cu o alta persoana / client ce contribuie intr-un mod usor si pozitiv la

inbunatasirea situatiei acesteia.

Activitatea de asistenta si consiliere se va realize pe baza unui plan de asistenta adoptat in

functie de nevoile individuale ale persoanei supravegheate. Se va estima perioada de timp

in care se va desfasura procesul de asistare si consiliere si daca nevoile criminogene ale

persoanei asistate pot fi acoperite numai prin interventia Serviciului de Probatiune sau mai

este necesara si cu alte institutii publice sau private ori cu alte persoane fizice sau juridice.

Rolul serviciilor de probatiune in desfasurarea activitatii de asistare si consiliere este

urmatorul:

a) corectarea comportamentului infractional prin constintizarea de catre persoanele

condamnate a faptei savarsite, a consecintelor acesteia si asumarea responsabilitatii pentru

260

fapta comisa;

b) motivarea persoanei condamnate in vederea dezvoltarii responsabilitatii si

autodisciplinei;

c) elaborarea si derularea de programe eficiente de asistenta si consiliere a persoanelor

condamnate in functie de nevoile criminogene ale acestora;

d)oferirea de sprijin si suport persoanelor condamnate in vederea satisfacerii nevoilor

sociale referitoare la educatie, calificare si recalificare profesionala, depistarea de locuri de

munca, gasirea de locuinta sau alte nevo

Construirea relatiei de ajutor – Modelul Schulman:

Acest model cunoscut in literatura de specialitate si sub numele de Modelul Schulman,

se desfasoara in trei etape, dupa cum urmeaza:

Faza de inceput – reprezinta faza in care consilierul clarifica rolurile si tipurile de servicii

pe care poate sa le ofere. In aceasta faza consilierul utilizeaza mai multe tehnici pentru a

indruma persoana asistata spre relatia de ajutor:

- clarificarea scopului – afirmatii clare din partea consilieruluicare ajuta la definirea

asteptarilor reciproce;

- clarificarea rolului – consilierul ofera informatii persoanei condamnate despre

modalitatea in care poate fi sustinut, sprijinit si ajutat;

- stimularea increderii in actiunea sociala – se refera la demersul intreprins de

consilier prin care se stimuleaza increderea clientului fata de posibilele dimensiuni positive

ale strategiei de ajutor.

Faza de lucru – aceasta faza cuprinde alte trei subetape, iar consilierul de probatiune va

folosi pentru fievare dintre aceste subetape urmatoarele deprinderi care ajuta la construirea

relatiei de ajutor:

- intr-o prima etapa: se stabileste numarul, frecventa si continutul intilnirilor cu

persoana condamnata. Chiar daca acestea au fost stabilite de catre instanta este necesar sa se

verifice, deoarece o situatie neprevazuta in viata clientului se poate ivi in orice moment si

poate anula unele prioritat In aceasta faza se incheie acorduri sau contracte intre consiliere

si persoana condamnata;

- a doua etapa cuprinde:

a) Comunicarea verbala si nonverbala dintre client si consilier si scoaterea in evidenta a

capacitacilor empatice ale consilierului;

b) Folosirea de catre consilier a tehnicilor de parafrazare;

c) Oferirea de sprijin clientului pentru a facilita o legatura intre sentimentele sale,

261

comportament si acceptarea obiectivelor;

d) Impartasirea gandurilor si sentimentelor personale;

e) Sprijinirea punctelor puternice ale clientului – exprimarea increderii in capacitatea

clientului e a depasi situatia problematica;

f) Particularizarea preocuparilor clientului – abilitatea consilierului de a diviza o

problema care pare insolvabila in mai multe componente usor de abordat;

g) Orientarea spre concret – incercarea consilierului de a tine gandurile spre o sarcina

stabilita. Aceasta tehnica este utilizata in mod special in cazul persoanelor care au tandinta

de a nu vorbi despre situatiile in care se afla;

h) Confruntarea dintre real si iluzoriu – consilierul incearca sa demonstreze clientului ca

intre comportamentul sau si exprimarile verbale/nonverbale, nu exista concordanta. Lipsa

concordantei dintre exprimarea clientului si modul de actiune conduce consilierul la

identificarea formelor de rezistenta la schimbare a clientulu Clientul poate avea tendinta de

a evita anumite discutii referitoare la propriile trairi, despre relatiile cu familia, prietenii;

discrepanta intre ceea ce gandeste persoana, ceea ce relateaza si comportamentul sau se

poate observa cu usurinta in relatiile cu ceilalti;

i) Identificarea obstacolelor afective – se refera la observarea obstacolelor de natura

emotionala care pot aparea in relatia consilier/persoana asistata si stimularea clientului sa

constintizeze aceste obstacole si sa le depaseasca.

- A treia etapa cuprinde urmatoarele tehnici:

- abilitatea consilieruli de a ajuta persoana asistata sa-si exprime nemultumirile

referitoare la procesul de ajutor;

- abilitatea consilierului de a furniza persoanei asistate repere, valori, convingeri,

fapte pe care acesta le-a achititionat ca urmare a pregatirii sale, repere dupa care persoana

asistata se poate ghida pentru a putea depasi situatia problematica;

- abilitatea consilierului de a incerca sa modifice perceptia altora despre persoana

asistata;

- abilitatea consilierului de a stabili contactul intre persoana asistata si alte persoane.

Faza finala – aceasta faza poate fi o faza destul de dificila pentru persoana asistata, fin

identificata uneori cu separarea/pierderea. In aceasta faza se folosesc urmatoarele tehnici:

a) Evidentirea finalizarii relatiei, a timpuliui ramas pana la finalizarea procesului de

262

consiliere;

b) Solicitarea unui registru cu cele invatate;

c) Abilitatea consilierului de a stimula clientul de a-si manifesta sentimentele legate de

sfarsitul relatie.

4. Parteneriateale oficiilor de Executare la reintegrarea persoanelor liberate

Colaborarea şi parteneriatul este o condiţie sine principala pentru desfăşurarea activităţii de

pregătire pentru liberare şi, ulterior a celei de reintegrare în comunitate a perasoanleor

liberate.

Referindu-ma la crearea parteneriatelor in acest sens putem menţiona următoarele avantaje

pentru intreaga comunitate:

- siguranta si protecţia asigurată membrilor comunităţii;

- activităţi centrate pe ajutorul din partea comunităţii pentru delicvenţi, foşti

condamnaţi;

- asistarea şi consilierea în vederea sporirii responsabilităţii personale şi

autodisciplinii;

- un grad de recidivă mai scăzut la nivel comunitar;

- un număr mai mare al foştilor condamnaţi care au acceptat responsabilitatea pentru

cele comise;

- un efort conjugat asupra prevenirii recidivelor;

- determinarea delincventului să accepte responsabilitatea pentru comportamentul

lui/ei;

Colaborarea cu instituţiile

Penitenciare:

O colaborare bună cu instituţiile penitenciareeste realizată de toate serviciile de pregătire

pentru liberare aflate în raza nemijlocită a instituţiilor de pedeapsă. Lipsa unei atare

colaborări sau existenţa unor contacte sporadice şi distanţate sunt constatate în localităţile

unde nu există instituţii penitenciare, ceea ce afectează operativitatea schimbului de

informaţii.

Este important a menţiona că un element de bază al colaborării l-a constituit însuşi faptul că

unităţile de pregătire pentru liberare funcţionează nemijlocit în instituţiile penitenciare, de

exemplu Penitenciarul nr.3 Leova, Penitenciarul nr.18 Brăneşti ş.a.

263

Institutia Penitenciara:

- efectueaza anumite actiuni asupra persoanelor eliberate, astfel deţinuţilor care urmează să

fie liberaţi condiţionat înainte de termen în baza art.91 CP RM, după examinarea dosarului

de către Comisia penitenciară şi acceptarea pentru transmiterea în instanţa de judecată,

obligatoriu li se întocmeşte Ancheta privind reintegrarea socială a persoanei liberate din

penitenciar. Ancheta data va fi completată cu stricteţe şi corectitudine pentru o evaluare

finală corectă, precum în 3 zile lucrătoare după întocmire, se va transmite la biroul de

probaţiune în a cărei rază teritorială urmează să domicilieze deţinutul după liberare, şi

respectiv, unde va fi luat la evidenţă în baza art. 91 CP RM.

Biroul de Probaţiune:

Acesti Birou este format din: Subdiviziuni teritoriale

Subdiviziuni structurale

Ancheta privind reintegrarea socială a persoanei eliberate din penitenciar, obligatoriu, va fi

analizată de către consilierul de probaţiune responsabil, care urmează să întreprindă acţiuni

în dependenţă de necesităţile deţinutului la eliberare şi pentru verificarea datelor cuprinse în

anchetă.Consilierul dat va verifica veridicitatea informaţiei privind adresa domiciliului

indicat în anchetă şi atitudinea familiei faţă de condamnat la întoarcere. În cazul în care

datele comunicate şi înregistrate în anchetă se vor constata că nu sunt veridice, consilierul

de probaţiune va întocmi un raport prin care va informa instituţia penitenciară vizavi de

datele incorecte comunicate de deţinut.

Ancheta privind reintegrarea socială a persoanei eliberate din penitenciar parvenită în

Biroul de probaţiune şi rapoartele întocmite în urma acţiunilor întreprinse până la luarea în

evidenţă a condamnatului se anexează la dosarul personal al acestuia deschis în baza

liberării condiţionate înainte de termen din penitenciar. Vizita lunară a consilierilor de

probaţiune se efectuează pentru informarea deţinutului despre activitatea desfăşurată de

birourile de probaţiune şi facilitarea suportului acordat după eliberare prin posibilitatea

încheierii Contractului de acordare a asistenţei psihosociale persoanelor liberate din locurile

de detenţie în conformitate cu Ordinului MJ nr. 560 din 31.12.2008. După necesitate, la

solicitarea din partea deţinutului, consilierul de probaţiune va oferă consultaţii individuale.

Cu trei luni înainte de punerea în libertate a condamnaților se vor desfăşura activităţi de

asistenţă şi consiliere, conform particularităţilor socio-psiho-comportamentale identificate.

Înainte de punerea în libertate, consilierul de probaţiune va informa condamnaţii din

penitenciare cu privire la posibilitatea de a contacta organul de probaţiune şi de a fi incluşi,

după punerea în libertate, în programe de consiliere vocaţională (alcătuire CV, listă cu

oferte de muncă etc.), în vederea ocupării unui loc de muncă sau continuării studiilor.

Atât birourile de probaţiune cât şi instituţiile penitenciare vor determina şi

implica organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale pentru a asigura reintegrarea

264

socială a persoanelor ce se eliberează din detenţie,astfel cum ar fi pentru executarea

măsurilor obligatorii stabilite condamnatului:

- identificarea locurilor de muncă disponibile,

- identificare cursurilor de şcolarizare, a cursurilor de calificare sau recalificare

profesională, etc.

Activităţile de pregătire către eliberare şi reintegrare socială presupune implicarea mai

multor organizaţii şi specialişti din domeniul social în rezolvarea problemelor

condamnatului. Astfel, intervenţia va necesita o conjugare a tuturor tipurilor de servicii

existente la momentul dat:

1) Serviciile de caritate:

Aceste servicii pot fi oferite de către o persoană (vecin, rudă, învăţător) ori de către

o organizaţie caritabilă, scopul acestor servicii constă în ajutorarea persoanelor ce sunt în

situaţii limită, cum ar fi adăpostirea pentru o noapte ori oferirea unor ajutoare materiale.

2) Serviciile de reabilitare:

Serviciile date vizează în special reabilitarea psiho-fizică a persoanelor încadrate în

programele de recuperare, fiind realizate de către profesionişti din domeniul medical,

juridic, psihologic şi al asistenţei sociale;

3) Serviciile de sprijin:

Constau în constituirea unei reţele de suport (reţeaua profesională, socială, familia

lărgită) în jurul beneficiarului şi a familiei sale în scopul de ai asista în procesul de

reabilitare, acestea servicii nu sunt ocazionale, dar sunt bine organizate, orientate în timp,

cu accent pus pe o mai mare individualizare atenţiei acordate persoanei.

Colaborarea cu autorităţile publice locale :

- Majoritatea cazurilor de parteneriat se evidenţiază în mod special colaborarea cu autorităţile

publice locale, considerând primăriile, consiliile raionale, serviciile disconcentrate şi

descentralizate din teritoriu drept instituţii la care se apelează cel mai des în soluţionarea

problemelor deţinuţilor.

În descrierea relaţiei de colaborare cu autorităţile în cauză, reprezentanţii organizaţiilor

utilizează frecvent noţiunile „parteneri”, „acorduri şi înţelegeri”, ceea ce denotă o frecvenţă

calitativă şi cantitativă de contacte. Un exemplu ar fi, cum apreciază consilierii de

reintegrare această colaborare, de la:

Primaria Edinet:

„Cu APL avem o arenă vastă de conlucrare, fiind anuntata din timp primăria

despre sosirea persoanei liberate care pregateste anumite beneficii daca este cazul acestor

persoane cum ar fi:locul de trai, deoarece au fost cazuri dificile când persoanele recent

liberate nu aveau un loc de trai – fie din cauza că în acea casă nimeni nu a locuit o perioadă

265

îndelungată şi nu mai sunt condiţii adecvate de trai, fie că apartamentul acestei persoane a

fost înstrăinat ilegal, dar graţie contribuţiei primăriei, au fost identificate mai multe soluţii

pentru problema creată, şi de multe ori astfel de cazuri au fost rezolvate datorită faptului

că s-au aflat în vizorul societăţii civile.”

Colaborarea cu autorităţile publice centrale:

Cooperarea cu subdiviziunile teritoriale ale APC are caracter diferit. Un indicator al reuşitei

care necesită menţionat este faptul că în perioada de referinţă unele organizaţii au încheiat

acorduri de colaborare cu multe

autorităţi. De asemenea, au fost stabilite persoanele de contact din cadrul acestor autorităţi

de competenţa cărora ţine soluţionarea unora sau altor probleme ale deţinuţilor. În mare

parte, se colaborează cu următoarele autorităţi:

- Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă;

- Fondul Republican de Susţinere Socială a Populaţiei;

- Serviciul de Evidenţă şi Documentare a Populaţiei;

- Serviciul de probaţiune, reprezentat la nivel local de

oficiile teritoriale de probaţiune;

- Ministerul Afacerilor Interne, reprezentat la nivel local

de comisariatele de poliţie;

- Ministerul Apărării, reprezentat la nivel local de comisariatele militare;

- Direcţia Asistenţă Socială şi Protecţia Familiei;

- Oficiul de Stare Civilă.

Trebuie menţionat faptul că reuşita colaborării cu APC se datorează, în mare parte, şi

faptului că reprezentanţii acestor autorităţi au fost antrenaţi în activităţile de instruire şi

informare astfel putem vorbi în acest context de prezenţa unor avantaje privind problemele

de reintegrare socială a deţinuţilor.

Ca spre exemplu:

- Agenţia Naţionala pentru Ocuparea Forţei de Muncă

Are menirea de a angaja în cîmpul muncii persoanele in cauza, precum si posibilitatea

acestora de a urma cursuri de recalificare şi instruire;

Dispune de înregistrarea acestor persoane la Agenție şi asigurare cu informaţia gratuită cu

privire la locurile vacante de munca;

- Oficiilor Stării Civile

Are imputernicire in cazul dat ca sa sustina, indrume persoanele liberate de posibilitatea

acestora sa perfecteze actele, sa le ofere suport informaţional la perfectarea şi restabilirea

actelor de stare civilă precum si a ceor ce tin de eliberarea a: certificatelor de

nastere,casatorie,divort etc.

- Direcţia Asistenţa Socială şi Protecţia Familiei:

266

Desfasoara o anumita activitate avind scopul sustinerii persoanelor eliberate asupra

anumitor factori,ca:

- examinarea condiţiilor de trai, asistenţa psihosociala;

- soluţionarea problemelor familiale, suport material temporar familiilor

cu copii în situaţie de risc

- asigurarea protecţiei sociale minorilor rămaşi fără îngrijirea părintească

- Inspectoratele de Poliţie:

- eficientizarea procesului de supraveghere a persoanelor eliberate cu

comportamentul delicvent, organizarea acţiunilor de prevenirea riscului de a comite noi

infracţiuni.

5. Asistenta sociala a persoanelor liberate:

Este evident faptul ca, persoana condamnată în penitenciar, îşi pierde diverse abilităţi,

responsabilităţi, roluri datorita că a stat în locuri de detentie, acest fapt este o motivare care

influenţează relaţiile persoanei cu prietenii şi cu membrii de familie.

În perioada imediat următoare după eliberarea din penitenciar, persoanele sunt deosebit de

vulnerabile. Ele se pot confruntă cu diverse dificultati,discriminari si neputinete.

Categoriile pentru viaţă în care apar probleme pentru persoanele condamnate si eliberate, de

multe ori sunt orientate spre:

→ Educaţie

→ Familie

→ Muncă

→ Locuinţă

Evident e faptul că eficienţa procesului de resocializare este determinat de o multitudine de

factori, generali şi particulari. Totodată, factorii generali se determină în raport cu situaţia

social-economică din ţară:

- realizarea dreptului la muncă;

- asigurarea cu locuinţă;

- primirea unui ajutor social;

Factorii particulari, specifici în raport cu situaţia prezentă a sistemului corecţional-penal. În

ce prieşte elementele de bază ale procesului de reeducare, educaţia prin muncă şi instruirea

generală – ele sunt atât de formale şi sărace, încât pot atenua pentru toată viaţa, dorinţa de a

munci cinstit sau a învăţa.

Ex-deţinuţii, fiind consideraţi persoane defavorizate, au nevoie de ajutor din partea:

a) Instituţiilor statale, centrale sau locale - pentru integrarea mai rapidă în

267

societate,inclusive pe piaţa muncii. În acelaşi timp, instituţiile respective,conştientizând

faptul că persoanele liberate din detenţie ar putea comite alte infracţiuni, în cazul în care

acestea nu au nici o susţinere din partea statului, ar trebui să se implice mai mult, prin

acordarea ajutorului necesar pentru persoanele respective. Important este de a identifica

instituţiile în care persoanele liberate din detenţie au mai multă încredere şi de la care

aşteaptă ajutorul necesar.

b)Un alt tip de asistenta, la fel de importanta pe piaţa muncii, sunt serviciile

de: ,,mediere a locurilor de muncă”.

Prin dezvoltarea acestor servicii, foştii deţinuţi îşi pot spori şansele de încadrare mai rapidă

în câmpul muncii datorită cunoştinţelor pe care le vor acumula. Serviciile de mediere a

locurilor de muncă sunt prestate sub diferite forme si sunt realizate de anumite instituţii

specializate, dar în acelaşi timp este necesar sa fie cunoscute de persoanele liberate din

detenţie.Potrivit sondajului, majoritatea persoanelor chestionate consideră că serviciile

demediere a locurilor de muncă trebuie să fie prestate de agenţiile teritoriale pentru

ocuparea forţei de munca.

c) ,,Serviciile de consultanţă psihologică” , pe piaţa muncii fac parte din multitudinea

de servicii considerate necesare pe piaţa muncii şi care vin în ajutorul persoanelor

defavorizate de pe piaţa muncii. In condiţiile în care o perioadă mai îndelungată de timp

persoana nu reuşeşte să se integreze pe piaţa muncii, serviciile de consultanţă psihologică

sunt necesare pentru a scoate persoana dată din starea de depresie. La fel, serviciile de

consultanţă psihologică sunt necesare şi pentru persoanele care sunt deja angajate în câmpul

muncii.

d) ,,Indemnizaţia unică” , la ieşirea din penitenciar, majoritatea deţinuţilor primesc din

partea statului o indemnizaţia unică.Această este o modalitate de ajutor material care e una

eficientă ce permite persoanei de a se reintegra cu timpul in societatea schimbata de la data

integrarii acestuia in penitenciar, astfel dindui o motivare de cautarea unui post de munca

pentru si de multe ori de a nu comit noi infractiuni, ca deex: furtul, jaful de bani,bunuri etc.

e) ,, Organizaţiile non-guvernamentale ” , ofera soluţii pentru reabilitarea socială a

persoanelor liberate din penitenciare, sunt în număr extrem de redus la noi în ţară, şi ele

lucrează în special cu deţinuţii, lăsând în afară informarea şi educarea populaţiei.

În vederea acordării sprijinului practic de care condamnaţii au nevoie după liberare,

serviciile au încheiat numeroase protocoale de colaborare cu instituţii şi organizaţii locale,

cum ar fi:

- Agenţiile de formare şi de

ocupare a forţei de muncă;

- Primăriile, serviciile

sociale;

- Direcţiile de protecţie a

drepturilor copiilor etc.

Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere sunt, de asemenea, competente să ofere

268

servicii:

- de asistenţă;

- consiliere;

- programe de resocializare şi de pregătire învederea liberării

pentru deţinuţi.

Toate aceste programe se desfăşoară în baza unor acorduri de colaborare între servicii şi

penitenciare. Punctul de pornire în reintegrarea fostului deţinut în societate este acela că

trebuie realizat:

- mai mult control decât

strictul necesar şi ca fostul infractor să fie susţinut şi motivat să trăiască o viaţă fără

infracţiuni prin ajutorul acordat în dezvoltarea lui personală, socială, profesională şi

educaţională: control şi securitate contra sprijin şi motivare.

Sarcina principală este dea creşte siguranţa publică şi de a promova binele comun prin

avansarea,recunoaşterea şi utilizarea sancţiunilor şi masurilor comunitare, în felul acesta

reducând nivelul recidivei. Prevenirea recidivei este punctul central, o dată cu

integrarea/reintegrarea socială a celor care au intrat în conflict cu legea penală. Unalt scop

pentru o reintegrare mai buna a persoanelor eliberate din locurile de detenţie este de a

furniza asistenţă foştilor deţinuţi şi familiilor acestora.

Un alt scop este: → informarea

→ încurajarea

→ implicarea ,comunităţii în rezolvarea problemelor asociate

cu infracţionalitatea.

Principalele două ţinte sunt: protecţia societăţii prin acţiuni de evitare a recidivei şi

iniţiative care să conducă infractorii către o viaţă decentă.Pentru o reintegrare mai uşoară în

societate este necesar ca fostul deţinut să cunoască şi să înveţe regulile societăţii care tot nu

sunt suficiente din motiv că este necesară înţelegerea şi respectarea legilor. Fiecare trebuie

să înţeleagă că a respecta legile nu este uşor, dar este absolut necesar dacă vrea să trăiască

printre ceilalţi oameni şi să nu fie pedepsit. Orice deţinut trebuie să înţeleagă că societatea

încearcă să realizeze o împărţire dreaptă a bunurilor, a locurilor de muncă, a posibilităţilor

de educaţie, a premiilor, a banilor.

Rolul familiei, înreintegrarea socială a persoanelor eliberate din detenţie

Rolul familiei în reintegrarea socială a persoanelor eliberate din detenţie: Juridic,

familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii care-şi au

originea în acte juridice precum: căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturi asimilate

relaţiilor de familie.Din punct de vedere sociologic, familia desemnează grupul social

fundamental,care asigură menţinerea continuităţii biologice a societăţii prin procreare,

îngrijireaşi educarea copiilor, precum şi menţinerea continuităţii culturale prin transmiterea

269

către descendenţi a limbii, obiceiurilor, modurilor de conduită. Familia îndeplineşte funcţii

fundamentale în raporturile cu individul şi cu societatea. în orice societate, familia

reprezintă factorul primordial socializării şi integrării sociale a indivizilor, cadrul

fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute trebuinţele membrilor săi. Considerăm că,

din punctul de vedere al integrării şi reintegrării sociale, al prevenirii recidivei, mai

importantă este familia socială pentru că, în cadrul acesteia este mult mai probabil să fie

prezent acel mediu favorabil pentru cultivarea valorilor morale, culturale şi sociale. In cazul

familiei legale, legea impune drepturi şi obligaţii juridice membrilor ei, pe când încadrul

familiei sociale acestea sunt întâlnite mai puţin sau nu sunt întâlnite deloc.

Familia reprezintă cadrul principal în interiorul căruia, prin intermediul procesului de

socializare indivizii îşi însuşesc primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate,

interdicţie, marcând dezvoltarea unei structure generalizate a conştiinţei morale şi juridice,

astfel procesul de resocializare un rol important revine mediului familial care, prin mijloace

specifice, poate asigura individului noi raporturi sociale, noi modelede comportament,

ruperea cu faptele delincvente anterior săvârşite şi reorientarea spre scopuri dorite şi

permise de societate.

Pentru a arăta rolul familiei în integrarea socială a indivizilor, care au săvârşit

infracţiuni, am apelat la un studiu de caz, pe care il voi prezenta în cele ce urmează:

Speta :

I. Date personale;

1.Numele şi prenumele: MC.

2.Vârsta: 34 ani.

3.Infracţiunea: viol.

4.Condamnarea: 3 ani din care a executat 2 ani.

II.Situaţia familiala:

1.Tata: decedat.

2.Mama: 8 clase.

III.Situaţia personala:

1. Căsătorit: soţia - casnică.

270

2.Copii: 2 băieţi minori.

3.Nivelul şcolar şi de pregătire: 8 clase şi 3 ani profesională.

4.Ocupaţia: zugrav.

Modul de integrare în societate după executarea pedepsei:

Cu ajutorul familiei şi al prietenilor, s-a integrat bine în societate. De la eliberarea sa din

penitenciar au trecut 2 ani, perioadă în care şi-a găsit serviciu.

Pentru a observa care a fost aportul familiei în integrarea sa în societate, subiectul a fost de

acord să răspundă la unele întrebări:

Intrebare 1.Ce aţi aşteptat să facâ familia pentru a vă integra în societate mai uşor ?

R-s : In primul rând aşteptam ca familia să mă ierte pentru fapta comisă, înspecial soţia,

să mă înţeleagă pentru că, în timpul comiterii faptei eram sub influenţa alcoolului şi nu

ştiam ce fac. Mai doream ca familia să mă ajute să depăşesc acest moment şi să mă integrez

mai repede în rândul lor. Mă aşteptam ca cei doi copii să nu mă urască pentru ceea ce am

făcut, şi să înveţe din greşelile mele.

Întrebarea 2 : în ce măsură a răspuns familia aşteptărilor dumneavoastră?

R-s : Integrarea în familie a avut Ioc foarte uşor, întreaga familie m-a ajutat şi m-a

susţinut. Toate aşteptările mele mi-au fost realizate.

Întrebare 3: Familia a mai făcut referire la fapta comisă ?

R-s: Nu. Atât eu, cât şi familia mea încercăm să uităm ceea ce am făcut.Aceasta face

parte din trecutul meu, iar eu doresc să-mi ajut familia, să am un serviciu bun cu care să-mi

întreţin familia.

Întrebare 4: Ce mai puteţi să-mi spuneţi despre familia voastra?

R-s : Vreau să mulţumesc familiei pentru că m-a sprijinit şi m-a ajutat să trec peste

momentele grele. Dacă familia nu m-ar fi ajutat nu ştiu dacă aş fi putut să trec peste

greşeala mea, îi mulţumesc soţiei şi mamei mele pentru că au avut grijă de copii în lipsa

mea.

Pentru a observa cum a reacţionat soţia cu privire la fapta comisă i s-au adresat câteva

întrebări:

Întrebarea 1: Ce v-a determinat să-l ajutaţi pe soţul după ieşirea din

penitenciar ?

R-s: Am încercat sa-1 iert şi să uit ceea ce a făcut pentru că este tatăl copiilor mei, iar

ei au nevoie de el. Mi-a spus că era beat când a făcut acea prostie şi mi-a promis că nu va

271

mai face.

Intrebarea 2 : Dacă va mai săvârşi alte fapte ilegale îl veţi mai sprijini?

R-s: Nu cred că voi mai putea să trec încă o dată prin ce am trecut. Şi nu cred că este

bine ca cei doi copii ai mei să fie în preajma lui.

6. Incadrarea in cimpul muncii a persoanelor liberate din detentie

Cercetările privind rolul angajării în cîmpul muncii a infractorilor eliberaţi din

detenţie îi preocupă pe sociologii şi juriştii din întreaga lume de cîteva decenii.În acest sens,

este relevant studiul realizat de ,,Eugene Heimler” timp de 5 ani, în anii’ 70 ai secolului al

XX-lea, pe un eşantion de tineri şomeri, în rezultatul căruia afost elaborată:

- „scala de funcţionare

socială”.

S-a constatat că cei care „funcţionează” în societate au o trăsătură comună, şi anume: a

satisfacţiei care corespunde nivelului de frustrare căruia ei îi pot rezista. A fost construită o

scală destinată a măsura relaţia dintre satisfacţia şi frustrarea pe care o persoană le simte la

un moment dat şi au fost identificate 5 domenii în care succesul şi eşecul au fost

exemplificate: muncă şi interese, securitate financiară, relaţii de prietenie şi relaţiisociale,

viaţa familială.

În Republica Moldova, dată fiind acuta criză economică cu care se confruntă ţara şi a

lipsei locurilor de muncă, problema inserţiei profesionale a persoanelor eliberate din

detenţie este una deosebit de dificilă. Persoanele eliberate din detenţie reprezintă o categorie

de persoane ce întâlneşte dificultăţi destul de mari în procesul de integrare în societate

inclusiv pe piaţa muncii. Aşadar, aproape 2/3 din numărul persoanelor condamnate se află

pentru a doua oară şi mai mult în instituţiile penitenciare. Aceasta demonstrează încă o dată

în plus că după liberarea din instituţiile penitenciare persoanele în cauză se adaptează foarte

greu la noul mediu, de cele mai multe ori nefiind ajutate de instituţiile abilitate.

- Lipsa ajutorului din partea

instituţiilor abilitate în vederea resocializării persoanelor liberate din detenţie;

- Imposibilitatea de a se

integra pe piaţa muncii;

- Lipsei unei meserii sau

calificări, îi determină pe aceştia să comită alte infracţiuni cu scopul reîntoarcerii lor în

instituţiile penitenciare.

Revenirea în instituţiile penitenciare reprezintă o soluţie pentru ei de a fi asiguraţi cu un

adăpost sau cu hrana necesară, chiar dacă sunt privaţi delibertate.

Este cunoscut faptul că orice loc de muncă asigură, atât persoanei date, cât şi familiei, un

anumit venit necesar pentru întreţinere. Sau neangajarea în câmpul muncii ar putea provoca

persoanele respective la comiterea unor noi infracţiuni soldate cu privaţiunea de libertate.

Unele persoane doresc să se angajeze în câmpul muncii cu scopul de a evita izolarea lor de

restul lumii, considerându-se încă o persoană utilă pentru societate. În încercarea de a se

angaja în câmpul muncii, persoanele liberate din detenţie au întâmpinat mai multe

272

dificultăţi:

- în primul rând, concurenţa

destul de mare pe piaţa muncii face ca persoanele în cauză să fie defavorizate în comparaţie

cu alte categorii;

- în al doilea rând, lipsa unei

meserii sau profesiuni, ceea ce se întâmplă la majoritatea persoanelor liberate din detenţie,

le reduce considerabil oportunitatea de angajare în câmpul muncii.

In general, problemele cu care se confruntă foştii deţinuţi în vederea angajării în câmpul

muncii, sunt mai multe.Lipsa unui loc de muncă oficial îi determină pe aceştia să realizeze

diferite activităţi, caracteristice economiei informale sau să desfăşoare activităţi periodice

peste hotare. Prin urmare, aceasta ne demonstrează faptul că persoanele date nu au un venit

stabil, însă au venituri ocazionale insuficiente pentru întreţinerea lor şi a familiei. Deşi

activităţile ocazionale pe care persoanele în cauză le desfăşoară nu le asigură un venit stabil

de lungă durată, acestea nici nu doresc să se angajeze pentru un salariu mai mic dar cu o

stabilitate mai mare în timp.

Majoritatea persoanelor chestionate au susţinut că doresc să se angajeze în

câmpul muncii doar pentru un salariu mai mare de 1500 lei. Apare paradoxul, deoarece

pentru a pretinde la un astfel de salariu este necesar să deţii o anumită meserie sau

profesiune, ceea ce mai rar se întâlneşte la persoanele liberate din detenţie. Luând în

consideraţie nivelele salariilor practicate în diferite ramuri ale economiei naţionale,

angajarea în câmpul muncii pentru un salariu mai mare de 1500 lei a unei persoane fără

studii

este greu de gasit.

În ajutorul persoanelor eliberate din detenţie vine ,,Agenţia Naţională pentru

Ocuparea Forţei de Muncă” şi subdiviziunile ei teritoriale.

Agenţia Naţională acordă o indemnizaţie unică pentru persoanele eliberate din locurile de

detenţie, conform prevederilor HotărâriiGuvernului Republicii Moldova nr. 871 din

22.08.2000 cu privire la aprobarea Regulamentului privind modul de plată a indemnizaţiei

unice pentru persoanele eliberate din locurile de detenţie. De indemnizaţie unică

beneficiază persoanele care au fost eliberate şi s-au înregistrat la agenţia teritorială pentru

ocuparea forţeide muncă în termen de 3 luni calendaristice de la data eliberării din locurile

de detenţie. La cererea depusă de persoana respectivă în mod obligatoriu urmează a fi

anexate copia buletinului de identitate şi copia certificatului de eliberare din locurile de

detenţie. Cu toate că, conform datelor statistice, anual sunt eliberaţi circa 1500-2000

deţinuţi, numărul beneficiarilor de indemnizaţia unică este relativ mic din cauză că:

- există persoane care la

eliberare din penitenciar nu dispun de actul de identitate(sau îl pierd) şi de domiciliu

permanent, din care motiv nu se pot adresa la agenţiile teritoriale;

- în Transnistria nu există

agenţii pentru ocuparea forţei de muncă, iar autorităţile transnistrene nu acordă asemenea

indemnizaţii;

273

- din cauza barierelor

psihologice, un număr mare de persoane eliberate din detenţie nici nu se adresează la

agenţii pentru a solicita indemnizaţia.

În conformitate cu art.16 din Legea privind ocuparea forţei de muncă şi protecţia

socială a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, nr.102-XV din13 martie 2003, o

responsabilitate a Agenţiei Naţionale este - medierea muncii, prin care se realizează

comunicarea dintre angajatori şi persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, în scopul

corelării cererii cu oferta forţei de muncă. Serviciile de mediere se acordă gratuit tuturor

persoanelor care nu dispun sau care doresc să-şi schimbe locul de muncă. În cazul

Republicii Moldova ele constau în:

- difuzarea informaţiei privind

locurile de muncă vacante, precum şi condiţiile deocupare a acestora. Această direcţie de

activitate se concretizează în anunţarea locurilor vacante în presa locală şi republicană, prin

intermediul posturilor de radio(spre exemplu, emisiunea radiofonică săptămânală „Piaţa

forţei de muncă. Locurile de muncă”), prin editarea buletinului informativ „Piaţa muncii”;

- organizarea serviciului

medierii electronice ca spre ex: în agenţiile din Chişinău, Bălţi ;

- desfăşurarea activităţilor de

mediere prin aplicarea metodologiei asistenţiale (interviu, consiliere, pretestarea

candidaţilor în conformitate cu pregătirea,abilităţile şi interesele acestora).

Probleme în angajarea în cîmpul muncii a persoanelor eliberate din detenţie:

- Nu se organizează cursuri de

calificare profesională special pentru persoanele liberate din locurile de detenţie în toate

centrele raionale;

- În majoritatea cazurilor

locurile de muncă oferite nu sunt acceptate;

- Mecanism ineficient de

implicare a persoanelor liberate din locurile dedetenţie la lucrări publice;

- Persoanele liberate din

detenţie nu cunosc instituţiile administraţiei publice centrale şi locale la care ar putea să se

adreseze pentru a obţine un sprijin sau au puţină încrederea în acestea că le-ar putea fi de

ajutor;

- Sănătatea precară a

persoanelor liberate din detenţie;

- Lipsa unei meserii sau a unei

calificări;

- Neglijenta din partea

agenţilor economici privind angajarea persoanelor deţinute;

- Privarea de libertate pentru o

perioadă mai îndelungată de timp conduce la scăderea competenţei profesionale;

- Autorităţile publice locale se

implică puţin în angajarea persoanelor liberate din locurile de detenţie;

- Persoanele liberate din

locurile de detenţie, preponderent, nu au încheiate contracte individuale de muncă cu

274

angajatorul;

- În afară de clauzele oficiale

stipulate în contractul individual de muncă, angajatorii, neoficial pot înainta anumite cerinţe

suplimentare faţă de angajaţi, care contravin legislaţiei în vigoare şi care nu sunt menţionate

încontractul individual de muncă;

- Probleme de discriminare

salarială;

- Restricţionarea în obţinerea

unor posturi mai înalte;

- Marginalizarea / izolarea de

către colegi;

- Majoritatea persoanelor

liberate din locurile de detenţie nu doresc să se angajeze pentru un salariu mai mic, dar cu o

stabilitate mai mare în timp.

Concluzia:

Procesul de reintegrare a persoanelor liberate din locurile de detentie este putin

dezvoltat şi necesită perfecţionare si aprofunzime teoretica insa mai multa practica.

Structura existentă a serviciilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate

constă din diferite tipuri de instituţii cu responsabilităţi directe axate pe reintegrarea socială

a persoanelor in cauza:

- Oficiul de executare,

Administraţia Publică Locală, Agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă,

Direcţia raională/municipală pentru protecţia drepturilor copilului, Comisariatul

raional/municipal de Poliţie, Direcţia de Sănătate Publică, Biserici şi culte religioase,

Organizaţii neguvernamentale, Oficiul teritorial dedocumentare a populaţiei.

Nu este creat un sistem de instruire profesională a specialiştilor implicaţi în procesul de

reintegrare socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie, nu există definirea clară a

responsabilităţilor ministerelor în vederea reintegrării sociale a persoanelor liberate din

locurile de detenţie, în vederea implementării programelor externe de reintegrare socială a

persoanelor liberate din locurile de detenţie, insuficienţa resurselor umane şi financiare au

redus capacităţile APL în oferirea serviciilor sociale pentru reintegrarea socială a

persoanelor liberate din locurile de detenţie.

- Una din căile de soluţionare a

problemei reintegrării sociale a persoanelor eliberate din locurile de detenţie este angajarea

specialiştilor cu studii specializate, instruirea continuă a celor deja angajaţi, alocarea

raţională a resurselor financiare pentru persoanele liberate din locurile de detenţie din

resursele financiare existente.

- O altă soluţie a problemei

reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie o constituie fortificarea

parteneriatului între APL, ONG-uri, în acest context dezvoltarea planurilor comune de

acţiune este cea mai bună posibilitate în dezvoltarea parteneriatului cu scopul asigurării

calităţii sistemului reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie.Este

important de a discuta posibilitatea de schimbare a mecanismului financiar, de a aloca

275

fonduri de la bugetul central la bugetul municipal - fonduri cu destinaţie specială pentru

activităţile de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie.

Precum si comunitatea trebuie sa depaseasca prejudecatile legate de fostii infractori si

sa-i ajute pe acesia a se reintegra. Comunitatea a fost locul unde intentia de a savarsi

delictul a aparut si unde delictul s-a produs. Societatea civila trebuie sa fie constienta de

aceste lucruri si sa actioneze in consecinta, straduindu-se sa gaseasca mijloace de

reintegrare pentru fostii condamnati. Un loc importantnt ar trebui sa-l ocupe Primaria de

unde isi are domiciliul sau unde isi desfasoara activitatea prin actiuni de voluntariat, cursuri

fiindca multi dintre cei condamnati au grad scazut de instruire si educatie, de asemenea

avind un loc de munca, fostul prizonier ia contact cu oameni noi, de la care poate invata si

dezvolta ca om necesar societatii. Locul de munca ii asigura o ocupatie prin care se poate

intretine, ii reda respectul de sine. Fostul detinut se confrunta cu prejudecata oamenilor,

fiindu-i greu sa isi gaseasca un loc de munca, mai ales acum cand rata somajului e ridicata,

inclusiv celor pregatiti fiindu-le dificil sa gaseasca un loc de munca, pe linga aceasta si

Familia este foarte importanta pentru reintegrarea fostilor infractori, sprijinul acesteia

obligandu-i moral pe acestia sa devina parinti sau soti mai buni. Fostul detinut are nevoie de

intelegerea familiei sale, de dragostea si suportul fiecarui membru.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

I. ACTE NORMATIVE

a)Acte international si regionale

1. Declaratia Universala a Drepturilor Omului,adoptata la Adunarea Generala a

O.N.O.la 10.12.1048.

2. Pactul internationalcu privire la drepturile civile si politicedin 16.12.1966

3. Conventia Europeana pentru apararea drepturiloromului si

libertatilorfundamentaledin 04.11.1950 si protocoalele aditionale.

4. Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate Publicata în ediţia oficiala

“Tratate internaţionale", 2006, volumul 35, pag.61.

5. Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală din 20.04.59

Publicata în ediţia oficiala “Tratate internaţionale", 1999, volumul 14, pag.71.

Tratat între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică

şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09.02.1993,

ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.1487-XIII din 10.06.93, Semnat la Riga, la

14 aprilie 1993, în vigoare din 18 iunie 1996. Publicat în ediţia oficială “Tratate

internaţionale”, 1999, volumul 19, pag.313.

6. Tratat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi

raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 25.02.1993, ratificat

prin Hotărîrea Parlamentului nr.260-XIII din 04.11.94,încheiat la Moscova, la 25

februarie 1993, Publicat în ediţia oficială “Tratate internaţionale”, 1999, volumul

21, pag.49.

7. Tratat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie

civila şi penala din 06.07.96, ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.1018-XIII din

03.12.96, Semnat la Chişinău, la 6 iulie 1996,în vigoare din 22 martie 1998,

Publicat în ediţia oficială “Tratate internaţionale”, 1999, volumul 20, pag.364.

8. Tratat între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică

276

şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993

Publicat în ediţia oficială “Tratate internaţionale”, 1999, volumul 19, pag.278.

9. Tratat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relatiile

juridice în materie civila şi penala din 13.12.1993 ratificat prin Hotărîrea

Parlamentului nr.261-XIII din 04.11.94, Semnat la Kiev, la 13 decembrie 1993, în

vigoare din 24, aprilie 1995. Publicat în ediţia oficială “Tratate internaţionale”,

1999, volumul 22, pag.85.

10. Acord între Republica Moldova şi Republica Turcia cu privire la asistenţa juridică

în materie civila, comerciala şi penala din 22.05.96, ratificat prin Hotărîrea

Parlamentului nr.1017-XIII din 03.12.96, încheiat la Ancara, la 22 mai 1996.

11. Acordul de colaborare între Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova şi

Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Belarusi din 21.04.1993,Publicat în

ediţia oficiala“Tratate internaţionale”, 1999, volumul 18, pag.48, Semnat la

Chişinău, la 21 aprilie 1993, în vigoare din ziua semnării.

12. Acordul de colaborare între Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova şi

Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Estonia din 29.03.1991, Semnată la

Chişinău, la 29 martie 1991, în vigoare din ziua semnării Publicat în ediţia oficială

“Tratate internaţionale”, 1999, volumul 18, pag.370.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (4.11.1950).

13. Declaraţia universală a drepturilor omului (10.12.1948).

14. Convenţia europeană de extradare din 13.12.57 //Tratate internaţionale 1/318, 1998 şi

Protocoalele adiţionale acesteia (15.10.1975, 17.03.1978)

15. Convenţia europeană de asistenţa juridică internaţională în materie penală (20.04.1959)

şi Protocolul ei (17.03.1978)

16. Convenţia CSI privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile,

familiale şi penale (22.01.1993 ).

17. Regulile standardelor minimale de tratare a deţinuţilor (1955).

18. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966).

19. Convenţia împotriva torturilor şi a altor forme de comportament şi pedepse antiumane,

crude sau care înjosesc demnitatea omului (1984).

20. Declaraţia principiilor generale ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzurilor

de putere (1985).

21. Cumulul de principii pentru apărarea tuturor persoanelor reţinute sau arestate în orice

formă ar fi fost aceasta efectuată (1988).

22. Convenţia europeană despre valabilitatea internaţională a sentinţelor pe cauzele penale

(1970).

23. Tratatul între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi

raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală (25.02.1993).

24. Tratatul între Republica Moldova şi Ucrana cu privire la asistenţa juridică şi relaţiile

277

juridice în materie civilă şi penală (13.12.1993).

25. Tratatul între Republica Moldova şi Republica Lituania privind asistenţa juridică şi

relaţiile de drept în materie civilă, familială şi penală (09.02.1993).

26. Tratatul între Republica Moldova şi Republica Letonia privind asistenţa juridică şi

relaţiile de drept în materie civilă, familială şi penală (14.04.1993).

27. Tratatul între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă

şi penală (06.07.1996).

28. Acordul între Republica Moldova şi Republica Turcia privind asistenţa juridică în

materie civilă, comercială şi penală (22.05.1996).

29. Protocol privind cooperarea între Procuratura Generală a Republicii Moldova şi

Ministerul Public Român (10.02.2005).

30. Memorandum de colaborare între Procuratura Generală a Republicii Moldova şi Biroul

Naţional Antimafia (Italia) pentru combaterea crimei organizate şi prevenirii ei (2002).

31. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate

(15.11.2000).

32. Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală (15.05.1972).

33. Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive

(28.05.1970).

34. Convenţia europeană privind reprimarea terorismului (27.01.1997).

35. Convenţia penală privind corupţia (27.01.1999).

36. Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate (21.03.1983)

37. Convenţia privind valoarea internaţională a hotătîtilor represive străine (28.05.1979)

b)Acte normative nationale

1. Constitutia Republicii Moldova adoptata la 29 iulie 1994

2. Codul de executare a Republicii Moldova din 24.12.2004

3. Codul penal a Republicii Moldova din 18.04.2002

4. Codul de procedura penala a Republicii Moldova din 14.03.2003

5. Codul civil a Republicii Moldova din 06.06.2002

6. Codul de procedura civila a Republicii Moldova din 30.05.2003

7. Legea privind organizarea judecatoreasca ,nr.514 – XIII din 6 iulie 1995

8. Legea cu privire la Curtea Suprema de Justitie ,nr.789 – XIII din martie 1996

9. Legea cu privire la Statutul Judecatorului,nr. 544 – XIII din 20 iulie 1995

10. Legea cu privire la Procuratura,nr. 294 – XVI din 25 decembrie 2008

11. Legea cu privire la avocatura nr.1260 – XV din 19 iulie 2002

12. Legea cu privire la politie ,nr. 416 – XII din 18 decembrie 1990

278

13. Legea cu privire la activitatea operative de investigatii,nr.45 – XIV din 12 aprilie

1994

14. Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin actiunile ilicite ale

organelor de urmarire penala ,ale procuraturii si ale institutiilor

judecatoresti,nr.1545 – XIII din 25 februarie 1998.

28.Codul de executare al Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr.34-35, 2005.

29.Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.091, 2006.

Literatura teoretică

1. V.Moraru, D.Martin, V.Manea. Drept execuţional penal. Culegere de acte

normative naţionale şi internaţional. Chişinău, 2006.

2. S.Carp, C.Osadcii, O.Rusu. Drept execuţional penal, Centrul poligrafic

Academia „Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2007.

3. P. Zidaru. Drept execuţional penal. Bucureşti, ALL BECK, 2001.

4. Nicolae-Anghel Nicolae. Dreptul executării sancţiunilor penale. Editura

Universităţii Titu Maiorescu. Bucureşti, 2001.

5. M.Laşcu, S. Mantaluţa. Drept execuţional-penal. Chişinău, 2003.

6. Gh.Diaconu. Pedeapsa în dreptul penal. Bucureşti, Lumina Lex, 2001.

7. Dan Lupaşcu. Punerea în executare a pedepselor principale. Rosetti, Bucureşti,

2003.

8. Octavian Pop. Executarea pedepsei privative de libertate. chişinău, 2004.

9. V.Păvăleanu, L.Păvăleanu. Limitarea şi privarea de libertate ca măsuri penale.

iaşi. chemarea, 1997.

10. Gh. Florian. Dinamica penitenciară. Reforma structurilor interne. Bucureşti.

Oscar Print, 1999.

11. M.Bîrgău, S. Carp, Iu. Bulai. Deţinutul şi drepturile sale. Chişinău, 2003.

12. V. Moraru. Confiscarea specială în dreptul penal. Chişinău, 2004.

13. Constantin Sima, Alexandru Ţuculeanu, Dorin Ciuncan. Arestarea preventivă.

Bucureşti, Lumina LEX, 2002.

14. A.M. van Kalmthout. Reintegrarea socială şi supravegherea infractorilor în opt

ţări ale lumi. Sitech. Craiova, 2004.

15. Н.А.Белый. Пенитенциарное право Республики Молдова. Кишинѐв, 2001.

16. Уголовно-исполнительное право России. Теория, законодательство,

международные стандарты, отечественная практика. Под ред. пр. Зубкова

А.И. Издательство НОРМА, М, 2002.

17. Уголовно-исполнительное право России. Учебное пособие. Под ред.

О.Г.перминова. М., Юрид. Лит., 2001.

18. Уголовно-исполнительное право России. Под ред. В.И.Селиверстова.

Москва, Юритъ, 2003.

19. Комментарий к Уголовно-исполнительному кодексу Российской

Федерации. Под ред. Ю.И.Калинина. Москва, Юристъ, 2003г.

20. Уголовно-исполнительные кодексы. «Донецкий мемориал». Донецк, 2004.

21. А.А.Малиновский. Сравнительное правоведение в сфере уголовного права.

Москва. «Международные отношения», 2002.

22. А.Н.Тарасов. Условное осуждение по законодательству России. Санкт-

Петербург. Юридически центр Пресс, 2004.

23. Трубников В.М. Социальная адаптация освобождѐнных от отбывания

наказания. Харьков, 1990г.

279

24. Б.А.Спасенников. Принудительные меры медицинского характера. Санкт-

Петербург. Юридически центр Пресс, 2003.

25. Г.В.Назаренко.Принудительные меры медицинского характера.

Издательство”Дело”2003

280

Date post:	03-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	4 times
Download:	2 times

PROBLEMELE DEZVOLTĂRII LEGISLAŢIEI EXECUŢIONAL...

Documents