Principiile Raspunderii Penale in Dreptul Roman

ACADEMIA FORTELOR TERESTRE

”NICOLAE BALCESCU”

- referat -

stud. sg. :

Grupa 37 M.E.F.

SIBIU 2007

CUPRINS

Principiile raspunderii penale in Dreptul Roman

INTRODUCERE..............................................................

.............2

Cap. 1. DREPT PENAL. ASPECTE

GENERALE..............................3

1.1 Definiția dreptului

penal.............................................5

1.2 Obiectul deptului

penal...............................................5

1.3 Scopul dreptului

penal................................................6

Cap. 2. RĂSPUNDEREA

PENALĂ................................................7

2.1 Scurt istoric al răspunderii

juridice............................7

2.2 Noțiunea de răspundere

penală.................................8

Cap. 3. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII

PENALE..........................11

3.1 Aspecte

generale.......................................................11

3.2 Principiul

legalității...................................................11

3.3 Principiul

personalității.............................................13

3.4 Principiul umanismului răspunderii

penale...............14

2.


3.5 Principiul unicității răspunderii

penale.....................16

3.6 Principiul celerității tragerii la răspundere

penală...16

CONCLUZII...................................................................

...........18

BIBLIOGRAFIE..............................................................

..........19

INTRODUCEREINTRODUCERE

Răspunderea penală este o instituţie juridică fundamentală a dreptuluiRăspunderea penală este o instituţie juridică fundamentală a dreptului

penal, care alături şi împreună cu celelalte două instituţii fundamentale alepenal, care alături şi împreună cu celelalte două instituţii fundamentale ale

acestuia, infracţiunea şi sancţiunea, reprezintă componentele de bază aleacestuia, infracţiunea şi sancţiunea, reprezintă componentele de bază ale

întregului sistem de drept penal.întregului sistem de drept penal.

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi reprezintăRăspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi reprezintă

consecinţa nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale.consecinţa nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale.

De regulă, membrii societăţii se conformează de bunăvoie conduiteiDe regulă, membrii societăţii se conformează de bunăvoie conduitei

pretinse de normele dreptului penal. Există însă şi un anumit număr de persoanepretinse de normele dreptului penal. Există însă şi un anumit număr de persoane

care nu se conformează exigenţelor legii penale şi săvârşesc infracţiuni. în acestcare nu se conformează exigenţelor legii penale şi săvârşesc infracţiuni. în acest

caz, realizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrângere, adicăcaz, realizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrângere, adică

prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţă de cei care auprin aplicarea sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au

săvârşit faptele interzise prin normele incriminatoaresăvârşit faptele interzise prin normele incriminatoare11..

1 C. Bulai, op. citate, p.310

3.


Constrângerea juridică penală are loc, ca şi constrângerea juridică înConstrângerea juridică penală are loc, ca şi constrângerea juridică în

general, nu în mod direct, ci indirect, prin intermediul răspunderii juridice.general, nu în mod direct, ci indirect, prin intermediul răspunderii juridice.

In general, prin răspundere juridică se înţelege obligaţia unei persoane de aIn general, prin răspundere juridică se înţelege obligaţia unei persoane de a

suporta o anumită consecinţă juridică sau o anumită sancţiune, fiindcă a încălcatsuporta o anumită consecinţă juridică sau o anumită sancţiune, fiindcă a încălcat

un drept al altuia.un drept al altuia.

Răspunderea penală are ca temei săvârşirea unui fapt ilicit, şi anume oRăspunderea penală are ca temei săvârşirea unui fapt ilicit, şi anume o

infracinfracţiune. Se impune deci ca fapta interzisă de legea penală să satisfacă toateţiune. Se impune deci ca fapta interzisă de legea penală să satisfacă toate

cerinţele legale pentru a constitui infracţiune.cerinţele legale pentru a constitui infracţiune.

Răspunderea penală poate fi definită ca fiind însuşi raportul juridic penal deRăspunderea penală poate fi definită ca fiind însuşi raportul juridic penal de

constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şiconstrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi

infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptulinfractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul

statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-istatului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i

aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să oaplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o

execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a seexecute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se

supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurăriisupune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării

autorităţii legii.autorităţii legii.

în literatura juridică s-a exprimat şi opinia că dreptul penal nu creeazăîn literatura juridică s-a exprimat şi opinia că dreptul penal nu creează

raporturi juridice şi în consecinţă, nu poate să existe o problemă a răspunderiiraporturi juridice şi în consecinţă, nu poate să existe o problemă a răspunderii

penalepenale11..

Argumentaţia în sprijinul acestei opinii se bazează pe lipsa celor treiArgumentaţia în sprijinul acestei opinii se bazează pe lipsa celor trei

elemente de care depinde existenţa raportului juridic: subiectele, conţinutul şielemente de care depinde existenţa raportului juridic: subiectele, conţinutul şi

obiectul - ori, norma penală se adresează masei de oameni şi nicidecumobiectul - ori, norma penală se adresează masei de oameni şi nicidecum

infractorului sau organelor judiciare. Legea penală nu creează drepturi subiective,infractorului sau organelor judiciare. Legea penală nu creează drepturi subiective,

deoarece drepturile subiective desemnează posibilitatea şi nu datoria de a pretindedeoarece drepturile subiective desemnează posibilitatea şi nu datoria de a pretinde

o anumită conduită, iar sanco anumită conduită, iar sancţiunea juridică nu se poate confunda cu dreptulţiunea juridică nu se poate confunda cu dreptul

subiectiv.subiectiv.

Considerăm că o astfel de abordare este lipsită de conţinut, deoareceConsiderăm că o astfel de abordare este lipsită de conţinut, deoarece

răspunderea este o instituţie fundamentală şi nu putem să o reducem la un simplurăspunderea este o instituţie fundamentală şi nu putem să o reducem la un simplu

raport juridic.raport juridic.

Cu toate că răspunderea penală este o instituţie fundamentală a dreptuluiCu toate că răspunderea penală este o instituţie fundamentală a dreptului

penal, codul penal român prevede un număr restrâns şi dispersat de reglementări.penal, codul penal român prevede un număr restrâns şi dispersat de reglementări.

1 I. Oancea, op. cit., p. 266; C. Bulai, op, cit., p. 316; c Mitrache, op. cit., p. 261.

4.


Cadrul juridic al răspunderii penale cuprinde dispoziţiile din art. 17 alin. (2)Cadrul juridic al răspunderii penale cuprinde dispoziţiile din art. 17 alin. (2)

C. pen. referitoare la temeiul răspunderii penale, precum şi dispoziţiile din titlul alC. pen. referitoare la temeiul răspunderii penale, precum şi dispoziţiile din titlul al

VII-lea privitoare la cauzele care înlătură răspunderea penală - art. 137-144 C.VII-lea privitoare la cauzele care înlătură răspunderea penală - art. 137-144 C.

pen.pen.

CAP 1. DREPT PENAL. ASPECTE GENERALECAP 1. DREPT PENAL. ASPECTE GENERALE

1.1 Definiția dreptului penal

Faptele care constituie încălcări ale legii sau abateri de la prescripțiile

normelor de drept pot pune în pericol, în diferite forme și cu efecte mai grave sau

mai puțin grave, valorile protejate de lege, ordinea de drept. Între asemenea fapte,

unele au urmări sociale mai puțin periculoase, fiind reglementate de lege sub

denumirea de contravenții, cărora li se aplică sancțiuni administrative; altele au

caracter de delicte civile sau abateri cu caracter disciplinar, având un grad redus

de periculozitate, care se rasfrânge asupra unei sfere restrânse de relații sociale.

Există, însă și incălcări mai grave, care prezintă o periculozitate mai mare și pentru

5.


a căror combatere este necesară aplicarea unor pedepse mai aspre. Aceste fapte

se numesc, în dreptul nostru, infracțiuni(crime sau delicte).

Ramura de drept care se ocupă cu aceste fapte se numește drept penal și

ea cuprinde un ansamblu de norme juridice edictate de stat prin care se

stabilesc faptele considerate infracțiuni, pedepsele ce se pot aplica, precum

și dreptul statului de a trage la raspundere penală persoanele care săvârșesc

infracțiuni, în scopul apărării ordinii de drept1.

1.2 Obiectul dreptului penal

Cunoaşterea obiectului dreptului penal este importantă, deoarece de el

depinde, în primul rând, gruparea normelor de drept penal într-o ramură aparte de

drept şi, apoi, de caracterul şi felul obiectului depinde caracterul normelor care

formează conţinutul dreptului penal.

În general, obiectul unei ramurii de drept constă în anumite relații sociale ce

trebuie reglementate juridic prin acte normative edictate de stat. Prin

reglementarea relațiilor sociale cu ajutorul normelor de drept, se prescrie conduita

pe care trebuie să o adopte persoanele care participă la desfășurarea acestora,

respectiv anumite drepturi și obligații, precum și sancțiunile corespunzătoare care

garantează respectarea lor.

Dreptul penal se raportează la relațiile sociale care privesc activitatea de

combatere a infracțiunilor, prin tragerea la răspundere a celor ce le săvarșesc.

În îndeplinirea acestui rol, dreptului penal îi revin urmatoarele sarcini

specifice:

- de a stabili infracțiunile și respectiv pedepsele corespunzătoare acestora;

- de a instiui dreptul statului privind pedepsirea celor vinovați și de a

reglementa condițiile în care se exercită acest drept2.

1.3 Scopul dreptului penal

1 C. Mitrache, Drept penal roman, Partea generală, București, Editura Șansa S.R.L., 1997, p.7 2 I. Chiș, Drept penal-curs, Sibiu, Editura Academiei Fortelor Terestre, 2005, p.20-21

6.


Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor

sociale şi a ordinii de drept împotriva criminalităţii şi de combatere a acesteia. în

art. 1 C. pen. se prevede că scopul legii penale este de a apăra împotriva

infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea

statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga

ordine de drept. Această enumerare limitativă urmăreşte să fixeze un cadru

general al valorilor sociale ce sunt apărate prin norme penale, fiind o menţionare a

celor mai importante valori ce pot fi periclitate prin săvârşirea unor infracţiuni.

Protecţia pe care o asigură dreptul penal constituie doar un fascicul al

complexului de măsuri şi reglementări juridice pe care dreptul, în general, le

stabileşte pentru a asigura funcţionalitatea statului de drept. Alături de dreptul

penal, toate celelalte ramuri de drept sunt chemate să apere, prin mijloacele lor

specifice, valori sociale ce cad sub incidenţa dreptului.

Recrudescenţa infracţionalităţii pe plan intern şi internaţional justifică

măsurile de reacţie socială, politica penală pe care statul de drept trebuie să o

stabilească pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. în acest

context, scopul dreptului penal este de a apăra societatea, în ansamblu, membrii

săi, în particular, împotriva oricăror fapte antisociale ce cad sub incidenţa legii

penale.

CAP 2. RĂSPUNDEREA PENALĂ

2.1 Scurt istoric al răspunderii juridice

Ca şi multe alte noţiuni juridice, răspunderea penală în evoluţia sa

conceptuală a fost precedată de alte cîteva concepte, care aveau iniţial o

accepţiune socială şi, prin urmare, o mai largă sferă de aplicare. Astfel de

concepte sunt responsabilitatea şi răspunderea socială, care, înţelese în sensul lor

larg de fenomene sociale, pot fi întîlnite din cele mai străvechi timpuri, chiar la

momentul apariţiei primelor societăţi umane. Traiul în comun cerea o anumită

coordonare şi reciprocitate între acţiunile membrilor colectivităţii, ceea ce a dus la

dezvoltarea treptată a conştiinţei sociale; în cadrul primelor forme istorice de

7.


comunitate umană – familia primitivă, ginta, tribul, care au evoluat ulterior în forme

mai complexe şi mai desăvîrşite – poporul şi naţiunea – au aparut sentimentele

solidarităţii, al datoriei, al responsabilităţii şi al răspunderii în faţa acestora pentru

faptele comise. De aceea considerăm că primele forme (primitive) ale

responsabilităţii şi răspunderii sociale au fost responsabilitatea familială, tribală şi,

respectiv, răspunderea în faţa conducătorului acestor structuri sociale, răspundere

care se concretiza în diferite sancţiuni.

O dată cu apariţia primelor state soluţionarea conflictelor încetează definitiv

să fie privită ca o preocupare exclusivă a persoanelor cointeresate; justiţia excede

interesele personale, transformîndu-se într-o prerogativă a statului. Individul se

transformă în cetăţean, titlu care îi oferă anumite drepturi, dar şi obligaţii corelative.

Răspunderea socială, de rînd cu multe alte noţiuni şi instituţii, îmbracă o formă

juridică şi se declanşează în mod automat şi obligatoriu în cazurile expres stabilite,

existînd deja anumite organe specializate care sunt responsabile pentru tragerea

persoanei la răspundere juridică. Se observă o delimitare tot mai clară între

noţiunile “responsabilitate” şi “răspundere”; această din urmă vizează nu atît

sistemul valoric (cum e cazul celei dintâi), ci mai mult sistemul normativ al

societăţii, în virtutea căruia se realizează raporturi complexe între autorităţile şi

structurile statale, pe de o parte, şi cetăţeni, pe cealaltă parte. Deşi răspunderea şi

responsabilitatea rămîn a fi fenomene simultane şi în mare masură similare,

răspunderea se individualizează şi se separă tot mai mult, ajungînd să constituie o

entitate distinctă, întemeiată pe factori externi deosebiţi şi care se manifestă, de

fapt, ca o expresie a unor cerinţe obligatorii pe care statul le impune cetăţeanului.

Scopul său final îl constituie apărarea şi conservarea valorilor sociale importante,

iar asigurarea funcţionalităţii sale se realizează printr-un sistem de sancţiuni.

Însăşi definiţia noţiunii de răspundere juridică a ridicat multiple controverse.

Mai întîi de toate, trebuie menţionat faptul că găsirea unei definiţii pentru aceasta

instituţie tine nu atît de Dreptul Penal, cît de Teoria Generală a Dreptului, în primul

rînd şi că definiţiile vor fi puţin diferite în cazul fiecărei şcoli de drept aparte. Astfel

Henri Lalou, pornind de la înţelesul etimologic al cuvîntului “răspundere”, leagă

ideea de răspundere de obligaţia care rezultă dintr-o încălcare. Doctrina italiană,

orientîndu-se mai specific spre răspunderea penală, o defineşte pe aceasta ca fiind

obligaţia infractorului de a suporta pedeapsa penală. Şcoala germană, cu iluştrii

8.


săi reprezentanţi G. Haney şi Wagner, afirmă că răspunderea este expresia “unei

măsuri a conduitei cerute de lege”. În doctrina sovietică noţiunea răspunderii

juridice este legată de ideea de stat şi anume de cea de constrîngere publică,

precum şi de cea de societate, care nu poate şi nu trebuie să aibă o atitudine

indiferentă faţă de încălcările de lege. Savantul român I. Iovănaş concepe

răspunderea juridică ca pe o “expresie a condamnării de către stat a unei conduite

ilicite, care constă într-o obligaţie de a suporta o privaţiune” (I. Iovănaş, Teză de

doctorat, Cluj, 1968).

Sintetizand toate aceste definiţii şi completîndu-le pe cele deficitare,

admitem că răspunderea juridică este acea instituţie ce cuprinde totalitatea

normelor juridice care reglementează raporturile juridice ce se nasc în sfera

activităţii specifice, desfăşurată de autorităţile publice, în temeiul legii, împotriva

tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept în scopul asigurării,

respectării şi promovării ordinii juridice şi a binelui public.

2.2 Notiunea de raspundere penala

Sunt cunoscute mai multe forme sau tipuri de răspundere juridică. Problema

identificării acestora presupune stabilirea premergătoare a criteriilor ce vor sta la

baza clasificării. În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe criterii de

distincţie, cum ar fi criteriul naturii şi al importanţei sociale, ale interesului sau ale

valorii lezate, criteriul tipului de sancţiune juridică, criteriul calităţii subiectilor ş.a. O

deosebită importanţă teoretică şi practică o prezintă clasificarea după criteriul

particularităţilor definitorii ale conduitei ilicite din punct de vedere al normei juridice

încălcate, în conformitate cu care deosebim următoarele forme de răspundere

juridică:

răspunderea penală

răspunderea civilă

răspunderea administrativă

răspunderea disciplinară

răspunderea materială

răspunderea patrimonială

9.


Răspunderea penală, ca formă distinctă a răspunderii juridice, posedă

anumite trăsături definitorii, care o deosebesc de celelalte forme. Consecinţele

încercărilor de a conceptualiza termenul de răspundere juridică (prezentate ceva

mai sus) au avut inevitabile repercusiuni şi asupra noţiunii de răspundere penală.

Există două păreri larg răspîndite cu privire la definirea răspunderii penale. Unii

savanţi afirmă că aceasta reprezintă obligaţia unei persoane de a suporta o

sancţiune penală datorită faptului că a săvîrşit o infracţiune. Această definiţie însă

a fost supusă criticii deoarece se consideră că ea realizează o confuzie între

răspundere şi sancţiunea însăşi, ignorînd faptul că sancţiunea nu constituie decît

instrumentul de realizare a răspunderii juridice.

După alte opinii, răspunderea juridică trebuie privită ca un raport juridic de

constrîngere, al cărui conţinut îl formează obligaţia de a suporta o sancţiune

juridică şi dreptul de a aplica o sancţiune penală, drept ce aparţine statului şi care

este exercitat prin organele sale specializate. Există însă rezerve şi faţă de

această definiţie: susţinătorii ei au încercat să exprime o noţiune surprinzînd în

modul cel mai general şi abstract substanţa fenomenului în cauză şi nu au trasat

distincţii între elementele de conţinut ale raportului juridic şi însăşi norma juridică.

În fine, există şi alţi autori care afirmă că răspunderea penală conferă

conţinut şi finalitate raportului juridic penal, “determinînd obiectiv şi subiectiv, activ

şi pasiv, mecanismul incidenţei sancţiunilor penale” (I. Oancea, Tratat de drept

penal. Partea Generală, Ed. ALL Juridică).

Bazîndu-ne pe aceste opinii putem defini în mod exhaustiv răspunderea

penală drept instituţia juridică ce cuprinde totalitatea normelor juridice care

reglementează raporturile juridice, ce formează obiectul dreptului penal, şi care se

nasc în sfera activităţii de tragere la răspundere penală a tuturor celor care încalcă

sau ignoră ordinea de drept, prin săvîrşirea de infracţiuni, activitate care se

desfăşoară de autorităţile publice în temeiul legii şi care este guvernată de principii

proprii, în scopul apărării valorilor sociale esenţiale, confirmate de ordinea

constituţională, în vederea menţinerii şi a promovării ordinii juridice şi a binelui

public.

Răspunderea penală, fără îndoială, este un fenomen complex şi procesul

realizării sale în practică constă din cîteva etape, după cum urmează: intentarea

urmăririi penale; tragerea persoanei în calitate de inculpat; pronunţarea sentinţei

10.


de condamnare cu indicarea pedepsei concrete ce urmează să fie aplicată

infractorului; executarea pedepsei; şi expirarea termenului antecedentului penal.

În mod corespunzator şi în concordanţă cu schimbarea etapelor procesului de

realizare a răspunderii penale se schimbă şi organele de drept: de anchetă; de

urmărire penală; de judecată; şi instituţiile penitenciare. De asemenea, o dată cu

parcurgerea succesivă a acestor etape evoluează şi suferă schimbări şi statutul

juridic al persoanei: bănuit, inculpat, acuzat, judecat, condamnat, deţinut.

Astfel, răspunderea penală se prefigurează ca o categorie juridică complexă,

dar totuşi integră, a cărei finalitate o constituie conservarea valorilor sociale

fundamentale şi a ordinii de drept în general şi apărarea lor de orice atentat

criminal.

CAP 3. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII PENALE

3.1 Aspecte generale

Răspunderea penală, ca şi toate celelalte instituţii juridice, este guvernată

de o serie de principii juridice. Importanţa principiilor este lesne de înţeles dacă

realizăm faptul că ele reprezintă nişte reguli de drept obiectiv avînd caracter de

generalitate şi care servesc drept idei călăuzitoare în sistemul acestei instituţii

juridice.

11.


Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, are la baza

următoarele principii:

- principiul legalităţii;

- principiul personalităţii;

- principiul umanismului;

- principiul unicităţii;

- principiul celerităţii.

3.2 Principiul legalităţii

Acest principiu stipulează că întregul proces de tragere la răspundere

penală a persoanelor care au încălcat sau au ignorat ordinea de drept trebuie să

se desfăşoare numai în limitele şi în cadrul stabilit de legislaţia în vigoare. Numai

legea poate să stabilească care fapte ilicite sunt considerate infracţiuni, care sunt

organele competente să examineze respectivele încălcări ale ordinii de drept, ce

sancţiuni pot fi aplicate, care sunt condiţiile de aplicare şi de executare a acestor

sancţiuni, precum şi cauzele care exclud caracterul infracţional al faptei sau cele

care exclud răspunderea penală.

Principiul legalităţii în dreptul penal a fost formulat şi înscris pentru prima

oară în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 de către ideologii

revoluţiei franceze. După cel de-al doilea război mondial, principiul legalităţii a fost

din nou afirmat în Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, şi, ulterior, în Pactul Internaţional cu

privire la drepturile civile şi politice, adoptat de acelaşi organism la 16 decembrie

1966.

Convenţia europeană privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, intrată în vigoare în 1953, acordă, la rândul ei, o atenţie deosebită

acestui principiu, cu implicaţiile sale pe planul dreptului penal şi al respectării

drepturilor, în mod deosebit. Semnificative sunt, în acest sens, şi formulările

generale folosite în textul Convenţiei, cum ar fi: „în condiţiile legii", „conform legii",

„prescrise de lege", „stabilite prin lege", „potrivit căilor legale" etc, dar, mai ales,

prevederile art. 7 care stipulează la pct. 1 că: „Nimeni nu poate fi condamnat

pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu

12.


constituia infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu

se va aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul în care

infracţiunea a fost comisă".

In acelaşi text al Convenţiei europene se prevede la pct. 2 că „Prezentul

articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o

acţiune sau de o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era incriminată

conform principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate". Art. 7

pct. 2 din Convenţia europeană privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale are implicaţii deosebite mai ales în contextul actual, când, pe linia

consolidării principiului legalităţii internaţionale, se preconizează, în tot mai mare

măsură, să fie elaborată o legislaţie penală internaţională.

Principiul legalităţii este înscris în art. 1 alin. 5 şi art. 73 alin. 3 lit. h din

Constituţie. Astfel, potrivit art. 73 alin. 3 lit. h din Constituţie, infracţiunile,

pedepsele şi regimul executării acestora sunt reglementate prin lege organică.

De asemenea, Codul penal, în art. 2, stipulează că legea penală prevede

care fapte sunt infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot

lua în cazul săvârşirii acestor fapte. Per a contrario, este exclus, pe de o parte,

stabilirea infracţiunilor, pedepselor, regimului de executare a acestora şi a

măsurilor ce se pot lua în cazul săvârşirii lor prin acte normative subordonate legii

şi, pe de altă parte, stabilirea pe calea ordonanţelor a acestor chestiuni.

Cât priveşte ultimul aspect, trebuie observat faptul că, în temeiul art. 115

alin. 1 din Constituţie, Guvernul poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care

nu fac obiectul legilor organice, ori, aşa după cum s-a văzut, Constituţia prevede

că infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se stabilesc prin lege

organică.

Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal se exprimă în regulile nullum

crimen sine lege (nu există infracţiune fără lege) şi nulla poena sine lege (nu există

infracţiune fără lege).

3.3. Principiul personalităţii

Un alt principiu, nu mai puţin important, care mai este cunoscut şi ca

principiul individualizării răspunderii penale şi care stabileşte caracterul strict

13.


personal al răspunderii. Destinatarul acesteia nu poate fi decît persoana fizică care

este vinovată de comiterea unei infracţiuni. În aşa fel este exclusă răspunderea

colectivă.

Responsabilitatea penală personală a făptuitorului decurge în mod obiectiv

din săvârşirea infracţiunii care naşte dreptul statului de a aplica pedeapsa şi

obligaţia personală a infractorului de a suporta consecinţele juridice ale faptei

săvârşite. Aceasta demonstrează specificul răspunderii penale care este personală

şi care nu poate fi transferată niciodată altei persoane (părinţi, tutori, institutori etc),

posibilitate existentă spre exemplu în dreptul civil.

Principiul personalităţii răspunderii penale derivă implicit din prevederile art.

2 C.pen., care se referă la pedepsele ce se aplică infractorilor, ceea ce înseamnă

că răspunderea penală nu poate fi angajată împotriva altei persoane decât aceea

care a săvârşit o infracţiune sau a participat la săvârşirea ei în calitate de coautor,

complice sau instigator1.

Autorul este potrivit art. 24 C.pen., persoana care săvârşeşte în mod

nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

Instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să

săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Complicele este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice

mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală2. De asemenea, este

complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui

bunurile provenite din săvârşirea infracţiunii sau că va favoriza pe făptuitor, chiar

dacă după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Trebuie precizat faptul că, în temeiul art. 27 C.pen., instigatorul şi

complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se

sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, bineînţeles, ţinându-se

seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea faptei. Ar fi de observat că, în materie

de participaţie, de regulă, în textele legale se foloseşte expresia faptă prevăzută de

legea penală şi nu noţiunea de infracţiune. Se impune o asemenea soluţie,

deoarece fapta comisă, în raport cu anumiţi participanţi, poate fi infracţiune, iar în

raport cu alţii nu. Aceasta, întrucât, potrivit art. 28 C.pen., circumstanţele privitoare 1 În temeiul art. 23 C.pen., participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei

infracţiuni în calitate de autori, instigatori sau complici2 A se vedea: art. 25 şi, respectiv art. 24 C.pen.

14.


la un participant nu se răsfrâng, spre deosebire de cele reale, şi asupra celorlalţi

participanţi. Spre exemplu, în cazul unei infracţiuni, autorul poate avea vârsta de

13 ani şi, deci, nu răspunde penal, iar complicele vârsta de 19 ani şi va răspunde

penal.

Răspunderea penală personală este determinată şi de scopul pedepsei,

care impune ca măsurile de reeducare prin aplicarea unor sancţiuni de drept penal

să fie luate numai faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune.

3.4 Principiul umanismului răspunderii penale

Principiul umanismului presupune folosirea acelor instrumente care nu vorPrincipiul umanismului presupune folosirea acelor instrumente care nu vor

duce la înjosirea, umilirea sau degradarea fiinţei umane şi care nu vor lezaduce la înjosirea, umilirea sau degradarea fiinţei umane şi care nu vor leza

demnitatea persoanei trase la răspundere penală.demnitatea persoanei trase la răspundere penală.

In dreptul penal in general, principiul umanismului, actioneaza in dublu sensIn dreptul penal in general, principiul umanismului, actioneaza in dublu sens

si anume:si anume:

-- în primul rând, protecţia pe care dreptul penal trebuie să o asigureîn primul rând, protecţia pe care dreptul penal trebuie să o asigure

persoanei fizice, incriminând faptele ce sunt îndreptate împotriva vieţii, integrităţiipersoanei fizice, incriminând faptele ce sunt îndreptate împotriva vieţii, integrităţii

corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei, dar şi alte categorii de faptecorporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei, dar şi alte categorii de fapte

care pot afecta interesele omului, cum sunt: crime şi delicte contra patrimoniului,care pot afecta interesele omului, cum sunt: crime şi delicte contra patrimoniului,

delicte contra familiei, crime şi delicte contra sănătăţii publice etc;delicte contra familiei, crime şi delicte contra sănătăţii publice etc;

-- în al doilea rând, principiul umanitar îi vizează pe cei care au încălcatîn al doilea rând, principiul umanitar îi vizează pe cei care au încălcat

legealegea

penală, constrângerea penală având un caracter uman, respectându-se drepturilepenală, constrângerea penală având un caracter uman, respectându-se drepturile

infractorului la asistenţă juridică, asistenţă medicală, demnitatea acestuia.infractorului la asistenţă juridică, asistenţă medicală, demnitatea acestuia.

Executarea pedepsei în orice sistem de drept urmăreşte, într-o mai mare sau maiExecutarea pedepsei în orice sistem de drept urmăreşte, într-o mai mare sau mai

mică măsură, reeducarea celui condamnat şi reintegrarea socială a acestuia.mică măsură, reeducarea celui condamnat şi reintegrarea socială a acestuia.

Referindu-ne la raspunderea penala, este evident ca al doilea sens este cel

care ne intereseaza pe noi, acest principiu constand tocmai în protecţia pe care

legea o asigură, prin incriminarea faptelor prin care se aduce atingere vieţii,

integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii acesteia.

De asemenea, umanismul răspunderii penale se manifestă şi prin scopul

pedepsei penale şi regimul executării acesteia. Astfel, în temeiul art. 52 C.pen.,

pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a

15.


condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, iar

prin executarea acesteia se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de

muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească

persoana condamnatului.

In zilele noastre acest principiu poate fi un pic confundat si cu principiu

egalitatii in drepturi. Analizand mass-media contemporana si istoria, am ajuns la

concluzia ca respectarea acestui principiu este de fapt o nediscriminare. In

secolele al-XX-lea si al-XXI-lea am observat foarte multe scandaluri in presa

referitoare la discriminare rasiala, etnica etc. Toti trebuie sa aibe sanse egale in

fata legii si de aici este evident ca vor beneficia de acelasi tratament „uman” in

timpul anchetarii sau executarii pedepsei.

Totodata, tot in opinie personala, consideram ca acest principiu ar trebui

foarte bine aplicat, pentru ca studiat si reglementat este, in Dreptul International al

Conflictelor Armate, deoarece acolo exista cazuri recente de incalcare grava a lui.

3.5 Principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem)

Potrivit acestui principiu răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată înPotrivit acestui principiu răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în

funcţie de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului, pentru a asigura atâtfuncţie de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului, pentru a asigura atât

sancţionarea corectă a infractorului, cât şi realizarea prevenţiunii generale şisancţionarea corectă a infractorului, cât şi realizarea prevenţiunii generale şi

speciale. Individuaspeciale. Individualizarea răspunderii penale are loc în mai multe etape:lizarea răspunderii penale are loc în mai multe etape:

individualizarea legală, indiviindividualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea administrativă.dualizarea judiciară şi individualizarea administrativă.

Principiul implică regula conform căreia pentru o singură infracţiune nu

poate exista decît o singură răspundere penală. Aceasta nu înseamnă însă că

pedepsele penale principale nu pot fi însoţite de pedepse complementare sau de o

pedeapsă accesorie (desigur, cu condiţia ca aceste sancţiuni penale să se

cumuleze din raţiuni diferite şi să aibă funcţii diferite). Pe lîngă aceasta,

răspunderea penală poate sa coexiste şi să fie însoţită de alte forme de

16.


răspundere juridică, precum răspunderea administrativă, disciplinară, civilă

ş.a.m.d.

La o analiza simpla a Dreptului Roman, am constatat ca acest principiu este

logic si bine reglementat, deoarece pentru ai diferentia pe cei care au savarsit o

anume infractiune, exista o marja a pedepsei primite (Ex: dezertare in stare

depace 1-7 ani). Astfel fiecare primeste doar cate o pedeapsa, insa aceasta

variaza de le caz la caz in cadrul aceleiasi infractiuni.

În cocluzia acestui principiu, pentru o singură infracţiune există o singură

răspundere penală, deci este exclusă posibilitatea legală ca o persoană să fie

condamnată de mai multe ori din cauza aceeaşi infracţiune.

3.6 Principiul celerităţii tragerii la răspundere penală

În temeiul acestui principiu, răspunderea penală trebuie să fie angajată la un

moment cât mai apropiat de momentul comiterii infracţiunii.

Este evident faptul că celeritatea tragerii la răspundere penală constituie o

condiţie esenţială pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, precum şi pentru

restabilirea drepturilor încălcate.

Dintre toate principiile prezentate, in opinia noastra acesta este cel la care

justitia romana are serioase probleme. In functie de „calitatea anchetatului”, am

observat ca in Romania procesele se lungesc inexplicabil, in ciuda faptului ca

altele, care ar merita mai multa seriozitate in luarea deciziei se termina repede si

injust. Aceasta portita de scapare prin tergiversarea procesului, aduce bineinteles

beneficii celui acuzat, care pana la urma nu se alege cu pedeapsa meritata. De

fapt, conform spuselor domnului conferentiar universitar doctor Teodor Bodoasca:

„tergiversarea sancţionării infractorului se traduce, pentru cel vătămat, într-o

veritabilă injustiţie”. Cazuri cuniscute de nerespectarea a acestui principiu au dus

la minimizarea efectului procesului in mass-media favorizand luarea unei decizii

partinitoare fara a face valva sau chiar fuga din tara a anchetatilor in timpul

desfasurarii procesului.

17.


CONCLUZII

Deşi în doctrină şi în literatura de specialitate s-a expus opinia conform

căreia răspunderea penală nu este ceva distinct între infracţiune şi pedeapsă, ci

doar un mod diferit de a exprima caracterul pedepsibil al infracţiunii, considerăm,

totuşi, că răspunderea penală reprezintă o categorie distinctă a dreptului penal. În

pofida diversităţii mari de opinii în ceea ce priveşte această complexă categorie

juridică, marea majoritate a autorilor sunt de acord asupra faptului ca ea constituie

o veritabilă instituţie juridică. Mai mult ca atît, alături de noţiunile de infracţiune şi

pedeapsă, răspunderea penală este una din instituţiile fundamentale, primordiale

ale dreptului penal. În esenţă, ea poate fi privită ca o consecinţă juridică a săvîrşirii

infracţiunii, care constă în obligaţiunea de a supune persoana măsurilor de

constrîngere juridico-penale.

18.


Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, există din clipa în care

a fost săvîrşită infracţiunea şi constă în obligaţia infractorului de a suporta

consecinţele săvîrşirii ei. Tragerea efectivă a persoanei la răspunderea penală se

efectueaza în cadrul raportului procesual penal în scopul apărării ordinii de drept

împotriva infracţiunilor. Pentru aceasta, sistemul pedepselor penale din Codul

Penal, precum şi reglementarea aplicării acestora urmăreşte combaterea raţională

şi eficientă a infracţiunilor prin posibilitatea adaptării acestui sistem în funcţie de

particularităţile fiecărui infractor si de gravitatea fiecarei infractiuni1.

În concluzie, răspunderea penală reprezintă o categorie fundamentală şi o

instituţie juridică de importanţă primordială a dreptului penal. Pe bună dreptate, se

consideră că ea constituie baza întregii acestei ramuri de drept, o axă în jurul

căreia se centrează multe dintre noţiunile şi instituţiile dreptului penal. De aceea,

cunoaşterea acesteia este o necesitate sine qua non şi un adevărat imperativ .

Bibliografie:

Conf.univ.dr. Teodor Bodoaşcă , lect. univ. drd. Merişor Ceranu - ELEMENTE DE DREPT PUBLIC ŞI PRIVAT (note de curs-pentru uz intern), editura Academiei Fortelor Terestre „Nicolae Balcescu”, Sibiu, 2006;

Prof. univ. dr. Alexandru Boroi, prof. univ. dr. Gheorghe Nistoreanu – DREPT PENAL. Parte generala , editura All Beck, Bucuresti, 2004;

Prof. univ. dr. Ioan Chis – DREPT PENAL cu aplicabilitate in activitatea ofiterilor de administratie, editura Academiei Fortelor Terestre “Nicolae Balcescu”, Sibiu, 2005;

1 C. Mitrache, op. cit., p. 301

19.


CODUL PENAL, Hotarari ale C.E.D.O., Decizii ale Curtii Constitutionale, Decizii ale Curtii Supreme de Justitie (editie actualizata 28.08.2004, ingrijita si adnotata de judecator dr. Dan Lupascu), editura Rosetti, Bucuresti, 2004;

20.

Date post:	17-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	claudiu
View:	212 times
Download:	0 times

Principiile Raspunderii Penale in Dreptul Roman

Documents