Obiectul Si Principiile Specifice Urmarii Penale

8/8/2019 Obiectul Si Principiile Specifice Urmarii Penale

http://slidepdf.com/reader/full/obiectul-si-principiile-specifice-urmarii-penale 1/332

DPP–ps–1T i t l ul I

ACT IV IT

AT E

A

PROCESU

AL

Ă ŞIPROCEDUR

AL Ă PRE

AL

AB

IL

Ă

JUD



DPP–ps–2 §1. Urmărirea penală ca primă fază a procesului

penal român1) Desfăşurarea procesului penal în faze, etape şi

stadii procesualeLa realizarea scopului procesului penal de aplicare a legii penale celorcare au săvîrşit infracţiuni contribuie instanţele judecătoreşti,Ministerul Public, organele de cercetare penală, cu participarea activăa învinuitului sau inculpatului, a părţii vătămate, a părţii civile şi părţii

responsabile civilmente, precum şi a apărătorilor acestora.Ministerul Public şi organele de cercetare penală au sarcina de adescoperi infracţiunile săvîrşite, de a identifica persoanele care le–ausăvîrşit, iar după dovedirea vinovăţiei lor să le aducă în faţa instanţei

judecătoreşti; instanţele de judecată au sarcina de a judeca peinculpaţi, de a constata prin probe vinovăţia acestora şi de a le aplica,

în caz de vinovăţie, sancţiunile prevăzute de legea penală şi de a–iobliga la repararea prejudiciului cauza prin infracţiune; în fine, sîntorgane care pun în executare dispoziţiile din hotărîrea definitivă ainstanţelor de judecată. Acestor sarcini diferite le corespund şiactivităţi procesuale şi procedurale diferite, căci într–un anumit modse poate proceda la descoperirea infracţiunilor, identificarea şiprinderea infractorilor, şi în alt mod la stabilirea cu caracter difinitiv avinovăţiei şi la aplicarea pedepselor celor vinovaţi de săvîrşirea deinfracţiuni; o formă diferită capătă activitatea de punere în executarea hotărîrii penale definitive.Activităţile diferite pe care le desfăşoară participanţii la procesul penalnu aduc atingere caracterului unitar al procesului penal, deoarece elese desfăşoară în vederea realizării unui scop unic, de aplicare a legiipenale celor ce au săvîrşit infracţiuni. Caracterul unitar al procesuluipenal nu este incompatibil cu împărţirea procesului penal în grupe deacte şi măsuri procesuale care, prin obiectul lor şi prin autorităţilecare acţionează, se disting de alte grupe de acte şi măsuri procesuale.

Ştiinţa dreptului procesual penal a delimitat aceste grupe de acte şimăsuri procesuale ce formează un ansamblu cu trăsături dinstincte şia recunoscut existenţa unor faze, etape, stadii procesuale.Faza procesual ă cuprinde un ansamblu de acte şi măsuri procesualeşi procedurale, efectuate în ordinea şi formele prevăzute de lege, decătre autorităţile judiciare şi de părţile din proces, îndeplinind unobiectiv limitat în realizarea scopului procesului penal – pregătireafazei procesuale următoare, pînă ce se ajunge, prin ultima fază, larealizarea scopului procesului penal. Procesul penal cuprinde, caregulă, trei faze procesuale: urm ă rirea penală, judecata şi executareahot ă r îrii penale definitive. Fazele procesuale se deosebesc între ele, înprincipal, prin obiectivul ce trebuie îndeplinit, prin autorităţile care leefectuează, prin actele şi măsurile procesuale şi procedurale pe carele cuprind.Etapa procesual ă este o subdiviziune a fazei procesuale, avînd unobiectiv mai restrîns şi conţinînd acte şi măsuri procesuale şiprocedurale proprii, dar îndeplinind obiectivul fazei procesuale căreia

îi aparţine1.Stadiul procesual este o subdiviziune a etapei procesuale şicuprinde un număr mai restrîns de acte şi măsuri procesuale şiprocedurale, urmărind finalitatea etapei, dar avînd particularităţi carele diferenţiază de alte stadii procesuale ale aceleiaşi etape2.

1 Urmărirea penală cuprinde, ca etape procesuale, cercetarea penală şirezolvarea cauzei de către procuror, iar judecata cuprinde, în mod obişnuit,ca etape: judecata în primă instanţă, judecata în apel şi judecata în recurs.



DPP–ps–3Compartimentarea procesului penal în faze procesuale nu constituienumai opera ştiinţei dreptului procesual penal, deoarece actualul Codde procedură penală cuprinde trei titluri în partea specială,corespunzătoare celor trei faze procesuale: Urmărirea penală,

Judecata, Executarea hotărîrilor penale.Scopul procesului penal se aduce la îndeplinire prin desfăşurareasuccesivă a tuturor fazelor procesuale, în ordinea arătată, printrecerea fiecărei faze prin etapele procesuale pe care le cuprinde şi a

fiecărei etape prin stadiile procesuale ce–i sînt proprii. Acesta esteprocesul penal tipic, care se desfăşoară în majoritatea cauzelorpenale.În unele cauze penale determinate de lege, procesul penal nu treceprin faza de urmărire penală, cauza intrînd de la început în faza de

judecată, sesizarea acesteia realizîndu–se prin plîngerea prealabilăintrodusă de către persoana vătămată; în acest caz, procesul penalare caracter atipic, lipsindu–i faza de urmărire penale.Atunci cînd există vreun impediment la condamnarea inculpatului la opedeapsă pe care să o execute, procesul penal trece numai prin fazade urmărire penală şi judecată, lipsind faza de executare a hotărîriipenale; cînd un asemenea impediment se constată în cursul urmăririipenale, procesul penal nu mai poate continua în faza de judecată,astfel încît se rezumă la o singură fază procesuală – urmărirea penală.Deşi fazele procesuale se succed în ordinea arătată, caracterul elastical procesului penal permite întoarcerea sa la o fază depăşită, dacăaceasta nu s–a desfăşurat în condiţiile legale sau dacă nu a fost

îndeplinit obiectivul acestei faze procesuale. Astfel, dacă în cursul judecăţii se constată că urmărirea penală nu a fost complet şi legalefectuată, instanţa de judecată poate restitui cauza procurorului şiprocesul penal se întoarce în faza de urmărire penală. Întoarcereaprocesului se poate produce şi în cadrul aceleiaşi faze procesuale la oetapă depăşită sau la un stadiu depăşit3. Întotdeauna, însă, pentru a

se putea realiza scopul procesului penal, după finalizarea fazei, etapeisau stadiului în care s–a reluat procesul, devine obligatorieparcurgerea din nou a fazelor, etapelor şi stadiilor în succesiunea lornormală4.

2) Urmărirea penală – prima fază a procesului penal român

Activitatea de descoperire a infracţiunilor, de identificare şi prindere ainfractorilor, de stabilire prin probe a vinovăţiei acestora – caactivitate prealabilă judecăţii – este necesară pentru combatereafermă şi promptă a infracţiunilor şi condamnarea tuturor celor care au

încălcat legea penală, finalitate care constituie în acelaşi timp şi unmijloc eficient de prevenire a săvîrşirii de noi infracţiuni. Judecata înşedinţă publică, cu prezenţa părţilor, cu dezbateri orale şi

2 Astfel, cercetarea penală are ca stadii: începerea urmăririi penale,efectuarea cercetării, punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentareamaterialului de urmărire penală inculpatului şi terminarea cercetării penale; judecata în primă instanţă cuprinde ca stadii procesuale: efectuarea actelorpregătitoare judecăţii, şedinţa de judecată şi deliberarea şi darea hotărîrii.3 În anumite cazuri, instanţa de apel poate trimite cauza spre rejudecare laprima instanţă, întorcînd procesul din etapa judecăţii în apel la judecata înprimă instanţă.4 Dacă reluarea urmăririi penale s–a produs în faza de judecată, prinrestituirea cauzei procurorului, după finalizarea urmăririi şi întocmirea unuinou rechizitoriu se trece iar la judecata în primă instanţă şi se continuă apoi

cu celelalte etape ale judecăţii, iar în cazul în care s–a pronunţatcondamnarea inculpatului se procedează la ultima fază a executării hotărîriipenale definitive.



DPP–ps–4contradictorii, implică cunoaşterea infracţiunii săvîrşite şi a persoaneice trebuie judecată; or, de cele mai multe ori, în momentul primiriiunei sesizări despre săvîrşirea unei infracţiuni se cunosc prea puţinedate despre împrejurările în care s–a comis fapta şi despre persoanafăptuitorului; un complet de judecată, desfăşurîndu–şi activitatea înşedinţă, la care trebuie chemate persoanele ale căror interese sîntlegate de fapta săvîrşită, nu are condiţiile necesare să le lămurească.Numai printr–o activitate susţinută de investigaţii, de strîngere şi

confruntare a probelor, de verificare a versiunilor posibile despre ceeace s–a întîmplat şi despre persoana făptuitorului, efectuată în condiţiide operativitate, mobilitate şi continuitate, de cele mai multe ori fărăpublicitate, se poate dezlega ceea ce iniţial era necunoscut, se pot

înfrînge pas cu pas încercările infractorilor de a se sustrage de larăspundere, se poate lămuri cauza sub toate aspectele. Prinactivitatea de strîngere a probelor cu privire la faptă, la făptuitor şi larăspunderea sa penală se realizează obiectivul urmărit de aceastăactivitate procesuală iniţială, de a pregăti în cele mai bune condiţiidesfăşurarea judecăţii, care este faza principală a procesului penal.Pe măsură ce ştiinţa şi tehnica sînt folosite pentru perfecţionareamijloacelor şi procedeelor de săvîrşire a infracţiunilor, de împiedicarea descoperirii lor imediate şi a identificării infractorilor, devine mainecesară activitatea premergătoare judecăţii care, prin perfecţionareamijloacelor de investigaţii este chemată să contribuie la combatereaeficientă a infracţionalităţii.Caracterul necesar al activităţii premergătoare judecăţii, deci alurmăririi penale, se reflectă în obligativitatea desfăşurării acesteiactivităţi în aproape toate cazurile penale. Într–adevăr, potrivit art.228, organul de urmărire penală, sesizat prin plîngere, denunţ sau dinoficiu, este obligat să înceapă şi să desfăşoare urmărirea penală dacănu există vreo cauză legală de împiedicare. De aceea, procesul penaltipic are, în constituirea sa, ca fază iniţială, urmărirea penală. Se face

excepţie în cazurile în care, pentru una din infracţiunile prevăzute înart. 279 al. 2 lit. a, procesul penal este lipsit de faza de urmărirepenală, instanţa de judecată fiind sesizată direct prin plîngereaprealabilă a persoanei vătămate; excepţia se justifică prin faptul că,făptuitorul fiind cunoscut de către persoana vătămată, aceasta poateproba direct instanţei de judecată săvîrşirea infracţiunii de către celchemat în judecată penală, nemaijustificîndu–se o activitate deurmărire penală. Într–o situaţie asemănătoare se află şi cauzele încare, în cursul judecăţii, se extinde judecata şi la fapta şi persoanapentru care nu s–a efectuat urmărirea penală.

3) Denumirea fazei procesuale care pregăteşte judecata

Codul de procedură penală din 1936, urmînd structura legislaţiiloroccidentale, a reglementat activitatea prealabilă judecăţii subdenumirea de “Primele cercetări, urmărirea şi instrucţia”5.

5 Primele cercetări, efectuate de funcţionarii poliţiei judiciare, aveau de scopstrîngerea informaţiilor sau probelor necesare pentru punerea în mişcare aacţiunii penale şi se finalizau de către procuror prin trimiterea în judecată a învinuitului sau inculpatului ori prin sesizarea judecătorului de instrucţie, învederea efectuării instrucţiei prealabile. În amîndouă ipotezele procurorulefectua acte de urmărire, întrucît prin “urmărire” se înţelegea punerea înmişcare a acţiunii penale în faţa unui organ judecătoresc – de instrucţie saude judecată. În cazul în care era sesizat judecătorul de instrucţie, acestadesfăşura instrucţia prealabilă, care consta dintr–o minuţioasă activitate de

investigaţie şi probatorii, cu caracter jurisdicţional, finalizată prin ordonanţade trimitere în judecată sau, dacă era cazul, prin ordonanţa de scoatere desub urmărire. În timp ce primele cercetări se situau în afara procesului penal,



DPP–ps–5Codul de procedură penală din 1968 a menţinut denumirea de“urm ă rire penală”; deşi s–a renunţat la cele două forme de urmărire –cercetarea şi ancheta penală – s–a avut în vedere că activitateadesfăşurată de organele de urmărire penală – procurori şi organele decercetare penală – are un caracter unitar şi trebuie să poarte osingură denumire, aceea de urmărire penală. Potrivit noiireglementări, urmărirea penală constituie prima fază a procesuluipenal pînă la sesizarea instanţei de judecată6.

§1. Obiectul urmăririi penale şi actele prin care serealizează

1) Obiectul urmăririi penalePotrivit art. 200, urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelornecesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificareafăptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constatadacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Dindefiniţia dată de lege obiectului urmăririi penale se poate trageconcluzia că acesta constă în: – strîngerea de probe cu privire la învinuirea adusă unei persoane; – evaluarea acestor probe pentru luarea unei hotărîri cu privire la

continuare procesului penal prin trimiterea în judecată ainculpatului sau cu privire la încetarea activităţii în această fazăprocesuală.

Cu privire la strîngerea de probe, Codul de procedură penală din 1968a adoptat punctul de vedere că în această fază trebuie să se strîngăprobele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzeisub toate aspectele, atît în defavoarea cît şi în favoarea învinuituluisau inculpatului, în vederea pregătirii cauzei pentru o justă şi legalăsoluţionare de către instanţa de judecată7. Astfel, precizările din art.

nefiind pusă în mişcare acţiunea penală, actul de urmărire însemnadeschiderea procesului prin sesizarea unui organ judecătoresc, procesul

penal fiind conceput ca o activitatea jurisdicţională. Faţă de o astfel dereglementare, era firesc ca activităţile de natură diferită, desfăşurate deorgane diferite, să nu poată primi o denumire unică, fiind justificatăevidenţierea, în denumire, a tuturor activităţilor preliminare, în ordineasuccesivă de desfăşurare: prime cercetări, urmărire şi instrucţie.Prin Legea nr. 3/1956 s–a adoptat o nouă reglementare a activităţiipreliminare judecăţii, aceasta cuprinzînd cercetarea penală, efectuată decătre organele de cercetare penală ale fostei miliţii, şi ancheta penală,efectuată de către anchetatorii din procuratură şi din fosta securitate. Actulde “urmărire” – în sensul pe care–l avea iniţial, de act de punere în mişcare aacţiunii penale în faţa unui organ jurisdicţional – a devenit actul prin careprocurorul dispunea trimiterea în judecată a inculpatului, deoarece judecătorul de instrucţie a fost înlăturat. Prin aceeaşi lege, pentru activitatea

preliminară judecăţii, s–a adoptat denumirea de “urmărire penală”,extinzîndu–se denumirea de urmărire, iniţial restrînsă la actul de sesizare aunui organ judecătoresc, la întreaga activitate care avea ca finalitatesesizarea instanţei de judecată cu judecarea unei cauze penale, cuprinzînd,implicit, şi actul de punere în mişcare a acţiunii penale.6 În acest mod, legislaţia noastră procesuală se distanţează de legislaţiilecare menţin denumirea de “cercetarea şi ancheta penală”, dar şi de cele careconsideră “urmărirea” ca actul de exercitare a acţiunii penale.Actualmente devine din ce în ce mai insistentă propunerea de a sereintroduce instituţia judecătorului de instrucţie: într–o asemeneaeventualitate se va pune din nou problema denumirii acestei faze procesuale,deoarece denumirea de urmărire penală este strîns legată de organele deurmărire penală. Este deci posibilă o revenire la o denumire ca “cercetarea şi

instrucţia prealabilă”.7 Sub acest aspect, legislaţia actuală este superioară redactării iniţiale aCodului de procedură penală din 1936, care cerea strîngerea unor “probe şi



DPP–ps–6200 şi 202 obligă organul de urmărire penală să strîngă probele cuprivire la “existenţa infracţiunii”, ceea ce implică lămurirea, prinprobe, atît a faptelor şi împrejurărilor care confirmă săvîrşirea uneifapte penale, sub forma ei consumată sau tentativă, într–o anumită

încadrare juridică, cît şi împrejurărilor care înlătură învinuirea,constituind unul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a–e, sau care oatenuează în ceea ce priveşte încadrarea juridică; prin expresia“identificarea făptuitorilor” se înţelege strîngerea probelor care

stabilesc săvîrşirea de către învinuit sau inculpat a infracţiunii, încalitate de autor, instigator, complice, dar şi cele care–i susţinnevinovăţia, căci numai astfel poate fi identificat cu certitudinefăptuitorul. În fine, “stabilirea răspunderii” făptuitorului implică şifaptele care stabilesc dacă răspunde penal şi în ce limite, sau cazurile

în care răspunderea sa penală este înlăturată (art. 10 lit. f–j).Întrucît legea cere ca în cursul urmăririi penale să fie lămurită cauza“sub toate aspectele”, înseamnă că trebuie strînse şi probe cu privirela persoana făptuitorului: comportarea acestuia în familie şi societate,antecedenţă antisocială, stări psihice şi fizice de natură a influenţacomportamentul său etc. În unele legislaţii se cere formarea unuidosar de personalitate, care să fie avut în vedere la individualizareasancţiunii; dacă pentru minori este obligatorie efectuarea unei“anchete sociale”, pentru inculpaţii majori nu se prevede decîtefectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice doar în cazul unuiomor deosebit de grav. Prin posibilitatea strîngerii de probe în cursulurmăririi penale cu privire la individualizarea sancţiunii penale,legislaţia noastră se deosebeşte de dreptul anglo-saxon, în careprobele despre persoana inculpatului, care pot contribui la o corectăindividualizare a răspunderii penale, se administrează numai după ces–a dat verdictul de “vinovat” de către juriu, ceea ce excludestrîngerea de probe despre persoana făptuitorului în faza preliminarăa procesului.

Un obiectiv important în strîngerea probelor îl constituie persoanavictimei – vîrsta, starea psiho-fizică, moralitatea, antecedenţa etc. –care ar putea agrava sau atenua răspunderea penală a inculpatului.Deşi dispoziţiile art. 200 nu se referă în mod expres la faptele şi

împrejurările care contribuie la justa soluţionare a laturii civile, trebuiesă tragem concluzia că aceste fapte şi împrejurări se includ, implicit,

în obiectul probaţiunii desfăşurate în cursul urmăririi penale; într–adevăr, “cauza” care trebuie lămurită sub toate aspectele cuprinde şio latură penală şi una civilă, ceea ce solicită strîngerea probelor şi cuprivire la răspunderea civilă a inculpatului şi a părţii responsabilecivilmente. De aceea, dispoziţiile art. 200 ar trebui să precizeze, îndefinirea obiectului urmăririi penale, şi obligaţia de a strînge probe şicu privire la răspunderea civilă a inculpatului şi a părţii responsabilecivilmente.În art. 202 al. 4 se prevede că organul de urmărire penală este obligatsă strîngă date cu privire la “împrejurările care au determinat, înlesnitsau favorizat săvîrşirea infracţiunii”, în scopul de a se acţiona învederea înlăturării lor, prevenindu–se astfel săvîrşirea de noiinfracţiuni. În fine, printr–o formulă generală – orice date de natură săservească la soluţionarea cauzei – crează obligaţia pentru organul deurmărire penală să lămurească cauza sub toate aspectele.A doua cerinţă a obiectului urmăririi penale constă în evaluareaprobelor strînse în scopul de a “se constata dacă este sau nu cazul de

a se dispune trimiterea în judecată”. Această evaluare este necesarăpentru finalizarea urmăririi penale, fie în sensul trimiterii în judecată,

indicii suficiente contra inculpatului”.



DPP–ps–7fie în sensul scoaterii de sub urmărire sau încetării urmăririi penale.Dacă o primă evaluare se face prin propunerea pe care organul decercetare penală o înaintează procurorului, a doua evaluare aparţineacestuia cînd soluţionează cauza, fie prin emiterea rechizitoriului detrimitere în judecată, fie a ordonanţei de închidere a dosarului prinscoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale8.Faţă de reglementarea actuală a urmăririi penale se pot face unelerezerve cu privire la caracterul complet al definirii obiectului urmăririi

penale prin dispoziţiile art. 200. Într–adevăr, strîngerea de probe şievaluarea constituie doar prima parte a urmăririi penale, denumităcercetare penală, cu obiectivul lămuririi cauzei prin probe; în definiţienu se cuprinde intervenţia procurorului prin punerea în mişcare aacţiunii penale şi nici prin trimiterea în judecată a inculpatului.Urmărirea penală nu se desfăşoară numai pentru a se face constatăride vinovăţie sau nevinovăţie, ci pentru tragerea la răspundere penalăa celui ce a săvîrşit infracţiunea. De aceea, ni se parecorespunzătoare următoarea definiţie: “Urmărirea penală are caobiect strîngerea probelor necesare cu privire la existenţainfracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii

penale şi civile a acestora, precum şi inculparea celor vinovaţi şitrimiterea lor în judecată penală”. Definindu–se astfel obiectulurmăririi penale, se includ în el şi actele de dispoziţie ale procuroruluiprin care învinuitul sau inculpatul este tras la răspundere şi trimis

înjudecată penală, acte de urmărire care au determinat, de altfel,denumirea întregii activităţi prelimiare judecăţii. În mod firesc, dacăse constată inexistenţa infracţiunii sau o cauză care înlăturărăspunderea penală, se includ în această fază procesuală şi actelecorespunzătoare de scoatere de sub urmărirea penală sau de încetarea urmăririi penale.

1) Actele de urmărire penalăObiectul urmăririi penale se aduce la îndeplinire prin actele de

urmărire penală. Actele prin care se strîng probele necesare lămuririicauzei sub toate aspectele se numesc acte de cercetare penal ă şiconstau în procedeele probatorii prin care se obţin mijloacele deprobă: – ascultarea părţilor şi martorilor şi confruntarea lor; – ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea de percheziţii, de

cercetări la faţa locului, de reconstituiri; – înregistrări audio şi video, fotografieri; – efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice şi constatări medico-

legale, de expertize.Ca urmare, în sensul art. 132, actele de cercetare penală sînt acte

procedurale. Ele se folosesc şi în cursul judecăţii, cu ocazia cercetării judecătoreşti, dar cu particularitatea efectuării lor ca acte jurisdicţionale, în condiţiile de publicitate şi contradictorialitate aleşedinţei de judecată9.Actele prin care se pune în mişcare acţiunea penală, prin care sefinalizează urmărirea cu trimiterea în judecată a inculpatului sau cu osoluţie de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penalesînt acte de urm ă rire penal ă şi, ca urmare, acte procesuale. Sîntsocotite acte de urmărire penală şi actele de dispoziţie prin care seiau, se înlocuiesc, se revocă sau încetează de drept măsurile

8 În alte legislaţii, actul de trimitere în judecată aparţine unui organ jurisdicţional.

9 Actele de cercetare mai poartă şi denumirea de acte de anchetă sau deinstrucţie în acele legislaţii în care activitatea preliminară judecăţii poartădenumirea de anchetă sau instrucţie prealabilă.



DPP–ps–8preventive şi alte măsuri procesuale, căci sînt acte care implicăconstrîngerea de stat.Actele de urmărire se întemeiază pe rezultatul actelor de cercetarepenală deoarece, pentru a dispune punerea în mişcare a acţiuniipenale şi trimiterea în judecată, procurorul trebuie să aibă suportulprobator prin care ajunge la concluzia de vinovăţie a inculpatului.Actele de cercetare penală se efectuează în ordinea dictată despecificul fiecărei cauze în parte; dacă în cazul unui omor se

procedează mai întîi la cercetarea locului faptei, în cazul unui viol seascultă victima infracţiunii şi se efectuează o constatare medico-legală. Actele de urmărire penală sînt acte constitutive ale procesuluipenal, fiind obligatorie efectuarea lor în ordinea stabilită de lege10.În cursul urmăririi penale efectuarea actelor de cercetare se îmbină cuefectuarea actelor de urmărire penală11.Actele de cercetare se efectuează potrivit normelor carereglementează urmărirea penală (art. 200–278).Ca documente procedurale, în cursul urmăririi penale se folosescrezoluţiile şi ordonanţele (art. 203). Rezolu ţ iile cuprind acte dedispoziţie sumare, dar motivate, pe care le iau organele de urmărirechiar pe actele de sesizare primite sau pe actele interne efectuate12.Ordonan ţ a este un act procedural mai complex, care trebuie folosit oride cîte ori legea cere aceasta13. Ordonanţa trebuie să fie motivată şisă cuprindă întotdeauna: – data şi locul întocmirii; – numele, prenumele şi calitatea celui care a întocmit–o; – unele menţiuni speciale prevăzute de lege pentru anumite acte şi

măsuri.Întrucît ordonanţa este un act procedural complet, folosirea ei în loculrezoluţiei nu este de natură să producă nici o vătămare procesuală,care să atragă nulitatea; dimpotrivă, folosirea rezoluţiei în loculordonanţei atragea vătămarea prin lipsa menţiunilor cerute de lege,

ceea ce, atunci cînd se produce, poate provoca nulitatea actului dedispoziţie.În cursul urmăririi penale se întocmesc, pentru unele acte decercetare penală, procese-verbale, care sînt documente constatatoarea efectuării actelor şi a rezultatului obţinut14.

10 Pentru sesizarea instanţei în mod necesar trebuie, în prealabil, să sedispună punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată ainculpatului; pentru arestarea învinuitului pe o perioadă mai mare de 5 zile,este necesară inculparea sa prealabilă prin punerea în mişcare a acţiuniipenale.11 După începerea urmăririi penale, care constituie un act de dispoziţie, seefectuează acte de cercetare penală cu privire la faptă, făptuitor şi

răspunderea sa penală; între timp, se poate dispune punerea în mişcare aacţiunii penale şi apoi continuarea efectuării actelor de cercetare care, înfinal, conduc la actul de trimitere în judecată a inculpaţilor sau la o altăsoluţionare a cauzei.12 Astfel, prin rezoluţie pusă pe o plîngere sau un denunţ se începeurmărirea penală (art. 228), se dispune ascultarea unor martori sauefectuarea unei constatări medico-legale sau tehnico-ştiinţifice.13 De exemplu soluţionarea cererii de recuzare sau abţinere (art. 53 al. 3 şi5), luarea, revocarea măsurilor preventive, liberarea provizorie (art. 1401 al.3, 144, 145, 146, 151, 1608–10), scoaterea de sub urmărire sau încetareaurmăririi penale (art. 230, 243) etc. se dispune prin ordonanţă.14 Astfel, în cazul cercetării la faţa locului (art. 131), al percheziţiei şi alridicării de acte şi obiecte (art. 108), al confruntării (art. 88 al. 3) etc. se

întocmesc procese-verbale, care trebuie să cuprindă menţiunile generaleprevăzute în art. 91, precum şi menţiunile speciale prevăzute de lege pentrufiecare act de cercetare penală.



DPP–ps–9 §1. Principiile de desfăşurare a urmăririi penale

1) Acţiunea principiilor fundamentale ale procesului penal în cursul urmăririi penale

Principiile fundamentale ale procesului penal sînt acele reguli cucaracter general care acţionează asupra tuturor instituţiilor procesualpenale şi în toate fazele de desfăşurare a procesului. Ca urmare, şi înfaza de urmărire se aplică principiile: legalitatea şi oficialitateaprocesului, aflarea devărului, rolul activ, folosirea limbii oficiale,

respectarea demnităţii persoanei, garantarea siguranţei şi libertăţiipersoanei, prezumţia de nevinovăţie, garantarea dreptului la apărare,inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţei şi alconvorbirilor telefonice. Aceste principii fundamentale acţionează,

însă, în modalităţi diferite în cursul urmăririi penale faţă de modul cumacţionează în cursul judecăţii şi al executării hotărîrii penale definitive;deosebirea decurge, în primul rînd, datorită condiţiilor în care seefectuează urmărirea penală, de a se lămuri ceea ce la început esteneclar, de a se face ample investigaţii şi strîngere de probe într–oluptă continuă cu încercările infractorilor de a se sustrage de larăspunderea penală; în al doilea rînd, deosebirea decurge şi din modul

în care sînt organizate şi funcţionează organele de urmărire penală,care îşi desfăşoară activitatea operativ, fără şedinţe dinaintepregătite, în care se cere prezenţa părţilor şi participarea lor activă laefectuarea actelor procesuale şi procedurale.În legătură cu aplicarea principiului legalităţii, activitatea organelor decercetare penală este supusă supravegherii procurorului, iar aacestuia procurorului ierarhic superior15. Dacă aflarea adevăruluipoate fi necompletă sau inexactă în cursul urmăririi penale, datorităneparticipării concomitente a părţilor la strîngerea probelor, în faza de

judecată există modalităţi mai potrivite de aflare a adevărului prinprezentarea concomitentă în faţa completului de judecată aprocurorului de şedinţă, a părţilor şi apărătorilor lor, care, prin

participarea la cercetarea judecătorească şi prin dezbaterile judiciare,pot înlătura ceea ce este greşit reţinut, pot preciza ceea ce nu esteclar, pot completa aspectele necesare pentru soluţionarea justă acauzei.Modalităţile diferite de acţiune a principiilor fundamentale aleprocesului penal în cursul urmăririi penale sînt prevăzute şi pentrualte principii decît cele de mai sus, acestea fiind examinate în fiecareetapă a urmăririi penale.Unele dintre principiile fundamentale ale procesului penal au oacţiune mai limitată în cursul urmăririi penale în raport cu faza de

judecată. Astfel, activitatea de urmărire penală, prin specificul ei, nupermite o asistenţă juridică a învinuitului sau inculpatului la toateactele de urmărire penală, ceea ce are drept consecinţă o participaremai restrînsă a apărătorului în cursul acestei faze procesuale;cunoaşterea dosarului de către învinuit sau inculpat este posibilă abiala terminarea cercetării penale, în timp ce la judecată dosarul poate ficonsultat oricînd.Dimpotrivă, garanţiile stabilite de lege pentru respectarea demnităţiiumane, pentru inviolabilitatea şi siguranţa persoanei, pentru15 În caz de încălcare a legii de către organele de cercetare penalăprocurorul poate infirma actele nelegale şi dispune refacerea lor de către alteorgane de cercetare sau să le refacă personal; împotriva actelor nelegalepărţile au la dispoziţie plîngerea adresată procurorului şi, în cazuri restrînse,instanţei de judecată. Or, în faza de judecată legalitatea este asigurată prin

prezenţa procurorului şi a părţilor la şedinţa de judecată, prin exercitareacăilor de atac prevăzute de lege, asupra acestora pronunţîndu–se tot oinstanţă de judecată.



DPP–ps–10inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţei au avut învedere în special faza urmăririi penale, practica evidenţiind încălcăride lege sub aceste aspecte datorită contactului izolat şi nepublic pecare–l are persoana care efectuează cercetarea penală cu învinuitulsau inculpatul; în cursul şedinţei de judecată, în prezenţa publicului şia părţilor, sînt greu de închipuit abuzuri în domeniul amintit.Cu toate aceste limite şi modalităţi diferite de acţiune, principiilefundamentale ale procesului penal îşi au aplicarea şi în activitatea de

urmărire penală.1) Principiile specifice ale activităţii de urmărire

penalăCodul de procedură penală nu prevede în mod expres, ca pentru fazade judecată (art. 289–290), principiile potrivit cărora se desfăşoarăurmărirea penală, sarcina stabilirii lor revenind literaturii despecialitate. Unii autori susţin că principiile publicităţii, oralităţii şicontradictorialităţii (prevăzute de lege pentru faza judecăţii) se aplicăşi urmăririi penale, aducînd ca argumente posibilitatea pentru părţi dea cunoaşte materialul de urmărire penală, ascultarea orală a părţilorşi martorilor de către organul de cercetare penală, existenţa uneicotnradictorialităţi tacite. Alţi autori susţin că urmărirea penală sedesfăşoară nepublic, necontradictoriu şi în formă preponderent scrisă,principii opuse celor aplicabile în faza de judecată; în susţinereaacestui punct de vedere se reţine că în cursul urmăririi penale existădoar elemente de publicitate şi contradictorialitate, după cum în fazade judecată există elemente de nepublicitate (şedinţă secretă) sau denecontradictorialitate (judecata în lipsă) în condiţiile în care şedinţa de

judecată este aşezată pe principiile publicităţii, contradictorialităţii,oralităţii şi nemijlocirii. În fine, sînt autori care adaugă la lipsa depublicitate, lipsa de contradictorialitate şi caracterul preponderentscris al urmăririi penale şi alte două principii: lipsa de colegialitate aorganului de urmărire penală şi subordonarea ierarhică în efectuarea

actelor de urmărire penală16

.2) Lipsa de publicitate în activitatea de urmărire penală

Prin publicitate în procesul penal se înţelege admiterea prezenţeioricărei persoane, care nu este un participant la proces, ladesfăşurarea activităţii procesuale şi procedurale. Sub acest aspect,activitatea de urmărire penală desfăşurîndu–se în cabinetul organuluide cercetare penală sau al procurorului, fără accesul publicului, sepoate caracteriza activitatea de urmărire penală ca nepublic ă. Uneleelemente de publicitate sînt admise la efectuarea unor acte decercetare penală17.În lucrările de specialitate, lipsa de publicitate este examinată şi subaspectul păstrării secretului actelor de cercetare penală faţă de părţiledin proces, în special faţă de învinuit sau inculpat. Păstrarea secretuluiactelor de urmărire penală efectuate este necesară atunci cînd

învinuitul sau inculpatul încearcă să obstaculeze aflarea adevăruluiprin influenţarea sau distrugerea mijloacelor de probă. Sub acestaspect, secretul urmăririi penale este păstrat parţial, deoarece legea16 Întrucît aceste două principii nu se referă la desfăşurarea urmăririi penale,ci la organizarea şi funcţionarea organelor de urmărire penală, urmează a fiexaminate în secţiunea despre organele de urmărire şi competenţa lor.17 de exemplu prezenţa unor martori asistenţi la efectuarea cercetării la faţalocului, la percheziţii, ori existenţa publicului ocazional la investigaţiile făcutecu ocazia unui accident de circulaţie etc.; de asemenea, organul de cercetare

penală poate comunica prin mass-media unele date referitoare la un dosarde urmărire penală, asigurînd astfel dreptul la informaţie prevăzut în art. 31din Constituţie



DPP–ps–11prevede posibilitatea pentru apărător să asiste la efectuarea oricăruiact de urmărire penală, ceea ce înseamnă cunoaşterea rezultatuluiacestuia, iar la terminarea cercetării penale există obligaţia pentruorganul de cercetare să prezinte inculpatului întreg materialulprobator ce a fost strîns împotriva sa. Evident că şi sub acest aspectnu există o publicitate a dosarului ca în faza de judecată.

3) Lipsa de contradictorialitate a urmăririi penaleÎn cursul urmăririi penale procurorul întruneşte în persoana sa funcţiile

procesuale de învinuire, de apărare şi de soluţionare a cauzei; caurmare, nu poate exista contradictorialitate, care prespuneexercitarea acestor funcţii de autorităţi şi persoane diferite;reprezentantul funcţiei de învinuire acţionează în contradictoriu cureprezentantul funcţiei de apărare pentru ca reprezentantul funcţieide judecare şi soluţionare a cauzei să aibă, la deliberare, toateargumentele care susţin sau infirmă învinuirea. Ca urmare, nu poateexista contradictorialitate în condiţiile în care procurorul învinuieşte,dar şi apără, iar în final hotărăşte. Din punct de vedere tehnico-procesual, contradictorialitatea implică prezenţa părţilor la efectuareaactelor procesuale şi procedurale, pentru ca rezultatul acestora săreflecte atît punctul de vedere al învinuirii, cît şi al apărării. Ori, cufoarte rare excepţii (de exemplu confruntarea părţilor), la efectuareaactelor de urmărire penală părţile nu sînt prezente în acelaşi timp,pentru a se asigura contradictorialitatea între învinuire şi apărare.Lipsa de contradictorialitate permite organului de urmărire penală săasigure mobilitatea şi operativitatea necesare efectuării actelor deurmărire penală, întrucît el se poate deplasa imediat la locul indicat,fără a fi necesară convocarea părţilor şi prezenţa lor18.Elementele de contradictorialitate se regăsesc şi în cursul urmăririipenale, fiind cuceriri ale procesului penal modern faţă de procesul detip inchizitorial. La unele acte de urmărire penală pot participa părţile(percheziţii, cercetări la faţa locului, reconstituiri), ceea ce le dă

posibilitatea să acţioneze de pe poziţiile lor contrare; părţile se potplînge împotriva actelor de urmărire penală nelegale, rezolvareaacestora fiind de competenţa procurorului care supravegheazăurmărirea penală sau a procurorului ierarhic superior, deci de un altorgan decît cel care a încălcat legea; împotriva luării unei măsuriprocesuale se poate face plîngere, pe care o rezolvă instanţa de

judecată, cu care ocazie procurorul şi inculpatul se află încontradictorialitate; organul de urmărire penală are dreptul săconvoace părţile la efectuarea unui act de urmărire, realizîndu–seastfel disputa dintre părţile din proces cu interese contrare. Acesteelemente de contradictorialitate nu înlătură, însă, lipsa decontradictorialitate ca principiu specific al urmăririi penale.

4) Urmărirea penală să desfăşoară preponderent scris

Deşi în cursul urmăririi penale părţile şi martorii se ascultă oral, înrealitate nu se poate considera că urmărirea penală se desfăşoarăpotrivit principiului oralităţii. Într–adevăr, oralitatea presupune18 Se susţine, în unele lucrări de specialitate, că ar exista ocontradictorialitate tacită, prin obligaţia organului de urmărire penală săconfrunte continuu datele favorabile cu cele nefavorabile, motiv pentru careacest principiu specific al urmăririi penale este definit ca “lipsa caracteruluiexpres (manifest) contradictoriu al urmăririi penale”. Acceptînd esenţacontradictorialităţii prin exercitarea funcţiei de învinuire şi de apărare decătre autorităţi sau persoane diferite, iar cea de soluţionare a cauzei de către

un organ jurisdicţional, ni se pare discutabilă teza existenţeicontradictorialităţii atunci cînd aceeaşi autoritate are puterea de a decideasupra unei învinuiri pe care tot ea o susţine.



DPP–ps–12desfăşurarea activităţii procesuale prin viu grai, în prezenţaprocurorului şi a părţilor, pentru ca acestea să asculte ce spunefiecare participant la urmărire şi să poată lua, astfel, atitudineimediată, prin viu grai, cu privire la ceea ce s–a spus, prin negareaunor împrejurări afirmate ca existente, prin demonstrarea ca reale aunor împrejurări pretins inexistente, prin punerea de întrebări şiobţinerea de răspunsuri la acestea. În condiţiile în care la ascultareaunei părţi nu sînt de faţă şi celelalte părţi, la ascultarea unui martor

nu este prezentă nici una din părţi, oralitatea constă numai îndeclaraţiile verbale pe care le face cel ascultat, fără ca părţileinteresate să ia cunoştinţă direct de cele spuse, pentru a le puteacombate, preciza, completa prin întrebări; cunoaşterea celor relatateorganului de urmărire de părţile şi martorii ascultaţi oral se realizeazăprin consultarea documentelor procedurale scrise în care au fostconsemnate declaraţiile. Cu ocazia prezentării materialului deurmărire penală inculpatului, acesta ia cunoştinţă de toate probelestrînse împotriva sa din declaraţiile scrise, procesele-verbale

întocmite, rapoartele scrise de constatări tehnico-ştiinţifice saumedico-legale de la dosar.Sînt şi cazuri în care se poate purta o dezbatere orală între părţi;astfel, cînd la pregătirea efectuării unei expertize au fost chematepărţile şi expertul pentru a se fixa obiectul expertizei şi întrebările lacare trebuie să răspundă (art. 120), discuţiile îmbracă un caracter deoralitate, ca excepţie de la forma preponderent scrisă a urmăririipenale.

5) Tendinţa de restrîngere a acţiunii principiilor specifice ale urmăririi penale

Sub Codul de procedură penală din 1936, cînd instrucţia prealabilă sedesfăşura în faţa judecătorului de instrucţie şi a camerei de acuzare,existau mai multe elemente de contradictorialitate şi oralitate,deoarece erau cazuri cînd procurorul susţinea oral învinuirea, iar

inculpatul şi apărătorul său susţineau oral apărarea cu privire laanumite chestiuni, asupra acestora pronunţîndu–se judecătorul deinstrucţie sau camera de acuzare. După desfiinţarea judecătorului deinstrucţie şi în urma noii reglementări a urmăririi penale prin Legea nr.3/1956, s–au accentuat lipsa de publicitate şi de contradictorialitate,implicit şi caracterul scris al activităţii de urmărire penală, deoarece

întreaga activitate era în puterea procurorului; s–au adus şi uneleelemente noi, prin instituirea actului de prezentare a materialului deurmărire penală inculpatului, dar numai după ce s–a terminaturmărirea penală.Codul de procedură penală din 1968 a introdus mai multe elementede publicitate şi de contradictorialitate, prin dreptul acordat părţilor săparticipe la unele acte de urmărire, limitativ prevăzute de lege, sauprin trecerea asupra instanţei a competenţei de a prelungi durataarestării preventive peste patru luni, unde se realiza o anumităcontradictorialitate.După 1989 s–au extins reglementările care introduc elemente decontradictorialitate, oralitate şi publicitate în cursul urmăririi penale.Astfel: – apărătorului inculpatului i s–a permis să asiste la efectuarea

oricărui act de urmărire penală; – învinuirea nu i se poate aduce la cunoştinţă învinuitului reţinut sau

arestat decît în prezenţa apărătorului său; –

înainte de ascultare, învinuitului i se pune în vedere că are dreptulla apărător, care să asiste la ascultare;



DPP–ps–13 – împotriva luării măsurii preventive inculpatul poate face plîngere,

care se soluţionează de către instanţa de judecată în prezenţainculpatului şi a apărătorului său;

– prelungirea duratei arestării preventive se dispune numai de cătreinstanţa de judecată în prezenţa inculpatului şi a apărătorului său.

Există actualmente o tendinţă de a se extinde elementele depublicitate, de contradictorialitate şi oralitate la efectuarea urmăririipenale, fără însă a se aşeza această activitate pe principiile de

desfăşurare a judecăţii. Se poate admite, astfel, chiar fărăintroducerea judecătorului de instrucţie, ca împotriva unor acte aleorganului de urmărire penală19, persoana vătămată să se poată plîngeinstanţei de judecată, unde va exista contradictorialitate, oralitate şipublicitate20.

I .1. Organele care iau parte la efectuareaurmăririi penale

§1. Organele de urmărire penală1) Sisteme de organizare a activităţii prealabile

judecăţii penaleCodul de procedură penală din 1936 prevedea trei activităţi prealabile

judecăţii: primele cercetări, urmărirea şi instrucţia prealabilă. Primelecercetări erau efectuate de poliţia judiciară, care se exercita de cătreMinisterul Public de pe lîngă tribunal, precum şi de toţi funcţionariicare, după lege, aveau calitatea de ofiţeri de poliţie judiciară; înaceastă calitate erau incluşi: cadrele din poliţia judiciară, ofiţerii şisubofiţerii de jandarmi, pretorul, ca şef administrativ al unei plase(unitate administrativă în cadrul judeţului), notarul şi acei funcţionaride stat cu atribuţii privind respectarea legii în anumite domenii(inspectori financiari, agenţi vamali, brigadieri silvici etc.); erauconsideraţi ca ofiţeri de poliţie judiciară şi judecătorii de instrucţie,cînd întreprindeau primele cercetări. Actele încheiate de ofiţerii de

poliţie judiciară erau înaintate procurorului care, dacă era necesar,completa cercetările şi apoi dispunea fie trimiterea în judecată prinrechizitoriu, fie sesizarea judecătorului de instrucţie pentru a efectuainstrucţia prealabilă. Ministerul Public era considerat titularul dreptuluide exercitare a “urmăririi”, deci de a pune în mişcare acţiunea penală

în faţa instanţei prin trimiterea în judecată sau prin trimiterea la judecătorul de instrucţie pentru efectuarea instrucţiei prealabile.Instrucţia prealabilă se efectua de judecătorul de instrucţie, care eraun judecător al tribunalului, cu atribuţii de instrucţie; el aveaindependenţa şi inamovibilitatea oricărui judecător, astfel încît seconsidera că instrucţia va fi completă şi obiectivă, nesupusă nici uneipresiuni din afară sau din interiorul instituţiei. Acest sistem de organe

de poliţie judiciară, Minister Public şi judecător de instrucţie, careefectuează primele cercetări şi instrucţia prealabilă, funcţionează şiastăzi în unele ţări occidentale, după modelul francez.Prin modificările aduse Codului de procedură penală de Legea nr.3/1956, activitatea prealabilă judecăţii a fost încredinţată organelor decercetare penală şi organelor de anchetă penală. În unele cauze maisimple se efectua cercetarea penală de către organele de cercetare,

în care erau incluse organele anume desemnate ale miliţiei şiorganele militare de cercetare penală (art. 186 Cod procedură penalăanterior). Ancheta se efectua obligatoriu în cauzele prevăzute de lege19 cum este ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale

20 instituirea judecătorului de instrucţie şi adoptarea instrucţiei prealabile,după modelul legislaţiilor occidentale, ar însemna noi elemente ale unorastfel de principii



DPP–ps–14şi facultativ în celelalte cauze; ca organe de anchetă se situauanchetatorii penali din procuratură şi anchetatorii penali din securitate(art. 1861 Cod procedură penală anterior). Procurorii aveau ca atribuţiisupravegherea organelor de cercetare penală şi a anchetatorilorpenali. Efectuarea activităţii preliminare judecăţii prin cercetare şianchetă penală este caracteristică procesului penal din FederaţiaRusă, dar şi în unele ţări care au făcut parte din U.R.S.S., ca RepublicaMoldova.

Prin Codul de procedură penală din 1968, desfiinţîndu–se anchetapenală, urmărirea penală a fost încredinţată procurorilor şi organelorde cercetare penală; ca organe de cercetare penală funcţionauorganele de cercetare ale securităţii, ale miliţiei şi organele decercetare speciale. Imediat după 1989, fiind desfiinţată securitatea destat, au rămas ca organe de cercetare penală numai organele decercetare ale poliţiei şi organele de cercetare speciale.

2) Organele de urmărire penală în actualareglementare

Potrivit art. 201, care are ca titulatură “organele de urmărire penală”,activitatea de urmărire penală se efectuează de către procurori şi decătre organele de cercetare penală. Deci în denumirea generală deorgane de urmărire penală se includ procurorii, constituiţi în parchete,şi organele de cercetare penală.Procurorii formează principalul organ de urmărire penală, deoarece înunele cazuri urmărirea nu se poate efectua decît de către procuror, iar

în celelalte cauze procurorul poate oricînd să preia efctuarea urmăririipenale de la organele de cercetare penală. În art. 27 lit. a din L.O.J. seprevede că una din atribuţiile Ministerului Public este efectuareaurmăririi penale şi, după caz, supravegherea acesteia. Efectuareaurmăririi penale de către procurori – care sînt magistra ţ i şi se conducdupă principiile legalităţii şi imparţialităţii – crează cadrulorganizatoric necesar pentru ca activitatea de urmărire penală să se

desfăşoare numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării legii în activitatea de urmărire penală. În susţinerea acestei poziţii intervinşi dispoziţiile prevăzute în art. 26 şi 32 L.O.J., care precizează căMinisterul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţipublice, iar parchetele sînt independente de instanţele judecătoreşti.În fiecare parchet sînt procurori specializaţi în efectuarea urmăririipenale, iar la parchetele de pe lîngă tribunale, curţi şi Curtea Supremăde Justiţie, aceştia sînt încadraţi în “secţii de urmărire penală”.Ca organe de cercetare penală sînt organele de cercetare ale poliţieişi organele de cercetare speciale.Ca organe de cercetare ale poli ţ iei funcţionează poli ţ iş ti anumedesemnaţi de către Inspectorul General al Poliţiei Române (Legea nr.26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române). Aceştiasînt încadraţi în formaţiunile de cercetare penală din cadrulInspectoratului General al Poliţiei şi din unităţile sale teritoriale:inspectorate judeţene, poliţii municipale şi orăşeneşti, posturi sauunităţi specializate pentru anumite domenii de activitate (căi ferate,aeroporturi etc.).Organele de cercetare penală speciale sînt arătate în art. 208: – comandanţii de unităţi militare corp aparte; – şefii comenduirilor de garnizoană; – comandanţii centrelor militare sau ofiţerii anume desemnaţi de

către aceştia; –

ofiţerii de grăniceri şi ofiţerii anume desemnaţi din Ministerul deInterne pentru activitatea de frontieră; – căpitanii porturilor.



DPP–ps–15Se numesc organe de cercetare speciale deoarece atribuţiile de bazăsînt cele militare şi de supraveghere a porturilor şi a navigaţiei civile,atribuţiile de cercetare penală fiind suplimentare şi numai în cauzeleprevăzute de lege.S–a arătat că organele de cercetare ale securităţii au fost desfiinţate.Întrucît problemele de siguranţă naţională cad astăzi în atribuţiileServiciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şiServiciului de Protocol şi Pază, se pune problema dacă şi cadrele din

aceste instituţii pot efectua cercetarea penală. În art. 13 din Legea nr.14/1992 se prevede că “organele SRI nu pot efectua acte de cercetarepenală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nicidispune de spaţii proprii de arest”. Totuşi, la solicitarea organelor

judiciare competente, cadre anume desemnate din SRI pot acordasprijin la realizarea activităţii de cercetare penală pentru infracţiuniprivind siguranţa naţională. Deci actualmente cadrele serviciilor deinformaţii nu acţionează ca organe de cercetare penală.

1) Principiile de organizare şi de acţiune aleorganelor de urmărire penală

Ministerul Public este organizat pe principiul unităţii de acţiune, alsubordonării ierarhice şi acţionează în temeiul principiilor legalităţii,imparţialităţii şi controlului ierarhic. Aceste principii se aplică pentruMinisterul Public şi în cursul urmăririi penale. Astfel, fiecare procuroracţionează în numele Ministerului Public, reprezentînd intereselegenerale ale societăţii şi apărînd ordinea de drept, drepturile şilibertăţile cetăţenilor; aceasta se traduce printr–o acţiuneunipersonală, fiecare procuror exercitînd atribuţiile Ministerului Public

în limitele competenţei parchetului din care face parte. Unitatea deacţiune înseamnă că, acţionînd în numele Ministerului Public,procurorii din acelaşi parchet se pot substitui unii pe alţii, iarprocurorii ierarhic superiori pot îndeplini orice act care cade înatribuţia procurorilor din subordine; unitatea de acţiune mai înseamnă

că în aceeaşi cauză pot acţiona mai mulţi procurori, fie succesiv, fie îngrup, deoarece toţi acţionează în numele Ministerului Public. Cîndacţionează în grup nu înseamnă că se constituie într–un grup formal,care decide prin unanimitate sau majoritate de voturi, ca un completde judecată, ci fiecare procuror efectuează anumite acte de urmărire,hotărîrea fiind luată de procurorul cu gradul cel mai mare, careconduce grupul, căci există subordonare ierarhică. De asemenea,unitatea de acţiune îngăduie procurorului ierarhic superior să preia,pentru efectuarea urmăririi penale, orice cauză de competenţaprocurorului ierarhic inferior, fiind posibil ca orice cauză penală să fiepreluată spre urmărire de către Parchetul de pe lîngă Curtea Supremăde Justiţie. Principiul controlului ierarhic permite conducătorului unuiparchet să controleze activitatea procurorilor din cadrul acestuiparchet, după cum şi conducătorul Parchetului este supus controluluidin partea conducătorului parchetului ierarhic superior sauprocurorilor inspectori din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de

Justiţie. În cadrul acestui control, procurorul ierarhic superior poatesuspenda şi infirma toate actele efectuate de către procurorul ierarhicinferior, îi poate da dispoziţii obligatorii, în temeiul legii, sau poatetrece o cauză de la un procuror la altul pentru continuarea urmăririipenale.Aceste principii se aplică şi organelor de cercetare penală. Organul decercetare penală al poliţiei acţionează unipersonal, reprezentînd

organul de cercetare teritorial, dar cauza poate fi preluată de unorgan de cercetare ierarhic superior, pînă la Direcţia Generală decercetări penale din Inspectoratul General al Poliţiei. Şi poliţiştii pot



DPP–ps–16lucra în grup, efectuînd fiecare diverse acte de cercetare penală, darsînt subordonaţi şefului formaţiei de cercetare penală, care are ultimulcuvînt în finalizarea cercetărilor. Pe lîngă supravegherea care seexercită de către procuror, asupra activităţii organului de cercetare alpoliţiei se exercită şi controlul şefului unităţii de poliţie din care faceparte sau al unui ofiţer de poliţie superior, care are aceleaşi mijloacede control – suspendarea sau infirmarea actelor de cercetareefectuate sau direcţionarea obligatorie a modului în care trebuie

efectuată cercetarea.Efecuarea urmăririi penale în temeiul acestor principii organizatoricesau de acţiune se justifică prin specificul activităţii de urmărire penală,care exprimă cerinţa de a fi efectuată imediat, operativ şi cumobilitatea necesară, care sînt incompatibile cu principiile deorganizare judecătorească, în care se pune accentul pe activitatea înşedinţă, printr–un complet de judecată, fără a se supune dispoziţiilororganelor superioare, controlul exercitîndu–se prin folosirea căilor deatac.În ce priveşte organele de cercetare militară, acestea sînt supusedisciplinei militare, deci ordinului şi controlului superiorului; aceleaşireguli şi pentru căpitanii porturilor.

§1. Competenţa organelor de urmărire penală1) Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi

penale (art. 209 al. 3 şi 4)Potrivit art. 201, urmărirea penală se efectuează de către procurori şide către organele de cercetare penală. Legea se referă în primul rîndla procurori datorită vocaţiei pe care aceştia o au în a efectuaurmărirea penală în orice cauză penală. În cadrul supravegherii pecare o exercită asupra organelor de cercetare penală, procurorulpoate prelua orice cauză din competenţa organului de cercetarepenală şi să efectueze personal urmărirea penală. Dreptul pe care îlare procurorul de a efectua personal urmărirea în orice cauză penală,

dacă socoteşte necesar, îi conferă poziţia de principal organ deurm ă rire penală; ca orice drept, exercitarea lui este lăsată laaprecierea procurorului, astfel încît nu se recurge la acest drept decîtatunci cînd preluarea cauzei din competenţa organului de cercetarepenală este justificată de condiţiile concrete ale cauzei. Ca urmare,competenţa procurorului de a efectua urmărirea penală în orice cauzăeste facultativ ă şi, în practică, se aplică cu titlu de excepţie.Prin lege se stabilesc însă cauzele în care efectuarea urmăririi decătre procuror este obligatorie. În aceste cauze urmărirea penală nupoate fi efectuată decît de procuror, organul de cercetare penalăavînd dreptul să efectueze numai actele de cercetare care nu suferă

întîrziere (art. 213). În redactarea iniţială a art. 217 al. 3 se prevedeacă în cauzele în care urmărirea se efectuează de către procuror,acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fieefectuate, în alte localităţi decît cea în care se află sediul parchetului,de către organul de cercetare al poliţiei din acele localităţi. Aceastdispoziţie cerea, implicit, ca toate actele de cercetare din localitateade sediu a procurorului să fie efectuate de către procuror. Înmodificarea art. 217, prin Legea nr. 45/1993, se prevede, în situaţiacînd urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de cătreprocuror, că acesta poate dispune ca anumite acte de cercetarepenală să fie efectuate de către organele poliţiei, ceea ce nu mailimitează delegaţia la acte din afara localităţii de sediu. Totuşi, actele

de cercetare care pot fi delegate nu pot face parte din acelea care sîntesenţiale (ca ascultarea inculpatului, ascultarea martorilor principali,confruntarea lor, dispunerea de probatorii). Se poate dispune, însă,



DPP–ps–17prin delegaţie, efectuarea unei percheziţii, a unei ridicări de obiecte şi

înscrisuri, a unei verificări la faţa locului, ascultarea unor martori carecunosc date privitoare la persoana părţilor – deci orice acte deprocedură ce pot fi efectuate prin delegare, potrivit art. 132 şi 135.Cazurile în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu decătre procuror sînt prevăzute în art. 209 al. 3: – după natura şi gravitatea infracţiunii: – cele prevăzute în Codul penal:

– art. 155–173 (infracţiuni contra statului); – art, 174–177 (omuciderea, în afară de uciderea din culpă); – art. 189 al. 3, 190, 191 (lipsirea de libertate în mod ilegal, sclavia,

supunerea la muncă forţată obligatorie); – art. 211 al. 3 (tîlhăria care a avut ca urmare moartea victimei sau

alte consecinţe deosebit de grave); – art. 212 (pirateria); – art. 236 (ofensa adusă unor însemne); – art. 2361 (defăimarea ţării); – art. 238 (ofensa adusă autorităţii); – art. 239, 2391 (ultrajul, ultrajul calificat); – art. 250 (purtarea abuzivă); – art. 252 (neglijenţa în păstrarea secretului de stat); – art. 254, 255, 257 (luarea de mită, darea de mită, traficul de

influenţă); – art. 265–267, 2671, 268 (omisiunea de a înştiinţa organele

judiciare, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, supunerea larele tratamente tortura, represiunea nedreaptă);

– art. 273–276 (unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căileferate);

– art. 2791, 280, 2801, 3022 (nerespectarea regimului materiilornucleare sau a altor materii radioactive, a dispoziţiilor privindimportul de deşeuri şi reziduuri, a regimului materiilor explozive şi

de ocrotire a unor bunuri); – art. 317 (propaganda naţional-şovină); – art. 356–361 (infracţiuni contra păcii şi omenirii); – infracţiunile contra bunurilor aflate în proprietatea, administrarea

sau folosinţa forţelor armate sau a formaţiunilor militare; – infracţiunile săvîrşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea

victimei; – infracţiunile contra siguranţei naţionale prevăzute în legi speciale; – infracţiunile contra protecţiei muncii; – după calitatea persoanei, sînt de competenţa obligatorie a

procurorului infracţiunile săvîrşite de judecători, procurori, notariipublici, de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari aicamerelor de conturi judeţene, precum şi cele săvîrşite dedemnitarii de stat care atrag competenţa Curţii Supreme de

Justiţie, la care se referă art. 29 pct. 1.Este competent să efectueze urmărirea penală în cazurile indicate maisus procurorul de la parchetul de pe lîng ă instanţ a care, potrivit legii,

judec ă în prim ă instan ţă cauza. Astfel, în caz de omor va fi competentprocurorul de la parchetul de pe lîngă tribunal, pentru infracţiunicontra păcii şi omenirii procurorul de la parchetul de pe lîngă curteade apel, iar în cazul demnitarilor competenţa revine procurorului dinParchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. Dacă competenţaeste a secţiilor maritime şi fluviale ale instanţelor din Constanţa şi

Galaţi, competenţa de urmărire revine procurorilor din secţiilemaritime şi fluviale din parchetele corespunzătoare. În cazul în carecompetenţa revine procurorului militar, se stabileşte mai întîi instanţa



DPP–ps–18militară competentă să judece cauza în primă instanţă, după care sedetermină şi procurorul din parchetul militar de pe lîngă aceastăinstanţă, care trebuie să aibă gradul militar egal cu învinuitul sauinculpatul; dacă procurorul nu are grad egal, va fi asistat de un altprocuror, cu grad corespunzător, numit prin ordinul şefului parchetuluimilitar din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie (art. 5 al.2 din Legea nr. 43/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelormilitare).

În stabilirea procurorului competent să efectueze urmărirea penală,atunci cînd aceasta este obligatorie, se aplică şi dispoziţiile art. 28 al.3 L.O.J. potrivit cărora procurorul ierarhic superior poate să

îndeplinească oricare din atribuţiile procurorilor din subordine, ceea cepermite efectuarea urmăririi şi de către un procuror din parchetulierarhic superior celui competent.În practica de urmărire s–a dat delegaţie de către procurorul dinparchetul de pe lîngă instanţa competentă unui procuror dintr–unparchet inferior pentru a efectua acte de cercetare penală; CurteaSupremă de Justiţie a considerat legale actele efectuate de cătreprocurorul delegat, dacă prezentarea materialului de urmărireinculpatului şi rechizitoriul aparţin procurorului competent potrivitlegii; soluţia se justifică prin argumentul dedus din art. 217, deoarecedacă se poate delega dreptul de a efectua anumite acte de cercetarepenală unui organ de cercetare al poliţiei, cu atît mai mult se poate dao astfel de delegaţie unui procuror dintr–un parchet ierarhic inferior.Credem, însă, că s–ar încălca regulile de competenţă dacă urmărireapenală ar fi efectuată, în întregime, prin delegaţie, de către unprocuror dintr–un parchet inferior în grad celui care este competent săefectueze urmărirea penală, întrucît nici o dispoziţie legale nu admiteo astfel de derogare de la regulile de competenţă; a raţiona altfel ar

însemna că oricînd s–ar putea efectua urmărirea penală, prindelegaţie, de către un procuror ierarhic inferior celui competent.

1) Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei (art. 207)Organele de cercetare ale poliţiei au o competen ţă generală înefectuarea cercetării penale, deoarece pot efectua cercetarea oricăreiinfracţiuni care nu este dată în competenţa obligatorie a procuroruluisau a altor organe de cercetare. Deci în stabilirea competenţei sale dea efectua cercetarea penală, poliţistul care acţionează ca organ decercetare penală trebuie să constate: – că în cauza pe care vrea să o cerceteze nu este obligatorie

efectuarea urmăririi penale de către procuror; – că nu este obligatorie efectuarea cercetării penale de către un

organ de cercetare speciale, întrucît în art. 208 al.ult. se prevedecă în cazurile de competenţa organelor de cercetare penalămilitare, cercetarea se efectuează în mod obligatoriu de acesteorgane.

În cadrul competenţei generale a organelor de cercetare ale poliţieitrebuie avute în vedere şi infracţiunile care vor fi prevăzute în viitor şipentru care nu se face vreo precizare cu privire la competenţaobligatorie a procurorului sau a altor organe de cercetare penală.Legea nu stabileşte competenţa unui anumit organ de cercetare alpoliţiei, determinată de natura sau gravitatea infracţiunii sau decalitatea persoanei cercetate, aşa cum procedează pentru procuror;de altfel, unităţile teritoriale ale poliţiei nu coincid cu cele ale

parchetelor şi instanţelor judecătoreşti, existînd şi posturi de poliţie şiunităţi în poliţia feroviară, portuară, din aeroporturi. De principiu, oricepoliţist care este organ de cercetare penală poate efectua cercetarea



DPP–ps–19 în cauzele care sînt de competenţa organelor de cercetare ale poliţiei;totuşi, prin dispoziţii interne ale Inspectoratului General al Poliţiei sestabilesc limitele de competenţă ale organelor de cercetare alepoliţiei, fără însă ca nerespectarea lor să afecteze valabilitateacercetării efectuate. Organul de cercetare al poliţiei ierarhic superiorpoate prelua orice cauză penală de la organul de cercetare inferior,astfel încît cercetarea să poată fi efectuată de cadrele cele maicalificate ale poliţiei.

1) Competenţa organelor de cercetare speciale (art.208)

Organele de cercetare penală speciale au competenţa de a efectuacercetarea penală în cauzele care nu sînt date în competenţaobligatorie a procurorului, după următoarele distincţii:a) Comandan ţ ii unit ăţ ilor militare corp aparte şi similare, precum şi

ofiţerii desemnaţi de către aceştia, pentru infracţiunile săvîrşite demilitarii din subordine, precum şi pentru infracţiunile săvîrşite înleg ă tur ă cu serviciul de către angajaţii civili ai acestor unităţi.Competenţa operează şi în cazul unităţilor militarizate dinMinisterul de Interne, Ministerul Justiţiei – Direcţia Generală aPenitenciarelor, SRI, SIE, SPP, Serviciul de TelecomunicaţiiSpeciale.

b) Ş efii comenduirilor de garnizoan ă, precum şi ofiţerii anumedesemnaţi de către aceştia, pentru infracţiunile săvîrşite de militari

în afara unităţilor militare.c) Comandanţ ii centrelor militare şi ofiţerii anume desemnaţi de către

aceştia, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militaresăvîrşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare.La cererea comandanţilor centrelor militare, organul de poliţieefectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrărilecomandantului centrului militar.În cazurile prevăzute mai sus (lit. a–c) cercetarea penală se

efectuează în mod obligatoriu de organele speciale prevăzute(excluderea organelor de cercetare ale poliţiei).d) Ofiţ erii de gr ă niceri , precum şi ofiţerii anume desemnaţi de MI,

pentru infracţiunile de frontieră.e) C ă pitanii porturilor , pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei

pe apă şi contra disciplinei la bord, precum şi pentru infracţiunilede serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute în Codul penal,săvîrşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pussau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei.Întrucît pentru organele de cercetare speciale de la lit. d şi e nu seface menţiunea cu privire la caracterul obligatoriu al competenţeilor, decurge concluzia că pentru infracţiunile date în competenţalor se poate efectua cercetarea şi de către organul de cercetare alpoliţiei, care are competenţa generală.Supravegherea cercetării penale efectuate de căpitanii porturiloreste de competenţa procurorilor din secţiile maritime şi fluviale aleparchetelor corespunzătoare instanţelor competente să judececauza în primă instanţă (art. 4 din Decretul nr. 203/1974).

1) Dispoziţii speciale privind competenţa organelor de cercetare penală (art. 210–213)

Dispoziţiile privind competenţa după materie şi după calitateapersoanei fiind prevăzute sub sancţiunea unei nulităţi absolute (art.197 al. 2 şi 3), organul de urmărire penală este obligat, înainte de a

efectua urmărirea penală, să–şi verifice competenţa. În plus, se aplică în mod corespunzător în cursul urmăririi penale şi dispoziţiileprivitoare la competenţa teritorială, în caz de indivizibilitate şi



DPP–ps–20conexitate, de disjungere, în caz de schimbare a calităţii inculpatului,de declinare de competenţă şi chestiuni prealabile, prevăzute pentruinstanţele judecătoreşti în art. 30–36, 38, 40, 42 şi 44 (art. 45 al. 1).Cu privire la competenţa teritorială sînt şi unele dispoziţii speciale: – cînd nici unul din cele patru criterii de loc din art. 30 al. 1 nu este

cunoscut, competenţa revine organului de cercetare mai întîisesizat;

– în caz de sesizări simultane privind cele patru criterii de loc,

precăderea se stabileşte în ordinea enumerării de la art. 30, spredeosebire de competenţa instanţelor judecătoreşti pentru care nuse prevede vreo precădere în raport de aceste criterii de loc;

– dacă în raport de unul din criteriile arătate în art. 30 al. 1 sîntcompetente mai multe organe de cercetare penală, competenţarevine organului mai întîi sesizat;

– urmărirea penală a infracţiunilor săvîrşite în străinătate (art. 31) seefectuează de către organul de cercetare din raza teritorială ainstanţei competente să judece cauza în primă instanţă.

După verificările făcute, constatînd că nu are competenţa săefectueze urmărirea penală, organul de cercetare trimite de îndatăcauza procurorului care exercită supravegherea asupra activităţii sale

în vederea sesizării organului competent. Cînd lipsa de competenţăeste constatată de către procuror, acesta îşi declină competenţa înfavoarea procurorului competent, prin ordonanţă.În art. 211 şi 213 se prevăd dispoziţii care produc o extindere limitatăa competenţei organelor de cercetare penală. Astfel, în ce priveştecompetenţa după materie şi calitatea persoanei, precum şi dupăteritoriu, se prevede că organul de cercetare penală este obligat săefectueze actele de cercetare ce nu sufer ă am înare, chiar dacăacestea privesc o cauză care nu este de competenţa sa; se faceaplicarea dispoziţiilor potrivit cărora poliţistul trebuie să intervinăoricînd s–a săvîrşit o infracţiune, pentru a lua măsurile necesare de

prindere a făptuitorului, de păstrare a urmelor infracţiunii, dedescoperire a persoanelor care au perceput ceea ce s–a întîmplat (Înacest sens şi art. 25 din Legea nr. 26/1994 privind organizarea şifuncţionarea Poliţiei Române). Lucrările efectuate în astfel de cazurise trimit de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea,organului competent să urmărească acea cauză.În ce priveşte extinderea competenţei teritoriale, se prevede că atuncicînd anumite acte de cercetare trebuie efectuate în afara razeiteritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare poate să leefectueze el însuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisierogatorie sau delegare. Dacă înţelege să efectueze personal acte decercetare, înştiinţează în prealabil despre aceasta organulcorespunzător din raza teritorială în care va efectua aceste acte. Încuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare efectuează toateactele de cercetare, chiar dacă unele din acestea trebuie îndeplinite înafara razei sale teritoriale, cu înştiinţarea organului de cercetarecorespunzător.

1) Organe şi persoane care pot încheia acte deconstatare a comiterii de infracţiuni (art. 214, 215)

Fără a le recunoaşte calitatea de organe de cercetare penală, legeaacordă unor organe şi persoane, denumite organe de constatare,dreptul de a încheia acte de constatare în cazul săvîrşirii deinfracţiuni. –

Organele inspecţiilor de stat, ale gărzii financiare, precum şi alteorgane de stat – pentru infracţiunile ce constituie încălcări aledispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit



DPP–ps–21legii; sînt astfel de organe: inspectorii pentru protecţia muncii,calităţii produselor, din regimul vamal, silvic, piscicol, sanitar etc.Aceste organe acţionează în afara instituţiei din care fac parte, darasupra activităţii persoanelor care trebuie să respecte anumitenorme.

– Organele de control şi de conducere ale administraţiei de stat, aleautorităţilor autonome – pentru infracţiunile săvîrşite în legătură cuserviciul de cei aflaţi în subordinea sau sub controlul lor; sînt astfel

de organe: conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice,persoanele cu sarcini de control la unităţile de orice fel care ausarcina de a verifica îndeplinirea de către subordonaţi a atribuţiilorde serviciu.

Organele arătate au dreptul să ia declaraţii de la făptuitor şi de lamartorii care au fost de faţă la săvîrşirea unei infracţiuni şi să

întocmească procesele-verbale despre împrejurările concrete alesăvîrşirii acesteia; de asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte,să procedeze la evaluarea pagubelor, precum şi să efectueze şi alteacte, cînd legea prevede aceasta21. Actele încheiate se înainteazăprocurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituieinfracţiune, afară de cazul cînd legea dispune altfel.În caz de infracţiune flagrantă, aceleaşi organe au obligaţia să–lprindă pe făptuitor şi să–l înainteze de îndată procurorului, împreunăcu actele încheiate.Obligaţiile şi drepturile arătate mai sus le au şi următoarele persoane: – comandanţii de nave şi aeronave – pentru infracţiunile săvîrşite pe

acestea, pe timpul cît navele şi aeronavele pe care le comandă seaflă în afara porturilor şi aerodromurilor;

– subofiţerii trupelor de grăniceri – pentru infracţiunile de frontieră.Codul de procedură penală acordă acestor persoane dreptul de aefectua percheziţii corporale asupra făptuitorului, de a verificalucrurile pe care acesta le are cu sine şi chiar de a prinde pe făptuitor,

înaintîndu–l de îndată procurorului sau organului de cercetare penală;actele încheiate se înaintează organului de cercetare competent(căpitanul portului, ofiţerului de grăniceri) în cel mult 5 zile, pentrucomandanţii de nave şi aeronave termenul începînd să curgă de ladata ancorării navei sau aterizării aeronavei pe teritoriul român.Prin lege se recunoaşte dreptul de a face constatări cu privire lasăvîrşirea unei infracţiuni şi altor cadre sau persoane. Astfel, în art. 11din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI seprevede că activităţile care aduc atingere siguranţei naţionale pot ficonstatate de cadrele SRI.Importanţa acestor constatări în combaterea infracţiunilor estereflectată în dispoziţia potrivit căreia procesele-verbale întocmite deaceste organe sau cadre constituie mijloace de probă şi moduri desesizare a organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi(art. 214, 215 – ultimele alineate).

§1. Supravegherea exercitată de către procuror î nactivitatea de urmărire penală (art. 216–220)

1) Obiectul şi caracteristicile supravegherii exercitate de către procuror î n activitatea deurmărire penală

Potrivit art. 27 lit. b L.O.J., Ministerul Public are ca atribuţii şisupravegherea urmăririi penale; în exercitarea acestei atribuţii,procurorii conduc şi controleaz ă activitatea de cercetare penală a

poliţiei şi a altor organe, care sînt obligate să aducă la îndeplinire21 percheziţii corporale şi de bagaje – în cazul vameşilor; verificareadocumentelor contabile – pentru revizorii de gestiune şi inspectorii financiari



DPP–ps–22dispoziţiile procurorului, în condiţiile legii. Reglementarea activităţii desupraveghere de către procuror în activitatea de urmărire penală îşiare sediul în art. 216–220.Supravegherea exercitată de către procuror are ca obiect asigurareadescoperirii tuturor infracţiunilor săvîrşite, tragerea la răspunderepenală a oricărui infractor şi garantarea ca nici o persoană să nu fieurmărită penală fără să existe indicii temeinice că a săvîrşit o faptăprevăzută de legea penală; de asemenea, procurorul veghează ca nici

o persoană să nu fie reţinută sau arestată decît în cazurile şi încondiţiile prevăzute de lege. Aşadar, în cadrul supravegherii pe care oexercită, procurorul trebuie să acţioneze ca, în cursul urmăririi penale,respectîndu–se dispoziţiile legale care reglementează desfăşurareaacestei activităţi, să se afle adevărul şi să fie lămurită cauza sub toateaspectele, prin strîngerea probelor necesare atît în favoarea, cît şi îndefavoarea învinuitului sau inculpatului. Într–o formulă de sinteză:procurorul supraveghează ca urmărirea penală să fie efectuatăcomplet , temeinic şi operativ ; ca actele de urmărire penală să fieefectuate potrivit dispozi ţ iilor legii ; să fie luate toate măsurilenecesare pentru prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.Obiectul supravegherii de către procuror a activităţii de urmărirepenală, precum şi principiile specifice ale acestei activităţi, determinăanumite caractere ale supravegherii urmăririi penale, care odeosebeşte de supravegherea de către procuror a activităţii altororgane (cum sînt cele de punere în executare a sancţiunilor aplicate): – procurorul exercită supravegherea de pe poziţia de conduc ă tor al

urmăririi, cu drept de interven ţ ie şi de decizie asupra oricăror actede urmărire efectuate de organele aflate sub supravegherea sa;

– supravegherea este permanent ă şi complet ă, în sensul că sedesfăşoară din momentul începerii urmăririi penale şi pînă lafinalizarea ei, cuprinzînd toate aspectele legalit ăţ ii şi temeiniciei;

– supravegherea (ca şi urmărirea) se desfăşoară nepublic,

necontradictoriu şi în form ă scris ă, luîndu–se măsuri fărăpublicitate, atunci cînd este necesar şi în locul potrivit.Poziţia procurorului de conducător al urmăririi penale rezultă în modexpres din dispoziţiile art. 27 lit a şi b L.O.J., dar şi din drepturileacordate procurorului de către dispoziţiile Codului de procedurăpenală în raport de organele de cercetare penală supravegheate.Supravegherea exercitată de către procuror foloseşte aceleaşimodalităţi şi mijloace juridice faţă de toate organele de cercetarepenală, fie ale poliţiei, fie speciale. Însă cînd urmărirea penală esteefectuată de către procuror, supravegherea exercitată de procurorulierarhic superior urmează reguli diferite, deoarece numai anumiteacte ale procurorului sînt supuse supravegherii exercitate deconducătorul parchetului din care face parte sau de procurorul dinparchetul ierarhic superior.

1) Procurorul competent să efectuezesupravegherea urmăririi penale

Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 45/1993, care a modificat art.209 (de la 1 iulie 1993), cercetarea penală putea fi supravegheată deorice procuror, neexistînd o dispoziţie care să prevadă că anumiteorgane de cercetare penală se află sub supravegherea unui anumitprocuror. Ca urmare, într–o cauză de competenţa tribunaluluisupravegherea putea fi exercitată şi de către procurorul de laprocuratura locală (de pe lîngă judecătorie), existînd doar obligaţia ca

sesizarea instanţei să o efectueze procurorul corespunzător de laprocuratura judeţeană. Pe linie internă a Procuraturii şi aInspectoratului General al Poliţiei existau reguli ca supravegherea să



DPP–ps–23fie exercitată de către un procuror din unitatea de procuraturăcorespunzătoare formaţiunii de cercetare penală.Potrivit noii redactări a art. 209 al. 4, supravegherea asupra activităţiiorganului de cercetare penală să exercită de către procurorul de laparchetul corespunzător instanţei care, conform legii, judecă în primăinstanţă cauza urmărită. Această dispoziţie legală este de natură săsistematizeze şi să simplifice competenţa de supraveghere aprocurorului; competenţa de supraveghere nu mai are în vedere

organul de cercetare supravegheat, ci competenţa procurorului de asesiza instanţa de judecată în cauza respetivă. Dacă o cauză este decompetenţa judecătoriei, oricare ar fi organul de cercetare al poliţieicare efectuează cercetare – şef de post, poliţie orăşenească,municipală, judeţeană – supravegherea se poate exercita de cătreprocurorul din parchetul de pe lîngă judecătorie; dacă tribunalul arecompetenţa de judecată în primă instanţă, supravegherea se exercităde către procurorul din parchetul de pe lîngă tribunal; în acelaşi modse determină supravegherea urmăririi penale şi în cauzele decompetenţa instanţelor militare. Este competent să efectuezesupravegherea şi procurorul din parchetul ierarhic superior celuicorespunzător instanţei competente să judece cauza în primăinstanţă; cînd cauza este de competenţa judecătoriei, dar cercetareao face organul de poliţie judeţean, supravegherea se poate exercita şide procurorul din parchetul de pe lîngă tribunal.Potrivit Decretului nr. 203/1974 privind înfiinţarea şi organizarea desecţii maritime şi fluviale la unele instanţe judecătoreşti şi parchete(art. 4), supravegherea urmăririi în cauzele de competenţa acestorsecţii se exercită de către procurorii de la secţiile maritime şi fluvialeale parchetelor din Constanţa şi Galaţi, corespunzătoare instanţelorcare judecă în primă instanţă cauza penală. Competenţa acestorprocurori are întîietate şi în caz de indivizibilitate şi conexitate cuinfracţiuni de drept comun.

În cauzele în care urmărirea se efectuează de către procurori,supravegherea se exercită de primul procuror al parchetului din careface parte, de către adjunctul acestuia sau de procurorul şef de secţie,

în baza delegaţiei date de primul procuror; cînd urmărirea seefectuează de către primul procuror, supravegherea se exercită decătre procurorul ierarhic superior, care este primul procuror alparchetului superior; cînd urmărirea este efectuată de către unprocuror din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie,supravegherea se exercită de către procurorul şef de secţie deurmărire penală şi de criminalistică sau de către procurorul general.

2) Modalităţile prin care se exercită de către procuror supravegherea activităţii de cercetare penală

Pentru ca procurorul să–şi poată exercita atribuţiile de supraveghere aactivităţii de cercetare penală trebuie, în primul rînd, să aibăcunoştinţă de cauzele care sînt în curs de cercetare penală; caurmare, prin lege (art. 218 al. 2) organul de cercetare penală esteobligat să încunoştinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunea cucare s–a sesizat şi a început urmărirea penală. Din moment ce a luatla cunoştinţă despre începerea cercetării penale, procuroruldesfăşoară din oficiu supravegherea, de pe poziţia de conducere şicontrol a activităţii de cercetare penală.Supravegherea din oficiu se desfăşoară prin două modalităţi:

verificarea cauzelor aflate în cercetare şi participarea procurorului laefectuarea actelor de cercetare pentru care consideră necesarăprezenţa sa.



DPP–ps–24Verificarea lucr ă rilor de cercetare penală se efectuează în tot cursulcercetării şi, în mod obligatoriu, la terminarea ei. Pentru a verificalegalitatea şi temeinicia activităţii de cercetare penală în cursuldesfăşurării ei, procurorul poate alege unul din următoarele procedee: – poate cere spre verificare orice dosar de la organul de cercetare

penală, care este obligat să–l trimită, cu toate actele, materialele şidatele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării (art.218 al. 3);

– se poate deplasa la sediul organului de cercetare penală, cu careocazie verifică toate dosarele aflate în curs de cercetare penală;

– verifică actele de cercetare cu ocazia solicitării de către organul decercetare penală a unei autoritaţii prealabile, a unei încuviinţări, aunei confirmări, atunci cînd legea cere aceasta sau cu ocaziapropunerii de punere în mişcare a acţiunii penale şi de arestarepreventivă a învinuitului sau inculpatului.

În toate aceste cazuri procurorul, înainte de a dispune actul solcitat,verifică mai întîi dacă sînt întrunite condiţiile cerute de lege. Laterminarea cercetării penale, atunci cînd procurorul trebuie să rezolvecauza, verificarea se face sub toate aspectele legalităţii şi temeinicieicercetării, întrucît procurorul r ă spunde de soluţia pe care o adoptă.

Trimiterea în faţa instanţei a unei cauze a cărei cercetare a fostnelegal şi necomplet efectuată poate atrage restituirea cauzei pentrurefacerea sau completarea urmăririi penale, ceea ce constituie o notănegativă nu numai pentru organul care a efectuat cercetarea, ci şipentru procurorul care a supravegheat–o.Participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penalăconstituie o a doua modalitate de supraveghere; fiind prezent laefectuarea actului, poate asigura respectarea legii şi, prin capacitateasa profesională, poate da eficienţă mai mare actului efectuat22. Spredeosebire de verificarea lucrărilor de urmărire penală, care presupuneconstatări după efectuarea unor acte de cercetare sau, dimpotrivă,

autorizarea pentru efectuarea lor, participarea procurorului laefectuarea unor acte de cercetare penală asigură îndeplinirea lor încele mai bune condiţii de eficienţă şi legalitate.În afară de supravegherea din oficiu, procurorul exercităsupravegherea şi cu ocazia rezolv ă rii plîngerilor îndreptate împotrivaactelor de cercetare. Potrivit art. 275, orice persoană poate faceplîngere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prinacestea s–a adus o vătămare intereselor sale legitime. În ce priveşteautoritatea care soluţionează plîngerea se conturează două sisteme: – în legislaţiile în care instrucţia prealabilă se efectuează de către

judecătorul de instrucţie, partea nemulţumită poate folosi o cale deatac – apel sau recurs – care se judecă de o instanţă de instrucţie(camera de instrucţie);

– în legislaţiile în care urmărirea penală se efectuează subsupravegherea procurorului, plîngerea împotriva actelor decercetare penală nelegale se soluţionează de procurorul ierarhicsuperior23.

22 prezenţa procurorului la o cercetare la faţa locului sau la ascultareainculpatului crează reale posibilităţi de respectare a condiţiilor cerute de legela efectuarea acestor acte, dar şi stabilirea corectă şi completă a împrejurărilor de la locul faptei, a urmelor şi mijloacelor de probă materialegăsite, la obţinerea unei declaraţii sincere şi complete a celui ascultat23 Pînă în 1991, legislaţia noastră consacra acest ultim regim, deoareceplîngerea trebuia adresată procurorului care supraveghează cercetarea

penală, iar în cazul cînd actul procurorului era considerat nelegal, plîngereatrebuia adresată procurorului ierarhic superior. Se adoptase astfel concepţiacă activitatea de urmărire penală nu trebuie supusă controlului instanţei de



DPP–ps–25Prin Legea nr. 32/1990 de modificare şi completare a Codului deprocedură penală s–a făcut o primă excepţie de la această regulă,deoarece ordonanţa de respingere a cererii inculpatului arestat de a fieliberat provizoriu poate fi supusă controlului instanţei de judecată,prin introducerea unei plîngeri împotriva ordonanţei. Apoi, prindispoziţia art. 23 al. 4 din Constituţie, plîngerea împotriva legalităţiimandatului de arestare preventivă se rezolvă de instanţa competentăsă judece cauza în primă instanţă. Pentru toate celelalte plîngeri

împotriva actelor de cercetare penală nelegale competent de a lerezolva a rămas procurorul.Partea care consideră că a fost vătămată printr–un act de cercetarenelegal îndreaptă plîngerea sa fie organului de cercetare, fieprocurorului care exercită supravegherea. Organul de cercetare esteobligat să o înainteze procurorului competent în termen de 48 de orede la primirea ei, împreună cu explicaţiile sale, atunci cînd acesteasînt necesare. Dacă plîngerea se îndreaptă împotriva unui act efectuatde către procuror, aceasta se adresează prim-procuroruluiparchetului, iar cînd se îndreaptă împotriva actelor sau măsurilor luatede către prim-procuror, plîngerea se adresează procurorului ierarhicsuperior, care este conducătorul parchetului ierarhic superior dinaceeaşi circumscripţie teritorială (art. 32 L.O.J.). Introducerea plîngeriinu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau actului careformează obiectul plîngerii.Primind plîngerea, procurorul competent să o rezolve verfică dosarulde cercetare penală, cere explicaţiile necesare organului de cercetarepenală sau procurorului care l–a efectuat, ascultă persoana care afăcut plîngerea, fiind obligat să o rezolve în cel mult 20 zile. În cazul încare plîngerea se referă la măsurile preventive, plîngerea trebuierezolvată de îndat ă, avînd în vedere starea de deţinere a celui care oface. Rezolvarea plîngerii se face prin rezoluţie scrisă şi motivată, iarsoluţia adoptată se comunică de îndată persoanei care a făcut

plîngerea. Aceasta poate face o nouă plîngere procurorului ierarhicsuperior celui care a rezolvat plîngerea iniţială, ajungîndu–se pînă laprocurorul general.

1) Mijloacele prin care se exercită supravegherea procurorului în activitatea de urmărire penală

Verificînd activitatea de cercetare penală, participînd la efectuareaunor acte de cercetare sau rezolvînd plîngerile împotriva unor acte decercetare penală, procurorul poate ajunge la concluzia că actul decercetare a fost legal efectuat şi cu eficienţa necesară, că măsuraprocesuală a fost luată în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege,raţiune pentru care dă valabilitate acestor acte şi măsuri sauefectuează personal actele necesare desfăşurării în continuare aurmăririi penale; dacă procurorul constată că s–a încălcat legea laefectuarea actelor de cercetare penală sau că acestea nu au fostcorect sau eficient îndeplinite, va da curs acestei constatări şi vacorecta ce se poate corecta, va infirma ceea ce este nelegal efectuatşi va refuza îndeplinirea actelor şi măsurilor solicitate.În prima situaţie – dacă a constatat că actele de cercetare ce se cerefectuate sînt legale şi temeinice – procurorul care supravegheazăcercetarea penală emite autorizarea prealabilă, acordă încuviinţareasau confirmă actul sau măsura luată. Autorizarea trebuie să fie dată

întotdeauna înainte de efectuarea actului24. Încuviin ţ area trebuie să

judecată.

24 Percheziţia nu poate fi efectuată de către organul de cercetare penalădacă nu se află în posesia autorizaţiei prealabile; în caz contrar, actul estenelegal şi atrage răspunderea pentru abuzul în serviciu de a efectua



DPP–ps–26fie prealabilă, dar atunci cînd este urgenţă poate interveni şi dupăefectuarea actului25. Confirmarea se dă de către procuror dupăefectuarea unui act de cercetare penală, dînd valabilitate actului şiprovocînd producerea efectelor juridice ale acestuia care, pînă laconfirmare, erau suspendate26.Organul de cercetare penală poate face propuneri procurorului de aefectua actele care intră în atribuţia sa ori de a lua măsurile pe carenumai el le poate dispune; cînd este de acord cu aceste propuneri,

procurorul efectuează actul necesar sau dispune măsura solicitată27.Procurorul poate constata, însă, că actul solicitat sau propunereafăcută de organul de cercetare penală nu este nici legală, nicitemeinică; în aceste cazuri mijloacele juridice de supraveghere sîntdiferite. Procurorul poate constata că actele de urmărire solicitate nu

îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege; în acest caz, el refuză – înscris şi motivat – să dea autorizaţie de percheziţie, încuviinţare de ase reţine corespondenţa, confirmarea actului efectuat, ori refuzăpunerea în mişcare a acţiunii penale, arestarea preventivă, trimiterea

în judecată. Refuzînd aprobarea actelor nelegale şi netemeinice,procurorul trebuie să îndrume efectuarea în continuare a urmăririipenale; în acest caz, dacă cercetarea este în curs, procurorul dădispoziţ ii de ce trebuie să facă în continuare organul de cercetarepenală, ce împrejurări trebuie să lămurească şi prin ce mijloace deprobă, ce acte de urmărire trebuie efectuate sau refăcute. Dispoziţiiledate de procuror sînt obligatorii pentru organul de cercetare penală,

în sensul că trebuie aduse la îndeplinire. În cazul în care organul decercetare penală are de făcut obiecţii asupra dispoziţiilor obligatoriidate de procuror, poate sesiza pe prim procurorul parchetului sau,cînd dispoziţiile au fost date de către acesta, pe procurorul ierarhicsuperior, fără a întrerupe însă îndeplinirea lor. În termen de 3 zile dela sesizare, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior esteobligat să se pronunţe, în sensul de a se executa dispoziţiile date sau

a se întrerupe executarea, cu indicaţii de ce trebuie să se facă încontinuare (art. 219).Un alt mijloc de supraveghere constă în trecerea cauzei de la unorgan de cercetare penală la altul. Procurorul poate dispune, dupănecesitate, ca într–o cauză în care cercetarea penală este efectuatăde un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt organ decercetare competent. Preluarea unei cauze de către un organ decercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de laparchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propuneriimotivate a organului de cercetare care preia cauza şi după

înştiinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia.

percheziţii în alte condiţii decît cele legale.25 De exemplu dacă există urgenţă se poate dispune reţinereacorespondenţei de către organul poştal, urmînd ca îndată să se obţină şi încuviinţarea procurorului.26 Confirmarea procurorului de a nu se începe urmărirea, confirmarearechizitoriului de către primul procuror atunci cînd urmărirea se efectueazăde către un procuror din subordinea sa sînt acte de supraveghere fără decare aceste acte nu produc efecte juridice.27 Cînd organul de cercetare penală propune procurorului punerea înmişcare a acţiunii penale şi arestarea inculpatului, procurorul – dacă este deacord – emite ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale şi ordonanţade arestare preventivă a inculpatului, precum şi mandatul de arestare; dacăse propune procurorului trimiterea în judecată a inculpatului ori scoaterea de

sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, procurorul îşi dă acordul cuaceste propuneri prin emiterea rechizitoriului sau a ordonanţei de scoaterede sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale.



DPP–ps–27Cînd consideră necesar, procurorul poate prelua personal continuareaurmăririi penale de la organul de cercetare penală sau poate efectuaorice act de cercetare în locul organului care efectuează cercetareapenală.Infirmarea de către procuror a unui act de cercetare penală sedispune atunci cînd actul s–a făcut cu încălcarea legii de procedurăpenală sau nu este întemeiat. Infirmarea înseamnă desfiinţareaactului de cercetare, care nu mai produce astfel efecte juridice. După

infirmare, procurorul poate dispune refacerea actului de către organulde cercetare sau îl poate reface personal, respectîndu–se dispoziţiilelegale; cînd actul este inadmisibil sau tardiv, refacerea nu mai esteposibilă.În exercitarea supravegherii asupra activităţii organelor de cercetarepenală, procurorul ia măsuri şi dă dispoziţii în scris şi motivat , prinnote scrise de supraveghere, rezoluţ ii sau ordonanţ e motivate.

2) Supravegherea urmăririi penale în cazul în careaceasta este efectuată de către procuror

În cazurile în care legea prevede obligativitatea efectuării urmăririipenale de către procuror, precum şi atunci cînd procurorul efectueazăurmărirea în alte cauze, supravegherea acestei activităţi esterestrînsă. Întrucît actele de următrire penală sînt efectuate chiar decătre procuror, nu mai este necesară pentru acestea o autorizareprealabilă, o încuviinţare sau alte mijloace juridice de supravegheredin partea altor procurori. Fiind subordonat conducătoruluiparchetului, procurorul care efectuează urmărirea este permanentsupus controlului din partea acestuia, respectînd dispoziţiile date deacesta sau efectuînd personal orice act de urmărire penală. Camijloace de supraveghere obligatorii se prevede că ordonanţa dearestare preventivă a învinuitului sau inculpatului, precum şirechizitoriul trebuie să fie confirmate de prim-procurorul parchetului încadrul căruia se efectuează urmărirea penală, iar dacă aceste acte au

fost emise chiar de prim-procuror, confirmarea trebuie dată deprocurorul ierarhic superior. Fără confirmare, cele două acte aleprocurorului care efectuează urmărirea penală nu–şi produc în modvalabil efectele prevăzute de lege.

I .2 . Desfăşurarea urmări ri i penale

§1. Începerea urmăririi penale1) Stadiul procesual al începerii urmăririi penale A. Actul de începere a urmăririi penale şi

importanţa saEfectuarea urmăririi penale cuprinde întreaga activitate desfăşuratăde organele de cercetare penală şi de procurori, încadrată între actul

de începere a urmăririi penale şi actul prin care aceasta este finalizatăprin rechizitoriul de trimitere în judecată a inculpatului sau prinordonanţa de clasare, scoatere de sub urmărire penală sau încetare aurmăririi penale.Urmărirea penală se desfăşoară, într–o primă etapă, prin cercetarea

penală care are ca obiect strîngerea probelor necesare cu privire lasăvîrşirea unei infracţiuni, la identificarea făptuitorului şi la stabilirearăspunderii acestuia, pentru a se constata dacă este sau nu cazul săse dispună trimiterea în judecată. Cercetarea penală se efectuează decătre organele de cercetare penală, sub supravegherea procurorului,dar se poate desfăşura – atunci cînd legea prevede – şi de cătreprocuror. A doua etapă a urmăririi penale o formează activitateaprocurorului prin care verifică cercetarea efectuată sub aspectullegalităţii şi temeiniciei ei şi, în raport de cele constatate, rezolvă



DPP–ps–28cauza prin trimiterea în judecată a inculpatului sau printr–o soluţie denetrimitere în judecată.Fiecare etapă a urmăririi penale trece prin mai mutle stadiiprocesuale. Primul stadiu procesual al cercetării penale (deci şi alurmăririi penale) îl constituie începerea urm ă ririi penale, care constă

în actul de dispoziţ ie al organului de urmărire penală prin caredispune promovarea activităţii pentru identificarea făptuitorului şitragerea sa la răspundere penală. Dispunînd începerea urmăririi

penale, organul de cercetare penală se investeşte cu toate drepturileconferite de lege pentru efectuarea urmăririi penale, atît în legăturăcu strîngerea probelor pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, cîtşi în legătură cu măsurile procesuale ce pot fi luate faţă de persoanaurmărită.Reglementarea momentului iniţial al urmăririi penale prezintăimportanţă politică şi procesuală. Combaterea infracţiunilor implică oacţiune imediată şi în forme simplificate din partea organelor deurmărire penală; ca urmare, procedura începerii urmăririi penaletrebuie să fie cît mai simplă, să nu întîrzie activitatea de constatare ainfracţiunilor, de identificare şi prindere a făptuitorilor. De aceea, încele mai multe cazuri începerea urmăririi penale se dispune printr–orezoluţie pusă pe actul prin care organul de urmărire a fost înştiinţatde săvîrşirea unei infracţiuni. Pe de altă parte, însă, ocrotireadrepturilor şi libertăţilor cetăţenilor exprimă cerinţa ca începereaurmăririi penale să se dispună numai atunci cînd există elementeconvingătoare despre săvîrşirea unei infracţiuni, ceea ce implică înunele cazuri o verificare prealabilă cu privire la temeinicia sesizării,dar şi la eventualele împrejurări a căror existenţă ar împiedicadeclanşarea urmăririi penale. În consecinţă, trebuie să existe garanţiisuficiente că nu se va proceda la începerea urmăririi penale decît încazurile şi condiţiile prevăzute de lege. De aceea, legiuitorul trebuiesă armonizeze cît mai bine interesul general cu interesul individual

atunci cînd reglementează începerea urmăririi penale.Reglementarea începerii urmăririi penale depinde de ponderea carese acordă unuia sau altuia din cele două interese ocrotite28.

B. Condiţiile prevăzute de lege pentru începereaurmăririi penale

În numeroase cazuri începerea urmăririi penale se reduce, caactivitate procedurală, la redactarea actului de dispoziţie a începeriiurmăririi penale, la o rezoluţie sau la întocmirea unui proces-verbal.Sînt însă şi cazuri în care, pentru a se ajunge la concluzia că trebuie

începută urmărirea penală, se desfăşoară un complex de acte deinvestigaţie, efectuate nu numai de organele de urmărire penală, ci şide alte organe sau persoane; în asemenea cazuri, se desfăşoară oactivitate mai extinsă în vederea începerii urmăririi penale, ceea ce adeterminat să se considere că ar exista o procedur ă de începere aurmăririi penale.

28 Astfel, în reglementarea iniţială a Codului de procedură penală din 1968,organul de urmărire penală era obligat să înceapă urmărirea penală ori decîte ori era sesizat printr–unul din modurile legale de sesizare, chiar dacă dela început constatase existenţa vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale; în această reglementareavea întîietate interesulde a se începe urmărirea penală, cazul de împiedicare urmînd a fi stabilit încadrul urmăririi penale. O mai bună corelare între cele două interese s–aprodus prin modificarea art. 228 prin Legea nr. 7/1973, care a prevăzut căurmărirea penală nu poate începe dacă, deşi sesizat în mod legal, organul de

urmărire constată existenţa unui caz de împiedicare a punerii în mişcare aurmăririi penale, ocrotindu–se astfel mai bine persoanele nevinovate penalsau pentru care răspunderea penală fusese înlăturată.



DPP–ps–29În ambele situaţii – fie că se procedează imediat după sesizare la

începerea urmăririi penale, fie că se desfăşoară o activitate deinvestigaţie prealabilă începerii urmăririi penale – se cer îndeplinitedouă condiţii (art. 228): – o condiţie pozitiv ă – să există o sesizare legală despre săvîrşirea

unei infracţiuni, provenită printr–unul din modurile de sesizareprevăzute de lege;

– o condiţie negativ ă – să nu existe vreunul din cazurile de

împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.10.

Fiecare din aceste condiţii implică o atentă examinare.1) Modurile de sesizare a organelor de urmărire

penală A. Conceptul şi clasificarea modurilor de sesizare

a organelor de urmărire penalăPentru combaterea tuturor infracţiunilor săvîrşite, organele deurmărire penală trebuie să fie informate cu privire la fiecareinfracţiune ce s–a comis şi cu privire la fiecare făptuitor. În acest scop,organele de cercetare penală, precum şi poliţiştii din formaţiunileoperative şi cadrele din serviciile de informaţii desfăşoară o activitatepermanentă de cunoaştere a fenomenului infracţional; oricît de binear fi organizată această activitate de investigaţie, ea nu poate acoperitoate domeniile vieţii sociale, ceea ce impune şi o contribuţie dinpartea cetăţenilor, a funcţionarilor din alte unităţi la informareaorganelor de urmărire penală despre săvîrşirea de infracţiuni. În acestscop, legea a reglementat modurile de sesizare a organelor deurmărire penală care, în ansamblul lor, acoperă posibilităţileprevizibile de cunoaştere a criminalităţii reale. Aşadar, modul desesizare a organelor de urmărire penală este, în primul rînd, un mijlocprin care organul de urmărire penală ia cunoştinţă despre săvîrşireaunei infracţiuni. Dar modul de sesizare are şi efectul juridic de a obliga

organul de urmărire penală de a se pronunţa cu privire la începereasau neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea cu care a fostsesizat. Ca urmare, prin mod de sesizare a organului de urmărirepenală se înţelege mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiilelegii, despre săvîrşirea unei infracţiuni, determinînd obligaţia acestuiade a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare laacea infracţiune.Codul de procedură penală reglementează mai multe moduri desesizare a organelor de urmărire penală: plîngerea, denunţul,sesizarea din oficiu, plîngerea prealabilă, sesizarea sau autorizareaorganului prevăzut de lege, exprimarea dorinţei guvernului străin (art.221), sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere sau decontrol şi de ceilalţi funcţionari (art. 227). În literatura de specialitateaceste moduri de sesizare se clasifică după mai multe criterii, dintrecare ne oprim la două: – În raport de persoanele sau autorit ăţ ile care fac sesizarea,

modurile de sesizare sînt: – externe – cînd organul de urmărire penală este sesizat de

persoane, autorităţi, funcţionari din afara organelor de urmărirepenală (plîngerea, denunţul, sesizarea sau autorizarea prealabilă,exprimarea dorinţei guvernului străin, sesizarea din parteapersoanelor cu funcţii de conducere sau a unor funcţionari);

– interne – cînd organul de urmărire penală se sesizează în baza

propriilor sale investigaţii sau a celor efectuate de către organeleoperative ale MI şi ale cadrelor din serviciile de informaţii(sesizarea din oficiu).



DPP–ps–30Această clasificare are consecinţe practice în ce priveşte începereaurmăririi penale, deoarece în caz de sesizare externă începereaurmăririi penale se dispune printr–o rezoluţie pusă pe actul primit,

în timp ce în caz de sesizare internă, din oficiu, trebuie întocmit unproces-verbal.

– În raport de efectele pe care le produc, modurile de sesizare aorganelor de urmărire penală sînt:

– generale – care produc efectul de a încunoştinţa organul de

urmărire penală despre săvîrşirea unei infracţiuni, dar ele nu sîntindispensabile pentru începerea urmăririi penale, deoarece ele potfi înlocuite cu sesizarea din oficiu (plîngerea, denunţul, sesizareapersoanelor cu funcţii de conducere şi de control sau a unorfuncţionari);

– speciale – cînd fără intervenţia lor nu se poate dispune începereaurmăririi penale din oficiu, fiind considerate derogări de laprincipiul oficialităţii (plîngerea prealabilă, sesizarea şi autorizareaorganului prevăzut de lege, manifestarea dorinţei guvernuluistrăin).În timp ce modurile generale de sesizare pot fi folosite, în principiu,de persoane ce nu au calităţi anume şi pentru orice infracţiuni,modurile de sesizare speciale nu pot fi folosite decît de persoanece au o anumită calitate şi numai pentru anumite infracţiuni.Atît modurile de sesizare generale, cît şi cele speciale sîntreglementate de Codul de procedură penală, dar şi de alte legi.

A. Modurile de sesizare generaleDintre modurile de sesizare generale, plîngerea şi denunţul pot fifolosite de orice persoană şi pentru orice infracţiune; sesizarea dinoficiu se poate dispune în toate cazurile, afară de cele pentru care secere un mod de sesizare special; în fine, sesizarea din parteapersoanelor cu funcţii de conducere şi atribuţii de control este limitatăla infracţiunile săvîrşite în unitatea din care fac parte, iar sesizarea

oricărui funcţionar este limitată la infracţiunile în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplinesc sarcinile.(i) Plîngerea

Plîngerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridicăcăreia i s–a cauzat o vătămare prin infracţiune (art. 222). Deşi legease referă la o unitate din cele prevăzute în art. 145 Cod penal, catitular al plîngerii, nu pot fi exceptate persoanele juridice private(societăţi comerciale, fundaţii) care au suferit o vătămare printr–oinfracţiune. Persoana vătămată prin infracţiune poate face plîngerepersonal sau printr–un mandatar special, în care caz la plîngere seataşează procura. Dacă plîngerea se face oral, datele necesare seconsemnează într–un proces-verbal încheiat de organul care oprimeşte. Plîngerea se poate face şi de unul din soţi pentru celălalt soţsau de către copilul major pentru părinţi, în calitate de substitui ţ i

procesuali, în temeiul art. 222 al. 5; persoana vătămată poate să nu–şi însuşească plîngerea făcută în interesul său. Pentru persoana lipsităde capacitate de exerciţiu, plîngerea se face de către reprezentantulsău legal; persoana cu capacitate de exerciţiu restrînsă face plîngereapersonal, cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.Plîngerea trebuie să conţină: – datele de identitate ale celui ce o face (nume, prenume, adresă); – descrierea faptei care face obiectul plîngerii; – indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut; –

arătarea mijloacelor de probă.Plîngerea este facultativ ă; potrivit art. 221, cînd prin săvîrşirea uneiinfracţiuni s–a produs o pagubă unei unităţi prevăzute în art. 145 Cod





DPP–ps–32Sesizarea obligatorie se apropie de denunţul obligatoriu, cu distincţiacă sesizarea devine obligatorie pentru o persoană datorită calităţii pecare o are şi în legătură cu activitatea de serviciu pe care odesfăşoară.

(iii) Sesizarea din oficiuSesizarea din oficiu are loc atunci cînd organul de urmărire află, peorice cale, că s–a săvîrşit o infracţiune; în mod logic, legea se referă laorice altă cale diferită de modurile de sesizare generale sau speciale

prevăzute de lege; de altfel, cînd legea cere un mod special desesizare, nu poate avea loc o sesizare din oficiu. Căile prin careorganul de urmărire află despre săvîrşirea unei infracţiuni sînt variate: – datele rezultate din cercetarea altor cauze penale, din rezolvarea

unor lucrări privind contravenţiile; – din denunţuri anonime verificate ca veridice; – din informaţiile cuprinse în ziare, transmise la radio sau

televiziune; – din discuţiile purtate cu ocazia unor adunări cetăţeneşti; – din activitatea organelor operative ale poliţiei, jandarmeriei, a

cadrelor din serviciile de informaţii, care au obligaţia de a facecunoscute organelor de urmărire penală informaţiile privindpregătirea şi săvîrşirea de infracţiuni de îndată ce au intrat înposesia lor.

Sesizarea din oficiu are loc numai după ce datele despre săvîrşireaunei infracţiuni au fost verificate şi consemnate într–un proces-verbal.

A. Modurile de sesizare specialeSînt moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală:plîngerea prealabilă, sesizarea sau autorizarea autorităţii prevăzutede lege şi manifestarea dorinţei guvernului străin, în cazul cînd legeacere asemenea moduri speciale de sesizare (în aceste cazuri,organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu – art. 221).

(i) Plîngerea prealabilă

Plîngerea prealabilă este încunoştinţarea făcută de către persoanavătămată printr–una din infracţiunile pentru care legea penală cere oasemenea plîngere pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, princare îşi exprimă voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul.Pentru a produce efectul de sesizare a organelor de urmărire penală,plîngerea prealabilă trebuie introdusă de către persoana vătămatăpersonal sau prin mandatar special, în termen de 2 luni de la datacînd persoana vătămată a cunoscut cine este făptuitorul. Nu estevalabilă plîngerea prealabilă introdusă de un substituit procesual, cala plîngerea de drept comun (art. 222). Pentru persoanele lipsite decapacitate de exerciţiu, plîngerea prealabilă se introduce dereprezentantul lor legal, iar persoanele cu capacitate de exerciţiurestrînsă introduc personal plîngerea prealabilă, dar cu încuviinţareaocrotitorului lor legal; în cazul acestor persoane plîngerea prealabilănu constituie un mod special de sesizare, deoarece în art. 131 al.ult.Cod penal se prevede că acţiunea penală se pune în mişcare şi dinoficiu. Cînd făptuitorul nu este cunoscut, plîngerea prealabilă îşiproduce efectul de a sesiza organul de urmărire penală, obligat săacţioneze pentru identificarea acestuia şi tragerea la răspunderepenală29.

(ii) Sesizarea organului prevăzut de legeSesizarea organului prev ă zut de lege este instituită de legea penalăpentru unele infracţiuni care aduc atingere capacităţii de apărare a

29 Întrucît Codul de procedură penală dă o reglementare specială plîngeriiprealabile (art. 279–286), problematica de amănunt a acestui mod desesizare va fi discutată într–un capitol special.



DPP–ps–33ţării (art. 331–336, 337, 353–354, 355 Cod penal), siguranţeicirculaţiei pe căile ferate (art. 278 Cod penal) sau navigaţiei maritimeşi fluviale (art. 117–119, 120 din Decretul nr. 443/1972 privindnavigaţia civilă). Fără o asemenea sesizare făcută în scris şi cu dateleindicate de lege pentru plîngerea prealabilă, urmărirea nu poate fi

începută din oficiu. Sesizarea trebuie să parvină de la persoanaprevăzută de lege: comandantul unităţii militare în cazul infracţiunilormilitare, organul competent al căilor ferate (directorul tehnic şi şeful

diviziei care coordonează ramura) pentru infracţiunile contrasiguranţei circulaţiei pe căile ferate, comandantul navei oriconducătorul unităţii căreia îi aparţine nava pentru infracţiunile contrasiguranţei circulaţiei pe apă. Nu se prevede un termen pentruintroducerea unei asemenea sesizări, astfel încît aceasta poate fifăcută pînă la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderiipenale.

(iii) Autorizaţia prealabilă Autoriza ţ ia prealabilă din parte autorit ăţ ii prev ă zute de lege este ocondiţie indispensabilă pentru începerea urmăririi penale în cazulsăvîrşirii unor infracţiuni cărora li se aplică principiul realit ăţ ii legii

penale (art. 5 Cod penal), cînd se cere autorizarea procuroruluigeneral al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. În cazulsăvîrşirii de infracţiuni de către persoane cu o anumită calitatestabilită de Constituţie sau alte dispoziţii legale, este necesarăautorizarea din partea autorităţii cerute de Constituţie sau alte legi.Astfel, Constituţia prevede că Preşedintele României nu poate fi pussub acuzare decît pentru înaltă trădare, printr–o hotărîre adoptată decele două Camere ale parlamentului în şedinţă comună, cu votul a 2/3din parlamentari (art. 84 al. 3); numai Camera Deputaţilor, Senatul şiPreşedintele României au dreptul să ceară declanşarea urmăririipenale a membrilor în funcţiune ai guvernului şi numai pentru faptelesăvîrşite în exerciţiul funcţiunii (art. 108 al. 2); deputatul sau senatorul

nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără încuviinţarea Camerei din care face parte (art. 69), ceea ce permite săcredem că pentru începerea urmăririi penale a unui deputat sausenator nu este necesară autorizarea care se cere pentru reţinere,arestare, percheziţionare sau trimitere în judecată. Magistraţii nu potfi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecatăfără avizul ministrului justiţiei (art. 91 al. 2 L.O.J.), iar judecătorii CurţiiSupreme de Justiţie nu pot fi urmăriţi fără autorizarea PreşedinteluiRomâniei (art. 59 al. 1 din Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de

Justiţie).(iv) Exprimarea dorinţei guvernului străin

Exprimarea dorinţ ei guvernului str ă in este un mod special de sesizarea organelor de urmărire penală în cazul infracţiunii contrareprezentantului unui stat străin, prevăzută în art. 171 Cod penal.

* * *

În cazul modurilor de sesizare speciale, organele de urmărire penalănu au dreptul de a începe urmărirea fără o plîngere prealabilă, osesizare sau autorizare din partea guvernului străin, dar pot iniţiademersurile necesare pentru a le obţine; dispoziţia de începere aurmăririi penale nu poate fi luată însă decît atunci cînd s–a primitsesizarea specială.Potrivit art. 34 al.ult. L.O.J., ministrul justiţ iei , în vederea apărăriiinteresului public, are dreptul să dea dispoziţie scrisă procurorului

competent să înceapă, în condiţiile legii, procedura de urmărirepenală pentru infracţiunile despre care are cunoştinţă. Dispoziţiascrisă poate fi dată direct sau prin procurorul general din Parchetul de



DPP–ps–34pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, fiind obligatorie, în sensul căprocurorul competent trebuie să înceapă urmărirea penală în cazurile

în care i s–a cerut aceasta. Ministrul justiţiei nu are dreptul de a dadispoziţii pentru oprirea procedurii de urmărire penală legal deschise.

2) Cazurile în care începerea urmăririi penale esteîmpiedicată

A. Cazurile de împiedicare a punerii în mişcare aacţiunii penale care împiedică şi începerea

urmăririi penalePotrivit art. 228 al. 1, urmărirea penală nu poate fi începută dacăexistă vreunul din cazurile prevăzute în art. 10, cu excepţia celuiprevăzut la lit. b1. Deci cazurile de împiedicare a punerii în mişcare aacţiunii penale sînt şi cazuri de împiedicare a începerii urmăririipenale, deoarece dacă acţiunea penală pentru tragerea la răspunderepenală a făptuitorului nu poate fi exercitată, nu există nici o raţiune săse înceapă şi să se desfăşoare urmărirea penală, care are ca finalitatetrimiterea în judecată a celui ce a săvîrşit o infracţiune.

Trimiterea pe care o face legea la art. 10 impune unele observaţii: – La art. 10 lit. f se face referire la lipsa plîngerii prealabile, a

sesizării sau autorizării organului competent; aceste cazuri sîntprevăzute şi în art. 221 ca moduri speciale de sesizare a organelorde urmărire penală, avînd acelaşi efect de împiedicare a începeriiurmăririi penale din oficiu.

– Dacă urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor cu privirela “existenţa infracţiunilor” şi identificarea “făptuitorilor”, atuncicînd sînt date suficiente asupra faptei şi făptuitorului (art. 10 lit. aşi c), devine necesară începerea urmăririi penale pentru a seconstata prin probe ce faptă s–a săvîrşit şi cine este autorul ei; deasemenea, existenţa tuturor elementelor constitutive aleinfracţiunii ori a uneia din cauzele care înlătură caracterul penal alfaptei nu poate fi stabilită decît în cursul urmăririi penale; dacă s–

ar proceda altfel, s–ar ajunge la o activitate de strîngere de probe înainte de a începe urmărirea penală, ceea ce ar fi contrarprevederilor legale. În cazul în care s–a început urmărirea penală şis–a constatat ulterior existenţa vreunuia din cazurile de

împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, organul deurmărire, după caz, va ajunge la scoaterea de sub urmărire sau la

încetarea urmăririi penale. – Între cazurile care pot împiedica începerea urmăririi penale se

includ şi cauzele de nepedepsire existente în momentul sesizării30. A. Cazuri de împiedicare a punerii în mişcare a

acţiunii penale care nu împiedică începereaurmăririi penale

În art. 228 se face excepţie cu privire la cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale, anume cazul prevăzut în art. 10 lit. b 1. S–aprocedat la o asemenea derogare pentru ca lipsa de pericol social afaptei să poată fi constatată de către procuror în cursul urmăririipenale, după lămurirea împrejurărilor legate de faptă şi făptuitor, abiaatunci existînd condiţiile de a se face aprecierea necesară; deasemenea, întrucît Codul penal (art. 181) prevede că procurorul poateaplica una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art.91 Cod penal, aplicarea acestor sancţiuni trebuie făcută în cadrul unuiproces, deci cel puţin în cursul urmăririi penale.

30 Nu s–ar putea începe urmărirea penală pentru violul unei tinere majoreatunci cînd victima s–a căsătorit între timp cu autorul violului (art. 197 al.ult.Cod penal).



DPP–ps–35Deşi nu se prevede în mod expres în art. 228, trebuie să tragemconcluzia că şi în cazul prevăzut la lit. i din art. 10 nu este împiedicată

începerea urmăririi penale. Într–adevăr, modificarea adusă art. 90–92Cod penal prin Legea nr. 104/1992 a înlăturat posibilitatea caprocurorul să dispună înlocuirea răspunderii penale, aceasta fiind deatributul instanţei de judecată; or, ca să ajungă cauza la instanţa de

judecat este necesar să se efectueze urmărirea penală şi să sedispună trimiterea în judecată de către procuror; astfel, înlocuirea

răspunderii penale nu mai poate constitui un caz de împiedicare a începerii urmăririi penale.

2) Actele premergătoare A. Conceptul de acte premergătoare şi natura lor

juridicăVerificarea unei plîngeri, a unui denunţ, a altor moduri de sesizare –inclusiv cel din oficiu – se poate face prin investigaţii proprii aleorganelor de urmărire penală sau ale unor organe de informaţii; deasemenea, astfel de investigaţii se pot efectua şi în vederea verificăriiexistenţei sau inexistenţei vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10sau al unuia de nepedepsire. Aceste acte de investigaţii trebuie săservească la luarea hotărîrii de a începe sau nu urmărirea penală,fiind denumite de lege acte premerg ă toare (art. 224)31.Codul de procedură penală din 1968 a adoptat denumirea de acte

premerg ă toare, ceea ce a dat loc la discuţii cu privire la natura lor juridică: sînt acte în afara procesului penal – deci acte

31 Sub Codul de procedură penală din 1936 se puteau efectua investigaţii cuprivire la săvîrşirea unei infracţiuni de către poliţia judiciară, sub denumireade prime cercetări, pînă ce procurorul dispunea punerea în mişcare a acţiuniipenale; modificarea suferită de Cod prin Legea nr. 3/1956 a înlocuit primelecercetări cu acte prealabile de urmărire penală, destinate a se constata dacăeste sau nu cazul pornirii procesului penal. Fără a se aduce o reglementarenouă, dar dorind să nu se confunde actele de investigaţie primară cu actele

de urmărire penale, li s–a dat această denumire de acte prealabile deurmărire penală, ceea ce însemna, în fond, acte de urmărire penală efectuate înainte de pornirea oficială a procesului penal, deci în afara urmăririi penale.



DPP–ps–36neprocedurale32; sînt acte în cadrul procesului penal33 – deci acteprocedurale “sui generis”34?Actele premergătoare sînt acte procedurale sui generis, deci au onatură juridică proprie; sînt efectuate înainte ca procesul penal să fiepornit, dar în scopul pornirii acestuia; sînt efectuate şi fără oreglementare procedurală, dar unele trebuie să respecte legea deprocedură penală; chiar şi actele premergătoare care nu au oreglementare procedurală, pentru a–şi atinge scopul, trebuie

consemnate într–un proces-verbal, cu valoare de mijloc de probă, careeste un act procedural penal. Definind astfel natura juridică a actelorpremergătoare, de acte procedurale sui generis, se fixează corectlocul lor în ansamblul actelor procesuale şi procedurale pe care lereglementează Codul de procedură penală.Ca şi actele premergătoare, actele de constatare prevăzute în art. 214şi 215 au ca scop sesizarea organelor de urmărire penală pentru

începerea şi desfăşurarea urmăririi penale. Actele de constatare sedeosebesc însă de actele premergătoare prin aceea că ele seefectuează de organele administraţiei de stat, în timp ce ultimele seefectuează de organele de urmărire penală şi anumite cadre alepoliţiei şi ale serviciilor de informaţii; de asemenea, actele deconstatare sînt moduri de sesizare a organelor de urmărire penalăpentru a se dipune începerea urmăririi penale, dar actelepremergătoare se efectuează după ce orgaul de urmărire a fost

32 S–a susţinut că actele premergătoare nu sînt acte procedurale, deoarecesînt plasate înainte de declanşarea procesului penal, fiind efectuate îna cestscop, dar nu ca acte incluse în proces. Dîndu–se exemple de investigaţii (filaj,fotografie operativă verificări de registre, scripte), se consideră că acestea nusînt reglementate de Codul de procedură penală, deci nu sînt acteprocedurale, fiidn doar acte premergătoare procesului penal. Admiţîndu–secă o cercetare la faţa locului, o constatare tehnico-ştiiniţifică sau medico-legală poate fi efectuată ca act premergător (caz în care trebuie respectată

procedura penală prevăzută de lege, dar mai ales că procesul-verbal în careeste consemnat rezultatul acestor investigaţii poate constitui mijloc deprobă, deci act de procedură penală), ca acte neprocedurale, caracterizareaactelor premergătoare în ansamblul lor, neprevăzute de legea de procedurăpenală, nu este convingătoare.33 Primele comentarii ale art. 224 au considerat actele premergătoare, deşidenumirea nu era în acest sens, ca acte cu caracter procedural penal şiefectuîndu–se în condiţiile prevăzute pentru actele de urmărire penală,motivaţia fiind că ele sînt efectuate de către organele de urmărire penală şilucrători operativi anume desemnaţi, fiind necesar să existe garanţii că legeava fi respectată chiar înainte de începerea urmăririi penale. Aceastăcaracterizare nu s–a verificat în practică, deoarece ca acte premergătoare s–au folosit filajul unor persoane suspecte, discuţii cu diverse persoane,

fotografii şi fiklme operative etc., care nu aveau o reglementare în Codul deprocedură penală şi nu erau enumerate printre actele de urmărire penală.Printr–o extindere a acestei caracterizări, s–a considerat că actelepremergătoare se efectuează ca o activitate procesuală penală, într–unstadiu subsumat şi ataşat urmăririi penale, de pregătire a începerii acesteia.Cu greu se poate forma convingerea că un act de filaj, o fotografiereoperativă, o discuţie cu o persoană constituie acte constitutive ale procesuluipenal, acte de dispoziţie; actele de cercetare penală sînt doar acteprocedurale penale.34 S–a susţinut că actle premergătoare nu sînt acte procedurale sui generis, în sensul că unele nu au nici o reglementare procedurală, altele sîntreglementate de Codul de procedură penală şi trebuie efectuate potrivitreglementării legale; că unele acte premergătoare corespund unor acte de

cercetare penală, dar care pot fi efectuate şi fără respectarea tuturordispoziţiilor legale, numai rezultatul lor fiind consemnat într–un proces-verbal.



DPP–ps–37sesizat şi în scopul verificării sesizării făcute; în fine, chiar actele deconstatare prin care sînt sesizate organele de urmărire pot fi supuseele însele unor acte premergătoare pentru verificarea celorconstatate35.

B. Sfera actelor premergătoare şi limitele lor O a doua chestiune controversată privind actele premergătoare sereferă la limitele şi felul actelor de investigaţii care pot fi efectuate

înainte de începerea urmăririi penale36.

Legiuitorul a avut în vedere o poziţie intermediară, în sensul că actelepremergătoare trebuie să conducă doar la concluzia că este sau că nueste justificată începerea urmăririi penale; pentru lămurirea cauzeieste necesară efectuarea urmăririi penale, prin acte de cercetare, şinu prin acte premergătoare, şi renunţînd la denumirea de acteprealabile de urmărire penală a avut în vedere actele de informarecare ar putea justifica începerea sau neînceperea urmăririi penale,raţiune pentru care nici nu le–a reglementat (cum sînt relaţiile verbalesau scrise de la diferite persoane care cunosc fapta sau autorul ei,verificarea unor registre, documente aflate la instituţii, filajul uneipersoane, organizarea unui filtru sau efectuarea de razii pentruidentificarea unor persoane, o pîndă operativă însoţită de fotografii şifilme, înregistrarea pe bandă de magnetofon sau pe casete adiscuţiilor referitoare la pregătirea sau săvîrşirea de infracţiuni). Înacest sens, prin Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională aRomâniei, se prevede că, în caz de ameninţare la siguranţa naţională,cadrele din SRI, în baza unui mandat emis de un anumit procuror, potefectua, în scopul culegerii de informaţii, următoarele acte: – interceptarea comunicaţiilor; – căutarea de informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror

obţinere este necesar accesul într–un anumit loc, la un obiect saudeschiderea unui obiect;

– ridicarea şi punerea la loc a unui obiect sau document, examinarea

lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin;

35 Întrucît denumirea de acte premergătoare nu este explicită nici cu privirela natura lor juridică, nici cu privire la sfera investigaţiilor care pot fiefectuate, s–a emis părerea de a li se schimba denumirea în acte de primăcercetare, denumire consacrată în Codul de procedură penală din 1936, carele preciza conţinutul lor ca acte de cercetare, de investigaţie, plasîndu–le însă înainte de începerea urmăririi, care se realiza prin rechizitoriul procurorului.36 Unii autori s–au postat pe poziţii restrictive în ce priveşte activitateapremergătoare, limitînd–o numai la unele acte strict necesare pentru a seputea ajunge la concluzia dacă este sau nu cazul a se începe urmărireapenală, urmînd ca lămurirea cauzei să fie făcută în cursul urmăririi penale. În

acest sens era şi reglementarea iniţială, din 1968, a actelor premergătoare,care se puteau efectua numai pentru a se verifica sesizarea din oficiu aorganului de urmărire penală, deoarece în caz de sesizare externă începereaurmăririi penale era obligatorie.Alţi autori şi practicieni au extins activitatea premergătoare pînă la lămurireaaspectelor principale ale cauzei, mai ales după modificarea din 1973 a art.224, cînd legea a prevăzut că actele premergătoare se pot efectua şi pentrua justifica începerea urmăririi penale, dar şi pentru constatarea unuia dincazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale. În practică se ajunsese lasituaţia că, după ce se strîngeau probele prin acte premergătoare, darefectuate potrivit legii de procedură penală, organel de cercetare începeauurmărirea şi, după ce ascultau pe învinuit, propuneau trimiterea lui în judecată.

Dacă în cazul primei poziţii accentul se punea pe legalitate, restrîngîndu–sesfera actelor premergătoare, în cazul celei de–a doua poziţii accentul s epunepe temeinicia actului de începere a urmăririi penale.



DPP–ps–38 – înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice

procedee; – instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile

unde au fost depuse.În art. 9 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRIse mai prevăd: – solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de

la instituţii publice;

– consultarea de specialişti şi experţi; – primirea de sesizări sau note de relaţii; – fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare sau prin

alte mijloace tehnice, constatări personale, inclusiv prin operaţiunitehnice.

În situaţiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentrusiguranţa naţională, acestre acţiuni se pot întreprinde chiar fărăautorizaţie, aceasta urmînd a fi cerută în cel mult 48 de ore.Pentru combaterea crimei organizate şi a infracţiunilor grave, îninteresul urmăririi penale, Legea nr. 26/1994 privind organizarea şifuncţionarea Poliţiei Române autoriză poliţia să ceară parchetuluicompetent autorizarea de a intercepta convorbirile telefonice şideschiderea corespondenţei de către organele abilitate potrivit Legiisiguranţei naţionale. Împuternicirea pentru efectuarea acestorinvestigaţii şi ca acte premergătoare pune accentul pe necesitateacombaterii celor mai grave infracţiuni, prevăzînd în mod special (art.16 din Legea nr. 51/1991) că folosirea acestor mijloace de obţinere ainformaţiilor “nu trebuie să lezeze în nici un fel drepturile saulibertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea saureputaţia lor, ori să–i supună la îngrădiri ilegale”37.În practică s–au folosit ca acte premergătoare şi unele acte decercetare penală, în efectuarea lor respectîndu–se reglementareaprevăzută în Codul de procedură penală. Astfel, în cazul unor

evenimente se efectuează de urgenţă o cercetare la faţa locului, întrucît de rezultatul acesteia poate depinde concluzia dacă s–asăvîrşit sau nu o infracţiune; pentru a se stabili dacă moartea a fostnaturală sau cauzată de o acţiune umană ori dacă un înscris este saunu fals, se pot efectua ca acte premergătoare constatări medico-legale sau tehnico-ştiinţifice; cînd făptuitorul se prezintă evident calipsit de discernămînt este justificată efectuarea unei expertizemedico-legale psihiatrice, aşa cum prevăd şi dispoziţiie legale carereglementează instituţiile şi serviciile medico-legale. Ca actepremergătoare s–au mai folosit în practică şi percheziţiile corporale şidomiciliare, autorizate de către procuror, ridicarea de obiecte şi

înscrisuri.Admiterea efectuării acestor acte de cercetare penală ca actepremergătoare se întemeiază pe larga reglementare din art. 224, carenu prevede nici o limită cu privire la felul actului premergător, dacăactul se efectuează în scopul pentru care au fost reglementate actelepremergătoare, de a servi la luarea hotărîrii de a se începe sau nuurmărirea penală. Imediat ce acest scop a fost atins, trebuie să

înceteze efectuarea în continuare a altor acte premergătoare învederea lămuririi aspectelor de fapt ale cauzei, care trebuie

întreprinse prin acte de cercetare după începerea urmăririi penale.

37 Desfăşurarea fără mandat a unor asemenea activităţi sau depăşireamandatului acordat se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani (art. 20 din

aceeaşi lege), iar cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează divulgarea saufolosirea informaţiilor privind viaţa particulară cunoscută incidental în cadrulexecutării mandatului de către cadrele SRI (art. 21 din aceeaşi lege).



DPP–ps–39Actele premergătoare privind doar acte de investigaţie, esteinadmisibil de a fi efectuate înainte de începerea urmăririi penale actecare ar implica efectuarea lor în cadrul urmăririi penale (cum sînt:luarea unei măsuri preventive, a unei măsuri asigurătorii, de ocrotiresau de siguranţă, ascultarea ca învinuit, punerea în mişcare a acţiuniipenale).O ultimă problemă care s–a ridicat în privinţa actelor premergătoarese referă la persoanele care pot efectua astfel de acte. În art. 224 se

prevede că pot efectua astfel de acte organele de urmărire penală şilucrători operativi din MI, anume desemnaţi în acest scop. La dataadoptării Codului textul era corespunzător, căci în cadrul MI se aflau şicadrele de securitate şi cadrele informative ale ministerului. Pentru acuprinde toate persoanele care pot efectua acte premergătoare, pelîngă organele de urmărire penală, trebuie să se facă referire şi laofiţerii operativi din poliţie şi jandarmerie, care acţionează pentruprevenirea şi combaterea actelor antisociale; se înscriu printre acestepersoane şi cadrele SRI desemnate pentru culegerea de informaţii,deoarece prin Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională se facereferire expresă la ele; de asemenea, se prevede (art. 9 din aceeaşilege) că îşi organizează structuri de informaţii cu atribuţii specificedomeniilor de activitate Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul

Justiţiei, fără a mai enumera SIE şi SPP, iar în ultimul timp şi Serviciulde Telecomunicaţii Speciale; aceste unităţi informative sînt enumerate

în art. 26 pct. 2 lit. e, 28 pct. 1 lit. b şi 281 pct. 1 lit. a, atunci cînd seface referire la competenţa de judecată a salariaţilor civili care ausăvîrşit infracţiuni în legătură cu serviciul. Deci cînd ne referim lapersoanele care pot efectua acte premergătoare, este cazul săextindem textul art. 224 şi la acele persoane care, prin legi speciale,efecturează activităţi de informare în domeniul lor de activitate. Înacest sens a fost modificat art. 224 al. 2 din Legea nr. 141/1996.Dînd loc la discuţii controversate, ar fi justificată o reglementare mai

amănunţită a actelor premergătoare, atît cu privire la organele şipersoanele care le pot efectua, cît şi cu privire la felul actelor deinvestigaţie ce pot fi folosite înainte de începerea urmăririi penale, dar

în vederea îndeplinirii acestui obiectiv. Punerea de către lege a actelorpremergătoare sub supravegherea procurorului în ce priveştelegalitatea şi autorizarea efectuării lor ar conduce la o întretăiere alegalităţii în activitatea de investigaţii şi la o atentă respectare adrepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor consacrate prinConstituţie; ar exista astfel autoritatea căreia să i se plîngă cetăţeanulpentru restrîngerea nejustificată a drepturilor şi libertăţilorconstituţionale.

1) Actele procedurale privind î nceperea urmăririi penale

A. Rezoluţ ia şi procesul-verbal de î ncepere aurmăririi penale

Organul de urmărire penală, sesizat în vreunul din modurile prevăzutede lege, în cazul în care constată, din cuprinsul sesizării sau dinrezultatul actelor premergătoare, că nu rezultă nici unul din cazurile lacare se referă art. 10, dispune î nceperea urmă ririi penale. Dispoziţiade începere a urmăririi penale se consemnează în scris printr–orezolu ţ ie pusă pe actul extern de sesizare (plîngere, denunţ, sesizaredin partea organelor şi persoanelor prevăzute de lege) sau printr–un

proces-verbal în cazul în care s–a sesizat din oficiu. Diferenţierea se

justifică deoarece, în cazul sesizării interne, aceasta cuprinde şi faptaşi eventual persoana făptuitorului consemnate într–un document



DPP–ps–40procesual (procesul-verbal), în timp ce în cazul sesizării externe faptaşi persoana făptuitorului sînt indicate în chiar actul de sesizare.Începerea urmăririi penale se dispune şi în cazul în care sesizarea sereferă la o faptă care nu prezintă gradul de pericol social al uneiinfracţiuni (art. 10 lit. b1) sau care ar trebui să conducă la înlocuirearăspunderii penale cu o răspundere administrativă (art. 10 lit. i), înambele cazuri urmînd a se aplica o sancţiune administrativă. După

începerea urmăririi penale, în cazul art. 10 lit. b1 organul de cercetare

penală va înainta procurorului sesizarea cu propunerea de a sedispune, prin ordonanţă, scoaterea de sub urmărire şi aplicarea uneisancţiuni administrative; dacă procurorul nu este de acord cu aceastăpropunere, trimite sesizarea organului de cercetare pentru a efectua

în continuare actele de cercetare necesare. Pentru situaţia cînd ar fiposibilă înlocuirea răspunderii penale, organul de cercetare penalăeste obligat să efectueze cercetarea şi să propună procuroruluitrimiterea în judecată a inculpatului, căci înlocuirea răspunderii penalenu se poate dispune decît de instanţă.Din momentul în care s–a început urmărirea penală, organul deurmărire se investeşte cu dreptul prevăzut de lege de a efectua acteleşi de a lua măsurile necesare în vederea tragerii la răspundere penalăa învinuiţilor sau inculpaţilor. Dispoziţia de începere a urmăririi penalenu este supusă confirmării de către procuror, dar acesta este

încunoştinţat despre cauza în care s–a început urmărirea penală.B. Dispoziţia de a nu se î ncepe urmărirea penală

Organul de cercetare penală este obligat – atunci cînd constată dincuprinsul sesizării sau din actele premergătoare efectuate că existăvreunul din cazurile prevăzute în art. 10, cu excepţia celor de la lit. b1

şi i – să înainteze actele încheiate procurorului, cu propunerea de a nuse începe urmărirea penală. Dacă procurorul este de acord cu aceastăpropunere, o confirm ă prin rezoluţ ie motivată şi înştiinţează despreaceasta persoana care a făcut sesizarea. Într–o asemenea situaţie

activitatea premergătoare încetează. Atunci cînd, ulterior, se constatăcă în mod greşit s–a apreciat existenţa unui caz prevăzut în art. 10sau că împiedicarea prevăzută de acesta a dispărut (de exemplu întretimp a intervenit sesizarea sau autorizarea organului competent),procurorul infirm ă rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, trimiţîndactele organului de cercetare penală în vederea începerii urmăririipenale sau dispune începerea urmăririi penale, cu trimiterea actelor laorganul de cercetare pentru a continua cercetarea.În cazul în care procurorul nu este de acord cu propunerea de a nu se

începe urmărirea penală, procedează în modul arătat anterior, însensul că restituie sesizarea organului de cercetare penală cuindicaţia de a continua actele premergătoare pentru supliment deverificări sau de a începe urmărirea penală.După începerea urmăririi penale prin rezoluţie sau prin proces-verbal,organul de cercetare penală desfăşoară, în cadrul urmăririi penale,activitatea de cercetare prin strîngerea probelor necesare pentrulămurirea cauzei sub toate aspectele.

§1. Efectuarea cercetării penale1) Obiectul cercetării penale şi modalităţile prin care

se realizează A. Obiectul cercetării penale

Urmărirea penală cuprinde două etape: cercetarea penală şirezolvarea cauzei de către procuror. În foarte rare cazuri urmărirea

penală trece direct la rezolvarea ei de către procuror (propunereafăcută procurorului de către organul de cercetare, după ce a începuturmărirea penală, de a scoate de sub urmărire pe învinuit pentru lipsa



DPP–ps–41de pericol social a faptei – art. 181 Cod penal şi art. 10 lit. b1 – şi de aaplica o sancţiune cu caracter administrativ – art. 228 al. 2 – ori de a

înceta urmărirea ca urmare a intervenirii, după începerea urmăririi, aamnistiei, decesului făptuitorului sau a împăcării părţilor). În cele maimulte cazuri, după începerea urmăririi penale se efectuează ocercetare penală.Cercetarea penală are ca obiect strîngerea probelor necesare cuprivire la existenţa infracţiunii pentru care s–a început urmărirea,

identificarea făptuitorului şi stabilirea răspunderii penale şi civile aacestuia, pentru a constata dacă este sau nu cazul de a se dispunetrimiterea în judecată penală. În vederea realizării acestui obiect,organul de cercetare penală sau procurorul, cînd efectuează personalurmărirea penală, este obligat să desfăşoare o vastă activitateprobatorie, constînd din strîngerea probelor prin mijloacele de probăprevăzute de lege, verificarea şi aprecierea probelor, astfel încît cauzasă fie lămurită sub toate aspectele înainte de rezolvarea ei de cătreprocuror.În realizarea scopului arătat, organul de urmărire penală se foloseştede procedeele probatorii prin care intră în posesia mijloacelor deprobă care susţin învinuirea sau care o infirmă: – împrejurările cunoscute de partea vătămată, de învinuit, de

martori sînt obţinute prin ascultarea şi confruntarea lor; – mijloacele materiale de probă şi înscrisurile sînt descoperite şi

ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului, a percheziţiei şi ridicăriide obiecte şi înscrisuri, prin interceptarea corespondenţei şi acomunicaţiilor în condiţiile prevăzute de lege, prin fotografieri şifilmări operative;

– lămurirea împrejurărilor care necesită cunoştinţe de specialitate seobţine prin efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, prin expertize.

Activitatea de strîngere a probelor necesare variază de la o cauză la

alta. În unele cauze strîngerea probelor se epuizează prin ascultareapersoanei vătămate, a învinuitului şi martorilor; în alte cauze se cereefectuarea şi a unor cercetări la faţa locului, percheziţii, reconstituiri;

într–un număr mai restrîns de cauze se efectuează constatări tehnico-ştiinţifice, medico-legale sau expertize38.În vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele, prin probe, organul deurmărire penală stabileşte mai întîi ce împrejurări trebuie constatate(obiectul urmăririi), prin ce mijloace probatorii, care trebuie să fieordinea de efectuare a acestora, condiţiile de loc şi de timp în caretrebuie efectuate. În cauzele complexe, se poate întocmi un plan decercetare penală după care urmează a se desfăşura.Cercetarea unei cauze penale poate reveni unui singur poliţist sauprocuror, ori unei echipe de poliţişti şi procurori. În toate cazurile seacţionează unipersonal, iar atunci cînd se lucrează în echipă actul decercetare se consideră efectuat de către şeful echipei.În cadrul cercetării penale o contribuţie importantă în lămurireacauzei revine învinuitului, persoanei vătămate, iar după punerea înmişcare a acţiunii penale şi părţilor din proces. Părţile pot interveniprin cereri şi memorii, asupra cărora se pronunţă orgaul de cercetarepenală sau procurorul.După 1989 s–a acordat o mai largă participare în proces apărătorului.Legea foloseşte trei formulări, care reprezintă şi trei modalităţi diferitede participare a apărătorului la urmărirea penală:

38 Toate activităţile de probaţiune se efectuează potrivit dispoziţiilor legaleexaminate în partea generală a cursului, în capitolelel despre probe şimijloacele de probă.



DPP–ps–42 – În art. 172 al. 1 se prevede dreptul apărătorului învinuitului sau

inculpatului “s ă asiste” la efectuarea oricărui act de urmărirepenală şi să formuleze cereri şi memorii; a asista înseamnă a daasistenţă juridică, astfel încît apărătorul poate folosi ca mijloacecererea – ceea ce–i permite să pretindă ceva, materializat prinintervenţia în timpul efectuării actului, prin întrebări, opunere laacţiunea de încălcare a legii, pretinderea de a se face sau a nu seface ceva; în cazul în care consideră că nu s–a respectat legea,

apărătorul va putea întocmi memorii care să însoţească plîngerea înaintată procurorului împotriva unui act ilegal de cercetarepenală.

– În art. 172 al. 2 se prevede că, atunci “cînd asistenţa juridică esteobligatorie se va asigura prezenţ a apărătorului la ascultareainculpatului”; deşi “prezenţa” ar trebui să constituie doar oprezenţă fizică, nu i se poate refuza apărătorului inculpatuluiintervenţia în timpul ascultării, atunci cînd asupra inculpatului s–arface presiuni, s–ar consemna necorespunzător cele declarate, dupăcum trebuie luate în consideraţie şi întrebările de completare şiprecizare pe care le–ar formula acesta.

– În art. 172 al. 4 se prevede că “inculpatul arestat are dreptul să iacontact cu apărătorul”, afară de cazul în care – o singură dată şinumai pentru cel mult 5 zile – procurorul poate interzice acestcontact. Prin “contact” cu apărătorul se înţelege că inculpatul sepoate consulta cu apărătorul asupra apărării, ce împrejurăritrebuie relevate şi probele prin care se susţine existenţa lor.

Din formulările art. 172 se constată că în prima situaţie se facereferire la “apărătorul învinuitului sau inculpatului” că are dreptul săparticipe la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci, înprincipiu, de la începerea urmăririi penale şi pînă la finalizarea ei, fiecă există numai învinuit în cauză, fie că acesta a devenit între timpinculpat. Pentru celelalte două situaţii, de “prezenţă” şi de luare de

“contact”, legea se referă la “apărătorul inculpatului”, făcîndu–seastfel precizarea că numai acesta este chemat să fie prezent sau să iacontact. Această precizare are consecinţe importante în caz de

încălcare a legii de către organul de cercetare penală, căci subsancţiunea nulit ăţ ii absolute se află dispoziţiile relative la “prezenţainculpatului şi asistarea acestuia de către apărător”, în timp ceprezenţa şi asistarea învinuitului de către apărător ese află doar subsancţiunea nulit ăţ ii relative39.În ce priveşte apărătorul celorlalte părţi din proces, acesta are dreptulde a formula cereri şi de a depune memorii, precum şi de a “asista” laefectuarea următoarelor acte de urmărire penală: – ascultarea părţii pe care o apără;

– cercetarea la faţa locului, percheziţii şi autopsii; – prelungirea duratei arestării;la efectuarea altor acte de urmărire penală poate asista cu

încuviinţarea organului de urmărire penală (art. 173 al. 1).

39 De exemplu, asistenţa juridică este obligatorie cînd învinuitul sauinculpatul este minor, militar sau arestat, chiar în altă cauză; potrivit art. 23al. 5 din Constituţie, celui reţinut sau arestat (deci şi învinuitului) i se aducede îndată la cunoştinţă învinuirea numai în prezenţa unui avocat; deşiprezenţa apărătorului este obligatorie, lipsa acestuia cînd în cauză este doar învinuit minor, reţinut sau arestat, ori militar, nu este sancţionată cunulitatea absolută, deoarece aceasta operează numai în lipsa apărătoruluiinculpatului (art. 197 al. 2 şi 3). Trebuie însă amintit că, potrivit art. 197 al. 4

teza finală, şi încălcările prevăzute sub sancţiunea nulităţii relative se iau înconsiderare din oficiu, în orice stadiu al procesului, dacă anularea actului estenecesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.





DPP–ps–44răspunderea sa penală şi civilă, dar în calitate de învinuit. Dacă nu secunoaşte cine este făptuitorul, se continuă cercetarea penală pînă laidentificarea acestuia; fără cunoaşterea persoanei făptuitorului – decifără un învinuit faţă de care se desfăşoară urmărirea penală – nu sepoate trece la urmărirea cu punere în mişcare a acţiunii penale,deoarece tragerea la răspundere penală solicită o persoanădeterminată împotriva căreia se exercită acţiunea penală.Cînd învinuitul este cunoscut, trebuie să fie îndeplinite faţă de el

formalităţile pe care legea le consideră garanţii ale dreptului laapărare. Aceste garanţii au fost introduse iniţial prin Legea nr.32/1990, care a modificat şi completat art. 6, apoi au fost confirmateşi întărite prin art. 23 al Constituţiei României din 1991.Astfel, organele de urmărire penală au obligaţia să încunoştinţeze pe

învinuit despre fapta pentru care este învinuit, despre dreptul de a fiasistat de apărător, consemnîndu–se aceasta în procesul-verbal deascultare. În cazurile şi condiţiile prevăzute în care legea prevedeasistenţa juridică obligatorie, organele de urmărire trebuie să iamăsuri pentru asigurarea asistenţei juridice, în sensul că dacă

învinuitul nu are apărător ales, se solicită de la baroul de avocaţi unavocat din oficiu.În cazul în care învinuitul este reţinut sau arestat pe cel mult 5 zile,potrivit art. 23 al. 5 din Constituţie, i se aduc de îndat ă la cunoştinţă,

în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat ales saudesemnat din oficiu. Deci pe lîngă celelalte acte de urmărire penalăpentru care asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 171, prindispoziţie constituţională se prevede un caz de asistenţă juridicăobligatorie în cursul urmăririi penale pentru învinuitul reţinut sauarestat, cînd i se aduce la cunoştinţă învinuirea.Înainte de a–l asculta pe învinuit, organul de cercetare penală îi cereacestuia să dea o declaraţie scris ă personal , cu privire la învinuirea ce

i se aduce (art. 70 al.ult.). Această dispoziţie constituie o garanţiepentru învinuit de a răspunde de bună voie şi fără nici o presiune la învinuirea ce i se aduce. Pentru învinuitul reţinut sau arestat există şigaranţia prezenţei apărătorului în cursul ascultării, care veghează ladesfăşurarea procedurii de ascultare potrivit legii şi la consemnarea înscris în mod corect şi complet a declaraţiei date.Pentru a se face lumină în cauza cercetată, după ascultarea

învinuitului se continuă cercetarea penală, efectuîndu–se actele decercetare necesare atît cu privire la faptă, cît şi cu privire la persoana

învinuitului.B. Punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 234–

236)Continuînd cercetarea penală, dacă organul de cercetare consideră căsînt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, facepropuneri în acest sens pe care le înaintează procurorului, ca unictitular al exerciţiului acţiunii penale în cursul urmăririi penale. Prin“temeiuri” pentru punerea în mişcare a acţiunii penale se înţelege înprimul rînd existenţa unor probe care să stabilească săvîrşirea decătre învinuit a infracţiunii ce i s–a adus la cunoştinţă, ceea ceexprimă cerinţa ca persoana învinuitului să fie determinată capersoană fizică; de asemenea, se cere să nu existe vreunul dincazurile prevăzute în art. 10. Dacă începerea urmăririi penale esteposibilă fără a se cunoaşte persoana celui care a săvîrşit infracţiunea

urmărită, punerea în mişcare a acţiunii penale se îndreaptă împotrivaunei persoane determinate, învinuită legal de săvîrşirea infracţiunii.Pentru a se proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale nu este



DPP–ps–45necesar ca probaţiunea să fie epuizată, în sensul lămuririi cauzei subtoate aspectele, deoarece acest obiectiv este avut în vedere şi dupăinculpare, prin continuarea cercetării. Este însă necesar să existeprobe cu privire la existenţa infracţiunii şi indetitatea făptuitorului.În afară de aceste cerinţe, în conţinutul noţiunii de “temeiuri”, la carese referă legea, se include şi concluzia la care trebuie să ajungăorganul de urmărire penală că cercetarea trebuie făcută cu punerea înmişcare a acţiunii penale, ca învinuitul să devină inculpat. Apare

necesitatea de a efectua cercetarea cu punere în mişcare a acţiuniipenale: – cînd învinuitul trebuie privat de libertate pe o perioadă mai mare

de 5 zile, deci ca inculpat; – cînd poziţia de inculpat susţine mai bine apărarea, de a avea o

contribuţie mai importantă la lămurirea apărării sale.De aceea, organul de cercetare penală, cînd întocmeşte propunereace se înaintează procurorului, trebuie să indice probele care susţin

învinuirea şi motivele pentru care cercetarea urmează a se desfăşuracu punerea în mişcare a acţiunii penale.Primind dosarul, procurorul verifică actele de cercetare efectuate şi,dacă nu este de acord cu propunerea făcută de organul de cercetarepenală, dispune continuarea cercetării fără punere în mişcare aacţiunii penale, cu învinuitul în stare de libertate. Dacă există vreocauză de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale,procedează în mod corespunzător, fără a mai pune în mişcareacţiunea penală. În cazul în care îşi însuşeşte propunerea organului decercetare penală, constatînd existenţa temeiurilor prevăzute de lege,procurorul dispune, prin ordonanţă motivată, punerea în mişcare aacţiunii penale împotriva învinuitului. Dacă sînt mai mulţi învinuiţi şimai multe infracţiuni săvîrşite, procurorul dispune prin aceeaşiordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale pentru toţi învinuiţii şipentru toate infracţiunile.

Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă,pe lîngă menţiunile arătate în art. 203, datele privind persoanainculpatului, fapta pentru care se formulează inculparea şi încadrarea

juridică a acesteia; cînd sînt mai mulţi inculpaţi şi mai multeinfracţiuni, ordonanţa trebuie să se refere la toate persoaneleinculpate şi la toate faptele reţinute.Din momentul în care s–a emis ordonanţa de punere în mişcare aacţiunii penale, învinuitul devine inculpat, parte în proces, capătădrepturile procesuale recunoscute de lege inculpatului în cursulurmăririi penale, dar şi obligaţiile acestuia, ca persoană trasă larăspundere penală.Prin punerea în mişcare a acţiunii penale se stabileşte raportul juridicprocesual penal fundamental între Ministerul Public – reprezentantulintereselor generale ale societăţii – şi cel inculpat de săvîrşirea uneiinfracţiuni; în cadrul acestui raport juridic procesual penalfundamental este exercitată acţiunea penală în vederea sancţionăriiinculpatului.

A. Luarea măsurii arestării preventive ainculpatului

Dacă organul de cercetare penală apreciază că este necesară şiprivarea de libertate a inculpatului pe o perioadă de pînă la 30 de zile,face propuneri procurorului şi în această privinţă. Se pot ivi douăsituaţii: –

învinuitul este privat de libertate în cadrul reţinerii pe 24 de oresau arestării preventive ca învinuit pe cel mult 5 zile – caz în carepropunerea de luare a măsurii preventive a arestării inculpatului



DPP–ps–46trebuie dispusă înlăuntrul celor 24 de ore sau 5 zile; altfel, la

împlinirea termenului, reţinerea sau arestarea încetează de drept; – în cazul în care învinuitul se află în stare de libertate, propunerea

pentru arestarea preventivă ca inculpat se poate face odată cupropunerea de punere în mişcare a acţiunii penale sau oricînddupă luarea acestei măsuri, pînă la terminarea cercetării penale,cînd se fac propuneri finale asupra urmăririi penale.

Cînd există şi propunerea de arestare preventivă a inculpatului,

procurorul procedează în prealabil la ascultarea acestuia, deoarecerelatările inculpatului pot face inutilă privarea de libertate (art. 250),după care, dacă este cazul, întocmeşte şi ordonanţa de arestarepreventivă a inculpatului şi emite mandatul de arestare pe o duratăde cel mult 30 de zile. Inculpatului arestat preventiv i se acordăgaranţii procesuale noi, în sensul că, sub sancţiunea nulităţii absolute,anumite acte de urmărire penală nu se pot efectua decît cu asistenţa

juridică acordată de apărătorul ales sau desemnat din oficiu.Arestarea preventivă a inculpatului se poate dispune şi fără ascultareaacestuia, dacă este dispărut, se află în străinătate sau se sustrage dela urmărirea penală (art. 150), urmînd a fi ascultat imediat ce a fostprins ori s–a prezentat organului de cercetare.Ordonanţa de arestare preventivă a inculpatului pe cel mult 30 de zileemisă de către procurorul competent trebuie să cuprindă, pe lîngămenţiunile obişnuite, datele din care să rezulte îndeplinirea condiţiilorprevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, celeprivitoare la persoana acestuia, ziua în care începe privarea delibertate şi durata acesteia; dacă durata arestării preventive nu esteprevăzută în mod expres în ordonanţă, se înţelege că a fost avut învedere maximul prevăzut de lege (cel mult 30 de zile). Se poate emiteo singură ordonanţă de arestare preventivă pentru mai mulţi inculpaţi,cu precizările corespunzătoare situaţiei fiecăruia, dar mandatele dearestare preventivă se emit pentru fiecare inculpat în parte şi se

execută potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 152–154. În mandatul dearestare preventivă trebuie să se precizeze data expirării valabilităţiisale. Totodată, se iau şi măsurile de corotire (art. 161), de siguranţă(art. 162), precum şi cele asigurătorii (art. 163–170), potrivitprocedurii examinate în partea generală.Împotriva ordonanţei de luare a măsurii arestării preventive,inculpatul se poate plînge la instanţa de judecată, care se va pronunţaasupra legalităţii şi temeiniciei măsurii luate, în condiţiile art. 1401.Încheierea instanţei de judecată cu privire la plîngerea făcută deinculpat poate fi atacată cu recurs de către inculpat şi procuror.

A. Continuarea cercetării penale cu inculpat încauză

După îndeplinirea formalităţilor de punere înh mişcare a acţiuniipenale şi, eventual, de arestare preventivă a inculpatului, procuroruldispune continuarea cercetării penale de către organul care are cauza

în cercetare, căruia îi trimite dosarul. În cadrul continuării cercetării,organul care o efectuează cheamă pe inculpat, dacă se află în starede libertate, sau dispune aducerea lui, cînd este deţinut, şi–i pune învedere că a fost pus sub inculpare, pentru ce infracţiune şi–i comunicădrepturile şi obligaţiile pe care le are (art. 202 al. 2 şi 237 al. 2).Printre drepturile ce i se explică este şi acela de a avea un apărător,de a–şi formula apărările pe care înţelege să şi le facă şi probele cucare le poate dovedi, indicînd mijloacele de probă care pot fi folosite;

printre obligaţiile procesuale ce se cer respectate i se pune în vedereinculpatului aflat în stare de libertate de a se prezenta la toatechemările ce i se vor face în cursul cercetării şi de a comunica orice





DPP–ps–48persoane noi (art. 238) sau la schimbarea încadrării juridice. Dacăeste de acord, procurorul dispune, după caz, extinderea cercetăriipenale sau schimbarea încadrării juridice, dînd eventual indicaţii demodul cum trebuie să se procedeze în continuare. În cazul în care s–adispus extinderea cercetării penale, se procedează la administrareade probe pentru lămurirea cauzei şi cu privire la noile fapte şipersoane, pînă ce cauza este lămurită în întregime; dacă s–a dispusschimbarea încadrării juridice, organul de cercetare poate continua

cercetarea, dacă rămîne competent în raport de noua încadrare juridică, ori face propuneri procurorului pentru sesizarea organuluicompetent să efectueze urmărirea penală în noua încadrare juridică afaptei.Ajungînd la concluzia că nu mai are alte probe de administrat, cauzafiind pe deplin lămurită, organul de cercetare trage concluzii cu privirela modul în care ar trebui rezolvată urmărirea penală. Poate constataexistenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 10, care împiedicătrimiterea în judecată a inculpatului; în acest caz, înceteazăactivitatea de cercetare şi face propuneri procurorului de a dispunescoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale.Ajungînd la concluzia că inculpatul trebuie trimis în judecată penală,organul de cercetare este obligat să treacă la următorul stadiu alurmăririi cu punere în mişcare a acţiunii penale, la prezentareamaterialului de urmărire inculpatului.

C. Prezentarea materialului de urmărire penalăinculpatului (art. 250–254)

Din momentul în care organul de cercetare penală a ajuns la concluziacă este epuizată administrarea de probe, iar inculpatul urmează a fitrimis în judecată, nu mai există nici un motiv să se păstreze secretmaterialul de urmărire penală faţă de inculpat, de aceea s–a instituitun stadiu procesual în care se procedează la informarea inculpatuluidespre toate probele strînse, cu obiectivul de a se obţine contribuţia

acestuia la verificarea probelor strînse şi a apărărilor formulate.Prezentarea materialului de urmărire inculpatului constituie o garanţiecă acesta poate combate, încă din faza de urmărire penală, inculpareace i s–a adus, mai ales că la acest stadiu al cercetării nu poate fi

împiedicat contactul inculpatului cu apărătorul său, cunoaştereamaterialului de urmărire fiind urmată de analiza critică a probelorefectuate împreună cu un avocat, specialist al dreptului.Importanţa acestei garanţii se reflectă în obliga ţ ia organului decercetare penală, cînd urmărirea este cu punere în mişcare a acţiuniipenale, de a proceda la prezentarea materialului de urmărire.Sancţiunea nerespectării acestei garanţii este nulitatea40.Prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului înseamnă unnou contact direct al organului de urmărire cu inculpatul, după

40 Prin decizia de îndrumare nr. 3/1972, plenul fostului Tribunal Suprem afăcut următoarele precizări:a) Omisiunea organului de urmărire penală de a prezenta materialul de

urmărire penală inculpatului civil, major şi aflat în stare de libertate nueste sancţionată cu nulitatea absolută, dar poate fi invocată nulitatearelativă, în condiţiile art. 197 al. 4 (deci şi din oficiu) dacă s–a produs ovătămare ce nu poate fi înlăturată decît prin anularea actului.

b) Omisiunea organului de urmărire penală de a efectua prezentareamaterialului de urmărire penală faţă de un inculpat minor, militar, aflat într–o şcoală de muncă şi educare sau deţinut, chiar în altă cauză, oriprezentarea materialului faţă de aceşti inculpaţi fără a li se asigura

asistenţa juridică obligatorie este sancţionată cu nulitatea absolută şiatrage restituirea cauzei procurorului în vederea efectuării prezentării cuasigurarea asistenţei juridice obligatorii.



DPP–ps–49ascultarea sa ca inculpat; ca urmare, organul de cercetare penalăcheamă în faţa sa pe inculpat, dacă este în stare de libertate, saudispune aducerea sa, dacă este deţinut. Cînd inculpatul este dispărut,s–a sustras de la chemare sau nu locuieşte în ţară, prezentareamaterialului de urmărire nu poate avea loc din culpa sa procesuală,astfel încît cercetarea se termină fără efectuarea acestei activităţi;constatarea existenţei uneia din situaţiile arătate trebuie să se

întemeieze pe împrejurări concrete, consemnate într–un referat (art.

254). Dacă pînă la înaintarea dosarului la procuror inculpatul seprezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentareamaterialului de urmărire penală.Prezentarea materialului de urmărire penală constă din trei operaţiunisuccesive: – i se pune în vedere inculpatului că are dreptul de a lua cunoştinţă

de lucrările de urmărire penală, arătîndu–i–se şi încadrarea juridicăa faptei cercetate;

– i se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de întreg materialulde urmărire penală, citindu–i–se personal lucrările din dosar dacănu ştie să citească ori traducîndu–i–se prin interpret dacă nucunoaşte limba română;

– este întrebat, după ce a luat cunoştinţă de lucrările din dosar, dacăare de formulat cereri sau dacă doreşte să facă declaraţiisuplimentare.

Se întocmeşte un proces-verbal în care se consemnează, pe lîngă îndeplinirea operaţiilor arătate, şi cererile sau declaraţiile făcute deinculpat.La prezentarea materialului de urmărire penală poate participa şiapărătorul inculpatului; cînd asistenţa juridică este obligatorie,prezentarea materialului de urmărire penală se face în prezenţaapărătorului, sub sancţiunea nulităţii absolute. Apărătorul îl ajută peinculpat să cunoască probele ce s–au strîns împotriva sa, să prezinte

apărările pe care şi le face şi să formuleze cererile de probe însusţinerea acestor apărări. Pentru a se verifica respectarea acesteigaranţii, în procesul-verbal de prezentare se face menţiune despreprezenţa apărătorului, care îl şi semnează (art. 172 al. 3).În cazul în care inculpatul a solicitat administrarea unor noi probe saua făcut cereri noi în apărare, organul de cercetare dispune, prinordonanţă, admiterea sau respingerea lor. Dacă cererile şi probele aufost admise, după aducerea lor la îndeplinire, prin administrarea denoi probe sau – dacă este cazul – prin schimbarea încadrării juridice afaptei, trebuie prezentat din nou materialul de urmărire penalăcompletat, după procedura examinată anterior.

A. Terminarea cercetării penale cu punere înmişcare a acţiunii penale (art. 258–260)

După prezentarea materialului de urmărire penală, dacă inculpatul nua propus noi probe în apărare sau propunerea sa a fost găsităneîntemeiată, ori dacă cercetarea a fost completată potrivitpropunerilor făcute şi se menţin temeiurile pentru trimiterea în

judecată, cercetarea penală se consideră terminat ă. Terminarea cercetării obligă organul de cercetare penală să facăpropuneri pe care să le înainteze procurorului spre rezolvare. În acestscop, organul de cercetare penală întocmeşte un referat de terminarea cercetării penale, în care se consemnează rezultatul cercetărilorefectuate şi concluziile la care a ajuns. Referatul trebuie să se limiteze

la fapta pentru care s–a pus în mişcare acţiunea penală, la persoanainculpatului şi la ultima încadrare juridică dată faptei. Depăşireaacestor limite – fie în sensul omiterii unor fapte şi persoane, fie în



DPP–ps–50sensul cuprinderii şi altor fapte şi persoane decît cele cercetate –atrage nulitatea actelor subsecvente numai în cazul în care s–a produso vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel (nulitate relativă).Referatul de terminare a cercetării penale trebuie să cuprindă, pelîngă menţiunile generale, fapta sau faptele reţinute în sarcinainculpatului sau inculpaţilor, probele administrate din care rezultăsituaţia de fapt reţinută şi încadrarea juridică dată faptei. În cazul încare cercetarea a avut în vedere mai multe fapte şi mai mulţi

inculpaţi, referatul trebuie să cuprindă menţiunile arătate cu privire latoate faptele şi la toţi inculpaţii şi, dacă este cazul, trebuie să aratepentru care se propune trimiterea în judecată şi pentru care sepropune o altă soluţie.În referat se consemnează şi următoarele date: mijloacele materialede probă şi măsurile luate cu privire la ele, locul unde acestea se află;măsurile asigurătorii cu privire la reparaţiile civile solicitate, dacă aufost luate în cursul cercetării; cuantumul cheltuielilor avansate decătre organul de cercetare penală.După întocmirea referatului de cercetare penală, organul de cercetarese dezinvesteşte de cauză şi o înaintează procurorului. Există însă şiposibilitatea de a fi reinvestit cu cercetarea, dacă procurorul îirestituie dosarul pentru completarea sau refacerea urmăririi penale.Cercetarea penală se consideră terminată şi în cazul în care seconstată existenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a–h şi jori vreo cauză de nepedepsire, în care situaţie se vor face propuneriprocurorului, după caz, pentru scoatere de sub urmărire sau încetareaurmăririi penale.

2) Cercetarea penală fără punere în mişcare aacţiunii penale

A. Cauzele în care cercetarea penală are loc fără punere în mişcare a acţiunii penale

În cauzele mai simple şi în care nu se prevede necesitatea privării de

libertate a învinuitului pe o perioadă de timp mai mare de 5 zile,organul de cercetare penală procedează la efectuarea unei cercetăripenale simplificate. Această cercetare – fără punere în mişcare aacţiunii penale – se caracterizează printr–o intervenţie redusă aprocurorului în activitatea organului de cercetare penală, prinparticiparea persoanelor interesate – învinuit, persoană vătămată –fără a avea calitatea de părţi în procesului penal şi, ca urmare, prindrepturi procesuale mai restrînse ale învinuitului41.Folosirea cercetării penale fără punere în mişcare a acţiunii penaleprezintă avantajul lămuririi rapide a cauzelor simple, evitîndu–se

încărcarea activităţii procurorului cu intervenţii de care nu esteneapărat nevoie. În cursul unei asemenea cercetări există şi riscul caadministrarea probelor să fie făcută de poliţie fără respectarea tuturordispoziţiilor legale şi fără lămurirea cauzei sub toate aspectele. Pentrua contracara aceste neajunsuri, legislaţia noastră a pus subsupravegherea procurorului cercetarea penală fără punere în mişcarea acţiunii penale, supraveghere care se exercită din oficiu sau laplîngerea persoanelor interesate, limitînd dreptul organului decercetare de a dispune măsuri preventive doar la re ţ inerea învinuituluipe cel mult 24 de ore, iar procurorul nu poate lua măsura arestării

învinuitului decît pe cel mult 5 zile.

41 O astfel de cercetare simplificată corespunde, în parte, primelor cercetări

efectuate de ofiţerii de poliţei judiciară sub Codul de procedură penală din1936, în care intervenţia procurorului era plasată la finalizarea urmăririipenale, precum şi aşa-numitei “anchete preliminare” din legislaţia fraceză.



DPP–ps–51B. Efectuarea cercetării penale cu învinuiţi în

cauzăCînd urmărirea se desfăşoară fără punere în mişcare a acţiunii penale,activitatea organului de cercetare se concentrează asupra strîngeriiprobelor privitoare la infracţiune, la vinovăţia învinuitului şi larăspunderea sa penală şi civilă, pînă ce cauza este lămurită, prinprobe, sub toate aspectele. În timpul cercetării, organul de cercetareapelează la procurorul care–i supraveghează activitatea numai dacă

este nevoie de autorizare prealabilă pentru percheziţie (art. 101) saude încuviinţare pentru interceptarea corespondenţei (art. 98).Neexistînd acţiune penală pusă în mişcare de către procuror pentru oanumită faptă şi persoană, organul de cercetare poate extindecercetarea la orice altă faptă săvîrşită de învinuit sau la orice altăpersoană care a participat la săvîrşirea infracţiunii aflate în cercetare,fără a mai cere aprobarea procurorului. Cu toate acestea, din oficiusau la plîngere, procurorul poate interveni luînd măsurile şi dîndindicaţiile necesare.Dacă faţă de învinuit sînt îndeplinite condiţiile cerute pentru luareamăsurii re ţ inerii (art. 143), organul de cercetare penală emite oordonanţă de reţinere pe timp de 24 de ore, care trebuie să conţină,pe lîngă menţiunile generale, datele de identificare ale învinuitului,fapta săvîrşită şi încadrarea juridică, împrejurările care susţin privareade libertate, ora cînd începe reţinerea şi ora cînd aceasta ia sfîrşit.Această ordonanţă nu este supusă confirmării de către procuror.În cazul în care se apreciază că învinuitul trebuie privat de libertate

încă o perioadă de timp, dar nu mai mult de 5 zile, organul decercetare penală face propuneri procurorului care, dacă este deacord, emite ordonanţă de arestare preventivă a învinuitului şi unmandat de arestare a acestuia, cu menţiunea expresă a datei cînd

începe şi se termină privarea de libertate. Cu această ocazie, dacăeste necesar, se iau măsurile de ocrotire. Potrivit art. 1371, procurorul

încunoştinţează despre aceasta, în termen de 24 de ore, în scris sauverbal, un membru al familiei învinuitului, consemnîndu–se aceasta într–un proces-verbal; nerespectarea termenului de 24 de ore nu areinfluenţă asupra valabilităţii măsurii preventive, dar poate atragesancţiuni pentru procurorul care nu–şi îndeplineşte conştiinciosobligaţiile procesuale.Atunci cînd organul de cercetare penală apreciază că arestareapreventivă trebuie menţinută şi după termenul de 5 zile, facepropuneri procurorului pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şiluarea măsurii preventive a arestării inculpatului pe o durată de celmult 30 de zile, caz în care cercetarea se desfăşoară prin urmărire cupunere în mişcare a acţiunii penale.După ce a strîns toate probele necesare, organul de cercetare trageconcluzii din activitatea de cercetare desfăşurată. Se pot întrevedeadouă ipoteze: – stabilirea de către organul de cercetare penală a existenţei unuia

din cazurile prevăzute de art. 10 – în această situaţie organul decercetare penală face propuneri procurorului de a se dispune, dupăcaz:

– clasarea – dacă nu există învinuit în cauză; – scoaterea de sub urm ă rire penală – dacă este vreunul din cazurile

prevăzute în art. 10 lit. a–e; – încetarea urm ă ririi penale – pentru vreunul din cazurile prevăzute

în art. 10 lit. f–h şi j (în ultimele două situaţii cînd există învinuit încauză);



DPP–ps–52 – organul de cercetare penală a ajuns la concluzia că probele

administrate susţin învinuirea, ceea ce implică trimiterea în judecată a învinuitului cercetat; în această situaţie, potrivit art.255, organul de cercetare penală cheamă învinuitul aflat în starede libertate şi procedează la o nouă ascultare, aducîndu–i lacunoştinţă învinuirea rezultată din cercetarea efectuată şi

întrebîndu–l dacă are mijloace de apărare; dacă învinuitul propunenoi probe, organul de cercetare procedează la administrarea lor,

cînd sînt concludente şi utile, sau respinge cererea de noiprobatorii în caz contrar. Cercetarea penală fără punerea înmişcare a acţiunii penale se socoteşte terminată fie după ce aufost administrate noile probe solicitate, fie odată cu respingereacererii de administrare a lor.

Caracteristic la această modalitate de efectuare a cercetării penaleeste, pe lîngă lipsa stadiului de punere în mişcare a acţiunii penale,lipsa stadiului de prezentare a materialului de urmărire penală,procedura de reascultare a învinuitului înlocuind–o. Dar, odată ajunsăcauza la procuror, înainte de a o rezolva, acesta – dacă socoteştenecesar – cheamă pe învinuit şi–i prezintă personal materialul deurmărire. În acest mod se face o ultimă verificare de către procurordacă la cercetarea penală s–au administrat toate probele necesare şiau fost avute în vedere toate apărările pe care şi le–a făcut învinuitul.Dacă procurorul are în vedere trimiterea în judecată a învinuitului, culuarea măsurii arestării preventive, este obligat să pună în mişcareacţiunea penală şi să–l asculte pe inculpat, în prezenţa unui apărător,cu care ocazie este obligat să–i prezinte şi materialul de urmărirepenală.Considerînd cercetarea terminată, organul de cercetare întocmeşte unreferat în care consemnează rezultatul cercetării, cu propunerile salede trimitere în judecată a învinuitului sau de adoptare a unei altesoluţii. Referatul trebuie să se limiteze la faptele şi persoanele

cercetate şi să cuprindă menţiunile indicate anterior la cercetarea cupunere în mişcare a acţiunii penale.1) Cercetarea penală în cauzele în care urmărirea

penală se efectuează de către procuror În cazurile în care legea prevede că urmărirea penală se efectuează înmod obligatoriu de către procuror (art. 209 al. 3), sarcinile sînt adusela îndeplinire de către procurorul din parchetul de pe lîngă instanţa

judecătorească în a cărei competenţă este încredinţată cauza spre judecată în primă instanţă. De regulă, întreaga activitate de strîngerea probelor trebuie să fie efectuată de către procurorul competent (art.209 al. 4), însă sînt valabile şi unele acte de cercetare efectuate deurgenţă de către organul de cercetare penală (art. 213), dar şi actelede cercetare efectuate de un organ al poliţiei sau de un procuror de laun parchet inferior în grad, în baza delegaţiei date de procurorulcompetent să efectueze cercetarea penală (art. 217 al. 3). Nu poate fivalabilă însă cercetarea penală atunci cînd toate actele de cercetaresau majoritatea lor au fost efectuate de alte organe decît deprocurorul competent.Procurorul efectuează actele de cercetare penală fără să aibă nevoiede autorizarea, încuviinţarea sau confirmarea din partea procuroruluiierarhic superior; de asemenea, procurorul poate personal extindecercetarea şi la alte fapte şi persoane decît cele pentru care a pus înmişcare acţiunea penală, fără a fi necesară vreo încuviinţare sau

confirmare.Procurorul care efectuează cercetarea prezintă personal materialul deurmărire penală învinuitului sau inculpatului, iar la terminarea



DPP–ps–53cercetării penale trage concluziile şi rezolvă cauza fără a se întocmivreun referat de terminare a cercetării penale.În cazul cînd cercetarea penală se efectuează de către procuror, seexercită totuşi un control din partea procurorului şef de secţie deurmărire penală sau de prim-procurorul parchetului din care faceparte, care trebuie să cunoască activitatea tuturor procurorilor dinsubordine. Legea prevede şi acte de supraveghere, în sensul că uneleacte ale procurorului nu sînt valabile decît dacă au fost confirmate de

un procuror ierarhic superior. Astfel, ordonan ţ a de arestare preventiv ăşi rechizitoriul emise de procurorul competent să efectueze urmărireapenală trebuie să fie confirmate de prim-procurorul parchetului dincare face parte, iar dacă urmărirea penală se efectuează de cătreacesta, confirmarea este de competenţa procurorului ierarhic superiordin aceeaşi circumscripţie teritorială (art. 28 al. 2 L.O.J.).

2) Suspendarea urmăririi penale A. Cazurile de suspendare a urmăririi penale (art.

239–241)În cursul urmăririi penale învinuitul sau inculpatul are dreptul de aparticipa la unele acte de urmărire penală, iar în cazul ascultării,confruntării şi prezentării materialului de urmărire penală aceste actenu se pot efectua decît în prezenţa acestuia. Cînd prezenţa

învinuitului sau inculpatului nu poate fi asigurată din culpa sa (sesustrage de la chemările făcute, este dispărut sau nu locuieşte înţară), legea prevede că urmărirea penală poate continua fărăefectuarea actelor la care acesta este chemat să participe. Însă dacăabsenţa învinuitului sau inculpatului se datorează unei cauze de

împiedicare ce nu–i este imputabilă, continuarea urmăririi fărăascultarea sa şi fără să i se aducă la cunoştinţă materialul de urmărirepenală ar putea aduce prejudicii dreptului său la apărare. De aceea,s–a prevăzut instituţia suspend ă rii urm ă ririi penale, dar numai pemotive de boală foarte gravă care l–ar împiedica pe învinuit sau

inculpat să ia parte la urmărire.În cazul în care se constată că învinuitul sau inculpatul nu se poateprezenta la chemarea făcută datorită bolii de care suferă, iar aceastaeste de o durată mai lungă, organul de cercetare penală dispuneefectuarea unei expertize medico-legale spre a se verifica gravitateabolii şi dacă acesta nu poate lua parte la efectuarea actelor care–lprivesc. Cerinţa de a se constata starea sănătăţii învinuitului sauinculpatului printr–o expertiză medico-legală nu poate fi suplinită cuprezentarea unui certificat medical eliberat de un medic sau chiarmedicul legist. Boala poate fi temporară, de lungă durată, curabilă sauincurabilă, dar gravitatea ei se apreciază prin împiedicarea învinuituluisau inculpatului de a participa la efectuarea actelor de cercetarepenală42. În cazul în care boala gravă de care suferă învinuitul sauinculpatul există şi în momentul săvîrşirii infracţiunii, de natură aatrage iresponsabilitatea sa, se procedează la scoaterea de suburmărire pe temeiul existenţei unei cauze care înlătură caracterulpenal al faptei (art. 10 lit. e), fără a se mai suspenda urmărireapenală.

B. Procedura de suspendare a urmăririi penaleFiind îndeplinite condiţiile pentru suspendarea urmăririi penale,organul de cercetare face propuneri procurorului în acest sens. Dacăprocurorul aprobă propunerea, dispune, prin ordonanţă motivată,suspendarea urmăririi penale, luînd măsurile necesare pentru

42 S–a apreciat astfel că nu se poate dispune suspendarea urmăririi dacăboala de care suferă învinuitul sau inculpatul nu l–a împiedicat pe acesta săfrecventeze în mod obişnuit localurile publice.



DPP–ps–54asistenţa medicală a învinuitului sau inculpatului şi cunoaşterea dateila care acesta s–a refăcut şi poate participa la efectuarea actelor deurmărire penală.Suspendarea urmăririi are efectul de a suspenda cursul termenului de

prescripţ ie a răspunderii penale, deoarece inactivitatea organului deurmărire penală este determinată de situaţia învinuitului sauinculpatului, care a atras şi împiedicarea continuării urmăririi faţă deacesta (atr. 128 al. 1 Cod penal).

Potrivit art. 19 al. 3, în caz de suspendare a urmăririi penale parteacivilă poate părăsi calea penală pentru a se adresa cu acţiunea sacivilă la instanţa civilă, ca excepţie de la regula irevocabilităţiidreptului la opţiune; pentru a facilita îndreptarea părţii civile cătreinstanţa civilă, procurorul este obligat să comunice acesteia dispoziţiade suspendare a urmăririi penale.După restituirea dosarului de către procuror, cu dispoziţia desuspendare a urmăririi penale, organul de cercetare continuă săefectueze toate actele de cercetare a căror împlinire nu este

împiedicată de starea de boală gravă a învinuitului sau inculpatului,apoi cauza este trecută într–o evidenţă specială, verificîndu–seperiodic dacă învinuitul sau inculpatul se află în stare de a lua parte laefectuarea actelor de urmărire. Dacă urmărirea se efectuează decătre procuror, acesta procedează direct în felul arătat.

C. Reluarea urmăririi penale după suspendareCînd se constată că a încetat cauza care a determinat suspendareaurmăririi penale (învinuitul sau inculpatul s–a însănătoşit), organul decercetare penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea de ase relua urmărirea penală. Constatînd, pe baza unei noi expertizemedico-legale sau prin sesizarea învinuitului sau inculpatului, că numai există temeiuri ca urmărirea penală să rămînă suspendată în aceacauză, procurorul dispune, prin ordonanţă, reluarea urm ă ririi penale,după care trimite dosarul organului de cercetare penală pentru

continuarea cercetării. Cînd urmărirea se efectuează de cătreprocuror, acesta emite o ordonanţă de reluare a urmăririi penale şicontinuă efectuarea actelor de urmărire. Continuarea urmăririi penalenu mai este posibilă dacă între timp a intervenit unul din cazurileprevăzute în art. 10, urmînd să se pronunţe scoaterea de sub urmăriresau încetarea urmăririi penale. Învinuitul sau inculpatul poate cere,totuşi, continuarea urmăririi, în caz de amnistie, prescripţie, sauretragerea plîngerii prealabile, procedîndu–se potrivit dispoziţiilorprevăzute în art. 13.

I .2. Finalizarea urmăririi penale de către procuror

§1. Verificările efectuate de către procuror după

terminarea cercetării penale1) Verificarea de către procuror a legalităţii şi temeiniciei actelor de cercetare penală

Primind dosarul de cercetare penală, cuprinzînd şi referatul cupropunerile organului de cercetare penală, procurorul competent săsupravegheze activitatea de cercetare penală este obligat ca, întermen de cel mult 15 zile, să procedeze la verificarea lucrărilor deurmărire penală şi să se pronunţe asupra lor. Cînd sînt arestaţi încauză, verificările şi rezolvarea cauzei se face de urgenţă şi cuprecădere faţă de alte lucrări.Procurorul procedează, în primul rînd la verificarea respectării legii deprocedură penală; se verifică astfel dacă au fost efectuate actele deurmărire penală constitutive – începerea urmăririi penale, punerea înmişcare a acţiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală



DPP–ps–55inculpatului, întocmirea referatului cu propuneri de finalizare aurmăririi penale; se verifică, de asemenea, dacă actele de cercetarepenală au fost efectuate cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale,atît a celor constitutive, cît şi a actelor prin care s–au administratprobele necesare. Se urmăreşte, în special, dacă au fost respectategaranţiile dreptului la apărare în ce priveşte punerea în vedere adrepturilor procesuale ale învinuitului sau inculpatului43. Cînd seconstată încălcări ale legii, procurorul evaluează gravitatea acestor

încălcări, pentru a lua măsurile corespunzătoare44.Dacă actele de cercetare au fost efectuate cu respectarea legii,procurorul verifică dacă au fost strînse toate probele pentru aflareaadevărului în cauza cercetată şi dacă aceasta a fost lămurită subtoate aspectele – penale şi civile. Se poate constata că nu au fostadministrate toate probele concludente şi utile cerute de către

învinuit sau inculpat ori de către părţile din proces, că nu s–auadministrat toate probele necesare pentru exercitarea rolului activ alorganului de cercetare penală (cum ar fi împrejurări care califică oinfracţiune sau o agravează) ori nu s–a stabilit întinderea prejudiciului;

în aceste cazuri cercetarea penală nu este completă, astfel încîtprocurorul trebuie să intervină pentru completarea ei.În cazul cînd urmărirea penală este completă, se verifică propunerileorganului de cercetare în raport de materialul probator care a foststrîns, spre a se stabili dacă se justifică propunerile făcute. Se poateconstata că propunerile făcute de către organul de cercetare nu sîntsusţinute de probele din dosar, fie în sensul că se consideră existentefapte şi împrejurări pentru care nu sînt probe suficiente, fie seconsideră inexistente fapte şi împrejurări pentru care la dosar sîntprobe care susţin existenţa lor. Într–o asemenea situaţie, procurorulajunge la concluzia lipsei de temeinicie a propunerilor, dispunîndsoluţiile corespunzătoare.Faţă de situaţia de fapt pe care o consideră corectă, procurorul poate

constata că soluţiile în drept propuse nu sînt corespunzătoare cuprivire la încadrarea juridică a faptei, la aplicarea unei cauze descoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale, detrimitere în judecată pentru unele infracţiuni sau inculpaţi. În acestecazuri, dacă nu este de acord cu propunerile făcute de organul decercetare penală, procurorul rezolvă cauza potrivit legii.Deci procurorului îi revine o mare răspundere atunci cînd verificăactivitatea de cercetare penală şi propunerile făcute întrucît, dacă nusesizează erorile şi încălcările de lege care s–au produs, cauza cuurmărire penală nelegală sau necompletă ajungînd la instanţă,aceasta poate restitui cauza procurorului, ceea ce implică – pe lîngă oapreciere negativă care se aduce procurorului – şi o întîrziere înfinalizarea procesului penal.În raport de constatările corecte pe care le–a făcut cu ocazia verificăriidosarului de cercetare penală, procurorul poate adopta mai multesoluţii: – Dacă cercetarea nu a fost legal şi complet efectuată, procurorul

poate dispune restituirea la organul de cercetare penală a întregului dosar pentru refacerea sau completarea urmăririi penaleori poate să refacă şi să completeze personal urmărirea, potrivit

43 cum ar fi dreptul la asistenţa unui apărător, precum şi asistarea efectivăde către apărător în cazurile de asistenţă juridică obligatorie44 Nu orice încălcare a legii de procedură penală atrage nulitatea actului

efectuat în acest mod, aplicîndu–se dispoziţiile privind nulităţile absolute şirelative. În cazul în care este posibil, procurorul suplineşte nerespectarealegii de procedură prin refacerea sau efectuarea actelor de către el personal.



DPP–ps–56regulii că procurorul poate efectua orice act care intră în atribuţiileorganului de cercetare penală. Dacă numai propunerile organuluide cercetare sînt greşite, procurorul poate da soluţiile legale, chiaratunci cînd ele sînt opuse celor propuse45.

– Cînd constată că urmărirea penală a fost legal şi completefectuată, iar propunerile organului de cercetare sînt corecte,procurorul le adoptă şi dispune soluţiile propuse sau leamendează, dacă aceasta se impune.

Cînd urmărirea penală este efectuată de către procuror, iar acestadispune trimiterea în judecată a inculpatului şi emite rechizitoriul,verificarea legalităţii şi temeiniciei urmăririi penale efectuate, precumşi a soluţiei adoptate este de competenţa prim-procuroruluiparchetului din care face parte, care trebuie să confirme rechizitoriul.În raport de constatările făcute, conducătorul parchetului poate cereprocurorului care a făcut urmărirea penală să o refacă sau să ocompleteze, ori poate schimba soluţia adoptată prin rechizitoriu.Soluţiile de scoatere de sub urmărire şi de încetare a urmăririi penalenu sînt supuse supravegherii conducătorului parchetului, deoareceacestea nu se cer a fi confirmate, dar sînt supuse controluluiprocurorului inspector, care le poate infirma.

1) Restituirea cauzei la organul de cercetare pentrurefacerea sau completarea urmăririi penale (art.265–269)

Una din măsurile pe care le poate lua procurorul este restituireacauzei organului de cercetare penală pentru refacerea saucompletarea urmăririi penale. Această măsură se ia atunci cîndurmărirea penală nu este completă, în sensul că nu a fost lămurităcauza sub toate aspectele, prin probe, ori nu au fost respectatedispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului. (art. 265 al. 1).Prima situaţie se referă la activitatea de strîngere a probelor, care nua fost epuizată, în sensul că, în cazul în care s–a propus trimiterea în

judecată, probele administrate nu sînt suficiente pentru a susţine învinuirea ori nu au lămurit împrejurări importante pentru osoluţionare corectă a cauzei. Dacă nu–şi propune să administrzepersonal probele pe care le consideră necesare, procurorul restituiecauza organului care a efectuat cercetarea penală sau unui alt organde cercetare care ar putea proceda mai bine. În cazul restituirii,procurorul trebuie să indice împrejurările care trebuie lămurite şimijloacele de probă care se cer a fi folosite.Primind dosarul restituit de procuror, organul de cercetare reiacercetarea penală, efectuează probele indicate de procuror şi,eventual, pe cele descoperite între timp, lămurind împrejurările care is–au cerut. După ce au fost administrate noile probe, cercetarea seconsideră terminată, situaţie în care, dacă propune trimiterea în

judecată a învinuitului sau inculpatului, organul de cercetare esteobligat să întocmească un referat cu noi propuneri pentru procuror.Aceste propuneri pot fi, după caz, şi de scoatere de sub urmărire saude încetarea urmăririi penale, dacă între timp a intervenit unul dincazurile prevăzute în art. 10 sau o cauză de nepedepsire.O a doua situaţie se referă la încălcarea legii în efectuarea cercetăriipenale sau – cum se prevede în lege – cînd nu au fost respectatedispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului. Un astfel de caz

45 De exemplu, se propune trimiterea în judecată, dar procurorul, constatîndexistenţa unuia din cazurile prevăzute de art. 10, dă o soluţie de scoatere de

sub urmărire sau de încetarea urmăririi penale; se propune scoaterea de suburmărire, dar procurorul dispune trimiterea în judecată pe temeiul că nuexistă sau este greşită împrejurarea invocată.



DPP–ps–57se produce atunci cînd nu au fost respectate dispoziţiile privindcompetenţa organului de cercetare penală. Astfel, dacă cercetarea afost efectuată de către organul de cercetare al poliţiei în loc deorganul de cercetare penală militar, procurorul civil trimite dosarulprocurorului militar, pentru ca acesta să asigure efectuarea cercetăriide către organul de cercetare special; de asemenea, se poateconstata că urmărirea penală a fost efectuată de un organ decercetare, deşi potrivit legii competenţa revenea procurorului în mod

obligatoriu. Procurorul, dacă este competent să efectueze urmărirea în acel caz, va prelua cauza şi va continua cercetarea, efectuîndactele de cercetare care pot fi refăcute şi menţinînd măsurile şi actele

încuviinţate sau confirmate de către el sau actele care nu pot firefăcute. În cazul în care competenţa revine unui procuror ierarhicsuperior, înaintează dosarul parchetului corespunzător în vedereaefectuării urmăririi penale (art. 268 al. 2).Se poate restitui dosarul organului de cercetare penală pentrurefacerea actelor procesuale care au fost omise sau care au fostefectuate cu încălcarea legii. Dacă actul procesual se află subsancţiunea unei nulităţi absolute46, restituirea pentru refacereacercetării este obligatorie, altfel restituirea se va face de cătreinstanţă. În ce priveşte alte încălcări ale legii în efectuarea cercetăriipenale, aflate sub sancţiunea unei nulităţi relative, restituirea nu seva dispune decît dacă s–a produs o vătămare părţilor care nu poate fi

înlăturată altfel47.Deşi actele de cercetare penală pot fi refăcute chiar de către procuror,prin restituirea dosarului organului de cercetare penală i se atrageacestuia atenţia asupra încălcării legii în vederea prevenirii ei peviitor.Restituirea sau trimiterea cauzei spre refacere sau completare aurmăririi penale se dispune de către procuror, prin ordonanţămotivată care, pe lîngă menţiunile generale, trebuie să cuprindă

erorile comise de organul de cercetare penală, precum şi indicaţiiledespre actele care trebuie efectuate sau refăcute ori probele caretrebuie administrate şi prin ce mijloace de probă. Primind dosarul,organul de cercetare va aduce la îndeplinire dispoziţiile date deprocuror prin ordonanţă, după care va înainta din nou dosarul cupropuneri de soluţionare.

§1. Finalizarea urmăririi penale prin închiderea ei 1) Închiderea urmăririi penale

Urmărirea penală nu poate fi începută (deschisă) decît atunci cînd nuexistă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare aacţiunii penale; în cazul în care, după începerea urmăririi penale,intervine vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 ori vreun caz denepedepsire, urmărirea penală nu mai poate continua în vedereasesizării instanţei de judecată. Ca urmare, activitatea de urmărirepenală se finalizează prin clasare, scoatere de sub urmărire penalăsau încetarea urmăririi penale, în raport de existenţa sau inexistenţa46 De exemplu neasistarea inculpatului minor, militar sau arestat chiar înaltă cauză la prezentarea materialului de urmărire penală; neefectuareaanchetei sociale în cauzele cu infractori minori.47 De exemplu, dacă lipseşte rezoluţia de începere a urmăririi penale, dar afost pusă în mişcare acţiunea penală, nu poate exista nici o vătămare pentruinculpat, pentru că punerea în mişcare a acţiunii penale în mod legalsuplineşte actul procesual al începerii urmăririi penale; de asemenea, nupoate exista vătămare atunci cînd ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii

penale nu poartă semnătura procurorului care a emis–o, dacă mandatul dearestare care s–a emis şi procesul-verbal de prezentare a materialului deurmărire au fost semnate de acest procuror.



DPP–ps–58unui învinuit în cauză, precum şi de încadrarea cazului de neurmărire

în art. 10 lit. a–e sau f–h şi j (inclusiv cazurile de nepedepsire). Sespune că sîntem într–un caz de stingere a procesului penal sau de

închidere a urmăririi penale. Întrucît în literatură se foloseşte termenulde “stingere” în legătură cu dreptul la acţiune penală (prin prescripţie,amnistie, decesul făptuitorului), se poate folosi, pentru a desemnasituaţia că urmărirea penală nu mai poate continua, termenul deînchidere a urm ă ririi penale. Această propunere se întemeiază pe

dispoziţiile art. 270 al. 1 lit. c, care se referă la redeschiderea urmăririipenale, după ce în cauză s–a dispus încetarea urmăririi penale sauscoaterea de sub urmărire (art. 273 al. 1); or, nu se poate“redeschide” urmărirea penală dacă nu a fost “închisă”. În literaturade specialitate se mai foloseşte cuvîntul de “neurmărire”, în sensul cănu se dispune trimiterea în judecată a inculpatului, dar în acest cazprin “neurmărire” se înţelege neexercitarea acţiunii penale,netrimiterea în judecată, sens adoptat de Codul de procedură penalădin 1936, dar abandonat de Codul din 1968.Orice denumire s–ar da finalizării urmăririi penale prin netrimiterea în

judecată a inculpatului, soluţia pe care o dă procurorul nu poate fidecît de clasare, scoatere de sub urmărire sau încetarea urmăririipenale.

1) Clasarea cauzei (art. 11 pct. 1 lit. a)Atunci cînd urmărirea penală s–a desfăşurat in rem, neexistînd

învinuit în cauză, dar intervine vreunul din cazurile obiective de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale sau a exercitării ei,prevăzute în art. 10, inclusiv cazurile de nepedepsire, la propunereaorganului de cercetare sau din oficiu, procurorul dispune clasareacauzei. Se consideră că în cauză nu există învinuit atunci cînd organulde cercetare nu are nici un fel de date cu privire la persoana care asăvîrşit fapta (făptuitor necunoscut). Nu se poate dispune clasareaatunci cînd organul de cercetare are date despre persoana care a

săvîrşit infracţiunea, dar nu a identificat–o încă, deoarece în acest cazcercetarea trebuie să continue pînă la identificarea făptuitorului. Nuexistă învinuit în cauză şi atunci cînd se constată că urmarea produsănu provine dintr–o acţiune umană, ci dintr–o împrejurare neculpabilă48.Faţă de cerinţa să nu existe învinuit în cauză, clasarea se poatedispune numai în cauzele în care cercetarea s–a făcut în vedereadescoperirii făptuitorului, dar cu rezultat negativ, fiind exclusă încazurile în care s–a pus în mişcare acţiunea penală, care implicăexistenţa unui învinuit devenit inculpat. Pentru a dispune clasarea,procurorul trebuie să constate şi intervenirea unuia din cazurileprevăzute de art. 10, căci altfel ar trebui să continue cercetareapentru descoperirea făptuitorului. Cu toate acestea, nu sînt aplicabilecazurile de împiedicare a punerii în mişcare ori a exercitării acţiuniipenale care se referă la persoana învinuitului49.Clasarea se dispune prin rezolu ţ ie motivată, care trebuie să cuprindăşi temeiurile soluţiei adoptate de către procuror, anume inexistenţaunui învinuit şi existenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 10 care aoperat în cauză.În evidenţa organelor de urmărire penală există cauze cu autorinecunoscuţi (AN), pentru care nu s–a dispus clasarea deoarece nu aintervenit vreun caz prevăzut în art. 10. Aceste dosare în nelucrarerevin pe rolul organului de urmărire penală fie atunci cînd se identificăfăptuitorul, urmînd a se continua cercetarea cu învinuit, fie atunci cînd

48 o moarte naturală, o moarte provocată chiar de victimă, de un fenomen alnaturii etc.49 de exemplu cele prevăzute în art. 10 lit. c, g, h, j



DPP–ps–59intervine un caz prevăzut în art. 10 (amnistie, prescripţie), în caresituaţie se dispune clasarea.

2) Scoaterea de sub urmărire penală (art. 249, 249 1 )Procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală atunci cînd,existînd învinuit sau inculpat în cauză, constată existenţa unuia dincazurile prevăzute în art. 10 lit. a–e, deci cazuri care stabilescinexisten ţ a infrac ţ iunii . Dacă în aceeaşi cauză sînt mai mulţi învinuiţisau inculpaţi sau dacă mai multe fapte constituie obiectul aceleiaşi

cauze, scoaterea de sub urmărire se dispune cu privire numai lafaptele şi învinuiţii sau inculpaţii pentru care este incident cazul descoatere de sub urmărire penală, faţă de ceilalţi învinuiţi sau inculpaţiori pentru celelalte fapte adoptîndu–se soluţiile corespunzătoare. Dacă

învinuitul sau inculpatul este arestat, procurorul trebuie să sepronunţe asupra scoaterii de sub urmărire în termen de 24 de ore dela primirea propunerii organului de cercetare penală.Prin scoaterea de sub urmărire penală procurorul confirmă inexistenţainfracţiunii cercetatate şi, ca urmare, nevinovăţia penală a învinuituluisau inculpatului. În cazul cînd urmărirea s–a efectuat fără punerea înmişcare a acţiunii penale, scoaterea de sub urmărire se dispune prinrezoluţ ie motivată; dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare sedispune prin ordonan ţă motivată, care trebuie să cuprindă, pe lîngămenţiunile generale, şi datele privind fapta şi persoana la care sereferă scoaterea de sub urmărire penală, precum şi temeiurile de faptşi de drept care au determinat soluţia. Diferenţa de tratament se

justifică prin necesitatea ca acţiunea penală să fie soluţionată prinactul procedural de bază al urmăririi penale, precum instanţa rezolvăacţiunea penală prin sentinţă sau decizie.Ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire pe temeiulinexistenţei faptei sau a vinovăţiei inculpatului nu are puterea delucru judecat a unei hotărîri judecătoreşti definitive de achitare, deaceea nu se poate opune cu autoritate de lucru judecat în faţa

instanţei civile sesizată cu o acţiune civilă de reparare a prejudiciuluipretins suferit din culpa inculpatului. De altfel, procurorul poateredeschide oricînd urmărirea penală dacă au intervenit noi

împrejurări, ceea ce nu poate da caracter irevocabil celor constatateprin ordonanţă.Cînd scoaterea de sub urmărire se întemeiază pe lipsa de pericolsocial a faptei (art. 10 lit. b1), procurorul se pronunţă totdeauna prinordonanţă, deoarece el aplică şi una din sancţiunile cu caracteradministrativ prevăzute în art. 91 Cod penal, a cărei executare esteposibilă numai dacă este cuprinsă într–un asemenea act de urmărirepenală. Învinuitului sau inculpatului, precum şi persoanei vătămate lise aduce la cunoştinţă sancţiunea care a fost aplicată, avînd dreptulsă facă plîngere în termen de 5 zile de la înştiinţare; pe timpul celor 5zile şi, după aceea, pe timpul soluţionării plîngerii de către procurorulcompetent, sancţiunea cu caracter administrativ aplicată nu poate fipusă în executare.Prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire se dispune, totodată,revocarea măsurii preventive, care încetează de drept, precum şi amăsurilor asigurătorii luate în vederea garantării executării pedepseiamenzii; se dispune confiscarea lucrurilor care, potrivit art. 118 Codpenal, sînt supuse confiscării speciale şi restituirea celorlalte bunuri,afară de cele a căror proprietate este contestată, care se păstreazăpînă ce se dă o hotărîre de către instanţa civilă. Se revocă măsurile

asigurătorii luate pentru asigurarea executării reparaţiilor civile, afarăde cazul cînd nu este înlăturată răspunderea civilă, caz în care semenţin măsurile asigurătorii timp de 30 de zile de la înştiinţarea



DPP–ps–60despre soluţia adoptată făcută părţii civile, termen în care aceastatrebuie să introducă acţiune la instanţa civilă, altfel măsurileasigurătorii încetează de drept. Prin ordonanţă se fixează cheltuielile

judiciare şi persoana care urmează să le suporte.Procurorul înştinţează persoanele interesate despre scoaterea de suburmărire şi locul de deţinere despre încetarea de drept a măsuriipreventive. Persoanele nemulţumite de dispoziţia luată de cătreprocuror pot face plîngere adresată procurorului ierarhic superior. În

actuala reglementare persoana vătămată nu poate sesiza instanţa de judecată penală şi nici cea de contencios administrativ, deoareceactele procurorului sînt supuse controlului judecătoresc numai cîndautorizează legea50.După intervenirea formalităţilor arătate, urmărirea se consideră

încheiată şi dosarul trece la arhivă.3) Încetarea urmăririi penale (art. 242–248)

Constatatrea, în cadrul urmăririi penale, a existenţei unuia din cazurileprevăzute în art. 10 lit. f–h şi j, a vreuneia din cauzele de nepedepsireprevăzute de legea penală atrage încetarea urmăririi penale. Aceastăsoluţie semnifică existenţa unei infracţiuni săvîrşite, dar, datorită uneicauze legale, răspunderea penală nu poate interveni (lit. f şi j) saueste înlăturată (lit. g, h şi cazurile de nepedepsire).În aceste cazuri procurorul, la propunerea organului de cercetarepenală sau din oficiu, dispune încetarea urmăririi penale prin rezolu ţ iemotivată, dacă acţiunea penală nu este pusă în mişcare, şi prinordonanţă motivată cînd urmărirea se desfăşoară faţă de un inculpat.Ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă aceleaşimenţiuni ca şi ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, variinddoar temeiul soluţiei adoptate.Pînă la 1 octombrie 1992 (Legea nr. 104/1992), procurorul aveadreptul să dispună înlocuirea răspunderii penale (art. 10 lit. i), astfel

încît acest caz se includea între cazurile în care se putea dispune de

către procuror încetarea urmăririi penale. Prin Legea nr. 104/1992 s–aprevăzut, în art. 90, 91 Cod penal, că înlocuirea răspunderii penale cuo răspundere cu caracter administrativ cade în atribuţiile instanţei de

judecată, ceea ce a determinat ca, într–un asemenea caz, procurorulsă fie nevoit să dispună trimiterea în judecată a inculpatului, instanţaurmînd să aprecieze dacă este sau nu cazul să se înlocuiascărăspunderea penală.

Toate celelalte dispoziţii aplicabile rezolvării cauzei prin scoatere desub urmărire penală sînt comune şi soluţiei de încetare a urmăririipenale.

4) Redeschiderea urmăririi penale (art. 273)După ce s–a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetareaurmăririi, se poate constata că nu a existat în fapt cazul care adeterminat adoptarea acestei soluţii sau că a dispărut împrejurarea pecare se întemeia soluţia dată de procuror. Această constatare poate fifăcută în baza plîngerii înaintate de partea vătămată, care prezintănoi probe din care rezultă inexistenţa cauzei care a atras scoaterea desub urmărire sau încetarea urmăririi ori care demonstrează greşitaaplicare a dispoziţiilor privind amnistia, împăcarea, autoritatea delucru judecat etc.; constatarea poate fi făcută şi ca urmare aexercitării din oficiu a controlului ierarhic superior (prin procuroriiinspectori) ori a intervenirii unei împrejurări noi care înlătură incidenţa

50 În literatura de specialitate s–au făcut propuneri de a se prevedea în lege

dreptul persoanei vătămate să se adreseze instanţei cu privire la temeiurilescoaterii de sub urmărire penală şi de către inculpat atunci cînd i s–a aplicato sancţiune cu caracter administrativ la care se referă art. 181 Cod penal.



DPP–ps–61cauzei de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririipenale51.Redeschiderea urmăririi penale se dispune de către procuror prinordonan ţă motivată, după care se trimite cauza organului decercetare penală care reia cercetarea din stadiul în care se afla înmomentul scoaterii de sub urmărire sau a încetării urmăririi penale.Astfel, se poate relua cercetarea pentru a se strînge probele din caresă rezulte că nu a existat în fapt cazul care a determinat aceste

măsuri, după care se va proceda, dacă inculpatul urmează să fietrimis în judecată, la prezentarea materialului de urmărire şi

înaintarea către procuror a referatului cu propunerile de rezolvare acauzei. Procurorul care a dispus redeschiderea poate continuapersonal efectuarea cercetării penale. Dacă a fost greşit aplicatălegea penală în stabilirea temeiului de scoatere de sub urmărire saude încetare a urmăririi penale ori dacă a dispărut cazul de împiedicarea exercitării acţiunii penale, se poate proceda la schimbarea soluţieiprin trimiterea în judecată a inculpatului, prezentîndu–se în prealabilmaterialul de urmărire penală, ori, dacă este cazul, înlocuireaordonanţei de scoatere de sub urmărire cu o ordonanţă de încetare aurmăririi penale.În cazurile de redeschidere a urmăririi penale, termenul de 30 de zileprivind măsura arestării preventive a inculpatului curge de la dataluării acestei măsuri de către procuror în cadrul continuării cercetăriipenale. Măsura arestării preventive se poate prelungi potrivitprocedurii numai de către instanţa competentă să judece cauza înprimă instanţă.

§1. Finalizarea urmăririi penale prin trimiterea în judecată a inculpatului

1) Condiţiile cerute de lege pentru trimiterea în judecată a inculpatului

Soluţia cea mai des întîlnită la finalizarea urmăririi penale este

trimiterea în judecată penală a inculpatului. Frecvenţa acestei soluţiise datorează activităţii de calitate a organelor de urmărire penală,deoarece, dacă urmărirea a fost pornită şi desfăşurată legal şitemeinic faţă de infracţiunea real săvîrşită şi faţă de un inculpat realvinovat de săvîrşirea ei, răspunzînd penal, singura soluţie prin care sepoate finaliza urmărirea penală este trimiterea în judecată ainculpatului, pentru a i se aplica de către instanţa judecătoreascăsancţiunea prevăzută de legea penală. De altfel, judecata – ca fazăprocesuală principală a procesului penal – nu se poate desfăşura decîtdacă există un inculpat trimis sau chemat în judecată.

Trimiterea în judecată este un act aflat între atribuţiile procurorului52.Pentru a dispune trimiterea în judecată – care constituie un act

procesual, de dispoziţie al Ministerului Public – se cere ca procurorul

51 cum ar fi primirea plîngerii prealabile aflate încă în termen, a sesizăriiorganului competent, a căror lipsă în momentul rezolvării cauzei a atras încetarea urmăririi52 Sînt legislaţii de procedură penală care concep trimiterea în judecată decătre un judecător sau de către o instanţă de judecată. Astfel, în procedurapenală a Federaţiei Ruse, trimiterea în judecată se dispune de către judecător sau instanţă, într–o şedinţă dispozitivă; o astfel de reglementare aeixstat, după modelul de mai sus, şi în legislaţia noastră în perioada 1953–1957. Codul de procedură penală din 1936, care consacra instituţia judecătorului de instrucţie, acorda acestuia, pe lîngă procuror, dreptul de aemite o ordonanţă de trimitere în judecată, care constutuia astfel un act

jurisdicţional de sesizare a instanţei de judecată. {i astăzi în legislaţia anglo-saxonă trimiterea în judecată este un act al unui juriu, constituit ca o instanţăde trimitere în judecată.



DPP–ps–62să constate că în cursul urmăririi penale au fost respectate dispoziţiilelegale care garantează aflarea adevărului şi că urmărirea penală estecompletă, existînd probele necesare şi legal administrate, caredovedesc săvîrşirea infracţiunii de către învinuit sau inculpat şi căacesta răspunde din punct de vedere penal. Dacă au fost încălcatedispoziţiile legale, procurorul trebuie să restituie dosarul pentrurefacerea urmăririi penale; dacă nu există probele necesare aflăriiadevărului, procurorul restituie dosarul pentru completarea urmăririi;

în fine, dacă ar exista un caz din cele prevăzute de art. 10, soluţia ar fialta (de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale).Deci, pentru trimiterea în judecată, procurorul trebuie să constate căsînt întrunite condiţiile necesare ca instanţa penală să poată procedala judecarea cauzei şi la soluţionarea ei corectă şi legală. Oricenesocotire gravă a acestor cerinţe atrage o restituire a cauzei cătreprocuror din partea instanţei de judecată pentru refacerea saucompletarea urmăririi penale.

Trimiterea în judecată a inculpatului produce importante efecte juridice: – Organele de urmărire penală se desesizeaz ă de cauză, nemaiavînd

dreptul să efectueze acte de urmărire penală în legătură cuaceastă cauză, afară de cazul cînd li se restituie dosarul de cătreinstanţă pentru refacerea sau completarea urmăririi penale (art.332, 333).

– Procurorul îşi pierde calitatea de conduc ă tor al procesului, cu dreptde intervenţie şi de decizie, urmînd să participe la judecată casubordonat procesual instanţei, cu aceleaşi drepturi procesuale caşi ale părţilor.

– Se produce sesizarea instan ţ ei de judecat ă competente să judececauza în primă instanţă, cu privire la faptele şi persoanele care aufost trimise în judecată.

– Inculpatul capătă în cursul judecăţii drepturile procesuale acordate

unei părţi – aceleaşi drepturi pe care le are şi acuzatorul,reprezentat de către procuror.1) Procedura trimiterii în judecată

Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriu, care constituie unact procedural scris în care se consemnează actul de dispoziţie alprocurorului de trimitere în judecată.Rechizitoriul poate fi emis legal de către procurorul de la parchetul depe lîngă instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, fie căa supravegheat activitatea organului de cercetare penală, fie că aefectuat personal urmărirea penală. Pînă în 1993, cînd a fost modificatart. 209 prin Legea nr. 45/1993, rechizitoriul putea fi emis şi deprocurorul care a supravegheat cercetarea penală, chiar dacă făceaparte dintr–un parchet inferior celui de pe lîngă instanţa competentăsă judece cauza în primă instanţă, cu condiţia ca rechizitoriul să fieconfirmat de către procurorul din parchetul corespunzător în gradinstanţei de judecată competente să judece cauza în primă instanţă.Prin noua reglementare s–a adoptat dispoziţia potrivit căreiarechizitoriul se emite de către procurorul din parchetul de pe lîngăinstanţa competentă, introducîndu–se regula conform căreia trebuiesă existe între parchet şi instanţa de judecată raporturi de pe aceeaşipoziţie ierarhică, astfel încît nu mai este aplicabilă emiterearechizitoriului de către un procuror dintr–un parchet inferior instanţeicompetente. Fiind o regulă de competenţă funcţională şi de sesizare a

instanţei, încălcarea ei atrage nulitatea absolută a sesizării.În judecată nu poate fi trimis decît un inculpat, o persoană faţă decare s–a pus în mişcare acţiunea penală; de aceea, în cauzele în care



DPP–ps–63cercetarea s–a făcut fără punerea în mişcare a acţiunii penale, în careexistă numai învinuit, înainte de a dispune trimiterea în judecată, estenecesar să se dispună punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva

învinuitului, care devine astfel inculpat. Lipsa dispoziţiei de punere înmişcare a acţiunii penale înseamnă lipsa unui act constitutiv alurmăririi penale, ceea ce atrage nelegalitatea trimiterii în judecatăfără îndeplinirea acestei formalităţi. În cauzele în care punerea înmişcare a acţiunii penale s–a dispus prin ordonanţă în cursul urmăririi

penale, procurorul emite prin rechizitoriu o singură dispoziţie, aceeade trimitere în judecată.Deci rechizitoriul, care este actul de sesizare a instanţei de judecată,poate cuprinde un singur act de dispoziţie – trimiterea în judecată(atunci cînd punerea în mişcare a acţiunii penale s–a dispus prinordonanţă) – sau două acte de dispoziţie, în ordinea legală – punerea

în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată (în cazul urmăririifără punere în mişcare a acţiunii penale). Dacă procurorul, cu ocaziatrimiterii în judecată a inculpatului, ia împotriva acestuia măsuraarestării preventive, rechizitoriul va cuprinde două sau trei acte dedispoziţie.

2) Rechizitoriul – limitele şi conţinutul săuRechizitoriul este actul procedural în care se consemnează dispoziţiade trimitere în judecată a inculpatului, instanţa de judecată fiindsesizată cu judecarea numai a faptei şi persoanei cuprinsă în actul desesizare. În cazul în care urmărirea penală s–a desfăşurat faţă de maimulte persoane şi cu privire la mai multe fapte penale, dacă pentruunele infracţiuni sau pentru unii inculpaţi este cazul să se dispunătrimiterea în judecată, iar pentru alte infracţiuni sau pentru alţiinculpaţi urmează să se dispună scoaterea de sub urmărire sau

încetarea urmăririi penale, aceste două ultime acte de dispoziţie aleprocurorului pot fi consemnate tot în rechizitoriu, care ţine astfel loculunei ordonanţe. Se poate trage concluzia că sesizarea instanţei de

judecată este efectul trimiterii în judecată a inculpatului, dar acest actde dispoziţie are efect numai dacă este cuprins în rechizitoriu. Deaceea, legea prevede, prin extrapolare, că rechizitoriul este actul desesizare a instanţei; însă cînd cuprinde şi dispoziţiile de scoatere desub urmărire sau de încetare a urmăririi penale, rechizitoriul nusesizează instanţa cu aceste fapte şi persoane.Rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatuluişi sesizarea instanţei de judecată trebuie să se limiteze la fapta(faptele) şi persoana (persoanele) pentru care s–a efectuat urmărireapenală, în sensul că nu se poate dispune trimiterea în judecată pentruo faptă pentru care inculpatul nu a fost învinuit şi ascultat, în vedereaexercitării dreptului la apărare, după cum nu poate fi trimisă în

judecată o persoană care nu a avut calitatea de învinuit sau inculpat în cursul urmăririi penale. Urmărirea penală instituie anumite garanţiiale dreptului la apărare şi nu poate fi justificată trimiterea direct în

judecată a unei persoane faţă de care nu au operat aceste garanţii.De principiu, rechizitoriul care a depăşit aceste limite nu este legal

întocmit şi nu ar trebui să producă efectul de trimitere în judecatăpentru faptele şi persoanele faţă de care nu s–a efectuat urmărireapenală. Întrucît aceste limite nu sînt prevăzute sub sancţiunea nulităţiiabsolute (art. 197 al. 2), valabilitatea rechizitoriului cu privire lafaptele şi persoanele ce depăşesc aceste limite se examinează prinprisma existenţei sau inexistenţei vătămării procesuale, în cadrul unei

nulităţi relative invocate în termenul legal în faţa instanţei de judecată. Dacă inculpatul acceptă judecata, aceasta se poatedesfăşura pentru toate faptele şi persoanele cuprinse în actul de



DPP–ps–64trimitere în judecată; în caz contrar, instanţa restituie cauzaprocurorului pentru a efectua urmărirea şi cu privire la aceste faptesau persoane.Rechizitoriul este format din trei părţi: – Partea introductiv ă – se consemnează denumirea parchetului de la

care emană; data şi locul întocmirii; numele, prenumele şi calitateaprocurorului care–l emite; datele privitoare la persoana inculpatului(inculpaţilor) şi infracţiunea (infracţiunile) la care se referă.

Cunoaşterea acestor date permite să se verifice competenţaprocurorului care–l întocmeşte, eventuala sa incompatibilitate,respectarea termenelor prevăzute de lege pentru întocmirea lui.

– Expunerea – descrierea faptei reţinute în sarcina inculpatului,precum şi arătarea probelor pe care se întemeiază situaţia reţinutăşi vinovăţia inculpatului; descrierea trebuie să se refere la toate

împrejurările de loc, timp, mijloace, mod, scop în care a fostsăvîrşită fapta, dacă acestea au consecinţe asupra încadrării fapteireţinute sau la individualizarea răspunderii penale. În expunere searată încadrarea juridică a faptei, cu motivarea în drept a acestei

încadrări, care trebuie să ducă la concluzia că sînt întrunite toatecondiţiile pentru trimiterea în judecată a inculpatului. Dacăurmărirea s–a desfăşurat cu privire la mai multe infracţiuni sau lamai multe persoane, expunerea trebuie să cuprindă descriereatuturor faptelor reţinute şi forma de participare a tuturorinculpaţilor, cu rolul fiecăruia în săvîrşirea faptelor. În cazul cînd sedispune, prin rechizitoriu, scoaterea de sub urmărire sau încetareaurmăririi pentru unele fapte şi inculpaţi, expunerea trebuie săarate şi aceste fapte şi persoane şi temeiurile care au determinataceste soluţii.

– Dispozitivul – cuprinde actul sau actele de dispoziţie aleprocurorului (ceea ce el a hotărît). Dispozitivul cuprinde, de regulă,dispoziţia de trimitere în judecată, cu indicarea inculpaţilor şi a

faptelor pentru care s–a luat această măsură. Dispozitivul poatecuprinde şi dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii penale,dispoziţia de arestare preventivă a inculpatului, iar atunci cînd estecazul dispoziţia de scoatere de sub urmărire sau de încetare aurmăririi pentru unele fapte şi persoane.Dispozitivul rechizitoriului trebuie să se refere la toate faptele, cu

încadrarea lor juridică, şi la toţi inculpaţii pentru care s–a dispustrimiterea în judecată. În practică au existat cazuri cînd îndispozitivul rechizitoriului prin care s–a dispus trimiterea în

judecată nu au fost incluse toate faptele reţinute în expunereaacestuia ori nu s–a indicat încadrarea juridică a unora din faptelepentru care s–a dispus trimiterea în judecată53.

În rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor care trebuiecitate în judecată, cu indicaţia calităţii lor procesuale (părţi, martori,experţi, interpreţi), şi adresa la care urmează a fi citate. Dacăurmărirea este efectuată de către procuror, lispind referatul determinarea cercetării penale, rechizitoriul trebuie să cuprindă şimijloacele materiale de probă şi măsurile luate faţă de ele în cursulcercetării penale şi locul unde se află, măsurile asigurătorii privind

53 Punîndu–se problema dacă instanţa a fost sesizată şi cu judecareafaptelor necuprinse în dispozitivul rechizitoriului, dar reţinute în cuprinsulacestuia, fostul Tribunal Suprem s–a menţinut pe soluţia de a considera căinstanţa este sesizată şi cu aceste fapte. Datorită caracterului discutabil al

unei asemenea soluţii, se recomandă atenţie deosebită întocmiriidispozitivului rechizitoriului, pentru a se cuprinde corect toate faptele pentrucare se dispune trimiterea în judecată şi încadrarea lor juridică.



DPP–ps–65reparaţiile civile sau executarea pedepsei amenzii, luate în cursulcercetării peale, cheltuielile judiciare efectuate.Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu, chiar dacă lucrările deurmărire penală privesc mai multe fapte şi mai mulţi inculpaţi şi chiardacă se dau rezolvări diferite.

1) Sesizarea instanţei de judecatăÎn 24 de ore (termen de recomandare) de la darea rechizitoriului saude la confirmarea lui de către conducătorul parchetului, se înaintează

dosarul instanţei competente să judece cauza, împreună cu numărulde copii de pe rechizitoriul corespunzător numărului de inculpaţi aflaţi

în stare de deţinere, pentru a li se comunica de către instanţă lapenitenciar.Înaintarea dosarului se face printr–o adresă, semnată de prim-procurorul parchetului în cadrul căruia s–a întocmit rechizitoriul.Această adresă nu produce efecte juridice, ci constituie doar mijloculobişnuit de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizareainstanţei fiind efectul rechizitoriului, care cuprinde dispoziţia detrimitere în judecată.Prin trimiterea dosarului la instanţa de judecată ia sfîrşit urmărireapenală şi se deschide faza de judecată, în prima sa etapă de judecată

în primă instanţă.



DPP–ps–66

a. r oced ur a d e sesi

z

ar e a i nst a

nţ ei d e j ud

ecat ă

pr i n

pl î nger





DPP–ps–68Codul penal prevede necesitatea plîngerii prealabile a persoaneivătămate în cazul mai multor infracţiuni: – lovire sau alte violenţe (art. 180); – vătămare corporală (art. 181); – vătămare corporală din culpă (art. 184 al. 1 şi 3); – violarea secretului corespondenţei (art. 195); – divulgarea secretului profesional (art. 196); – violul (art. 197 al. 1);

– insulta (art. 205); – calomnia (art. 208); – furtul pedepsit la plîngerea prealabilă (art. 210), inclusiv cel

calificat; – abuzul de încredere (art. 213 al. 2); – gestiunea frauduloasă (art. 214 al. 3); – distrugerea (art. 217 al. 1); – tulburarea de posesie (art. 220); – adulterul (art. 304); – abandonul de familie (art. 305); – nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor (art. 307); – tulburarea folosinţei locuinţei (art. 320).Unele infracţiuni sînt prevăzute şi în legi cu dispoziţii penale55.În unele legi cu dispoziţii penale se prevede că, pentru anumite

infracţiuni, acţiunea penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilăa persoanei vătămate, dar şi la sesizarea unui anumit organ sau aunei anumite persoane; în aceste cazuri, există un caz de împiedicarealternativ; dacă nu s–a produs sesizarea organului competent, sepoate face, în termenul legal, plîngerea prealabilă de către persoanavătămată, şi invers; cît timp nu s–a acţionat prin nici unul dintreaceste moduri speciale de sesizare, nu poate interveni răspundereapenală; dacă sesizarea nu poate fi retrasă, retragerea plîngeriiprealabile este posibilă, iar acţiunea penală se stinge.

Statul a înţeles să renunţe la dreptul său exclusiv de exerciţiu alacţiunii penale în favoarea persoanei vătămate pentru uneleinfracţiuni care au un grad mai redus de pericol social şi privescinterese cu implicaţii individuale sau de familie, care ar putea fiafectate mai mult dacă s–ar declanşa acţiunea penală fără acordul lor;politica judiciară penală poate fi realizată cu o mai mare eficienţăsocială dacă, pentru astfel de infracţiuni, se ţine seama de voinţapersoanelor vătămate decît dacă s–ar trece peste această voinţă.În această concepţie, legea penală a recunoscut persoanei vătămateun drept absolut ş i exclusiv în aplicarea legii penale, prinreglementarea plîngerii prealabile. Dreptul este absolut , căciexercitarea acţiunii penale depinde numai de voinţa persoaneivătămate prin infracţiune, neintroducerea sau retragerea plîngeriiprealabile fiind o cauză de împiedicare la punerea în mişcare a acţiuniipenale; dreptul este exclusiv – cu unele excepţii – în sensul că nici oaltă persoană (cum ar fi substituiţii procesuali) nu beneficiază deacest drept în locul persoanei vătămate avînd exerciţiul deplin aldrepturilor sale.În legătură cu reglementarea penală a plîngerii prealabilă trebuiesubliniat caracterul indivizibil al acesteia, care produce o extindere aplîngerii prealabile peste voinţa persoanei vătămate. Astfel, în cazul în

prealabile sau neintroducerea ei în condiţiile prevăzute de lege (titular,termen) atrage înlăturarea răspunderii penale, ca neîndeplinită condiţia de

aplciare a sancţiunii prevăzute de legea penală.55 De exemplu Legea nr. 5/1995 privind exercitarea profesiei de avocat (art.33 al. 2 şi 4).



DPP–ps–69care o faptă a produs vătămări mai multor persosne, răspundereapenală a făptuitorului este antrenată chiar dacă plîngerea prealabilăprovine numai de la una din persoanele vătămate, ceea ce înseamnăo indivizibilitate activ ă a plîngerii prealabile; dacă la săvîrşireaaceleiaşi infracţiuni au participat mai mulţi făptuitori, plîngereaprealabilă introdusă sau menţinută numai împotriva unui a dintre eiatrage răspunderea penală pentru toţi participanţii la infracţiune –indivizibilitate pasiv ă.

În fine, în art. 131 al.ult. Cod penal se prevede că atunci cînd celvătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cucapacitate de exerciţiu restrînsă, acţiunea penală se pune în mişcaredin oficiu. Legea penală a scos, astfel, de sub incidenţa necesităţiiplîngerii prealabile a persoanei vătămate cazurile în care se justifică oprotecţie specială din partea autorităţilor judiciare; dacă persoanele

îndreptăţite să reprezinte persoanele lipsite de capacitate de exerciţiunu au acţionat în interesul acestora atunci cînd au fost victime aleunei infracţiuni sau în cazul celor cu capacitate de exerciţiu restrînsănu li s–a dat încuviinţarea necesară, atunci acţiunea penală se pune înmişcare din oficiu; legea nu condiţionează începerea urmăririi penaledin oficiu de neintroducerea în termenul legal de 2 luni a plîngeriiprealabile de către cel îndreptăţit a reclama, şi nici chiar de declaraţiaexpresă făcută de acesta, în termenul menţionat, că nu înţelege săintroducă plîngere prealabilă; de asemenea, retragerea plîngeriiprealabile se poate face numai cînd acţiunea penală a fost pusă înmişcare printr–o astfel de plîngere prealabilă, nu şi atunci cînd organulde urmărire penală s–a sesizat din oficiu. În ce priveşte împăcareapărţilor, care se aplică în toate cazurile cînd o infracţiune este supusăplîngerii prealabile, aceasta este personală, dar pentru persoanelelipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai dereprezentanţii lor legali, iar cei cu capacitate de exerciţiu restrînsă sepot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.

Împăcarea produce efecte şi în cazul cînd acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu (art. 132 al. 3 Cod penal).1) Plîngerea prealabilă ca instituţie a dreptului

procesual penal În Codul de procedură penală plîngerea prealabilă este prevăzută subtrei ipostaze: – lipsa plîngerii prealabilă şi retragerea acesteia constituie unul din

cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiuniipenale (art. 10 lit. f şi h);

– lipsa plîngerii prealabile ca un caz de împiedicare a începeriiurmăririi penale (art. 121 al. 2), iar dacă totuşi s–a începuturmărirea penală, ca un caz de încetare a urmăririi (art. 345 al. 3);

– plîngerea prealabilă ca un mod de sesizare a instanţei de judecatăpentru infracţiunile prevăzute în art. 197 al. 2 lit. a.

În toate aceste ipostaze, plîngerea prealabilă constituie o condiţie de procedibilitate, o condiţie de începere şi desfăşurare a procesuluipenal. Primele două ipostaze sînt o consecinţă necesară a plîngeriiprealabile ca instituţie a dreptului penal, deoarece dacă plîngereaprealabilă este o condiţie de pedepsibilitate (de aplicare a sancţiuniiprevăzute de legea penală), în mod necesar lipsa ori retragerea ei

împiedică, prin înlăturarea răspunderii penale, începerea urmăririipenale, în cadrul urmăririi penale împiedică punerea în mişcare aacţiunii penale, iar în cadrul finalizării acesteia împiedică trimiterea în

judecată a inculpatului. Se poate spune, din acest punct de vedere, căplîngerea prealabilă are o natură juridică mixt ă, de drept penal şi dedrept procesual penal, interdependente între ele. În ce priveşte a treia



DPP–ps–70ipostază – de mod special de sesizare a instanţei de judecată, cuefecte similare rechizitoriului procurorului, dar numai pentru anumiteinfracţiuni – plîngerea prealabilă are o natură juridică preponderentprocesuală; legea de procedură penală poate să reglementezesesizarea instanţei prin plîngerea prealabilă pentru anumite infracţiunisupuse acestei plîngeri, după cum se poate lipsi de o asemeneareglementare, urmînd ca pentru toate infracţiunile, inclusiv celesupuse plîngerii prealabile, sesizarea instanţei să constituie numai un

act al procurorului. Caracterul procesual al dispoziţiei prin care pentruunele infracţiuni sesizarea instanţei se face prin plîngerea prealabilă apersoanei vătămate se evidenţiază prin consecinţele nerespectăriiprevederilor legale de sesizare a instanţei; în timp ce lipsa plîngeriiprealabile, în cazul tuturor infracţiunilor supuse acesteia, atrage osoluţie de fond a urmăririi penale – încetarea procesului penal – oricegreşeală în introducerea plîngerii prealabile la instanţă, în temeiul art.279 al. 2 lit. a, constituie o sesizare nelegală ce atrage nulitateasesizării, cu trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea urmăririipenale; dacă în mod greşit plîngerea a fost introdusă la organul deurmărire penală în loc de instanţa competentă, consecinţa este, deasemenea, trimiterea cauzei la instanţa de judecată56.

I .1. Condiţi ile de fond ş i de formă pentruintroducerea plîngerii prealabile

1) Titularul plîngerii prealabileConform art. 279 al. 1, punerea în mişcare a acţiunii penale se face laplîngerea prealabilă a persoanei v ă t ă mate, în cazul infracţiunilorpentru care legea prevede că este necesară o astfel de plîngere. Spredeosebire de plîngerea reglementată în art. 222, care poate fi făcută

în locul persoanei vătămate şi de substituiţi procesuali (soţ pentrusoţie, copil major pentru părinţi), plîngerea prealabilă este un atributintuitu personae al celui vătămat prin infracţiune. Cînd se prevede

pentru unele infracţiuni necesitatea unei plîngeri prealabile, legea are în vedere persoana fizic ă ce poate deveni parte vătămată în proces.Pentru celelalte cazuri, legea se referă la sesizarea din partea uneianumite persoane sau organ, din partea unei autorităţi sau instituţii(comandantul unităţii, organul competent al căilor ferate, camera decomerţ şi industrie etc.).Plîngerea prealabilă trebuie introdusă personal de cel vătămat careare capacitatea de exerciţiu a drepturilor sale57. Dacă se află întermenul de introducere a plîngerii prealabile, persoana vătămată îşipoate însu ş i plîngerea prealabilă făcută de o persoană fără calitate, cuproducerea efectelor prevăzute de lege.În cazul în care persoana vătămată este lispită de capacitate de

exerciţiu, plîngerea prealabilă se introduce de către reprezentantulsău legal (părinţi sau tutore, pentru copiii sub 14 ani), iar în cazulpersoanelor vătămate cu capacitate de exerciţiu restrînsă plîngerease face de către acestea, dar cu încuviinţarea ocrotitorului său legal;

56 Fiind o expunere de drept procesual penal, cursul se ocupă în special delatura procesuală a plîngerii prealabile: organul competent căruia i seadresează, termenul de introducere, cuprinsul său şi soluţiile care urmăeazăsă fie adoptate cînd sînt încălcate normele de procedură penală. Problemelepe care le pune reglementarea plîngerii prealabile de legea penală sînttratate în lucrările de drept penal, aici fiind abordate numai aspectetangenţiuale cu procedura penală.57 în practică a fost considerată ca introdusă de o persoană fără calitate

plîngerea prealabilă făcută de către părinţi pentru copilul major, de soţpentru celălalt soţ, de noră pentru soacră, argumentîndu–se că dispoziţiileart. 222 nu sînt aplicabile plîngerii prealabile



DPP–ps–71plîngerea prealabilă introdusă de orice altă persoană nu produceefectele prevăzute de lege; în ambele situaţii, însă, acţiunea penală sepoate pune în mişcare şi din oficiu, chiar înainte de expirareatermenului de introducere a plîngerii prealabile prevăzut pentruaceste situaţii. S–a statuat că atunci cînd plîngerea prealabilă s–aintrodus la instanţa de judecată de către ocrotitorul legal în loc deminorul care împlinise vîrsta de 14 ani, acesta îşi poate însuşiplîngerea, dacă nu a expirat termenul de 2 luni, caz în care sesizarea

instanţei rămîne valabilă. Cînd plîngerea prealabilă se introduce decătre ocrotitorul legal la organul de urmărire penală, acesta o poateconsidera ca un denunţ şi să înceapă urmărirea penală, din oficiu, înconformitate cu art. 131 al.ult. Cod penal.Plîngerea prealabilă poate fi introdusă şi de un mandatar special alpersoanei vătămate, în acest caz fiind necesar ca în procură să seprecizeze împotriva cui se face plîngerea prealabilă şi pentru ce faptă;o procură cu caracter general nu poate servi pentru introducereaplîngerii prealabile.În practică s–a pus problema dacă mai este necesară plîngereaprealabilă a persoanei vătămate atunci cînd aceasta a decedat înaintede expirarea termenului de introducere. Pentru situaţia cînd decesulpersoanei vătămate nu a fost determinat chiar de către autorul faptei,s–a statuat, în mod corect, că lipsa manifestării de voinţă a persoaneivătămate, prin neintroducerea plîngerii prealabile, echivalează culipsa acesteia, deci există obstacolul în promovarea acţiunii penale.Însă în cazul în care decesul victimei s–a produs ca urmare a unei alteacţiuni a autorului infracţiunii pentru care se cere plîngere prealabilă,părerile sînt împărţite. Unii autori au susţinut că ocrotirea victimelorunor infracţiuni se face cît timp sînt în viaţă şi îşi manifestă voinţa dea fi tras autorul faptei la răspundere penală; decesul său, indiferent demotive, nu poate atrage introducerea plîngerii de alte persoane sau

începerea urmăririi penale din oficiu. Potrivit unei alte soluţii, decesul

victimei ca urmare a unui omor prin care s–a încercat acoperirea unuiviol nu mai face necesară plîngerea prealabilă pentru viol, acţiuneapenală urmînd a fi pusă în mişcare din oficiu; se susţine, astfel, căplîngerea prealabilă se justifică în cazul cînd persoana vătămată arecapacitatea de a acţiona, nu şi atunci cînd, prin comiterea uneiinfracţiuni asupra ei, a fost ucisă şi astfel s–a înlăturat posibilitateaunei plîngeri prealabile. Această ultimă soluţie – îmbrăţişată recent deCurtea Supremă de Justiţie, dînd o interpretare extensivă dispoziţiilorlegale – vine în întîmpinarea propunerilor de lege ferenda făcuteanterior.Decesul persoanei vătămate după ce a introdus plîngerea prealabilănu produce nici un efect, procesul penal continuînd pînă la finalizareasa printr–o hotărîre judecătorească definitivă; numai decesul

învinuitului sau inculpatului atrage încetarea urmăririi sau încetareaprocesului penal, nu şi decesul părţii vătămate după depunereaplîngerii prealabile.

2) Termenul de introducere a plîngerii prealabile(art. 284)

Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care termenul deintroducere a plîngerii prealabile era de 3 luni şi îşi avea baza legală înCodul penal, reglementarea actuală fixează termenul la 2 luni şi esteprevăzut în art. 284 Cod procedură penală. În raport dereglementarea anterioară, literatura de specialitate şi practica

judiciară a considerat, în majoritate, termenul de 3 luni ca un termensubstanţial, de prescripţie, şi, fiind prevăzut în Codul penal, se calcula



DPP–ps–72potrivit dispoziţiilor din acest Cod; ca termen substanţial, era supussuspendării şi întreruperii, ca orice termen de prescripţie.O anumită diferenţiere de păreri există şi sub reglementarea actuală,

în care baza legală a termenului de 2 luni o constituie Codul deprocedură penală. Unii autori susţin că termenul de introducere aplîngerii prealabile este un termen substanţial, care poate fisuspendat şi întrerupt, ca orice termen de prescripţie a răspunderiipenale; ca urmare, trebuie calculat potrivit normelor de drept penal

privitoare la termenele substanţiale. Alţi autori şi–au exprimat părereacă termenul de 2 luni este un termen procedural de decădere, fiindprevăzut de Codul de procedură penală, depăşirea lui atrăgîndanularea plîngerii prealabile şi a urmăririi efectuate.Dat fiind că plîngerea prealabilă are o natură juridică mixtă –substanţială şi procedurală – apreciem că termenul în care poate fiintrodusă are un caracter special, cu elemente şi substanţiale, şi deprocedură. Potrivit art. 131 Cod penal, lipsa plîngerii prealabile (careexistă şi în cazul neintroducerii ei în termenul prevăzut de lege)constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale; în consecinţă,termenul de 2 luni are caracterul unui termen substanţial, referindu–se la dreptul de a pedepsi pe infractor, drept care se stinge înmomentul în care nu a fost introdusă în termen plîngerea prealabilă;depăşirea termenului de introducere a plîngerii prealabile atragesoluţii de fond (încetarea urmăririi penale şi încetarea procesuluipenal), nu anularea sesizării organului de urmărire penală sau ainstanţei de judecată, exprimînd astfel stingerea dreptului de a tragela răspundere penală. În acest sens intervine şi dispoziţia din art. 285,care prevede că plîngerea prealabilă introdusă în termen la un organnecompetent este considerată valabilă, chiar dacă ajunge la organulcompetent după expirarea termenului; dar ar fi un termen procedural,de decădere, ajungerea tardivă a pîngerii prealabile la organulcompetent ar fi sancţionată cu nulitatea sesizării; or, în această

situaţie se suspendă, potrivit legii, termenul de introducere a plîngeriiprealabile, corespunzător unui termen de prescripţie. Pe de altă parte,termenul de 2 luni fiind reglementat de Codul de procedură penală, secalculează potrivit normelor prevăzute de aces cod în art. 186, 187,excepţie făcînd, potrivit art. 188, doar termenele privitoare la luarea,menţinerea sau revocarea măsurilor preventive. Ca urmare, termenulde 2 luni pentru introducerea plîngerii prealabile, deşi este un termensubstanţial, este supus – în ce priveşte calcularea şi posibilitateaprorogării sale, normelor cuprinse în Codul de procedură penalăpentru termenele procedurale, care asigură o mai bună protecţiepersoanei vătămate. Avînd o esenţă substanţială şi o reglementare decalcul procedurală, se poate afirma că este un termen special,caracteristic unei instituţii cu natură mixtă – substanţială şiprocedurală.În ce priveşte data cînd începe să curgă termenul de introducere aplîngerii prealabile, în art. 284 al. 1 se prevede că plîngerea trebuieintrodusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana v ă t ă mat ă aş tiut cine este f ă ptuitorul ; potrivit al. 2, cînd persoana vătămată esteminor sau incapabil, termenul de 2 luni curge de la data cîndpersoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul. Decipentru persoana vătămată cu capacitate de exerciţiu, termenul de 2luni începe să curgă de la data cînd s–a săvîrşit infracţiunea, dacăaceasta cunoaşte cine este făptuitorul, sau de la data cînd acesta,

iniţial neidentificat, a fost apoi identificat şi cunoscut de persoanavătămată. Această dată poate fi determinată în procesul-verbal întocmit de organul de poliţie, căruia i s–a cerut identificarea



DPP–ps–73făptuitorului sau în orice alt act de identificare; data cînd persoanavătămată a cunoscut cine este făptuitorul, dacă se situează după datasăvîrşirii infracţiunii, trebuie dovedită de aceasta. În cazul în carepersoana vătămată este un minor sub 14 ani sau un incapabil,introducerea plîngerii revenind reprezentantului său legal (oricare dinpărinţi, tutore, curator), termenul începe să curgă de la data cîndaceasta a ştiut cine este făptuitorul; pentru persoana cu capacitate deexerciţiu restrînsă, întrucît introducerea plîngerii prealabile revine

acestuia, dar cu încuviinţarea ocrotitorului său legal, termenul începesă curgă de la data cînd cel îndreptăţit a reclama – minorul – a ştiutcine este făptuitorul. Sesizarea din oficiu pentru persoanele lipsite decapacitate de exerciţiu sau cu această capacitate restrînsă nu este

îngrădită de termenul de 2 luni, dar nu poate depăşi termenul deprescripţie a răspunderii penale.

Termenul de 2 luni expiră, potrivit art. 186, la sfîrşitul zileicorespunzătoare a celei de–a doua luni; dacă această zi cade într–olună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi aacelei luni. Cînd ultima zi a termenului cade într–o zi nelucrătoare,termenul expiră la sfîrşitul primei zile lucrătoare care urmează.Plîngerea prealabilă este socotită în termen, chiar dacă a fost

înregistrată la organul de urmărire sau la instanţa de judecată dupăexpirarea termenului, dacă a fost depusă înlăuntrul termenului de undeţinut la administraţia locului de deţinere, de un militar la unitateasa militară sau a fost înregistrată la poştă ca scrisoare recomandată,dovada depunerii în termen se face prin adeverinţa de la unitateacare a înregistrat plîngerea sau prin recipisa oficiului poştal. Plîngereaprealabilă introdusă în mod greşit la organul de urmărire penală sau lainstanţa de judecată necompetentă, dar în termenul de 2 luni, esteconsiderată valabilă şi este trimisă spre soluţionare organuluicompetent (art. 285); nu se aplică aceste dispoziţii legale plîngeriiadresate unui organ al administraţiei de stat, la care nu se referă art.

285. 3) Conţinutul plîngerii prealabilePotrivit art. 283, plîngerea prealabilă trebuie să cuprindă descriereafaptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicareaadresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă se face constituirea departe civilă şi, atunci cînd este cazul, indicarea persoanei responsabilecivilmente. Ca să capete caracterul unei plîngeri prealabile se cere,

însă, şi manifestarea de voinţă ca făptuitorul să fi tras la răspunderepenală. Acest cuprins este mai ales necesar cînd plîngerea prealabilăse adresează instanţei de judecată şi constituie actul de sesizare aacesteia, oferind toate datele necesare ca instanţa de judecată săprocedeze la judecată şi la soluţionarea cauzei. Cînd plîngereaprealabilă se adresează organului de urmărire penală este posibil sănu se cunoască încă persoana făptuitorului, ca urmare nici persoanaresponsabilă civilmente, deci nici adresele lor; uneori nu se pot indicatoate mijloacele de probă, acestea rezultînd din investigaţiile făcutede organul de urmărire; lipsa acestor date nu împiedică organul deurmărire de a proceda la cercetarea cauzei, cu care ocazie se vaputea identifica făptuitorul şi mijloacele de probă. Din moment ce s–astabilit cine a săvîrşit fapta, persoana vătămată trebuie să–şimanifeste din nou, în termen de 2 luni, voinţa de a fi tras larăspundere penală făptuitorul, deoarece manifestarea sa de voinţăare în vedere o anumită persoană. Această confirmare se poate obţine

prin declaraţia luată persoanei vătămate în cursul urmăririi penale sauprintr–o nouă plîngere.



DPP–ps–74Legea nu cere ca în cuprinsul plîngerii să fie indicată şi încadrarea

juridică a faptei, fiind posibil ca persoana vătămată să nu aibăcunoştinţe juridice; încadrarea juridică va fi determinată de organul deurmărire penală sau de instanţa de judecată. Cînd plîngerea seadresează direct instanţei de judecată este necesar să se arate căfapta reclamantă se încadrează într–una din infracţiunile prevăzute deart. 279 al. 2 lit. a, altfel plîngerea nu este primită şi persoanavătămată este îndrumată la organul de urmărire penală.

Plîngerea prealabilă făcută de reprezentantul unei persoane fărăcapacitate de exerciţiu trebuie să cuprindă vîrsta minorului, situaţiapersoanei incapabile şi capacitatea sa de reprezentant legal sau pebaza unui act judiciar. Cînd plîngerea prealabilă se introduce prinmandatar special, se anexează şi copia legalizată de pe acest mandat.Plîngerea prealabilă se face, de regulă, printr–o cerere scrisă, fără a finecesar să cuprindă termeni juridici consacraţi. În cazul în care lipsescunele date strict necesare, persoana vătămată este îndrumată deorganul de urmărire sau de judecătorul care o primeşte să ocompleteze. Semnătura persoanei vătămate poate fi verificată de celcare o primeşte, iar dacă este trimisă prin poştă şi nu esteautentificată trebuie atestată de o autoritate (administraţia locului dedeţinere, comandantul militar, secretarul consiliului local). Se poateconcepe şi o plîngere prealabilă făcută oral, atunci cînd persoanavătămată nu ştie să scrie sau să semneze, ori atunci cînd este făcută

în şedinţa de judecată, în condiţiile art. 286, cînd se consemnează într–un proces-verbal sau în încheierea de şedinţă.

I .2. Plîngerea prealabilă ca mod special desesizare a organelor de urmărire penală

1) Plîngerea prealabilă adresată organului de poliţiesau procurorului

Infracţiunile pe care legea penală le supune condiţiei plîngerii

prealabile se împart în două categorii: – cele mai multe din aceste infracţiuni sînt supuse urmăririi penale,plîngerea urmînd a fi introdusă la organele de urmărire penală;

– infracţiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a sînt şi ele supusecondiţiei plîngerii prealabile, dar aceasta trebuie introdusă lainstanţa de judecată, devenind un mod de sesizare special pentruinstanţa de judecată.

Această diferenţiere este cauzată, pe de o parte, de gradul de pericolsocial mai pronunţat al infracţiunilor din prima categorie, iar pe dealtă parte, de posibilităţile pe care le oferă infracţiunile din cea de–adoua categorie de a fi judecate fără o cercetare penală prealabilă.În ce priveşte prima categorie de infracţiuni, plîngerea prealabilă se

adresează, de regulă, organului de cercetare al poliţiei sauprocurorului; ca excepţie, atunci cînd făptuitorul întruneşte calitateaprevăzută de lege, plîngerea prealabilă trebuie adresată organului deurmărire penală competent să efectueze urmărirea în acea cauză,luîndu–se în considerare calitatea făptuitorului. S–a avut în vedere capersoanele care au o anumită calitate să nu fie sustrase, pentruaceste infracţiuni, de la organele de urmărire penală care aucompetenţa de a le urmări pentru orice altă infracţiune; aceeaşiregulă se aplică şi în cazul infracţiunilor pentru care plîngereaprealabilă se adresează direct instanţei de judecată.Deci în afară de infracţiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a şi deinfracţiunile săvîrşite de persoane cu o anumită calitate, plîngereaprealabilă se introduce la organul de cercetare cu competenţagenerală, care este orgnul de cercetare al poliţiei sau procurorul



DPP–ps–75competent teritorial; pentru procuror nu se pune problemacompetenţei după materie, deoarece aceste infracţiuni sînt decompetenţa judecătoriei, deci şi a procurorului de pe lîngă

judecătorie. În cazul în care a fost sesizat un organ de urmărirenecompetent, acesta se va desesiza în favoarea organului de urmărirecompetent să efectueze urmărirea penală.Este posibil să fie săvîrşite mai multe infracţiuni în stare deindivizibilitate sau de conexitate, din care unele sînt de competenţa

organului de cercetare al poliţiei, altele de competenţa organului deurmărire competent după calitatea persoanei făptuitorului. În aceastăsituaţie, urmărirea penală revine organului de urmărire competentdupă calitatea persoanei, căruia i se trimite cauza privitoare la toateinfracţiunile săvîrşite şi toţi făptuitorii. De asemenea, este posibil cauna dintre infracţiunile săvîrşite să fie dintre cele prevăzute în art. 279al. 2 lit. a, în care caz, prin conexitate, se preia şi această infracţiunepentru efectuarea urmăririi penale de către organul competent.În caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală esteobligat s ă constate săvîrşirea acesteia, chiar în lipsa plîngeriiprealabile, altfel ar putea fi obstaculată aflarea adevărului prindispariţia mijloacelor de probă; cînd infracţiunea flagrantă este unadin cele prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a, la cererea persoaneivătămate, procesul-verbal de constatare va fi trimis instanţei sesizateprin plîngere; în celelalte cazuri, organul de urmărire cheamăpersoana vătămată şi, dacă aceasta declară că face plîngereprealabilă, începe urmărirea penală şi o efectuează, ori trimite cauzaorganului competent atunci cînd calitatea făptuitorului o impune.După primirea plîngerii prealabile, organul de cercetare al poliţiei sauprocurorul procedează potrivit regulilor de procedură, dispunînd

începerea urmăririi penale şi efectuarea cercetării sau dispunîndneînceperea urmăririi penale dacă există vreo cauză de împiedicare apunerii în mişcare a acţiunii penale (art. 10). Urmărirea penală se

desfăşoară cu participarea persoanei vătămate, care are un drept dedispoziţie asupra acţiunii penale prin retragerea plîngerii prealabilesau prin împăcarea cu inculpatul. După terminarea cercetării penale,cauza se rezolvă de către procuror potrivit regulilor examinate înlegătură cu finalizarea urmăririi penale.Este posibil ca, în cursul urmăririi penale, pentru o infracţiune pentrucare s–a dispus din oficiu începerea urmăririi penale, să se ajungă laschimbarea încadrării juridice într–o infracţiune pentru care se cereplîngerea prealabilă a persoanei vătămate; în această situaţie,organul de cercetare penală sau procurorul cheamă persoanavătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plîngere prealabilă; încaz afirmativ, organul de urmărire penală, după caz, continuăcercetarea sau trimite dosarul cu actele efectuate instanţei de

judecată competente, dacă noua încadrare juridică este una dininfracţiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a. În cazul în care persoanavătămată declară că nu face plîngere prealabilă, dosarul se înainteazăprocurorului cu propunerea de a se înceta urmărirea în temeiul art. 10lit. f.

1) Plîngerea prealabilă introdusă la organul deurmărire penală competent

Calitatea pe care o are făptuitorul în momentul săvîrşirii infracţiuniipoate atrage competenţa unui anumit organ de urmărire penală – fieorgan de cercetare penală, fie procuror. Legea prevede, pentru o

asemenea situaţie, competenţa prioritară exclusivă a unui anumitorgan de urmărire penală, căruia trebuie să i se trimită plîngereaprealabilă, dacă aceasta fusese adresată altui organ de urmărire sau



DPP–ps–76instanţei de judecată. Calitatea prevăzută de lege este cea de

judecător, procuror, notar public, militar, judecător, procuror saucontrolor financiar de la Camera de conturi judeţeană sau aceea dedemnitar prevăzută în art. 29 pct. 1. În aceste situaţii, plîngerea seadresează: – pentru un judecător de la judecătorie sau tribunal, procuror de la

parchetele corespunzătoare, judecător, procuror şi controlorfinanciar de la Camera de conturi judeţeană, notar public –

procurorului din parchetul de pe lîngă curtea de apel; – pentru judecătorii de la tribunalul militar sau de la tribunalul militar

teritorial şi procurorii de la parchetele corespunzătoare –procurorului militar de la parchetul militar de pe lîngă CurteaMilitară de Apel;

– pentru judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Curtea Supremă de Justiţie, pentru judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară deApel, procurorii din parchetele corespunzătoare – procurorului dinParchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie;

– pentru infracţiunile săvîrşite de senatori şi deputaţi, de membriiguvernului, judecătorii Curţii Constituţionale, membri, judecători,procurori şi controlori financiari ai Curţii de Conturi, preşedinteleConsiliului Legislativ, mareşali, generali şi amirali, şefii cultelorreligioase organizate în condiţiile legii şi ceilalţi membri ai ÎnaltuluiCler care au cel puţin rang de arhiereu sau echivalent acestuia –procurorului din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie;

– pentru militari – plîngerea se introduce la organul de cercetarecompetent – comandantul unităţii, şeful comenduirii de garnizoanăsau ofiţerii desemnaţi de aceştia ca organe de cercetare penală, înafară de judecătorii şi procurorii militari, de mareşali, generali şiamirali (care atrag competenţa procurorului militar din parchetulde pe lîngă Curtea Militară de Apel sau din Parchetul de pe lîngăCurtea Supremă de Justiţie).

Dacă plîngerea prealabilă a fost adresată unui alt organ de urmărirepenală sau a fost introdusă la instanţa de judecată, organele sesizatetrebuie să trimită plîngerea prealabilă la organul de urmărirecompetent să efectueze urmărirea penală, potrivit precizărilor de maisus, plîngerea fiind considerată valabilă dacă a fost introdusă întermen la organul necompetent. La organul de urmărire penalăcompetent se trimit, dacă nu este posibilă disjungerea, toateplîngerile prealabile pentru infracţiuni săvîrşite de o persoană avîndcalităţile arătate anterior, dacă sînt conexe sau indivizibile, chiar dacăsînt din categoria infracţiunilor pentru care plîngerea prealabilă seadresează altor organe de urmărire sau instanţei de judecată. Deci seprorogă competenţa la organul de urmărire competent pentru toateinfracţiunile conexe şi indivizibile cu una din infracţiunile decomeptenţa acestui organ.Odată sesizat cu plîngerea prealabilă, pentru una sau mai multeinfracţiuni conexe şi indivizibile, împotriva unei persoane cu calitateacare atrage o anumită competenţă, organul de urmărire penalăcompetent desfăşoară o activitate obişnuită de urmărire penală, caorice alt organ de urmărire penală, cu precizarea că urmărirea nupoate începe sau continua fără autorizarea prealabilă, după caz, aCamerei din care face parte, pentru senatori şi deputaţi, aPreşedintelui României sau a uneia din Camere, pentru un ministru, aavizului Preşedintelui României, pentru judecătorii de la Curtea

Supremă de Justiţie sau a ministrului justiţiei pentru ceilalţi judecătorişi procurori.



DPP–ps–77Urmărirea penală se desfăşoară şi se finalizează după regulile dedrept comun, cu precizarea că retragerea plîngerii prealabile atrage

încetarea urmăririi penale, cu excepţia cazului cînd învinuitul sauinculpatul solicită continuarea procesului penal.

I .1. Plîngerea prealabilă ca act de sesizare ainstanţei de judecată1) Dezvoltarea legislaţiei privind plîngerea

prealabilă ca mod de sesizare a instanţei de judecatăÎn numeroase legislaţii moderne, inclusiv în reglementarea Codului deprocedură penală român din 1936, s–au prevăzut cauze, de ogravitate redusă, în care procesul penal nu urmează forma sa tipică(urmărire penală şi judecată), ci instanţa de judecată poate fi sesizatădirect cu judecarea lor58.Iniţial, în Codul de procedură penală din 1968, pentru uneleinfracţiuni, plîngerea prealabilă se putea introduce la instanţa de

judecată dacă, efectuîndu–se în prealabil o procedură de împăcare înfaţa comisiei de judecată, nu s–a reuşit împăcarea părţilor; ca urmare,plîngerea prealabilă nu era adresată direct instanţei de judecată, ci

comisiei de judecată, pentru a se proceda la împăcare; în caz denereuşită, o nouă plîngere trebuia introdusă la instanţă în termen de olună de la data soluţiei de neîmpăcare dată de comisia de judecată.Prin Legea nr. 104/1992 desfiinţîndu–se comisiile de judecată,procedura plîngerii prealabile a fost modificată în sensul că aceastatrebuie introdusă, pentru infracţiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a,direct la instanţa de judecată. S–a reglementat astfel, prin proceduraplîngerii prealabile, un nou mod de sesizare a instanţei de judecată înloc de rechizitoriu, dar numai pentru un grup restrîns de infracţiuni.

1) Infracţiunile pentru care plîngerea prealabilă seintroduce la instanţa de judecată (art. 279 al. 2 lit.

a)Codul de procedură penală din 1968 se referă la următoareleinfracţiuni prevăzute de Codul penal: – lovirea sau alte violenţe (art. 180); – vătămarea corporală din culpă care necesită îngrijiri medicale între

10 şi 60 de zile (art. 184 al. 1);

58 În cele mai multe situaţii, cauzele care pot fi promovate direct la instanţade judecată trebuie să fie dintre acelea care permit lămurirea cauzei direct înfaţa instanţei, fără a mai fi necesară intervenţia organelor de urmărirepenală. Sesizarea directă a instanţei de judecată a fost încredinţată, potrivitCodului de procedură penală din 1936, persoanei vătămate, dar în douăipostaze:

– pentru infracţiuni de competenţa judecătoriei în toate cazurile, indiferentde constituirea sau nu de parte civilă, plîngerea sa punînd în mişcareacţiunea penală, pe care apoi o exercită în cursul judecăţii;

– pentru infracţiunile de competenţa tribunalului, plîngerea persoaneivătămate avea efectul de a pune în mişcare acţiunea penală în faţainstanţei, cu două condiţii:

– să se constituie parte civilă, pentru infracţiunea săvîrşită; – să fie clasată plîngerea din partea Ministerului Public.Un proces penal atipic era reglementat şi în favoarea asociaţiilor constituite în formele legale, pentru proteguirea membrilor lor, care, prin sesizaredirectă, investeau instanţa de judecată pentru infracţiunile care aduceauatingere scopului general urmărit sau intereselor membrilor lor (art. 227, 228şi 230). Actul de sesizare a instanţei a fost numit “plîngere directă”, iar mai

tîrziu (din 1956) “chemare în judecată prin acţiune directă” (art. 2802), înunele cazuri numai după ce nu s–a reuşit împăcarea în faţa comisiei de împăciuire.



DPP–ps–78 – ameninţarea (art. 193); – insulta (art. 205); – calomnia (art. 206); – furtul la plîngerea prealabilă (art. 210); – abuzul de încredere în dauna proprietăţii private (art. 213); – tulburarea de posesie în dauna unei persoane private (art. 220).Prin Legea nr. 45/193 s–a prevăzut că se includ şi infracţiunile deameninţare, injurie şi calomnie săvîrşite prin presă sau orice alte

mijloace de comunicare în masă, renunţîndu–se astfel la dispoziţia dinart. 91 a Legii nr. 3/1974 privind activitatea de presă, care prevedeacă plîngerea prealabilă pentru cele trei infracţiuni săvîrşite prin presăse adresează organului de urmărire penală.De la regula de mai sus, se derogă în cazul în care plîngereaprealabilă trebuie adresată fie organului de urmărire al poliţiei, fieorganului de urmărire competent59.O situaţie specială o prezintă infracţiunea de furt la plîngereaprealabilă săvîrşită de mai multe persoane, dintre care numai una sauunele sînt soţi sau rude apropiate cu persoana vătămată, căci în acestcaz plîngerea prealabilă nu este necesară pentru ceilalţi participanţi lainfracţiune şi se prorogă competenţa în favoarea organului deurmărire penală.Cînd o infracţiune din cele enumerate în art. 279 al. 2 lit. a a fostsăvîrşită de un judecător, procuror, notar public, judecător, procurorsau controlor financiar la camera de conturi judeţeană, de un militarsau de unul din demnitarii la care se referă art. 29 pct. 1, plîngereaprealabilă nu se poate adresa direct instanţei de judecată, ci organuluide urmărire penală competent în raport de calitatea făptuitorului.

Judecătorul care primeşte plîngerea trebuie să fie atent la încadrarea juridică corectă a faptei descrise în plîngerea prealabilă, deoarecedacă aceasta nu se încadrează în cele opt infracţiuni la care se referăart. 279 al. 2 lit. a, plîngerea prealabilă nu poate fi primită, persoana

vătămată urmînd să fie îndrumată către organul competent.1) Introducerea plîngerii prealabile la instanţa de judecată

Pentru a introduce plîngerea prealabilă la instanţa de judecată, pelîngă cerinţa de a se referi la una din infracţiunile prevăzute în art.279 al. 2 lit. a, este necesar ca fă ptuitorul s ă fie cunoscut . Aceastăcerinţă, care nu se aplică atunci cînd plîngerea se adresează organuluide urmărire penală, se explică prin aceea că la judecată părţiletrebuie să fie identificate, pentru a putea fi citate şi participa la

judecată. Dacă făptuitorul nu este cunoscut, persoana vătămată sepoate adresa organului de poliţie pentru identificarea lui, după care vaintroduce plîngerea prealabilă cu privire la acea persoană.La introducerea plîngerii prealabile la instanţa de judecată trebuierespectate condiţiile generale ale plîngerii prealabile: – să fie făcută de persoana vătămată personal sau prin mandatar

special; – să fie introdusă la instanţă în termenul de 2 luni de la data

cunoaşterii persoanei făptuitorului;59 Astfel, dacă una din infracţiunile enumerate mai sus se află în unul dincazurile de indivizibilitate şi conexitate cu o infracţiune pentru care acţiuneapenală se pune în mişcare din oficiu, organul de urmărire cheamă persoanavătămată şi, dacă aceasta declară că face plîngere prealabilă, desfăşoarăurmărirea penală pentru toate infracţiunile. De asemenea, aceeaşi prorogare în favoarea organului de urmărire penală se produce şi atunci cînd una din

infracţiuni este supusă plîngerii prealabile, dar aceasta se adreseazăorganului de urmărire penală care devine competent să efectueze urmărireapentru toate infracţiunile.





DPP–ps–80cauza nu mai trece pe la procuror. De principiu, existăincompatibilitate între funcţiile de învinuire şi de judecare şisoluţionare a cauzei penale; fără o dispoziţie legală expresă, nu se

justifică punerea în mişcare a acţiunii penale de către instanţa de judecată chemată să judece şi să soluţioneze această acţiune.

Acţiunea penală se pune în mişcare de către partea vătămată numai împotriva celui ce a săvîrşit una din infracţiunile prevăzute în art. 279al. 2 lit. a.

1) Particularităţile în desfăşurarea judecării infracţiunilor pentru care instanţa a fost se sizatăcu plîngerea prealabilă a persoanei vătămate

La judecarea cauzelor prin care sesizarea s–a făcut direct prinplîngerea prealabilă a persoanei vătămate, această se prezintă ca

parte v ă t ă mat ă, deoarece prin sesizarea instanţei şi–a manifestatvoinţa de a participa la proces, iar cel chemat la judecată devineinculpat , ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa.Desfăşurarea judecăţii la prima instanţă are loc potrivit regulilorobişnuite de judecată penală, cu excepţia unor dispoziţii care se aplicănumai la acest fel de judecată.Instanţa de judecată poate schimba încadrarea juridică a faptei într–oinfracţiune care nu este prevăzută de art. 279 al. 2 lit. a şi pentrucare, deci, nu era posibilă sesizarea directă a instanţei de judecată.Într–o asemenea situaţie, cînd sesizarea s–a făcut cu încălcarea legii

în raport de încadrarea juridică corectă a faptei, instanţa dispunetrimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea urm ă ririi penale, dupăcare va fi sesizată, potrivit legii, prin rechizitoriu.Schimbarea încadrării juridice se poate dispune şi dintr–o infracţiunepentru care s–a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, într–oinfracţiune pentru care este necesară plîngerea prealabilă; cînd ladosar se află plîngerea prealabilă a părţii vătămate, judecata continuăfără nici o altă intervenţie din partea părţii vătămate; dacă la dosar nu

există o plîngere prealabilă, instanţa cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plîngere prealabilă. În cazul în carepersoana vătămată declară că face plîngere prealabilă, instanţa ia actde această manifestare de voinţă şi continuă judecata pînă lafinalizarea ei, chiar dacă este una din infracţiunile prevăzute în art.279 al. 2 lit. a, legea nefăcînd nici un fel de distincţie. În cazul în carepersoana vătămată declară că nu face plîngere prealabilă, procesulpenal încetează în lipsa plîngerii prealabile. În unele situaţii,schimbarea încadrării juridice a faptei poate avea loc după expirareatermenului de 2 luni de cînd persoana vătămată ştiuse cine estefăptuitorul; în acest caz se pune problema dacă nu este tardivăplîngerea prealabilă pe care instanţa o cere persoanei vătămate? Înliteratura juridică s–a exprimat părerea (acceptată de majoritateaautorilor) că pentru o asemenea situaţie termenul de 2 luni începe săcurgă de la data cînd s–a dispus schimbarea încadrării juridice şipersoana vătămată a luat act că este necesară plîngerea saprealabilă; sub vechea încadrare juridică, acţiunea penală fiind pusă înmişcare din oficiu, persoana vătămată nu a fost pusă în situaţia de aşti că fără plîngerea sa prealabilă făptuitorul nu poate fi tras larăspundere penală.A doua dispoziţie specială aplicabilă numai în cazul cînd instanţa afost sesizată direct cu plîngerea prealabilă a persoanei vătămate sereferă la o modalitate specială de retragere a plîngerii prealabile.

Potrivit art. 10 lit. h, retragerea plîngerii prealabile atrage încetareaprocesului penal (art. 11 pct. 2 lit. b), cu condiţia să fie neechivocă şiexpresă; excepţia de la regulă este continuarea procesului penal la



DPP–ps–81cererea inculpatului. Prin dispoziţia art. 2841 se prevede o modalitatespecială prin care se consideră plîngerea prealabilă retrasă, anumelipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive înfaţa primei instanţei, ceea ce ar echivala cu lipsa de interes însusţinerea acţiunii penale.În cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate deexerciţiu sau cu această capacitate restrînsă, iar acţiunea penală afost pusă în mişcare din oficiu, retragerea plîngerii prealabile de către

reprezentant sau de către persoana vătămată cu încuviinţareaocrotitorului legal nu produce efectul de încetare a procesului penal,raţiune pentru care nici lipsa sa în mod nejustificat la două termeneconsecutive nu atrage încetarea procesului penal; acest efect îlproduce, în temeiul legii penale, împăcarea părţilor. Lipsa persoaneivătămate trebuie să se producă la prima instanţă de judecată (în modlogic şi la rejudecarea cauzei după trimiterea de către instanţa de apelsau de recurs) în condiţiile în care a fost legal citată; dacă la unul dintermene partea vătămată nu a fost legal citată, nu mai operează

încetarea procesului penal61. În ce priveşte caracterul nejustificat allipsei – singurul care poate duce la concluzia că partea vătămată, prinlipsa sa, a înţeles să–şi retragă plîngerea prealabilă – în practică s–au

întîlnit variate situaţii de justificare a lipsei62.Constatînd lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termeneconsecutive în faţa primei instanţe, aceasta trebuie să considere că aoperat retragerea plîngerii prealabile şi să dispună încetareaprocesului penal; dacă totuşi inculpatul cere, în baza art. 13,continuarea procesului penal, prima instanţă este obligată săprocedeze la judecarea cauzei şi să o soluţioneze conform dispoziţiilortextului indicat.O altă particularitate la judecata în primă instanţă constă în aceea cănu este aplicabil art. 332–333, în sensul că nu se poate restitui cauzala parchet pentru refacerea sau completarea urm ă ririi penale,

deoarece o urmărire penală nu a fost efectuată în acea cauză.În fine, sentinţele pronunţate de judecătorie în cauzele prevăzute înart. 279 al. 2 lit. a, prin care aceasta a fost sesizată cu plîngereaprealabilă a persoanei vătămate, nu s înt susceptibile de apel , fiindsupuse numai recursului.

61 s–a considerat că dacă la primul termen de judecată persoana vătămată aavut termenul în cunoştinţă dat de către judecătorul care a primit cererea sa,nefiind citată legal nu se ia în consideraţie ca lipsă nejustificată; aceeaşisituaţie dacă nu s–a făcut citarea sau citarea s–a făcut cu neobservareadispoziţiilor legale62 s–a statuat că dacă persoana vătămată a fost reprezentată de cătreapărător la unul sau amîndouă termenele ori dacă şi–a angajat apărător care, însă, nu s–a prezentat la judecată, înseamnă că a dorit ca procesul penal săcontinue; nu s–a considerat lipsă nejustificată atunci cînd partea vătămată acerut amînarea la un termen, fiind atît ea, cît şi apărătorul în imposibilitate

de a se prezenta, cînd lipsa era justificată prin nedepunerea de către experta raportului de expertiză ori cînd persoana vătămată era în concediu medicaletc.



DPP–ps–82T i t l ul II

JUDEC

AT

A Î N

PRIM

Ă INST

ANŢ

Ă

a.Fa

za

pr ocesual -

penal ă



DPP–ps–83 §1. Obiectul fazei de judecată

1) Judecata ca fază principală a procesului penal În realizarea scopului procesului penal, ca orice persoană care asăvîrşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii penale, urmărireapenală şi plîngerea prealabilă au un caracter preliminar şi pregătitor,de a crea condiţiile necesare ca instanţa judecătorească, prinactivitatea procesual-penală de judecată, să aplice sancţiunileprevăzute de legea penală inculpaţilor găsiţi vinovaţi de săvîrşirea de

infracţiuni. Această structură a procesului penal, de a cuprinde fazade judecată, ca singura activitate prin care se poate pronunţa opedeapsă persoanei care a săvîrşit o infracţiune, este o consecinţă aunui sistem aplicabil pe plan mondial, în care “justiţia” în cauzelepenale este de atribuţia instanţelor judecătoreşti, singurele care potaplica sancţiunile prevăzute de legea penală. În acelaşi spirit,Constituţia României din 1991 a prevăzut (art. 125) că “Justiţia serealizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe

judecătoreşti stabilite de lege”, înlăturîndu–se astfel posibilitateaaplicării legii penale de către organe obşteşti de jurisdicţie63. Deasemenea, în art. 23 al. 8 al Constituţiei se prevede că “pînă larămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare, persoana esteconsiderată nevinovată”, ceea ce implică în mod necesar, pentrurealizarea scopului procesului penal, să se desfăşoare o activitate de

judecată în faţa unei instanţe judecătoreşti, care să pronunţe ohotărîre definitivă de condamnare.Oricît de bine ar fi pregătit procurorul, în exercitarea atribuţiilorMinisterului Public, oricît de neechivocă ar fi concluzia de vinovăţie ainculpatului, acesta nu poate aplica sancţiuni penale celor traşi larăspundere penală, îndatorirea sa fiind de a cere unei instanţe

judecătoreşti condamnarea inculpatului, cu asigurarea dreptului laapărare.Deci în cadrul procesului penal judecata are un caracter necesar,

indispensabil pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute de legea penalăcelor ce au săvîrşit infracţiuni. În cursul judecăţii se desfăşoară oactivitate procesuală aşezată pe alte principii decît cele ale urmăririipenale, principii unanim considerate că asigură cele mai bune condiţiipentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor penale, fiindproteguite deopotrivă interesele societăţii şi interesele legitime alecelor traşi la răspundere penală. În cursul judecăţii se stabileşte decătre instanţa de judecată, cu caracter difinitiv, vinovăţia inculpatuluişi i se aplică pedeapsa şi alte măsuri penale; hotărîrea definitivă ainstanţei de judecată prin care este condamnat inculpatul înlăturăprezumţia de nevinovăţie şi o înlocuieşte cu o convingere deplină devinovăţie care, împreună cu sancţiunea aplicată, au putere de lege,fiind opozabile tuturor. De aceea, judecata este considerată ca fazăprincipală a procesului penal, situîndu–se între urmărirea penală, carepregăteşte judecata, şi faza de executare a hotărîrilor penale, princare se aduce la îndeplinire ceea ce a hotărît instanţa de judecată.Atribuindu–se judecăţii caracterul de fază principală a procesuluipenal, nu se ştirbeşte cu nimic importanţa fazelor de urmărire penalăşi de executare, pentru că fiecare din ele, prin finalitatea pe care o au,contribuie la realizarea scopului procesului penal.

2) Obiectul fazei de judecată penalăFaza de judecată cuprinde activitatea procesuală şi proceduralădesfăşurată de către instanţa de judecată, cu participarea activă a

procurorului şi a părţilor, asistate de apărători, avînd ca obiect aflareaadevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată şi

63 cum au fost pînă la 1 octombrie 1992, comisiile de judecată



DPP–ps–84soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, în raport de cele constatate,prin condamnarea inculpatului vinovat la sancţiunea prevăzută delegea penală sau prin achitarea ori încetarea procesului penal cîndexistă o cauză de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale.Dacă urmărirea penală se desfăşoară în faţa organelor de cercetarepenală şi a procurorului, faza de judecată se desfăşoară în faţainstanţelor judecătoreşti; activitatea acestora are loc în condiţiidiferite de activitatea organelor de urmărire penală, desfăşurîndu–se

într–o şedinţă de judecată, cu participarea procurorului, care susţine învinuirea, şi a părţilor, inclusiv a inculpatului, care–şi exercită dreptullor de apărare, personal sau prin apărătorii lor. Activitatea de judecatăse efectuează prin acte de judecat ă , jurisdicţ ionale, aduse la

îndeplinire prin actele procedurale prevăzute de lege, dispuse deinstanţa de judecată din oficiu sau la cererile şi concluziileprocurorului şi ale părţilor prezente la judecată.Actele de judecată se deosebesc de actele de urmărire penală prinnatura lor, fiind acte jurisdic ţ ionale, prin care se iau hotărîri de către oinstanţă judecătorească cu privire la soluţionarea acţiunii penale şi aacţiunii civile în procesul penal; prin finalitatea lor, actele de judecatărealizează scopul procesului penal, ca persoana care a săvîrşit oinfracţiune să fie sancţionată potrivit legii penale, în condiţiile în caretrebuie să se asigure ca nici o persoană nevinovată să nu fie trasă larăspundere penală.În cursul judecăţii se aduc la îndeplinire trei obiective importante: – se verifică legalitatea şi temeinicia învinuirii aduse inculpatului de

către procuror sau chemat în faţa instanţei de către parteavătămată prin plîngerea sa prealabilă;

– în raport de constatările făcute în cursul judecăţii, se adoptăsoluţia corespunzătoare cu privire la acţiunea penală şi la acţiuneacivilă exercitate în procesul penal, printr–o hotărîre

judecătorească;

– se verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii adoptate de instanţade judecată, pentru a rămîne în autoritatea lucrului judecat numaihotărîrile conforme legii şi adevărului.

Sarcina de verificare a legalităţii şi temeiniciei învinuirii pentru careinculpatul a fost trimis în judecată se aduce la îndeplinire prinverificarea probelor strînse în cursul urmăririi penale şi administrareade probe noi, precum şi prin concluziile asupra fondului formulate decătre procuror şi părţi, care dau instanţei posibilitatea să afle adevărulcu privire la faptă şi făptuitor şi să adopte soluţia corectă.Administrarea probelor se realizează printr–o cercetare

judec ă toreasc ă, în condiţii de oralitate, contradictorialitate şinemijlocire, în care instanţa, cu participarea procurorului şi a părţilor,lămureşte cauza prin probe sub toate aspectele; se înlătură probelenesincere şi inexacte, se precizează ce este de precizat, secompletează cu împrejurări ce nu au fost stabilite la urmărirea penală.La aflarea adevărului despre faptă şi făptuitor, despre împrejurărilecare trebuie reţinute pentru încadrarea juridică a faptei şiindividualizarea justă a pedepsei, contribuie în mod substanţialdezbaterile judiciare, cu ultimul cuv înt al inculpatului, în cadrul căroraprocurorul şi partea vătămată susţin şi argumentează că învinuireaeste întemeiată, iar partea civilă că pretenţiile civile formulate sîntdovedite, iar inculpatul şi partea responsabilă civilmente că învinuireaeste neîntemeiată sau mai gravă decît cea reală ori că nu există

pagubă sau aceasta este mai mică decît cea pretinsă. În baza probeloradministrate în faţa ei şi a concluziilor puse de către procuror şi părţi,



DPP–ps–85instanţa reţine faptele şi împrejurările de fapt după convingerea pecare şi–a format–o din ansamblul lucrărilor din dosarul penal.A doua sarcină a instanţei de judecată, constînd în soluţionareaacţiunilor penală şi civilă aduse în faţa ei, se realizează prinpronunţarea unei hotărîri prin care în acţiunea penală se dispunecondamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, în raport deconvingerea de vinovăţie pe care şi–a format–o, de existenţa uneicauze de înlăturare a răspunderii penale şi de dispoziţiile legii penale,

iar în acţiunea civilă se dispune admiterea ei, cu obligarea la reparaţiicivile, ori respingerea ei ca neîntemeiată, după cum sînt sau nu

întrunite elementele răspunderii civile. Soluţionarea legală şitemeinică a acţiunii penale şi a celei civile depinde de modul cum afost adusă la îndeplinire prima sarcină, dacă s–a aflat adevărul despretoate împrejurările cauzei, cu aplicarea corectă a legii penale.Întrucît există posibilitatea să nu fie îndeplinite corect şi completprimele două sarcini, legea prevede dreptul procurorului şi al părţilorde a obţine reexaminarea cauzei prin exercitarea unei căi de atac; înacest scop instanţele judecătoreşti sînt organizate pe grade ierarhice,controlul corectitudinii soluţiilor adoptate de o instanţă

judecătoreascăă este trecut, de regulă, la instanţa ierarhic superioară.Prin exercitarea unei căi de atac se promovează o activitate decontrol judec ă toresc din partea instanţei competente, potrivit legii, săo efectueze; deci ca fază procesual-penală, judecata cuprinde, în afarăde judecata în primă instanţă – obligatorie – şi o judecată în apel şi înrecurs – facultativă – care constituie o garanţie a soluţionării corecte acauzei penale. Acest control judecătoresc se întinde nu numai asupraactivităţii de judecată, ci şi asupra activităţii de urmărire penală, dacămodul în care a fost efectuată a influenţat negativ asupra soluţionăriicauzei de către instanţă.Datorită obiectului fazei de judecată, care este diferit de cel alurmăririi penale, se produc schimbări în ce priveşte poziţia

participanţilor la proces, precum şi în ce priveşte principiile după carese conduce judecata.

§1. Poziţia procesuală a participanţilor la judecata penală

1) Poziţia procesuală a instanţei de judecatăÎn faza de judecată, în toate etapele sale, instanţa de judecată arerolul conduc ă tor în procesul penal. Potrivit art. 289, judecata cauzeipenale se face în faţ a instanţei de judecată, constituită potrivit legii,ceea ce înseamnă că procurorul, părţile şi apărătorii lor trebuie să seprezinte în faţa instanţei de judecată pentru a–şi desfăşura activităţilepe care legea le atribuie acestora în cursul judecăţii. Procurorul şipărţile, personal sau prin apărători, au dreptul de a participa la

judecată prin argumentări în fapt şi în drept, prin susţinerea de motivede apel şi de recurs, prin concluzii orale şi scrise cu privire lachestiunile de fond ale cauzei, dar autoritatea care hot ă r ăş te este,

însă, instanţa de judecată, a cărei hotărîre penală rămasă definitivăcapătă putere de lege în cauza judecată. În cazul în care soluţiapronunţată cuprinde erori de fapt şi de drept, procurorul şi părţile dinproces pot folosi o cale de atac (ordinară sau extraordinară), darasupra acesteia hotărăşte tot o instanţă de judecată. Rolul conducătoral instanţei de judecată se manifestă, astfel, atît în desfăşurarea

judecăţii, cît şi în soluţionarea cauzei penale. Legea acordă acest rolconducător instanţei de judecată deoarece este formată din judecători

independenţi şi spuşi numai legii, al căror statut este o garanţie atît acapacităţii lor profesionale, cît şi a imparţialităţii lor.



DPP–ps–86Prin instan ţă de judecat ă se înţelege completul de judecată compusşi constituit potrivit legii. Legea foloseşte de multe ori şi termenul de“instanţă”, avînd în vedere completul care judecă o cauză penală înprimă instanţă, sesizată prin rechizitoriul procurorului sau prinplîngerea prealabilă a părţii vătămate. Completul de judecată care

judecă într–o cale de atac poartă aceeaşi denumire de “instanţă de judecată” sau de “instanţă”, în lege folosindu–se şi denumirea căii deatac în care se desfăşoară judecata: “instanţă de apel”, “instanţă de

recurs”, “instanţă de revizuire”. Cînd o instanţă judecătorească(judecătorie, tribunal, curte) are competenţa de a judeca în primăinstanţă, dar şi în apel şi în recurs, aceste activităţi se desfăşoară înfaţa aceleiaşi instanţe judecătoreşti, dar prin “instanţe de judecată”,

în compunerea prevăzută de lege64.Deci instanţa de judecată, compusă din numărul de judecătoriprevăzut de lege, are atribuţia de a judeca o cauză penală în numeleşi cu puterea de a judeca a instanţei judecătoreşti pe care oreprezintă. De aceea, legea acordă o mare atenţie alcătuiriicompletului de judecată, orice greşeală sub acest aspect atrăgîndnulitatea absolută a hotărîrii pronunţate. Compunerea instanţeivariază după activitatea de judecată (primă instanţă, apel, recurs) şidupă gradul ierarhic al instanţei judecătoreşti65.Prin Legea nr. 142/1997 s–a modificat compunerea instanţelor de

judecată: în primă instanţă, judecătoriile, tribunalele şi curţile judecăcu un singur judecător; tribunalele şi curţile judecă în apel în completede doi judecători, iar în recurs în complete de trei judecători. CurteaSupremă de Justiţie judecă, prin secţia penală şi secţia militară, cu trei

judecători, atît în primă instanţă, cît şi în recurs şi în recurs în anulare,iar în cazurile prevăzute de lege prin completul din 9 judecători sauprin Secţiile Unite.Completul de judecată este condus de un preşedinte, desemnat deconducerea instanţei judecătoreşti dintre judecătorii încadraţi la

această instanţă. Preşedintele completului de judecată are atribuţiade a conduce şedinţa de judecată şi de a lua măsurile necesarepentru asigurarea ordinii şi solemnităţii acesteia. Legea face distincţie

între “instanţa de judecată”, în alcătuirea ei potrivit celor arătateanterior, şi preşedintele completului de judecată, precizînd care sîntatribuţiile preşedintelui, toate celelalte prerogative ale judecăţiiaparţinînd instanţei de judecată (colectivului de judecători care oalcătuiesc), soluţionarea chestiunilor de fond aparţinînd acestuia, înunanimitate sau în majoritate de voturi.Instanţa de judecată, avînd sarcina de a afla adevărul şi de a soluţionacauza potrivit legii, are rol activ în desfăşurarea judecăţii, impunîndu–şi hotărîrea sa în ceea ce priveşte lămurirea cauzei sub toateaspectele şi punînd în discuţia procurorului şi a părţilor oricechestiune de care depinde justa soluţionare a celor două acţiuniexercitate în faţa sa. De asemenea, prin modul în care conduceactivitatea de judecată, prin demersurile pe care le întreprinde şi prinsoluţia corectă adoptată, realizează rolul educativ al judecăţii penale

în prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.

64 astfel, tribunalul judecă, prin instanţe de judecată diferite, în primăinstanţă, dar şi ca instanţă de apel şi de recurs65 În reglementarea de dinainte de 25 august 1997, în primă instanţă judecătoria şi tribunalul militar judecau în complete de doi judecători;

tribunalele şi curţile, tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de Apel judecaau în complete de doi judecători. Judecata în apel şi în recurs sedesfăşura în faţa unor complete de trei judecători.



DPP–ps–871) Poziţia procesuală a procurorului în cursul

judecăţii După ce a trimis în judecată pe inculpat, procurorul participă la

judecată pentru a susţine învinuirea şi a cere condamnarea acestuia.De regulă, instanţa de judecată se constituie cu procuror, în sensul căla şedinţa de judecată participă şi procurorul. Participarea procuroruluieste obligatorie la toate instanţele de judecată, fie că judecă în primăinstanţă, fie într–o cale de atac; de la această regulă se face excepţie

pentru judec ă torie, legea prevăzînd pentru această instanţă de judecată – care judecă exclusiv în primă instanţă – participareaobligatorie a procurorului numai în anumite cauze penale, în celelalteparticiparea procurorului fiind facultativ ă. Ministerul Public poate fireprezentat la judecată de un singur procuror sau de mai mulţi, daraceştia trebuie să aparţină parchetului de pe lîngă instanţa

judecătorească sau unui parchet ierarhic superior. Cînd participareaprocurorului este obligatorie, lipsa acestuia de la desfăşurareaşedinţei de judecată sau împiedicarea lui de a participa la judecată şide a–şi exercita atribuţiile este sancţionată cu nulitatea absolută (art.197 al. 2 şi 3).Poziţia procesuală a procurorului în cursul judecăţii este diferită decea avută în cursul urmăririi penale. Dacă în cadrul urmăririi penaleprocurorul este conducătorul procesului, dispoziţiile sale fiindobligatorii, iar rezolvarea urmăririi prenale fiind de atribuţia saexclusivă, avînd deci drept de intervenţie şi de decizie, în cursul

judecăţii, constituită pe principiul contradictorialităţii, poziţia saprocesuală capătă alte caractere; conducătorul procesului fiindinstanţa de judecată, procurorul nu poate acţiona decît prin aceleaşimijloace procesuale care sînt puse la dispoziţia părţilor din proces:formularea de cereri, prezentarea de memorii, ridicarea de excepţii,punerea de concluzii cu privire la orice chestiune asupra căreiatrebuie să se pronunţe instanţe de judecată, precum şi cu privire la

fondul cauzei, la soluţia ce trebuie dată învinuirii aduse inculpatului şipretenţiilor civile formulate împotriva sa; de asemenea, acţionează caşi părţile din proces, prin exercitarea căilor de atac şi susţinerea lor înfaţa instanţelor de judecată competente. În literatura de specialitateacest principiu de organizare a judecăţii se mai numeşte şi “egalitateaarmelor”, încît un inculpat – presupus infractor – are la îndemînă încursul judecăţii aceleaşi mijloace procesuale pe care le foloseşte şireprezentantul Ministerului Public, deci o autoritate publică.Obiectivul urmărit de către procuror în cursul judecăţii variază înraport de activitatea de judecată la care participă: – La prima instan ţă procurorul urmăreşte ca inculpatul să fie

condamnat pentru infracţiunea care a format obiectul trimiterii în judecată din partea unui procuror; ca urmare, poziţia procesuală aprocurorului este de a susţ ine învinuirea, căutînd ca, prin probelece se administrează şi prin concluziile pe care le pune, să convingăinstanţa de judecată de a pronunţa o hotărîre de condamnare ainculpatului. Ar fi însă necorect a obliga procurorul să susţinăneapărat învinuirea dacă, din desfăşurarea judecăţii, în raport şi deactivitatea părţilor, ar rezulta o altă soluţie (de exemplu părţile se

împacă într–o cauză în care împăcarea atrage încetarea procesuluipenal). Pentru a asigura imparţialitatea procurorului, ca principiude funcţionare a Ministerului Public în art. 28 al. 4 L.O.J. se prevedecă procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care

le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinînd seama de probeleadministrate în cauză, scoţîndu–l astfel, în legătură cu aceastăactivitate, de sub incidenţa principiului subordonării ierarhice; în



DPP–ps–88acest mod, chiar dacă primeşte dispoziţii de la superiorul său de apune concluzii de condamnare a inculpatului, procurorul de şedinţăeste liber să pună concluzii de achitare dacă din probeleadministrate în cursul judecăţii îşi face convingerea de nevinovăţiainculpatului.

– O altă modalitate de a acţiona în cursul judecăţii este exercitareac ă ilor de atac împotriva hotărîrilor pronunţate de către instanţelede judecată şi de a participa la judecata ce are loc într–o cale de

atac; şi aceste drepturi sînt, de regulă, comune şi părţilor dinproces. Exercitarea unei căi de atac are loc atunci cînd procurorulconsideră că instanţa de judecată a pronunţat o hotărîreneconformă cu legea şi adevărul, în scopul ca instanţa competentăsă desfiinţeze hotărîrea atacată şi să dea o soluţie legală şitemeinică. De aceea, la judecata într–o cale de atac exercitată decătre procuror, acesta susţine motivele care au condus ladeclararea căii de atac; însă, dacă în cursul judecăţii în calea deatac se schimbă datele cauzei (a intervenit o amnistie, retragereaplîngerii prealabile), procurorul pune concluzii corespunzătoare noiisituaţii. Cînd calea de atac este exercitată de o parte din proces,procurorul pune concluzii după convingerea pe care şi–a făcut–o,fie în sensul admiterii căii de atac, fie în sensul respingerii ei.

Cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate; prin aceastăcerinţă se urmăresc două obiective: – instanţa de judecată şi părţile pot verifica corectitudinea cererilor

şi concluziilor formulate de procuror, pentru a le admite saurespinge;

– se poate verifica în ce măsură este corectă hotărîrea instanţei de judecată care a admis sau respins cererile şi concluziileprocurorului.

Deci participînd la judecată, în ansamblul ei, procurorul veghează caactivitatea instanţei de judecată, a părţilor, a apărătorilor să se

desfăşoare potrivit legii, acţionînd în caz contrar prin cereri, excepţii,concluzii prezentate instanţei de judecată, ca aceasta să asigurelegalitatea şi temeinicia judecăţii; totodată, veghează ca hotărîrileinstanţelor judecătoreşti să fie conforme cu legea şi adevărul,atacîndu–le pe cele necorespunzătoare prin căile de atac prevăzute delege. De reţinut că procurorul general din Parchetul de pe lîngă CurteaSupremă de Justiţie are în exclusivitate dreptul de a exercita recursul

în anulare şi recursul în interesul legii, care trebuie să asigure ca înautoritatea de lucru judecat să nu rămînă decît hotărîri legale şitemeinice.

1) Poziţia procesuală a părţilor în cursul judecăţii Părţile capătă deplinătatea drepturilor lor procesuale în cursul

judecăţii. Pe de o parte, aceste drepturi procesuale sînt comune cu aleprocurorului, ceea ce asigură “egalitatea de arme” între învinuire şiapărare; pe de altă parte, părţile se bucură, de principiu, de aceleaşidrepturi procesuale, ceea ce asigură egalitatea între ele înparticiparea la judecată.Cu toate acestea, legea face unele deosebiri în ce priveşte drepturileprocesuale: – în cele mai multe cauze penale participarea procurorului este

obligatorie, sub sancţiunea nulităţii absolute, în timp ceparticiparea părţilor este facultativă, dacă au fost legal citate, cuexcepţia inculpatului deţinut (art. 314, 375, 38511) şi minor (art.

384), pentru care participarea la judecată este obligatorie; – o reglementare distinctă derivă şi din calitatea procesuală a

părţilor; inculpatul participă la judecată atît în latura penală, cît şi



DPP–ps–89 în latura civilă, în timp ce partea vătămată numai în latura penală,iar partea civilă şi partea responsabilă civilmente numai în laturacivilă, fie că judecata este în primă instanţă, fie în căile de atac;

– dintre părţile din proces, inculpatului i se recunosc mai multedrepturi procesuale decît celorlalte părţi, deoarece trebuie să seapere şi împotriva învinuirii penale, dar şi împotriva pretenţiilorcivile ale părţii civile; astfel, în cazurile prevăzute de lege, judecatainculpatului nu poate avea loc în lipsa sa, asigurîndu–i–se totodată

o asistenţă juridică obligatorie, ceea ce nu operează şi pentrucelelalte părţi.

Drepturile procesuale ale părţilor constau în participarea la judecată, în condiţii de oralitate, contradictorialitate şi nemijlocire, precum şi înexercitarea căilor de atac. Aceste două drepturi, cu distincţiile arătateanterior, sînt comune cu ale procurorului. Dreptul de participare la

judecat ă al părţilor este garantat prin două mijloace procesualeeficiente: procedura de citare a părţilor pentru termenul de judecată,a cărei nesocotire atrage rejudecarea cauzei de către instanţa în culpăprocesuală, şi obligativitatea aducerii la judecată a inculpaţilor deţinuţi sub sancţiunea unei nulităţi absolute. Dreptul la ap ă rare alpărţilor se realizează prin dreptul procesual de a interveni activ încadrul cercetării judecătoreşti, cînd se administrează probele, princonsultarea lor de către instanţă asupra chestiunilor ce trebuiesoluţionate, prin cuvîntul lor cu privire la chestiunile de fond alecauzei; inculpatului i se acordă şi ultimul cuvînt , atît la judecata înprimă instanţă, cît şi la judecata în căile de atac. Reglementarea căilorde atac crează părţilor largi posibilităţi să folosească aceste mijloacede promovare a verificării legalităţii şi temeiniciei hotărîrilorpronunţate, dintre care subliniem regula după care în propria cale deatac părţilor nu li se poate agrava situaţia de fapt şi de drept stabilităprin hotărîrea atacată.În cursul judecăţii în primă instanţă, părţile poartă denumirile stabilite

prin art. 23, 24: inculpat, parte vătămată, parte civilă şi parteresponsabilă civilmente; cînd o parte a exercitat o cale de atac, poartăşi denumirea de inculpat apelant , recurent , revizuent , contestator oriparte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente apelant ă,recurent ă, revizuent ă; în cursul judecăţii într–o cale de atac exercitatăde procuror sau de o parte cu interese contrare, părţile capătădenumirea de intimaţ i (de exemplu: inculpat intimat în apelulprocurorului, al părţii vătămate; parte civilă intimată în apelul saurecursul părţii responsabile civilmente).Poziţia de parte în proces încetează din momentul pronunţării uneihotărîri penale definitive, deoarece acţiunile la care erau parte sîntstinse, dar poate fi reluată dacă, printr–o cale de atac extraordinară,se desfiinţează hotărîrea definitivă şi se dispune rejudecarea cauzei.

1) Apărătorii. Reprezentanţii Părţile pot fi asistate în tot cursul judecăţii, în toate etapele sale. Spredeosebire de urmărirea penală, unde apărătorul participă la actele deurmărire la care este interesat şi anunţat de locul şi data efectuăriilor, în cursul judecăţii, care se desfăşoară în şedinţă, apărătorulparticipă la efectuarea tuturor actelor de judecată ce se efectuează înşedinţa de judecată la care participă.Cînd asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie (art. 171),

judecata nu poate avea loc, sub sancţiunea nulităţii absolute, fărăparticiparea apărătorului ales sau din oficiu (art. 197 al. 2 şi 3). Dacă

nu se prezintă un avocat ales, cauza se amînă pentru a se obţine, prinbaroul de avocaţi, delegarea unui avocat din oficiu. Cazurile deasistenţă juridică obligatorie se referă în special la inculpat, dar sînt şi



DPP–ps–90cazuri obligatorii pentru celelalte părţi (art. 173). Acordînd asistenţă

juridică părţilor din proces, apărătorii exercită aceste drepturi înlimitele prevăzute de lege; astfel, apărătorul inculpatului acţioneazăatît în latura penală, cît şi în latura civilă, în timp ce apărătorul părţiiresponsabile civilmente numai în latura civilă.Ca regulă, apărătorul este un avocat care acordă asistenţă juridică curespectarea legii, a statutului profesiei şi potrivit conştiinţei sale.Apărătorul poate asista partea din proces, dîndu–i acesteia sfaturi de

cum trebuie să acţioneze, dar partea poate să nu urmeze acestesfaturi; apărătorul poate prelua, însă, în întregime apărarea părţii,exercitînd personal drepturile procesuale ale părţii căreia îi dăasistenţă juridică, în numele şi interesul acesteia. Prezenţa părţiialături de apărător, atunci cînd acesta prestează asistenţa juridică,

înseamnă că este de acord cu apărarea pe care o face apărătorul; încazul în care nu este de acord, trebuie să–şi exprime opunerea sa;unele din drepturile părţii (de exemplu ultimul cuvînt personal alinculpatului sau renunţarea la un drept sau la o cale de atac) nu pot fiexercitate de către apărător în locul părţii, afară de o împuternicirespecială în acest sens. Pentru celelalte părţi din proces, care nu aufost asistate de apărător deşi asistenţa juridică era obligatorie (art.173), operează o nulitate relativă.Părţile pot fi reprezentate la judecată de reprezentantul lor legal(pentru minorul sub 14 ani de unul din părinţi) sau convenţional (deregulă un avocat); pentru inculpat există o restricţie în ce priveştereprezentarea, fiindu–i recunoscut acest drept în cazul judecăţii înprimă instanţă numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevedepedeapsa închisorii de cel mult un an sau pedeapsa amenzii (art.174). Cînd reprezentantul nu este avocat, acesta este asistat la

judecată de un avocat; cînd reprezentantul este un avocat, acestaexercită drepturile procesuale ale părţii ca reprezentant-apărător.

§1. Principiile specifice fazei de judecată

1) Aplicarea în faza de judecată a principiilor fundamentale ale procesului penal

Principiile fundamentale ale procesului penal se definesc prin acţiunealor de a determina întreaga desfăşurare a procesului penal, inclusiv

judecata. Dacă unele principii fundamentale ale procesului penalaveau restricţii de aplicare în faza de urmărire penală (garantareadreptului la apărare, garantarea inviolabilităţii domiciliului şi asecretului comunicaţiilor), în faza de judecată principiile fundamentaleale procesului penal au o deplină şi eficientă aplicare. Întrucît judecataeste faza principală a procesului penal, Codul de procedură penalăcuprinde dispoziţii speciale care marchează aplicarea principiilorfundamentale ale procesului penal în activitatea de judecată.Astfel, pentru a se asigura aplicarea fermă a principiului legalităţii înfaza de judecată, Codul prevede dispoziţii speciale la judecata în apel(art. 379), în recurs (art. 3859), în contestaţie în anulare (art. 396) şi înrecurs în anulare (art. 410) prin care, în caz de încălcare a legii deprocedură penală în desfăşurarea judecăţii sau în cazul aplicăriigreşite a legii penale şi a legii civile în soluţionarea cauzei seprocedează la desfiinţarea hotărîrii nelegale cu rejudecarea cauzei încondiţii de legalitate. Dispoziţii speciale se referă şi la principiile aflăriiadevărului şi al rolului activ al instanţei de judecată, al garantăriidreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 287, instanţa de judecată îşiexercită atribuţiile activ în vederea aflării adevărului, formîndu–şi

convingerea pe baza probelor administrate în cauză; şedinţa de judecată – care este publică, orală, contradictorie şi nemijlocită şi încare se verifică probele strînse la urmărirea penală şi se





DPP–ps–92temeinice – posibilitatea ca judecata să se desfăşoare – în întregimesau parţial – în alt loc, cum ar fi o sală dintr–o altă instituţie, dintr–uncămin cultural etc.; prin motive temeinice se înţeleg acele împrejurăricare ar asigura în mai bune condiţii rolul educativ al judecăţii, de aacţiona asupra conştiinţei celor care asistă la judecată pentru a sepreveni săvîrşirea de infracţiuni.În cazul în care şedinţa de judecată se desfăşoară în alt loc decît salade şedinţă de la sediul instanţei judecătoreşti, trebuie luate măsurile

necesare pentru a fi chemate părţile la acest loc, dar şi a facecunoscut publicului locul unde se va desfăşura judecata.

B. Publicitatea şedinţei de judecată (art. 290)Principiul publicităţii şedinţei de judecată este consacrat în art. 126din Constituţia României, în art. 5 L.O.J., în art. 290 Cod procedurăpenală, care prevăd că şedinţele de judecată sînt publice, în afară decazurile prevăzute de lege. Prin publicitatea ş edinţ ei de judecat ătrebuie să înţelegem asigurarea accesului liber la locul de judecată aoricărei persoane care nu are calitate procesuală în cauza ce se

judecă; dacă este asigurat accesul liber, şedinţa de judecată devinepublică chiar dacă nu se află nici o persoană la locul de judecată.Participarea la judecată a părţilor şi a apărătorilor lor este o cerinţă aprincipiului garantării dreptului la apărare şi a contradictorialităţiişedinţei de judecată, care exprimă cerinţa ca părţile să participe la

judecată şi să se confrunte între ele; cerinţă a principiului publicităţiieste accesul liber al acelor persoane care nu sînt participante laproces, deci a “publicului”. Cu toate acestea, minorii sub 16 ani nusînt admişi în sala de şedinţă pentru a asista la judecată, iarpersoanele majore sînt admise doar în limitele capacităţii decuprindere a sălii de şedinţă.Publicitatea şedinţei de judecată este o cucerire a revoluţiei burghezo-democratice, ca reacţie împotriva caracterului secret al procesuluiinchizitorial, instituindu–se astfel un control din partea populaţiei

asupra modului în care se înfăptuieşte justiţia, dar totodată şi în scopeducativ, căci desfăşurarea judecăţii poate acţiona intimidant asupracelor ce ar fi dispuşi să săvîrşească infracţiuni. De aceea, acestprincipiu este consacrat prin Constituţie şi respectarea lui este pusăsub sancţiunea nulităţii absolute (art. 197 al. 2 şi 3).Codul de procedură penală prevede şi derogări de la publicitateaşedinţei de judecată, în sensul că judecata are loc în şedinţă “secretă”(art. 290 al. 2–5). Cazurile în care poate avea loc şedinţă secretă sîntacelea în care, dacă şedinţa ar fi publică, s–ar aduce atingere unorinterese de stat, moralei, demnit ăţ ii sau vie ţ ii intime a unei persoane.În cazul judecării unor inculpa ţ i minori , judecata are loc întotdeauna înşedinţă nepublică. Dispoziţia de judecare a cauzei în şedinţă secretăaparţine instanţei de judecată, după ascultarea punctului de vedere alprocurorului şi al părţilor prezente la judecată. Pentru a se controlatotuşi modul cum procedează instanţa cu privire la respectareaacestui principiu, declararea de ş edin ţă secret ă trebuie s ă fie

pronunţ at ă în ş edinţă public ă, supusă deci controlului opiniei publice,iar pronun ţ area hot ă r îrii asupra fondului trebuie s ă aib ă loc tot înş edinţă public ă. Şedinţa poate fi declarată secretă pentru întreagadesfăşurare a şedinţei de judecată sau numai pe timpul efectuăriiunor acte de judecată (de exemplu ascultarea unei minore victimă aunui viol).În timpul cît şedinţa este secretă, nu este permisă prezenţa în sala de

şedinţă decît a părţilor, a reprezentanţilor acestora, a apărătorilor şicelorlalte persoane chemate în interesul judecăţii (martori, experţi,interpreţi). Secretul şedinţei de judecată se deosebeşte de lipsa de



DPP–ps–93publicitate a actelor de urmărire penală, care constituie, pînă laterminarea cercetării penale, un secret şi pentru părţile din proces; sedeosebeşte, însă, şi de şedinţa secretă în care se face deliberareacompletului de judecată, cu excluderea şi a procurorului şi agrefierului (art. 307). De aceea, este mai corectă formularea deşedinţă “nepublică”, aşa cum se prevede în art. 485 pentru şedinţa de

judecată a inculpaţilor minori.C. Oralitatea şedinţei de judecată

Spre deosebire de urmărirea penală – unde părţile iau cunoştinţă deprobele strînse şi de punctele de vedere ce s–au exprimat în specialdin documentele scrise (procese-verbale, declaraţii scrise, ordonanţe)– judecata se desfăşoară oral, prin viu grai. Oralitatea şedinţei de

judecată asigură, în primul rînd, publicitatea judecăţii, deoarecepublicul prezent poate lua cunoştinţă direct despre învinuire, apărare,despre ce spun martorii şi experţii, despre hotărîrea pronunţată; în aldoilea rînd, asigură contradictorialitatea şi nemijlocirea, deoareceprocurorul şi părţile iau cunoştinţă imediat de cererile şi susţinerileparticipanţilor la proces, avînd astfel posibilitatea să se alăture sau săfacă obiecţiile necesare faţă de cele auzite, să combată susţinerileneîntemeiate.Oralitatea este asigurată prin modul în care legea prevededesfăşurarea şedinţei de judecată: preşedintele declar ă deschisăşedinţa de judecată, dispune strigarea părţilor şi a martorilor, secite ş te actul de sesizare a instanţei, se pun în discu ţ ie chestiunileprealabile, se procedează la ascultarea părţilor şi a martorilor, seacordă cuv întul procurorului şi părţilor, se dă inculpatului ultimulcuv înt , se pronunţă hotărîrea adoptată. Toate aceste activităţi implicădesfăşurarea lor orală.Actele de judecată desfăşurate oral se consemnează în documentescrise: declaraţii ale părţilor şi martorilor, procese-verbale, încheieride şedinţă, minute, sentinţe şi decizii.

Întrucît oralitatea este de esenţa şedinţei de judecată, nerespectareaacestui principiu atrage sancţiunea nulităţii, dar o nulitate relativă, cepresupune constatarea producerii unei vătămări părţilor din proces cenu poate fi înlăturată decît prin desfiinţarea hotărîrii pronunţate cu

încălcarea acestui principiu.D. Principiul nemijlocirii şedinţei de judecată

Acest principiu exprimă cerinţa ca instanţa de judecată care urmeazăsă soluţioneze cauza să ia cunoştinţă direct , nemijlocit de probeleadministrate, precum şi de cererile şi concluziile puse de cătreprocuror şi părţile din proces, personal sau prin apărătorii lor.Percepînd direct probele, judecătorii capătă o mai mare capacitate dea afla adevărul decît dacă aceste probe le–ar percepe dindocumentele în care au fost consemnate; ascultînd părţile şi martorii,membrii completului de judecată pot interveni pentru a lămuri ceeace li se pare nelămurit, de a completa şi preciza toate faptele şi

împrejurările de fapt. Ca urmare a adoptării acestui principiu, judecatacuprinde o cercetare judec ă toreasc ă, în care se verifică probele de laurmărirea penală şi se administrează probe noi de către judecătoriicare vor soluţiona cauza; de asemenea – spre deosebire de urmărireapenală, unde se pot folosi numai cereri şi memorii scrise – la judecatăse desfăşoară dezbateri judiciare orale, în care procurorul are cuvîntulpentru a susţine învinuirea, iar părţile au cuvîntul pentru a–şi apărainteresele legitime, confruntare de susţineri percepută nemijlocit de

către membrii completului de judecată, care–şi pot forma astfel opărere corectă asupra soluţiei ce trebuie adoptată. Este greu de admiscă judecătorii care nu au fost de faţă la judecarea cauzei şi nu au



DPP–ps–94perceput direct probele şi concluziile părţilor ar putea da o soluţiecorectă cauzei.Nemijlocirea poate fi totală sau parţială; este totală atunci cînd

judecata are loc de la început şi pînă la pronunţarea hotărîrii cuaceiaşi judecători, care au fost prezenţi tot timpul în completul de

judecată. O asemenea nemijlocire este asigurată de unicitateacompletului de judecată şi de continuitatea şedinţei de judecată; pede o parte, membrii completului de judecată nu se pot schimba în

cursul judecăţii, adoptarea hotărîrii aparţinînd judecătorilor care auperceput direct şi în totalitate atît probele administrate, cît şiconcluziile puse de procuror şi părţile din proces; pe de altă parte, întimp ce se judecă o cauză – care ar putea dura mai mult timp –

judecătorii nu au dreptul să judece şi alte cauze, pentru a se puteaconcentra numai asupra cauzei în care vor trebui să se pronunţe66.Codul nostru de procedură penală prevede nemijlocirea ca unprincipiu al judecăţii, dar este o nemijlocire care poate fi îndeplinită şi

par ţ ial . Prin reglementarea unei cercetări judecătoreşti la primainstanţă, în apel şi chiar în recurs, după casare, se impune

judecătorului s ă perceap ă nemijlocit probele, ceea ce implicăverificarea probelor administrate în faţa organelor de urmărire penală;de aceea, instanţa de judecată este obligată să asculte din noupărţile, martorii, ceea ce le asigură posibilitatea de a percepe directdeclaraţiile acestora, să obţină completările necesare, să verificesinceritatea şi veridicitatea celor declarate. În numeroase cauzepenale administrarea probelor, a susţinerilor părţilor au loc în

întregime în faţa aceloraşi judecători; în acest scop, potrivit art. 292al. 2, “completul de judecată trebuie să rămînă acelaşi în tot cursul

judecării cauzei”. Această dispoziţie, care formulează unicitateacompletului de judecată, este însă doar o recomandare, căci încontinuare se prevede: “Cînd aceasta nu este posibil, completul de

judecată se poate schimba pînă la începerea dezbaterilor”. Deci în

timpul cercetării judecătoreşti, care durează mai multe termene de judecată, nu se produce vreo ilegalitate dacă se schimbă membriicompletului de judecată.Din momentul începerii dezbaterilor judiciare, cînd se pun concluziiasupra fondului la prima instanţă şi asupra căilor de atac exercitate lainstanţele de control judiciar, se aplică integral nemijlocirea, în sensulcă judecătorii care adoptă hotărîrea trebuie să fie judecătorii care auparticipat la dezbateri; se asigură astfel, pentru această parte a

judecăţii, unicitatea completului de judecată, sub protecţia nulităţiiabsolute, fiind dispoziţii relative la compunerea instanţei de judecată;dacă, întîmplător, între data dezbaterilor şi data pronunţării hotărîrii,vreunul dintre judecători a decedat, judecata trebuie să fie reluată dinstadiul dezbaterilor judiciare, pentru ca judecătorii noului complet săparticipe la dezbateri şi la soluţionarea cauzei.Reglementarea noastră nu asigură însă continuitatea şedinţei de

judecată, deoarece cercetarea judecătorească se poate desfăşura pemai multe termene de judecată, în care timp aceiaşi judecători iauparte la judecarea şi soluţionarea altor cauze penale.

E. Contradictorialitatea şedinţelor de judecatăS–a arătat că, teoretic, principiul contradictorialităţii exprimă cerinţaca funcţia de învinuire să fie despărţită de funcţia jurisdicţională, fiind

66 Pentru a se evita, în caz de accident al unui judecător, de a se relua judecata din nou, în unele legislaţii străine se prevede posibilitatea ca la

judecată să participe şi un judecător asistent, care nu face parte dincompletul de judecată, dar care ar putea înlocui pe judecătorul aflat înimposibilitate de a judeca în continuare cauza.



DPP–ps–95pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare. Învinuirea şiapărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţiicontradictorii, astfel încît autoritatea care judecă şi soluţionează cauza– instanţa de judecată – să ajungă, din disputa lor, la o aprecierecorectă a probelor şi la adoptarea unei soluţii legale şi temeinice. Caurmare, aşezarea judecăţii pe principiul contradictorialităţii implicăegalitatea de “arme” între învinuire şi apărare, între susţinereapretenţiilor civile şi combaterea lor, în sensul că se acţionează cu

aceleaşi mijloace procesuale; participarea la judecată, cu dreptul de aface cereri, a ridica excepţii, a pune concluzii, a exercita căile de atac,pe care instanţa de judecată le poate admite sau respinge, poateadopta propria sa soluţie, constituie aspecte ale contradictorialităţii la

judecată.Din punct de vedere practic, participanţii la proces au dreptul să–şispună cuvîntul cu privire la orice chestiune de care depindesoluţionarea justă a cauzei; ca urmare, la orice cerere a procurorului,inculpatul este chemat să–şi spună părerea, după cum la orice cererea inculpatului trebuie, înainte ca instanţa să ia o hotărîre, să–şiexpună părerea şi procurorul sau partea vătămată. Concluziile asuprafondului sînt puse mai întîi de către procuror, de partea vătămată,care susţin învinuirea, după care inculpatul – personal sau prinapărătorul său – formulează apărarea, prin combaterea celorsusţinute de învinuire. Aceasta nu înseamnă că, în unele chestiuni,punctele de vedere ale învinuirii şi ale apărării nu pot coincide.Prin rolul său activ, instanţa de judecată complineşte această dispută,intervenind pentru susţinerea învinuirii sau apărării, după caz,

încercînd să afle adevărul şi să soluţioneze cauza potrivit legii, ceeace nu exclude luarea unei hotărîri care să nu fie conformă nici cu

învinuirea formulată, şi nici cu apărarea care a combătut–o. Rolul actival instanţei de judecată este limitat de contradictorialitate, deoareceinstanţa nu poate lua hotărîri din proprie iniţiativă fără a cere ca

procurorul şi părţile să–şi exprime punctul lor de vedere în chestiuneace trebuie rezolvată.Pentru a exista contradictorialitate se cere ca părţile să fie prezente laşedinţa de judecată, prezenţa procurorului fiind, de regulă,obligatorie. În acest scop este reglementată procedura de citare, careasigură cunoaşterea de către părţi a datei şedinţei de judecată pentrua participa la aceasta. Contradictorialitatea este însă restrînsă atuncicînd şedinţa de judecată are loc în lipsa uneia din părţi, procedura decitare fiind îndeplinită.

§1. Structura fazei de judecată1) Etapele judecăţii

Judecata se desfăşoară – ca întindere în cadrul procesului penal – dinmomentul sesizării primei instanţe prin rechizitoriul procurorului sau,

în cazurile prevăzute de lege, prin plîngerea prealbilă a persoaneivătămate şi pînă la pronunţarea hotărîrii penale definitive. Judecatapoate fi reluată în urma exercitării unei căi de atac extraordinare princare se desfiinţează hotărîrea penală definitivă şi cauza se rejudecădin etapa de la care s–a dispus rejudecarea.Potrivit structurii Titlului II al părţii speciale a Codului de procedurăpenală, judecata are, ca structură, trei etape: judecata în primăinstanţă, căile de atac ordinare şi căile de atac extraordinare.

Judecata în prim ă instanţă are caracter necesar , indispensabil pentrurealizarea scopului procesului penal, întrucît fără o asemenea etapă

nu se poate aplica sancţiunea prevăzută de legea penală celui ce asăvîrşit o infracţiune; judecata în c ă ile de atac ordinare – deci încondiţiile în care nu s–a pronunţat încă o hotărîre definitivă – are un



DPP–ps–96caracter eventual, în sensul că se desfăşoară numai dacă procurorul şipărţile exercită o cale de atac ordinară – apelul şi recursul – altfelhotărîrea pronunţată de prima instanţă devine definitivă şi executorie.Practic, caracterul eventual nu se evidenţiază, deoarece fieprocurorul, fie una din părţile din proces declară apel şi recurs. În cepriveşte judecata în c ă ile extraordinare de atac – contestaţia înanulare, revizuirea, recursul în anulare şi recursul în interesul legii –aceasta are un caracter de excepţ ie, legea limitînd cazurile în care

poate fi exercitată o cale de atac extraordinară, astfel încît folosireauneia dintre aceste căi de atac extraordinare are un caracterexcepţional, de întîlneşte destul de rar în practica instanţelor

judecătoreşti. Etapele judecăţii în căile de atac păstreazăcaracteristicile fazei de judecată, dar prezintă şi particularităţi faţă de

judecata în primă instanţă, determinate de obiectul căii de atac, deinstanţa competentă să o judece şi de procedura de desfăşurare aacesteia. Judecata în căile de atac constituie etape ale judecăţii princare se efectuează un control din partea unei instanţe judecătoreştiierarhic superioare cu privire la hotărîrile pronunţate de instanţe

judecătoreşti de grad inferior; o reexaminare a cauzei se poate face şide către instanţa care a soluţionat–o.

Judecata, ca fază a procesului penal, poate fi compartimentată îndouă cicluri procesuale, fiecare cuprinzînd mai multe etape.Ciclul procesual ordinar al judecăţii constă din trei etape: judecata

în primă instanţă, judecata în apel şi judecata în recurs. Deci ciclulprocesual penal ordinar cuprinde, de regulă, trei grade de jurisdicţie,

în unele cazuri desfăşurîndu–se numai pe două grade de jurisdicţie.Dacă la judecata în apel se constată încălcări ale legii produse la

judecata în primă instanţă, cauza poate trece din nou în etapa judecăţii în primă instanţă, cu trecerea, apoi, din nou la judecata înapel; dacă la judecata în recurs se constată încălcarea legii comisă încursul etapelor anterioare, cauza se poate întoarce fie la judecata în

primă instanţă, fie la etapa judecăţii în apel. Deci ciclul procesualordinar are elasticitatea necesară de a se corecta erorile de procedurăsau de judecată în acea etapă unde s–au produs.Ciclul extraordinar al judecăţii are loc în urma exercitării unei căi deatac extraordinare împotriva unei hotărîri penale definitive. Calea deatac extraordinară avînd un caracter de excepţie, ciclul extraordinarse reduce, de regulă, la o singură judecată în contestaţie în anulare, înrevizuire, în recurs în anulare, deci o singură etapă procesualăextraordinară. Sînt totuşi cazuri în care în aceeaşi cauză se potexercita succesiv mai multe căi de atac extraordinare, situaţie în careciclul procesual penal extraordinar cuprinde mai multe etape de

judecată; astfel, împotriva unei hotărîri definitive date de instanţa derecurs se poate exercita calea de atac extraordinară a contestaţiei înanulare, dar după respingerea acesteia se poate exercita un recurs înanulare. Excepţie face revizuirea care, fiind de competenţa primeiinstanţe de judecată, hotărîrea acesteia poate fi atacată cu apel şiapoi cu recurs. Admiterea unei căi de atac extraordinare şidesfiinţarea hotărîrii penale definitive atacate atrage reluarea cicluluiprocesual penal ordinar deoarece, nemaiexistînd o hotărîre definitivă,trebuie rejudecată cauza şi dată o soluţie de fond. Ciclul procesualpenal ordinar se reia din acea fază procesuală unde s–a produseroarea de fapt sau de drept67.

67 De exemplu, admiterea unui recurs în anulare face posibilă reluarea judecăţii din etapa judecăţii în primă instanţă, dar şi etapa judecăţii în apelsau în recurs.



DPP–ps–97 Judecata în ciclul procesual penal ordinar se deosebeşte de judecata în ciclul procesual penal extraordinar; deosebiri există şi întrediferitele etape ale judecăţii în fiecare ciclu procesual; astfel, judecata

în primă instanţă se deosebeşte de judecata în apel şi în recurs; judecata în contestaţie în anulare se deosebeşte de judecata înrevizuire şi în recurs în anulare.

1) Stadiile de desfăşurare a fiecărei etape de judecată

Etapele judecăţii din amîndouă ciclurile sînt compartimentate în stadiiprocesuale.Ca regulă generală, o etapă a judecăţii parcurge trei stadii procesuale: – stadiul pregătirii şedinţei de judecată; – stadiul de desfăşurare a şedinţei de judecată; – stadiul deliberării şi adoptării hotărîrii.Stadiul preg ă tirii ş edin ţ ei de judecat ă se caracterizează prinefectuarea unor acte care asigură buna desfăşurare a şedinţei de

judecată; aceste acte sînt în afara şedinţei de judecată, sînt acte deadministraţie a justiţiei, raţiune pentru care nu li se aplică principiilespecifice ale judecăţii; ele sînt efectuate de către preşedinteleinstanţei judecătoreşti şi de personalul auxiliar (grefieri, arhivari etc.);ele constau din fixarea termenului de judecată, emiterea citaţiilor,asigurarea asistenţei juridice obligatorii, pregătirea dosarului pentru

judecată.Ş edin ţ a de judecat ă se desfăşoară în faţa completului de judecată, cuparticiparea procurorului şi a părţilor, cu aplicarea principiilor specificeale judecăţii – publicitatea, oralitatea, nemijlocirea şicontradictorialitatea.Deliberarea ş i adoptarea hot ă r îrii are loc în camera de consiliu, înprezenţa numai a membrilor completului de judecată, cu discuţii însecret asupra soluţiei ce trebuie adoptată.Deci fiecare din stadiile de desfăşurare ale fiecărei etapte de judecată

prezintă particularităţi care îi determină delimitarea sa de celelaltestadii.Fiecare stadiu de judecată cuprinde activit ăţ i de judecată ce–i sîntspecifice şi care se deosebesc unele de altele. Astfel, în cursul;şedinţei de judecată în primă instanţă se efectuează, iniţial, acte deverificare a îndeplinirii condiţiilor de judecare a cauzei, se trece apoi lacercetarea judecătorească, care cuprinde acte de administrare aprobelor şi, în final, la dezbaterile judiciare, deci la susţinerile făcutede către procuror şi părţi asupra fondului cauzei; cercetarea

judecătorească se deosebeşte de dezbaterile judiciare.La judecata în contestaţie în anulare şi la judecata în revizuire se potparcurge două subetape: admiterea în principiu a căii de atacextraordinare şi judecarea în fond a căii de atac admise în principiu.Fiecare subetapă parcurge, la rîndul ei, cele trei stadii din proceselearătate anterior.Compartimentarea etapelor judecăţii în stadii procesuale permite, înraport de fiecare stadiu, examinarea normelor comune care li seaplică; procedura după care se desfăşoară aceste stadii procesualefiind deosebită, este necesară examinarea fiecărui stadiu în raport deetapa din care face parte.



DPP–ps–98I .1. Dispoziţi ile generale potrivit cărora se

desfăşoară judecata în toate etapele sale

1) Dispoziţii generale privind măsurile de pregătirea şedinţei de judecată

În vederea desfăşurării în bune condiţii a şedinţei de judecată, înoricare din etapele judecăţii se iau următoarele măsuri de pregătire:

a) Fixarea termenului de judecatăDupă înregistrarea dosarelor se stabileşte data la care va avea locşedinţa de judecată, de către preşedintele instanţei judecătoreşti îndosarele venite prin rechizitoriu de la parchet, şi de către judecătorulde serviciu în dosarele formate la plîngerea prealabilă a persoaneivătămate. Termenul şedinţei de judecată se fixează în raport deurgen ţ a cauzei; astfel, în cauzele în care inculpaţii sînt arestaţipreventiv, se fixează un termen scurt pentru şedinţa de judecată (art.293); în acelaşi mod se fixează termenul şi în cauzele privindinfracţiuni supuse procedurii de judecată a infracţiunilor flagrante (art.472) ori în alte cauze cu caracter urgent.

b) Citarea părţilor şi a celorlalte persoanechemate la şedinţa de judecată

Odată cu fixarea termenului de judecată se dispune şi citarea părţilorşi a celorlalte persoane pentru care legea prevede chemarea lor laşedinţa de judecată (martori, experţi, interpreţi). Identitatea şi adresaacestor persoane sînt consemnate în anexa la rechizitoriu sau înplîngerea persoanei vătămate. Citarea se face prin biroul de citare alinstanţei judecătoreşti, potrivit art. 175–181. În cazul în care opersoană ce urmează a fi citată este în stare de deţinere (cel maiadesea inculpatul), odată cu citaţia se dispune şi aducerea ei din loculde deţinere la sediul instanţei care judecă acea persoană. Procurorulnu se citează, el avînd obligaţia să participe la judecată, dacăparticiparea sa este obligatorie potrivit legii.

c) Asigurarea asistenţei juridice obligatorii

În cauzele în care asistenţa juridică este obligatorie, (art. 171),preşedintele judecătoriei, tribunalului sau curţii, odată cu fixareatermenului de judecată, dispune a se solicita baroului de avocaţidelegarea unui avocat din oficiu pentru cazul în care inculpatul nu areun avocat ales. Avocatul desemnat ca apărător din oficiu are obligaţiasă studieze dosarul pînă la şedinţa de judecată şi, dacă este necesar,să obţină o întrevedere cu inculpatul arestat preventiv înainte dedesfăşurarea şedinţei de judecată. În acest caz, preşedintele

judecătoriei, tribunalului sau curţii ia măsuri ca inculpatul să iacunoştinţă de dosar şi să poată lua contact cu apărătorul său (art.294).Părţile şi apărătorii lor iau cunoştinţă de piesele dosarului înainte deşedinţa de judecată.

d) Întocmirea şi afişarea listei privitoare lacauzele care se judecă la termenul fixat

Întrucît la acelaşi termen este stabilită şi judecarea altor cauzepenale, se întocmeşte lista cauzelor care se vor judeca în aceeaşi zi.La întocmirea listei se ţine seama de data înregistrării dosarelor lainstanţă, dîndu–se însă întîietate cauzelor în care sînt deţinuţi şi celorpentru care legea prevede că judecarea se face de urgenţă şi cuprecădere. Lista se afişează cu 24 ore înaintea termenului şedinţei de

judecată.e) Verificarea îndeplinirii măsurilor

pregătitoareÎnainte de împlinirea termenului de judecată, preşedintele completuluicare va judeca în cauză are îndatorirea de a verifica dacă au fost



DPP–ps–99citate toate părţile şi persoanele care trebuie să participe la judecatăşi dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită, dacă esteasigurată asistenţa juridică obligatorie şi dacă a fost afişată lista deprocese, astfel încît la termenul de judecată să poată avea loc şedinţade judecată. Cînd aceste măsuri nu au fost îndeplinite, acţionează deurgenţă pentru realizarea lor.Preşedintele completului de judecată are obligaţia de a cunoaşteconţinutul dosarului, pentru a putea conduce şedinţa de judecată.

2) Dispoziţiile generale privind desfăşurareaşedinţei de judecată

Şedinţa de judecată se desfăşoară public, oral, nemijlocit şicontradictoriu în faţa completului de judecată, în prezenţaprocurorului, a părţilor, a apărătorilor lor. În cursul şedinţei de

judecată – în primă instanţă, în apel, recurs sau într–o cale de atacextraordinară – se aplică următoarele dispoziţii cu caracter general:

a) Conducerea şedinţei de judecată şi asigurarea ordinii şi solemnităţii ei (art. 269–298)

Întreaga activitate din şedinţa de judecată se desfăşoară subconducerea preşedintelui completului de judecată; orice legătură întreinstanţă, pe de o parte, procuror, părţi şi apărători, martori şi experţi,pe de altă parte, are loc prin intermediul preşedintelui completului de

judecată. Pe lîngă atribuţia de a conduce şedinţa de judecată,preşedintele completului de judecată îndeplineşte şi alte atribuţii ce–isînt date prin lege (art. 318, 322 etc.). Cînd judecă un singur

judecător, îi revin acestuia toate atribuţiile date prin lege preşedinteluicompletului de judecată.Conducînd şedinţa de judecată, preşedintele completului deschidelucrările, ia măsurile de ordine necesare, asigură solemnitatea

judecăţii, decide asupra chestiunilor ce nu sînt date în competenţainstanţei, procedează – dacă este cazul – la administrarea probelor,

prin intermediul său punîndu–se întrebările persoanelor ascultate şiconsemnîndu–se răspunsurile, dă şi ia cuvîntul procurorului, părţilor,apărătorilor, închide şedinţa de judecată, pronunţă hotărîrea.În îndeplinirea atribuţiei de a asigura ordinea şi solemnitatea şedinţeide judecată, preşedintele limitează accesul publicului, ţinînd seamade capacitatea sălii de şedinţă; atrage atenţia persoanelor aflate însala de şedinţă de a păstra disciplina ei, în caz de nesupunere dispune

îndepărtarea celor care nu o respectă. Preşedintele poate îndepărtadin sala de şedinţă orice parte din proces care nu respectă ordinea şisolemnitatea şedinţei; însă pentru a se asigura dreptul la apărare,

înainte de începerea dezbaterilor preşedintele are obligaţia de achema partea îndepărtată din şedinţă şi să–i aducă la cunoştinţăactele esenţiale efectuate în lipsa sa şi să–i citească declaraţiile celorascultaţi, întrebînd–o dacă are de formulat observaţii sau cereri înlegătură cu ele; cît timp partea este îndepărtată din sala de şedinţă,apărătorul ei poate acorda asistenţa juridică necesară.

b) Constatarea infracţiunilor de audienţă (art.299)

Se numeşte infrac ţ iune de audien ţă fapta penală săvîrşită în cursulşedinţei de judecată. Într–o asemenea situaţie, preşedintelecompletului de judecată constată fapta şi identifică pe făptuitor,

încheind un proces-verbal. Dacă este cazul, instanţ a dispunearestarea preventivă a învinuitului , iar preşedintele emite mandatul

de arestare preventivă a acestuia; potrivit legii, arestarea preventivădurează cel mult 5 zile.



DPP–ps–100Procesul-verbal de constatare a infracţiunii de audienţă se trimiteprocurorului pentru efectuarea urmăririi penale. În cazul în care s–adispus arestarea preventivă a învinuitului, acesta este trimis de îndatăprocurorului, împreună cu procesul-verbal de constatare şi mandatulde arestare preventivă ca învinuit. Întrucît arestarea preventivă nu sepoate dispune decît după începerea procesului penal, înseamnă căactele încheiate de către preşedintele completului de judecată aucaracterul de acte de începere a procesului penal.

c) Deschiderea şedinţei de judecată şi verificările făcute de preşedinte

Preşedintele completului de judecată deschide şedinţa, anunţă cauzaa cărei judecare este la rînd şi dispune ca grefierul să facă apelulpărţilor şi a celorlalte persoane citate. Grefierul îl informează pepreşedinte care dintre persoanele citate au răspuns la apelul făcut şis–au prezentat la judecată.Dacă părţile sînt prezente, cauza este în stare de judecată. Părţile sepot prezenta şi fără să fi fost citate sau fără să fi primit citaţia,preşedintele avînd însă îndatorirea să stabilească identitatea lor. Încazul în care una din părţi lipseşte, preşedintele verifică dacăprocedura de citare a fost îndeplinită. Potrivit art. 291, instanţa poateproceda la judecarea cuzei şi în lipsa vreuneia din părţi, cu condiţia caprocedura de citare faţă de aceasta să fi fost îndeplinită şi să nuexiste vreunul din cazurile de prezenţă obligatorie a inculpatului. Cutoate acestea, cînd instanţa consideră că prezenţa uneia din părţilelipsă este necesară, poate amîna cauza şi lua măsuri pentruprezentarea acesteia la termenul pe care–l fixează.În cazul cînd cauza se amînă, părţile prezente nu se mai citeazăpentru termenele următoare de judecată, chiar dacă ar lipsi la vreunuldin ele, fiind considerate că au termenul în cunoştinţă. Aceeaşidispoziţie se aplică şi martorilor şi experţilor prezenţi la un termen de

judecată, care iau cunoştinţă de noul termen la care s–a amînat

cauza. Militarii, deţinuţii şi bolnavii în spitale sînt citaţi la fiecaretermen de judecată. La cererea persoanelor care iau termenul încunoştinţă, instanţa le înmînează citaţii spre a le servi drept justificarepentru prezentarea la noul termen de judecată. Cînd judecata rămîne

în continuare, părţile şi celelalte persoane care au fost lipsă nu se maicitează.

d) Verificările prealabile făcute de instanţa de judecată (art/. 300)

Instanţa procedează, în prealabil, la verificarea actului de sesizare,dacă a fost emis în condiţiile legii, şi a temeiniciei măsurii preventiveluate împotriva inculpatului de către procuror sau de către instanţă.Constatînd că actul de sesizare a instanţei68 nu este legal întocmit, sedispune înlăturarea lipsurilor fie de îndată, dacă este posibil, fieacordîndu–se un termen în acest scop. Cînd înlăturarea lipsurilor nueste posibilă în cursul judecăţii, se procedează la restituirea dosaruluiprocurorului, în vederea refacerii actului de sesizare sau se constatănulitatea lui, procedîndu–se în consecinţă.Verificînd luarea măsurii preventive, prin îndeplinirea sau nu acondiţiilor prevăzute de lege, instanţa poate dispune, dupăconstatările făcute, menţinerea ei sau prelungirea duratei ei cel mult30 de zile ori punerea în libertate a inculpatului.

e) Rezolvarea chestiunilor incidente (art. 302)Cererile şi excepţiile formulate de procuror şi de părţi, precum şi cele

invocate din oficiu de către instanţă, ca chestiuni prealbile, sînt puse68 rechizitoriul, plîngerea prealabilă – în cazul primei instanţe; cererea deapel sau de recurs – pentru instanţele de control jd



DPP–ps–101 în discuţie contradictorie în cursul şedinţei de judecată, după careinstanţa se pronunţă asupra lor prin încheiere motivată; ele pot fiadmise, caz în care se procedează în consecinţă (se declinăcompetenţa, se restituie cauza la procuror, se respinge apelul saurecursul ca inadmisibil sau tardiv), sau pot fi respinse, procedîndu–sela judecarea cauzei în continuare. Instanţa se pronunţă prin încheieremotivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii (luareasau revocarea măsurilor asigurătorii, extinderea acţiunii penale etc.).

f) Suspendarea judecăţii (art. 303)Pentru aceleaşi motive pentru care se poate suspenda urmărireapenală – boală gravă a inculpatului, constatată printr–o expertizămedico-legală, care îl împiedică să participe la proces – se poatedispune de către instanţa de judecată, prin încheiere, suspendarea

judecăţii pînă cînd starea sănătăţii inculpatului îi va permiteparticiparea la şedinţa de judecată. Dacă în cauză sînt mai mulţiinculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul din aceştia,se procedează la disjungerea cauzei, urmînd ca judecata să sedesfăşoare numai faţă de cei ce pot participa la judecată; cînddisjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea judecăţii întregiicauze. În momentul în care starea sănătăţii inculpatului permiteparticiparea acestuia la proces, judecata se reia din oficiu; de aceea,instanţa este obligată să se intereseze periodic dacă mai subzistăcauza care a atras suspendarea judecăţii.Încheierea de suspendare a judecăţii poate fi atacată cu recurs, fărăca aceasta să suspende executarea hotărîrii.

g) Încheierea de şedinţă (art. 304, 305)În timpul şedinţei de judecată, grefierul ia note despre cele discutateşi hotărîte; procurorul şi părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lorde către preşedinte. Pe baza notelor luate, după şedinţa de judecată,grefierul întocmeşte actul procedural în care se consemnează modulde desfăşurare a şedinţei de judecată şi conţinutul actelor orale

efectuate.În cazul în care hotărîrea se pronunţă în aceeaşi zi cînd s–a desfăşuratşedinţa de judecată, modul în care aceasta s–a desfăşurat seconsemnează în sentinţă sau decizie; cînd pronunţarea se face la odată ulterioară, modul în care s–a desfăşurat şedinţa de judecată seconsemnează într–o încheiere de ş edinţă. Încheierea este un actprocedural mixt; pe de o parte, are caracterul unui proces-verbal,cuprinzînd o relatare completă şi fidelă, dar rezumativă, a celordiscutate în şedinţa de judecată, iar pe de altă parte este şi o hotărîre,deoarece cuprinde şi măsurile ce s–au luat de către instanţă.Încheierea de şedinţă cuprinde o parte introductiv ă, incluzînd date cuprivire la denumirea instanţei care a judecat, identitatea judecătorilor,procurorului şi grefierului, prin indicarea numelui şi prenumelui,precum şi a calităţii acestora, data şedinţei de judecată, cu menţiuneadacă a fost publică sau secretă, dacă s–a desfăşurat eventual în alt locdecît sediul instanţei; date privind identitatea părţilor prezente, acelor lipsă, cu menţiunea dacă au fost legal citate, identitateaapărătorilor şi indicarea părţilor cărora le acordă asistenţă.În partea descriptiv ă se consemnează cererile şi excepţiile formulatede către părţi şi modul în care au fost rezolvate; concluziile puse decătre procuror şi de către părţi cu privire la soluţionarea cauzei înfond, ultimul cuvînt al inculpatului.Dispozitivul încheierii de şedinţă cuprinde, întotdeauna, măsura

amînării pronunţării hotărîrii pentru o altă dată.Încheierea se semnează de către preşedinte şi grefier.



DPP–ps–102Constituind actul care oglindeşte modul în care s–a desfăşurat şedinţade judecată, încheierea de şedinţă permite a se face controlullegalităţii şi temeiniciei hotărîrii pronunţate; de aceea, lipsa încheieriisau lipsa unor menţiuni esenţiale pe care trebuie să le cuprindăatrage nulitatea ei şi, ca urmare, şi a întregii şedinţe de judecată.

3) Dispoziţiile generale privind deliberarea şi pronunţarea hotărîrii (art. 306–312)

Deliberarea este activitatea prin care membrii completului de

judecată se sfătuiesc asupra soluţiei pe care trebuie să o adopte cuprivire la cauza care a fost judecată. Pe de o parte, în şedinţa de

judecată s–au administrat probe ce trebuie confruntate cu cele strînse în cursul urmăririi penale, iar pe de altă parte judecătorii trebuie săexamineze textele de lege aplicabile, să studieze jurisprudenţa înmaterie şi lucrările de specialitate, să–şi confrunte punctele de vederepentru a se ajunge la un punct de vedere comun. O asemeneaactivitate nu se poate desfăşura în şedinţa de judecată – public, oral şicontradictoriu; deliberarea trebuie să se desfăşoare după alte reguli,ceea ce delimitează un stadiu distinct al oricărei etape de judecată.Întrucît în toate etapele de judecată se ajunge la deliberare, Codul deprocedură penală instituie dispoziţii generale după care se desfăşoarăacest stadiu.

a) Procedura deliberării (art. 306–307)Legea recomandă ca deliberarea şi pronunţarea hotărîrii să se facă de

îndată după încheierea dezbaterilor, deci după încheierea şedinţei de jduecată. Pentru motive temeinice, însă, deliberarea şi, ca urmare,pronunţarea hotărîrii se pot amîna pe cel mult 15 zile; termenul fiindde recomandare, nerespectarea sa nu atrage sancţiuni procesuale.Deliberarea are loc numai între membrii completului de judecată, cuexcluderea procurorului, a grefierului, a părţilor, căci altfel ne–am afla

în continuarea şedinţei de judecată. Este obligatorie însă la deliberareparticiparea tuturor membrilor completului de judecată în faţa cărora

au avut loc dezbaterile judiciare, deoarece altfel ar însemna căsoluţionarea cauzei să aparţină unui complet de judecată greşitformat sau altui complet decît cel care a ascultat concluziileprocurorului şi ale părţilor, ceea ce atrage nulitatea absolută ahotărîrii pe motiv de greşită compunere a instanţei de judecată (art.292 al. 3). Judecătorul unic chibzuieşte singur asupra soluţiei cetrebuie pronunţate.Deliberarea are loc în secret , pentru a se evita orice influenţă dinafară ori vreo intimidare a judecătorilor în legătură cu exprimarealiberă a punctului lor de vedere. Secretul deliberării constituie astfel ogaranţie a independenţei judecătorilor şi a supunerii lor numai legii.Deliberarea are loc în afara sălii de şedinţă, în sala de consiliu (dedeliberare); dacă se păstrează secretul, deliberarea poate avea locchiar în sala de şedinţă.Fiecare membru al completului de judecată are vot egal însoluţionarea cauzei, fie că este preşedinte ori judecător, atît înlegătură cu chestiunile de fapt, cît şi cu cele de drept sau deindividualizare a sancţiunii penale.Preşedintele completului de judecată pune în discuţie fiecarechestiune asupra căreia trebuie să se hotărască. Obiectul deliberăriieste diferit în raport cu etapa în care se desfăşoară judecata; astfel, laprima instanţă se deliberează asupra legalităţii şi temeiniciei învinuiriişi a pretenţiilor civile, precum şi asupra sancţiunii ce trebuie aplicată

şi a cuantumului despăgubirilor civile; la instanţa de apel şi de recursse deliberează asupra temeiniciei apelului sau recursului în raport dehotărîrea atacată. Deliberarea trebuie să conducă la adoptarea unei



DPP–ps–103soluţii în cauza judecată, preşedintele verificînd dacă există un acordasupra fiecărei chestiuni puse în discuţie; preşedintele îşi dă ultimulpărerea.

b) Luarea hotărîrii (art. 308)Hotărîrea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de

judecată asupra soluţiilor ce trebuie date în chestiunile supuse judecăţii. Hotărîrea se poate lua cu unanimitate de voturi sau cumajoritate de voturi; judecătorii rămaşi în minoritate trebuie să–şi

motiveze opinia lor separat ă. Cînd completul de judecată este formatdin doi judecători şi nu s–a ajuns la un acord de păreri, se produce odivergenţă, care impune rejudecarea cauzei într–un complet dedivergenţă, care se completează cu preşedintele sau vicepreşedinteleinstanţei ori cu un judecător desemnat de preşedinte. Este posibil ca,deşi completul este format dintr–un număr de judecători fără soţ, săexiste mai mult de două păreri în soluţionarea cauzei, neputîndu–seforma majoritatea. Pentru a împiedica ivirea unei astfel de situaţii,legea impune formarea obligatorie a majorităţii, prin obligarea

judecătorului cu părerea cea mai severă faţă de inculpat de a sealătura părerii celei mai apropiată de a sa. Cînd judecă un singur

judecător, soluţia pe care o adoptă este hotărîrea instanţei de judecată.Luarea hotărîrii, prin unanimitate sau majoritate de voturi, înseamnădeterminarea soluţiei în primă instanţă cu privire la latura penală –condamnare, achitare, încetarea procesului penal – şi în latura civilă –admiterea sau respingerea acţiunii civile – ori a soluţiei la judecata înapel sau în recurs – respingerea sau admiterea apelului sau recursului.În momentul în care s–a realizat acordul asupra soluţiei ce trebuiedată în cauza judecată, rezultatul deliberării se trece într–un actprocedural denumit minut ă.

c) Minuta (art. 309)Minuta este actul procedural scris în care se consemnează rezultatul

deliberării. Minuta trebuie să cuprindă toate menţiunile prevăzutepentru dispozitivul hotărîrii. Întrucît conţinutul dispozitivului estediferit în raport de etapa de judecată în care s–a luat hotărîrea, cadispoziţii generale se prevăd cuprinderea soluţiei date în latura penalăşi în cea civilă, precum şi semnătura tuturor membrilor completului de

judecată. Din momentul semnării minutei de către judecători, aceastanu mai poate fi schimbată sau modificată, deoarece instanţa nu maipoate reveni asupra hotărîrii luate şi consemnate în minută; deasemenea, nu se poate trece în dispozitivul hotărîrii o soluţie diferităde cea înscrisă în minută.Întrucît minuta constituie o garanţie că rezultatul judecăţii înscris îndispozitivul hotărîrii, care se redactează mai tîrziu, este expresiadeliberării instanţei, atît în ceea ce priveşte soluţia dată, cît şiidentitatea jduecătorilor care au participat la deliberare cu cei caresemnează hotărîrea, lipsa minutei atrage nulitatea absolută a hotărîriipronunţate, cu obligaţia reluării dezbaterilor în faţa altui complet, aunei noi deliberări şi a adoptării unei noi hotărîri. Aceeaşi sancţiune seaplică şi atunci cînd minuta nu este semnată de toţi judecători care auparticipat la dezbateri sau este semnată de alţi judecători.

d) Pronunţarea hotărîrii (art. 310)După adoptarea hotărîrii, aceasta trebuie să fie pronunţată în şedinţăpublică. Pronunţarea are loc în ziua în care s–au desfăşuratdezbaterile judiciare sau, încaz de amînare a pronunţării, în ziua fixată

în acest scop. La pronunţarea hotărîrii nu este obligatorie participarea întregului complet de judecată, fiind suficientă prezenţa preşedinteluicompletului, asistat de grefier. La pronunţarea hotărîrii părţile nu se



DPP–ps–104citează; preşedintele dă citire minutei, care cuprinde soluţia dată încauză. Data pronunţării hotărîrilor constituie momentul în care începesă curgă termenul de apel sau de recurs pentru procuror şi părţileprezente la dezbateri, iar în cazul hotărîrilor definitive a termenului derecurs în anulare sau de contestaţie în anulare. După pronunţareahotărîrii, soluţia dată se trece şi în condica de şedinţă a instanţei

judecătoreşti.e) Felul hotărîrilor judecătoreşti (art. 311)

Instanţele de judecată pot pronunţa trei feluri de hotărîri: sentinţe,decizii şi încheieri.Sentin ţ a penal ă este hotărîrea pronunţată de prima instanţă cuprivire la cauza judecată; pronunţă sentinţe penale, atuncicînd judecă

în primă instanţă, oricare din instanţele judecătoreşti: judecătorii,tribunale, curţi, Curtea Supremă de Justiţie. Prin unele sentinţe penalese soluţionează fondul cauzei, în sensul că se dă o soluţie acţiuniipenale şi acţiunii civile; ele pot fi sentinţe de condamnare, de achitareşi de încetare a procesului penal, după soluţia adoptată; printr–osentinţă penală se pot pronunţa şi soluţii diferite, atunci cînd au fost

judecate mai multe fapte sau mai multe persoane, pentru unelepronunţîndu–se condamnarea, iar pentru altele achitarea sau

încetarea procesului penal. Tot sentinţe penale se numesc şi hotărîrileprin care prima instanţă soluţionează cererile care deschid oprocedură de judecată cu privire la executarea pedepsei sau o cale deatac extraordinară de competenţa de judecată a primei instanţe. Senumesc, de asemenea, sentinţe penale hotărîrile prin care primainstanţă se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza, cum sînt sentinţelede declinare de competenţă sau de restituire a cauzei la procuror (art.42, 285, 332–337); prin aceste sentinţe prima instanţă nusoluţionează acţiunea penală şi acţiunea civilă, dar ia măsuri în acestscop, investind fie o altă instanţă cu judecarea cauzei (declinare decompetenţă), fie investind pe procuror cu reluarea urmăririi sau cu

efectuarea ei (restituirea sau trimiterea la procuror).Decizia penal ă este hotărîrea prin care instanţa de judecată sepronunţă asupra apelului sau recursului, precum şi asupra recursului

în anulare, sau la rejudecarea cauzei după admiterea căii de atac. Înconcepţia legiuitorului, decizia este hotărîrea pronunţată de o instanţăierarhic superioară care a soluţionat o cale de atac împotriva hotărîriipronunţate de instanţa inferioară în grad; cu toate acestea, sînt deciziişi hotărîrile pronunţate de instanţa de contestaţie în anulare, pentruprimele trei cazuri prevăzute în art. 386, deşi această cale de atac seadresează aceleiaşi instanţe, deoarece această instanţă este instanţade recurs sau de recurs în anulare, care pronunţă numai decizii. Prindecizii trebuie soluţionate şi conflictele de competenţă şi cererile destrămutare, căci ele sînt de competenţa unei instanţe de control.

Toate celelalte hotărîri date de instanţa de judecată se numescîncheieri . Prin încheiere se rezolvă toate chestiunile de care depindesoluţionarea justă a cauzei şi se iau măsurile necesare pentru bunadesfăşurare a judecăţii. Unele încheieri fac corp comun cu sentinţasau cu decizia, deoarece chestiunile rezolvate au contribuit lasoluţionarea fondului cauzei; sînt astfel de încheieri cele prin care s–au admis sau au fost respinse unele chestiuni prealabile, probelesolicitate de către procuror sau de către părţi, extinderea acţiuniipenale sau extinderea procesului penal. Prin alte încheieri se rezolvăchestiuni adiacente fondului, cum sînt luarea sau revocarea unor

măsuri preventive, a măsurii de siguranţă sau a măsurilor asigurătorii,suspendarea judecăţii. Sînt încheieri care se dau după pronunţareasentinţei sau deciziei în vederea înlăturării erorilor materiale ori a



DPP–ps–105omisiunilor vădite (art. 195, 196). Încheierile, ca hotărîri aleinstanţelor judecătoreşti, nu trebuie confundate cu încheierile deşedinţă care, în prima parte, au caracterul de proces-verbal privinddesfăşurarea şedinţei de judecată; numai acea parte din încheierea deşedinţă care cuprinde o dispoziţie a instanţei de judecată, prin care s–a luat o hotărîre este o încheiere în sensul de hotărîre a instanţei de

judecată.f) Redactarea hotărîrii (art. 312)

În termen de 20 de zile după pronunţarea hotărîrii trebuie redactatăsentinţa sau decizia de către unul din membrii completului de

judecată; termenul este de recomandare, astfel încît nerespectarea luinu atrage vreo sancţiune procesuală. Cuprinsul hotărîrii variază, dupăcum rezolvă fondul cauzei sau soluţionează o cale de atac, întrehotărîrile asupra fondului cuprinsul variază după cum prin hotărîre sedispune condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Înlinii generale, însă, hotărîrea cuprinde trei părţi: – în partea introductiv ă (practicaua) se trec unele menţiuni cu privire

la instanţa care a judecat, compunerea ei, participareaprocurorului, prin indicarea numelui, prenumelui şi a calităţii

judecătorilor, a procurorului şi a grefierului; identitatea părţilor şi aapărătorilor lor; caracterul public sau secret al şedinţei de

judecată; datele generale ale cauzei; – în considerente (partea exprozitivă) se expune obiectul judecăţii

(fapta şi inculpatul) ce se reţine în urma probatoriului efectuat şi adezbaterilor judiciare, încadrarea juridică a faptei, chestiunile dedrept rezolvate, soluţia ce rezultă din cele reţinute în fapt şi îndrept de către instanţă;

– ultima parte a hotărîrii o constituie dispozitivul, care conţinesoluţia adoptată de instanţă cu toate datele care o precizează,reprezentînd conţinutul minutei, a rezultatului deliberării. Întreminută şi dispozitiv trebuie să existe identitate de menţiuni,

omisiunile sau adaosurile care schimbă dispoziţiile din minutăatrăgînd neluarea lor în considerare.Hotărîrea se semnează de toţi membrii completului de judecată şi decătre grefier. Cînd un membru al completului de judecată este

împiedicat să semneze (boală, concediu), hotărîrea se semnează depreşedintele completului, iar dacă acesta este împiedicat sesemnează de către preşedintele instanţei judecătoreşti, făcîndu–semenţiune despre cauza care a determinat împiedicarea. Dacă

împiedicarea priveşte pe grefierul de şedinţă, hotărîrea se semnează, în aceleaşi condiţii, de către grefierul şef. Lipsa semnăturii unuimembru al completului de judecată de pe sentinţă sau decizie, încazul în care minuta este semnată de acesta, nu atrage nulitateahotărîrii decît atunci cînd se constată refuzul acestuia de a semna.Semnarea hotărîrii de alţi judecători decît cei care au judecat cauza şiau semnat minuta atrage, însă, nulitatea hotărîrii, deoarece nu existăcertitudine că hotărîrea, în redactarea ei, este conformă voinţei celorcare au pronunţat–o. nesemnarea hotărîrii de către grefier nu atragenulitatea hotărîrii dacă nu s–a produs vreo vătămare ce nu poate fi

înlăturată altfel.



DPP–ps–106

Cap. I. Judecata în primă instanţă este etapa iniţ ială şi obligatorie a judecăţii,fără de care nu se poate realiza actul de justiţie. Într–adevăr, fără

judecată nu se poate aplica sancţiunea prevăzută de legea penalăcelui ce a săvîrşit o infracţiune, iar judecata trebuie să treacă, în modnecesar, prin judecata în primă instanţă, nefiind posibilă trecereadirect la judecata în căile de atac. Hotărîrea prin care ia sfîrşit

judecata în primă instanţă, dacă nu este atacată cu apel sau recurs,

capătă caracter difinitiv şi prin ea se înfăptuieşte actul de justiţie princare se aplică constrîngerea penală. Ca urmare, judecata în primăinstanţă este etapa cu caracter general a judecăţii, în care au deplină

Ca p.II. P

r oced ur a d e j u

d ecat ă î n

p

r i mă i nst a

nţ ă



DPP–ps–107aplicare principiile şi normele comune prin care este reglementată

judecata, celelalte etape avînd un caracter special. Judecata în primă instanţă trebuie să soluţioneze fondul cauzei, săconstate dacă învinuirea adusă inculpatului este întemeiată şi în cazafirmativ să aplice pedeapsa sau alte măsuri prevăzute de legeapenală. Judecata fondului cauzei înseamnă o evaluare a legalităţii şitemeiniciei atît a învinuirii penale, cît şi a pretenţiilor formulate înacţiunea civilă, sub toate aspectele cu care a fost sesizată prima

instanţă; de aceea, se spune că judecata în primă instanţă trebuie săducă la o soluţionare completă a cauzei, a tuturor capetelor de

învinuire şi a tuturor pretenţiilor civile. Spre deosebire de judecata înprimă instanţă, judecata în căile de atac poate fi parţială – numai într–o latură a cauzei, numai cu privire la o faptă penală sau la o anumităparte – ceea ce poate determina menţinerea hotărîrii primei instanţecu privire la faptele şi persoanele ce nu au format obiectul căii deatac.Soluţionarea fondului cauzei implică: – în latura penală – constatarea existenţei sau inexistenţei

infracţiunii cu care a fost sesizată prima instanţă, a vinovăţiei saunevinovăţiei inculpatului şi a răspunderii sale penale, în raport decare constatări trebuie pronunţată condamnarea, achitarea sau

încetarea procesului penal; – în latura civilă – constatarea existenţei sau inexistenţei pagubei, a

întinderii sale şi a răspunderii civile a inculpatului şi a părţiiresponsabile civilmente, care constatări pot determina admitereasau respingerea acţiunii civile.

Constatările pe care trebuie să le facă prima instanţă atît în laturapenală, cît şi în latura civilă se întemeiază pe administrarea şiaprecierea probelor. Şi în cursul urmăririi au fost strînse probe, daracestea au servit ca temei pentru trimiterea în judecată a inculpatului;

în vederea condamnării acestuia de către prima instanţă este necesar

ca aceasta să verifice nemijlocit aceste probe (principiul nemijlocirii),să fie completate cu alte probe necesare, după care prin apreciereaprobelor, în ansamblul lor, să se afle adevărul cu privire la fapta şipersoana judecată. Întreaga activitate probatorie, care estecaracteristică judecăţii în primă instanţă, se numeşte cercetare

judec ă toreasc ă. La judecata în căile de atac, cînd se verificălagalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate, de regulă, nu se efectueazăo cercetare judecătorească. În aprecierea probelor, prima instanţă se

întemeiază pe dezbaterile contradictorii dintre procuror şi părţile dinproces.Deci specificul judecăţii în primă instanţă este determinat de scopulacesteia: aflarea adevărului cu privire la fapta şi persoana cu care afost sesizată instanţa de jduecată, prin efectuarea unei cercetări

judecătoreşti şi desfăşurarea dezbaterilor judiciare; în raport deconstatările făcute, se soluţionează latura penală prin condamnare,achitare sau încetarea procesului penal, şi latura civilă prin obligareasau nu la răspundere civilă.Sînt cazuri în care judecata în primă instanţă nu are finalitatea de asoluţiona acţiunea penală şi acţiunea civilă exercitate în faţa instanţeide judecată, ci judecarea şi soluţionarea unei căi de atacextraordinare sau a unei proceduri care priveşte executarea hotărîriipenale definitive. Astfel, revizuirea este de competenţa instanţei

judecătoreşti care a judecat cauza în primă instanţă (art. 401) şi, în

raport de cele constatate, revizuirea poate fi admisă sau respinsăprintr–o sentinţă, atacabilă cu apel sau recurs (art. 407). Deasemenea, contestaţia la executare se judecă tot în primă instanţă, cu



DPP–ps–108drept de apel sau recurs, fără a pune în discuţie fondul cauzei, cinumai incidente produse în timpul executării (art. 460–462). În toatecelelalte cazuri judecata se desfăşoară după regulile de judecată înprimă instanţă, dar cu particularităţile pe care legea le prevede pentrucalea de atac sau procedura respectivă, inclusiv soluţiile propriiacestora.După ce s–a epuizat judecata în primă instanţă există posibilitatea cao cauză să se întoarcă la această etapă a judecăţii, dacă sentinţa

penală a fost desfiinţată în apel sau casată în recurs ori în recurs înanulare, cu trimiterea spre rejudecare la prima instanţă. Într–oasemenea situaţie, judecata în primă instanţă are din nou finalitateade a judeca latura penală sau cea civilă şi de a le soluţiona princondamnare, achitare sau încetarea procesului penal, prin admitereasau respingerea pretenţiilor civile. În cazul în care judecata în primăinstanţă s–a referit la o revizuire sau la o procedură de executare,rejudecarea în primă instanţă, după admiterea căii de atac, are cafinalitate rezolvarea căii de atac sau a incidentului de executare.

1) Obiectul judecăţii în primă instanţăPotrivit art. 317, judecata în primă instanţă se mărgineşte la fapta şipersoana arătată în actul de sesizare a instanţei; ca urmare, obiectul

judecăţii în primă instanţă priveşte fapta şi persoana pentru care s–adispus trimiterea în judecat ă prin rechizitoriu sau cu privire la care s–aintrodus o plîngere prealabilă cu caracter de sesizare a instanţei. Prinobiectul său, judecata în primă instanţă se deosebeşte de judecata încăile de atac, care are ca obiect verificarea hotărîrii atacate, dar înlimitele situaţiei celui ce a declarat calea de atac şi a calităţii saleprocesuale.Dacă în cursul judecăţii s–a extins obiectul judecăţii, în condiţiileprevăzute în art 335–337, şi la alte fapte şi persoane judecata se vadesfăşura şi cu privire la aceste fapte şi persoane. Extindereaobiectului judecăţii se poate dispune numai în cursul judecăţii în primă

instanţă, căci pentru fiecare faptă şi persoană trebuie să aibă loc o judecată în primă instanţă. De aceea, dacă necesitatea extinderiiobiectului jduecăţii se constată într–o cale de atac, după desfiinţareahotărîrii atacate cauza se rejudecă de către prima instanţă, cu careocazie se va proceda la extinderea obiectului judecăţii şi la alte fapteşi persoane.În art. 317 se precizează că obiectul judecăţii se referă la “fapta” – şinu la infracţiunea săvîrşită, care ar implica şi “încadrarea juridică” afaptei. În rechizitoriu sau în plîngerea prealabilă se indică o încadrare

juridică a faptei care, iniţial, este avută în vedere pentru determinareacompetenţei instanţei, modul de sesizare, obligativitatea participăriiprocurorului şi a apărătorului; dacă încadrarea precizată în rechizitoriusau în plîngerea prealabilă este greşită, instanţa este obligată de a da

încadrarea juridică pe care o prevede legea; noua încadrare juridicăva determina legalitatea sesizării, a competenţei, a neparticipăriiprocurorului şi a apărătorului inculpatului. Instanţa este valabilsesizată şi în cazul cînd unei fapte pentru care s–a dispus trimiterea în

judecată nu i s–a precizat încadrarea juridică, urmînd ca aceasta să fiedată de instanţa de judecată, deoarece sesizarea se referă la “faptă”,şi nu la infracţiune69.

69 În practica instanţelor noastre judecătoreşti s–a dat o interpretareextensivă dispoziţiilor privind obiectul judecăţii în primă instanţă, în sensul căs–a considerat sesizată instanţa şi cu faptele reţinute în expunerea

rechizitoriului, deşi ele nu erau trecute nici ca fapte şi nici ca încadrare juridică în dispozitivul rechizitoriului, sub dispoziţia de trimitere în judecată.S–a argumentat că, potrivit art. 317, judecata se mărgineşte la fapta arătată



DPP–ps–109Obiectul judecăţii în primă instanţă în cazurile în care sesizarea seface prin plîngerea prealabilă a persoanei vătămate constă din faptadescrisă în plîngerea prealabilă, cu condiţia de a constitui una dininfracţiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a şi în legătură cu persoanacelui împotriva căruia se face plîngerea, care nu trebuie să aibă vreocalitate implicînd sesizarea organului de urmărire penală competent.

2) Dispoziţii speciale privind participanţii la judecataîn primă instanţă

Poziţia procesuală a participanţilor la judecata în primă instanţă esteaceea indicată de normele comune privind judecata, cu uneleparticularităţi.

Judecata în primă instanţă poate fi efectuată, potrivit normelor legalede competenţă, de oricare din instanţele judecătoreşti, inclusiv deCurtea Supremă de Justiţie. Dacă judecătoria şi tribunalul militar aucompetenţă generală de a judeca în primă instanţă, celelalte instanţe

judecătoreşti judecă în primă instanţă doar cauzele pe care legea ledă expres în competenţa lor, în raport de natura şi gravitateainfracţiunii sau de calitatea făptuitorului.Compunerea instanţei de judecată în primă instanţă a fost reaşezatăprin Legea nr. 142/1997, care a modificat Legea nr. 92/1992 pentruorganizarea judecătorească70. Noile prevederi ale art. 17 (fost 18) dinLegea nr. 92/1992 au produs o schimbare structurală a compuneriiinstanţelor judecătoreşti civile care judecă în primă instanţă. Astfel,cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a

judec ă toriilor, tribunalelor ş i cur ţ ilor de apel se judecă de un singur judec ă tor . Introducerea judecătorului unic la judecata în primăinstanţă la instanţele judecătoreşti civile, cu excepţia Curţii Supremede Justiţie, are ca motivaţie, pe de o parte, o mai judicioasă în “actul de sesizare” a instanţei, or, potrivit art. 264, actul de sesizare ainstanţei este rechizitoriul, indiferent dacă fapta a fost reţinută în “expunere”sau în “dispozitiv”. Această interpretare nu ţine seama de diferenţierea pe

care o face legea între actul procesual de dispoziţie al procurorului şi actulprocedural care cuprinde actul de dispoziţie. Actele de dispoziţie sînt:trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririipenale; un rechizitoriu, ca act procedural, poate cuprinde şi actul dedispoziţie de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi. Caurmare, neincluderea unei fapte în actul de trimitere în judecată cuprins înrechizitoriu produce îndoială dacă procurorul a avut în vedere sesizareainstanţei şi cu această faptă. De aceea, mai recent fostul Tribunal Suprem,secţia penală, a statuat că sesizarea instanţei cu o faptă ce nu este trecută îndispozitivul rechizitoriului este valabilă numai dacă, în expunerearechizitoriului, fapta este “prezentată în toate elementele ce prezintărelevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, spre a înlăturaorice îndoială că fapta face obiectul judecăţii”, ceea ce înseamnă “voinţa

exprimată cert ca acea faptă să facă obiectul sesizării instanţei”.Respectarea dispoziţiilor care reglementează sesizarea primei instanţe de judecată, aflată sub sancţiunea nulităţii absolute, decurge şi din cazurilepetrecute în practică, în care inculpatul a fost judecat pentru o faptă pentrucare procurorul a dispus disjungerea de cauza trimisă în judecată ori s–adispus neînceperea urmăririi penale, ceea ce exclude voinţa procurorului dea dispune trimiterea în judecată; de asemenea, trimiterea în judecată a uneipersoane care decedase înainte de întocmirea rechizitoriului, deşi instanţapoate fi sesizată numai cu o persoană care poate fi condamnată.70 Pînă la 25 august 1997, cînd a intrat în vigoare noul sistem de compunerea instanţelor de judecată, completul de judecată în primă instanţă era format– la toate instanţele judecătoreşti, afară de Curtea Supremă de Justiţie – dindoi judecători; prin excepţie, în unele cauze de competenţa judecătoriilor şi a

tribunalelor militare judecata se desfăşura în faţa unui singur judecător; lasecţia penală şi la secţia militară ale Curţii Supreme de Justiţie completul de judecată în primă instanţă era format din trei judecători.



DPP–ps–110repartizare a cauzelor la numărul existent de judecători în funcţie, iarpe de altă parte o creştere a operativităţii judecării cauzelor în primăinstanţă şi, în acelaşi timp, o întărire a răspunderii judecătorilor pentrusoluţiile pronunţate; existenţa a două căi de atac ordinare, în care se

judecă în complete formate din mai mulţi judecători, este de natură săasigure înlăturarea erorilor judiciare ce s–ar putea produce la judecata

în primă instanţă cu un singur judecător.Întrucît modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 142/1997 nu

s–a referit şi la dispoziţiile art. 10, 13 şi 16 din Legea nr. 54/1993pentru organizarea instanţelor şi a parchetelor militare, carereglementează compunerea în primă instanţă a tribunalului militar, atribunalului militar teritorial şi a Curţii militare de Apel, aceasta arămas cea prevăzută de prevederile legale sus-amintite, în sensul că

judecata în primă instanţă are loc în faţa unui complet format din doi judecători militari; prin excepţie, la tribunalul militar se judecă de unsingur judecător militar cauzele privind infracţiunile la care se referăart. 279 al. 2 lit. a săvîrşite de militari pînă la gradul de căpitan,infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate cupedeapsa de cel mult doi ani, inclusiv cererile şi căile de atac înlegătură cu aceste infracţiuni de competenţa primei instanţe de

judecată, precum şi cererile de reabilitare71.La Curtea Supremă de Justiţie – secţia penală şi secţia militară –avîndu–se în vedere importanţa cauzelor date în competenţa lor,completul de judecată în primă instanţă a rămas format din trei

judecători. Judecarea cauzelor în primă instanţă de un singur judecător înlăturăposibilitatea producerii de erori de procedură atunci cînd judecata areloc cu un singur judecător în loc de doi sau cu doi judecători în loc deunul; de asemenea, se înlătură necesitatea schimbării completului de

judecată atunci cînd o nouă încadrare juridică dată faptei de cătreprima instanţă atrage schimbarea compunerii acestuia. Aceste erori

se pot produce însă la instanţele militare care judecă în primă instanţăcu doi judecători, iar în cauzele prevăzute de lege cu un singur judecător militar.Participarea procurorului la judecata în primă instanţă este obligatoriela fiecare termen de judecată la toate instanţele judecătoreşti; prinexcepţie, la judec ă torii participarea procurorului este obligatorienumai în următoarele cazuri prevăzute în art. 315: – în cauzele în care instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu; – cînd legea prevede pentru infracţiunea săvîrşită pedeapsa

închisorii de 2 ani sau mai mare; – în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de deţinere

sau este minor;

– în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii.

Prin dispoziţia art. 315, modificată prin Legea nr. 141/1996, s–arestrîns mult sfera infracţiunilor pentru care participarea procuroruluinu este obligatorie, intrînd în această sferă doar infracţiunile pentrucare sesizarea instanţei se face la plîngerea prealabilă a persoaneivătămate şi care sînt pedepsite de lege cu o pedeapsă mai mică de 2ani închisoare sau cu amendă, incluzîndu–se astfel doar lovirea sau

71 Nu există însă nici o raţiune ca judecarea cauzelor în primă instanţă să fiediferită la instanţele militare faţă de cele civile, fiind justificată o viitoaremodificare a prevederilor Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi

parchetelor militare în sensul de a se judeca de un singur judecător în primăinstanţă la tribunalul militar, tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară deApel.



DPP–ps–111alte violenţe (art. 180 al. 1 Cod penal) şi vătămarea corporală dinculpă cu urmări uşoare (art. 184 al. 1 Cod penal), săvîrşite de unmajor aflat în stare de libertate.În ceea ce priveşte obligativitatea participării procurorului cînd pentruinfracţiunea judecată legea prevede pedeapsa închisorii de 2 ani saumai mare, se are în vedere posibilitatea schimbării încadrării juridice afaptei de lovire în art. 180 al. 2 Cod penal sau a vătămării din culpă înart. 184 al. 2, 3 şi 4 Cod penal. În cauzele încare participarea

procurorului este obligatorie, se menţine această obligativitate şiatunci cînd se judecă numai latura civilă, disjunsă de cea penală.Legea se referă la “participarea procurorului”, ceea ce include, pelîngă prezenţa sa fizică la judecata în primă instanţă, şi exprimareapoziţiei sale faţă de chestiunile ce trebuie să fie soluţionate. Astfel,dacă, deşi prezent, nu i se dă cuvîntul procurorului pentru a–şi susţineoral rechizitoriul, înseamnă că acesta nu a participat la judecată şioperează nulitatea absolută.La judecata în primă instanţă inculpatul, legal citat, trebuie să seprezinte personal, reprezentarea sa fiind posibilă numai în acelecazuri în care pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă

judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an (art. 174 lit.a). Dacă procedura de citare este îndeplinită, inculpatul poate fi

judecat şi în lipsă, considerîndu–se că acceptă o astfel de procedură(art. 291); cu toate acestea, instanţa poate considera necesarăprezenţa inculpatului şi, ca urmare, va dispune aducerea acestuia înfaţa instaţei. Legea prevede că judecata în primă instanţă nu poateavea loc în absenţa inculpatului dacă acesta este deţinut, chiar în altăcauză, sau este minor; pentru judecata în lipsă a unui inculpat deţinutoperează întotdeauna nulitatea absolută a hotărîrii pronunţate; pentruinculpatul minor se prevede obligativitatea prezenţei sale la judecata

în primă instanţă, sub sancţiunea nulităţii absolute, dar legea permiteca, în cazul în care minorul se sustrage de la judecată, acesta să

poată fi judecat în lipsă; sustragerea de la judecată trebuie să fieconstatată, însă, prin împrejurări concrete care o confirmă72 (art. 484).Inculpatul minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervistconcentrat, elev al unei instituţii militare de învăţămînt, internat într–oşcoală specială de reeducare şi muncă, atunci cînd este arestat – chiar

în altă cauză – trebuie să primească asistenţă juridică din partea unuiapărător, ales sau numit din oficiu, în tot cursul judecăţii în primăinstanţă; asistenţa juridică este obligatorie şi atunci cînd legeaprevede pentru infracţiunea judecată pedeapsa închisorii mai mare de5 ani sau cînd instanţa apreciază că inculpatul nu şi–ar putea facesingur apărarea.În ce priveşte celelalte părţi din proces – partea vătămată, parteacivilă şi partea responsabilă civilmente – trebuie subliniată prevedereapotrivit căreia calitatea de parte se dobîndeşte cel mai tîrziu în faţaprimei instanţe de judecată, persoana vătămată fiind obligată să seconstituie parte civilă sau parte vătămată pînă la începerea cercetării

judecătoreşti, moment la care trebuie introdusă ca parte în proces şipersoana responsabilă civilmente (art. 15, 16, 320 al. 1). Parteavătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sînt chematela judecată prin procedura de citare. Părţile din proces pot fi asistatede apărători, dar asistenţa juridică nu este obligatorie decît atunci

72 În literatura de specialitate s–a propus ca dispoziţia referitoare la minorisă fie extinsă şi la ceilalţi inculpaţi, astfel încît judecata să iabă loc în

prezenţa lor, cu excepţia cazurilor în care se dovedeşte că aceştia se sustragde la judecată, eliminîndu–se astfel prezumţia că lipsa lor semnifică voinţa dea nu se prezenta la judecată.



DPP–ps–112cînd instanţa apreciază că nu şi–ar putea face singure apărarea.Aceste părţi pot fi reprezentate în tot cursul judecăţii în primăinstanţă.În sens larg, sînt participanţi la şedinţa de judecată în primă instanţăşi martorii, experţii, interpreţii chemaţi pentru a depune mărturie saupentru a lămuri împrejurări care necesită cunoştinţe de specialitate.

1) Structura judecăţii în primă instanţă Judecata în primă instanţă este compartimentată, ca orice etapă a

judecăţii, în trei stadii procesuale: măsurile de pregătire a şedinţei de judecată, desfăşurarea şedinţei de judecată, deliberarea şi adoptareahotărîrii. Aceste stadii procesuale cuprind cîte un grup de activităţiprocesuale şi procedurale comune tuturor etapelor de judecată, cuparticularităţile pe care le impun dispoziţiile care reglementează

judecata în primă instanţă (art. 313–360), dar şi unele activităţi pecare nu le întîlnim, de regulă, la judecata în căile de atac.M ă surile premerg ă toare pentru şedinţa de judecată constau în fixareatermenului de judecată, în determinarea judecătorului de şedinţă saua completului de judecată, în citarea părţilor şi a celorlalte persoanechemate să ia parte la judecată, în asigurarea asistenţei juridiceobligatorii, în afişarea listei de procese.Ş edin ţ a de judecat ă se compune din trei grupuri de activităţi:efectuarea verificărilor prealabile, cercetarea judecătorească şidezbaterile judiciare. Verific ă rile prealabile prezintă particularitatea căse referă la chestiunile legate de sesizarea prinei instanţe şi deposibilitatea desfăşurării în continuare a şedinţei de judecată, cumsînt verificările privind constituirea şedinţei de judecată, prezenţapărţilor şi a celorlalte persoane chemate la judecată, la regularitateaactului de sesizare, cererile şi excepţiile pe care le pot ridicaprocurorul şi părţile în legătură cu desfăşurarea şedinţei de judecată

în primă instanţă. Cercetarea judec ă toreasc ă cuprinde procedeele princare se administrează probele; acest grup de acte de judecată

constituie o caracteristică a judecăţii în primă instanţă, atît prinobligativitatea efectuării lor, cît şi prin ordinea şi conţinutul lor. După încheierea cercetării judecătoreşti urmează dezbaterile judiciare, încare procurorul şi părţile, personal sau prin apărătorii lor, îşi expunconcluziile lor cu privire la modul de soluţionare a laturii penale şi alaturii civile a cauzei. Dezbaterile judiciare din şedinţa de judecată înprimă instanţă se deosebesc, prin ordinea, obiectul şi conţinutul lor,de dezbaterile judiciare la judecata în căile de atac.Al treilea stadiu procesual al judecăţii în primă instanţă cuprinde treigrupe de activităţi: deliberarea ş i adoptarea hot ă r îrii , care sedesfăşoară în secret, pronunţ area hot ă r îrii , care are loc în şedinţăpublică, şi redactarea ş i comunicarea hot ă r îrii , ca activităţi ce sedesfăşoară în afara şedinţei de judecată. Fiecare din aceste activităţiprezintă particularităţi; astfel, deliberarea se poartă asupra unorchestiuni diferite faţă de cele de la deliberarea instanţei care judecă ocale de atac; soluţiile pe care le poate adopta prima instanţă diferă decele pe care le poate adopta instanţa de apel sau de recurs; deasemenea, conţinutul sentinţei penale, redactarea şi comunicarea einu sînt identice cu cele ale deciziei instanţei de control judiciar.

I .2. Desfăşurarea judecăţi i în primă instanţă §1. Măsurile premergătoare pentru şedinţa de

judecată în primă instanţă1) Citarea părţilor (art. 313)

După fixarea termenului de judecată şi determinarea judecătoruluisau a completului care va judeca în primă instanţă, preşedintele



DPP–ps–113instanţei judecătoreşti dispune citarea persoanelor care trebuie să iaparte la judecata în primă instanţă.Pe lîngă normele comune, aplicabile şi la judecata în primă instanţă, lacitarea inculpatului se iau în considerare şi două dispoziţii speciale: – La primul termen de judecată inculpatul trebuie să fie citat astfel

încît să primească citaţia cu cel puţin trei zile înaintea termenuluide judecată. Dispoziţia constituie o garanţie de natură a permiteinculpatului să–şi pregătească apărarea şi să–şi ia toate măsurile

pentru a se putea prezenta în faţa instanţei de judecată. Termenulde trei zile se socoteşte în zile libere şi se calculează regresiv faţăde scurgerea normală a timpului.

– Inculpatului aflat în stare de deţinere i se emite citaţia cu dispoziţiade a fi adus la judecată, comunicîndu–i–se totodată o copie dupăactul de sesizare a instanţei (rechizitoriu sau plîngerea prealabilă apersoanei vătămate). Primind copia, inculpatul aflat în penitenciar,cunoscînd învinuirea ce i se aduce, va putea să–şi pregăteascăapărarea, realizîndu–se astfel o egalizare de situaţie faţă deinculpatul aflat în stare de libertate, care poate oricînd consultadosarul la sediul instanţei şi cunoaşte astfel conţinutul actului desesizare. Comunicarea făcîndu–se odată cu citaţia, înseamnă cătrebuie respectat termenul de trei zile înaintea datei stabilitepentru şedinţa de judecată. Cînd persoana vătămată s–a constituieparte civilă sau parte vătămată la organul de urmărire penală, va ficitată în această calitate; dacă nu există constituire de parte civilă,parte vătămată sau parte responsabilă civilmente, se va cita totuşipersoana vătămată pentru a i se da posibilitatea să se constituieparte vătămată sau parte civilă în cadrul şedinţei de judecată;dacă este cazul se va cita şi persoana responsabilă civilmente, învederea introducerii în cauză ca parte responsabilă civilmente.

1) Citarea martorilor, experţilor, interpreţilor În faţa primei instanţe desfăşurîndu–se o cercetare judecătorească, în

care sînt ascultaţi martori, experţi, se folosesc interpreţi, este necesarca aceştia să fie chemaţi, prin citaţie, pentru termenul de judecată.Se citează, de regulă, martorii care au fost ascultaţi la urmărireapenală şi care sînt indicaţi în rechizitoriu sau în plîngerea prealabilă,cu indicarea adreselor la care să fie citaţi (art. 263 al. 2). Preşedintele

judecătoriei, tribunalului sau curţii, dacă este cazul, poate dispunecitarea şi a altor martori care nu au fost indicaţi în rechizitoriu sau,eventual, necitarea acelor martori indicaţi, dar care nu mai pot fiascultaţi (au decedat între timp), sau a căror ascultare este inutilă (audeclarat că nu cunosc nimic în legătură cu cauza ce se judecă).Experţii, inclusiv specialiştii care au efectuat o cercetare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală, nu sînt, de regulă, citaţi pentru termenulde judecată, deoarece rapoartele scrise de expertiză se află la dosar şiinstanţa ia cunoştinţă de concluziile lor din aceste rapoarte. Cînd estenecesar să fie ascultaţi, în contradictoriu cu procurorul şi părţile dinproces, sau pentru a fi confruntaţi cu alţi experţi, pentru a se obţinelămuriri suplimentare, ei sînt citaţi pentru termenul de judecată.Interpretul este citat atunci cînd trebuie să asigure traducerea în saudin limba română, dacă vreo parte nu cunoaşte această limbă, saupentru a da lămuriri cu privire la traducerile pe care le–a făcut. Încazul în care există urgenţă în judecarea şi soluţionarea cauzei,persoanele de mai sus pot fi chemate la judecată şi prin mandate deaducere (art. 183, 327 al. 5 şi 6).

2) Alte măsuri pregătitoarePreşedintele instanţei judecătoreşti sesizate are obligaţia, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, să solicite baroului de



DPP–ps–114avocaţi delegarea unui avocat din oficiu. Apărătorul trebuie delegatdin timp pentru a lua cunoştinţă de dosar şi a lua legătura cuinculpatul în vederea obţinerii datelor necesare apărării.Dosarul este studiat, în prealabil, de procurorul de şedinţă, de părţi şide apărătorii lor. De asemenea, judecătorii au obligaţia să iacunoştinţă de piesele dosarului pentru a asigura în cele mai bunecondiţii desfăşurarea şedinţei de judecată.

§1. Şedinţa de judecată în primă instanţă1) Constituirea instanţei de judecată şi rezolvarea

chestiunilor prealabile A. Verificarea legalei constituiri a instanţei de

judecatăLa termenul fixat pentru judecata în primă instanţă se desfăşoarăşedinţa de judecată; potrivit art. 289–290, şedinţa de judecată înprimă instanţă se desfăşoară în faţa instanţei constituită potrivit legii,

în mod public, oral, nemijlocit şi contradictoriu. Se verifică de cătreinstanţă dacă s–a format completul potrivit dispoziţiilor legale şi dacănu sînt judecători incompatibili, în caz contrar trebuie schimbat cu uncomplet legal alcătuit. Fără grefier cauza nu se poate judeca.

În cazul în care se constată că procurorul nu s–a prezentat la şedinţade judecată, deşi participarea sa este obligatorie, cauza nu poate fi judecată, sub sancţiunea nulităţii absolute, astfel încît fie se aşteaptăprezentarea procurorului la şedinţă, fie cauza se amînă pentru o altădată şi se iau măsuri pentru participarea procurorului la termenulstabilit.

B. Verificarea prezenţei la judecată a părţilor şi apărătorilor

Preşedintele instanţei legal constituite cere grefierului să facă apelulpărţilor, pentru a se verifica prezenţa acestora.Se verifică, în primul rînd, prezenţa inculpatului; dacă inculpatul estedeţinut şi nu a fost adus la judecată, şedinţa nu poate avea loc în

continuare, sub sancţiunea nulităţii absolute; de aceea, cauza trebuieamînată pentru o altă dată şi se iau măsuri pentru aducereainculpatului la termenul de judecată ce s–a fixat. Aceeaşi situaţie încazul cînd inculpatul este minor şi nu s–a prezentat la judecată. Cîndinculpatul major este în stare de libertate, lipsa sa nu împiedicădesfăşurarea şedinţei de judecată dacă procedura de citare este

îndeplinită; ca urmare, instanţa este obligată să verifice dacăinculpatul absent a fost legal citat, iar în cazul în care procedura decitare nu a fost îndeplinită, cauza trebuie amînată şi inculpatul citatdin nou, în condiţiile legale. Cauza se poate amîna şi atunci cînd, deşilegal citat, instanţa consideră că prezenţa personală a inculpatuluieste necesară în vederea soluţionării temeinice a cauzei, motiv pentrucare se pot lua măsuri de asigurare a prezenţei inculpatului laurmătorul termen de judecată. Instanţa este obligată să amîne cauzaşi atunci cînd inculpatul a înştiinţat–o că se află în imposibilitate de ase prezenta la judecată, evitîndu–se astfel nulitatea hotărîrii ce s–arpronunţa în lipsa inculpatului (art. 379 pct. 2 lit. b).Inculpatului prezent i se stabileşte identitatea de către preşedinteleinstanţei; cînd inculpatul se află în stare de deţinere, este întrebatdacă a primit copie după actul de sesizare a instanţei, iar la răspunsulnegativ al inculpatului preşedintele instanţei îi înmînează o copie dupăacest act. Inculpatul poate accepta desfăşurarea în continuare aşedinţei de judecată chiar dacă nu au fost îndeplinite garanţiile de mai

sus, dacă şi–a pregătit din timp apărarea; în acest caz, nulitatearelativă decurgînd din încălcarea dispoziţiilor art. 313 se acoperă;acoperirea nulităţii se produce şi în cazul cînd instanţa nu l–a întrebat



DPP–ps–115pe inculpat despre îndeplinirea obligaţiilor de mai sus, iar acesta nu ainvocat din proprie iniţiativă neîndeplinirea lor, nulitatea relativăoperînd numai dacă este ridicată de partea interesată şi numai încursul efectuării actului respectiv. Instanţa poate însă invoca din oficiunulitatea relativă şi dispune îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege.Dacă inculpatul nu a acceptat judecarea cauzei în condiţiile în care nua fost citat cu cel puţin trei zile înaintea termenului de judecată ori nui s–a comunicat copie după actul de sesizare a instanţei, cerînd

amînarea cauzei pentru pregătirea apărării, instanţa este obligată săamîne cauza în acest scop, înmînîndu–i totodată inculpatului şi copiadupă actul de sesizare şi consemnînd această împrejurare în

încheierea de şedinţă.Instanţa verifică prezenţa celorlalte părţi şi, în cazul în care lipsesc,procedura de citare fiind îndeplinită, se trece la judecarea cauzei încontinuare, afară de cazul cînd se apreciază că prezenţa lor estenecesară, raţiune pentru care cauza se amînă pentru un alt termen.Amînarea se dispune şi atunci cînd procedura de citare nu este

îndeplinită potrivit legii pentru vreuna din părţile lipsă.Verificarea de către instanţă a îndeplinirii procedurii de citare prezintămare importanţă pentru legalitatea desfăşurării procesului penaldeoarece, dacă procedura de citare nu este îndeplinită, judecareatotuşi a cauzei este lovită de nulitate, fiind încălcat un drept procesualde bază al părţilor, acela de participare la judecată.În cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, iar apărătorul nueste prezent, judecata trebuie amînată pentru un alt termen, subsancţiunea nulităţii absolute a hotărîrii pronunţate, urmînd a se luamăsuri pentru ca la termenul stabilit apărătorul să fie prezent.

C. Măsuri privind martorii, experţii, interpreţii După ce s–a făcut apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor citaţipentru şedinţa de judecată, preşedintele constată care dintre ei sîntprezenţi şi care lipsesc, după care invită martorii să părăsească sala

de şedinţă şi să revină atunci cînd vor fi chemaţi; experţii şi interpreţiirămîn în sala de şedinţă, afară de cazul cînd instanţa dispune altfel.Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţă previne influenţarea lor decele declarate sau discutate în şedinţă înainte de a fi ascultaţi. Întrucîtexperţii şi–au exprimat concluziile în rapoarte scrise, nu se justificăaceeaşi măsură şi faţă de ei. Interpreţii trebuie să rămînă în sala deşedinţă pentru a face traducerile necesare şi a da lămuriri asupratraducerilor făcute anterior.Invitaţia de a părăsi sala de şedinţă se adresează şi acelor persoanecare au cunoştinţă de faptele cauzei şi ar putea fi ascultate ulterior camartori.

D. Alte verificări, lămuriri, excepţii, cereri Ca la orice etapă a judecăţii, prima instanţă este obligată să verificeregularitatea actului de sesizare a instanţei (rechizitoriu, plîngereprealabilă) şi a măsurii preventive luate de către procuror, procedîndpotrivit art. 300. Constatînd că rechizitoriul nu este întocmit deprocurorul competent sau are lipsuri faţă de cerinţele legii, primainstanţă ia măsuri pentru înlătuarea acestora, fie acordînd un termen

în acest scop, fie restituind dosarul procurorului; în cazul plîngeriiprealabile, partea vătămată este invitată să înlăture lipsurileconstatate, în caz contrar urmînd să se decidă neregularitateasesizării.Cînd persoana vătămată nu s–a constituit parte în cursul urmăririi

penale, prima instanţă este obligată să explice acesteia dreptul de aparticipa la proces ca parte vătămată sau ca parte civilă. Dacăpersoana vătămată îşi exprimă dorinţa de a participa în proces ca



DPP–ps–116parte, i se confirmă această calitate de către instanţă. Persoanavătămată poate face o declaraţie în acest sens şi din proprie iniţiativă.Prima instanţă – la cererea părţii civile, a procurorului sau chiar dinoficiu, atunci cînd prevede legea – introduce în cauză ca parteresponsabilă civilmente persoana care răspunde civil de pagubeleproduse de inculpat prin infracţiunea cu care a fost sesizată.Întrucît Curtea Constituţională a statuat că arestarea preventivă nupoate dura, nici în faţa instanţei, mai mult de 30 de zile, fără a fi

prelungită potrivit legii, prima instanţă are obligaţia de a verificaregularitatea măsurii preventive luate de către procuror, procedînd,după caz, prin revocarea acestei măsuri sau prin menţinerea ei şi,dacă este necesar, prelungirea duratei sale cu încă 30 de zile. Dacăinculpatul se află în stare de libertate, prima instanţă – dacă sînt

întrunite condiţiile prevăzute de lege – dispune arestarea preventivă ainculpatului, mandatul avînd durata de cel mult 30 de zile.La invitaţia preşedintelui completului de judecată sau din proprieiniţiativă, procurorul şi părţile din proces pot formula cereri, ridicaexcepţii.Cererile se pot referi la legalitatea compunerii şi constituirii instanţei,la recuzarea unor membri din complet, a procurorului, a grefierului deşedinţă, la amînarea cauzei pentru lipsă de procedură, pentruangajarea unui apărător etc. Aceste cereri nereferindu–se la fondulcauzei, trebuie rezolvate în prealabil, pentru a se asigura legalaconstituire a instanţei, a desfăşurării în continuare a judecăţii potrivitdispoziţiilor legale, pentru a pregăti judecarea cauzei în fond.În acest moment preliminar şedinţei de judecată în primă instanţă sesituează şi ridicarea excepţ iilor sancţionate cu nulitatea relativă, cumar fi competenţa teritorială a instanţei, încălcarea unor norme privindurmărirea penală; după depăşirea acestui moment ridicarea unorastfel de excepţii devine tardivă şi acestea urmează a fi respinse,afară de cazul cînd prima instanţă şi le însuşeşte din oficiu (art. 197

al. 4 ultima teză). Excepţiile aflate sub sancţiunea nulităţii absolutepot fi ridicate şi pînă în acest moment, pentru a împiedicadesfăşurarea cauzei cu încălcarea unor dispoziţii esenţiale ale legii,dar potrivit statutului lor pot fi ridicate în orice stadiu al procesului,atît la prima instanţă, cît şi la instanţa de apel sau de recurs.În continuare, preşedintele întreabă procurorul şi părţile dacă aucereri pentru efectuarea de probe noi73.Prima instanţă trebuie să se pronunţe motivat asupra cererilorformulate şi a excepţiilor ridicate, fie admiţîndu–le, fie respingîndu–le.Admiterea unei cereri sau excepţii poate împiedica desfăşurarea încontinuare a şedinţei de judecată (declinarea de competenţă,restituirea cauzei procurorului), schimbări în completul de judecată şi

în persoana procurorului (admiterea cererilor de recuzare), amînareacauzei (necesitatea pregătirii apărării, angajarea unui apărător etc.).Cînd verificările făcute şi soluţionarea cererilor şi excepţiilor nu au dusla desesizarea instanţei sau la amînarea judecării cauzei, se trece lacercetarea judecătorească – a doua activitate din cursul şedinţei de

judecată în primă instanţă. Legea prevede că efectuarea cercetării judecătoreşti începe cînd cauza se află în stare de judecată, deci cîndnu există nici o împrejurare care ar conduce la desesizarea instanţeisau la amînarea judecăţii.

73 Deşi cererile de probe noi pot interveni şi în cursul cercetării judecătoreşti,

legea a înţeles totuşi, în vederea urgentării cauzelor, să înscrie dreptul de asolicita admiterea de probe noi şi în acest moment preliminar, deoarece secrează condiţiile ca probele să fie administrate cu toată urgenţa.



DPP–ps–1172) Cercetarea judecătorească (art. 321–331, 339) A. Actele de cercetare judecătorească şi ordinea

efectuării lor În cadrul cercetării judecătoreşti se desfăşoară o activitateasemănătoare cu cea de la cercetarea penală, din cursul urmăririipenale, dar în alte condiţii procedurale. Activitatea este asemănătoaredeoarece se administrează probe pentru lămurirea faptelor şi

împrejurărilor cauzei sub toate aspectele; în acest scop se folosesc

procedee probatorii ca ascultarea şi confruntarea unor persoane,obţinerea de relaţii scrise, de înscrisuri, verificarea de mijloacemateriale de probă, efectuarea de expertize; de aceea este justificatădenumirea de “cercetare judecătorească”.Condiţiile diferite în care se desfăşoară cercetarea judecătorească sereferă, în primul rînd, la autoritatea judiciară şi persoanele care iauparte la efectuarea ei; cercetarea judecătorească este condusă decătre instanţa de judecată, care o şi efectuează, dar la aceastăactivitate participă procurorul, părţile şi apărătorii lor, ceea ce creazăcondiţii mai bune pentru administrarea legală, completă şi corectă aprobelor, faţă de cercetarea penală unde nu ia parte decît organul deurmărire penală. În al doilea rînd, principiul contradictorialităţiiimpune ca la administrarea probelor să aibă posibilitatea deintervenţie toate persoanele care participă la judecată (judecători,procuror, părţi, apărători), ceea ce presupune o verificare completă şiobiectivă a probelor, sub toate aspectele necesare cunoaşterii tuturorfaptelor şi împrejurărilor cauzei.Cercetarea judecătorească are ca obiect, în primul rînd,readministrarea probelor str înse în cursul urm ă ririi penale, ca cerinţăa principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, în scopul perceperiidirecte, nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată; nu este

însă o simplă reproducere a probelor, ci o administrare a lor în noicondiţii de către instanţa de judecată, cu participarea procurorului şi a

părţilor, sub controlul publicului asistent. În al doilea rînd, cercetarea judecătorească are ca obiect administrarea oric ă ror altor probenecesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Atîtadministrarea probelor strînse în cursul urmăririi penale, cît şiadministrarea probelor noi se realizează prin mijloacele de probălegale, obţinute prin procedeele probatorii corepunzătoarecaracterului public, oral şi contradictoriu al judecăţii.Actele de cercetare judecătorească sînt cele prevăzute în art. 322–331şi 339: citirea actului de sesizare a instanţei, ascultarea inculpatului(inculpaţilor), ascultarea părţii vătămate, a părţii civile, a părţiiresponsabile civilmente, a martorilor, a experţilor, prezentareamijloacelor materiale de probă, alte acte de cercetare judecătorească,admiterea de noi probe şi administrarea lor. Ordinea de efectuare aactelor de cercetare judecătorească este cea prevăzută de lege şiindicată anterior, legea reflectînd generalizarea practicii instanţelornoastre judecătoreşti. Ordinea nu este însă rigidă; atunci cînd

împrejurările concrete ale cauzei o cer, se poate schimba aceastăordine, legea prevăzînd o singură limită potrivit căreia, dacă inculpatuleste prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decît dupăascultarea inculpatului74. Ordinea arătată se respectă atunci cînd

judecata se desfăşoară în faţa tuturor părţilor; cînd judecata sedesfăşoară în lipsa inculpatului sau a celorlalte părţi, cercetarea

judecătorească se va rezuma la ascultarea martorilor care au fost

74 se are în vedere că relatările acestuia pot influenţa ordinea în careurmează a fi efectuată cercetarea judecătorească



DPP–ps–118audiaţi la urmărirea penală, efectuîndu–se astfel numai actele decercetare judecătorească ce pot avea loc în condiţiile date.

B. Începerea cercetării judecătoreşti prin citireaactului de sesizare a instanţei (art. 322)

Preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului de sesizare ainstanţei, ceea ce constituie actul iniţial al cercetării judecătoreşti.Acest moment are efecte juridice, deoarece marchează pragul pînă lacare se pot face constituirile de parte în proces şi se pot prezenta

excepţiile sancţionate cu nulitatea relativă; după citirea actului desesizare a instanţei, aceste constituiri de parte şi ridicări de excepţiidevin tardive şi nu mai pot fi invocate de părţi, ci numai din oficiu decătre instanţa de judecată, în condiţiile art. 197 al. 4 teza ultimă.Citirea actului de sesizare a instanţei trebuie făcută în întregime, învederea cunoaşterii faptelor supuse judecăţii atît de către inculpat, cîtşi de publicul din sala de şedinţă. În practică, însă, citirea actului desesizare a instanţei este înlocuită cu o prezentare sumară de cătregrefier a cauzei, prin indicarea faptei cu încadrarea sa juridică şi aidentităţii inculpatului. Legea cere să i se explice inculpatului în ceconstă învinuirea, dar numai după ce a fost citit actul de sesizare ainstanţei, ca o garanţie în plus că inculpatul este lămurit asupra

învinuirii ce i se aduce. Întrucît nerespectarea acestei dispoziţii estesancţionată cu nulitatea relativă, dacă inculpatul – personal sau prinapărătorul său – nu solicită citirea în întregime a actului de sesizare ainstanţei, nulitatea se acoperă.Preşedintele instanţei de judecată, după ce i–a explicat inculpatului

învinuirea ce i se aduce, îl lămureşte că are dreptul de a pune întrebări cu ocazia ascultării altor inculpaţi, a părţilor, a martorilor, aexperţilor, precum şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării

judecătoreşti, cînd socoteşte necesar. I se crează astfel inculpatuluiposibilitatea de a interveni activ în desfăşurarea cercetării

judecătoreşti, ajutînd instanţa la aflarea adevărului despre faptele

cauzei. C. Ascultarea inculpatului (art. 323–325)După ce se stabileşte identitatea inculpatului, se procedează laascultarea lui cu privire la învinuirea ce i se aduce. Ascultarea sedesfăşoară după regulile prevăzute în partea generală a Codului deprocedură penală şi studiate la capitolul privind mijloacele de probă,anume la declaraţiile inculpatului. Pentru etapa judecăţii în primăinstanţă, care se desfăşoară public şi contradictoriu, se prevăd uneleparticularităţi în procedura de ascultare a inculpatului.Ascultarea trebuie să înceapă cu o relatare liberă a inculpatuluiasupra învinuirii cuprinse în actul de sesizare a instanţei. Printr–oasemenea dispoziţie, se caută a se împiedica ascultarea sumară ainculpatului, în sensul afirmării că îşi menţine declaraţia datăorganului de urmărire penală; pe de o parte, ascultarea inculpatuluieste un mijloc de apărare, ceea ce îi dă posibilitatea de a relata toate

împrejurările ce infirmă fapta ce i se pune în sarcină sau cele care oexplică în favoarea sa, explicaţii ce vor servi la soluţionarea corectă acauzei; pe de altă parte, şi publicul din sala de şedinţă trebuie să aflechiar de la inculpat poziţia pe care acesta o adoptă faţă de învinuireace i se aduce.Cînd inculpatul îşi schimbă, total sau parţial, declaraţiile date anterior,preşedintele instanţei îi cere explicaţii asupra contrazicerilor dintredeclaraţiile sale, la nevoie dînd citire declaraţiilor anterioare. După ce

s–a terminat relatarea liberă, inculpatului i se pot pune întrebări decătre preşedinte şi ceilalţi membri ai completului de judecată.,precum şi de către procuror, de celelalte părţi, inclusiv de către



DPP–ps–119coinculpaţi, de apărătorul său; întrebările se pun prin intermediulpreşedintelui completului, care poate respinge întrebările care nu sîntnecesare lămuririi cauzei. După ce s–au epuizat şi întrebările,preşedintele dictează grefierului conţinutul declaraţiei făcute de cătreinculpat, care se consemnează în scris, actul procedural fiind semnatde inculpat şi contrasemnat de către preşedinte şi de către grefier.Inculpatul poate refuza să facă declaraţii în instanţă; în acest caz sedispune citirea declaraţiilor pe care inculpatul le–a dat la organul de

urmărire penală, asigurîndu–se astfel oralitatea şedinţei de judecată.În cazul în care sînt mai mulţi inculpaţi, spre deosebire de procedurade ascultare din cursul urmăririi penale, se asigură regula ascultăriifiecărui inculpat în prezenţa celorlalţi, dîndu–li–se posibilitatea tuturorsă cunoască conţinutul declaraţiilor care se fac în instanţă şi să pună

întrebări. Instanţa are însă dreptul să asculte pe fiecare inculpatseparat; în acest scop, inculpaţii sînt îndepărtaţi din sala de şedinţă şiapoi sînt reintroduşi, pe rînd, pentru a fi ascultaţi. După ascultareatuturor inculpaţilor, pentru a se asigura oralitatea şicontradictorialitatea şedinţei de judecată, legea prevede obligaţiapentru instanţa de judecată de a da citire, în prezenţa tuturorinculpaţilor, declaraţiilor făcute de aceştia în lipsa celorlalţi, astfel încîtfiecare inculpat să cunoască ce au declarat în instanţă ceilalţi şi săpoată pune întrebări, dacă este cazul. Atunci cînd sînt contraziceri

între declaraţiile unor inculpaţi, se procedează la reascultarea lor înprezenţa celorlalţi inculpaţi sau la o confruntare între unii din ei.Inculpatul poate fi reascultat de către instanţă ori de cîte ori estenecesar.

D. Ascultarea celorlalte părţi (art. 326)Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabilecivilmente constituie mijloace de probă, astfel încît este firesc să seprocedeze de către instanţă şi la ascultarea lor. Regulile de ascultarea inculpatului se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul ascultării

celorlalte părţi. Deşi în practică nu se efectuează, de regulă,ascultarea părţii vătămate, părţii civile şi a părţii responsabilecivilmente, acest act de cercetare judecătorească se recomandă a fiefectuat, fiind de natură să lămurească noi aspecte ale cauzei.

E. Ascultarea martorilor (art. 327–328)În continuarea cercetării judecătoreşti sînt ascultaţi martorii care s–auprezentat la şedinţa de judecată. Aceştia sînt chemaţi, pe rînd, în salade şedinţă şi sînt ascultaţi potrivit regulilor studiate în parteagenerală, la capitolul “mijloace de probă”, cu particularităţile arătatela ascultarea inculpatului.Întrucît ascultarea martorilor se face contradictoriu, legea prevedeordinea în care se pot pune întrebările: în primul rînd de cătremembrii completului de judecată şi de către procuror, apoi de cătrepartea care l–a propus pe martor şi la sfîrşit de către celelalte părţi.După ascultare, martorul rămîne în sala de şedinţă pînă la terminareaei, afară de cazul cînd instanţa permite retragerea sa.După ascultarea tuturor martorilor prezenţi, prima instanţă verificăidentitatea martorilor care nu s–au prezentat la ascultare, pentru a selua măsurile corespunzătoare. Dacă ascultarea unuia sau unora dintremartori nu mai este posibilă (deces, plecare în străinătate), instanţadispune citirea declaraţiilor date la organul de urmărire penală şi vaţine seama de acestea în ansamblul probelor administrate. În cepriveşte martorii lipsă a căror ascultare este necesară, instanţa

dispune fie aducerea lor de îndată spre a fi ascultaţi în aceeaşi şedinţăde judecată, fie amînarea cauzei la un alt termen, pentru care vor ficitaţi din nou sau li se vor emite madate de aducere. În temeiul



DPP–ps–120principiului nemijlocirii, toţi martorii necesari cauzei trebuie ascultaţi

în faţa instanţei de judecată, dacă ascultarea lor mai este posibilă,altfel hotărîrea pronunţată este lovită de nulitate.În cazul martorilor lipsă la şedinţa de judecată şi a căror declaraţii nuau importanţă pentru cauză – la cererea procurorului şi a părţilor oridin oficiu, dar cu acordul acestora – instanţa poate, motivat, sădispună a nu mai fi chemaţi pentru ascultare. Procurorul şi părţile potrenunţa la martorii pe care i–au propus şi care nu au declaraţii în

dosar; după punerea în discuţie a renunţării la martorii propuşi,instanţa poate dispune, motivat, să nu mai fie ascultaţi dacă audierealor nu mai este necesară sau posibilă.

F. Ascultarea experţilor şi interpreţilor (art. 327)Experţii sînt ascultaţi numai atunci cînd trebuie să dea lămuririsuplimentare faţă de raportul scris de expertiză depus la dosar.Ascultarea expertului se face după aceleaşi reguli ca şi ascultareamartorilor.Aceeaşi procedură de ascultare se aplică şi interpreţilor chemaţi sădea lămuriri cu privire la traducerile pe care le–au făcut cu ocaziadesfăşurării procesului penal.

G. Alte activităţi de cercetare judecătorească (art.330)

Cînd în cauză există mijloace materiale de probă şi examinarea saurecunoaşterea lor este necesară, instanţa poate dispune aducerea şiprezentarea lor. Membrii completului de judecată, procurorul şi părţileau dreptul să examineze mijloacele materiale de probă şi să facăobservaţiile cuvenite. Cînd este cazul, aceste mijloace materiale deprobă se arată şi martorilor, experţilor, pentru a le recunoaşte şi aface relatări cu privire la ele.În cursul cercetării judecătoreşti se poate dispune deplasrea la faţalocului pentru a se efectua o cercetare (art. 129), o reconstituire (art.130) ori, cu ocazia acestora, chiar o percheziţie domiciliară (art. 102);

în celealte cazuri, dispoziţia instanţei de a se efectua o percheziţiedomiciliară se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia(art. 102).

H. Cererile pentru efectuarea de probe noi şi renunţarea la probele propuse şi admise (art.329, 331)

După ce au fost verificate probele strînse în cursul urmăririi penale,prin actele de cercetare judecătorească examinate anterior,preşedintele instanţei de judecată dă cuvîntul procurorului, părţiivătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului înlegătură cu necesitatea admiterii de noi probe. Prin probe noi se

înţeleg acele probe care nu au fost încă administrate în cauză.Propunerile de probe noi trebuie să indice faptele şi împrejurările ceurmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate, loculunde se află aceste mijloace, iar în ce priveşte martorii şi experţii –identitatea şi adresa lor. În cazul în care la urmărirea penală s–aefectuat o constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală, se poatecere efectuarea unei expertize; dacă s–a efectuat o expertiză, sepoate cere efectuarea unei noi expertize.Propunerile de probe sînt puse în discuţia contradictorie a procuroruluişi a părţilor, pentru ca fiecare să–şi spună cuvîntul cu privire laadmisibilitatea, concludenţa şi utilitatea probelor solicitate. Primainstanţă poate dispune şi din oficiu administrarea de probe noi,

exercitîndu–şi astfel rolul său activ.Instanţa se pronunţă motivat asupra propunerilor de probe noi,admiţîndu–le sau repingîndu–le. În cazul în care nu s–au solicitat noi



DPP–ps–121probe ori probele noi solicitate au fost respinse, cercetarea

judecătorească se consideră terminată şi se trece la dezbaterile judiciare. Cînd însă s–a admis şi s–a dispus administrarea de probenoi, cercetarea judecătorească continuă pentru administrareaacestora. Unele probe noi pot fi administrate în aceeaşi şedinţă de

judecată (se ascultă martorii aduşi de partea care i–a propus, sedepun actele care conţin probe). În cazul în care pentru administrareanoilor probe este necesar un alt termen de judecată, cauza se amînă,

luîndu–se măsuri ca la acest termen să poată fi administrate probeleadmise (se citează martorii, se invită experţii să efectueze expertiza şisă depună raportul scris pînă la acea dată etc.). Cauza se amînăpentru un nou termen de judecată şi atunci cînd nu s–au admis probenoi, dar trebuie administrate în continuare probele strînse de organulde urmărire penală (ascultarea martorilor care au lipsit la primultermen de judecată).Pentru noul termen de judecată părţile prezente au termenul încuno ş tinţă şi se citează numai părţile care au fost lipsă la primaşedinţă de judecată. La data cînd s–a amînat cauza se reia şedinţa de

judecată cu administrarea probelor noi admise a fi administrate. Dacănici la acest termen nu a fost epuizată administrarea probelor, cauzase poate amîna din nou pînă ce toate probele admise sîntadministrate.În cazul în care în cursul cercetării judecătoreşti se constată că oprobă admisă anterior a devenit inutilă sau imposibil de administrat,procurorul sau partea care a propus–o poate renunţa la administrareaei. Prima instanţă, ascultînd şi concluziile puse de procuror şi părţi cuprivire la această renunţare, poate dispune motivat ca proba să numai fie administrată, dacă într–adevăr a devenit inutilă sau imposibilde administrat.

I. Terminarea cercetării judecătoreşti (art. 339)După ce a fost epuizată administrarea probelor admise, preşedintele

instanţei are obligaţia să întrebe pe procuror şi părţile din proces dacămai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completareacercetării judecătoreşti. Scopul acestei dispoziţii este administrareatuturor probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele, înaintede a se trece la următoarea activitate – dezbaterile judiciare.Dacă s–au formulat noi cereri de probe şi acestea au fost admise, secontinuă cercetarea judecătorească pentru a fi administrate. Cînd nus–au formulat noi cereri de probe sau aceste cereri au fost respinse,preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească şi se trecela dezbaterile judiciare.

3) Dezbaterile judiciare A. Importanţa şi ordinea dezbaterilor judiciare

Dezbaterile judiciare constau în concluziile pe care le pun oralprocurorul şi părţile din proces, acestea personal sau prin apărătoriilor, asupra fondului cauzei penale: existenţa sau inexistenţainfracţiunii, săvîrşirea ei de către inculpat, împrejurările care stabilescrăspunderea penală şi civilă a acestuia. În cadrul dezbaterilor judiciareprocurorul şi părţile prezintă instanţei de judecată punctul de vedereal învinuirii şi al apărării asupra soluţiei ce trebuie dată acţiunii penaleşi acţiunii civile, dînd astfel posibilitatea instanţei să discearnă, dinargumentele ce se aduc în susţinerea şi combaterea învinuirii, careeste adevărul în cauză şi soluţia legală şi temeinică pe care trebuie săo pronunţe. Disputa orală şi contradictorie dintre învinuire şi apărare,

dintre susţinătorii pretenţiilor civile şi cei care se opun acestorpretenţii, crează cele mai potrivite condiţii pentru justa soluţionare acauzei.



DPP–ps–122Dezbaterile judiciare constituie o caracteristică a activităţii de

judecată; ele se desfăşoară în toate etapele judecăţii, dar au trăsăturispecifice la judecata în primă instanţă, deoarece poartă asuprasoluţionării legale şi temeinice a acţiunii penale şi acţiunii civileexercitate în faţa instanţei de judecată. Avînd o asemeneaimportanţă, dezbaterile judiciare sînt obligatorii, lipsa lor atrăgîndnulitatea absolută a hotărîrii pronunţate, atunci cînd participareaprocurorului, a inculpatului şi a apărătorului său este obligatorie,

deoarece lipsa dezbaterilor este considerată ca o neparticipare aacestora la judecată. În cazul cînd participarea procurorului, ainculpatului şi a apărătorului său nu este obligatorie, neacordareacuvîntului pentru a pune concluzii asupra fondului este sancţionată cunulitatea relativă, care se poate acoperi dacă nu a fost invocată întermen sau dacă nu s–a produs nici o vătămare părţii căreia nu i s–adat cuvîntul; în condiţiile art. 197 al. 4 teza finală, nulitatea poate fiinvocată şi din oficiu.În cadrul dezbaterilor judiciare procurorul şi părţile se axează pe treiprobleme principale: – stabilirea situa ţ iei de fapt – prin analiza şi sinteza probelor

administrate; – concluziile în drept – care se pot trage din situaţia de fapt

prezentată, aplicîndu–se astfel corect legea penală şi legea civilă; – aprecierea socială a faptei ş i persoanei inculpatului – în raport de

împrejurările concrete ale cauzei, în vederea individualizării juste asancţiunii penale.

La dezbaterile judiciare se dă cuvîntul în următoarea ordine:procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilăcivilmente, inculpatul. Această ordine are în vedere, mai întîi, să iacuvîntul cei care susţin învinuirea şi pretenţiile civile, ca apoi săintervină cei ce combat aceste susţineri; ultimul cuvînt acordat prinlege inculpatului se explică prin necesitatea ca instanţa de judecată

să primească, întotdeauna, ultimele explicaţii în apărare aleinculpatului.Dezbaterile judiciare pot avea şi o ordine restrînsă în cazul în care la

judecata în primă instanţă nu ia parte procurorul sau absenteazăvreuna din părţile din proces. În acest caz dezbaterile vor consta, înordinea indicată, din susţinerile orale puse de părţile care sîntprezente la judecată.

A. Desfăşurarea dezbaterilor judiciareConţinutul şi limitele dezbaterilor judiciare depind de participantul la

judecată căruia i se dă cuvîntul.Procurorul pune concluzii atît cu privire la latura penală, cît şi la laturacivilă. În cazul în care procurorul este convins de vinovăţiainculpatului, îşi dezvoltă rechizitoriul oral în care demonstreză aceastăvinovăţie şi cere condamnarea inculpatului. În acest scop, procurorulprecizează fapta sau faptele pentru care cere condamnarea, probelecare stabilesc vinovăţia inculpatului, prezintă încadrarea juridică pecare o consideră corectă, periculozitatea socială pe care o are fapta şifăptuitorul ei, cerînd aplicarea pedepsei, după caz, spre maximul sauminimul special prevăzut de lege. În cuvîntul său, ca reprezentant alintereselor generale ale societăţii, procurorul are obligaţia să facă oanaliză obiectivă şi completă a probelor administrate, o examinarecorectă a dispoziţiilor legale a căror aplicare o cere, o apreciere justăa răspunderii penale şi civile a inculpatului, pentru a contribui la

pronunţarea unei hotărîri corespunzătoare adevărului şi legii. Deaceea, procurorului nu–i estre permisă înclinarea numai spre învinuire,neglijînd acele împrejurări care sînt în favoarea inculpatului şi care



DPP–ps–123atenuează răspunderea acestuia. Dacă în cauză sînt mai mulţiinculpaţi, procurorul fixează poziţia fiecăruia faţă de infracţiune şiexpune împrejurările care stabilesc răspunderea fiecăruia. Cuvîntuloral al procurorului trebuie să aibă un rol educativ şi pentru inculpat şipentru publicul din sala de şedinţă, de aceea trebuie să demaşteactivitatea infracţională, încercările inculpatului de a se sustrage de larăspundere, creînd starea de spirit a inevitabilităţii condamnăriituturor celor care săvîrşesc infracţiuni şi, ca urmare, a necesităţii

respectării legii şi a regulilor de convieţuire socială.Cînd cercetarea judecătorească nu a confirmat învinuirea, existîndunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a–j, procurorul este obligat săpună concluzii motivate, după caz, de achitare sau de încetare aprocesului penal.Potrivit art. 19, procurorul poate sus ţ ine în faţa instanţei de judecatăacţiunea civilă pornită de persoana vătămată, demonstrînd temeiniciaei şi cerînd obligarea inculpatului şi a părţii responsabile civilmente larepararea pagubei. Cînd persoana prejudiciată este una din unităţilela care se referă art. 145 Cod penal ori o persoană lipsită decapacitate de exerciţiu sau cu această capacitate restrînsă, procuroruleste obligat s ă susţ in ă interesele civile ale acesteia, chiar dacă nueste constituită parte civilă, punînd concluzii pentru repararea justă şiintegrală a pagubelor produse prin infracţiune.Partea v ă t ă mat ă, în concluziile sale asupra fondului cauzei, se poateocupa numai de latura penală, susţinînd învinuirea, prin indicareaprobelor care o confirmă, încadrarea juridică a faptei săvîrşite,sancţiunea penală ce urmează a i se aplica inculpatului. În caz deconcurs de infracţiuni sau de conexitate, concluziile părţii vătămate selimitează la fapta care i–a cauzat vătămarea şi pentru care participă înproces.Partea civilă pune concluzii cu privire la acţiunea civilă pe care aexercitat–o în faţa primei instanţe. În acest scop trebuie să

demonstreze, prin indicarea probelor administrate, că inculpatul asăvîrşit fapta pentru care este trimis în judecată, că aceasta i–aprodus prejudiciul pretins, care este întinderea acestui prejudiciu şimodalitatea corespunzătoare de reparare a lui, cerînd obligarea atît ainculpatului, cît şi a părţii responsabile civilmente la reparareapagubei ce i s–a cauzat şi restituirea cheltuielilor judiciare pe care le–aefectuat în cauză.Partea responsabilă civilmente are cuvîntul numai cu privire la laturacivilă, demonstrînd că nu sînt întrunite condiţiile răspunderii civile,cerînd pe acest temei respingerea acţiunii civile exercitate împotrivasa; în cazul în care răspunderea sa civilă subzistă, partea responsabilăcivilmente pune concluzii în apărarea inculpatului, în sensul că nu s–aprodus nici o pagubă prin fapta acestuia, cerînd respingerea acţiuniicivile, sau că paguba este mai mică decît cea pretinsă, cerîndadmiterea acţiunii civile numai la anivelul real al pagubei produse.Inculpatul, avînd ultimul cuvînt la dezbaterile judiciare la judecata înprimă instanţă, face o expunere a împrejurărilor care stabilescnevinovăţia sa penală; în primul rînd, că nu a săvîrşit fapta, iar dacărecunoaşte săvîrşirea ei, că aceasta nu constituie infracţiune, ciabatere, contravenţie, faptă de natură civilă sau faptă căreia îilipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni; dacă totuşi faptaconstituie infracţiune, poate argumenta că fapta trebuie să primeascăo încadrare juridică mai uşoară, că se justifică acordarea de

circumstanţe atenuante, suspendarea executării pedepsei(condiţionat sau sub supraveghere) ori executarea prin muncă apedepsei închisorii etc. Inculpatul trebuie să combată astfel, prin



DPP–ps–124concluziile sale, învinuirea ce i se aduce şi să formuleze cereri precisecu privire la aplicarea legii penale. În ce priveşte acţiunea civilă,inculpatul poate cere respingerea ei, demonstrînd că esteneîntemeiată prin inexistenţa pagubei sau că este întemeiată doarparţial, cerînd admiterea ei în limitele pagubei dovedite.În cazul în care sînt mai multe părţi vătămate, părţi civile, părţiresponsabile civilmente, inculpaţi, se dă cuvîntul, în ordinea arătată,tuturor celor care formează un grup procesual.

Cînd părţile sînt asistate de ap ă r ă tori , cuvîntul la dezbateri esteacordat acestora, presupunîndu–se că vor prezenta mai binesusţinerile şi apărările. La cererea vreuneia din părţi, i se poateacorda cuvîntul şi acesteia, după ce a avut cuvîntul apărătorul său.Cuvîntul apărătorului se numeşte pledoarie şi conţine, în formă

juridică, susţinerile şi apărările pe care şi le poate face partea pe careo asistă, în conţinutul şi limitele arătate pentru fiecare parte.Apărătorul are obligaţia ca, în cuvîntul său, să apere cuconştiinciozitate şi la un nivel cît mai înalt drepturile şi intereselelegitime ale părţii, aducînd argumente care vin în favoarea acestorinterese. Apărătorul nu poate însă să facă susţineri care contrazic înmod vădit probele din dosar sau care sînt contrare legii, chiar dacăpartea ar pretinde aceasta, deoarece, apărînd interesele legitime alepărţii, le apără numai pe acelea care sînt recunoscute şi ocrotite delege.În cazul în care, după ce s–a dat cuvîntul tuturor participanţilor ladezbateri, procurorul sau vreuna din părţi are de prezentat instanţeinoi împrejurări, noi argumente în combaterea celor spuse anterior încursul dezbaterilor, se dă cuvîntul în replic ă; replicile pot fi provocateşi de către instanţă, atunci cînd pune în discuţie din oficiu chestiuni decare depinde justa soluţionare a cauzei. Replicile trebuie să sedesfăşoare în aceeaşi ordine în care s–au desfăşurat dezbaterile,ultimul cuvînt aparţinînd inculpatului.

Preşedintele completului are dreptul să întrerupă pe cei care aucuvîntul, dacă susţinerile lor depăşesc limitele cauzei judecate.B. Ultimul cuvînt acordat inculpatului personal

(art. 341)În cazul în care inculpatul a fost asistat de apărător şi acesta a avutcuvîntul la dezbateri, înainte de închiderea şedinţei de judecatătrebuie să fie ascultat şi ceea ce spune personal inculpatul în legăturăcu învinuirea ce i se aduce. În timpul cît acesta are cuvîntul personal,pentru a nu fi perturbat în apărarea sa, nu i se pot pune întrebări.Dacă inculpatul a formulat cereri de noi probe, găsite de instanţăesenţiale pentru justa soluţionare a cauzei, se reia cercetarea

judecătorească în vederea administrării lor, după care vor urma dinnou dezbaterile judiciare.Acordarea ultimului cuvînt inculpatului personal se află subsancţiunea unei nulităţi relative, nerespectarea ei atrăgînddesfiinţarea hotărîrii pronunţate numai dacă se constată existenţaunei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel, cu condiţia de a se fiinvocat nulitatea în cursul dezbaterilor, cînd i s–a refuzat de cătreinstanţă ultimul cuvînt.

C. Încheierea şedinţei de judecatăDupă terminarea dezbaterilor judiciare, inclusiv a ultimului cuvîntacordat personal inculpatului, preşedintele declară închisă şedinţa de

judecată, trecîndu–se la deliberare şi luarea hotărîrii.

Instanţa poate dispune, în vederea deliberării, ca procurorul şi părţilesă depună concluzii scrise, cuprinzînd un rezumat al concluziilor orale.



DPP–ps–125Acestea pot fi depuse şi din iniţiativa părţilor, dar nu pot înlocuiconcluziile orale.Modul de desfăşurare a şedinţei de judecată, în toate activităţile sale,precum şi un rezumat al concluziilor puse de către procuror şi părţi,sînt consemnate într–o încheiere de ş edinţă (art. 305) sau în primaparte a sentinţei dacă pronunţarea s–a făcut în aceeaşi zi.

§1. Cereri, excepţii, extinderi care pot influenţadesfăşurarea şedinţei de judecată

1) Restituirea cauzei la procuror pentru refacereasau completarea urmăririi penale

A. Restituirea cauzei la procuror pentru refacereaurmăririi penale (art. 332)

Urmărirea penală trebuie să se desfăşoare potrivit dispoziţiilor legale; în cazul în care prima instanţă constată că în cursul urmăririi penale s–au încălcat dispoziţiile legale sancţionate cu nulitatea absolută, carenu poate fi acoperită în nici un mod, are obligaţia restituirii cauzei laprocuror pentru refacerea actelor procesuale lovite de o astfel denulitate. Aceeaşi măsură se impune şi atunci cînd încălcarea legii estesancţionată cu nulitatea relativă, dacă vătămarea produsă nu poate fi

înlăturată altfel şi nulitatea a fost invocată în condiţiile legii.Codul de procedură penală din 1968 a prevăzut un singur caz derestituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale: cîndcercetarea penală a fost efectuată de un alt organ decît celcompetent. Lipsa de competenţă după materie şi după calitateapersoanei este sancţionată cu nulitatea absolută, astfel încît, dacăcercetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent,urmărirea penală este nelegală şi trebuie refăcută de organulcompetent.Cînd excepţia de necompetenţă a organului de cercetare penală esteinvocată de către procuror sau de către părţi, ori invocată din oficiu

înainte sau în cursul cercetării judecătoreşti, restituirea devine

obligatorie, întrucît actele de cercetare sînt nule. În cazul în carecercetarea judecătorească a fost epuizată şi s–a trecut la dezbaterile

judiciare, deoarece actele de cercetare penală au fost verificate prinactele de cercetare judecătorească, restituirea cauzei nu mai are loc.Cauza nu se restituie nici atunci cînd prima instanţă, în urmacercetării judecătoreşti, schimbă încadrarea juridică a faptei într–oinfracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit unui alt organde cercetare, pentru încadrarea iniţială cercetarea penală fiindefectuată de organul care în acel moment avea competenţa de a oefectua75.Deşi în art. 332 s–a prevăzut un singur caz de restituire pentrurefacerea urmăririi penale, în practica instanţelor noastre

judecătoreşti o astfel de restituire s–a dispus şi atunci cînd s–au

75 Jurisprudenţa instanţei noastre supreme a considerat că aceste excepţiise aplică şi aatunci cînd cercetarea penală a fost efectuată de organul decercetare în locul procurorului căruia îi revenea competenţa să o efectueze.Pentru a ajunge la această soluţie, s–a considerat că procurorul poate fiasimilat cu un “organ care efectuează cercetarea penală” şi, ca urmare, îisînt aplicabile dispoziţiile art. 332 al. 1 şi 2. Din analiza acestor dispoziţiirezultă că legea s–a referit la efectuarea cercetării de către un alt organ decercetare decît cel comeptent, ceea ce nu poate include şi pe procuror,definit prin lege ca “organ de urmărire penală”. Această concluzie decurge şidin dispoziţiile legale potrivit cărora efectuarea urmăririi penale este decompetenţa unui anumit procuror, iar rechizitoriul trebuie să fie confirmat de

procurorul ierarhic superior (art. 209 al. IV şi V), reglementări diferite de celeprevăzute pentru cazul cînd procurorul supraveghează activitatea organuluide cercetare penală.



DPP–ps–126 încălcat alte dispoziţii legale aflate sub sancţiunea nulităţii absolute,ca în cazul cînd materialul de urmărire nu a fost prezentat unuiinculpat minor, deţinut sau militar în termen fără a se fi asiguratasistenţa juridică obligatorie, ori cînd în cauzele cu inculpaţi minori nus–a efectuat ancheta socială în cursul urmăririi penale. Din aceeaşipractică se poate trage concluzia că restituirea este posibilă şi în cazul

încălcării dispoziţiilor aflate sub sancţiunea nulităţii relative, dacă seconstată că vătămarea produsă nu s–ar putea înlătura altfel76.

B. Restituirea cauzei la procuror pentrucompletarea urmăririi penale (art. 333)

De principiu, în cursul judecăţii se pot administra probe noi care săcompleteze pe cele administrate în cursul urmării penale. Însă cîndadministrarea probelor în faţa instanţei nu s–ar putea realiza decît cumare întîrziere, atunci este preferabil să se restituie cauza la procurorpentru completarea urmăririi cu probele necesare.Pentru a se putea dispune restituirea cauzei la procuror în vedereacompletării urmăririi penale se cer anumite condiţii: – Necesitatea administrării de probe noi să constituie o rezultantă a

activităţii desfăşurate de prima instanţă în cadrul cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor judiciare, în care s–a demonstratnecesitatea noilor probe; ca urmare, restituirea nu este posibilăatunci cînd prima instanţă a apreciat caracterul necomplet alurmăririi penale numai pe baza dosarului primit de la procuror,fără să administreze nici o probă.

– Restituirea poate fi dispusă numai atunci cînd administrareaprobelor în cursul cercetării judecătoreşti s–ar face cu mare

întîrziere (cum ar fi efectuarea unor confruntări la faţa locului, careimplică prezenţa simultană a mai multor persoane, efectuareaunor expertize care ar necesita o perioadă îndelungată de timpetc.). Nu se poate restitui dosarul la procuror numai pentrureascultarea inculpatului sau a unor martori care au revenit asupra

declaraţiilor date anterior, pentru existenţa unor contradicţii întreprobele administrate, pentru lipsa unor probe suficiente devinovăţie, ori pentru efectuarea unei expertize medico-legalepsihiatrice, instanţa avînd obligaţia să rezolve ea contradicţiile sausă administreze probele necesare.

Pentru a se putea controla justeţea măsurilor luate de instanţă şi,totodată, pentru a se uşura munca procurorului care primeşte dosarulspre completarea urmăririi penale, prima instanţă este obligată săarate motivele pentru care nu ar putea administra probele fără aproduce întîrziere în soluţionarea cauzei şi să indice faptele şi

împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce mijloace de probă.Restituirea cauzei nu poate fi dispusă în următoarele situaţii:

– în cauzele ajunse la prima instanţă prin plîngerea prealabilă apărţii vătămate (art. 279 al. 2 lit. a), organele de urmărire nefiind

îndrituite să efectueze acte de cercetare penală, cu atît mai puţinle pot efectua în completarea unei urmăriri ce nu a fost efectuată;

– cînd prin completarea urmăririi se are în vedere implicarea încauză şi a altor persoane care nu au fost trimise în judecată şipentru care nu s–a extins, în cursul judecăţii, procesul penal, încondiţiile legii, deoarece instanţa nu poate impune procurorului săpună în mişcare acţiunea penală împotriva unor persoane;

76 Faţă de această practică, ar fi justificat să fie prevăzută de lege

posibilitatea restituirii cauzei la procuror pentru refacerea unor acte deurmărire penală efectuate cu încălcarea legii, dacă altfel nu se poate înlăturavătămarea produsă.



DPP–ps–127 – cînd în faţa instanţei se judecă numai latura civilă a cauzei,

acţiunea penală fiind stinsă; restituind cauza la procuror, acesta, înlipsa unei acţiuni penale exercitabile, nu mai poate sesiza din nouinstanţa şi astfel acţiunea civilă ar trebui introdusă la instanţacivilă, ceea ce ar fi contrar concepţiei Codului cu privire la

judecarea laturii civile a cauzei. A. Procedura şi efectele restituirii cauzei la

procuror

Restituirea cauzei la procuror se poate cere de către procuror, decătre părţile din proces sau poate fi invocată din oficiu de către primainstanţă de judecată. După ce a ascultat concluziile tuturorparticipanţilor la proces cu privire la cererea de restituire a cauzei laprocuror, prima instanţă se pronunţă asupra cererii, dispunîndadmiterea sau respingerea ei; în cazul admiterii cererii, cauza serestituie procurorului pentru refacerea sau completarea urmăririipenale. Întrucît în art. 332 şi 333 se consideră că restituirea constituieo desesizare a instanţei de judecată, ceea ce înseamnă o dezinvestire,această măsură trebuie luată printr–o sentin ţă penală, deci printr–ohotărîre prin care prima instanţă se dezinvesteşte de judecarea cauzeifără a soluţiona fondul acesteia (art. 311). În sentinţă trebuie indicatemotivele care au determinat restituirea, actele de urmărire ce trebuierefăcute, faptele şi împrejurările ce trebuie constatate şi prin cemijloace de probă. De asemenea, sentinţa poate cuprinde dispoziţii cuprivire la măsurile preventive, de siguranţă şi asigurătorii.Indicaţiile date procurorului prin sentinţa de restituire sînt obligatoriipentru acesta, avînd îndatorirea să dispună refacerea actelor indicatesau administrarea probelor arătate. Cînd procurorul nu este de acordcu restituirea dosarului, considerînd că urmărirea penală a fost legal şicomplet efectuată, poate declara recurs împotriva sentinţei derestituire, urmînd ca instanţa de recurs să decidă în cauză (art. 332 al.3). Potrivit art. 332 al. 3, are drept de recurs şi inculpatul arestat în

cauză77

. Dosarul este trimis procurorului imediat după rămînereadefinitivă a hotărîrii la prima instanţă sau în cel mult 5 zile de lapronunţarea hotărîrii de către instanţa de recurs.Restituirea produce şi importante efecte: – Actul de sesizare a instanţei încetează a–şi mai produce efectele,

iar cauza trece din nou în faza de urmărire penală, prin reluarea ei(art. 272); prima instanţă nu mai are nici o atribuţie în legătură cucauza restituită, în schimb procurorul redevine conducătorulprocesului penal. Procurorul trebuie să respecte indicaţiile date deprima instanţă prin sentinţa de restituire, dar, totodată, păstreazăşi dreptul de a orienta urmărirea în direcţia necesară; în acest scoppoate restrînge sau extinde învinuirea, poate dispuneadministrarea şi a altor probe decît cele indicate de instanţă, poateda orice soluţie legală cauzei. Refacerea sau completarea urmăririipenale se efectuează de către procuror sau, prin dispoziţia sa, decătre organul de cercetare penală. Este incompatibilă persoana(procuror, organ de cercetare) care iniţial a efectuat în cauzăurmărirea să procedeze, după restituire, la refacerea saucompletarea ei, existînd prezumţia că are o părere formată asupracauzei.

– După refacerea sau completarea urmăririi penale, care sedesfăşoară potrivit normelor care reglementează această fazăprocesuală, se întocmeşte – dacă se menţine soluţia de trimitere în

77 Prin Decizia 129/196, Curtea Constituţională a considerat că aceastădispoziţie este contrară art. 128 din Constituţie şi că are drept de recurs oriceparte interesată.



DPP–ps–128 judecată – un nou rechizitoriu, care va constitui actul de sesizare ainstanţei de judecată. Prima instanţă de judecată nu se poateconsidera sesizată prin trimiterea cauzei la instanţă de cătreprocuror fără a se fi întocmit un nou rechizitoriu. Noul rechizitoriuse întocmeşte de către procurorul competent potrivit legii şi sepoate referi la aceleaşi fapte şi persoane ca în primul rechizitoriusau poate fi mai restrîns sau mai extins, instanţa de judecată fiindsesizată în limitele noului rechizitoriu. Procurorul poate însă finaliza

cauza, după refacerea sau completarea urmăririi, prin scoatereade sub urmărire sau prin încetarea urmăririi penale, dacă constatăexistenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10.

1) Schimbarea încadrării juridice a faptei în cursul judecăţii în primă instanţă

A. Procedura de schimbare a încadrării juridice afaptei (art. 334)

În cursul judecăţii în primă instanţă se poate ajunge la concluzia că încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu sau în plîngereaprealbilă a persoanei vătămate nu este corectă şi că ar trebuischimbată cu o altă încadrare juridică, corespunzătoare faptei penaleaşa cum este reţinută în urmă cercetării judecătoreşti. Întrucîtinstanţa de judecată are obligaţia de a face o corectă aplicare a legiipenale, ea nu poate fi limitată la încadrarea juridică iniţială, care s–aconstatat că este greşită, ci trebuie să o înlocuiască cu încadrarea

juridică corespunzătoare legii penale.Încadrarea juridică dată faptei are importanţă nu numai pentruaplicarea corectă a legii penale, ci şi pentru modul de desfăşurare a

judecăţii. De încadrarea juridică depind competenţa instanţei de judecată, uneori compunerea completului de judecată, obligativitateaparticipării procurorului, a apărătorului, dar şi executarea în modeficient a dreptului la apărare, căci inculpatul se apără în raport de oanumită încadrare juridică, nu cu orice alte infracţiuni posibile. Din

această raţiune, în art. 334 se prevede procedura de urmat pentruschimbarea încadrării juridice a faptei, pe de o parte pentru a permitecu uşurinţă aplicarea corectă a legii penale, iar pe de altă parte pentrua garanta inculpatului dreptul la apărare.Simpla schimbare a încadrării juridice a faptei penale pentru care afost trimis în judecată inculpatul poate avea loc numai atunci cîndinstanţa de judecată reţine ca săvîrşită aceeaşi faptă prevăzută înrechizitoriu, chiar dacă sînt reţinute sau înlăturate împrejurări la carerechizitoriul nu se referă, dar care nu schimbă substanţa fapteiimputate. Astfel se poate schimba încadrarea juridică din infracţiuneconsumată în tentativă şi invers; din formă simplă în formă calificatăşi invers; dintr–o infracţiune în altă infracţiune cu aceeaşi laturăobiectivă, dar cu urmări sau cu împrejurări diferite. Cînd însăschimbarea încadrării juridice implică o altă faptă sau o faptăamplificată prin alte acte materiale aparţinînd infracţiunii continuatesau complexe, este necesară în prealabil efectuarea procedurii deextindere a acţiunii penale sau a procesului penal, potrivit art. 335 şi336, numai după care se poate ajunge la schimbarea încadrării

juridice.Pentru a ajunge la schimbarea încadrării juridice, este necesar caaceastă să fie cerută de procuror, de părţi sau invocată din oficiu decătre instanţa de judecată. De regulă, cererea de schimbare a

încadrării juridice se formulează în cursul dezbaterilor judiciare cînd se

pune problema determinării încadrării juridice sub care urmează a ficondamnat inculpatul; fie procurorul cere schimbarea încadrării juridice într–o infracţiune mai gravă, fie inculpatul cere încadrarea



DPP–ps–129 juridică într–o infracţiune mai uşoară. Cererea de schimbare a încadrării juridice poate fi făcută, însă, şi în cursul cercetării judecătoreşti, dacă de noua încadrare juridică depinde competenţa şicompunerea instanţei de judecată sau s–ar produce alte consecinţe decare depinde judecarea în continuare a cauzei. În fine, instanţa poateajunge la concluzia schimbării încadrării juridice a faptei în cursuldeliberării, cînd analizează probele şi ajunge la concluzia existenţeiunor împrejurări de care nu a ţinut seama rechizitoriul sau plîngerea

prealabilă a persoanei vătămate.Procedura de schimbare a încadrării juridice presupune două operaţii: – se pune în discuţia părţilor şi a procurorului schimbarea încadrării

juridice a faptei judecate, pentru a asculta concluziile acestora cuprivire la corecta aplicare a legi penale;

– se pune în vedere inculpatului că are dreptul, în vederea pregătiriiapărării, să ceară lăsarea cauzei la urma şedinţei de judecată saueventual amînarea judecăţii pentru o şedinţă următoare.

Punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice a faptei apare canecesară în temeiul principiului contradictorialităţii, în special atuncicînd instanţa, în cursul deliberării, ajunge la concluzia necesităţii

încadrării juridice a faptei într–o altă infracţiune decît cea sub care afost judecat inculpatul; cum dezbaterile au fost încheiate, fără caprocurorul sau părţile să fi avut în vedere noua încadrare juridică,cauza trebuie repusă pe rol în vederea ascultării concluziilorprocurorului şi ale părţilor. Dacă cererea de schimbare a încadrării

juridice intervine în cursul cercetării judecătoreşti sau al dezbaterilor,concluziile procurorului şi ale părţilor se vor referi şi la noua încadrare

juridică, astfel încît cerinţa legii va fi satisfăcută.Pregătirea apărării în legătură cu noua încadrare juridică, pusă îndiscuţie, presupune mai multe ipoteze: – inculpatul, personal sau prin apărătorul său, poate fi pregătit şi în

legătură cu noua încadrare juridică, astfel încît discuţia despre

aceasta şi apărarea inculpatului poate avea loc imediat; – inculpatul poate avea nevoie de un oarecare timp pentru a–şi

pregăti apărarea, în care caz poate cere în acest scop lăsareaprocesului la sfîrşitul şedinţei de judecată;

– cînd apărarea implică administrarea de probe sau prezentarea deacte ori un timp mai îndelungat de pregătire, inculpatul poate cereamînarea cauzei pentru un alt termen. Instanţa este obligată săsatisfacă cererea acestuia pentru pregătirea apărării, indiferentdacă schimbarea încadrării juridice se face în defavoarea sau înfavoarea inculpatului.

Nerespectarea procedurii de schimbare a încadrării juridice a fapteieste sancţionată cu nulitatea relativă, astfel încît, pe de o parte,inculpatul trebuie să solicite punerea în discuţie şi acordareaposibilităţii pregătirii apărării, iar pe de altă parte, dacă schimbarea

încadrării juridice s–a produs în cursul deliberării, trebuie sădovedească existenţa vreunei vătămări cauzate de modul cum aprocedat instanţa.

A. Efectele schimbării încadrării juridice cu privirela desfăşurarea judecăţii în primă instanţă

De regulă, schimbarea încadrării juridice a faptei se produce cu ocaziasoluţionării cauzei în fond, ceea ce atrage individualizarea pedepsei înraport de noua încadrare juridică, mai severă sau mai puţin severă. Înunele cazuri, însă, schimbarea încadrării juridice produce efecte şi cu

privire la desfăşurarea în continuare a judecăţii în primă instanţă.Dacă noua încadrare juridică atrage competenţa unei instanţe ierarhicsuperioare sau a unei instanţe de altă categorie (de exemplu militară),



DPP–ps–130prima instanţă trebuie să–şi decline competenţa, nemaifiind abilitatăsă judece cauza. Nu se declină competenţa, ci se judecă în continuarecauza, atunci cînd noua încadrare juridică, rezultată în urma cercetării

judecătoreşti, atrage competenţa unei instanţe ierarhic inferioare (art.41 al. 1).Cînd noua încadrare juridică implică o altă compunere a instanţei de

judecată, este necesar să se continue judecata în compunereacorespunzătoare noii încadrări juridice; aceeaşi soluţie şi în cazul

procurorului şi a apărătorului (art. 215 şi 171), fiind interzisă, subsancţiunea nulităţii absolute, judecarea cauzei fără participareaacestora.Dacă prima instanţă a fost sesizată cu o infracţiune pentru careurmărirea se începe din oficiu şi, în cursul judecăţii, schimbă

încadrarea juridică într–o infracţiune pentru care este necesarăplîngerea prealabilă, trebuie să cheme persoana vătămată şi să o

întrebe dacă înţelege să facă plîngere; în cazul în care plîngerea esteformulată se continuă judecata, în caz contrar se încetează judecatape temeiul lipsei plîngerii prealabile (art. 286 al. 2). Cînd însă instanţade judecată a fost sesizată cu plîngerea prealabilă a persoaneivătămate şi schimbă încadrarea juridică într–o infracţiune pentru careeste necesar rechizitoriul procurorului, atunci trimite cauza la procurorpentru efectuarea urmăririi penale.

2) Extinderea obiectului judecăţii în primă instanţă A. Limitele obiectului judecăţii în primă instanţă şi

posibilitatea extinderii lui Potrivit art. 317, judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată

în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesuluipenal şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea. Deci, caregulă, prima instanţă nu poate judeca decît faptele şi persoanelepentru care s–a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu sau lacare se referă plîngerea prealbilă a persoanei vătămate, adresată

instanţei de judecată. Orice depăşire a acestor limite înseamnă oautosesizare, contrară legii, iar soluţiile date cu privire la aceste fapteşi persoane sînt lovite de nulitate absolută, ca dispoziţii relative lasesizarea instanţei (art. 197 al. 2 şi 3).În cursul judecăţii în primă instanţă, în baza probelor administrate prinactele de cercetare judecătorească, se pot constata elemente defapte noi, pe care nu le–a avut în vedere actul de sesizare a instanţei.Unele elemente noi pot consta din împrejurări care circumstanţiazăfapta, fie determinînd o altă încadrare juridică, fie stabilindcircumstanţele ce trebuie avute în vedere la individualizareasancţiunii penale; luarea în consideraţie a cestor elemente noi lasoluţionarea cauzei nu implică nici o procedură specială, faptarămînînd aceeaşi. Elementele noi pot duce la constatarea căinculpatul a săvîrşit şi o altă infracţiune sau că alte persoane ausăvîrşit infracţiuni care nu au însă legătură cu cauza care se judecă; înaceastă situaţie instanţa va sesiza parchetul cu aceste elemente noi,pentru a începe urmărirea împotriva acelora care au săvîrşitinfracţiunile descoperite în cursul judecăţii.În unele cazuri, elementele noi se referă la acte materiale aparţinîndinfracţiunii care este supusă judecăţii; potrivit art. 37 al.ult., actelemateriale aparţinînd aceleiaşi infracţiuni, constituind un caz deindivizibilitate, trebuie reunite întotdeauna în faţa aceleiaşi instanţe,pentru a fi judecate împreună. Elementele noi se pot referi şi la alte

infracţiuni săvîrşite de către inculpat, dar care sînt stare de conexitatecu cea care se judecă, ceea ce impune, potrivit art. 37 al. 1,conexarea şi judecarea lor de către aceeaşi instanţă; se pot, de



DPP–ps–131asemenea, referi şi la alte persoane care au participat la infracţiuneasupusă judecăţii, participaţie penală (caz de indivizibilitate) careimpune cuprinderea la judecată a tuturor celor care au contribuit lasăvîrşirea infracţiunii. Deci în cazurile de mai sus se impune judecareanoilor acte materiale, noilor infracţiuni şi noilor persoane, concomitentcu infracţiunea şi inculpatul aflat în curs de judecată. Pentru a sepermite depăşirea limitelor sesizării instanţei, este însă necesar să fiesesizată prima instanţă cu judecarea acestora, ceea ce presupune o

procedură de extindere a obiectului judecăţii, ca mod de sesizare aprimei instanţe de judecată.Procedura de extindere a obiectului judecăţii trebuie să îndeplineascădouă cerinţe: – să asigure o cale simplă de extindere a obiectului judecăţii, pentru

ca judecarea tuturor faptelor şi persoanelor aflate în stare deindivizibilitate şi conexitate să se desfăşoare operativ;

– să asigure inculpatului şi celorlalte persoane pentru care seextinde procesul penal garanţiile necesare apărării împotriva noii

învinuiri ce li se aduce78. A. Condiţiile de extindere a obiectului judecăţii

Legea reglementează trei modalităţi de extindere a obiectului judecăţii: – extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale aparţinînd

aceleiaşi infracţiuni (art. 335); – extinderea procesului penal pentru noi fapte penale (art. 336); – extinderea procesului penal pentru noi persoane (art. 337).Reglementarea acestor modalităţi de extindere a obiectului judecăţii

în primă instanţă este diferită, dar prezintă condiţii care sînt aplicabile în toate cazurile.a) Extinderea nu se poate dispune decît la prima instanţă, pentru a li

se asigura părţilor cele două grade de jurisdicţie în fond; dacă noileacte materiale, noile fapte penale sau noile persoane se descoperă

în recurs şi judecarea lor împreună este necesară, se caseazăhotărîrile cu trimitere spre o nouă judecare la prima instanţă,pentru a se dispune de către aceasta extinderea obiectului

judecăţii.b) Sesizarea primei instanţe fiind un atribut al procurorului, iar

extinderea obiectului judecăţii constituind un mod de sesizare aprimei instanţe, iniţierea procedurii de extindere a obiectului

judecăţii aparţine procurorului; totodată, ca titular al exerciţiuluiacţiunii penale, procurorul trebuie să pună în mişcare acţiuneapenală pentru ca prima instanţă să fie sesizată cu o acţiune penalăpusă în mişcare. Prin excepţie, atribuţiile de iniţiere şi extindere aobiectului judecăţii şi de punere în mişcare a acţiunii penale sînt

încredinţate instanţei de judecată.c) Extinderea obiectului judecăţii este posibilă numai dacă sînt

descoperite elemente noi în cursul judecăţii în primă instanţă pînăla pronunţarea hotărîrii asupra fondului. Cum elementele noi nupot apărea decît în cadrul cercetării judecătoreşti, proceduraextinderii are loc, de regulă, în cursul cercetării judecătoreşti; dacăextinderea a fost cerută în cursul dezbaterilor judiciare sau a fost

întrevăzută în cursul deliberării, cauza trebuie reluată din cursul

78 În dezvoltarea legislaţiei noastre, prin Codul de procedură penală din1936 s–a introdus, ca procedură de extindere a obiectului judecăţii,extinderea rechizitoriului de către procuror asupra a noi fapte şi persoane,

schimbată apoi, în 1960, într–o procedurămenţinută şi perfecţionată prinCodul de procedură penală din 1968, de extindere a acţiunii penale şi deextindere a procesului penal (art. 335–337).





DPP–ps–133Deşi titularul acţiunii penale este procurorul, în cazul extinderii acţiuniipenale titularul extinderii este instanţa de judecată; în acest caz seproduce o autosesizare a instanţei de judecată cu noi acte materialeaparţinînd infracţiunii pe care o judecă; motivarea legii pentru aceastăexcepţie are în vedere rolul activ al instanţei de judecată de a judeca

întreaga activitate infracţională a inculpatului.După extinderea acţiunii penale, instanţa procedează la judecareainfracţiunii în întregul ei, punînd în discuţie actele cu privire la care s–

a dispus extinderea şi asigurînd dreptul la apărare al inculpatului. Încazul cînd prin extinderea acţiunii penale este necesară schimbarea

încadrării juridice, instanţa procedează potrivit art. 334; însă dacăadministrarea probelor privitoare la noile acte materiale nu se poateface în faţa instanţei decît cu mare întîrziere, instanţa restituie cauzaprocurorului, în întregul ei, fiind caz de indivizibilitate, în vedereacompletării urmăririi penale. În acest caz se aplică regulile de larestituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale (art. 333).Este posibil ca în cursul judecării unei infracţiuni continuate, complexesau din obişnuinţă să se constate că pentru o parte din actelemateriale aparţinînd infracţiunii imputate inculpatului se pronunţaseanterior o hotărîre definitivă; pentru a se pronunţa o singură hotărîrepentru toate actele materiale aparţinînd aceleiaşi infracţiuni, în art.335 al. 2 se prevede obligaţia de reunire a cauzei în curs de judecatăcu cea soluţionată definitiv, pronunţîndu–se o nouă hotărîre în raportde toate actele materiale care intră în conţinutul infracţiunii; existenţaactelor materiale şi săvîrşirea lor de către inculpatul la care se referăhotărîrea definitivă de condamnare nu mai sînt puse în discuţiapărţilor, avînd autoritate de lucru judecat; pedeapsa urmează a fistabilită în raport de ansamblul actelor materiale săvîrşite; totodată,se desfiinţează hotărîrea anterioară, fără a putea pronunţa opedeapsă mai uşoară decît cea pronunţată anterior (art. 43 al.ult. Codpenal).

B. Extinderea procesului penal pentru alte fapte penale (art. 336)Descoperirea în cursul judecăţii şi a altor fapte penale săvîrşite decătre inculpat pune problema judecării şi acestora împreună cu faptapentru care instanţa fusese sesizată iniţial. Extinderea obiectului

judecăţii în aceste cazuri se face prin extinderea procesului penal şipentru aceste fapte penale. Se cer următoarele condiţii: – existenţa acestor fapte să rezulte din datele furnizate de probele

administrate în cursul judecăţii; – noile fapte penale să fie în legătură cu infracţiunea supusă

judecăţii;altfel, pentru aceste fapte se desfăşoară o urmărire penală separată.Extinderea obiectului judecăţii pentru noi fapte penale este denumităextindere in rem, deoarece se referă la noi fapte penale. Procedura deextindere comportă două variante: cînd procurorul participă la

judecata în primă instanţă şi cînd judecata se desfăşoară fărăparticiparea procurorului.În prima variantă, dacă procurorul participă la judecată, acestuia îirevine iniţiativa de a cere extinderea procesului penal pentru altefapte penale. Procedura constă în două etape: – Procurorul solicită instanţei extinderea procesului penal pentru alte

fapte penale, a căror existenţă a rezultat din cercetarea judecătorească; instanţa trebuie să se pronunţe asupra cererii

procuroului, pe care o poate respinge, urmînd să judece cauza înlimitele sesizării iniţiale, sau o poate admite, dispun înd, prinîncheiere, extinderea procesului penal pentru aceste fapte.



DPP–ps–134Extinderea procesului penal echivalează cu o începere a procesuluipenal pentru aceste fapte.

– După extinderea procesului penal de către instanţă, procurorulpoate să adopte una din următoarele poziţii:

– să declare că pune în mişcare acţiunea penală pentru aceste fapte împotriva inculpatului – în care caz instanţa este sesizată legal şicu judecarea faptelor pentru care s–a dispus punerea în mişcare aacţiunii penale de către procuror;

– să declare că nu pune în mişcare acţiunea penală, dar ceretrimiterea cauzei la procuror, în condiţiile art. 333.În prima ipoteză, instanţa fiind legal sesizată, procedează la

judecarea tuturor faptelor penale, inclusiv pentru acelea pentrucare s–a pus în mişcare acţiunea penală în cursul judecăţii,asigurînd inculpatului dreptul său la apărare, prin acordarea unuitermen pentru pregătirea apărării şi administrarea probelornecesare; ea păstrează însă dreptul de a trimite întreaga cauză laprocuror, dacă sînt întrunite condiţiile prevăzute în art. 333.În a doua ipoteză, faţă de declaraţia procurorului că nu pune înmişcare acţiunea penală, instanţa nu poate reveni asupraextinderii procesului penal şi, în acest caz, judecă numaiinfracţiunea cu care a fost sesizată iniţial; instanţa poate însăsatisface cererea procurorului de a i se trimite cauza pentrucompletarea urmăririi penale, în care situaţie se producedesesizarea instanţei şi reluarea urmăririi penale.

În a doua variantă, cînd procurorul nu participă la judecată,extinderea procesului penal se dispune, prin încheiere, de cătreinstanţa de judecată, din oficiu sau la cererea părţii vătămate,producîndu–se astfel o autosesizare cu judecarea unor fapte penale.Dispoziţia de extindere a procesului penal echivalează cu punerea înmişcare a acţiunii penale, conferind instanţei calitatea de organ careexercită acţiunea penală, deşi, de principiu, există incompatibilitate

între autoritatea care exercită acţiunea penală şi cea care o judecă şisoluţionează. După extinderea procesului penal, instanţa procedeazăfie la judecarea cauzei, fie la trimiterea ei la procuror pentrucompletarea urmăririi pnale. Trimiterea la procuror este o desesizarea instanţei, aplicîndu–se dispoziţiile art. 333 şi 334 al. 3 şi 4.

A. Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane (art. 337)

Datele noi rezultate din cercetarea judecătorească se pot referi laparticiparea şi a altor persoane la săvîrşirea infracţiunii puse însarcina inculpatului, în calitate de coautori, instigatori sau complici, orila săvîrşirea de către o altă persoană a unei infracţiuni în legăturăstrînsă cu cea care se judecă. Legea permite ca şi în aceste cazuri săse extindă procesul penal împotriva acestor persoane, care devininculpaţi şi urmează să fie judecaţi pentru aceste infracţiuni; în primasituaţie, va fi o extindere şi in rem şi in personam, obiectul extins al

judecăţii referindu–se şi la o altă persoană şi la o altă faptă decît celecuprinse în actul iniţial de sesizare.Spre deosebire de extinderea procesului penal pentru alte faptepenale (art. 336), iniţiativa extinderii procesului penal cu privire la altepersoane aparţine numai procurorului, astfel încît, în cazul cînd acestanu participă la judecată, instanţa nu are prerogative de a extinde dinoficiu procesul penal faţă de alte persoane. Faţă de această dispoziţiede principiu, în art. 337 se prevede o singură variantă: cînd procurorul

participă la judecată, dacă este cazul, solicită instanţei să extindăprocesul penal cu privire la alte persoane, instanţa poate admitecererea procurorului şi dispune, prin încheiere, extinderea procesului



DPP–ps–135penal, sau poate respinge cererea procurorului şi continuă judecata înlimitele iniţiale. După ce s–a admis extinderea procesului penal,procurorul poate declara că pune în mişcare acţiunea penală

împotriva persoanelor faţă de care s–a extins procesul penal saupoate cere trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăririipenale. În raport de poziţia adoptată de către procuror, instanţa vaproceda distinct în aceleaşi modalităţi ca şi în cazul extinderiiprocesului penal pentru noi fapte penale, în sensul că va proceda la

judecată, dacă s–a pus în mişcare acţiunea penală, sau va trimitecauza la procuror ori va reveni asupra extinderii procesului penal,dacă s–a cerut trimiterea cauzei la procuror.Din momentul în care procurorul a declarat că pune în mişcareacţiunea penală împotriva altor persoane, acestea devin inculpaţi şi,dacă sînt prezenţi, vor fi ascultaţi, în această calitate, cu privire lafaptele care li se pun în sarcină, asigurîndu–li–se dreptul la apărare încondiţiile art. 335 al. 3 şi 4; cînd persoanele împotriva cărora s–aextins procesul penal nu sînt prezente, se va amîna cauza şi se vadispune citarea lor ca inculpa ţ i, cauza judecîndu–se ca şi cum ar fitrimişi în judecată prin rechizitoriu.

B. Dispoziţii comune pentru cazul cînd s–a dispusextinderea obiectului judecăţii (art. 311, 338)

Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale pentru noi fapte şipersoane este necesar să fie îndeplinită şi condiţia negativă de a nuexista vreunul din cazurile prevăzute prevăzute în art. 10.Cînd după extinderea acţiunii penale sau a procesului penal s–adispus restituirea cauzei la procuror sau trimiterea acesteia laprocuror, instanţa este obligată să dispună, după caz, luarea,

înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive, acelor de siguranţă sau a măsurilor asigurătorii cu privire la persoanele

în privinţa cărora s–a extins procesul penal.Restituirea sau trimiterea la procuror se dispune prin sentin ţă ce

poate fi atacată cu recurs de către procuror, de către inculpat şi,potrivit Deciziei nr. 139/1996 a Curţii Constituţionale, de alte părţiinteresate.

I .2. Del iberarea ş i hotărîrea primei instanţe de judecată

§1. Deliberarea şi luarea hotărîrii 1) Chestiunile asurpa cărora deliberează prima

instanţă de judecatăProcedura deliberării primei instanţe de judecată se desfăşoară dupăregulile comune studiate anterior. Pentru judecata în primă instanţăsînt specifice chestiunile asupra cărora se deliberează şi ordinea

abordării lor. Prima instanţă trebuie să dea răspunsul mai întîichestiunilor de fapt , care se referă la temeinicia învinuirii aduseinculpatului; dacă s–a reţinut că inculpatul a săvîrşit fapta pentru careeste judecat, trebuie să se dea răspuns chestiunilor de drept privindrăspunderea penală a inculpatului şi să se stabilească sancţiunea lacare va fi supus; în fine, rezolvată fiind latura penală, se dă răspunschestiunilor de fapt şi de drept privind prejudiciul cauzat prininfracţiune, existenţa răspunderii civile a inculpatului şi a părţiiresponsabile civilmente, precum şi stabilirea modalităţilor de repararea prejudiciului; în fine, se deliberează şi asupra unor chestiuniauxiliare.Rezolvarea chestiunilor de fapt se obţine prin operaţiunea deapreciere a probelor. Efectuînd operaţia de apreciere a probelor,prima instanţă poate constata că nu au fost lămurite toate



DPP–ps–136 împrejurările cauzei şi că este necesară administrarea de probe noi; înacest caz, prin încheiere, instanţa repune cauza pe rol, dispunînd săse administreze probele necesare. Prin repunerea cauzei pe rol se reiacercetarea judecătorească în cadrul căreia urmează a se administraprobele şi, în acest scop, se dispune citarea părţilor pentru noultermen de judecată, a martorilor necesari, a experţilor etc. Dupăadministrarea probelor dispuse de prima instanţă, judecata vacontinua cu dezbaterile judiciare şi, apoi, din nou cu deliberarea. Cînd

sînt întrunite condiţiile art. 333, prima instanţă dispune restituireacauzei la procuror pentru completarea urmăririi cu probe noi, cauzareluîndu–se din faza de urmărire penală.Dacă prima instanţă a constatat că probele administrate sînt denatură a lămuri cauza sub toate aspectele, deliberează asupraurmătoarelor chestiuni: dacă a avut loc fapta pentru care este judecatinculpatul, dacă a fost săvîrşită de acesta cu vinovăţie; răspunsulnegativ la aceste întrebări face să înceteze deliberarea, deoarece fărăexistenţa faptei şi fără săvîrşirea ei de către inculpat cu vinovăţie nupoate exista nici răspundere penală, nici răspundere civilă. Răspunsulafirmativ la chestiunile de mai sus obligă prima instanţă să constatetoate împrejurările de fapt în care a fost săvîrşită infracţiunea, denatură a indica gradul ei de pericol social, precum şi împrejurările carese referă la persoana inculpatului ce pot influenţa răspunderea sapenală.Se rezolvă apoi chestiunile de drept referitoare la răspunderea penalăa inculpatului. Se stabileşte care este infracţiunea al cărui conţinut afost realizat de fapta inculpatului, sub forma sa consumată sau detentativă, infracţiune simplă sau calificată, continuată, complexă saudin obişnuinţă. Dacă prima instanţă, în cursul deliberării, aunge laconcluzia necesităţii schimbării încadrării juridice a faptei într–o altăinfracţiune mai severă sau care crează noi posibilităţi de apărare,trebuie s ă repun ă cauza pe rol , să reia judecata în cadrul dezbaterilor

judiciare, punînd în discuţia procurorului şi a părţilor noua încadrare juridică pe care o propune. Se deliberează apoi asupra răspunderiipenale a inculpatului; în primul rînd, dacă nu există o cauză care

înlătură răspunderea penală, deoarece aceasta ar face inutilăstabilirea sancţiunii penale; în cazul în care inculpatul răspunde dinpunct de vedere penal, se deliberează asupra pedepsei (principale,complimentare) sau a măsurii educative ce trebuie aplicatăinculpatului, asupra măsurii de siguranţă, cînd este cazul, asupracomputării duratei reţinerii şi arestării preventive, asupra măsurilorpreventive dacă se iau, se revocă sau se menţin.În privinţa răspunderii civile a inculpatului şi a părţii responsabilecivilmente, se dă răspuns întrebării dacă există sau nu prejudiciu,dacă acesta este o consecinţă a faptei pentru care este judecatinculpatul, dacă sînt întrunite în persoana inculpatului şi a părţiiresponsabile civilmente elementele răspunderii civile, care estevaloarea pagubei şi modalitatea de reparare a ei, dacă trebuierevocate, luate sau menţinute măsurile asigurătorii.După ce s–a ajuns la o soluţie pentru acţiunea penală şi pentruacţiunea civilă, prima instanţă deliberează şi asupra unor chestiuniauxiliare: dacă mijloacele materiale de probă se restituie sau seconfiscă, cine suportă cheltuielile judiciare şi în ce cuantum etc.

2) Luarea hotărîrii Fiecare din chestiunile examinate este supusă deliberării completului

de judecată, în ordinea arătată. Judecătorii cu experienţă ajung dintr–o dată la concluzia vinovăţiei inculpatului şi a răspunderii sale penale,fără a se mai da răspuns separat la fiecare chestiune. În momentul



DPP–ps–137cînd s–a ajuns la unanimitate sau la majoritate de voturi asuprasoluţiei ce urmează a se da cauzei, deci cînd s –a luat hot ă r îrea, seredactează minuta, act procedural în care se consemnează ceea ce s–a hotărît; hotărîrea primei instanţe prin care se soluţionează cauzaeste o sentin ţă penală.Formalitatea pronunţă rii sentinţei penale are loc în şedinţă public ă şise efectuează de către preşedintele completului de judecată, însoţitde grefier. După pronunţarea hotărîrii, preşedintele are obligaţia,

după caz, de a face aplicarea dispoziţiilor art. 359, atrăgînd atenţiacelui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepseiori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea lalocul de muncă despre îndatorirea de a respecta condiţiilecondamnării, altfel urmînd a se revoca suspendarea executăriipedepsei sau a executării la locul de muncă. Dacă inculpatul nu esteprezent, iar instanţa apreciază că nu este cazul chemării lui, face ocomunicare scrisă în care i se atrage atenţia asupra consecinţelornerespectării condiţiilor prevăzute de lege pentru pedeapsa aplicată.Preşedintele instanţei înştiinţează părţile că pot declara, după caz,apel sau recurs împotriva sentinţei pronunţate.

§1. Sentinţa penală1) Importanţa şi caracteristicile sentinţei penaleSentin ţ a penal ă este actul procesual prin care se înfăptuiescsarcinile justiţiei în cauzele penale, deoarece aplicarea legii penale

împotriva infractorului, prin condamnarea sa penală, se realizează,pentru prima oară, prin acest act. Din momentul în care rămînedefinitivă, sentinţa penală capătă putere obligatorie faţă deautorităţile publice, instituţiile publice, alte unităţi, faţă de persoanelela care se referă. Sancţionînd cu promptitudine pe cei ce săvîrşescinfracţiuni, sentinţa penală contribuie la apărarea ordinii de dreptcontra infracţiunilor, contribuind la îndreptarea şi reeducarea celorcondamnaţi. De aceea, sentinţa se pronunţă în numele legii .

Avînd un rol atît de important în prevenirea şi combatereainfracţiunilor, fiind asimilată, ca putere obligatorie, cu legea, sentinţapenală trebuie să aibă asemenea caracteristici încît să fie recunoscutăca un act al autorităţii judecătoreşti; aceste caracteristici sîntlegalitatea şi temeinicia.Sentinţa penală este legală atunci cînd constituie rezultatul uneiactivităţi procesuale desfăşurată potrivit legii de procedură penală şiaplică în mod corect legea penală şi cea civilă la cazul concret

judecat. Sentinţa penală este temeinic ă atunci cînd cuprinde adevăruldespre faptele cauzei, cînd aplică o sancţiune just individualizată şicînd motivează corect şi convingător soluţia adoptată. Întrelegalitatea şi temeinicia sentinţei penale există o strînsă legătură;numai o sentinţă penală adoptată cu respectarea dispoziţiilor legalepoate fi considerată că aduce o soluţie justă în cauza judecată şinumai o hotărîre temeinică poate corespunde legii de procedurăpenală şi celei materiale – penale şi civile.Prin întrunirea celor două calităţi arătate, sentinţa penală corespundeactului de justiţie, ea exprimă cerinţa ca orice persoană vinovată desăvîrşirea unei infracţiuni să fie trasă la răspundere penală potrivitlegii şi ca nici o persoană nevinovată să nu fie supusă răspunderiipenale. Deci sentinţa penală are importan ţă social-politic ă, avînd unrol de apărare a ordinii de drept, dar şi a drepturilor şi libertăţilorcetăţeneşti.

Sentinţa penală are importanţă şi din punct de vedere procesual,deoarece prin pronunţarea ei ia sfîrşit etapa judecăţii în primă



DPP–ps–138instanţă, iar dacă devine definitivă în această etapă capătă caracterexecutoriu şi autoritate de lucru judecat.

1) Soluţiile ce se pot pronunţa în primă instanţă cu privire la fondul cauzei penale (art. 345–346)

Prin sentinţa penală se soluţionează fondul cauzei, ceea ce însemnăcă instanţa rezolvă, în legătură cu acţiunea penală, chestiuneaexistenţei infracţiunii, a vinovăţiei inculpatului, a sancţiunii penale pecare trebuie să o sufere, iar în legătură cu acţiunea civilă chestiunea

existenţei prejudiciului produs prin infracţiune şi a răspunderii civile ainculpatului şi a părţii responsabile civilmente.Corespunzător situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă şi aprevederilor legii penale, în acţiunea penală se poate pronunţacondamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului

penal; corespunzător faptelor reţinute de prima instanţă şicorespunzător legii civile, în acţiunea civilă se poate pronunţaadmiterea ei cu obligarea inculpatului şi a părţii responsabilecivilmente la repararea pagubei sau respingerea ei şi înlăturareapretenţiilor formulate de partea civilă.Întrucît exercitarea acţiunii penale în faţa instanţei implică inexistenţavreunuia din cazurile prevăzute în art. 10, între soluţiile acţiuniipenale are prioritate soluţia de achitare, dacă există vreunul dincazurile prevăzute în art. 10 lit. a–e, şi apoi cea de încetare a

procesului penal, cînd este operant unul din cazurile prevăzute în art.10 lit. f–j ori vreun caz de nepedepsire. Cazurile de mai sus fiind, deregulă, constatate în cursul urmăririi penale, sentinţa prin care primainstanţă pronunţă achitarea ori încetarea procesului penal nu sîntnumeroase. De aceea soluţia cea mai des întîlnită, care demonstreazălegalitatea şi temeinicia activităţii organelor de urmărire penală şi ainstanţei de judecată, este condamnarea.În cazurile complexe, cu mai mulţi inculpaţi şi mai multe infracţiuni,prima instanţă poate pronunţa soluţii diferite, corespunzătoare

fiecărei etape şi fiecărui inculpat, unora aplicîndu–li–se vreunul dincazurile prevăzute în art. 10, iar altora nu, ceea ce are ca urmarepronunţarea concomitentă a soluţiei de condamnare, de achitare şi de

încetare a procesului penal prin aceeaşi sentinţă.În soluţionarea acţiunii civile se ţine seama de soluţia dată în acţiuneapenală cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpatului; deaceea, unele soluţii ale acţiunii penale atrag, în mod necesar,admiterea sau respingerea acţiunii civile, alte soluţii ale acţiuniipenale – dimpotrivă – permit soluţionarea acţiunii civile numai înraport de existenţa sau nu a prejudiciului rezultat din infracţiunea

judecată.2) Condamnarea inculpatului

Condamnarea este soluţia pe care o dă prima instanţă atunci cîndconstată că inculpatul a săvîrşit infracţiunea pentru care a fost judecatşi că răspunde din punct de vedere penal, ceea ce atrage aplicareapedepsei sau a unei măsuri prevăzute de legea penală.Sentinţa de condamnare trebuie să fie motivat ă, în primul rînd, defapt , arătîndu–se probele din care rezultă că fapta judecată a fostsăvîrşită de către inculpat cu vinovăţie şi în ce împrejurări a fostsăvîrşită; în al doilea rînd, trebuie să fie motivată în drept , astfel încîtsă rezulte că fapta săvîrşită în împrejurările reţinute constituieinfracţiunea pentru care inculpatul este condamnat, examinîndu–setoate elementele constitutive ale infracţiunii în raport de situaţia de

fapt stabilită; dacă a fost invocată de către inculpat vreo cauză carear atrage achitarea sau încetarea procesului penal, trebuie să sedemonstreze că nu poate fi reţinută această cauză şi că inculpatul



DPP–ps–139răspunde din punct de vedere penal. Un loc important al sentinţei decondamnare îl au datele care se referă la sancţiunea penală ce seaplică; trebuie arătate circumstanţele agravante şi cele atenuantereţinute de către instanţă, cu arătarea probelor care le confirmă, ori

împrejurările care, în cadrul minimului şi maximului special prevăzutede lege şi a criteriilor de individualizare indicate în art. 72 Cod penal,au determinat cuantumul pedepsei principale şi complimentare lacare s–a oprit instanţa; dacă s–a dispus suspendarea condiţionată a

executării pedepsei, suspendarea executării sub supraveghere sauexecutarea pedepsei la locul de muncă, trebuie arătate împrejurărilereferitoare la faptă şi la persoana inculpatului care stau la bazaacestei individualizări judiciare a pedepsei; instanţa militară trebuie sămotiveze pronunţarea pedepsei care se execută într–o închisoaremilitară. În sentinţă trebuie motivată şi luarea faţă de un minor a uneipedepse în loc de o măsură educativă, sau de ce s–a luat o anumitămăsură educativă şi nu alta. În caz de condamnare, pe lîngăpedeapsă, se poate lua – motivat – şi măsura de siguranţăcorespunzătoare.Pronunţînd condamnarea inculpatului, prima instanţă trebuie să sepronunţe şi asupra măsurilor preventive; dacă inculpatul se află înstare de libertate, pronunţînd condamnarea la pedeapsa închisorii,instanţa poate dispune – motivat – arestarea preventivă ainculpatului; dacă inculpatul se afla arestat preventiv, instanţa poatemenţine această măsură sau o poate revoca; prima instanţă este însăobligată să dispună încetarea de drept a arestării preventive şi sădispună punerea de îndată în libertate a inculpatului cînd a dispussuspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii saususpendarea executării sub supraveghere ori executarea la locul demuncă, atunci cînd durata reţinerii şi deţinerii preventive este egalăcu durata pedepsei închisorii aplicate inculpatului ori atunci cîndpedeapsa este amenda, precum şi atunci cînd pedeapsa aplicată este

graţiată în întregime. În toate cazurile, durata reţinerii şi deţinerii sescade din durata pedepsei, potrivit dispoziţiilor art. 88 Cod penal.Dacă a pronunţat pedeapsa amenzii, prima instanţă poate dispuneluarea măsurii asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei, încazul cînd aceasta nu a fost luată anterior.Condamnîndu–l pe inculpat şi constatînd, în temeiul probeloranalizate, că sînt întrunite elementele răspunderii civile, primainstanţă admite acţiunea civilă, în total sau parţial, obligîndu–l peinculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la reparareapagubei în natură sau prin plata unei despăgubiri băneşti. Dacăprejudiciul a fost între timp acoperit, în total sau parţial, instanţaobligă totuşi la desăpgubiri ntegrale, menţionînd însă că prejudiciul afost acoperit total sau parţial. Acţiunea civilă este respinsă dacă nueste întemeiată (nu există pagubă ori paguba nu este rezultatul fapteipentru care a fost condamnat inculpatul). Corespunzător modului desoluţionare a acţiunii civile, instanţa se pronunţă şi asupra menţineriisau revocării măsurilor asigurătorii.Prin sentinţa de condamnare, instanţa se pronunţă şi asupramijloacelor materiale de probă pe care le deţine, dispunînd restituireasau confiscarea lor, precum şi asupra cheltuielilor de judecată,obligîndu–l pe inculpat la plata lor singur sau în solidar cu partearesponsabilă civilmente.Cînd în cauză judecata a avut loc cu privire la mai mulţi inculpaţi şi la

mai multe fapte penale, condamnarea se pronunţă, dacă este cazul,cu privire la fiecare inculpat şi fiecare infracţiune, individualizîndu–sesancţiunea pentru fiecare.



DPP–ps–1403) Achitarea inculpatului

Potrivit art. 11 pct. 2 lit. a, achitarea inculpatului se pronunţă de primainstanţă atunci cînd în cauză există vreunul din cazurile prevăzute înart. 10 lit. a–e. În sentinţa de achitare trebuie să se motiveze, pe bazaanalizei probelor administrate, existenţa cazului care a determinatsoluţia de achitare. Achitîndu–l pe inculpat, prima instanţă îirecunoaşte nevinovăţia penală şi îl repune în toate drepturile avuteanterior.

Cînd instanţa constată existenţa cazului prevăzut în art. 10 lit. b1,odată cu achitarea pronunţă şi sancţiunea prevăzută în art. 91 Codpenal, iar dacă achitarea se pronunţă pentru cazurile de sub lit. b, dsau e, sesizează organul competent cînd apreciază că fapta ar puteaatrage măsuri sau sancţiuni altele decît cele prevăzute de legeapenală (art. 12). Instanţa poate lua împotriva inculpatului achitat omăsură de siguranţă (internarea specială, confiscarea specială), dacăsînt întrunite condiţiile legii (art. 111 Cod penal). Măsura preventivă

încetează de drept.Pronunţînd achitarea inculpatului, prima instanţă soluţionează şiacţiunea civilă. Cînd achitarea se întemeiază pe dispoziţiile art. 10 lit.a sau c (neexistînd fapta sau fapta nefiind săvîrşită de către inculpat),acţiunea civilă îndreptată împotriva inculpatului trebuie respins ă,lispind elementele răspunderii civile; dacă achitarea se întemeiază pecazul de sub lit. b (fapta nefiind prevăzută de legea penală), acţiuneacivilă se lasă nerezolvat ă, instanţa penală nefiind competentă să

judece o faptă de natură civilă. În toate celelalte cazuri de achitare(lit. b1, d şi e), acţiunea civilă este admis ă sau respins ă, după cum sîntsau nu întrunite elementele răspunderii civile. Cînd acţiunea civilă afost admisă sau lăsată nerezolvată, măsurile asigurătorii se menţin; încelelalte cazuri se revocă.Instanţa se pronunţă şi asupra cheltuielilor judiciare, în temeiul art.192 pct. 1 şi art. 193.

4) Încetarea procesului penal Prima instanţă pronunţă încetarea procesului penal cînd constatăexistenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f–j sau avreunui caz de apărare de pedeapsă (de nepedepsire); se reţine căinculpatul a săvîrşit o infracţiune, dar răspunderea penală nu poateinterveni sau este înlăturată. Aplicînd dispoziţiile art. 10 lit. i(înclocuirea răspunderii penale), prima instanţă are obligaţia să seconformeze dispoziţiilor art. 90 şi 98 Cod penal. Măsura de siguranţăpoate fi luată şi în caz de încetare a procesului penal, dacă sînt

întrunite condiţiile prevăzute de lege. Măsura preventivă trebuie însărevocată, deoarece este un caz de încetare de drept a măsuriipreventive (art. 140 lit. b şi art. 350 al.2).Prin sentinţa penală de încetare a procesului penal se soluţionează şiacţiunea civilă, fiind admis ă dacă sînt întrunite elementele răspunderiicivile sau respins ă în caz contrar. Dacă încetarea procesului penal areca temei decesul inculpatului, acţiunea civilă se disjunge, fiindintroduşi în cauză moştenitorii inculpatului, după care se rezovă prinadmitere sau respingere, după caz. Acţiunea civilă este lăsatănesoluţ ionat ă cînd încetarea procesului penal este întemeiată pe lipsaunei condiţii de promovare a acţiunii penale (art. 10 lit. f) sau peautoritatea de lucru judecat (lit. j). Măsurile asigurătorii se iau, semenţin sau se revocă, după caz. Cînd instanţa nu a soluţionatacţiunea civilă, măsurile asigurătorii se menţin pînă la împlinirea unui

termen de 30 de zile de la rămînerea definitivă a sentinţei penale,garantînd astfel o acţiune civilă care s–ar introduce la instanţa civilă;





DPP–ps–142 – datele privind identificarea părţilor; – descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi

a locului unde a fost săvîrşită infracţiunea, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;

– analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturiipenale a cauzei, cît şi a celor care au fost înlăturate, cu motivelemodului de apreciere a probelor, motivarea soluţiei date laturiicivile a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care

se sprijină soluţia dată în cauză, temeiurile de drept care justificăaceastă soluţie.

Sentinţa de condamnare conţine, în expunere, fapta sau faptelereţinute de prima instanţă în sarcina inculpatului sau inculpaţilor,

încadrarea lor juridică, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţeleagravante sau cele atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deducedin pedeapsa aplicată şi actele din care rezultă durata acesteia. Dacăinstanţa a reţinut în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ceformează obiectul învinuirii sau numai în ceea ce priveşte uniiinculpaţi, în expunere trebuie să se arate pentru care fapte şi pentrucare inculpaţi s–a pronunţat condamnarea şi pentru care fapte şipersoane s–a pronunţat achitarea sau încetarea procesului penal.Sentinţa de achitare sau de încetare a procesului penal , precum şiacea parte din sentinţa de condamnare care cuprinde şi o soluţie deachitare sau de încetare a procesului penal, cuprind – motivat – înexpunere existenţa cazului de sub art. 10 lit. a–e, respectiv f–j, şiprobele din care rezultă existenţa lui.Expunerea trebuie să fie în concordanţă cu dispozitivul, în sensul căcele constatate nu pot avea altă soluţie decît cea prevăzută îndispozitiv.Dispozitivul sentinţei penale cuprinde datele privind identitateainculpatului şi soluţia dată cu privire la infracţiune, indicîndu–se în cazde condamnare, denumirea acesteia şi textul din legea penală în care

se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesuluipenal cazul pe care se întemeiază, potrivit art. 11 pct. 2, în toatesituaţiile şi soluţia dată cu privire la repararea pagubei. Dispozitivulsentinţei de condamnare trebuie să cuprindă pedeapsa aplicatăinculpatului – principală, complimentară – într–un cuantum strictindividualizat, precum şi modalităţile în care urmează a fi executată.Cînd instanţa face aplicarea dispoziţiilor art. 867 Cod penal, îndispozitiv se menţionează condiţiile în care se execută pedeapsa lalocul de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 866 Cod penal şi că inculpatuleste lipsit de drepturile arătate în art. 71 Cod penal pe durataprevăzută în acel articol.Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărîte deinstanţă cu privire la deducerea duratei reţinerii şi arestăriipreventive, indicîndu–se partea de pedeapsă executată în acest mod;măsurile preventive, măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii,restituirea lucrurilor ce nu sînt supuse confiscării, rezolvarea oricărorprobleme privind justa soluţionare a cauzei. De asemenea cuprindemenţiunea că hotărîrea este supusă apelului sau recursului, după caz,cu arătarea termenului în care poate fi exercitată calea de atac,menţionarea datei cînd hotărîrea a fost pronunţată şi că pronunţareas–a făcut în şedinţă publică.Sentinţa este semnată de membrii completului de judecată şi de cătregrefier, în condiţiile art. 312.

Dispozitivul trebuie să fie conform cu minuta.Lipsa unor menţiuni esenţiale, de care depinde executarea sentinţei,cum sînt identitatea inculpatului, încadrarea juridică dată faptei,



DPP–ps–143nedeterminarea pedepsei aplicate, a soluţiei în latura civilă, atragnulitatea sentinţei penale.

1) Comunicarea hotărîrii pronunţate (art. 360)Copii după dispozitivul sentinţei penale se comunică părţilor care aulipsit atît de la judecată, cît şi de la pronunţare. Comunicarea are învedere cunoaşterea de către părţile care nu au participat la judecată,dacă au lipsit şi de la pronunţare, a soluţiei date în primă instanţă, învederea declarării apelului sau recursului. Pentru aceste părţi

termenul de apel sau de recurs se socoteşte de la data comunicăriicopiei după dispozitivul sentinţei penale.Inculpatului deţinut şi inculpatului militar în termen, care au lipsit lapronunţarea sentinţei, li se comunică astfel de copii, chiar dacă aufost prezenţi la dezbaterile cauzei, deoarece ei nu au posibilitatea săse prezinte la pronunţare şi să cunoască soluţia dată. Dupăredactarea sentinţei penale, inculpaţilor deţinuţi şi militari în termen lise comunică şi copii după sentinţă, spre a putea motiva apelul saurecursul pe care l–au declarat.Comunicarea se face la adresa locului unde locuiesc părţile.

I .2 . Efectele sentinţei penale

1) Caracterul nedefinitiv al sentinţei penaleCa urmare a regulii a două sau trei grade de jurisdicţie, sentinţa estesupusă unei căi de atac ordinare – apel sau recurs – cu excepţiasentinţei de declinare de competenţă, care nu este supusă nici uneicăi de atac. Deci pînă la expirarea termenului de apel sau de recurssentinţa penală are caracter nedefinitiv, iar dacă s–a declarat apel saurecurs rămîne nedefinitivă pînă la soluţionarea apelului sau recursului;respingerea apelului menţine definitivă sentinţa penală în tot cursultermenului de recurs pînă la soluţionarea definitivă a acestei căi deatac ordinare cînd, dacă este respins recursul, devine definitivă ladata respingerii recursului.

Sentinţa penală care este nedefinitivă produce anumite efecte; dinmoment ce devine definitivă – în cazurile arătate sau după ce a fostdesfiinţată şi cauza rejudecată în apel sau recurs, devine definitivădecizia acestor instanţe – hotărîrea penală judecătorească producealte efecte.

2) Efectele sentinţei penale nedefinitiveDupă pronunţarea ei, sentinţa penală produce următoarele efecte:a) Dezinvesteşte prima instanţă de judecarea cauzei, aceasta

nemaiavînd dreptul de a dispune asupra ei sau să revină asuprasoluţiei adoptate. Minuta şi sentinţa, fiind acte oficiale, oricemodificări făcute asupra lor sînt considerate fără valabilitate. Cutoate acestea, se aplică şi sentinţei penale dispoziţiile art. 195

(îndreptarea erorilor materiale), şi ale art. 196 (înlăturareaomisiunilor vădite privitoare la sumele pretinse de martori, experţi,apărători, precum şi la restituirea lucrurilor sau la ridicareamăsurilor asigurătorii).De asemenea, prima instanţă are obligaţia de a face comunicareacopiilor după dispozitivul sentinţei penale sau a acesteia în

întregime, potrivit art. 360, şi să primească cererile de apel sau derecurs, de retragere a căii de atac exercitat (art. 369 al. 1). Cînd s–a declarat apel sau recurs, prima instanţă înaintează dosarul,

împreună cu apelul sau recursul declarat, instanţei competente să judece calea de atac declarată.

b) După pronunţarea sentinţei (în cele mai multe cazuri) sau dupăcomunicarea copiei după dispozitiv (în cazurile prevăzute în art.360), începe să curgă termenul de apel sau recurs. Pe tot timpul



DPP–ps–144curgerii termenului de apel sau recurs, dispoziţiile penale sau civiledin sentinţă nu se execută, deoarece curgerea termenuluisuspend ă executarea sentinţei faţă de toate părţile din proces. Încazul în care s–a declarat apel sau recurs de către procuror sau decătre părţi, suspendarea se prelungeşte pînă la soluţionarea căii deatac. Pentru partea care nu a declarat apel sau recurs sau faţă decare nu s–a declarat apel sau recurs de către procuror, sentinţapenală devine definitivă la expirarea termenului de apel sau recurs

şi încetează suspendarea executării ei.c) Unele dispoziţii din sentinţă devin, totuşi, executorii chiar dacă

aceasta nu este defintivă. Executarea dispoziţiilor dintr–o sentinţănedefinitivă constituie o excepţie, fiind prevăzute în mod expres delege:

– dispoziţia din sentinţă prin care se dispune arestarea preventivă ainculpatului condamnat aflat în stare de libertate este executorie(art. 350 al. 4, art. 141), pentru a se înlătura pericolul sustrageriiacestuia de la executarea pedepsei;

– dispoziţia de punere în libertate a inculpatului arestat preventiv seexecută imediat, pentru a se înlătura o constrîngere infirmată deinstanţă (art. 350 al. 4);

– în următoarele cazuri deţinerea inculpatului încetează de drept şipunerea în libertate a inculpatului arestat preventiv, pronunţatăprin sentinţă, se execută de îndată:

– dacă s–a pronunţat achitarea sau încetarea procesului penal; – dacă s–a pronunţat condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea cel

mult egală cu durata reţinerii şi deţinerii, la o pedeapsă cu închisoarea suspendată condiţionată a executării ori cususpendarea executării sub supraveghere sau cu executare la loculde muncă, precum şi atunci cînd pedeapsa este amenda;

– sînt, de asemenea, executorii dispoziţiile privind luarea măsurilorasigurătorii (art. 355 al. 2) şi de confirmare a măsurii de siguranţă

a internării medicale (art. 162 al.ult.).Apelul sau recursul declarat nu suspendă executarea acestordispoziţii, căile de atac ordinare nefiind suspensive de executareaacestora.



DPP–ps–145T i t l ul IIIC

ĂILE DE

A

T AC ORDIN

ARE

a.T eor i a

gener al ă a căi l or



DPP–ps–146 §1. Necesitatea căilor de atac în procesul penal

1) Conceptul de căi de atacCăile de atac sînt mijloacele prevăzute de lege prin care MinisterulPublic şi părţile din proces promovează un sistem de control

judecătoresc, în cadrul căruia se verifică hotărîrile judecătoreştipenale, în vederea desfiinţării acelor hotărîri care cuprind erori de faptşi de drept şi înlocuirea lor cu hotărîri conforme cu legea şi adevărulInstituirea căilor de atac decurge din necesitatea de a se controla

activitatea desfăşurată de instanţele judecătoreşti, deoarece, în cazul în care aceasta nu corespunde legii şi adevărului, aduce graveprejudicii unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, cu implicaţiinegative şi asupra societăţii. Se pleacă de la prezumţia că o hotărîre

judecătorească, cu toate garanţiile instituite prin lege, ar puteacuprinde erori de fapt şi de drept, ceea ce constituie o prezumţie degreşeală din partea instanţei care a pronunţat hotărîrea atacată; încadrul noii judecăţi, de verificare a hotărîrii atacate, se presupune căerorile vor fi înlăturate, ceea ce constituie o prezumţie de îndreptare.De aceea, căile de atac sînt considerate ca remedii procesuale, însensul că prin ele se poate îndrepta tot ce s–a greşit în judecata şisoluţionarea unei cauze penale.În literatura de specialitate se apreciază că o hotărîre judecătoreascăpoate fi contrară legii şi neconformă cu adevărul datorită a două viciifundamentale: – la judecarea şi pronunţarea hotărîrii au fost nesocotite regulile de

procedură penală care asigură aflarea adevărului şi garanteazădrepturile părţilor, de natură a pune la îndoială corectitudienasoluţiei adoptate (error in judicando);

– soluţionarea cauzei este greşită (vitium in iudicando), fie prinstabilirea greşită a faptelor, care a condus la condamnarea unuinevinovat sau la achitarea unei persoane vinovate de comitereaunei infracţiuni (error in facto), fie prin neaplicarea sau aplicarea

greşită a legii substanţiale (penală şi civilă – error in jure), care acondus la o soluţie neconformă cu legea şi contrară ei.Încălcarea legii – de procedură sau substanţială – poate proveni dincunoaşterea insuficientă a normelor de drept, din interpretareagreşită sau din încălcarea lor abuzivă; stabilirea greşită a faptelorpoate fi rezultatul neadministrării tuturor probelor necesare lămuririicauzei sub toate aspectele ori a aprecierii necomplete sau greşite aprobelor administrate, ceea ce a atras reţinerea ca adevărate a unorfapte care nu s–au întîmplat în realitate ori s–au petrecut în alte

împrejurări, sau nereţinerea unor fapte care au avut loc în realitate.Calea de atac nu poate fi îndreptată decît împotriva unei hotărîri

judecătoreşti79.Exercitarea unei căi de atac promovează o nouă judecată în faţa uneiinstanţe judecătoreşti, ceea ce asigură separaţia puterii judecătoreştide celelalte puteri ale statului80.

79 În legislaţiile unde instrucţia prealabilă se efectuează de un organ judecătoresc – judecătorul de instrucţie, camera de acuzare – hotărîrile sîntsupuse căilor de atac; în legislaţiile care încredinţează efectuarea urmăririipenale organelor de cercetare ale poliţiei sau parchetelor, hotărîrile acestoranu sînt supuse călilor de atac, ci unui mijloc caracteristic activităţii lor – plîngerea – chiar dacă aceasta urmează a fi rezolvată de o instanţă judecătorească.80 Într–o opinie, s–a susţinut că sînt căi de atac propriu-zise numai aceleacare promovează o nouă judecată în faţa instanţei ierarhic superioare, care

urmează să exercite un control judecătoresc asupra hotărîrii atacate; atuncicînd atacarea unei hotărîri judecătoreşti promovează o rejudecare a cauzei laaceeaşi instanţe jjudecătorească s–a considerat că acest mijloc de rejudecare



DPP–ps–147Supravegherea exercitată de către procuror asupra activităţii deurmărire penală se efectuează, de regulă, din oficiu, dar şi laplîngerea părţilor; căile de atac sînt facultative, în sensul căpromovează controlul judecătoresc numai atunci cînd sînt exercitate,fiind lăsate astfel la iniţiativa Ministerului Public şi a părţilor, care leexercită doar atunci cînd s–a adus atingere intereselor generale alesocietăţii sau intereselor legitime ale fiecărei părţi. Caracterulfacultativ al exerciţiului căilor de atac permite ca părţile să–şi poată

retrage calea de atac exercitată, atunci cînd consideră că în acestmod sînt apărate mai bine interesele lor, caz în care judecata în caleade atac nu mai are loc.

1) Importanţa căilor de atac pentru înfăptuirea justiţiei în cauzele penale

Inexistenţa unui control asupra activităţii instanţelor judecătoreştipoate produce grave perturbări în judecarea cauzelor penale prinamînări abuzive, prin nesocotirea procedurii prevăzute de lege, prinfolosirea unor procedee arbitrare în soluţionarea cauzelor penale. Deaceea, instituirea unui control asupra modului cum s–a judecat ori s–asoluţionat o cauză înseamnă, în primul rînd, un mijloc de prevenire a

încălcării legii şi a erorilor judiciare; ştiindu–se controlaţi, judecătoriivor căuta să procedeze după lege şi să dea soluţii corecte.În cazul în care s–au produs viciile de procedură sau erorile de fapt şide drept, exercitarea căii de atac crează posibilitatea desfiinţăriihotărîrilor care le cuprind; calea de atac devine, astfel, un mijlocdistructiv , de desfiinţare a hotărîrilor contrare legii şi adevărului,lipsind hotărîrea de efecte juridice. Efectul distructiv constituie ogaranţie de cea mai mare importanţă pentru orice persoană vătămată

în drepturile şi interesele sale legitime printr–o hotărîre judecătorească contrară legii şi neconformă cu adevărul.Desfiinţarea unei hotărîri judecătoreşti lasă, de regulă, cauza penală

în curs de judecată, deoarece trebuie înlocuită hotărîrea desfiinţată cu

o altă hotărîre judecătorească. În acest mod, calea de atac devine unmijloc reparator , un remediu procesual, prin care se asigură osoluţionare justă a cauzelor penale. În acest scop, instanţa

judecătoreascăă, odată cu desfiinţarea hotărîrii atacate, o poate înlocui cu o altă hotărîre, prin care se soluţionează corect şi legalcauza; pronunţarea unei noi soluţii poate avea loc, însă, după ce seprocedează la rejudecarea cauzei de către instanţa de control sau decătre o altă instanţă căreia i se trimite cauza spre rejudecare. Caleade atac poate promova, astfel, o nouă judecată specifică pentru caleade atac exerciată, dar poate atrage şi o rejudecare a cauzei în fond,revenindu–se la gradul de jurisdicţie în care s–a pronunţat hotărîreadesfiinţată. În toate situaţiile, calea de atac are finalitatea de aasigura pronunţarea unei hotărîri fără nici un fel de erori de fapt saude drept.

§1. Categorii de căi de atac în procesul penal 1) Căi de atac ordinare şi căi de atac extraordinare

Căile de atac ordinare sînt acele mijloace procesuale prin care seatacă o hotărîre judecătorească nedefinitiv ă, promovîndu–se oactivitate de judecată în ciclul procesual ordinar, desfăşurat, deregulă, în orice cauză penală. Căile de atac ordinare determină şigradele de jurisdicţie, deoarece numărul acestora, în afară de

judecata în primă instanţă, depinde de numărul căilor de atac

a cauzei este o cale de reînnoire, şi nu o cale de atac. Actualmente nu se mai

face deosebire între căi de atac propriu-zise şi căi de reînnoire, cele din urmăfiind considerate tot căi de atac; în acest sens sînt reglementate căile de atac în Codul nostru de procedură penală.



DPP–ps–148ordinare. Astfel, atunci cînd căile de atac ordinare sînt în număr dedouă – apel şi recurs – există trei grade de jurisdicţie – primă instanţă,

judecată în apel şi judecată în recurs. Cînd este instituită o singurăcale de atac – apel sau recurs – şi numărul gradelor de jurisdicţie sereduce la două – primă instanţă şi judecată în apel sau în recurs. Înprocesul nostru penal sînt căi ordinare apelul şi recursul81.

Căile de atac extraordinare se îndreaptă împotriva unor hotărîridefinitive, care au intrat în autoritatea de lucru judecat82.

1) Căi de atac de reformare, de anulare şi deretractare

Cînd calea de atac promovează o nouă judecată la o instanţă de gradsuperior, aceasta are dreptul de a constata erorile de fapt şi de dreptpe care le conţine hotărîrea atacată şi de a proceda la desfiinţareahotărîrii atacate şi apoi la înlăturarea erorilor constatate, pronunţînd onouă hotărîre, sau la trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa acărei hotărîre a fost desfiinţată. În primul caz, calea de atac este dereformare, deoarece instituie pentru instanţa ierarhic superioarădreptul de a schimba sau modifica soluţia adoptată prin hotărîreaatacată, iar în al doilea caz calea de atac este de anulare, efectul săulimitîndu–se, de regulă, la anularea hotărîrii atacate, rejudecareacauzei desfăşurîndu–se la instanţa a cărei hotărîre a fost desfiinţată.În reglementările moderne, aceeaşi cale de atac poate fi şi dereformare, dar şi de anulare, unele dintre acestea sînt preponderentde reformare (apelul şi recursul) sau preponderent de anulare(recursul în anulare).Calea de atac care atrage competenţa de judecată a instanţei a cărei

hotărîre a fost atacată poartă denumirea de cale de atac deretractare, fiindcă o instanţă de judecată este îndreptăţită să revinăasupra propriei sale hotărîri. În procesul nostru penal, calea de ataccaracteristică de retactare este revizuirea, deoarece este decompetenţa instanţei care a judecat în primă instanţă, care poate

astfel să revină asupra soluţiei pe care a pronunţat–o. Atragcompetenţa aceleiaşi instanţe de judecată a cărei hotărîre a fostatacată şi opoziţia şi contestaţia în anulare; spre deosebire derevizuire, opoziţia şi contestaţia în anulare au şi caracter de anulare,avînd ca efect desfiinţarea hotărîrii atacate, dar cu rejudecarea cauzei

în primă instanţă sau în recurs, deci în cadrul ciclului procesualordinar.

81 Sînt legislaţii care consacră numai o singură cale de atac ordinară – apelul(Anglia, S.U.A.); alte legislaţii consacră ca singură cale de atac ordinarărecursul (fostele state ale U.R.S.S.); legislaţia franceză consacră şi o a treiacale de atac ordinară – opoziţia. În literatura de specialitate franceză se

consideră căi de atac ordinare numai opoziţia şi apelul, recursul fiind trecutprintre căile de atac extraordinare, deşi se exercită împotriva unei hotărîrinedefinitive; această apreciere se întemeiază pe un alt criteriu decîtcaracterul nedefinitiv al hotărîrii ce se atacă, anume conţinutul şi întindereacăii de atac; recursul fiind limitat numai la anumite temeiuri de drept,restrîngînd obiectul verificărilor instanţei de recurs, se consideră că este ocale de atac extraordinară. Legislaţia noastră actuală reglementează recursul în capitolul intitulat “Căile de atac ordinare”, cceptînd primul criteriu declasificare a căilor de atac.82 În legislaţiile moderne sînt incluse între căile de atac extraordinarerevizuirea şi recursul extraordinar . Legislaţia noastră actuală a consacratpatru căi de atac extraordinare: contestaţia în anulare, revizuirea, recursul înanulare şi recursul în interesul legii. Exercitarea unei căi de atac

extraordinare este restrînsă numai la anumite cazuri de încălcare a legii sauerori de fapt şi nu are ca rezultat suspendarea executării hotărîrii atacate, ca în cazul căilor de atac ordinare.



DPP–ps–1492) Căi de atac comune şi căi de atac speciale

Sînt considerate căi de atac comune acele mijloace procesuale carepot fi folosite în toate cauzele, iar cele speciale sînt instituite de legepentru a fi folosite numai în cauzele strict prevăzute de lege. PrinDecretul nr. 218/1977 (azi abrogat) s–a instituit o cale de atacordinară specială – contestaţia – care putea fi îndreptată numai

împotriva hotărîrilor pronunţate de comisiile de judecată în cauzele cuinfractori minori. În raport de posibilitatea folosirii lor în toate cauzele

penale poate fi considerată o cale de atac ordinară specială doarapelul, deoarece sînt cauze în care hotărîrea primei instanţe nu poatefi atacată cu apel; recursul este însă o cale de atac comună, fiindposibilă exercitarea sa în toate cauzele penale, fie ca primă cale deatac, fie ca a doua cale de atac ordinară.

I .2. Sistemul căilor de atac ordinare în procesul penal român

1) Evoluţia sistemului de căi de atac ordinare în procesul penal din România

În constituirea sistemului de căi de atac ordinare se are în vedereasigurarea unui control complet şi eficient, spre a nu intra în

autoritatea de lucru judecat o hotărîre care ar cuprinde erori de faptsau încălcări ale legii. În practica legislativă din România se cunosctrei căi de atac ordinare: opoziţia, apelul şi recursul.Opoziţ ia a fost reglementată prin Codurile de procedură penală din1864 şi 1936. Prin opoziţie, partea care a fost absentă la judecatăsolicită instanţei care a judecat–o în lipsă să anuleze hotărîreapronunţată, în vederea rejudecării cauzei în prezenţa sa; astfel segarantează aplicarea principiului contradictorialităţii şedinţei de

judecată şi al dreptului la apărare (audiatur et altera pars). Anulîndu–se hotărîrea dată în lipsa părţii, se dispune rejudecarea cauzei înprezenţa acesteia. Opoziţia a fost criticată datorită abuzului practicat

de către inculpaţii aflaţi în stare de libertate care, neprezentîndu–se la judecată, obţineau rejudecarea cauzei, amînînd astfel condamnarealor şi executarea unei pedepse. Codul de procedură penală din 1936 arestrîns acţiunea opoziţiei numai la hotărîrile date în ultimă instanţăde fond. Din 1948 opoziţia a fost desfiinţată în legislaţia noastră şi afost înlocuită cu dreptul părţii de a invoca lipsa sa la judecată în cadrul

judecăţii în recurs, care atrăgea o rejudecare a cauzei în condiţii decontradictorialitate. Pentru lipsa părţii de la judecata în recurs s–ainstituit o cale de atac extraordinară, denumită mai întîi contestaţiecontra hotărîrii, actualmente contestaţie în anulare.

Apelul este calea de atac ordinară care promovează o examinare acauzei în fond de către instanţa superioară – instanţa de apel. La

judecata în apel se pot administra noi probe sau reface probeleadministrate la prima instanţă, se poate da o nouă apreciere probelor,astfel încît instanţa de apel trebuie să se pronunţe din nou asuprafondului cauzei, avînd dreptul să schimbe sau să modifice soluţia cuprivire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, încadrarea juridică afaptei, existenţa sau inexistenţa circumstanţelor agravante şiatenuante, dînd o nouă individualizare pedepsei; de asemenea,instanţa de apel poate schimba sau modifica soluţia dată cu privire laacţiunea civilă. Ca urmare, apelul este o cale de atac de reformare,căci hotărîrea primei instanţe este înlocuită cu hotărîrea instanţei deapel. Fiind totuşi o cale de atac, la dispoziţia Ministerului Public şi apărţilor, apelul promovează o rejudecare a cauzei în anumite limite,numai cu privire la persoana care a declarat apel sau la care se referă



DPP–ps–150apelul declarat şi numai în raport de calitatea procesuală aapelantului83.Recursul este calea de atac ordinară prin care se exercită un control

în special cu privire la chestiunile de drept care nu au fost soluţionatecorect de către instanţa de apel sau, în cazurile în care legea nuprevede dreptul de apel, de către prima instanţă. În reglementareadin 1936 instanţa de recurs nu avea dreptul să administreze probe, sădea o nouă apreciere probelor, să reindividualizeze pedeapsa,

examinînd doar dacă în cursul judecăţii nu au fost încălcate normelede procedură şi dacă soluţia corespunde prevederilor legii materiale.Restrîngerea controlului efectuat de către instanţa de recurs la error in procendo şi la error in jure îşi are explicaţia în originea acestei căide atac şi în finalitatea sa iniţială de a asigura o aplicare uniformă alegii pe întreg teritoriul ţării; pe de altă parte, s–a considerat că estesuficientă calea de atac a apelului pentru controlul soluţiei cu privirela existenţa faptei, a vinovăţiei inculpatului şi a pedepsei ce i s–aaplicat. Recursul a fost considerat de ordin constituţional, astfel căorice hotărîre putea fi atacată cu recurs, chiar dacă nu era supusăapelului. Iniţial, recursul a fost o cale de atac de anulare, după casarecauza rejudecîndu–se la instanţa a cărei hotărîre a fost atacată, apoi adevenit o cale de reformare, mai ales cînd era de competenţatribunalelor şi a curţilor de apel.Prin legi speciale adoptate între 1940–1948 s–au adus modificărireglementării căilor de atac ordinate, în sensul că s–a consacrat numaio singură cale de atac – recursul. Sub influenţa legislaţiei sovietice,prin reforma procedurii penale din 1948, în România s–a instituit osingură cale de atac ordinară – recursul; cum recursul, înreglementarea sa generală, constituia o cale de atac numai în drept,reforma din 1948 – continuată şi în anii următori, inclusiv prin Codulde procedură penală din 1968 – a trebuit să suplinească lipsa apeluluişi a transformat recursul într–o cale de atac atît în fapt, cît şi în drept.

În reglementarea din 1968, recursul – ca singura cale de atac ordinară– era mult mai apropiat apelului din reglementarea anterioară decîtrecursului în reglementarea clasică din legislaţiile occidentale.

2) Sistemul de căi de atac ordinare în actualul procesul penal din România

Prin Legea nr. 45/1993 pentru modificarea şi completarea Codului deprocedură penală, pusă în aplicare la 1 iulie 1993, s–a trecut la unsistem de două căi de atac ordinare – apelul şi recursul. S–a revenitastfel la sistemul legislaţiei occidentale de orientare franceză, carefusese consacrat şi în Codurile din 1864 şi 1936; spre deosebire deacestea, s–a renunţat la calea de atac ordinară a opoziţiei, carecontinuă însă să fiinţeze în Franţa. Renunţarea la opoziţie se explicăprin modul de soluţionare a apelului şi recursului instituit prin Legeanr. 45/1993; în cazul judecării unei părţi în absenţa sa, datorităneîndeplinirii procedurii de citare sau imposibilităţii de a se prezentala judecată, prin apel sau prin recurs cauza revine spre judecare lainstanţa care a judecat în lipsa părţii, ceea ce înlocuieşte efecteleopoziţiei.În ce priveşte domeniul de aplicare al celor două căi de atac ordinare,noua reglementare păstrează, într–o anumită măsură, prevederileCodului de procedură penală din 1936, în sensul că nu toate hotărîrileprimei instanţe pot fi atacate cu apel; în cauzele în care nu se poateintroduce apel, se poate declara recurs. Astfel, beneficiază de două

căi de atac – apel şi recurs – cele mai multe cauze penale de83 De exemplu, apelul părţii civile nu promovează decît rejudecarea laturiicivile.





DPP–ps–152temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examinezecauza sub toate aspectele”; în aceste cazuri, recursul se poate motivaşi oral în ziua judecăţii (art. 39510 al. 3). Toate prevederile de mai sussînt specifice apelului, astfel încît pentru aceste cauze recursul

îmbracă sarcinile apelului cu cele ale recursului. Cele două căi de atacse deosebesc în soluţiile pe care le pot pronunţa. Adoptînd aceastăreglementare pentru cazurile în care recursul este singura cale deatac ordinară, legiuitorul a supus numai recursului unele hotărîri

privitoare la chestiuni adiacente (luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive, a măsurilor asigurătorii,suspendarea judecăţii).Atît apelul, cît şi recursul promovează o reexaminare a cauzei la oinstanţă ierarhic superioară cele care a pronunţat hotărîrea atacată;ele au caracterul unei căi de atac de reformare84.Atunci cînd o cauză este supusă atît apelului, cît şi recursului, nouareglementare revine la reglementarea din 1936, dar cu schimbăriimportante de natură a crea condiţii mai bune în efectuarea unuicontrol judecătoresc eficient; astfel, noua reglementare a recursuluise deosebeşte de reglementarea iniţială a căii de atac unice arecursului din reglementarea Codului din 1968. Cînd însă o hotărîre

judecătorească în primă instanţă este supusă numai recursului, seadoptă o reglementare a recursului apropiată de cea din 1968, cîndaceastă cale de atac ordinară promova o examinare a cauzei subtoate aspectele, atît în fapt, cît şi în drept.

I .1. Reglementări comune privind căi le de atacordinare

§1. Raţiunea unor reglementări comune privind căilede atac ordinare

Căile de atac ordinare se exercită împotriva unor hotărîri nedefinitive,cu scopul de a rămîne în autoritatea de lucru judecat numai hotărîrile

judecătoreşti corespunzătoare legii şi conforme cu adevărul. Caurmare, căile de atac ordinare pot fi exercitate – pe lîngă MinisteruluiPublic, ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii – şi detoate părţile din proces, în limita drepturilor care li se recunosc îndesfăşurarea procesului penal. De aceea, nu se pot face diferenţieri

între persoanele care pot exercita apelul şi cele care pot exercitarecursul. De asemenea, o caracteristică a căilor de atac ordinaretrebuie să fie perioada scurtă de timp în care ele pot fi exercitate,spre a se ajunge cît mai repede la o hotărîre definitivă ce urmează a fiexecutată; apare astfel ca justificată fixarea aceluiaşi termen iniţialprevăzut de lege. O reglementare asemănătoare trebuie să se refere

84 Sub Codul din 1936, constituia o cale de atac numai de reformare,deoarece instanţa de apel avea dreptul să soluţioneze cauza în fond; cîndrecursul cădea în competenţa tribunalelor şi a curţilor de apel, după casarese evoca fondul cauzei, ceea ce dădea şi recursului acelaşi caracter de calede atac de reformare; recursul judecat de instanţa supremă avea caracterpreponderent de anulare, deoarece casarea se dispunea cu trimiterea cauzeispre rejudecare la instanţa a cărei hotărîre a fost casată. Noua reglementareaduce unele schimbări în caracterizarea apelului şi a recursului drept căi dereformare sau de anulare. De principiu, atît apelul, cît şi recursul sînt căi deatac de reformare, instanţa pronunţîndu–se după casare şi asupra fonduluicauzei; în anumite cazuri, prevăzute limitativ de lege, atît instanţa de apel,cît şi instanţa de recurs, după desfiinţarea hotărîrii atacate, au dreptul sătrimită cauza spre rejudecare la instanţa a cărei hotărîre a fost desfiinţată,

calea de atac avînd astfel un caracter de anulare. Se poate astfel afirma căapelul şi recursul, în noua reglementare, sînt căi de atac preponderent dereformare şi incidental de anulare.





DPP–ps–154 – titulari al căror apel sau recurs nu promovează decît una din

laturile procesului85.1) Titulari ai dreptului de apel şi de recurs privind

atît latura penală, cît şi latura civilă A. Procurorul

Procurorul este un titular cu drepturi depline în exercitarea apelul şi arecursului prin sfera hotărîrilor pe care le poate ataca şi prin devoluţiape care o provoacă. Printre atribuţiile Ministerului Public se prevede

(art. 27 lit. f L.O.J.) şi “exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege”; cum Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori, este firesc ca procurorul să fierecunoscut ca titular al dreptului de apel şi de recurs.Procurorul poate declara apel şi recurs în toate situaţiile în care legeaprevede posibilitatea ca o hotărîre judecătorească să poată fi atacatăcu apel sau cu recurs, chiar dacă acest drept nu le este recunoscutaltor titulari; procurorul poate declara apel şi recurs fie că a participat,fie că nu a participat la judecata în primă instanţă, atît în cauzele încare procesul penal a fost pornit din oficiu, cît şi în cauzele în care

începerea urmăririi s–a dispus pe baza plîngerii prealabile a persoaneivătămate. Apelul şi recursul procurorului devoluează amîndouălaturile procesului – penală şi civilă – precum şi orice chestiuneadiacentă soluţionată prin hotărîrea atacată. De asemenea, apelul şirecursul procurorului poate promova o reexaminare a cauzei înfavoarea sau în defavoarea oricăreia din părţile din proces. Caracterulatît de întins al apelului şi recursului procurorului se explică prinsarcina prevăzută de lege pentru Ministerul Public de a–şi exercitaatribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectăriiacesteia. Se poate considera, de aceea, că atunci cînd o hotărîre

judecătorească nu corespunde legii şi adevărului, procurorul are nunumai dreptul de a face apel şi recurs, ci şi îndatorirea de a proceda înacest mod.

Apelul şi recursul se declară de către procurorul din parchetul de pelîngă instanţa care a pronunţat hotărîrea ce trebuie atacată sau decătre procurorul ierarhic superior, care poate îndeplini orice act decompetenţa procurorului ierarhic inferior. În practică s–a pusproblema, în cazul în care hotărîrea dată de instanţa de judecată aprimit întocmai concluziile puse de procurorul de şedinţă, dacă se maipoate declara apel şi recurs de către procurorul ierarhic superior; atîtteoria, cît şi practica judiciară a acceptat punctul de vedere că esteposibilă atacarea cu apel sau cu recurs a hotărîrii prin care au fost

însuşite concluziile procurorului de şedinţă, acest drept revenindu–iprim-procurorului parchetului din care face parte procurorul deşedinţă sau procurorului ierarhic superior86.

B. Inculpatul Dacă nu este mulţumit de soluţia pronunţată, inculpatul are dreptul săatace cu apel şi recurs hotărîrea judecătorească de condamnare atît

în latura penală, cît şi în latura civilă; poate fi atacată de inculpat şi ohotărîre de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă s–au luat

împotriva sa măsuri de siguranţă, a fost obgligat la plata reparaţiilorcivile sau la cheltuieli judiciare. Inculpatul poate ataca cu apel şi cu

85 Apelul şi recursul procurorului şi al inculpatului promovează examinarea şia laturii penale, şi a celei civile; apelul şi recursul părţii vătămatepromovează numai latura penală, iar ale părţii civile şi părţii responsabilecivilmente numai latura civilă a cauzei.

86 Pentru apel exista o dispoziţie specială în acest sens în Codul deprocedură penală din 1936, care însă nu a mai fost reprodusă în nouareglementare.



DPP–ps–155recurs şi hotărîrea de achitare sau de încetare a procesului penal, dar

în legătură cu temeiurile pentru care s–au pronunţat aceste soluţii,atunci cînd există un temei legitim pentru aceasta87.Împotriva unor încheieri, supuse numai recursului, pe lîngă procurorare dreptul de recurs şi inculpatul, direct interesat în atacarea lor88.Potrivit art. 332 al. 3, sentinţele de restituire sau de trimitere a cauzeila procuror pot fi atacate cu recurs de către inculpat numai dacă seaflă arestat în cauză. Curtea Constituţională a considerat că această

dispoziţie este contrară art. 128 din Constituţie, care prevede că p ă r ţ ile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii; decitrebuie considerată abrogată dispoziţia indicată. Faţă de aceastăinterpretare, pot declara recurs împotriva sentinţei de restituire şi detrimitere a cauzei la procuror toate p ă r ţ ile interesate, deci şiinculpatul care se află în stare de libertate, dacă are un interes legitim

în atacarea sentinţei.Inculpatul declară apelul şi recursul personal sau prin mandatarspecial; pentru inculpat pot declara apel sau recurs şi substituiţiiprocesuali pe care–i prevede legea.

2) Titulari ai dreptului de apel şi de recurs privind una din laturile procesului

A. Partea vătămatăPartea vătămată are dreptul de a declara apel şi recurs, însă numai încauzele privitoare la infracţiuni pentru care legea prevede că acţiuneapenală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă a persoaneivătămate, fie că sesizarea instanţei s–a făcut prin rechizitoriu, fiedirect la instanţă. Restrîngerea dreptului de apel şi de recurs numai lacauzele privitoare la aceste infracţiuni se justifică prin implicareapersoanei vătămate în declanşarea şi continuarea procesului penal,deoarece fără plîngerea prealabilă a acesteia procesul nu ar fi fostpornit, iar fără menţinerea ei nu ar fi continuat. În cauzele în careacţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, partea vătămată nu

poate împiedica, prin manifestarea sa de voinţă, nici începerea, nicicontinuarea procesului penal, sarcina învinuirii revenindu–i, înprincipal, Ministerului Public. În cazul în care o hotărîre priveşte maimulte infracţiuni cu regim procesual diferit, partea vătămată poateface apel sau recurs numai cu privire la dispoziţiile care se referă lainfracţiunile supuse plîngerii prealabile, pentru celelalte infracţiuniapelul şi recursul părţii vătămate fiind inadmisibil.Pentru apelul şi recursul său, partea vătămată devoluează numailatura penală a cauzei, limită în care poate acţiona în tot cursulprocesului penal. Cînd partea vătămată s–a constituit şi parte civilă,cumulînd două calităţi procesuale, prin apelul şi recursul săudevoluează ambele laturi procesuale, dar în latura penală numai înlimitele arătate mai sus.

B. Partea civilă şi partea responsabilă civilmentePartea civilă şi partea responsabilă civilmente pot face apel şi recurs

în ce priveşte latura civilă, dacă au căpătat aceste calităţi în cursuldesfăşurării procesului penal şi nu le–au pierdut ulterior. Ca urmare aacestei limitări, sînt inadmisibile apelul şi recursul declarate de parteacivilă şi partea responsabilă civilmente prin care s–ar viza schimbarea

87 Dacă inculpatul a fost achitat pe temeiul că faptei îi lipseşte un elementeconstitutiv al infracţiunii (art. 10 lit. d), ceea ce poate atrage răspundereasacivilă, el are interesul să obţină achitarea pe temeiul că fapta nu a fostsăvîrşită (art. 10 lit. a), excluzînd astfel nu numai răspunderea penală, ci şi

cea civilă.88 Sînt astfel de încheieri cele privitoare la măsurile preventive, la măsura desiguranţă a internării medicale.





DPP–ps–157personale, de familie sau chiar materiale prin hotărîrea dată asuprafondului90. Spre deosebire de părţi, care justifică un interes princalitatea de parte în proces pe care o au, persoanele care intră înaceastă categorie trebuie să dovedească vătămarea pe care ausuferit–o, altfel apelul sau recursul este inadmisibil.

1) Persoanele care pot declara apel şi recurs pentrutitularii acestui drept

În art. 362 al.ult. se prevede că apelul poate fi declarat pentru titularii

dreptului de apel şi de către reprezentantul legal, de către apărător,iar pentru inculpat şi de către soţul acestuia; aceleaşi dispoziţii seaplică şi în legătură cu declararea recursului (art. 3852). După poziţialor procesuală distingem reprezentantul legal sau convenţional alunuia din titulari şi pe substituiţ ii procesuali . În timp ce titulariidreptului de apel sau de recurs exercită acest drept în numele şiinteresul lor, cu dreptul de a participa la judecată în calea de atac, iarsoluţia dată referindu–se la situaţia lor procesuală, reprezentanţii şisubstituiţii procesuali nu au decît dreptul de a face declaraţia de apelşi de recurs, dar în interesul titularilor dreptului. Reprezentantuldeclară apelul sau recursul în numele ş i interesul exclusiv al titularului acestui drept, acţionînd în lipsa acestuia, în baza împuternicirii pecare i–o dă legea sau titularul dreptului. Substituitul procesual declarăapelul sau recursul în numele s ă u, dar în interesul titularului dreptului,acţionînd, de asemenea, în lipsa acestuia. Pentru reprezentant existăo obligaţie de a acţiona (de a declara apel sau recurs), avînd unmandat în acest sens; substituitul procesual are facultatea de aacţiona, deoarece declararea apelului sau recursului revine înprincipal titularului dreptului.

A. Reprezentantul Reprezentantul declară apel sau recurs fie atunci cînd este determinatde lege, fie atunci cînd capătă un mandat special în acest sens.Reprezentanţii legali, determinaţi de legea civilă, acţionează în baza

legii; întrucît în art. 362 al.ult. nu se face nici o precizare, cînd parteavătămată sau partea civilă este un minor peste 14 ani, poate ficonsiderat valabil apelul sau recursul declarat de reprezentantul săulegal, în loc să fie declarat de titular cu încuviinţarea ocrotitorului săulegal. Reprezentantul convenţional acţionează în baza procuriispeciale, avînd obligaţia de a o depune odată cu declaraţia de apelsau de recurs; ca reprezentant convenţional acţionează, de regulă, unavocat.

B. Substituitul procesual Substituitul procesual care poate declara apel sau recurs esteapărătorul, pentru oricare din titulari, şi soţul, dar numai pentruinculpat.

Ap ă r ă torul declară apel sau recurs pentru un titular al dreptului nu încalitate de reprezentant convenţional, cu procură specială, ci casubstituit procesual, în baza legii, ca persoană care a acordattitularului asistenţă juridică la instanţa a cărei hotărîre urmează a fiatacată cu apel sau recurs. Potrivit art. 172 al.ult., art. 173 al. 2, încursul judecăţii apărătorul are dreptul să exercite drepturile părţii; or,unul din drepturile părţii este şi acela de a ataca hotărîrea

judecătorească cu apel şi cu recurs. Este necesar, însă, ca apărătorulsă fi acordat asistenţă juridică la instanţa a cărei hotărîre se atacă,

90 Nu pot fi considerate vătămate direct şi personal rudele apropiate ale

celor condamnaţi, deşi suferă moral şi material de pe urma condamnării; nicipersoanele care, reclamînd că un martor a fost mincinos în cauza pe care aavut–o, instanţa l–a achitat ca fiind de bună credinţă.



DPP–ps–158altfel apărătorul are nevoie de o procură specială, ca reprezentantconvenţional.So ţ ul este substituit procesual în declararea apelului sau recursuluipentru inculpat . Nici o rudă apropiată a inculpatului nu este autorizatăde lege să declare apel sau recurs pentru inculpat, după cum nicisoţul altei părţi din proces nu poate fi substituit procesual înexercitarea căilor de atac ordinare.

§1. Termenul de declarare a căilor de atac ordinare1) Termenul în care poate fi declarat apelul şi

recursul (art. 363 şi 385 3 )În vederea asigurării unei desfăşurări rapide a procesului penal, legeaprevede un termen scurt pentru exercitarea căii de atac ordinare. Atîtpentru apel, cît şi pentru recurs termenul este de 10 zile. În unelecazuri, însă, legea fixează un termen mai scurt, fiind cauze urgente.Astfel, în cazul judecării unei cauzei după procedura urgentă ainfracţiunilor flagrante (art. 477 al. 1), a unei cereri sau propuneri deliberare condiţionată (art. 4501 al. 4) sau de încetare a executăriipedepsei la locul de muncă (art. 4501 al. 2), termenul de apel şi derecurs este de 3 zile; de asemenea, în cazul încheierilor privind

măsurile preventive (art. 1401

al. 6, 141, 159 al. 7, 160 al. 6, 1607

al.2), care nu pot fi atacate decît cu recurs, termenul de declarare arecursului este de 3 zile.

Termenul de apel şi de recurs este un termen legal şi imperativ ,nerespectarea lui atrăgînd sancţiunea decăderii din dreptul de apelsau de recurs şi nulitatea declaraţiei de exercitare a căii de atacordinare ca tardivă (art. 185 al. 1).Privind data de la care începe să curgă termenul de apel sau de recurs(dies a quo), se prevăd mai multe situaţii. Ca regulă, termenul începesă curgă de la data pronunţării hotărîrii, considerîndu–se că procurorulcare a participat la şedinţa de judecată, cît şi părţile prezente,personal sau prin reprezentant, la dezbaterile judiciare sau la

pronunţare cunosc hotărîrea pronunţată şi pot astfel aprecia dacăeste sau nu cazul să exercite calea de atac ordinară. Pentru părţileprezente la dezbateri sau la pronunţare termenul curge de la datapronunţării, chiar şi în cazul în care în mod greşit s–a trecut în hotărîrecă termenul de apel sau de recurs curge de la comunicare ori li s–acomunicat acestora copie după dispozitivul hotărîrii, deoarecemenţiunea sau comunicarea este contrară legii.Cînd procurorul nu a participat la dezbaterile judiciare de la

judecătorie, în baza art. 315, termenul de apel sau de recurs începesă curgă de la data înregistrării la parchetul din care face parte aadresei prin care i se trimite dosarul spre verificare în vedereaexercitării dreptului de apel sau de recurs, potrivit art. 363 şi 3853.

Termenul de apel sau de recurs curge de la comunicarea unei copii depe dispozitivul hotărîrii care urmează a fi atacată pentru părţile careau lipsit atît de la dezbateri, cît şi de la pronunţare. De la datacomunicării curge termenul de apel sau de recurs pentru inculpatulcare a fost prezent la dezbateri, dar a lipsit de la pronunţare, dacă seaflă în stare de deţinere, este militar în termen, militar cu termenredus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de

învăţămînt ori este internat într–un centru de reeducare sau într–uninstitut medical educativ. În aceste cazuri se consideră că partea carevrea să declare apel sau recurs nu a luat cunoştinţă de soluţiapronunţată decît la data cînd i s–a comunicat o copie după dispozitivul

hotărîrii pronunţate. Dacă procedura de comunicare nu a fost îndeplinită potrivit legii, termenul de apel sau de recurs începe săcurgă abia la o nouă comunicare valabilă; practica judiciară nu a



DPP–ps–159acceptat teoria “echipolenţei”, după care actul comunicării poate fiechivalent cu orice alt act prin care partea a luat cunoştinţă dehotărîrea pronunţată.Omisiunea de a se trimite dosarul la parchet sau de a se comunicapărţii lipsă la dezbateri sau la pronunţare o copie după dispozitivulhotărîrii, împiedicînd curgerea termenului de apel sau de recurs,procurorul sau partea căreia trebuie să i se facă trimiterea saucomunicarea are dreptul să declare calea de atac ordinară

corespunzătoare şi în cazul în care, între timp, a fost soluţionat unapel sau un recurs declarat de o parte pentru care termenul de apelsau de recurs a început să curgă de la pronunţarea hotărîrii.Pentru martor, expert, interpret, apărător apelul sau recursul poate fideclarat de îndată după pronunţarea încheierii prin care s–a dispusasupra cheltuielilor judiciare şi cel mai tîrziu în 10 zile de lapronunţarea hotărîrii prin care s–a soluţionat cauza. Nu există nici oraţiune pentru ca această dispoziţie să nu se aplice şi faţă depersoana ale cărei interese legitime au fost vătămate printr–o

încheiere a instanţei de judecată91. În toate aceste cazuri judecareaapelului sau recursului are loc numai după soluţionarea cauzei în fond,afară de cazul în care procesul a fost suspendat.La calcularea termenului de apel şi de recurs se aplică dispoziţiilegenerale privind termenele procedurale, cum sînt cele privindcalcularea pe zile libere, prelungirea termenului pînă la prima zilucrătoare dacă se sfîrşeşte într–o zi nelucrătoare, luarea înconsideraţie a datei depunerii declaraţiei de apel sau de recurs lalocul de deţinere, la unitatea militară, la oficiul poştal dacă estetrimisă prin scrisoare recomandată. Pentru procurori declarareaapelului sau recursului trebuie înregistrată în termenul legal lainstanţa a cărei hotărîre este atacată.Întrucît pierderea termenului de apel şi recurs atrage sancţiuneadecăderii din drept, au fost instituite două remedii procesuale pentru

a tempera această sancţiune atunci cînd au existat împrejurăritemeinice de împiedicare a exercitării căii de atac ordinare întermenul legal; acestea sînt repunerea în termen şi apelul saurecursul peste termen.

1) Repunerea în termen (art. 364, 3853 al. 2)Partea care nu a reuşit să declare calea de atac ordinară în termenulprevăzut de lege datorită unor împrejurări ce nu–i sînt imputabilepoate fi repusă în dreptul de apel sau de recurs din care fusesedecăzută după expirarea termenului legal. Se cer îndeplinite douăcondiţii cumulative: – existenţa unei cauze temeinice de împiedicare a declarării apelului

sau recursului în termenul legal (boală gravă care a înlăturattemporar discernămîntul părţii sau posibilitatea de acţiune,inundaţie, înzăpezire etc.;

– introducerea declaraţiei de apel sau recurs în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile;declaraţia de apel sau de recurs poate fi depusă oricînd dupăexpirarea termenului legal de exercitare a căii de atac ordinare,dar nu mai tîrziu de data arătată, ceea ce înseamnă că nu estenecesar să se aştepte începerea executării pedepsei sau adespăgubirilor civile pentru a exercita calea de atac.

91 Trimiterea numai la art. 361 lit. e s–a produs prin reproducerea textului

anterior, fără a se observa că lit. e includea, pînă la modificarea textului în1993, şi persoana care a fost vătmată în interesele sale legitime printr–un actal instanţei.



DPP–ps–160Repunerea în termen este invocată, după caz, la instanţa de apel saula instanţa de recurs, care, în cazul în care o găseşte întemeiată,dispune repunerea în termen, consideră că apelul sau recursuldeclarat după expirarea termenului legal este valabil şi, ca urmare,trece la judecarea apelului sau recursului. Prin repunerea în termen,hotărîrea atacată – care devenise definitivă la expirarea termenuluilegal – îşi pierde acest caracter. În acest sens este şi dispoziţia potrivitcăreia pînă la repunerea în termen instanţa de apel sau de recurs

poate suspenda executarea hotărîrii definitive, iar după repunerea întermen executarea este anulată ca efect al apelului sau al recursuluideclarat, considerat în termen.

1) Apelul şi recursul peste termen (art. 365, 3853 al. 2)Apelul sau recursul peste termen – al doilea remediu procesual pentrucazul în care a fost pierdut termenul de exercitarea a unei căi de atacordinare – sesizează valabil instanţa cu judecarea apelului sau arecursului, deşi calea de atac nu fusese exercitată în termenul legal,dacă sînt îndeplinite două condiţii: – lipsa părţii atît de la judecată, cît şi de la pronunţare la instanţa a

cărei hotărîre se atacă92; partea care a declarat apel sau recurspeste termen nu trebuie să justifice de ce nu a declarat calea deatac în termen, fiind suficient să se constate că nu a fost de faţă lanici un termen de judecată;

– declaraţia de apel sau de recurs peste termen să aibă loc în 10 zilede la data începerii executării pedepsei sau a depăgubirilor civile.

Pentru a nu se folosi apelul sau recursul peste termen în scopul întîrzierii începerii executării hotărîrii penale, devenite definitive prinexpirarea termenului legal, apelul şi recursul peste termen nu areefectul de a suspenda executarea hotărîrii atacate, dar instanţa deapel sau de recurs poate admite o cerere de suspendare provizorie aexecutării pînă la soluţionarea căii de atac. Hotărîrea atacată cu apelsau recurs peste termen – fiind totuşi definitivă, prin expirarea

termenului legal – nu ne încadrăm în caracterul unei căi de atacordinare, care presupune atacarea unei hotărîri nedefinitive93.

§1. Procedura de declarare, de renunţare şi deretragere a apelului şi a recursului

1) Procedura de declarare a apelului şi a recursului (art. 366, 367, 385 4 al. 1)

Apelul şi recursul se declară prin cerere scrisă, semnată personal decel ce face declaraţia. Pentru persoana care nu poate să semneze,cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărîre seatacă sau de apărător; atestarea se poate face şi de primarul sausecretarul consiliului local din localitatea unde domiciliază ori defuncţionarul desemnat de aceştia.Cerea de apel şi de recurs nesemnată sau neatestată poate ficonfirmată în instanţă de parte sau reprezenantul ei. Ca urmare,

92 În privinţa lipsei de la judecată, unii autori consideră că, pentru a fi îndeplinită această condiţie, este suficient ca partea să fi lipsit doar latermenul de dezbateri judiciare, nefiind necesar să fi lipsit la toate termenelede judecată. Alţii – majoritari –susţin că este necesar ca partea să fi lipsit latoate termenele de judecată pentru a se admite calea de atac exercitatăpeste termen; se aduce argumentul că legea se referă la lipsa de la“jduecată” (şi nu de la “dezbateri”, cum se exprimă în art. 363 al. 2 şi 3),ceea ce implică judecata în întreaga sa desfăşurare.93 S–a exprimat părerea că ar trebui ca apelul sau recursul peste termen să

fie reglementat ca un al doilea caz de repunere în termen, căci, odată curepunerea în termenul de apel sau de recurs, hotărîrea atacată îşi pierdecaracterul definitiv şi judecata are loc cu privire la o hotărîre nedefinitivă.





DPP–ps–162Renunţarea la apel sau la recurs exprimă dorinţa părţii ca hotărîrea sărămînă definitivă faţă de ea la data expirării termenului de exercitarea căii de atac, fiind şi un îndemn pentru celelalte părţi de a proceda lafel.Asupra renunţării la apel sau la recurs se poate reveni printr–odeclaraţie expresă făcută pînă la expirarea termenului de exercitare acăii de atac; legea permite revenirea deoarece este posibil ca parteasă se fi înşelat cu privire la consecinţele acestei renunţări, mai ales

dacă celelalte părţi au declarat apel sau recurs în termen.Revenirea asupra renunţării la dreptul de apel sau de recurs are douălimite: – poate privi numai latura penală a cauzei, deoarece renunţarea la

apel sau la recurs este irevocabilă cu privire la latura civilă; – nu se poate face decît pînă la expirarea termenului de apel sau de

recurs; de altfel, declararea unui apel sau a unui recurs de cătrepartea care anterior renunţase la calea de atac înseamnă, implicit,revenirea asupra acestei renunţări.

Faţă de partea care a renunţat la apel sau la recurs, hotărîrea devinedefinitivă la data renunţării, în latura civilă, şi la data expirăriitermenului de apel sau de recurs, pentru latura penală.

1) Retragerea apelului sau recursului declarat (art.369 şi 385 4 al. 2)

După ce s–a declarat apel sau recurs, acesta poate fi retras, ceea ce împiedică judecarea şi soluţionarea lui de către instanţa de apel saude recurs. Retragerea apelului sau a recursului prezintă interes pentrupartea care l–a declarat în scopul rămînerii definitive a hotărîriiatacate la data retragerii căii de atac94.Retragerea apelului sau recursului se poate face după ce acesta a fostdeclarat şi cel mult pînă la închiderea dezbaterilor la instanţa de apelsau de recurs. Se poate retrage apelul sau recursul cu privire laambele laturi, numai în latura penală sau numai în latura civilă; în

cazul în care retragerea priveşte numai o singură latură, voinţa părţiitrebuie să rezulte neîndoielnic din declaraţia de retragere a căii deatac.Retragerea apelului sau a recursului se face personal de partea care l–a declarat sau prin mandatar special; în lipsa părţii apărătorul nupoate retrage un apel sau un recurs declarat fără să aibă o procurăspecială. Dacă partea se află în stare de deţinere, poate retrageapelul sau recursul printr–o declaraţie scrisă atestată sau printr–odeclaraţie orală consemnată într–un proces-verbal de cătreadministraţia locului de deţinere. Reprezentanţii legali pot retrageapelul sau recursul, în ce priveşte latura civilă, cu respectareacondiţiilor prevăzute de legea civilă95. Inculpatul minor nu poateretrage apelul sau recursul declarat personal sau de reprezentantulsău legal, instituindu–se astfel o garanţie pentru apărarea intereselorsale legitime.Apelul sau recursul declarat de procuror poate fi retras de cătreprocurorul ierarhic superior. Dacă apelul sau recursul retras deprocurorul ierarhic superior fusese declarat în favoarea unei părţi,legea permite însuşirea acestuia de către acea parte, presupunîndu–

94 De exemplu, dacă sînt întrunite condiţiile liberării condiţionate, inculpatulaflat în stare de deţinere este interesat ca hotărîrea de condamnare sărămînă definitivă imediat, căci această instituţie nu operează decît în

condiţiile unei pedepse cu caracter definitiv.95 De exemplu cu încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă partea civilă este unminor.



DPP–ps–163se că nu a folosit calea de atac ştiind că aceasta fusese declarată deprocuror în favoarea sa.Declaraţia de retragere a apelului sau recursului se poate face în scrisla instanţa a cărei hotărîre a fost atacată, dar de această retragere iaact numai instanţa de apel sau de recurs; retragerea căii de atacordinare se poate face şi direct, oral sau scris, la instanţa sesizată cu

judecarea şi soluţionarea ei. În practica judiciară s–a statuat căinstanţa de judecată, înainte de a lua act de retragerea apelului sau a

recursului, trebuie să pună în vedere părţii consecinţele pe care le arecererea sa, mai ales atunci cînd, existînd apelul sau recursul altorpărţi sau al procurorului, hotărîrea nu rămîne definitivă prin aceastăretragere, cauza urmînd a fi judecată în calea de atac neretrasă.Prin retragerea apelului sau recursului, instanţa sesizată nu mai poateproceda la judecarea şi soluţionarea acestuia, prin încheiere dispunînd

închiderea dosarului; dacă dosarul priveşte numai una din laturilecauzei, rămîne să fie judecat apelul sau recursul numai în latura lacare nu se referă retragerea acestuia. Pentru partea care şi–a retrasapelul sau recursul hotărîrea rămîne definitivă la data expirăriitermenului de apel sau de recurs, dacă declaraţia de retragere s–afăcut înlăuntrul termenului; în celelalte cazuri, hotărîrea rămînedefinitivă la data declaraţiei de retragere, fie că s–a făcut la primainstanţă, fie la instanţa de apel sau de recurs.

§1. Efectele declaraţiei de apel sau de recurs1) Efectul suspensiv de executare (art. 370, 385 5 )

Pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti, dispoziţiile salepenale şi civile nu sînt executorii, deoarece acestea pot fi înlăturate,schimbate sau modificate în calea de atac ordinară a apelului sau arecursului. Cît timp curge termenul de apel sau de recurs estesuspendată executarea tuturor dispoziţiilor din hotărîrea penală faţăde toate părţile din proces. Durata acestei suspendări poate fi maiscurtă şi unitară – dacă termenul de apel sau de recurs curge de la

pronunţarea hotărîrii pentru toate părţile din proces, precum şi pentruprocuror – dar poate fi mai lungă şi neuniformă – dacă termenul

începe să curgă pentru unele părţi de la data comunicării unei copiidupă dispozitivul hotărîrii, iar pentru procuror de la data primiriidosarului la parchet în vederea exercitării căii de atac.În cazul în care s–a declarat apel sau recurs, hotărîrea rămînedefinitivă pînă ce apelul sau recursul este retras sau soluţionat. Spredeosebire, însă, de curgerea termenului de apel sau de recurs, caresuspendă executarea tuturor dispoziţiilor penale şi civile ale hotărîriipronunţate, declararea apelului sau a recursului suspendă numaidispoziţiile privind persoana care l–a declarat şi calitatea saprocesuală96.Efectul suspensiv de executare al declaraţiei de apel sau de recurseste o consecinţă a prezumţiei de nevinovăţie, căci, atîta vreme cît nuexistă o hotărîre definitivă, această prezumţie operează şi nu este

justificată executarea unei condamnări penale faţă de o persoană pecare legea o consideră încă nevinovată.Efectul suspensiv al apelului sau al recursului operează dacă aceastăcale de atac este admisibilă, declarată în termen şi nu există vreodispoziţie legală care prevede altfel.

96 Dacă a declarat apel sau recurs numai partea civilă, este suspendatăexecutarea doar a dispoziţiilor civile din hotărîrea atactă şi numai faţă deaceastă parte.



DPP–ps–164 – În privinţa primei condiţii, se cere ca legea să prevadă că hotărîrea

atacată este supusă apelului sau – după caz – recursului, căci unapel sau un recurs inadmisibil nu poate avea efect suspensiv97.

– Apelul sau recursul trebuie să fie declarat în termenul legal, căciapelul sau recursul tardiv nu produce nici un efect şi, ca atare, nueste suspensiv de executare. De aceea, în cazul repunerii întermen sau al apelului şi recursului peste termen, legea prevedecă instanţa sesizată poate suspenda executarea hotărîrii atacate,

recunoscînd astfel că apelul sau recursul tardiv nu este suspensivde executare.

– Declaraţia de apel sau de recurs suspendă executarea hotărîriiatacate în raport cu devoluţia pe care o produce – totală sauparţială; cînd apelul este declarat de procuror sau de inculpat,suspendarea se referă la dispoziţiile din latura penală şi din ceacivilă; cînd a fost folosit numai de partea vătămată suspendarea sereferă la dispoziţiile din latura penală, iar cînd a fost folosit departea civilă şi partea responsabilă civilmente numai la laturacivilă. Procurorul şi inculpatul pot, prin apelul sau recursul lor, săatace numai dispoziţile penale sau numai pe cele civile, ceea ceatrage suspendarea executării numai cu privire la aceste dispoziţiiatacate.

Efectul suspensiv de executare nu operează, prin excepţie, în cazurile în care legea dispune că declararea căii de atac ordinare nu suspendăexecutarea hotărîrii atacate. Dacă prin sentinţa primei instanţe saudecizia instanţei de apel s–a dispus achitarea sau încetarea procesuluipenal ori condamnarea în condiţiile art. 350 al. 3 lit. a–c şi al. 6,inculpatul arestat preventiv este pus de îndată în libertate, chiar dacăprocurorul a declarat apel sau recurs, acesta neavînd efect suspensivde executare; dacă prima instanţă sau cea de apel a condamnat peinculpatul aflat în stare de libertate la închisoare şi a dispus arestareasa preventivă pînă la soluţionarea definitivă a cauzei, apelul sau

recursul inculpatului nu suspendă executarea dispoziţiei cu privire laarestarea sa preventivă, care este pusă imediat în executare. Deasemenea, nu suspendă executarea recursul declarat împotriva unei

încheieri referitoare la măsuri procesuale98. Şi în cazul procedurii de judecată a infractorilor minori dispoziţiile prin care s–au luat măsurileeducative ale mustrării, libertăţii supravegheate şi internării de îndată

într–un centru de reeducare sînt executorii, chiar dacă inculpatulminor a declarat apel sau recurs (art. 487, 488 şi 490).Deşi regula constă în efectul suspensiv de executare a căii de atacordinare, totuşi, în materie de liberare condiţionată şi de încetare aexecutării pedepsei la locul de muncă, se prevede în mod expres (art.450 al. 4 şi art. 4501 al. 2) că apelul şi recursul declarate de procuror

împotriva hotărîrilor pronunţate în această materie sînt suspensive deexecutare, pentru a împiedica executarea dispoziţiei de liberare, dacăprocurorul contestă îndeplinirea condiţiilor legale.

1) Efectul devolutiv al apelului şi recursului şi limitele sale (art. 371 şi 385 6 )

Prin efect devolutiv al unei c ă i de atac ordinare se înţelegetransmiterea cauzei spre o nouă judecată, de la instanţa a căreihotărîre a fost atacată ( judex a quo) la instanţa căreia îi revine

97 Un recurs împotriva unei hotărîri care soluţionase un recurs anterior esteinadmisibil, astfel că nu poate produce efect suspensiv de executare.98 încheieri prin care s–a luat măsura preventivă (art. 141), s–a prelungi

durata acesteia (art. 159 al. 7), s–a confirmat măsura internării medicale (art.162 al. 6), a fost rezolvată o plîngere împotriva luării măsurilor asigurătorii(art. 168 al. 2) sau a fost suspendată judecata (art. 303 al. 3).



DPP–ps–165atribuţia, potrivit legii, să judece şi să soluţioneze acea cale de atac( judex ad quem). Efectul devolutiv nu promovează, la instanţa căreia ise transmite cauza prin declararea căii de atac, o reeditare a judecăţiicare a avut loc, ci o nouă judecată, cu caracter autonom, care are caobiect reexaminarea acelor dispoziţii din hotărîre care au fost greşitsau nelegal soluţionate. În raport de limitele pe care legea le fixeazăefectului devolutiv, instanţa de apel sau de recurs care examineazăcauza poate efectua o confruntare între modul în care s–a desfăşurat

activitatea procesuală şi modul cum trebuia desfăşurată, potrivit legiide procedură penală; între probele administrate şi probele care maitrebuiau administrate; între ceea ce a reţinut hotărîrea ca adevăr şiceea ce s–a petreceut în realitatea obiectivă; între soluţia adoptatăprin hotărîrea atacată şi soluţia prevăzută de lege şi de împrejurărilecauzei. În funcţie de rezultatele acestei confruntări, instanţa care

judecă în calea de ataac ordinară poate menţine hotărîrea atacată sauo poate desfiinţa în cazul în care s–au constatat erori de fapt şi dedrept.Legea poate reglementa un efect devolutiv integral – atît în fapt, cît şi

în drept (ca în cazul apelului, precum şi al recursului cînd este singuracale de atac ordinară) – sau un efect devolutiv parţial – numai saupreponderent în drept (ca în cazul recursului ca o a doua cale de atacordinară, după apel). Întrucît devoluţia se produce ca o consecinţă aexercitării căii de atac de către partea nemulţumită de soluţiaadoptată prin hotărîrea atacată, reexaminarea cauzei are anumitelimite, mărginindu–se la verificarea acelor dispoziţii pe care parteacare a exercitat calea de atac ordinară le consideră greşite saunelegale şi numai în raport de calitatea pe care o are în proces.

Apelul are un efect devolutiv integral, în sensul că promovează oreexaminare a cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, nunumai cu privire la temeiurile şi cererile formulate de procuror şi depărţi. Pentru a se putea produce un asemenea efect devolutiv

integral, este necesar ca apelul să fie declarat de procuror sau detoate părţile din proces. Un astfel de efect devolutiv integral îlproduce şi declaraţia de recurs a procurorului sau a tuturor părţilor dinproces atunci cînd legea nu prevede drept de apel, singura cale deatac ordinară fiind recursul; în aceste cazuri, recursul îndeplineşte şisarcinile apelului.Cînd recursul constituie a doua cale de atac ordinară, fiind îndreptat

împotriva hotărîrii pronunţate de instanţa de apel, efectul devolutiveste par ţ ial , deoarece instanţa de recurs reexaminează cauza numai

în limitele cazurilor de casare prevăzute în art. 3859, care se referăpreponderent la vitium in procedendo şi error in jure, deci la încălcăriale legii de procedură penală sau ale legii substanţiale penale şi civile;se consideră că erorile de fapt au fost înlăturate la judecata în apel,instanţei de recurs revenindu–i sarcina de a veghea la respectarealegii şi aplicarea ei unitară.Devoluţia se produce cu privire la faptele şi persoanele pentru care afost sesizată prima instanţă prin rechizitoriu sau prin plîngereaprealabilă a persoanei vătămate sau pentru care s–a extins obiectul

judecăţii în condiţiile legii; ca urmare, reexaminarea cauzei are învedere şi situaţia în care s–au omis de la soluţionare fapte şi persoanecu care fusese sesizată instanţa a cărei hotărîre a fost atacată, pentrua da o soluţie şi cu privire la acestea, dar şi situaţia în care s–apronunţat o condamnare pentru fapte şi persoana cu care instanţa nu

fusese legal sesizată, pentru acestea urmînd să se procedeze ulteriorpotrivit legii.



DPP–ps–166Efectul devolutiv al apelului şi al recursului are anumite limite, însensul că instanţa judecă apelul sau recursul numai cu privire lapersoana care l–a declarat şi la persoana la care acesta se referă, şinumai în raport de calitatea pe care o are în proces apelantul saurecurentul.Limitele determinate de persoana care a declarat apel sau recurs şide persoana la care se referă declaraţia de apel sau de recurs sînt ourmare a caracterului facultativ al folosirii căii de atac ordinare; dacă,

dintre toţi inculpaţii condamnaţi, numai unul a declarat apel saurecurs, se consideră că ceilalţi sînt mulţumiţi de soluţia pronunţată şi,la data expirării termenului de declarare a căii de atac ordinare,pentru ei hotărîrea a rămas definitivă. Ca urmare, instanţa de apel saude recurs reexaminează numai dispoziţiile din hotărîrea atacată careprivesc pe apelant sau pe recurent; nu se poate desfiinţa o hotăre

judecătorească apelată numai de un inculpat, ca efect devolutiv,pentru o eroare de fapt sau de drept care priveşte pe un alt inculpat.Atunci cînd declaraţia de apel sau de recurs este făcută numai

împotriva situaţiei unui inculpat, iar în cauză sînt mai mulţi inculpaţi,instanţa va judeca apelul sau recursul numai cu privire la inculpatul

împotriva căruia s–a declarat calea de atac ordinară. Apelul saurecursul procurorului, declarat fără nici un fel de precizare la ce fapteşi persoane se referă, are un efect integral, în sensul că devoluează cuprivire la toate persoanele care au fost părţi în proces, deoarece apărăinteresele generale ale societăţii; dar procurorul poate restrîngedeclaraţia sa de apel sau de recurs numai cu privire la anumitepersoane (numai la unul sau unii inculpaţi dintre toţi cei judecaţi); înacest caz, devoluţia apelului sau recursului său este limitată numai lainculpaţii la care se referă declaraţia sa de apel sau de recurs făcută

în termenul legal; faţă de ceilalţi inculpaţi hotărîrea a rămas definitivăla data expirării termenului de apel sau de recurs.Limitarea efectului devolutiv decurge şi din calitatea procesuală pe

care o are persoana care declară apel sau recurs. Din acest punct devedere se face distincţie, pe de o parte, între apelul şi recursulprocurorului şi al părţilor, care devoluează cauza cu privire la fondulcauzei (la soluţia dată în acţiunea penală şi acţiunea civilă), iar pe dealtă parte la apelul şi recursul martorului, expertului, interpretului,apărătorului şi ale oricăror persoane vătămate printr–o măsură sauprintr–un act al instanţei, care devoluează cauza numai cu privire lacheltuielile judiciare, retribuţiile cuvenite ori la vătămarea personalăce s–a cauzat.Cu privire la fondul cauzei, apelul şi recursul procurorului şi aleinculpatului devoluează ope legis atît latura penală, cît şi latura civilă;ale părţii vătmate numai latura penală; ale părţii civile şi ale părţiiresponsabile civilmente numai latura civilă. Procurorul şi inculpatulpot limita devoluarea apelului sau recursului numai la latura penalăsau numai la latura civilă, cu condiţia ca această restrîngere să rezulte

în mod neechivoc din declaraţia de apel sau de recurs făcută întermenul legal.Îmbinînd cele două limite ale efectului devolutiv ale apelului şirecursului, adăugînd totodată consecinţele decurgînd din efectulneagravării situaţiei celui ce a exercitat calea de atac ordinară, sepoate face următoarea schemă asupra acestui efect: – în apelul şi recursul procurorului, fără rezerve, devoluţia este

totală, atît în latura penală, cît şi în latura civilă, cu privire la toate

persoanele care au fost părţi în proces şi cu privire la orice lipsuri,fie în favoarea, fie în defavoarea oricărei părţi;



DPP–ps–167 – în apelul şi recursul inculpatului se devoluează cauza în amîndouă

laturile procesului, dar numai în ce priveşte persoana sa, pentruorice lipsuri care sînt în defavoarea sa;

– în apelul şi recursul părţii vătămate se devoluează numai laturapenală a cauzei şi la soluţia care o priveşte;

– în apelul şi recursul părţii civile şi al părţii responsabile civilmentese devoluează cauza numai cu privire la latura civilă şi numai înlegătură cu soluţia care o priveşte pe fiecare din aceste părţi,

pentru orice lipsă care este în defavoarea lor.La acestă schemă trebuie să se adauge limita privind devoluţiagenerală a recursului împotriva hotărîrilor date în apel, cînd devoluţiase limitează numai la lipsurile la care se referă cazurile de casareprevăzute în art. 3859.

1) Efectul neagravării situaţiei în propria cale deatac ordinară (art. 372 şi 385 8 )

Părţile pot avea deplină libertate în exercitarea apelului şi a recursuluinumai dacă au siguranţa că un asemenea demers nu va atrage oschimbare sau modificare a hotărîrii atacte în detrimentul intereselorlor legitime. De aceea, în materia căilor de atac este operant efectulneagravării situaţiei părţii în propriul său apel sau recurs (nonreformatio in pejus).În definirea acestui efect, în art. 372 şi 3858 se prevede că “instanţade apel (de recurs), soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţia maigrea pentru cel ce a declarat apel (recurs)”. Această dispoziţie, însensul său strict, însemamnă că instaţa de apel sau cea de recurs,atunci cînd soluţionează cauza, nu poate agrava direct situaţiaapelantului sau a recurentului; în realitate, efectul “non reformatio in

pejus” are o întindere mai mare, căci agravarea situaţiei părţii înpropriul său apel sau recurs nu este posibilă nici atunci cînd,desfiinţîndu–se hotărîrea atacată cu rejudecare la prima instanţă saula instanţa de apel sau de recurs, aceste instanţe pronunţă o nouă

soluţie în acea cauză; în această situaţie, soluţia dată în cauză nuaparţine instanţei care judecă în apel sau în recurs, ci instanţei carerejudecă după desfiinţarea sau casarea hotărîrii, prin trimitere sauprin reţinere. De asemenea, actunci cînd instanţa de apel sau derecurs a dispus restituirea cauzei la procuror, nu este posibilăagravarea situaţiei părţii în propria sa cale de atac dacă, dupăemiterea unui nou rechizitoriu, cauza revine spre judecată la primainstanţă.Efectul neagravării situaţiei părţii în propria sa cale de atac devineincident numai atunci cînd există doar apelul sau recursul părţii sau şial unei părţi cu care formează un grup procesual (de exempluinculpatul şi partea responsabilă civilmente). Cînd există şi apelul saurecursul unei părţi cu interese contrare (inculpat şi parte vătămată,parte civilă, şi parte responsabilă civilmente), precum şi întotdeaunacînd există apelul sau recursul procurorului în defavoare sau fără nicio precizare de restrîngere, se poate agrava situaţia oricăreia dinpărţile care au declarat apel sau recurs, deoarece agravarea este oconsecinţă a căii de atac exercitate de procuror sau de către parteacu interese contrare.În cazul cînd există numai apelul sau recursului inculpatului, instanţade apel sau, atunci cînd legea permite, instanţa de recurs nu poateagrava situaţia prin schimbarea soluţiei (din achitare în condamnare)sau a încadrării juridice într–o infracţiune mai gravă sau de natură a

înlătura incidenţa unor împrejurări favorabile acestuia; prin înlocuireasancţiunii (din măsură educativă în pedeapsă, din amendă în închisoare) sau mărirea cuantumului aceleiaşi pedepse ori adăugarea



DPP–ps–168unui spor la pedeapsa aplicată, prin aplicarea unor măsuri desiguranţă, la care nu fusese iniţial condamnat; prin reţinerea în apelsau în recurs a stării de recidivă, concursului de infracţiuni în loc deinfracţiune continuată; prin înlăturarea circumstanţelor atenuanteacordate prin hotărîrea atacată; de asemenea, prin obligarea ladespăgubiri civile şi cheltuieli judiciare mai mari decît cele la carefusese iniţial obligat.În apelul sau recursul p ă r ţ ii civile, agravarea situaţiei sale se produce

dacă i s–ar respinge acţiunea civilă, deşi aceasta fusese admisă prinhotărîrea atacată, dacă i s–ar micşora despăgubirile acordate saudacă ar fi scoasă din cauză partea responsabilă civilmente. Seproduce o agravare a situaţiei p ă r ţ ii responsabile civilmente dacă,declarînd apel sau recurs pentru a i se acorda cheltuieli judiciare, deşianterior nu se reţinuse o astfel de obligaţie, ori dacă se majoreazădespăgubirile civile şi cheltuielile judiciare la care fusese obligată prinhotărîrea atacată.În ce priveşte apelul p ă r ţ ii v ă t ă mate, incident numai în cauzele în

care acţiunea penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă, s–apus problema dacă se poate considera o agravare a situaţiei saleatunci cînd instanţa de apel sau de recurs constată existenţa uneierori de fapt sau de drept în detrimentul inculpatului. Practica

judiciară a statuat că în recursul părţii vătămate prin care s–a solicitatmajorarea pedepsei aplicate inculpatului se poate pronunţa oricaredin soluţiile prevăzute la judecata în recurs; ca urmare, s–ar puteapronunţa în loc de condamnare o soluţie de achitare sau de încetare aprocesului penal ori s–ar putea menţine condamnarea, dar micşorapedeapsa. Această practică se întemeiază pe ideea că nu se poateconsidera o agravare a situaţiei părţii vătămate schimbarea saumodificarea soluţiei în favoarea inculpatului, deoarece aplicareacorectă a legii penale nu poate depinde de interesele nelegitime aleacestei părţi; dacă apelul sau recursul procurorului în defavoarea unei

părţi poate fi admis şi în favoarea acestuia, o soluţie similară trebuiesă se aplice, în latura penală, şi în apelul sau recursul părţii vătămate.Pentru martor, expert, interpret, ap ă r ă tor, persoan ă v ă t ă mat ă îninteresele sale legitime printr–un act sau o măsură a instanţei

judecătoreşti, în apelul sau recursul lor nu se poate înlătura ceea ce lis–a acordat prin hotărîrea atacată şi nici micşora; în cazul aplicăriiunei amenzi judiciare, aceasta nu poate fi majorată.De regulă, apelul sau recursul procurorului poate atrage atîtagravarea, cît şi atenuarea soluţiei pronunţate faţă de una din părţiledin proces. Dar procurorul poate face precizarea expresă în apelul saurecursul declarat, în sensul că cere o soluţie în favoarea părţii la carese referă calea de atac; în acest caz, apelul sau recursul procuroruluise consideră că ar fi al părţii în favoarea căreia a fost declarat, astfel

încît nu se poate agrava situaţia acestei părţi. Pentru a putea opera înfavoare apelul sau recursul procurorului, este necesar ca precizareacu privire la exercitarea sa în favoarea sau în defavoarea unei părţi sărezulte din declaraţia de apel sau de recurs făcută în termenul legal; oastfel de precizare trebuie să fie neechivocă în favoarea părţii, căci ofomrulare ambiguă sau neutră, din care pot să rezulte şi elemente înfavoare, dar şi în defavoare, nu produce efectul de neagravre; deasemenea, acest efect nu se produce dacă precizarea în favoareapărţii este cuprinsă nu în declaraţia de apel sau de recurs, ci înmemoriul cuprinzînd motivele de apel sau de recurs, depus după

expirarea termenului legal. Efectul se produce numai cu privire lapartea faţă de care s–a declarat apel sau recurs în favoarea ei; astfel, într–o cauză cu mai mulţi inculpaţi, procurorul poate declara apel sau



DPP–ps–169recurs numai în favoarea unor dintre ei, caz în care numai acestora nuli se poate agrava situaţia din proces.Efectul neagravării situaţiei în propria sa cale de atac, sub toateaspectele arătate, se aplică integral în cazul apelului şi al recursului

împotriva hotărîrilor care nu sînt supuse apelului, unde devoluţia esteintegrală şi se poate reforma hotărîrea în ce priveşte faptele reţinuteşi sancţiunea aplicată; în cazul recursului declarat împotriva hotărîrilorpronunţate de instanţa de apel, situaţiile analizate sînt restrînse,

deoarece instanţa de recurs nu poate reforma, de regulă, hotărîrearecurată sub aspectul faptelor.De asemenea, dacă în apelul inculpatului s–a menţinut hotărîreaprimei instanţe, recursul procurorului împotriva hotărîrii în apel nu maipoate înrăutăţi situaţia inculpatului staiblită de prima instanţă, căciprocurorul nu a atacat cu apel hotărîrea primei instanţe; cel mult înrecurs se poate menţine soluţia pronunţată de prima instanţă.Aplicarea efectului neagravării situaţiei părţii în propria sa cale deatac constituie o limitare a efectului devolutiv, fiindcă în apelul saurecursul inculpatului, spre exemplu, nu se poate reţine o eroare defapt sau de drept, cuprinsă în hotărîrea atactă, dacă este de natură aagrava situaţia acestuia99.

2) Efectul extensiv al apelului şi al recursului (art.373 şi 385 7 )

Dacă efectul devolutiv limitează examinarea cauzei numai cu privirela persoana care a declarat apel sau recurs şi la persoana la care sereferă apelul sau recursul declarat, efectul extensiv obligă instanţa deapel sau de recurs să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire lapărţile care nu au declarat apel sau recurs şi la acelea la care acestanu se referă, abilitînd–o să hotărască şi în privinţa lor, fără să le poatăcrea acestor părţi o situaţie mai grea. Deci efectul extenstiv esteincident numai atunci cînd într–o cauză penală sînt mai mulţi inculpaţi,mai multe părţi civile sau părţi responsabile civilmente, dintre care

numai unele au declarat apel sau recurs ori numai la unele se referăapelul sau recursul declarat. Ar fi neechitabil ca instanţa de apel saude recurs să constate existenţa unor erori de fapt sau de drept îndefavoarea şi a părţilor care nu au declarat apel sau recurs ori la carenu se referă apelul sau recursul declarat, dar să nu le poată îndreptasau înlătura cu ocazia soluţionării cauzei.Extinderea are loc faţă de persoanele din acela ş i grup procesual ;apelul sau recursul unui inculpat permite instanţei de apel sau derecurs să extindă examinarea cauzei şi asupra situaţiei altui inculpatcare nu a declarat apel sau recurs, iar în latura civilă asupra situaţieipărţii responsabile civilmente. Extinderea nu poate avea loc faţă de oparte cu interese contrare (de exemplu de la inculpat la partea civilă),deoarece extinzîndu–se apelul sau recursul inculpatului în favoareapărţii civile s–ar încălca efectul neagravării situaţiei părţii în propria sacale de atac, o schimbare în favoarea situaţiei părţii civile neputînd fidecît în detrimentul inculpatului care a declarat apel sau recurs.Pentru a opera efectul extensiv se cere, în primul rînd, să existe unapel sau recurs declarat în termen şi admisibil, căci numai oasemenea cale de atac produce devoluare şi extindere. Extindereaare loc şi în raport de calitatea celui ce a declarat apel sau recurs,deoarece apelul sau recursul părţii civile, devoluînd numai latura

99 Un astfel de efect, constituind o garanţie pentru orice parte din proces înexercitarea fără reticenţă a căii de atac ordinare, este menţinut ca o cucerire

democratică a legii noastre de procedură penală, chiar dacă uneori împiedică înlăturarea unor erori ale hotărîrii atacate; înlăturarea acestor erori rămîne săfie obţinută prion exercitarea unei căi de atac extraordinare.



DPP–ps–170civilă, extinderea nu se poate face decît cu privire la această latură.Se cere, totodată, să existe o altă parte care nu a declarat apel saurecurs ori la care nu se referă apelul sau recursul declarat; esteadmisibilă însă extinderea şi atunci cînd partea faţă de care se faceextinderea a declarat, iniţial, apel sau recurs, pe care însă l–a retrasori este tardiv, întrucît la data judecăţii în apel sau recurs pentruaceastă parte hotărîrea devenise definitivă, ca şi cum nu ar fi declaratdeloc apel sau recurs. Efectul extensiv este limitat în acţiunea sa,

extrinderea fiind posibilă numai în favoare; cîtă vreme partea nu adeclarat apel sau recurs ori împotriva sa nu s–a declarat apel saurecurs, înseamnă că situaţia sa a rămas definitivă, astfel că nu s–arputea justifica soluţia care o priveşte decît dacă operează în favoareasa.S–a pus problema dacă extinderea este determinată de “declaraţia”de apel sau de recurs ori de “soluţia” de admitere a căii de atacexercitate şi de temeiul pentru care s–a admis. În Codul de procedurăpenală din 1936, efectul extensiv avea în vedere soluţia de admitere aapelului sau recursului şi existenţa unui temei comun, aplicabil şipărţii ce nu a declarat apel sau recurs ori la care acesta nu se referă.În redactarea ulterioară, în vigoare şi astăzi, se consideră că ceea cedă efect extensiv este declaraţia de apel sau de recurs, căci aceastaobligă instanţa de apel sau de recurs să examineze cauza şi cu privirela părţile care nu au folosit calea de atac ordinară sau la care aceastanu se referă. În acest mod, s–ar putea admite apelul sau recursuldeclarat pe un anumit temei faţă de partea care l–a declarat şi pe alttemei faţă de partea care nu a folosit calea de atac100.În practică, efectul extensiv are aplicare mai ales atunci cînd în apelsau în recurs se constată o eroare – de fapt sau de drept – comunăcelui ce a declarat calea de atac cu cel ce nu a exercitat–o deloc sau

în termenul legal101. Extinderea nu operează dacă eroarea de dreptsau de fapt se referă numai la persoana celui ce a folosit calea de

atac.Deşi dispoziţiile care reglementează efectul extensiv al apelului (art.373) nu se deosebesc de cele ale recursului (art. 3857), totuşi trebuieacceptată o limitare accentuată a efectului extensiv al recursului.Dacă pentru cel care a declarat recurs devoluţia nu poate fi decît “înlimitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859”, nici extinderea nupoate depăşi aceste limite; pe de o parte, examinarea prin extinderese poate face pe baza motivelor de recurs formulate în scris sau oralde cel ce a declarat recurs (art. 3856); pe de altă parte, instanţa poateextinde examinarea şi pe baza acelor cazuri care se pot invoca dinoficiu (art. 3859 al. 2). La apel, precum şi la recursul împotrivahotărîrilor ce nu sînt supuse apelului, examinarea cauzei făcîndu–sesub toate aspectele de fapt şi de drept, o astfel de limită nuacţionează.

100 În apelul părţii responsabile civilmente se poate constata că pentruaceasta nu sînt întrunite condiţiile răspunderii pentru paguba cauztă prinfapta inculpatului, ceea ce trebuie să atragă exonerarea ei de obligaţia ladespăgubiri civile; prin extindere se poate însă constata şi greşita calculare adespăgubirilor civile care afectează situaţia inculpatului, urmînd ca acesteasă fie reduse la reala lor valoare.101 De exemplu dacă în apelul unui inculpat se constată inexistenţa fapteisau lipsa caracterului penal al acesteia, în mod logic trebuie să se extindăaceastă constatare şi la ceilalţi participanţi care nu au declarat apel; dacă seconstată că încadrarea juridică dată faptei trebuie schimbată într–o

infracţiune mai puţin gravă, apelul sau recursul unui inculpat trebuie extins şila inculpaţii participanţi la acea infracţiune care nu au declarat apel saurecurs, pentru a se da o soluţie similară şi faţă de aceştia.



DPP–ps–171Pentru recurs, în art. 3857 al. 2 se prevede că procurorul, chiar dupăexpirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursuluideclarat de el în termen şi faţă de alte persoane decît acelea la cares–a referit, fără a putea crea acestor persoane o situaţie mai grea.Ceea ce s–a arătat la efectul extensiv al recursului declarat de părţi seaplică şi recursului declarat de procuror în condiţiile arătate102.

Cap. I. §1. Trăsăturile caracteristice ale apelului

În reglementarea Codului nostru de procedură penală, apelul este o

cale ordinară de atac prin care se promovează la instanţa imediatsuperioară – ca instanţă de apel – o rejudecare a cauzei în fond, subtoate aspectele de fapt şi de drept, cu aptitudinea de a se schimbasau modifica soluţia dată prin hotărîrea atacată în privinţa părţii carea declarat apel sau la care se referă declaraţia de apel, în limitelecalităţii sale procesuale.Este o cale se atac ordinar ă, deoarece se îndreaptă împotriva hotărîriinedefinitive pronunţate de prima instanţă şi, prin declararea sa, se

împiedică rezolvarea definitivă a cauzei pînă la judecarea şisoluţionarea sa. Apelul nu se îndreaptă împotriva oricărei hotărîripronunţate de prima instanţă, întrucît unele sentinţe pronunţate de

judecătorie şi tribunalul militar, precum şi toate sentinţele pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie nusînt supuse apelului, ceea ce–i dă, în raport de recurs, caracterul decale de atac specială.Apelul este o cale de atac asupra fondului, în sensul că sereexaminează cauza în fond, cu privire la existenţa faptei, a săvîrşiriiei cu vinovăţie de către inculpat şi a răspunderii penale a acestuia, cuo reexaminare a încadrării juridice a faptei, a circumstanţeloragravante şi atenuante în care a fost săvîrşită, a individualizării

juridice a sancţiunii penale, atît cu privire la felul pedepsei şicuantumului acesteia, cît şi a modalităţii de executare; de asemenea,se rejudecă pricina şi cu privire la latura civilă, cu dreptul de a se

schimba soluţia sau de a se modifica. De aceea, legea prevede căinstanţa de apel este “obligat ă ca, în afară de temeiurile invocate şicererile formulate de apelant, s ă examineze cauza sub toateaspectele de fapt ş i de drept ” (art. 371 al. 2). Deşi la instanţa de apelse pot administra noi probe, se poate da o nouă apreciere probelor

102 Dacă în recursul procurorului împotriva unui inculpat condamnat instanţade recurs constată că fapta nu are caracter penal sau că trebuie săprimească o încadrare juridică mai puţin gravă, are obligaţia să extindăexaminarea şi asupra situaţiei celorlalţi participanţi la aceeaşi faptă, pentru ase da o unică soluţie pentru toţi; de asemenea, dacă se constată că pentruinculpatul la care se referă recursul procurorului s–a pronunţat o pedeapsăpeste limitele legale, iar pentru alt inculpat se constată, prin extinderea

recursului procurorului, existenţa unei cauze de nepedepsire (de exemplurudenie apropiată), pentru un inculpat se va reduce pedeapsa în limitelelegale, iar pentru celălalt se va înceta procesul penal.

Ca p.II. A

pel ul



DPP–ps–172administrate şi, ca urmare, se poate schimba soluţia dată de primainstanţă, totuşi, fiind o cale de atac ce se exercită în libera voinţă apărţilor, rejudecarea cauzei are loc cu privire la cel ce a declarat apelşi la situaţia sa rezultată din hotărîrea apelată. Deci rejudecareacauzei în fond se produce în limitele în care a avut loc judecata înprimă instanţă, determinate de declaraţia de apel; situaţia părţilorcare nu au declarat apel sau împotriva cărora nu există un apeldeclarat nu mai este rejudecată de către instanţa de apel, faţă de ele

hotărîrea primei instanţe rămînînd definitivă prin neapelare întermenul legal; prin excepţie, poate fi luată în examinare şi situaţiaacestor părţi dacă s–a produs o eroare de fapt şi de drept îndefavoarea lor.

Judecata în apel se desfăşoară la instanţa ierarhic superioară celeicare a judecat în primă instanţă, caracteristică pentru căile de atac dereformare, formînd un al doilea grad de jurisdicţie; acest carcater este

întărit prin dreptul conferit instanţei de apel de rejudecare a cauzei înfond, de a completa probele administrate de prima instanţă şi de a dao nouă apreciere a acestora, fără a desfiinţa, în prealabil, hotărîreaapelată; de asemenea, prin dreptul de a adopta o altă soluţie de fonda cauzei, care poate fi şi inversă faţă de soluţia dată de primainstanţă; în acest mod se reformeaz ă soluţia dată cauzei. Dacă subCodul de procedură penală din 1936 apelul era în mod exclusiv o calede atac de reformare, instanţa de apel fiind obligată să rejudececauza în fond şi să adopte soluţia corespunzătoare legii şi adevărului,

în noua reglementare apelul, în anumite cazuri, este şi o cale de atacde anulare, căci se rezumă a desfiinţa hotărîrea apelată cu trimitere laprima instanţă spre rejudecare în fond, ceea ce este caracteristic căiide atac de anulare; după rejudecarea la prima instanţă, noua hotărîrepronunţată este supusă şi ea apelului. Cum aceste cazuri de trimiterespre rejudecare la prima instanţă sînt limitate, substituindu–secazurilor specifice opoziţ iei (cale de atac ordinară înlăturată din

legislaţia noastră procesuală penală), apelul este considerat înprincipal ca o cale de atac de reformare.Fiind un al doilea grad de jurisdicţie în fond, cu prezumţia că acteleefectuate cu încălcarea regulilor de procedură în cursul urmăririipenale şi al judecăţii în primă instanţă se refac prin cercetarea

judecătorească şi dezbaterile de la judecata în apel, existenţa uneinulităţi – fie ea absolută, fie relativă – nu atrage decît desfiinţareahotărîrii primei instanţe şi rejudecarea cauzei în fond de către instanţade apel, fără a se mai trimite cauza spre refacerea actelor nule, dupăcaz, la organul de urmărire penală sau la prima instanţă, cu excepţiaunor cazuri strict determinate de lege.Aceste caracteristici ale apelului, în reglementarea actuală, îldeosebesc de reglementarea Codului din 1936, dar şi dereglementarea recursului din Codul de procedură penală din 1968, încare acesta, fiind singura cale de atac ordinară, căpăta puternicecaracteristici ale apelului anterior.

§1. Hotărîrile judecătoreşti penale ce pot fi atacatecu apel

1) Apelul se poate declara împotriva hotărîrilor penale pronunţate de prima instanţă de judecată

Apelul fiind calea de atac ordinară care promovează al doilea grad de jurisdicţie, la o instanţă superioară, sînt supuse acestei căi de atacnumai hotărîrile pronunţate de prima instanţă de judecată. Această

regulă decurge din dispoziţiile art. 361, potrivit cărora pot fi atacatecu apel sentinţ ele, ori aceste hotărîri sînt pronunţate numai de primainstanţă de judecată; de asemenea, se prevede că “încheierile date



DPP–ps–173de prima instanţă pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul”, ceeace confirmă regula folosirii apelului numai împotriva hotărîrilor primeiinstanţe.Prin sentinţă prima instanţă soluţionează cauza sau se dezinvesteştefără a soluţiona cauza (art. 311 al. 1). Întrucît sentinţele dedezinvestire nu pot fi atacate cu apel, înseamnă că apelul se poate

îndrepta numai împotriva sentinţelor prin care se soluţionează cauza.Prin unele sentinţe penale se soluţionează fondul cauzei, prima

instanţă pronunţîndu–se asupra existenţei faptei penale, a vinovăţieiinculpatului şi asupra pedepsei pe care trebuie să o sufere în caz devinovăţie; prin alte sentinţe, prima instanţă soluţionează “cauza”, însensul că se pronunţă asupra cererii sau căii de atac adresateacesteia. În ambele situaţii sentinţele prin care se soluţionează“fondul” sau simplu “cauza” pot fi atacate cu apel.Sînt sentinţe prin care prima instanţă soluţionează fondul cauzei:sentinţele de condamnare, de achitare şi de încetare a procesuluipenal, deoarece prin acestea se rezolvă acţiunea penală şi, eventual,acţiunea civilă deduse în faţa primei instanţe de judecată. În cazul încare acţiunea civilă a fost disjunsă de acţiunea penală şi afostsoluţionată ulterior, printr–o sentinţă penală distinctă de sentinţa princare a fost soluţionată acţiunea penală, pot fi atacate cu apel fiecaredin cele două sentinţe, căci prin ele se rezolvă fondul cauzei –acţiunea penală şi acţiunea civilă. Sînt supuse apelului şi sentinţele decondamnare, achitare şi încetare a procesului penal date în procedurade urgenţă privind infracţiunile flagrante (art. 477) şi în proceduraprivind cauzele cu infractori minori (art. 493).Sînt sentinţe prin care se soluţionează “cauza”, deşi nu se rezolvăacţiunea penală sau acţiunea civilă, sentinţele prin care primainstanţă se pronunţă asupra unei căi de atac şi cereri pe care legea ledă în competenţa primei instanţe de judecată. Astfel, poate fi atacatăcu apel sentinţa prin care a fost respinsă în principiu cererea de

revizuire sau prin care a fost admisă sau respinsă în fond această calede atac extraordinară (art. 407); de asemenea, în cazul în carecontestaţia în anulare a fost introdusă la prima instanţă pe temeiulautorităţii de lucru jduecat (art. 386 lit. d, 389 al. 2), sentinţa prin careaceastă cale de atac extraordinară este soluţionată poate fi atacatăcu apel (art. 392 al.ult.). În competenţa instanţei de executare, careeste, de regulă, prima instanţă, sînt date şi procedurile prin care sesoluţionează incidente în executarea unei pedepse, astfel încît şisentinţele pronunţate cu privire la aceste cereri şi incidente sîntsupuse apelului (art. 460). De asemenea sînt supuse apeluluisentinţele prin care se soluţionează de către prima instanţă cererilede reabilitare judecătorească (art. 501) sau de reconstituire a

înscrisurilor judiciare (art. 512 al.ult.).În ce priveşte încheierile date de prima instanţă în cursul judecăţii,acestea pot fi atacate cu apel numai odat ă cu fondul , adică prin apeluldeclarat împotriva sentinţei prin care s–a soluţionat fondul cauzei.Explicaţia acestei reguli constă în faptul că prin încheieri se iau măsuricare servesc la rezolvarea fondului cauzei, făcînd parte integrantă dinsentinţă; ca urmare, atacînd sentinţa, se atacă implicit şi încheierileprin care s–a pregătit soluţionarea fondului.De aceea, în art. 361 se prevede în mod expres că apelul declarat

împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiardacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei. Sînt supuse

acestei reguli (de a nu fi atacate decît odată cu fondul) încheierile princare:





DPP–ps–175Dacă sentinţele arătate mai sus nu pot fi atacate cu apel, în mod logicnu pot fi atacate cu apel nici încheierile date în aceste cauze. Sînt

încheieri ale primei instanţe care nu pot fi atacate cu apel, dar pot fiatacate separat cu recurs; aceste încheieri se referă la măsurilepreventive, măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii şi lasuspendarea judecăţii, ele urmînd a fi examinate în legătură cuhotărîrile supuse recursului. Sînt şi încheieri ce nu pot fi atacate nicicu apel şi nici cu recurs, cum sînt cele prin care s–a respins ori s–a

admis abţinerea sau prin care s–a admis recuzarea (art. 52 al.ult.) şicele prin care s–a hotărît înlocuirea sau reconstituirea unui dosar sau

înscris dispărut (art. 509).Se pune problema dacă hotărîrile date cu ocazia soluţionării unuiconflict de competenţă pot fi atacate cu apel, deoarece în art. 375 seprevede că prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere nu estenecesară în cazul judecării “apelului declarat împotriva hotărîrilor princare s–a dispus restituirea pentru completarea urmăririi penale sauprin care s–a soluţionat un conflict de competenţă”. Deşi textul art.375 a fost introdus prin Legea nr. 45/1993, sîntem în faţa uneiinadvertenţe evidente: pe de o parte, hotărîrea de restituire pentrucompletarea urmăririi penale este o sentinţă de dezinvestire, pentrucare se interzice dreptul la apel împotriva ei (art. 361 lit. d); pe de altăparte, hotărîrea prin care se soluţionează un conflict de competenţănu se dă în primă instanţă, ci de instanţa de regulator de competenţă,care este o instanţă de control, care nu pronunţă o sentinţă, ci odecizie. În art. 27–28, în care se prevăd regulile de competenţă, seface distincţie între judecata în primă instanţă, în apel, în recurs şi cea

în care “se soluţionează conflictele de competenţă”, ceea ce înseamnă că soluţionarea conflictelor de competenţă nu se face înprimă instanţă şi, ca urmare, nu se pronunţă o sentinţă supusăapelului.

§1. Motivele de apel

1) Formularea motivelor de apel Ministerul Public sau partea din proces care declară apel trebuie săarate erorile de fapt şi de drept pe care le cuprinde hotărîrea atacată;criticile aduse hotărîrii pronunţate de prima instanţă constituiemotivele de apel.Motivele de apel se formulează în scris şi se depun odată cu declaraţiade apel sau printr–un memoriu separat, fie la instanţa a cărei hotărîrese atacă, fie la instanţa de apel. Pentru a se putea desfăşura judecata

în apel în contradictoriu (ceea ce presupune cunoaşterea motivelor deapel de către Ministerul Public şi de către partea potrivnicăapelantului), legea cere ca acestea să fie depuse în scris cel mai tîrziupînă în ziua judecăţii; această dispoziţie nu are însă sancţiuneprocesuală, deoarece în art. 374 teza finală se prevede că motivele deapel se pot formula şi oral în ziua judecăţii.Partea potrivnică în apel, numită intimat , poate depune în scris unmemoriu-întîmpinare la motivele de apel formulate de apelant ,argumentînd netemeinicia acestora.

1) Motivele de apel Criticile pe care le face apelantul prin motivele de apel trebuie să se

încadreze în temeiurile pentru care instanţa de apel poate desfiinţa şireforma hotărîrea primei instanţe. În materie de apel, legea nudetermină, ca în materie de recurs, cazurile în care poate fi desfiinţatăhotărîrea primei instanţe, deoarece apelul devoluează cauza sub toate

aspectele de fapt şi de drept (art. 371 al. 2), chiar dacă nu au fostinvocate de apelant, în timp ce motivele de recurs trebuie să se(art. 332 al. 3, 333–337).



DPP–ps–176 încadreze în limitele cazurilor de casare prevăzute în art. 3859. Încadrul acestei prevederi generale – reexaminarea cauzei sub toateaspectele de fapt şi de drept – practica judiciară are în vedereanumite erori de fapt şi de drept de natură a conduce la realizareascopului pentru care a fost declarat apelul – desfiinţarea şi reformareahotărîrii apelate. Se pot arăta care sînt temeiurile pentru care instanţade apel desfiinţează hotărîrea primei instanţe şi, în cadrul acestortemeiuri, se formulează şi motivele de apel. Prin motivele de apel se

arată erorile concrete făcute de prima instanţă în hotărîrea apelată, încadrate într–unul din temeiurile în virtutea cărora hotărîrea primeiinstanţe poate fi desfiinţată de către instanţa de apel.Dacă temeiurile pentru care se poate desfiinţa o hotărîre apelată auun caracter general (servind atît în cazul în care apelul este declaratde procuror, cît şi atunci cînd este declarat de către inculpat, partevătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente), motivele deapel trebuie să se refere la situaţia apelantului sau la persoana la carese referă apelul declarat. Astfel, prin apelul său, apelantul inculpat nupoate cere reformarea hotărîrii atacate în favoarea sau defavoareaaltui inculpat, ci numai în legătură cu dispoziţiile din hotărîre care îlprivesc; în schimb, procurorul poate invoca motive de apel faţă de toţiinculpaţii judecaţi de prima instanţă. De asemenea, dacă inculpatulpoate invoca motive de apel privind atît latura penală, cît şi laturacivilă, apelul părţii civile se limitează numai la soluţia dată în laturacivilă a cauzei. Acelaşi temei de apelare a hotărîrii primei instanţepoate fi invocat prin mai multe motive de apel diferite, chiarcontrare105. Rezultă că motivul de apel invocat de apelant poate fineîntemeiat, fiind respins de către instanţa de apel, în timp ce temeiulde desfiinţare a hotărîrii apelate exprimă, întotdeauna, eroarea defapt sau de drept produsă şi care impune admiterea apelului şidesfiinţarea sentinţei atacate.

Temeiurile pentru desfiinţarea hotărîrii atacate cu apel au în vedere

atît nerespectarea legii de procedură penală şi a celei materiale, cît şierorile în stabilirea faptelor.a) Nerespectarea, în cursul urmăririi penale şi

al judecăţii în primă instanţă, a dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal şi care asigură aflareaadevărului şi garantează drepturile procesuale ale părţilor

Cînd se încalcă o dispoziţie care garantează aflarea adevărului,subzistă o puternică îndoială cu privire la cunoaşterea completă şiexactă a faptelor şi împrejurărilor cauzei; cînd se încalcă o dispoziţiecare garantează drepturile părţilor, există îndoială asupracorectitudinii soluţiei, deoarece părţile nu şi–au putut face apărărilenecesare.În determinarea cazurilor în care încălcarea unei dispoziţii deprocedură atrage desfiinţarea hotărîrii apelate, se aplică teorianulităţilor prevăzute în art. 197. În cazul încălcării în cursul urmăririisau al judecăţii în primă instanţă a unor dispoziţii legale sancţionatecu nulitatea absolută (art. 197 al. 2), această încălcare poate fiinvocată direct prin apelul declarat de către procuror sau de cătrepărţi, fiind posibilă invocarea ei chiar din oficiu de către instanţa deapel, vătămarea fiind prezumată prin voinţa legii, fără posibilitatea de

105 De exemplu greşita individualizare a pedepsei poate fi invocată, ca

motiv de apel, de către procuror, în sensul aplicării unei pedepse prea blîndede către prima instanţă, iar de inculpat în sensul aplicării unei pedepse preaaspre.



DPP–ps–177a fi contradovedită; prin excepţie, în cazurile prevăzute în art. 300 al.2 şi art. 332, nulitatea absolută se acoperă şi nu poate fi invocată lainstanţa de apel. În cazul încălcării la judecata în primă instanţă a uneidispoziţii de procedură penală aflate sub sancţiunea nulităţii relative,această nulitate nu poate fi invocată în apel decît de partea ale căreiinterese au fost vătămate prin încălcarea legii, şi numai în condiţiilede termen prevăzute în art. 197 al. 4. Prin excepţie, instanţa de apelpoate invoca, din oficiu, ca temei pentru desfiinţarea sentinţei penale

apelate, încălcarea unei dispoziţii sancţionate cu nulitatea relativă. Înce priveşte eficienţa invocării unei nulităţi absolute sau relative,trebuie subliniat că la judecata în apel se reexaminează cauza subtoate aspctele, astfel încît, dacă judecata în apel se desfăşoară curespectarea dispoziţiilor legale, se acoperă, de principiu, orice vitiumin procedendo; de aceea, desfiinţînd hotărîrea apelată ca lovită denulitate absolută sau relativă, instanţa de apel va soluţiona apoi cauzapotrivit legii penale şi celei civile şi în conformitate cu faptele completşi corect reţinute. De la această regulă se derogă numai în situaţiileprevăzute în art. 379 pct. 2 lit. b, cînd se trimite spre rejudecare lainstanţa care a pronunţat hotărîrea apelată sau la instanţacompetentă să judece cauza în primă instanţă.

b) La judecata în primă instanţă nu au fost administrate toate probele necesare pentrulămurirea cauzei sub toate aspectele

Apelantul se poate plînge că a solicitat administrarea unor probeconcludente şi utile, dar prima instanţă a respins cererea în modnejustificat; apelantul poate cere, pentru prima oară în apel,administrarea de noi probe, pe care le consideră necesare soluţionării

juste a cauzei; dacă probele provin din înscrisuri, acestea pot fidepuse odată cu declaraţia de apel sau cu memoriul de motive deapel; administrarea de probe noi poate fi cerută şi de intimat şi deprocurorul de şedinţă; dacă instanţa de apel consideră că cererile

pentru administrarea de probe noi sînt întemeiate, înainte de adesfiinţa hotărîrea apelată, dispune administrarea lor. Instanţa de apelpoate dispune şi din oficiu administrarea de probe noi în apel, princare se verifică dacă prima instanţă a stabilit complet şi corect faptelecauzei.

c) Aprecierea necompletă sau greşită a probelor administrate

Ca temei de apel se poate invoca şi omisiunea de la apreciere a unorprobe esenţiale sau arătarea probelor care au fost greşit apreciate,prin susţinerea ca reflectînd adevărul, deşi au fost consideratemincinoase, ori dimpotrivă, că sînt mincinoase, deşi au fost apreciateca veridice. În aceste cazuri există erori asupra faptelor şi, ca urmare,şi o soluţionare greşită a cauzei, raţiune pentru care sentinţa apelatătrebuie desfiinţată. În acest scop, se dă o nouă apreciere probelor,corespunzătoare tuturor probelor administrate, ceea ce poate duce lasoluţii inverse106.

d) S–au reţinut fapte fără să existe probe caresă le susţină sau, dimpotrivă, din proberezultă existenţa unor fapte sau împrejurări pe care prima instanţă nu le–a reţinut

Apelul declarat tinde să înlăture aceste situaţii necorespunzătoareunei soluţionări juste a cauzei, prin reţinerea faptelor care au un

106 Dacă din probele administrate în faţa primei instanţe s–a ajuns la

condamnarea inculpatului, reţinîndu–se vinovăţia sa, instanţa de apel, dînd onouă apreciere probelor, poate pronunţa achitarea sa, considerîndu–l că nu asăvîrşit infracţiunea de care este inculpat.



DPP–ps–178suport probatoriu şi înlăturarea acelora care nu sînt susţinute deprobe.

e) Soluţia pronunţată de prima instanţă nucorespunde prevederilor legii penale şi celei civile

Deşi prima instanţă a respectat dispoziţiile care reglementeazădesfăşurarea procesului penal, a lămurit corect şi complet, prin probe,toate faptele şi împrejurările cauzei, totuşi aplicarea greşită a legii

materiale se poate produce prin ignorarea dispoziţiilor legaleaplicabile, prin aplicarea unor dispoziţii care nu erau incidente încauză, prin interpretarea greşită a dispoziţiilor legale – în toatecazurile pronunţîndu–se o soluţie contrară sau neconformă cu legeapenală şi civilă, care trebuie înlăturată şi înlocuită cu o soluţiecorespunzătoare. Dacă încălcarea unei dispoziţii a legii de procedurăatrage desfiinţarea hotărîrii atacate numai în cazul în care se produceo vătămare a posibilităţilor de soluţionare justă a cauzei, în cazul

încălcării legii penale sau a celei civile se pronunţă întotdeauna osoluţie nelegală care trebuie înlocuită cu o soluţie conformă cuprevederile legii materiale.

f) La stabilirea pedepsei, a măsurilor educativeşi a celor de siguranţă, prima instanţă nu afăcut o individualizare corectă a sancţiunilor,în concordanţă cu criteriile pe care le prevede art. 72 Cod penal

Instanţa de apel are obligaţia, în apelul procurorului, al părţiivătămate sau a inculpatului, să desfiinţeze sentinţa penală apelată şisă stabilească sancţiunile în conformitate cu criteriile fixate de lege.

* * *

Acestea sînt temeiurile care pot determina instanţa de apel sădesfiinţeze sentinţa penală apelată şi să dea o nouă soluţie cauzei, fieschimbînd soluţia (din condamnare în achitare sau invers), fie

modificînd soluţia de condamnare (prin schimbarea încadrării juridice,modificarea pedepsei etc.); de asemenea, în apel se poate modificasau schimba soluţia dată cu privire la acţiunea civilă. Apelantul caredoreşte să obţină o reformare a sentinţei atacate trebuie să invoceaceste temeiuri prin motive concrete de apel, astfel încît să se ajungăla o altă soluţie sau la o modificare a soluţiei date de prima instanţă.

I.2. Judecata în apel

§1. Desfăşurarea judecăţii în apel 1) Măsurile pregătitoare şedinţei de judecată în apel

După ce a expirat termenul de declarare a apelului, prima instanţă înaintează dosarul cauzei, împreună cu toate declaraţiile de apel, la

instanţa ierarhic superioară competentă funcţional să judece şi săsoluţioneze apelurile declarate. În cazul în care s–a declarat apel decătre una din părţi, după ce dosarul a fost înaintat la instanţa de apel,cererea de apel se trimite acesteia pentru a fi judecată şi soluţionată

împreună cu celelalte declaraţii de apel. Dacă declaraţia de apel nu afost trimisă în termen util pentru a fi judecată împreună cu celelaltedeclaraţii de apel, partea care a declarat în termen apel nu estedecăzută din acest drept, apelul său fiind judecat separat, dupăpronunţarea instanţei de apel asupra celorlalte apeluri declarate,deoarece fiecare parte din proces are un drept autonom de apel cepoate fi valorificat şi trebuie să–şi primească soluţia corespunzătoare.

După fixarea termenului de judecată în apel de către preşedinteletribunalului sau al curţii de apel competente, se dispune citarea



DPP–ps–179părţilor; judecata în apel se desfăşoară public, oral şi contradictoriu, înprezenţa părţilor, ceea ce implică citarea lor.Inculpatul aflat în stare de deţinere trebuie să fie adus la judecata înapel (art. 375), sub sancţiunea unei nulităţi absolute. Deşi în art. 375al. 4 se prevăd unele situaţii în care inculpatul aflat în stare dedeţinere nu este adus la judecata în apel, dispoziţia nu este aplicabilădeoarece hotărîrile prin care s–a dispus restituirea cauzei la procurorpentru completarea urmăririi penale sau prin care s–a soluţionat un

conflict de competenţă nu sînt susceptibile de apel.Întrucît martorii, experţii au fost ascultaţi la judecata în primăinstanţă, nu se mai citează la judecata în apel, afară de cazul cîndinstanţa de apel dispune reascultarea lor.Pînă la data cînd are loc şedinţa de judecată, apelantul poate depunemotivele de apel şi orice înscrisuri noi – certificate de orice fel,adeverinţe, acte autentice, acte sub semnătură privată emanate de lapărţi, scrisori, chitanţe, acte de evidenţă primară etc. Aceste înscrisuritrebuie să fie noi, în sensul că nu au fost prezentate la prima instanţăpînă în momentul pronunţării ei.În practică se prezintă, uneori, declaraţii scrise ale unor persoane,păreri ale unor specialişti, obţinute extrajudiciar; ele nu constituie

înscrisuri propriu-zise, deşi se prezintă în formă scrisă, pe baza cărorase poate soluţiona cauza în apel; dacă instanţa de apel consideră cădeclaraţiile persoanelor care au dat declaraţii scrise sau opiniile scriseale specialiştilor pot contribui la soluţionarea justă a cauzei, vadispune citarea lor ca martori sau invitarea lor ca experţi.

2) Competenţa, compunerea şi constituirea instanţei de apel

Judecata în apel are loc în faţa completului de judecată a instanţeicompetente să judece în apel. Astfel, tribunalul judecă apeluriledeclarate împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii; tribunalulmilitar teritorial judecă apelurile declarate contra sentinţelor

pronunţate de tribunalele militare; curtea de apel judecă apeluriledeclarate împotriva sentinţelor pronunţate de tribunale, iar CurteaMilitară de Apel pe cele declarate împotriva sentinţelor pronunţate detribunalul militar teritorial.Completul de judecată în apel la tribunale şi la curţile de apel esteformat, sub sancţiunea nulităţii absolute, din doi judecători (Legea nr.142/1997 de modificare a Legii nr. 92/1992 – art. 17 al. 2). Latribunalul militar teritorial şi la Curtea Militară de Apel completul esteformat din trei judecători militari, preşedintele avînd cel puţin gradegal cu gradul inculpatului militar.Procurorul participă întotdeauna la judecata în apel, lipsa sa fiindsancţionată cu nulitatea absolută. De asemenea, la instanţelemilitare, procurorul trebuie să fie cel puţin egal în grad cu inculpatulmilitar. Cînd procurorul nu are cel puţin grad egal cu cel judecat, va fiasistat de un alt procuror cu grad corespunzător, numit prin ordinulşefului parchetului militar din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremăde Justiţie.La judecata în apel, părţile – fără a–şi pierde calitatea procesualăanterioară – capătă denumiri specifice căilor de atac; cel ce declarăapel se numeşte apelant , iar partea adversă acestuia se numeşteintimat . Procurorul poate fi şi el apelant; însă cînd apelant este unadin părţi, procurorul participă la judecata în apel în vedereacombaterii unui apel neîntemeiat sau, dimpotrivă, pentru susţinerea

unui apel întemeiat.Apărătorul participă la judecata în apel pentru partea care l–a ales;cînd asistenţa juridică este obligatorie, cauza nu poate fi judecată în



DPP–ps–180apel, sub sancţiunea nulităţii absolute, dacă partea nu este asistatăde un apărător ales sau din oficiu.La judecata în apel, părţile – inclusiv inculpatul – pot fi reprezentate;de regulă, reprezentantul părţii este un avocat care, în acelaşi timp,asigură şi apărarea.

3) Şedinţa de judecată în apel După deschiderea şedinţei de judecată în apel de către preşedintelecompletului de judecată, se procedează la verificarea îndeplinirii

condiţiilor de judecare a cauzei în apel.Verific ă rile prealabile se referă la regularitatea şedinţei de judecatăşi a sesizării instanţei de apel.Presupunînd că este bine alcătuită şi constituită instanţa de judecată,se examinează dacă apelul este în stare de judecată, în sensul căpărţile au fost legal citate, că inculpatul aflat în stare de deţinere esteprezent, iar asistenţa juridică obligatorie este asigurată. Dacă una dinpărţi nu a fost citată şi nu s–a prezentat la judecată, dacă inculpatularestat nu a fost adus sau dacă apărătorul nu s–a prezentat, deşiasistenţa juridică este obligatorie, cauza se amînă pentru altă dată,cînd vor fi îndeplinite aceste cerinţe. În cazul în care procedura decitare în apel a fost legal îndeplinită şi asistenţa juridică asigurată, setrece la verificarea regularităţii sesizării instanţei de apel.Astfel, se verifică dacă sentinţa atacată este, potrivit legii, supusăapelului; dacă declaraţia de apel aparţine unei persoane care estetitular al dreptului de apel; dacă apelul a fost declarat în termen saueste un apel peste termen ori s–a cerut repunerea în termen. În cazul

în care apelul este inadmisbil sau tardiv, judecata nu mai are loc întrucît instanţa de apel nu a fost sesizată potrivit legii. Atunci cîndsînt mai multe apeluri şi numai unele din ele sînt inadmisibile sautardive, judecata se va desfăşura numai cu privire la apelurile legalintroduse.Se discută, de asemenea, orice cerere făcută de procuror sau de părţi

în legătură cu judecarea apelului (cum ar fi o cerere de recuzare, deamînare a cauzei pentru pregătirea apărării etc.).Cînd nu există nici un impediment în desfăşurarea şedinţei de

judecată, se trece la judecarea apelului.Cercetarea judec ă toreasc ă în apel constă în administrareaprobelor noi care sînt necesare pentru soluţionarea cauzei. Dacă înmotivele de apel se critică hotărîrea primei instanţe pentru că nu s–auadministrat toate probele necesare, apelantul trebuie să arate fapteleşi împrejurările ce trebuie dovedite, probele şi mijloacele de probănecesare. Cu privire la admisibilitatea, concludenţa şi utilitateaprobelor se dă cuvîntul intimatului şi procurorului, care, la rîndul lor,pot propune probe noi în combaterea celor propuse de apelant.Instanţa de apel se pronunţă, prin încheiere, asupra cererii de noiprobe, avînd dreptul – motivat – să le admită sau să le respingă.Instanţa de apel poate dispune şi din oficiu administrarea probelornecesare. În cazul în care s–a admis administrarea de noi probe, seprocedează fie la administrarea lor imediată, dacă este posibil, fie laamînarea cauzei pentru o nouă şedinţă de judecată cînd, în cadrulcercetării judecătoreşti, se vor administra aceste probe; cercetarea

judecătorească se desfăşoară în una sau mai multe şedinţe de judecată pînă la epuizarea administrării tuturor probelor admise, cîndse trece la dezbaterile judiciare în instanţa de apel. Admiterea şiadministrarea probelor are loc fără ca, în prealabil, să se admită

apelul şi să se desfiinţeze hotărîrea apelată.Dezbaterile judiciare au ca obiect criticile aduse modului în care s–adesfăşurat judecata în primă instanţă şi a soluţiilor pronunţate de



DPP–ps–181aceasta cu privire la acţiunea penală, la acţiunea civilă şi la altedispoziţii ale hotărîrii apelate. În apel examinarea cauzei se face subtoate aspectele de fapt şi de drept, în limitele situaţiei persoanei carea declarat apel sau la care se referă alepul declarat şi în raport cucalitatea procesuală a apelantului; însă instanţa poate examina cauzaprin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau lacare acestea nu se referă. Deci se discută în contradictoriu nu numaimotivele de apel şi combaterea lor, ci şi acele erori de fapt şi de drept

pe care le–a făcut prima instanţă, invocate din oficiu de către instanţade apel, ţinîndu–se seama de a nu se agrava situaţia apelantului sau acelor faţă de care cauza a fost examinată prin extindere. Deasemenea, în apel se poate da o nouă apreciere probelor din dosarulcauzei (art. 378 al. 2), ceea ce impune prezentarea argumentelorprivind aprecierea incompletă sau greşită a probelor de către primainstanţa. instanţa de apel, avînd dreptul să reformeze hotărîreaatacată, schimbînd sau modificînd soluţiile date de prima instanţă,apelantul susţine în cursul dezbaterilor admiterea apelului, indicînd şisoluţia pe care o propune pentru fondul cauzei; intimatul răspundemotivelor de apel, argumentînd că apelul nu este fondat, raţiunepentru care cere respingerea lui. Procurorul pune concluzii cu privirela temeinicia apelului şi propune soluţia corespunzătoare în raport demodul cum apreciază temeinicia susţinerilor apelantului sau aleintimatului.Ordinea dezbaterilor este următoarea: se dă cuvîntul mai întîiapelantului, apoi intimatului şi la urmă procurorului. Dacă întreapelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul are cuvîntulacesta. Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire lachestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor, în aceeaşi ordine arătatămai sus. Inculpatul are cel din urmă cuvîntul, personal sau prinapărătorul său.După încheierea dezbaterilor se ridică şedinţa de judecată în apel,

instanţa urmînd să delibereze şi să se pronunţe asupra apelului sauapelurilor declarate.4) Deliberarea şi darea hotărîrii

Instanţa de apel deliberează în secret, în prezenţa tuturor judecătorilor care au participat la dezbateri, asupra soluţiei pe caretrebuie să o pronunţe în cauza judecată. Obiectul deliberării constă, înprimul rînd, în examainarea şi pronunţarea asupra tuturor motivelorde apel formulate de apelant şi care au fost puse în discuţie din oficiu.Atunci cînd, în cursul deliberării, instanţa de apel constată erori defapt şi de drept care nu au fost puse în discuţia părţilor, este obligatăsă redeschidă şedinţa de judecată pentru a avea loc dezbatericontradictorii cu privire la aceste noi aspecte.După deliberare, instanţa adoptă soluţia pe care trebuie să o deaapelului sau apelurilor declarate; soluţia se consemnează într–ominută, care constituie dispozitivul deciziei instanţei de apel, aceastaurmînd să fie semnată de toţi membrii completului care au judecat,precum şi de grefier.Minuta se pronunţă în şedinţă publică, în cel mult 15 zile de la data

judecării cauzei, de către preşedintele completului de judecată.Decizia instanţei de apel se redactează apoi în cel mult 20 de zile dela pronunţare.

§1. Soluţiile la judecata în apel 1) Drepturile instanţei de apel în soluţionarea

apelului Apelul fiind o cale ordinară de atac atît cu privire la chestiunile defapt, cît şi la cele de drept, instanţa de apel este învestită, în principiu,



DPP–ps–182cu dreptul de a reforma sentinţa primei instanţe înlăturînd erorile defapt şi de drept şi dînd o soluţie corespunzătoare.Reformarea sentinţei apelate înseamnă adoptarea unei alte soluţiidecît cea pronunţată de prima instanţă sau modificarea acesteia.Pentru a ajunge la o altă soluţie, instanţa de apel poate constata căaprecierea dată probelor este greşită şi că – din aceste probe şi,eventual, din probele administrate în apel – rezultă o altă situaţie defapt decît cea avută în vedere de prima instanţă; ca urmare, instanţa

de apel, spre deosebire de instanţa de recurs, are dreptul de a da onouă apreciere probelor administrate. La o altă soluţie se poateajunge şi atunci cînd, reţinîndu–se aceeaşi situaţie de fapt ca la primainstanţă, aceasta a aplicat greşit legea penală (fie considerîndu–seneprevăzută de legea penă o faptă incriminată de lege, fieconsiderîndu–se infracţiune o faptă neprevăzută de legea penală);deci dacă s–a comis o eroare de drept, instanţa de apel are dreptul săreformeze hotărîrea atacată pentru a aplica corect legea penală şilegea civilă.Reformarea hotărîrii apelate se poate dispune atît în favoarea, cît şi îndefavoarea uneia din părţi; situaţia inculpatului nu se poate agravadecît dacă există apelul procurorului în defavoarea sa sau apelul părţiivătămate. În apelul inculpatului condamnat, instanţa de apel poatepronunţa achitarea sau încetarea procesului penal, în raport decazurile prevăzute de art. 10, după cum poate menţine condamnareacu o încadrare juridică mai uşoară sau cu o pedeasă mai blîndă; înapelul procurorului şi al părţii vătămate se poate pronunţacondamnarea unui inculpat achitat de prima instanţă sau pentru cares–a dispus încetarea procesului penal, ori se poate agravacondamnarea printr–o încadrare juridică a faptei într–o infracţiune maigravă sau printr–o pedeapsă mai severă. În celelalte cazuri agravareasituaţiei unei părţi se poate face în apelul părţii adverse.Apelul nu atrage întotdeauna reformarea hotărîrii primei instanţe de

către instanţa de apel; în unele cazuri, după desfiinţarea hotărîriiapelate, de către instanţa de apel, aceasta dispune trimiterea cauzeispre rejudecare la prima instanţă; este cazul cînd apelul înlocuieşteopoziţia, judecata la prima instanţă desfăşurîndu–se fără a se asiguracontradictorialitatea sau cînd nu s–a soluţionat fondul cauzei.

1) Soluţiile la judecata în apel Deliberînd asupra apelului sau apelurilor declarate şi examinînd cauzasub toate aspectele de fapt şi de drept, inclusiv prin extindere,instanţa de apel pronunţă soluţii de bază: respingerea apelului şiadmiterea sa.

A. Respingerea apelului Se poate dispune în două ipostaze:

a) Apelul nu întruneşte condiţiile legale pentrua investi instanţa de apel cu judecareacauzei – cînd apelul este tardiv sauinadmisibil.

Apelul este tardiv cînd a fost declarat peste termenul legal de apel.Înainte de a lua hotărîrea de a respinge apelul ca tardiv, instanţatrebuie să verifice dacă apelul nu poate fi considerat un apel pestetermen (art. 365) sau dacă nu s–a cerut repunerea în termenul deapel (art. 364). Un apel tardiv nu are puterea de a sesiza instanţasuperioară cu reexaminarea cauzei, raţiune pentru care legea prevederespingerea sa ca lovit de nulitate.

Apelul este inadmisibil cînd este îndreptat împotriva unor hotărîri pecare legea nu le supune apelului sau cînd a fost declarat de o





DPP–ps–184În latura civilă, instanţa de apel: – poate respinge acţiunea civilă admisă de prima instanţă; – poate admite acţiunea civilă respinsă prin sentinţa apelată,

obligînd pe inculpat şi partea responsabilă civilmente la reparaţiicivile şi cheltuieli judiciare;

– poate menţine obligarea la reparaţii civile, reducînd sauamplificînd obligaţia.

Deci soluţia de bază la judecata în apel, după desfiinţarea sentinei

primei instanţe, este pronunţarea, potrivit legii şi adevărului, dupăcaz, a condamnării inculpatului, achitării sale ori încetării procesuluipenal, deci a soluţiilor pe care le poate pronunţa prima instanţăasupra celor două acţiuni exercitate în cursul judecăţii.Admiterea apelului, desfiinţarea hotărîrii apelate şi adoptarea alteisoluţii asupra fondului se dispune printr–o singur ă decizie.

a) După admiterea apelului şi desfiinţareasentinţei primei instanţe, instanţa de apel retrimite cauza spre rejudecare la primainstanţă

Conform art. 379 pct. 2 lit. b, apelul capătă caracterul unei căi de atacde anulare, deoarece soluţionarea cauzei în fond nu revine instanţeide apel, ci instanţei a cărei hotărîre a fost desfiinţată, căreia i setrimite cauza spre rejudecare în primă instanţă. Cazurile în care sepoate pronunţa o astfel de soluţie sînt: – Judecata în primă instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal

citate sau care, legal citată, a fost în imposiiblitatea de a seprezenta la judecată şi de a înştiinţa instanţa desrpe această

împrejurare. Prin această soluţie se asigură o judecată în primăinstanţă în contradictoriu şi cu realizarea dreptului la apărare,apelul înlocuind calea de atac ordinară a opoziţiei; altfel, primainstanţă ar putea judeca orice cauză în lipsa unei părţi ilegal citatesau care a înştiinţat instanţa că nu se poate prezenta la judecată,

cu motivarea că eventualele erori pot fi înlăturate în apel. – Prin sentinţa apelată nu s–a rezolvat fondul cauzei (se asigură

astfel trecerea cauzei prin două grade de jurisdicţie de fond).Se consideră nerezolvare a fondului cauzei în latura penală cîndprima instanţă nu s–a pronunţat asupra unei fapte penale pentrucare fusese legal sesizată prin rechizitoriu, prin plîngere prealabilăsau prin extinderea obiectului judecăţii; cînd s–a încetat procesulpenal fără ca prima instanţă să se fi pronunţat asupra existenţeifapte, a vinovăţiei inculpatului şi a caracterului penal al faptei saucînd se descop eră la instanţa de apel noi acte materiale aparţinîndaceleiaşi infracţiuni continuate cu privire la care s–a pronunţatprima instanţă.În latura civilă, nu s–a rezolvat fondul cauzei cînd prima instanţă nus–a pronunţat asupra pretenţiilor civile solicitate de una din părţi.

– Cînd prima instanţă a judecat fără a avea competenţa potrivit dispoziţiilor legale.Lipsa de competenţă fiind sancţionată cu nulitatea absolută,rejudecarea cauzei trebuie să aibă loc la instanţa competentă. Seevită astfel încălcarea de către prima instanţă a normelorimperative de competenţă.

A. Soluţie complimentarăInstanţa de apel poate constata existenţa vreuneia din situaţiileprevăzute în art. 333, în sensul că urmărirea penală nu a fost

completă şi că în faţa instanţei de apel nu s–ar putea facecompletarea acesteia decît cu mare întîrziere; în această situaţie,instanţa de apel admite apelul, desfiinţează hotărîrea primei instanţe



DPP–ps–185şi dispune restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririipenale, urmînd ca (dacă este cazul) procurorul să sesizeze din nouprima instanţă cu judecarea cauzei. Această soluţie se poate dispuneşi atunci cînd, în faţa instanţei de apel, se constată existenţa vreuneiadin situaţiile prevăzute în art. 335, 336 şi 337, care implicăcompletarea urmăririi penale cu privire la noile acte materiale aleaceleiaşi infracţiuni continuate, la noile fapte penale sau la altepersoane pentru care s–a extins procesul penal.

2) Limitele desfiinţării hotărîrii atacate cu apel Instanţa de apel poate desfiinţa hotărîrea atacată în întregime saunumai parţial.Hotărîrea este desfiinţată în întregime atunci cînd toate dispoziţiileprivind latura penală şi latura civilă sînt desfiinţate, urmînd ca ele săfie înlocuite cu hotărîrea instanţei de apel sau cu ocazia rejudecăriicauzei de către prima instanţă.Hotărîrea primei instanţe este desfiinţată par ţ ial atunci cînd apelul seadmite numai cu privire la unele fapte şi persoane, dispoziţiile privindcelelelate fapte şi persoane fiind menţinute; în acest caz, hotărîreaapelată este reformată numai cu privire la faptele şi persoanele cuprivire la care s–a desfiinţat hotărîrea primei instanţe. de asemenea,hotărîrea apelată poate fi desfiinţată parţial numai în latura penalăsau numai în latura civilă; soluţionarea cauzei în fond se va facenumai în latura cu privire la care s–a desfiinţat hotărîrea primeiinstanţe. Desfiinţarea parţială a hotărîrii apelate se dispune atuncicînd prin aceasta nu se împiedică justa soluţionare a cauzei încontinuare; ea se poate referi la încadrarea juridică, la duratapedepsei, la modalitatea de executare, la obligaţiile civile.În toate cazurile de desfiinţare a hotărîrii apelate, instanţa de apeltrebuie să ţină seama de limitele efectului devolutiv al apelului (art.371) şi ale efectului său extensiv (art. 373), în sensul că reexaminareacauzei şi soluţionarea ei se face numai cu privire la persoana care a

declarat apel şi la persoana la care se referă apelul declarat, precumşi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces,extinderea examinării şi la alte părţi fiind posibilă numai dacăacestora nu li se crează o situaţie mai grea. Aplicîndu–se şi în apeldispoziţiile din art. 372, instanţa de apel nu poate, prin hotărîrea sa,să creeze o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel sau faţăde partea cu privire la care s–a declarat de către procuror un apel înfavoarea acesteia.

3) Decizia instanţei de apel Hotărîrea prin care instanţa de apel respinge sau admite apelul senumeşte decizie.Partea introductivă a deciziei trebuie să cuprindă menţiunileprevăzute în art. 335, care se referă la structura sentinţei penale,aplicabile corespunzător pentru judecata în apel. Expunerea cuprindetemeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingereasau admiterea apelului; în cazul admiterii apelului, în decizie trebuiesă se arate temeiurile care au condus la soluţionarea directă a cauzeide către instanţa de apel şi a soluţiei date asupra fondului sau atemeiurilor care au condus la trimiterea spre rejudecare a cauzei laprima instanţă. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată deinstanţa de apel atît cu privire la apel, cît şi cu privire la fondul cauzei,data pronunţării deciziei, menţiunea că pronunţarea s–a făcut înşedinţă publică şi că decizia este supusă recursului.

În cazul în care inculpatul s–a aflat în stare de deţinere, în expunere şidispozitiv trebuie să se arate dacă starea de deţinere se menţine sause revocă, precum şi timpul care se deduce din pedeapsă.



DPP–ps–186Dacă s–a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă,decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabilde la care procesul trebuie să–şi reia cursul. Cînd s–a decis restituireacauzei pentru completarea urmăririi penale, decizia trebuie săcuprindă şi indicaţiile arătate în art. 333 al. 2, care se referă lamotivele restituirii, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor ce urmează afi constatate şi prin ce mijloace de probă.

§1. Rejudecarea cauzei după desfiinţarea în apel ahotărîrii primei instanţe

1) Limitele rejudecării cauzei de către primainstanţă

Spre deosebire de recurs, în apel judecarea cauzei în fond, cu o nouăapreciere dată probelor, se produce înainte de desfiinţarea hotărîriiprimei instanţe, dar în vederea reformării sau anulării acestei hotărîri.Rejudecarea cauzei, după desfiinţarea hotărîrii apelate, se face

întotdeauna de către prima instanţă, în cazurile arătate mai sus.Rejudecarea cauzei de către prima instanţă are loc în limitele în care afost desfiinţată hotărîrea apelată. În cazul în care desfiinţarea hotărîriiapelate a fost integrală, rejudecarea se desfăşoară cu privire la toate

faptele şi persoanele la care se referă actul de sesizare a instanţei.Însă cînd desfiinţarea hotărîrii primei instanţe este parţială,rejudecarea cauzei are loc numai cu privire la faptele şi persoanele cuprivire la care s–a desfiinţat hotărîrea primei instanţe, numai în laturapenală sau numai în latura civilă pentru care s–a dispus rejudecarea.Instanţa de rejudecare poate trece peste aceste limite atunci cînd, larejudecare, se schimbă situaţia de fapt pe care a avut–o în vedereinstanţa de apel la soluţionarea apelului109.La rejudecare se aplică principiul non reformatio in pejus în sensul că,dacă s–a desfiinţat hotărîrea în apelul uneia din părţi sau în apelulprocurorului declarat în favoarea uneia din părţi, nu se poate agravasituaţia acestei părţi. Dacă hotărîrea a fost desfiinţată în apelul

procurorului declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul părţiivătămate, instanţa care rejudecă poate pronunţa şi o pedeapsă maigrea.

1) Obligativitatea indicaţiilor date prin deciziainstanţei de apel

Conform art. 385 al. 1, instanţa de rejudecare trebuie să seconformeze hotărîrii instanţei de apel, în măsura în care situaţia defapt rămîne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. În deciziainstanţei de apel se pot da indicaţii pentru rejudecare cu privire lachestiuni de drept şi la chestiuni de fapt110.Indicaţiile curpinse în decizia instanţei de apel prin care se trimitecauza spre rejudecare la prima instanţă sînt obligatorii pînă în

109 Dacă s–a desfiinţat hotărîrea în apelul unui inculpat, care nu fusese legalcitat, la rejudecare se poate extinde judecata şi cu privire la un alt inculpatpentru care nu se admisese apelul, dacă în urma administrării probelor larejudecare situaţia acestuia trebuie avută şi ea în vedere la soluţionareacauzei, cum ar fi constatarea că fapta la care a participat este prevăzută delegea penală.110 Desfiinţîndu–se hotărîrea primei instanţe, deoarece una din părţi a fost judecată în lipsă, fără a fi fost elgal citată, prin decizia instanţei de apel seindică ultimul act procedural rămas valabil de la care se reia cursulprocesului; dacă s–a desfiinţat hotărîrea pe motivul că inculpatul a fost citatla o altă adresă decît cea reală, instanţa de judecată trebuie să–l citeze peinculpat la adresa indicată în decizia instanţei de apel; dacă la prima instanţă

nu a fost chemată persoana vătămată pentru a se constitui parte civilă saunu a fost introdusă în cauză persoan responsabilă civilmente, instanţa derejudecare trebuie să se conformeze hotărîrii instanţei de apel.



DPP–ps–187momentul în care situaţia de fapt rămîne aceea avută în vedere lasoluţionarea apelului111.

2) Procedura de rejudecare a cauzei la primainstanţă

Potrivit art. 384, rejudecarea cauzei la prima instanţă se desfăşoarădupă dispoziţiile cuprinse în partea specială, titlul II, cap. I şi II, care seaplică corespunzător; dispoziţiile la care se referă legea sîntdispoziţiile generale ale judecăţii şi dispoziţiile pentru judecata în

primă instanţă. Deci rejudecarea cauzei la prima instanţă se facedupă procedura obişnuită a unei judecăţi în primă instanţă, dar înlimitele în care s–a desfiinţat sentinţa apelată şi în conformitate cuindicaţiile obligatorii ce trebuie respectate. Soluţionarea cauzei în fondare loc prin condamnarea ori achitarea inculpatului sau prin încetareaprocesului penal, dar se ţine seama de persoana care a declarat apelşi de calitatea procesuală pe care o are, căci şi la rejudecare se aplicăefectul devolutiv şi efectul de neagravare a situaţiei părţii în propriasa cale de atac. În caz de rejudecare se poate dispune şi restituireacauzei la procuror, dacă sînt întrunite condiţiile cerute de art. 333.Instanţa de rejudecare se pronunţă printr–o sentin ţă, care este supusăapelului, căci a judecat în primă instanţă.

Cap. II. §1. Trăsăturile caracteristice ale recursului

În caracterizarea recursului penal prin reglementarea actuală trebuiesă fie luate în considerare cele două forme ale acestuia112: – de a fi a doua cale de atac ordinară, succedînd apelului (formă

care caracterizează recursul); – de a fi singura cale de atac ordinară, suplinind lipsa apelului.Cele două forme ale recursului în reglementarea actuală conducîndu–se după reguli diferite, mai ales în devoluţia pe care o provoacă,

trebuie reţinute acele caracteristici care îşi pot avea o aplicare laamîndouă formele recursului, cu predominanţă la recursul ca a douacale de atac; ca urmare, putem considera că recursul este o cale deatac ordinar ă, exercitabilă în orice cauz ă penală, cu devolu ţ ie

predominant în drept, admisibilă în cazurile prev ă zute de lege ş i preponderent de reformare.111 Dacă inculpatul, printr–o cerere scrisă depusă la instanţa de rejudecare,solicită să fie citat la o altă adresă decît cea indicată de instanţa de apel,citarea se va face la această nouă adresă; dacă persoan vătămată, chematăla prima instanţă, declară că nu se constituie parte civilă, nu mai esteobligatorie citarea ei în această calitate.112 În Codul de procedură penală din 1936, deşi erau cauze pentru care nu

exista apel, ci numai recurs, recursul avea o singură formă, fie că era a douacale de atac ordinară, fie că era singura; de aceea, trăsăturile caracteristiceale recursului erau aceleaşi pentru ambele cazuri.

Ca p.III.

Recur s

ul





DPP–ps–189recursul capătă un caracter restrictiv în eliminarea tuturor erorilor defapt şi de drept, contrar apelului, şi se justifică prin aceea că este adoua cale de atac ordinară ce se exercită în aceeaşi cauză. Unelement restrictiv constă şi în obligaţia recurentului de a formulamotive de recurs, încadrate în cazurile de casare, pe care trebuie să leprezinte la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primuluitermen de judecată, fără însă ca această obligaţie să aibă ca urmarenulitatea recursului (sancţiune prevăzută sub Codul de procedură

penală din 1936). Chiar şi atunci cînd instanţa de recurs are dreptul săia în considerare din oficiu un caz de casare, se aplică aceste limite decasare, întrucît o parte din cele 22 de cazuri de casare pot fi luate înconsiderare din iniţiativa instanţei (art. 3859 al. 2). Dimpotrivă, cîndrecursul este calea de atac ordinară unică, nu este limitat la cazurilede casare prevăzute în art. 3859, instanţa de recurs avînd dreptul săinvoce, din oficiu, orice lipsă a hotărîrii atacate, fiind obligată săexamineze întreaga cauză sub toate aspectele.Recursul este o cale de atac preponderent de reformare. Înreglementarea actuală, recursul fiind judecat de o instanţă ierarhicsuperioară celei care a pronunţat hotărîrea recurată, îndeplineşteprima cerinţă a căii de reformare; în ce priveşte cea de–a doua cerinţă– de a soluţiona, după casare, cauza în fond, cu sau fără rejudecare –aceasta este îndeplinită deoarece cele mai multe cazuri de casareatrag şi soluţionarea cauzei în fond de către instanţa de recurs.Cazurile de casare cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă saula instanţa de apel, care caracterizează calea de atac de anulare, aurămas o excepţie, fiind limitativ determinate de lege. Ca urmare,regula fiind casarea cu soluţionarea cauzei de către instanţa derecurs, direct sau după rejudecare, recursul poate fi caractrerizat ca ocale de atac preponderent de reformare, subliniindu–se astfel că, înunele cazuri, este şi o cale de atac de anulare.

§1. Hotărîrile penale supuse recursului

1) Două forme de reglementare a recursului penal Spre deosebire de reglementările recursului prevăzute de Codul deprocedură penală din 1936 şi cel din 1968, prin noua reglementareinstituită prin Legea nr. 45/1993 şi Legea nr. 141/1996 se consacrădouă forme de exercitare a recursului, cu implicaţii în ceea ce priveştecazurile de casare, judecata în recurs şi soluţiile pe care le poateadopta instanţa de recurs. Una din aceste forme, caracterizată prinaceea că recursul este a două cale de atac ordinară, se prezintă caforma tradiţională a recursului, ca o cale de atac “predominant îndrept”, prin care se urmăreşte realizarea unei uniforme interpretări şiaplicări a legii în cauzele penale. Cea de–a doua formă, în carerecursul se constituie ca singura cale de atac ordinară, include şielemente ale apelului, căutîndu–se a se asigura nu numai o aplicareuniformă a legii, ci şi o stabilire completă şi exactă a faptelor, precumşi o individualizare corectă a sancţiunilor aplicate; în această formă arecursului, verificarea hotărîrii recurate se face sub toate aspectele defapt şi de drept, ca şi la apel, cu deosebirea că soluţiile date în recursdiferă de cele date la judecata în apel.Elementul care determină aplicarea uneia sau celeilalte forme arecursului îl constituie caracterul hot ă r îrii atacate cu recurs. În cazul încare recursul se îndreaptă împotriva unei hotărîri date în apel, seaplică forma tradiţională a recursului de a doua cale de atac ordinară,devoluînd cauza preponderent în drept; dacă recursul se îndreaptă

împotriva unei hotărîri penale date în primă instanţă, recursul devinecale de atac ordinară unică, devoluînd cauza atît în fapt, cît şi în drept,



DPP–ps–190ca şi apelul; de asemenea, la judecata în recurs dispar condiţiileimpuse tradiţional recursului.

2) Atacarea cu recurs a deciziilor instanţelor de apel Caracteristic pentru reglementarea actuală a recursului esteconsacrarea sa ca a doua cale de atac ordinară, după apel. Caurmare, recursul se îndreaptă, în primul rînd, împotriva hotărîrilorpenale pronunţate de instanţele de apel.Potrivit art. 27, 281 şi 282, judecă în apel tribunalul, tribunalul militar

teritorial, curtea de apel şi Curtea Militară de Apel; deciziile date deaceste instanţe, judecînd în apel, sînt susceptibile de recurs115.Deşi sînt decizii date de instanţele de apel, nu sînt susceptibile derecurs deciziile prin care s–a admis apelul, s–a desfiinţat hotărîreaapelată şi s–a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanţă,deoarece această decizie, care nu soluţionează fondul cauzei, avîndun caracter intermediar , determină doar o reluare a ciclului procesualdintr–o etapă depăşită (art. 3851 lit. e teza finală).Sînt însă susceptibile de recurs deciziile instanţei de apel care,constatînd existenţa vreuneia din situaţiile arătate în art. 333, dispunrestituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale.Deşi iniţial, în art. 332, se făcea referire la prima instanţă de judecată,faţă de dispoziţia care permite ca şi instanţa de apel să dispunărestituirea cauzei la procuror, decizia dată în acest sens este o deciziede desesizare care, în înţelesul art. 332 al. 3, poate fi atacată curecurs. Excepţia prevăzută în art. 3851 lit. e teza finală privindhotărîrile intermediare priveşte numai decizia de trimitere a cauzeispre rejudecare la prima instanţă, nu şi pe aceea de restituire a cauzeila procuror.Încheierile pronunţate în cursul judecăţii de către instanţa de apel potfi atacate cu recurs numai odat ă cu decizia de fond; recursul declarat

împotriva deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheirilor, chiardacă acestea au fost date după pronunţarea deciziei; o exemplificare

a acestor încheieri, adaptată la regulile judecăţii în apel, a fost dată înlegătură cu închierile ce pot fi atacate cu apel odată cu fondul.Conform art. 3851 al. 2, în cazurile prevăzute de lege pot fi atacate curecurs separat şi unele încheieri date de instanţa de apel. Intră înaceastă categorie de încheieri susceptibile de un recurs separat:a) Încheierile privind măsurile preventive luate de instanţa de apel şi

care, potrivit art. 141, 159 al. 7, 1608 al. 6, pot fi atacate cu recursseparat; deşi în aceste dispoziţii legale nu se prevede în modexpres că se poate introduce un recurs “separat” (cum cere art.3851 al. 2), această cerinţă a legii se deduce din dispoziţia potrivitcăreia recursul se declară în termen de 3 zile, deosebit determenul de 10 zile pentru decizia de fond. Astfel, în cursul

judecăţii în apel se poate dispune, prin încheiere, luarea saurevocarea măsurii preventive ori revocarea liberării provizorii subcontrol judiciar sau pe cauţiune; aceste încheieri pot fi atacate curecurs separat.

115 De exemplu, decizia prin care s–a admis apelu inculpatului poate fiatactă cu recurs de către procuror; decizia prin care s–a admis apelulprocurorului şi s–a agravat situaţia inculpatului poate fi atacată cu recurs decătre inculpat. Procurorul poate ataca cu recurs orice hotărîre pronunţată deinstanţa de apel, cu excepţia celor excluse de lege; procurorul poate declararecurs şi împotriva hotărîrii instanţei de apel prin care s–a admis apelul

declarat de una din părţi şi s–a schimbat sau modificat hotărîrea primeiinstanţe, chiar dacă nu declarase apel în cauză, fiind interesat în revenirea lasoluţia pe care o acceptase prin neapelare.



DPP–ps–191b) Încheierile prin care se confirmă măsura internării medicale (art.

162), atunci cînd această măsură a fost luată în mod provizoriu decătre instanţa de apel.

c) Încheierile prin care s–a dispus de către instanţa de apelsuspendarea judecăţii cauzei în conformitate cu art. 303. Deşitextul prevede că poate fi atacată cu recurs separat încheiereadată de prima instanţă, aceeaşi raţiune impune ca şi încheierea desuspendare a judecăţii dată de către instanţa de apel, care

întrerupe cursul judecăţii, să poată fi atacată cu recurs spre a severifica corectitudinea măsurii luate.

Nu sînt supuse recursului hotărîrile prin care se soluţioneazăconflictele de competenţă şi cererile de strămutare, deoarece acestehotărîri nu sînt pronunţate ca “instanţe de apel”, cum prevede art.3851 lit. e, ci ca instanţe care “soluţionează” anumite cereri date încompetenţa lor (art. 27, 271, 28, 281, 29).

1) Atacarea cu recurs a hotărîrilor pronunţate de prima instanţă

Sentinţele pronunţate de prima instanţă care nu sînt supuse apeluluipot fi atacate cu recurs. În aceste cazuri, recursul este o cale de atacordinară unică şi are o reglementare specială.Pot fi atacate cu recurs:a) Sentinţele asupra fondului pronunţate de judecătorii, în cazul

infracţiunilor menţionate în art. 279 al. 2 lit. a, precum şi orice altecazuri prevăzute de lege că pot fi atacate numai cu recurs.

b) Sentinţele asupra fondului pronunţate de tribunalele militare, încazul infracţiunilor menţionate în art. 279 al. 2 lit. a şi alinfracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate delege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani.

c) Sentinţele pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară deApel.

d) Sentinţele pronunţate de secţia penală şi de secţia militară a Curţii

Supreme de Justiţie.e) Sentinţele de dezinvestire pronunţate de judecătorii, tribunale,curţi şi Curtea Supremă de Justiţie, cînd au judecat în primăinstanţă116.

Dacă sentinţele susceptibile de apel nu pot fi atacate cu recurs,aceeaşi soluţie se impune şi atunci cînd o astfel de sentinţă nu a fostatacată cu apel sau apelul declarat a fost retras (art. 3851 al.ult.). Pede o parte, această dispoziţie împiedică folosirea recursului în loculapelului, prin nerecurgerea la apel sau prin retragerea unui apeldeclarat în termen; pe de altă parte, potrivit art. 416 pct. 1 şi 2,sentinţele care nu au fost apelate sau pentru care apelul declarat afost retras sînt considerate definitive şi pot fi excutate; or, recursulfiind o cale ordinară de atac, nu poate fi exercitat împotriva uneihotărîri definitive. Persoanele care nu au declarat apel împotrivasentinţei pot declara recurs împotriva deciziei date în apelul declaratde altă persoană, dacă s–au adus modificări sentinţei.Încheierile pronunţate de prima instanţă în cauzele în care împotrivasentinţelor se poate declara recurs pot fi atacate şi ele cu recurs, darnumai odat ă cu sentin ţ a; şi pentru aceste încheieri se prevede că116 Deşi textul art. 3851 nu se referă la aceste sentinţe de dezinvestire,atacarea lor cu recurs decurge din dispoziţiile art. 332–337, care prevăd căsentinţele de restituire sau de trimitere a cauzei la procuror pot fi atacate curecurs de către procuror şi de către inculpatul deţinut în acea cauză. Pentruaceeaşi raţiune, deşi nu se prevede în mod expres, pot fi atacate cu recurs şi

sentinţele de dezinvestire pronunţate în temeiul art. 285 şi 300 al. 2,deoarece şi în aceste caazuri se dispune trimiterea sau restituirea cauzei laprocuror pentru efectuarea sau completarea urmăririi penale.



DPP–ps–192recursul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva

încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţareasentinţei. De la această regulă fac excepţie încheierile pronunţate deprima instanţă care pot fi atacate separat cu recurs. Intră în categoria

încheierilor pronunţate de prima instanţă care pot fi atacate cu recursseparat:a) Încheierile date de prima instanţă în legătură cu măsurile

preventive. Pentru unele încheieri, legea prevede în mod expres că

pot fi atacate cu recurs separat (cele prevăzute în art. 141, princare se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea dedrept a unei măsuri preventive)117.

b) Încheierile date de prima instanţă în legătură cu plîngerile făcute împotriva modului în care s–au dispus ori s–au aplicat măsurileasigurătorii, în condiţiile art. 168 al. 2 şi 169 al. 1, pentru care seprevede posibilitatea atacării lor cu recurs separat.

c) Încheierile primei instanţe de judecată prin care s–a confirmatmăsura de siguranţă a internării medicale în condiţiile art. 162al.ult.

d) Încheierea primei instanţe prin care s–a dispus suspendarea judecării cauzei, în condiţiile art. 303 al. 3.

Nu pot fi atacate cu recurs – nici odată cu fondul şi nici separat – încheierile prin care s–a admis ori s–a respins abţinerea, prin care s–aadmis recuzarea, precum şi încheierea prin care s–a refăcut un dosarsau înscris pierdut, în condiţiile art. 509.

§1. Cazurile în care hotărîrile recurate sînt supusecasării (art. 385 9, 385 6 )

1) Cazuri (motive) de casare şi motive de recursÎn art. 3859 sînt prevăzute cazurile în care hotărîrile sînt supusecas ă rii , iar titulatura marginală se referă la “cazurile în care se poateface recurs”. În alte dispoziţii privitoare la recurs se foloseşte expresia“motivele de casare” (art. 3856, art. 3859 al.ult.), “motivele de recurs”

(art. 38510, art. 38512 al. 3, art. 38514), precum şi “temeiurile invocate”(art. 3856 al 3). Terminologia folosită de Cod pune semn de egalitate

între “cazuri” şi “motive” de casare, dar face deosebire între acesteaşi “motivele de recurs”. Pentru a consacra o terminologie unitară şi înspiritul legii, trebuie să facem deosebire între “cazurile (temeiurile) decasare” şi “motivele de recurs”.Cazurile de casare sînt acele erori de procedură şi de judecată carepot duce la admiterea recursului şi casarea hotărîrii recurate; ele sîntprevăzute în art. 3859, sub forma a 22 de încălcări ale legii de

117 Potrivit practicii instanţei supreme, nu sînt susceptibile de recurs separat încheierile prin care s–a respins cererea inculpatului de revocare a măsurii

preventive luate anterior şi nici încheierea prin care s–a respins cerereaprocurorului de luare a măsurilor preventive de către instanţă. Pentru alte încheieri, prin Legea nr. 45/1993 s–a instituit posibilitatea atacării lor curecurs, înlăturîndu–se astfel prevederea care le considera definitive, cumsînt: încheierea prin care s–a soluţionat plîngerea inculpatului împotrivaordonanţei de arestare preventivă sau a aceleia de obligare de a nu părăsilocalitatea (art. 1401 al. 6); încheierea prin care s–a hotărît asupra prelungiriiduratei arestării preventive a inculpatului (art. 159 al. 7); încheierea prin cares–a soluţionat în primă instanţă cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune (art. 1608 al. 6) sau s–a soluţionat plîngerea împotriva ordonanţei procurorului prin care s–a respins cererea de liberareprovizorie (art. 1609 al. 2). Cu toate că pentru aceste încheieri nu se maiprevede în mod expres că pot fi atacate cu recurs separat, nu se poate trage

concluzia că ele pot fi atacate doar odată cu fondul: termenul de recurs – 3zile – este diferit de cel obişnuit, iar inculpatul, deşi deţinut, poate fi judecatşi în lipsă, spre deosebire de judecarea recursului împotriva sentinţei de fond.



DPP–ps–193procedură penală şi ale legii materiale, care atrag casarea hotărîriiatacate cu recurs şi, ca urmare, reformarea acesteia sau rejudecareacauzei. Aceste cazuri de casare au un caracter general, în sensul că seaplică în toate cauzele penale, erorile se pot referi la situaţii careafectează toate părţile din proces sau numai unele din ele, în caretrebuie să se încadreze situaţiile concrete de încălcare a legii comise

în cauza care se judecă. Fiecare caz de casare poate cuprinde unvariat număr de situaţii concrete de încălcare a legii, şi nu atrage

casarea hotărîrii atacate decît în prezenţa unei asemenea situaţiiconcrete de încălcare a legii118.Legea foloseşte denumirea de motive de recurs atunci cînd se referăla acele încălcări ale legii dintr–o cauză concretă, de natură a se

încadra într–unul din cazurile de casare. Motivele de recurs seformulează de către Ministerul Public şi de părţile care au declaratrecurs şi constituie criticile concrete pe care le aduc hotărîrii pe careau recurat–o. Motivele de recurs trebuie să întrunească două condiţiicerute de lege: să se refere la situaţia celui ce invocă motivul derecurs şi să se încadreze în limitele determinate de calitatea saprocesuală119. Nu toate motivele de recurs formulate de MinisterulPublic sau de părţi sînt întemeiate, în sensul că se încadrează într–unul din cazurile de casare; într–o asemenea situaţie, motivul derecurs este nefondat şi urmează a fi respins de către instanţa derecurs. Numai atunci cînd situaţia concretă invocată prin recursconstituie un caz de casare se poate admite recursul şi casa hotărîrearecurată.Pentru un singur caz de casare se pot formula mai multe motive derecurs; unele din ele pot fi nefondate, iar cazul de casare nu va opera;alte motive de recurs pot fi întemeiate, şi atunci cazul de casare vaopera120.Atunci cînd în cauză există recursurile şi ale Ministerului Public şi alepărţilor, fiecare recurent va formula motive de recurs, dintre care

118 De exemplu, unul din cazurile de casare se referă la nerespectareadispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei; într–un asemenea caz de casare poate fi încadrată judecarea cauzei de către judecătorie în loc de tribunal sau invers, de către tribunal în loc de curtea deapel, de tribunalul militar în loc de o instanţă civilă; de asemenea, judecareacauzei de către o altă instanţă decît cea competentă prin prorogare saucăreia i s–a trimis cauza prin strămutare etc. În astfel de cazuri de casare potfi încadrate, de regulă, încălcările de lege care au afectat toate părţile dinproces, dar pe motive diferite; de exemplu, un caz de casare constă în judecarea cauzei în apel în lipsa unei părţi nelegal citate; acest caz de casarepoate curpinde variate situaţii concrete: inculpatul nu a fost ctat la adresaunde locuieşte, partea civilă a fost citată pentru un alt termen de judecată

decît cel fixat, partea responsabilă civilmente nu a fost citată deloc. I sespune “caz de casare” pentru că numai încălcarea legii prevăzută în art. 3859

poate atrage admiterea recursului şi casarea hotărîrii respective.119 Inculpatul nu poate invoca un motiv de recurs care–l priveşte pe altinculpat ce nu a declarat recurs; partea civilă nu poate pretinde schimbarea încadrării juridice a faptei, critică referitoare la latura penală pentru care nuare drept de recurs.120 În cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 21 Cod procedură penală –“cînd judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală aunei părţi” – motivul de recurs al inculpatului de a nu fi fost citat la adresa pecare o pretinde ori cel invocat de partea civilă că a fost citată pentru un alttermen pot fi neîntemeiate, deoarece se constată că procedura de citare s–afăcut potrivit legii; dacă partea responsabilă civilmente nu fusese în realitate

citată, atunci numai acest motiv de recurs face să opereze cazul de casareindicat, motivele de recurs ale inculpatului şi ale părţii civile fiind respinse canefondate.



DPP–ps–194unele pot fi comune (incompetenţa instanţei care a judecat cauza), iaraltele diferite, după interesul legitim pe care–l are fiecare parte dinproces, încadrate însă în cazuri diferite de casare. Dacă fiecare motivde recurs este întemeiat, casarea se va dispune pentru unul sau toatecazurile de casare invocate, dar în interesul celui ce a invocat motivulde recurs găsit întemeiat. Cînd există şi recursul procurorului, fărăvreo rezervă, temeinicia vreunui recurs al inculpatului sau al oricăreipărţi face ca acesta să devină un motiv de recurs şi pentru procuror,

căci acesta veghează la aplicarea corectă a legii, cu respectarealimitelor efectului de neagravare a situaţiei părţii în recursulprocurorului declarat în favoarea părţii respective.

1) Cazurile în care se poate face recurs (art. 385 9 )În determinarea prin lege a “cazurilor de casare” se poate adopta oconcepţie sintetică sau una analitică. Concep ţ ia sintetic ă presupune oformulare generală, urmînd ca jurisprudenţa să determine toatecazurile pe care le cuprinde. Concepţ ia analitic ă, dimpotrivă, enumerăamănunţit cazurile de casare, obligînd jurisprudenţa să încadrezeerorile de fapt şi de drept în cazurile de casare prevăzute de lege,ceea ce implică o enumerare limitativă a acestora121.Reglementarea cazurilor de casare intervenită prin Legea nr. 45/1993a revenit la concepţia analitică în formularea cazurilor de casare,prevăzînd iniţial (art. 3859) un număr de 21 de cazuri de casare, fără ale mai împărţi în cazuri de casare de formă şi cazuri de casare defond, fără a le denumi erori de fapt şi erori de drept. Întrucît acestecazuri de casare s–au dovedit necuprinzătoare pentru toate erorilecare ar justifica casarea unei hotărîri penale, prin Legea nr. 141/1996s–a mai adăugat un caz de casare – pct. 17 1 – şi au fost reformulatetrei cazuri de casare prin care s–a extins controlul instanţei de recursla noi lipsuri ale hotărîrii recurate, care nu fuseseră avute în vedereiniţial. Prin noua reglementare s–a dat un caracter mai puţin formalistrecursului, admiţîndu–se reindividualizarea pedepsei, ceea ce este o

apreciere de fapt caracteristică instanţei de fond.Formularea analitică a cazurilor de casare implică un caracterlimitativ, în sensul că nu se poate admite recursul decît în temeiulunuia din cazurile de casare prevăzute de lege. La această concluzie

121 Iniţial, legislaţia franceză cuprindea două cazuri de casare: violareaformelor de procedură (care se completa cu reglementarea nulităţilor, casancţiuni ale încălcării legii de procedură) şi violarea legii materiale(încălcarea legii penale şi civile în soluţionarea cauzei). Ulterior s–a ajuns lareglementarea a cinci cazuri de casare, toate cazurile referindu–se la erori dedrept. În acest mod, se adoptase concepţia sintetică.Codul nostru de procedură penală din 1936 a adoptat o concepţie analitică,fiind formulate 8 nulităţi de formă, 9 nulităţi de fond şi 2 motive speciale de

recurs, cele mai multe referindu–se la erori de drept. O asemeneareglementare venea în ajutorul jurisprudenţei, deoarece procurorul şi părţileputeau mai uşor să încadreze lipsurile hotărîrii recurate într–unul din cazurilede casare, mai ales că existau două cazuri generale (încălcarea formelorprocesuale şi violarea legii sau aplicarea sa greşită).Datorită reglementării recursului ca singură cale de atac ordinară, Codul deprocedură penală din 1968 a renunţat la concepţia analitică şi a adoptat oconcepţie sintetică, reglementîndu–se două cazuri generale de casare:nelegalitatea şi netemeinicia hotărîrii recurate, cu subcazuri cu acelaşicaracter sintetic: nerespectarea dispoziţiilor legale care garantează aflareaadevărului sau care asigură drepturile părţilor, neadministrarea tuturorprobelor necesare pentru aflarea adevărului, aprecierea necompletă saugreşită a probelor administrate, reţinerea unor fapte în împrejurări care nu

corespund probelor şi nu reprezintă adevărul, neconformitatea soluţiei datecu prevederile legii şi lipsa de justeţe a soluţiei adoptate; unele din acestecazuri se încadrau în nelegalitatea hotărîrii recurate, altele în netemeinicia ei.



DPP–ps–195contribuie şi dispoziţia art. 3856, care prevede că “instanţa de recursexaminează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute înart. 3856”, ceea ce ar exclude invocarea unor lipsuri care nu s–ar

încadra în unul din aceste cazuri122.În raport cu erorile de drept sau de fapt la care se referă cele 22 decazuri de casare prevăzute în art. art. 3859, acestea se pot împărţi întrei grupe123: – încălcarea normelor legale de procedură, de natură a aduce

atingere posibilităţi soluţionării juste a cauzei şi drepturilorprocesuale ale părţilor, urmînd să se încadreze în nulităţileoperante;

– încălcarea normelor legii penale şi a celei civile în soluţionareaacţiunii penale şi a acţiunii civile prin hotărîrea recurată;

– au fost reţinute fapte neadevărate sau nu s–au reţinut fapteadevărate care constiuie o gravă eroare de fapt în soluţionareacauzei.

1) Cazuri de casare rezultînd din încălcarea normelor legale de procedură penală

Analizîndu–se cazurile în care se poate face recurs, prevăzute în art.3859, se reţin ca rezultînd din încălcarea normelor legale de procedurăpenală cazurile înscrise sub numerele: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,19 şi 21; pentru a opera aceste cazuri de încălcare a legii deprocedură penală este necesar să se constate dacă actul proceduralefectuat în condiţii nelegale întruneşte condiţiile în care estesancţionat cu nulitatea. Unele din cazurile enumerate se încadrează însituaţiile în care operează nulitatea absolută; ca urmare, vătămareaprodusă prin încălcarea legii există întotdeauna şi nu poate fi

înlăturată în nici un mod, ceea ce permite invocarea nulităţii direct lainstanţa de recurs de către procuror sau de către părţi; potrivit art.3859 al. 2, cazurile rezultînd din nulitatea absolută se iau înconsiderare întotdeauna şi din oficiu.

Încălcare normelor de procedură sancţionate cu nulitatea absolută sepoate produce la urmărirea penală, la judecata în primă instanţă saula judecata în apel; întrucît la judecata în apel nu se prevede – în afarăde incompetenţa după materie sau după calitatea persoanei – că

încălcarea dispoziţiilor care reglementează urmărirea penală şi judecata în primă instanţă atrag desfiinţarea hotărîrii apelate cutrimiterea sau restituirea cauzei la procuror ori cu trimiterea sprerejudecare la prima instanţă pentru refacerea actelor nule, se poatetrage concluzia că nu pot fi cazuri de casare decît acele încălcări ale122 Jurisprudenţa poate, printr–o interpretare extensivă a cazurilor decasare, să admită recursul dacă există lipsuri similare cu cele avute în vedere în mod expres de legiuitor şi care impun casarea hotărîrii recurate. Astfel,

lipsa încheierii şedinţei de judecată în care au avut loc dezbaterile judiciarenu este prevăzută în mod expres de nici unul din cazurile de casareprevăzute în art. 3859; cu toate acestea, lipsa încheierii de dezbateri împiedică verificarea respectării de către prima instanţă sau de instanţa deapel a dispoziţiilor cu privire la compunerea instanţei, participareaprocurorului, publicitatea şedinţei de judecată, prezenţa părţilor şi asistenţa juridică obligatorie, toate formînd cazuri de casare prevăzute în art. art. 3859

pct. 3–5; ca urmare, această lipsă devine un caz de casre prin legăturastrînsă pe care o are cu nerespectarea altor dispoziţii pentru care existăcazuri de casare.123 Examinarea cazurilor de casare prin gruparea lor în aceste trei grupe, şinu neapărat în ordinea prevăzută în art art. 385 9, se explică, pe de o parte,prin existenţa unor condiţii care sînt comune cazurilor din fiecare categorie

şi, pe de altă parte, se foloseşte o clasificare a cazurilor de casare în error in procedendo şi error in judicando, ultima subdivizîndu–se în error in jure şierror in facto.



DPP–ps–196legii de procedură penală sancţionate cu nulitatea absolută care s–auprodus la judecata în apel . Atunci cînd recursul este îndreptat

împotriva hot ă r îrii primei instan ţ e de judecat ă, deoarece nu existădrept de apel împotriva acelei hotărîri, cazurile de casare care privescnulităţile absolute se referă la încălcarea dispoziţiilor carereglementează judecata în primă instanţă şi, pentru unele încălcări alelegii, şi la efectuarea urmăririi penale.Alte cazuri din cele enumerate se încadrează în situaţiile în care

operează nulitatea relativă; întrucît vătămarea nu este prezumată delege, trebuie constatată existenţa ei, fiind permisă, totodată, contra-dovada sau înlăturarea ei prin alte modalităţi; nulitatea relativă nupoate fi invocată decît de partea care a suferit vătămarea şi numaidacă a fost invocată în termenul prevăzut de lege; de aceea, nulităţilerelative constituie cazuri de casare numai dacă s–au produs ladezbaterile în fond ale cauzei la prima instanţă (dacă nu este drept deapel) sau la judecata în apel ori în conţinutul hotărîrii date de instanţade apel; cazurile de casare rezultînd din nulitatea relativă a unui actprocesual nu se iau, de regulă, în considerare din oficiu.

A. Cazuri de casare rezultînd din nulităţi absolute(art. 3859 pct. 1–7, 10, 11 Cod procedură penală)

a) Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei (pct. 1)

Un caz tipic de nulitate absolută îl constituie judecarea unei cauze decătre o altă instanţă judecătorească decît cea competentă potrivitnormelor în vigoare în raport de natura şi gravitatea infracţiunii sau decalitatea persoanei în momentul săvîrşirii infracţiunii124 (art. 25–29).Alte cazuri de nulitate absolută operează atunci cînd nu au fostrespectate normele care determină competenţa prin prorogare în cazde indivizibilitate (art. 35), de schimbare a încadrării juridice a fapteide către instanţa ierarhic superioară sau a schimbării calificării faptei

printr–o lege nouă (art. 41); de asemenea, atunci cînd o cale de atacextraordinară (revizuirea – art. 401), o procedură specială(reabilitarea – art. 494) ori o procedură privind executarea (art. 460)este judecată şi soluţionată de o instanţă necompetentă.În art. 3859 nu se face distincţie între dispoziţiile privind competenţaorganelor de urmărire penală şi cele privind competenţa instanţelor

judecătoreşti. Ca urmare, se poate trage concluzia că va opera cazulde casare şi atunci cînd au fost încălcate dispoziţiile privindcompetenţa organelor de urmărire penală, mai ales ale art. 209 al. 3şi 4, care prevede că în anumite cauze urmărirea se efectuează numaide către procurorul de la parchetul de pe lîngă instanţa competentăsă judece cauza în primă instanţă. Efectuarea cercetării penale decătre un alt organ decît cel competent nu atrage nulitatea urmăririipenale atunci cînd este invocată printr–un motiv de recurs deoarece,potrivit art. 332 al. 1 şi 2, lipsa de comeptenţă trebuie invocată laprima instanţă înainte de terminarea cercetării judecătoreşti.

b) Instanţa nu a fost sesizată legal (pct. 1)Nulitatea operează atît în cazul sesizării primare, cît şi al sesizărilorsuplimentare şi derivate. Normele de sesizare primară sînt încălcateatunci cînd instanţa a fost sesizată cu rechizitoriu în loc de plîngereprealabilă sau invers; cînd rechizitoriul este emis cu nerespectareaunor dispoziţii esenţiale (de un procuror necompetent, fără

124 De exemplu, va fi caz de casare dacă a judecat judecătoria în loc de

tribunal sau invers, o instanţă civilă în loc de una militară sau invers,deoarece şi prima instanţă şi instanţa de apel nu aveau competenţa să judece acea cauză.



DPP–ps–197confirmarea procurorului ierarhic superior – art. 209 al.ult.), cudepăşirea limitelor prevăzute de lege (art. 263); cînd plîngereaprealabilă a fost introdusă de o persoană fără calitate, peste termenulprevăzut de lege, pentru o infracţiune care nu se înscrie în dispoziţiileart. 279 al. 2 lit. a. Se încalcă normele de sesizare cînd, contrardispoziţiilor art. 317, este judecat şi condamnat inculpatul pentru oaltă faptă decît cea la care se referă rechizitoriul sau plîngereaprealabilă, dacă nu s–a procedat la suplimentarea sesizării (o

asemenea situaţie este prevăzută şi în cazul de la pct. 12 teza adoua).În cazul sesizării suplimentare, nulitatea absolută operează dacăinculpatul a fost judecat şi pentru alte acte materiale aparţinîndinfracţiunii supuse judecăţii, fără a exista o extindere a acţiuniipenale, ori pentru alte fapte penale faţă de care nu s–a dispus, potrivitlegii, extinderea procesului penal şi punerea în mişcare a acţiuniipenale, ori a fost judecată o persoană pentru care nu au fost făcuteformele legale de sesizare suplimentară a instanţei (art. 335–337).Atunci cînd legea permite o sesizare derivată (declinare decompetenţă, sesizare după rezolvarea unui conflict de competenţăsau a unei cereri de strămutare, sesizare cu rejudecarea cauzei dupădesfiinţarea hotărîrii în apel sau după casarea hotărîrii în recurs – art.42, 43, 385, 38518), încălcarea normelor de sesizare atrage nulitateaabsolută şi casarea hotărîrii recurate.

c) Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s–au încălcat prevederile art. 292 al. 2 sau aexistat un caz de incompatibilitate (pct. 3)

Acest caz de casare prevede trei situaţii, toate legate de alcătuireacompletului de judecată. Nulitatea absolută operează: – cînd instanţa este greşit compusă; sînt astfel de situaţii:

– cînd judecă în primă instanţă doi judecători în loc de unulsingur, cînd judecă în apel un complet de trei judecători în loc

de doi judecători; – cînd nu se respectă dispoziţia care cere un anumit judecător

(cum este judecătorul desemnat pentru judecarea infractorilorminori – art. 483 – sau care cere ca judecătorul militar careprezidează şedinţa de judecată să aibă grad cel puţin egal cu alinculpatului militar activ – art. 5 din Legea nr. 54/1993 pentruorganizarea instanţelor şi a parchetelor militare);

– cînd a judecat o persoană înainte de a fi căpătat calitatea de judecător (nu depusese jurămîntul) sau după ce pierduseaceastă calitate

– cînd au deliberat şi soluţionat cauza alţi judecători decît cei careau format completul de judecată la dezbaterile judiciare,

încălcîndu–se astfel principiul unicităţii completului de judecatădupă începerea dezbaterilor125;

– cînd există un caz de incompatibilitate126 (art. 46–48); orice caz deincompatibilitate operant la instanţa de apel atrage casareahotărîrii recurate ca urmare a unei nulităţi absolute.

125 În practică s–au întîlnit cazuri cînd în încheierea de şedinţă seconsemnau numele şi prenumele judecătorilor care au participat la dezbateri,iar minuta era dată şi semnată de alţi judecători.

126 Prin această dispoziţie se confirmă punctul de vedere al celor careconsiderau că incompatibilitatea se referă la compunerea instanţei şi, caatare, este garantată prin sancţionarea nerespectării ei cu nulitatea absolută.



DPP–ps–198a) Şedinţa de judecată nu a fost publică, în

afară de cazurile cînd legea prevede altfel (pct. 11)

Întrucît există o menţiune în formularul unei încheieri, sentinţe saudecizii că şedinţa a fost publică, sînt puţine cazurile în care seconstată încălcarea principiului publicităţii şedinţei de judecată.

Totuşi, au fost situaţii în care s–a consemnat că o cauză a fost judecată şi soluţionată în camera de consiliu sau că şedinţa nu a fost

publică, deşi publicitatea era obligatorie; au fost şi cazuri în care îndocumentul procedural nu se consemnează că şedinţa a fost publicăsau secretă, caz în care, dacă din alte acte ale dosarului nu rezultăpublicitatea şedinţei de judecată, operează cazul de casare. Nu vaopera casarea atunci cînd, deşi legea prevede că şedinţa nu estepublică, s–a desfăşurat însă în prezenţa publicului, deoarece ceea cese ocroteşte prin nulitatea absolută este publicitatea şedinţei de

judecată.b) Judecata a avut loc fără participarea

procurorului sau a inculpatului, cînd aceastaera obligatorie potrivit legii (pct. 5)

Participarea procurorului la judecata unei cauze penale în primăinstanţă, în apel sau în recurs este obligatorie în toate cazurileprevăzute în art. 315. Ca urmare, cînd participarea procurorului esteobligatorie, judecarea cauzei fără participarea sa este lovită denulitate absolută. Prin “participarea” procurorului se înţelege nunumai prezenţa sa fizică, ci activitatea sa ca procuror, astfel încît dacăinstanţa nu i–a dat cuvîntul şi procurorul nu şi–a expus punctul său devedere, se poate considera că nu a participat la judecată.Cazurile în care participarea inculpatului la şedinţa de judecată esteobligatorie sînt prevăzute în art. 314 al. 2 (inculpatul este în stare dedeţinere, chiar în altă cauză) şi art. 484 (inculpatul este minor). Cîndinculpatul este în stare de deţinere, incumbă instanţei obligaţia de a

lua măsuri să fie adus la judecată, astfel încît lipsa sa nu–i esteimputabilă; în cazul inculpatului minor, judecata nu poate avea loc înlipsa sa, afară de cazul cînd există dovezi concrete că se sustrage dela judecată. Cazul de casare se referă atît la participarea fizică ainculpatului, cît şi la participarea sa procesuală, în sensul că i s–aasigurat exercitarea drepturilor procesuale.Participarea procurorului şi a inculpatului la judecată implică prezenţaşi activitatea lor la şedinţa de dezbateri judiciare cînd s–au pusconcluzii asupra fondului cauzei, dar şi la şedinţele anterioare de

judecată dacă s–au adoptat măsuri ori s–au administrat probe.c) Urmărirea penală sau jduecata au avut loc în

lipsa apărătorului, cînd prezenţa acestuiaera obligatorie (pct. 6)

Asistenţa juridică – sau “prezenţa apărătorului” în formularea legii –este obligatorie în cazurile prevăzute în art. 171 şi 173 al. 3, cazuricare se referă atît la urmărirea penală, cît şi la judecată. Iniţial, în1993 s–a adoptat drept caz de casare lipsa apărătorului în cazurile încare prezenţa sa este obligatorie la judecat ă; întrucît dispoziţiile art.197 al. 2 şi 3 au fost interpretate în sensul că nulitatea absolutăoperează şi în cazul lipsei apărătorului inculpatului la urmărireapenală, prin Legea nr. 141/1996 s–a pus de acord acest caz de casarecu textul privind nulităţile absolute; ca urmare, lipsa apărătoruluiinculpatului, în cazurile în care prezenţa sa era obligatorie la

urmărirea penală şi la judecată, atrage nulitatea absolută şi poate fiinvocată drept caz de casare.



DPP–ps–199În ce priveşte lipsa apărătorului învinuitului în cursul urmăririi penale,care se află sub sancţiunea nulităţii relative, poate constitui caz decasare numai dacă sînt întrunite condiţiile prevăzute de art. 197 al. 4,care cer, pentru invocarea din oficiu de către instanţa de recurs, să seconstate că prin lipsa apărătorului învinuitului a fost periclitată aflareaadevărului şi justa soluţionare a cauzei.În practică s–a considerat drept lipsă a apărătorului şi situaţia cînd, înlocul apărătorului ales care, motivat, nu s–a prezentat la judecată, a

fost desemnat un apărător din oficiu, care nu era pregătit pentru asusţine apărarea; de asemenea, în cazul unor inculpaţi cu interesecontrare, dacă au fost asistaţi de acelaşi avocat din oficiu, deoareceunul sau unii dintre ei nu s–au putut bucura de o asistenţă juridică decalitate.

d) Judecata s–a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori (pct. 7)

Pornindu–se de la importanţa pe care o are ancheta socială însoluţionarea cauzelor cu inculpaţi minori, s–a prevăzut (art. 197 al. 2şi 3) că lipsa anchetei sociale este sancţionată cu nulitatea absolută;ca urmare, este caz de casare a hotărîrii de condamnare a unuiinculpat minor pronunţată fără a exista un act de anchetă socială cuprivire la acesta. După casarea hotărîrii recurate, instanţa de recurspoate dispune efectuarea anchetei sociale şi să rejudece cauza încunoştinţă de datele care se referă la persoana minorului, deoareceeste un element probatoriu care poate fi administrat şi la instanţa derecurs, cu ocazia rejudecării cauzei în fond.

e) Instanţa nu s–a pronunţat asupra unei faptereţinute în sarcina inculpatului prin actul desesizare (pct. 10)

Instanţa de judecată este obligată să judece toate faptele săvîrşite deinculpat cu care a fost sesizată prin rechizitoriu sau prin plîngereaprealabilă adresată de către partea vătămată direct instanţei de

judecată. Este o dispoziţie privitoare la sesizarea instanţei a cărei încălcare atrage nulitatea absolută asupra tuturor faptelor şipersoanelor cu care a fost sesizată – fie prin actul primar de sesizare,fie printr–un act de sesizare suplimentară – cazul de casare operează.În acest caz de casare se include şi omisiunea instanţei de a sepronunţa asupra acţiunii civile alăturate celei penale, decurgînd dinfaptele cu care a fost sesizată instanţa de fond. În practică nulitateas–a produs şi atunci cînd instanţa a lăsat nerezolvată acţiunea civilă,

îndrumînd partea să se adreseze instanţei civile, deşi era obligată săse pronunţe asupra reparaţiilor civile.

f) Instanţa a admis o cale de atac neprevăzutăde lege sau introdusă tardiv

Prin exercitarea unei căi de atac se produce o “sesizare” a instanţeide control judiciar; dispoziţiile referitoare la sesizarea instanţei fiindprevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, înseamnă că introducereaunei căi de atac inadmisibile sau tardive este lovită de o nulitateabsolută127.

g) Alte cazuri de casare din nulităţi absoluteModul în care s–a desfăşurat şedinţa de judecată se consemnează

într–o încheiere; lipsa încheierii de şedinţă (art. 305) nu este

127 De exemplu, admiterea de către tribunal a unui apel îndreptat împotrivaunei sentinţe a judecătoriei prin care aceasta şi–a declinat competenţaatrage admiterea recursului, fiindcă sentinţele de declinare de competenţă

nu sînt supuse nici unei căi de atac ordinare; aceeaşi soluţie şi cînd apeluldeclarat de partea vătămată se referă la o infracţiune pentru care punerea înmişcare a acţiunii penale se dispune din oficiu.



DPP–ps–200prevăzută printre cazurile de nulitate absoută, dar – întrucît nu sepoate şti dacă au fost respectate dispoziţiile care se află subsancţiunea nulităţii absolute (cum sînt cele privitoare la compunereainstanţei, la incompatibilitate, la participarea procurorului, inculpatuluişi apărătorului – în cazurile în care participarea lor este obligatorie) –

în practică s–a considerat că operează o nulitate absolută şi, caurmare, operează şi cazul de casare corespunzător dispoziţiilor

încălcate. De asemenea, lipsa minutei, nesemnarea ei de către un

judecător face imposibilă stabilirea respectării principiului unicităţiicompletului de judecată, ceea ce face să se aplica cazul de casarecorespunzător.

B. Cazuri de casare din nulităţi relative (art. 385 9

pct. 8, 9 10 – tezele 2 şi 3 – şi 21)Încălcarea oricărei dispoziţii legale referitoare la desfăşurareaprocesului penal, care nu este prevăzută în art. 197 al. 2, se află subsancţiunea unei nulităţi relative; ca urmare, cazul de casare opereazănumai dacă sînt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru astfel denulităţi. Această regulă se observă în reglementarea cazurilor decasare, deoarece cazurile rezultînd din nulităţile relative nu sînt luate

în considerare din oficiu.a) Cînd nu a fost efectuată expertiza psihiatrică

a inculpatului în cazurile şi condiţiile prevăzute în art. 117 al. 1 şi 2 (pct.8)

Expertiza psihiatrică este necesară pentru a nu condamna penal pe uninculpat care a săvîrşit fapta în stare de iresponsabilitate; de aceea,legea prevede că în anumite cauze este obligatorie efectuareaexpertizei psihiatrice a inculpatului. Dacă o astfel de expertiză nu afost efectuată, existînd îndoieli asupra stării psihice a inculpatului, denatură a–i înlătura sau diminua discernămîntul, acesta poate cerecasarea hotărîrii recurate, relevînd vătămarea suferită; dacă seconstată o astfel de vătămare, operează nulitatea relativă şi, ca

urmare, şi cazul de casare.b) Hotărîrea nu cuprinde motivele pe care seîntemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărîrii sau acestanu se înţelege (pct. 9)

Statul de drept nu acceptă pronunţarea unor hotărîri discreţionarecare să nu fie întemeiate pe o motivare raţională, de natură săconvingă despre legalitatea şi justeţea soluţiei adoptate. În acest senssînt dispoziţiile art. 356 şi 383, care prevăd – atît pentru sentinţă, cîtşi pentru decizia instanţei de apel – necesitatea arătării temeiurilor defapt şi de drept ale soluţiei ce s–a pronunţat cu privire la latura penalăşi la latura civilă a cauzei. Lipsa de motivare a soluţiei face cahotărîrea judecătorească să nu fie convingătoare, să lase o suspiciuneasupra conformităţii sale cu legea şi adevărul. Cazul de casare are învedere trei situaţii: – hotărîrea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, în

sensul că hotărîrea pronunţată este complet nemotivată, împiedicînd astfel instanţa de recurs să verifice legalitatea şitemeinicia soluţiei128;

– contrazicerea dintre motivarea soluţiei şi dispozitivul hotărîrii129;

128 De exemplu, o hotărîre prin care se afirmă că din dosar rezultănevinovăţia inculpatului nu este deloc motivată în sensul legii de procedurăpenală, deoarece nu se arată care sînt probele ce susţin o astfel de afirmaţie.

129 cum ar fi reţinerea în considerentele hotărîrii că fapta inculpatului nueste prevăzută de legea penală şi, totuşi, în dispozitiv, se prevedecondamnarea acestuia



DPP–ps–201 – a treia situaţie se referă, de exemplu, la o hotărîre în care

inculpatul este condamnat la închisoare, fără a se stabili durata închisorii la care este condamnat. Şi în acest caz de casare neaflăm în faţa unei încălcări a dispoziţiilor de procedură sancţionatecu nulitatea relativă, cazul de casare nefiind invocabil din oficiu.

a) Instanţa nu s–a pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să

garanteze drepturile lor şi să infleunţezesoluţia procesului (pct. 10)

Este cazul de casare cunoscut sub denumirea de “omisiuneesenţială”. Trebuie să existe, în primul rînd, o “omisiune” cu privire laexaminarea de către instanţa de fond a unor probe administrate sauasupra unor cereri formulate de părţi; în ce priveşte omisiunea asupraunor probe administrate, legea are în vedere dispoziţiile art. 63 al. 2,care prevede că formarea convingerii judecătorilor se realizează prin“examinarea tuturor probelor administrate”; dacă în apreciereaprobelor s–a omis examinarea unora dintre ele, această omisiune esteesenţială. De asemenea, omisiunea instanţei de a se pronunţa sepoate referi la o cerere esenţială a părţii, care i–ar fi apărat intereselesale legitime în soluţionarea cauzei; cererea de a se amîna judecareacauzei pentru a–şi putea face apărarea, cum ar fi angajarea unuiavocat, lipsa justificată a apărătorului ales, imposibilitatea de a seprezenta la judecată etc. Pentru ca omisiunea instanţei de a seprounnţa să fie “esenţială” este necesar ca aceasta să fie de natură agaranta drepturile procesuale ale părţii (de exemplu, lipsaapărătorului ales) sau de a influenţa soluţia procesului (cum ar fiadministrarea unor probe necesare cerute, dar omise de a fiadministrate). În acest sens, în art. 38515 al. 2 lit. c se prevede ca uncaz de casare “cînd unei părţi i s–a respins în mod nejustificat o cererede amînare şi din această cauză nu şi–a putut face apărarea”, iar în

art. art. 38516

se prevede că instanţa de recurs se pronunţă şi asupra“probelor ce urmează a fi administrate”. Cazul de casare se ia înconsiderare din oficiu, deoarece nulitatea relativă se poate lua înconsiderare şi din oficiu dacă anularea actului este necesară pentruaflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, ceea ce acordăomisiunii un caracter esenţial.

b) Cînd judecata în primă instanţă sau în apel aavut loc fără citarea legală a unei părţi saucare, legal citată, a fost în imposibilitate dea se prezenta şi de a înştiinţa despreaceastă imposibilitate (pct. 21)

În prima situaţie se cer următoarele condiţii ca să opereze cazul decasare: – partea să fi fost lipsă la şedinţa de dezbateri a cauzei în primă

instanţă sau în apel, căci pentru lipsa la un termen anterior parteaavea obligaţia să invoce nulitatea la termenul următor de judecată;

– partea lipsă să nu fi fost legal citată (fie deloc, fie printr–un mod de încălcare a procedurii legale de citare);

– cazul de casare să fie invocat în instanţa de recurs de partea lipsănelegal citată, căci acest caz de casare nu se poate invoca dinoficiu.

În ce priveşte a doua situaţie, se cere să existe cumulativ atît condiţiaexistenţei unei împrejurări care, în funcţie de cazul concret, să poată

fi considerată ca neprevăzută şi de neînvins printr–un efort normal130

,130 un accident care-l imobilizează la pat, o boală gravă, o inundaţie ori o înzăpezire





DPP–ps–203Acest caz de casare se poate folosi şi împreună cu alte cazuri care au

în vedere încălcarea legii133.a) Cînd nu sînt întrunite elementele

constitutive ale unei infracţiuni sau cînd s–a pronunţat o condamnare pentru o altă faptădecît cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334–337 (pct. 12)

Cazul de casare prevede două situaţii diferite: – prima teza constă dintr–o încălcare a legii penale, prin nesocotirea

dispoziţiei din art. 10 lit. d şi art. 11 pct. 2 lit. a, care prevede că încazul “cînd faptei îi lipseşte un element constitutiv al infracţiunii”se pronunţă achitarea inculpatului134. Pentru a opera acest caz decasare este necesar ca instanţa de fond să fi reţinut o situaţie defapt din care să rezulte lipsa unui element constitutiv alinfracţiunii;

– a doua teză se referă la încălcarea legii de procedură penală (art.317, 334–337), deoarece s–au depăşit limitele actului de sesizare(fapta pe care o prevede), fără a fi îndeplinite prevederile privindschimbarea încadrării juridice, extinderea acţiunii penale pentrunoi acte materiale aparţinînd infracţiunii judecate sau extindereaprocesului penal pentru noi fapte penale.

În legătură cu situaţiile la care se referă acest caz de casare opereazăşi cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 2 – “instanţa nu a fostlegal sesizată”. Spre deosebire de cazurile determinate de nulităţileabsolute, în teza a doua de sub pct. 12 ne aflăm în faţa unei erori de

judecată, deoarece se referă la o depăşire din partea instanţei alimitelor în care se putea pronunţa.

a) Cînd inculpatul a fost condamnat pentru ofaptă care nu este prevăzută de legea penală(pct. 13)

Este un caz vădit de încălcare a legii penale atunci cînd se pronunţă ocondamnare pentru o faptă care, nefiind prevăzută de legea penală,constituie doar o faptă civilă, o contravenţie, o abatere disciplinarăsau de la morală. Casarea se poate dispune atunci cînd, dindescrierea faptei pentru care instanţa de fond a pronunţatcondamnarea, rezultă că aceasta nu este prevăzută de legea penală.În art. 3859 nu s–au trecut şi alte cazuri de condamnare pentru faptece nu pot atrage răspunderea penală, neconstituind infracţiuni, cumar fi “fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni” şi“există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei”.Omisiunea se explică prin aceea că, în aceste două situaţii, instanţade casare trebuie să stabilească împrejurările din care rezultă lipsa depericol social al faptei sau înlăturarea caracterului penal al faptei,aprecieri care scapă instanţei de recurs. Cu toate acestea, aplicareagreşită a unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei poaterezulta şi din interpretarea greşită a legii penale135.

133 cum ar fi condamnarea inculpatului, deşi fapta nu este prevăzută delegea penală, sau încadrarea juridică greşită a faptei.134 De exemplu, lipsa caracterului repetat al faptei sau lipsa de scandalpublic, cînd legea penală cere existenţa acestor împrejurări.135 De exemplu, instanţa de fond reţine că nu se poate aplica legitima

apărare deoarece inculpatul avea posibilitatea să fugă din faţa agresorului;or, prin această interpretare s–a statuat că se încalcă dispoziţiile art. 44 Codpenal, care nu prevăd o astfel de condiţie.



DPP–ps–204b) Cînd persoana condamnată a fost înainte

judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare arăspunderii penale, pedeapsa a fost graţiatăori a intervenit decesul inculpatului (pct. 15)

În acest caz se încadrează existenţa vreuneia din cauzele care ar ficondus la încetarea procesului penal, prevăzute în art. 10 lit. f–h şi j;se omite cazul de la lit. i (înlocuirea răspunderii penale) deoarece este

o chestiune de apreciere a răspunderii juridice, ca şi aplicareapedepsei, ceea ce nu cade în atribuţiile instanţei de recurs. Fără

îndoială că în acest caz operează şi existenţa unei “cauze denepedepseire”, căci şi acestea înlătură răspunderea penală şi atrag

încetarea procesului penal; este necesar, însă, ca împrejurarea ceatrage nepedepsirea să fie reţinută de instanţa de fond sau să fiedovedită în recurs prin înscrisuri noi.În text se face referire la situaţia cînd “pedeapsa a fost graţiată”; or,admiterea acestui caz de casare nu poate conduce la încetareaprocesului penal, ci la menţinerea condamnării cu graţierea pedepsei,

în temeiul unei graţieri aplicabile în cursul procesului penal la pedepsenedefinitive.

c) Cînd în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvîrşită de el nueste prevăzută de legea penală sau cînd, înmod greşit, s–a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate delucru judecat sau o cauză de înlăturare arăspunderii penale, ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost graţiată (pct. 16)

Acest caz de casare are în vedere, în primul rînd, încălcarea legiipenale prin pronunţarea unei soluţii greşite de achitare pe temeiul că

fapta nu este prevăzută de legea penală, în realitate existînd oprevedere legală care pedepseşte fapta reţinută136. Avînd aceeaşiraţiune, este caz de casare şi atunci cînd, în mod greşit, a fost achitatinculpatul pe temeiul că nu sînt întrunite elementele constitutive aleinfracţiunii sau că există o cauză care înlătură caracterul penal alfaptei, printr–o interpretare greşită a legii penale.În acest caz se încadrează şi soluţia greşită de încetare a procesuluipenal, considerîndu–se existenţa unuia din cazurile prevăzute în art.10 lit. f–h şi j, printr–o aplicare sau interpretare greşită a legiipenale137.Ultima teză din acest caz – cînd “pedeapsa a fost graţiată” – are învedere nu o hotărîre de achitare sau de încetare a procesului penal,cum prevede art. 3859 pct. 16, ci o hotărîre de condamnare la opedeapsă care, printr–o greşită aplicare a unui act de clemenţă, a fostconsiderată graţiată.

d) Cînd faptei săvîrşite i s–a dat o greşităîncadrare juridică (pct. 17)

Soluţia de condamnare pentru săvîrşirea unei infracţiuni poate ficorectă, dar încadrarea juridică a faptei să fie greşită; în acest caz,

136 De exemplu, s–a pronunţat achitarea pe motivul că fapta reţinută ar ficontravenţie, cînd, în realitate, în împrejurările stabilite de instanţa de fond,fapta constituie infracţiune.137 De exemplu, s–a plicat în mod greşit amnistia, cînd infracţiunea pentru

care a fost judecat inculpatul era exceptată de la actul de clemenţă, ori s–adat efect împăcării părţilor în cazul unei infracţiuni pentru care răspundereapenală nu este înlăturată prin împăcarea părţilor.



DPP–ps–205trebuie să se caseze hotărîrea atacată pentru a se aplica prevederilecorespunzătoare ale legii penale. Sînt avute în vedere greşeli aleaplicării legii penale prin condamnarea pentru o infracţiune în loc dealtă infracţiune, pentru o infracţiune consumată în loc de tentativă sauinvers, de infracţiune instantanee în loc de infracţiune continuă sauinvers, concurs de infracţiuni în loc de infracţiune continuată sauinvers. În multe legislaţii se aplică regula “pedepsei justificate”, însensul că nu se poate dispune casarea dacă pedeapsa aplicată se află

în limitele legale prevăzute pentru încadrarea juridică corectă a faptei.Redactarea actuală nu–şi însuşeşte această regulă, astfel încît dupăcasarea hotărîrii atacte, instanţa de recurs va schimba încadrarea

juridică în infracţiunea corespunzătoare faptei săvîrşite, chiar dacă semenţine pedeapsa aplicată. Reglementarea actuală este superioară,deoarece se dă posibilitatea aplicării unui act de clemenţă ulterior,care include noua încadrare juridică, dar o exclude pe cea anterioară,greşită din punct de vedere al legii penale.

e) Cînd s–au aplicat pedepse greşit individualizate în raport de prevederile art.72 Cod penal sau în alte limite decît celelegale (pct. 14)

Erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de cătreintanţa de fond pot fi de drept – prin depăşirea limitelor prevăzute delege138 – şi de fapt ş i de drept – atunci cînd individualizarea pedepseiaplicate nu este corespunzătoare împrejurărilor la care se referă art.72 Cod penal (cele în care s–a săvîrşit fapta ori cele referitoare lapersoana inculpatului).Iniţial, prin Legea nr. 45/1993 s–a adus o restricţie acestui caz decasare, în sensul că opera numai în cazul în care s–au aplicat pedepse

în alte limite decît cele prevăzute de lege, constituind o eroare dedrept. Jurisprudenţa a lărgit cadrul de aplicare a acestui caz decasare, prin referirea nu numai la aplicarea pedepsei sub minimul sau

peste maximul prevăzut de lege, ci şi în alte cazuri în care pedeapsanu a fost aplicată conform dispoziţiilor legale139. Jurisprudenţa nu a admis drept caz de casare situaţia cînd pedeapsanu era just individualizată în raport de împrejurările cauzei,considerîndu–se că aceasta ar cere aprecieri de fapt ce nu pot fifăcute în recurs.Prin Legea nr. 141/1996 s–a modificat textul art. 3859 pct. 14 şi, înnoua redactare, se dă posibilitatea instanţei de recurs să constate căpedeapsa nu a fost just individualizată, dar în raport cu prevederileart. 72 Cod penal. S–a căutat astfel a se da cazului dereindividualizare a pedepsei şi o nuanţă de eroare de drept, nu numai

138 minimul sau maximul general al pedepsei închisorii sau amenzii, minimulsau maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea la care a fostcondamnat inculpatul139 Se poate considera că s–au depăşit limitele prevăzute de lege în cazulconcursului de infracţiuni, cînd prin aplicarea sporului de pedeapsă s–adepăşit suma pedepselor aplicate ori maximul legal al pedepsei închisorii; încaz de revocare a suspendării condiţionate a pedepsei; dacă în loc să sedispună executarea separată a pedepselor acestea au fost contopite; cînd s–a aplicat pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, deşi pedeapsaprincipală era sub 2 ani închisoare sau invers, nu s–a aplicat pedeapsacomplimentară, deşi pedeapsa era de 2 ani şi 6 luni închisoare; cînd s–acomputat în mod greşit din durata pedepsei închisorii durata arestăriipreventive; cînd nu s–a dispus executarea pedepsei graţiate după

condamnarea pentru o infracţiune săvîrşită în termenul de încercare ori s–aaplicat măsura educativă a libertăţii supravegheate, deşi inculpatul împlinisevîrsta de 17 ani.



DPP–ps–206de fapt, căci noua apreciere asupra gradului de pericol social al fapteişi persoanei celui care a săvîrşit infracţiunea trebuie să se încadreze

în dispoziţiile Codului penal cu privire la criteriile ce trebuie avute învedere. Ca urmare, instanţa de recurs trebuie să compare pedeapsaaplicată de instanţa de fond cu pedeapsa care ar fi trebuit să se aplice

în raport de criteriile stabilite prin art. 72 Cod penal şi, în cazul uneidisproporţii, să procedeze la reindividualizarea corectă a pedepsei.

f) Cînd hotărîrea este contrară legii sau cînd

prin hotărîre s–a făcut o greşită aplicare alegii (pct. 17 1 )

Noul caz de casare, introdus prin Legea nr. 141/1996, vine săsuplinească toate acele cazuri de încălcare a legii penale care nu eraucuprinse în art. 3859, dar care determinau soluţionarea cauzeineconformă cu prevederile legii140.Cazul de casare prevede două ipostaze: – “hotărîrea este contrară legii” – soluţia dată de instanţă este

invers ă decît cea prevăzută de lege (în loc de condamnare s–apronunţat achitarea şi în loc de achitare s–a pronunţatcondamnarea, contrar legii penale care prevedea soluţia corectă);

– “prin hotărîre s–a făcut o aplicare greşită a legii” – s–a aplicat oaltă dispoziţie legală în locul celei ce trebuia să fie aplicată(considerarea activităţii infracţionale ca o infracţiune continuată înloc de concurs de infracţiuni sau invers; liberarea condiţionată acondamnatului, deşi acesta nu îndeplinise minimul de închisoareefectivă prevăzut de lege etc.).

Acest caz de casare are un caracter general, în sensul că toatecazurile de casare prevăzute în art. 3859 pct. 12, 13, 14, 15, 16, 17, şi20 se pot încadra şi în art. 3859 pct. 171. Necesitatea introduceriiacestui caz cuprinzător cu privire la încălcarea legii penale sejustificăprin aceea că nu se poate admite lăsarea în fiinţă a unei hotărîri carear fi contrare legii penale sau ar face o greşită aplicare a ei, căci se

pot produce grave atingeri libertăţii unei persoane condamnate penedrept şi tot atît de grave atingeri intereselor generale ale societăţii,ca un infractor să nu fie tras la răspundere penală. Aplicarea acestuicaz de casare are în vedere dispoziţiile legale privind infracţiunea,pedeapsa şi răspunderea penală.Introducerea cazului de casare de sub art. 3859 pct. 171 a înlăturat şi olipsă a reglementării anterioare, care nu avea formulat nici un caz decasare referitor la modul în care a fost soluţionată latura civilă141. Înnoua reglementare prin Legea nr. 141/1996, ori de cîte ori se încalcălegea civilă cu privire la elementele răspunderii civile, la solidaritate,la calculul despăgubirilor civile, cînd acesta este prevăzut în modexpres de lege, se poate folosi cazul de casare pe temeiul că soluţiaeste contrară legii civile sau că s–a făcut o greşită aplicare a legiicivile.

140 De exemplu, s–au aplicat greşit dispoziţiile legale privitoare la o cauzălegală de înlăturare a caracterului penal al faptei (legitimă apărare, stare denecesitate etc.), în sensul că, deşi în raport de împrejurările de fapt reţinutede instanţa de fond nu erau întrunite condiţiile prevăzute de lege, totuşiinstanţa de fond a dat efect acestei cauze şi a dispus achitarea inculpatului;pentru infracţiunea intenţionată pentru care era judecat inculpatul legeaprevedea o pedeapsă mai mare de 7 ani şi totuşi a admis cererea de liberareprovizorie.141 De exemplu, obligarea părţii responsabile civilmente la reparaţii civile,

contrar legii civile, întrucît nu erau întrunite elementele răspunderii civilepentru paguba provocată de către inculpat, nu se încadra în nici un caz decasare existent în redactarea Legii nr. 45/1993.



DPP–ps–207Acest caz de casare se ia întotdeauna în considerare din oficiu. Cazulde casare poate fi folosit separat sau împreună cu unul din cazurileprevăzute în art. 3859, care se referă la cazuri speciale de soluţiicontrare legii sau care fac o aplicare greşită a legii.

a) Cînd judecătorii de fond au comis un excesde putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat (pct. 19)

În Constituţie se prevede în mod implicit, iar în art. 1 al Legii nr.

92/1992 pentru organizarea judecătorească în mod expres că“Puterea judecătorească este separată de celelalte puteri alestatului”; atunci cînd o instanţă de judecată, prin hotărîrea sa, excedeatribuţiile pe care legea i le–a încredinţat şi exercită atribuţii aleputerii legislative sau ale puterii executive, se produce un “exces deputere”. Cazurile de exces de putere sînt restrînse, dar s–ar putea cao instanţă de judecată, în loc să aplice o dispoziţie legală la cazulconcret dat, să aplice o regulă pe care ea însăşi o consideră justă şioportună, deşi nu este prevăzută de lege, intrînd astfel în atribuţiileparlamentului; sau, printr–o hotărîre penală, să se aplice pe lîngă opedeapsă şi o măsură disciplinară dată în atribuţia exclusivă areprezentanţilor puterii executive. Acest caz de casare este consideratde doctrină că are şi un caracter procedural, de nulitate absolută, căcitrecerea în domeniul altei puteri constituite în stat înseamnă totodatăşi o depăşire a competenţei materiale şi personale a unei instanţe

judecătoreşti.b) Cînd a intervenit o lege mai favorabilă

condamnatului (pct. 20)Adoptarea, după pronunţarea instanţei de fond şi pînă la judecarea

recursului, a unei legi penale prin care se dezincriminează unele faptesau care prevede dispoziţii mai favorabile privind incriminarea şipedeapsa, impun aplicarea prevederilor art. 12 şi 13 Cod penal; caurmare, instanţa de recurs, după casarea hotărîrii atacate,

procedează la aplicarea legii penale mai favorabile, schimbînd saumodificînd soluţia pronunţată de instanţa de fond. În acest caz decasare se înscrie şi intervenirea unei legi de amnistie sau de graţierecolectivă (art. 72 pct. 3 lit. g din Constituţie) după pronunţareainstanţei de fond şi înainte de judecarea recursului, schimbîndu–sesoluţia de condamnare în încetarea procesului penal în caz deamnistie sau modificîndu–se soluţia de condamnare prin aplicareagraţierii totale sau parţiale.

2) Cazuri de verificare a situaţiei de fapt reţinută deinstanţa de fond (pct. 18)

În principiu, instanţa de recurs verifică respectarea legii la judecareacauzei de către instanţa de fond, luînd în considerare situaţia de faptpe care aceasta a reţinut–o prin propria apreciere a probeloradministrate. În reglementarea recursului nu se prevede pentruinstanţa de recurs dreptul de a da o nouă apreciere probelor şi,eventual, de a administra probele necesare, aşa cum se prevede înart. 378 al. 2 în privinţa apelului.Pentru cazul de casare prevăzut în art. art. 3859 pct. 10, se pot facede către instanţa de recurs unele verificări ale situaţiei de fapt, dacăsînt de natură să conducă la lămurirea completă şi exactă a faptelor.Astfel, dacă instanţa de fond nu s–a pronunţat asupra unor probeadministrate ori asupra unor cereri cu privire la administrarea unorprobe despre o împrejurare care ar putea atrage înlăturarea

caracterului penal al faptei, hotărîrea recurată trebuie casată pentruomisiune esenţială, în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt.





DPP–ps–209nejustificat ori, dimpotrivă, nu s–au reţinut împrejurări care ar fiagravat sau atenuat răspunderea penală144.

În aplicarea acestui caz de casare trebuie să se reţină întotdeauna nunumai o eroare de fapt, ci şi gravitatea acesteia prin influenţa pe carea avut–o asupra soluţionării cauzei. Acest caz de casare se ia înconsiderare din oficiu numai atunci cînd a influenţat asupra hotărîrii îndefavoarea inculpatului.

1) Extinderea verificărilor făcute de instanţa de

recurs atunci cînd recursul este singura cale deatac ordinară

Conform art. 3856 al. 2, recursul declarat împotriva unei hotărîri care, în baza legii, nu poate fi atactă cu apel, nu este limitat la motivele decasare prevăzute în art. 3859, iar instanţa este obligată ca, în afaratemeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze

întreaga cauză sub toate aspectele. Această dispoziţie este de naturăa asigura, într–o cale de atac ordinară unică, verificarea atît a moduluicum s–a stabilit situaţia de fapt şi, eventual, pedeapsa de către primainstanţă, cît şi a respectării legii de procedură şi a celei substanţiale.Ca urmare, în cauzele în care nu există apel, la recurs se vor folosi, pelîngă cazurile de casare prevăzute în 3859, şi cele care pot fi invocate

în apel (neadministrarea de către instanţa de fond a tuturor probelornecesare pentru justa soluţionare a cauzei; probele administrate nuau fost complet şi just apreciate de către instanţa de fond; situaţia defapt reţinută de instanţă nu este conformă cu realitatea în toate

împrejurările sale; greşita individualizare a pedepsei, fie în sensul căeste prea uşoară, fie prea severă, urmînd ca instanţa de recurs să oreindividualizeze).În cazurile în care se atacă cu recurs sentinţele de dezinvestire,cazurile de casare se vor referi şi la caracterul nelegal al restituirii sautrimiterii cauzei la procuror; cînd recursul este îndreptat împotrivaunei încheieri, se examinează aspectele care ţin de ceea ce s–a

hotărît prin încheiere145

.2) Formularea motivelor de recursMotivele de apel formulate în scris trebuie depuse la instanţa de apelcel mai tîrziu pînă în ziua judecăţii, dar ele pot fi formulate şi oral înziua judecăţii. În ce priveşte formularea şi depunerea motivelor derecurs se prevede aceeaşi regulă pentru cazul cînd recursul este

îndreptat împotriva unei hotărîri care nu este supusă apelului (cîndrecursul este singura cale de atac ordinară). Este firesc ca, în aceastăsituaţie, cînd instanţa de recurs are dreptul să examineze cauza subtoate aspectele, să nu existe nici o deosebire între motivarea apeluluişi cea a recursului.În această ipoteză, recursul poate fi motivat în scrispînă în ziua judecăţii şi poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii.În ipoteza că recursul este a doua cale de atac ordinară, fiind

îndreptat împotriva unei hotărîri date în apel, recursul trebuie motivat în scris, prin cererea de recurs sau printr–un memoriu separat, caretrebuie depus la instanţe de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului

144 Condamnarea unui inculpat pentru omor – art. 174 Cod penal – deşi doindosar reieşea că victima era gravidă, constituie o eroare gravă de fapt care acondus la o greşită încadrare juridică mai favorabilă şi la o pedeapsăcorespunzătoare; deşi erau probe la dosar că infracţiunea s–a produs substăpînirea unei puternice tulburări, determinată de provocarea din parteavictimei prin acţiuni ilicite grave, instanţa de fond nu a reţinut starea deprovocare, care ar fi redus pedeapsa sub minimul legal; în această situaţie sepoate afla nereţinerea altor împrejurări de fapt care constituie circumstanţe

atenuante, deşi probele din dosar le indicau.145 De exemplu nejustificarea măsurii preventive ce a fost luată, greşitasuspendare a judecăţii etc.



DPP–ps–210termen de judecată146. Prin expresia primul termen de judecat ă se

înţelege data cînd s–a fixat cel dintîi termen de judecată a recursului,dacă procedura de citare a fost îndeplinită potrivit legii şi procesulputea, ca atare, să fie dezbătut. În ce priveşte sancţiuneanerespectării acestui termen, reglementarea actuală este deosebităde cea anterioară (potrivit căreia orice depunere ulterioară amotivelor de recurs era considerată tardivă, respectiv că atragenulitatea recursului).

În art. 38510 nu se prevede nici o sancţiune procedurală pentrunerespectarea termenului de depunere a motivelor de recurs, dar sepoate apela la dispoziţiile art. 197, care prevede ca sancţiunenulitatea actelor efectuate cu încălcarea legii de procedură. Încondiţiile în care cele mai multe cazuri de casare pot fi invocate dinoficiu de către instanţa de recurs, chiar dacă nu au fost formulate derecurent sau nu au fost depuse în termenul prevăzut de lege, nu sepoate ajunge la nulitatea recursului pentru nemotivare în termen. Deaceea, sancţiunea care ar putea fi aplicată este interdicţia pentrurecurent de a dezvolta în instanţa de recurs motivele de recurs carenu au fost formulate în scris şi în termen. Instanţa de recurs poate dacuvîntul recurentului pentru a invoca acele motive de recurs care potfi luate în considerare şi din oficiu, mai ales că, prin modificarea art.38510 al. 1, se prevede că recursul trebuie motivat fie în scris, fie oral

în faţa instanţei. Deci dezvoltarea de către recurent a unor motive derecurs nedepuse în termen devine posibilă şi oral; în nici un caz nu sepoate respinge recursul ca nemotivat, dacă motivele nu au fostdepuse în scris în termenul prevăzut de lege147.

I.2. Judecata în recurs

§1. Măsurile pregătitoare şedinţei de judecată înrecurs

1) Citarea părţilor în recurs

După fixarea termenului de judecată în recurs, se procedează lacitarea părţilor pentru acest termen. Necesitatea citării părţilordecurge din dispoziţia art. 38511 al. 1, care prevede că judecarearecursului se face cu citarea părţilor. La judecata în recurs, cel ce afăcut recurs (procuror, inculpat, parte vătămată, parte civilă, parteresponsabilă civilmente ori o altă persoană îndrituită de lege) poartădenumirea de recurent , iar partea care are interese opuse se numeşteintimat . Cînd inculpatul se află în stare de deţinere, fie că esterecurent, fie că este intimat, va fi citat cu menţiunea de a fi adus îninstanţă, deoarece prezenţa sa este obligatorie (art. 38511 al. 2). Nu vafi citat cu această menţiune inculpatul deţinut atunci cînd recursuleste îndreptat împotriva unei hotărîri prin care s–a dispus restituirea

pentru completarea urmăririi penale (art. 38511 al. 3); de asemenea,dacă instanţa nu consideră necesară prezenţa inculpatului deţinut, nuva fi citat cu menţiunea aducerii la judecată dacă recursul este

îndreptat împotriva unei încheieri prin care s–a rezolvat plîngereaacestuia împotriva arestării preventive de către procuror (art. 1401 al.6), prin care s–a dispus prelungirea duratei arestării preventive (art.

146 S–a revenit, în această privinţă, la reglementarea anterioară careprevedea depunerea motivelor de recurs cu cel puţin 3 zile, respectiv 5 zile înaintea primului termen de judecată.147 Jurisprudenţa s–a fixat în sensul că instanţa de recurs examinează şi sepronunţă numai cu privire la acele motive de recurs care se încadrează înunul din cazurile de casare care pot fi invocate din oficiu. S–a considerat că

recursul este motivat şi atunci cînd nu se arată în ce cazuri de casare se înacdrează criticile aduse hotărîrii recurate, instanţa de recurs fiind obligatăsă verifice dacă este operant unul din cazurile de casare prevăzute de lege.



DPP–ps–211159 al. 8), liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune(art. 1608 al. 7).Cînd legea prevede obligativitatea asistenţei juridice a inculpatului,instanţa de recurs ia măsuri pentru asigurarea prezenţei unui avocat,ales sau din oficiu, la judecarea recursului.

2) Întocmirea raportului scrisPreşedintele instanţei de recurs poate delega unul din judecători săfacă un raport scris asupra recursului. La Curtea Supremă de Justiţie

raportul poate fi întocmit de un judecător sau un magistrat asistent.Raportul trebuie să cuprindă, pe scurt, obiectul procesului, soluţiilepronunţate de instanţe şi faptele reţinute în ultima instanţă de fond, înmăsura în care sînt necesare soluţionării recursului; de asemenea,trebuie să cuprindă observaţii cu privire la condiţiile de admisibilitatea recursului, precum şi expunerea motivelor de recurs, cu referiri,dacă este cazul, la jurisprudenţă şi doctrină, fără a se arăta opiniaraportorului, semnalînd şi cazurile de casare care se pot invoca dinoficiu.Magistratul raportor face parte în mod obligatoriu din compunereainstanţei de judecată, iar în caz de imposibilitate se numeşte un nouraportor cu cel puţin 48 ore înainte de judecată.Întocmirea unui raport scris despre cauza aflată în recurs se justifică,

în cazurile mai importante şi complexe, prin studierea în prealabil adosarului de către unul din membrii completului de judecată şiprezentarea obiectivă a cauzei în şedinţa de judecată, luînd cunoştinţădespre principalele aspecte ale procesului ceilalţi membri aicompletului de judecată şi publicul din sala de şedinţă. Întocmirearaportului este, iniţial, facultativă, deoarece preşedintele instanţei derecurs poate aprecia dacă este sau nu cazul să numească un raportor,

însă dacă a numit un raportor, atunci întocmirea raportului esteobligatorie, eventual de un alt judecător dacă cel desemnat iniţial nupoate participa la judecată. Dispoziţia potrivit căreia raportorul trebuie

să facă parte din completul de judecată în recurs se referă la“compunerea instanţei de judecată” şi, ca atare, în conformitate cuart. 197 al. 2 şi 3, se află sub sancţiunea nulităţii absolute.

§1. Şedinţa de judecată în recurs1) Rezolvarea unor chestiuni prealabile

Instanţa de recurs, compusă din trei judecători, cu excepţia CurţiiSupreme de Justiţie care poate judeca în complet de 9 judecători,verifică prezenţa părţilor, îndeplinirea procedurii de citare pentrupărţile lipsă, prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere,participarea apărătorului ales sau din oficiu cînd asistenţa juridicăeste obligatorie. Dacă lipseşte vreuna din părţi şi procedura de citarea acesteia nu este îndeplinită potrivit legii, judecata în recurs seamînă pentru o altă dată, repetîndu–se procedura de citare cu părţilelipsă; amînarea se dispune şi atunci cînd asistenţa juridică ainculpatului este obligatorie şi acesta nu are apărător ales sau dinoficiu.În partea iniţială a şedinţei de judecată, Ministerul Public şi părţile dinproces pot invoca unele excepţii de procedură sau unele chestiuniprealabile dezbaterii recursului, cum ar fi: lipsa din completul de

judecată a magistratului raportor; recuzarea unui judecător, aprocurorului, a grefierului, dacă se află în vreun caz deincompatibilitate; amînarea judecăţii recursului în vederea depuneriiunor înscrisuri noi sau pentru pregătirea apărării; inadmisibilitatea sau

tardivitatea recursului declarat etc. Instanţa de recurs trebuie sărezolve, în prealabil, toate aceste chestiuni, deoarece rezolvarealegală a recursului poate să depindă de soluţiile care se dau acestor



DPP–ps–212chestiuni148. Cînd cauza se amînă, rezolvarea acestor chestiuni sedispune printr–o încheiere a instanţei de recurs; respingerearecursului tardiv sau inadmisibil se dispune printr–o decizie.

1) Dezbaterea recursului După citirea raportului, cînd s–a dispus întocmirea acestuia,preşedintele completului de judecată dă cuvîntul recurentului, careexpune oral motivele de recurs scrise şi depuse în termenul prevăzutde lege. Cînd recursul este îndreptat împotriva hotărîrii primei

instanţe, în expunerea sa orală recurentul poate formula orice motivede recurs, chiar dacă nu a depus un memoriu scris separat.Recurentul trebuie să indice, pe rînd, cazul de casare la care se referă,motivul concret de încălcare a legii comisă în cadrul acestui caz, datedin dosare care să permită judecătorilor să verifice exactitatea celorafirmate, soluţia de casare pe care o solicită de la instanţa de recurs.După expunerea făcută de recurent, se dă cuvîntul intimatului, dacăexistă parte oponentă a recurentului. Initimatul are interesul cahotărîrea atacată să fie menţinută, căci dacă ar fi fost nemulţumit desoluţia adoptată, ar fi declarat recurs; de aceea, intimatul combate,de regulă, susţinerile recurentului, argumentînd de ce motivele derecurs invocate nu sînt fondate şi pentru care raţiune cererespingerea recursului. În faţa unor motive de recurs întemeiate,intimatul poate recunoaşte această situaţie, fiind de acord cu soluţiade casare a hotărîrii şi de rejudecare a cauzei în fond.Procurorul ia cuvîntul după intimat, alăturîndu–se susţinerilor fie alerecurentului, fie ale intimatului, după cum le consideră întemeiate saunu; procurorul poate avea şi un punct de vedere propriu cu privire lasoluţia ce trebuie dată recursului. În cazul cînd între recursuriledeclarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt dintrerecurenţi îl are procurorul; el va avea cuvîntul şi ulterior, pentru a–şipreciza punctul de vedere cu privire la celelalte recursuri declarate şisusţinute în şedinţă.

Inculpatul are cel din urmă cuvîntul (art. 38513

al. 3). Întrucît dispoziţiadin textul citat se deosebeşte de cea din art. 341 al. 1, unde seprecizează că ultimul cuvînt se dă, la jduecata în primă instanţă,inculpatului personal, se poate trage concluzia că cerinţa legii este

îndeplinită dacă utlimul cuvînt îl are inculpatul personal sau prinapărătorul său. Inculpatul poate fi reprezentat în recurs de cătreavocatul său, astfel că, în absenţa sa, nu ar putea avea ultimul cuvîntpersonal. La dezbaterea recursului asupra fondului cauzei, atunci cîndinculpatul este prezent, ultimul cuvînt trebuie acordat acestuia

personal, instanţa de recurs luînd astfel cunoştinţă despre poziţiaacestuia faţă de cauza în care este inculpat.

2) Consemnarea în documente procedurale adezbaterilor recursului

În cazul în care pronunţarea asupra recursului se amînă pentru o altădată, despre dezbaterile desfăşurate în şedinţa de judecată în recursse întocmeşte o încheiere care, pe lîngă menţiunile prevăzute în art.305, trebuie să consemneze motivele de recurs formulate oral înşedinţă, susţinerile intimatului şi ale procurorului de şedinţă.Încheierea se semnează de către preşedintele completului şi de cătregrefier.Dacă pronunţarea asupra recursului are loc în aceeaşi zi cînd s–a

judecat recursul, rezumatul dezbaterilor se consemnează în primaparte a deciziei.

148 De exemplu, schimbarea completului de judecată, amînarea cuzei pentruo altă dată, neluarea în discuţie a unui recurs inadmisibil sau tardiv auprioritate dezbaterii recursului.



DPP–ps–213 §1. Deliberarea şi pronunţarea deciziei asupra

recursului 1) Deliberarea instanţei de recurs

Deliberarea se desfăşoară în condiţiile prevăzute în art. 307–308 şiconstă în verificarea hotărîrii atacate pe baza lucrărilor şi materialelordin dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa derecurs. În ce priveşte înţelesul de înscrisuri noi, spre deosebire de

judecata în apel, ele trebuie să se refere la motivele de recurs

formulate, iar acestea numai la cazurile de casare prevăzute în art art.3859. Potrivit art. 3856, instanţa de recurs examinează cauza numai înlimitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859, depuse întermenul prevăzut de lege, sau care pot fi invocate din oficiu. Prinaceastă dispoziţie se face o netă deosebire între judecata în apel,unde se reexaminează cauza în fond, şi judecata în recurs, unde sereexaminează doar hotărîrea atacată în raport de cazurile de casareprevăzute de lege.Instanţa de recurs examinează pe rînd motivele de recurs formulatede procuror şi părţile din proces; în măsura în care unul din motiveleformulate este întemeiat şi atrage casarea în întregime a hotărîriiatacate, cu rejudecarea cauzei, nu mai apare necesitatea examinăriişi a celorlalte motive de recurs; însă cînd se constată că un motiv derecurs este întemeiat, dar se referă numai la o dispoziţie a hotărîrii (cuprivire la o singură faptă sau la o singură persoană, numai la laturacivilă), trebuie examinate toate motivele de recurs invocate deprocuror şi părţi, instanţa de recurs fiind obligată să se pronunţeasupra tuturor (art. 38514 al. 2).Dacă motivele de recurs invocate de părţi nu sînt întemeiate, instanţade recurs este obligată să examineze dacă nu există vreun motiv derecurs care poate fi luat în considerare din oficiu, în care caz trebuiesă–l pună în discuţia părţilor, ceea ce înseamnă repunerea cauzei perolul instanţei de recurs şi reluarea dezbaterilor judiciare cu privire la

acest motiv de recurs.1) Luarea hotărîrii şi pronunţarea ei Cînd s–a realizat acordul între membrii completului de judecată, se dăsoluţia asupra recursului în cauza judecată. Se întocmeşte o minut ă,care constituie dispozitivul deciziei date asupra recursului, semnatăde toţi membrii completului care a judecat cauza, atunci cînd existăunanimitate de păreri, sau de membrii care au format majoritatea,urmînd ca cel care a făcut opinie separat ă să semneze soluţia la cares–a oprit.La data anunţată pentru pronunţarea în cauza judecată în recurs,preşedintele completului de judecată, asistat de grefier, pronunţă, înşedinţă publică, soluţia dată recursului judecat.

§1. Soluţiile la judecata în recurs1) Limitele în care instanţa poate soluţiona recursul

Instanţa de recurs poate fi sesizată numai cu recursul procurorului oricu recursul numai al uneia din părţi; în aceste cazuri, soluţionarearecursului se face cu privire la persoana care a declarat recurs sau lacare se referă recursul declarat şi numai în limitele calităţii procesualepe care o are; procurorul, declarînd recurs numai inculpatului, fără nicio rezervă, soluţia pronunţată de instanţa de recurs se va referi lasituaţia inculpatului atît în latura penală, cît şi în latura civilă; dacărecursul a fost declarat de partea responsabilă civilmente, soluţiainstanţei de recurs se va referi numai la latura civilă a cauzei. Cînd

este cazul pentru extinderea efectelor recursului şi la alte persoane,soluţia instanţei de recurs va privi şi aceste persoane, fără însă a leputea agrava situaţia stabilită prin hotărîrea atacată.



DPP–ps–214Exercitarea recursului, ca o a doua cale de atac ordinară, limiteazăinstanţa de recurs la soluţii corespunzătoare cazurilor de casareprevăzute în art. 3859; potrivit art. 3856 al. 2, instanţa de recursexaminează cauza numai în limitele cazurilor de casare prevăzute înart art. 3859; dimpotrivă, exercitarea recursului ca singura cale deatac ordinară îngăduie instanţei de recurs să examineze cauza nunumai în limitele cazurilor prevăzute în art. 3859, ci sub toateaspectele cauzei, astfel că soluţiile pot fi şi în legătură cu situaţia de

fapt.Cînd instanţa de recurs a fost sesizată cu mai multe recursuri penale,va trebui să soluţioneze fiecare recurs în parte, în raport de motivelede recurs formulate şi motivele ce pot fi invocate din oficiu. În aceastăsituaţie se pot adopta şi soluţii diferite pentru fiecare recurs(admiterea unui recurs şi respingerea altuia). De regulă, dacă este şirecursul procurorului, odată cu admiterea recursului unei părţi sepoate admite şi recursul procurorului, deoarece acest recurs poate fiformulat şi în favoarea părţii, şi în defavoarea sa; numai atunci cîndrecursul procurorului este limitat la un anumit caz de casare îndefavoare şi se admite recursul inculpatului pentru un motiv care se ia

în considerare şi din oficiu dacă este în favoarea sa, recursulprocurorului poate fi respins, deşi recursul inculpatului este admis.Spre deosebire de apel, unde instanţa de apel trebuie mai întîi săadministreze probele necesare şi apoi să pronunţe soluţiacorespunzătoare, în materie de recurs – atît atunci cînd este a douacale de atac ordinară, cît şi atunci cînd este singura cale de atacordinară – rejudecarea cauzei în fond se face după ce s–a casathotărîrea recurată.

1) Soluţia de respingere a recursului şi menţinereahotărîrii recurate

Ca şi la apel, respingerea recursului se dispune atunci cînd esteneregulat introdus sau cînd este nefondat.

Recursul este neregulat introdus, împiedicînd producerea efectuluidevolutiv, dacă este inadmisibil sau tardiv. Recursul este inadmisibilatunci cînd legea nu prevede că o hotărîre poate fi atactă cu recurssau cînd o persoană nu are dreptul de a declara recurs149. Recursuleste tardiv atunci cînd nu a fost declarat în termenul prevăzut de legeşi nu poate fi considerat ca recurs peste termen sau nu sînt îndeplinitecondiţiile pentru repunerea în termen. În toate aceste situaţii, recursula fost exercitat fără a exista dreptul de recurs sau acest drept a fostpierdut prin decădere.Recursul este respins ca nefondat atunci cînd motivele de recursformulate în termenul legal nu sînt întemeiate, fie datorită inexistenţeierorii invocate, fie datorită neîndeplinirii condiţiilor în care poate operanulitatea, ori unei interpretări greşite a legii în criticarea hotărîriiatacate, iar alte motive de casare, invocabile din oficiu, nu au fostconstatate. Respingerea recursului ca nefondat semnifică lipsaoricărei erori de fapt şi de drept care ar putea afecta hotărîrearecurată. Dacă soluţia este corectă, dar motivarea soluţiei greşită,instanţa de recurs respinge recursul ca nefondat, corectînd motivarea.În cazul respingerii recursului, instanţa de recurs menţine hotărîrearecurată în toate dispoziţiile sale; dacă inculpatul s–a aflat în stare de

149 Un recurs îndreptat împotriva unei sentinţe de declinare de competenţă, împotriva unei sentinţe apelabile, dar care nu a fost atacată în termen cuapel, devenind definitivă, este inadmisibil; la fel recursul declarat de către

partea vătămată într–o cauză pentru care acţiunea penală se pune în mişcaredin oficiu, de către partea civilă prin care s–ar cere schimbarea saumodificarea soluţiei în latura penală a cauzei.



DPP–ps–215deţinere, adaugă la durata care este computată din pedeapsă timpulde arestare scurs pînă la pronunţarea deciziei de recurs; deasemenea, stabileşte cheltuielile judiciare efectuate cu judecata înrecurs, stabilind cine suportă cheltuielile avansate de către stat saude către părţi.

2) Soluţia de admitere a recursului şi de casare ahotărîrii recurate

Îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru încadrarea motivelor

de recurs în unul din cazurile de casare înscrise în art. 3859 înseamnăexistenţa unor grave erori în soluţionarea cauzei şi, drept consecinţă,casarea150 hotărîrii recurate.Casarea hotărîrii recurate înseamnă desfiinţarea ei, aceastanemaproducînd efecte juridice. Casarea poate fi totală – cînd sedesfiinţează toate dispoziţiile penale şi civile ale hotărîrii recurate – şi

par ţ ială – cînd numai unele din aceste dispoziţii sînt desfiinţate,celelalte fiind menţinute. Este parţială casarea unei hotărîri atuncicînd este casată numai soluţia privind unele fapte sau unele persoane,pentru celelalte fapte şi persoane hotărîrea fiind menţinută, rămînîndastfel cu caracter definitiv; este parţială casarea şi atunci cîndhotărîrea este casată numai în ce priveşte latura penală sau laturacivilă. Casarea parţială a unei hotărîri este admisibilă în cazul în careacest mod de casare nu împiedică justa soluţionare a întregii cauze(art. 38517 al. 2 şi 382 al. 1 şi 2).După ce hotărîrea recurată a fost casată, în temeiul unuia din cazurileprevăzute în art. 3859, instanţa de recurs poate finaliza judecata printrei modalităţi: – să înlocuiască direct soluţia casată; – să rejudece din nou cauza în fond pentru a pronunţa o soluţie

definitivă; – să o trimită spre rejudecare la instanţa a cărei hotărîre a fost

casată.

Ca urmare, soluţia de casare a hotărîrii recurate trebuie să fie însoţităde una din modalităţile de mai sus. Soluţiile de casare pot fi astfel detrei feluri: – casare cu soluţionarea concomitentă a fondului cauzei; – casare cu trimiterea spre rejudecare la instanţa a cărei hotărîre a

fost casată; – casare cu reţinere spre rejudecare de către instanţa de recurs. Trebuie făcută distincţie între recursul declarat împotriva hotărîrilorneapelabile şi recursul împotriva hotărîrilor date în apel. În primasituaţie, soluţia de rejudecare a cauzei de către instanţa de recurseste mai largă, căci se poate dispune şi administrarea de noi probechiar de către instanţa de recurs, precum şi o reindividualizare apedepsei, în timp ce în cazul casării hotărîrilor date de instanţa deapel la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs există limitedeterminate de cazurile de casare.

1) Casarea hotărîrii recurate şi soluţionareaconcomitentă a cauzei

Această soluţie intervine în situaţiile prevăzute în art. 38515 pct. 2 lit. aşi b.150 Denumirea de “casare” vine de la verbul “casser” (fr.) = a sfărîma, aanula, a desfiinţa. Casarea unei hotărîri judecătoreşti a devenit soluţiacaracteristică pentru recurs, ceea ce a determinat şi denumirea de “recurs încasare”, Curtea de Casaţie etc. Codul de procedură penală rom#n şi–a însuşitaceastă denumire, deoarece pentru apel şi contestaţia în anulare se foloseşte

term,enul de “desfiinţare” a hotărîrii atacate, pentru revizuire de “anulare”, în timp ce pentru recurs şi pentru recursul în anulare foloseşte termenul de“casare”.



DPP–ps–216a) Cînd apelul a fost greşit admis, se casează

hotărîrea instanţei de apel şi se menţinehotărîrea primei instanţe

Apelul a fost gre ş it admis atunci cînd, fiind tardiv sau inadmisibil,trebuia pronunţată decizia de respingere a sa151. Dar apelul poate figreşit admis, şi atunci cînd este nefondat 152.Casînd hotărîrea instanţei de apel, instanţa de recurs soluţioneazăconcomitent şi fondul cauzei prin menţinerea soluţiei date prin

sentinţa penală a primei instanţe.b) Cînd inculpatul a fost condamnat sau a

rămas condamnat la instanţa de apel, deşi încauză trebuia să se pronunţe achitarea sauîncetarea procesului penal, potrivit dispoziţiilor art. 11

Deşi în cauză exista unul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a–j,totuşi instanţa de apel nu a soluţionat cauza prin achitareainculpatului, respectiv prin încetarea procesului penal; constatîndexistenţa unui astfel de caz, instanţa de recurs înlocuieşte hotărîreagreşită a instanţei de apel cu propria sa hotărîre, prin care adoptăsoluţia corespunzătoare de achitare sau de încetare a procesuluipenal. Această soluţie nu poate fi decît în favoarea inculpatului pentrucare, în loc de soluţia de condamnare, se pronunţă soluţia de achitaresau încetarea procesului penal.Dacă recursul este îndreptat împotriva hotărîrii instanţei de apel, sepoate pronunţa achitarea sau, după caz, încetarea procesului penalnumai atunci cînd s–a încălcat legea penală (situaţiile prevăzute în art.10 lit. b, d, e, f, g, h, j), fiindcă aplicarea legii penale se face la situaţiade fapt stabilită în hotărîrea atacată.Atunci cînd recursul este declarat împotriva hotărîrii primei instanţe,examinarea cauzei de către instanţa de recurs se face sub toateaspectele, astfel încît se poate pronunţa şi achitarea pentru

inexistenţa faptei (art. 10 lit. a), nevinovăţia inculpatului (art. 10 lit. c),lipsa de pericol social a faptei (art. 10 lit. b1), iar încetarea procesuluipenal pentru înlocuirea răspunderii penale (art. 10 lit. i), ceea ceimplică o nouă apreciere dată probelor administrate şi o schimbare asituaţiei de fapt reţinută de prima instanţă.

2) Casarea hotărîrii recurate cu trimitere sprerejudecarea la instanţa a cărei hotărîre a fost casată

O asemenea soluţie caracterizerază recursul ca o cale de anulare,deoarece instanţa de recurs se mărgineşte a casa (anula) hotărîrearecurată, urmînd ca o altă instanţă să se pronunţe asupra fonduluicauzei. În legătură cu această soluţie a instanţei de recurs se pundouă probleme: – în ce cazuri se poate pronunţa casarea cu trimitere spre rejudecare

la altă instanţă? – care este instanţa la care se va desfăşura rejudecarea cauzei?În art. 38515 pct. 2 lit. c se prevăd trei cazuri în care poate fi adoptatăsoluţia de casare cu trimitere spre rejudecare:a) cînd casarea s–a produs pentru vreunul din cazurile de nulitate

prevăzute în art. 197 al. 2 (nulităţile absolute), în sensul că s–au

151 Un apel tardiv sau inadmisibil nu investeşte instanţa de apel cureexaminarea cauzei, cu atît mai mult cu admiterea sa152 De exemplu, instanţa de apel a admis apelul şi a aplicat amnistia, cînd în

realitate infracţiunea săvîrşită era exclusă de la actul de clemenţă; s–a admisapelul pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, aşa cum în modcorect se pronunţase prima instanţă.



DPP–ps–217 încălcat dispoziţiile relative la competenţa după materie şi dupăcalitatea persoanei, la sesizarea instanţei şi la compunereaacesteia, la publicitatea şedinţei de judecată, la participareaprocurorului, prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de cătreapărător, cînd sînt obligatorii potrivit legii, precum şi la efectuareaanchetei sociale în cauzele cu infractori minori153.

b) cînd casarea a avut loc ca urmare a unor nulităţi relativenominalizate de lege:

– judecata s–a desfăşurat în lipsa unei părţi nelegal citate sau care,legal citată, a fost în imposiblitate de a se prezenta la judecată şide a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate154;

– unei părţi i s–a respins în mod nejustificat o cerere de amînare şidin această cauză nu a putut să–şi facă apărarea155;

a) prin hotărîrea atacată nu s–a rezolvat fondul cauzei. Într–oasemenea situaţie s–a produs o nulitate absolută, deoareceinstanţa, deşi legal sesizată cu judecarea unei acţiuni penale şi aunei acţiuni civile, fie a omis să le soluţioneze, fie le–a lăsatnesoluţionate156.

153 Legiuitorul ar fi putut face trimitere, în loc de art. 197 al. 2, la art. 3859

pct. 1–7, care au reprodus dispoziţiile art. 197 al. 2; în realitate, cazurile denulitate prevăzute în art. 197 al. 2 se întîlnesc şi în alte cazuri prevăzute înart. 3859, cum ar fi pct. 10 (instanţa nu s–a pronunţat asupra unei faptereţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare), pct. 11 (instanţa aadmis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv), pct. 12 (nd afost condamnat inculpatul pentru o altă faptă decît cea pentru care fusesetrimis în judecată), toate dispoziţiile relative la sesizarea instanţei. Aceastăsoluţie porneşte de la teza că actul lovit de nulitate absolută trebuie refăcutde instanţele care au încălcat legea, pentru a se realiza scopul preventiv alnulităţii.154 Se cere ca judecata în lipsă să se fi produs la prima instanţă sau lainstanţa de apel; dacă s–a produs la prima instanţă trebuie să fi fost invocată

în apel, altfel nulitatea relativă se acoperă; cînd recursul este declarat împotriva hotărîrii primei instanţe, lipsa părţii trebuie să fi avut loc la aceastăinstanţă. Atunci cînd partea a fost în imposibilitate să se prezinte la judecatăşi să înştiinţeze instanţa despre această imposibilitate, trebuie îndepliniteambele condiţii, care constau din împrejurări concrete, raportate la fiecarecaz în parte, de natură a avea un caracter neprevăzut şi de neînvins printr–un efort normal.155 Pentru a opera acest caz se cer trei condiţii: – s–a prezentat o cerere de către una din păţri pentru amînarea cauzei la

instanţaa cărei hotărîre este recurată; – cererea a fost respinsă în mod nejustificat de către instanţa de judecată,

deşi exista o împrejurare pe care legea o consideră temei de amînare, fie în legătură cu imposibilitatea părţii de a se prezenta la judecată personal

sau a apărătorului său, fie pentru a–şi pregăti apărarea; – din cazua respingerii cererii, partea care nu si–a putut pregăti sau face

apărarea (lipsa apărătorului, timpul redus în care trebuia să punăconcluzii în legătură cu schimbarea încadrării juridice a faptei etc.).

156 Este caz de nerezolvare a fodului cauzei cînd instanţa de fond nu s–apronunţat asupr aunei fapte penale pentru care fusese legal sesizată, cînd nuau fost soluţionate pretenţiile civile solicitate de partea civilă, deşi nu existavreun caz n care acţiunea civilă să fie lăsată nesoluţionată (art. 346 al. 4); deasemenea, trebuie considerată nesoluţionare a fondului cauzei soluţia de încetare a procesului penal pentru lipsa plîngerii prealabile, a sesizării sauautorizării organului competent, a aplicării amnistiei, prescripţiei sau împăcării, fără ca instanţa să se pronunţe asupra existenţei faptei şi avinovăţiei inculpatului.

În procesul penal rom#n trebuie să se asigure două grade de jurisdicţie înfond, în cauzele în care se poate face apel, şi un grad de jurisdicţie în fondcînd nu există decît drept de recurs.



DPP–ps–218După casare, cauza este trimisă spre rejudecare la instanţa a căreihotărîre a fost casată. Dacă a fost casată numai hotărîrea instanţei deapel, cauza va fi trimisă spre rejudecare la această instanţă; în cazul

în care a fost casată atît hotărîrea primei instanţe, cît şi a instanţei deapel, după casare cauza se trimite spre rejudecare la prima instanţă.Deci în aceste cazuri rejudecarea se efectuează de acele instanţe careau judecat în primă instanţă sau în apel şi a căror hotărîri au fostcasate. Dacă hotărîrea recurată a fost casată pe temei de

necompetenţă, rejudecarea se va face de către instanţa competentă.Pentru Curtea Supremă de Justiţie se prevede şi un alt caz de casarecu trimitere spre rejudecare la instanţa a cărei hotărîre a fost casată;dacă Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul pe motiv că nu aufost administrate toate probele necesare şi a dispus administrarea denoi probe, casarea se face cu trimitere spre rejudecare de cătreinstanţa a cărei hotărîre a fost casată, ca instanţă de fond, pentru a seevita administrarea de probe în faţa instanţei supreme. Cîndinteresele justiţiei o cer, Curtea Supremă de Justiţie dispunerejudecarea de către o altă instanţă, egală în grad cu cea care apronunţat hotărîrea casată; această dispoziţie este similară cu ceacare reglementează strămutarea cauzei, dar pentru motive mai largişi numai ca urmare a constatării, cu ocazia admiterii recursului şi acasării hotărîrii recurate, că rejudecarea cauzei la instanţa a căreihotărîre a fost casată nu se poate desfăşura în cele mai bune condiţii.

1) Casarea hotărîrii recurate cu reţinere sprerejudecare de către instanţa de recurs

Această soluţie, subsidiară, se pronunţă în toate celelalte cazuri cîndnu este operantă una din soluţiile examinate anterior. Printre cazurilede aplicare a acestei soluţii, atunci cînd recursul este îndreptat

împotriva unei hotărîri date în apel, sînt şi următoarele: nu a fostefectuată expertiza psihiatrică a inculpatului, în cazurile şi condiţiileprevăzute în art. 117 al. 1 şi 2; hotărîrea nu cuprinde motivele pe care

se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivulhotărîrii sau aceasta nu se înţelege; cînd s–au aplicat pedepse în altelimite decît cele prevăzute de lege ori s–au aplicat predepse greşitindividualizate; în mod greşit inculpatul a fost achitat sau s–a încetatprocesul penal printr–o interpretare eronată a legii penale; faptei i s–adat o greşită încadrare juridică; a intervenit o lege mai favorabilăinculpatului. Deşi este subsidiară, intervenind numai dacă nu se aplicăuna din celelalte soluţii, casarea cu reţinere spre rejudecare lainstanţa de recurs devine soluţia de bază, aplicabilă în toate cazurileafară de cele în care legea prevede o altă soluţie.Atunci cînd recursul este îndreptat împotriva unei hotărîri date înprimă instanţă, casarea cu reţinere spre rejudecare se dispune şi înalte cazuri de casare, cum ar fi necesitatea administrării de noi probe.Dacă s–a admis recursul pentru motivul că nu au fost administratetoate probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele,instanţa de recurs trebuie să se pronunţe şi asupra probelor ceurmează a fi administrate, fixîndu–se în acest scop termen pentrurejudecarea cauzei în fond.

2) Soluţionarea altor chestiuni referitoare la recursÎn soluţionarea recursului se poate adopta, ca excepţie, şi soluţia decasare cu restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririipenale, în condiţiile art. 333; pentru a se admite o astfel de soluţieeste necesar ca instanţa de recurs să constate că probele necesare

pentru lămurirea unor împrejurări esenţiale ale cauzei nu pot fiadministrate în faţa instanţei decît cu mare întîrziere; într–o asemenea



DPP–ps–219situaţie, instanţa de recurs va indica faptele şi împrejurările ceurmează a fi constatate şi prin ce anume mjloace de probă.În soluţionarea cauzei după casare, instanţa de recurs face aplicareadispoziţiilor privitoare la repararea pagubei, la măsurile asigurătorii, lacheltuielile judiciare, la computarea deţinerii preventive şi adaugă,dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărîriiatacate cu recurs. Instanţa hotărăşte asupra oricărei alte probleme decare depinde soluţionarea completă a recursului.

3) Soluţii în cazul atacării cu recurs a sentinţelor dedezinvestire sau a unor încheieri

Atacarea cu recurs a unei sentinţe de restituire sau de trimitere acauzei la procuror pune problema corectitudinii măsurii luate de primainstanţă în a respinge sau dispune desesizarea ei. Ca urmare, dacădesesizarea a fost respinsă, în recurs se poate casa sentinţa recuratăşi dispune restituirea sau trimiterea cauzei la procuror, dacă sînt

îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 333; dacă desesizarea a fostadmisă, în recurs se poate casa hotărîrea şi respinge desesizarea,trimiţîndu–se cauza pentru continuarea judecăţii la instanţa a căreihotărîre a fost casată.În mod corespunzător se soluţionează şi recursurile împotriva unor

încheieri privind măsurile preventive, asigurătorii, de siguranţă,suspendarea judecăţii; admiţîndu–se recursul, se schimbă soluţia prinrespingerea măsurii (dacă nu este întemeiată) sau prin admiterea ei(dacă era necesară), după care se trimite cauza pentru continuarea

judecăţii la instanţa care s–a pronunţat asupra acelei măsuri.4) Decizia instanţei de recurs

Instanţa de recurs soluţionează recursul sau recursurile judecateprintr–o decizie, care trebuie să cuprindă, pe lîngă menţiunileprevăzute de lege pentru orice hotărîre judecătorească, soluţiileadoptate şi temeiurile pentru care s–a optat în adoptarea lor. Astfel, încazul respingerii recursului, în considerente trebuie să se arate

temeiurile care au condus la constatarea că recursul este tardiv sauinadmisibil ori că motivele de recurs invocate de recurent nu sînt întemeiate; de asemenea, că nu sînt motive de casare care să fieluate în considerare din oficiu. Dacă recursul a fost admis şi hotărîreaatacată a fost casată, pe lîngă temeiurile care justifică aceastămăsură, trebuie să se motiveze de ce casarea s–a dispus cusoluţionarea concomitentă a cauzei, cu trimiterea spre rejudecare lainstanţa a cărei hotărîre a fost casată. În caz de casare cu trimiterespre rejudecare, se indică ultimul act de judecată rămas valabil de lacare se face rejudecarea, probele ce trebuie administrate, încadrarea

juridică ce trebuie dată faptei etc., astfel încît rejudecarea cauzei săse desfăşoare în baza îndrumărilor ce decurg din hotărîrea de casare.Dispozitivul deciziei cuprinde soluţia ce s–a dat recursului sau, dupăcaz, soluţiile ce s–au dat recursurilor judecate.Decizia instanţei de recurs prin care s–a respins recursul şi prin cares–a soluţionat cauza în fond, fără rejudecare, este definitivă. În cazulcelorlalte decizii, judecata va continua la instanţa de trimitere sau,dacă s–a dispus reţinerea spre rejudecare, la instanţa de recurs.

§1. Rejudecarea cauzei în fond după admiterearecursului şi casarea hotărîrii recurate

1) Instanţa competentă să judece cauza după casareSpre deosebire de apel, unde rejudecarea cauzei poate avea locnumai la prima instanţă, după casarea hotărîrii în recurs rejudecarea

cauzei poate avea loc la prima instanţă, la instanţa de apel sau lainstanţa de recurs. În cazul casării, se poate trimite cauza sprerejudecare la prima instanţă, dacă şi hotărîrea acesteia a fost casată,





DPP–ps–221avută în vedere la soluţionarea recursului. Indicaţiile instanţei derecurs se pot referi la chestiuni de drept şi la chestiuni de fapt.În ce priveşte chestiunile de drept, dacă s–a casat hotărîrea pentrunecompetenţa instanţei care a judecat cauza în primă instanţă,indicîndu–se instanţa competentă, aceasta nu poate refuzarejudecarea cauzei, sesizarea sa fiind obligatorie; numai dacă, în urmacercetării judecătoreşti, s–ar constata date care ar atrage o altă

încadrare juridică a faptei, instanţa căreia i s–a trimis cauza prin

decizia de casare îşi poate declina competenţa. Atunci cînd prindecizia de casare cu trimitere spre rejudecare s–a dispus refacereaunor acte procesuale sau procedurale, anulate de instanţa de recurs,devine obligatorie refacerea acestor acte157.În cazul în care recursul este îndreptat împotriva unei hotărîrinesusceptibile de apel, devin obligatorii şi indicaţiile cu privire lachestiunile de de fapt: ce împrejurări trebuie lămurite sau ce probetrebuie administrate.În legătură cu indicaţiile pentru administrarea de probe noi, instanţade rejudecare este obligată să procedeze la administrarea acelorprobe care se referă la faptele şi persoanele pentru care s–a dispuscasarea sau la latura pentru care s–a dispus rejudecarea, adică înlimitele în care hotărîrea a fost casată (art. 38518 al. 2). Cu ocaziaadministrării probelor indicate de instanţa de recurs sau admise lacererea procurorului sau a unei părţi, se poate ajunge la o schimbarea situaţiei de fapt pe care a avut–o în vedere instanţa de recurs atuncicînd a pronunţat o casare parţială; în acest caz, rejudecarea va avea

în vedere noua situaţie de fapt reieşită din probele administrate, ceeace va putea conduce la o extindere a rejudecării cauzei şi la altechestiuni decît cele pentru care s–a dispus casarea.

3) Limite cu privire la agravarea situaţiei părţii în propriul său recurs

Dacă a fost admis recursul procurorului declarat în defavoarea

inculpatului sau recursul părţii vătămate, la rejudecarea cauzei sepoate da o soluţie mai gravă pentru inculpat în latura penală faţă decea prevăzută în hotărîrea casată; casarea în recursul părţii civile saual procurorului poate atrage o soluţie mai gravă în latura civilă pentruinculpat şi partea responsabilă civilmente.Atunci cînd casarea s–a dispus în recursul inculpatului, regula nonreformatio in pejus se aplică şi la rejudecarea cauzei, nefiind posibilăagravarea situaţiei sale cu privire la soluţia dată, la încadrarea

juridică, la pedeapsă, la condamnarea civilă. Această regulă se aplicăşi atunci cînd, cu ocazia rejudecării, s–ar amplifica învinuirea cu noiacte materiale aparţinînd aceleiaşi infracţiuni, noi fapte penalesăvîrşite de inculpat, starea de recidivă etc.; pentru tragerea larăspundere penală a inculpatului în astfel de situaţii agravnte, legeaprevede alte proceduri prin care se asigură o condamnare agravată(art. 4491). Aceleaşi limite la rejudecarea cauzei după casare se aplicăşi în situaţia în care a fost admis recursul procurorului declarat înfavoarea inculpatului.

157 De exemplu, dacă s–a casat hotărîrea recurată pentru greşita citare ainculpatului la o anumită adresă, acesta lipsind de la judecata în apel,indicaţia dată de instanţa de recurs cu privire la adresa unde trebuie citatinculpatul devine obligatorie. Tot obligatorie este şi indicaţia dată în cepriveşte încadrarea juridică a faptei, dacă situaţia de fapt rămîneneschimbată la rejudecare, condamnarea pentru forma continuată a

infracţiunii în loc de concurs de infracţiuni sau invers, neaplicarea unei cauzede agravare sau de atenuare a răspunderii penale care a antrenat opedeapsă peste sau sub limitele prevăzute de lege.



DPP–ps–222Nu se poate agrava nici situaţia celorlalte părţi, dacă rejudecarea s–adispus numai în baza recursului lor sau a recursului procuroruluideclarat în favoarea lor.

4) Procedura de rejudecarePotrivit art. 38519, rejudecarea cauzei după casarea hotărîrii recuratese desfăşoară după regulile generale de judecată şi cele ale judecăţii

în primă instanţă, dar în limitele în care s–a dispus casarea.Cînd rejudecarea are loc la primă instanţă, iar hotărîrea atactă a fost

casată în întregime ca urmare a unei nulităţi absolute ce a afectat întreaga judecată158, judecata se reia de la primul act de judecatăprevăzut de lege; cînd instanţa de recurs a indicat care este ultimulact de procedură rămas valabil după casare, procesul penal îşi reiacursul de la acest act; în fine, cînd Curtea Supremă de Justiţie a casatcu trimitere spre rejudecare la prima instanţă pentru a se administraprobe, rămîn valabile actele de cercetare judecătorească efectuateanterior şi cauza se reia prin administrarea probelor indicate deinstanţa de recurs. Întotdeauna trebuie să se desfăşoare dezbateri

judiciare, deoarece cauza este rejudecată de un alt complet de judecată, în faţa căruia trebuie să se pună concluzii de către procurorşi părţile din proces. La rejudecare prima instanţă pronunţă o sentin ţăpenală care, după caz, este supusă apelului sau recursului.În cazul în care casarea s–a dispus cu rejudecare la instanţa de apel,se procedează potrivit regulilor de la judecata în apel; pot fiadministrate probele necesare, după care, în cadrul dezbaterilor

judiciare se examinează cauza în limitele în care s–a produs casarea.Instanţa de apel soluţionează cauza, la rejudecare, printr–o deciziepenală care poate fi supusă din nou recursului.Cînd rejudecarea cauzei are loc la instanţa de recurs, aceasta judecă

în ultim ă instan ţă, pronunţînd o decizie penală prin care sesoluţionează cauza în fond, în limitele în care s–a dispus casarea şi s–adesfăşurat rejudecarea. La rejudecare, instanţa de recurs – cu

excepţia Curţii Supreme de Justiţie – administrează probele pe carele–a găsit necesare şi pentru a căror administrare a dispus casarea. Lainstanţa de recurs, rejudecarea are loc în limitele casării, după regulilede la judecata în primă instanţă. Decizia dată de instanţa de recurs larejudecare este definitiv ă şi nu mai poate fi atacată printr–o cale deatac ordinară.Cu ocazia rejudecării cauzei, atunci cînd sînt întrunite cerinţele art.333, se poate dispune de instanţa de rejudecare restituirea cauzeiprocurorului; într–o asemenea situaţie, procesul penal se reia din fazade urmărire penală şi parcurge, dacă este cazul, judecata în primăinstanţă, judecata în apel şi apoi din nou în recurs. Hotărîrea derestituire a cauzei la procuror dată de prima instanţă şi cea de apeleste supusă recursului declarat de către procuror şi de către părţileinteresate.

I .2 . Autor itatea de lucru judecat 1) Efectele rămînerii definitive a hotărîrii penale

Hotărîrea penală poate rămîne definitivă la prima instanţă, la instanţade apel sau la instanţa de recurs. Sentinţa penală a primei instanţe de

judecată rămîne definitivă dacă nu este supusă apelului sau recursului(sentinţa de declinare de competenţă), dacă a expirat termenul deapel (cînd hotărîrea este supusă apelului) sau termenul de recurs(dacă este supusă numai recursului) şi nu s–a declarat apel sau recursori apelul sau recursul declarat a fost retras sau respins. Decizia

158 Compunerea greşită a instanţei; lipsa procurorului, a inculpatului sau aapărătorului, dacă prezenţa lor era obligatorie.



DPP–ps–223penală a instanţei de apel rămîne definitivă dacă nu s–a declaratrecurs în termen, dacă recursul declarat a fost retras sau respins. Înce priveşte decizia instanţei de recurs, aceasta devine definitivăatunci cînd soluţionează cauza în fond fără rejudecare ori dupărejudecarea ei.Din momentul cînd a devenit definitivă, hotărîrea de condamnarepenală sau civilă este executorie în toate dispoziţiile sale, autorităţilecompetente fiind obligate să le aducă la îndeplinire.

Hotărîrea penală definitivă are autoritate de lucru judecat . Aceastăautoritate decurge din caracterul irevocabil al hotărîrii penaledefinitive, care nu poate fi desfiinţată decît în cazul în care s–aradmite o cale de atac extraordinară.Hotărîrea penală care a căpătat autoritate de lucru judecat esteconsiderată că stabile ş te adev ă rul despre fapta ş i persoana judecate(res judicata pro veritate habetur ), ceea ce dă încredere încapacitatea profesională a judecătorilor de a rezolva corect conflictelede drept; de asemenea, este considerată că a aplicat corect legea

penală ş i cea civilă, dînd soluţiei pronunţate puterea pe care o are însăşi legea. Autoritatea de lucru judecat înseamnă totodată şi ointerdicţie pentru urmărirea şi judecarea aceleiaşi persoane pentruaceeaşi faptă (non bis in idem), considerîndu–se că prin hotărîreadefinitivă se curmă conflictul de drept şi un alt proces nu mai poate fi

început şi desfăşurat dacă are acelaşi obiect. Aceste două efecte pecare legea le instituie pentru autoritatea de lucru judecat sînt denatură să producă cetăţenilor încrederea în activitatea instanţelor de

judecată, să le creeze prestigiul unor autorităţi independente şisupuse numai legii, a unei adevărate puteri în stat. Magistraţii audatoria să confirme corectitudinea dispoziţiilor legale privitoare laautoritatea de lucru judecat, prin pronunţarea legală şi conformă cuadevărul a tuturor hotărîrilor penale.Spre deosebire de hotărîrea definitivă pronunţată în cauzele civile,

care are efecte numai între părţile din proces (inter partes), hotărîreapenală definitivă are efecte faţă de toată lumea (erga omnes),impunîndu–se, prin dispozitivul său, nu numai părţilor din proces, ci şipersoanelor care nu au luat parte la judecată, dar care – fie pe calepenală, fie pe cale civilă – încearcă să repună în discuţia instanţelor

judecătoreşti chestiunile rezolvate definitiv prin hotărîrea penală; deasemenea, ea se impune faţă de orice organ de urmărire penală sauinstanţă de judecată care ar avea de soluţionat o chestiune legată deexistenţa faptei, de persoana care a săvîrşit–o şi de vinovăţiaacesteia, precum şi faţă de orice organ care este chemat să executedispoziţiile penale şi civile pe care le cuprinde hotărîrea penalădefinitivă. Fundamentul teoretic al acestei puteri a hotărîrii penale îlconstituie caracterul de ordine publică al rezolvării acţiunii penale.

2) Autoritatea de lucru judecat – cauză deîmpiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare aacţiunii penale (regula non bis in idem)

Soluţionînd acţiunea penală exercitată împotriva inculpatului pentru oanumită faptă penală, hotărîrea penală definitivă stinge, pe caleprocesuală, această acţiune. Stingerea acţiunii penale este oconsecinţă firească a regulii potrivit căreia din săvîrşirea uneiinfracţiuni rezultă numai o singură acţiune penală împotrivainfractorului, care, o dată soluţionată definitiv de către instanţa de

judecată, nu mai poate fi din nou exercitată împotriva aceleiaşi

persoane pentru aceeaşi faptă. Stingînd acţiunea penală, ca şi altecauze care înlătură răspunderea penală, autoritatea de lucru judecat



DPP–ps–224devine un caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale(art. 10 lit. j), ceea ce se exprimă prin regula non bis in idem.Pentru a opera autoritatea de lucru judecat în sensul arătat, se cereexistenţa a trei condiţii: o hotărîre definitivă cu privire la acţiuneapenală, identitate de persoană şi identitate de obiect.a) Pentru a soluţiona acţiunea penală, hotărîrea definitivă pronunţată

de instanţa penală trebuie să fie de condamnare, de achitare saude încetare a procesului penal . De la ceastă regulă face excepţie

hotărîrea de încetare a procesului penal pe temeiul art. 10 lit. f,care nu soluţionează în fond acţiunea penală, ci doar constatăexistenţa unui impediment în exercitarea ei; dacă, după încetareaprocesului penal pentru un asemenea temei, intervine apoiplîngerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organuluicompetent ori este îndeplinită cerinţa legii, acţiunea penală poatefi pusă în mişcare împotriva aceleiaşi persoane pentru aceeaşifaptă (art. 10 al.ult.).Hotărîrea penală rămîne definitivă în cazurile şi condiţiileprevăzute în art. 416, 4161 şi 417, avînd autoritate de lucru judecatatîta timp cît este în fiinţă; în momentul desfiinţării ei printr–o calede atac extraordinară pierde şi autoritatea de lucru judecat.

b) Identitatea de persoan ă exprimă cerinţa ca între persoana faţă decare s–a pronunţat o hotărîre penală definitivă şi persoana care arurma să fie urmărită sau judecată pentru aceeaşi faptă să fieidentitate. Identitatea trebuie să se refere la persoana fizică, chiardacă între timp şi–a schimbat numele şi înfăţişarea, precum şicalitatea de inculpat; în cazul în care o persoană a fost judecatădefinitiv în calitate de parte responsabilă civilmente, nu existăimpediment a fi urmărită şi judecată în calitate de inculpat159.

c) Identitatea de obiect se referă la aceeaşi faptă pentru care s–apronunţat o hotărîre penală definitivă şi fapta care ar urma să fiedin nou imputată aceleiaşi persoane. Identitatea se referă la fapt ă

– şi nu la infracţiune – ceea ce înseamnă că atunci cînd fapta esteaceeaşi, există identitatea chiar dacă s–ar încadra într–o altăinfracţiune160 (art. 10 lit. j).În legătură cu identitatea de obiect, s–a pus problema autorităţiide lucru judecat în cazul infracţiunilor continuate, complexe, dinobişnuinţă, atunci cînd unele acte materiale sau fapte penaleintrînd în componenţa acestora s–ar descoperi după ce a rămasdefinitivă hotărîrea penală referitoare la o parte din infracţiune. Înpractică s–a statuat – iar doctrina a confirmat – că în asemeneasituaţie autoritatea de lucru judecat operează numai pentru ceeace s–a judecat şi s–a hotărît, pentru noile acte materiale şi faptepenale aparţinînd aceleiaşi infracţiuni continuate sau complexefiind posibilă judecarea lor; printr–o procedură specială se asigură,

159 Hotărîrea penală definitivă cu privire la un inculpat, condamnat ca autoral infracţiunii, nu împiedică urmărirea adevăratului făptuitor al faptei, dacădin probe rezultă această situaţie, deoarece urmărirea se referă la altăpersoană fizică; contradicţia dintre hotărîri se va înlătura printr–o cale deatac extraordinară. Condamnarea sau achitarea definitivă a unui inculpat caautor al infracţiunii nu împiedică urmărirea sau judecarea altei persoane cainstigator sau complice; aceeaşi persoană achitată, însă, ca autor, nu maipoate fi urmărită şi judecată ca instigator sau complice, situaţia sa penalăfiind hotărîtă anterior sub toate formele de participaţie.160 Condamnarea definitivă a unei persoane pentru vătămarea integrităţiicorporale împiedică o nouă urmărire pentru aceeaşi faptă, dar sub încadrarea

juridică de tentativă de omor, întrucît se consideră că, la data judecăriicauzei, au fost avute în vedere toate posibilităţile de încadrare juridică afaptei, din care a fost reţinută o încadrare juridică rămasă definitivă.



DPP–ps–225apoi, reunirea cauzelor spre a se da o nouă hotărîre pentru

întreaga activitate infracţională a inculpatului (art. 335, 449 lit. c),vechea hotărîre desfiinţîndu–se; s–a statuat, însă, că lasoluţionarea cauzei în întregul ei trebuie respectate dispoziţiile dinhotărîrea definitivă anterioară cu privire la existenţa faptei şisăvîrşirea ei de către inculpat, care au autoritate de lucru judecat.În cazul cînd s–a săvîrşit o infracţiune progresivă, al cărei rezultats–a amplificat ulterior, se consideră că există autoritate de lucru

judecat dacă, după ce s–a pronunţat o hotărîre definitivă înlegătură cu un anumit rezultat (vătămare gravă) ar fi urmărităaceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă, dar cu un rezultatamplificat (moartea victimei), deoarece infracţiunea considerîndu–se săvîrşită în momentul comiterii faptei (acţiunea), această datăare aplicare în ce priveşte amnistia, prescripţia şi autoritatea delucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat produce şi efectul de a împiedicarevenirea asupra unor dispoziţii cuprinse într–o hotărîre penalădefinitivă, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel161 (art.447 şi urm.)Are autoritate de lucru judecat numai dispozitivul hotărîrii penaledefinitive (soluţia adoptată); cînd dispozitivul nu este clar, se pot lua

în considerare şi considerentele hotărîrii, care fac precizărilenecesare.

1) Autoritatea de lucru judecat a hotărîrii penaledefinitive în faţa instanţei civile sesizată cu judecarea acţiunii civile

În procesul penal acţiunea civilă fiind accesorie acţiunii penale,soluţionarea ei trebuie să fie în concordanţă cu soluţia dată înacţiunea penală cu privire la existenţa faptei, la săvîrşirea ei de cătreinculpat şi la vinovăţia acestuia, altfel se produce o contradicţie înmodul de soluţionare a celor două acţiuni. Aceeaşi regulă trebuie să

se aplice şi atunci cînd acţiunea civilă care are ca obiect pagubeleproduse prin infracţiunea săvîrşită de inculpat se exercită în faţainstanţei civile, în sensul că instanţa civilă este obligată să accepteceea ce a hotărît în mod definitiv instanţa penală cu privire laexisten ţ a faptei , s ă v îr ş irea ei de c ă tre inculpat şi vinov ăţ ia acestuia162.Spre deosebire de regula non bis in idem, care împiedică o nouăurmărire penală şi judecată cu privire la aceeaşi faptă şi persoană,autoritatea hotărîrii penale definitive în faţa instanţei civile se

întemeiază pe adev ă rul care este cuprins în această hotărîre şi caretrebuie să fie acelaşi şi în legătură cu soluţionarea acţiunii civile (res

161 Dacă s–a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei

închisorii, după săvîrşirea unei noi infracţiuni în cursul perioadei de încercare,nu se poate aplica modalitatea executării prin muncă a pedepsei în loc de ase ridica complet suspendarea cu obligarea de a executa pedeapsa cuprivare de libertate, căci ar însemna să se modifice pedeapsa pronunţatăprintr–o hotărîre definitivă. De asemenea, odată aplicat un spor de pedeapsăpentru un concurs de infracţiuni, nu este permis să fie înlăturat sau micşoratatunci cînd se face o nouă contopire cu alte infracţiuni concurente, iar atuncicînd s–a soluţionat o cerere printr–o hotărîre definitivă nu se mai poate reveniasupra celor hotărîte.162 Dacă instanţa penală l–a condamnat pe inculpat în acţiunea penală,instanţa civilă nu poate să pronunţe o hotărîre în sensul că fapta nu există,că nu a fost săvîrşită de inculpat cu vinovăţie; de asemenea, dacă instanţapenală a pronunţat o hotărîre definitivă de achitare a inculpatului pe temeiul

că fapta nu există, că nu a fost săvîrşită de inculpat cu vinovăţie, instanţacivilă nu poate admite acţiunea civilă reţinînd că fapta există şi că a fostsăvîrşită de către inculpat.



DPP–ps–226 judicata pro veritate habetur ), precum şi pe prioritatea pe care trebuiesă aibă penalul asupra civilului.S–a pus problema dacă hotărîrea penală prin care inculpatul estecondamnat pentru o infracţiune de rezultat, stabilindu–se şi valoareapagubei produse, se impune instanţei civile şi cu privire la valoareapagubei, deoarece legea nu se referă şi la această dispoziţie că aravea putere de lucru judecat. În practica de aplicare a Codului deprocedură penală din 1936, care avea dispoziţii similare, s–a statuat

că stabilirea pagubei de către instanţa penală are autoritate de lucru judecat asupra instanţei civile numai atunci cînd existenţa şicuantumul pagubei constituie un element constitutiv al infracţiunii saual unei forme agravate a infracţiunii; întrucît valoarea pagubei secalculează pentru condamnarea penală în raport de momentulinfracţiunii, iar pentru despăgubirile civile în raport de momentulpronunţării hotărîrii instanţei civile, respectîndu–se valoarea pagubeistabilită de instanţa penală, se pot mări aceste despăgubiri dacă întretimp au crescut (art. 20).De asemenea, dacă insatanţa penală s–a pronunţat in rem, în sensulcă la săvîrşirea faptei a fost în culpă şi victima infracţiunii, instaţacivilă trebuie să accepte această chestiune în soluţionarea acţiuniicivile, diminuînd reparaţiile civile.Cînd instanţa penală nu s–a pronunţat asupra unor chestiuni de fapt,instanţa civilă care judecă acţiunea civilă decurgînd din fapta penalăeste abilitată să le examineze şi să le soluţioneze163.Hotărîrea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecatcu privire la existenţa faptei, a săvîrşirii ei de către inculpat cuvinovăţie şi în faţa organului jurisdicţional contravenţional saudisciplinar care ar rejudeca fapta ca o contravenţie sau abateredisciplinară.

163 Dacă instanţa penală nu a statuat asupra existenţei sau inexistenţeiculpei victimei la producerea pagubei, instanţa civilă este în drept să sepronunţe asupra cestei împrejurări producătoare de efecte juridice; dacăinstanţa penală a pronunţat achitarea pe temeiul lipse unui element esenţialal infracţiunii sau încetarea procesului penal pe un temei personal (gradul derudenie cu inculpatul), instaţa civilă se va pronunţa asupra reparaţiilor civile,căci, în primul caz, fapta rămîne un delict civil producător de răspunderecivilă, iar, în al doilea caz, apărarea de pedeapsă nu înlătură răspunderea

civilă. Instanţa civilă este suverană să se pronunţe asupra răspunderii civle, aexistenţeişi a întinderii pagubei, asupra modalităţilor de reparare a acesteia,afară de cazurile arătate mai sus.





DPP–ps–228De principiu, activitatea desfăşurată în civlul ordinar al procesuluipenal, dacă a fost legală şi temeinică, trebuie să se finalizeze cupronunţarea unei hotărîri penale definitive în care faptele reţinuteexprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicatecorect. Practica învederează, însă, şi cazuri de hotărîri definitive,avînd autoritate de lucru judecat, care au soluţionat cauza penală cugrave erori de fapt şi de drept. Aceleaşi cauze care determină lipsurile

în activitatea primei instanţe şi a celei de apel pot exista şi în

activitatea instanţei de recurs, ceea ce împiedică înlăturarea de cătreaceastă instanţă a erorilor produse. Cu atît mai mult pot exista hotărîripenale cu grave erori de fapt şi de drept dacă nu au fost folosite căilede atac ordinare. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză,raţiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare, ca mijlocprocesual de desfiinţare a hotărîrilor cu autoritate de lucru judecat,dar care nu corespund legii şi adevărului.Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingereautorităţii de lucru judecat, deci stabilităţii hotărîrilor judecătoreştidefinitive, menită a da încredere în activitatea justiţiei, de a asiguraexecutarea pedepselor de către cei condamnaţi, prevenind astfelsăvîrşirea de noi infracţiuni. De aceea, legiuitorul a intervenit cu grijă

în reglementarea căilor de atac extraordinare, care aduc atingereautorităţii de lucru judecat.S–a avut în vedere, iniţial, situaţia unui condamnat, considerat vinovat

în temeiul probelor administrate pînă în momentul condamnării, dar acărui nevinovăţie este relevată de faptele şi împrejurările descoperiteulterior; ar fi fost inumană menţinerea unei astfel de condamnări,numai pentru a respecta autoritatea de lucru judecat. De aceea,prima cale de atac extraordinară a fost revizuirea, instituită numai înfavoarea celui condamnat164.O hotărîre definitivă poate fi contrară legii şi adevărului şi ca urmare aunei erori de judecată, prin neaplicarea legii penale, deşi trebuia

aplicată, sau prin aplicarea ei greşită. Din acest motiv s–a atenuat dinnou autoritatea de lucru judecat a hotărîrii penale definitive prininstituirea unei noi căi de atac – recursul extraordinar – cu aplicare deexcepţie, dar prin care se puteau înlătura erorile de judecată produse

în ciclul ordinar al procesului penal. S–a considerat că hotărîrea penalădefinitivă trebuie să aibă autoritatea necesară, dar nu în detrimentulaflării adevărului şi respectării legii.Legiuirile moderne de procedură penală caută să stabilească unechilibru corespunzător între necesitatea respectării autorităţii delucru judecat şi necesitatea ca hotărîrea penală definitivă să fieconformă cu legea şi adevărul; admiţînd necesitatea unor căi de atacextraordinare, legiuitorul a procedat la reglementarea lor restrictiv ă înraport de căile de atac ordinare, în sensul stabilirii unor cazuri stricte

în care pot fi exercitate, precum şi a unei proceduri mai complicatecare să nu afecteze autoritatea de lucru judecat decît în acele situaţii

în care legea şi adevărul o impun165.

164 O astfel de reglementare, introdusă şi în Codul de procedură penală din1864, este prevăzută şi astăzi în legislaţia franceză. Alte legislaţii, printrecare şi Codul de procedură penală din 1936 şi cel din 1968, au admisrevizuirea şi împotriva hotărîrilor de achitare şi de încetare a procesuluipenal, considerîndu–se justificată revizuirea şi a hotărîrilor definitive pentrucare s–a dat un verdict de nevinovăţie, dar care s–a dovedit greşit în urmadescoperirii ulterioare a unor fapte şi împrejurări care confirmau fără nici undubiu vinovăţia celui achitat.

165 Unele legislaţii sînt mai restrictive în ce priveşte căile de atacextraordinare, ca excepţie de la ciclul procesual ordinar, dar altele sînt maipuţin rigide, în sensul că prevăd mai multe căi de atac extraordinare, cu mari



DPP–ps–229Ca directivă teoretică şi practică, reglementarea căilor de atacextraordinare nu trebuie să le transforme într–o prelungire aprocesului penal, prin crearea unui nou grad de jurisdicţie, dartotodată trebuie să facă posibilă folosirea lor în cazurile în carehotărîrile penale definitive cuprind grave erori de fapt şi de drept cetrebuie imperios înlăturate.

2) Caracteristicile căilor de atac extraordinareSpre deosebire de căile de atac ordinare, care se exercită numai

împotriva hotărîrilor penale nedefinitive, pronunţate de prima instanţăsau de instanţa de apel, căile de atac extraordinare se exercită numai

împotriva hotărîrilor care au rămas definitive. Ca regulă, cît timp ohotărîre nu este definitivă şi poate fi atacată cu o cale de atacordinară, nu se poate interveni cu o cale de atac extraordinară. Deciaptitudinea de a folosi o cale de atac ordinară exclude aptitudinea dea se recurge la o cale de atac extraordinară.Avînd aptitudinea de a provoca un control judecătoresc cu privire lahotărîrile penale, atît căile de atac ordinare, cît şi cele extraordinareau acelaşi scop – de a se înlătura erorile grave de fapt şi de drept pecare le cuprind – dar au comune şi unele cazuri de exercitare, regulide procedură, soluţii. Însă, constituind o derogare de la autoritateahotărîrilor penale definitive, căile de atac extraordinare au unelecaracteristici care le deosebesc de căile de atac ordinare, atît faţă deapel, cît şi faţă de recurs.a) Dacă apelul promovează verificarea hotărîrii atacate sub toate

aspectele de fapt şi de drept, iar recursul o verificare, de regulă cuprivire la toate erorile de drept şi, în anumite limite, cu privire laerorile de fapt, c ă ile de atac extraordinare nu se pot introducedec ît în anumite cazuri, strict prev ă zute de lege166.

b) Căile de atac extraordinare au un regim deosebit în ce priveştetitularii exerciţiului lor şi termenele în care pot fi exercitate167.

c) Exercitarea unei căi de atac extraordinare investeşte instanţa de

apel sau de recurs cu judecarea imediată a acestor căi de atac; încazul revizuirii şi contestaţiei în anulare, a căror exercitare revinepărţilor din proces, reexaminarea cauzei se face numai după ce s–a desfăşurat o procedur ă de admitere în principiu, prin care secenzurează îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea

posiblităţi de înlăturare a erorilor judiciare din hotărîrile penale definitive. Deexemplu, dacă în România astăzi sînt 4 căi de atac extraordinare (contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare şi recursul în interesul legii), înlegislaţia franceză se prevăd numai revizuirea şi recursul extraordinar; dacă în legislaţia noastră recursul în anulare poate conduce la desfiinţarea uneihotărîri penale definitive cu efecte asupra situaţiei părţilor din proces,recursul extraordinat in legislaţia franceză produce efecte faţă de condamnat

pentru erori de drept, dar nu produce nici un efect faţă de partea civilă.166 Pentru contestaţia în anulare se prevăd doar 4 cazuri, iar pentrurevizuire doar 5 cazuri; pentru recursul în anulare cazurile sînt mainumeroase, restrînse în ce priveşte situaţia tuturor părţilor şi extinse atuncicînd sînt favorabile celor condamnaţi; recursul în interesul legii nu produceefecte asupra situaţiei părţilor din proces.167 Recursul în anulare şi recursul în interesul legii au ca titular peprocurorul general al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie,acţionînd din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. Revizuirea şicontestaţia în anulare sînt încredinţate părţilor din proces şi procuroruluicompetent. Dacă apelul şi recursul trebuie exercitate în termene scurte (10zile), căile de atac extraordinare în favoarea inculpatului pot fi exercitate întermene mai lungi (un an de la rămînerea definitivă a hotărîrii sau de la

descoperirea împrejurărilor noi ce stau la baza revizuirii). Contestaţia înanulare are termene mai scurte, determinate şi de cazurile în care se poateacţiona.



DPP–ps–230 în consideraţie a căilor de atac extraordinare. Prin recursul înanulare şi recursul în interesul legii nu s–a prevăzut o astfel deprocedură prealabilă datorită încredinţării lor unei autorităţipublice la nivel superior (procurorul general de pe lîngă CurteaSupremă de Justiţie, după o prealabilă constatare a existenţei unuicaz de admisibilitate).

d) Introducerea apelului şi a recursului atrage suspendarea de drept aexecutării hotărîrii atacate, deoarece aceasta nu este încă

definitivă. Căile de atac extraordinare, fiind îndreptate împotrivaunei hotărîri penale definitive, nu suspend ă, prin exercitarea lor,executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărîrea atacată, mai alesatunci cînd se are în vedere agravarea situaţiei celui condamnat;instanţa sesizată cu judecarea căii de atac extraordinare poate,

însă, suspenda executarea pînă la soluţionarea căii de atacexercitate; dacă se are în vedere o rezolvare favorabilă părţii caresuportă executarea, continuarea acesteia apare ca dăunătoare.

e) Judecarea apelului şi a recursului cade în competenţa instanţeiierarhic superioare celei care a pronunţat hotărîrea atacată(reformare). Căile de atac extraordinare au un regim special în cepriveşte instanţa competentă să le judece: contestaţia în anulare şirevizuirea sînt date în competenţa instanţei care le–a pronunţat(retractare), iar recursul în anulare şi recursul în interesul legii sîntde competenţa exclusivă a Curţii Supreme de Justiţie.

I .1. Sistemul român de căi de atac extraordinare

1) Sistemul de căi de atac extraordinare prevăzut înCodul de procedură penală din 1936 şi 1968

Sub Codul de procedură penală din 1936, în redactarea sa iniţială, caşi în Codul din 1864, erau reglementate drept căi de atacextraordinare doare recursul extraordinar şi revizuirea; în literatura despecialitate mai era considerată ca o cale de atac şi o formă a

contestaţiei la executare, aşa-numita contesta ţ ie contra hot ă r îrii princare se obţinea desfiinţarea unei hotărîri definitive în anumite cazuride încălcare a legii de procedură penală; ulterior, prin modificareaCodului, s–a despărţit contestaţia contra hotărîrii de contestaţia laexecutare, devenind a treia cale de atac extraordinară. Recursulextraordinar era reglementat sub două forme: recursul în interesullegii şi recursul ministrului justiţiei. Restructurat după 1949, recursulextraordinar s–a transformat într–o cale de atac extraordinarăeficientă, mai întîi sub denumirea de “cerere de îndreptare”, apoi subaceea de “recurs în supraveghere”. Codul de procedură penală din1968 a menţinut cele trei căi de atac extraordinare, într–o altăreglementare şi cu denumirile de contestaţie în anulare, revizuire şi

recurs extraordinar.Prin Legea nr. 45/1993 de modificare şi completare a Codului deprocedură penală s–au adus schimbări şi în reglementarea căilor deatac extraordinare, mai ales în ce priveşte recursul extraordinar care,sub denumirea de recurs în anulare, a prevăzut numai anumite cazuri

în care poate fi exercitat; de asemenea, a fost reinstituit recursul îninteresul legii în vederea interpretării şi aplicării unitare a legilorpenale şi de procedură penală.

2) Sistemul actual al căilor de atac extraordinareIniţial, în Codul de procedură penală din 1968, astăzi în vigoare, toatecăile de atac ordinare şi extraordinare erau reglementate într–unsingur capitol, denumit “Căile de atac”. Prin Legea nr. 45/1993 s–a

înfiinţat un nou capitol intitulat “Căile de atac extraordinare” şi, prin





DPP–ps–232efect asupra hotărîrilor judecătoreşti atacate cu privire la situaţiapărţilor, dar ele sînt de natură a îndruma instaţele judecătoreşti la ocorectă aplicare a legii.Căile de atac extraordinare au domenii diferite de aplicare, astfel încît,

în raport de eroarea de fapt sau de drept produsă, se poate folosi, caregulă, numai calea de atac corespunzătoare; ele nu se suprapun,aplicîndu–se mai multe căi de atac extraordinare pentru aceeaşieroare de fapt sau de drept, după cum nu se exclud, în aceeaşi cauză

fiind posibilă folosirea mai multor căi de atac extraordinare, în raportde erorile săvîrşite168.O dată exercitată, calea de atac extraordinară promovează o etap ă

procesuală distinct ă a judecăţii, care primeşte denumirea căii de atacexercitate: judecată în contestaţie în anulare, judecată în revizuire şi

judecată în recurs în anulare. Aceste etape de judecată sînt însă înafara ciclului procesual ordinar al procesului penal; însă, în cazuladmiterii lor, ele produc efectul de a se readuce cauza în ciclul ordinar(cum ar fi judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs), în careetapă urmează a se pronunţa o nouă hotărîre asupra fondului cauzei.

3) Atacarea hotărîrilor pronunţate în căile de atacextraordinare

Hotărîrile pronunţate în căile de atac extraordinare înlătură, de regulă,erorile de fapt şi de drept care au făcut obiectul atacării lor pe caleextraordinară. Dar şi hotărîrile pronunţate într–o cale de atacextraordinară pot curpinde erori judiciare, de aceea şi ele pot fisupuse unei căi de atac ordinare, dacă nu sînt definitive, sau unei căide atac extraordinare în cazul în care au rămas definitive169.Sînt însă şi cazuri în care hotărîrea dată într–o cale de atacextraordinară este supusă apelului şi recursului, deci unei căi de atacordinare170. Se poate formula regula potrivit căreia ori de c îte ori ocale de atac extraordinar ă este de competenţ a primei instanţ e de

judecat ă, hot ă r îrea pronun ţ at ă de aceasta este supus ă apelului ş i

recursului, deci controlată prin căile de atac ordinare.În cazul admiterii recursului în anulare şi casarea hotărîrii atacate cutrimitere spre rejudecare la prima instanţă sau la instanţa de apel,cauza se reia în cadrul ciclului ordinar al procesului penal, ceea cepermite intervenirea unei căi de atac ordinare171. Se poate formula adouă regulă, potrivit căreia la rejudecarea cauzei, dup ă casareahot ă r îrii definitive cu trimitere spre rejudecare în urma unui recurs înanulare, relu îndu –se ciclul procesual ordinar, se reintr ă în dreptul de afi folosite c ă ile de atac ale apelului ş i recursului, cu excep ţ ia cazurilor 168 În aceeaşi cauză se poate exericta contestaţia în anulare împotrivadeciziei instanţei de recurs pentru vicii ale procedurii de citare, apoi, faţă desoluţia adoptată se poate folosi revizuirea, dacă au intrervenit noi împrejurări

de fapt şi, împotriva soluţiei de revizuire se poate folosi un recurs în anularedacă s–a aplicat în mod greşit legea.169 Decizia dată într–un recurs în anulare, în lipsa unei părţi nelegal citate,poate fi atacată cu contestaţie în anulare, în vederea rejudecării recursului înanulare; decizia dată în contestaţie în anulare, dacă legea de procedurăpenală a fost grav încălcată, poate fi atacată cu un recurs în anulare;hotărîrea dată în revizuire poate fi atacată cu recurs în anulare, dacă s–au încălcat grav regulile după care se judecă şi soluţionează revizuirea.170 Revizuirea fiind de competenţa instanţei care a judecat cauza în primăinstanţă, sentinţa dată de aceasta în revizuire este supusă apelului, afară decazurile în care legea prevede că este supusă numai recursului; decizia dată în apel poate fi atacată cu recurs. În aceeaşi situaţie se află şi contestaţia înanulare întemeiată pe ultimul caz, cînd este de competenţa primei instanţe

de judecată.171 Apelul, în cazul în care s–a pronunţat o sentinţă de către prima instanţă;recursul, în cazul în care a rejudecat cauza instanţa de apel.



DPP–ps–233în care trimiterea s –a f ă cut la instan ţ a de recurs, a c ă rei hot ă r îredevine definitiv ă la data pronun ţă rii ei .

Cap. I.Spre deosebire de reglementarea contestaţiei contra hotărîrii dincodul anterior, care prevedea trei cazuri în care putea fi exercitată,toate referindu–se la error in procedendo, caracteristic contestaţieicontra unei hotărîri lovite de nulitate, reglementarea actuală a mai

înscris un caz de contestaţie în anulare pentru o error in judicando,caracteristic unei căi de atac în retractare, de natură a schimbasoluţia din hotărîrea atacată.În primele două cazuri prevăzute în art. 386 lit. a şi b, contestaţia înanulare suplineşte lipsa opoziţiei împotriva deciziei date de instanţade recurs cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptuluila apărare, o parte din proces find judecată în recurs fără caprocedura de citare să fi fost îndeplinită potrivit legii sau care s–a aflat

în imposibilitate de a se prezenta la şedinţa de judecată în recurs şi dea încunoştinţa instanţa despre această imposibilitate. Înscriereaacestor cazuri se explică prim modul în care este reglementată

judecata în recurs, cu citarea părţilor şi cu dreptul acestora de aparticipa la şedinţa de judecată în recurs, contradictorialitatea şidreptul la apărare nefiind realizate din împrejurări independente devoinţa părţii absente172. Aceste două cazuri ale contestaţiei în anulareprovoacă anularea deciziei date de instanţa de recurs în lipsa părţiinecitate sau în imposibilitate de a se prezenta, pentru a se relua

judecata în recurs, în contradictoriu cu această parte. În aceste două

172 În unele legislaţii, potrivit cărora judecata în recurs se face fără citareapărţilor, data judecăţii fiind afişată la afişerul instanţei, nu există nici opoziţiela decizia dată de instanţa de recurs şi nici contestaţie în anulare.

Ca p.II. C

o

nst est aţ i a

î n anul ar e



DPP–ps–234cazuri contestaţia este o cale de atac de anulare, dar îndreptată laaceeaşi instanţă care a pronunţat hotărîrea atacată.Şi cel de–al patrulea caz de contestaţie, care se referă la existenţa adouă hotărîri definitive cu privire la aceeaşi faptă şi persoană, are uncaracter de anulare, căci se urmăreşte anularea ultimei hotărîri care afost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.Codul de procedură penală din 1968 a introdus şi un nou caz decontestaţie în anulare în art. 386 lit. c (cînd instanţa de recurs nu a

reţinut existenţa unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, deşierau probe în dosar); nu este de natura unei contestaţii în anulare

întemeiată pe încălcarea unei reguli de procedură, deoarece are învedere o eroare de judecată, urmărindu–se schimbarea soluţiei date

în acţiunea penală. Explicaţia adoptării acestui caz de contestaţie înanulare constă în dorinţa legiuitorului de a da posibilitatea celuicondamnat să atace direct o decizie evident nelegală şi să obţinăaplicarea corectă a legii penale care, în acest caz, consideră înlăturatărăspunderea penală173. În acest caz de contestaţie în anulare seajunge la retragerea hotărîrii definitive de către instanţa de recurs şila înlocuirea soluţiei de condamnare cu cea de încetare a procesuluipenal, ceea ce caracterizează o cale de atac de retractare.Înscrierea celor patru cazuri de contestaţie în anulare este limitativ ă,

în sensul că nu se poate introduce această cale de atac şi pentru altecazuri de încălcare a legii de procedură penală, iar cele admise nuoperează decît dacă sînt îndeplinite condiţiile legii.

4) Cînd procedura de citare a părţii pentru termenul la care s–a judecat cauza de către instanţa derecurs nu a fost îndeplinită conform legii (art. 386lit. a)

Pentru ca o parte din proces să beneficieze de contestaţie în anularepentru acest caz, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:a) Pentru termenul la care s–a judecat cauza de către instanţa de

recurs, procedura de citare faţă de această parte nu a fost îndeplinită potrivit legii, în sensul că operaţiile de emitere a citaţiei,de înmînare a cesteia, cît şi dovada modului de îndeplinire aprocedurii de citare nu au fost efectuate deloc sau au fostefectuate în condiţii ce nu asigură cunoaşterea de către o parte adatei de desfăşurare a şedinţei de judecată la instanţa de recurs.Se au în vedere toate cazurile întîlnite în practică privitor la viciileprocedurii de citare.

b) Partea nu a fost prezentă la judecarea cauzei de către instanţa derecurs, aducîndu–se atingere dreptului său de a participa la

judecată şi de a pune concluzii174.c) Lipsa părţii să se fi produs în faţa instanţei de recurs, cînd au avut

loc dezbaterile judiciare, fie în stadiul judecării recursului, fie larejudecarea cauzei, după casare, de către instanţa de recurs175.

173 Sub Codul anterior, în cazul unor asemenea grave erori de judecată înrecurs, trebuia să se obţină de la procurorul general introducerea unui recursextraordinar, expunîndu–se, pînă la introducerea lui, executării condamnăriipenale.174 Dacă partea a fost prezentă la judecata în recurs, deşi procedura decitare nu fusese îndeplinită potrivit legii, nulitatea a fost acoperită prinprezenţa părţii, iar aceasta nu mai poate invoca acest caz de contestaţie înanulare, chiar dacă a cerut amînarea în vederea pregătirii apărării. Nu poateinvoca acest caz nici partea care a fost reprezentată la judecata în recursprintr–un avocat, care a pus concluzii în numele său, deoarece este

considerată prezentă prin reprezentare.175 Lipsa părţii nelegal citate la prima instanţă se poate invoca doar în apel,iar lips apărţii nelegal citate la judecata în apel se invocă prin recurs.





DPP–ps–236urmînd a fi înlăturată printr–un recurs în anulare. Acest cazoperează şi atunci cînd instanţa, examinînd recursul sub toateaspectele cazurilor de casare care pot fi luate în considerare şi dinoficiu, nu a reţinut existenţa ei, fiind o omisiune esenţială ainstanţei.Deşi legea are în vedere doar cauzele de încetare a procesuluipenal prevăzute în art. 10 lit. f–i, conform practicii judiciare trebuieincluse şi aşa-numitele cauze de nepedepsire, înscrise atît în

partea generală a Codului penal, cît şi în partea sa specială,deoarece au acelaşi efect de înlăturare a răspunderii penale şi de

încetare a procesului penal.b) La dosar există probe din care rezultă existenţa unei cauze de

încetare a procesului penal, omise de instanţa de recurs însoluţionarea recursului178. Dovada existenţei cauzei de încetare aprocesului penal trebuie să fie la dosar pînă la momentulpronunţării instanţei de recurs, depunerea ulterioară, dupărămînerea definitivă a hotărîrii, fiind ineficientă.

Acest caz de contestaţie în anulare priveşte fondul procesului penal,aplicarea corectă a legii penale, raţiune pentru care, după admitereacontestaţiei, instanţa, în soluţionarea recursului, dispune încetareaprocesului penal.

1) Cînd împotriva unei persoane s–au pronunţat hotărîri definitive pentru aceeaşi faptă (art. 386 lit.d)

Existent şi sub Codul anterior, acest caz de contestaţie în anulare se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat a hotărîrii penale definitive(art. 10 lit. j), regulă potrivit căreia nimeni nu poate fi judecat de douăori pentru aceeaşi faptă (non bis in idem).Deci după ce s–a pronunţat o hotărîre definitivă faţă de un inculpat,acesta este judecat din nou pentru aceeaşi faptă, chiar sub altă

încadrare juridică, pronunţîndu–se o nouă hotărîre definitivă. Evident,

cea de–a doua hotărîre definitivă este dată cu încălcarea autorităţii delucru judecat, care conform art. 10 lit. j constituie o cauză de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale; ceade–a doua hotărîre definitivă trebuie desfiinţată, fiind contrară legii179.

I .2. Procedura de exercitare a contestaţ ie i înanulare

§1. Condiţii de fond 1) Hotărîrile penale susceptibile de contestaţie în

anulareFind o cale de atac extraordinară, contestaţia în anulare nu poate fiexercitată decît împotriva unei hotărîri penale definitive; modalităţile

de definitivare a hotărîrii şi data la care rămîne definitivă sîntprevăzute în art. 416, 4161 şi 417. Nu toate hotărîrile penale definitivesînt susceptibile de contestaţie în anulare; în art 339 sînt precizatehotărîrile penale ce pot fi atacate cu contestaţie în anulare, în raportde cazurile care sînt invocate.a) Pentru primele trei cazuri (art. 386 lit. a, b şi c) poate fi atacată cu

contestaţie în anulare numai hot ă r îrea penală pronunţ at ă deinstanţ a de recurs, care este o decizie. Cum judecata în recurspoate să includă două decizii penale (una prin care se soluţioneazărecursul şi alta prin care se soluţionează cauza la rejudecare, după

178 Nu există plîngerea prealbilă sau alt mod de sesizare, ori există dovadacă inculpatul a decedat, o declaraţie de împăcare a inculpatului cu persoana

vătămată sau declaraţia acesteia că îşi retrage plîngerea prealabilă.179 Condiţiile autorităţii de lucru judecat (identitatea de obiect şi depersoană) sînt cele prezentate la “Efectele hotărîrii penale definitive”.



DPP–ps–237casare), sînt susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulareatît decizia penală prin care a fost respins recursul sau a fostadmis recursul numai în parte, menţinîndu–se unele dispoziţii alehotărîrii atacate, precum şi decizia prin care, după casare, s–arejudecat cauza de către instanţa de recurs şi s–a pronunţat onouă decizie asupra fondului.

Jurisprudenţa şi literatura de specialitate au admis că pentruprimele trei cazuri se poate introduce contestaţie în anulare şi

împotriva deciziei penale prin care s–a judecat şi soluţionat unrecurs în anulare, pe considerentul că această cale de atacextraordinară se judecă potrivit dispoziţiilor privind recursul (art.4141); or, la judecarea recursului în anulare în defavoareacondamnatului, a celui achitat sau faţă de care s–a încetatprocesul penal părţile se citează, încît devine posibilă lipsa uneipărţi datorită necitării sale sau imposibilităţii de a se prezenta; deasemenea, este posibilă omisiunea de a se da eficienţă unei cauzede încetare a procesului penal, deşi existau probe care oconfirmau.

b) Pentru ultimul caz de contestaţie în anulare (art. 386 lit. d) sepoate exercita contestaţia în anulare împotriva ultimei hot ă r îri

penale r ă mase definitive, care poate fi, potrivit art. 416–417, osentinţă a primei instanţe, o decizie a instanţei de apel sau odecizie a instanţei de recurs. Se cere ca hotărîrile judecătoreşti săfi fost pronunţate de instanţe penale, excluzîndu–se situaţia cîndpentru aceeaşi faptă şi persoană s–a pronunţat o hotărîre definitivăde către o instanţă civilă.

1) Titularii exerciţiului contestaţiei în anulareLegea recunoaşte dreptul de a face contestaţie în anulare în primulrînd p ă r ţ ilor din proces (inculpat, parte vătămată, parte civilă şi parteresponsabilă civilmente). Se au în vedere atît partea care a declaratrecurs şi a căpătat calitatea de recurent , cît şi partea cu privire la care

s–a declarat recursul, avînd calitatea de intimat . Dacă a fost recurent,poate declara contestaţie în anulare şi martorul, expertul, interpretul,apărătorul, precum şi persoana vătămată în interesele sale legitimede hotărîrea atacată. Cînd o parte nu a declarat recurs şi recursuldeclarat nu se referă la această parte, nefiind nici recurent, niciintimat, nu este îndreptăţită a uza de contestaţia în anulare.Între părţile din proces se pot face unele distincţii. – Pentru primele două cazuri nu poate face contestaţie decît partea

care nu a fost legal citat ă ş i a lipsit de la judecata în recurs sau partea care a fost în imposibilitate de a se prezenta ş i de aînş tiin ţ a instan ţ a de împiedicarea pe care a avut –o; nici o altăparte din proces nu poate folosi contestaţia în anulare proprienumai părţii care a lipsit la judecata în recurs, chiar dacă se află peaceeaşi poziţie procesuală (inculpat cu alt inculpat sau cu partearesponsabilă civilmente).

– Pentru al treilea caz (art. 386 lit. c) are interesul să exercitecontestaţia în anulare numai inculpatul condamnat , căci elbeneficiază de încetarea procesului penal. De asemenea,inculpatul condamnat printr–o hotărîre care nu a aplicatautoritatea de lucru judecat este singurul titular care are interesulde a obţine desfiinţarea utlimei hotărîri rămase definitive.Întrucît cazurile prevăzute în art. 386 lit. c şi d se referă laaplicarea corectă a legii penale, se acordă dreptul de a introduce

contestaţie în anulare şi procurorului, interesat de a da eficienţăcauzei de înlăturare a răspunderii penale şi a autorităţii de lucru judecat.



DPP–ps–2381) Termenul de exercitare a contestaţiei în anulare

(art. 388)Deciziile susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare fiinddefinitive, pentru a nu împiedica punerea lor imediată în executarelegea a prevăzut termene de exercitare relativ scurte, spre deosebirede cele fixate pentru revizuire şi recursul în anulare. Termenele sediferenţiază după cazul de contestaţie în anulare invocat şi dupătitularul său.

– Pentru primele trei cazuri (art. 386 lit. a, b şi c): – Dacă titularul este o persoană împotriva căreia se face executarea

ca urmare a deciziei instanţei de recurs, termenul de exercitare acontestaţiei în anulare este de 10 zile de la începerea execut ă rii ,dar nimic nu împiedică aceste persoane să exercite contestaţia înanulare chiar înainte de începerea executării. Prin persoane

împotriva cărora se face executarea se înţeleg: inculpatul, împotriva căruia se pune în executare pedeapsa, dar şi reparaţiilecivile şi cheltuielile judiciare; de asemenea, partea responsabilăcivilmente, faţă de care se execută reparaţiile civile şi cheltuielile

judiciare; nu este exclusă nici partea civilă dacă, fiind lipsă la judecată, a fost obligată la cheltuieli judiciare. Această dispoziţiese explică prin caracterul ei de atenţionare a acestor persoane că arămas definitivă decizia instanţei de recurs şi, ca urmare, esteexecutorie, dar se poate acţiona pe calea contestaţiei în anulare; înconsecinţă, termenul de contestaţie în anulare de 10 zile începe săcurgă nu de la data cînd s–au întocmit actele de executare (ceeace ar fi “punerea în executare”), ci de la data cînd a început efectivexecutarea180.

– Pentru celelalte părţi (faţă de care nu se face executarea),termenul de contestaţie în anulare este de 30 de zile de la datapronunţării hotărîrii a cărei anulare se cere, deci a decizieiinstanţei de recurs. Deşi nu se face nici o precizare în lege pentru

procuror (face parte din “celelalte părţi”), termenul este tot de 30de zile de la data pronunţării deciziei instanţei de recurs. – Pentru al patrulea caz (art. 386 lit. d – existenţa a două hotărîri

penale definitive cu privire la aceeaşi faptă şi persoană),exercitarea contestaţiei în anulare de către condamnat şi procurorse poate face oric înd, deoarece la orice dată este justificatădesfiinţarea ultimei hotărîri rămase definitive.

§1. Condiţii de formă1) Cererea de contestaţie în anulare (art. 387)

Contestaţia în anulare se exercită printr–o cerere scrisă formulată departea interesată sau, în cazurile prevăzute de lege, printr–o adresă aparchetului corespunzător. În cerere trebuie să fie arătate, în primeletrei cazuri, toate motivele pentru care este atacată decizia instanţeide recurs; în cazul neîndeplinirii procedurii de citare trebuie arătatetoate dispoziţiile legale care au fost încălcate; pentru cazul neaplicăriiunei cauze de înlăturare a răspunderii penale trebuie arătate toatecauzele dovedite şi care nu au fost luate în considerare. Aceastăcerinţă împiedică partea de a face cereri succesive, întemeiate pe alte

încălcări ale legii de procedură neindicate anterior. Cererea trebuiemotivat ă ş i în fapt , în sensul indicării împrejurării care a împiedicatpartea să fie prezentă la judecata în recurs, alăturîndu–se totodată şi

înscrisurile ce o confrimă sau invocarea probelor care o pot susţine;pentru al treilea caz de contestaţie în anulare trebuie arătată cauza

180 De exemplu, punerea în executare se face prin emiterea mandatului deexecutare a pedepsei închisorii, în timp ce începerea executării se situează ladata cînd cel condamnat a fost arestat şi depus la locul de deţinere.



DPP–ps–239de înlăturare a răspunderii penale care a operat şi probele din dosarcare stabilesc existenţa ei şi care nu au fost avute în vedere de cătreinstanţa de recurs.Cererea va fi considerată contestaţie în anulare, dacă se întemeiazăpe unul din cazurile prevăzute în art. 386, chiar atunci cînd i s–aracorda o altă denumire (recurs, apel etc.).

1) Instanţa competentă să judece contestaţia înanulare

Competenţa de judecare a contestaţiei în anulare se rezolvă astfel:a) Pentru primele trei cazuri, cererea se depune la instanţa care a

judecat în recurs sau în recurs în anulare şi a cărei decizie esteatacată. Această instanţă poate fi, după caz, tribunalul sau curteade apel, tribunalul militar teritorial sau Curtea Militară de Apel oriCurtea Supremă de Justiţie.

b) În cazul prevăzut în art. 386 lit. d, contestaţia în anulare seintroduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărîre.Dacă această hotărîre a rămas definitivă la prima instanţă, cererease va adresa acesteia; dacă a rămas definitivă în apel sau înrecurs, contestaţia se adresează tribunalului sau curţii care apronunţat–o.

I .1. Procedura de judecată a contestaţiei înanulare

§1. Examinarea în principiu1) Suspendarea executării hotărîrii atacate

Hotărîrea penală definitivă este executorie, introducerea contestaţiei în anulare neavînd efect suspensiv, ca orice cale de atacextraordinară. Executarea poate fi însă suspendată de către instanţasesizată cu judecarea contestaţiei în anulare, care poate aprecia, înraport de cazul invocat, că nu se justifică executarea condamnării

înainte de soluţionarea contestaţiei.

La cererea contestatorului sau chiar din oficiu, luînd şi concluziilescrise ale procurorului sau chiar cele orale făcute de acesta în camerade consiliu, instanţa se pronunţă asupra cererii, resping înd –o, dacă nueste justificată, sau admi ţî nd –o, în care caz suspendă executareahotărîrii atacate pînă la soluţionarea în fond a contestaţiei în anulare.Soluţionarea cererii de suspendare a executării hotărîrii atacate seface în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Legea nu cereprezenţa procurorului, dar aceasta nu este interzisă; suspendareaexecutării hotărîrii contestate se dispune prin încheiere motivată.Suspendarea durează pînă la soluţionarea contestaţiei, dar poate firevocată în cursul judecării ei.

2) Examinarea în principiu a cererii

Judecarea contestaţiei în anulare pentru primele trei cazuri se începecu o procedură prealabilă, denumită examinare în principiu, necesarădatorită caracterului definitiv al hotărîrii atacate, care nu poate fiafectat de o cerere de contestaţie în anulare care nu îndeplineştecondiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. Abia după ce seconstată îndeplinirea acestor condiţii, contestaţia în anulare devineadmisibilă în principiu şi se deschide procedura de judecare şisoluţionare a temeiniciei ei în raport cu legea şi cu dosarul cauzei.Instanţa verifică îndeplinirea următoarelor condiţii: dacă cererea a fostfăcută în termenul prevăzut de lege; dacă se întemeiază pe un caz dincele prevăzute în art. 386 lit. a–c şi sînt dovezile necesare sau sîntinvocate dovezile care confirmă acest caz. Răspunsul negativ laaceste examinări atrage respingerea în principiu a contestaţiei în



DPP–ps–240anulare, împiedicînd judecarea ei în fond. Respingerea în principiu sedispune prin decizie, fiind un act definitiv al instanţei.Dacă sînt întrunite condiţiile cerute de lege, se admite în principiucontestaţia în anulare, fără a se intra în examinarea temeiniciei ei,deoarece părţile nu au fost citate; fiind un act care precede judecarea

în fond a contestaţiei în anulare, admiterea în principiu se dispuneprintr–o încheiere. Prin admiterea în principiu se deschide procedurade judecare în fond a contestaţiei în anulare.

Cînd contestaţia în anulare se întemeiază pe ultimul său caz (art. 386lit. d), nu se desf ăş oar ă procedura examinării în principiu, trecîndu–sedirect la judecarea contestaţiei, în care scop se citează părţileinteresate.

§1. Judecarea şi soluţionarea contestaţiei în anulare1) Desfăşurarea judecăţii în contestaţie în anulare

După admiterea în principiu se trece la judecarea temeiniciei cazuluiinvocat în contestaţia în anulare. Fiind o cale de atac extraordinară,contestaţia în anulare pune în faţa instanţei care o judecă doar unulsau mai multe din cazurile prevăzute în art. 386, fără a se intra înexaminarea fondului cauzei (existenţa faptei, săvîrşirea ei de către

inculpat, vinovăţia acestuia, încadrarea juridică, pedeapsa aplicată).Pentru toate cazurile, la judecarea contestaţiei în anulare, dupăfixarea termenului de judecată se dispune citarea părţilor interesate,ceea ce implică necitarea acelor părţi care nu sînt legate decontestaţie. Pentru primele trei cazuri se citează părţile care au luatparte la judecata la instanţa de recurs, a cărei hotărîre a fostcontestată; în al patrulea caz, se citează părţile care au luat parte la

judecata a cărei hotărîre a rămas ultima definitivă. Cînd contestatorulse află în stare de deţinere, judecarea contestaţiei are loc şi fără a fiadus la judecată – regula – în locul său prezentîndu–se apărătorul alessau cel desemnat din oficiu (art. 392 al. 2, 375 al. 3). Procurorulparticipă întotdeauna la judecarea contestaţiei în anulare.

Dezbaterea se face în şedinţă publică, orală, nemijlocită şicontradictorie. De regulă, judecarea constă din dezbateri judiciare,punîndu–se concluzii de către contestator, celelalte părţi şi de cătreprocuror; cînd este necesar să se dovedească împrejurarea careconstituie temeiul contestaţiei, se administrează probele necesare,prin depunerea actelor doveditoare sau prin cererea de relaţii de laautorităţile în drept. Contestatorul argumentează temeiniciacontestaţiei făcute, încadrarea în unul din cazurile prevăzute în art.386, arătînd şi probele care o susţin. Celelalte părţi pot combateargumentarea contestatorului sau o pot susţine; procurorul puneconcluzii în raport de convingerea pe care şi–o face cu privire lalegalitatea şi temeinicia contestaţiei.

1) Soluţionarea contestaţiei în anulareInstanţa – în compunerea prevăzută pentru judecata în recurs, înprimele trei cazuri, respectiv pentru judecata în primă instanţă, în apelsau în recurs, după cum a rămas definitivă ultima hotărîre, în alpatrulea caz – deliberează în secret şi se pronunţă asupra cererii cucare a fost sesizată. Soluţionînd contestaţia, instanţa poate dispunerespingerea sau admiterea ei; în primele trei cazuri se pronunţă odecizie, corespunzătoare hotărîrilor pronunţate de instanţa de recurs;

în ultimul caz de contestaţie se poate pronunţa o sentin ţă, dacă judecă prima instanţă, sau o decizie în cazul în care judecă instanţade apel sau cea de recurs.

Respingerea contestaţiei se dispune fie pentru că exercitareacontestaţiei este inadmisibilă sau tardivă, fie pentru că nu este întemeiată. Contestaţia se respinge ca inadmisibilă cînd se atacă o



DPP–ps–241hotărîre ce nu este susceptibilă de contestaţie în anulare, pe un motivneprevăzut de lege, de către o persoană neadmisă de lege sau princare se repetă o contestaţie respinsă anterior prin hotărîre definitivă;ca tardiv ă, se respinge contestaţia introdusă după ce a expirattermenul prevăzut de lege. Contestaţia în anulare se respinge canefondat ă cînd nu sînt îndeplinite condiţiile pe care legea le prevedepentru cazul invocat. Prin respingerea contestaţiei în anulare,hotărîrea atacată îşi menţine puterea executorie şi îşi produce în

continuare efectele, ca orice hotărîre penală definitivă; dacă anteriora fost suspendată executarea hotărîrii, aceasta încetează de drept şise dispune, după caz, începerea sau continuarea executării.

Admiterea contestaţiei în anulare are ca efect desfiinţarea (anularea)hotărîrii atacate. În primele trei cazuri se anulează hotărîrea instanţeide recurs, de regulă în întregime, urmînd a se rejudeca recursul saufondul după casare; sînt şi cazuri în care anularea este numai par ţ ială,cînd contestaţia a fost introdusă numai cu privire la o parte din faptele

judecate. Fiind anulată hotărîrea instanţei de recurs, cauza esterepusă în stadiul de judecată imediat anterior pronunţării hotărîriiinstanţei de recurs atacate; dacă s–a respins sau s–a admis recursul,cauza este repusă în stadiul de dezbatere a recursului; dacă s–asoluţionat fondul după casare, se repune cauza în stadiul în care seafla înainte de pronunţarea hotărîrii care a fost anulată. Recursul saurejudecarea cauzei în fond se poate desfăşura în aceeaşi şedinţă,dacă sînt îndeplinite condiţiile cerute de lege, sau la un alt termen de

judecată fixat în acest scop.Rejudecînd recursul, instanţa de recurs poate pronunţa oricare dinsoluţiile prevăzute de lege, fie menţinînd soluţia dată prin hotărîreaatacată, fie adoptînd o altă soluţie. Posibilitatea de a se pronunţa oaltă soluţie se justifică prin aceea că la noua judecată se prezintă şipartea care a fost lipsă la judecata anterioară, cu care ocazie poateaduce probe sau argumente care conduc la schimbarea soluţiei; în

cazul prevăzut în art. 386 lit. c, în mod necesar se ajunge la o altăsoluţie, căci se ia în considerare o cauză de înlăturare a răspunderiipenale neavută în vedere anterior. La rejudecarea recursului sau larejudecarea cauzei în fond după casare, în urma admiterii contestaţiei

în anulare, trebuie schimbat completul de judecată, deoarece acestas–a pronunţat asupra soluţiei ce trebuie dată prin hotărîrea anulată(art. 47 al. 2).Deşi nu este prevăzut în mod expres de lege, se admite că şi în caleade atac a contestaţiei în anulare se aplică regula non reformatio in

pejus, în sensul că la rejudecarea pe care o face instanţa, dupăadmiterea contestaţiei în anulare, nu i se poate agrava situaţia celuicare a introdus cererea de contestaţie în anulare.În cazul prevăzut în art. 386 lit. d, admiterea contestaţiei atrageanularea ultimei hotărîri rămase definitive, rămînînd în vigoare primahotărîre, care se execută. Desfiinţarea ultimei hotărîri rămasedefinitive se poate face în întregime, dacă se referă la o singură faptă,dar şi parţial, atunci cînd, referindu–se la mai multe fapte şi persoane,numai pentru unele din ele există autoritate de lucru judecat.

2) Căi de atacO hotărîre dată într–o cale de atac extraordinară poate fi atacatăprintr–o cale de atac ordinară numai dacă şi hotărîrea supusăcontestaţiei era susceptibilă de o asemenea cale de atac. Cumcontestaţia în anulare pentru primele trei cazuri se îndreaptă

împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs, aceasta nefiindsusceptibilă de un alt recurs, nici decizia dată în contestaţie în anularenu poate fi atactă cu recurs.



DPP–ps–242În cazul prevăzut de art. 386 lit. d, dacă hotărîrea atacată a fostpronunţată de prima instanţă, ea poate fi atacată cu apel, iar dacă nueste susceptibilă de apel poate fi atacată cu recurs; dacă a rămasdefinitivă la instanţa de apel, poate fi atacată cu recurs. Cîndhotărîrea atacată a fost pronunţată de instanţa de recurs, nu mai estesusceptibilă de nici o cale de atac ordinară.Ca orice hotărîre penală definitivă, hotărîrea dată în contestaţie înanulare, dacă este contrară legii, poate fi atacată cu recurs în anulare.

Cap. II.Spre deosebire de contestaţia în anulare, prin care se pot în lătura –ca regulă – erorile de procedură în desfăşurarea judecăţii în recurs,revizuirea este calea de atac extraordinară prin care se îndreaptăerorile de judecată cu privire la faptele cauzei, datorate necunoaşteriide către instanţele care au pronunţat hotărîrea definitivă a unor fapteşi împrejurări în raport de care aceasta nu corespunde adevărului şi,

ca urmare, nici legii.Revizuirea a fost prima cale de atac extraordinară admisă în dreptulprocesual penal modern în favoarea celui condamnat din eroare,devenită evidentă faţă de elementele noi produse după pronunţareahotărîrii penale definitive sau, anterioare fiind, au fost descoperitedupă această dată. Printre primele cazuri de revizuire se includea şidescoperirea, după condamnarea unui inculpat pentru omor, căvictima se afla în viaţă, ceea ce nu putea să satisfacă opinia publicădespre justeţea hotărîrii judecătoreşti, deşi aceasta avea autoritate delucru judecat. Punîndu–se pe primul plan necesitatea unei stabilităţi ahotărîrilor judecătoreşti definitive, s–a acceptat iniţial să se admitărevizuirea numai în cauzele cele mai grave şi, întotdeauna, înfavoarea celui condamnat, apreciindu–se ca inadmisibilă supunerea laani grei de temniţă a unui nevinovat. Unele legiuiri moderne, printrecare şi Codurile noastre din 1936 şi 1968, au depăşit aceastăconcepţie şi au admis şi revizuirea în defavoarea celui achitat,repunînd în egalitate de tratament erorile judiciare în defavoareainculpatului cu cele în favoarea sa. În evoluţia legislaţiei procesual-penale s–au cristalizat, cu timpul, cîteva cazuri clasice de revizuire pecare le întîlnim în mai toate legislaţiile moderne, sub mai multevariante.În cadrul reglementării actuale în procesul penal român, elementelenoi, necunoscute instanţelor care au soluţionat cauza, pot proveni din

mai multe cauze: – existenţa unor împrejurări care, în momentul judecăţii, luate în

ansamblu, dădeau convingerea de vinovăţie sau nevinovăţie, dar

Ca p.III.

Rev i

zui r ea



DPP–ps–243care, în raport de noi împrejurări ajunse la cunoştinţa instanţeiulterior, sînt de natură a stabili că ceea ce s–a crezut adevăr era înrealitate o cunoaştere inexactă a faptelor; noile elemente carepromovează o revizuire a soluţiei date apar din alte fapte şi

împrejurări, stabilite prin probe, devenite cunoscute după cehotărîrea penală a rămas definitivă;

– elementele noi se datorează constatării că mijloacele de probăcare au stat la baza convingerii judecătorilor sînt false (martori şi

experţi mincinoşi, înscrisuri false), determinînd o soluţie greşităprin încrederea care li s–a acordat iniţial;

– situaţia în care un magistrat care a instrumentat sau a judecat într–o cauză penală a săvîrşit o infracţiune în legătură cu aceacauză, de natură să infirme imparţialitatea pe care trebuie să oaibă şi, ca urmare, pune la îndoială corectitudinea soluţieiadoptate;

– o eroare juridică poate proveni din existenţa a două hotărîridefinitive date în cauze diferite, care stabilesc fapte ce se contrazic(de exemplu una recunoscînd existenţa unei fapte, iar altainexistenţa ei); pentru prestigiul justiţiei asemenea elementeinconciliabile nu pot fi admise în hotărîri judecătoreşti cuautoritatea de lucru judecat.

Unele din cazurile de revizuire au un caracter mai general şi sînt maifrecvente în practică; de exemplu, revizuirea pentru împrejurări carenu au fost cunoscute de instanţă la pronunţarea hotărîrii definitive are

în vedere variate şi nelimitate situaţii de fapt, aplicabile în orice cauzăpenală; de aceea, pentru acest caz se cere ca noile fapte şi

împrejurări să conducă la o soluţie inversă celei adoptate. Alte cazuriau o sferă de aplicare mai restrînsă, cum este inconciliabilitatea dintredouă hotărîri penale definitive.Pentru a stăvili introducerea de cereri de revizuire pentru erori de faptminore, legea reglementează în amănunt fiecare caz în parte,

instituind condiţii de fond şi de formă ce se cer a fi îndeplinite, denatură să convingă despre necesitatea înlăturării erorilor judiciare. Deasemenea, legea condiţionează dovedirea cazurilor de revizuire defolosirea anumitor mijloace de probă.Codul de procedură penală din 1968 prevede cinci cazuri de revizuire,atît în favoarea, cît şi în defavoarea părţilor din proces; aceleaşi cazuripot fi folosite pentru revizuirea laturii penale, cît şi a laturii civile (art.408).

1) Primul caz: cînd s–au descoperit fapte sauîmprejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă lasoluţionarea cauzei, dacă sînt de natură sădovedească netemeinicia hotărîrii de achitare, deîncetare a procesului penal ori de condamnare(art. 394 lit. a)

Analiza dispoziţiilor care reglementează acest caz de revizuirestabileşte următoarele condiţii:a) S –au descoperit fapte sau împrejur ă ri noi . Legiuitorul se referă la

“fapte” sau “împrejurări”, ca făcînd parte din obiectul probaţiunii, în sensul că pot contribui la soluţionarea corectă a cauzei (fapteprobatorii181).

181 Constituie o faptă sau împrejurare nouă descoperirea că, dupăcondamnarea pentru omor, victima este în viaţă; că, după condamnareapentru distrugerea unui bun sau a unui înscris autentic, se constată că bunul

nu a suferit nici o degradre, iar înscrisul se află într–un depozit legal; că, dupăcondamnarea pentru delapidare, prin însuşirea unor bunuri de cătregestionar, există forme autentice de justificare legală a tuturor acestor



DPP–ps–244Deşi probele sînt fapte şi împrejurări care servesc la aflareaadevărului, cazul de revizuire nu se referă la descoperirea de

probe noi, căci în acest mod revizuirea s–ar transforma într–ungrad nou de jurisdicţie în care s–ar putea continua probaţiunea.Noile fapte şi împrejurări urmează a fi confirmate prin probe noi,dar nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele şi

împrejurările pe care le dovedesc182. Deci ceea ce se cere a fi nouăeste fapta probatorie, şi nu noi mijloace de probă care ar dovedi o

faptă probatorie pe care instanţa de fond a considerat–oinexistentă.

b) Faptele ş i împrejur ă rile invocate în revizuire trebuie s ă fie noi pentru instanţ a de judecat ă, în sensul să nu fi fost cunoscute deinstanţa care a pronunţat hotărîrea definitivă. Această condiţieexprimă cerinţa ca elementul de noutate să fie pentru instanţa de

judecată, nu şi pentru părţile din proces. Dacă fapta de natură săducă la o altă soluţie a fost cunoscută de vreuna din părţi, dar pecare aceasta nu a invocat–o în faţa instanţei judecătoreşti, esteconsiderată ca element nou ce poate sta la baza unei revizuiripentru cazul analizat.În ce priveşte înţelesul formulei “nu au fost cunoscute de instanţăla soluţionarea cauzei”, pot exista mai multe ipostaze:

– noile fapte şi împrejurări sînt aduse la cunoştinţa instanţei pentruprima dată în cererea de revizuire;

– faptele invocate în revizuire au fost anterior invocate în instanţă,dar nu s–a procedat la dovedirea lor, fiind doar simple afirmaţiiasupra cărora instanţa de judecată nu s–a pronunţat dacă sîntreale sau nu, deoarece fie nu s–a cerut dovedirea lor, fie aceastanu a fost posibilă din lipsa mijloacelor de probă corespunzătoare,raţiune pentru care instanţa nu le–a luat în deliberare şipronunţare; însă dacă instanţa de judecată nu s–a pronunţatasupra faptelor invocate ca noi în sensul că a negat existenţa lor

sau a considerat că nu atrag o altă soluţie în cauza dată, nu sepoate trage concluzia că erau necunoscute pentru instanţă.a) Faptele ş i împrejur ă rile noi dovedesc netemeinicia hot ă r îrii de

achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare. Deşitextul art. 394 al. 2 nu este suficient de precis, căci prinnetemeinicia unei hotărîri de condamnare se poate înţelege şi osoluţie mai gravă sau mai puţin gravă în stabilirea faptelor, îndoctrină şi în practica judiciară s–a format opinia că în acest cazrevizuirea este “totală”, în sensul că trebuie schimbat ă – şi numodificată – soluţia atacată (în caz de condamnare trebuie să seajungă la achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal, iar

în caz de achitare, faptele noi trebuie să atragă condamnareainculpatului). În latura civilă, noile împrejurări trebuie să ducă laconcluzia fie că s–au dat despăgubiri, deşi acestea nu erau

justificate, fie că nu s–au acordat despăgubiri, deşi acesteatrebuiau acordate.

Ca urmare a concepţiei despre acest caz, care ar atrage numai orevizuire totală, în jurisprudenţă au fost respinse cererile de revizuirebunuri. În practică s–a considerat o situaţie nouă anularea ca formală acăsătoriei intervenită între victimă şi autorul violului, nemaijustificîndu–secauza de nepedepsire aplicată; împăcarea părţilor intervenită înainte de arămîne definitivă hotărîrea de condamnare, dar neajunsă la cunoştinţainstanţei.182 De exemplu, pentru fapta invocată în apărare la instanţa de fond, dar

pentru care martorii acultaţi nu au reuşit să confirme existenţa ei, nu sepoate cere, în revizuire, ascultarea ltor martori care ar confirma apărareainvocată anterior.



DPP–ps–245prin care se invoca o pagubă mult mai mică, ce ar fi atras menţinereacondamnării pentru delapidare, de la modalitatea agravată la ceasimplă, cu reducerea pedepsei; de asemenea, că inculpatulcondamnat pentru omor ar fi comis infracţiunea în stare de provocare,care ar fi menţinut condamnarea, dar ar fi redus pedeapsa subminimul legal; că în mod greşit s–au calculat despăgubirile civile,deoarece prejudiciul produs ar fi fost mai mic, menţinîndu–se astfelobligarea la despăgubiri civile.

Dată fiind inechitatea care poate rezulta din admiterea numai totală arevizuirii întemeiate pe art. 394 lit. a, în literatura de specialitate s–apropus ca şi pentru acest caz, după modelul de reglementare acelorlalte cazuri, să se admită o revizuire totală, dar şi o revizuireparţială, pentru a nu se menţine o hotărîre cu grave erori de fapt, careau determinat o condamnare cu mult mai severă decît ceacorespunzătoare noilor fapte şi împrejurări aduse la cunoştinţainstanţei prin cererea de revizuire.

1) Al doilea caz: cînd un martor, expert, interpret asăvîrşit infracţiunea de mărturie mincinoasă încauza a cărei revizuire se cere, ceea ce a dus ladarea unei hotărîri nelegale sau netemeinice (art.394 lit. b)

Este justificată atacarea cu revizuire a unei hotărîri penale definitivecare s–a întemeiat pe declaraţiile unor martori, experţi sau interpreţicorupţi, ale căror declaraţii, rapoarte de expertiză şi traduceri au statla baza formării convingerii judecătorilor despre faptele cauzei.Săvîrşirea de către martori, experţi sau interpreţi a infracţiunii demărturie mincinoasă atacă însăşi bazele hotărîrii a cărei revizuire secere, întemeiată pe o fraudă procesuală. Legea prevede următoarelecondiţii:a) Un martor, expert sau interpret a s ă v îr ş it infracţ iunea de m ă rturie

mincinoas ă. În art. 260 Cod penal se face referire la martori,

experţi şi interpreţi, referire care se repetă în art. 394 lit. b; întrucîtCodul de procedură penală prevede ca mijloace de probă şiconstatările tehnico-ştiinţifice sau cele medico-legale, se puneproblema dacă “tehnicianul” sau “specialistul” care a efectuatconstatarea tehnico-ştiinţifică sau medico-legală realizeazăconţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă, deşi în lege nu seface referire la aceşti specialişti. Se poate trage concluzia căspecialistul şi tehnicianul care a efectuat o constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală este asimilat cu expertul în ceea cepriveşte mijlocul de probă pe care–l produce, fiind nejustificată

înlăturarea de la revizuire a situaţiei de fapt rezultată dintr–unmijloc de probă fraudulos.Cazul de revizuire se referă la “săvîrşirea infracţiunii de mărturiemincinoasă”, ceea ce presupune condamnarea martorului,expertului, interpretului pentru această infracţiune; în practică s–aconstatat însă că există uneori piedici legale la condamnarea unuimartor, expert sau interpret, datorită unor cauze care înlăturăcaracterul penal al faptei (iresponsabilitatea, constrîngerea moralăsau fizică), cauze în raport de care fapta de mărturie mincinoasănu este infracţiune. Întrucît legea are în vedere, în art. 395 al. 2, şiposibilitatea să nu se ajungă la condamnare, dar să se fi examinatfondul cauzei, şi în caz de achitare pentru lipsa de vinovăţie, dar cureţinerea caracterului mincinos al declaraţiei, al raportului de

expertiză sau al traducerii, cazul de revizuire operează183

.183 Ar fi fost preferabilă o redactare a acestrui caz în sensul că martorul,expertul sau interpretul au săvîrşit fapta prevăzută în art. 260 Cod penal,



DPP–ps–246b) M ă rturia mincinoas ă s ă v îr ş it ă de martor, expert sau interpret s ă fi

avut loc în cauza a c ă rei revizuire se cere. Pe de o parte, se cere săfi fost o cauză penală, căci numai o hotărîre penală definitivă poatefi revizuită în temeiul regulilor de procedură penală, iar pe de altăparte, că mărturia mincinoasă să fi avut loc în cauza care se cere afi revizuită, căci eroarea de judecată a fost determinată de aceastăfraudă procesuală.

c) Fapta de ascundere sau denaturare a adev ă rului s ă fi dus la darea

unei hot ă r îri nelegale sau netemeinice. Pentru a opera acest caz secere ca alterarea adevărului să fi avut o influenţă hotărîtoareasupra soluţiei adoptate prin hotărîrea atacată, atît în ce priveştesituaţia de fapt, cît şi aplicarea corectă a legii penale şi a celeicivile. Eroarea cuprinsă în hotărîrea atacată cu revizuire a putut fideterminată numai de mărturia mincinoasă dată în acea cauză, darşi de alte probe, legal efectuate, care însă au fost apreciate greşitdatorită celor rezultate din mărturia mincinoasă. Dacă celedeclarate de martorul mincinos, concluziile expertului corupt sautraducerile necorecte ale traducătorului nu au fost luate înconsiderare de către instanţă la soluţionarea cauzei, aceasta

întemeindu–se corect pe alte probe, cazul de revizuire nuoperează, căci nu “au dus” la darea unei hotărîri nelegale saunetemeinice.

Spre deosebire de primul caz, în care revizuirea era totală, acest cazatrage o revizuire atît totală, cît şi par ţ ială184. Mărturia mincinoasăpoate afecta şi legalitatea, şi temeinicia hotărîrii atacate cu revizuire.

1) Al treilea caz: cînd un înscris care a servit catemei al hotărîrii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals (art. 394 lit. c)

În raport de acest caz de revizuire, eroarea care s–a produs sedatorează luării în considerare la soluţionarea cauzei a celor cuprinse

într–un înscris, care a fost ulterior declarat fals. Se cer următoarele

condiţii:a) Un înscris folosit ca mijloc de prob ă a fost declarat fals, dup ăr ă m înerea definitiv ă a hot ă r îrii pentru care se cere revizuirea.Înţelesul noţiunii de “înscris” îl oferă art. 89, în sensul că înscrisulsă cuprindă în conţinutul său “fapte sau împreujurări de natură săservească la aflarea adevărului”. Este necesar ca un astfel de

înscris să fi fost declarat fals în cadrul unui proces penal, princondamnarea penală a celui care l–a falsificat sau chiar prinachitarea lui sau încetarea procesului penal dacă există vreo cauzăcare a înlăturat caracterul penal al faptei sau care a înlăturatrăspunderea penală. Nu interesează dacă a fost un fals intelectualsau un fals material, dacă era înscris oficial sau sub semnăturăprivată, important fiind să se fi constatat că înscrisul cuprindefapte şi împrejurări neadevărate produse prin falsificarea sa.

b) Înscrisul declarat fals s ă fi dus la darea unei hot ă r îri nelegale saunetemeinice. Ceea ce a contribuit la o soluţionare eronată a cauzeitrebuie să fie fapte şi împrejurări cuprinse în înscris, care nu

ceea ce ar fi cuprins şi situaţia cînd mărturia mincinoasă nu este infracţiunedatorită lipsei de vinovăţie.184 Mărturia care a atras neluarea în considerare a provocării, a unuicuantum mai redus al valorii pagubei, determinînd prin aceasta neaplicareaunor dispoziţii legale, cum ar fi acordarea obligatorie de circumstanţeatenuante sau schimbarea încadrării juridice a faptei într–o formă simplă înlocul celei agravate; sau, dimpotrivă, cînd revizuirea este în defavoarea

condamnatului, că situaţia de fapt eronată a condus în mod nejustificat laaplicarea circumstanţelor atenuante sau la o încadrare juridică mai puţinseveră.





DPP–ps–248poate fi condamnat autorul ei ca urmare a unei cauze de înlăturare acaracterului penal al faptei. În final, se poate dovedi frauda şi printr–ohotărîre definitivă de încetare a procesului penal (pentru amnistie,prescripţie etc.), dacă s–a reţinut ca săvîrşită frauda ce a dus lasoluţionarea nelegală sau netemeinică a cauzei.În cazul în care în procesul de mărturie mincinoasă, fals sau privindinfracţiunea săvîrşită de judecător, procuror nu se poate ajunge latrimiterea în judecată, deoarece s–a aplicat amnistia, prescripţia,

decesul făptuitorului sau o altă cauză de încetare a urmăririi penale,cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 lit. b, c şi d pot fi dovedite şiprin ordonan ţ a procurorului , “dacă prin aceasta s–a dispus asuprafondului cauzei”, deci asupra existenţei fraudei procesuale. Aceastăordonanţă poate fi de scoatere de sub urmărire, dacă există o cauzăcare înlătură caracterul penal al faptei, sau de încetare a urmăririipenale, dacă există o cauză care înlătură răspunderea penală sau ocauză de nepedepsire.În fine, dacă nici instanţa de judecată, nici procurorul nu pot sau nu auputut examina fondul cauzei, dovada se poate face şi în cursulprocedurii de revizuire, fără a mai fi tras la răspundere penală autorulinfracţiunii, deoarece există o cauză de împiedicare a punerii înmişcare şi a exercitării acţiunii penale. Expresiile “nu pot” şi “nu auputut” se referă, în primul caz, la situaţia cînd procesul penal nu maipoate fi pornit, existînd o împiedicare legală, iar în al doilea caz lasituaţia cînd, deşi procesul penal fusese pornit anterior împotrivaautorului fraudei procesuale, s–a dat o soluţie prin care nu s–aexaminat şi fondul cauzei, deci fără a se examina existenţa faptei şisăvîrşirea ei de către una din persoanele pe care le–a avut în vedereart. 394. Această ultimă ipoteză de dovedire a unuia din cazurile derevizuire la care ne referim are acelaşi regim ca şi în cazurile de subart 394 lit. a, cînd în cursul procedurii prealabile sau al judecăţii înfond a revizuirii se administrează probele necesare prin procedeele

cunoscute.2) Al cincilea caz: cînd două hotărîri judecătoreşti definitive nu se pot concilia (art. 394 lit. e)

Acest caz de revizuire are în vedere existenţa a două hotărîri judecătoreşti penale, ceea ce exclude inconciliabilitatea între ohotărîre penală şi una civilă; operează acest caz şi atunci cînd există ohotărîre penală care, prin stingerea acţiunii penale, se pronunţănumai asupra acţiunii civile, căci amîndouă hotărîrile sînt date deinstanţe penale. Nu există caz de revizuire dacă hotărîrea civilă sereferă la o chestiune prealabilă, iar cea penală la aceeaşi chestiuneprealabilă, căci dacă a rămas mai întîi definitivă hotărîrea civilă seimpune instanţei penale cu autoritate de lucru judecat (art. 44 al. 3),iar dacă a rămas definitivă mai întîi hotărîrea penală cu privire lachestiunea prealabilă de care a depins soluţionarea acţiunii penale, seimpune cu autoritate de lucru judecat instanţei civile (art. 22); înaceastă situaţie numai printr–un recurs în anulare se poate desfiinţahotărîrea care nu a luat în considerare autoritatea de lucru judecat.Cauzele în care s–au pronunţat cele două hotărîri trebuie să fieautonome, în sensul că acestea nu s–au pronunţat în aceeaşi cauză, încondiţiile unei disjungeri sau ca urmare a unor soluţii contrare date în



DPP–ps–249căile de atac186. Datorită acestei cerinţe a autonomiei cauzelor în starede inconciliabilitate, acest caz de revizuire se întîlneşte rar în practică.Se cer următoarele condiţii:a) Hot ă r îrile definitive ale instan ţ elor penale s ă solu ţ ioneze fondul

cauzei, în sensul să se pronunţe diferit asupra existenţei faptei, asăvîrşirii ei de către inculpat şi a vinovăţiei acestuia; deciinconciliabilitatea trebuie să se refere la fapte, la împrejurăriesenţiale ale cauzei care au atras şi soluţii de neconciliat187.

Aplicarea unor dispoziţii legale contrare nu se încadrează în acestcaz de revizuire, eroarea de drept fiind îndreptată printr–un recurs

în anulare împotriva hotărîrii care a aplicat greşit legea.b) Hot ă r îrile definitive s ă fie inconciliabile, ceea ce înseamnă că se

exclud una pe alta; dacă una din hotărîri stabileşte faptele corect, înseamnă că cealaltă le stabileşte greşit188. Uneoriinconciliabilitatea rezultă implicit din modul în care se reţinfaptele189. Inconciliabilitatea poate rezulta şi în cazul unui singurinculpat, dar cu privire la fapte diferite190.Cînd hotărîrea penală definitivă se referă la aceeaşi persoană şi laaceeaşi faptă, chiar sub o încadrare diferită, nu este caz derevizuire, ci de contestaţie în anulare (art. 386 lit. d).

c) Inconciliabilitatea trebuie s ă rezulte din ceea ce s –a dispus prinhot ă r îrea definitiv ă, deci din dispozitiv; atunci cînd dispozitivul nueste determinant în lămurirea soluţiilor ce nu se pot concilia, sepoate apela şi la considerentele care–l precizează.

I .1 . Procedura revizui ri i penale

§1. Condiţiile pentru introducerea cererii de revizuire1) Hotărîrile penale ce pot fi atacate cu o cerere de

revizuireFiind o cale de atac extraordinară, revizuirea poate fi îndreptatănumai împotriva unor hotărîri judecătoreşti penale definitive. Aceste

186 Nu este caz de revizuire dacă, atacîndu–se cu apel hotărîrea primeiinstanţe numai de către unul din inculpaţi, s–a dat o hotărîre definitivă pentruinculpatul apelant fără a se extinde şi la inculpatul care nu a declarat apel,ceea ce poate determina o situaţie contrară între soluţiile date faţă departicipanţii la aceeaşi infracţiune, dar inconciliabilitatea este între douăhotărîri date în aceeaşi cauză, una în primă instanţă şi alta în apel; asemeneasituaţie se rezolvă pe calea unui recurs în anulare, pe temeiul că nu s–arespectat efectul extensiv al apelului; de asemenea, dacă s–a disjuns cauzapentru unul din inculpaţi, la reluarea judecăţii faţă de acesta, în baz unorprobe noi, se poate da o hotărîre contrară celei pronunţate pentru primulinculpat judecat, caz în care mijlocul de înlăturare a contradicţiei este doarrecursul îmn anulare.187 Pentru latura civilă a cauzei poate fi de neconciliat existenţa prejudiciului

într–o hotărîre şi inexistenţa sa în altă hotărîre.188 Inconciliabilitatea trebuie concepută în sensul că într–o hotărîre seafirmă existenţa unei fapte, iar prin altă hotărîre se neagă expres sau tacitexistenţa acesteia; aceeaşi faptă cu inculpaţi diferiţi; printr–o hotărîre estecondamnat un inculpat, considerîndu–se că fapta există, iar într–o altă cauză,fiind judecat un complice la aceeaşi faptă,se neagă existenţa ei; estecondamnat un inculpat pentru tăinuire, ceea ce înseamnă existenţa uneiinfracţiuni prin care s–a dobîndit bunul tăinuit, iar la judecarea cauzei privindacea infracţiune se stabileşte cu caracter definitiv inexistenţa faptei tăinuite.189 într–o cauză este condamnat ca unic autor al faptei un inculpat, iar înaltă cauză este condamnat tot ca unic autor un inculpat pentru aceeaşi faptă.190 De exemplu condamnarea unui inculpat pentru o faptă săvîrşită într–oanumită zi şi la o anumită oră face inconciliabilă condamnarea sa pentru o

altă faptă săvîrşită într–o altă localitate, în aceeaşi zi şi oră, nefiindacceptabilă prezenţa aceleiaşi persoane în acelaşi moment în localităţi aflatela distanţe apreciabile.



DPP–ps–250hotărîri trebuie date în soluţionarea fondului cauzei, deci hotărîri decondamnare, de achitare şi de încetare a procesului penal, dacă –pentru acestea din urmă – s–a examinat şi fondul cauzei; ele pot fisentin ţ e, confirmate de instanţa de apel şi de recurs, dar pot fi şidecizii, cînd fondul cauzei a fost soluţionat de către instanţa de apelsau de recurs, după rejudecare. În practică s–au consideratinadmisibile cererile de revizuire îndreptate împotriva unor hotărîri dedezinvestire, de respingere a unei cereri de întrerupere a pedepsei

închisorii sau în proceduri adiacente privind măsurile preventive,măsurile asigurătorii, incidentele la executare etc.Se poate ataca hotărîrea penală şi cu privire la soluţia dată în laturapenală şi la aceea dată în latura civilă, sau numai cu privire la una dinaceste laturi. Cînd hotărîrea penală se referă la mai multe infracţiunişi la mai multe persoane, se poate cere revizuirea pentru toate fapteleşi persoanele judecate sau numai pentru una sau unele infracţiuni saupersoane (art. 393 al. 2).

2) Persoanele care pot cere revizuirea (art. 386)Sînt titulari ai căii de atac a revizuirii p ă r ţ ile din proces şi procurorul.Părţile pot cere revizuirea numai în limitele calităţii lor procesuale:inculpatul pentru soluţiile date în ambele laturi ale procesului, parteavătămată pentru latura penală, partea civilă şi partea responsabilăcivilmente pentru latura civilă. Procurorul poate iniţia procedura derevizuire din oficiu, atît în latura penală, cît şi în latura civilă, înfavoarea sau defavoarea uneia din părţi. În cazul inconciliabilităţiidintre hotărîri, poate cere revizuirea oricare din părţile la care sereferă hotărîrile atacate.Ca substituiţi procesuali pot cere revizuirea soţul şi rudele apropiateale condamnatului, prevăzute în art. 149 Cod penal, dacă sîntinteresate în cauză în legătură cu situaţia acestuia, dar manifestînd şiun interes propriu. De aceea, prin derogare de la regula potrivit căreiadecesul inculpatului stinge acţiunea penală, soţul şi rudele apropiate

ale inculpatului pot cere revizuirea şi după moartea acestuia, judecata în revizuire desfăşurîndu–se cu un condamnat decedat, dar pentrucare se poate obţine în revizuire o soluţie favorabilă – achitarea sau

încetarea procesului penal.Pentru ca procurorul să cunoască împrejurările care pot motiva orevizuire, în art. 386 al.ult. se prevede că organele de conducere aleunităţilor la care se referă art. 145 Cod penal, care au vreo cunoştinţădespre vreo faptă sau împrejurare care ar motiva revizuirea, sîntobligate să sesizeze pe procuror. Asemenea informaţii pot proveni debună voie de la orice persoană fizică sau juridică, iar în cazul prevăzutde art. 265 Cod penal este obligatorie, sub sancţiune penală,aducerea la cunoştinţa organelor judiciare a împrejurărilor care, dacăar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăţiei celui condamnat penedrept.

3) Termenul de introducere a cererii de revizuire (art.398)

Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oric înd,deoarece menţinerea unei condamnări nedrepte aduce atingere atîtintereselor individuale, cît şi celor ale societăţii. O cerere de revizuire

în favoarea celui condamnat se poate face şi după moartea acestuia,pentru reabilitarea memoriei sale.Pentru ca revizuirea în defavoarea celui condamnat, a celui achitatsau pentru care s–a încetat procesul penal să nu afecteze starea de

stabilitate a soluţiei date, ca să nu existe pe o perioadă îndelungatăde timp pericolul de a se schimba soluţia în condamnare sau într–ocondamnare mai gravă, se prevede un termen limită de un an pentru



DPP–ps–251introducerea unei cereri de revizuire. Termenul curge, potrivit art. 398al. 2, de la următoarele date:

– pentru cazurile de la art. 394 lit. b, c şi d – de la data cînd acunoscut că s–a pronunţat hotărîrea definitivă cu privire lamărturia mincinoasă, fals saau pentru o altă infracţiunesăvîrşită de către judecătorul, procurorul sau persoana care aefectuat acte de cercetare în cauză;

– dacă nu s–a dat o hotărîre definitivă cu privire la frauda

procesuală comisă – de la data cînd revizuentul a aflat despremărturie mincinoasă, fals sau altă infracţiune comisă;

– pentru cazul de la art. 394 lit. a – de la data cînd faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea;

– pentru cazul de inconciliabilitate între hotărîri – de la data cînda fost cunoscută existenţa ultimei hotărîri ce nu se poateconcilia cu alta anterioară.

Aceleaşi termene se aplică şi atunci cînd procurorul se sesizează dinoficiu într–o revizuire împotriva inculpatului.Dacă în termenul de un an indicat a intervenit o cauză care împiedicăpunerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (amnistia,prescripţia răspunderii penale, dezincriminarea etc.), revizuirea nupoate fi introdusă, chiar dacă se află în termenul de un an, deoarecenu s–ar mai putea ajunge la condamnarea inculpatului, acţiuneapenală fiind stinsă.

1) Cererea de revizuire (art. 397)Cînd revizuirea se cere de una din părţile din proces sau desubstituitul său procesual, este necesar să se introducă la organulcompetent o cerere scris ă în care, pe lîngă menţiunile care identificăpe autor, indicarea hotărîrii penale care se cere revizuită şi a dosaruluicorespunzător, este necesar să se arate cazul de revizuire pe care se

întemeiază, probele care–l confirmă şi mijloacele de probă prin carepot fi administrate. Dacă revizuirea se întemeiază pe o hotărîre

definitivă sau pe o ordonanţă a procurorului prin care s–a pronunţatcondamnarea martorului, expertului sau a interpretului mincinos, acelui ce a săvîrşit un fals sau a judecătorului, procurorului saupoliţistului care a săvîrşit o infracţiune în legătură cu cauza a căreirevizuire se cere, se depun copii legalizate după aceste hotărîri. Încazul în care cererea scrisă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute delege, va fi chemată persoana care a făcut cererea în vedereacompletării.Cînd revizuirea este iniţiată de către procuror , ca urmare a propriilorinvestigaţii sau la informarea făcută de una din unităţile prevăzute înart. 145 Cod penal, sesizarea se face din oficiu, nefiind necesară oastfel de cerere.Introducerea cererii de revizuire se poate face înainte de începereaexecutării condamnării penale sau a celei civile, în cursul executării eisau chiar după executare, dacă este încă în termen. Find o cale deatac extraordinară, nu are efect suspensiv de executare, dar în cursulprocedurii de revizuire se poate cere şi obţine suspendarea executăriihotărîrii atacate.În ce priveşte efectul devolutiv , acesta se limitează la situaţia părţiicare a făcut sau pentru care s–a făcut cererea şi în limitele calităţiisale procesuale; se poate da curs şi efectului extensiv (art. 406 al. 2),

în sensul că va fi examinată prin extindere şi situaţia părţilor care nuau cerut revizuirea sau la care cererea de revizuire nu se referă, fără

a se schimba sau modifica hotărîrea definitivă în detrimentul lor, cinumai în favoarea lor.



DPP–ps–252Cererea de revizuire limitează procedura de revizuire numai cu privirela cazul de revizuire invocat, nefiind admisibilă revizuirea pentru unalt caz la care aceasta nu s–a referit.

§1. Structura procedurii de revizuire1) Necesitatea unei proceduri în mai multe etape a

revizuirii penaleAtacînd o hotărîre definitivă cu autoritate de lucru judecat, procedurarevizuirii nu se poate asemăna cu procedura judecăţii într–o cale deatac ordinară, pentru că trebuie apărată stabilitatea hotărîrilordefinitive; altfel, revizuirea ar deveni un nou grad de jurisdicţie pus ladispoziţia părţilor din proces. În faţa unei hotărîri definitive decondamnare, inculpatul ar fi oricînd dispus să introducă o cerere derevizuire, chiar neîntemeiată, în scopul de a întîrzia data punerii înexecutare a hotrărîrii; judecarea directă în fond a cererii de revizuirear ocupa, astfel, rolul instanţelor judecătoreşti cu numeroase cereri derevizuire neîntemeiate, care ar afecta judecarea altor cauze penale.De aceea, cele mai multe legislaţii au împărţit procedura revizuirii

într–o primă etapă, denumită examinarea în principiu ( judiciumrescindens), şi o judecare în fond a revizuirii ( judicium rescissorium).

Prima etapă trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor de fond şi deformă ale cererii de revizuire, ceea ce atrage, în caz de îndeplinire,admiterea sa în principiu, deschizîndu–se astfel procedura derejudecare a cauzei în fond, iar a doua etapă atrage rejudecareacauzei în fond prin confruntarea noilor situaţii invocate cu probelecare au stat la baza hotărîrii a cărei revizuire se cere, cu dreptulinstanţei de revizuire de a da o nouă soluţionare cauzei191.

1) Structura procedurii de revizuire înreglementarea română actuală

Procedura revizuirii păstrează, în principiu, structura avută înainte deadoptarea Codului de procedură penală din 1968, ceea ce înseamnăcă se desfăşoară într–o procedură prealabilă în faţa procurorului şi

într–o procedură în faţa instanţei de judecată, în două etape –examinarea în principiu şi judecarea în fond a cererii de revizuire.Procedura prealabilă în faţa procurorului este destinată verificăriitemeiniciei cazului de revizuire prin administrarea probelor propusede revizuent; spre deosebire de reglementarea anterioară, însă,procurorul nu mai poate împiedica aducerea cererii de revizuire în faţainstanţei, ci este obligat, chiar în cazul în care nu este de acord cu

191 Întrucît admiterea în principiu deschide calea revizuirii unei hotărîridefinitive, sînt legislaţii care prevăd că această etapă trebuie să sedesfăşoare la o instanţă superioară în grad, chiar de către instanţa supremă(Franţa), caracterizînd astfel revizuirea ca o cale de anulare; alte legislaţii au

încredinţat examinarea în principiu a revizuirii aceleiaşi instanţe care a judecat în fond cauza, dîndu–i astfel caracterul unei căi de atac de retractare.În unele legislaţii, pe lîngă cele două etape care se desfăşoară în faţainstanţei de judecată, se adaugă o etapă prealabilă ce se desfăşoară în faţaMinisterului Public, cu scopul de a se verifica temeinicia cazului de revizuireinvocat, cu motivarea că Ministerul Public are la dispoziţie mijloace eficientede investigaţie, ceea ce ar împiedica ajungerea la instanţă a cererilor derevizuire neîntemeiate. În legislaţia franceză, pentru cazul de revizuire întemeiat pe fapte şi împrejurări noi, cererea de revizuire este verificată deMinisterul Justiţiei, sub a cărui autoritate se află Ministerul Public, şi numaiacesta poat sesiza Curtea de Casaţie cu revizuirea unei hotărîri definitive. Înlegislaţia Rom#niei, între 1958–1968, cererea de revizuire se înaintaprocurorului care, după ce verifica prin probe temeinicia cazului de revizuire,

sesiza instanţa cu concluzii de revizuire; dacă socotea că nu este întemeiatăcererea, dădea o ordonanţă de încetare a procedurii prealabile, împiedicînd judecarea cererii de revizuire de către instanţa de judecată.



DPP–ps–253cererea, să o aducă în faţa instanţei de judecată. Dacă înainte de1968 procedura prealabilă în faţa procurorului putea constitui un filtrual cererilor de revizuire neîntemeiate, sub noua reglementare este oprocedură care prelungeşte dezbaterea în fond, deoarece în faţainstanţei se administrează din nou probele strînse de către procuror.Procedura revizuirii păstrează cele două etape în faţa instanţei –examinarea în principiu şi judecarea în fond a revizuirii – dar, spredeosebire de alte legislaţii, amîndouă aceste etape se desfăşoară în

faţa instanţei care a judecat cauza în primă instanţă, ceea ce îiconferă caracterul de cale de atac de retractare, instanţa revenindasupra propriei sale hotărîri.Admiterea în principiu a cererii de revizuire înseamnă că noile fapte şi

împrejurări invocate sînt de natură să pună la îndoială faptele reţinuteprin hotărîrea definitivă, se recunoaşte deci posibilitatea unei erori

judiciare şi, ca urmare, deschide procedura de rejudecare a cauzei înfond. Cea de–a doua etapă, pornind de la posibilitatea existenţei uneierori judiciare, urmăreşte verificarea existenţei acestei erori în raportde ansamblul probelor administrate atît anterior, cît şi în cursulrevizuirii, şi adoptarea unei soluţii corecte în acea cauză, de regulăprin schimbarea acesteia, dar în unele cazuri şi prin modificarea ei;există şi posibilitatea respingerii în fond a revizuirii, deşi a fost admisă

în principiu, dacă analiza tuturor probelor, în ansamblul lor, nuconfirmă existenţa unei erori judiciare.Întrucît judecarea revizuirii este de competenţa instanţei care a

judecat cauza în primă instanţă, procedura de judecată a revizuiriipoate parcurge cele trei grade de jurisdicţie prevăzute pentru ciclulordinar al procesului penal – primă instanţă, apel şi recurs.

§1. Procedura prealabilă a revizuirii desfăşurate înfaţa procurorului

1) Procurorul competent să efectueze procedura prealabilă a revizuirii

Cererea de revizuire se adresează procurorului din parchetul de pelîngă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. Aceastăcompetenţă se menţine chiar în ipoteza că soluţionarea în fond acauzei s–a produs la instanţa de apel sau la instanţa de recurs, prinrejudecare după casare, deoarece prevederea legii este clară. Înpractică s–a considerat că atunci cînd o lege nouă schimbăcompetenţa de judecată în primă instanţă, competentă să judecerevizuirea este instanţa care judecă în primă instanţă potrivit noii legi,ceea ce schimbă sensul dispoziţiilor art. 397, care se referă clar lainstanţa “care a judecat cauza în primă instanţă”. Soluţia adoptatăeste pragmatică, în sensul că, admiţîndu–se revizuirea, rejudecarea înfond a cauzei se face de către instanţa competentă să judece fondulcauzei în momentul judecării revizuirii.În cazul în care revizuirea se întemeiază pe cazul prevăzut în art. 394lit. e, fiind mai multe hotărîri inconciliabile, judecate în primă instanţăeventual de instanţe diferite, se aplică regulile de stabilire acompetenţei în caz de conexitate; ca urmare, cererea de revizuire seadresează procurorului din parchetul de pe lîngă instanţa mai întîisesizată, dacă sînt egale în grad, celei ierarhic superioare dacă diferă

în grad, celei militare sau celei militare egale în grad cu cea civilă.Cînd procedura este iniţiată de procuror, competenţa urmeazăaceleaşi reguli.

1) Efectuarea actelor de cercetare (art. 399–400)

Primind cererea de revizuire, procurorul verifică dacă sînt întrunitecondiţiile prevăzute de lege privind titularul, termenul, cazul derevizuire invocat şi mijloacele de probă propuse; în lipşsa unora din



DPP–ps–254menţiunile prevăzute de lege, procurorul cheamă pe revizuent şi îicere să completeze sau să precizeze datele necesare. În cazul în carecererea nu este făcută de către persoana prevăzută de lege sau estetardivă, procurorul înaintează cererea instanţei competente cuconcluziile sale privind neîndeplinirea condiţiilor legale. Dacă acestecondiţii sînt întrunite, atunci procurorul examinează cererea derevizuire cu privire la cazul invocat şi la mijloacele de probă propuse.Este posibil ca cererea de revizuire să se întemeieze pe o hotărîre

definitivă de condamnare a martorului, expertului sau interpretului, acelui care a săvîrşit un fals, a judecătorului, procurorului, poliţistuluicare a comis vreo infracţiune, alăturîndu–se o copie legalizată dupăaceastă hotărîre; după ce a cerut dosarul şi a verificat veridicitateacazului de revizuire, procurorul înaintează dosarul instanţei de

judecată, împreună cu concluziile sale. În celelalte cazuri dispune, prinordonanţă, administrarea probelor pe care le mai consideră necesare.Administrarea probelor se poate face de către procuror personal sauprin intermediul organului de cercetare penală aflat în supraveghereasa. Efectuarea actelor de cercetare este limitată, prin lege, la dou ăluni, însă fără a opera vreo sancţiune procesuală în caz denerespectare a acestui termen.În art. 400 se prevede că în tot timpul efectuării actelor de cercetare,la propunerea procurorului care a primit cererea de revizuire, se poatesuspenda executarea hotărîrii definitive atacate cu revizuire de către

procurorul ierarhic superior ; suspendarea ar fi posibilă şi înainte, şidupă punerea în executare a hotărîrii. Curtea Constituţională a statuatcă nici Ministerul Public, nici procurorul general al Parchetului de pelîngă Curtea Supremă de Justiţie nu poate suspenda executareahotărîrii definitive pentru că s–ar încălca principiul separaţiei puterilor

în stat; Ministerul Public face parte din autoritatea judecătorească,potrivit Constituţiei, dar nu este un organ jurisdicţional care să poatăsuspenda executarea unei hotărîri definitive, acest drept revenind

numai instanţelor de judecată. Deşi hotărîrea Curţii Constituţionale sereferă la recursul în anulare în materie civilă, are aplicare şi larevizuirea penală, atunci cînd se pune problema suspendăriiexecutării hotărîrii atacate cu revizuire de către procurorul ierarhicsuperior.

2) Obligaţiile procurorului la terminarea efectuării actelor de cercetare (art. 399)

După ce a administrat probele invocate în cererea de revizuire,procurorul trage concluzii cu privire la temeinicia şi legalitatea acesteicereri; dacă revizuirea este întemeiată, concluziile sale vor fi deadmitere a cererii de revizuire şi de soluţionare a cauzei potrivit noilorprobe; dacă revizuirea nu este întemeiată, transmite instanţeiconcluziile sale de respingere a revizuirii. Procurorul are şi obligaţia dea înainta instanţei competente dosarul întocmit şi cererea derevizuire, fără deosebire dacă concluziile sale sînt de admitere sau derespingere a cererii de revizuire. Aceste concluzii nu sînt obligatoriipentru instanţa de judecată, aceasta formîndu–şi propria saconvingere în urma cercetării judecătoreşti pe care o efectuează.Dacă procurorul nu a examinat sub toate aspectele cererea derevizuire şi a sesizat instanţa numai cu unele aspecte, instanţa trebuiesă ia în considerare toate cererile formulate de revizuent; dacă încerere se solicită revizuirea atît a laturii penale, cît şi a laturii civile,instanţa va fi sesizată cu revizuirea ambelor laturi, chiar dacă

procurorul s–a referit în concluziile sale numai la o singură latură.Deci instanţa de revizuire este sesizată în fond cu cererea derevizuire, deoarece în limitele acesteia se va putea face rejudecarea



DPP–ps–255cauzei în fond, cu privire la o latură sau alta, la o anumită infracţiune,la persoana celui care a făcut cererea.

§1. Procedura de judecare a revizuirii 1) Instanţa competentă să judece revizuirea (art.

401)Codul de procedură penală actual a menţinut procedura revizuirii înfaţa instanţei de judecată în două etape: examinarea în principiu şirejudecarea cauzei în fond, prevăzînd că aceste două etape sedesfăşoară în faţa aceleiaşi instanţe de judecată. S–a ales ca instanţăcompetentă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, chiardacă fondul cauzei a fost soluţionat de către instanţa de apel sau derecurs, deoarece s–a dorit ca hotărîrea dată în revizuire să poată fisupusă căilor de atac ordinare. În cazul cînd se cere la prima instanţărevizuirea hotărîrii date în fond de către o instanţă superioară (de apelsau de recurs), justificarea situaţiei că o instanţă inferioară anuleazăhotărîrea unei instanţe superioare constă în elementul nou care s–aprodus, ce demonstrează că eroarea nu s–a produs din culpa instanţeisuperioare, ci din necunoaşterea unor împrejurări care s–audescoperit ulterior; deci nu este un control judiciar al unei instanţe

inferioare cu privire la o eroare judiciară, ci reexaminarea cauzei pebaza unor elemente noi.Sînt competente de a judeca revizuirea oricare din instanţele

judecătoreşti dacă au judecat cauza în primă instanţă, inclusiv CurteaSupremă de Justiţie.În ce priveşte compunerea instanţei care examinează cauza înprincipiu sau o rejudecă în fond, aceasta urmează regulile L.O.J. cuprivire la formarea completului de judecată la prima instanţă (un

judecător la judecătorii, tribunale şi curţi de apel; doi judecători latribunalele militare, tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară deApel; trei judecători la Curtea Supremă de Justiţie).

Jurisprudenţa a statuat că nu este incompatibil de a face parte din

completul de judecată a cererii de revizuire judecătorul care asoluţionat cauza în fond şi a cărui hotărîre se cere revizuită; s–aargumentat că rejudecarea cauzei are în vedere elemente noi,necunoscute de prima instanţă, astfel că imparţialitatea poate fiasigurată.

1) Examinarea în principiu a cererii de revizuireSpre deosebire de contestaţia în anulare, la care examinarea înprincipiu se desfăşoară fără prezenţa părţilor, care nici nu sînt citate,examinarea în principiu a cererii de revizuirese face cu citarea părţilorşi în prezenţa lor. Ca urmare, după fixarea termenului de examinare înprincipiu, se dispune citarea părţilor interesate – cele care ar putea fiafectate în interesele lor legitime de revizuirea cauzei. Dacă persoana

în favoarea sau defavoarea căreia s–a cerut revizuirea se află în starede deţinere, chiar într–o altă cauză, este încunoştinţată despretermen, dar nu este adusă la judecată decît atunci cînd instanţaconsideră necesar; pentru a i se asigura dreptul la apărare,preşedintele instanţei ia măsuri pentru desemnarea unui ap ă r ă tor dinoficiu care să reprezinte interesele acestei părţi în procedura deexaminare în principiu a cererii de revizuire.La termenul fixat pentru examinarea în principiu, dacă părţile sîntprezente, se pun concluzii de către revizuent, celelalte părţi şiprocuror cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire.La cerere sau din oficiu, instanţa poate verifica, prin acte de cercetare

judecătorească, oricare din probele pe care se întemeiază cererea saupoate, cînd este necesar, să administreze probe noi. În cadrul actelorde cercetare nu este permisă ascultarea ca martori a persoaneor care



DPP–ps–256au fost condamnate pentru mărturie mincinoasă sau pentru săvîrşireaunei infracţiuni în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere (art. 394lit. b şi d).Obiectul examinării în principiu a cererii de revizuire constă înverificarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru admiterea înprincipiu a cererii de revizuire:

– dacă cererea de revizuire a fost făcută de o persoană admisăde lege, în termenul legal, dacă a fost introdusă la procurorul

competent şi a ajuns la instanţa competentă, dacă se întemeiază pe vreunul din cazurile prevăzute în art. 394 şi s–auadus probe în dovedirea acestui caz;

– dacă este întemeiat cazul de revizuire invocat şi este dovedit cumijloacele de probă prevăzute de lege:

– pentru cazul din art. 394 lit. a, se verifică dacă noile fapte şi împrejurări sînt de natură să ducă la schimbarea soluţiei, dincondamnare în achitare sau invers, căci dacă ar atragemenţinerea soluţiei şi doar modificarea ei, cazul de revizuire nueste întemeiat;

– se verifică dacă mărturia mincinoasă, actul fals folosit este denatură să atragă nelegalitatea sau netemeinicia hotărîriiatacate.

Se face o confruntare între cazul de revizuire invocat şi soluţia dată încauză, în ce măsură elementele noi ar putea atrage o altă soluţie.Numai în cazul cînd sînt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege sepoate deschide procedura de rejudecare a cauzei în fond. De aceea,se spune că examinarea în principiu este o procedură premerg ă toareşi eliminatorie, avînd ca finalitate înlăturarea de la rejudecarea în fonda acelor cereri de revizuire inadmisibile, tardive şi neîntemeiate.Instanţa care examinează în principiu cererea de revizuire poatedispune, prin sentinţă motivată, respingerea cererii de revizuire, chiardacă procurorul a pus concluzii de admitere; respingerea se dispune

prin sentinţă pentru ca procurorul sau cel ce a făcut cererea să poatăataca soluţia cu apel sau cu recurs.Instanţa poate admite în principiu cererea de revizuire, caz în caredispune rejudecarea cauzei în fond. Deci admiterea în principiuconstituie actul procesual care deschide procedura de rejudecare, princare se poate schimba sau modifica soluţia atacată cu revizuire, fără aatrage şi anularea hotărîrii atacte. Admiterea în principiu se dispuneprin încheiere motivată, încheierea fiind o hotărîre care pregăteşte

judecarea şi soluţionarea cauzelor penale. Potrivit legii, încheierea deadmitere în principiu nu poate fi atacată cu apel sau cu recurs decîtodată cu fondul cauzei, cu sentinţa dată după rejudecare (art. 361 şi3851).Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire, instanţa poatelua măsurile procesuale necesare în vederea asigurării în bune condiţiia rejudecării în fond a cauzei. Admiterea în principiu poate justificasuspendarea executării hotărîrii atacate, împiedicînd executarea dacăaceasta nu a început sau întrerupînd executarea condamnării

începute anterior. Suspendarea executării se poate dispune în totalsau în parte, în raport de limitele cererii de revizuire. În cazul în carerevizuirea este în defavoarea celui achitat sau pentru care s–a încetatprocesul penal, odată cu admiterea în principiu se poate lua oricemăsură preventivă, dacă sînt întrunite condiţiile legale.Cînd admiterea în principiu se referă la două sau mai multe hotărîri ce

nu se pot concilia, se dispune reunirea cauzelor în care aceste hotărîris–au pronunţat, urmînd ca rejudecarea în fond să privească toateaceste cauze.



DPP–ps–2571) Procedura de rejudecare a cauzei, după

admiterea în principiu a cererii de revizuireRejudecarea are ca obiect înlăturarea erorii judiciare pe care ocuprinde hotărîrea atacată cu revizuire şi darea unei noi soluţii în bazaaprecierii tuturor probelor administrate, atît a celor administrate încursul primei judecăţi, cît şi a celor noi, administrate în cursulprocedurii de revizuire. Dacă examinarea în principiu se limita laconstatarea temeiniciei cazului de revizuire invocat, la reudecarea în

fond se examinează învinuirea adusă inculpatului, în sensultemeiniciei ei. Ca finalitate, rejudecarea cauzei în fond urmăreştedarea unei noi soluţii cu privire la învinuirea iniţială.Procedura de rejudecare a cauzei poate avea o formă restrînsă şi oformă mai dezvoltată: – Forma restrînsă are loc atunci cînd eroarea judiciară este evidentă

şi dovedită încă de la examinarea în principiu a cererii de revizuire.În acest caz, după concluziile procurorului, instanţa procedează, înaceeaşi şedinţă de judecată, mai întîi la admiterea în principiu şiapoi la soluţionarea cauzei în fond printr–o nouă hotărîre,anulîndu–se hotărîrea definitivă atacată cu revizuire. În acest caz,se pronunţă o singură sentinţă prin care se admite în principiurevizuirea şi se dă o nouă soluţie de fond a cauzei.

– Cînd la rejudecarea cauzei în fond este necesară verificarea unorprobe administrate anterior sau administrarea unor probe noi,după ce s–a admis în principiu cererea de revizuire printr–o

încheiere, se fixează un nou termen de judecată la care se voradministra probele necesare şi se va dezbate cauza în fond. Înacest caz se urmează regulile de la judecata în primă instanţă,procedura de revizuire trecînd prin cercetarea judecătorească, prindezbaterile judiciare şi apoi deliberarea completului de judecată şisoluţionarea cauzei. Dacă la termenul de judecată nu s–au epuizatprobele dispuse a fi administrate, cauza se poate amîna pentru noi

termene de judecată, pînă ce va fi epuizată cercetarea judecătorească. Dezbaterile judiciare se vor axa pe existenţa erorii judiciare şi pe necesitatea înlăturării ei, soluţionîndu–se cauzapotrivit legii şi adevărului.

Rejudecarea cauzei în fond are loc, prin derogare de la art. 10 lit. g, şiatunci cînd condamnatul a decedat anterior cererii de revizuire sau încursul procedurii de revizuire, în vederea înlăturării erorii judiciare.

1) Soluţiile după rejudecarea în fond a revizuirii În raport de concluziile la care a ajuns instanţa de revizuire şi în raportde cazul de revizuire invocat, instanţa poate pronunţa următoarelesoluţii:a) Respingerea în fond a cererii de revizuire, menţ in înd hot ă r îrea

definitiv ă atacat ă. În cazul în care a fost suspendată executareahotărîrii, se dispune continuarea executării hotărîrii menţinute învigoare. Respingerea în fond se dispune, printr–o sentin ţămotivată, dacă se constată că revizuirea este inadmisibilă, estetardivă sau neîntemeiat cazul de revizuire invocat.

b) Admiterea revizuirii şi anularea hotărîrii definitive atacate înmăsura în care a fost admisă revizuirea (numai în latura penalăsau numai în latura civilă, numai pentru unele fapte şi persoane) şipronunţarea unei noi hotărîri potrivit dispoziţiilor de la judecata înprimă instanţă (art. 345–353), care se aplică corespunzător. Deci încazul prevăzut de art. 394 lit. a, revizuirea fiind totală, se pronunţă

achitarea sau încetarea procesului penal în locul condamnării oricondamnarea inculpatului în locul achităiri sau încetării procesuluipenal. Pentru cazurile prevăzute de art. 394 lit. b–d, după anularea



DPP–ps–258hotărîrii atacate se pronunţă aceleaşi sentinţe indicate mai sus,dacă revizuirea este totală, dar se poate menţine soluţia decondamnare, cu modificarea încadrării juridice sau a pedepsei,dacă revizuirea este numai parţială. În cazul prevăzut de art. 394lit. e se dispune anularea tuturor hotărîrilor definitive ce nu se potconcilia şi se va soluţiona cauza reunită în raport de situaţia realăde fapt stabilită, ca şi în cazurile de mai sus.

În mod corespunzător se soluţionează şi latura civilă, cînd revizuirea

se referă la aceasta, respingîndu–se pretenţiile civile dacă fuseserăadmise prin hotărîrea atacată ori admiţîndu–se aceste pretenţii dacăanterior fuseseră respinse. Pentru cazurile de sub art. 394 lit. b–d,

întrucît revizuirea este şi parţială, se va rezolva acţiunea civilă prin înlăturarea erorii judiciare, corespunzător probelor administrate înrevizuire.În cazul în care cererea de revizuire priveşte un condamnat decedat,instanţa dispune, în raport de probele administrate, achitarea acestuiasau încetarea procesului penal; dacă nu se poate ajunge la aceastăsoluţie, se dă efect decesului celui condamnat, dispunîndu–se

încetarea procesului penal (art. 13 al. 2 şi 3).Admiţînd revizuirea, instanţa nu poate agrava situaţia celui care afăcut cererea de revizuire sau în favoarea căruia s–a declanşat oprocedură de revizuire. De asemenea, instanţa de revizuire extinde

judecata şi la soluţionarea cauzei cu privire la persoanele din acelaşigrup procesual care nu au cerut revizuirea sau faţă de care nu s–ainiţiat procedura de revizuire, pronunţînd o nouă soluţie şi faţă deacestea, fără însă a li se agrava situaţia (art. 373 combinat cu art. 406al. 2).Cînd se constată nevinovăţia inculpatului condamnat, acesta aredreptul la o repunere imediată în toate drepturile pierdute; ca urmare,instanţa dispune restituirea amenzii plătite şi a averii confiscate192,precum şi cheltuielile judiciare pe care le–a plătit, deşi nu era ţinut să

le suporte; pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executarela locul de muncă, se dispune restituirea cotei părţi făcută venit labugetul statului şi la calcularea ca vechime şi continuitate în muncă aduratei pedepsei executate. De asemenea, dacă sînt întrunitecondiţiile prevăzute în art. 504 al. 1, se pot cere de la stat, pe calecivilă, despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral pe care l–asuferit printr–o condamnare nedreaptă.

1) Căi de atacSentinţele date cu privire la respingerea în principiu a cererii derevizuire sau cu privire la soluţia de fond – admiterea sau respingerearevizuirii – sînt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărîrile împotrivacărora s–a făcut revizuirea. Deci dacă sentinţa de fond atacată curevizuire era susceptibilă de apel, se poate declara apel şi împotrivasentinţei date în revizuire; dacă sentinţa atacată cu revizuire nu estesupusă apelului, ci numai recursului, se recurge la această ultimă calede atac. Decizia dată în apel este supusă recursului.În condiţiile legii, hotărîrea definitivă dată în revizuire este supusăcăilor de atac extraordinare, inclusiv a uni noi revizuiri care s–ar

întemeia pe un alt caz de revizuire sau pe elemente noi descoperitedupă rămînerea definitivă a hotărîrii date în revizuire.

192 Numai pentru cazurile judecate definitiv înainte de 1991, prin Constituţieabolindu–se pedeapsa confiscării averii ca măsură complimentară.



DPP–ps–259

Cap. III. §1. Caracterizare şi evoluţie legislativă

Ca p.IV.

Recur sul î n anu

l ar e şi r ecu

r sul î n i nt

er esul l egi i



DPP–ps–2601) Caracterizare

Recursul în anulare este o cale de atac extraordinară, intrînd înatribuţia celor mai înalte autorităţi judiciare, cu o devoluţie privinderorile de drept, dar şi unele erori de fapt, cu efecte atît în favoarea,cît şi în defavoarea părţilor şi cu posibilitatea de a se schimba saumodifica soluţia adoptată (de reformare), cît şi de a se casa hotărîreaatacată cu trimitere spre rejudecare altei instanţe (de anulare).Spre deosebire de contestaţia în anulare şi de revizuire, prin care se

pot ataca numai unele hotărîri definitive (ale instanţei de recurs, înprimul caz; cele care au soluţionat fondul, în al doilea caz), recursul înanulare este o cale de atac extraordinară prin care pot fi atacate oricehotărîri penale definitive, date asupra fondului, dar şi cu privire lachestiuni adiacente (cum ar fi măsurile preventive, măsurile desiguranţă provizorii, procedurile de executare etc.).Dacă contestaţia în anulare şi revizuirea pot fi exercitate şi de cătrepărţile din proces sau de către procurorul competent (corespunzătorinstanţei competente să judece aceste căi de atac extraordinare),exercitarea recursului în anulare cade în atribuţia exclusivă aprocurorului general din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de

Justiţie, iar judecarea sa numai în atribuţia Curţii Supreme de Justiţie,deci a autorităţilor judiciare de vîrf. Fiind exercitat şi judecat în acestecondiţii, se produce o atentă triere a cazurilor în care autoritatea delucru judecat este sacrificată în favoarea înlăturării erorilor judiciarecuprinse în hotărîri penale definitive.Recursul în anulare poate fi exercitat în cazurile prevăzute de lege.Aceste cazuri, în raport de numărul lor, se referă mai ales la erorile dedrept – de procedură şi de judecată – dar şi în cazul unor grave eroride fapt şi de individualizare a pedepsei. Pentru a se da stabilitatesoluţiilor pronunţate faţă de inculpaţi, numai o parte din cazurile decasare sînt prevăzute atît în favoarea, cît şi în defavoarea acestuia,celelate cazuri de casare fiind prevăzute numai pentru o soluţie

favorabilă inculpatului.În fine, exercitarea recursului în anulare poate atrage din partea CurţiiSupreme de Justiţie nu numai casarea cu trimitere spre rejudecareafondului la instanţele ale căror hotărîri au fost casate, ci şisoluţionarea cauzei în fond, dacă aceasta este posibilă fărăadministrarea de probe noi; în primul caz, recursul în anulare este ocale de atac extraordinară de anulare (aşa cum este şi denumirea), îna doua ipoteză recursul în anulare devine o cale de atac de reformare.

2) Evoluţia legislaţiei române cu privire la recursul în anulare

În Codul de procedură penală din 1936 era reglementat, printre căilede atac extraordinare, şi recursul extraordinar , prin două forme:recursul în interesul legii şi recursul ministrului justiţiei. Recursul îninteresul legii era reglementat, de asemenea, sub două forme: unrecurs în interesul legii în cazurile în care nu se introdusese recursextraordinar, cu posibilitatea de a se schimba situaţia, dar numai înfavoarea inculpatului, şi unul în care se cerea asigurarea uneiuniforme interpretări şi aplicări a legii, fără efecte asupra situaţieipărţilor în proces. Actuala reglementare a reţinut ca recurs în interesullegii numai cea de–a doua formă a recursului extraordinar, iar carecurs în anulare o formă a recursului ministrului justiţiei. Recursulministrului justiţiei se putea îndrepta împotriva oricărei hotărîri penalerămase definitive la oricare dintre instanţele judecătoreşti, dar numai

în trei cazuri: cînd erau contrare legii, prin care judecătorii ar fi comisun exces de putere constituţional ori ar fi comis infracţiuni cu ocazia îndeplinirii funcţiei lor; acest recurs al ministrului justiţiei avea efecte



DPP–ps–261 în favoarea inculpatului condamnat, fără însă să se aducă atingeredrepturilor părţii civile.După 1947 s–au produs modificări multiple reglementării recursuluiextraordinar. În 1947 s–a introdus o nouă formă a recursuluiextraordinar, denumit “recurs pentru anularea unei hotărîri văditnedrepte”, care coexista cu celelalte forme consacrate anterior. În1949 a fost introdusă o cale de atac extraordinară nouă, denumită“cerere de îndreptare”, dată în atribuţia preşedintelui Curţii Supreme

şi a procurorului general, prin care puteau fi atacate hotărîrile penaledefinitive contrare legii şi v ă dit nedrepte, ceea ce dădea posibilitateadesfiinţării hotărîrilor judecătoreşti definitive şi pentru erori de fapt,nu numai de drept. Odată cu introducerea cererii de îndreptare au fostdesfiinţate formele recursului extraordinar în interesul legii şi pentruanularea unei hotărîri vădit nedrepte, rămînînd în vigoare numairecursul extraordinar al ministrului justiţiei.În 1956 denumirea de cerere de îndreptare a fost înlocuită cu aceeade “recurs în supraveghere”, reglementarea acestei căi de atacextraordinare rămînînd neschimbată. A fost însă modificatăreglementarea din 1958, cînd s–a înlăturat dreptul preşedintelui

Tribunalului Suprem de a introduce recurs în spraveghere, acest dreptrămînînd în exclusivitate procurorului general.Codul de procedură penală din 1968 a revenit la denumirea de“recurs extraordinar”, încredinţînd în exclusivitate acest dreptprocurorului general. Recursul extraordinar putea fi introdus împotrivaunei hotărîri definitive prin care s–a adus o “încălcare esenţială alegii” sau care era “vădit netemeinică”.Prin Legea nr. 45/1993 s–a revenit la denumirea de “recurs înanulare” şi la precizarea cazurilor în care acesta poate fi introdus,detaliindu–se la 18 cazuri de anulare, după care, în 1996, la 20 decazuri de anulare. Prin această detaliere a cazurilor de recurs înanulare s–a voit ca introducerea acestei căi de atac extraordinare să

se facă strict în limitele cazurilor prevăzute de lege, restrîngînddreptul procurorului general de a aprecia cînd o încălcare a legii este“esenţială” şi cînd o netemeinicie este “vădită”.

§1. Condiţiile de exercitare a recursului în anulare1) Hotărîrile care pot fi atacate cu recurs în anulare

Fiind o cale de atac extraordinară, recursul în anulare se exercită împotriva oricărei hotărîri definitive (art. 409). Pot rămîne definitivesentinţele penale, deciziile penale şi unele încheieri de sinestătătoare. În cazul sentinţei, aceasta poate rămîne definitivă laoricare dintre instanţele judecătoreşti, inclusiv la Curtea Supremă de

Justiţie. Modalităţile în care poate rămîne definitivă sentinţa penalăsînt prevăzute în art. 416. Pot rămîne definitive şi deciziile date înapel, în modalităţile prevăzute în art. 4161, precum şi cele date înrecurs, în modalităţile consacrate în art. 417.Deci pot fi atacate cu recurs în anulare hotărîrile rămase definitive laoricare instan ţă judec ă toreasc ă, fie sentinţe, decizii, încheieri, dacă seaflă în vreunul din cazurile prevăzute de lege. Fac excepţie de laaceastă regulă hotărîri pentru care legea prevede că nu sînt supusenici unei căi de atac193. De asemenea, deciziile date în apel sau înrecurs cu trimitere spre rejudecare la instanţa inferioară, care sînthotărîri intermediare, nu pot fi atacate cu recurs în anulare, nefiinddefinitive în sensul prevăzut de art. 4161 şi 417.

193 Încheierile prin care s–a admis sau s–a respins abţinerea şi cele prin care

s–a admis recuzarea (art. 52 al.ult.), precum şi încheierile prin care s–adispus înlocuirea sau reconstituirea dosarului sau a înscrisului dispărut (art.509).



DPP–ps–262Între hotărîrile definitive ce pot fi atacate cu recurs în anulare se faceo distincţie în art. 410: hotărîrile definitive de condamnare, deachitare şi de încetare a procesului penal pot fi atacate cu recurs înanulare în cazurile prevăzute de art. 410, iar toate celelalte hotărîridefinitive numai în cazul cînd sînt contrare legii.

1) Titularul dreptului de a exercita recursul înanulare

În evoluţia legislaţiei noastre privind recursul extraordinar, cererea de

îndreptare şi recursul în supraveghere au fost titulari calificaţi airecursului în anulare ministrul justiţiei, preşedintele instanţei supremeşi procurorul general; în reglementarea actuală există un singur titularal exerciţiului recursului în anulare – procurorul general al Parchetuluide pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie.Procurorul general poate introduce recursul în anulare din oficiu – înbaza investigaţiilor făcute în cadrul Ministerului Public – dar o face şiatunci cînd este solicitat, printr–o cerere expres ă, de către ministrul

justi ţ iei 194.Procurorul general al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de

Justiţie este singurul titular al exerciţiului recursului în anulare, însensul că numai el poate sesiza Curtea Supremă de Justiţie cu unrecurs în anulare.Folosirea recursului în anulare constituie un drept al procuroruluigeneral, deoarece în art. 409 se prevede că “poate ataca” cu recurs înanulare orice hotărîre definitivă. Acest drept trebuie înţeles, pe de oparte, ca o obligaţie de a interveni atunci cînd constată că o hotărîrepenală definitivă conţine grave erori de fapt şi de drept, deoarecenumai în acest mod sînt satisfăcute dispoziţiile art. 130 al. 1 dinConstituţie, care prevăd că Ministerul Public reprezintă, în activitatea

judiciară, interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept,precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor; pe de altă parte,procurorul general nu este însă obligat să exercite recursul în anulare

– chiar atunci cînd este solicitat printr–o sesizare de către vreo partedin proces – căci pentru introducerea unui recurs în anulare procurorulgeneral trebuie să se convingă de existenţa unei erori de procedurăsau de judecată ce se încadrează în cazurile prevăzute în art. 410,ceea ce înseamnă şi posibilitatea de a respinge o cerere în acest sens.Curtea Supremă de Justiţie a statuat că nu există o obligaţie pentruprocurorul general să introducă recurs în anulare la sesizarea uneipărţi, fiind astfel exclusă şi posibilitatea atacării de către parteainteresată a acestui refuz, potrivit dispoziţiilor Legii contenciosuluiadministrativ.

2) Termenul de exercitare a recursului în anulareDesfiinţarea unei hotărîri penale definitive prin care s–a produs oeroare judiciară în defavoarea celui condamnat sau pentru care s–adispus încetarea procesului penal nu trebuie să fie îngrădită de nici untermen; de aceea, în art. 411 se prevede că recursul în anulare înfavoarea celui condamnat poate fi declarat oric înd, chiar şi dupămoartea acestuia, cu privire la latrura penală, iar cu privire la laturacivilă numai dacă soluţionarea acesteia se răsfrînge asupra laturiipenale. Se asimilează şi situaţia în care s–a încetat procesul penalpentru inculpat, deoarece există şi hotărîrea de achitare, care estemai favorabilă pentru inculpat.

194 Pe lîngă explicaţia ce se poate da acestui drept ca urmare a poziţieiMinisterului Public de a fi sub autoritatea ministrului justiţiei, trebuie reţinută

şi posibilitatea pe care o are ministrul justiţiei de a fi informat, de cătrepreşedinţii instanţelor judecătoreşti şi de către inspectorii judecătoreşti,despre pronunţarea unor hotărîri definitive cu grave erori de drept şi de fapt.



DPP–ps–263A fi în favoarea inculpatului condamnat în latura penală înseamnă căprin recursul în anulare se cere schimbarea soluţiei (din condamnare

în achitare sau încetarea procesului penal) ori menţinereacondamnării, dar pentru o infracţiune mai uşoară sau la o pedeapsămai puţin severă.În celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai întermen de un an de la data cînd a rămas definitivă hotărîrea avută învedere a fi atacată. Intră în această prevedere un recurs în anulare

declarat în defavoarea inculpatului în latura penală şi în toate cazurilecînd eroarea s–a produs în latura civilă, cu excepţia cazului cîndsoluţionarea laturii civile s–ar răsfrînge asupra laturii penale.Data de la care începe să curgă termenul de un an este data rămîneriidefinitive a hotărîrii atacate, în condiţiile art. 416, 4161 şi 417. Înpractică s–a statuat că atacarea soluţiei în latura penală este legatăde data cînd a rămas definitivă latura penală a cauzei, chiar dacăprocesul a continuat într–o cale de atac numai în latura civilă.

Termenul de recurs în anulare expiră în luna şi ziua corespunzătoare aanului următor; dacă aceasta este nelucrătoare, termenul se prorogăpînă în prima zi lucrătoare ce urmează.

§1. Cazurile în care se poate exercita recurs înanulare1) Caracterizare

Fiind o cale de atac extraordinară, recursul în anulare poate fiexercitat numai în cazurile prevăzute de lege. Legea nr. 45/1993 arenunţat la formula generală cuprinsă în art. 410 anterior (care sereferea la o “încălcare esenţială a legii” şi la o “vădită netemeinicie”),

înscriind un număr de 18 cazuri în care se poate declara recurs înanulare împotriva unei hotărîri de condamnare, de achitare şi de

încetare a procesului penal, şi un singur caz – cu caracter general –dacă se atacă orice altă hotărîre definitivă. Prin Legea nr. 141/1996 s–au adăugat, pentru prima categorie de hotărîri, încă două cazuri,

cerute de literatura de specialitate şi de practica judiciară.Cazurile de recurs în anulare împotriva hotărîrilor de condamnare, deachitare sau de încetare a procesului penal se împart în douăcategorii: – unele prin care recursul în anulare are efect cu privire la situaţ ia

p ă r ţ ilor din proces – ceea ce înseamnă că se poate schimba saumodifica soluţia din hotărîrea definitivă atacată atît în favoarea, cîtşi în defavoarea oricărei părţi, deci şi a inculpatului; aceasta esteposibil datorită titularului recursului în anulare, care esteprocurorul general, reprezentantul intereselor generale alesocietăţii, care cere soluţionarea unei cauze penale conform culegea şi adevărul, fie că soluţia este dată în mod eronat înfavoarea unei părţi, fie că este dată eronat în defavoarea sa;

– altele se referă numai la acele erori grave de drept ş i de fapt cares –au produs în defavoarea condamnatului , fiind justificatăexercitarea recursului în anulare pentru ca soluţia atacată să fieschimbată sau modificată în favoarea acestuia. În favoareacondamnatului operează şi cazurile din prima categorie, dacărecursul în anulare este declarat în favoarea acestuia.

Ca urmare, toate cazurile din a doua categorie justifică introducereaoric înd a recursului în anulare, în timp ce cazurile din prima categorieimpun introducerea recursului în anulare în termen de un an de ladata rămînerii definitive a hotărîrii atacte, dacă sînt în defavoarea

inculpatului.



DPP–ps–264Cazurile din prima categorie pot fi clasificate în cazuri favorabilecondamnatului, cazuri în defavoarea sa şi cazuri atît în favoare, cît şi

în defavoare.1) Cazurile de recurs în anulare care au efect cu

privire la situaţia părţilor din proces (art. 410 partea I pct. 1–9)

A. Cazuri în favoarea condamnatului a) Cînd nu sînt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni

sau cînd instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru oaltă faptă decît cea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată,cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334–337 (pct. 2)

b) Cînd inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu esteprevăzută de legea penală (pct. 3)

c) Cînd persoana condamnată a fost mai înainte judecată în moddefinitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturarea răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenitdecesul inculpatului (pct. 5)

A. Cazuri în defavoarea inculpatului a) Instanţa nu s–a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina

inculpatului prin actul de sesizare (pct. 1)b) Cînd în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta

săvîrşită de el nu este prevăzută de legea penală sau cînd în modgreşit s–a dispus încetarea procesului penal pentru motivul căexistă autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare arăspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului (pct. 6)

A. Cazuri atît în favoarea, cît şi în defavoareainculpatului

a) Cînd s–au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cuprevederile art. 72 Cod penal sau în alte limite decît cele prevăzutede lege (pct. 4)

b) Cînd faptei săvîrşite i s–a dat o greşită încadrare juridică (pct. 7)

c) Cînd hotărîrea este contrară legii sau cînd prin hotărîre s–a făcut ogreşită aplicare a legii de natură să influenţeze soluţia procesului(pct. 71)

d) Cînd s–a comis o eroare gravă de fapt (pct. 8)e) Cînd judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că

au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat (pct. 9)1) Cazurile de recurs în anulare care poate fi

declarat numai în favoarea condamnatului (art.410 partea a II–a pct. 1–9)

a) Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materiesau după calitatea persoanei

b) Instanţa nu a fost sesizată legalc) Instanţa nu a fost comupsă potrivit legii ori s–au încălcat

prevederile art. 292 al. 2 (nu s–a păstrat componenţa completuluide judecată) sau a existat un caz de incompatibilitate

d) Şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cîndlegea prevede altfel

e) Judecata a avut loc fără participarea procurorului sau ainculpatului, cînd aceasta era obligatorie, potrivit legii

f) Judecata a avut loc fără citarea legală a părţilor sau cu procedurade citare neîndeplinită

g) Judecata a avut loc în lipsa apărătorului, cînd prezenţa acestuia eraobligatorie

h) Judecata s–a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cauzele cuinfractori minori





DPP–ps–266cazurile de casare pe care se întemeiază recursul în anulare, în sensulcă instanţa supremă este investită cu examinarea hotărîrilor atacate

în raport de aceste cazuri. Prin Legea nr. 141/1996 a fost introdus unalineat nou la art 410, potrivit căruia recursul în anulare investeşteCurtea Supremă de Justiţie cu verificarea hotărîrilor atacate subaspectul tuturor cazurilor de casare prevăzute în acest articol,punîndu–le în discuţia părţilor. Astfel, sub aspectul cazurilor de casare,devoluţia este integrală, prin toate cazurile prevăzute pentru recursul

în anulare, nu numai a celor invocate de procurorul general, cucondiţia de a nu se soluţiona cauza în defavoarea părţii dacă recursul

în anulare a fost declarat în favoarea acesteia.Recursul în anulare nu are ca efect regula non reformatio in pejus,deoarece este exercitat de către procurorul general şi poate atrage,atunci cînd este precizat în acest sens, o soluţie în defavoarea oricăreipărţi din proces. Cu toate acestea, atunci cînd este exercitate înfavoarea părţii, nu se poate agrava situaţia acesteia. Însă cînd esteintrodus în defavoare, poate oricînd fi soluţionat şi în favoarea părţii

împotriva căreia s–a introdus.Efectul extensiv este prevăzut şi pentru recursul în anulare; potrivitart. 4121, introdus prin Legea nr. 141/1996, recursul în anulareinvesteşte instanţa cu examinarea cauzei prin extindere cu privire lapărţile la care acesta nu se referă, putîndu–se hotărî şi în privinţa lor,fără a crea acestor părţi o situaţie mai grea.Ca orice cale de atac extraordinară, recursul în anulare nu are efectsuspensiv de executare, dar suspendarea executării hotărîrii atacatese poate dispune de către Curtea Supremă de Justiţie.

§1. Judecarea recursului în anulare1) Instanţa competentă

Judecarea recursului în anulare este de competenţa Curţii Supreme de Justiţie, după următoarele criterii: – secţia penală şi secţia militară judecă, după caz, recursurile în

anulare împotriva hotărîrilor rămase definitive la celelalte instanţedecît instanţa supremă, atît civile, cît şi militare;

– completul de 9 judecători judecă recursurile în anulare în cauzele în care secţia penală şi secţia militară au pronunţat sentinţedefinitive prin nerecurare ori decizii în soluţionarea recursurilorordinare;

– secţiile unite judecă recursurile în anulare în cauzele în carecompletul de 9 judecători a pronunţat decizii în recurs ordinar.

Se asigură astfel ca recursul în anulare să fie judecat de către oinstanţă superioară în grad sau de un complet superior celui care apronunţat hotărîrea definitivă atacată.

1) Judecarea recursului în anulareLa judecarea recursului în anulare declarat în defavoareacondamnatului, a celui achitat sau faţă de care s–a încetat procesulpenal, p ă r ţ ile se citeaz ă în mod obligatoriu, potrivit procedurii decitare. Este justificată această măsură pentru a da posibilitatea părţii,faţă de care se poate agrava situaţia, de a participa la judecată şi a–şiformula apărările; obligaţia citării părţilor există şi atunci cînd, deşifăcut în favoarea condamnatului, s–ar putea modifica despăgubirilecivile. Cînd recursul în anulare este în favoarea inculpatului, părţile secitează în cazul cînd Curtea Supremă de Justiţie consideră necesar.După sesizare, la cererea procurorului general sau a condamnatului,Curtea Supremă de Justiţie poate dispune suspendarea execut ă rii

hotărîrii atacate, chiar şi atunci cînd condamnatul a începutexecutarea pedepsei; măsura este necesară pentru a nu se începesau continua o condamnare a cărei temeinicie şi legalitate este pusă



DPP–ps–267la îndoială prin declararea unui recurs în anulare. Cînd recursul înanulare este în defavoarea inculpatului, nu se poate justificasuspendarea executării pedepsei, care poate fi agravată.La şedinţa de judecată a Curţii Supreme de Justiţie se prezintăraportul din partea judecătorului delegat ca raportor şi se desfăşoarădezbaterile judiciare. Se dă cuvîntul procurorului general saureprezentantului său la Curtea Supremă de Justiţie, apoi părţilorprezente, astfel ca cel în defavoarea căruia a fost introdus recursul în

anulare să aibă ultimul cuvînt. Părţile prezente au cuvîntul chiar dacănu au fost citate. Dezbaterile au loc cu privire la cazul sau cazurile decasare cuprinse în recursul în anulare exercitat. Dacă instanţasupremă consideră că ar putea fi invocate şi alte cazuri de casare, lepune în discuţia procurorului general şi a părţilor, după care vadelibera şi se va pronunţa asupra lor.

2) Soluţionarea recursului în anulare (art. 414 1)Soluţionarea recursului în anulare se face potrivit dispoziţiilor carereglementează soluţionarea recursului ordinar. Ca urmare, se potpronunţa soluţii de bază: respingerea recursului în anulare şiadmiterea sa, în care caz se casează hotărîrea definitivă atacată.a) Respingerea recursului în anulare se dispune atunci cînd acesta

este: – inadmisibil – în cazul în care se atacă o hotărîre nedefinitivă ori o

hotărîre dată într–un alt recurs în anulare; – tardiv – cînd, în cazurile prevăzute de lege, a fost depăşit termenul

de un an de la data rămînerii definitive a hotărîrii atacate; – nefondat – dacă se constată că nu este întemeiat cazul de casare

invocat şi nu există un caz de casare care să poată fi luat înconsiderare din oficiu.Dacă în cazul inadmisibilităţii şi tardivităţii nu se intră în discutareaerorii de drept sau de fapt cuprinse în hotărîrea atacată,respingerea ca nefondat a recursului în anulare presupune că s–a

examinat hotărîrea atacată şi, fiind legală şi temeinică, estemnţinută. În toate situaţiile de respingere a recursului în anulare,hotărîrea atacată se menţine în vigoare, revocîndu–se totodatăsuspendarea executării acordate anterior.

a) Admiterea recursului în anulare şi casarea hotărîrii sau hotărîriloratacate – după care, nemaiexistînd o hotărîre asupra fonduluicauzei, este necesar să se reia procesul într–o etapă anterioară (laprima instanţă, la instanţa de apel sau de recurs) ori să fiesoluţionată cauza direct de către Curtea Supremă de Justiţie, fărărejudecarea ei, potrivit art. 38515. Ca urmare, se pot adoptaurmătoarele soluţii:1. Dacă hotărîrea primei instanţe era corectă, dar instanţa de apel

sau de recurs a greşit, se desfiinţează deciziile date în apel sau în recurs şi se menţ ine soluţ ia dat ă de prima instanţă; dacăhotărîrea dată în apel este corectă, iar cea dată în recurs estegreşită, se casează hotărîrea dată în recurs şi se menţ inedecizia dat ă în apel .

2. Se adoptă soluţia de achitare sau de încetare a procesului penal, atunci cînd inculpatul a fost condamnat, deşi exista uncaz de achitare sau de încetare a procesului penal prevăzut înart. 10 şi 11 pct. 2 lit. a şi b. (Soluţionarea directă a cauzei decătrei instanţa supremă se explică prin soluţiile de achitare şide încetare a procesului penal, care sînt favoarabile

inculpatului.)



DPP–ps–2683. Se dispune trimiterea spre rejudecare la instanţ a a c ă rei

hot ă r îre a fost casat ă, dacă există vreuna din următoarelesituaţii: – a operat nulitatea absolută, cu excepţia incompetenţei, cînd

trimiterea se face la instanţa competentă; – judecata a avut loc în lipsa unei părţi care nu a fost legal

citată sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a seprezenta la judecată şi de a înştiinţa instanţa despre această

imposibilitate; – unei părţi i s–a respins în mod nejustificat o cerere de

amînare a judecăţii şi din această cauză nu a putut să–şifacă apărarea;

– prin hotărîrea atacată nu s–a rezolvat fondul cauzei.1. Se dispune rejudecarea de c ă tre Curtea Suprem ă de Justiţ ie în

celelalte cazuri care se pot ivi. Întrucît la Curtea Supremă de Justiţie nu se administrează probe, dacă este necesarăadministrarea de noi probe la rejudecarea cauze se dispunetrimiterea spre rejudecare fie la instanţa a cărei hotărîre a fostcasată, fie – atunci cînd interesele justiţiei o cer – la o altăinstanţă de grad egal.

2. Şi pentru recursul în anulare se menţine soluţia restituirii cauzeila procuror , pentru refacerea sau completarea urmăririi penale,atunci cînd sînt îndeplinite condiţiile legale.

Cînd condamnatul se află în curs de executare a pedepsei, CurteaSupremă de Justiţie, admiţînd recursul în anulare şi pronunţînd casarecu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia, care setransformă din executare de pedeapsă în măsură preventivă,revocînd–o sau menţinînd–o (cînd recursul în anulare este îndefavoarea condamnatului).Întrucît recursul în anulare se poate exercita şi atunci cîndcondamnatul a decedat, se pune problema dacă decesul nu trebuia să

împiedice continuarea procesului penal (art. 10 al. 1 lit. g); dacă s–arproceda astfel, recursul în anulare nu ar avea nici o relevanţă, căciCurtea Supremă de Justiţie nu s–ar putea pronunţa asupra fonduluicauzei; de aceea, prin prevedere expresă, se face trimitere la art. 13al. 2 şi 3, ceea ce înseamnă că judecarea cauzei în fond continuă dupăadmiterea recursului în anulare, putîndu–se pronunţa achitareainculpatului dacă este nevinovat; dacă nu se ajunge la o astfel desoluţie, se va da eficienţă decesului inculpatului ca un fapt juridic ceatrage încetarea procesului penal. Aceeaşi situaţie cînd inculpatul adecedat ulterior introducerii recursului în anulare.

1) Limitele rejudecării cauzei după casare în recursul în anulare

Atunci cînd Curtea Supremă de Justiţie casează hotărîrea atacată curecurs în anulare, cu trimitere spre rejudecare la o altă instanţă saureţine cauza spre rejudecare, se aplică aceleaşi limite ale rejudecăriica şi în cazul recursului ordinar. Dacă s–a dispus casarea totală,rejudecarea are loc cu privire la toate faptele şi persoanele pentrucare s–a făcut sesizarea primei instanţe; cînd casarea este parţială (înlatura penală sau în latura civilă, numai cu privire la unele fapte şi launele persoane), rejudecarea se va face numai în limitele casării.Indicaţiile date pentru rejudecare de către Curtea Supremă de Justiţiesînt obligatorii pentru instanţa de rejudecare, afară de cazul în care,prin noi probatorii, s–a schimbat situaţia de fapt (art. 34 din Legea nr.

56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie).Rejudecarea are loc după regulile etapei de judecată reluate; dacărejudecarea se face la prima instanţă, se aplică regulile şi procedura



DPP–ps–269de la judecata în primă instanţă; dacă rejudecarea are loc la instanţade apel sau de recurs, aceasta se conduce după regulilecorespunzătoare.Hotărîrea pronunţată la rejudecare poate fi atacată cu apel sau curecurs, după cum hotărîrea iniţială era susceptibilă de apel sau derecurs.Rejudecînd cauza, Curtea Supremă de Justiţie dă o decizie definitivă,care nu mai poate fi atacată din nou cu un alt recurs în anulare. Nu

poate fi atactă din nou cu recurs în anulare nici hotărîrea care fuseseatacată anterior cu recurs în anulare, dar respins de către instanţasupremă.

I .2 . Recursul în interesul legi i (art. 414 2 )

1) Caracterizare şi evoluţie legislativăRecursul în interesul legii nu este o cale de atac cu efecte asuprasituaţiei părţilor din proces, ci pentru a asigura interpretarea ş iaplicarea unitar ă a legilor penale ş i de procedur ă penală pe întregteritoriul ţă rii . Dacă toate recursurile s–ar judeca de Curtea Supremăde Justiţie, această instanţă, unică în ţară, ar putea realizainterpretarea şi aplicarea unitară a legilor; cum recursurile pot fi

judecate şi de către tribunale şi curţi de apel, numărul acestor a şiimplicit numărul judecătorilor care judecă crează posibilitatea unorinterpretări şi aplicări greşite a legilor, ceea ce nu este de natură aasigura voinţa legiuitorului exprimată în spiritul şi litera legii. Caurmare, în Codul de procedură penală din 1936, printre formelerecursului extraordinar se încadra şi recursul în interesul legii, caretrebuia să asigure “o uniformă interpretare şi aplicare a legilor penaleşi de procedură penală”, formulare aproape identică celei actuale.Desfiinţîndu–se în 1949 prevederile care reglementau recursul îninteresul legii, în locul său a fost folosită cererea de îndreptare,transformată apoi în recurs în supraveghere, însă care avea efecte şi

asupra situaţiei părţilor din proces.În baza art. 28 al. 1 lit. b din Legea nr. 5/1952 pentru organizarea judecătorească, plenul Tribunalului Suprem a fost investit cu dreptulde a adopta decizii de îndrumare, în vederea “aplicării unitare a legilor

în activitatea de judecată”195. Rolul pe care–l avea înainte recursul îninteresul legii l–au preluat din 1952 deciziile de îndrumare ale plenului

Tribunalului Suprem.Prin Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie s–a dat în atribuţiaacesteia de a judeca şi soluţiona recursurile în interesul legii, iar prinLegea nr. 45/1993 s–a introdus în Codul de procedură penală art.4142, care instituie recursul în interesul legii ca o cale extraordinarăde atac, dreptul de a emite decizii de îndrumare fiind înlăturat.

Faţă de deciziile de îndrumare, care se emiteau din iniţiativa plenului Tribunalului Suprem, recursul în interesul legii se deosebeşte prinexercitarea lui de către procurorul general al Parchetului de pe lîngăCurtea Supremă de Justiţie, direct, sau de către ministrul justiţiei prinprocurorul general, justificîndu–se astfel sesizarea instanţei supremede către o autoritate din afara sistemului de instanţe judecătoreşti.Ca şi deciziile de îndrumare, însă, recursul în interesul legii estedestinat a asigura o unitară interpretare şi aplicare a legilor, fără aavea efect asupra hotărîrilor judecătoreşti examinate şi nici cu privirela situaţia părţilor din proces. Pentru a se asigura unitatea deinterpretare şi aplicare a legii, decizia prin care se soluţionează

195 Prevedere înscrisă şi în Constituţia din 1965 (art. 104 al. 2) şi apoi înLegea nr. 58/1968 pentru organizarea judecătorească (art. 35 pct.2).



DPP–ps–270recursul în interesul legii se aduce la cunoştinţa instanţelor

judecătoreşti de către ministrul justiţiei.Provocînd o îndrumare în interpretarea şi aplicarea unitară a legii,recursul în interesul legii a fost încredinţat celor mai înalte autorităţi

judiciare; se introduce de către procurorul general al Parchetului de pelîngă Curtea Supremă de Justiţie şi se soluţionează de către SecţiileUnite ale instanţei supreme.

2) Procedura recursului în interesul legii

Fiind reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi apărîndordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor,Ministerul Public este interesat ca legea penală şi de procedură penalăsă fie interpretată şi aplicată unitar pe întreg teritoriul ţării. De aceea,

în cadrul Ministerului Public se organizează activitatea de depistare aacelor dispoziţii legale care au fost interpretate şi aplicate diferit încauzele penale de către instanţele de recurs, de analizare aconsecinţelor ce decurg din contrarietatea de soluţii date cu privire laaceeaşi dispoziţie legală, făcîndu–se propunerea de a se adopta osingură soluţie în interpretarea legii. Procurorul general al Parchetuluide pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, atunci cînd constată că existăhotărîri ale instanţelor de recurs – deci definitive – cu soluţii diferiteasupra aceleiaşi chestiuni de drept, introduce recurs în interesul legiişi solicită Curţii Supreme de Justiţie – Secţii Unite să pronunţe soluţiacorectă.Şedinţa Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie este prezidată depreşedintele acestei instanţe, luînd parte cel puţin 3/4 din judecătorii

în funcţie; procurorul general participă la dezbateri. Judecătoruldelegat prezintă raportul cu privire la recursul în interesul legii, dupăcare se dă cuvîntul procurorului general care îşi susţine propunerea,cerînd Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra soluţieicorecte în chestiunea de drept adusă în faţa sa. După deliberare,Curtea Supremă de Justiţie – Secţii Unite se pronunţă cu majoritatea

voturilor judecătorilor prezenţi. Se poate adopta punctul de vedereexprimat de procurorul general, cuprins în recursul în interesul legii,după cum se poate da şi o soluţie nuanţată, corespunzător soluţieiexprimate de majoritatea judecătorilor prezenţi.Decizia Curţii Supreme de Justiţie se aduce la cunoştinţa celorlalteinstanţe judecătoreşti prin grija ministrului justiţiei. Interpretarea şiaplicarea unitară a chestiunilor de drept se pronunţă numai îninteresul legii, nu are efect asupra hotărîrilor judecătoreşti care s–aupronunţat diferit în chestiunea dezlegată şi nici cu privire la situaţiapărţilor din proces. În baza interpretării corecte a legii aşa cum a fostdată de instanţa supremă, procurorul general va putea introducerecurs în anulare împotriva acelor hotărîri definitive care s–aupronunţat diferit, dacă nu a trecut termenul de un an, în vedereacasării ei, cu schimbarea situaţiei părţilor din proces.Se pune problema dacă dezlegarea problemelor de drept de cătreCurtea Supremă de Justiţie devine obligatorie pentru judecătorii de lacelelalte instanţe judecătoreşti, deoarece în Codul de procedură civilă(art. 329 al. 3) există o astfel de prevedere care nu este reprodusă şi

în Codul de procedură penală. Fără a exista obligaţie expresă, aceastarezultă din modul de organizare a Curţii Supreme de Justiţie şi aposibilităţii exercitării recursului în anulare. Conform art. 34 din LegeaCurţii Supreme de Justiţie, în caz de casare cu trimitere, soluţiilepronunţate în drept de Curte sînt obligatorii, dacă în urma rejudecării

nu se schimbă situaţia de fapt. De asemenea, dacă un judecător arinterpreta sau aplica legea altfel decît s–au pronunţat Secţiile Uniteale Curţii Supreme de Justiţie, procurorul general poate ataca



DPP–ps–271hotărîrea cu recurs în anulare şi, prin trimiterea spre rejudecare, se vanaşte obligaţia de a se respecta soluţia adoptată de cel mai înalt for

judecătoresc.



DPP–ps–272T i t l ul V PROCEDUR

A E

X

ECUT

ĂRIIHOT

ĂRÎ RILOR P

EN ALE DEFIN

IT IV E

a



DPP–ps–273Ca fază a procesului penal, judecata se termină cu pronunţarea uneihotărîri definitive, care a căpătat putere de lucru judecat. Combatereafenomenului infracţional nu se poate realiza, însă, numai printr–oformă declarativă – condamnarea inculpatului pentru săvîrşirea uneiinfracţiuni, ci această hotărîre, prin care se aplică legea penală unuicaz concret de comitere a unei infracţiuni, trebuie adusă la

îndeplinire, în sensul că cel condamnat să sufere efectiv constrîngereapedepsei, să fie pusă în executare pedeapsa aplicată. Ca urmare,

judecata este urmată de o ultimă fază procesuală – executareahot ă r îrii penale definitive.Acestă ultimă fază procesuală cuprinde:

– reglementarea modalităţilor de punere în executare adispoziţiilor luate prin hotărîrea penală definitivă, deci

îndeplinirea formalităţilor legale potrivit cărora începeprivarea de libertate, se încasează amenda penală, se pun

în aplicare măsurile de siguranţă şi alte măsuri procesuale; – rezolvarea incidentelor care se pot ivi cu ocazia punerii în

executare sau a executării dispoziţiilor din hotărîrea penalădefinitivă, care ar putea împiedica executarea pedepsei,schimba sau modifica pedeapsa pusă în executare în raportde evenimente de fapt sau de factori juridici ce au intervenit

în cursul executării; – de asemenea, se pun la dispoziţia autorităţilor judiciare,

precum şi a celor faţă de care se execută hotărîrea penală,mijloacele procesuale care asigură respectarea şi aplicarea

întocmai a legii penale şi de procedură penală.În consecinţă, faza de executare a hotărîrii penale definitive poatecuprinde acte simple de punere în executare a pedepsei, care nu seefectuează de completul de judecată, dar sînt acte procedurale, decompetenţa judecătorului însărcinat cu executarea hotărîrilor penale,dar şi adevăratele activităţi jurisdicţionale, desfăşurate în faţa

instanţei judecătoreşti, în şedinţă publică, orală şi contradictorială.Procedurile jurisdicţionale de executare, promovate pentru aplicareacorectă a legii în executarea pedepselor, au un caracter eventual, însensul că intervin numai în acele cauze în care sînt necesareschimbări sau modificări de pedepse, împiedicări la începerea saucontinuarea executării ori alte situaţii prevăzute de legea penală ce seimpun a fi aplicate cauzelor în care se face executarea. De aceea, înnumeroase cauze penale, procedura executării hotărîrilor penaledefinitive se reduce numai la activitatea de punere în executare apedepselor şi a altor măsuri penale, iar procedurile jurisdicţionale deexecutare intervin numai în cazuri restrînse, cînd se produce vreunincident la executare.Activitatea propriu-zisă de executare a pedepselor şi a altor măsuripenale se situează în afara procesului penal. Astfel, modalităţile princare se execută efectiv pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii,pedeapsa amenzii penale, măsurile de siguranţă nu fac parte dinprocesul penal şi nu sînt reglementate de normele de drept procesualpenal; în activitatea de executare propriu-zisă a pedepselor se aplicănormele dreptului penal execuţional; în activitatea de executare aamenzilor penale şi a celor judiciare se aplică normele dreptuluifinanciar; în aplicarea unor măsuri de siguranţă sînt operante normeledreptului administrativ etc. De aceea, procedura executării hotărîriipenale definitive, ca ultimă fază a procesului penal, se limitează

numai la normele care reglementează modalităţile de punere înexecutare a dispoziţiilor din hotărîrile penale definitive şi procedurile



DPP–ps–274 jurisdicţionale promovate în vederea realizării executării hotărîriipenale definitive în conformitate cu legea.

1) Elementele definitorii ale fazei de executare ahotărîrii penale definitive

Deşi în art. 2 al. 1, aşa cum este formulat textul, s–ar părea călegalitatea, ca regulă de bază procesului penal, s–ar aplica numai încursul urmăririi penale şi al judecăţii, nu există nici o raţiune carespectarea ş i aplicarea întocmai a legii de procedur ă să nu constituie

o obligaţie pentru toţi cei care iau parte la faza de executare ahotărîrilor penale definitive. În acest sens, trebuie subliniată înscriereade mijloace care să asigure înlăturarea oricăror erori sau abuzuri dedrept, cum sînt procedurile jurisdicţionale promovate pentruschimbări sau modificări prevăzute de lege în executarea unorhotărîri, ori contestaţia la executare pentru orice incident ivit în cursulexecutării. De asemenea, art. 266 Cod penal sancţionează fapta de asupune o persoană la executarea unei pedepse sau măsuri desiguranţă în alt mod decît cel prevăzut prin dispoziţiile legale.Regula de bază a oficialit ăţ ii este operantă şi în faza de executare ahotărîrilor penale definitive (art. 2 al. 2), deoarece actele necesarepentru punerea în executare a dispoziţiilor penale cu caracter definitivse îndeplinesc din oficiu, afară de cazul cînd există vreo împiedicarelegală. Nu se poate concepe ca, după ce s–a pronunţat o hotărîre decondamnare a inculpatului, punerea în executare a pedepseloraplicate să depindă de voinţa părţii vătămate sau a inculpatului. Dacăpentru judecarea unei cauze penale instanţa trebuie să fie sesizată decătre procuror sau persoana vătămată, în cazul procedurilor

jurisdicţionale de executare instanţa se poate sesiza din oficiu, ceeace impune o aplicare mai largă în această fază a principiuluioficialităţii. Art. 264 Cod penal sancţionează ajutorul dat unuicondamnat de a zădărnici executarea pedepsei, ceea ce include şiomiterea cu bună ştiinţă a aducerii la îndeplinire a procedurii de

punere în executare a dispoziţiilor definitive.Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1936, care încredinţa competenţa de punere în executare a pedepselorMinisterului Public, actuala reglementare acordă această competenţăinstan ţ ei de executare, ceea ce implică o procedură jurisdic ţ ională.Dacă unele acte de punere în executare a hotărîrii penale definitivesînt îndeplinite de un judecător, delegat cu executarea hotărîrilorpenale, care procedează fără prezenţa părţilor şi a procurorului, dinmoment ce se ivesc nelămuriri şi împiedicări privind executarea,acestea se rezolvă de instanţa de executare după regulile judec ăţ ii .Se asigură astfel exrecitarea de către cel interesat a dreptului deacces liber la justiţie, prevăzut în art. 21 al. 1 din Constituţie.Raportul de drept penal execuţional se stabileşte din momentul încare s–a pus în executare pedeapsa sau măsura penală aplicată, pînăla încetarea ei prin ajungerea la termenul fixat prin hotărîrea

judecătorească. Legea penală prevede dispoziţii care permit, în cursulexecutării, să se schimbe sau modifice pedeapsa închisorii ori să

înceteze definitiv executarea pedepsei. De asemenea, Codul deprocedură penală prevede cazuri de împiedicare temporară a începeriiexecutării; în toate aceste cazuri durata raportului de drept penalexecuţional poate fi scurtată sau însuşi raportul să fie stins prin cauzelegale. Instanţa de executare, pe cale jurisdicţională, este chemată săscurteze durata raportului de drept execuţional sau să decidă

stingerea sa. Ca urmare, durata fazei de executare a dispoziţiilorpenale şi civile poate dura pînă la intervenirea unui incident legat deschimbarea, modificarea sau întreruperea executării sau se poate



DPP–ps–275prelungi pînă la executarea în întregime a pedepsei aplicate. Deaceea durata fazei de executare a hotărîrii penale definitive poatedura potenţial pînă la executarea integrală a pedepsei; însă dacăsurvin incidente ce trebuie soluţionate pe cale jurisdicţională, în modefectiv ea durează obligatoriu pînă ce au fost soluţionate acesteincidente.

2) Autoritatea implicată în executarea hotărîrilor penale definitive

Unele legislaţii încredinţează dreptul de a pune în executare hotărîrilepenale definitive Ministerului Public, în ideea unei mai bunecoordonări a forţelor de poliţie şi a altor organe de stat. Practica adovedit că un asemenea sistem nu prezintă operativitatea necesară,procurorul intercalîndu–se între instanţa care a pronunţat hotărîreadefinitivă şi organele forţei publice chemate să aresteze pecondamnat şi să–l conducă la locul de executare a pedepsei. Altelegislaţii dau în comopetenţa instanţei de judecată puterea de adispune punerea în executare a pedepselor; aceasră formulă este înconcordanţă şi cu conceptul de jurisdicţ ie, care, pe lîngă puterea de asolu ţ iona un caz de încălcare a legii penale, are şi puterea de aimpune executarea a ceea ce s–a hotărît – imperium.Legiuitorul nostru, după ce în 1936 a adoptat primul sistem,actualmente a dat în căderea instanţei judecătoreşti puterea de apune în executare condamnarea penală, această instanţă căpătînddenumirea de instan ţă de executare. De principiu, ar trebui să fieinstanţă de executare acea instanţă în faţa căreia a rămas definitivăhotărîrea penală, devenită executorie. O astfel de reglementare nuasigură însă o evidenţă clară asupra executărilor penale, deoareceunele hotărîri rămîn definitive la prima instanţă, altele în apel şi altele

în recurs; este astfel posibil să nu se poată controla punerea înexecutare a tuturor hotărîrilor penale definitive. Codul nostru deprocedură penală a consacrat sistemul cel mai potrivit pentru o strictă

evidenţă a executărilor penale, încredinţînd competenţa punerii înexecutare a hotărîrilor penale instanţ ei judec ă tore ş ti care a judecat cauza în prim ă instan ţă, etapă procesuală prin care trec toate cauzelepenale în care s–a pronunţat condamnarea. În acest mod evidenţaexecutărilor penale este clară, căci se verifică la fiecare dosar formatla prima instanţă dacă s–a pronunţat o hotărîre de condamnare şidacă aceasta a fost pusă în executare.Deci în reglementarea noastră actuală, instanţa de executare esteinstanţ a care a judecat în prim ă instan ţă, chiar dacă hotărîrea penalăa rămas definitivă la instanţa de apel sau la cea de recurs (art. 418).Pentru a nu se întîrzia punerea în executare a hotărîrilor penaledefinitive sa prevăzut că atunci cînd hotărîrea rămîne definitivă în faţainstanţei ierarhic superioare, aceast trimite de îndat ă un extras dinacea hotărîre, cu datele necesare punerii în executare. Astfel, dacăprimă instanţă a fost judecătoria, iar hotărîrea a rămas definitivă lacurtea de apel, ca instanţă de recurs, curtea de apel va trimite

judecătoriei un extras de pe hotărîre pentru ca judecătoria, ca primăinstanţă şi deci instanţă de executare, să pună în executarecondamnarea pronunţată.De la această regulă se face excepţie pentru Curtea Supremă de

Justiţie care a judecat o cauză în primă instanţă, deoarece aceasta nu îndeplineşte niciodată atribuţia de instanţă de executare. S–aprevăzut astfel (art. 418 al. 2) că hotărîrile pronunţate în primă

instanţă de către Curtea Supremă de Justiţie şi rămase definitive sepun în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti,pentru hotărîrile pronunţate în primă instanţă de secţia penală,



DPP–ps–276respectiv de Tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti, pentruhotărîri pronunţate în primă instanţă de secţia militară. Dacă hotărîrilesecţiei penale şi ale secţiei militare au fost recurate sau atacate curecurs în anulare la completul de 9 judecători sau la Secţiile Unite,unde au rămas definitive, se aplică aceleaşi reguli de executare, dupăcaz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti sau de Tribunalul militarteritorial cu sediul în Bucureşti.Actele de punere în executare a hotărîrii penale definitive nu sînt

aduse la îndeplinire de un complet de judecată al instanţei deexecutare, ci de un judec ă tor delegat cu executarea. Acest judecător,care face parte din corpul de judecători al instanţei de executare,primeşte o delegaţie specială de a efectua punerea în executare,

întocmind şi emiţînd actele procedurale necesare punerii în executarea dispoziţiilor penale şi civile. Judecătorul delegat cu executareaacţionează în numele instanţei de executare. Întrucît incidentele înlegătură cu executarea trebuie soluţionate de instanţ a de executare,dacă cu prilejul punerii în executare a hotărîrii sau în cursul executăriise iveşte vreo nelămurire sau împiedicare, judecătorul delegat poatesesiza instanţa de executare, care va proceda la înlăturareanelămuririi sau împiedicării (art. 419 al. 2).Unele din procedurile jurisdicţionale de executare pot fi promovate înperioada cînd condamnatul este deţinut în penitenciar, aflat în altălocalitate decît cea a instanţei de executare; pentru mai multăoperativitate şi pentru a nu se mai produce transferareacondamnatului dintr–un penitenciar în altul, în art. 460 se prevede căunele din aceste proceduri se judecă şi se rezolvă de instan ţ acorespunz ă toare în grad celei de executare în a c ă rei raz ă teritorialăse află locul de deţ inere sau unitatea unde cel condamnat execut ă

pedeapsa. Instanţa de executare, care ţine evidenţa executărilorpenale, urmează să fie înştiinţată de soluţia adoptată. Dacă

judecătoria este instanţa de executare (a pronunţat hotărîrea în primă

instanţă), iar condamnatul este deţinut, va fi competentă judecătoriade la locul unde se află locul de deţinere a condamnatului. Însă dacăinstanţa de executare este o instanţă militară, iar condamnatul se află

într–un penitenciar în raza teritorială a unor instanţe civile,competenţa revine, după caz, judecătoriei, tribunalului sau curţii deapel, corespunzătoare în grad tribunalului militar, tribunalului militarteritorial sau Curţii Militare de Apel. Sînt şi cazuri în care legea trimitedirect la tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoareamilitară în care–şi execută pedeapsa militarul în termen condamnat(art. 450 al. 1).Competenţa nu este alternativ ă (ori la instanţa de executare, ori lainstanţa corespunzătoare de la locul de deţinere), ci determinată destarea de libertate sau de deţinere a celui condamnat ori deexecutarea la locul de muncă. În unele cazuri (liberare condiţionată)legea face trimitere directă la judecătoria în a cărei rază teritorială seaflă locul de deţinere sau de executare a pedepsei la locul de muncă.Încredinţarea competenţei în materie de executare a hotărîrilorpenale definitive “instanţei de executare”, care este prima instanţă de

judecată, permite condamnatului nemulţumit de soluţia dată oriprocurorului atacarea hotărîrii pronunţate, după caz, cu apel sau curecurs.

3) Supravegherea exercitată de către Ministerul Public privind respectarea legii în activitatea de

punere în executare a hotărîrilor penale definitiveMinisterul Public, reprezentînd interesele generale ale societăţii, areatribuţii cu privire la respectarea legii şi în activitatea de punere în



DPP–ps–277executare a hotărîrilor penale definitive, precum şi în respectarea legiila locurile de deţinere preventivă, de executare a pedepselor, amăsurilor educative şi de siguranţă (art. 27 lit. g şi h L.O.J.).În legătură cu prima atribuţie, periodic procurorul delegat în acestscop verifică documentele de punere în executare a hotărîrilordefinitive la sediul instanţei de executare, aflate în răspunderea

judecătorului delegat. În cazul în care constată nereguli ce trebuieremediate imediat, sesizează preşedintele instanţei de executare

pentru a se lua măsuri de înlăturare a lor. Procurorul poate sesiza şiinstanţa de executare pentru a soluţiona incidentele apărute în cursulexecutării, folosind calea contestaţiei la executare sau promovîndprocedura jurisdicţională corespunzătoare. “Supravegherea”exercitată de către procuror196 nu are nimic comun cu supraveghereaexercitată de către procuror asupra activităţii organelor de cercetarepenală, care se realizează de pe poziţia de conducere şi de control aacestei activităţi. Dacă procurorul constată săvîrşirea de infracţiuni înlegătură cu executarea hotărîrilor penale definitive, se sesizează dinoficiu şi începe urmărirea penală în condiţiile legii. Participareaprocurorului este obligatorie în toate procedurile privind executareahotărîrilor penale, cu dreptul de a pune concluzii şi de a ataca soluţiapronunţată prin căile de atac prevăzute de lege.Procurorul delegat are atribuţii şi în ce priveşte verificarea respectăriilegii la locurile de executare a pedepselor, măsurilor educative şi desiguranţă; această verificare se face asupra unor organe aparţinîndautorităţii executive, care se realizează, în caz de încălcări ale legii,prin sesizarea comandantului locului de executare a pedepselor şiluarea de măsuri imediate pentru înlăturarea oricăror abuzuri, inclusivprin promovarea acţiunii penale împotriva celor ce au săvîrşitinfracţiuni în legătură cu executarea pedepselor şi a celorlalte măsuripenale.

I .2. Condiţi ile şi modali tăţi le de punere înexecutare a hotărîrilor penale definitive

§1. Caracterul executoriu al hotărîrii penale definitive1) Momentul în care hotărîrea penală devine

executorieDe principiu, hotărîrea penală devine executorie din momentul în carea rămas definitivă. Hotărîrea penală pronunţată de prima instanţăpoate cuprinde dispoziţii care să fie puse în executare odată cupronunţarea ei, fără a se mai aştepta rămînerea ei definitivă;dispoziţiile executorii ale hotărîrii nedefinitive se referă la luarea,revocarea, încetarea de drept a unei măsuri preventive, lasoluţionarea unei plîngeri cu privire la măsurile asigurătorii, la

confirmarea internării medicale şi la suspendarea judecăţii.Dispoziţiile privind condamnarea inculpatului la o pedeapsă nu pot fipuse în executare decît după rămînerea definitivă a hotărîrii penale.Hotărîrea penală rămîne definitivă în faţa primei instanţe, în faţainstanţei de apel sau în faţa instanţei de recurs. Legea stabileşte şimomentul în care rămîne definitivă hotărîrea penală, în diversevariante (art. 416, 4161 şi 417), stabilind astfel şi data cînd ea poate fipusă în executare.

A. Rămînerea definitivă a hotărîrii primei instanţea) Sentinţa penală devine definitivă la data pronun ţă rii ei , cînd

hotărîrea nu este supusă apelului şi nici recursului. Actualmente nusînt apelabile sau recurabile sentinţ ele de declinare decompetenţă (art. 42 al.ult.). Nefiind apelabile sau recurabile,

196 aşa o denumeşte legea



DPP–ps–278încheierile primei instanţe prin care s–a admis sau s–a respinsab ţ inerea şi prin care s–a admis recuzarea devin definitive, deasemenea, la data pronunţării lor.

b) Sentin ţ ele susceptibile de apel devin definitive: – la data expir ă rii termenului de apel cînd: – nu s–a declarat apel în termen; – apelul declarat a fost retras înlăuntrul termenului de apel.La data expirării termenului de introducere a unei căi de atac

ordinare, hotărîrea pronunţată devine definitivă şi executorie;de asemenea, retragerea unei căi de atac declarate esteoperantă la data declaraţiei, ceea ce determină, în cazul în careretragerea s–a produs înainte de expirarea termenului, să fieconsiderată inexistentă calea de atac, deci hotărîrea să rămînădefinitivă la data expirării termenului în care poate fi atacată. – la data retragerii apelului, dacă aceasta s–a produs după

expirarea termenului de apel, fie că retragerea a avut loc laprima instanţă, fie la instanţa de apel (art. 369); cîndretragerea apelului este parţială (numai în latura penală saunumai în latura civilă) devine definitivă hotărîrea în latura încare apelul a fost retras;

– la data expir ă rii termenului de recurs, pentru hotărîrileatacate cu apel, dacă acesta a fost respins de către instanţade apel;

– la data pronun ţă rii hot ă r îrii prin care s–a respins recursuldeclarat împotriva hotărîrii instanţei de apel prin care s–arespins apelul introdus contra hotărîrii primei instanţe.

a) Pentru hot ă r îrile nesusceptibile de apel şi atacabile doar cu recurs,hotărîrea primei instanţe rămîne definitivă: – la data expir ă rii termenului de recurs, dacă nu s–a declarat

recurs în termen sau dacă recursul declarat a fost retras înlăuntrul termenului;

– la data retragerii recursului, fie că acesta a fost retras la primainstanţă sau la instanţa de recurs, dacă retragerea s–a produsdupă expirarea termenului; se aplică aceleaşi reguli de la apeldacă recursul a fost retras numai cu privire la una din laturi;

– la data pronun ţă rii hot ă r îrii prin care s–a respins recursuldeclarat împotriva hotărîrii primei instanţe.

Întrucît încheierile sînt hotărîri ale primei instanţe, atunci cînd pot fiatacate numai odată cu fondul, deci odată cu sentinţa, se aplicăregulile indicate mai sus. Cînd încheierea primei instanţe poate fiatacată cu un recurs separat , se aplică reguliel de la pct. c, întrucît elenu sînt apelabile.

A. Rămînerea definitivă a hotărîrii instanţei deapel

a) La data expir ă rii termenului de recurs: – cînd apelul a fost admis fără trimitere spre rejudecare şi nu s–a

declarat recurs în termen; – cînd recursul declarat împotriva hotărîrii instanţei de apel a fost

retras înlăuntrul termenului de recurs.a) La data retragerii recursului declarat împotriva hotărîrii prin care s–

a admis apelul fără trimitere spre rejudecare, dacă aceasta s–aprodus după expirarea termenului de recurs.

b) La data pronunţă rii hotărîrii prin care s–a respins recursul declarat împotriva hotărîrii la care s–a făcut referire la lit. b.

Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul încheierilor atacabile separat curecurs, cum ar fi încheierile privind luarea, revocarea sau încetarea dedrept a măsurilor preventive, cele privind suspendarea judecăţii şi



DPP–ps–279confirmarea internării medicale, ca măsură de siguranţă provizorie(art. 141, 162, 303).

A. Rămînerea definitivă a hotărîrii instanţei derecurs

Se produce la data pronunţă rii acesteia, cînd: – recursul a fost admis şi procesul a luat sfîrşit în faţa instanţei de

recurs, fără rejudecare; – cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după

admiterea recursului; – cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul

respingerii recursului.

* * *

Momentul rămînerii definitive a hotărîrii penale a primei instanţe, ainstanţei de apel sau a instanţei de recurs este determinant nu numai

în privinţa punerii în executare a acesteia, dar şi pentru aplicarea unorinstituţii ale dreptului penal şi civil:

– săvîrşirea unei infracţiuni de către cel condamnat dupărămînerea definitivă a hotărîrii atrage, dacă sînt întrunite şicelelalte condiţii, starea de recidivă postcondamnatorie, în timp

ce dacă noua infracţiune s–a săvîrşit înainte de acest momentexistă concurs de infracţiuni; – dobînzile stabilite ca despăgubiri încep să curgă de la data

rămînerii definitive a hotărîrii privind latura civilă; – termenul pentru introducerea contestaţiei în anulare pentru

unele părţi (art. 388) şi a recursului în anulare în defavoareacelui condamnat, achitat sau pentru care s–a încetat procesulpenal curge de la data rămînerii definitive a hotărîrii penale(art. 411).

1) Existenţa unor dispoziţii ale hotărîrii penalesusceptibile de punere în executare

Hotărîrea trebuie să soluţioneze definitiv acţiunea sau acţiunile penale

şi acţiunea sau acţiunile civile exercitate, deci să soluţioneze fondulcauzei. Încheierile premergătoare fondului pot fi executate, dar numai

în chestiuni adiacente (privind starea de libertate, sechestrul,amenzile judiciare). O hotărîre de achitare sau de încetare aprocesului penal, prin care se soluţionează fondul cauzei, dar care nucuprinde nici o dispoziţie de constrîngere penală, civilă sau decheltuieli judiciare nu este susceptibilă de executare. De aceea, ohotărîre penală definitivă este executorie numai atunci cînd cuprindedispozi ţ ii susceptibile de a fi executate, fie din latura penală ahotărîrii, fie din latura sa civilă sau cu privire la chestiuni adiacente.Hotărîrea de condamnare cuprinde, de regulă, în latura sa penală,

dispoziţii care sînt susceptibile de executare. Pot fi puse în executare:pedepsele aplicate, fie că sînt principale, fie complementare; măsurileeducative sau de siguranţă; amenzile judiciare şi cheltuielile judiciareavansate de către stat. În latura civilă, sînt susceptibile de executaredispoziţiile care obligă la despăgubiri civile, la restituirea lucrurilor, larestabilirea situaţiei anterioare sau a altor prestaţii civile, precum şisumele acordate drept cheltuieli judiciare făcute de către părţi. Încazul în care s–a pronunţat suspendarea condiţionată sau subsupraveghere a executării pedepsei închisorii, în latura penalăhotărîrea nu are nimic de executat.Hotărîrile de achitare sau de încetare a procesului penal pot cuprindedispoziţii susceptibile de a fi executate. În caz de achitare pentru lipsa

de pericol social a faptei se aplică o sancţiune administrativă ceurmează a fi executată (art. 181 Cod penal); în caz de încetare aprocesului penal, prin înlocuirea răspunderii penale, se aplică, de



DPP–ps–280asemenea, sancţiuni administrative ce trebuie puse în executare (art.91 Cod penal). Potrivit art. 111 Cod penal, unele măsuri de siguranţăsusceptibile de a fi executate se pot lua chiar dacă făptuitorului nu ise aplică o pedeapsă, deci şi în caz de achitare sau de încetare aprocesului penal. În latura civilă, hotărîrile de achitare sau de încetarea procesului penal pot cuprinde, în cazurile prevăzute de lege,dispoziţii privind repararea prejudiciului şi obligarea la cheltuieli

judiciare ce sînt susceptibile de executare.

Deci punerea în executare a hotărîrilor penale definitive estecondiţionată de existenţa unor dispoziţii cu privire la latura penală şila cea civilă ce pot fi executate. Dacă hotărîrile cuprinzînd ocondamnare penală se pun în executare din oficiu, cele privind laturacivilă se pun în executare la cererea părţii civile, potrivit legii civile. Cutoate acestea, restituirea lucrurilor şi valorificarea celor ridicate,precum şi dispoziţia prin care un înscris este declarat fals se pun înexecutare din oficiu de către judecătorul delegat cu executarea.

§1. Modalităţi de punere în executare a hotărîrilor penale definitive

1) Punerea în executare a pedepselor principale

Sînt trei feluri de pedepse principale: detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda penală. Primele două pedepse au regimasemănător de punere în executare, deosebindu–se doar regimul deexecutare a amenzilor penale.

A. Punerea în executare a pedepsei închisorii saua detenţiunii pe viaţă (art. 420–422, 423)

Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţăse efectuează prin emiterea de către judecătorul delegat cuexecutarea a mandatului de executare a pedepsei închisorii sau apedepsei detenţiunii pe viaţă. Mandatul de executare se emite în treiexemplare şi cuprinde: denumirea instanţei care l–a emis, dataemiterii, datele pentru identificarea condamnatului, numărul şi data

hotărîrii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat–o(dacă este diferită de instanţa de executare), pedeapsa şi dispoziţiadin legea penală aplicate, timpul reţinerii şi arestării preventive,menţiunea dacă cel condamnat a fost recidivist, ordinul de arestare ş ide deţ inere, semnătura preşedintelui, precum şi ştampila instanţei.Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare se trimitdouă exemplare, după caz, organului de poliţie, comandantului loculuide deţinere cînd condamnatul este deţinut sau comandantului unităţimilitare unde face serviciul militar cel condamnat. Un exemplar de pemandatul de executare rămîne la dosarul cauzei.Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează laarestarea condamnatului, dacă este în stare de libertate; celui arestati se înmînează un exemplar de pe mandatul de executare, pentru alua cunoştinţă de condamnarea suferită, fiind apoi condus la locul dedeţinere cel mai apropiat, căruia i se predă, pentru justificareadeţinerii, cel de–al doilea exemplar de pe mandatul de executare. Încaz de nevoie, odată cu arestarea, se iau măsurile de ocrotireprevăzute în art. 161 faţă de cei aflaţi în grija condamnatului. Dacă celcondamnat este deţinut, comandantul locului de deţinere îi înmîneazăun exemplar de pe mandatul de executare şi–i anunţă data cîndexpiră durata pedepsei. Comandantul locului de deţinereconsemnează într–un proces-verbal data de la care condamnatul a

început executarea pedepsei, iar o copie de pe acest proces-verbal se

trimite instanţei de executare, care ia act de începerea executăriipedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.



DPP–ps–281Dacă persoana împotriva căreia s–a emis mandatul de executare nueste găsită, organul de poliţie constată aceasta într–un proces-verbalşi ia măsuri pentru darea în urm ă rire; un exemplar de pe procesul-verbal se trimite instanţei de executare.Cînd cel condamnat efectuează serviciul militar, comandantul unităţiimilitare înmînează un exemplar condamnatului şi ia măsuri pentrutrimiterea acestuia la locul de executare a pedepsei.În cazul în care persoana faţă de care se efectuează executarea

mandatului ridică obiecţii în ce priveşte identitatea, este condusă înfaţa procurorului locului unde a fost găsit, care soluţionează obiecţiile,luînd relaţii de la instanţa de executare; dacă obiecţiile sînt

întemeiate, persoana arestată este pusă în libertate; în caz contrar, sedispune executarea mandatului.

B. Punerea în executare a pedepsei închisorii cuexecutare la locul de muncă (art. 422 1–422 2 )

Pentru executarea pedepsei închisorii la locul de muncă (art. 867–8611

Cod penal) se emite un mandat de executare, în patru exemplare,care cuprinde, pe lîngă menţiunile arătate anterior, denumirea şisediul unităţii unde se execută pedeapsa, dispoziţia adresatăconducerii unităţii privind executarea pedepsei şi de reţinere şivărsare la bugetul statului a cotei prevăzute de lege din veniturilecondamnatului. Cîte un exemplar din mandat se trimite unităţii undese va executa pedeapsa, organului de poliţie şi condamnatului. Ocopie de pe dispozitivul hotărîrii se trimite consiliului local în a căruirază teritorială îşi are domiciliul condamnatul.

C. Punerea în executare a amenzilor penale (art.425)

Ca regulă, plata amenzii penale se face benevol de condamnat laadministraţia financiară, care o face venit la buget. Legea prevededouă modalităţi: se acordă mai întîi un termen de trei luni de larămînerea definitivă a hotărîrii pentru plata în întregime a amenzii,

condamnatul depunînd recipisa corespunzătoare; la cerereacondamnatului, aflat în imposibilitate de a achita amenda în acesttermen, instanţa de executare poate dispune eşalonarea plăţiiamenzii în rate lunare, în cel mult doi ani, cu obligaţia de a prezentaperiodic recipisa de plată.În cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată în întregime în termenul de 3luni sau de neplata unei rate, instanţa de executare dispune punerea

în executare a amenzii penale astfel: – dacă cel condamnat este salariat, membru cooperator sau

realizează alte venituri din muncă ori este pensionar, instanţade executare comunică unităţii care face plata salariatului sau aoricărui venit din muncă ori organului care dispune platapensiei, cuantumul amenzii de executat, precum şi dispoziţiade a efectua reţinerile în contul amenzii şi a le vărsa la bugetulstatului;

– dacă cel condamnat nu se află în nici una din situaţiile arătate,instanţa de executare comunică organului financiar alconsiliului local al localităţii unde domiciliază condamnatul unextras de pe acea parte din dispozitivul hotărîrii care priveşteplata amenzii; executarea amenzii se face prin mijloacefinanciare asupra oricăror bunuri ale condamnatului ce pot fiurmărite.

1) Punerea în executare a pedepselor

complimentare (art. 426–427)Sînt pedepse complimentare interzicerea unor drepturi (art. 54–66Cod penal) şi degradarea militară (art. 67 Cod penal).



DPP–ps–282a) Pedeapsa interzicerii unor drepturi se pune în executare prin

trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pedispozitivul hotărîrii consiliului local în a cărui rază teritorială îşi aredomiciliul condamnatul şi organului care supravegheazăexecutarea acestor drepturi. Consiliul local ia măsurile necesare cadrepturile al căror exerciţiu este interzis să nu poată fi exercitate.

b) Pedeapsa degrad ă rii militare se pune în executare prin trimitereade către instanţa de executare a unei copii de pe hotărîre, după

caz, comandantului unităţii din care a făcut parte cel condamnatsau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliazăcondamnatul. Executarea pedepsei degradării militare seefectuează potrivit regulamentelor militare.

1) Punerea în executare a măsurilor de siguranţă(art. 429–433)

A. Măsurile de siguranţă de obligare la tratament medical şi de internare medicală

Aceste măsuri, luate printr–o hotărîre penală rămasă definitivă, se pun în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărîrii şi acopiei de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul peteritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s–a luat aceastămăsură.În cazul oblig ă rii la tratament medical , instanţa de executarecomunică şi persoanei faţă de care s–a luat această măsură că esteobligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară unde urmează ai se face tratamentul, atrăgîndu–i–se atenţia că în caz de nerespectarese va dispune internarea medicală. Dacă această persoană se află

într–un loc de deţinere, comunicarea se face administraţiei locului dedeţinere. Unitatea sanitară la care a fost repartizat cel obligat să facătratament medical este obligată să comunice instanţei dacă s–aprezentat sau s–a sustras de la tratament, dacă măsura nu mai estenecesară, dacă este indicat un alt tratament sau internarea medicală.

În aceste din urmă situaţii, instanţa de executare, după ascultareaconcluziilor procurorului şi, dacă este necesar, şi a celui interesat,dispune înlocuirea tratamentului sau internarea medicală. Hotărîreapronunţată este supusă apelului şi recursului.În cazul intern ă rii medicale, direcţia sanitară este obligată săefectueze internarea şi să dispună aplicarea tratamentului medicalcorespunzător; atunci cînd internarea medicală nu mai este necesară,unitatea sanitară la care s–a făcut internarea are obligaţia să

încunoştinţeze judec ă toria în a cărei rază teritorială se află unitateasanitară; ascultînd concluziile procurorului, ale apărătorului şi, dacăgăseşte necesar, şi ale persoanei internate, judecătoria dispune

încetarea internării medicale ori înlocuirea acesteia cu obligarea latratament medical.Încetarea măsurii internării medicale sau înlocuirea ei cu obligarea latratament medical poate fi cerută şi de către persoana internată, încare caz instanţa cere avizul unităţii sanitare unde se află cel internat.Dacă aceasta nu are avocat, i se asigură prezenţa unui avocat dinoficiu. Judecătoria competentă să judece cererea comunică instanţeide executare hotărîrea de încetare sau de înlocuire a internăriimedicale.

B. Punerea în executare a altor măsuri desiguranţă (art. 436)

Interzicerea exercitării unei funcţii sau profesii şi cea de interzicere de

a se afla în anumite localităţi se pun în executare prin comunicareaunei copii de pe dispozitivul hotărîrii organelor în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să spravegheze respectarea lor, cum este



DPP–ps–283colegiul medicilor, baroul de avocaţi, unitatea la care a funcţionatcondamnatul, poliţia etc. Aceste organe iau măsurile corespunzătoarepentru aplicarea interzicerii şi au obligaţia de a comunica organului deurmărire sustragerea de la aceste măsuri, pentru a se proceda înconsecinţă.Măsurile de siguranţă examinate mai sus pot fi revocate cîndtemeiurile care au impus luarea lor încetează. Revocarea se poatecere de persoana faţă de care s–a luat măsura sau de procuror, în

cadrul unei proceduri jurisdicţionale desfăşurate în faţa instanţei în acărei rază teritorială locuieşte cel interesat, cu citarea persoanei faţăde care s–a luat măsura, ascultîndu–se concluziile apărătorului şi aleprocurorului. Dacă cel interesat nu are apărător, i se asigură unavocat din oficiu. Hotărîrea este spusă apelului şi recursului.

C. Punerea în executare a expulzării Cînd cel expulzat se află în executarea pedepsei, instanţa deexecutare menţionează luarea măsurii expulzării în mandatul deexecutare şi, la data liberării, condamnatul va fi predat poliţiei pentruexecutarea expulzării. Cînd cel expulzat se află în stare de libertate,comunicarea expulzării se face organului de poliţie, care va proceda laexpulzare.

D. Punerea în executare a confiscării speciale (art.439)

Dacă măsura de siguranţă a confiscării speciale a fost luată provizoriude către organul de urmărire penală sau de instanţă, instanţa deexecutare va hotărî dacă bunurile ridicate se valorifică sau seconfiscă. Lucrurile confiscate provizoriu, care pot fi valorificate, sepredau de către instanţa de executare organelor în drept a le preluasau valorifica potrivit legii. Dacă s–a dispus distrugerea bunurilorconfiscate provizoriu, aceasta se pune în executare în prezenţa

judecătorului delegat, întocmindu–se proces-verbal, care se depune ladosar.

2) Punerea în executare a sancţiunilor administrative aplicate potrivit art. 91 Cod penal În cazul în care s–a dispus achitarea pe temeiul art. 10 lit. b1 – lipsagradului de pericol social al faptei (art. 181 Cod penal) – ori s–a încetatprocesul penal şi s–a dispus înlocuirea răspunderii penale în temeiulart 10 lit. i, prin hotărîre se aplică una din sancţiunile administrativeprevăzute în art. 91 Cod penal: mustrarea, mustrarea cu avertisment,amenda de la 100.000 lei la 1.000.000 lei.În cazul în care s–a dispus sancţiunea mustrării sau a mustrării cuavertisment, aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s–apronunţat hotărîrea. Cînd cel sancţionat nu este prezent la şedinţă,pronunţarea se amînă şi se dispune aducerea acestuia la un alttermen, cînd se execută sancţiunea.Dacă s–a aplicat amenda, aceasta se pune în executare ca şi amenzile

judiciare (art. 442–443).3) Punerea în executare a amenzilor judiciare şi a

cheltuielilor judiciare avansate de stat Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar carea aplicat–o, care trimite un extras de pe acea parte din dispozitiv carepriveşte aplicarea amenzii, organului care, potrivit legii, executăamenda penală (unităţii la care se află salariat, organului de pensieetc. – dacă cel obligat este salariat, pensionar, membru cooperator –sau organului financiar al consiliului local al localităţii unde domiciliază

celo obligat – în celelalte cazuri).Dispoziţia din hotărîrea penală definitivă privind obligarea la platacheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare, ca şi



DPP–ps–284dispoziţia de executare a amenzii judiciare, prin trimiterea unui extrasde pe dispozitiv, care se referă la obligarea la cheltuieli judiciare,organului care execută amenda penală, după distincţiile de mai sus.

4) Punerea în executare a dispoziţiilor civile dinhotărîre (art. 444–446)

Hotărîrea penală definitivă poate cuprinde, în soluţionarea laturiicivile, obligaţia de a se restitui lucrurile părţii civile, de a se restabilisituaţia de fapt anterioară, de a fi desfiinţat (total sau parţial) un

înscris şi de a plăti despăgubiri civile şi cheltuieli judiciare părţii carele–a efectuat.Cînd lucrurile care trebuie restituite se află în păstrarea sau ladispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de judecătoruldelegat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor îndrept. În acest scop sînt încunoştinţate aceste persoane pentru a seprezenta să–şi ridice lucrurile. Dacă în termen de 6 luni de la primirea

încunoştinţării persoanele chemate a le primi nu se prezintă, lucruriletrec în patrimoniul statului; instanţa constată această situaţie prin

încheiere şi dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le preluasau valorifica, în conformitate cu dispoziţiile legii. Dacă nu se cunoscpersoanele cărora trebuie să li se restituie lucrurile, după 6 luni de larămînerea definitivă a hotărîrii se procedează, în acelaşi mod, lapredarea lucrurilor organelor în drept de a le prelua sau valorifica.Dispoziţia care declară un înscris ca fiind fals, în total sau în parte, seexecută sau se pune în executare de către judecătorul delegat. Dacă

înscrisul a fost declarat fals în totalitatea lui, se face menţiune despreaceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială numai pepaginile care conţin falsul. Înscrisul declarat fals rămîne la dosarulcauzei, de pe care se pot totuşi elibera copii, cu menţiunile făcute,celor ce au un interes legitim; dacă există un astfel de interes,

înscrisul parţial falsificat, cu menţiunile făcute, poate fi restituitpersoanelor interesate. Dacă este necesar să se facă menţiuni în

scriptele unei unităţi la care se referă art. 145 Cod penal, i se trimiteacesteia o copie de pe hotărîre.Restabilirea situa ţ iei anterioare săvîrşirii infracţiunii se pune înexecutare prin executorul judecătoresc, potrivit procedurii civile.Potrivit legii civile, se pun în executare şi dispoziţiile din hotărîreapenală privitoare la desp ăgubirile civile şi la cheltuielile judiciarecuvenite părţilor. La cererea părţii interesate, executarea se face prinexecutorul judecătoresc sau prin executorii proprii ai unităţilorpăgubite, potrivit normelor de procedură civilă.

I .2. Amînarea şi întreruperea executări i pedepsei închisorii şi a detenţiunii pe viaţă

1) Amînarea executării pedepsei închisorii şi adetenţiunii pe viaţă (art. 453–454)Deşi hotărîrea definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii sau adetenţiunii pe viaţă este executorie, sînt situaţii de natură a pune înpericol viaţa, sănătatea sau interese majore ale condamnatului, dacăar fi privat imediat de libertate. În asemenea situaţii legiuitorul aconsiderat înţelept a se amîna punerea imediată în executare apedepselor menţionate pînă în momentul în care pericolul ar fi

înlătuat sau diminuat. Amînarea executării pedepsei închisorii sau adetenţiunii pe viaţă constituie un obstacol temporar în executareaunei hotărîri de îndată ce a devenit definitivă.În art. 453 se prevăd trei cazuri în care poate fi amînată executareapedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă. Aceste cazuri sînt



DPP–ps–285operante şi în cazul celui condamnat la executarea închisorii la loculde muncă.a) Cînd se constată că cel condamnat suferă de o boală care–l pune

în imposibilitatea de a executa pedeapsa. Constatarea bolii trebuiefăcută printr–o expertiz ă medico-legală, care să conchidă că nueste posibilă tratarea bolii în cadrul reţelei sanitare a DirecţieiGenerale a Penitenciarelor; cererea de amînare nu este admisibilăfără efectuarea expertizei medico-legale şi fără concluzia cu privire

la imposibilitatea de a fi tratată boala la locul de executare apedepsei. Amînarea executării pedepsei trebuie acordată pe untermen stabilit de instanţă, în raport şi de concluziile expertizeimedico-legale, nefiind legală o amînare fără să fie stabilit untermen sau cu indicarea generală că durează pînă cîndcondamnatul se va afla în situaţia de a putea executa pedeapsa; înacest mod se poate verifica, la expirarea termenului, care estestarea condamnatului; în cazul în care a încetat boala de care asuferit, se va dispune începerea executării pedepsei închisorii saudetenţiunii pe viaţă; în caz contrar se va stabili un nou termen pînăcînd este amînată executarea pedepsei privative de libertate.

b) Cînd o condamnată este gravid ă sau are un copil mai mic de unan. Graviditatea trebuie stabilită printr–un act medico-legal, iarvîrsta copilului prin certificatul de naştere. Amînarea se acordă, înacest caz, pentru orice infracţiune, oricît de gravă ar fi. Durataamînării variază; în cazul condamnatei gravide – pînă la datacalculată a naşterii, după care se amînă în continuare pentru copilmai mic de un an, dacă acesta trăieşte, sau încetează amînareacînd copilul nu supravieţuieşte ori este abandonat de condamnată,căci amînarea se dă în cazul îngrijirii copilului.O situaţie specială are condamnata la executarea pedepsei la loculde muncă, atunci cînd este gravidă, amînarea acordîndu–se numaipe perioada stabilită prin normele legale cu privire la concediul ce

se acordă salariatelor înainte şi după naştere, fără a mai beneficiade amînarea pentru copil mai mic de un an. În acest mod se aplicăun regim egal condamnatei care nu este privată de libnertate cucelelalte salariate care au un copil mai mic de un an.

c) Cînd, din cauza unor împrejur ă ri speciale, executarea imediată apedepsei ar avea consecinţ e grave pentru condamnat, familie sauunitatea la care lucrează.Lămurirea sintagmelor de “împrejurări speciale” şi “consecinţegrave” a fost lăsată la aprecierea instanţelor judecătoreşti care, dela caz la caz, apreciază îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege197.În acest caz amînarea se poate acorda pe termen de cel mult 3luni şi numai o singur ă dat ă. Această dispoziţie este de natură a

197 S–a considerat astfel, în legătură cu cel condamnat sau familia sa, căpoate avea consecinţe grave punerea imediată în executare a pedepsei închisroii atunci cînd acesta este singurul susţinător al unei familii cu copii,care ar rămîne lipsită de posibilităţi de întreţinere dacă executarea s–ar faceimediat; de asemenea, cînd un ţăran cu o familie numeroasă ar trebui să fie încarcerat chiar în toiul muncilor agricole de recoltare; nu s–a considerat căsînt îndeplinite cerinţele legii atunci cînd s–a cerut amînarea executăriipentru a se prezenta la un examen sau a termina un curs şcolar sau deperfecţionare.În legătură cu consecinţele grave care s–ar produce pentruunitatea unde lucrează condamnatul, s–a reţinut ca întemeiată cerereaunităţii de a se amîna executarea pentru un inginer care conducea o lucrarecu termen de executare, pentru un tractorist în cursul campaniei agriicole,

pentru u manevrant de vagoane pînă la găsirea unui înlocuitor; nu s–a admiscererea unităţii atunci cînd salariatul ei avea atribuţii simple de serviciu sauera muncitor necalificat, fiind posibilă oricînd înlocuirea.



DPP–ps–286obliga condamnatul sau unitatea unde lucrează să ia toatemăsurile înlăturării consecinţelor privării de libertate.

Procedura de am înare a executării pedepsei închisorii sau adetenţiunii pe viaţă este de competenţa instan ţ ei de executare.Cererea poate fi făcută de condamnat, înainte de punerea înexecutare a pedepsei sau după aceasta, dar înainte de arestarea decătre poliţie. Cererea mai poate fi introdusă de reprezentantul legal,de către apărător şi de către soţul condamnatului, iar în cazul ultim de

amînare şi de conducerea unităţii unde lucrează condamnatul.Sesizarea instanţei se poate face şi de către procuror, atunci cîndacesta cunoaşte existenţa unui caz de amînare.Procedura de amînare se desfăşoară în şedinţă publică, cu citareacondamnatului. Solicitantul amînării susţine temeiurile cererii, aducînddovezile necesare; cînd se cere amînarea pe motiv de boală, la cereresau din oficiu se dispune efectuarea expertizei medico-legale;procurorul are cuvîntul cu privire la temeinicia şi legalitatea cererii deamînare a executării pedepsei. Instanţa se pronunţă printr–o sentinţă,supusă, după caz, apelului sau recursului, admiţînd sau respingîndcererea. După ce s–a acordat amînarea executării pedepsei, instanţade executare ţine evidenţa termenului stabilit şi, la data expirăriiacestuia, verifică dacă temeiul pentru care a fost acordată amînareasubzistă, altfel dispunînd punerea în executare a pedepsei.Condamnatul poate sesiza instanţa pentru a dovedi că nu a încetattemeiul pentru care s–a dat amînarea, fiind posibil, cu excepţia celuide–al treilea caz, să se acorde o nouă amînare a executării pedepsei,dacă aceasta este justificată.

1) Întreruperea executării pedepsei închisorii sau adetenţiunii pe viaţă (art. 455–457)

Dacă amînarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii peviaţă presupune că nu s–a început executarea, întreruperea executăriiaceloraşi pedepse implică o executare în curs a pedepsei, dar care, în

cazul unui temei prevăzut de lege, este întreruptă pe o anumităperioadă de timp, după care este reluată executarea. Ca urmare, întreruperea executării pedepsei necesită un temei serios, care să justifice eliberarea temporară din penitenciar.Cazurile de întrerupere a executării pedepsei sînt aceleaşi ca şi pentruamînarea executării, în condiţiile prevăzute de lege198. Întrerupereaexecutării pedepsei se dispune pe o durat ă determinat ă, căci altfel arapare ca o cauză de înlăturare a executării pedepsei, neprevăzută delege.Cererea de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau adetenţiunii pe viaţă se poate face de persoanele arătate şi pentrucererea de amînare a executării, arătîndu–se cazul de întrerupere şidovezile care–l confirmă. Dacă cererea a fost făcută de o persoanăneprevăzută de lege, condamnatul şi–o poate însuşi în cursul

judecăţii.Instanţa competentă este instanţ a de executare, dacă locul dedeţinere în care se află condamnatul este în raza sa teritorială. Cîndcondamnatul se află într–un loc de deţinere dintr–o altă localitate,cererea se adresează instanţ ei corespunz ă toare în grad instanţei deexecutare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere; dacă

198 S–a statuat în jurisprudenţă că cel de–al treilea caz poate fi operant, însituaţia că se invocă împrejurări speciale pentru familia condamnatului, caeliberarea acestuia să fie de natură a înlătura sau îmbunătăţi imediat sau în

cel mult trei luni consecinţele grave care au survenit pentru familie prinprivarea de libertate a condamnatului, întreruperea nefiind admisibilă dacăar fi necesar un timp mai îndelungat.



DPP–ps–287pedeapsa se execută la un loc de muncă, competentă este instanţa îna cărei rază teritorială se află unitatea la care se execută munca. S–aavut în vedere acordarea unei cît mai largi posibilităţi şi urgenţeinecesare pentru discutarea şi soluţionarea cererii de întrerupere.Procedura de judecare şi soluţionare a cererii de întrerupere aexecutării pedepsei se desfăşoară cu citarea condamnatului, aducereasa fiind dispusă numai dacă instanţa consideră necesar (art. 460).Hotărîrea instanţei poate dispune întreruperea executării pedepsei,

stabilindu–se totodată durata întreruperii, sau respingerea cererii,executarea continuînd pînă la împlinirea termenului de pedeapsă.Hotărîrea este supusă apelului sau recursului.Instanţa care a acordat întreruperea executării pedepsei comunică de

îndată această măsură locului de deţinere sau, după caz, unităţii undecondamnatul execută pedeapsa prin muncă, precum şi organului depoliţie. Cînd întreruperea executării a fost acordată de instanţa în acărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea, aceastacomunică măsura luată şi instanţei de executare, care ţine evidenţaexecutărilor.Pe lîngă instanţa de executare, evidenţa întreruperii executăriipedepsei se ţine şi de administraţia locului de deţinere sau unitateaunde condamnatul îşi execută pedeapsa. Dacă la expirareatermenului de întrerupere cel condamnat la pedeapsa închisorii nu seprezintă la locul de deţinere, administraţia acestui loc trimite de

îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, învederea executării lui; pe această copie se menţionează cît a mairămas de executat din durata pedepsei; dacă cel condamnat laexecutare prin muncă nu se prezintă la unitate la data expirăriitermenului de întrerupere a executării pedepsei, aceasta înştiinţeazăinstanţa de executare despre neprezentarea condamnatului. Cîndcondamnatul a reînceput executarea, administraţia locului de deţineresau unitatea unde se prestează munca înştiinţează despre aceasta

instanţa de executare. Timpul cît executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executareapedepsei.



DPP–ps–288

a. r oced ur i l e d e r e

z

ol v ar e a i n

ci d ent el or

i v i t e î n c

ur sul e

x



DPP–ps–289

După rămînerea definitivă a hotărîrii penale, dar înainte sau în cursulexecutării pedepselor aplicate condamnatului, pot interveni

împrejurări pe care legea penală le consideră ca modalităţi deschimbare a executării dispoziţiilor penale definitive. În acest caz, înaplicarea corectă a legii penale, este necesar a se promova oprocedură jurisdicţională care să aducă schimbările sau modificărilecorespunzătoare asupra pedepselor ce trebuie executate. Astfel, încazul în care s–a dispus suspendarea condiţionată sau subsupraveghere a pedepsei închisorii, dacă nu a fost respectată condiţiaprevăzută de legea penală de a nu mai săvîrşi vreo infracţiune înperioada de încercare, trebuie revocată suspendarea şi dispusăexecutarea pedepsei prin privare de libertate; dacă s–a descoperit căinculpatul condamnat definitiv a fost în realitate în stare de recidivă,nereţinută prin hotărîrea de condamnare pusă în executare, estenecesar să se intervină spre a se da efect dispoziţiei din legea penalăcare prevede modificarea pedepsei prin aplicarea stării de recidivă;legea penală prevede cauzele de înlocuire a pedepsei detenţiunii peviaţă cu pedeapsa închisorii, a pedepsei amenzii cu închisoarea, a

înlocuirii pedepsei închisorii pentru militari cu executarea într–o închisoare militară; în toate aceste cazuri este necesar să se aducăschimbări în dispoziţiile hotărîrii penale puse în executare. Întrucîtceea ce a hotărît o instanţă judecătorească nu poate fi schimbat saumodificat decît tot de către o instanţă judecătorească, Codul deprocedură penală reglementează procedura care trebuie urmată înacest scop. Rezolvarea acestor situţii nu poate fi încredinţată

judecătorului delegat cu executarea, ci numai instanţei judecătoreşti,de regulă instanţei de executare sau instanţei corespunzătoare îngrad cu aceasta care, în urma unei proceduri jurisdicţionale, poaterezolva incidentele ivite.

2) Natura juridică a procedurilor privind executarea

Fiind o procedură de schimbare, de modificare sau de încetare aexecutării pedepselor prevăzute printr–o hotărîre penală defintivă, s–ar putea considera aceste proceduri ca un fel de căi de atacextraordinare. Într–adevăr, prin aceste proceduri se schimbă, semodifică sau încetează dispoziţiile privind pedeapsa dintr–o hotărîrepenală definitivă; or, pedeapsa face parte din dispozitivul hotărîriipenale definitive, care nu poate fi schimbat, ca regulă, decît printr–ocale de atac extraordinară. Astfel, potrivit art. 410 pct. 4, se poateexercita recursul în anulare în cazul în care s–au aplicat pedepsegreşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 Cod penal, princare se cere a se ţine seama la aplicarea pedepsei de starea de

recidivă, de concursul de infracţiuni, de anularea sau revocareasuspendării condiţionate sau sub supraveghere a pedepsei etc. Înunele legislaţii obţinerea acestor schimbări este trecută printre căilede atac extraordinare.Legiuitorul nostru a considerat că ne aflăm în faţa unei proceduri carese referă la executarea unor pedepse, şi nu la fondul cauzei, de aceeale–a reglementat în cadrul fazei de executare a hotărîrii penaledefinitive, şi nu la capitolul privitor la căile de atac extraordinare. S–aavut în vedere că aceste proceduri se referă la aplicarea unordispoziţii din Codul penal privind pedeapsa, a căror aplicare nu a fostposibilă deoarece instanţa care a pronunţat condamnarea nu a avutcunoştinţă de ele. În toate cazurile avute în vedere de Codul de

procedură penală privind schimbări sau modificări ale unor pedepse,ele sînt determinate de descoperirea unor împrejurări care nu au fost



DPP–ps–290cunoscute de instanţă la data rămînerii definitive a hotărîrii, apărînd încursul executării. În aplicarea corectă a legii penale fiind necesar a seţine seama de aceste împrejurări ivite ulterior, s–a ales calea cea maiuşoară de intervenţie pentru asigurarea legalităţii pedepsei, dîndu–seposibilitatea condamnatului să acţioneze imediat în favoarea sa lainstanţa cea mai apropiată; totodată, s–a dat posibilitatea de a folosiaceleaşi mijloace procesuale şi procurorului, dacă legea impuneschimbări în defavoarea condamnatului. De asemenea competenţa în

soluţionarea acestor proceduri aparţinînd instanţei de executare (deciinstanţei care a judecat în primă instanţă) sau instanţeicorespunzătoare de la locul de deţinere sau a unităţii unde seprestează munca, hotărîrea acesteia cu privire la schimbarea saumodificarea pedepsei se pronunţă cu drept de apel sau de recurs,ceea ce constituie o garanţie pentru aplicarea corectă a legii penale.

I .2. Cazuri de schimbări sau de modificări înexecutarea unor pedepse

§1. Cazuri de schimbări în executarea unor pedepse1) Revocarea sau anularea suspendării executării

pedepsei

Potrivit art. 83, 94 Cod penal, suspedarea condiţionată a executăriipedepsei, pronunţată printr–o hotărîre definitivă, poate fi revocat ă încazul săvîrşirii unei infracţiuni în perioada de încercare sauneexecutării obligaţiilor civile; suspendarea sub supraveghere apedepsei poate fi revocată, în afară de cazurile de mai sus, şi atuncicînd condamnatul nu respectă măsurile de supraveghere prevăzutede lege ori obligaţiile prevăzute de instanţă.

Anularea suspendării condiţionate sau sub supraveghere a pedepseipoate fi dispusă atunci cînd se descoperă că cel condamnat maisăvîrşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărîrii prin care s–adispus suspendarea sau pînă la rămînerea definitivă a acesteia (art.

85, 86

5

Cod penal).Pentru a se dispune revocarea su anularea suspendării executăriipedepsei, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţăinfracţiunea ce putea atrage revocarea sau anularea, sesizată deprocuror sau sesizîndu–se din oficiu, constată dacă sînt îndeplinitecondiţiile prevăzute de lege şi dispune, după caz, revocarea sauanularea suspendării executării pedepsei pronunţate printr–o hotărîredefinitivă.Dacă pînă la expirarea termenului de încercare nu au fost respectateobligaţiile civile prevăzute în art. 84 şi 864 al. 1 Cod penal, parteainteresată sau procurorul sesizează instanţa care a pronunţat în primăinstanţă suspendarea, în vederea revocării suspendării executării

pedepsei. 2) Revocarea sau anularea executării pedepsei lalocul de muncă (art. 447 1 )

Condiţiile prevăzute pentru revocarea sau anularea suspendăriiexecutării se aplică şi în cazul condamnării la pedeapsa închisorii lalocul de muncă (art. 869, 8610 Cod penal). În ce priveşte competenţade judecare a sesizării procurorului sau a sesizării din oficiu pentrurevocarea sau anularea executării prin muncă, revine instanţei deexecutare sau instanţei corespunzătoare în a cărei rază teritorială seaflă unitatea unde se execută pedeapsa ori instanţei care judecă saua judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocareasau anularea. Această competenţă diferită este determinată de celedouă împrejurări care pot atrage revocarea: sustragerea de la

îndeplinirea obligaţiilor care revin condamnatului în cursul executării



DPP–ps–291pedepsei la locul de muncă şi săvîrşirea unei noi infracţiuni. În primulcaz, competenţa revine instanţei de executare, dacă condamnatul nus–a prezentat la locul de muncă, şi instanţei în a cărei rază teritorialăse află unitatea unde se prestează munca, dacă cel condamnat a

început executarea pedepsei. În cazul în care revocarea estedeterminată de săvîrşirea unei infracţiuni în termenul de pedeapsă,competentă este instanţa de executare, dacă locul de muncă se află

în raza sa teritorială, sau instanţa corespunzătoare în grad instanţei

de executare în a cărei rază teritorială se află locul de prestare amuncii.

3) Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă (art. 448)Potrivit art. 55 al. 2 Cod penal, în cazul în care cel condamnat lapedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vîrsta de 60 de ani în timpulexecutării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu închisoarepe timp de 25 de ani. În acest scop, la cererea condamnatului, aprocurorului sau sesizîndu–se din oficiu, instan ţ a de executare, iardacă cel condamnat se află în stare de deţinere instanţ acorespunz ă toare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere,dispune înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa

închisorii pe timp de 25 de ani.Urmare a unei astfel de înlocuiri a pedepsei, se procedează laemiterea unui nou mandat de executare a pedepsei de 25 ani

închisoare, care înlocuieşte mandatul anterior pentru pedeapsadetenţiunii pe viaţă.

4) Înlocuirea pedepsei amenzii (art. 449 1 )Cînd cel condamnat se sustrage cu rea credinţă de la executareaamenzii, se poate înlocui pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii, înlimitele prevăzute pentru infracţiunea săvîrşită, ţinîndu–se seama deamenda achitată (art. 631 Cod penal). La sesizarea organului care,potrivit legii, execută amenda sau sesizîndu–se din oficiu, instan ţ a deexecutare dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii,

în condiţiile legii.5) Înlocuirea pedepsei pentru militari (art. 451)În cazurile prevăzute de lege, executarea pedepsei închisorii care nudepăşeşte 2 ani de către militarii în termen se face într–o închisoaremilitar ă. Această dispoziţie se aplică şi în cazul condamnaţilor care audevenit militari în termen în cursul judecăţii la o instanţă civilă,precum şi pentru cei care au devenit militari în termen dupărămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare. În vederea înlocuiriipedepsei închisorii cu executarea într–o închisoare militară,comandantul militarului în termen sesizează tribunalul militar în acărui rază teritorială se găseşte unitatea militară din care face partecel condamnat, care dispune înlocuirea.

Tot la sesizarea comandantului unutăţii militare din care face parte celcondamnat sau din oficiu, tribunalul militar în a cărui rază teritorialăse găseşte unitatea militară a condamnatului trecut în rezervă înaintede începerea executării pedepsei dispune înlocuirea executăriipedepsei într–o închisoare militară cu executarea într–un loc dedeţinere.

§1. Cazuri de modificări ale unor pedepse1) Contopirea pedepselor în caz de concurs de

infracţiuni (art. 449)În cazul în care se constată, la punerea în executare a hotărîrii sau încursul executării pedepsei, că există şi o altă hotărîre definitivă

privind o infracţiune care este în concurs real sau ideal cu infracţiuneapentru care s–a dispus executarea, trebuie să se procedeze, potrivitart. 36 Cod penal, la contopirea pedepselor , aplicîndu–se regulile



DPP–ps–292prevăzute în art. 34, 35 Cod penal. Instanţa competentă săcontopească pedepsele este instan ţ a de executare a ultimei hotărîrisau, în cazul în care condamnatul se află în stare de deţinere ori înexecutarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în acărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitateaunde se execută pedeapsa. Aceasta poate fi sesizată de condamnat,de procuror sau se poate sesiza din oficiu. În caz de contopire sescade din durata pedepsei durata deţinerii preventive pentru toate

infracţiunile aflate în concurs, inclusiv cele pentru care anteriorsesizării a beneficiat de amnistie.

1) Modificarea pedepsei în caz de descoperire arecidivei (art. 449)

Conform art. 39 al. 6 Cod penal, dacă după rămînerea definitivă ahotărîrii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fostexecutată sau considerată ca executată (prin liberarea condiţionată),se descoperă că cel condamnat este în stare de recidivă, instanţaaplică dispoziţiile legale, după cum recidiva este postcondamnatoriesau postexecutorie; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în carecondamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau

înlocuită cu pedeapsa închisorii.În cazul de mai sus, la cererea procurorului sau sesizîndu–se dinoficiu, instanţa procedează la modificarea pedepsei prin aplicareastării de recidivă. Este competentă instanţ a de executare a ultimeihotărîri care nu a luat în calcul recidiva sau, în cazul în care celcondamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei lalocul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială seaflă locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se executăpedeapsa prin muncă.

2) Modificarea pedepsei în caz de descoperire de noi acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii a cărei pedeapsă se execută (art. 449)

La punerea în executare a pedepsei sau în cursul executării ei sepoate constata că există o hotărîre definitivă cu privire la alte actemateriale aparţinînd aceleiaşi infracţiuni; în acest caz, la cerereaprocurorului sau din oficiu, instanţa reuneşte cele două cauze penale,pronunţă o nouă hotărîre cu privire la toate actele materialeaparţinînd aceleiaşi infracţiuni şi desfiinţează hotărîrile anterioare (art.335 al. 2). Este competentă să modifice pedeapsa, pentru infracţiuneareţinută în integralitatea ei, instanţa de executare a ultimei hotărîrirămase definitive sau, în cazul în care cel condamnat se află în starede deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţacorespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţineresau, după caz, unitatea unde se prestează munca.

3) Reducerea pedepsei pentru militari (art. 452)Dacă militarul condamnat a executat jumătate din durata pedepsei şia dat dovezi temeinice de îndreptare, parte din durata pedepsei ce amai rămas de executat se reduce cu o treime, iar dacă s–a evidenţiat

în mod deosebit, reducerea poate depăşi o treime, putînd cuprindechiar tot restul pedepsei (art. 62 al. 2 Cod penal). La sesizareacomandantului închisorii militare unde se execută pedeapsa,tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militarăprocedează la reducerea pedepsei în condiţiile legii.

§1. Alte cazuri de înlăturare sau de modificare a pedepsei

1) Intervenirea unei legi penale noi Cînd după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare intervine olege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s–a pronunţat



DPP–ps–293condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decîtcea care se execută ori urmează a se executa, la sesizareaprocurorului, a condamnatului sau din oficiu, instanţa ia măsuri pentruaducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 Codpenal. Conform art. 12, consecinţele penale ale hotărîrii judecătoreştiprivitoare la faptele care nu mai sînt incriminate de legea penală nouă

încetează, iar dacă legea nouă este mai blîndă, aceasta se aplică fie înmod obligatoriu, dacă pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special

al închisorii pentru acea infracţiune (art. 14), fie facultativ atunci cîndpedeapsa aplicată este mai mică decît maximul special prevăzut prinlegea nouă (art. 15).Competenţa revine instanţei de executare, iar dacă cel condamnat seaflă în executarea pedepsei, de către instanţa corespunzătoare îngrad în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitateaunde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă.

1) Aplicarea amnistiei şi graţierii (art. 459)Aplicarea amnistiei care intervine după rămînerea definitivă a hotărîriide condamnare, precum şi aplicarea greţierii se fac de către un

judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei de către un judecător de la instanţacorespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sauunitatea unde se execută pedeapsa prin muncă. Aplicarea amnistiei şigraţierii se face din oficiu. Dacă judecătorul de executare consideră cănu este cazul de a se aplica amnistia sau graţierea, condamnatulpoate sesiza instanţa din care face parte judecătorul de executare,pentru a soluţiona cererea de aplicare a graţierii.

§1. Liberarea condiţionată şi încetarea executării pedepsei la locul de muncă

1) Liberarea condiţionată (art. 450)În temeiul art. 59 şi urm. Cod penal, condamnatul la închisoare care aexecutat o parte din pedeapsă prin privare de libertate, dacă este

stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare,poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime apedepsei; pentru condamnaţii bolnavi, în vîrstă sau minori sîntprevăzute condiţii de liberare mai favorabile.Procedura liberării condiţionate are caracter jurisdic ţ ional , deoarecese dispune de instanţa de judecată după o şedinţă publică şicontradictorie. Sînt două căi de a sesiza instanţa de judecată:

– propunerea făcută de comisia ce funcţionează la locul dedeţinere, cu participarea procurorului, care se înainteazăinstanţei de judecată în vederea acordării liberării condiţionate;

– cererea celui condamnat, ce se introduce de îndată ce sînt îndeplinite condiţiile de durată a privării de libertate.

La propunere sau la cerere se anexează procesul-verbal al comisiei depropuneri, cu aprecierea acesteia.Instanţa competentă este judec ă toria în a cărei rază teritorială se aflălocul de deţinere. Pentru militarul condamnat devenit inapt serviciului,competent este tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află

închisoarea militară. Constatînd că sînt întrunite condiţiile cerute delege, instanţa dispune, prin sentinţă, liberarea condiţionată acondamnatului care, în stare de libertate, se consideră că executăpedeapsa pînă la împlinirea termenului de pedeapsă. Cînd nu sînt

întrunite condiţiile cerute de lege, judecătoria respinge propunereasau cererea de liberare condiţionată şi fixează un nou termen de cel

mult un an pentru reînnoirea cererii sau propunerii. La termenul fixatse face o nouă propunere sau o nouă cerere de liberare condiţionată,asupra căreia se va pronunţa judecătoria competentă.



DPP–ps–294Sentinţa judecătoriei este supusă, după caz, apelului sau recursului,dar termenul de apel şi de recurs este redus la 3 zile, fiind în discuţiestarea de libertate a unei persoane. În cazul în care s–a admispropunerea sau cererea şi condamnatul a fost liberat condiţionat,apelul şi recursul procurorului este suspensiv de executare, în sensulcă cel condamnat nu este pus în libertate pînă ce nu se soluţioneazăcalea de atac.Săvîrşirea unei infracţiuni după liberarea condiţionată, dar în perioada

cît pedeapsa este considerată în executare (pînă la expirareatermenului de pedeapsă) atrage revocarea liberării condiţionate.Instanţa care judecă noua infracţiune, în caz de condamnare, va puteadispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea ei, în carecaz pedepsele se contopesc, cu aplicarea unui spor; în cazurileprevăzute de lege revocarea este obligatorie. Dacă instanţa care a

judecat noua infracţiune nu s–a pronunţat asupra revocării liberăriicondiţionate, judecătoria şi, după caz, tribunalul militar în a cărui razăteritorială se află locul de deţinere sau închisoarea militară se vorpronunţa, prin sentinţă, asupra liberării condiţionate. Ca şi la liberareacondiţionată, sentinţa poate fi atacată cu apel sau recurs, în termende 3 zile. Instanţa în faţa căreia hotărîrea rămîne definitivă esteobligată să comunice locului de deţinere copia de pe dispozitivul princare s–a dispus revocarea liberării condiţionate.

1) Încetarea executării pedepsei la locul de muncă(art. 450 1 )

În cazul în care condamnatul a executat o parte din durata pedepseicu executare la locul de muncă şi a dat dovezi temeinice de

îndreptare, a avut o conduită bună, a fost disciplinat şi stăruitor înmuncă, la cererea sa ori a conducerii unităţii unde condamnatul îşidesfăşoară activitatea, instanţa poate dispune încetarea executăriipedepsei. Dispoziţiile care reglementează soluţiile pe care le poatepronunţa judecătoria cu privire la liberarea condiţionată, cele care se

referă la fixarea unui termen pentru reînnoirea cererii, la revocarea încetării şi la căile de atac se aplică corespunzător şi încetăriiexecutării pedepsei la locul de muncă.O copie de pe dispozitivul hotărîrii se comunică, de către instanţaunde aceasta a rămas definitivă, unităţii unde se execută pedeapsa,precum şi organului de poliţie din localitatea unde îşi are sediulunitatea.

I .2. Procedura la instanţa de executare

1) Măsuri premergătoare şedinţei de judecatăCazurile de schimbări şi modificări de pedepse, de amînare şi de

întrerupere a executării pedepsei închisorii, de liberare condiţionată şi

de încetare a executării pedepsei la locul de muncă au o procedur ăcomun ă de judecare şi de soluţionare. După caz, ele sînt decompetenţa instanţei de executare, a instanţei în a cărei razăteritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnatexecută pedeapsa la locul de muncă. Sesizarea instanţei se face,după caz, din oficiu, de cătra procuror sau de către condamnat.Competenţa de executare este determinată prin lege, în sensul căinstanţa de executare este competentă atunci cînd condamnatul seaflă în stare de libertate, iar instanţa de la locul de deţinere sau alunităţii unde se prestează munca este competentă în cazul în carecondamnatul este deţinut sau execută pedeapsa la locul de muncă.Compunerea instanţei este cea prevăzută pentru judecata în primăinstanţă, care, prin modificarea L.O.J. intervenită prin Legea nr.



DPP–ps–295142/1997, este de un singur judecător la instanţele civile şi de doi

judecători la cele militare.Procedura de judecată are loc cu citarea părţilor interesate, ceea ce

înseamnă condamnatul şi partea vătămată. Condamnatul arestat esteadus la judecată numai în cazul în care i s–ar putea agrava situaţiasau cînd instanţa consideră necesară aducerea sa. Sînt cazuri în care

în mod evident se ajunge la agravarea situaţiei condamnatului (ca:revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei, aplicarea

recidivei, constatarea de acte materiale aprţinînd aceleiaşiinfracţiuni), raţiune pentru care aducerea condamnatului arestat esteobligatorie; în celelalte cazuri (contopirea de pedepse, amînarea sau

întreruperea executării pedepsei, liberarea condiţionată) condamnatuleste adus la judecată numai cînd instanţa consideră necesar spre aobţine unele date, spre a verifica starea sa fizică şi psihică etc.Aducerea condamnatului în aceste cazuri fiind doar o recomandare,nu poate opera o nulitate dacă instanţa nu a dispus aducerea.În cazul în care condamnatul se află în stare de deţinere sau într–uninstitut medical-educativ, militar în termen, militar cu termen redus,rezervist concentrat, elev al unei unităţi militare de învăţămînt sauinternat într–un centru de reeducare, trebuie să fie asistat de unavocat ; pentru aceasta se apelează la baroul de avocaţi pentru a sedesemna un apărător din oficiu, a cărei împuternicire încetează laprezentarea unui avocat ales. Participarea procurorului esteobligatorie.

2) Procedura de judecată (art. 460) Judecarea sesizării sau a cererii privind executarea are loc în şedinţăpublică, orală, nemijlocită şi contradictorie. Cînd cererea sau sesizarease întemeiază pe anumite dovezi, acestea trebuie produse în cursulşedinţei de judecată, cum ar fi împrejurarea care atrage revocareasau anularea suspendării executării pedepsei, existenţa unei hotărîriprivind alte acte materiale aparţinînd aceleiaşi infracţiuni,

împrejurarea care motivează cererea de amînare sau întrerupere aexecutării pedepsei.După ce s–au administrat probele necesare, se dă cuvîntulprocurorului, dacă acesta a făcut sesizarea sau instanţa s–a sesizatdin oficiu, care argumentează temeinicia ei şi dispoziţia legală care oface aplicabilă, cerînd totodată rezolvarea în sensul solicitat. Parteavătămată, dacă este prezentă, se poate alătura la concluziileprocurorului sau poate susţine că sesizarea nu este întemeiată.Condamnqtul are cuvîntul, personal sau prin apărătorul său, pentru aargumenta că solicitarea procurorului, dacă este împotriva sa, nu este

întemeiată, ori, dimpotrivă, că este de acord cu aceasta dacă îi esteprofitabilă. Cînd cererea aparţine condamnatului, primul cuvînt îl areacesta, pentru a–şi susţine cererea, apoi are cuvîntul partea vătămatăşi în final procurorul, care pune concluzii cu privire la legalitatea şitemeinicia solicitării condamnatului.Rezolvarea sesizării sau a cererii privind executarea se dispune prinsentin ţă motivat ă. Procurorul şi condamnatul pot declara apel saurecurs împotriva hotărîrii pronunţate. În afară de cazurile de liberarecondiţionată şi de încetare a executării pedepsei la locul de muncă,pentru care termenul de apel şi de recurs este de 3 zile, în toatecelelalte cazuri termenul este de 10 zile. La judecarea şi soluţionareacererii sînt aplicabile dispoziţiile generale privind judecata în primăinstanţă, care nu sînt contrare dispoziţiilor speciale care

reglementează aceste cazuri date spre rezolvare instanţei deexecutare sau celei corespunzătoare de la locul de deţinere acondamnatului.



DPP–ps–296Soluţia definitivă dată în aceste proceduri privind executarea secomunică instanţei de executare, spre a se înscrie în registrul deexecutări penale şi în dosarul corespunzător.

I. 3. Contestaţia la executare §1. Cazurile de contestaţie la executare

1) Natura juridică a contestaţiei la executareÎn Codul de procedură penală din 1936 “contestaţia la executarea

hotărîrilor de condamnare” era inclusă între căile de atacextraordinare, cuprinzînd atît cazurile care se regăsesc actualmente lacontestaţia în anulare, cît şi cele care se includ în contestaţia laexecutare. Titulatura de contestaţie la executare nu era conformă cureglementarea căilor de atac extraordinare, care puteau atragedesfiinţarea hotărîrilor penale definitive de condamnare, şi nuexecutarea lor. Pentru a corecta titulatura, în 1960 s–a modificattitulatura Cap. III şi în loc de “contestaţia la executarea hotărîrilor decondamnare” s–a adoptat denumirea de “contestaţia”, justificîndu–seastfel încadrarea ei între căile de atac extraordinare. În acelaşi timp,au fost reglementate două forme ale contestaţiei: contra hot ă r îrii şicontra execut ă rii ; prin cazurile la care se referea, contestaţia contra

hotărîrii se încadra printre căile de atac extraordinare, dar contestaţiacontra executării depăşea acest cadru.Codul de procedură penală din 1968 a dat o reglementare corectăcontestaţiei; cazurile de contestaţie contra hotărîrii au fost preluate decontestaţia în anulare, care este o cale de atac extraordinară, iarcazurile de contestaţie contra executării au fost trecute printrecazurile contestaţiei la executare, care a fost scoasă dintre căile deatac extraordinare şi trecută în Titlul III privitor la Executareahotărîrilor penale. Reglementarea actuală curmă orice discuţie potrivitcăreia contestaţia la executare ar constitui o cale de atacextraordinară, ceea ce duce la concluzia cu caracter general că prin

contestaţie la executare nu se poate schimba sau modifica solu ţ iacare a c ă p ă tat autoritate de lucru jduecat . Deci contestaţia laexecutare este doar un mijloc procesual, cu caracter jurisdic ţ ional ,care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărîrii penaledefinitive, dacă s–a ivit un incident prevăzut de lege pînă în acestmoment, în cursul executării pedepsei, dacă incidentul s–a ivit înperioada executării ei şi chiar după ce s–a executat pedeapsa, dar înlegătură cu executarea ei. Este un mijloc procesual de a se asigurapunerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărîrii penaledefinitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii dedrept penal şi de drept procesual penal care se referă la executareaunei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, legea

prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executareacondamnării, dar exclude posibilitatea ca pe această cale să fieafectată autoritatea de lucru judecat.

2) Cazurile de contestaţie la executareÎn art. 461 se prevăd patru cazuri de contestaţie la executare; ultimulcaz avînd în vedere şi “orice alt incident în cursul executării”, se lasăposibilitatea ca jurisprudenţa să admită contestaţia la executare şipentru incidente care nu sînt nominalizate de lege, dar care

îndeplinesc cerinţele legii.a) Cînd s–a pus în executare o hotărîre care nu

era definitivăS–au arătat cazurile în care hotărîrea penală rămîne definitivă, printrecare şi situaţiile în care nu s–a făcut apel sau recurs în termenulprevăzut de lege. Atunci cînd termenul de apel sau de recurs curge de



DPP–ps–297la comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărîrii de condamnare,este posibil ca judecătorul delegat să reţină că în termenul legal, darpe care l–a calculat în mod greşit că începe să curgă de la pronunţare,nu s–a declarat apel sau recurs, astfel încît, socotind că hotărîrea arămas definitivă, a procedat la punerea ei în executare. Partea pentrucare termenul de apel sau de recurs curge de la comunicarea uneicopii de pe dispozitivul hotărîrii, poate face contestaţie contraexecutării hotărîrii şi, dovedind că aceasta nu a rămas definitivă,

fiindcă termenul de apel sau de recurs, în lipsa comunicării, nu a începută să curgă, să ceară anularea execut ă rii . După admitereacontestaţiei şi anularea executării, instanţa de executare dispunecomunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărîrii părţii în drept,pentru a începe să curgă termenul de apel sau de recurs. Se pot întîlnişi alte situaţii cînd se pun în executare dispoziţii ale unei hotărîri carenu este definitivă şi care sînt supuse contestaţiei la executare.

b) Cînd executarea este îndreptată împotrivaaltei persoane decît cea prevăzută înhotărîrea de condamnare

Acest caz, destul de rar întîlnit în practică, presupune că executareanu s–a îndreptat împotriva persoanei condamnate, ci a unei altepersoane, cu acelaşi nume şi prenume, dar cu alte date de identitate.Prin contestaţia la executare această persoană poate să dovedeascăcă nu este persoana condamnată şi să ceară încetarea executării

împotriva sa, urmînd a fi pusă în executare condamnarea împotrivapersoanei real condamnate. Prin contestaţia la executare,condamnatul nu poate cere instanţei să stabilească nevinovăţia sa,aceasta putîndu–se obţine numai printr–o cale de atac extraordinară,ci doar constatarea că nu există identitate între persoana sa şipersoana condamnată.

c) Cînd se iveşte vreo nelămurire cu privire lahotărîrea care se execută sau vreo

împiedicare la executarePoate exista nelămurire la o hotărîre penală de condamnare cuexecutare la locul de muncă dacă s–a omis a se trece care esteunitatea unde va presta munca cel condamnat sau se dispunecomputarea detenţiei preventive, fără a se indica durata de timpcomputată; în aceste cazuri, prin contestaţie la executare se poate dalămurirea necesară, indicîndu–se unitatea unde se va presta muncasau durata care se compută din pedeapsă.Există împiedicare la executare cînd, deşi executarea hotărîriidefinitive a fost suspendată într–o cale de atac extraordinară,persoana condamnată este privată de libertate în executareapedepsei între timp suspendate; prin contestaţie la executare se potanula formele de executare a pedepsei, ca urmare a suspendăriiexecutării dispusă de instanţa competentă.

d) Cînd se invocă amnistia, graţierea sau oricealtă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit încursul executării

Amnistia poate constitui un caz de contestaţie la executare numaiatunci cînd a intervenit după ce hotărîrea de condamnare a rămasdefinitivă, iar înlăturarea executării pedepsei nu s–a făcut din oficiu decătre judecătorul delegat, sau acesta a respins cererea de aplicare aamnstiei sub motivaţia că cel condamnat este exceptat de lege; prin

contestaţie la executare se poate obţine de la instanţa de executareaplicarea amnstiei omise sau refuzate de a fi aplicată. În cazul în careamnistia a intervenit în cursul judecăţii, iar instanţa a considerat că nu



DPP–ps–298se aplică inculpatului, soluţia dată nu poate fi atacată prin contestaţiela executare, ci numai prin recurs în anulare. Dacă instanţa de recursa omis să aplice amnistia intervenită în cursul judecăţii, deşi eraoperantă în cauză, se poate cere, pe calea contestaţiei în anulare,

întemeiată pe art. 386 lit. c, să fie luată în considerare şi, dupăadmiterea contestaţiei în anulare, să se dispună încetarea procesuluipenal.

Jurisprudenţa a considerat, însă, admisibilă aplicarea amnistiei prin

intermediul contestaţiei la executare atunci cînd s–a avut în vedereconstatarea că cel condamnat nu mai este în stare de recidivădatorită intervenţiei amnistiei199.Prin contestaţie la executare se poate invoca prescripţ ia executăriipedepsei (art. 125 Cod penal), nu şi a răspunderii penale, căci aceastatrebuie să fie aplicată prin hotărîrea pusă în executare. Gra ţ iereapedepsei, intervenită în cursul executării hotărîrii, se aplică de către

judecătorul delegat cu executarea; însă cînd acesta consideră căgraţierea condiţionată nu operează în cazul unui anumit condamnat,acesta poate introduce contestaţie la executare ca, prin procedură

jurisdicţională, să se stabilească dacă i se aplică sau nu graţierea.Legea se referă la orice alt ă cauz ă de stingere sau de micşorare apedepsei. În caz de adulter, soţul inocent poate cere, după rămînereadefinitivă a hotărîrii, încetarea executării pedepsei (art. 304 al. 3 Codpenal); cînd după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnareintervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s–a pronunţat condamnarea, poate fi folosită contestaţia la executarepentru încetarea executării pedepsei, a măsurilor de siguranţă şi amăsurilor educative pronunţate în baza legii vechi (art. 12 Cod penal);de asemenea, se poate cere reducerea obligatorie ori facultativă apedepsei ce mai este de executat (art. 14 şi 15 Cod penal);contestaţia la executare este admisibilă numai dacă legea nouă aintervenit în cursul executării pedepsei, nu şi după executarea ei în

întregime.În fine, acest caz se referă la orice alt incident ivit în cursul executăriipedepsei200.Pentru ca un “incident” să poată forma caz de contestaţie laexecutare se cer îndeplinite două condiţii:

– incidentul să se ivească în cursul executării pedepsei – deci o împrejurare ce nu putea fi avută în vedere la pronunţareahotărîrii de condamnare, deoarece altfel neaplicarea sa decătre instanţă este o eroare de judecată ce nu poate fi

înlăturată decît printr–o cale de atac extraordinară201;

199 Dacă un inculpat a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune, cureţinerea stării de recidivă, iar ulterior intervine un act de graţiere, inaplicabilrecidiviştilor, poate cere, prin contestaţie la executare, să se constate că între timp infracţiunea pentru care fusese condamnat în stare de recidivă afost amnistiată; fiind înlăturat primul termen al recidivei, condamnatul nu maieste recidivist, fiindu–i aplicabil actul de graţiere. Contestaţia la executarepoate avea, însă, ca obiect numai constatarea că cel condamnat nu mai esterecidivist pentru a i se aplica actul de graţiere; toate celelalte dispoziţii alehotărîrii definitive rămîn în vigoare, inclusiv pedeapsa aplicată iniţial.200 În practică s–au considerat ca incidente ce pot fi înlăturate princontestaţie la executare: cînd nu s–a dedus, prin hotărîrea definitivă, dindurata pedepsei durata reţinerii şi arestării preventive; cînd s–a cerutschimbarea locului de muncă pe motiv de boală a condamnatului sau

reducerea activităţii unităţii, reevaluarea măsurii educative aplicate unuiinculpat minor pentru mai multe infracţiuni, din care numai unele au fostgraţiate.



DPP–ps–299 – incidentul să se refere la executarea hotărîrii, fără să atragă

schimbări în dispozitivul hotărîrii definitive de condamnare, sărespecte deci autoritatea de lucru judecat202.

§1. Procedura contestaţiei la executare1) Rezolvarea contestaţiei la executare

Instanţa competentă să rezolve contestaţia la executare este instan ţ ade executare; dacă cel condamnat este deţinut sau execută pedeapsala locul de muncă, contestaţia se introduce la instan ţ acorespunz ă toare în grad în a cărei rază teritorială se află locul dedeţinere sau unitatea unde cel condamnat prestează munca.Competenţa nu este alternativă, în sensul că se poate introducecontestaţia la oricare dintre cele două instanţe, ci determinată înraport cu situaţia celui condamnat, dacă se află sau nu deţinut încursul executării pedepsei sau la locul de muncă. De la această regulăse face o excepţie pentru situaţia în care contestaţia se întemeiază pecazul de sub art. 461 lit. c – “cînd se iveşte vreo nelămurire cu privirela hotărîrea care se execută sau vreo împiedicare de la executare” –competenţa revenind instanţei care a pronunţat hotărîrea ce seexecută, căci aceasta poate da lămuririle necesare. În cazul în care

contestaţia este îndreptată împotriva actelor de executare privind“confiscarea averii” dispusă înainte de 1991, competentă de asoluţiona este instanţ a civilă, potrivit legii civile.Compunerea instanţei este cea prevăzută de lege pentru judecata înprimă instanţă (cu un singur judecător la instanţele civile şi doi

judecători la cele militare).Procedura de judecată a contestaţiei la executare este cea prevăzutăpentru celelalte proceduri de executare (examinată anterior). În cursul

judecării contestaţiei se administrează probele necesare pentrudovedirea cauzelor de stingere sau de micşorare a pedepsei sauincidentul la executare invocat de condamnatul contestator.Rezolvarea contestaţiei la executare diferă după cazul invocat:

– în primul caz, cînd hotărîrea nu este definitivă, se anuleazăformele de executare şi se dispune îndeplinirea formalităţilor decomunicare a copiei de pe dispozitiv celui în drept;

– în cazul cînd o altă persoană decît condamnatul este arestată înexecutarea pedepsei, aceasta este pusă în libertate, iarexecutarea continuă împotriva persoanei condamnate;

– dacă există vreo nelămurire, aceasta este lămurită şiexecutarea poate avea loc în sensul lămuririi obţinute;

201 Practica judiciară a statuat că nu poate forma obiectul contestaţiei laexecutare aplicarea stării de revidivă care nu fusese reţinută prin hotărîrea

de condamnare sau fusese greşit reţinută.202 S–au considerat inadmisibile contestaţiile la executare prin care sesolicita schimbarea încadrării juridice şi reducerea pedepsei, în raport de oreevaluare a pagubei sau ca urmare a declarării parţial neconstituţionale decătre Curtea Constituţională a unor dspoziţii privind infracţiunile contraavutului obştesc, deoarece efectele deciziei Curţii Constituţionale nuconstituie un incident la executare; de asemenea, reexaminarea pedepseipentru care s–a aplicat în mod greşit un act de graţiere prin hotărîrea decondamnare ori reexaminarea cuantumului pagubei stabilită printr–o hotărîredefinitivă sau calculul greşit de către instanţa de fond a unui rest depedeapsă neexecutat. Nu este admisibilă contestaţia la executare şi atuncicînd sînt prevăzute proceduri speciale la executare, cum ar fi liberareacondiţionată sau întreruperea executării pedepsei pe caz de boală; în fine, pe

calea contestaţiei la executare nu se poate reveni asupra unor măsuri desiguranţă deja executate, cum ar fi restituirea unor lucruri confiscate şitrecute în patrimoniul statului.



DPP–ps–300 – în cazul prevăzut în art. 461 lit. d, rezolvarea trebuie să

corespundă obiectului contestaţiei, prin încetarea executării încaz de amnistie, graţiere, prescripţie, computarea durateiarestării preventive, dacă aceasta nu s–a dispus prin hotărîreade condamnare, micşorarea pedepsei în cazul intervenirii uneilegi noi etc.

1) Contestaţia privitoare la despăgubirile civile şi amenzile judiciare (art. 463)

În cazul în care contestaţia se referă la modul în care se executădispozi ţ iile civile ale hotărîrii sau cheltuielile judiciare acordatepărţilor, este competentă instanţa de executare, în primele douăcazuri de contestaţie, iar în cel de–al treilea (lit. c) instanţa care apronunţat hotărîrea ce se execută. Al patrulea caz se referă numai lalatura penală.Procedura de rezolvare este aceeaşi ca şi la contestaţia în executare adispoziţiilor penale, aplicîndu–se regulile de procedură penală.Contestaţia contra actelor de executare privind confiscarea averii sesoluţionează de instanţa civilă, potrivit legii civile.Contestaţia privitoare la amenzile judiciare (art. 464) este decompetenţa instanţei care le–a pus în executare, iar rezolvarea seface după aceleaşi reguli exaaminate anterior.



DPP–ps–301T i t l ul V IPROCEDURILE

SPECI

ALE

a

.Pr oced ur i l

e s

peci al e d e ur m



DPP–ps–302Normele de drept cuprise în partea generală a Codului de procedurăpenală şi normele de drept care reglementează urmărirea penală,

judecata şi executarea hotărîrilor penale cuprinse în partea specială aCodului sînt prevăzute a fi aplicate în toate cauzele penale, fărădeosebire de tipul şi gravitatea infracţiunilor săvîrşite, de vîrsta,profesia şi statutul juridic al celor care le–au săvîrşit. În concepţialegiuitorului, aceste norme juridice, aplicabile oricăror cauze penale,sub denumirea de procedura de drept comun sau procedura

obiş nuit ă, sînt de natură să asigure cel mai bine aflarea adevărului înfiecare cauză penală şi soluţionarea acestora potrivit legii. Ca urmare,procedura obişnuită sau de drept comun reprezintă cadrul normal aldesfăşurării procesului penal.Practica legislativă din cele mai multe ţări a cunoscut şi aşa-numitele“proceduri speciale” de urmărire şi de judecată în acele cazuri în careexistă factori care să justifice urgentarea desfăşurării procesuluipenal, garanţii speciale în vederea ocrotirii unor categorii de infractori,solemnitatea corespunzătoare inculpaţilor cu funcţii de răspundere înstat etc. Ca urmare, a apărut practica legiferării unor procedurispeciale, cu elemente derogatorii de la procedura obişnuită. Aşa s–aprocedat cu regulile de competenţă privind pe demnitari, militari,magistraţi; cu regulile privind asistenţa juridică obligatorie a militarilor

în termen sau cu termen redus, a celor deţinuţi sau internaţi medical,a celor ce nu–şi pot face singuri apărarea. Însă cînd se au în vedere uncomplex de derogări de la procedura obişnuită, legiuitorul procedeazăla reglementarea unor proceduri speciale, înscrise în partea specială aCodului de procedură penală sau în legi speciale, cuprinzînd norme deprocedură penală derogatorii de la procedura obişnuită.Se poate defini procedura special ă ca un complex de norme dedrept procesual penal care instituie, pentru anumite cauze penale, odesfăşurare a procesului penal parţial diferită de procedura obişnuită.Procedura specială, cuprinzînd norme speciale faţă de normele

generale ale procedurii obişnuite, are faţă de aceasta poziţia normelorspeciale faţă de normele generale. Normele speciale nu se aplicădecît în cauzele în care există o derogare expresă de la proceduraobişnuită; procedura specială se realizează şi prin normele proceduriiobişnuite pentru toate chestiunile pentru care nu se face nici oderogare în reglementarea procedurii speciale; o normă privindprocedura specială derogă întotdeauna de la procedura obişnuită, întimp ce o normă generală posterioară uneia speciale nu abrogă normaspecială derogatorie decît în cazul în care se prevede în mod expres.Ca urmare a acestor relaţii între procedura obişnuită şi proceduraspecială, în reglementarea unei astfel de proceduri legiuitorul trebuiesă aibă în vedere următoarele îndatoriri:

– să stabilească cu precizie cauzele în care se aplică proceduraspecială, normele derogatorii fiind de strictă interpretare;

– să prevadă normele derogatorii de la procedura obişnuită astfel încît să dea formă unei proceduri speciale, şi nu numai unorelemente de derogare;

– să precizeze că acolo unde nu se derogă se aplică normeleprocedurii obişnuite.

1) Criterii de reglementare a procedurilor specialede urmărire şi de judecată a unor cauze penale

Un criteriu de reglemntare a unor proceduri speciale îl constituieanumite st ă ri ş i calit ăţ i ale persoanei trase la răspundere penală.

Starea de minoritate a infractorului impune un mod speical deurmărire şi de judecată, care să întărească protecţia sa procesuală,





DPP–ps–304flagrante; pe de o parte, prinderea infractorului în momentul săvîrşiriiinfracţiunii sau imediat după aceasta înlătură o probaţiune de durată,prinderea în flagrant fiind considerată o dovadă suficientă devinovăţie; pe de altă parte; modul în care a fost prins făptuitorulasupra faptei stîrneşte indignarea populaţiei şi, ca urmare, necesită oripost ă imediat ă din partea justiţiei, ceea ce implică urgenţă înurnărire şi în judecată. Se asigură totodată şi contribuţia cetăţenilor lacombaterea infracţiunilor, prin dreptul acordat acestora de a prinde

pe făptuitor în cazul infracţiunilor flagrante şi de a–l preda poliţiei. Sepune astfel accentul pe prevenirea săvîrşirii de infracţiuni, dată fiindriposta fermă şi imediată desfăşurată de autoritatea judiciară.În dezvoltarea legislaţiei noastre de procedură penală s–au prevăzutfie dispoziţii speciale pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilorflagrante, fie chiar proceduri speciale determinate de acesteinfracţiuni208.

2) Noţiunea de infracţiune flagrantăÎn art. 465 se dă definiţia infrac ţ iunii flagrante, în sesnul că esteinfracţiunea descoperită în momentul săvîrşirii sau imediat dupăsăvîrşire. Această definiţie se referă la infracţiunea tipic ă flagrantă,căci legea prevede şi o infracţiune denumită cvasiflagrantă.“Descoperirea” presupune că a fost constatată fapta în momentulsăvîrşirii sau imediat după săvîrşire; legea referindu–se la “săvîrşireainfracţiunii”, se aplică dispoziţiile art. 144 Cod penal, care înţelegeprin această sintagmă “săvîrşirea oricăreia din faptele pe care legeale pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şiparticiparea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice”.În Codul de procedură penală anterior se prevedea că infracţiuneacontinu ă se consideră flagrantă pînă la încetarea acţiunii delictuoase;fără a exista vreo dispoziţie specială în Codul actual pentruinfracţiunea continuă, se poate considera că aceasta este flagrantădacă se descoperă înainte de încetarea acţiunii infracţionale. În ce

priveşte infracţiunea continuat ă, dacă a fost descoperit în momentulsăvîrşirii sau imediat după săvîrşire unul din actele materiale care ocompun, nu pot fi considerate în flagranţă şi celelalte acte săvîrşiteanterior, căci acestea trebuie dovedite printr–o procedură obişnuită deprobaţiune. Infracţiunea complex ă este flagrantă dacă toate acţiunileinfracţionale care o compun au fost descoperite în momentul săvîrşiriisau imediat după săvîrşirea lor.Descoperirea infracţiunii trebuie făcută în momentul s ă v îr ş irii sauimediat dup ă s ă v îr ş ire; dacă momentul săvîrşirii este determinabil dedescoperirea infracţiunii în cursul efectuării acţiunii prevăzute de legeşi a producerii rezultatului, pentru determinarea perioadei de“imediat” după săvîrşire, legea nu are nici o precizare, dînd un sensgeneral de “aproape în timp” de momentul săvîrşirii infracţiunii;aceasta poate însemna un timp calculat în minute, dar, dacă

împrejurările săvîrşirii infracţiunii o cer, chiar o perioadă mai

208 Sub Codul de procedură penală din 1864, care dădea o definiţieinfracţiunilor flagrante, s–a adoptat Legea din 1913 a “micului parchet”, princare se simplifica trimiterea în judecată şi judecata unor infracţiuni săvîrşite în stare de flagranţă. Conţinutul general al acestei legi a fost inclus în Codulde procedură penală din 1936 care, fără a carcteriza urmărirea şi judecatainfracţiunilor flagrante ca o procedură specială, cuprindea dispoziţii specialeatît pentru cercetarea acestor infracţiuni, cît şi pentru judecata lor.Prin Decretul nr. 324/1957 s–au introdus în Codul anterior, între procedurilespeciale, şi “Procedura urgentă de urmărire sau judecată pentru anumite

pricini”, care se referea în principal la infracţiunile flagrante. O astfel deprocedură a fost reglementată şi de Codul de procedură penală din 1968 (art.465–479).



DPP–ps–305 îndelungată, cum ar fi urmărirea de către poliţei a infractorului care afugit de la locul unde a săvîrşit infracţiunea şi a fost prins prin aceastăurmărire.Caracterul tipic al infracţiuni flagrante implică şi prindereafăptuitorului în momentul săvîrşirii infracţiunii sau imediat dupăsăvîrşirea ei. Această condiţie, deşi nu este expres prevăzută de lege,se subînţelege în raport de justificarea procedurii urgente ainfracţiunilor flagrante; dacă nu se ştie cine este făptuitorul, nu există

dovada evidentă a vinovăţiei sale, deci nu se justifică folosirea uneiproceduri urgente şi simplificate; de asemenea, legea prevede căorice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor, iar organul deurmărire penală întocmeşte un proces-verbal în care consemneazădeclaraţiile învinuitului şi dispune reţ inerea sa, ceea ce implicăcunoaşterea făptuitorului din primul moment al descoperirii faptei sauimediat după săvîrşirea ei.Potrivit art. 465 al. 2, este, de asemenea, considerată flagrantă şiinfracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvîrşire:

– este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau destrigătul public;

– este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme,instrumente sau orice alte obiecte de natură a–l presupuneparticipant la infracţiune.

În aceste cazuri infracţiunea este denumită cvasiflagrant ă pentru că,deşi nu îndeplineşte cerinţele flagranţei (descoperirea ei în momentulsăvîrşirii sau imediat după săvîrşire) se află în condiţiile în carefăptuitorul a fost văzut şi urmărit după descoperirea infracţiunii sau afost găsit în circumstanţe (la locul infracţiunii, cu arme, instrumentesau obiecte) care conduc la concluzia că a participat la săvîrşireainfracţiunii. Urmărirea făptuitorului de persoana vătămată care–lacuză de comiterea infracţiunii, de martorii oculari care l–au văzutsăvîrşind infracţiunea sau de strigătul public (reacţia cetăţenilor

imediat după săvîrşirea infracţiunii) constituie suficiente dovezi caresă confirme învinuirea ce i se aduce. Nu poate fi însă cvasiflagranţăatunci cînd, după un anumit timp, făptuitorul este recunoscut

întîmplător de persoana vătămată, de martori, ca fiind acela care ar ficomis infracţiunea, sau care ar fi găsit întîmplător, la o verificare derutină, cu arme, instrumente sau alte obiecte care ar fi putut fi folositela comiterea infracţiunii; legea cere pentru flagranţă ca făptuitorul săfie “urmărit” sau “surprins”, ceea ce presupune o acţiune care să fiesituată în timp aproape de momentul comiterii infracţiunii şi să ducăla presupunerea că el este persoana care s–a implicat în săvîrşireainfracţiunii.Deci procedura urgentă a unor infracţiuni flagrante solicită, în primulrînd, condiţia ca infracţiunea să îndeplinească cerinţele flagranţeipropriu-zise sau ale cvasiflagranţei, constatate de un organ deurmărire penală, sesizat cu săvîrşirea infracţiunii, într–un proces-verbal de infracţiune flagrantă. Acest proces-verbal nu numai că estemijlocul de probă prin care se stabileşte săvîrşirea infracţiunii, dareste şi actul prin care se constată flagranţa; fără o astfel deconstatare nu se poate deschide procedura specială urgentă deurmărire şi de judecată a unor infracţiuni flagrante.Codul de procedură penală prevede, însă, pentru deschidereaprocedurii penale, în afară de constatarea flagranţei, şi alte condiţiicare se referă la gravitatea infracţiunii, exprimată prin pedeapsa

prevăzută de lege pentru acea infracţiune, precum şi săvîrşirea ei înanumite locuri stabilite de lege. Dacă astfel de condiţii nu sînt îndeplinite, nu se poate desfăşura această procedură urgentă.



DPP–ps–306Codul de procedură penală are unele dispoziţii speciale care se aplicătuturor infracţiunilor flagrante sau cvasiflagrante, chiar dacă nu sepoate recurge la procedura urgentă; dintre acestea:

– în cazul infracţiunilor flagrante poliţistul poate efectuapercheziţii domiciliare fără autorizarea prealabilă a procurorului(art. 101 al. 3);

– organele de constatare prevăzute în art. 214 şi 215 au obligaţiasă prindă şi să înainteze de îndată pe făptuitor procurorului,

împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele de probă; – se poate dispune reţinerea sau arestarea făptuitorului în

condiţiile în care pedeapsa pentru infracţiunea flagrantă estemai mare de 3 luni (faţă de celelalte infracţiuni pentru care secere să fie mai mare de 1 an sau 2 ani – art. 148 lit. b);

– organul de urmărire penală este obligat să constate săvîrşireainfracţiunii flagrante chiar în lipsa plîngerii prealabile, dacălegea cere o astfel de plîngere (art. 280 al. 1).

Aceste dispoziţii se aplică, în măsura în care sînt compatibile cuderogările prevăzute de procedura specială, şi infracţiunilor care

îndeplinesc condiţiile de a putea fi urmărite şi judecate dupăprocedura specială urgentă.

§1. Condiţiile ce trebuie îndeplinite ca infracţiuneaflagrantă să deschidă procedura specială

1) Infracţiunea flagrantă să fie pedepsită prin legecu închisoare mai mare de 3 luni şi cel mult 5 ani, precum şi formele agravate ale acestei infracţiuni (art. 466)

Impunînd această condiţie, legiuitorul a înţeles să nu admită aplicareaprocedurii urgente în cazul unor infracţiuni de minimă importanţă(pedepsite cu amenda sau cu închisoare pînă la 3 luni), dar nici deprea mare gravitate (stabilindu–se limita la cel mult 5 ani închisoare),deoarece pentru infracţiunile lipsite de gravitate nu se justifică

această procedură, iar pentru cele mai grave trebuie să existegaranţiile procedurii obişnuite.S–au purtat discuţii asupra înţelesului noţiunii de “forme agravate” aleinfracţiunii pedepsite de lege cu cel mult 5 ani închisoare; s–a ajuns laconcluzia că legea nu se referă la săvîrşirea infracţiunii încircumstanţele agravante prevăzute în art. 75 Cod penal, cum aususţinut unii autori, ci la săvîrşirea ei în condiţiile ce determină

încadrarea într–o infracţiune calificată sau într–o formă agravată,conform prevederilor din partea specială a Codului penal sau a altorlegi speciale, chiar dacă acestea atrag pedepse ce depăşesc 5 ani

închisoare209.Agravarea pedepselor pentru numeroase infracţiuni, prin Legea nr.140/1990, a determinat o reducere a sferei de aplicare a proceduriiurgente210.

1) Infracţiunea flagrantă trebuie să fie săvîrşită fieîn anumite localităţi, fie în anumite locuri în afaraacestor localităţi, prevăzute de lege (art. 466)

Legea se referă la:

209 Ultrajul fiind pedepsit cu închisoare între 3 luni şi 4 ani, încadrîndu–se înlimitele de cel mult 5 ani, va putea fi aplicată procedura urgentă în cazulultrajului cu violenţă, pedepsit cu închisoare de la 6 luni la 7 ani, fiind formaagravată a primei infracţiuni.210 Infracţiunilor contra patrimoniului, cărora înainte de 1996 li se putea

aplica procedura urgentă, astăzi fiind pedepsite chiar în forma lor simplă cupedepse care depăşesc 5 ani închisoare, nu li se mai poate aplica aceastăprocedură,d eşi sînt de multe ori descoperite în stare de flagranţă.



DPP–ps–307 – săvîrşirea infracţiunii flagrante în municipii ş i oraş e, ţinîndu–se

seama de aglomeraţia care se poate produce şi de frecvenţainfracţiunilor comise în aceste unităţi teritoriale;

– locuri situate în afara municipiilor şi oraşelor, dar care presupuno anumită aglomeraţie, cum sînt mijloacele de transport încomun, b îlciuri , t îrguri , porturi, aeroporturi, g ă ri şi la orice locaglomerat , permanent sau temporar, din afara situaţiilorarătate (de exemplu întrunire, competiţie sportivă, ceremonie

religioasă desfăşurată în afara oraşelor).Condiţia de loc a săvîrşirii infracţiunii are în vedere în specialposibilitatea constatării infracţiunii în stare flagrantă, aglomeraţia dîndposibilitatea existenţei unor martori oculari, a urmăririi şi prinderiifăptuitorului imediat după săvîrşirea infracţiunii, a intervenirii de

îndată a organelor de urmărire penală.1) Introducerea plîngerii prealabile în termen de 24

de ore, cînd infracţiunea flagrantă este supusă plîngerii prealabile a persoanei vătămate ce seadresează organelor de urmărire penală

Şi infracţiunile supuse plîngerii prealabile pot fi descoperite în condiţiide flagranţă; cum începerea urmăririi penale implică introducereaplîngerii prealabile, iar procedura este de natură urgentă, ca ocondiţie pentru aplicarea procedurii urgente s–a prevăzut un termenscurt de intervenţie, de 24 de ore; pe de o parte, infracţiuneaflagrantă să fie dintre acele infracţiuni pentru care plîngereaprealabilă se introduce la organele de urmărire penală, (deci cuexcluderea infracţiunilor prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a), iar pe dealtă parte, ca plîngerea prealabilă să fie introdusă în termen de celmult 24 de ore de la săvîrşirea infracţiunii flagrante. În cazul acestorinfracţiuni, organul de urmărire penală este obligat să constate, prinproces-verbal, săvîrşirea infracţiunii flagrante şi să cheme persoanavătămată pentru a o întreba dacă înţelege să facă plîngere prealabilă

în termenul de 24 de ore. Introducînd plîngerea prealabilă în acesttermen, persoana vătămată deschide posibilitatea aplicării proceduriiurgente şi a acestor infracţiuni.

2) Cazuri de neaplicare a procedurii urgente deurmărire şi de judecare a infracţiunilor flagrante(art. 479)

O infracţiune flagrantă, deşi îndeplineşte condiţiile prevăzute în art.466, nu provoacă aplicarea procedurii urgente în următoarele situaţii:a) Dacă este săvîrşită de un minor . Legea a stabilit o procedură

specială de urmărire şi de judecare a infractorilor minori, cugaranţiile necesare de protecţie a acestei categorii de infractori,astfel încît nu se poate înlocui cu această procedură urgentă, carepresupune mai puţine garanţii procesual penale.

b) Dacă infracţiunea face parte dintre infracţiunile prevăzute în art.279 al. 2 lit. a. Şi pentru aceste infracţiuni este reglementată oprocedură atipică, deoarece plîngerea se adresează instanţei de

judecată, fără a se mai efectua urmărirea penală. De aceeaorganul de urmărire penală este obligat să constate prin proces-verbal săvîrşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 279al. 2 lit. a, urmînd să trimită – dacă persoana vătămată o cere –constatările făcute instanţei sesizate prin plîngerea prealabilă. Înaceste cazuri plîngerea prealabilă urmează regimul său firesc, însensul că se introduce în termen de două luni de la cunoaşterea

făptuitorului.c) Infracţiunile prevăzute în art. 2 şi 3 din Decretul nr. 304/1974pentru înfiinţarea şi organizarea de secţii maritime şi fluviale la



DPP–ps–308unele instanţe judecătoreşti şi unităţi de procuratură, cărora nu lise aplică procedura urgentă chiar dacă sînt flagrante.

1) Infracţiuni concurente, indivizibile sau conexe (art.476)

Există posibilitatea ca infracţiunea flagrantă, îndeplinind condiţiile degravitate şi de loc, să se afle în concurs, în stare de indivizibilitate sauconexitate cu infracţiuni care nu sînt flagrante sau nu îndeplinesccondiţiile cerute de lege pentru aplicarea procedurii urgente. Starea

de indivizibilitate, de conexitate şi de concurs de infracţiuni implicălegături care cer urmărirea şi judecarea împreună a tuturorinfracţiunilor. Legea rezolvă această situaţie în raport de posibilitateade a se urmări şi judeca separat infracţiunea flagrantă. În caz deconcurs de infracţiuni, cînd există întotdeauna posibilitateadisjungerii, infracţiunea flagrantă va urma procedura urgentă, iarinfracţiunile neflagrante în concurs vor urma procedura obişnuită.În caz de indivizibilitate şi conexitate între infracţiuni flagrante,

îndeplinind condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea proceduriiurgente, şi infracţiuni care nu îndeplinesc aceste condiţii, se pot

întrevedea două posibilităţi: – dacă infracţiunea flagrantă poate fi disjunsă de celelalte

infracţiuni, se vor urma două proceduri diferite: pentruinfracţiunea flagrantă se va aplica procedura urgentă, iarpentru celelalte infracţiuni indivizibile şi conexe proceduraobişnuită;

– dacă disjungerea nu este posibilă, urmărirea şi judecarea se vaface pentru toate infracţiunile după procedura obişnuită.

În acest mod, procedura urgentă nu se aplică infracţiunilorneflagrante sau care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, chiardacă sînt indivizibile sau conexe cu infracţiuni cărora li se aplicăaceastă procedură.

§1. Procedura urgentă de urmărire şi de judecare a

infracţiunilor flagrante1) Caracterizare

Procedura de urmărire şi judecare a infracţiunilor flagrante secaracterizează prin urgen ţă şi simplificarea formelor procesuale,precum şi prin m ă surile preventive obligatorii luate împotriva

învinuiţilor şi inculpaţilor.Urgenţ a este justificată prin aceea că fapta şi împrejurările în care afost săvîrşită, precum şi indentitatea persoanei care a săvîrşit–o sîntstabilite cu certitudine, prin descoperirea infracţiunii în momentulsăvîrşirii şi prin prinderea făptuitorului asupra faptei sau imediat dupăcomiterea ei; nu mai subzistă astfel necesitatea administrării probelor,care poate impune o perioadă mai îndelungată de timp. Deasemenea, urgenţa este justificată de producerea unei reacţii ferme şirapide a societăţii, în condiţiile în care prinderea infractorului asuprafaptei scandalizează opinia publică, care cere o imediată condamnarea celui vinovat. Urgenţa se manifestă prin termenele scurte în caretrebuie să se desfăşoare urmărirea şi judecata.Urgenţa procedurii atrage, în mod necesar, simplificarea formalităţilorprocesuale şi procedurale. În afară de reducerea la minimum aprobatoriului, sînt eliminate actele de începere a urmăririi penale, deprezentare a materialului de urmărire penală învinuitului şi întocmireareferatului de terminare a urmăririi penale.În fine, termenele scurte în care trebuie să se efectueze urmărirea şi

judecata impun prezenţa învinuitului şi a inculpatului în faţa organelorde urmărire penală şi a instanţei de judecată, ceea ce determinăluarea obligatorie a m ă surilor de privare de libertate a învinuitului şi a



DPP–ps–309inculpatului pe tot parcursul procedurii urgente, fiind asigurată astfelprezenţa sa la desfăşurarea procesului.Procedura urgentă se justifică numai în măsura în care aflareaadevărului este realizată cu certitudine; de aceea, dacă acest obiectivnu poate fi realizat în termenele scurte prevăzute de lege, datorităunor împrejurări referitoare la modul în care a fost constatatăinfracţiunea sau la situaţia personală a învinuitului sau inculpatului,cauza se desfăşoară potrivit procedurii obiş nuite, atît în cadrul

urmăririi penale, cît şi al judecăţii.1) Procedura specială de urmărire penală (art. 467–

470)Procedura de urmărire penală începe cu întocmirea procesului-verbal

în care se consemnează cele constatate cu privire la fapta săvîrşită şila persoana celui care a săvîrşit–o.Competenţa de a întocmi procesul-verbal revine “organului deurmărire penală” – organele de cercetare penală şi procurorii. Întrucîtlegea nu fixează o regulă de competenţă între organele de urmărirepenală pentru întocmirea procesului-verbal şi nici pentru efectuareacercetării penale, competenţa revine organului de urmărire penalădeterminat de regulile generale de competenţă. Pentru a se daposibilitatea intervenirii la timp în constatarea infracţiunii flagrante,au aplicare dispoziţiile art. 213, potrivit cărora organul de cercetarepenală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferăamînare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este decompetenţa sa. Organul de cercetare penală care se află în poziţiacea mai accesibilă pentru constatarea unei infracţiuni flagrante estechemat să procedeze la întocmirea procesului-verbal, chiar dacăinfracţiunea cade în competenţa obligatorie a procurorului, potrivitart. 209 al. 3.Nu sînt competente să întocmească procesul-verbal de constatare aunei infracţiuni flagrante organele de constatare prevăzute în art. 214,

215.Cercetarea penală este simplificată. Organul de urmărire penală întocmeşte procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, care,chiar dacă nu cuprinde dispoziţia de începere a urmăririi penale,

îndeplineşte sarcinile acesteia, căci organul de urmărire se investeştecu efectuarea urmăririi penale, iar persoana urmărită devine învinuit .În procesul-verbal de constatare trebuie descrisă fapta şi împrejurările

în care a fost săvîrşită, din care să rezulte că a fost descoperită înstare de flagranţă, precum şi datele din care rezultă vinovăţia

învinuitului. În acest proces-verbal se consemnează şi declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate (persoana vătămată,martorii oculari, persoanele care l–au prins pe făptuitor). Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fostascultate, cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile saupot face obiecţii cu privire la acesta. Obiecţiile se pot referi şi la modul

în care a fost descrisă fapta şi caracterul ei flagrant. Procesul-verbalse semnează de organul de urmărire penală care l–a încheiat, de

învinuit şi de persoanele ascultate. Dacă nu sînt luate în considerareobiecţiile făcute, persoanele ascultate pot refuza semnareaprocesului-verbal, despre aceasta făcîndu–se menţiune în procesul-verbal.De principiu, administrarea probelor în cursul urmăririi penale sepoate reduce numai la cele consemnate în procesul-verbal. Organul

de urmărire penală poate însă lua declaraţii separate celor ascultaţi,insistînd asupra unor amănunte, sau poate strînge şi alte probe prinobiecte materiale, înscrisuri, constatări medico-legale.



DPP–ps–310Re ţ inerea învinuitului pe timp de 24 de ore este obligatorie. Lasesizarea organului de cercetare penală sau din oficiu, procurorulemite mandat de arestare preventivă a învinuitului pe timp de celmult 5 zile; măsura arestării preventive a învinuitului se ia atunci cîndcercetarea penală nu a fost terminată în cele 24 de ore cît dureazăreţinerea. Sînt aplicabile dispoziţiile art. 23 al. 5 din Constituţie,potrivit cărora celui reţinut sau arestat i se aduc la cunoştinţă, înlimba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar

învinuirea în cel mai scurt timp; învinuirea se aduce la cunoştinţa învinuitului numai în prezenţa unui avocat ales sau din oficiu. Acesteprevederi sînt implicit realizate prin citirea procesului-verbal deconstatare a infracţiunii flagrante, ceea ce implică în acest momentprezenţa avocatului ales sau din oficiu.Considerînd că cercetarea a fost terminată, fără a mai prezentamaterialul de urmărire penală învinuitului, deoarece acestuia i secitise procesul-verbal de constatare, organul de cercetare penală

înaintază dosarul procurorului, care procedează de îndată laverificarea sa. În urma verificării, dacă procurorul apreciază că sîntsuficiente dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dărechizitor prin care pune în mi ş care acţ iunea penală şi dispunetrimiterea în judecat ă a inculpatului, emiţînd totodată mandat dearestare ca inculpat . Potrivit legii, înainte de emiterea mandatului dearestare ca inculpat, procurorul trebuie să–l asculte pe inculpat. Înacest mod este sesizată instanţa de judecată.Cînd procurorul constată că nu este terminată cercetarea în cele 24de ore de reţinere, dispune arestarea învinuitului pe cel mult 5 zile şirestituie cauza organului de cercetare penală pentru a o continua,dînd termen 3 zile pentru terminarea ei. Pentru a se continua procesul

în procedura de urgenţă, terminarea cercetării trebuie să se înscrie încele 3 zile acordate de procuror. Dacă acest obiectiv nu poate fi

îndeplinit în termenul de 3 zile, cercetarea se continuă potrivit

procedurii obi ş nuite.Primind dosarul cu cercetarea terminată, în termenul acordat,procurorul trebuie să verifice lucrările de cercetare penală şi să sepronunţe asupra lor în cel mult 2 zile. Procurorul poate lua una dinurmătoarele măsuri:

– cînd constată că există vreunul din cazurile prevăzute în art.10, dispune, după caz, scoaterea de sub urm ă rire penală sauîncetarea urm ă ririi penale;

– cînd constată că fapta a fost săvîrşită în stare de flagranţă, îndeplineşte celelate condiţii prevăzute în art. 466, iar învinuitulse face vinovat de săvîrşirea faptei, dispune, prin rechizitor ,

punerea în mi ş care a acţ iunii penale, trimiterea în judecat ă şiarestarea preventiv ă a inculpatului , înaintînd dosarul instanţeicompetente să judece cauza;

– cînd constată că cercetarea nu este completă sau nu a fostefectuată în condiţii legale, dispune restituirea cauzei organuluide cercetare penală pentru completarea sau refacerea urmăririipenale. În acest caz, urmărirea se efectuează potrivit proceduriiobi ş nuite; în cadrul procedurii obişnuite nefiind obligatorieluarea măsurii arestării, procurorul se pronunţă cu privire lamăsura arestării preventive, la măsura provizorie de siguranţăsau la cele asigurătorii luate anterior.

Pentru a se continua procedura urgentă a infracţiunilor flagrante, este

necesar ca urmărirea să fie efectuată în cele 5 zile afectate de legeurmăririi penale în condiţii de urgenţă.



DPP–ps–311În mod firesc, emiterea rechizitoriului trebuie să aparţină procuroruluidin parchetul corespunzător instanţei competente să judece cauza înprimă instanţă.

1) Procedura specială de judecată a infracţiunilor flagrante (art. 471–477)

Cauzele privitoare la infracţiunile flagrante se judecă de instanţacompetentă să judece infracţiunea săvîrşită potrivit regulilor obişnuitede competenţă. Se face excepţie numai pentru judecătoriile din

Bucureşti, pentru care legea prevede că ministrul justiţiei poatedesemna una sau mai multe judecătorii să judece aceste cauze, cuexcluderea celorlalte judecătorii.

Judecata are loc după regulile procedurii obişnuite, cu excepţia unordispoziţii speciale care se aplică numai în cauzele privitoare lainfracţiunile flagrante, care îndeplinesc condiţiile de aplicare aprocedurii speciale.În ce priveşte m ă surile preg ă titoare pentru judecarea în primăinstanţă, se aplică următoarele prevederi speciale:

– termenul de judecată se fixează de urgenţă, astfel încît să nudepăşească 5 zile de la data primirii dosarului;

– părţile nu se citează, dar inculpatul este adus în modobligatoriu la judecată, altfel aceasta nu poate avea loc; înacest scop, inculpatul, care este deţinut, este citat de urgenţăcu indicarea de a fi adus la termenul de judecată;

– martorilor nu li se trimit citaţii, dar se emit mandate deaducere, pe care le execută organul de poliţie;

– inculpatul fiind arestat, trebuie asigurată asisten ţ a juridic ă;dacă nu are avocat ales, se iau măsuri pentru numirea unuiavocat din oficiu.

Ş edin ţ a de judecat ă este publică, orală, contradictorială şi nemijlocită;potrivit modificărilor recente aduse legii de organizare

judecătorească, cauza în primă instanţă la judecătorii, tribunale şi

curţi de apel se judecă de un singur judecător. Participareaprocurorului la judecată este obligatorie.Printre verific ă rile prealabile din şedinţa de judecată se numără:verificarea constituirii instanţei cu judecător care nu se află într–uncaz de incompatibilitate; prezenţa procurorului şi a inculpatuluiarestat, asistat de către avocat ales sau din oficiu; prezenţa părţiicivile sau a părţii vătămate care, fără a fi citate, pot lua parte la

judecată. În cazul în care verificările nu au dus la amînarea cuzei, setrece la verificarea dacă în cauză sînt întrunite condiţiile de flagranţă,constatată prin proces-verbal de către organul de urmărire penală,precum şi cele privind pedeapsa şi locul unde a fost săvîrşităinfracţiunea; de asemenea, să nu fie o infracţiune exclusă de laaplicarea procedurii urgente. Dacă aceste condiţii nu sînt îndeplinite,

judecata se face potrivit procedurii obişnuite. În cazul în care seconstată îndeplinirea condiţiilor de aplicare a procedurii urgente,

judecata se continuă cu cercetarea judecătorească.Cercetarea judec ă toreasc ă este simplificată. Instanţa ascultă peinculpat, persoana vătămată dacă este de faţă şi martorii prezenţi. Deregulă, judecata se mărgineşte la aceste probatorii, care sîntcoroborate cu lucrările din dosar, în special procesul-verbal deconstatare. Dacă este necesar, la cererea inculpatului, a procuroruluisau a părţii civile, eventual din oficiu, se poate dispune administrareaaltor probe (producerea unor înscrisuri, mijloace materiale de probă,

ascultarea unor martori). Pentru a nu se pierde caracterul urgent al judecăţii, instanţa ia măsurile necesare, direct sau prin organele depoliţie, ca aceste probe să fie administrate imediat sau la termenul



DPP–ps–312acordat în acest scop. Legea prevede că termenele acordate învederea administrării de probe nu pot depăşi, în total, 10 zile.Dezbaterile judiciare au loc potrivit procedurii obişnuite, avîndcuvîntul în ordine: procurorul, parta vătămată, partea civilă şiinculpatul, care îşi formulează concluziile şi propun soluţiilecorespunzătoare intereselor pe care le apără.În legătură cu ac ţ iunea civilă, pentru a nu fi stînjenită urgenţa de

judecată, se prevede că se admite constituirea de parte civilă dacă

pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amînarea judecăţii; cîndpersoana vătămată este o unitate din cele la care se referă art. 145Cod penal ori o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cuaceastă capacitate restrînsă, instanţa examinează acţiunea civilăchiar în lipsa acestora şi chiar dacă nu s–au constituit parte civilă,făcînd aplicarea principiului oficialităţii în ce priveşte acţiunea civilă încazurile arătate. Dacă rezolvarea acţiunii civile nu este posibilă întermenele fixate pentru latura penală, instanţa rezervă soluţionareaacţiunii civile pe calea unei acţiuni separate la instanţa civilă; în acestcaz, pentru a veni în sprijinul părţi civile, acţiunea este scutită de taxade timbru.Pronunţ area hot ă r îrii are loc în aceeaşi zi în care s–au încheiatdezbaterile sau cel mai tîrziu în următoarele două zile. Inculpatuldeţinut este adus la pronunţare pentru a curge termenul de apel de ladata pronunţării.Hotărîrea trebuie motivată în cel mult 24 de ore, faţă de 20 de zile laprocedura obişnuită.Instanţa se pronunţă şi asupra măsurii preventive ce trebuiemenţinută sau revocată în raport de soluţia dată; astfel, dacăinculpatul fusese pus în libertate, cauza suferind amînări, se poatedispune arestarea preventivă în caz de condamnare; dimpotrivă, dacăse dispune achitarea sau încetarea procesului penal ori condamnareacu suspendarea executării pedepsei sau la amendă, inculpatul arestat

preventiv va fi pus în libertate, măsura preventivă încetînd de drept.Hotărîrea pronunţată este supusă apelului, termenul de apel fiind însăredus la 3 zile de la pronun ţ are, dacă inculpatul a fost adus lapronunţare; altfel termenul va curge de la comunicarea copiei de pedispozitiv. Recursul împotriva hotărîrii date în apel este tot de 3 zile şicurge, de asemenea, de la pronunţare, afară de cazul în care, dinmotive justificate, inculpatul arestat nu a fost adus la pronunţare.

Judecarea cauzei în apel şi recurs se face de urgenţă. Legea nu maifixează durata termenelor de judecată, dar se are în vedere fixareaunor termene scurte. Judecarea în apel şi în recurs se desfăşoarăpotrivit procedurii obişnuite.

1) Infracţiuni care sînt urmărite şi judecate potrivit procedurii urgente, chiar dacă nu sînt flagrante

În primii ani după 1989 s–a procedat la incriminarea unor fapte carepuneau în pericol ordinea nouă instaurată, care infracţiuni, nefiindflagrante, se urmăresc şi se judecă potrivit procedurii urgente deurmărire şi de judecare a infracţiunilor flagrante (dacă sînt flagrante,nu este necesar să se îndeplinească şi celelalte condiţii pentruaplicarea procedurii urgente). Unele din actele normative care auintrodus procedura urgentă şi altor infracţiuni decît cele flagrante aufost abrogate între timp211, dar altele au rămas în vigoare. Astfel, seurmăresc şi se judecă potrivit procedurii urgente privind infracţiunileflagrante şi infracţiunile prevăzute în următoarele acte normative,

chiar dacă nu sînt flagrante şi nu îndeplinesc condiţiile de gravitate şide loc prevăzute în art. 466:

211 De exemplu Decretul–lege nr. 5/1989, Decretul–lege nr. 7/1990.



DPP–ps–313 – Decretul–lege nr. 15/1990 privind urmărirea, judecarea şi

pedepsirea unor infracţiuni de speculă; – Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor

activităţi comerciale ilicite; – Decretul–lege nr. 41/1990 privind asigurarea unui climat de

ordine şi legalitate; – Decretul–lege nr. 24/1990 privind sancţionarea ocupării abuzive

a locuinţelor din fondul locativ de stat;

– Legea nr. 88/1990 privind unele măsuri de ocrotire a organelorde stat, a instituţiilor publice, a sediilor partidelor şiformaţiunilor politice, a liniştii cetăţenilor şi a ordinii de drept.

Extinderea urmăririi şi judecării infracţiunilor flagrante şi asupra unorinfracţiuni care nu sînt flagrante sau nu îndeplinesc condiţiileprevăzute de lege pentru a atrage procedura specială se explică prinnecesitatea unei ferme apărări a ordinii şi liniştii publice în perioadade tranziţie imediat după decembrie 1989; această extindere a fost

între timp restrînsă, deoarece legile speciale care o consacră,adoptate într–o perioadă de tranziţie, sînt destinate a fi abrogate încadrul statului de drept.

I .1. Procedura urgentă pentru urmărirea şi judecarea unor infracţiuni de corupţie

1) Cauzele la cre se referă această procedurăurgentă

Lupta împotriva corupţiei a determinat adoptarea, pe lîngă modificăriale legii penale privind infracţiunile, şi instituirea unei procedurispeciale urgente de urmărire şi de judecare a acestor infracţiuni. Înacest scop a fost adoptată Legea nr. 83/1992 privind procedura deurgenţă de urmărire şi de judecare pentru unele infracţiuni decorupţie; deşi se face trimitere şi la procedura specială prevăzutăpentru infracţiunile flagrante, s–au adoptat totuşi şi dispoziţii care

derogă de la această procedură, ceea ce înseamnă că s–a instituit onouă procedură specială, care nu este însă prevăzută în Codul deprocedură penală, ci într–o lege specială din domeniul dreptuluiprocesual penal.O primă dispoziţie a acestei legi face aplicabilă procedura urgentă deurmărire penală şi judecare a infracţiunilor flagrante şi în cazul unorinfracţiuni de corupţie, chiar dacă nu îndeplinesc condiţiile prevăzute

în art. 466 (de a nu fi pedepsite cu mai mult de 5 ani închisoare şi săfie săvîrşite în anumite localităţi sau locuri aglomerate). Acesteinfracţiuni sînt: luarea de mită, darea de mită, primirea de foloasenecuvenite şi traficul de influenţă212 (art. 254, 255, 256, 257 Codpenal).

Noua procedură stabilită prin Legea nr. 83/1992 se aplică infracţiunilorde corupţie arătate anterior atunci cînd acestea nu s înt flagrante.Necesitatea administrării mai îndelungate a probelor în învinuire şi înapărare în cazul cînd infracţiunile de corupţie nu sînt flagrante adeterminat legiuitorul să fixeze termene de judecată mai mari decîtcele pentru procedura specială a infracţiunilor flagrante.

212 Dacă la data adoptării Legii nr. 83/1992 numai luarea de mită erapedepsită de lege cu mai mult de 5 ani închisoare, în urma modificăriiCodului penal prin Legea nr. 140/1996 se prevede o pedeapsă mai mare de 5ani şi pentru traficul de influenţă. Deci în cazul luării de mită şi a traficului deinfluenţă descoperite în starea de flagranţă se aplică procedura specială

pentru infracţiunile flagrante, chiar dacă pedeapsa prevăzută de legedepăşeşte 5 ani închisoare, fără a se ţine seama şi de condiţia de a fi comisă în locurile prevăzute în art. 466.



DPP–ps–314Spre deosebire de procedura urgentă a infracţiunilor flagrante, carepoate fi înlocuită, cînd este necesar, cu procedura obişnuită, pentruinfracţiunile de corupţie neflagrante o asemenea posibilitate nu esteprevăzută de lege, astfel încît se aceasta este obligatorie. Acestcaracter se justifică prin termenele mai îndelungate atît la urmărire,cît şi la judecată, ceea ce, chiar dacă exprimă o urgenţă, acordă timpsuficient pentru a se administra toate probele necesare.

2) Urmărirea penală a infracţiunilor de corupţie

neflagranteÎn lipsa unor dispoziţii derogatorii, pentru infracţiunile de luare şi darede mită, de trafic de influenţă neflagrante, urmărirea se efectuează decătre procurorul de la parchetul de pe lîngă instanţa competentă să

judece cauza în primă instanţă (art. 209 al. 3). Numai pentruinfracţiunea de primire de foloase necuvenite urmărirea poate fiefectuată de către organul de cercetare penală.Dacă infracţiunile de corupţie nu sînt flagrante, organul de urmărirepenală trebuie să strîngă probe pentru confirmarea învinuirii. Caurmare, nu se mai aplică dispoziţiile care cereau ca urmărirea să fieefectuată de organul de cercetare în 24 de ore, iar după restituire încel mult 3 zile, ci se aplică dispoziţiile art. 2 al Legii nr. 83/1992,potrivit cărora organul de urmărire are termen de cel mult 10 zile dela data sesizării să termine urmărirea penală. În cazul în care, datorităcomplexităţii cauzei, urmărirea penală nu poate fi terminată întermenul de 10 zile, se poate prelungi durata urmăririi penale de celmult dou ă ori , fiecare prelungire neputînd depăşi 15 zile. Prelungireaduratei urmăririi este pusă sub control, deoarece aprobarea se poatedispune doar de prim procurorul de la parchetul de pe lîngă tribunalori procurorul ierarhic superior cînd urmărirea se efectuează de unprocuror din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie.Cînd urmărirea infracţiunii neflagrante de primire de foloasenecuvenite se efectuează de organul de cercetare penală, procurorul

poate cere acestuia să finalizeze urmărirea în termenele prevăzute delege, iar restituirea pentru completarea sau refacerea urmăririi sepoate dispune cu respectarea termenelor şi aprobărilor arătateanterior. Organul de cercetare penală are obligaţia să înaintezedosarul procurorului cu cel puţin 2 zile înainte de expirarea termenelorarătate, pentru ca procurorul să aibă timpul necesar să emitărechizitoriul în aceste termene.Deci în loc de cel mult 5 zile cît prevede legea pentru procedurainfracţiunilor flagrante, pentru infracţiunile de corupţie neflagranteurmărirea penală trebuie terminată în cel mult 40 zile de la sesizare,dacă se obţin prelungirile de la procurorul competent, timp suficientpentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. De aceea, nu se poateaplica dispoziţia potrivit căreia, dacă nu se poate termina urmărirea întermenele fixate, se trece la urmărirea obişnuită, deoarece proceduraurgentă pentru unele infracţiuni de corupţie este obligatorie,conformă cu politica de combatere a acestor infracţiuni.Legea nu se referă la obligaţia luării măsurilor preventive, astfel încît,după caz, se poate lua măsura arestării preventive sau poate fi lăsat

învinuitul sau inculpatul în stare de libertate.Celelalte dispoziţii privind urmărirea penală după procedura obişnuităsînt aplicabile. În termenul prevăzut de lege trebuie pusă în mişcareacţiunea penală, prezentat materialul de urmărire penală inculpatului,adoptată soluţia corespunzătoare – trimiterea în judecată, scoaterea

de sub urmărire sau încetarea procesului penal. Instanţa este sesizatăprin rechizitoriul procurorului competent.





DPP–ps–316 – se instituie o jurisdicţie specială pentru minori, formată din

judecători şi asesori nemagistraţi, care au capacitatea de a înţelege mai bine pe minori şi comportarea lor, posibilităţile de îndreptare;

– sînt adoptate dispoziţii de procedură penală care să apereinteresele legitime ale minorilor în cursul urmăririi şi al

judecăţii.Codul de procedură penală actual prevede o procedură specială în

cauzele cu infractori minori (art. 480–493). Pe lîngă dispoziţiileaplicabile urmării penale şi judecăţii, Codul a înscris şi dispoziţiispeciale în legătură cu executarea măsurilor educative ce se potaplica minorilor, deci care nu sînt aplicabile în procedura obişnuită.Procedura specială în cauzele cu infractori minori se aplică tuturorminorilor care răspund din punct de vedere penal (14–18 ani). Cutoate acestea, întrucît există o prezumţie legală relativă de lipsă dediscernămînt pentru minorii între 14–16 ani, unele dispoziţii specialede protecţie sînt prevăzute numai pentru această categorie de minori.În mod firesc, procedura specială ocroteşte pe infractor cît este minor,considerîndu–se că singur nu şi–ar putea face apărarea în bunecondiţii; ar fi justificată astfel trecerea la procedura obişnuită înmomentul în care a depăşit vîrsta de 18 ani. Ca o prelungire aprotecţiei procesuale, legea prevede (art. 483) că procedura specialăse aplică în cursul judecăţii atunci cînd, la data sesizării instanţeiinculpatul era minor, chiar dacă între timp a împlinit 18 ani.Procedura specială în cauzele cu infractori minori este obligatorie, însensul că un minor nu poate fi urmărit şi judecat potrivit proceduriiobişnuite, întrucît aceasta nu oferă protecţia deosebită pe care oacordă procedura specială215.

1) Procedura de urmărire a infractorilor minori Dispoziţiile speciale prevăzute pentru urmărirea infractorilor minorisînt de două feluri: unele se aplică numai minorilor sub 16 ani, iar

altele se aplică tuturor minorilor între 14–18 ani. Dacă minorul a împlinit vîrsta de 18 ani la data sesizării organului de urmărire penalăsau în cursul urmăririi, procedura specială încetează şi se aplicăprocedura obişnuită, în afară de efectuarea anchetei sociale, necesarăpentru aplicarea regimului penal special.

A. Normele care se aplică numai minorilor între14–16 ani

a) La orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul deurmărire penală consideră necesar, citează delegatul autorităţiitutelare, precum şi pe părinţi, iar cînd este cazul pe tutore, curator,persoana în îngrijirea căreia se află minorul216. Citarea acestorpersoane este facultativă, deoarece legea se referă la situaţia cîndorganul de urmărire ar aprecia că este necesar. De aceea,necitarea acestor persoane nu poate atrage nulitatea actelor deascultare şi de confruntare.

b) La prezentarea materialului de urmărire penală, deci cînd trebuieformulate apărările în legătură cu probele în învinuire, organul deurmărire penală are obliga ţ ia de a cita persoanele indicate la lit. a.Nerespectarea acestei dispoziţii atrage nulitatea actului numai

215 Plenul fostului Tribunal Suprem a statuat că sînt lovite de nulitateabsolută sau relativă, după caz, hotărîrile care au fost pronunţate cu încălcarea normelor speciale prevăzute pentru urmărirea şi judecareainfractorilor minori.

216 Această măsură este de natură a crea intimitatea necesară pentru caminorul de vîrstă fragedă să nu se simtă izolat, să capete curajul şi încrederea de a face declaraţii corespunzătoare adevărului.



DPP–ps–317dacă s–a produs vreo vătămare care nu poate fi înlăturată decîtprin anularea actului de prezentare a materialului de urmărirepenală. Nulitatea este relativă, deoarece nu este prevăzută în art.197 al. 2.

În ambele cazuri, neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedicăefectuarea ascultării, confruntării sau a prezentării actelor de urmărirepenală.

A. Norme speciale care se aplică oricărui infractor

minor între 14–18 ani a) Pentru învinuitul sau inculpatul minor, asisten ţ a juridic ă din partea

unui avocat este obligatorie în tot cursul urmăririi penale, încondiţiile legii. Avocatul poate participa la orice act de urmărirepenală, dar prezenţa sa este obligatorie la prezentarea învinuirii, laascultarea inculpatului minor şi la prezentarea materialului deurmărire penală. Neasistarea învinuitului sau inculpatului minor decătre avocat atrage o nulitate relativă, dar neasistarea inculpatuluiminor de către avocat atrage nulitatea absolută a actului deurmărire penală efectuat în lipsa avocatului (art. 197 al. 2 şi 3).

b) Organul de urmărire penală este obligat să dispună efectuareaanchetei sociale atunci cînd urmărirea penală se referă la unminor. Ancheta socială constă în strîngerea de date cu privire lapurtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şimintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a fostcrescut şi a trăit, la modul în care părinţii, tutorele sau persoana în

îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplinesc îndatoririle faţă deacesta şi, în general, cu privire la orice elemente care pot servi laluarea unei măsuri educative sau la aplicarea unei pedepse.Ancheta socială se efectuează de către persoana desemnată decătre autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui razăteritorială domiciliază minorul. Ancheta socială trebuie efectuată şipentru învinuitul sau inculpatul major, care însă era minor la data

săvîrşirii faptei, pentru că acestuia urmează a i se aplica regimulpenal al minorilor, ancheta socială servind la individualizareasancţiunii.În ce priveşte modul de efectuare a anchetei sociale, s–a statuat căaceasta nu poate fi înlocuită cu un referat aflat într–o altă cauză şidatat cu mult înainte, deoarece minorul a putut între timp să–şi

îndrepte atitudinea sau, dimpotrivă, să aibă purtări mai rele decîtanterior. Efectuarea anchetei sociale subzistă şi atunci cîndurmărirea penală se efectuează pentru un concurs de infracţiuni,dintre care unele au fost comise în perioada cît era minor, iar alteleca major.Lipsa anchetei sociale în cauzele cu infractori minori atragenulitatea absolută a urmăririi penale, în conformitate cu art. 197 al.2 şi 3 (în interpretarea dată de plenul fostului Tribunal Suprem).

În afară de dispoziţiile speciale de la lit. A şi B, urmărirea penală ainfractorilor minori se desfăşoară potrivit procedurii obişnuite.

1) Procedura de judecată a infractorilor minori (art.483–486)

Pentru judecarea inculpaţilor minori sînt dispoziţii speciale cu privire lacompunerea instanţei de judecată şi la regulile de desfăşurare a

judecăţii.a) În ce priveşte comeptenţ a de judecată, se aplică regulile comune

de competenţă după materie şi după calitatea persoanei, precum

şi cele privind competenţa teritorială.Compunerea instanţei de judecată este derogatorie, deoarece judecătorii trebuie să fie desemna ţ i, pentru a judeca pe inculpaţii



DPP–ps–318minori, de către pre ş edintele instan ţ ei de judecat ă217. Desemnarease face dintre acei judecători care au familie şi copii, înzestraţi cuaptitudinea de a înţelege mai bine pe cei de o vîrstă mai fragedă,care pot aprecia corect posibilităţile minorilor de îndreptare.

Judecătorii care judecă în apel sau în recurs trebuie să fiedesemnaţi în acelaşi mod. Desemnarea judecătorilor nu trebuiefăcută în fiecare cauză în parte, ci pentru toate cauzele cu minoricare vor fi judecate într–o perioadă de timp (de exemplu un an).

Instanţa compusă potrivit dispoziţiilor de mai sus rămînecompetentă să judece chiar dacă între timp inculpatul a împlinitvîrsta de 18 ani, dacă la data sesizării instanţei era minor.Nerespectarea dispoziţiilor privind compunerea instanţei de

judecată este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 197al. 2 şi 3), ceea ce atrage – în cazul în care un infractor minorinculpat a fost judecat de judecători care nu fuseseră desemnaţi să

judece pe minori – desfiinţarea în apel sau casarea în recurs ahotărîrii pronunţate.

b) Participarea procurorului este obligatorie. De regulă, participareaprocurorului la judecata în primă instanţă este obligatorie, dar la

judecătorie, unde în unele cauze participarea procurorului nu esteobligatorie, această participare devine obligatorie dacă inculpatuleste minor. Prin participarea sa, procurorul răspunde atribuţiei

încredinţate Ministerului Public de a veghea la apărarea drepturilorşi intereselor minorilor.

c) M ă surile preg ă titoare cu caracter special ale şedinţei de judecatăse referă la persoanele chemate la judecată. În afară de părţi secitează autoritatea tutelară şi părinţii, iar dacă este cazul tutorele,curatorul sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul; deasemenea, se citează şi alte persoane a căror prezenţă esteapreciată ca necesară de către instanţă (dirigintele clasei, mediculfamiliei etc.). Prezenţa acestor persoane nu este formală, căci

potrivit art. 484 ele au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, săformuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce arurma să fie luate. Cu toate acestea, neprezentarea persoanelorlegal citate nu împiedică judecarea cauzei.

d) Judecata inculpatului minor trebuie să se desfăşoare în prezen ţ aacestuia, afară de cazul în care se sustrage de la judecată (art. 484al. 1). Prezenţa inculpatului minor la judecată este necesară pentrua se produce un contact direct între judecători şi minor, contactprin care judecătorii ar putea cunoaşte mai bine pe minor princomportarea sa în instanţă, prin răspunsurile pe care le–ar da

întrebărilor puse. Fiind un caz de prezenţă obligatorie ainculpatului la judecată, desfăşurarea judecăţii în lipsa minoruluiatrage nulitatea absolută a hotărîrii pronunţate. Prezenţainculpatului minor trebuie asigurată la fiecare termen de judecată

în care s–au luat măsuri de care depinde soluţia cauzei. Întrucîtlegea face excepţie pentru cazul cînd inculpatul se sustrage de la

judecată, instanţa va putea proceda la judecarea cauzei în lipsainculpatului minor numai atunci cînd sînt date concrete că într–adevăr se sustrage de la judecată218.

217 Această dispoziţie derogatorie, prevăzută în Legea nr. 142/1997, o înlocuieşte pe cea în vigoare pînă la 25 august 1997, care cerea ca judecătorii să fie desemnaţi de un organ al administraţiei de stat – ministrul justiţiei; în acest mod judecătorii nu sîtn desemnaţi de la centru, ci de acelmagistrat care cunoaşte cel mai bine pe judecătorii din unitatea pe care o

conduce..218 Nu sînt astfel de date simpla împrejurare că inculpatul minor nu s–aprezentat la judecată, deşi fusese legal citat sau avusese termenul în



DPP–ps–319e) În cazul judecăţii asisten ţ a juridic ă pentru inculpatul minor este

obligatorie, prin avocat ales sau numit din oficiu. Lipsa apărătoruluila judecata inculpatului minor, chiar la un singur termen cînd s–auluat măsuri care prefigurează fondul cauzei, atrage nulitateaabsolută a hotărîrii pronunţate împotriva sa. Asistenţa juridică esteobligatorie numai dacă la data sesizării instanţei inculpatul nudevenise major.

f) Şedinţa în care are loc judecarea inculpatului minor de desfăşoară

separat de celelalte şedinţe şi nu este public ă. Lipsa de publicitate,ca derogare de la principiul publicităţii şedinţei de judecată, seexplică prin necesitatea ca minorul să nu fie expus unei traumepsihice, aflîndu–se judecat în faţa publicului din sală. Totuşi, laşedinţa de judecată sînt admise persoanele care sînt citate spre aocroti pe minor, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu

încuviinţarea instanţei. S–a statut că judecarea minorului în şedinţăpublică nu atrage nulitatea decît dacă acestuia i s–a adus vreovătămare a intereselor sale sau dacă, din această cauză, nu s–aputut afla adevărul şi obţine soluţionarea justă a cauzei.Cînd inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa, după ce–l ascultă,poate dispune îndepărtarea sa din şedinţa de judecată, dacăapreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile judiciare arputea avea o influenţă negativă asupra minorului.

g) Obligativitatea anchetei sociale subzistă şi la judecată. Dacă nu s–a efectuat ancheta socială în cursul urmăririi penale, primainstanţă trebuie să restituie dosarul procurorului pentru a sedispune efectuarea ei. Dacă o anchetă socială a fost efectuată laurmărirea penală, dar aceasta este necompletă, întregireaacesteia se poate face şi de către instanţă. Întrucît ancheta socialăeste un mijloc de probaţiune cu privire la persoana inculpatuluiminor, instanţa poate dispune ea însăşi efectuarea ancheteisociale, în cursul judecăţii în primă instanţă; aşa cum se poate

admite administrarea de probe noi în cursul judecăţii, se poateadmite şi obţinerea datelor necesare despre inculpatul minorprintr–o anchetă socială dispusă şi efectuată în cursul judecăţii.

h) Cînd în aceeaşi cauză sînt mai mulţi inculpaţi, dintre care uniiminori şi alţii majori, cauzele se disjung şi într–o cauză sedesfăşoară procedura specială pentru minori, iar în cealaltăprocedura obişnuită. Dacă disjungerea nu este posibilă, se poatedesfăşura judecata întregii cauze, cu îndeplinirea următoarelorcerinţe: – instanţa se va compune cu judecătorii desemnaţi de

preşedintele instanţei pentru toţi inculpaţii; – pentru inculpaţii minori se respectă dispoziţiile speciale

(persoane citate, prezenţă obligatorie a inculpatului minor,asistenţă juridică obligatorie, anchetă socială), iar pentruinculpaţii majori se aplică procedura obişnuită. În acest cazşedinţa de judecată este publică, deoarece aceasta este ogaranţie pentru inculpatul major.

a) Judecata în apel şi în recurs în cauzele cu infractori minori sedesfăşoară după procedura specială, aplicîndu–se dispoziţiilederogatorii pentru minori. Aceste dispoziţii sînt aplicabile dacă, ladata sesizării instanţei de apel sau de recurs, inculpatul era încăminor, chiar dacă în cursul judecăţii în apel sau în recurs devenise

cunoştinţă, fără o cercetare temeinică din care să rezulte că inculpatul minora fugit de acasă, că se ascunde, că a declarat că nu se va prezenta la judecată.



DPP–ps–320major. Celelalte dispoziţii privind judecata în apel sau în recurs seaplică potrivit procedurii obişnuite.

1) Executarea hotărîrilor privind pe infractorii minori Unele din măsurile educative se pun în executare chiar dacă hotărîreanu este definitivă, iar aceste măsuri sînt proprii numai cauzelor cuinfractori minori; de aceea, aceste reguli sînt examinate în cadrulprocedurii speciale privind infractorii minori.a) Executarea mustr ă rii (art. 487). În cazul în care s–a luat faţă de

minor măsura educativă a mustr ă rii , aceasta se execută de îndat ă, în şedinţa în care s–a pronunţat hotărîrea. Deci mustrarea seexecută de către prima instanţă imediat, la pronunţare, chiar dacăhotărîrea prin care s–a luat măsura mustrării nu este încădefinitivă; numai astfel îşi poate produce efectele măsuramustrării, ca măsura educativă cea mai uşoară. Măsura mustrăriise poate lua şi faţă de inculpatul care a devenit major la datapronunţării hotărîrii.Cînd din orice împrejurare măsura mustrării nu poate fi executatăde îndată după pronunţare, nefiind prezent inculpatul, se fixeazăun termen de pronunţare, pentru care este adus inculpatul,citîndu–se părinţii ori, dacă este cazul, tutorele sau curatorul oripersoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul. S–a considerat că atunci cînd măsura mustrării s–a pronunţat în lipsainculpatului minor, în calea de atac exercitată se va dispuneexecutarea măsurii potrivit legii, în prezenţa sa.

b) Punerea în executare a libert ăţ ii supravegheate (art. 488). Şiaceastă măsură educativă se pune în executare de îndată dupăpronunţare, în prezenţa inculpatului minor şi a persoanei saureprezentantului instituţiei sau unităţii căreia i s–a încredinţatsupravegherea. Se obţine astfel încunoştinţarea în acelaşi timp aminorului şi a celui ce supraveghează libertatea sa, asigurîndu–seastfel asumarea obligaţiilor corespunzătoare.

Cînd punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă sefixează un termen pentru cînd se dispune aducerea minorului şichemarea persoanelor cărora li s–a încredinţat supravegherealibertăţii lui. Această măsură educativă nu se poate lua faţă deinculpatul care a depăşit vîrsta de 17 ani.Libertatea supravegheată se revoc ă de instanţa care a pronunţataceastă măsură, înlocuind–o cu măsura internării într–un centru dereeducare, dacă minorul se sustrage de la surpavegherea ce seexercită asupra sa ori săvîrşeşte o faptă prevăzută de legeapenală. Dacă fapta săvîrşită în timpul libertăţii supravegheateconstituie infracţiune, revocarea acestei măsuri şi înlocuirea ei cuinternarea într–un centru de reeducare sau cu o pedeapsă sedispune de instanţa care judecă această infracţiune.

c) Internarea minorului într –un centrul de reeducare (art. 490) sepoate dispune cu executare de îndat ă, în care caz se trimite ocopie de pe dispozitivul hotărîrii organului de poliţie, care ia măsuripentru internarea minorului. Centrul de reeducare executăinternarea pe baza copiei de pe dispozitivul hotărîrii şi comunicăinstanţei care a pronunţat hotărîrea efectuarea internării.Potrivit legii penale, se poate dispune liberarea minorului dintr–uncentru de reeducare înainte de a deveni major, precum şirevocarea acestei liberări, dacă minorul are o purtarenecorespunzătoare; aceste măsuri se dispun din oficiu sau la

sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în primăinstanţă pe minor. Aceeaşi instanţă judecă şi cererile de ridicare ainternării sau de prelungire a acestei măsuri.



DPP–ps–321d) Internarea într –un institut medical-educativ se poate dispune de

către instanţa care–l judecă pe inculpatul minor, pe baza expertizeimedico-legale care recomandă tratament medical şi un regim deeducaţie. Măsura se pune în executare prin comunicarea unei copiide pe dispozitivul hotărîrii şi a unei copii de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieştepersoana faţă de care s–a luat măsura.

e) Revocarea m ă surilor luate fa ţă de minor (art. 492). Cînd minorul a

săvîrşit din nou o infracţiune, revocarea sau menţinerea măsuriieducative, precum şi a măsurii liberării minorului dintr–un centrude reeducare înainte de a deveni major sau dintr–un institutmedical-educativ se dispune, în condiţiile prevăzute de Codulpenal, de instanţa competentă să judece acea infracţiune. Instanţapoate menţine măsura educativă, dacă aplică aceeaşi măsurăeducativă pentru noua infracţiune săvîrşită de minor, sau o poaterevoca şi înlocui cu o măsură educativă mai gravă sau cu opedeapsă.

f) Am înarea sau întreruperea executării măsurii educative a internării într–un centru de reeducare se poate dispune în cazurile şicondiţiile prevăzute în art. 453 şi 455. Această posibilitate a fostacordată prin Legea nr. 45/1993 şi devenise necesară, deoarecenu exista vreo justificare ca executarea pedepselor aplicateminorilor să poată fi amînată şi întreruptă, dar privarea de libertate

în cadrul internării într–un centru de reeducare să nu poată fiamînată sau întreruptă219. Amînarea executării internării într–uncentru de reeducare se acordă de către instanţa de executare, iar

întreruperea executării acestei măsuri de instanţa corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află centrul de reeducare.

219 În cazul unei minore condamnate la internare într–un centru dereeducare, anterior Legii nr. 45/1993, nu era prevăzută de lege amînarea

executării internării, dacă era gravidă ori avea copil mai mic de un an, întimp ce o majoră condamnată la închisoare putea beneficia de amînarea sau întreruperea executării pedepsei închisorii.



DPP–ps–322

Cap. I.Potrivit art. 133 Cod penal, reabilitarea face să înceteze decăderile şiinterdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare.

Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau lapedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 anicondamnatul nu a săvîrşit nici o altă infracţiune. Cînd condamnareaeste mai gravă, reabilitarea se poate obţine pe cale judecătorească,dacă sînt întrunite condiţiile privind termenul care trebuie să treacăde la data cînd a luat sfîrşit executarea pedepsei (art. 135–136 Codpenal), precum şi cele privind comportarea condamnatului în perioadade la executarea pedepsei la depunerea cererii de reabilitare şi dacăare posibilităţi materiale de viaţă (art. 135 Cod penal).În cazul reabilitării de drept nu este necesar să se intervină pe cale

judecătorească, deoarece reabilitarea operează de drept la împlinireatermenului prevăzut de lege şi a condiţiei de a nu fi săvîrşit o altă

infracţiune. Cu toate acestea, cînd o persoană are interesul legitim dea i se recunoaşte de către instanţa judecătorească că a operatreabilitarea de drept, cererea sa este admisibilă, dar hotărîrea dată deinstanţă nu are caracter constitutiv de drepturi şi nu schimbă natura

juridică a reabilitării de drept. În acest caz se urmează procedurareabilitării judecătoreşti, dar reabilitarea nu este acordată de cătreinstanţă, ci aceasta doar constată intervenirea de drept a reabilitării.Reabilitarea judec ă toreasc ă se poate obţine în urma unei cereriadresate instanţei judecătoreşti, prin care se deschide o procedură

jurisdicţ ională.Cererea pentru reabilitarea judecătorească se face de către celcondamnat, după expirarea termenelor prevăzute de lege şi cu

îndeplinirea celorlalte condiţii impuse de Codul penal. În cazul în carecel condamnat a decedat după ce condiţiile de termen prevăzute de

Ca p.II. A

l t e

pr oced ur i s

peci al e



DPP–ps–323art. 135–136 Cod penal au fost îndeplinite, cererea poate fi introdusăşi de către soţ sau de rudele apropiate interesate; aceste persoanepot continua procedura pornită anterior de condamnat, dacă acesta adecedat în cursul procedurii de reabilitare.Cererea de reabilitare judecătorească trebuie să cuprindă următoarelemenţiuni:

– adresa condamnatului, iar cînd cererea este făcută de altăpersoană, adresa acesteia, în vederea citării pentru şedinţa de

soluţionare a cererii de reabilitare; – condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru

care a fost pronunţată aceasta; în cazul mai multorcondamnări, trebuie menţionate în cerere toate condamnările,pentru că termenul de reabilitare curge de la data executăriiultimei hotărîri de condamnare; de asemenea, este necesarpentru determinarea competenţei instanţei care urmează săsoluţioneze cererea de reabilitare în raport de regulile de laconexitate;

– localitatea unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă petot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi pînă laintroducerea cererii, iar în cazul în care executarea pedepsei afost prescrisă, de la data rămînerii definitive a hotărîrii şi pînă laintroducerea cererii. În raport de aceste date se poate stabilidacă sînt întrunite condiţiile de bună purtare şi de asigurareonestă a mijloacelor materiale de trai;

– temeiurile cererii de reabilitare, care justifică admiterea cererii; – indicaţiile necesare pentru indetificarea dosarului în care s–a

pronunţat hotărîrea de condamnare, precum şi orice alte datecare pot contribui la soluţionarea cererii.

La cerere se anexează actele din care reiese că sînt îndeplinitecondiţiile cerute de Codul penal pentru acordarea reabilitării; totodatăse invocă şi alte probe prin care s–ar putea confirma datele care

justifică cererea de reabilitare.1) Instanţa competentă să se pronunţe asuprareabilitării

Soluţionarea cererii de reabilitare este de competenţa instanţei care a judecat în primă instanţă cauza în care s–a pronunţat condamnareapentru care se cere reabilitarea, dacă cel condamnat locuieşte în razateritorială a acestei instanţe. În cazul în care cel condamnatdomiciliază în altă localitate, competentă este instanţacorespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul220.Legea referindu–se la instanţa unde “domiciliază” condamnatul, nupoate fi competentă instanţa unde acesta îşi are o reşedinţătemporară ori şi–ar avea domiciliul soţul sau o rudă apropiată care aintrodus cererea de reabilitare. Cînd cererea de reabilitare se referă lacondamnări pronunţate în primă instanţă de instanţe de grad diferit,competenţa se stabileşte potrivit art. 35, în sensul că revine instanţeisuperioare în grad.

220 Dacă a judecat în primă instanţă judecătoria, competenţa revine acesteiinstanţe, care îşi menţine competenţa şi în cazul în care soluţia decondamnare aparţine instanţei de apel sau de recurs, care a schimbat soluţiade achitare a primei instanţe în condamnare; de asemenea, dacă între timps–a schimbat competenţa de judecată în fond a cauzei, competentă a sepronunţa asupra reabilitării este instanţa competentă să judece cauza înprimă instanţă la data introducerii cererii. Dacă judecata în primă instanţă a

fost de competenţa unei instanţe militare, prin “instanţa corespunzătoare îna cărei rază teritorială domiciliază condamnatul” se înţelege instanţa civilăcorespunzătoare în grad.





DPP–ps–325(art. 137 Cod penal). Ca urmare, cînd condamnatul dovedeşte că nu aavut posibilitatea să păltească despăgubirile în întregime, instanţapoate să acorde un termen, de cel mult 6 luni, pentru a achita în

întregime sau în parte suma datorată. În raport de împrejurări,instanţa poate admite reabilitarea şi în cazul în care nu s–au plătitdespăgubirile civile, fără a se aduce atingere prin aceasta drepturilorpărţii civile.Examinarea cererii de reabilitare judecătorească este suspendat ă

atunci cînd a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o nouăinfracţiune săvîrşită de condamnat, suspendare care durează pînă lasoluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua infracţiune.Hotărîrea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusăapelului, iar hotărîrea pronunţată de instanţa de apel este supusărecursului, instanţele de control urmînd a se pronunţa asupraconstatării corecte a îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor prevăzutede lege pentru reabilitarea judecătorească. După rămînerea definitivăa hotărîrii prin care s–a dispus reabilitarea, instanţa dispune a se facemenţiune despre aceasta pe hotărîrea prin care s–a pronunţatcondamnarea pentru care s–a admis reabilitarea.Potrivit art. 139 Cod penal, reabilitarea judecătorească este anulat ădacă, după acordarea ei, s–a descoperit că cel reabilitat suferise o altăcondamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingereacererii de reabilitare. În acest caz, procurorul poate cere instanţei carea soluţionat cererea de reabilitare de a dispune, după aceeaşiprocedură, anularea reabilit ă rii ; menţiunea de pe hotărîrea decondamnare va fi şi ea înlăturată.

I .1. Repararea pagubei în cazul condamnării saual luării măsurii preventive pe nedrept (art.504–507)

1) Caracterizare

Codul de procedură penală admite că în activitatea autorităţilor judiciare se pot produce erori judiciare; de aceea s–a prevăzut soluţiade achitare, care repune pe inculpat în situaţia de dinainte de

învinuire. Activitatea judiciară eronată poate produce prejudiciimateriale şi morale celui ce a fost condamnat pe nedrept sau a fostsupus privării de libertate pe nedrept. Ca urmare, legislaţiile deprocedură penală prevăd proceduri speciale prin care se pot obţinedespăgubiri civile pentru prejudiciile produse printr–o condamnare sauarestare preventivă pe nedrept. Pactul internaţ ional cu privire ladrepturile civile ş i politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU în1966, prevede: “Cînd o condamnare penală definitivă este anulatăsau se acordă graţierea, deoarece un fapt nou sau nou descoperit

dovedeşte că s–a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit opedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizaţie înconformitate cu legea, afară de cazul cînd s–a dovedit cănedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă, în

întregime sau în parte” (art. 14 pct. 6).În România, Codul de procedură penală din 1936 şi cel din 1968 auprevăzut proceduri speciale de reparare a pagubelor produse în cazde condamnare sau deţinere pe nedrept. Constituţia din 1991, pentrua da caracter constituţional dreptului de a obţine despăgubiri pentrupagubele produse prin condamnare sau deţinere pe nedrept, aprevăzut că “statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentruprejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvîrşite în procesele penale”(art. 48 al. 3). Această dispoziţie constituţională împiedică legiuitorulordinar de a interzice o astfel de răspundere a statului şi, totodată, dă



DPP–ps–326legii ordinare competenţa de a reglementa condiţiile, limitele şiprocedura de reparare de către stat a prejudiciilor produse prin erorile

judiciare.În art. 48 al. 3 din Constituţie se prevede că răspunderea statului este

patrimonială, ceea ce duce la concluzia că repararea prejudiciuluipoate fi obţinută printr–o ac ţ iune civilă; această concluzie este întărităprin dispoziţia art. 506, care se referă la chemarea în judecat ă civilă astatului, deci acţiunea civilă trebuie îndreptată la instanţa civilă şi

desfăşurată potrivit normelor de drept procesual civil. Condiţiilerăspunderii civile a statului sînt reglementate de Codul de procedurăpenală (art. 504–507).

2) Cazuri care dau dreptul la reparaţii (art. 504)Eroarea judiciară se poate referi la o persoană care a fost condamnatăpe nedrept sau la o persoană împotriva căreia s–a luat o măsurăpreventivă, după care s–a constatat că în mod greşit s–a procedat laprivarea sa de libertate. Codul se referă la două categorii depersoane:a) Persoanele care au fost condamnate definitiv, dacă în urma

rejudecării cauzei în baza exercitării unei căi de atac extraordinares–a stabilit, prin hotărîre definitivă, că nu a s ă v îr ş it fapta imputat ăori că acea fapt ă nu exist ă .În termenii legii, la rejudecare trebuie să se pronunţe achitarea petemeiul art. 10 lit. a sau c. În raport de textul art. 48 al. 3 dinConstituţie, dispoziţia din art. 504 este, în mare măsură,restrictivă, căci sînt exceptate acele persoane care au fost achitatepe considerentul că fapta nu este prevăzută de legea penală, că nuare gradul de pericol social al unei infracţiuni, că lipseşte unelement constitutiv al infracţiunii sau că există o cauză care

înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. b, b1, d şi e), care, subaspect juridic, sînt tot erori judiciare221.

b) Persoanele împotriva cărora s–a luat o măsură preventivă (de

regulă arestarea), iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau afost achitată pe aceleaşi temeiuri de sub art. 10 lit. a sau c.Întrucît nu se dă nici o explicaţie cu privire la “măsura preventivă”care a fost luată, trebuie să înţelegem că poate fi o măsurăprivativă de libertate, dar şi una limitativă de drepturi, dacă aprodus în mod efectiv prejudicii materiale şi morale.De la dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite sîntexceptate acele persoane care, în cursul urmăririi penale sau al

judecăţii, cu intenţie sau din culpă gravă, au stînjenit sau au încercat să stînjenească aflarea adevărului222. Această exceptare

221 Prejudiciile au fost aduse şi persoanelor achitate pe aceste temeiuri, căci

acestea au executat pedepse privative de libertate, aplicabile numai în cazulsăvîrşirii de infracţiuni, şi care au fost aplicate pe nedrept unor fapteconsiderate greşit de către instanţa de judecată ca fiind infracţiuni. Nu poatefi justificată exceptarea de la reparaţii civile a celui achitat pentru că fapta nueste prevăzută de legea penală sau nu prezintă gradul de pericol social alunei infracţiuni. Este adevărat că şi în art. 657 al Codului de procedurăpenală din 1936 exista o prevedere asemănătoare, dar în condiţiile dispoziţieiconstituţionale actuale, care se referă la “erori judiciare”, nu se poate îngustaaceastă sintagmă numai la erorile judiciare de fapt , căci Constituţia nu facenici un fel de distincţie între erorile de fapt şi cele de drept. Întrucît în textulconstituţional se prevede că statul răspunde patrimonial, potrivit legii, iarlegea interpretează restrictîv conceptul de “erori judiciare”, pînă lamodificarea legii răspunderea statului este limitată la cazurile pe care le

prevede art. 504.222 O persoană care, în scopul de a–l ajuta pe infractor să nu fie tras larăspundere penală, în mod voit recunoaşte săvîrşirea infracţiunii, inducînd în



DPP–ps–327este înscrisă şi în Pactul Internaţional privind drepturile civile şipolitice din 1966.

1) Procedura specială de reparare a prejudiciului pentru cei condamnaţi sau arestaţi pe nedrept

Acţiunea pentru repararea prejudiciului aparţine persoanei îndreptăţite potrivit art. 504, deci fie persoanei împotriva căreia s–aluat o măsură preventivă, dar pentru care ulterior s–a pronunţat ohotărîre definitivă de achitare sau s–a dat o ordonanţă de scoatere de

sub urmărire în temeiul cazurilor prevăzute în art. 10 lit. a sau c. Dupămoartea persoanei îndreptăţite, acţiunea poate fi continuată saupornită de persoanele care se aflau în între ţ inerea sa. Se poate trageconcluzia că nu pot continua sau porni acţiunea civilă în reparareapagubei acele persoane care, deşi rude apropiate, nu se aflau în

întreţinerea persoanei îndreptăţite la reparaţii civile.Instanţa civilă competentă este tribunalul în a cărui rază teritorialădomiciliaz ă persoana îndreptăţită la reparaţii.Acţiunea civilă se îndreaptă împotriva statului, care este citat prinMinisterul Finanţelor.

Judecarea acţiunii în reparaţii se face potrivit normelor de dreptprocesual civil. Reclamantul trebuie să dovedească prejudiciulmaterial şi moral pe care l–a suferit, iar instanţa, dacă acţiunea este

întemeiată, o admite şi obligă statul, prin Ministerul Finanţelor, săplătească despăgubirile civile corespunzătoare prejudiciului suferit dereclamant. Dacă se constată că achitarea sau scoaterea de suburmărire penală s–a întemeiat pe un caz neprevăzut de art. 504 saucă reclamantul este exceptat de la repararea pagubei, acţiunea civilăva fi respinsă.În afară de despăgubirile civile pentru prejudiciul suferit, persoanacondamnată sau deţinută pe nedrept, dacă era încadrată în muncă

înainte de arestare, are dreptul să i se calculeze la vechimea în muncăşi timpul cît a fost arestată, iar pentru cei condamnaţi la închisoare cu

executarea prin muncă şi timpul cît au executat această pedeapsă.Dacă a fost obligat la reparaţii civile în condiţiile arătate, statul areac ţ iune în regres împotriva aceluia care, cu rea credinţă sau din gravăneglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune.

I .2. Procedura în caz de dispariţ ie a înscrisuri lor judiciare

1) Constatarea dispariţiei unui înscris judiciar Neglijenţa în păstrarea dosarelor penale, erorile în repartizareacorespondenţei la dosarele la care se referă, sustragerea şidistrugerea unora dintre înscrisurile judiciare esenţiale ale unei cauzepenale sau chiar a unui dosar întreg pot atrage, în caz de interes

justificat , necesitatea înlocuirii sau reconstituirii acestor înscrisuri.Cînd dispariţia se referă la un dosar în curs de urmărire şi de judecată,

în momentul constatării dispariţiei se procedează potrivit proceduriiobişnuite de a se depune la dosar înscrisurile oficiale aflate asuprapărţilor şi la organele judiciare sau copii legalizate de pe acestea.Aceeaşi procedură obişnuită se foloseşte şi atunci cînd a dispărut un

întreg dosar, care fiind pe rolul organului de urmărire penală sau alinstanţei de judecată, trebuie refăcut în vederea rezolvării lui. În cazulcînd înlocuirea sau reconstituirea nu este posibilă prin procedura

eroare organul de urmărire penală, ştiind că poate oricînd dovedi ulteriornevinovăţia sa, nu poate beneficia de reparaţii civile de la stat, cît timp cuintenţie a provocat eroarea judiciară.



DPP–ps–328obişnuită, se foloseşte procedura specială. Această procedură sefoloseşte şi în cazul înscrisurilor sau dosarelor definitiv soluţionate223.Procedura specială începe prin întocmirea actului de constatare adispariţiei dosarului sau înscrisului judiciar. Pentru constatareadispariţiei organul de urmărire sau preşedintele instanţei de judecatăla care se găsea în conservare dosarul sau înscrisul întocmeşte unproces-verbal prin care constată dispariţia şi se arată măsurile care s–au luat pentru găsirea acestuia. Procesul-verbal de constatare

constituie documentul procedural care stă la baza procedurii de înlocuire sau reconstituire a înscrisului judiciar dispărut.Procedura specială nu se declanşează decît după ce se constată

îndeplinirea a două condiţii: – o condiţie negativă – imposibilitatea înlocuirii sau reconstituirii

pe calea procedurii obişnuite în cursul urmăririi sau judecăriicauzei;

– o condiţie pozitivă – existenţa unui interes justificat determinatde necesitatea aducerii înscrisului sau dosarului dispărut într–un cadru procedural legal, folosindu–se o cale de atacextraordinară sau o procedură specială.

1) Procedura specială de înlocuire sau reconstituirea unui înscris judiciar dispărut

Cînd înlocuirea sau reconstituirea unui înscris judiciar dispărut nu esteposibilă prin procedura obişnuită, procurorul în faţa căruia se aflăurmărirea penală emite o ordonanţă, iar preşedintele instanţei la careeste pendinte cauza o încheiere, prin care dispun, după caz, înlocuireasau reconstituirea dosarului sau înscrisului judiciar dispărut.Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul cînd seconsideră necesară chemarea acestora pentru a da lămuriri.Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac.Competenţ a de efectuare a înlocuirii sau reconstituirii unui documentsau înscris judiciar aparţine organului de urmărire penală ori instanţei

de judecată înaintea căreia cauza este pendinte, iar în cauzeledefinitiv soluţionate instanţei la care dosarul se află în conservare.Cînd constatarea dispariţiei s–a făcut de un organ de urmărire sau deo instanţă de judecată, altele decît cele care pot efectua înlocuireasau reconstituirea, organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată care au constatat dispariţia trimite organului de urmărirepenală sau instanţei de judecată competente toate materialelenecesare efectuării înlocuirii sau reconstituirii înscrisului dispărut.Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci cînd există copii oficialede pe acel înscris, organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată luînd măsuri pentru obţinerea copiei oficiale. Copia obţinutăţine locul înscrisului original pînă la găsirea acestuia224. Persoanei carea predat copia oficială i se eliberează o copie certificată.Reconstituirea înscrisului judiciar dispărut se efectuează atunci cîndnu există o copie oficială de pe acesta. Reconstituirea unui dosar seface prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea. În acest scopse pot folosi orice mijloace de probă. Rezultatul reconstituirii seconstată, după caz, prin ordonanţa organului de urmărire confirmată

223 De exemplu, pentru o reabilitare, cînd se cere depunerea unei copii depe hotărîrea definitivă de condamnare, pentru introducerea unui recurs înanulare sau a unei revizuiri în favoarea celui condamnat, pentru obţinereaunui înscris depus în original într–un dosar penale sau a unei copii legalizate

de pe acesta.224 De exemplu, dacă înscrisul dispărut este un act autentificat la unnotariat, se poate obţine o copie oficială de pe acest înscris.



DPP–ps–329de către procuror sau prin hotărîrea instanţei; părţile sînt chemate laconstatarea rezultatelor reconstituirii.Hotărîrea de reconstituire este supusă apelului, iar hotărîrea dată înapel este supusă recursului.

I .2. Asistenţa judiciară internaţională1) Cazurile de asistenţă judiciară internaţională şi

modalităţile de reglementare a acestei proceduri

În condiţiile săvîrşirii unor infracţiuni pe teritoriul unui stat de cătrepersoane aparţinînd altui stat sau în cazul organizaţiilor criminaleinternaţionale care implică săvîrşirea de infracţiuni pe teritoriul maimultor state, sînt necesare acţiuni şi reglementări de colaborareinternaţională pe plan judiciar. Această colaborare se obţine prin

încheierea de tratate de asistenţă juridică şi judiciară între state, pebaza unor recomandări ale convenţiilor internaţionale în acestdomeniu. În cazul în care se pune problema unei asistenţe judiciare

între statul nostru şi alt stat, regulile convenite în Tratatul de asistenţă judiciară îşi au deplină aplicare. Fiind posibilă, însă, o colaborare întrestatul nostru şi un stat cu care nu avem tratat de asistenţă judiciară,

în practică se pot folosi reguli stabilite între state pe bază de

reciprocitate. În cazul în care nici astfel de reguli nu sînt stabilite,Codul nostru de procedură penală a adoptat, în art. 513–522, normedupă care să se conducă asistenţa judiciară internaţională. Astfel denorme pot fi stabilite şi prin legi speciale225.În ce priveşte prioritatea normei care trebuie aplicată în caz deasistenţă judiciară interanţională, în art. 513 se stabileşte prioritateanormelor stabilite prin conven ţ ii ori, în lipsa acestora, pe bază dereciprocitate. Deci normele din legile române privind asistenţa

judiciară internaţională sînt subsidiare, aplicîndu–se numai dacă nu s–a stabilit altfel prin convenţii sau, în lipsa acestora, pe bază dereciprocitate.

Dacă Codul anterior cuprindea norme de asistenţă judiciarăinternaţională cu privire la extrădare, Codul de procedură penală din1968 cuprinde norme privind comisiile rogatorii internaţionale şirecunoaşterea unor hotărîri penale străine226.În cadrul procedurii speciale privind asistenţa judiciară internaţionalăinteresează trei chestiuni: comisiile rogatorii internaţionale,recunoaşterea hotărîrilor penale străine şi extrădarea.

2) Comisiile rogatorii internaţionale (art. 514–518)Codul de procedură penală din 1968 reglementează comisiile rogatoriiinterne în art. 132–134. Comisia rogatorie constă în cererea uneiautorităţi judiciare, care urmăreşte sau judecă o cauză penală,adresată unei alte autorităţi judiciare de acelaşi grad, de a efectua un

act procedural pe care ea însăşi nu–l poate efectua. Se poate cere princomisie rogatorie ascultarea unui martor, efectuarea unei cercetări lafaţa locului, ridicarea unor obiecte sau orice alt act procedural; nu sepoate cere efectuarea de acte procesuale penale, cum sînt punerea înmişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţareaunor probatorii sau efectuarea oricăror acte procesuale sau luareaunor măsuri procesuale.Cînd efectuarea unor acte procedurale ca cele arătate anterior trebuiesă aibă loc pe teritoriul altor state, comisia rogatorie se adreseazăautorităţilor judiciare din aceste state, fiind o comisie rogatorieinternaţională activ ă. Dar şi autorităţile judiciare din alte ţări pot

225 De exemplu Legea nr. 4/1971 privind extrădarea.226 Normele prividn extrădarea au fost cuprinse în Legea nr. 4/1971 privindextrădarea.



DPP–ps–330solicita o comisie rogatorie internaţională pasiv ă. Codul de procedurăpenală denumeşte comisia rogatorie activă ca o comisie rogatorie înstr ă in ă tate, iar ep cea pasivă ca o comisie rogatorie din str ă in ă tate.Comisia rogatorie în str ă in ă tate (art. 514–516) constă în cerereaadresată de un organ de urmărire penală din România, respectiv de oinstanţă judecătorească română, unui organ de urmărire penală,respectiv unei instanţe judecătoreşti din străinătate, de a efectua unuldin actele procedurale la care se referă art. 132: ascultarea unui

martor, o cercetare la faţa locului, o ridicare de obiecte, o percheziţiesau un alt act procedural, care trebuie efectuat pe teritoriul statuluistrăin a cărui autoritate judiciară a fost solicitată.Comisia rogatorie se înaintează, după caz, procurorului general dinParchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie sau ministrului

justiţiei care, la rîndul lor, intervin la Ministerul Afacerilor Externepentru transmiterea comisiei rogatorii. Cererea pentru efectuareacomisiei rogatorii internaţionale adresată unei autorităţi străine,precum şi înscrisurile care o însoţesc trebuie să fie traduse şilegalizate potrivit regulilor privind înscrisurile oficiale ce urmează a fiprezentate unor autorităţi din străinătate. Părţile pot formula întrebăripentru martorii care ar urma să fie citaţi pentru a asista la efectuareaactului.După efectuarea actului procedural de către autoritatea judiciară astatului străin, acesta înapoiază actul procedural îndeplinit, pe aceeaşicale, autorităţilor judiciare române care l–au solicitat. Prin derogare dela principiul teritorialităţii normelor de procedură penală, actulprocedural îndeplinit în ţara străină, potrivit legii acelei ţări, estevalabil înaintea autorităţilor române.Comisia rogatorie din str ă in ă tate se efectuează de către autorităţile

judiciare române la solicitarea unei autorităţi judiciare străine.Ministerul Afacerilor Externe, care primeşte cererea din partea statuluistrăin, sesizează, după caz, procurorul general al Parchetului de pe

lîngă Curtea Supremă de Justiţie sau ministrul justiţiei, care sesizeazăorganul de urmărire penală sau instanţa de judecată competentă.Actul efectuat în ţara noastră, potrivit legii române, este valabil

înaintea autorităţii judiciare străine. Şi la comisia rogatorie dinstrăinătate se aplică dispoziţiile art. 134 privind drepturile părţilor laefectuarea comisiei rogatorii. Rezultatul comisiei rogatorii se trimiteprocurorului general de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie sauministrului justiţiei, după care, prin Ministerul Afacerilor Externe,ajunge la autoritatea străină solicitantă.

3) Recunoaşterea hotărîrilor penale sau a altor înscrisuri judiciare străine (art. 519–522)

O hotărîre penală străină şi alte înscrisuri judiciare străine, în bazaprincipiului teritorialităţii legii de procedură penală, nu pot aveaaplicare pe teritoriul statului nostru, dacă nu sînt recunoscute de oautoritate judiciară română, în condiţiile legii. Ca urmare, a fostreglementată procedura recunoaşterii acestor acte judiciare străine.Pentru a avea loc recunoaşterea unei hotărîri penale definitivepronunţate de o instanţă de judecată din străinătate ori a actelorefectuate de aceste autorităţi, este necesar să se constate că sînt denatură să producă, potrivit legii române, efecte judiciare penale.Astfel, potrivit art. 37 al.ult. Cod penal, pentru stabilirea stării derecidiv ă se poate ţine seama şi de hotărîrea de condamnarepronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea

română, dacă hotărîrea de condamnare a fost recunoscută potrivitdispoziţiilor legii; în cazul infracţiunilor săvîrşite în condiţiile art. 4, 5 şi6 Cod penal, partea din pedeapsă, precum şi reţinerea sau deţinerea



DPP–ps–331preventivă executată în afara teritoriului ţării se scad din duratapedepsei aplicate pentru acea infracţiune de instanţele române. Dacănu sînt susceptibile să producă efecte juridice penale pe teritoriul ţăriinoastre, recunoaşterea unei hotărîri penale străine nu este justificată;astfel, dacă s–ar cere recunoaşterea numai a dispoziţiilor civile dinhotărîrea penală, cererea nu poate fi admisă pentru că, în ceea cepriveşte reparaţiile civile, recunoaşterea nu produce efecte juridice.Recunoaşterea unei hotărîri penale sau a unui act judiciar străin se

poate dispune numai dacă sînt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.520:

– hotărîrea a fost pronunţată de o instanţă competentă sau actulemană de la un organ judiciar competent ; îndeplinirea acesteicondiţii se constată pe baza certificării autorităţii competente astatului străin;

– hotărîrea sau actul nu contravine ordinii publice din ţaranoastră, exprimată în normele juridice şi morale.

Recunoaşterea se poate face pe cale incidentală sau principală. Încazul judecării unei cauze penale, se poate invoca existenţa uneihotărîri penale străine care produce efecte în legătură cu cauza carese judecă; pentru a produce aceste efecte hotărîrea penală străinătrebuie recunoscută de către instanţa română. Ridicată ca un incident

în cauza aflată pe rolul instanţei de judecată, pe baza concluziilorprocurorului şi ale părţilor, instanţa va putea recunoaşte hotărîreastrăină şi folosi efectele pe care le produce pentru rezolvarea cauzeice se judecă. Această cale incidentală poate fi folosită şi de procuror

în cursul urmăririi penale, dacă hotărîrea penală străină, prin efectele juridice pe care le produce, contribuie la soluţionarea legală a cauzei în curs de urmărire penală.Procedura recunoaşterii pe cale principală a unei hotărîri penaledefinitive pronunţate de o instanţă străină este mai complicată.Procurorul care constată necesitatea recunoaşterii unei hotărîri penale

definitive sau a unui act judiciar străin sesizează judecătoria în a căreirază teritorială se află condamnatul, instanţa soluţionînd sesizarea fie în sensul recunoaşterii hotărîrii sau actului judiciar străin la care sereferă sesizarea, dacă sînt întrunite condiţiile legale, fie respingesesizarea, dacă aceste condiţii nu sînt îndeplinite. Cînd pedeapsapronunţată prin acea hotărîre nu a fost executată sau a fost executatănumai în parte, instanţa substituie pedepsei neexecutate sau restuluide pedeapsă o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penaleromâne, aplicînd totodată actele de clemenţă intervenite fie înstrăinătate, fie în ţara noastră227.Dispoziţiile civile dintr–o hotărîre penală definitivă străină,recunoscute de instanţa română, se execută potrivit regulilorprevăzute pentru executarea hotărîrilor civile străine.

1) Extrădarea (Legea nr. 4/18.03.1971)Deşi nu este inclusă în capitolul dn Codul de procedură penală privindasistenţa judiciară internaţională, extr ă darea constituie o instituţie dedrept penal şi de drept procesual penal care contribuie la colaborarea

între state în vederea combaterii infracţionalităţii. Prin reglementaraextrădării în art. 9 Cod penal, care se referă la aplicarea legii penale înspaţiu, această instituţie face parte din dreptul penal; prin procedură,

227 Avînd de recunoscut o hotărîre de condamnare a unui rom#n pentru unomor şi o tîlhărie săvîrşită în Italia, pentru care a fost condamnat la 30 ani închisoare, instanţa rom#nă a substituit pedepsei aplicate în Italia pentru

omor maximum de pedeapsă pentru omor prevăzut de legea penală rom#nă– 20 de ani – şi a făcut aplicarea Decretului nr. 11/1988 de amnistie şi degraţiere, reducînd pedeapsa la jumătate.



DPP–ps–332care se desfăşoară în faţa autorităţii judiciare, extrădarea este şi oinstituţie a dreptului procesual penal, legată de asistenţa judiciarăinternaţională.Procedura extrădării urmează regulile stabilite prin convenţiiinternaţionale între statul nostru şi alte state. În lipsa unor astfel deconvenţii şi a unor reguli bazate pe reciprocitate, se aplică dispoziţiile

înscrise în Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, dispoziţii care auastfel un caracter subsidiar .

Extrădarea constă în predarea unei persoanei de către statul peteritoriul căruia se află către alt stat, la cererea acestuia, în vedereaurmăririi sau judecării într–o cauză penală ori pentru executarea uneipedepse ce i s–a aplicat în acel stat. Statul care cere extrădarea estestatul solicitant , iar statul pe teritoriul căruia se află persoana a căreiextrădare se cere devine statul solicitat .Pentru a fi extrădată o persoană care se află pe teritoriul ţării noastrese cere îndeplinirea mai multor condiţii:

– condiţii pozitive: – fapta pentru care se cere extrădarea să fie prevăzută ca

infracţiune şi de legea penală română şi să fie sancţionabilă cupedeapsa închisorii mai mare de 2 ani;

– dacă se cere extrădarea în vederea executării pedepsei,aceasta să fie mai mare de 1 an închisoare228;

– condiţia negativă: – determinarea persoanelor care nu pot fi extrădate: – cetăţenii români; – persoanele fără cetăţenie domiciliate în România; – persoanele care nu au obţinut drept de azil politic în România.

Potrivit art. 19 din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii pot fiextrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale între statulnostru şi alte state sau în condiţii de reciprocitate.În art. 5 al Legii nr. 4/1971 se prevăd şi cazurile în care extrădarea nu

poate fi admisă în raport de locul unde a fost săvîrşită infracţiunea,condiţiile de punere în mişcare a acţiunii penale sau de stingere aacţiunii, care trebuie să fie prevăzute atît în legea străină, cît şi înlegea noastră, existenţa unei hotărîri penale române cu privire laaceeaşi faptă.Legea nr. 4/1971 prevede o procedur ă mixt ă de extrădare, cucaracter judiciar şi cu caracter politic. Autoritatea judiciară, dupădesfăşurarea procedurii prevăzute de lege, constată îndeplinirea saunu a condiţiilor de extrădare; această hotărîre a instanţei de judecatăare un caracter de aviz , deoarece “Guvernul hotărăşte asupraadmiterii sau respingerii cererii de extrădare” (art. 23 al. 2), ceea ce

înseamnă că guvernul poate trece peste avizul autorităţii judiciare.Faţă de art. 19 al. 3 din Constituţie, care prevede că “Expulzarea sauextrădarea se hot ă r ăş te de justi ţ ie”, în temeiul art. 150 al. 1 dinConstituţie, procedura extrădării a devenit o procedură judiciară, iarhotărîrea trebuie să fie pronunţată de justi ţ ie, deci de o instanţă de

judecată, şi nu mai are caracterul de aviz, ci de hotărîre executorie.Cererea de extrădare se transmite şi se primeşte pe cale diplomatică.Cînd statul român solicită unui stat străin extrădarea unei persoaneaflate pe teritoriul acestuia, procurorul (în faza de urmărire) sauinstanţa (în faza de judecată sau de punere în executare a hotărîriidefinitive) propune să se ceară extrădarea unei persoane aflate peteritoriul altei ţări. Propunerea autorităţii judiciare trebuie motivată şi

însoţită de actele care să justifice propunerea, indicîndu–se şi228 Rezultă ideea de a fi extrădate numai persoanele care au săvîrşit faptede o anumită gravitate.

Date post:	10-Apr-2018
Category:	Documents
Upload:	daniel-bolocan
View:	221 times
Download:	0 times

Obiectul Si Principiile Specifice Urmarii Penale

Documents