Primul Război MondialDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Primul Război Mondial

300px

I. Tranșee pe Frontul de Vest; II. avioane biplane germane (Albatros

D.III); III. tancul britanic Mark I; IV. servantul unei mitraliere

Vickers purtând omască de gaze; V. scufundarea navei britanice HMS

Iresistible, din cauza unei mine, la Dardanele.

Puterile implicate în Primul Război Mondial

      Puterile Centrale

      Antanta

Informații generale

Perioadă 28 iulie 1914 – 11

noiembrie 1918

Loc Europa, Africa și Orientul

Mijlociu, (pentru scurtă vreme

și China și insulele dinOceanul

Pacific)

Rezultat Victoria Antantei

Destrămarea

imperiilor rus(Revoluția și

crearea URSS),german (Prăbuși

rea economică,

germeniinazismului și ai celui

de Al Doilea Război

Mondial),otoman (Revoluția

lui Kemal Atatürk și

modernizareaTurciei), austro-

ungar(Dezmembrare).

Apariția unor noi state înEuropa

Centrală șiRăsăriteană.

Casus belli Asasinarea arhiducelui Franz

Ferdinand (28 iunie), urmată de

declarația austriecilor de război

împotriva Serbiei (28 iulie) și

de mobilizarea Rusiei împotriva

Austro-Ungariei (29 iulie).

Combatanți

Puterile Antantei:Imperiul Rus

 Franța Imperiul Britanic

 Italia Statele Unite

 Belgia Canada

 Grecia

 Muntenegru

 Portugalia

 România

 Serbia

 Spania

Puterile Centrale : Austro-Ungaria

 Imperiul German

 Turcia Otomană

 Bulgaria

Conducători

Nicolae al II-lea

Alexei Brusilov

 Georges Clemenceau

 Joseph Joffre

 Ferdinand Foch

 Robert Nivelle

 Philippe Petain George al V-lea

 Herbert H. Asquith

 David Lloyd George

 Douglas Haig

 John Jellicoe

 Victor Emmanuel al

III-lea Luigi Cadorna

 Armando Diaz Woodrow Wilson

 John Pershing

 Ferdinand I

 Franz Josef

 Conrad von Hötzendorf

 Wilhelm al II-lea

 Erich von Falkenhayn

 Paul von Hindenburg

 Reinhard Scheer

 Erich Ludendorff

 Mehmed al V-lea

 İsmail Enver

 Mustafa Kemal

 Ferdinand I

Pierderi

Morți:

15.525.000

Răniți: 12.831.500

Dispăruți: 14.121.000[1]

Morți:

14.386.000

Răniți: 18.388.000

Dispăruți: 13.629.000[1]

modifică 

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, re-numit, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Primul Război

Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. Cronologic, evenimentele s-au desfășurat astfel:

în28 iulie 1914 Imperiul Austro-Ungar a atacat Serbia (în 23 iulie 1914 Austro-Ungaria a dat un ultimatum,

apreciat ca inacceptabil pentru un stat suveran, Serbiei - considerată responsabilă pentru atentatul de la

Sarajevo, din 28 iunie 1914); în 30 iulie 1914, Rusia, susținând Serbia, decretează mobilizarea generală; în

replică, Germania, aliata Austro-Ungariei, declară, la 1 august 1914, război Rusiei și, apoi, o zi mai târziu, la 3

august 1914, Franței; la 4 august 1914 Germania a invadat Belgia, iar Anglia și dominioanele sale au declarat

război Germaniei (5 august 1914) ; la rândul său, Austro-Ungaria declară război Rusiei (6 august 1914),

iar Serbia, Germaniei (6 august 1914); Franța declară război Austro-Ungariei (11 august 1914), urmată de

Anglia (12 august 1914); la 23 august 1914,Japonia declară război Germaniei (prin acest act, conflictul

european devine mondial); Turcia declară, la 12 noiembrie 1914, război Triplei Înțelegeri; în23

mai 1915, Italia declară război Austro-Ungariei; în 16 august 1916,România a intrat în război alături de Tripla

Înțelegere (Antanta), iar la 6 martie 1917 și Statele Unite ale Americii intră în război împotriva Puterilor

Centrale. În 11 noiembrie 1918, la ora 05.00 s-a semnat actul de armistițiu și, astfel, la ora 11.00 dimineața,

războiul a luat sfârșit. Combatanții războiului au fost Antanta și Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a

implicat un număr atât de mare de militari și nu a implicat atâtea părți pe câmpul de luptă. În final, acest război

a devenit al doilea conflict pe lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la

Taiping). Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea Război Mondial va face și mai multe victime .

„Toate statele care au intrat în Primul Război Mondial au avut fiecare interesele lor, fără să se gândească la

consecințe, care s-au soldat cu 10.000.000 de morți. Generalul Lyautey, rezident general al Franței în Maroc declara:

"Sunt complet nebuni! Un război între europeni înseamnă un război civil, cea mai monumentală tâmpenie pe care

lumea a făcut-o vreodată".”

("Larousse", "Istoria lumii de la origini până în anul 2000", ed.Olimp.București, 2000, p. 499)

O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă a tranșeelor ca linii de

apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului până la granița cu Elveția. Mai mult de

9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului iar, pe lângă acestea, mai mulți și-au

pierdut viața în spatele liniilor frontului, datorită lipsei resurselor de bază - mâncare, căldură sau combustibil,

mobilizate cu prioritate pentru alimentarea armatelor - și a genociduluicomis sub acoperirea

numeroaselor războaie civile și conflicte interne (de exemplu, genocidul armean).

Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluția industrială a secolului XIX-lea se traduce în creșterea

puterii distructive a armelor și în diversificarea modalităților de atac aflate la dispoziția generalilor din acea

epocă. Astfel, în Primul Război Mondial au loc primele bombardamente aeriene din istorie, iar în jur de 5% din

totalul victimelor de război au fost civili, în timp ce în Al Doilea Război Mondial procentul acestora va fi de 50%.

Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală

a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman și Rus.

Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă

din timpul cruciadelor, au căzut după război.

Eșecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendența fascismului în Italia, a nazismului

în Germania și la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a catalizat Revoluția bolșevică, cea

care avea să inspire ulterior revoluții comuniste în diferite țări, precum China sauCuba. În est, căderea

Imperiului Otoman a pavat calea spre democrația modernă și laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa

Centrală au fost înființate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.

Cuprins

  [ascunde] 

1 Cauze

o 1.1 Cauze și responsabilități

2 Primele bătălii

3 Primele etape: de la romantism la tranșee

o 3.1 Începutul războiului pe Frontul de Vest

4 Teatrele de operație sudice

o 4.1 Imperiul Otoman

o 4.2 Teatrul italian

5 România și Italia în anii Primului Război Mondial

6 România și Italia în timpul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920)

7 Romania și pacea separată de la Buftea-București

o 7.1 Războiul în Balcani

8 Frontul de Est

9 Revoluția Rusă

10 Ultima jumătate

o 10.1 Intrarea Statelor Unite în război

o 10.2 Ofensiva germană din primăvara anului 1918

o 10.3 Victoria Antantei

11 Sfârșitul războiului

12 Scurtă cronologie

13 Bilanțul războiului

o 13.1 Soldați aliați morți

o 13.2 Soldați morți ai Puterilor Centrale

o 13.3 Civili morți

14 Memorii de război

15 Note

16 Bibliografie

17 Vezi și

o 17.1 Articole principale

18 Legături externe

o 18.1 Media

Cauze[modificare]

Articol principal: Cauzele Primului Război Mondial.

Atentatul de la Sarajevo. Desen din presa vremii

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-ungar, a fost

asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup

de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu

legături în armataSerbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care exista deja în Europa. Rebeliunile de

la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care

era nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și Herțegovinei de către imperiul Austro-Ungar, ca și de

invadarea și ocuparea violentă[2] a provinciei de către același imperiu, în 1878.

Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie

căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și contrabalansuri care s-au dezvoltat între

diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich),

sub conducerea "cancelarului de fier", Otto von Bismarck, în 1871.

Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanșării războiului.

Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor implicați,

între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de materie primă și de piețe

de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și

neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.

Cauze și responsabilități[modificare]

Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor dreptul la auto-

determinare.[3][4] Bosnia a fost anexată de către imperiul Austro-Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau

dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja la acel moment un stat multi-etnic în care numeroase

minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri.[5] La fel cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea

austo-ungară priveau cu speranță de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din

Bosnia, și din restul Imperiului Austro-Ungar, priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al

Serbiei.[6]

Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în interiorul statului

multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul secolului al XX-lea această

loialitate, în mod vădit, diminua.[7] Popoarele aflate în interiorul imperiilor multinaționale erau nemulțumite de

frontierele existente la acel moment, ca și de modul cum aceste frontiere erau menținute, anume prin instituții

conservatoare.[8] De altfel unul dintre puținele câștiguri obținute în urma primului război mondial a fost chiar

acest drept al popoarelor la autodeterminare.[9] În epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații care

conduceau Imperiul Austro-ungar promovau politici expansionsiste nebunești, care erau contra propriilor lor

interese: imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și al frustrării minorităților oprimate, în timp ce

conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu populație diversă religios și etnic.[10]

Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul Primului Război

Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în conformitate

cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei și

aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a

invadat Serbia, susținută de Germania care a invadat Belgia și Luxemburg fără provocare. În această viziune,

ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în

timp ce Rusia,Franța și Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior,

apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R.

Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în considerație și factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea

planurilor militare ruse și germane, dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa planurile

militare într-un ritm rapid).

Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au triumfat rapid și ușor,

iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm. Totuși, dificultățile întâlnite de Marea

Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea război bur (1899-1902), au redus probabilitatea că

britanicii au fost naivi în privința potențialului unui război major. Faptul că nici o forță politică importantă nu s-a

opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o

opoziție viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste minore.

O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de alianțe cu

substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă

revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele anterioare, numite "pre-dreadnought". Noul vas a

mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă în construcția vaselor între Marea Britanie

și Germania din cauza Noului imperialism. În general, națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere(Antanta)

se temeau de cele care aparțineau la Tripla Alianță și vice versa.

Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naționalistă, care a crescut,

treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluție a redus opțiunile viabile ale politicienilor

în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante,

deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a Rusiei[necesită citare] nu făceau altceva decât să sporească,

treptat, gravitatea conflictului.

Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea conflictului: toate

națiunile utilizau încătelegraful și ambasadorii lor ca principală metodă de comunicare, cauzând astfel întârzieri

de ore sau chiar de zile întregi.

Primele bătălii[modificare]

Fotografie color: Haut-Rhin, Franța 1917. O serie completă de fotografii color poate fi găsită la adresa: [1]

Unele din primele acțiuni ale războiului au avut loc departe de Europa, în Africa și în Oceanul Pacific. În 8

august 1914, un contingent mixt, compus din unități franceze și britanice, a atacat protectoratul Togo. La 10

august, forțe germane din Namibia au atacat Africa de Sud.Noua Zeelandă a ocupat Samoa germană (30

august 1914), iar o forță australiană (Australian Naval and Military Expeditionary Force]), la 11 septembrie, a

debarcat pe insula New Britain, care era o parte a Noii Guinei. Pe parcursul unor luni, forțele Antantei au

acceptat capitularea mai multor unități germane în zona Oceanului Pacific. Lupte crâncene au continuat pe

teritoriul Africii, pe parcursul întregului război.

În Europa, Germania și Austro-Ungaria au avut dificultăți de comunicare privind intențiile exacte ale celor două

armate aliate. Inițial, Germania garantase că o să susțină invazia austro-ungară în Serbia, dar interpretările

acestei decizii variau. Liderii Austro-Ungariei credeau că Germania va apăra flancul lor nordic contra Rusiei,

însă Germania planificase ca Austro-Ungaria să-și concentreze forțele contra Rusiei, astfel încât Germania să

poată lupta contra Franței pe Frontul de Vest. Această stare instabilă a forțat armata austro-ungară să-și

diminueze rezervele în sud, pentru a întâlni forțele ruse la nord. Armata sârbă, venind dinspre sudul țării, s-a

confruntat cu armata austriacă în Bătalia de la Cer pe 12 august, 1914.

Sârbii au ocupat poziții defensive contra austriecilor. Primul atac a avut loc la 16 august, între elemente ale

Diviziei XXI austro-ungară și elemente ale Diviziei Combinate a Serbiei. Lupta a avut loc noaptea și nici un

oponent nu s-a evidențiat până ce Stepa Stepanovic nu a regrupat forțele sârbe. Trei zile mai târziu, forțele

austriece s-au retras peste Dunăre, după ce au suferit pierderi de 21.000 de morți și răniți, în timp ce Serbia de

doar 16.000. Acest punct a marcat prima victorie a Aliaților în război. Austria nu a putut să-și atingă imediat

scopul (eliminarea Serbiei) și, astfel, Germania a fost nevoită să păstreze soldați pe două fronturi.

Planul Germaniei pentru război (numit Planul Schlieffen) consta dintr-un atac rapid și distructiv contra Franței,

astfel încât Germania să-și poată transfera forțele pe Frontul de Est, contra Rusiei (care se mobiliza mai lent).

În loc de o invazie directă a Franței dinspre est, strategii germani considerau că era mai prudent să atace

Franța dinspre nord. Pentru a proceda astfel, armata germană trebuia să treacă prin Belgia. Germania a cerut

dreptul de trecere de la guvernul Belgiei neutre, cu promisiunea că, dacă acesta va consimți, vor trata Belgia

ca pe un aliat al Germaniei. Când Belgia a refuzat propunerea, Germania i-a declarat război, și armata

germană, după invadarea Luxemburgului, a început să treacă prin teritoriul belgian spre Franța. Armata

germană a întâlnit rezistență la forturile de lângă orașul belgian Liège, cu toate că elementele principale ale

armatei continuau să se miște rapid înspre Franța. Marea Britanie a trimis un contingent numit British

Expeditionary Force în ajutorul Franței, care a mers direct înspre Belgia. Primul soldat al Imperiului Britanic,

care a fost ucis în război, a fost John Parr, la 21 august 1914, lângă Mons. Inițial, germanii s-au bucurat de un

mare succes în Bătălia Frontierelor (14-24 august 1914).

Totuși, din pricina întârzierilor cauzate de rezistența forțelor belgiene, franceze, și britanice, mobilizarea

neașteptat de rapidă a Rusiei și obiectivele lor prea ambițioase, planurile germane au fost dejucate. Rusia a

atacat Prusia Orientală, atrăgând forțe germane destinate Frontului de Vest. Germania a învins Rusia într-o

serie de lupte, care sunt cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Tannenberg (17 august-2 septembrie).

Această diversiune a intensificat problemele mișcării lente ale forțelor germane, care nu erau anticipate de

generalii germani, și a permis forțelor franceze și britanice să oprească avansarea forțelor germane

înspre Paris, în Prima Bătălie de la Marne (septembrie 1914). Astfel, Antanta a forțat Puterile Centrale să lupte

pe două fronturi. Armata germană s-a luptat până ce a obținut o poziție defensivă favorabilă în Franța și a

eliminat din război cu 230.000 mai mulți soldați francezi și britanici decât a pierdut ea însăși, în lunile august și

septembrie. Totuși, incompetența sau timiditatea unor ofițeri ca Ludendorff, care a procedat incorect

transferând forțe din dreapta, pentru a le dirija spre Sedan, au anihilat șansa Germaniei de a obține o victorie

rapidă.

Primele etape: de la romantism la tranșee[modificare]

În tranşee: Infanterie cu măşti de gaz, Ypres, 1917

Entuziasmul aparent pentru război captează imaginația multor națiuni. Motivați depropagandă și de fervoarea

naționalistă, mulți tineri se înrolează repede în forțele militare, căutând aventura. Nimeni nu este pregătit pentru

adevărul de pe front. În imaginația colectivă a vremii, războiul avea să fie un conflict de scurtă durată, cu puține

bătălii crâncene și cu victorii zdrobitoare, ce vor "pedepsi dușmanul arogant". Armatele se văd mărșăluind

victorioase în capitalele inamice, iar soldații se visează primiți cu bucurie, la întoarcere, de către mândrii

cetățeni ai patriilor lor. Plecați pe front în august, soldații au credința că războiul se va termina înainte de

Crăciunul aceluiași an.

Multe figuri militare, ca Herbert Kitchener și Erich Ludendorff, au prezis că războiul avea să dureze mulți ani.

Alți lideri politici, ca Bethmann Hollweg în Germania, se temeau de posibilele consecințe economice ale unui

război de lungă durată.

Pe plan economic, bursele internaționale au intrat într-o stare de criză, în iulie și august, reflectând îngrijorarea

legată de consecințele economice ale războiului.

Începutul războiului pe Frontul de Vest[modificare]

Articol principal: Frontul de Vest (Primul Război Mondial).

Progresele în tehnologia militară au înclinat balanța pe câmpul de luptă în favoarea apărării, cauzând un număr

enorm de pagube, deoarece tacticile contemporane deveniseră arhaice în noile circumstanțe. Sârma ghimpată

a fost utilizată într-un mod eficient, pentru a încetini atacurile infanteriei; artileria, care devenise mai eficientă

decât în deceniul 8 al secolului XIX 1870–1880, împreună cu mitralierele și armele chimice, aveau un efect

extrem de distructiv împotriva infanteriei, pe un teren neted. Mulți din ofițerii țărilor europene ignoraseră

învățăturile războiului civil american și erau de acord să accepte pierderi mari.

După succesul lor inițial în Prima bătălie de la Marne, Antanta și forțele Puterilor Centrale au început o serie de

manevre de încercuire, pentru a forța inamicul să se retragă, în așa numita "Întrecerea la mare". Forțele

franceze și britanice au descoperit rapid pozițiile defensive germane, care se întindeau de la Lorraine până în

Flandra. Marea Britanie și Franța au încercat să treacă la ofensivă, pe când Germania apăra teritoriile ocupate.

Tranșeele germane erau construite mai bine decât cele ale dușmanilor săi: tranșeele anglo-franceze erau

concepute doar ca bariere "temporare" până când forțele lor o să treacă prin liniile germane. Unii sperau că

situația incertă va lua sfârșit cu ajutorul tehnologiei. În aprilie 1915, germanii au realizat, pentru prima oară, o

breșă de șase kilometri în liniile Aliaților, când soldații francezi s-au retras. Această breșă a fost acoperită de

soldați canadieni, la Ypres. Nici unul din oponenți nu a fost capabil să inițieze un atac hotărâtor, cu toate că

acțiunea germană în Bătălia de la Verdun, în 1916, și eșecul Antantei în Bătălia de pe râul Somme, din vara

anului 1916, aproape au distrus armata franceză. Încercările zadarnice ale francezilor de a lansa atacuri

puternice și directe contra liniilor germane s-au terminat cu pierderi enorme pentru infanteria franceză și au

cauzat acte de insubordonare, care au pus în pericol integritatea frontului francez după Ofensiva Nivelle, în

primăvara anului 1917. Noutatea revoluției ruse, Revoluția Rusă din 1917, a intensificat sentimentele socialiste.

Steaguri roșii au fost ridicate și, cu mai multe ocazii, a fost cântată "Internaționala". Până la sfârșitul rebeliunii,

au participat la aceasta între 30.000 și 40.000 de soldați francezi. Pe parcursul perioadei 1915-1917, Imperiul

Britanic și Franța au suferit cu mult mai multe pierderi decât Germania, însă ambele părți au pierdut milioane

de soldați din cauza rănilor și a bolilor.

Teatrele de operație sudice[modificare]

Imperiul Otoman[modificare]

Articol principal: Teatrul din Orientul Mijlociu (Primul Război Mondial).

Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în octombrie-noiembrie 1914, datorită alianței secrete turco-

germană semnată pe 2 august, 1914, amenințând teritoriile ruse din Caucaz și mijloacele de comunicare

britanice cu India și cu estul Oceanului Indian, prin Canalul Suez. Acțiunile Imperiului Britanic au deschis un alt

front la sud, la Gallipoli (1915) și Mesopotamia, cu toate că, inițial, Turcia a reușit să respingă eforturile

inamicilor. Prin contrast, în Mesopotamia, după campania dezastruoasă din Kut (1915-16), forțele Imperiul

Britanic s-au reorganizat și au capturat Bagdadul în martie 1917. Mai departe, înspre vest, în Campania

Palestiniană, în ciuda eșecurilor inițiale, forțele Britanice au capturat Ierusalimul Decembrie 1917 și forța

(Egyptian Expeditionary Force), comandandată de generalul Edmund Allenby, a învins forțele otomane

la Megido (septembrie 1918). Armatele ruse, în general, au triumfat în Caucaz. Enver Pasha, comandantul

suprem al forțelor armate turce, era un om foarte ambițios, cu visul de a cuceri Asia Centrală, însă nu a fost un

soldat practic. El a inițiat o ofensivă cu 100.000 de soldați contra Rusiei, în Caucaz (decembrie 1914). Insistând

asupra unui atac direct contra pozițiilor defensive ruse în munți, în mijlocul iernii, Enver a pierdut 86% din forța

sa la Bătălia de la Sarikamis. Comandantul rus, în perioada 1915-1916, generalul Nikolai Iudenici, după unele

victorii asupra turcilor, a forțat turcii să părăsească Armenia modernă și, într-un mod tragic, a creat contextul

pentru deportarea și genocidul contra armenilor din Armenia de Est. În 1917 Nicolai Nicolaevici a acaparat

controlul operațional de la Iudenici. Deținând controlul unei părți a coastei Mării Negre, Nicolai a continuat

construirea căii ferate pentru a facilita aprovizionarea soldaților săi. El a fost pregătit pentru o ofensivă în

primăvara anului 1917. Totuși, din cauza revoluției ruse, nici o ofensivă nu a fost inițiată și forțele ruse s-au

destrămat.

Teatrul italian[modificare]

Articol principal: Campania italiană (Primul Război Mondial).

Italia a fost aliatul Imperiului German și Austro-Ungar, începând cu 1882, dar avea și planurile sale proprii

privind recuperarea regiunilorTrentino, Istria și Dalmația, aflate în teritoriul austriac . În 1902, Italia a încheiat un

pact secret cu Franța care a anulat datoriile țării față de alianța anterioară. Italia a refuzat să se alipească

forțelor germane și austriece la începutul războiului, deoarece alianța lor originară avea un scop doar defensiv,

însă Austria a declarat război Serbiei. Guvernul Austriei începuse negocieri pentru a obține neutralitatea Italiei,

cu promisiunea că Italia va obține Tunisia, însă ea a intrat în Antanta, semnând Pactul de la Londra, în aprilie,

și declarând război Austro-Ungariei, în mai 1915; peste cincisprezece luni, Italia a declarat război și Germaniei.

În general, forțele italiene au avut o superioritate numerică, însă erau prost aprovizionate. Forțele Austro-

Ungariei au beneficiat de pozițiile lor la altitudini înalte în teritoriul muntos, care, nicidecum, nu favoriza

ofensive militare. Pe parcursul războiului, situația pe acest front s-a schimbat puțin, în ciuda luptelor crâncene

dintre forțele austriece Kaiserschützen și Standschützen și forțele italiene Alpini.

Începând cu 1915, Italia a inițiat 17 ofensive importante pe frontul Isonzo (partea frontierei de lângă Trieste),

însă toate au fost respinse de către forțele austriece, care aveau avantajul terenului mai înalt. Forțele Austro-

Ungariei au lansat contraatacuri din Asiago înspreVerona și Padua, în primăvara anului 1916 (Strafexpedition),

dar au făcut doar puține progrese. Vara, italienii au reluat ofensiva, capturând orașul Gorizia. După această

victorie minoră, frontul a rămas practic nemișcat mai mult de un an, în pofida mai multor ofensive italiene pe

frontul Isonzo. În toamna anului 1917, datorită situației favorabile de pe Frontul de Răsărit (Primul Război

Mondial), austro-ungarii au primit întăriri apreciabile, incluzând și forțe de asalt germane. La 26 octombrie, ei

au lansat o ofensivă crucială, care s-a soldat cu o victorie majoră în Bătălia de la Caporetto: armata italiană a

fost învinsă, dar, după ce s-a retras la o distanță de 100 de km, ea a reușit să se reorganizeze și să stopeze

forțele inamice pe râul Piave Bătălia râului Piave. În 1918 austro-ungarii nu au reușit să rupă linia italiană, în

pofida a numeroase încercări, și, după ce a suferit o înfrângere decisivă în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a

capitulat în fața forțelor Antantei (noiembrie 1918).

Pe parcursul războiului, comandantul armatei austro-ungare, Conrad von Hötzendorf, a avut o aversiune acută

pentru italieni, deoarece considera că Italia reprezenta cel mai mare pericol pentru țara sa. Trădarea lor în

1915 l-a înfuriat și mai mult. Ura sa pentru Italia i-a limitat rațiunea și l-a condus să aleagă o strategie

defectuoasă în lupta contra acestui adversar.

România și Italia în anii Primului Război Mondial[modificare]

[ascunde]v • d • m

Campania românească

Transilvania

Turtucaia

Dobrici

Cobadin (1)

Flămânda

Pasul Turnu Roșu

Cobadin (2)

Valea Jiulu

Pasul Vulcan

București  (Prunaru

Argeș )

Râmnicu Sărat

Tulcea

Oituz (1)

Mărăști

Mărășești

Oituz (2)

Portal

Articol principal: Participarea României la Primul Război Mondial.

Fișier:WWI.gif

Războiul în România

Încă de la începutul războiului mondial, între România și Italia, până la 1914membre ale grupării Puterilor

Centrale, s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele două state. "Un acord între Italia și România

ni se pare foarte dorit", transmitea baronul Carlo Fasciotii, acreditat la Bucuresti, la 12 august 1914, șefului

Consultei, marchizul Antonio di San Giuliano. I.C.Brătianudorea ca România, împreună cu Italia, să constituie o

alianță capabilă să determine Antanta să accepte și să sprijine realizarea dezideratelor naționale ale celor două

țări. La 23 septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San Giuliano, opinând că acesta

corespundea "integral sentimentelor și dorințelor poporului român". Carlo Fasciotti, scria Consultei că era

necesar un angajament formal de informare "asupra propunerilor ce ni se fac". Acordul încheiat, care marca o

etapă importantă în relațiile bilaterale, obliga cele două țări să nu iasă din neutralitate fără a se informa în

prealabil, să păstreze contacte și să se consulte în probleme de interes reciproc, României recunoscându-i-se

drepturile asupra Transilvaniei.

România și Italia în timpul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920)[modificare]

România și Italia s-au găsit, la finele primei conflagrații a secolului, în tabăra statelor învingătoare, însă ambele

state s-au declarat "nemulțumite" de tratamentul oferit de forumul păcii de la Paris din 1919. Totuși a existat o

deosebire esențială în ceea ce privește statutul celor două state la conferința din capitala Franței. În vreme ce

reprezentanții Italiei au făcut parte din organisme decizionale ale forumului păcii (Consiliul Suprem, Consiliul

celor Zece), România s-a luptat pentru a i se recunoaște statutul de țară aliată. România și Italia doreau ca

prevederile tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv 1916, să fie integral îndeplinite. Atitudinea

delegației americane, condusă de președintele W.Wilson, de recunoaștere a clauzelor încheiate de România și

Italia cu Antanta nu putea constitui decât un prilej de apropiere între cele două țări, care tocmai își

desăvârșiseră unitatea lor teritorială.

Romania și pacea separată de la Buftea-București[modificare]

Situația militară a României la sfârșitul anului 1917, în care aprovizionarea cu materiale de război și

cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esențiali, a dus la angajarea negocierilor cu Comandamentul

Puterilor Centrale în vederea încheierii unui armistițiu. Pacea se încheia după negocieri îndelungate cu Puterile

Centrale. C. Argetoianu, care a discutat la Buftea, opinează că acolo "singurul lucru care ne-a preocupat a fost

salvarea armatei sau a cât mai mult din armată". Mai departe, cunoscutul om politic apreciază că, la Buftea, s-a

semnat "o prelungire de armistițiu pentru începerea tratativelor de pace și în actul semnat la Buftea se prevede

numai principiul unor rectificări ale granițelor Carpaților fără nici o specificare și fără nici o hartă anexată."

Argetoianu nu a acceptat rectificările propuse. Aspectul cel mai important al păcii era subjugarea totală, din

punct de vedere economic, a României de către Germania și Austro-Ungaria. "Pacea" de la București s-a

dovedit a fi un act politico-militar fără precedent în istoria raporturilor internaționale ale României. Caracterul de

dictat imperialist al acestei păci reiese și din faptul că ea nu a reprezentat rezultatul unor negocieri. Cei patru

miniștri aliați de la Iași, între care și Fasciotti, l-au scutit pe Brătianu de orice răspundere pentru pacea

separată, pe care au cotat-o drept un exemplu de "lăcomie și ipocrizie a imperialismului german" și au cerut

guvernelor lor să afirme că victoria Antantei va anula prevederile ei teritoriale.

Regele Ferdinand a refuzat să semneze ratificarea Tratatului de la București.

Războiul în Balcani[modificare]

Articol principal: Campania din Balcani (Primul Război Mondial).

Articol După respingerea a trei invazii austriece în august-decembrie 1914, Serbia a căzut în urma unei

ofensive puternice compusă din forțe austro-ungare, germane și bulgare, în octombrie 1915. Armata sârbă s-a

retras în Albania și Grecia. La sfârșitul anului 1915, o forță britanico-franceză a sosit la Salonic, în Grecia,

pentru a oferi asistență forțelor grecești contra Puterilor Centrale. Din păcate pentru Aliați, guvernul pro-

aliat Eleftherios Venizelos a căzut înaintea sosirii forței aliate și regele pro-german, Constantin, a tergiversat

intrarea Greciei în război de partea Aliaților până în 1917. În această perioadă, frontul din Salonic a rămas într-

o situație, practic, inertă. Doar la sfârșitul războiului, după ce majoritatea forțelor germane și austro-ungare

părăsiseră frontul, lăsându-l în mâinile bulgarilor, a reușit Antanta să obțină o ruptură critică în liniile inamicilor,

forțând Bulgaria să semneze armistițiul (29 septembrie 1918).

Frontul de Est[modificare]

Articol principal: Frontul de Est (Primul Război Mondial).

Cu toate că războiul devenise, practic, imobil în tranșeele Frontului de Vest, conflictul era mai dinamic în Est.

Planurile ruse inițiale pentru război cereau două invazii simultane: una în Galiția, vizând Austria, și alta

în Prusia Răsăriteană. Cu toate că atacul rus inițial, în Galiția, a avut succes, în Prusia, forțele ruse au fost

respinse de către Hindenburg și Ludendorff, în Bătălia de la Tannenberg și Bătălia de la Lacurile

Mazuriene (august și septembrie 1914), infrastructura economică și militară inferioară a Rusiei neputând

rezista forțelor unite ale Germaniei și Austro-Ungariei. În primăvara anului 1915, forțele ruse au fost respinse

până în Galiția și, în mai, Puterile Centrale au reușit să avanseze în sudul Poloniei, capturând Varșovia, la 5

august, și forțându-i pe ruși să abandoneze complet Polonia, în așa numita "Mare Retragere".

Revoluția Rusă[modificare]

Articol principal: Revoluția Rusă din 1917.

Insatisfacția pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda succeselor obținute de

generalul Brusilov în cadrulOfensivei Brusilov (iunie 1916), în Galiția de Est contra austriecilor. Situația Aliaților

s-a îmbunătățit puțin doar în momentul cândRomânia a intrat în război, la 27 august, însă foarte repede

contingente germane au întărit forțele austro-ungare în Ardeal, iarBucureștiul a fost capturat de către Puterile

Centrale (6 decembrie 1916). În această perioadă, situația internă în Imperiul Rus devenise instabilă, deoarece

țarul era plecat pe front și conducerea incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza proteste din toate colțurile

Rusiei, care au provocat asasinarea de către un grup de aristocrați conservatori a lui Rasputin, un preferat al

împărătesei, în decembrie 1916. .

Vladimir Lenin

În martie 1917, demonstrațiile din Sankt Peterburg au culminat cu abdicarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei  și

constituirea unui guvern centrist provizoriu, condus de Kerenski, care împărțea puterea cu Sovietul din

Petrograd. Această diviziune a puterilor a condus la o stare de confuzie și haos, pe front și în țară, iar armata a

devenit din ce în ce mai puțin eficientă.

Războiul și guvernul pierdeau continuu susținerea poporului, un fapt care a permis

ascensiunea Partidului Bolșevic, condus de Vladimir Ilici Lenin. Revoluția Bolșvică din Octombrie (7 noiembrie

st.n.) a fost urmată, în decembrie, de un armistițiu și negocieri cu Germania. La început, bolșevicii au refuzat

termenii duri de capitulare propuși de germani, însă când Germania a reînceput războiul și a înaintat rapid

prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să accepte Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care a însemnat

terminarea participării Rusiei la război și cedarea către Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au

inclus Finlanda, Statele Baltice, Polonia și Ucraina.

După ieșirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a Rusiei. Scopul mișcării nu a

fost să pedepsească Rusia pentru ieșirea ei din război, ci să susțină forțele țariste în Revoluția Rusă. Soldați

aliați au sosit în Arhanghelsk și înVladivostok. Forțele Antantei aveau ordine să apere proviziile și armamentul

contra soldaților germani; în realitate, acestea le apărau contra comuniștilor ruși.

Ultima jumătate[modificare]

În tranşee

Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea sorții războiului, cu toate că efectele lor nu au fost

simțite pe deplin decât în 1918. Blocadamaritimă a Germaniei organizată de forțele Antantei a început să aibă

un efect puternic asupra moralului și productivității germane. Ca rezultat, în februarie 1917, liderii militari

germani au reușit să-l convingă pe Cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg  să declare războiul submarin

total, cu scopul de stopa alimentarea forțelor britanice. Submarinele germane au reușit să scufunde 500.000 de

tone pe lună, din februarie până în iulie. Totuși, după iulie, noul sistem britanic de convoaie s-a dovedit extrem

de eficient în a neutraliza pericolul prezentat de submarine. Marea Britanie nu mai era în pericol de înfometare.

Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să decidă la reuniunea de

la Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unuiConsiliu Suprem Aliat pentru a coordona planurile și acțiunile

comune. Anterior, armatele Franței și ale Imperiului Britanic operau sub conduceri diferite.

În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistițiu cu Rusia, permițând, astfel, mutarea forțelor de pe

Frontul de Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de forțe germane ar fi putut să fie mai mari, dacă

achizițiile lor teritoriale ar fi fost mai mici. Cu sosirea întăririlor germane și a soldațiloramericani pe Frontul de

Vest, rezultatul final al războiului urma să fie hotărât pe acest front. Puterile Centrale știau că nu puteau să

câștige un război îndelungat, deoarece numărul soldaților americani creștea continuu, însă ele contau pe o

ofensivă rapidă și decisivă, utilizând întăririle lor și tactici noi pentru infanterie. Acțiunile Aliaților și ale Puterilor

Centrale au fost accelerate și de pericolul identificat de către Ivan Bloch în 1899, care afirmase că un război

industrial îndelungat amenința integritatea sistemului social și putea să provoace revoluții prin toată Europa.

Ambele părți doreau o victorie hotărâtoare și rapidă pe Frontul de Vest, deoarece se temeau de consecințele

prelungirii conflictului.

Intrarea Statelor Unite în război[modificare]

Preşedintele Wilson în faţa Congresului, anunţând ruperea relaţiilor oficiale cu Germania (3 februarie 1917)

Din cauza politicii tradiționale americane de izolare, mulți americani considerau că SUA nu trebuie să se

implice în Primul Război Mondial, care era considerat un război european.

La începutul anului 1917, Germania a declanșat războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu indignarea

publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea completă a relațiilor SUA cu

Puterile Centrale (3 februarie 1917). Datorită continuării atacurilor asupra navelor comerciale

americane, Președintele, Woodrow Wilson, a cerut Congresului, la 6 aprilie 1917, să declare război Germaniei.

Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o largă majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia o

pace separată cu Austro-Ungaria, dar descoperind că acest lucru nu era posibil, SUA a declarat război și

Austro-Ungariei, în 7 decembrie 1917.

Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reușit să dezvolte o producție militară suficientă și

completă și, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanțiale. Primii soldați americani au sosit în Europa,

în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918. Germania conta pe faptul că ofensiva

submarină va încetini flota americană și transferul soldaților, sperând că va reuși să câștige războiul înainte ca

forțele americane să ajungă pe front.

Marea Britanie și Franța au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului, pentru a întări pozițiile

existente. Pe întregul parcurs al războiului forțele americane nu au avut destule unități proprii

de artilerie, aviație și geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forței americane American Expeditionary

Force, a refuzat să fragmenteze unitățile americane pentru a întări forțele britanice sau franceze, așa cum

doreau Aliații. Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie care deja fusese întreruptă de către comandanții

francezi și britanici. Ca rezultat, American Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de pierderi în

toamna anului 1918..

Ofensiva germană din primăvara anului 1918[modificare]

Articol principal: Ofensiva de primăvară.

Situaţia inertă pe Frontul de Vest

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operațiunea numită Michael ca o ofensivă generală

de-a lungul Frontului de Vest. Această Ofensivă de primăvară(Kaiserschlacht) avea scopul să despartă forțele

britanice și franceze printr-o serie de avansări. Comandamentul german spera să lanseze un atac hotărâtor

înainte ca forțele americane să fie gata pentru luptă în Europa. Înainte de începutul ofensivei, Ludendorff a

făcut o greșeală crucială, lăsând partea principală a Armatei a VIII-a germane în Rusia și mutând doar o parte

mică a forțelor germane pe Frontul de Vest.

Operațiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac contra forțelor Marii

Britanii, pe direcția Amiens. Intenția lui Ludendorff a fost să separe armatele britanice și franceze în acest

punct. Forțele germane au reușit să avanseze 60 de km. Pentru prima dată, după 1914, manevrele militare au

fost întrebuințate iarăși pe Frontul de Vest.

Tranșeele britanice și franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale infanteriei germane. Anterior,

atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament intens de artilerie, urmate de o serie de atacuri

directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară, armata germană a utilizat artileria sa doar pe o perioadă scurtă

și a infiltrat grupe mici de soldați în unele puncte vulnerabile ale inamicului, atacând punctele de comandament

și încercuind punctele cele mai puternice. Aceste poziții izolate au fost, apoi, distruse de către infanteria grea.

Succesul forțelor germane s-a datorat, în mare măsură, acestor tactici.

Linia frontului era acum la o distanță de 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp gigant, supranumite "Dicke

Bertha", au fost folosite pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra orașului, cauzând părăsirea orașului de

către mulți locuitori. Etapele inițiale ale ofensivei au avut un asemenea succes încât Kaiserul Wilhelm II a

declarat data de 24 martie sărbătoare națională. Mulți germani considerau că victoria era aproape; însă, după

câteva lupte acerbe, ofensiva germană a fost stopată. Pierderile germane între 21 martie și 5 aprilie 1918 au

fost de 270.000 de oameni.

Diviziile americane, cu care Pershing intenționa să formeze o forță independentă, au fost alocate armatelor

franceze și engleze (28 martie). La conferința Doullens a fost creat un comandament suprem al Antantei, iar

mareșalul Douglas Haig a cedat controlul forțelor sale lui Ferdinand Foch, numit comandant-șef al forțelor

Aliaților.

După Operațiunea Michael, Germania a lansat Operațiunea Georgette în nord, contra porturilor Canalului

Mânecii. Această operațiune a fost oprită de către Aliați după pierderi teritoriale mici. Operațiunele Blücher și

Yorck au fost, apoi, inițiate de către armata germană la sud, înspre Paris. Apoi, Operațiunea Marne (A doua

bătălie de la Marne) a fost lansată la 15 iulie, cu scopul de a înconjura orașulReims. Contraatacul Antantei a

marcat prima ofensivă a Aliaților, terminată cu succes. La 20 iulie 1918, forțele germane s-au retras până la

pozițiile deținute înaintea Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană nu a

mai luat niciodată inițiativa .

Victoria Antantei[modificare]

Articole principale: Ofensiva de o sută de zile și Republica de la Weimar.

Genişti americani după Bătălia de la Saint-Mihiel, în septembrie 1918

.

Contraofensiva Aliaților, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8 august1918. Bătălia de la

Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, și forțe

canadiene și australiene - în centru. Aliații au utilizat tancuri de clasa Mark IV și Mark V și 120.000 de soldați.

Forțele Antantei au reușit să pătrundă 12 km în doar șapte ore. Erich Ludendorff a numit această zi "ziua

neagră a armatei germane".

Totuși, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unitățile Imperiului Britanic au întâlnit multe probleme cu

majoritatea tancurilor lor (cu excepția a doar șapte din ele). Pe data de 15 August 1918, Generalul Haig a

stopat acțiunea și a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă în Albert. A doua bătălie de pe

Somme (1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de soldați americani au luptat, împreună cu

soldați ai Armatei a III-a și IV-a britanice. Bătălia a fost un succes enorm pentru Aliați. Armata a II-a germană a

fost forțată să se retragă de-a lungul frontului de 55 km. Orașul Bapaume a fost capturat în 29 august și, la 2

septembrie, forțele germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul războiului.

La 26 septembrie, Aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg. 260.000 de soldați

americani au atacat direct și toate diviziile au reușit să captureze țintele lor inițiale, cu excepția Diviziei 79 de

infanterie americane, care a întâlnit o rezistență puternică la Montfaucon și nu a reușit să avanseze în prima zi.

Acest eșec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost capturat în 27 septembrie; totuși,

incapacitatea Aliaților să cucerească orașul în ziua anterioară a fost una din cele mai costisitoare greșeli ale

campaniei.

La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaților nu funcționau într-un mod ideal. Multe tancuri

se stricaseră și cele care încă funcționau nu puteau fi întrebuințate din cauza naturii terenului. Cu toate că

Aliații aveau aceste probleme, Ludendorff nu-și făcea, încă de la începutul lunii septembrie, iluzii despre

sfârșitul războiului, afirmând că Germania are două opțiuni: distrugere totală sau un armistițiu. El recomandase

această a doua cale și la întâlnirea de comandament a Puterilor Centrale desfășurată la Spa Spa, Belgia, în 14

august 1918. Pe parcursul lunii octombrie, artileria lui Pershing a continuat să bombardeze forțele germane

care deja erau epuizate și derutate pe întregul front Meuse-Argonne. Presiunea din partea Aliaților nu s-a oprit

până la sfârșitul războiului.

Din cauza numeroaselor pierderi, mulți comandanți ai armatei germane considerau că o înfrângere totală era

inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer și Ludendorff au decis să inițieze o

ultimă ofensivă pentru a demonstra "curajul" flotei germane. Știind că o astfel de acțiune ar fi refuzată de către

guvernul Prințului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l informeze despre planurile sale. Totuși,

informația despre atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulți marinari au participat la o rebeliune și au fost arestați

pentru refuzul de a participa la o ofensivă maritimă pe care ei o considerau sinucidere fără sens. Ludendorff și-

a asumat răspunderea pentru acest incident și Kaiserul l-a demis din funcție (26 octombrie).

După sfârșitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru viitorul politic al

Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradițional, a hotărât să inițieze o revoluție politică limitată, prin

introducerea unor noi reforme care aveau menirea de a "democratiza" Germania, însă satisfăcând monarhiștii,

prin faptul că a menținut domnia Kaiserului. El credea că democratizarea o să demonstreze poporului german

că guvernul era pregătit să se schimbe, micșorând, astfel, probabilitatea unei insurecții socialiste, cum avusese

loc în Rusia, în 1917. Totuși, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru planul său.

Reformele sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-ului, partidelor de centru - în special, în

această perioadă: partidul centrist, liberalii și social-democrații. Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat acestor

partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un armistițiu. Luând act de cele 5.989.758 de victime

germane (1.773.700 morți, 4.216.058 răniți), partidele de centru au procedat exact cum anticipase Ludendorff.

Însă curând, acesta a trecut printr-o schimbare radicală și a început să declare că aceleași partide care au

căpătat putere de la dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei în război. Acești politiceni au "înjunghiat

Germania în spate"—un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff și care a fost ulterior utilizat de către mai

multe grupări naționaliste germane, ca NSDAP.

Prințul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace au început

imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se putea hotărî între o monarhie

constituțională sau abolireaa ei completă. Totuși, decizia a fost luată din mâinile sale de către Philipp

Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a declarat, de pe un balcon al Reichstag-ului, că Germania trebuie să

fie o republică. Ulterior, Max von Baden a anunțat că împăratul (kaiserul) trebuia să părăsească tronul.

Germania imperială a murit și o nouă Germanie s-a născut: Republica de la Weimar.