Pr. Constantin Necula

anatomia sufletului

Editura – Sibiutel. 0745 / 679038; 0766 / 530777

www.agnos.roe-mail: editura_agnos@yahoo.com

ISBN 978-973-1941-36-3

Pr. Constantin neCula

Editura Sibiu, 2015

anatomia sufletului

Apare cu binecuvântarea ÎPS Dr. Laurenţiu Streza

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Consilier editorial:Conf. Univ. Dr. Lucian Grozea

redactor:Raluca Toderel

Copertă:Andrei Rosetti

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NeCula, CoNStaNtIN

anatomia sufletului / pr. conf. univ. dr. Constantin Valer Necula. - Sibiu : Agnos, 2015

ISBN 978-973-1941-36-3

244

Conferință susținută de Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula (Facultatea de Teolo-gie Ortodoxă Andrei Șaguna, Sibiu), la invi-taţia OTS (Organizaţia Tinerilor din Sibiu), în Aula Facultăţii de Medicină Sibiu, în 9 de-cembrie 2014.

anatomia sufletului

teodora Șpan: Vreau să vă salut din partea organizaţiei noastre, şi anume Orga-nizaţia Tinerilor din Sibiu. Pentru cei care nu ştiu, asociaţia noastră reprezintă un grup de tineri care promovează valorile tradiţio-nale ale poporului român.

În această seară, după cum ştiţi, tema conferinţei noastre este „Anatomia sufletu-lui”. Anatomia este ştiinţa care studiază fi-inţa umană din punct de vedere morfologic, la nivel macroscopic. Partea nevăzută de anatomie se poate studia cu ajutorul micro-scopului optic sau electronic. Se poate pune întrebarea, aşadar, care sunt modalităţile de studiere a sufletului? Există, la fel, o parte anatomică şi o parte nevăzută?

O altă afirmaţie care mi-a plăcut foarte mult când am auzit-o este că omul nu are suflet, ci este suflet şi are trup…

Îi dau cuvântul, aşadar, Părintelui Con-stantin Necula, invitatul nostru, care este

5

6

Pr. Constantin Necula

6

nu numai un cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, ci este şi un apropiat de sufletele oamenilor şi ale tineri-lor, în special.

Vă mulţumesc!

Pr. Conf. univ. Dr. Constantin ne-cula: Sărut mâna şi eu!

Mă simt cozonac, pentru că ei cultivă tradiţiile româneşti. Mă simt ca un co-zonac, aşa…, cu promovarea produselor tradiţionale…

Mulţumesc mult, Teodora, şi să ştiţi că pentru ea sunt, în primul rând, în seara asta, aici, că tot timpul mi-e ruşine să o refuz.

Vă mulţumesc foarte mult că aţi venit şi vreau să ne înţelegem bine: nici nu e cazul ca întâlnirea din seara aceasta să o numim conferinţă. Aş vrea să ştiţi că nu mi-o trec în Curriculum vitae decât dacă împreună-vorbim.

Am ales şi ne-am gândit împreună la acest subiect de anatomie şi ca să vă luăm ochii, e clar! Sunt foarte priceput la titluri, numai că astăzi, când am văzut afişul şi am văzut plămânii mei bolnavi cum se reflectau în afiş, aproape că m-am speriat! E ceva în fata asta care funcţionează mai altfel decât în general…

M-am gândit foarte mult ca, în seara aceasta, împreună să ne spunem unii al-

7

Anatomia sufletuluitora că întotdeauna contăm mai mult pe ceea ce nu vedem din noi decât pe ceea ce vedem din noi. Trăim într-o ţară în care foarte mult ceea ce afişezi contează. Unii au afişat prostie şi au păţit-o. Să le dea Dumnezeu bine! Adică între trei şi şase ani să ia pe ce au scris! Alţii afişează o gran-dilocvenţă uluitoare nimic spunând. O foarte mare parte dintre cei care încearcă să tragă sforile în ţara aceasta sunt tapetaţi cu diplome, fără a avea niciun conţinut. Personal, mă revolt de fiecare dată când văd Curriculum vitae împănate cu tot fe-lul de titluri-titluruşuri, pentru că ştiu că, de obicei, astea nu prea mai spun mare lucru, pentru că se falsifică în permanen-ţă raportul de evaluare asupra omului şi raportul societăţii asupra valorii omului.

Ceea ce mă gândesc să vă pun la ini-mă astăzi este încercarea de a identifica împreună de ce e mai important sufletul nostru decât tot ceea ce ne oferă societatea din jur şi de ce e important să vă creşteţi sufletul. Suntem, cu voia lui Dumnezeu, într-o criză majoră din punct de vedere al imaginii Bisericii în societate. N-avem a ne feri! Atitudinea retardată a unora din timpul campaniei electorale, atacul la ora de religie, care aţi remarcat că a primit o hotărâre a Curţii Constituţionale tocmai

7

8

Pr. Constantin Neculaîntre cele două alegeri, adică dacă nu sun-teţi cuminţi, să vedeţi ce vă facem! – hai să vedem ce ne fac! – sunt doar câteva din-tre realităţile cu care se confruntă Biseri-ca noastră astăzi. Iar pe de altă parte este misiunea umilă a preotului de a fi lângă oameni, de a sta lângă oameni, de a trăi lângă oameni. De aceea m-am gândit că este bine să vă spun, din punctul meu de vedere, ca preot şi ca frate şi fiu mai mare, câteva gânduri legate de importan-ţa aceasta a nevoii de a vă creşte sufletul.

N-avem nicio materie în şcoală care să ne crească sufletul. Punct! Nu ne învaţă nimeni să fim mame, nu ne învaţă nimeni să fim taţi, nu ne învaţă nimeni cum să iubim, cum să nu urâm, n-avem o ma-terie de rezistenţă la şicanele profesorilor, la mediocritatea lor, n-avem nici ca pro-fesori o materie care să ne înveţe la şcoa-lă cum e când scuipă elevii pe materia pe care o predai… Nu suntem, de fapt, pre-gătiţi deloc pentru viaţă! Ceea ce învăţăm sunt formule, sunt tapete de informaţie, sunt, dacă vreţi, link-uri prin care să acce-săm, din când în când, câte ceva legat de cultura noastră. Dar n-avem nicio scară interioară care să ne scoată din afara lu-crurilor în interiorul lucrurilor. Şi aceasta ne costă foarte mult. Foarte greu găsim, ca

9

Anatomia sufletuluioameni, motivaţia interioară pentru care să merite să murim, nu doar să trăim, care să ne îngăduie să putem merge mai de-parte cu fruntea sus şi să înţelegem deplin că Puştiul Ăsta Care Se naşte la Betleem peste câteva zile e chiar un Om de treabă! Migrantul Ăsta celebru! Alergatul de dic-tator! Hristos este o victimă! Se naşte vic-timă. Se naşte victimă a unei societăţi care pare că n-are nevoie de El. Se mulţumeşte să ştie pe de rost textele. Este foarte încân-tată că deţine tradiţiile. Şi-acum vedeţi… sunt un pic ironic, dar nu mă refer strict la unii din Biserica Ortodoxă, care au ace-eaşi boală ca cei din Vechiul Testament la vremea întrupării Mântuitorului Hristos. E suficient că avem tradiţia de partea noas-tră! Serios? E suficient că avem Irozi să ne conducă! Serios? Problema e că nu mai avem Betleemul la îndemână. Betleemul nu este repetabil. Este irepetabila povară a unui neam omenesc care nu şi-a recu-noscut Dumnezeul când S-a întrupat. Şi aduceţi-vă aminte de primele atitudini faţă de Acest Bebeluş Ceresc. Nu? E ur-mărit de un dictator, să fie ucis, şi devine migrant, pentru că fuge în Egipt. Iar apoi un imigrant în propria lui ţară – pentru că Se întoarce în propria ţară, pentru a-Şi ocupa locul într-un alt oraş decât cel în

10

Pr. Constantin Neculacare S-a născut. Aţi văzut că niciodată nu are carte de muncă, e un mic delincvent, până la urmă, pentru că de la 12 ani, până la 33, când moare, este total împotriva în-tregii orânduieli de partid şi de stat. Nu-L simţi foarte cuminte decât în unele aspec-te: Daţi Cezarului ce-i al Cezarului… Şi cam atât! Nu vine neapărat să revoluţio-neze sistemul ca atare, ci vine să revolu-ţioneze oamenii care nu mai respiră în sistem. Ba mai mult decât atât, am fost în săptămânile trecute la colegii de la ELSA, de la Facultatea de Drept – nişte copii ex-cepţionali de la Drept! Ei, copii… Nişte domnişoare şi nişte domnişori de la Drept care sunt nişte oameni de excepţie, semn că DNA-ul are urmaşi! Am constatat cu ei împreună că Hristos este un Puşcări-aş; o zi, totuşi, face puşcărie. Adică, dacă tot vorbim despre delincvenţă juvenilă, trebuie să ne amintim că Hristos este un astfel de Delincvent Juvenil, deşi delin-cventul îşi pierde juvenilitatea de obicei, Hristos nepierzându-Şi-o niciodată!

Suntem în faţa unei astfel de provocări. Viaţa noastră nu are capete aşa de uşor as-cunse. Şi atunci când treci la reacţia ana-tomo-patologică a trup-sufletului, începi să te sperii. De obicei, ajungem în ultimă instanţă la analiza medicului; e drama tu-

11

Anatomia sufletuluituror medicilor din lume, că ei nu mai au ce face în momentul când ajungem la ei sau au prea puţin de făcut şi zic, în mare parte, eu fac atât, dar Dumnezeu face mai mult! Un control periodic la medic nu duce la vindecarea bolii, ci la descoperirea şi tratarea ei în timp.

Aceasta se întâmplă şi în Biserică! Su-fletele noastre nu pot să primească răs-puns la toate întortochelile din ele. Nu toate frustrările noastre sunt rezolvabile prin vorbit cu ceilalţi. Biserica nu-i doar un spaţiu al logo-terapiei, ci al Logosu-lui întrupat, Care face terapie cu o lume întreagă. Şi cum omul este concomitent cosmos şi micro-cosmos sau, dacă vreţi, macro-cosmos şi micro-cosmos – asta de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, mai tare, citire –, înţelegem pe deplin că tot ceea ce se petrece în afara noastră, uneori, are rezultat în interiorul nostru, de cele mai multe ori! Se răsfrânge în interiorul nostru! Că nu poţi să fii, de exemplu, un elev excepţional într-o şcoală mediocră, pentru că mediocritatea nu poate fi punct de reper niciodată. Că nu poţi să trăieşti la maximum o iubire într-o lume care se urăşte. Trăieşti o iubire limitată de urile celorlalţi. Că nu poţi să fii sănătos mintal într-o lume care a luat-o razna şi care cre-

12

Pr. Constantin Neculade că e mai important, ştiu eu, procentul de salarizare decât procentul de jertfire de dragul celuilalt. Că nu poţi să trăieşti într-o lume normală – şi o spun în Facul-tatea de Medicină! –, având medici-func-ţionari, care sunt obligaţi să noteze, să raporteze mai mult pe hârtie decât faţă către faţă cu tine, într-o realitate imediată a cunoaşterii beneficiarului muncii sale ca medic. Că e nepermis să ceri, de exemplu, la nesfârşit unui profesor să fie senin la catedră, în timp ce tu îi înnegurezi toată cultura pe care i-o pui la îndemână. Sun-tem, din acest punct de vedere, un produs al lumii în care trăim. Un produs al mar-ginalizaţilor care nu mai văd nicio scăpa-re. De aceea lumea s-a săturat şi a explo-dat; românii explodează din 25 în 25 de ani. Mergeţi acasă şi scădeţi din 2014 25 de ani, din 89 25 de ani, din 64 25 de ani… Să vedeţi ce date istorice vă dau! Vă speriaţi! Deci încercaţi să înţelegeţi că în mecanismul acesta al lumii noi nu putem interveni! Putem doar să trăim cu demni-tate în el şi să ne alegem ca, în interiorul nostru, în partea de anatomie personală, să putem să blocăm intrarea viruşilor din viaţa noastră de jur-împrejur.

Şi-atunci, cu ce-i de început? Unii oa-meni spun că, dacă eşti întreg la cap, eşti

13

Anatomia sufletuluisănătos la tot corpul. Probabil! Alţii spun că, dacă inima îţi funcţionează, îţi funcţi-onează tot corpul. Probabil! Cei care sunt specialişti pe plămâni spun: Bă, plămânii sunt importanţi, că… Fiecare crede că or-ganul pe care s-a specializat e cel mai bun. Aşa e şi Biserica. Oamenii ei pot crede că, dacă vă spovediţi, dacă trăiţi acolo, gata, mântuirea e la orizont. Probabil. De fapt, pentru fiecare dintre noi, efortul pe care-l avem de făcut este să vindecăm organul care ne doare, nu să inventăm un organ care nu ne doare. Să căutăm să vedem ceea ce ne doare ce fundament are în spatele durerii pe care ne-o propune. În ce mod ceea ce iese în afara noastră şi ne deranjează şi ne tulbură şi ne scoate to-tal din ritmul nostru de viaţă are la bază doar greşeala noastră, nu şi cumva o me-dicamentaţie proastă, o cultură, un ethos anatomic fals.

De ce vă zic lucrurile acestea? Pentru că de foarte multe ori hiperbolizaţi sufe-rinţele pe care le aveţi, pentru că nu cu-noaşteţi adevăratele suferinţe. Eu de aceea mă simt foarte apropiat de studenţii de la Medicină şi de la Armată – uneori, chiar mai apropiat decât de teologii noştri su-per-performanţi duhovniceşte –, pentru că oamenii aceştia, voi, medicii şi ofiţerii,

14

Pr. Constantin Neculamilitarii, încă întâlnesc moartea. În faţa morţii, suferinţele acestea ale noastre – Nu mi-a mers pixul la examen şi de aia nu am pus două X-uri în plus la test! sau Mi s-a blocat iphone-ul când să copiez, pardon, să transmit datele mai bine... –, deci toate fiţele acestea de doi bani, toate prostiile acestea pe care le avem în cap nu pot fi motivaţii ale unei dureri care să te înveţe să te jertfeşti. Ele sunt cel mult aşa, nişte fiţe. Ştiţi cum? Mamă, nu mi-a ieşit reverenda asta bine! Nu-i chiar de mătase din India! E aşa…, de mâna a doua… Adică fiţe care, de obicei, anulează darul lui Dumnezeu pentru suferinţa pe care o porţi cu tine. Şi atunci inventezi organe care suferă de pomană, în plus şi-n altă direcţie decât e boala ca atare a sufletului tău.

Ei bine, Părinţii Bisericii ne îndeamnă întotdeauna să vedem organul bolnav. Să constatăm că, de exemplu, atunci când fumăm – mânca-i-ar Raiul pe Părintele Paisie şi pe Părintele Porfirie, ce simpli erau ei în a le spune lucrurilor pe nume! –, nu e o chestiune doar de voinţă. E şi o chestiune de plămâni! Nu-i doar o chesti-une de plămâni. E şi o chestiune de voin-ţă! De exemplu, alcoolismul... Oricât am vrea noi să facem pe deştepţii, nu-i numai o treabă de voinţă. E şi o treabă de gât, de

15

Anatomia sufletuluificat, de inimă, e şi o treabă de familia din jurul celui care consumă lucrurile aces-tea. Adică e mult mai amplu decât pare la prima vedere! Căderea unui elicopter – nu? – într-un capăt de judeţ nu e nu-mai vina pilotului, să ne înţelegem bine! Acolo sunt şi mecanicii – toţi s-au simţit culpabili! Vă dau eu scris că orice rezul-tat va da raportul procurorului – proba-bil că pilotul e de vină, ca întotdeauna, ca în toate accidentele în care şoferii mor –, orice raport se va da din punctul acesta de vedere; oamenii care au participat real la misiunea aceea, toţi vor avea partea de vină pe care şi-o vor asuma.

În viaţa duhovnicească nu e altfel! În viaţa duhovnicească, pentru a putea să interpretezi corect semnele, trebuie să te duci la oamenii care sunt experţi. Totu-i să nu confunzi experţii între ei. Să cauţi să primeşti de fiecare dată lucrurile care cu adevărat să te zidească şi să te ajute să-ţi vezi de cele de care ai nevoie, ca să ieşi din starea de criză în care te afli. Folosesc termenul de criză cu amândouă conota-ţiile: pe de o parte, toată lumea ne spune că suntem în criză şi se crizează şi ţipă şi urlă şi crede că acest criză este un element negativ; pe de altă parte, apare în schimb termenul de crisis, care înseamnă, de fapt,

16

Pr. Constantin Neculao recreare a lumii. Fiecare stare de criză te pune într-un sistem de relansare a propri-ei tale vieţi. Când eşti în situaţia de a şti sau nu dacă te călugăreşti sau nu te călu-găreşti, când îţi tremură carnea pe tine că mai ai puţin până să-ţi pună hainele călu-găriei, dar tu încă mai ai îndoieli. Dar de-păşindu-le, treci din starea de criză în tr-o stare de sănătate liniştită sau în tr-o epi-criză sănătoasă, dacă vreţi. Atunci situa-ţia se modifică dintr-odată. Sau momen-tul în care stai să alegi între medicină şi altceva sau, în medicină, între cutare sau cutare performanţă, pe care vrei să o ur-mezi, pentru că medicul nu poate fi decât performant – dacă nu-i performant, nu e medic; e cadru medical, e funcţionar pu-blic al Ministerului, e orice altceva… Dar când îţi asumi medicina, de exemplu, sau o falie din medicină pentru care vrei să mergi mai departe, când îţi asumi o falie din teologie pentru care vrei să faci per-formanţă, atunci crizele tale dobândesc valenţe pozitive. Aşa e şi în viaţa duhovni-cească! Sunt lucruri care ne macină. Sunt frustrări care ne umilesc. Sunt răni care ne aduc în situaţii mari de durere, de supă-rare. N-ai a le ocoli! A tot pune capul în nisip şi a spune vai, ce grav este! nu e o so-luţie. Uite, luăm exemplul orei de religie,

17

Anatomia sufletuluică ne bântuie fantoma lui Marx încă. Ce e atât de grav dacă scoatem ora de religie din şcoală?! Nu a mai fost scoasă din şcoa-lă?! Bun, trebuie să o privim cu luciditate: vor să ne execute. Bravo! Minunat! E cea mai mică pedeapsă pentru triumfalismul în care am trăit în ultimii 25 de ani. Pen-tru lipsa noastră de dialog social. E cea mai mică pedeapsă pe care o putem lua! Pentru grandomania noastră eclezială. E cea mai mică pedeapsă pe care puteam să o încasăm! Problema este că rodul acestei pedepse nu suntem noi, că marea majori-tate dintre purtătorii de reverendă şi din-tre angajaţii diferitelor structuri ministeri-ale nu sunt afectaţi. Dar puştii din bancă? Ei ce zic? Ştiţi care a fost prima asociaţie care a sărit în ajutorul Bisericii pentru ora de religie şi singura care se zbate real? Asociaţia Părinţilor Copiilor. Pentru că ei au înţeles mai mult decât mulţi alţii că, în sine, predarea religiei nu e o chestie de moft, nu e o treabă de lege, nu e o treabă de Curte Constituţională, pe care pot s-o mai combat vreo două-trei zile, până vor da motivaţia – după aia, nu mai am voie să mai comentez nimic. După ce publică motivaţia în Monitorul Oficial, punem leucoplastul pe gură şi tăcem! Că aşa cre-dem că rezolvăm situaţia. Niciodată!

18

Pr. Constantin NeculaCriza sentimentală din viaţa tânăru-

lui… E important să te smiorcăi toată ziua că te-a lăsat iubita sau să te aduni, să vezi pentru ce te-a lăsat, să schimbi, ca să cucereşti următoarea iubire? E important într-un an în care ai pierdut zece examene să te lălăi şi să minţi acasă că ai luat toate examenele sau să te apuci de învăţat, ca, până la urmă, să-ţi rezolvi problema cu examenele? Deci nu cuvintele vor acoperi vreodată frustrările şi decăderile noastre. Şi-atunci, ce-i mai important în viaţa anatomo-patologică a unui suflet? Să-şi piardă sufletul!

A zis Teo că omul este un suflet care are trup – şi aşa şi este! Dar în aceeaşi mă-sură nu trebuie să uităm că omul nu poa-te fi educat decât întreg: trup şi suflet. Şi că, de fapt, atunci când suntem oameni duhovniceşti trebuie să căutăm un echi-libru între trup şi suflet, în aşa fel încât nici sufletul să nu-l băgăm în puşcărie, ca să nu devenim tertulianişti, nici trupului să nu-i dăm boală, fiind nişte pătimitori absurzi, fără ţintă în Hristos.

Sunt mulţi care zic: Mă duc la medic şi să-mi scoată dintele pe viu, că vrednic sunt! Vrednic, că am păcătuit! Să sufăr! Ăsta e la sectorul psiho-pupu, adică el ar putea fi dus şi la alţi medici, nu numai la dentist.

19

Anatomia sufletuluiVreau să înţelegeţi bine ce vă spun: nu

toate suferinţele sunt în Hristos, cum nu toate bucuriile sunt în Hristos! Cum ni-cio înfrângere nu este înfrângere da că-L ai pe Hristos lângă tine. Şi-atunci, în toată structura aceasta intimă a anatomiei sufle-teşti, veţi constata că important, de fapt, e ca toate organele să se lege corect, într-o sănătate sufletească ce dă echilibru omului în Hristos. Niciodată şi în nicio altă situa-ţie nu se poate întâmpla în viaţa unui om, împotriva voinţei sale, să fie dus cu totul în ruperea de Hristos, mi-a spus mie odată un nene. Şi am zis: Hehe! Mi-a duc amin-te de fenomenul Piteşti. Mi-aduc aminte de Jilava, Fortul 13. Mi-aduc aminte de Gherla. A apărut de curând o carte a Ali-nei Ştef, despre supravieţuitori. Oameni de 15-16-17 ani arestaţi, băgaţi în puşcă-riile comuniste, bătuţi, puşi să mănânce fecale pe post de Împărtăşanie. Care din generaţia Facebook rezistă la asta? Că pe Facebook te baţi uşor, eşti tupeist – ace-eaşi persoană poate să scrie de zece ori, că el e Anonimus. Şi încep cu fiţe… N-am văzut nicăieri mai multă mascaradă şi mediocritate decât în răspunsurile de pe blog. Săptămâna trecută, când am scris la Turnul Sfatului un răspuns la trei în-trebări, unul spunea Popă împuţit! Știu eu

20

Pr. Constantin Neculacât iei la Bobotează! Îl anunţ oficial: n-am fost cu Boboteaza decât o singură dată în douăzeci de ani de preoţie! Na! Sâc! Slavă Domnului, preoţii chiar nu semănăm toţi între noi, n-ai ce-i face! Necunoaşterea persoanei, aruncarea cu vitriol în toate di-recţiile, generalizarea de care toţi suntem bolnavi în ultima vreme – am devenit un popor de bârfitori –, da, generalizarea de care suntem toţi bolnavi ne costă! Ne cos-tă liniştea noastră sufletească! Absolută! O linişte de care avem nevoie, pentru ca în afara noastră să stabilim liniile de forţă şi de educaţie echilibrată.

Vreau să vă zic lucrurile acestea pen-tru că sunteţi, în parte, în acelaşi tangaj cu ceilalţi. Sufletul tânăr n-are voie să fie bulversat cum aţi fost voi bulversaţi, ştiu eu, în ultimii 3-4-5 ani, în care modelele oferite de supravieţuire, politicile cultura-le, politicile educaţionale au fragmentat foarte mult din forţa şi din dinamica pe care voi înşivă le aveţi foarte bine înscrise în sufletul vostru, pentru a putea să deve-niţi maturi.

Maturitatea n-o dă suferinţa. Maturi-tatea o dă răbdarea de a te creşte pe tine. Devii matur când te creşti pe tine, când ai capacitatea de a spune: Asta nu merge şi muncesc să ies din ea! Cealaltă nu merge şi

21

Anatomia sufletuluiîncerc să muncesc cu ea. Asta merge bine şi încerc să nu mă dau mare, pentru că merge. Că suntem frumoşi… Sunteţi de la tata, mama şi Doamne-Doamne! Nu trebuie să vă puneţi voi acolo în valoare tot tim-pul frumuseţea, pentru că ea există! Ea şi când e acoperită există! Poate fi surprinsă într-un zâmbet, poate fi surprinsă într-un surâs, într-un gest. Dar lucrurile pe care le avem cu adevărat formidabile în noi sunt cele care ne ajută să progresăm, sunt cele care cu adevărat ne pun la muncă. Omul este construit ca un mare – dacă vreţi – complex multinaţional. Că tot vreţi voi să vă angajaţi toţi la multinaţionale... Na, luaţi de aici: sunteţi un complex multi-naţional! În care puteţi produce orice. Dar pe rând. Şi trebuie să fiţi atenţi, că Angajatorul, Care este Hristos, vă vrea pe toţi salariaţi la maximum. V-ar da şi pri-me, dacă se poate. Şi, la sfârşit de tot, v-ar aşeza în Rai.

Adică nu există moment în viaţa noas-tră în care vreunul din organele noastre interioare să funcţioneze perfect, dar exis-tă mii de momente în viaţa noastră în care n-avem voie să dăm vina pe vreun organ sufletesc că nu funcţionează doar pentru că noi nu suntem capabili să ne recunoaş-tem boala.

22

Pr. Constantin NeculaToată Biserica, toată teologia istorică a

Bisericii noastre este legată de acest echilibru între interiorul şi exteriorul omului. Să ştiţi că, de foarte multe ori, când citesc romane poliţiste, când citesc romane, în general, îmi dau seama că, uneori, într-un roman istoric e parcă un pic mai multă teologie decât în frazele noastre zis-teologice. Că, atunci când priveşti realitatea din jur, e mai important decât atunci când stai şi adormi aşa, noap-tea, ascultând câte o slujbă.

Că la noi aşa e… S-a dus un preot, săracul, bietul de el, la psihiatru şi a zis: „Domnule doctor, am insomnii! Domne, nu mai pot dormi! Ce să mă fac?” „Părinte, am eu o soluţie!” „Vă rog! Mai ales, că am venit la dumneavoastră, că sunteţi enoriaşul meu – sigur, n-o să mă pârâţi la nimeni că am probleme…” „Nu, Părinte! Am şi soluţia!” „Care?” „Înregistraţi-vă predica de dumini-că şi puneţi-v-o seara când vă aşezaţi în pat. O să adormiţi în trei minute!”

Tratamentul e multiplu – pentru fie-care boală pe care o avem, rezultatul me-dical este în noi înşine. Vectorul care ne salvează este în noi înşine şi în libertatea noastră de a ne uni cu Hristos.

Pe de altă parte, vreau să vă mai zic un lucru şi cred că şi încheiem pretextul întâlnirii din seara aceasta: noi folosim

23

Anatomia sufletuluicuvinte foarte mari în teologie pentru a defini şi pentru a redefini valorile umane. Vreau să faceţi experienţa de a vă redesco-peri cum sunteţi, nu cum am vrea noi să facem din voi. Să vă aduceţi aminte cine sunteţi, care vă sunt idealurile şi să vi le respectaţi. Iar când greşiţi, să nu intraţi în crize majore, pentru că nu vă foloseş-te la nimic! S-o luaţi de la capăt! Lucrul cel mai greu pe care-l înveţi în viaţă este reconfigurarea. GPS-ul intern, dacă vrei. Sau, dacă vreţi, restartarea prin stent a inimii duhovniceşti. Inima duhovniceas-că presupune mai multe posibilităţi de stentuire decât cea fizică. Posibilitatea de a recupera plămânul duhovnicesc e mult mai mare decât posibilitatea de a recupe-ra plămânul trupesc. Adică omul interior este mult mai vrednic de restaurare decât omul în care exterior trăim.

A fost o întrebare pe care am pus-o mamelor când am fost la întâlnirea pro-pusă de Polisano la teatrul Gong, Vreau să nasc aşa cum vreau. Foarte interesantă! A fost unul din cele mai frumoase momente pe care le-am trăit ca preot: să vezi o sută de burtici (viitoare mămici) întrebân du-se cum să facă ele mai bine pentru copilul lor. Asta e frumuseţea unui popor! Nu rapoartele seci! A crescut demografia… La-

24

Pr. Constantin Neculas-o, domnule, că aia creşte şi scade după cum sunt interesele politice. Dar când vin mamele să te întrebe de Doamne-Doam-ne şi de bebeluş, acolo-i fain! Asta-i Bise-rica vie pe care o vrea Hristos! Ei bine, şi le-am întrebat pe mamele acelea: Măi, voi când tot mergeţi acolo, la ecograf, să vă tot uitaţi – bebeluşul în poziţia 1, în poziţia 14, săptămâna cutare –, mergeţi să-l vedeţi sau mergeţi ca să aflaţi dacă are vreo piesă lipsă? Și dacă are o piesă lipsă, de unde o luaţi? Dacă lucrurile ontologice ne sunt date o dată pentru totdeauna, fizic, du-hovniceşte, sufleteşte, reconfigurarea e oricând posibilă.

De exemplu, sunt conştient pe zi ce trece tot mai mult că notele noastre la şcoală nu mai valorează nimic. Sunt min-ciuni! Nimic! Sunt chestiuni de toane, de relaţii, de încontrare sau descordare. De fapt, ce valorează enorm în viaţa noastră şcolară este cordialitatea pe care o dezvolţi cu elevii tăi, posibilitatea ca ei să te re-prezinte peste câţiva ani, să recapitalize-ze cu duhul tău lucrurile goale din viaţa pe care o trăieşti în mediul profesional. Ştiţi că nu contează neapărat să-ţi iei doc-toratul. Contează cine-ţi semnează că ai luat doctoratul cu el. De exemplu, nu e la voia întâmplării să spui că ai făcut –

25

Anatomia sufletuluiştiu eu – orice materie cu cineva, ci, dacă numele acelui cineva reprezintă ceva în domeniu, rămâi în continuare ca un fir ductor al propriei sale sensibilităţi. Noi, din nefericire, am avut la Sibiu câţiva pă-rinţi profesori care s-au stins între timp: Părintele Aurel Jivi, Părintele Sebastian Şebu, Părintele Floca. Vreau să vă spun că, în parte, toţi cei care trăim aventura aceasta a cunoaşterii teologice suntem continuarea lor. Cu voie sau fără de voie – de cele mai multe ori, cu voie. Cel mai frumos e să te trezeşti că iubeşti materia aşa cum o iubea cel care te-a învăţat să o iubeşti şi s-o predai mai departe. Unde se încadrează asta la note? Ce diplome se oferă că păstrezi sufletul viu al celui care şi-a pus sufletul pentru tine? În raport cu Mântuitorul Hristos, credeţi că o să vă dăm certificate de bună purtare vreodată când veniţi la altar? O să veniţi cu hârtiu-ţa? Prin prezenta, se atestă că are dreptul de a se împărtăşi de 3,14 ori pe bază de 72,4 metanii pe secundă la pătrat… Anatomia sufletului înseamnă că posibilitatea remo-delării şanselor de mântuire este infinit de infinite ori mai mare decât orice posibili-tate de restaurare plastică a materiei din care suntem făcuţi. Dacă am învăţa lucrul ăsta, dacă am ţine mai mult la lucrul aces-

26

Pr. Constantin Neculata, am fi salvaţi! Când ţinem mai mult la lucrul acesta, suntem salvaţi! Când iubim mai mult partea sufletească în care creş-tem către Dumnezeu, devenim de mii de ori mai importanţi decât orice fel de alţi contribuitori la viaţa noastră de zi cu zi.

Acesta e doar pretextul. Mai mult de atât chiar nu vă zic – sâc! O să vreau să vă rog să povestim pe mai departe şi să înţe-legeţi un lucru foarte important: de foarte puţine ori Biserica oferă posibilitatea de dialog cu tinerii. Foarte mult vă plângeţi, ca tineri, că nu dialogaţi cu Biserica; eu nu-s Biserica, eu-s Costică Necula, băia-tul frizerului, adică… să fim serioşi! Eu n-am opinia Bisericii. Biserica n-are opi-nii, Biserica are numai dogme, învăţături de credinţă. Oamenii Bisericii au… pă-reri. Şi opinii. Dar vreau să înţelegeţi bine că astfel de conferinţe vă sunt oferite toc-mai pentru a putea vorbi. Îmi doresc clipa în care – şi probabil că de la 1 ianuarie aşa va fi – la catedrală, de exemplu, să punem scaunele de jur-împrejurul centrului, aco-lo, şi să facem în fiecare duminică seara astfel de întâlniri, în care să întrebaţi ce vă taie capul. Fără jenă că vă aud sfinţii din icoane, că, până la urmă, nici ei n-au fost altfel decât nişte tineri duşi cu vaca pri-ma dată şi apoi întorşi la Limanul cel lin.

27

Anatomia sufletuluiAdică mi se pare absurd noi să emitem, să aşteptăm un feed-back de la voi şi, apoi, când vine feed-back-ul, noi să întoarcem tot timpul spatele: Oricum ştiam că sun-tem buni! Nu? Sau să mă uit neapărat pe ratingurile marilor decelatori de mode-le media, în care, vai, Biserica a ajuns la 62%! E mult mai mult decât vreodată! O Biserică în care încă se mai duce 62% din populaţie e o Biserică vie. Dar mie cifra nu îmi spune nimic. În Biserica mea, ti-nerii sunt 100% lângă Biserică. M-au în-trebat oamenii: „Părinte, n-aţi văzut că nu mai avem tineri în Biserică?” „Îmi pare rău! Din direcţia din care privesc eu Biserica sunt numai tineri!” Chiar îmi pare rău! Eu însă nu văd nicicum nici senatori, nici de-putaţi, nici politicieni, ci eu văd oameni care vor să facă altceva din viaţa lor, să-şi promită altceva propriei lor vieţi.

Întrebări și răspunsuri

Cum să trăim moartea celor din jur?

Grea întrebare! M-aţi prins, doamna profesoară!

Pentru mine, personal, cel mai greu este să trec pe la oncologie săptămânal şi să constat că se goleşte un pat care nu se transformă într-o bucurie. Că, dacă s-ar vindeca… Nu m-am îmbătat – poate m-oi fi îmbătat vreodată, dar nu mai ţin minte cum e să fii beat, dar cred că m-aş îmbăta de fericire! Ştiţi cum zic? Îi văd cum trec pe lângă mine… Şi eu sufăr de aceeaşi tristeţe şi de aceeaşi rupere. Aţi re-marcat că, în Liturghia de la catedrală, ni-ciodată nu ezit să fac pomenirea morţilor. E singurul mod în care mă pot vindeca: doar pomenindu-i înaintea lui Dumne-zeu, Care e un Dumnezeu al Învierii.

Eu aşa m-am tratat o perioadă de timp; mai ales după moartea tatei, după

30

Pr. Constantin Neculamoartea fratelui mamei, după aceea, ime-diat, o mătuşă. Au fost, aşa, unul după altul… Că, de obicei, ştiţi cum e, se rupe un lanţ, aşa, unul după altul. Şi singura modalitate a fost o copilărie... Recunosc că e o copilărie, nici nu pot s-o recomand preoţilor sau cuiva. Dar scoteam mirida din prescură, o pupam şi după aceea o puneam pe disc. Era un pupic dat peste pragul acesta uriaş! Ulterior, am citit texte care m-au dezamăgit despre moarte. Alte-ori, unele care mi-au dat nădejde. M-am tratat, de exemplu, cu Oscar şi tanti roz. M-am tratat, efectiv, pe rana aceea! M-am tratat cu… o grămadă! Nici nu ştiu! Cel mai mult şi cel mai tare mă impresionează rugăciunile de noapte, unde real am senti-mentul – real, sentimentul real – că, prin pomenirea întregului pomelnic pe care-l am la îndemână noaptea, îmi dau seama că îi readuc pe toţi măcar pentru câteva clipe lângă mine. Şi v-am spus: pentru mine personal, profesional vorbind, nu cred că am o zi în care să nu vorbesc o propoziţie ca profesorii mei. Deci e mo-dul meu de a-i ţine vii.

Am văzut drame… O văd pe mama! Mama este tristă cumplit după moartea tatei. O văd! O văd real! Nu pot s-o ajut decât stându-i aproape – şi eu, şi sora mea.

31

Anatomia sufletuluiJucând într-o dublă aşezare… Ne bufo-năm, ne giumbuşlucim… Noi oricum am fost doi copii cuminţi, în general; ne băteam dimineaţa, la prânz, seara şi între mese! Dar ideea e că i-am recreat mamei acest sentiment al copilăriei noastre. Nu vă spun ce caterincă facem cu mama câte-odată, că mi-e şi ruşine de ea, că e om în toată firea! Dar mama intră în jocul nos-tru. E un fel de joc de recuperare; ceea ce e foarte greu când rămâi cu adevărat singur şi când te năpădeşte toată suferinţa asta de jur împrejur. Asta vă spun…

Apoi, un lucru care pe mine mă doa-re cumplit este înmormântarea copiilor. Să nu vă dea Dumnezeu vreodată nici să fiţi martori la înmormântarea unui copil, d-a poi să o trăiţi pe pielea voastră. E in-credibil! E incredibil! Iar la mine este un optimism în plus, dat de un lucru întâm-plat în propria mea viaţă. Să ştiţi că, în general, profesiunile vi le alegeţi şi ca să vă răzbunaţi şi pe propriile culturi istori-ce din propria voastră cunoaştere. Eu am avut un frate care a murit imediat după naştere. Ani de zile – şi acum recunosc că uneori îl mai am – aveam sentimen-tul real că în sinele vieţii mele sunt două inimi care bat în loc de una. Adică pot să spun că am biruit o dată moartea, prin

32

Pr. Constantin Neculafratele meu, şi ştiu cum e! Nu, n-am lu-at-o razna; să nu mă treceţi la Osho şi la reîncarnaţi, da? Uşurel, acolo e sector psi-ho, da? Secţia Spital 3 Religii! Dar ideea ca atare, pentru mine, personal, e să în-ţelegeţi, de exemplu, voi, cei care veţi fi medici, că n-o să-i puteţi ţine în viaţă pe toţi. Vă dau scris!

Da? Ca medici ginecologi, n-o să vi se nască toţi copiii pe care îi aveţi pe lis-tă. Ca profesori, nu toţi studenţii noştri merg mai departe. Unii chiar se sting în timpul facultăţii. Dar moartea, făcând parte din viaţă ca atare, mă obligă se re-structurez viaţa. Fiecare moarte mi-a dat încă un GPS. Încă o reconfigurare. Deci, de la un student de-al meu care a murit în condiţii foarte grele am învăţat ce în-seamnă să ai rezistenţă maximă şi să nu cârteşti în faţa morţii. Eu am învăţat de la morţi mai mult decât de la cei vii; o spun cu tot respectul pentru asta! Cred că e un canal de fugă al meu… Altă experienţă nu ştiu să zic!

N-am simţit niciodată în faţa morţii frustrare. În dimineaţa de după moartea tatei – tata murise noaptea –, m-am dus la Liturghie. Eram aşa, un fel de zombie. Primul ecfonis pe care a trebuit să-l zic la Dumnezeiasca Liturghie a fost: Că bun şi

33

Anatomia sufletuluiiubitor de oameni Dumnezeu eşti… Şi al doilea ecfonis: Că Tu eşti Învierea, şi Via-ţa, şi Odihna… Deci eu cred că acesta-i tratamentul! Că e bunătatea lui Dumne-zeu în unele morţi. Noi nu le vedem, nu le simţim ca atare, dar am stat de vorbă cu oameni agonici care n-au mai cerut ni-cio secundă în plus. Am stat şi cu oameni care ar fi cerut o secundă, care nu le-ar fi folosit la nimic. Preotul ce poate oferi ştiţi, nu? Veşnicia. Deci eu, când mă duc să-i împărtăşesc, nu le ofer o secundă în plus pe ceas sau o secundă în jos pe ceas, ci veşnicia! E cel mai frumos lucru ce pu-tea să mi se întâmple în viaţă!

Eu am învăţat pentru medicină doi ani jumătate, trei. Uneori mă surprind că am atitudini de medic, dar mult mai mult mă bucură preoţia, în care am înveşmântat această medicină. Cunoaşterea omului fi-zic m-a ajutat să identific, de exemplu, de departe când omul are problemă; se sim-te, se vede după mers, după privire, după culoarea pielii. Dar când ai depăşit starea asta de ambalaj a omului şi ai trecut în partea sufletească a lui, deja e mult mai bine, mult mai înalt, mult mai adevărat.

Nici nu pot să fiu oportunistul peşte-lui prăjit şi să fac predici lacrimogene la toate înmormântările, încât să fie oamenii

34

Pr. Constantin Neculadistruşi şi supăraţi şi mârâiţi şi căzuţi la pământ! Îmi repugnă soiul acesta de pre-oţie! Preotul nu-i cioclul comunităţii! Să fim serioşi! Nu-i cioclul comunităţii!

Iar, pe de altă parte, e cealaltă proble-matică: nici nu poţi să râzi ca prostul în târg când e copilul mort la picioarele tale. Să zici: Fraţilor, bucuraţi-vă! Iisus… Băi, uşurel! Hristos nu Se bucură ca prostu’ pe coperta de la Turnul de veghe. E decent! Şi moartea m-a învăţat decenţa!

Am trecut acum prin Portugalia – am fost 3 săptămâni, în octombrie – şi am vă-zut monumente ale morţii: mănăstiri uri-aşe. Uriaşe! Nu vă puteţi închipui! Unele sunt cât Sibiul – Mafra, de exemplu, e cât Sibiul! Tomarul. Care nu mai sunt decât nişte foste vietăţi istorice, foste spaţii de vieţuire. Mafra – José Saramago a sal vat-o cu Memorialul Catedralei, romanul său, şi celelalte… Multe altele! Dar am înţeles în-tre zidurile acelea că, până la urmă, zidurile sunt vibraţii de oameni, au în ele vibraţii de oameni. Poţi să pui mâna pe zid şi să-i simţi pe morţi vii! Dar nu la modul cum au votat în Teleorman, da? Cu morţii şi fantomele deodată. Da? Deci nu aşa! Ci la modul oa-menilor vii, care au construit lucruri eterne.

Drama cea mai mare a omului modern este că nu mai rămâne nimic după el; ori-

35

Anatomia sufletuluicât ar fi de mare făcător de minuni, oricât ar fi de mare făcător de complexe, oricât ar fi de mare făcător de sisteme. Game over! La 5-6 ani după moartea lor, totul e aproa-pe pierdut. De-aia îmi place teologia! La teologie ce scrii măcar rămâne înaintea lui Dumnezeu, cu maximă responsabilitate. Şi aşa vreau să vă trăiţi viaţa: nu în faţa co-misiilor de examen. Veniţi-vă în fire! Fiţi serioşi! Nu în faţa aroganţelor unuia sau ale altuia. Voi sunteţi în faţa lui Hristos tot timpul şi cu seninătatea aceasta trebuie să mergeţi tot timpul. Pentru ce aţi muncit, trebuie să-I daţi Lui raportul. Să-I spui. Chiar, ia încercaţi la un examen odată, în loc să scrieţi acolo, să răspundeţi direct, să vă puneţi în faţa hârtiei şi să spuneţi: Doamne, Iisus Hristos, înaintea Ta mă pre-zint cu următoarele răspunsuri... Şi să daţi drumul. La El oricum luaţi 10 – nu vă minţiţi! Lui îi plac oamenii care muncesc.

Atât! Şi pe mine cartea Lucreţia m-a marcat enorm de mult, dar a venit în con-text – dacă ţineţi minte –, ca aparat edito-rial, imediat după ce apăruse Oscar şi tanti roz – au fost foarte aproape una de cealal-tă–, într-atât încât m-a luat râsul plânsului.

Şi eu am avut un moment teribil de important în viaţa mea, în care l-am cu-noscut pe Nichita Stănescu. Eram la Bra-

36

Pr. Constantin Neculaşov, eram elev de clasa a zecea şi a reci-tat Nichita Stănescu nişte poezii despre moarte, pe care nu le-am mai găsit după aceea; mă întreb şi acum de unde le-a scos. Bine, le scotea el acolo, pe secundă. Atunci am înţeles de la omul acela mai mult despre înviere şi viaţă şi despre ieşi-rea din moarte – că asta era ideea centrală – decât am înţeles din foarte multe trata-te calpe, în care ni se povesteşte cum stă coliva, ce culoare să aibă bomboana, cum să pui lumânarea... Şi care n-au nicio le-gătură cu Învierea. N-au nicio legătură cu Învierea! Iar tratamentul meu e Liturghia; fără Liturghie, aş fi mort de mult.

Îmi vine câteodată să părăsesc reve-renda şi s-o pun în cui; recunosc cu toată inima! Mai ales în ultimele luni, mai ales în ultimul an. Dezamăgit de foarte multe lucruri! Ce mă ţine legat de preoţie e Li-turghia. Fără Liturghie mor! Şi nu vreau să mor. Încă nu vreau să mor. Mai am, probabil, un pic, dar n-aş muri!

Ţineţi-vă de Liturghie! Eu am văzut mame dramatizate, părinţi, am fost la în-mormântări ale unor ofiţeri care au murit la mii de kilometri de ţară, pe care fami-lia n-a avut dreptul nici măcar să îi vadă, n-au putut nici măcar să le ridice capa-cul de la sicriu. Nu mai trăiţi în poveşti!

37

Anatomia sufletuluiVeniţi-vă în fire! În România se întâmplă lucrul acesta. În România se întâmplă lu-crurile acestea! Noi tot plângem că moare de Ebola jumătate din Africa – veniţi-vă în fire! În spitalele noastre sunt mii de boli pe care nu le mai tratează nimeni decât cu sictirim politic.

În primul rând, ne moare sistemul de sănătate. Ceea ce e cel mai grav! În spi-tale uriaşe, cum a fost Hunedoara, din 7-8-9 neurochirurgi a rămas unul singur, care face de toate, săracul. Ne batem joc de noi! E un soi de moarte şi asta! Nu, moartea asta n-o să-mi creeze decât frus-trări, şi nervi, şi supărare. Sistemul acesta de a muri sistemic! Morţile celelalte… Nu mă impresionează neapărat că mor gâzele toamna, pentru că ştiu că ele, în primăvară, vor bâzâi la fel în soare. Mă deranjează când trece iarna şi-mi dau sea-ma că primăverii viitoare nu-i va veni iar-na care i-a trecut în întâmpinare. Aşa că, din nefericire, spre fericirea noastră, mer-gem spre moarte. Nu ea spre noi! Cică a mers Georgică şi s-a întâlnit cu moartea... Nu s-a întâlnit cu nimeni; veniţi-vă în fire! Omul nu se întâlneşte decât cu viaţa! Doar când plusează un pic e moarte…

Eu sunt crescut într-un oraş în care ci-mitirele erau departe când eram mic, dar

38

Pr. Constantin Neculaîntotdeauna tata ţinea, ca un ritual de du-minică, să meargă mai întâi la mormântul bunicii şi apoi la biserică şi iar înapoi la mormântul bunicii. Era un fel de te pupă tata, un gest de genul acesta, o intimitate cu moartea. Nu m-am jucat în cimitire decât când am crescut un pic mai mare şi am ajuns în Oltenia, unde-i mai slobodă joaca în cimitire, dar cele mai importante lecţii de viaţă le-am luat de acolo. Toţi cei care au murit m-au învăţat despre moarte mai mult decât cei care trăiesc. Şi mai ales că noi avem în viaţă câţiva contemporani morţi cărora li se pare că sunt mai vii de-cât sunt. Şi nu sunt!

Dar insomnii încă n-am pe tema aceas-ta. Am avut într-o perioadă, dar m-am vindecat. M-a durut mai tare pericolul morţii celor dragi de lângă mine – mă refer la copii sau soţie – decât teama că mi s-ar întâmpla mie… Până la urmă, tot atât e! O să mă pomenească Teo al doilea pe pomelnic şi gata!

În contextul conectării creierului la teh-nologia de cercetare, ce importanţă mai are cum gândim?

Păi, în urmă cu ceva timp, am fost la nişte cursuri de NLP – că ne place neu-ro-lingvismul mai nou. Şi exprimarea lor

39

Anatomia sufletuluiera următoarea: că, fără cuvânt, expri-marea creierului, vai, este în deficienţă. Deşi teoria spune aşa: trei, treizeci şi opt, cincizeci şi cinci sau cincizeci şi şapte. Cât este cuvânt, cât este gest… Non-verbal suntem mult mai mult decât verbal. Cred că acordăm prea mare importanţă relaţiei între cuvânt şi creier şi prea puţină celei între creier şi cultură în momentul emisi-ei, iar cultura este suma celorlalte creiere care produc pentru noi stimuli, pentru ca, în sine, creierul nostru să poată emite. Eu mă tot uit că, pe când învăţam la neuro-psiho-fiziologie cerebrală, ne tot explicau unde e centrul vorbirii. Ei pun degetul – bănuiesc ei că ar putea fi acolo. Probabil că sunt nişte cercetări foarte avansate. În urmă cu doi ani, a venit la un congres de la noi, de la Sibiu, şi apoi la Sâmbăta un specialist, un neuropsihofiziolog din Ru-sia, de la Vladivostok. Nu, nu e cel care-l tratează pe Putin! Şi acesta a venit şi ne-a explicat, ne-a arătat uluitor, în timp real, pe tomografe uriaşe, în ce mod influen-ţează alcoolul, diferitele forme de alco-ol, de 6%, 12%, 18%, 24%, 50% – la acelea de Maramureş nu făcuseră testul, dar cred că mureau şi ruşii! –, ne-au ară-tat în ce mod se colorează diferite relaţii, un fel de cotaţie cerebrală a alcoolismului.

40

Pr. Constantin NeculaEu eram: Mamă! Ce chestie! Wow! La care rusul: Fii serios! Asta nu e nimic! Să-i ve-deţi pe chinezi: sunt cu 100 de ani înaintea noastră! Tendinţa noastră de a privi cultu-ra pe domeniu numai spre Europa şi spre Occident, spre Statele Unite, în speţă, ne lipseşte de marea cultură a cercetării ru-seşti şi chineze. Sau chinezeşti, că e tot aia. Chinezarul, care sare peste sistemul ani-malic în cercetare, ajunge direct la uman. Şi-atunci el câştigă din start cam 60-70 de ani înaintea celorlalţi. Că nu mai foloseş-te şobolanul, ci condamnatul la moarte, ştiţi?! Îl injectează, vede cum face, dacă moare, e mort, dacă nu, e scăpat. Numai acum, la noi, în România, ştiţi că umbla povestea cu scaunul electric şi cu cei trei: cu rusul, românul şi neamţul duşi la sca-unul electric. Se pune rusul – după zece minute, îl întreabă ăsta: „Care e ultimul tău cuvânt?” Ăsta: „Votcă! Icre negre.” I-au dat un sturion, i-au dat. A dat drumul la scaun – n-a mers. Pfii, fir-ar să fie! Eşti liber, măi, gata! A venit românul. Româ-nul… ce să vrea şi el? O ţâr de salam de Sibiu, pită cu slană, i-a dat şi celelalte, dar nu le spun, că nu-s frumoase. Dă drumul la scaun – pac, kaputt gemacht! Nu mer-ge scaunul. Vine neamţul, se pune pe sca-un. Zice: „Aveţi o ultimă dorinţă?” „Da,

41

Anatomia sufletuluida ţi-mi o şurubelniţă, să repar scaunul!” Asta e relaţia între creier şi vorbire, ştii?

Eu personal merg pe ideea – şi vă rog foarte mult să faceţi mici exerciţii – de gândire înainte de a vorbi, pentru că în România este o boală: să vorbeşti fără să gândeşti. Deci între momentul în care vreţi să vorbiţi şi momentul în care emi-teţi, număraţi trei secunde şi după aceea emiteţi. O să păreţi un pic Klaus Iohan-nis, spre disperarea bucureştenilor, dar vă va prinde foarte bine! Vă trebuie un res-piro, un moment de intimitate… Şi voi nu mai aveţi cuvinte, îmi pare rău să v-o spun. Voi aveţi sms-uri. Cf? Ce faci? Smi-le. Deci nu poţi vorbi aşa. Trebuie să vor-beşti! Trebuie să vorbeşti!

Gândiţi-vă că pentru patru ore în Ro-mânia ar cădea toată reţeaua de telefonie mobilă. Habar n-avem ce să facem în casă – eu vă spun! Habar n-avem! Ei, asta este relaţia între creier şi vorbire. Deşi eu am cu-noscut mari vorbitori – mari vorbitori! –, care nu spuneau nimic. Nu emiteau niciun cuvânt! În schimb, în toată faţa lor, în toată ţinuta lor, în tot gestul lor, spuneau tot!

Oricum, creierul nu ne este dat doar spre a vorbi – să ne lămurim! –, ci şi spre a gândi. Apropo, iubim cu creierul? Eu zic că da. Eu zic că da… Bine…

42

Pr. Constantin NeculaPărinte, ce trebuie să faci, pentru a nu

te stinge în timpul facultăţii, când simţi că te stingi?

Păi, te stingi, că dezamăgirea face parte din joc. Dezamăgirea face parte din joc!

Ştiţi că săptămâna trecută fostul nos-tru edil a dat un interviu foarte interesant către nemţi şi au reacţionat toţi tiriplicii. În România, oricum, toate televiziunile se pricep la educaţie, economie – sunt tobă de carte! El, la un moment dat, spunea că trebuie făcută o dublare a liniei voca-ţionale din România. Cei care vor să facă medicină, cultură, merg pe linia aia şi îi sistematizezi din timp, iar cei pe care îi doare în cot, care nu vor bacalaureatul, băi, tată – care-i problema? Nu puteţi trăi fără bacalaureat? Să fim serioşi! Poţi să ajungi preşedintele Camerei Deputaţilor fără bacalaureat. Examinarea, de altfel, nu creşte calitatea actului educaţional – asta n-a înţeles nimeni! Şi la universitate avem problema asta, că tot timpul ni se spune: Daţi presesiuni! Păi, pe ce? Că nu-ţi vin decât cinci studenţi din o sută, ceilalţi nouăzeci şi cinci, când vin, vin cu tupeu. Ferească Dumnezeu să dai unui student sub zece astăzi în România! Eşti masă de manevră. Or, cât tu eşti plătit pe cap de

43

Anatomia sufletuluivacă – pardon, de elev – furajat social, nu poţi să ceri exigenţă. N-ai cum!

Ca să nu vă stingeţi, fixaţi-vă exigenţe proprii, mai mari decât ale profesorului. E ca în Scriptură: dacă cineva îţi zice să mergi cu el un kilometru, tu trebuie să fii pregătit să mergi patru kilometri. Dacă cineva îţi cere cămaşa, tu îi dai şi maieul. Aţi înţeles ce vreau să zic? Adică să aveţi tot timpul plusuri de exigenţă în ceea ce vi se cere.

De exemplu, Noul Testament, care devine o dramă naţională în ultima vre-me. Nu trebuie să înveţi – nu? – pe de rost Noul Testament, dar, dacă îţi aduci aminte că în puşcărie s-a supravieţuit pe Noul Testament învăţat pe de rost, ca o rugăciune, ca un mod de doxologie a lui Dumnezeu, încearcă şi aplică în viaţa ta şi vezi dacă nu depăşeşti pragul acela de inhibiţie. Apoi, mai e o treabă: nu întot-deauna ieşiţi ce vreţi să ieşiţi. Unul singur e cel mai bun medic, unul singur e cel mai bun neurolog, una singură e cea mai bună teză de doctorat în germană! Veni-ţi-vă în fire, nu putem sta toţi pe acelaşi loc! Doar la păcătoşenie, cel dintâi sunt eu. Da? Acolo ne batem! Pe locul întâi la pă-cătoşi ne batem întotdeauna, mai ales la Liturghie. Pfiu, mai avem puţin şi ne dăm

44

Pr. Constantin Neculapeste ceafă. Dar fiţi atenţi: încercaţi să fiţi cei mai buni după cel mai bun. Monta-ţi-vă sufletul în aşa fel, încât permanent să aveţi câte o provocare, iar facultatea să ştiţi că nu ţine doar în sesiuni. Îndrăznesc să vă spun că cel mai prost student este cel care învaţă în sesiune. În sesiune n-ai de-cât să-ţi readaptezi discursul, să-ţi pui la punct lucrurile care-ţi lipsesc şi să încerci să verifici ce-ai citit, ce-ai muncit, ce-ai fi-şat, ce-ai lucrat… Poveşti cu zâne! Ce vă zic eu acum trece ca gloanţele pe lângă ca-pul lui Ilici. N-aveţi nicio treabă! Pentru că vouă vi s-a creat cultura din şcoala ge-nerală. V-am zis: prima diplomă aţi lu at-o când aţi făcut pipilică corect la WC-ul de la grădiniţă. A doua diplomă aţi luat-o că aţi nimerit lângă oliţă, dar v-a dat una de încurajare. Noi am notat ca forme de încurajare viaţa voastră, n-am reuşit să vă încurajăm fără note. Şi asta ne costă acum! Uitaţi-vă ce fiţe aveţi când nu luaţi peste 7. Vai, dar are ceva cu mine! Avem de-a face cu un proces de… Sau: Uite, a luat şpa-gă de la ăia! De aia i-a trecut pe ăia doi, că ştim noi că… Nu intraţi în jocul ăsta, că e teribil de periculos! Măsura cunoştinţei voastre nu este dată de ceea ce asumaţi în facultate. Măsura cunoştinţei voastre este următoarea: noaptea târziu, pe Valea

45

Anatomia sufletuluiOltului, accident. Veniţi de la viteza de 180 km/h din maşina SMURD-ului, vă daţi jos, constataţi că cel care este acci-dentat are şira spinării ruptă, mâna lovită, maţele în afară, interveniţi, salvaţi şi abia în UPU constataţi că este băiatul pe ca-re-l iubiţi. Sau fata pe care o iubiţi. Adică profesionalismul bate sentimentalismul în astfel de situaţii. În linia întâi nu încap sentimentalisme. Nu-l împuşc pe ăla, că e omul lui Dumnezeu – e islamic el, dar e omul lui Dumnezeu…

A apărut filmul acesta american, Fury, o poveste cu tanchişti… Bine, e furat, am înţeles – nu m-am uitat la el. Ei bine, la un moment dat, din cinci tanchişti din tancul ăsta care combate o divizie întreagă de nemţi – numai americanilor li se putea întâmpla asta; nu ştiu cum Dumnezeu nu bat doi irakieni acum, dar bat ei o divizie în toate filmele –, unul dintre ei supra-vieţuieşte scăpând prin trapa tancului sub pământ. Mor toţi – inclusiv Brad Pitt, dacă vă interesează. Mor toţi, da?, ăsta scapă – erau ultimele zile ale Reichului, era aprilie 1945, cele mai stupide morţi s-au întâmplat în luna aceea. De exemplu, unul din marii teologi ai lumii, Dietrich Bonhoffer, a murit în 9 aprilie, şi în 9 mai se terminase totul. A fost acuzat că a vrut

46

Pr. Constantin Neculasă-l ucidă pe Hitler. Şi, la un moment dat, vine şi un soldat german, intră cu lumini-ţa şi se uită sub tanc. Vă daţi seama ce îi făceau dacă îl prindeau? Mai ales că i-a zis comandantul: Mai bine împuşcă-te sau pur şi simplu lasă-te omorât, decât să te prindă ăştia, că te chinuie ca pe hoţii de cai! Şi ăsta, copil tânăr, voia să trăiască – şi e firesc! Când eşti tânăr, vrei să trăieşti! Asta e! Se ascunde sub tanc – şi nici măcar nu-i trece prin cap să se dea cu negru pe faţă. El era prunc neprihănit sub tanc. Vine neamţul, se uită, clar că îl vede. Se mai uită o dată, dă din cap la tip şi pleacă…

Trebuie să respecţi capacitatea celui-lalt de lucru – asta înseamnă universitate, până la urmă – şi să accepţi că ai alternati-vă. Pentru mine, penibilul situaţiei noas-tre în România este următorul: trebuie să ucizi, ca să mergi înainte. Or, pentru a putea merge înainte în universitate, tre-bui să învii. Chiar să te laşi ucis câteodată.

Dacă intraţi în sistemul de falsificatori de valori, bine vă face Dumnezeu că vă stinge din când în când.

Ce sfat le-aţi da medicilor care primesc comisioane?

Eu am o nepoată care a terminat Me-dicina la Cluj şi, când a primit prima cio-

47

Anatomia sufletuluicolată, m-a sunat plângând că îi e ruşine şi nu ştie ce să facă cu ea. Copiii flămânzi şi deştepţi ai României luaţi în tărbacă de ironia puhavilor putrezi de bani... Mito-canii care fură 69 de milioane de euro pe cap de hectar furajat fac mişto de copi-ii care au şcoală cât n-o să aibă ei ani de suflat nasul în viaţa lor. Asta e România! Le doresc să primească banii şi să ştie ce să facă cu ei. Să-i ia cu echilibru. Veţi vedea oameni de la care puteţi lua şi oa-meni de la care nu puteţi lua bani. Să vă bucuraţi de ei şi, când puteţi să daţi, daţi la alţii mai săraci decât voi. Chemaţi un student de la Medicină şi plătiţi-i cantina pe o lună, că şi voi aţi fost studenţi să-raci. Terminaţi cu prostiile! Legea de stat în România trebuie să aducă salarizarea medicilor prima dată la nivel european şi apoi să aplice resort european în dome-niu. Pe mine mă distrează că medicul a devenit funcţionar public, dar din 43 de preşedinţi de Consiliu Judeţean, 18 sunt la pârnaie şi încă vreo 4 am înţeles că sunt pe ţeavă. Deci în curând România o să aibă funcţionari publici numai medici, că restul sunt la puşcărie. Ştiţi?

Acesta este un aspect, iar al doilea vi-l spun de pe poziţia mea ca preot: nici eu nu fiscalizez toţi banii, că n-am la mine

48

Pr. Constantin Neculachitanţierul când cineva îmi dă 10 lei într-un pomelnic sau când mă duc la câte un cimitir şi capăt ceva mai mult. Daţi de fiecare dată când aveţi posibilitatea de dat. De aceea am zis: echilibru duhovnicesc în toate. Mulţumiţi frumos, daţi înapoi când e cazul. Eu n-am să uit că, la naşterea fi-ului meu, medicul căruia îi dusesem nişte bani în plic mi-a dat înapoi un pomelnic cu de două ori banii pe care i i-am dat eu în plic. Rămâneţi oameni! Rămâneţi oameni! Nu sunteţi insecte, nu sunteţi ro-boţi! Iar când veţi fi încadraţi în sisteme care vă plătesc bine – şi mă refer acum la spitale particulare, la institute de cercetare şi altele –, veţi vedea că nu veţi mai simţi nevoia să trăiţi din altceva, pentru că aco-lo veţi fi plătiţi exact pe cât lucraţi.

La Braşov, la Institutul Inimii, la un moment dat, se dusese un nene, care s-a tot operat, s-a operat şi în fiecare dimi-neaţă băga câte o ciocolată în buzunarul asistentei – e caz real, nu glumesc! Şi asis-tenta i-a zis: Băi, omule, nu e cazul, că noi suntem plătiţi! Asistentă medicală, X de milioane pe lună… În primă fază. Şi după aceea pot creşte până la sume de Y… Cu cât e mai expertă, acolo chiar se plăteşte ce munceşti. Măi, frate, şi ăla insista. Era de loc de pe lângă Făgăraş. Şi tot îi băga

49

Anatomia sufletuluiciocolata în buzunarul femeii. Asta o zi nu, o zi, două, trei, până la urmă l-a lăsat în pace. Ăla punea ciocolata, asta mulţu-mea. Era operat de inimă. Închipuiţi-vă că tipul acela, când s-a eliberat din spital, într-o cutiuţă a primit toate ciocolatele, cu datele când au fost primite. I s-au re-turnat. Pentru că nu aştepţi milă publică atunci când eşti plătit corect.

Eu sunt disperat de medicii plătiţi co-rect şi care iau şpagă. Şi pe care nu-i vede nimeni. Care asumă 14 catedre, 22 de funcţii, 4 ministeriate – că avem la mi-niştri, de n-avem medici câţi miniştri am putea să avem.

Nu mai bine transformăm aurul din bi-serică şi limuzinele metalizate în mâncare pentru amărâţi?

Nu intraţi în jocul acesta periculos! Nu aurul şi limuzinele trebuie transformate, ci oamenii, amărâţii trebuie să nu mai fie amărâţi. Astăzi a nu ştiu câta oară am con-statat – vai, ce surpriză! – că suntem un popor de asistaţi social. Dar ce surpriză! Ce surpriză! De aia şi suntem manipula-bili. Ştiţi când s-a văzut că se va juca cheie grea socială pe votul populaţiei dependen-te social? Când banii au trecut de pe card în mâna primarilor. Ca să ştii cine-ţi lipeş-

50

Pr. Constantin Neculate banii de frunte când cânţi. Ne-au dat bani ca la curve în timpul beţiilor. Ni i-au lipit pe frunte: Mai luaţi 7 milioane! Vă mai dăm noi un proiect de-al nostru! Ha!

Vreau să înţelegeţi bine: aurul şi limu-zinele din Biserică nu vor acoperi nece-sarul amărâţilor. Dacă e să dăm aurul şi limuzinele din Biserică, aş face altceva din ele: aş vrea un sistem în care să li se îndul-cească viaţa celor care sunt dispuşi să îi ajute pe amărâţi. Pentru că avem asistenţi sociali în România salarizaţi mai prost de-cât cheltuim pe un puşcăriaş din Româ-nia. Un profesor în România câştigă mai puţin decât cheltuim pe puşcăriaşi în Ro-mânia. Băieţii ăştia deştepţi pe care-i ve-deţi dumneavoastră că intră la pârnaie – ei acolo cheltuiesc între 24 de milioane şi 36 de milioane pe lună / cap de puşcăriaş furajat de statul român. Ăştia fac pagubă şi liberi, şi în puşcărie.

Vreau să înţelegeţi bine: nu intraţi în jocuri periculoase! Ceea ce trebuie să înţe-legem este că Biserica cu adevărat trebuie să-şi recupereze smerenia, trebuie să rein-tre în ceea ce trebuie să fie Biserica. Dar cui s-o spui mai întâi? Dacă am începe noi, totul ar fi în regulă. Şi nu vă pripiţi prea tare: aurul din catedrală nu ştiu dacă are cu totul 6 grame. Noi avem suflări de

51

Anatomia sufletuluiaur, multe dintre ele. Fiţi cuminţi! Poate dacă am eu vreun dinte – dar nu, că nu l-am avut de aur niciodată!

A mai încercat unul şi ne-a furat o icoa-nă din catedrală; credea că va da lovitură pe piaţă. Şi nu ştiu… i-a ajuns de 20 de lei de taxi, până unde s-a dus să o vândă.

Cum ne raportăm la viciile părinţilor noş-tri? Cum putem cuminţi un om grav vicios?

Am văzut eu într-un film, într-un se-rial american, în care unul se plângea de copii. Cică: Băi, stai liniştit! Copiii noştri sunt suma maximă a prostiilor noastre şi minimă a lucrurilor bune! Ce combatem noi, de fapt, în viciul unui părinte de-al nostru, dacă nu propria noastră frică să n-o luăm pe aceeaşi pantă?! Noi ne re-voltăm pe părinţii noştri vicioşi, ca nu cumva noi înşine să ajungem în aceeaşi direcţie. Chiar dacă nu recunoaştem, me-canismul psihologic ăsta este! Părinţii nu sunt de judecat. Părinţii sunt de iubit! Când judeci, n-ai soluţii. Când iubeşti, singura soluţie e iubirea. Că pute urât, că miroase a alcool, că poate mirosi a urină – că, în general, păcatele put! –, acesta e un punct de vedere! Cum poate vindeca, de exemplu, o fată curvia tatălui său? In-credibil, că n-are cum! Dar se poate ruga

52

Pr. Constantin Neculaca tatăl său, la un moment dat, să aibă un sprijin într-atât, încât să iasă din curvie. Chiar dacă sprijinul respectiv nu e mai-că-sa. Cineva să-l pună cu botul pe labe la viciul acesta. Pare o absurditate, dar ce vă spun este că nu ne rămân decât răbdarea, rugăciunea şi recuperarea omului aflat în situaţie de rezistenţă împotriva Duhului Sfânt. Pentru că omul vicios e un om cu rezistenţă la păcat. Cu rezistenţă împotri-va Duhului Sfânt.

Eu îi văd pe alcoolicii mei, mi se rupe inima când îi văd. Nişte oameni fabuloşi! Am avut profesori universitari, jurnalişti, piloţi, doamne care au ţinut în mână hoteluri, nişte oameni excepţionali! Ce fisură au avut aceştia în sufletul lor, de s-a strecurat în ei alcoolismul?! Nu mi-a venit să cred! Bine, eu nu particip foarte des la şedinţe de grup, că reverenda mea cenzurează un pic şi este un factor distur-bator. Mă duc aşa, mai triumfalist, cum era câinele ăsta, Max, cu o turelă acolo, să mă salute poporul român, că oricum mor de floră intestinală. Dar nu vă grăbiţi să judecaţi! Lucrurile se schimbă în viaţa omului în funcţie de microni, de secun-dă, de… nici n-am curaj să vă zic! Un fir de păr este distanţa între viciu şi virtute. Un fir de păr!

53

Anatomia sufletuluiCe este important este să vă pocăiţi cu

ei, să vă rugaţi cu ei, să vă asumaţi cu ei şi să le spuneţi tot timpul că au unde se întoarce. Să le oferiţi un punct de întoar-cere. Mi-a spus mie odată unul: „Eu plec din Biserică!” „Pleacă, tată! Că aici, între uşile împărăteşti, te aştept douăzeci de ani! Când vii, eu tot aici sunt… Și dacă nu-s eu, e Șeful, Ăsta din stânga. Iisus”. El are răbdare. Nu veţi schimba vieţile oameni-lor împingându-le în faţă cu lama unui buldozer moral. Băi, ce-ţi fac! Te rup! Nu merge! Ca şi în educație: două palme peste capul unui copil nu înseamnă că-i restructurează lui propria lui demnitate, că-l reaşezi în demnitatea de sine. Este un film celebru, francez, Învăţătoarea Mumu se cheamă. Cei care vreţi să deveniţi pe-dagogi şi profesori uitaţi-vă la film. Învă-ţătoarea, în vremea aceea, spăla copiii, le făcea de mâncare, le ţinea cursuri, ţipa, îi iubea, îi pupa şi îi trăsnea în aceeaşi mă-sură. Atunci mergea! Mai ales că erau cei mai dificili copii din districtul francez respectiv. Dar viaţa nu-i făcută aşa! Viaţa nu-i făcută aşa!

Şi încercaţi să nu criticaţi. Tata avea o vorbă, că beţia e boala care se ia cel mai repede. Să nu-i socotiţi pe oamenii vicioşi oameni de mâna a doua. Inclusiv tutunul.

54

Pr. Constantin NeculaDe exemplu, eu personal cred că noi di-minuăm foarte multe dintre vicii, pentru că au devenit sociale. De exemplu, viciul uitării pe internet. M-am uitat în dumi-nica aceea, când s-a manifestat pe centru, la victoria în alegeri a domnului Iohannis, m-am uitat că toţi tinerii erau cu feţele al-bastre, pentru că toţi erau cu iphone-urile deschise. Şi când, la Torino, au fost bătuţi românii, urlau de parcă ei înşişi erau pe stradă acolo! Dar vedeţi, acesta e un mod bun de folosit iphone-ul. Problema e când iphone-ul devine singurul mod de a vor-bi cu celălalt, singurul mod de respiraţie umană; acolo ai tot! Ai ştiri, mesaje! Am mers o dată cu metroul săptămâna trecută şi mi-am permis să trag cu ochiul la ce scria o fată de lângă mine. O fată vorbea prin mesaje cu iubitul ei, care se vedea că o părăsise, că asta avea cearcăne mari, te prindeai că e în criză. Nici n-am coborât unde trebuia să cobor; m-am dus cu ea până la capăt şi apoi am trecut pe celălalt peron şi am mai venit douăzeci de minu-te, de era să pierd avionul. Dar i-am zis: Draga mea, opreşte-te! Sistemul ăsta nu va face să crească cordialitatea între tine şi el! Dacă ai ceva să-i spui, du-te şi spune-i! Ju-mătate din conflictele noastre s-ar rezolva cu o strângere în braţe, cu o mână caldă

55

Anatomia sufletuluiîntinsă, cu un sărut de drag pe obrazul în-tristat. Serios! Multe din prostiile care ne trec nouă prin cap, toate războaiele astea care se petrec între noi… Noi suntem oa-meni făcuţi să ne atingem! Nu ne-a făcut Hristos nişte cristale, locuitori sub clopote de sticlă… Să fim serioşi! Nu suntem sa-teliţi artificiali unii altora, suntem sateliţi naturali unii altora. Şi-atunci, gândi ţi-vă un pic: la toate lucrurile acestea nu daţi cu bâta, că lucrurile sunt grele. Dar v-o zic eu, după douăzeci de ani de preoție, că în primii ani şi eu trăsneam şi fulgeram. Să vedeţi ce făceam. În primul an de pre-oţie, de nu opream de la împărtăşanie!... Sughiţa în biserică – oprit de la împărtă-şanie! Îşi băga degetul în nas – oprit de la împărtăşanie! Zâmbea… – oprit de la îm-părtăşanie! După un an, mi-am dat seama că-s tâmpit. Îs tâmpit. Oamenii trăiesc, domnule, trăiesc! Noi nu spovedim nişte sperietori de ciori, nişte oameni de paie. Sunt oameni cu arderile lor, cu supărările lor, cu vieţile lor, cu înfrângerile lor. Care vor să spovedească pereţi şi sfinţi, Doam-ne ajută! Fac enclave din acestea paradi-siace, în care totul este super-abundent, plin de har. La mine haru-i mai puţin, e mai multă muncă. Dar trebuie să schimbi lucrurile! Nu le poţi lăsa aşa!

56

Pr. Constantin NeculaŞi cel mai mare câştig, ca om, pe care-l

ai în viaţă este să nu judeci viciul celuilalt, ci doar să ai capacitatea de a-l compătimi cu responsabilitate. Că poţi să compăti-meşti şi fără… Băi, eşti supărat! Hai să bem amândoi! Mânca-te-ar tata, vino aici, că suntem supăraţi amândoi… Asta nu mer-ge! Compătimirea asta nu e una respon-sabilă în Hristos. Aveţi senzaţia că în re-verendă eşti tot timpul fericit? Fiţi serioşi!

Cum putem să ajutăm un tânăr care vine la noi şi ne spune că şi-a pierdut moti-vaţia şi sensul?

Tata avea o vorbă la asta: două palme de control.

Nu… Să vă spun o treabă: există de-motivări în tinereţe care sunt date de ifosul tinereţii. În general, tinerii, dacă-i întrebi, tot timpul sunt nemulţumiţi: E fain tricoul ăsta, dar aş fi vrut un tricou mai şmecher! Era mai bine aşa… Uita ţi-vă ce greu vă îmbrăcaţi când mergeţi la un chef. Vai, ferească Dumnezeu! Pentru popă e simplu: şi-o luat reverenda, nici nu ştii ce are pe dedesubt. Popa se poate duce în blugi, în adidaşi, în ce vrei tu. Asta e ideea! Părintele Paisie avea o vorbă, când veneau ăştia, oamenii grei din Grecia, la el în vizită şi spunea: Voi staţi pentru şase

57

Anatomia sufletuluipahare de sticlă şase ore în câte un super-market. Și eu, cu cana mea asta ciobită, de tablă, fac acelaşi lucru cu voi! Deci găseş-te-i motivaţia simplificând-o.

Cred că tinereţea are ca argument pro-pria tinereţe. Venea la un părinte câte unul: „Părinte, toată viaţa mea am suferit!” „Dar câţi ani ai, măi, gâză?” „Șapteşte!” „Fir-ai tu să fii! Îţi bag două acum, de te adun de pe jos! Mă, nu ţi-e ruşine, mă? Păi tu ai avut viaţă, măi, crocodilule?” No, ob-servaţi că, dacă îl iei aşa, îl scoţi. Dacă, în schimb, zici vai, o psihoterapie, un trata-ment psihologic… pe cap de vacă furajată, acolo, n-ai rezolvat nimic. Să fim serioşi!

Mă uit la oameni cum merg câteoda-tă. Noi nu avem capacitatea de a trece prin tr-un zâmbet peste lucrurile astea. Ne luăm în serios. În foarte serios! Adică une-le lucruri chiar trebuie depăşite ca atare. De exemplu, m-am dus odată într-o şcoa-lă generală unde un copil în clasa a treia nu ştia să scrie. Pur şi simplu nu putea scrie! Dar nimeni nu-i făcuse un test de autism, ca să vadă dacă omul poate sau nu poate. Era pus în ultima bancă, după no-ile metode pedagogice, că toate se aplică perfect. Băi, l-au chinuit pe bietul copil! În prima bancă, tot acelaşi rezultat îl avea, pentru că el n-avea nevoie să fie aşezat în

58

Pr. Constantin Neculabancă, ci avea nevoie de un însoţitor în banca aia. De un om care să-i ţină spa-tele, să-l încurajeze. L-am luat pe puşti, am stat de vorbă cu părinţii, am vorbit cu învăţătoarea unde surprinsesem cazul. Am avut şi şansa că am avut un învăţător în Braşov dispus să facă efortul să-l ajute. Ştiţi că a terminat ingineria şi este unul dintre participanţii la un mare proiect pe cercetare aero-spaţială din România? Pe bune, pe bune! Autistul ăla! Dacă rămâ-nea la primul impact, ăla n-avea motiv. Ce caută un copil cu handicap la şcoală, nu? Măi, cum îşi găsesc copiii ăştia, pe ca-re-i vezi pe stradă, motive să trăiască? Că ăştia normali văd că nu prea aveţi.

Sau v-am zis că, pentru mine, cel mai frumos monument de dat o lecție tine-rilor demotivaţi este imaginea unui om de 60 de ani la puşcărie, în Gherla, care terminase clasa I la 60 de ani. Şi avea o di-plomă – o diplomă pe bune, din aia, ca la şcoală. Şi el pupa diploma. Şi zic: „Ce faci, nene?” „Părinte, unde-i mama să mă vadă că am învăţat să scriu?” Voi prea credeţi că toate vin gratuit. I-am spus domnului rector şi sper să ţină cont de ce l-am rugat. Ştiţi de unde ar trebui să înceapă un an universitar în România, de fapt? Deschi-derea anului universitar ar trebui făcută

59

Anatomia sufletuluiîn cimitir, lângă mormintele eroilor din decembrie 89. Că pentru fiţele voastre pe Facebook, şi pe tuş, şi pe imprimantă, unii au plătit cu sânge.

M-a şi întrebat cineva de ce am mers în duminica alegerilor prezidenţiale la plimbare şi i-am spus: Ca să văd că ceea ce am obţinut eu prin armă şi prin sângele meu, fiul meu a reuşit să obţină prin Face-book şi ştampilă! Al doilea cap al hidrei a fost spart democratic. Şi trebuie să învă-ţăm lecţia asta!

Cum explicaţi dumneavoastră atitudi-nea sfidătoare şi demnă pe care au avut-o, de-a lungul istoriei, popoare întregi sau in-divizi înaintea morţii?

Măi, ei iubeau frumos! Ei iubeau foar-te frumos! Să ştiţi că e minunată literatura de dragoste feudală – că vorbim de samu-rai, că vorbim de francezi, că vorbim de spanioli –, cele mai frumoase poeme de dragoste s-au scris în epoca în care se mu-rea cu demnitate. Nu mureau bucuroşi, să ştiţi! Nu există documente în care să se spună: cu bucurie s-au dus la moarte. Nu, mureau pentru că era o datorie. Trebuiau să moară pentru feudali, pentru pământ, pentru toate celelalte – erau motivaţi ma-terial în marea majoritate, dar gândeşte-te

60

Pr. Constantin Neculala Romeo şi Julieta. Luând-o aşa, abscon-dibus. În orice societate normală, astăzi, Romeo şi Julieta rezolvau problema cu un sms, cu un beep. Clar! „Și pe tine te doare în cot de ai tăi?” „Da!” „Și pe mine! Hai!” Da? Deci era clar. Există posibilitatea unei autonomii a iubirii. În vremea aceea, iu-birea era restrânsă în autonomie şi rodul iubirii era, de cele mai multe ori, moartea.

Este păcat să mori pentru ceva laic?

Nu există nimic laic pentru care merită să mori! Tot ceea ce merită să mori e în-cărcat de sacralitate!

La Evora, în Portugalia, există o capelă a capucinilor – din 1212 sau 1216 –, fă-cută numai din cranii şi oase de oameni. Doi călugări veniţi de la Padova, în timp, au constatat că oamenii pierduseră frica de moarte, la modul Bem, mâncăm, ne veselim, că şi-aşa murim... – că tot e una din tendinţele actuale. De aceea samura-iului îi era îngăduit aproape orice şi i s-a creat un cod bushido, ca să nu facă orice. Şi ăştia doi călugări – ai zice că-s zăpă-ciţi, nu? – au construit o biserică numai din oase şi cranii, ca să le aducă aminte oamenilor de moartea lor proprie. Când priveşti o hârcă din aia, nu ţi-e moale! În aceeaşi măsură este cetatea cu cei mai

61

Anatomia sufletuluimulţi oameni foarte dispuşi să moară pentru integritatea poporului lor. Cine-şi cultivă serenitatea morţii altfel ajunge să privească viaţa; noi tot mergem pe nu ştiu unde, dar gândiţi-vă, vă rog eu mult de tot, şi pomeniţi-l pe Mircea Vulcănescu pe pomelnicele voastre. Gândiţi-vă bine! Gândiţi-vă bine la eroii care au murit în Gherla, în Piteşti, în Aiud, la Poarta Albă, la Canal… Vă rog eu mult de tot! Nu mai căutaţi modele în altă parte. Dacă trăim o schizofrenie politică şi educaţională în România este pentru că ne-am ucis inte-lectualii la Piteşti. Şi pe care nu i-am ucis fizic, i-am ucis moral pe 20-30-40 de ani. Aveţi senzaţia că apărau neamul tiriplicii ăştia de partid în vreo situaţie în care Ro-mânia ar fi avut oameni de talia lui Mir-cea Vulcănescu în economie sau ar fi avut oameni de talia celor morţi la Piteşti, cu sutele, cu miile? Noi nu acordăm respect suficient memoriei poporului nostru. Am zis-o şi v-o repet şi vouă: noi nu vrem să – cum să spun eu? –, să ne schimbăm is-toria, noi vrem să ne-o ştergem. Şi asta ne costă! E un delete dat pe toată istoria. Un delete major! Să admiţi unui om aflat sub incidenţa legii, pentru că a luat şpagă într-un sistem european de valori, cum este OSC-ul, să spună că nişte fascistoizi

62

Pr. Constantin Neculaşi nişte legionari au votat peste hotare este inadmisibil! În fracţiunea imediat urmă-toare trebuia să i se retragă cetăţenia şi un şut în fund. Afară din România! Asta era atitudinea reală! Dar noi nu! Că noi n-avem urmaşii Piteştiului la conducere. Noi avem urmaşii celor care la Piteşti au creat sistemul – pedagogii sovietici ai po-litologiei. Şi de aici ni se trage!

Gândiţi-vă la demnitatea unora dintre morţile de acolo. Am fost la Jilava anul ăsta – uite, puneţi-vă pe inimă şi faceţi un drum, tinerii din Sibiu, luaţi un tren şi de acolo vorbim cu cineva să vă ia cu autoca-rele, mergeţi să vedeţi Fortul 13. Mergeţi să vedeţi Piteştiul, pe care aproape că l-au condamnat la dispariţie. Comuniştii l-au dat pe mâna unor tipi de la antrepriza de construcţii-montaj, ca de obicei, sperând că ăştia, fiind constructori, o să tot fâţâie pe acolo camere, o să dea, o să dărâme şi nu o să se mai recunoască nimic. Or, eu sunt băiat de frizer şi întotdeauna am fost cu părul netuns; eu ştiu ce înseam-nă să fii dat pe mâna unui profesionist. Aşa şi clădirea aia. Ăia au construit zeci de blocuri, dar n-au intervenit deloc în clădire. Şi s-au păstrat cele două clădiri: clădirea administrativă şi vechiul celular, care seamănă cu o poştă, din asta, mai

63

Anatomia sufletuluiînaltă, aşa, cu geamuri foarte înguste şi înalte. Ei, clădirea administrativă în ’90 a fost luată de cineva, cealaltă de altă firmă. Închipuiţi-vă: puşcăria de la Piteşti este acum spaţiu privat! Aparţine unui domn care a avut această luminare de sus, de la Dumnezeu, să nu radă clădirea, pentru că, în mod normal, el voia să dărâme, să construiască blocuri. Între timp i-a murit băiatul, el a avut o întoarcere substanţi-ală către cunoaşterea lucrurilor care s-au petrecut la Piteşti şi din osârdia lui perso-nală – personală! – a refăcut penitenciarul acela. În vară, când am fost acolo, ne-au povestit o grămadă de lucruri. Nici n-am cum să vă povestesc, dar în vară am fost şi am intrat şi în beciurile din spate, pe care o altă firmă de construcţie le-a preluat, ca să fie birou. Vă daţi seama? Să stai la birou în celulele în care au murit oameni? Ce poate să fie acolo? Ce stat bolnav e acesta, care vrea să şteargă lucrurile astea?!

La Fortul 13, la Jilava, au pus oi. Pe lo-cul unde au împuşcat martiri, ani de zile, comuniştii au pus să pască oi, pentru că, în general, ce rămâne după oaie se depune ca o piatră, nu mai poate fi ridicat. N-au bănuit nicio clipă că vor putea să fie rase nişte maluri de pământ şi să se vadă locul unde au fost împuşcaţi, spatele zidului la

64

Pr. Constantin Neculacare erau împuşcaţi cei de acolo. Apoi au zis: A, nu! Dar aici era poligon! Da, da!... Pe ţinte vii!

Or, noi nu ducem oamenii acolo. Noi dăm burse la McDonald’s. Dăm burse la Disney Land. Cum să ai tu demnitatea morţii pentru poporul tău, când toată is-toria poporului tău este un sistem întreg de laşităţi perverse?! Câţi dintre voi aveţi nu numai tăria, ci şi competenţa să luaţi arma în mână, să păziţi fruntariile ţării acesteia? Nimeni nu v-a învăţat să muriţi pentru România! Nu v-au învăţat nici măcar să supravieţuiţi în ea! Pe sufletul nostru stă această racilă: angajăm oameni să moară în locul nostru, iar când mor, spunem: Dă-i dracu’, că pentru bani s-au dus acolo! Nu-i asta reacţia populaţiei când moare câte unul în Afganistan? Ăla moare cu tricolorul pe el! Că asta mă bucură în ultimele săptămâni: dacă ne recuperăm imnul şi tricolorul şi tot am făcut ceva!

De unde demnitatea morţii, dacă n-ai idealuri pentru care merită să trăieşti?!

Cum ne putem diminua egoismul?

Daţi, dăruiţi. Daţi la toată lumea!Nu ştiu… Pentru fiecare, căutaţi-vă

metoda. De exemplu, a da la copiat cole-gului vostru nu e o diminuare de egoism,

65

Anatomia sufletuluici e sporirea egoismului lui. Deci nu vă minţiţi, nu daţi nume de virtuţi la pă-cate! În general, egoismul se reduce prin scoaterea din transa asta că suntem unici ordonatori de credite în ce ne priveşte. Şi munciţi mai mult la prietenia cu oamenii.

Cum să ne păstrăm demnitatea, dacă suntem constant umiliţi?

Să ţineţi minte: numai când sunteţi con-stant umiliţi veţi învăţa ce înseamnă demni-tatea! Când veţi fi constant sau inconstant lăudaţi, vă veţi pierde orice fel de demnita-te. Li se întâmplă unora; mulţi dintre şe-fii ţării acesteia suferă de îndelungă-laudă, care îi face să piardă din smerenie…

Suntem o societate puternic urbanizată…

Plus minus. Ne purtăm ca ţăranii la oraş. În sensul acesta, nu?

Am văzut de multe ori oameni supăraţi că, în cartierul lor, s-au construit deja trei biserici în locul unui parc. Nu zic că e rău să construieşti biserici, dar mă gândesc: oare dacă ar angaja sau dacă ar pregăti mai mulţi preoţi cu banii care s-au dat pentru construcţie, n-ar fi mai bine?

Hai să-ţi dau un exemplu lămuritor: unde e construit mall-ul acum, sunt cu

66

Pr. Constantin Neculatotul vreo 75 de hectare de pământ verde. Era o câmpie unde mergeam noi la grătar, cât tot Sibiul. Nu s-a plâns nimeni că am construit mall-uri. Toate bisericile con-struite în Sibiu, ca for, nu depăşesc 3,4 hectare. Ai înţeles ce vreau să zic? Adică noi avem alte construcţii în exces, nu bi-serica! Ce mă bucură pe mine, în schimb, este altceva: preoţii tineri – generaţia mea şi mai tineri decât mine şi mult mai tineri decât mine – au învăţat un lucru: să prote-jeze foarte bine iarba verde de pe lângă bi-serici. Au construit parcuri pentru copii, cu leagăne… Nu asta e problema! Deci pe mine nu asta mă deranjează! Noi am pierdut zeci de hectare pe nimic. Am con-struit autostrăzi – iartă-mă că ţi-o spun. A, astea-s de uz public. Aşa e! Dar asta nu înseamnă că nu şi-au construit şi unii, lângă autostradă, propriile hoteluri sau nu şi-au dezvoltat propriile afaceri lângă. Biserica foloseşte spaţiile care i se pun la dispoziţie. Deci niciun popă n-a venit cu japca, să zică: Atât şi-acolo bag crucea şi am terminat! Nu, măi, astea-s negociate, de obicei, cu primăria. Unele n-au fost aprobate. Sunt zeci de alte cereri care nu au fost aprobate! Şi li s-a zis: Nu acolo! Faceţi acolo, că-i mai bine acolo! Gândeş-te-te bine că, în Sibiu, prin construcţia

67

Anatomia sufletuluide biserici, am recuperat patru gropi de gunoi interioare oraşului. S-a construit pe două cimitire. Adică am recuperat zone pe care altădată trimiteam câinii la făcut pipi. Noi avem un parc cât Sub Ariniul – dacă pe ăla l-aş vedea pus la punct: cu apă filtrată când trece, cu bănci sigure, cu si-guranţă, fără ciori, dacă am putea, dar nu cred că se poate… Gândeşte-te la parcul Astra, care e în buricul târgului şi care nu e decât un miros de fecală de cioară, atât! Deci n-ai niciun sentiment de siguran-ţă acolo! Noi avem spaţii verzi, nu asta-i problema. Problema e că găsim motivul ecologic pentru a îndepărta spaţiul teolo-gic. Şi asta e riscant!

Eu am slujit personal, în urmă cu câţiva ani, inclusiv pe câmpuri ecologice, create ca spaţii liturgice, cu elevii şi cu studenţii. Imaginea era aceasta: că poţi folosi orice spaţiu să slujeşti. Dar, dacă desemnezi un spaţiu al slujirii, nu înseamnă că ai deze-chilibrat ceva din punctul acesta de vedere. În chestia cu Catedrala Mântuirii Neamu-lui nu mă bag, că e din altă eparhie; eu ştiu ce-i la noi, nu mă bag la Bucureşti. Nu că nu mă interesează, dar nu mă bag. Dar mă gândesc aşa: în Braşov sunt atâtea locuri – gândiţi-vă la Sfântul Nicolae din Şche-ii Braşovului, gândiţi-vă la Sfânta Treime

68

Pr. Constantin Neculadin Şchei, gândiţi-vă aici, la noi – unde, dacă s-a construit biserica, s-a păstrat şi un habitat de supravieţuire corect şi coerent. Pe mine mă doare foarte mult când găsesc unii să combată exact pe chestia asta. Sunt împotriva acordării dreptului Bisericii de a jecmăni orice fel de spaţiu public; cu asta sunt de acord! Preoții trebuie să aibă bun-simţ, să ceară doar cât li se cuvine, să nu întindă spaţiul construibil mai mult decât li s-a afectat… Ok! Dar nu pe motivul acesta să cerem limitarea construcției de biserici! Pe alte motive…

Părinte, ce ar trebui să facă un student de la Medicină care nu ştie ce specializare să aleagă?

Să nu aleagă prea repede. Să stea, să gândească… Eu vă îndemn: începeţi cu pediatria. Un pediatru bun poate ajunge oricând un generalist bun. Şi nu neapă-rat să zicem că faceţi la Sibiu, că poate nu sunteţi mulţumiţi de Sibiu. Mergeţi şi fa-ceţi şcoală! Orice, fraţilor, va fi bine-venit! Oricum nu mai avem medici.

Aţi văzut ieri la Galaţi? Din 248 de angajaţi, 146 de locuri libere. Ce spital e acela? La 400 de oameni tu să ai mai pu-ţin de trei sferturi angajaţi? Plus că la noi ce ne înspăimântă: am avut eu un mo-

69

Anatomia sufletuluiment greu în familie, în care a trebuit să transport pe cineva cu targa prin canalele acelea care leagă urgenţele de restul spita-lului. Şi m-am întâlnit cu câteva studen-te la medicină, care aruncau pe jos cojile de banană, îşi fumau liniştite ţigările… Eu nu neg că era vestibulul lor, dar nu sunt obligate femeile de serviciu să spe-le după studenţi, părerea mea! Ia faceţi o dată: uite, să ne punem în minte – unim Teologia cu Armata şi cu Medicina – şi haideţi să dăm o spălătură pe jos în spital. Aveţi curaj să vă băgaţi la o d-asta? Apro-po de spaţiu ecologic… Vă băgaţi să spă-lăm într-o zi spitalul cap-coadă? Să mer-gem să spălăm toate geamurile… Fixăm aşa: o vineri, de la ora 12, vorbesc eu cu directorul general şi le spun: Uite, vineri venim! Găleţi, lopeţi, tot ce ne trebuie, să curăţăm, să facem curăţenie în tot spitalul. Vă băgaţi? Doamne-ajută! Organizăm şi dăm drumul! La primăvară facem curăţe-nia de Paşti în spital. Fără glumă! Doar e al nostru, măi, frate! E spitalul municipal; aşa scrie acolo!

Ca la facultate, acum câţiva ani. Noi avem o toaletă, la un etaj, care nu miroase întotdeauna a tămâie. Şi ăştia erau foarte supăraţi; în capătul coridorului, anul IV din vremea aceea, era foarte supărat: Vai,

70

Pr. Constantin Neculapărinte, dar miroase! Băi, e o singură so-luţie… Mi-am luat halat peste reverendă, am luat găleţile, le-am umplut cu clor şi m-am dus să spăl WC-ul. Ce-i mare brân-ză? Îţi cade mâna? Fiecare avem un sector de curăţenie în viaţă! Despre ce vorbim? Tot vrem tot timpul alţii să facă. Tot tim-pul… Tot timpul noi vrem alţii să facă ceva. Uite, ne punem de acord şi vorbim şi cu domnul General şi mai găsim, că vor mai fi nebuni ca noi – cred că mai sunt –, şi facem curățenie în spital.

Cum ne putem recupera echilibrul in-terior, încrederea şi stima de sine în urma unei decepţii în iubire?

O iubire nu poate fi vindecată decât de o mare iubire. Nu glumesc! Deci orice iubire poate fi vindecată doar de o iubire mai mare. Dar să ştiţi că, uneori, iubirea mai mare ţi-o acordă persoana la care nu te aştepţi. Nici nu-ţi trece prin cap cine te poate iubi mai mult decât ai putea tu iubi vreodată. Sunt ratări în toate vieţile. Doamne, iartă-mă, toţi suntem nişte ra-tangii, mai ales de la 11 metri. Toţi! Că ni se pare că nu-i poarta mare, ăla-i prost, dă, vâj!, în tribune. Asta-i toată viaţa noas-tră: o ţintă falsă. Ţintă falsă! Dacă vreţi cu adevărat să vă dezvoltaţi un sistem de pro-

71

Anatomia sufletuluitecţie în jurul iubirii voastre, nu mai spu-neţi Te iubesc! cu superficialitate. Iar pen-tru fete, o recomandare: lăsaţi-l să ridice braţul o dată, să vedeţi cum miroase...

Ce părere aveţi despre biserica de la Fă-găraş? Este acoperişul ei acoperit cu aur?

Eu le-am propus să-l acopere cu stuf şi n-au vrut. Cu pământ uscat. N-a ie-şit! Nu, el este făcut printr-o tehnică de aurire, n-are nicio acoperire cu aur. Cos-tă foarte mult şi cu ce-i acoperit. Eu în-sumi sunt de acord că uneori trebuie să fim grijulii, să nu devină toate catedralele noastre nişte catedrale roşii. Adică avem obligativitatea de a avea bun-simţ când cerem bani, dar la Făgăraş cred că trebuie să vă uitaţi bine la cum s-a construit. Un pic dezechilibrată ea ca formă, un pic o ventuză în mijlocul unui oraş de şomeri, pot să zic şi asta, dar până la urmă este un început care trebuie finalizat.

Eu sunt martorul de câţiva ani al unei construcţii de la Bucureşti. Eu am fost martor când s-a pus piatra de temelie la Casa Radioului, pe cheile Dâmboviţei, care nici acum nu s-a încheiat şi am pier-dut o investiţie de câteva miliarde de lei. Acolo să căutăm unde-s banii noştri, nu la cupolele bisericilor.

72

Pr. Constantin NeculaDe Catedrala Mântuirii ce părere aveţi?

Excepţională! Excepţională! Eu nu pot să fiu pro sau contra unui proiect al Bi-sericii mele. Ce pot este să cer decenţă în realizarea lui.

Nu e un abuz, nu e prea exagerată construcția? Prea grandioasă...

Da, trebuia s-o facem subpământea-nă; m-am gândit eu de mult la asta. Ori-cum am face-o vom fi criticaţi. S-au dat 500.000 euro – aţi văzut! –, s-au trimis în Siria ca ajutoare. Ai dracu’ popi! Păi noi nu avem săracii noştri? Și noi avem săracii noştri! Ce caută banii noştri daţi la sirieni? Sigur c-au dat, că au de unde, că mulg… Băi, dar am dat, n-am luat! Catedrala aia o dăm, n-o luăm!

Aş fi vrut să văd reacţia asta pe intelectu-ali când s-a construit Casa Poporului. Dar făceau pe ei de frică atunci, ca să nu spun că mirosea a caca toată România. Acum toţi suntem deştepţi. Se construieşte o clă-dire… Sigur că ea o să-şi vădească utilita-tea în timp – peste o sută de ani, peste… Pentru că Biserica lucrează pentru oameni, spre deosebire de preşedinţii Consiliilor Judeţene, care plantează trandafiri de câte-va sute de milioane, pun palmieri în oraşe

73

Anatomia sufletuluiîn care ninge; primarul din Timişoara mai are de adus Fram ursul polar, să-l plimbe prin centru, cam atât… Nu mai zic de Măzărică, pentru că ăla, săracul, a pierdut tot, mai are un pic şi se pierde şi pe sine.

Deci noi nu vedem abuzurile astea, în schimb pe ăla îl socotim un abuz. O ches-tie care oricum rămâne. Îţi dau scris: Prea-fericitul nu va lua catedrala cu el în groapă!

Cum ar trebui să arate şi să se comporte un om, pentru a fi plăcut în faţa lui Dum-nezeu şi în faţa aproapelui?

Cu normalitate şi cu maximă decen-ţă. Nu există un manual: Acum zâmbiţi, acum staţi acri, acum faceţi-vă cruce… Fiţi cuminţi! Omul nu-i robot! Ţara e prea plină de roboţi, mi-e teamă…

Credeţi în destin?

Hă?

Destinul ne este dat sau este făurit de noi pe parcurs?

Nu, cred în vocaţie. Cred în chemarea lui Dumnezeu. Există în Vechiul Testa-ment un moment în care Dumnezeu Se adresează lui Samuel: „Samuele! Samuele!” „Aici sunt, Doamne, porunceşte!” Acesta-i

74

Pr. Constantin Neculatot destinul nostru. Te-ai ridicat la timp şi I-ai răspuns Şefului, te ia Şeful şi te pune la muncă. Dar ce eşti? Dar din ce materie eşti alcătuit? Dar eşti un om cristalizat sau o energie?... Adică nu încerci să-I pui între-bări lui Hristos când te cheamă la datorie. Hristos e plictisit de proşti, n-are timp de aşa ceva. Şi zice: Băi, băiete, nu eşti obiec-tul studiului Meu! Dacă asta te interesează, du-te la cercetătorii britanici, că te studiază ei… La noi asta e problema, apropo de Ca-tedrala Mântuirii Neamului. Noi tot stăm, o tot învârtim. Să vă spun un argument pe care mi l-a dat un călugăr din Moldova, care să ştii că nu e fan al construirii Ca-tedralei Mântuirii Neamului. Deci nu-i fan; nici eu nu sunt un fan şi se simte şi-n atitudinea mea. Fii atent ce-ţi spun: acesta îmi povestea că, atunci când s-a construit biserica Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, sucevenii locuiau în bordeie; fără glumă. Există o descriere a cetăţii din vremea ace-ea: trăiau în bordeie! Ţineau de cetate, să fugă din când în când, când veneau tur-cii şi tătarii ăştia, cu care avem noi relaţii acum. După Gazprom, când îi aud pe ăia cu Kazahstanul, mă apucă râsul! Acum ţi-nem relaţii cu turcii şi cu tătarii, la nivel oficial. Deci ăia când veneau, ăştia fugeau în cetate. Interesant este că, în momentul

75

Anatomia sufletuluiconstruirii, ea era, păstrând scara oraşelor, exact de dimensiunile Catedralei Mântui-rii Neamului, într-un Bucureşti. Catedrala Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava a tras din pământ toate bordeiele la lumină. De unde ştim noi ce va magnetiza catedrala aceasta şi va scoate ca energie poporului acestuia? Gândeşte-te la următorul mo-ment: într-o seară oarecare, demnă, a po-porului român, într-un 1 Decembrie, o ca-tedrală plină ochi de copii, de tineri îmbră-caţi în haine româneşti, cântând Deşteap-tă-te, române! Cum îţi sună? Că n-avem unde-i strânge! Îi trimitem pe plantaţii, ca să îşi recapete demnitatea naţională.

Există spaţii desemnate pentru reîn-cărcarea calorică a sufletului uman. Cate-drala poate fi unul dintre ele. Dacă ratăm proiectul, Dumnezeu nu ne va ierta. Nu vorbim de Fisc, vorbim de Dumnezeu.

Părinte, ne-aţi recomandat să ne fixăm exigenţe suplimentare faţă de cele pretinse de profesori. Dar ce să facem atunci când suma cerinţelor profesorilor pe care-i avem ne copleşeşte?

Eh… Aveţi dreptate!

Atunci, aş spune eu, e îndeajuns să facem cât putem, să ne străduim mereu? Este bună sau nu această soluţie?

76

Pr. Constantin NeculaDa! Recunosc! Da, e bună! Faceţi cât

puteţi! Pentru că, din nefericire, profesorii nu-şi pun de acord exigenţele. Aveţi o listă de bibliografie de 200 de cărţi la un subiect – care sigur e cel mai important din mate-ria care se predă! Nu e nimic mai impor-tant decât acela! Mai cu seamă la Medicină sunt câteva materii pe care n-o să le prac-ticaţi niciodată. Never-ever! Ca la noi, la Teologie. Sunt câteva materii… alles bules, cum ar zice rusul, care nu folosesc nimă-nui. Ajungi pe teren şi stai faţă în faţă cu nişte oameni, te întâlneşti cu nişte oameni, dar materiile acelea sunt doar aşa, cultură generală. Apropo de predarea religiei, pe mine mă distrează că încăpăţânaţii ăştia în a scoate ora de religie din şcoală susţin că soluţia este istoria religiilor. Corect? Bun. Cine este singurul atestat în România să predea istoria religiilor? Tot profesorul de religie. Tot el! Că el are patru semestre de filozofie, istorie şi cunoaşte greacă, ebraică, latină – mă rog, cât cunoaşte, dar cunoaşte în general. Mai ştie şi vreo două limbi mo-derne, a făcut teologie comparată… Până la urmă tot la noi e mingea. Dar mă rog… Ne blocăm de oameni şi de false proiecte, asta-i toată treaba.

Da, aveţi dreptate. Deci nepunerea în concordanţă a cerinţelor profesorilor

77

Anatomia sufletuluiduce la încărcarea studentului, dar asta e boală veche la români. Nu interbelică.

Să vă spun ce am aflat în Lisabona; m-a uimit. Un portughez din Brazilia a venit în România prin anii ’80 şi oleacă şi a studiat economie şi a găsit modelul lui Virgil Madgearu, cel pe care l-au ju-cărit băieţii de la Jilava. Şi a luat, a tradus în portugheză două dintre tratatele lui de economie, unul ţin minte cum se cheamă, celălalt nu vi-l zic, că nu ştiu, dar promit că-l caut. S-a întors în Brazilia, a dormitat vreo zece ani – a predat, a tot structurat, a tradus cartea, a lucrat pe concepte –, şi când Brazilia a intrat în criză, a luat mo-delul lui Virgil Madgearu, l-a introdus agresiv în sistemul lor economic şi a salvat economia Braziliei.

Învăţământul românesc are tendinţa de a-şi pune cenuşă în cap şi când nu e cazul. Când nu e cazul! Clasic, teologia românească trebuie neapărat să raporteze CNCSIS-ului şi tot felul de porcării din reviste ale unor eretici celebri. Mă şi văd scriind în revistele homosexuale din Eu-ropa, doar ca să am punctajul asigurat. Mă şi văd… Nu-mi doresc nimic mai mult decât să stau în fundul mirositor al Europei. Adică… e vocaţia mea ortodoxă! Există o limită de la care trebuie să spui:

78

Pr. Constantin NeculaHo! De aici începe independenţa mea şi capacitatea mea de a rămâne autonom în demnitatea mea universitară! Asta se în-tâmplă foarte rar în România, pentru că sistemul ca atare te decupează, te aşază. Vrei acolo? Stai acolo, dar stai după regula noastră! Fiţi nădăjduitori, luaţi ce vă este bine şi ţineţi ce vă e bine. Dar nu dispe-raţi; grijă mare!

Un colind al sfinţilor închisorilor: „Am murit degeaba. / Ce-aţi făcut din ţară?”. Pe când introducerea în manualul de istorie a sfinţilor închisorilor? Dar canonizarea lor?

Haideţi să vă spun un lucru. Asta cu am murit degeaba. / Ce-aţi făcut din ţară? se potriveşte la Tudor Gheorghe. S-a legat de curând de faptul că domnul Băsescu, preşedintele României, nu ştie engleză şi că Iohannis vorbeşte mai bine în germa-nă decât în româneşte. Deşi l-am auzit şi vă pot garanta că domnul Iohannis şi în engleză vorbeşte foarte bine! În urmă cu foarte mulţi ani, când scria Jurnalul feri-cirii, Părintele Steinhardt, în unul dintre comentariile lui, spune că a fost dus de un prieten la Teatrul Naţional să asculte un tânăr oltean, actor, care recita cântând, lă-lăind, zice el, pe scenă, nişte cântece, nişte poezii, care prindeau bine, că îi obligau

79

Anatomia sufletuluipe copii să înveţe poezia, dar n-o zicea într-o limbă română pură. Ăăăăia, zicea Steinhardt. Muicăăăăă. Olteanul, când vorbeşte, are un ă scurt: muică. Uitaţi-vă la Amza Pelea, olteanul absolut! Când îl auzeam pe Adrian Păunescu că se soco-teşte oltean, mă pufnea râsul. Oltenii nu sunt histrionici. Oltenii sunt fermi, lu-minoşi şi verticali. Amza e unul dintre ei; Dumnezeu să-l ajute la mântuire!

Ei bine, omul ăsta face aceeaşi greşeală pe care o facem toţi: nu poţi să vezi prin ochii tăi fără să înţelegi că ţara este suma oamenilor care circulă liberi în afara ţării. Că reuşita noastră fundamentală este lega-tă de faptul că n-avem copii care să n-aibă ce mânca. Că nu suntem umiliţi atunci când ne expunem public părerea. Că avem dreptul să publicăm fără cenzură. Deşi, uneori, fie vorba între noi, chiar ar trebui un pic de cenzură la publicare. Unde am trădat noi fundamental este în ceea ce am văzut noi în ultimii 25 de ani: ridicarea la rang de lideri a unor nesimţiţi. Aici este trădarea naţională! În faptul că am ras efectiv, am chiuretat din memoria istori-ei mari oameni ai istoriei României doar pentru că n-au convenit actualilor istorici.

La cum scriem noi manualele de istorie, eu nici nu recomand să-i punem acolo. Fe-

80

Pr. Constantin Necularească Dumnezeu să ne apucăm să-i trecem pe bieţii oameni în manualele de istorie! În-tre doamna Esca şi Gică de la sculărie sau Gigi Tampon, ăsta, cântăreţul de nu ştiu unde, parcă nu-şi au locul. Ce sper eu din toată inima, dar din toată inima, şi o spun cât se poate de real e că din toată inima mea şi din tot sufletul meu îmi doresc ca în anii care vin, cât mai repede – dacă nu anul vi-itor, măcar în 2016 –, să avem curajul să decretăm o duminică a sfinţilor închisorilor. Fără niciun fel de confesionalitate. O dumi-nică şi pentru ungurul care a făcut puşcărie de dragul libertăţii mele naţionale, pentru că există şi astfel de oameni! V-am zis: luaţi cartea de la Humanitas şi veţi vedea. Sunt evrei care au murit pentru România, sunt iehovişti care au murit pentru România, baptişti, adventişti. Indiferent! Românismul nu ţine de confesiune, ţine de demnitatea de a-I sluji lui Dumnezeu în favoarea popo-rului tău. Deci, dacă vom reuşi să facem o duminică integrală, pe care toate Bisericile şi toate confesiunile din România s-o decla-răm ca atare şi în care să le spunem oameni-lor de la amvonul tuturor bisericilor, necon-tenit, timp de 24 de ore, cine a murit pentru ei, ca ei să fie vii, abia atunci ne revenim!

Dar la noi jena este că eşti prea de dreapta, deşi eu cu stânga n-am putut

81

Anatomia sufletuluisă-mi fac cruce niciodată, fir-ar să fie! Nici de data asta… Că eşti prea de dreapta, că eşti… Nu există în România altă şansă de-cât a te alinia Crucii lui Hristos. Ce nu în-cape în Crucea lui Hristos nu e mântuire. Este ideologizare. Iar ideologizarea costă.

De aceea, cred că manualul de istorie al sfinţilor s-a scris. A apărut o a treia edi-ţie a Drumului Crucii, de exemplu, a unui teribil câmpulungean, un om de mare ca-litate, Aurel State, care e trimis în Rusia, se bate cu ruşii, stă acolo în prizonierat vreo 8 sau 10 ani, vine apoi în România liber şi-l arestează încă o dată troglodi-ţii, înaintaşii actualilor troglodiţi, vine, se apropie de ţară, este băgat în puşcărie, chinuit, dar înainte de momentul morţii ăsteia – al morţii lui selectiv, aşa, pe bu-căţi, că el a rămas în viaţă, dar l-au ucis pe segmente – e un moment în care el se întoarce acasă. Deci acesta e momentul pe care aş vrea să-l facă Biserica Ortodoxă în anii care urmează. Şi vi-l descriu: vine după ani de prizonierat. Acasă se ştia că s-ar putea să vină. Că e posibil ca şi el să fie dintre cei eliberaţi. Ajunge noaptea târziu, el, ofiţer de orientare la Vânători de Munte, adică… spuma Armatei Ro-mâne, care a dat-o în botul şi râtul rusu-lui, până i-au sărit penele. Şi-acum Putin

82

Pr. Constantin Neculacred că, dacă aude de Vânători de Munte, stă un pic mai temperat. Şi, la un mo-ment dat, vine, se apropie de casă – un om obişnuit cu geografia locului, care ştia pe unde curg apele –, dar nu mai recunoş-tea nimic, că începuse exploatarea de su-prafaţă a cărbunelui de acolo, furtul căr-bunelui românesc. Şi se apropie de satul lui tot mai greu şi rămâne noaptea între nişte dealuri, nu foarte aproape de casă, mai avea destul… Rămâne acolo, între dealuri, şi un camion, cum era pe vremea aceea, făcut la Steagul Roşu, de semnali-zai cu mâna afară, pe geam, aşa era în anii aceia, că n-aveai de unde altceva, l-a pre-luat. Ăla n-a zis nimic. L-a întrebat: „Vă duc acasă? Sunteţi de aici?” „Da!, zice, sunt de acolo…” „Bine, vă duc acolo…” „Nu! Aş vrea să mă duceţi…” „Bine, vă duc până acasă!” Iniţial, trebuia să-l ducă până în drum, dar omul acela a mai făcut 4 kilo-metri cu camionul, să-l ducă în faţa casei. Şi acesta a întrebat: „Bine, dar de unde ştii unde stau?” „Vorbiţi prostii!”, i-a zis ăsta. „Când eram elev la Câmpulung, în vitrina din librăria din faţa noastră era întotdeau-na tabloul dumneavoastră mare, ca tânăr licean care aţi lucrat la Sevastopol şi lăudat de toţi oamenii pentru demnitatea cu care aţi luptat”. A fost printre cei mai tineri

83

Anatomia sufletuluidecoraţi cu ordine înalte militare… Bun, deci omul acesta nu-şi mai recunoaşte lo-cul unde se întoarce. Îl ia acesta, îl duce acasă; beznă totală în tot satul. Întuneric total în tot satul! O singură lumină aprin-să, în camera mamei sale, care-l aştepta citind Acatistul Maicii Domnului, în spe-ranţa că i se întoarce băiatul acasă. Când el a intrat în casă, dintr-odată tot satul, cu lămpi de lumină, cu căşti cu lumină, cu lumânări aprinse în mână, s-a apropiat de casa copilului care se întorcea acasă! Şi când s-au apropiat de el, secretarul de par-tid i-a sărutat dreapta şi i-a zis: Bine ai ve-nit! Înseamnă că nu e totul pierdut! Acestea sunt reacţiile poporului! Asta înseamnă canonizarea poporului! Să te socotească un mort înviat. Asta înseamnă să fii cano-nizat. Nu de oficializarea unor adevăruri avem nevoie, ci de rostirea adevărurilor până la capăt. E ca la Părintele Arsenie Boca: avem nevoie de trecerea lui în ca-lendar? Să fim serioşi! Câştigăm şi rugân-du-ne la Părintele, şi rugându-ne pentru Părintele. Că, dacă ne rugăm la Părintele, nu ne poate refuza, că-i om de treabă, adi-că aşa cum a fost, aşa o rămas; şi dacă ne rugăm pentru Părintele, se bucură şi ne dă şi nouă o bucăţică din bombonica pe care am dat-o în numele lui. Sfinţii pun lumea

84

Pr. Constantin Neculaîntr-un spaţiu paradoxal: orice-ai face e bine! Numai să faci! Noi avem nevoie de rostirea mărturiei noastre româneşti până la capăt, iar dacă capătul e moartea, până acolo trebuie s-o facem! Restul sunt poveşti! Sunt politichii, sunt snobisme, sunt tot felul de prostii. Dacă Biserica a început să gândească diplomatic, precum Parlamentul, înseamnă că totul e pierdut. Şi mi-e teamă că uneori aşa gândeşte. Dar asta nu înseamnă că oamenii nu ştiu unde merg şi la cine merg şi cu cine se întâl-nesc. Asta e important să reţinem. Foarte important să reţinem!

Argumentul cel mai important al sfin-ţeniei Părintelui Arsenie Boca suntem noi. Noi suntem rodul rugăciunilor Părintelui pentru o Românie cu tineri care să vrea să dea sănătate unui popor, limpezime unei culturi şi, nu în ultimul rând, credinţă unui neam. Vă simţiţi în afara proiectu-lui Părintelui? Cine-i în afara proiectului Părintelui…, asta e! Dar ceilalţi? Noi sun-tem rodul rugăciunilor Părintelui. Sun-tem rodul rugăciunilor Părintelui Teofil. Suntem rodul tuturor celor ce au murit în puşcărie, pentru ca noi să nu simţim ni-ciodată mucegaiul pe cerul gurii. Ei sunt penicilina noastră. Au mâncat ei muce-gai şi pentru noi. Păcat că n-am ştiut să

85

Anatomia sufletuluipăstrăm starea asta de anti-boală pe care ne-au creat-o. Şi ne-am virusat.

Ce părere aveţi despre cei care cinstesc memoria sfinţilor închisorilor într-un mod neconvenţional? Mă refer la rapperul care a lansat un album dedicat lor.

Să-i dea Dumnezeu sănătate! Ştiţi ce vreau să reţineţi? Martirii pe care noi îi pomenim acum erau tineri zbanghii, ca voi sau ca noi. Nu vă închipuiţi că acolo a intrat o elită pură. Mulţi dintre ei şi măr-turisesc: există zeci de momente în care mărturisesc că nu au intrat în puşcărie oa-meni credincioşi. Că nu cunoşteau Scrip-tura. Că mergeau la biserică aşa, că erau ei duşi de bunica. Dar au ieşit de acolo în-viaţi mult mai mult decât un credincios.

Vedeţi că a apărut filmul Poarta albă, al domnului Nicolae Mărginean. Îmi pare rău că suntem mai mulţi în sală la un prost ca Necula decât au fost la lan-sarea acestui film excepţional la Sibiu. Pe cuvânt! Deci Sibiul ăsta e bolnav cultural. S-a făcut vizionarea filmului într-un ci-nematograf şi s-a anunţat aşa, de parcă ar fi fost o bagatelă. Omul acesta a făcut un film în care principalul personaj e Părin-tele Arsenie Boca! Imaginile din film sunt copleşitoare! Te fac să înţelegi că, în ciuda

86

Pr. Constantin Neculafaptului că oamenii ăia spărgeau pietre, le curgea sânge şi mureau, erau în Rai! Ra-iul este unde Dumnezeu este. Deci câtă vreme Dumnezeu era acolo, în ciuda unei vizibile iconologii de iad, ei trăiau o stare de Rai. Imaginea finală este cutremurătoa-re – sunt multe imagini cutremurătoare, dar finala este ucigătoare: trebuie să stai bine cu nervii. Moare unul dintre perso-najele principale şi celălalt personaj îi cere Părintelui Arsenie, în lipsa unei lumânări, măcar un ciot de lumânare să-i dea să aprindă pentru prietenul lui care murise. Părintele îi dă ciotul şi-i spune: Dar vino înăuntru, să te încălzeşti! Părintele lucra la o magazie de unelte, dădea şi lua ciocane, scule de muncă. Şi în momentul în care se apropie, îl lasă să se încălzească un pic şi-i spune: Vino să-ţi arăt ceva! Hai să vezi o minune! Minunea era că un copil din sat trecuse de toate şirurile de paznici şi dor-mea liniştit sub o pătură, lângă focul de lemne aprins de Părintele. Cică: Du-te şi cheamă-i şi pe ceilalţi. Şi vin ceilalţi, dom-nule, toţi: Băi, cine-i? Ce-i, bă? O linişte mormântală. Şi cât erau ei de torturaţi de durerea în care trăiau, se apropie cu gin-găşie: Băi, ce frumos! Băi, ce-i aici?! Toţi cu mâna pe gură, stăteau acolo, miraţi. Şi la urmă de tot vine omul care era deţinutul

87

Anatomia sufletuluide drept comun, care-i chinuia şi îi înjura şi vorbea ca un porc ordinar. Intră urlând şi până şi ăla se înmoaie. Irodul din icoana Naşterii lui Hristos din filmul lui Nicolae Mărgineanu s-a înmuiat, n-a ucis copilul. Asta-i taina creştinismului! Înmoaie Irozii. Acesta-i lucrul pe care trebuie să-l reţineţi.

E o întrebare aici: Ce înseamnă să ţii un post sănătos? Trebuie să fii sănătos, ca să ţii postul. Asta înseamnă un post sănătos. Că, de când m-am îmbolnăvit şi i-am vă-zut pe oameni şi mai bolnavi decât mine şi am văzut oameni la limita morţii, încer-când să-şi ţină linia, nu mai am soluţie. Fiecare dintre voi cereţi-I lui Hristos să vă lumineze. Post sănătos înseamnă să fii sănătos să ţii postul. Cât sunteţi sănătoşi, ţineţi-l cu rigoare. Când n-o să mai fie sănătatea de partea voastră, rugaţi-vă lui Dumnezeu ca fiecare lucru pe care-l faceţi să fie spre slava Lui. Indiferent ce faceţi, să fie spre slava lui Dumnezeu. Şi daţi-I lui Dumnezeu ceea ce aveţi mai bun, nu rămăşiţele zilei. Postim postim, dar ne ru-găm numai seara, la culcare. Postim, nu mâncăm din alea, d-alea, d-alea, dar ne uităm la televizor mai mult decât la icoa-nă. Sau când nu ne uităm la televizor, ne umplem capul cu vreo prostie; avem noi vreo meditaţie, aşa, transcendentă.

88

Pr. Constantin NeculaCine te iubeşte cu adevărat vrea să te

schimbe?

Iubirea înseamnă să transferi către ce-lălalt valorile în care tu crezi şi despre care crezi că-l pot ajuta să-i fie uşor. Există mo-mentul acesta al răstignirii celor doi Sfin-ţi, Timotei şi Mamvra, faţă în faţă. După căsătorie, se iau, sunt arestaţi; el era preot, ea era diaconiţă. Şi sunt răstigniţi unul în faţa celuilalt. Şi când unul slăbea în cre-dinţă, celălalt îl întărea. Era ca o atriţie şi contriţie duhovnicească. Şi povestea lor spune că aşa întărindu-se unul pe altul, de pe o cruce pe alta, şi-au dat duhul. Da? Eu spun tot timpul la cununie un text al unui francez, preluat de Părintele Stăniloae, că cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care un mire o spune miresei şi mirea-sa mirelui este: Tu n-ai să mori niciodată! Tu n-ai să mori niciodată! Deci biruinţa noastră începe din momentul în care, iu-bind cu adevărat, ne dăm seama că, fără celălalt, nu avem rost. Dar rostul cel mai de preţ este să-l întâlnim pe celălalt cu demnitatea unei iubiri asumate.

Mă întorc… Uite, ca un cerc ne-am întors la întrebarea doamnei profesoare de la început. Vă rog să mă credeţi: iubirea nu încetează! Când încetează, nu e iubi-

89

Anatomia sufletuluire! I-am spus unei actriţe care mi-e tare aproape de inimă că Ovidius, marele poet de la Tomis ‒ deşi acum avem alt poet puşcăriabil la Tomis ‒, marele poet de la Tomis spunea, la un moment dat, că iubi-rea e vecină cu ura. Că, pentru a-ţi putea verifica dacă ai iubit cu adevărat, trebuie să constaţi că urăşti cu adevărat. Da, dar asta numai în ce priveşte păcatul. Atunci te vindeci de păcat, când urăşti păcatul. În viaţa noastră, nu în toate situaţiile suntem egali în dragostea noastră. Există limite pe care le depăşim sau nu le depăşim sau poate nu ni le asumăm niciodată. Adevă-rul e că, pentru cei care au copii, cel mai interesant exerciţiu de iubire este modul în care îţi răspund copiii la iubirea ta. Tu ţipi: Băi, pune-ţi pantalonii la loc! Şi el râde. Mănâncă tot! Şi el gustă. Jocul ăsta, jocul în care e mai important să sigilezi ontologicul iubirii tale de celălalt, decât să te joci de-a tata şi de-a mama e mult mai important. Din nefericire, la noi iubirile pornesc de la sexualitate către veşnicie. Nu dinspre veşnicie către sexualitate. Avea Părintele Teofil o vorbă: Noi mâncăm, ca să avem un prilej în plus să spunem „Tatăl nostru”. Da? Deci noi iubim, ca să avem un prilej în plus de iubire. Nu ne trebuie prilejuri să iubim, ne trebuie persoane să

90

Pr. Constantin Neculaiubim. Toată lumea zice: Să creăm un grup de tineri, să se cunoască între ei, că de aia copiii din Biserică nu se căsătoresc între ei, că nu se cunosc între ei. Păi, băi, dacă nu te cunoşti la Biserică, hai să bem o bere. Care e problema? De bere ne-am văzut, de bere ne avem! Acum nu e musai că, dacă de catedrală te-ai luat, de catedrală te ai, că am văzut eu şi castraveţi acri cu verze murate luate şi a ieşit o murătură la f(x) la puterea ţ virgulă k, dar trebuie să înţelegeţi bine că idealurile fac iubirile să dureze. E o vorbă frumoasă care spune: Important în iubire nu-i să te uiţi unul la altul, ci amândoi în aceeaşi direcţie. Sau, dacă vreţi aşa, mai laic, fluturii din stomac unu să fie egali cu fluturii din stomac doi şi să aibă aceeaşi orbită de deplasare. Dar acestea sunt lucruri externe, nu întotdeau-na te prinzi. Uneori te prinzi că iubeşti pe cineva după ce te-ai căsătorit cu altcineva. Se poate întâmpla şi asta; nu vă minţiţi! Se poate întâmpla să credeţi că vă place Medicina, dar la un moment dat, după ce veniţi obosiţi, dimineaţa, după încă o tură de trei nopţi, că aşa se face la noi, şi eşti rupt de oboseală şi te pui în pat şi îţi sună telefonul: Știţi, că am o durere scurtă la fi-cat. Mă înţeapă!, îţi vine să-l înjuri de tot ce înseamnă sinod, calendar patriarhal!...

91

Anatomia sufletuluiCe te ţine să n-ai o reacţie de animal este tocmai iubirea pentru omul care te sună şi pentru demnitatea ta de medic.

Noi fără iubire nu construim cu adevă-rat vocaţii. Anatomiile noastre interioare fără iubire nu sunt fluorescente, nu pot fi identificate în nimic.

Dar fiţi temperaţi şi nu daţi numele de iubire la toate prostiile, că asta e intere-sant, da? Nu înseamnă că unul care pa-tinează beat pe o coajă de banană într-o bodegă e patinator, da?

Cum pot urî păcatul, dar să iubesc pă-cătosul?

Hai, că se întâmplă des! Vă dau un exemplu la domnişoare. Ele urăsc păcatul beţiei, dar când vine Jimmy, chiar dacă el miroase numai a băuturi selecte, e băiat bun. Adică nu se-mbată de la ţuică, de la poşircă ordinară; el se îmbată cu whisky! E net superior tuturor celorlalţi.

O să vă fie greu să urâţi păcatul, pentru că lumea din jur vă îndeamnă să-l iubiţi. Toată cultura românească actuală, imple-mentată la nivel de stat, de societate, vă îndeamnă să iubiţi păcatul. Creşteţi-ne ratingul la televizor. Vă rugăm, vă rugăm! Cumpăraţi, cumpăraţi şi iar cumpăraţi, pentru a deveni… consumatori de nădej-

92

Pr. Constantin Neculade ai socialismului consumist. La şcoală: Calcă pe cadavrul celuilalt! Nu-i da locul! Lasă-l! Sparge-l! Rupe-l! La fotbal... L-aţi văzut pe Mureşan cel frumos, pune el tal-pa pe faţa omului şi ce duhovnicesc e el, domnule. Să iei Stelei stindardul, ca Mi-nister al Apărării. În jurul nostru e o teorie a uciderii. Cu cât ucizi mai mult, cu atât eşti un ofiţer mai de valoare pentru socie-tatea multilateral dezvoltată. Din când în când, se trezeşte câte unul, mai înăltuţ, aşa, şi care vorbeşte mai greu româneşte, care nu răspunde la provocarea uciderii. Se trezeşte câte-un popă, care, când toată lumea îi zice: Ucide!, el merge şi face mi-lostenie. Se trezeşte câte-un profesor căru-ia toată lumea-i spune: Pică-i pe ăia! Că nu ştiu nimic!, care se apucă şi face meditaţii cu copiii aceia, până-i scoate de la nota 4, la 4.75, dar îi scoate! Se trezeşte câte un bucătar, care, la câte o sindrofie din asta, unde vin numai şmecheri care vor numai pulpă dă pui şi carne dă vită dă Argentina şi vin dă Africa de Sud – nu e nicio aluzie la comportamentul unora dintre episco-pii ţării! –, deci când ăştia fac câte una de genul acesta, vine câte-un bucătar care le face la un moment dat o tocană de ciu-perci cu mămăligă şi se bat grandomanii ăştia pe ea! Acolo se vădeşte – apropo de

93

Anatomia sufletuluigradul de urbanizare – că noi nu suntem decât nişte ţărani cu ştaif. Uitaţi-vă la ma-rile noastre tradiţii populare: noi suntem orăşeni la Sibiu de vreo 200 de ani, dar cântăm ca la Gura Râului, adicătelea. Sau ca în Mărginime, ca să nu zic doar Gura Râului, că mă bat ceilalţi. La Bucureşti – e un oraş excepţional, de altfel – există două tradiţii: să-i duci bradul de Crăciun la ăla din minister şi mielul de Paşti, că altfel nu primeşti bani. Astea-s tradiţiile de Cră-ciun ale Bucureştiului; real, ale lor. În rest, sunt fiecare ce-a adus. Toată construcţia asta uluitoare... Aici este foarte greu de supravieţuit. Va trebui să învăţaţi să trăiţi înainte de a ucide. Să vă trăiţi propria uci-dere. Să fiţi dispuşi oricând să ziceţi: Mai bine mor decât să-mi schimb principiile! Mai bine nu-mi schimb principiile decât să fiu mârlan, nu? Mai bine sunt înfrânt, decât să fiu mârlan.

Vreau să vă spun că m-am ridicat greu din pat, că totuşi cu plămânii cică nu-i de joacă, dar nu cred că m-au făcut bine antibioticele, cât căldura dumneavoastră, şi vă mulţumesc mult. Domnişoara pre-şedinte, aici prezentă, stând de-a dreap-ta, ne propune ca tinerii din organizaţia lor să cânte câteva colinde. Eu vreau să

94

Pr. Constantin Neculale mulţumesc, în schimb, pentru altceva: sunt întrebat de foarte mult ori ce face Biserica pentru tineri. Iar eu le spun: Bi-serica, pentru tineri, zâmbeşte! Grupul lor, care vine din când în când în Catedrala mitropolitană să cânte Paraclisul Maicii Domnului, e cel mai frumos răspuns al tinerilor la toată prigoana ideologică la care este supusă acum Biserica. Biserica nu caută să fie supusă taxelor fiscale. Bi-serica este taxată cu orice prilej şi-n orice condiţii. Spre binele Bisericii. Altfel, noi, ortodocşi fiind, cum ne ştiţi pe noi, orto-docşii, dormeam pe noi cu nişte sforăituri triumfaliste şi cu nişte ifose! Pe când aşa, din când în când, ne trezim la realitate.

Ceea ce face grupul strâns în jurul lui Carmen la Goga şi ducând mai departe prin grija Teodorei şi a colegilor şi cole-gelor ei mă duce cu gândul că sunt unul dintre cei mai fericiţi preoţi din Româ-nia. N-am nicio medalie primită, dar tot ceea ce fac copiii aceştia pentru Biserică e câte o medalie. Şi vreau să o luaţi ca ata-re: conferinţa din seara aceasta este tot o diplomă de onoare dedicată Bisericii de către dumneavoastră, nu invers.

Vă mulţumesc!...

DistribuţieEditura Agnos – Sibiu

tel. 0745 / 669038; 0766 / 530777www.agnos.ro

e-mail: editura_agnos@yahoo.com

Supergraphstr. Ion Minulescu nr. 36,

Bucureşti - 031216, sector 3tel.: 021 / 320.61.19; fax: 021 / 319.10.84

www.librariasophia.rowww.sophia.ro

e-mail: editura@sophia.ro