Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 1

ISSN 2285 – 3987

Continutul anexei:

Håkan Sönnermo - Peru: o tara a deserturilor, a ghetei, a lipsei de oxigen si a cactusilor Karla González Piña - Rezervatia Biosferei Pinacate y Gran Desierto de Altar

Roberto Garay Segura - Cel mai recent turneu african Anonim - Aztekium valdezii: noul Peyote Alessandro Natodi - Hibridul Turbinicarpus pseudomacrochele × horripilus: noi date si consideratii privind tehnicile de hibridizare

Cristian Perez Badillo & Ricardo Daniel Raya Sanchez - Turbinicarpus viereckii (Werderm.) V. John & Říha subsp. reconditus D. Labhart

Peru: o tara a deserturilor, a ghetei, a lipsei de oxigen si a cactusilor

de Håkan Sönnermo , Hällevadsholm, Suedia

In sfarsit iata-ne inapoi in Peru! Dupa 15 ore de zbor, timp in care am lasat in urma atat Suedia cat si iarna, a

fost minunat sa ajungem la Lima, aflata in plina vara. Mi-a placut mereu sa intalnesc oameni fantastici, sa

mananc mancaruri delicioase, sau numai sa exist in aceste imprejurimi frumoase. Pentru mine, ca botanist

inflacarat, a fost un adevarat festin sa-mi reintalnesc prietenii – cactusii.

Ultima data cand am vizitat Peru, in urma cu cativa ani, am colindat pe cont propriu pentru o saptamana, cu

rucsacul si cortul in spate, prin Cordilliera Raura, un lant montan unde minimele nocturne ating -15o Celsius,

pentru a studia Austrocylindropuntia floccosa. Dupa aceea am calatorit, cu autobuzul, cam 200 de km, pe un

drum incredibil de prost, spre Macusani pentru a examina Punotia (Austrocylindropuntia) lagopus. Calatoria a

fost extraordinara, mai ales ca tot ce am planificat sa fac, sau sa vad, a fost indeplinit 100%. Faptul ca pe

drumul de intoarcere aproape m-am inecat intr-un torent din Raura, pentru ca mai apoi, aproape sa mor de

deshidratare, in timp ce eram urmarit de caini dusmanosi; faptul ca mi s-a facut rau in autobuz, pe

infricosatoarele serpentine care leaga Lima de Cajatambo, la poalele muntilor Raura, toate acestea nu au facut

decat sa condimenteze putin calatoria… Nimic nu va tine un Entuziast al Cactusilor departe de misiunea sa!

Excursia mi-a stimulat apetitul si iata ca in decembrie 2013, am reusit sa ajung din nou in Peru.

Sa calatoresti in Peru nu este intotdeauna usor, dar in mod cert este interesant! In Lima, traficul este haotic si

exista, de asemenea, pericole si in mediul rural. Toti par sa conduca de parca ar veni sfarsitul lumii. Dar,

oamenii sunt mereu amabili si vin in ajutor, uneori sunt chiar prea bine intentionati – ei sunt fericiti sa-ti arate

calea si sa te indrume, chiar daca nu stiu de fapt incotro să te indrepte… In orice caz, este esential sa ai harti

noi si de incredere, mai ale cand esti horarat sa te aabati de la poteca batatorita.

Multi dintre cei care merg in Peru sunt ingrijorati de riscul unor afectiuni ale stomacului dar mi se pare ca – in

general – nu este nici o problema, mai ales daca luati obisnuitele masuri de precautie. In aceasta calatorie nu

am fost afectat deloc.

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 2

ISSN 2285 – 3987

Din excursia anterioara am invatat doua lucruri. In primul rand, ia legatura cu un prieten care sa te preia de la

aeroport si sa aiba grija de tine in primele cateva zile, de regula agitate. In al doilea rand, inchiriaza o masina,

in functie de buget. Este extrem de important sa ai libertate de miscare cand si cat vrei. Imi aduc aminte cum,

la vizita anterioara, stateam in autobuzul venind de la Lima si priveam cum locatii minunate, pline de cactusi,

se perindau in fuga afara si nu puteam face nimic.

Bunul meu prieten Carlos Alberto Jimenez Lopez m-a luat de la aeroport si mi-a permis, cu generozitate, sa

stau pentru o saptamana in casa familiei sale. Asa am inceput expeditiile noastre cactusistice in Peru. Planul

meu era sa vizitez deserturile la nord de Lima, in cautare de Haageocereus, dar si a altor specii de cactusi,

precum si o excursie in muntii Puno, pentru a studia cactusii care cresc acolo.

Dupa cateva zile de aclimatizare in Lima, impreuna cu Carlos si familia sa, ne-am aprovizionat cu cele necesare

si am pornit spre nord, infruntand traficul plin de viata din Lima. Doream sa cautam Haageocereus

lanugispinus in apropiere de Pativilca, cam la 200 km nord de Lima. Am traversat imense deserturi costale, in

care nu erau decat cateva case risipite. Era cald si insorit. Ajungand la “Reserva Natural de Lachay” am facut o

oprire si am parcat masina. Desertul si muntii aflati la est de autostrada pan-Americana nu pareau a fi foarte

primitori, asa ca, cu apa din belsug in rucsace, am inceput sa urcam dealurile nisipoase si muntii, pana cand,

spre bucuria noastra, am dat peste o (probabil nou descoperita) colonie de Haageocereus tenuis.

Haageocereus tenuis este o specie foarte neobisnuita si nu a fost observata decat in putine locuri din zona. Cu

mare bucurie ne-am strecurat printre plantele taratoare si am fotografiat si studiat specimenele spinoase. In

acelasi timp am curatat, cum am putut, zona de deseuri de plastic si pene, raspandite din apropiere, de la

fermele industriale de pui, care din pacate, ameninta aceasta specie.

Cand, in cele din urma, am fost coplesiti de imagini cu Haageocereus tenuis ne-am continuat drumul urcand in

munti si descoperind o multime de Haageocereus si Loxanthocereus. Este un habitat extrem de uscat si de arid

aici; aproape ca nu ploua niciodata si plantele sunt nevoite sa subziste numai cu ceata ce vine dinspre ocean si

care invaluie zona intre lunile mai si august, oferind putina umiditate.

Mai tarziu am ajuns in Barranca, unde o baie in Oceanul Pacific a fost mult apreciata dupa caldura desertului.

Pativilca, un oras mic, nu departe de Barranca, se afla la granita cu departamentul Áncash. Drumul spre

Catajambo, micul sat din Anzi pe care l-am vizitat ultima data cand am fost in Peru, incepe in acest loc. Nu am

avut prea mult timp, astfel Catajambo a trebuit sa mai astepte. In schimb ne-am dus spre nord si am urcat in

muntii care se ridica langa Pativilca. Speram sa putem observa Haageocereus lanugispinus, care nu a mai fost

intalnit de cand Ritter a descoperit specia, in 1957.

Dar, in ciuda faptului ca am parcurs in sus si in jos muntii, gustand de altfel mai multe aparitii ale unor

Haageocereus foarte frumosi si, de asemenea, specimene minunate de Mila caespitosa, nu am reusit sa dam

de urma niciunui Haageocereus lanugispinus, cel putin pentru moment.

Dupa cateva zile de odihna in Lima am decis sa calatoresc la Puno, langa lacul Titicaca, aflat aproape de granita

cu Bolivia. Am ajuns la Juliaca, unde altitudinea poate fi simtita in tot corpul, am luat un autobus spre Puno.

Puno se afla la aproape 4000 de metri altitudine si este amplasat, foarte frumos, pe malul lacului Titicaca. Ai

nevoie de cateva zile de aclimatizare, dar uiti insa cu usurinta orice probleme legate de altitudine atunci cand

intalnesti oamenii binevoitori si esti inconjurat de peisaje magnifice.

Cateva nopti nedormite mai tarziu, prima mea calatorie la Puno s-a continuat spre Lago Umayo, un lac atractiv

de langa Sillustani, unde am mers cu un prieten peruvian. Am tinut mortis sa gasesc Lobivia maximiliana, care

este una din preferatele mele. Pe cand ne indreptam spre catacombele imense, Chullas, unde vechii peruvieni

isi ingropau mortii in sec. 14, am localizat numeroase Lobivia maximiliana si Cumulopuntia pentlandii. Lobivia

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 3

ISSN 2285 – 3987

maximiliana era usor de observat, intrucat florile ei rosii contrastau puternic cu verdele ierbii. In ce loc

fantastic puteam fi! Istorie combinata cu cactusi – nu poate iesi nimic rau din asta!

Dupa ce am petrecut cateva zile la Puno, m-am decis sa repet calatoria spre Macusani, sus de tot in Anzi. De

data aceasta drumul era vizibil mai bun si, dupa ce mi-am convins prietenul din Puno, am incarcat masina cu

provizii si am parasit orasul dimineata devreme. Drumul ne-a dus pe langa Juliaca si, dupa aceea, am continuat

pe 34B spre Marcusani. Am depasit Azángaro, dupa care am facut cateva drumuri scurte in munti. Am gasit

ceva lobivii, dar mai nimic altceva.

Pe masura ce urcam in Anzi, a devenit tot mai rece. Curand muntii s-au acoperit cu zapada si atunci cand

ne-am apriopiat de Rosario am gasit primele movilite de Austrocylindropuntia floccosa. Perii lor matasosi erau

la fel de albi ca zapada dimprejur, de pe Anzi. Iar cand am ajuns aproape de Ajoyani am intalnit fantasticele

“canapele” ale Punotia lagopus. Cuvintele nu pot descrie frumusetea lor magnifica. Eu unul cred ca este una

din speciile cele mai ciudate din lume.

Cand am ajuns la Macusani, dupa ce am traversat o trecatoare la 5000 metri altitudine, eram flamanzi si

obositi. Dupa un timp, am gasit un mic loc unde sa ne oprim sa mancam. Mai greu a fost sa gasim un loc unde

sa inoptam, dar am avut noroc in cele din urma. Un sac de dormit bun este o necesitate aici, intrucat

temperatura din camera rar depaseste 5C. Mai inainte de a se intuneca ne-am dus putin pe inaltimile ce

inconjoara Macusani ca sa facem fotografii si sa colectam seminte de Austrocylindropuntia floccosa si Punotia

lagopus. Am intalnit, de asemenea, cateva Lobivia maximiliana, cu florile lor rosii, stralucitoare.

Tunete, fulgere si o ploaie torentiala ne-au facut sa ne intoarcem in camerele noastre inghetate. Nu aveam

nimic de facut, intunericul a cazut repede si eram deja extenuati din cauza altitudinii, asa ca am adormit

imediat in sacii nostril de dormit.

Macusani este amplasat acolo unde se termina jungla si de unde incep inaltimile golase ale muntilor. Este un

oras in crestere, in ciuda locatiei sale expuse. Am observat acest lucru in mai multe orase din Peru. Tot mai

multi oameni incearca sa-si faca o viata in afara marilor aglomerari urbane, intr-un spirit de pionierat care este

deja o tot mai mare amenintare pentru viata plantelor si a vegetatiei, in general.

Am parcurs drumul inapoi la Punto si am vizitat din nou si Lago Umayo, un loc care mi-a lasat o impresie

puternica. M-am indragostit de peisajul glorios, de istorie, dar si de cactusii uimitori din zona.

Am petrecut apoi cateva zile in Lima, bronzandu-ma si bucurandu-ma de ocean, mai inainte de a ma reintoarce

in iarna din Suedia. Pentru a incheia, a fost o calatorie pe care am gustat-o din plin.Totul a mers conform

planului si vizitele mele in deserturile aflate la nord de Lima, in zona Puna si Lago Umayo, precum si excursia la

Marcusani, din Anzi, au devenit amintiri pe care le voi pastra ca pe niste comori intreaga viata.

Rezervatia Biosferei Pinacate y Gran Desierto de Altar

de Karla González Piña , México D.F., Mexic

Un taram fermecat

Mai inainte de a incepe calatoria noastra in acest loc minunat, este important sa explicam ce anume inseamna,

in Mexic, o zona protejata: este o diviziune caracteristica pentru diversitatea unui ecosistem terestru sau

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 4

ISSN 2285 – 3987

acvatic, in care mediul inconjurator nu a fost alterat in mod semnificativ si care produce avantaje in ceea ce

priveste ambientul, atat pentru comunitatile local;e, cat si pentru toata tara, in general.

In Mexic, Comisia Nationala a Zonelor Naturale Protejate gestioneaza in prezent 176 de rezervatii federale,

insumand peste 25.394.779 hectare, raspandite in toata tara.

El Pinacate y Gran Desierto de Altar (1) este o zona naturala protejata, inclusa in categoria Rezervatiilor

Naturale, situate in Desertul Sonora. Numele El Pinacate provine din limba Nahuatl (2), cuvantul "pinacate"

desemnand un gandacel de desert endemic, foarte comun, cu o armura neagra stralucitoare, similar cu un

gandac puturos.

Exista doua tipuri distincte de peisaje; unul este in zona vulcanica, formata din “rauri” imense de lava rosie si

neagra, cunoscute sub numele de scuturile Pinacate, intrucat se amintesc de carapacea gandacelului, iar

celalalt, intins la vest si la sud, este Gran Desierto de Altar, care cuprnde cel mai mare camp de dune mobile,

active, din America de Nord. Acestea pot atinge inaltimi de 200 de metri si sunt supuse unor continue

schimbari de forma si culoare.

Climatul este ideal pentru dezvoltarea unor forme de viata de o inalta diversitate; dintre cele patru deserturi

majore ale Americii de Nord, Desertul Sonora atinge, de departe, cea mai mare diversitate. Trebuie tinut cont

ca acest loc este in interiorul zonelor protejate si acest aspect este mult mai semnificativ prin comparatie cu

alte zone similare din alte parti ale lumii. De aceea a devenit si emblematic si enigmatic, fiind o unitate

ecologica valoroasa pentru tara noastra.

Rezervatia Biosferei Pinacate y Gran Desierto de Altar acopera un teritoriu vast, format din parti ale Desertului

Sonora, Baja California si California Sur (in Mexic), dar traverseaza si granite in Arizona si California (in SUA). De

partea Mexicana a granitei, rezervatia are o suprafata totala de 714.557 hectare si este situata, cu aproximatie,

intre orasele Puerto Peñasco, Plutarco Elías Calles si San Luis Río Colorado in Sonora, Mexic. Intrarea este la km

52 al autostrazii 8 Puerto Peñasco, la numai trei ore si jumatate de orasul Phoenix, Arizona, SUA. Cele mai

apropiate aeroporturi sunt Hermosillo, Sonora, aflat la 6 ore distanta, si Mexicali, Baja California, care este la

numai 3 ore distanta.

Datorita imensei valori istorice si culturale, pe 29 martie 1979 a devenit, prin Decret Prezidential, o zona

naturala protejata, ca urmare a cererii unor grupuri ecologiste de oameni de stiinta si, in general, a intregii

populatii. Pe 10 iunie 1993 valoarile peisagistice si estetice, care o singularizeaza pe planeta noastra, au fot

recunoscute din plin si, ca rezultat, a fost infiintata Rezervatia Biosferei Pinacate y Gran Desierto de Altar

avand drept scop principal conservarea biodiversitatii zonale. O alta motivatie care a accelerat procesul a fost

stoparea exploatarii irationale a resurselor, cum ar fi rocile vulcanice si minerale valoroase, braconajului, sau

extragerea excesive de apa freatica cu efecte nedorite in ceea ce priveste nivelul acesteia.

Mai mult, din data de 25 octombrie 1995, El Pinacate y Gran Desierto de Altar a fost inclusa in reaua de

rezervatii UNESCO “Omul si Biosfera” (MAB); cativa ani mai tarziu, pe 25 septembrie 2007, intreaga zona a

mlastinilor de apa dulce a fost desemnata ca fiind un obiectiv al Conventiei Ramsar(3) si protejata ca atare.

Rezervatia mai este parte a retelei “Rezervatiilor Surori” ale Desertului Sonora, un proiect comun care

protejeaza o zona de granita intinsa si bine conservata intre Arizona (SUA) si Sonora, Mexic. O recunoastere

deplina a fost realizata luni, 29 iulie 2013, in ziua cand UNESCO a inclus El Pinacate y Gran Desierto de Altadin

in Patrimoniul Mondial al Rezervatiilor Biosferei.

Sierra del Pinacante este un vulcan inactiv, un loc de mare importanta si valoare, in esenta format din rauri de

lava solidificata, extrem de rezistenta la eroziune, care nu a fost alterata in timp. Prin urmare, evidenta

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 5

ISSN 2285 – 3987

arheologica a zonei nu a fost perturbata si prezinta caracteristici ale orogenezei(4) de mare interes datorita unei

configuratii foarte abrupte rezultate din lava rezultata din eruptii vulcanice frecvente, accumulata in roci

compacte, nisipuri si cenusi vulcanice, roci vulcanice la care dezagregarea a produs coloraturi superbe si

structuri frumoase, precum si cratere, cum ar fi El Elegante, Cerro Colorado, MacDougal si Sykes.

Aceste locatii contin de asemenea relicve arheologice vechi de mai bine de 20.000 de ani si inglobeaza o

spiritualitate bogata, deosebit de apreciata mai ales de etnia Tohono O'odham(5) care inca mai efectueaza

ceremonii sacre, deoarece, in conformitate cu cosmogonia acestui grup etnic, aici este situat centrul creativ al

universului.

Este intr-adevar un loc fermecat, de o frumusete singulara, populat de oameni neobisnuiti traind in salbaticie,

cu o flora rar vazuta in alte locuri si de o unicitate geologica rar intalnita. Diversitatea biologica cea care

potenteaza insa admiratia noastra fata de extraordinarele peisaje de aici.

Flora

Aceasta regiune gazduieste aproximativ 560 de specii de plante vasculare, impartite in 315 genuri si 85 de

familii. Cele mai importante grupe de plante reprezentate aici sunt graminaceele, leguminoasele,

euphorbiaceele, chenopozii si cactaceele.

Cele mai importante genuri sunt: Chamaesyce, Opuntia, Cryptantha, Atriplex, Eriogonum, Mentzelia si de

asemenea o specie rara Senecio pinacatensis; ultima este intalnita numai pe suprafete reduse, pe varfurile El

Pinacate. De remarcat si faptul ca 20% din flora dunelor este endemica.

Regiunea mai gazduieste atat impozantul saguaro (Carnegiea gigantea), cat si biznaga (Ferocactus

acanthodes). Aici este concentrata aproximativ 18% din flora inregistrata in intregul desert Sonora, alaturi de

vastele paduri de “cholla” sau “chollales” (Cylindropuntia bigelovii), si de mai multe specii de Opuntia care

formeaza asocieri cu mesquite (Prosopis sp.).

In interiorul scutului volcanic se intalnesc 309 specii, printer care si deja mentionata specie endemica Senecio

pinacatensis.

Alti taxoni notaibli sunt: Heterotheca thinicola (care creste pe dunele de langasSierra del Rosario), iar pe dune,

in general: Chamaesyce platysperma, Croton wigginsii, Dimorphocarpa pinnatifida, Eriogonum deserticola,

Lennoa sonorae si Stephanomeria schotii.

Un taxon amenintat si special protejat este Ferocactus cylindraceus. O specie foarte rara este si Olneya tesota

(cunoscuta sub numele comune Pallo Fierro sau Desert Ironwood).

Fauna

In ciuda arididatii, precipitatiilor scazute si temperaturilor inalte, toate grupurile biologice ale vertebratelor

evoluate sunt reprezentate in rezervatie. Exista 44 specii de mamifere, dintre cele cu un caracter aparte

trebuie mentionate antilopa de Sonora (Antilocapra americana sonorensis), care nu numai ca este in pericol de

extinctie, dar este si o subspecie cu un habitat restrains in mod natural si prin urmare este protejata in mod

special, muflonul (Ovis canadensis mexicana), liliacul cu nas (Leptonycteris curasoae yerbabuenae) si pescarul

(Myotis vivesi), ultimele doua fiind endemice.

A fost declarata o interdictia totala si nedeterminata privind vanatoarea si capturarea urmatoarelor specii:

antilopa de Sonora (Antilocapra americana sonorensis), muflonul (Ovis canadensis mexicana), monstrul Gila

(Heloderma suspectum), cameleonul (Phrynosoma mcalli) si testoasa de desert Desert (Gopherus agassizi).

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 6

ISSN 2285 – 3987

Dintre pasari, exista 225 de specii diferite, rezidente, migratoare, terestre si acvatice luate impreuna; 19 dintre

acestea intra in una din categoriile de protective, printre altele si: soimul cu coada rosie (Buteo jamaicensis),

acvila de munte sau acvila aurie (Aquila chrysaetos), falconul mexican (Falco mexicanus) si soimul calator

(Falco peregrinus).

Din cauza lipsei de apa, exista doar putini pesti. In fapt sunt numai din doua specii endemice cu nume comune

ciudate: Pupo (burtosul) de desert (Cyprinodon macularius) si Charal (grebla, slabanogul) cu aripioare lungi

(Agosia chrysogaster), amandoua speciile fiind amenintate.

Sunt numai cativa amfibiani, anume 5 specii de broaste care isi limiteaza perioada activa la numai cateva

saptamani (sau uneori numai cateva zile) pe an. Dintre acestea broasca raioasa de Sonora (Bufo retiformis)

beneficiaza de o protectie speciala.

Reptilele, in schimb, sunt bine reprezentate – nu mai putin de 44 de specii inregistrate, dintre care mentionam:

cameleonul (Phrynosoma mcalli) – o specie care este endemica a desertului Sonora, sarpele cu clopotei cu

corn (Crotalus cerastes cercobombus), scorpionul (sau monstrul) Gila (Heloderma suspectum) si testoasa de

desert (sau de munte) (Ghoperus agassizii), ultimele doua fiind amenintate.

Este demn de a fi mentionat si faptul ca o serie de alte specii prezente in interiorul rezervatiei se incadreaza

intr-una din categoriile de protective existente, in conformitate cu Normele Mexicane Oficiale 2001 (NOM-

059-ECOL-2001).

Va invit ca, atunci cand veti veni in Mexic, sa vizitati Rezervatia Biosferei Pinacate y Gran Desierto de Altar; nu

pierdeti ocazia sa admirati un apus de soare, inobilat de prezenta unor saguaro splendizi, cholla si iasomia, sa

adminari frumusetea dunelor, craterele vulcanica majestoase, precum si bogatia si diversitatea biologica

existent aici.

O nota importanta scrisa de Karla González Piña / Karluna González, care lucreaza in prezent pentru Comisia

Nationala a Rezervatiilor Naturale si este administrator adjunct al The World of Succulent Succulents: Amintiti-

va ca, atunci cand intrati intr-o zona protejata, sa nu lasati nici o urma a vizitei dumneavoastra, nu aruncati

gunoi, nu colectati flora sau fauna salbatica, ajutati-ne sa mentinem in viata acest taram fermecat!

Toate fotografiile sunt din baza de imagini CONABIO(6), prin amabilitatea Karlei González Piña/CONABIO.

Notele Editorului:

(1) Vom utiliza numele spaniole pe parcursul textului. Gran Desierto de Altar insemna Marele Desert al Altarului, iar

etimologia numelui El Pinacate este explicata in continuare in text.

(2) Nahuatl, cunoscuta in mod neoficial ca azteca, este o limba dintr-un grup de limbi apartinand familiei de limbi Uto-

Aztecana. Diverse dialecte ale limbii Nahuatl sunt vorbite de 1,5 milioane de personae Nahua, cei mai multi dintre acestia

traind in Mexicul central. (Wikipedia)

(3) Conventia asupra zonelor mlastinoase (Ramsar, Iran, 1971) – numita, de asemenea, si "Convenția de la Ramsar" – este

un tratat interguvernamental care materializeaza o intelegere a tarilor membre ale tratatului de a mentine caracterul

ecologic al zonelor mlastinoase de importanta internationala si de a reglementa in scopul unei “utilizari intelepte”, sau a

unei utilizari durabile, toate zonele mlastinoase de pe teritoriile lor. (Ramsar)

(4) Orogeneza este procesul de formare a muntilor, prin plierea si fragmentarea scoartei terestre.

(5) Tohono O'odham sunt un grup de amerindieni care locuiesc indeosebi in desertul Sonora, in principal in sud-estul

Arizonei si nord-vestul Mexicului. (Wikipedia)

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 7

ISSN 2285 – 3987

(6) “CONABIO – www.conabio.gob.mx – este o institutie care produce informatii despre patrimoniul nostru

natural, un pod d elegatura intre mediul academic, govern si societate, si care promoveaza conservarea si

gestionarea biodiversitatii, prin actiuni intreprinse de catre localnici, care ar trebui sa fie factori de decizie

centrali in acest proces.

Principalele functii ale CONABIO sunt implementarea si coordonarea Sistemul National privind Informatiile

despre Biodiversitate (SNIB), in conformitate cu articolul 80, sectiunea V din Legea Generala al Echilibrului

Ecologic si Protectia Mediului, sa furnizeze date, informatii si consultanta pentru diferiti utilizatori si sa

implementeze retele de informatii asupra biodiversitatii la nivel national si global, sa se conformeze

angajamentelor international in materie de biodiversitate asumate de Mexic, sau a obligatiilor asumate, si sa

raspandeasca o conduita care sa vizeze conservarea si utilizarea durabila a biodiversitatii in Mexic.”

Cel mai recent turneu african

de Roberto Garay Segura, Mexico City, Mexic

Am planificat aceasta excursie inca de acum doi ani, cand m-am decis sa inchiriez o masina in Africa de Sud si

sa colind cateva locuri interesante pe care doream sa le vad, sa observ plante si animale si, nu in ultimul rand,

sa fac o vizita in tinuturile unde traieste tribul Himba (1). Am calatorit insotit de mama mea si de doi prieteni

din Uruguay.

Am ajuns la Cape Town pe 29 iulie si, bineinteles, prima noastra oprire a fost la Gradina Botanica Kirstenbosh,

dupa care am vizitat tarmul si acvariul. Pe data de 1 august am zburat cu totii la Windhoek, capital si cel mai

mare oras din Namibia. Ajunsi aici am vizitat gradina botanica si centrul orasului, facand cumparaturi si

colindand.

In ziua urmatoare am pornit spre nord ca sa vizitam Parcul National Etosha, unde am petrecut trei zile

incantatoare observand flora si fauna. Am vazut elefanti, rinoceri, lei, leoparzi, zebra, gheparzi, girafe, antilope

si gazele. In interiorul rzervatiei am mai vazut si “copacul stafie” Moringa ovalifolia, un arbust foarte

decorative cu trunchiuri suculente care creste in locurile cele mai aride ale desertului Namibian.

In continuare ne-am oprit la una din asezarile tribului Himba unde am pretrecut o excelenta dupa-amiaza in

satul lor.

Dupa ce am parasit Etosha am condus spre sud-vest, in directia Uis, pentru a vizita Mt. Brandberg si a admira

faimoasa Doamna Alba (2). Mai tarziu am vizitat si o nurserie foarte frumoasa cu care ocazie am facut schimb

de informatii cu propietarul care ma tot intreba de numele unor cactusi mexicani; a fost un final foarte placut

al zilei, in care am impartasit informatii despre flora.

Ziua urmatoare am plecat la Swakopmund, care este probabil unul din cele mai interesante locuri din Namibia,

unde am avut ocazia sa admiram o planta foarte ciudata - Welwitschia mirabilis. Am petrecut mai bine de o

ora invartindu-ne in jurul uneia din cele mai longevive plante din lume care poate atinge varsta de 2500 de ani.

Am mai facut de asemenea o multime de fotogrfaii cu plante mai tinere - Welwitschia, Trichocaulon, Aloe si

altele. Acesta a fost momentul culminant al calatoriei, sa stau alaturi de o Welwitschia mirabilis care avea

probabil mai mult de 1000 de ani a fost foarte interesant si umilitor in acelasi timp, intr-adevar!

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 8

ISSN 2285 – 3987

De la Swakopmund am calatorit spre Naukluft Mountain Zebra, o alta rezervatie protejata, numai pentru a

admira Aloe dichotoma si Aloe ramosisima, ambele numarandu-se printre aloele mele favorite. Am facut mai

bine de 500 de fotografii. Iubesc aceste plante din care am cateva acasa in Mexic, dar nu au mai mult de 3 m

inaltime si nici 25 de ani, iar privindu-le in habitat este cu adevarat fantastic. Ne-am plimbat aici timp de peste

6 ore, admirand padurea de Aloe.

Urmatoarea nostra oprire a fost la Sossusvlei, locul unde, se spune, exista cele mai frumoase dune de nisip din

lume, am urcat pana in varful dunei 45 si a fost fara indoiala extrem de dificil si, pentru o clipa, m-am gandit sa

abandonez, dar acesta era visul meu si in acelasi timp o promisiune facuta fiului meu ca am sa urc aceasta

duna, asa ca nu m-am oprit pana nu am ajuns in varful ei. Mai tarziu am calcat si Dead Valley (3) – Valea

Moarta, cel mai bizar peisaj pe care l-am vazut vreodata.

De la Sossusvlei am calatorit spre Luderitz, intrucat doream sa vedem mai multe plante: Lithops, Trichocaulon

si o multime de alte mesembrianteme. De aici am pornit spre Viooldrif, unde ne-am petrecut ultima noapte in

Namibia, in apropierea raului Orange, fiind martorii celui mai frumos apus de soare din aceasta excursie.

Dupa ce am traversat granita inapoi in Africa de Sud am mers la Steinkopf ca sa vedem cea mai mare Aloe

dichotoma; ploua dar asta nu m-a impiedicat sa fac fotografii. Este o planta fascinanta, nici nu-mi pot imagina

ce varsta are. Am fotografiat-o doar din toate unghiurile.

Urmatoarea orpire a fost Springbok unde ne-am plimbat prin parcul central… o multime de Aloe dichotoma si

de alti suculenti. Mai fusesem aici cu 14 ani mai inainte si am putut observa cresterea unor Aloe in acest

rastimp, pentru ca am luat cu mine fotografiile faute in acelasi loc in anul 2000 tocmai pentru a face

comparatii.

La Vanrhynsdorp am vizitat cea mai minunata nurserie cu suculente africane care poate fi imaginata; a fost

teribil pentru mine sa vad mii de plante stiind ca nu pot lua nimic cu mine in Mexic.

La Worcester an vizitat Gradina Botanica Worcester, unde oamenii au fost foarte amabili si rabdatori cu noi.

Am vazut o colectie inimaginabila de suculente sud-africane reprezentative. Apoi am pornit spre Oudtshoorn

ca sa-l vizitam pe bunul meu prieten Gerhard Marx sis a-I admir colectia; am petrecut aici o zi extraordinara

discutand despre viata noastra alaturi de plantele suculente. Din pacate a trebuit sa ne intoarcem devreme la

Cape Town, unde am mai stat doua zile pregatind intoarcerea noastra in Mexic.

Am condus in total peste 5300 de kilometric; am inoptat in 12 hoteluri diferite si am vizitat cele mai minuate

locuri din lume. Sunt sigur ca ma voi reintoarce in Namibia si Africa de Sud in 2016, de data aceasta urmand un

traseu diferit.

Notele Editorului:

(1) Himba este un trib stravechi semi-nomad din nordul Namibiei si care, in mod traditional, depind de cresterea

animalelor pentru a-si asigura traiul. Ei traiesc in asezari rasfirate in desert iar modul lor de viata este neschimbat de

secole. (Vezi mai mult aici si aici).

(2) Mt. Brandberg este un munte de granit din nord-vestul desertului Namibian, aproape de regiunea costala

Damaraland. Este cel mai vechi desert din lume iar muntele este, cu cei 2573 metri ai sai, cel mai inalt din Namibia.

(Vezi si aici). Muntele este bogat in arta murala sud-africana straveche, incluzand o fresca reprezentand o femeie care, in

mod evident, nu este de origine Africana. Unii cercetatori sustin ca asa numita Doamna Alba este probabil Isis, deoarece

sustin ca se aseamana cu reprezentari artistice din Egiptul antic sau ca figura centrala se aseamana cu reprezentari din

civilizatiile mediteraneene clasice.

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 9

ISSN 2285 – 3987

(3) Dead Valley (Valea Moarta) nu este de fapt o vale ci un nume impropriu provenit din numele original Dead Vlei, care

inseamna “mlastina moarta” (cuvantul “dead” provine din engleza , iar “vlei” din afrikaans).

Aztekium valdezii: noul Peyote

de Anonim

Nota: Cum materialul de mai jos cuprinde informatii sensibile despre o planta care a starnit deja lacomia

« vanatorilor de plante » vom publica acest articol fara a divulga numele autorului si locatia, pentru a proteja atat

intimitatea sa, cat si habitatul speciei in cauza.

Descoperirea unei plante noi este, pentru universul taxonomistilor, intotdeauna ceva captivant si interesant; in

cazul acestei noi cactacee este chiar mai mult decat atat deoarece cactusii au o distributie limitata iar cea mai

mare parte a teritoriului in care cresc a fost deja explorata. Cazul Aztekium valdezii este exceptional, intrucat este

o specie de cactusi rara, cu o distributie foarte limitata si, mai mult, exista pana de curand considerat ca genul

Aztekium nu cuprinde decat alte doua specii. Calatoria mea in habitat a fost o experienta inedita intrucat am

decoperit ca, probabil neintentional, planta juca déjà un rol social in micile comunitati care inconjoara zonele in

care creste Aztekium valdezii.

Stand la poalele muntelui, nu departe de locul unde creste aceasta planta, am discutat cu diferite persoane si,

spre surprinderea mea, am aflat ca aceasta specie este bine cunoscuta in cadrul comunitatii, localnicii ii spun

chiar « Peyote » deoarece ei au credinta ca ea poate ameliora dureri musculare sau ale oaselor. Aztekium

valdezii a fost utilizata in medicina locala de ceva timp, localnicii au bine incetatenit obiceiul de a folosi

Aztekium valdezii daca, de exemplu, cineva are dureri musculare, este mod special apreciata de generatiilemai

varstnice ca fiind un bun remediu. Planta proaspata se taie pur si simplu si se freaca locul dureros sau, mult

mai rar, plantele sunt chiar pastrate in borcane. Multi oameni colecteaza aceasta planta in scopuri medicinale,

astfel ca populatiile au inceput sa intre intr-un declin semnificativ si, conform unor marturii locale, devine tot

mai greu de gasit. O femeie care traieste in apropiere mi-a spus ca sotul ei a colectat recent o sacosa plina, iar

ea a pastrat plantele pentru a prepara leacuri utile. Acestea pot fi folosite si pentru a amorti picioarele

cocosilor de lupta intrucat, dupa toate aparentele, ajuta animalele sa nu mai simta durerea in extremitati. Alte

femei care ar vedea plantele in sacosa nu le-ar da nici o importanta si le-ar arunca. O alta femeie, o doamna

mai in varsta, mi-a spus ca nu este convinsa de propietatile atribuite acestei plante intrucat, conform

cuvintelor ei, a utilizat aceasta planta ea insasi pentru o luinga perioada de timp, fara sa vada rezultate

pozitive.

Stand de vorba cu localnicii poti auzi multe povesti asemanatoare despre Aztekium valdezii. A fost utilizat ca

medicament de localnici de multa vreme si practica este generalizata in zona. In orice caz, este dificil sa

determini de cat timp nenumarati oameni au utilizat planta in scopuri medicinale, dar, ca sa privim spre viitor,

trebuie sa precizam ca, impruna cu jaful care a inceput sa se faca simtit in zona, exista pentru planta riscul de a

ajunge in pragul disparitiei, deoarece fenomenul nu este observat si in alte habitaturi, cum ar fi de exemplu

habitatul ocupat de Aztekium ritteri. Din fericire planta este protejata de un teren inaccesibil, astfel ca

disparitia totala este improbabila; cu toate acestea un plan de protectie ar fi extrem de util.

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 10

ISSN 2285 – 3987

Hibridul Turbinicarpus pseudomacrochele × horripilus: noi date si consideratii privind tehnicile de hibridizare

de Alessandro Natodi, ???, Italia

Introducere

Istoria taxonomica a genului Turbinicarpus Buxb . & Backeb. este complexa si intrepatrunsa cu multe alte

genuri din Cactaceae, ar putea fi descrisa ca un haos taxonomic: in ultimul secol, intregul gen, sau numai specii

incluse in prezent au fost incluse (sau au format chiar nucleul) in numeroase genuri, cum ar fi Echinocactus

Link & Otto, Echinomastus Britt. & Rose, Gymnocactus Backeb., Mammillaria Haw., Neolloydia Britt. & Rose,

Normanbokea Kladiwa & Buxb., Pediocactus Britt. & Rose, Pelecyphora Ehrenb., Strombocactus Britt. & Rose,

Thelocactus Britt. & Rose, si Toumeya Britt. & Rose, reflectand dificultatile de intelegere a acestui gen complex

de mici cactusi mexicani, atat de popular in randurile neinitiatilor.

Speciile de Turbinicarpus din statele mexicane Queretaro si Hidalgo

Genul Turbinicarpus este considerat in general ca un gen bine definit si distinct. Cu toate acestea, recente

studii filogenetice (Barcenas et al., 2011 si Vasquez et al., 2013), bazate pe studiul AND-ului mitochondrial, par

sa confirme ca pozitia, general acceptata de altfel, a lui Hunt et al. (2006) referitoare la genul Turbinicarpus ar

trebui sa fie revizuita: genul Rapicactus Buxb . & Oheme, sensu Luthy (2003), ar trebui sa fie considerat

independent de genul Turbinicarpus, in timp ce o alta problema sunt speciile de Turbinicarpus a caror

distributie este in statele mexicane Hidalgo si Queretaro, in speta T. pseudomacrochele (Backeb.) Buxb. &

Backeb., T. krainzianus (G. Frank) Backeb. si cele doua subspecii ale sale krainzianus si minimus (G. Frank)

Luethy & Hofer, precum si T. horripilus (Lem.) V. John & Riha, care, asa cum a fost semnalat anterior, intr-un

mod partial, prin studiul genetic efectuat de Butterworth et al. (2002). Aceste plante sunt o enigma: semintele

au integumentul neted, fara striatii si produc flori cu staminele ne-iritabile, caracteristicile lor juvenile sunt, in

mod remarcabil, similar, in ciuda aspectului evident diferit in stadiu adult si, in fine, ele sunt izolate geografic si

genetic, prin comparatie cu speciile de Turbinicarpus nordice (1). Morfologia semintelor lor l-a determinat pe

Doweld (1998) sa creeze doua genuri distincte pentru aceste plante: Kadenicarpus, cuprinzand plante avand o

morfologie comparabila cu Turbinicarpus sensu strictu si Bravocactus pentru plante cu o morfologie similara cu

T. viereckii, si anume T. horripilus.

Testarea hibridizarii

Genul Turbinicarpus este bine cunoscut pentru usurinta cu care se obtin hibrizi inter-specifici sanatosi, cu atata

usurinta incat este o surpriza cand doua specii nu par a fi inter-fertile sau cand plantulele hibride obtinute sunt

incapabile de o crestere viguroasa.

Dupa ce au efectuat teste de transfer incrucisat de polen intre plante din Queretaro si Hidalgo si intre acestea

si plante din grupul de Turbinicarpus nordic, Donati and Zanovello (2003, 2004) au informat ca este posibila

obtinerea de hibrizi sanatosi T. pseudomacrochele × horripilus, chiar daca aceste specii sunt atat de

indepartate morfologic. Autorii au precizat de asemenea ca nu a fost posibila obtinerea de seminte viabile prin

transferarea de polen intre Turbinicarpus s.s. si T. pseudomacrochele si T. kranzianus, chiar si in cazul speciilor

mai apropiate morfologic, asa cum nu a fost posibila obtinerea de seminte viabile nici in cazul transferarii de

polen intre T. horripilus si speciile nordice de Turbinicarpus cele mai apropiate morfologic, cum ar fi T. viereckii.

Ulterior lucrarilor efectuate de Donati si Zanovello, teste cu transfer incrucisat de polen au fost foarte rar

mentionate in alte articole.

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 11

ISSN 2285 – 3987

T. pseudomacrochele × horripilus a fost neglijat in mod special. Alte mentiuni despre acest hibrid nu apar in nici

una dintre textile privind polenizarea incrucisata si a fost considerat, deseori, ca fiind imposibil de obtinut.

Acesta lucrare doreste sa prezinte rezultatele testelor suplimentare de polenizare incrucisata intre T. horripilus

si T. pseudomacrochele, oferind si o descriere completa a acestui hibrid.

Schimbul de polen intre T. horripilus si T. pseudomacrochele

Hibridizarea interspecifica a T. pseudomacrochele si T. horripilus nu este usor de realizat, intrucat numai 10-

15% (sau chiar mai putin) din fructele rezultate ca urmare a transferului de polen intre cele doua specii sunt

capabile sa se coaca; acest procentaj variaza insa de la specimen la specimen, unele plante parand sa aiba mai

multe sanse de a produce seminte hibride. Transferul incrucisat de polen prin care se obtine, in general, este T.

pseudomacrochele × T. horripilus, pe cand transferul incrucisat de polen T. horripilus × T. pseudomacrochele

este reusit in mult mai putine cazuri.

Fructele coapte contin seminte bine formate, in cantitate normala sau poate doar cu putin mai redusa prin

comparatie cu un fruct al T. horripilus.

Este de asemenea important sa confirm faptul ca transferul incrucisat de polen in speciile sudice de

Turbinicarpus si cele nordice nu au fost niciodata de succes, in ciuda unor afinitati morfologice evidente intre

anumite specii, cum este cazul T. horripilus si T. viereckii.

Hibridul T. pseudomacrochele × horripilus

Semintele obtinute au, deseori, in ciuda faptului ca arata bine, o rata de germinare scazuta, sub 50%; mai mult,

mai bine de jumatate din plantulele obtinute produc pe corp in mod clar pete rosiatice sau galbui, indicand

evidente probleme in ceea ce priveste fotosinteza. Aceste plantule cresc incet si saracacios, in general murind

destul de curand, mai inainte de a atinge maturitatea sexuala.

In schimb, plantulele care prezinta o fotosinteza normala si complete sunt sanatoase si viguroase, atingand

maturitatea sexuala in 2-3 ani in conditii de cultivare normala. In continuare este o descriere a hibridului T.

pseudomacrochele × horripilus in stadiu adult:

Corpul este solitar, 3-6 cm in diametru, cu tuberculi evidenti, mari si aproape piramidali; radacina pivotanta

este robusta si adanca.

Spinii sunt erecti si lineari, flexibili, niciodata intepatori; 1 spin central, 2-4 cm lugime, negru cu baza albicios-

cenusie; spinii radiali 9-11, 1-2 cm lungime, cenusiu-brun, foarte flexibili.

Floare mare, 3-5 cm in diametru, roz-magenta cu o dunga mov-magenta in segmentele interioare ale

periantului.

Planta adulta este foarte frumoasa, mai ales inflorita.

A fost testat si transferul de polen intre hibrizii T. pseudomacrochele × horripilus (generatia F1), obtinandu-se

insa foarte rar formarea fructului dar, niciodata, coacerea semintelor.

Consideratii privind tehnicile de transfer de polen si testele de hibridizare

Este important de retinut ca exista dificultati evidente si aproape insurmontabile in obtinerea unor rezultate

certe pornind de la practicile de transfer incrucisat al polenului in cultura, mai ales daca aceste practice au un

scop filogenetic si taxonomic, si nu unul pur recreativ.

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 12

ISSN 2285 – 3987

Aici mentionez cateva aspecte rezultate din experienta practica pe Turbinicarpu, dar cu aplicabilitate si pentru

alte genuri ale Cactaceae, care pot demonstra, in opinia mea, ca siguranta transferurilor incrucisate de polen

ex situ si a testelor de hibridizare cu plante din cultura este deseori scazuta:

Conditiile de cultura, desi uneori pobsibil chiar mai dure, rareori pot produce plantule hibride expuse la

acelasi nivel de stress pe care l-ar putea avea in situ. Ca urmare, hibrizi care nu pot exista sau care sunt

extrem de rari in natura chiar si atunci cand parintii cresc simpatric, pot fi obtinuti usor si pot supravietui

in cultura: factori biologici si morfologici nu permit hibridizarea, dar multi alti factori climatici, psihologici si

ecologici (de exemplu desincronizarea perioadei de inflorire, polenizatori diferiti, plantule hibride murind

foarte rapid in habitat) pot fi solutionati in cultura, uneori neobservat;

Multe Cactaceae ating maturitatea sexuala numai dupa multi ani de cultivare, astfel incat va dura foarte

mult timp pana cand se poate testa fertilitatea hibrizilor F1: asta este un aspect foarte problematic, pentru

ca nu poate permite concluzii intr-o perioada de timp acceptabila pentru un studiu botanic;

Practicile menite sa accelereze cresterea plantelor, cum ar fi udarea frecventa, fertilizarea si asa mai

departe, trebuie evitate: ele promoveaza supravietuirea plantulelor mai putin sanatoase (incete, cu

radacini firave, etc.) sau chiar a plantulelor variegate, simptome clare ale compatibilitatii genetice reduse

intre speciile parentale;

Altoirea hibrizilor trebuie evitata cu orice pret: aceasta practica permite chiar supravietuirea plantelor

complet lipsite de clorofila, care, in aceste conditii, ajung uneori sa infloreasca sau chiar sa produca

seminte;

Practicile de polenizare trebuie de asemenea sa fie foarte meticulos aplicate, deoarece excesul de polen

de pe stigma poate conduce la epuizarea completa a inhibitorilor polinici si, prin urmare, sa favorizeze in

unele cazuri auto-fertilizarea unei plante auto-sterile. Este un truc folosit de multi crescatori comerciali

pentru a reproduce un specimen unic dintr-o specie auto-sterila, de exemplu este usor de aplicat in genul

Astrophytum Lem. O astfel de eroare nu poate fi observata decat peste ani, producand astfel o

considerabila pierdere de timp.

Concluzie

In concluzie, testele de hibridizare pot fi, in ciuda dificultatilor, instrumente valoroase pentru intelegerea

stiintifica a familiei Cactaceae, dar eficienta acestora este deseori foarte scazuta in conditii de cultura.

Nota autorului:

(1) Distributia genului Turbinicarpus este marcata de existenta a doua zone distincte, separate printr-o centura ampla de

roca vulcanica care traverseaza teritoriul din sudul statului mexican San Luis Potosí pana in nordul staului Queretaro.

Bazaltul si alte roci vulcanice nu reprezinta un substrat adecvat pentru Turbinicarpus, care este, in esenta, calcicol. In

aceasta lucrare, plantele care cresc la nord de aceasta centura vulcanica vor fi numite « speciile nordice », caracterizate

prin celule exotestei striate si stamine in general iritabile, iar plantele aflate la sud de aceasta centura vor fi numite

« speciile sudice », care se caracterizeaza prin seminte cu celulele exotestei netede si lucioase si prin stamine ne-iritabile.

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 13

ISSN 2285 – 3987

Turbinicarpus viereckii (Werderm.) V. John & Říha subsp. reconditus D. Labhart

de Cristian Perez Badillo & Ricardo Daniel Raya Sanchez, Mexic

(traducere prescurtata)

Prima mea intalnire cu Daniel Labhart a fost in 2012 in Querétaro, cand, datorita faptului ca eu cunosteam

bine zonele din jurul Sierra Gorda, m-a invitat pentru cateva zile sa exploram cateva locuri din Guanajuato si

Querétaro, in cautare de forme ale Turbinicarpus pseudomacrochele si diversi Strombocactusi. Calatoria a fost

cat se poate de productiva si a fost temelia unei noi prietenii.

Anul urmator Daniel nu a mai putut veni in Mexic intrucat avea planificata o calatorie in mai multe tari

africane, dar s-a reintors in Mexic in 2014. Ideea acestei noi expeditii era sa scotocim mai multi munti din valea

Jaumave, Tamaulipas, in cautarea unor noi locatii ale Turbinicarpus viereckii ( Werderm. ) V. John & Říha.

Daniel mai intentiona de asemenea sa viziteze din nou la localitatea tipului Turbinicarpus (Gymnocactus)

viereckii subsp. reconditus Labhart, planta descoperita de el cu cativa ani in urma. Intr-o zi, dupa ce a cautat

noi locatii ale Turbinicarpus saueri (Boedeker) V. John & Říha, crezand ca nu va mai gasi nimic deosebit in zona,

s-a hotarat sa urce in varful muntelui, numai pentru a admira peisajul… si asa a descoperit planta.

In aceasta noua calatorie i-am invitat si pe prietenii mei Richard Raya si Lex Garcia. Am parasit orasul

Querétaro calatorind direct la Jaumave, Tamaulipas, in speranta ca acolo ni se va alatura si Lex. Din pacate

aceasta, dupa cateva zile de asteptare, ne-a comunicat ca nu mai poate veni. Aceste zile nu au fost in sa

pierdute in zadar, intrucat am explorat cateva zone un de am intalnit locatii noi ale Obregonia denegrii Frič si

Ariocarpus retusus subsp. trigonus (FAC Weber) E.F. Anderson & Fitz. Am vazut multe specimene remarcabile

de Obregonia, in mod special in colonii, dar am observat ca multe murisera datorita ploilor excesive din anul

anterior. Chiar si solul era intrucatva deteriorat si erodat, multe plante avand radacinile spalate si descoperite,

abia tinandu-se agatate in substrat.

Am mai incercat sa gasim o localitate a Turbinicarpus saueri ( Boedeker) V. John & Říha aflata mai la nord de

Jaumave, dar ne-a fost imposibil sa traversam raul, asa ca ne-am hotarat sa vizitam o alta populatie mica

vazuta de Daniel cu cativa ani in urma. Am hotarat sa inconjuram de cateva ori inaltimea respectiva, dar locul

arata schimbat, datorita raului cu ape umflate, topografiei afectate de alunecari de teren, cu multe roci

pravalite in urma ploilor excesive. Am gasit totusi Mammillaria baumii Boedeker, Mamillaria picta var. viereckii

Boedeker, Pilosocereus leucocephalus Byles & G.D.Rowley, Dion edule J. Lindle si altele. Dupa cateva ore am

gasit si minuscula populatie de Turbinicarpus saueri, dar, din nou, cele mai multe specimene murisera din

cauza excesului de apa. Am gasit o singura planta imbobocita si am facut cateva fotografii. Se facuse insa tarziu

si scopul nostru de a gasi noi locatii ale Turbinicarpus viereckii subsp. neglectus Donati & Zanovello devenea tot

mai nerealizabil, asa ca am hotarat sa ne intoarcem la Jaumave si sa planificam ziua urmatoare.

Chiar si indicatiile pentru localitatea tipului devenisera nesigura din cauza curentului puternic al raului iar noi

nu aveam protejate aparatele de fotografiat in cazul unei caderi in apa. Puteam pierde de asemenea timp

pretios incercand sa traversam raul umflat. Intrucatva aceasta locatie este greu de atins si datorita versantilor

si terenului instabil. Numai Daniel si cu mine am reusit sa urcam pana in varf, in timp ce Richard s-a dus sa

analizeze o lalta zona, pe unde urma sa ne intoarcem. Urcand greu si indurand impunsaturile agavelor, am

intalnit: Pseudobombax ellipticum (Kunth) Dugand, Dion edule J. Lindley, Mammillaria baumii Boedeker ,

Mamillaria roseoalba Boedeker. Am hotarat sa mergem de-a lungul raului, ceea ce nu era deloc usor, dar dupa

cateva ore am ajuns intr-un loc unde nu mai puteam traversa raul. A fost insa un antrenament bun pentru ziua

urmatoare, cand urma ca intram in teritoriul ocupat de Turbinicarpus (Gymnocactus) viereckii (Werderm.) V.

John & Říha subsp. reconditus Labhart.

Xerophilia Vol. 3, No. 2 (9) – Anexele rom âne

– Vol. 3, No. 2 (9) – June 2014 – Romanian Annex 14

ISSN 2285 – 3987

In ziua urmatoare, ultima, speram sa gasim o adevarata bijuterie, intrucat am fi fost primii care sa vada

Turbinicarpus viereckii subsp. reconditus in habitat dupa ce a fost descoperita si descrisa ulterior, in 2012. Nu

urma sa fie usor, Daniel ne avertizase ca aveam de mers multe ore pana la destinatie. Trebuia sa plecam

dimineata devreme, intr-o zona la nord-esti de Jaumave, pe drumuri pavate si apoi pe drumuri de pamant,

pentru ca, dupa cateva ore, cand drumurile se inchid, sa continuam sa mergem pe jos destul timp.

In sfarsit, in diminetata ultimei zile, incarcati cu echipament divers, ceva de mancare, aparatele de fotografiat

si apa din belsug am pornit la drum, initial pe drumuri si poteci facute de oameni pentru transhumanta. Dupa

scurt timp drumul a devenit mai dificil, pana cand a disparut complet. Am continuat sa mergem pe albia

uscata a unui rau. Dupa doua ore poteca a inceput sa urce versantii abrupti invaluiti in vegetatie deasa. Dupa 5

ore de mers si cateva opriri scurte am ajunt intr-o zona cu teren mai acceptabil, unde am inceput sa zarim

primele Ariocarpus trigonus var. elongatus (Salm-Dyck) Backeb. Erau plante mari si am facut cateva fotografii,

dupa care ne-am continuat drumul. Drumul prin canion a devenit tot mai dificil, viroagele aproape verticale

pareau sa nu se mai termine. In final, dupa 8 ore de mers, in care am parcurs 25 de km, in sus si in jos pe

crestele muntilor, am putut admira primele specimene de Turbinicarpus viereckii subsp. Reconditus, din

fericire inflorite, crescand pe peretii stancosi aproape verticali. De la prima vedere diferentele fata de celelalte

subspecii sunt evidente: Turbinicarpus viereckii subsp. reconditus este in mod vizibil mai mare decat

Turbinicarpus viereckii, T. neglectus si T. mayor si are spinatia mai puternnica, asemanandu-se din punctul asta

de vedere intrucatva cu T. horripilus.

Turbinicarpus viereckii subsp. reconditus creste la altitudini de 1450 m, pe pereti stancosi aproape verticali, in

crevase mici unde exista ceva depozite de materie organica aduse de eroziune si de ploi. Este o planta solitara,

cu tulpini globulare pana la semi-cilindrice, inalte de pana la 15 cm, cu tuberculi conici si 8-12 spini radiali albi

si un spin central de 6 cm, alb cu varful negru, cu lana apicala abundenta. In floreste in martie-aprilie, florile de

2-4 cm inaltime si 2-3 cm diametru au culoarea mov intens.

Dupa ce am observat sprimele specimene am pornit in cautarea altora, dar cautarea nu a fost fructuoasa, mai

mult, a fost destul de jalnica, intrucat se pare ca un foc salbatic a devastat zona anul trecut si numai cateva

plante au fost crutate. Daniel a comentat ca, in cele doua expeditii anterioare facute de el, vegetatia era, in

general, mult mai deasa in zona; din fericire incendiul nu a incinerat complet vegetatia asa incat vegetatia va

putea sa se regenereze, ajutata si de izolarea acestui loc si de accesul extrem de dificil.

Dupa ce am facut o multime de fotografii ale acestui cactus enigmatic, am admirat peisajul din inima muntilor.

Am admirat maretia lantului Sierra Madre sia vaii Jaumave. Departe in stanga era un locsor unde ne parcasem

masina la care trebuia sa ne intoarcem in aceeasi zi si asta nu era o perspectiva placuta. Am mai stat cateva

minute, dupa care am pornit din nou la drum. Fara indoiala, aceasta a fost unul din cele mai lungi drumuri

facute intr-o singura zi : 14 ore si jumatate de mers pe jos, sub un soare dogoritor, pe trasee extrem de dificile,

dar cu satisfactia de a vedea un cactus rar si cu bucuria de a fi acompaniat de doi buni prieteni, Cristian si

Daniel.