Date post: | 29-Dec-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | mobilajucarii |
View: | 28 times |
Download: | 0 times |
Mizele subterane enorme ale conflictului Est-
Vest: cine va supravieţui?
Cristian Unteanu, 21 martie 2014, 11:08
http://adevarul.ro/international/in-lume/mizele-subteraneenorme-conflictului-est-vest-
supravietuii-1_532bfef10d133766a818b4f6/index.html
Revine obsedant întrebarea: de ce reacţia foarte lentă şi evident subdimensionată a Occidentului
faţă de Rusia? De ce, dincolo de câteva măsuri diplomatice şi unele economic-individual-
punitive, nimeni nu flexează muşchii pentru trimiterea unui mesaj de forţă?
Răspunsul nu este acum în zona politicului şi a diplomaţiei euro-atlantice obosite şi ineficace
tocmai prin efortul de a evita cu orice preţ intrarea în singura zonă care contează: impactul
financiar negativ şi, de aici, geopolitic pe care l-ar avea o eventuală ruptură gravă în
relaţiile Occidentului cu Rusia. Exact pe ce mizează cu succes Moscova în acest moment,
speculând la maximum teama că un nou Război Rece nu ar fi numai unul al vorbelor, ci ar
provoca un dezechilibru imens pe piaţa energetică, punând în pericol real economiile multora
dintre ţările membre UE şi deschizând o nouă eră în jocul geopolitic. Consfinţind, prin aceasta,
apariţia unui nou eşichier al puterii globale, de data asta centrat pe noile puteri emergente ale
Asiei.
Să vedem care ar fi, concret, câteva dintre aceste implicaţii.
Contextul actual este cel al unei dependenţe europene de 70% faţă de importurile de gaz din
Rusia. În raportul 2014 „Criza sistemului electric european: diagnostic şi soluţii‖, francezul Jean
Pisani Ferry, comisar general pentru strategie şi prospectivă afirmă că nivelul ar putea creşte în
viitor la 80%. Concluzia sa este deosebit de alarmantă:
Nu sunt asigurate nici securitatea aprovizionării, nici păstrarea competitivităţii europene şi nici
controlul emisiei de gaze de seră prin intermediul eficienţei energetice şi recurgerea la energii
neconvenţionale
Iată şi analiza, pentru Atlantico (3 martie 2014), geo-economistului Nicolas Mazzucchi,
cercetător asociat la IRIS (Institutul de relaţii internaţionale şi strategice), specialist în probleme
strategice şi strategii de influenţă între actorii statali şi companii în cadrul procesului de
mondializare:
„Impactul ar fi enorm, imposibil de suportat pentru anumite ţări. Cea mai mare parte a
ţiţeiului şi gazului natural rusesc este exportată înspre Occident. UE şi ţările europene sunt cei
mai importanţi importatori la nivelul materiilor prime energetice. Să mai adăugăm şi faptul că
enorm de multe ţări europene sunt dotate cu centrale nucleare ruseşti, având contracte cu
Rusia pentru aprovizionarea cu uraniu. Atomener-goprom, compania rusă de contrucţie a
centralelor nucleare operează în Republica Cehă, în Slovacia...Aceeaşi societate a încheiat
contracte de aprovizionare cu AREVA pentru alimentarea centralelor nucleare în Marea Britanie.
Germania este ţara cea mai dependentă de Rusia. Începând cu anii 1990, s-a constituit
drept hub-ul energetic al Rusiei în Europa. Sediul pentru Europa al Gazprom se află în
Germania, această ţară fiind primul importator de petrol-gaz natural din Rusia. Deci, Germania
va fi afectată în primul rând. Dar şi toate ţările situate între ea şi Rusia, adică întreaga Europă
Centrală şi de Est care sunt extrem de dependente. Aceste ţări, spre exemplu Polonia, Slovacia
sau Republica Cehă avuseseră deja extrem de mult de pierdut în perioada primelor conflicte pe
teme energetice între Rusia şi Ucraina.
Rusia şi-a diversificat şi conductele de transport spre Europa, construind gazoducul North
Stream şi acum South Stream, ceea ce înseamnă că ţări care erau mai puţin dependente de
Rusia devin din ce în ce mai dependente. Franţa, spre exemplu, a trecut de la 12% la 15% la
nivelul aprovizionării cu gaz natural rusesc în doar cinci ani. La nivelul UE, o ruptură a
relaţiilor cu Rusia ar avea un impact major – ceea ce acreditează ideea că asta nu se va
întâmpla – iar acest impact ar fi cu adevărat dramatic pentru Germania şi Europa centrală
şi de est. ‖
Analiză confirmată şi de datele EUROSTAT:
Discuţia aceasta trebuie pusă în contextul în care, conform datelor furnizate de Agenţia
Internaţională pentru Energie (AIE) în raportul World Energy Outlook 2013 anunţă că la
nivelul anului 2035 va creşte cu 50%, mai ales datorită cererii în creştere constantă a
nevoilor energetice ale Chinei şi Indiei...Centrul de gravitate al cererii mondiale de energie
se transferă în mod decisiv înspre economiile emergente – ele vor acoperi peste 90% din
cererea mondială de energie în 2035. Comerţul cu materii prime energetice este reorientat
din bazinul Atlanic către regiunea Asia-Pacific.
La începutul perioadei 2020, China va deveni cea mai importantă ţară importatoare de
petrol, iar India va deveni cel mai mare imporator de cărbune...Orientul Mijlociu va
deveni un consumator major de energie, cererea sa de gaz natural devenind mai mare până
în 2020 decât cea a tuturor ţărilor din OECD – ajungând până în 2020 al doilea mare
consumator mondial de gaz natural şi situându-se pe locul trei mondial în consumul de
petrol până în 2030.
Este evident că această analiză are o dimensiune geopolitică imposibil de ignorat căci apare ca
certă nu numai o redimensionare dramatică a harţii cererii mondiale de energie, dar se anunţă
implicit şi pe ce axă urmează să se construiască viitorul peisaj global de putere şi care vor putea
fi actorii săi principali. Urmarea logică este şi reorientarea marilor actori producători de energie
spre aceste pieţe şi valorizarea bruscă a ofertei uriaşe pe care o reprezintă cumului de state
emergente grupate în Organizaţia de Cooperare la Shanghai.
De aici, analiştii privesc cu deosebită atenţie vizita pe care Vladimir Putin o va face la Beijing în
luna mai, ocazie cu care s-ar putea semna ceea ce unii denumesc deja „contractul mileniului‖, o
linie de aprovizionare rusească cu gaz natural către China, rezultat a mai mulţi ani de negocieri.
Şi, evident, cu o importanţă cu totul specială în noul context. Căci, citat de Reuters, iată ce afimă
Vasilii Kaşin de la Centrul pentru analiză strategică şi tehnologii:
Cele mai proaste relaţii ale Rusiei sunt cu Occidentul şi atunci Rusia îşi va dori ca cele mai
strânse relaţii să fie cu China. Dacă te sprijină China, nimeni nu poate spune că eşti izolat.
Despre asta este vorba, iar atunci situaţia geopolitică se va descrie în alţi termeni. Economic
vorbind, textul acordului prevede livrarea de către GAZPROM a 38 miliarde metri cubi (bcm) de
gaz natural către China folosind o conductă ce va fi operaţională în 2018 – rută directă de
transport între cel mai important producător şi cel mai mare consumator pe plan mondial. Cu
toate acestea, cifrele strict economice sunt departe să arate un posibil câştig major al Rusiei, din
moment ce actualul export de gaze spre UE şi Turcia este de 162 miliarde de metri cubi (bcm)
anual...
Viziunea strategică generală este deci factorul primordial, căci Moscova afirmă că, în perioada
următorilor 20 de ani, îşi va dubla exporturile energetice către China, India şi Japonia (ţară
extrem de dependentă acum de importul de cărbune pentru a înlocui producţia de energie
nucleară, după stoparea instalaţiilor datorită dezastrului din 2011 de la Fukushima).
Priviţi la hărţile propuse de noi şi veţi vedea că este posibilă o restructurare majoră a hărţilor de
putere, cu consecinţe enorme în istoria civilizaţiilor şi a raporturilor de până acum, cele care au
gerat actuala configuraţie de relaţii internaţionale şi sfere de influenţă.
Se va recentra lumea în care trăim? Răspunsul este pe cale să se coaguleze în acest moment, cu
consecinţe pe care doar le putem bănui, în nici un caz anticipa la justa lor dimensiune. Ceea ce
putem şti deocamdată este că o asemenea recentrare va însemna, cu siguranţă, o repolarizare de
care ar trebui să fim conştienţi deoarece, neaşteptat de repede, toate drumurile s-ar putea să nu
mai ajungă la Roma. Unde vor duce? Vom vedea, căci ceea ce erau până acum doar drumuri
oarecare, se transformă în noile autostrade globale ale puterii.
Premisele celui de-al Treilea Război Mondial:
o spaimă vană sau realitate ineluctabilă?
Cristian Unteanu, 22 martie 2014, 12:41
http://adevarul.ro/international/in-lume/premizele-celui-de-al-treilea-razboimondial-spaima-
vana-realitate-ineluctabilai-1_532d65fa0d133766a82089ce/index.html
Are oare dreptate Preşedintele României când atrage atenţia că, dacă Rusia nu dă acum înapoi, se
poate declanşa un război economic fără precedent, apărând astfel condiţii similare celor care au
precedat cel de-al Doilea Război Mondial? Avertismentul este într-atât de grav şi de serios încât
merită o analiză detaliată.
Ca atare, ne întoarcem la clasici, adică la explicarea marilor doctrine geopolitice care au motivat
intrarea în război a naţiunilor lumii antrenate în conflictul devastator care a marcat mijlocul
secolului trecut, el însuşi succedând altuia, la fel de cumplit, bazat în principiu pe aceeaşi logică
determinării, revendicării şi cuceririi de spaţii vitale.
Explicaţiile ţin de ştiinţa geopoliticii – termen construit pe baza cuvintelor greceşti γη
(« pământ ») şi πολιτική (« politică ») — şi care apare pentru prima oară în 1899 într-un articol
scris de profesorul suedez Rudolf Kjellen, reluat apoi în cartea sa Stormakterna (Marile Puteri).
Defineşte geopolitica drept ―ştiinţa Statului ca organism geografic, ca entitate în spaţiu‖.
Noţiunea serveşte imediat la elaborarea unui întreg sistem ideologic în Germania, die Geopolitik
fiind definită de Friedrich Ratzel în 1897 în sa Geografie politică (1897) apoi în cartea celebră
Despre legile expansiunii spaţiale a Statelor (1901), ideile sale fiind preluate de cei care aveau să
devină ideologii necontestaţi ai celui de-al Treilea Reich, în principal de generalul bavarez Karl
Haushofer, cel care a determinat într-un mod hotărâtor modul de gândire şi convingerile lui
Hitler.
Ratzel: Cele 7 legi universale de expansiune spaţială a Statelor
- o creştere spaţială paralelă cu dezvoltarea lor culturală
- o expansiune paralelă cu întărirea puterii lor economice, comerciale sau ideologice
- o extensie prin absorbţia sau asimilarea unor entităţi mai mici
- frontierele reprezintă un organism viu, concretizând o stare de fapt la un moment
dat al istoriei, fiind deci un factor modicabil
- logica demografică prevalează pentru a motiva absorbţia unor regiuni şi controlul
viabilităţii teritoriului, prin cucerirea de zone de câmpie, bazine fliviale, regiuni de coastă
- extensia este favorizată de prezenţa la periferia propriului teritoriu a unei populaţii
inferioare
- tendinţa către expansiune este o mişcare care se auto-alimentează
Karl Haushofer merge cu mult mai departe şi extrem de precis în definirea viitoarelor mişcări
privind constituirea a ceea ce cel de-al Treilea Reich (dar şi fascismul italian) aveau să
definească drept ―spaţiul vital, Lebensraum‖. În cartea sa Dai Nihon (1912), el afirmă că lumea
viitorului trebuie să fie organizată în 4 mari zone:
- o zonă paneuropeană condusă de Germania (incluzând Africa)
- o zonă panamericană dominată de SUA
- o zonă panrusă, incluzând Asia Centrală şi subcontinentul indian
- o zonă panasiatică dominată de Japonia.
Iată cum arăta lumea după Haushofer:
Întâmplător sau nu, şcoala anglo-saxonă produce şi ea, exact în aceeaşi perioadă tulbure, o
lucrare esenţială, Pivotul geografic al istoriei (1904) scrisă de Halford Mackinder care dezvoltă
teoria unui heartland, pivotul lumii, care, pentru el, este EURASIA, mai precis Rusia
înconjurată de un şir protector de obstacole naturale (Siberia, Himalaya sau deşerul Gobi) în
jurul căreia se află teritoriile cu ieşire la mare (Europa occidentală, Orientul Mijlociu, Asia de
sud-est), apoi un inel exterior de sisteme insulare (SUA, Marea Britanie, Japonia, Oceania). În
viziunea lui Mackinder, cine stăpâneşte Europa de est deţine şi Europa centrală, iar cine
controlează Europa centrală domină insula mondială, iar cine reuşeşte asta devine stăpânul lumii.
În consecinţă, spune autorul, trebuie împiedicată o alianţă între Rusia şi Germania şi favorizată o
alianţă între sistemele insulare şi teritoriile cu ieşire la mare, de unde necesitatea unei puteri
maritime, în cazul acesta pledoarie pentru menţinerea Marii Britanii ca forţă navală cu veleităţi
globale de acţiune.
Iată cum arată lumea după Mackinder:
Îl contrazice Nicholas Spykman în cartea sa Geografie şi politică externă din 1938 în care,
bazându-se de învăţămintele Primului Război Mondial, unde afirmă existenţa unui rimland,
regiune intermediară între heartland şi mările riverane, consecinţa fiind un şoc inevitabil între
puterile maritime şi terestre: cine domină peste rimland conduce Europa, iar cel care domină
Eurasia va stăpâni lumea. În consecinţă, este imperativ să se împiedice cu orice preţ unificarea
spaţiului euro-asiatic, controlul mărilor şi spaţiilor periferice ale acestui ansamblu. Mulţi dintre
comentori afirmă că aceste teorii se regăsesc în primele construcţii teoretice ale NATO, dar au
servit şi la argumentarea eforturilor americane de a limita apropierea Rusiei de Europa şi de Iran
precum, dar şi argument politic pentru acţiunile din Afganistan, susţinerea pentru Georgia
precum şi interesul pentru zona strategică a Mării Caspice.
SUA trebuie să recunoască din nou, şi la modul permanent, că ceea ce înseamnă constelaţia
puterii din Europa şi Asia trebuie să rămână o preocupare permenentă, atât pe timp de război cât
şi pe timp de pace.
Nicholas Spykman, The Geography of the Peace
Americanii aveau să ducă mult mai departe şcoala geopolitică prin cele două mari tendinţe,
prima reprezentată de teoria confrontaţională elaborată de Samuel Huntington în Şocul
civilizaţiilor, a doua de curentul raţionalist al lui Kenneth Waltz (Teoria politicii internaţionale)
şi Zbigniew Brzezinski (Marea tablă de şah). Pentru Huntington, lumea este divizată în mari
zone distincte: blocul confucinaist dominat de China, blocul ortodox condus de Rusia şi lumea
islamică fără o putere dominantă...
Şocurile între civilizaţii sunt o serie de fronturi de luptă deschise între aceste blocuri, primejdia
esenţială fiind reprezentată de voinţa expansionistă a Islamului împotriva blocurilor occidental,
ortodox, african şi confucianist.
De partea cealaltă, exponenţii şcolii raţionaliste afirmă că statele nu acţionează în funcţie de
ideologie, ci pentru supravieţuire şi extinderea zonelor lor de influenţă. Democraţia nu este o
garanţie a păcii, riscul major pentru SUA fiind o o alianţă a Europei sau a Japoniei cu Rusia.
Pentru Brzezinski, este esenţială izolarea Rusiei pentru a se evita trei pericole strategice:
reconstituirea unui nou imperiu rus, o dezordine incontrolabilă în Asia Centrală şi apariţia unei
coaliţii de state teroriste. Iată propunerea de suprapunere posibilă a mapamondurilor de putere
(cu centrele posibile de crize) imaginate de Mackinder şi Brzezinski.
Cum îşi defineşte Rusia doctrinele geopolitice? Dacă tendinţele sale imperiale nu au constituit
niciodată un secret, momentul actual repune în plină lumină un tip de viziune care confirmă
tentaţia liderilor politici ruşi de a reface un spaţiu de putere, cu anexele sale necesare de spaţii de
influenţă, cele care dispăruseră sau se atomizaseră sau, pur şi simplu, se diminuaseră
semnificativ după prăbuşirea URSS.
Fapt semnificativ, în noua doctrină rusă de apărare (semnată de Preşedintele Dimitri Medvedev
pe 5 februarie 2010, posibil de regăsit pe site-ul kremlin.ru, NATO figurează pe locul I pe lista
ameninţărilor externe, cu mult înainte de proliferarea nucleară (ameninţarea nr. 6) sau
terorismul (ameninţarea nr. 10). De urmărit, acum, mişcările de repoziţionare ale Rusiei în raport
cu zonele principale de putere şi control definite în hărţile pe care le-am prezentat mai sus,
sesizând punctele de congruenţă şi semnificaţia lor pentru cel care ar dori să securizeze zone
strategice de influenţă. Ascultând însă şi opinia prof. Alexander Melnik, fost diplomat rus de
rang înalt, acum profesor de ştiinţe geopolitice la ICN Business School din Nancy (Atlantico, 4
martie 2014):
„Lui Putin nu îi este teamă de Occident deoarece softul său mental, care datează de pe vremea
Războiului Rece, este formatat exclusiv pe baza raporturilor de forţă. El crede azi că forţa este
de partea ţării sale, cu o creştere economică dopată de exporturile de gaz şi petrol, asta în
timp ce principalele componente ale lumii occidentale se află în plină criză: SUA sunt ruinate din
cauza foarte costisitoarelor aventuri în Irak şi Afganistan şi, la un mod general, ―pivotează‖ de la
Atlantic la Pacific şi UE, epuizată, este incapabilă să gereze propriul său ―hard power‖. În acest
context, nemaivând nici un fel de limită externă (şi fără nici un fel de opoziţie internă) crede că
îi este permis totul, permiţându-şi acţiuni unilaterale pe care le construieşte metodic,
aproape în deplină solitudine, după un mod de gândire şi scheme geopolitice ale anilor 1970
şi începutului anilor 1980. ..Constată, şi pe bună dreptate, că Statele Unite, sub conducerea lui
Obama, operează un reflux din toate direcţiile pe scena internaţională sub acoperirea noii lor
doctrine ―leadership from behind‖. În ochii lui Putin, această inovaţie geopolitică nu este decât
un simulacru lamentabil destinat să acopere golul conceptual existent acum la Washington şi,
mai ales, lipsa de pârghii de care dispun acum americanii pentru a se impune pe scena mondială
devenită din ce în ce mai multipolară şi policentrică. Măsurându-se doar şi numai cu americanii
într-un imaginar ―mano a mano‖, Putin nu încetează să exploateze ceea ce el consideră drept
slăbiciunile adversarului său, ca un boxer în ring, năvălind fără ezitare în breşele existente pentru
a-şi mişca pionii pe scena mondială de şah, oricând se iveşte ocazia – în Siria, în Egipt şi, acum,
în Ucraina...
Ameninţările strategice actuale la adresa Rusiei sunt următoarele, în concepţia teoreticienilor de
la Moscova:
- Confruntat cu spectrul propriului declin, Occidentul încearcă să impună întregii planete ―o
nouă ordine mondială‖ care, în ciuda aparenţelor sale democratice liberale, seamănă mai degrabă
cu o dictatură anonimă
- Acest nou ―proiect civilizaţional‖ al Occidentului anulează complet creştinismul ca sistem
de valori, distrugând noţiunile de bine şi rău ale condiţiei umane.
- Instituirea ―noii ordini mondiale‖ presupune anularea completă a Stelor-naţiune şi
dispariţia suveranităţii teritoriale, totul într-o arhitectură geostrategică în devenire, sub
conducerea unui guvern mondial.
- Familia – aşa cum a fost ea modelată timp de secole (―celula fundamentală a omenirii‖ cum
spunea Karl Marx, va fi curând pe cale de dispariţie, chiar şi termenii ―tată‖, ―mamă‖, ―bărbat‖,
―femeie‖ începând să fie interzişi prin lege. Dovada, spun ideologii de la Moscova, este că o
mare parte dintre ţările UE practică deja ―tehnici juridice care urmăresc să priveze părinţii
biologici de copiii lor‖ şi să ridice la standard de valoare morală căsătoriile între persoane de
acelaşi sex şi să încurajeze alte de astfel de ―perversiuni sexuale‖.
- ―Noua ordine mondială‖ prevede apariţia unui alt tip de individ, născut prin aplicarea
tehnologiilor numerice şi reţelelor sociale, cele pe care le manipulează şi supraveghează în
permanenţă, lipsindu-l de raţionament autonom.
Misiunea istorică a Rusiei este să înlocuiască un Occident al filozofiei consumului,
individualist, depravat, adâncit în vicii şi devorat de o criză economică fără precedent ‖.
Un mesaj mult prea dur? Dar dacă tocmai despre asta este vorba în actuala mişcare de redesenare
a hărţii mondiale de putere care trebuie explicată cumva în rezumat celor care ar trebui convinşi
să participe la următoarele conflicte care ar putea să însoţească o mişcare de o amploare enormă?
Mai priviţi odată la hărţile prezentate şi este cazul să aveţi un fior rece. Ceva se pregăteşte şi
nimeni nu ştie care vor fi costurile...
Noii cavaleri ai Apocalipsei
Cristian Unteanu, 23 martie 2014, 11:53
http://adevarul.ro/international/europa/noii-cavaleri-apocalipsei-
1_532eacd20d133766a826c6c5/index.html
Se pare că nimeni nu a învăţat nimic din istoria de sânge a cumplitelor conflicte mondiale care au
zguduit lumea în secolul trecut. Mulţi se pregătesc acum să dea drumul câinilor războiului,
agitând ideologii extrem de primejdioase deoarece potenţialul lor destructiv a fost deja pe deplin
probat. Revine în actualitate doctrina dreptului celui mai puternic, asociată, ca nu demult, cu
nevoia redefinirii spaţiilor vitale.
Povestea care a dus direct înspre lagărele de exterminare germane din perioada celui de-Al
Doilea Război Mondial se bazează pe o filozofie socială enunţată la finele secolului al XIX-lea şi
care reapare în gândirea, discursul şi comportamentul politic al unora dintre liderii lumii de azi.
Contextul marii crizei economice care zguduie temeliile lumii permite reluarea, în limbaj şi cu
motivaţii moderne, a tezelor darwinismului social, acea doctrină politică ce afirmă că lupta
pentru existenţă este starea firească a relaţiilor între oameni şi reprezintă chiar motorul
necesar pentru asigurarea evoluţiei sociale. Programul politic pe care-l preconizează constă în
eliminarea instituţiilor statului care sunt obstacole în calea luptei pentru existenţă şi care să
permită libera selecţie naturală care să ducă la eliminarea celor mai puţin apţi sau dotaţi pentru
supravieţuire. Herbert Spencer – după ce citise celebra lucrare a lui Darwin asupra evoluţiei
speciilor, avea să afirme în lucrarea sa The Man versus The State (1916):
„iată de ce, prin supravieţuirea celui mai bine adaptat, timpul militat de societate este
caracterizat printr-o încredere profundă în puterea care guvernează, laolaltă cu o loialitate care
provoacă o supunere totală în orice domeniu posibil”
Imediat, principiul este folosit pentru justificarea teoretică a colonialismului, logica fiind aceea
că dacă admitem existenţa unor indivizi mai puţin apţi pentru supravieţuire, atunci trebuie să
admitem şi că ei pot fi reuniţi în popoare cu aceeiaşi caracteristică, fie nedemne să mai facă
umbră pământului, fie, dacă sunt lăsate în viaţă, trebuie să servească scopurilor nobile ale
dezvoltării naţiunilor puternice.
Prima soluţie, cea radicală, preconizată tot de un filozof britanic, Francis Galton, cel în lucrările
căruia a apărut pentru prima oară termenul de eugenie, baza de care apare o mişcare politică cu o
ideologie extremistă care propune măsuri legislative precise şi obligatorii privind în principal trei
domenii: organizarea unui program de sterilizări obligatorii, crearea de reguli extrem de
stricte privind condiţiile căsătoriei şi restrângerea masivă a imigrării. Strict necesar, avea el
să argumenteze el împreună cu neaşteptat de numeroşii susţinători ai acestor teorii, deoarece
aceasta ar fi răspunsul adecvat (şi de altfel singurul practic sustenabil, afirma el) pentru a
răspunde întrebărilor legate de Malthus privind supravieţuirea planetei confruntată cu o creştere
exponenţială a locuitorilor săi... Apar şi suporteri entuziaşti precum scriitorul George Bernard
Shaw sau H.G.Wells sau filozoful Bertrand Russell...
Ar trebui să ne angajăm să ucidem pe mulţi dintre aceia cărora acum le permitem să trăiască şi să
lăsăm să trăiască un mare număr dintre cei pe care-i condamnăm acum la moarte. Ar trebui să
scăpăm de toate ideile de acum asupra pedepsei capitale...O parte a politicilor eugenice ne vor
permite ca, într-un final, să folosim în mod extensiv camerele de execuţie. Un mare număr de
oameni ar trebui eliminaţi pur şi simplu deoarece irosesc degeaba timpul celor obligaţi să le
poarte de grijă. (G.B. Shaw, Conferinţă la Societatea pentru educaţie eugenică, articol în Daily
Express, 4 martie 1910).
A doua soluţie, cea a unor popoare mai puţin apte la supravieţuire şi, în consecinţă, incapabile să
se conducă singure, se regăseşte în art.22 al Pactului Societăţii Naţiunilor, acolo unde, pentru a
răspunde acestei realităţi de fapt, se constituie mecanismul mandatelor internaţionale prin care
ţările dezvoltate şi civilizate primesc însărcinarea de a avea grijă de nefericiţii mai puţin
dezvoltaţi ai planetei, stabilindu-se cu această ocazie şi virtuţile civilizatoare ale colonialismului.
Teoria lui Galton conform căreia fiecare clasă socială are caracteristici biologice specifice,
transmise pe cale ereditară, iar păstrarea liniilor ereditare de calitate (şi, de aici, lupta împotriva a
tot ceea ce ar produce o degenerare socială) trebuie să fie o prioritate pentru a nu pune în
primejdie calitatea societăţii, va fi dezvoltată în extreme ideologice de către Adolf Hitler în
formula „statului rasial pur”.
Un stat al viitorului locuit de o rasă pură, o rasă superioară formată din supraoameni, rezultat al
unei politici stricte de selecţie şi îmbunătăţire rasială, având dreptul legal şi moral să stăpânească
asupra planetei şi tuturor locuitorilor ei, oameni de categorie inferioară, sub-oameni
(Untermenschen) faţă de care orice este permis. Totul, odată cu definirea unui prim „spaţiu
vital‖, Lebensraum care iată cum arăta în imaginea de propagandă a vremii.
Orice încrucişare între două persoane cu valoare inegală va da un rezultat care va reprezenta o
medie între valorile celor doi părinţi. Asta înseamnă că se va situa peste nivelul acelui părinte
care provine dintr-o categorie inferioară, dar rămâne sub nivelul celui care provine dintr-o rasă
superioară. Din această cauză, mai târziu, va sucomba în lupta care-l va opune contra acestei rase
superioare. O asemenea împerechere este în contradicţie cu voinţa naturii care tinde să ridice
nivelul fiinţei umane. Acest scop nu poate fi atins prin cuplarea de indivizi de valori diferite, ci
doar prin victoria completă şi definitivă a celor care reprezintă valoarea cea mai ridicată. Legea
celui mai puternic spune că el trebuie să domine, nu să se amestece cu cel mai slab, sacrificându-
şi astfel propria măreţie...Statul rasist...va trebui să facă din rasă centrul vieţii comunitare şi să
vegheze ca ea să rămână pură...va trebui să vegheze ca doar indivizii sănătoşi să fie lăsaţi să
procreeze..
Adolf Hitler, Mein Kampf
Urmările sunt binecunoscute. Dar ar fi o teribilă greşeală să credem că discursurile de acest
gen şi nostalgia după statul rasial pur s-au încheiat odată cu tragedia pe câmprile de luptă
ale celui de-Al Doilea Război Mondial şi cu condamnările pronunţate de Tribunalul
Internaţional de la Nuremberg. Pe de o parte, în evoluţie exponenţială, mai întâi în SUA şi
apoi mai peste tot în Europa, au apărut mişcările de tipul „white supremacy‖ dar şi, pe de altă
parte, se redeschide discuţia asupra nevoii ca o naţiune să dispună de un spaţiu vital propriu, cu
atât mai extins cu cât nevoile şi aspiraţiile sale sunt mai înalte.
Şi, ca în perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial, pledoaria este însoţită de
argumentul „recuperării conaţionalilor odată cu teritoriile pierdute prin realocări nedrepte prin
tratate de pace injuste‖. Exact ce încercase Acordul de la Helsinki să evite odată pentru totdeauna
prin impunerea principiului inviolabilităţii frontierelor...
Nu este deloc o simplă întâmplare că, în acest moment, sunt circulate din ce în ce mai multe
asemenea hărţi, cele reprezentând „Minorităţi fără ţară‖...în aşteptarea momentului în care, aşa
cum s-a mai întîmplat odinioară (exact aşa cum s-a petrecut acum în cazul Crimeei), o supra-
putere sau una ce ar vrea să-şi aroge acest statut, va declanşa operaţiuni de preluare a teritoriilor
şi minorităţilor considerate injust separate de entitatea-mamă. Şi, dacă aveţi timp, intraţi vă rog
pe această adresă a unei organizaţii europene specializată în prezentarea acestui tip de
problematică-revendicare.
Vi se pare o simplă himeră şi o forţare inutilă vorbind despre perspective imposibile? Să trecem
atunci la ceva şi mai precis, anume această hartă a „Naţiunilor fără ţară în Europa ‖. Mai precisă
pentru că, nu-i aşa, dacă o naţiune nu are ţară, atunci poate solicita prin referendum să se
alipească unei ţări existente, evident pe criterii de origine, limbă comună, etc. Naţiune-mamă
care să invoce, în momentul respectiv, dreptul inalienabil de a-şi proteja cu orice preţ
conaţionalii.
Democraţia, prost folosită sau manipulată pervers, poate conţine mecanisme care să fie invocate,
cu aparenţa respectării ad litteram a reglementărilor existente, pentru declanşarea unor situaţii
conflictuale extreme. Nu va mai trece oare mult timp până când vom auzi pledoarii pentru
reunificări teritoriale care să răspundăm cumva raţionamentelor enunţate prin asemenea hărţi?
Atenţie, căci, teoria există, iar drumul ei spre realitate se poate dovedi încă o dată unul tragic al
cărui preţ îl va avea de plătit civilizaţia noastră în ansamblul său. Raţionamentul în termenii
instituirii şi controlului „spaţiului vital‖ nu are decât o singură formulă logică de finalizare, cea
prin forţă. Poate, însă, raţiunea să mai prevaleze acestui tip de perspectivă?
Suma tuturor spaimelor: definirea noii „linii
roşii” în politica internaţională
Cristian Unteanu, 25 martie 2014, 11:32
http://adevarul.ro/international/in-lume/suma-tuturor-spaimelordefinirea-noii-linii-rosii-politica-
internationala-1_53314b860d133766a835374c/index.html
Sub ochii noştri, în acest moment, se produce una dintre acele mişcări ciclice ale istoriei pe care
lucrările de geopolitică le definesc drept „retrasarea zonelor de influenţă‖.
S-a întâmplat mereu în istoria omenirii şi, mai aproape de memoria noastră, momentul esenţial în
această linie a fost trasarea pe un şerveţel, pe un colţ de masă, la Yalta, a teritoriilor care aveau să
fie controlate exclusiv de puterile învingătoare în cel de-al doilea Război Mondial, rezultatul
fiind sinistra Cortină de Fier care a marcat apariţia fracturii esenţiale între cele două blocuri
militare şi economice.
Cortina de Fier marca şi „linia roşie‖ a cărei depăşire implica imediat un conflict militar extins;
în această perspectivă s-au antrenat generaţii de ofiţeri de stat-major, de ambele părţi ale
baricadei, s-au creat planuri amănunţite de atac şi contra-atac, s-au desenat şi fundamentat
doctrine militare specifice, s-au creat în teren facilităţile necesare pentru a deservi forţele armate
de intervenţie sau de securizare a teritoriului, au apărut organizaţii paramilitare special antrenate
în vederea unei eventuale invazii....
Iată una dintre hărţile militare ale timpului nu foarte îndepărtat în care se imaginau liniile de
invazie sovietică a Europei occidentale...
O logică binară de forţe care corespundea unei lumi bipolare a cărei stabilitate depindea exclusiv
de raţionamentul disuasiunii nucleare, cel care, dacă vă amintiţi, era invocat ca absolut necesar
pentru a împiedica cele două lumi să escaladeze conflictele existente dincolo de limita finală, cea
care putea să transforme Planeta Pământ într-un morman de cenuşă.
Crize însă au fost, teste pentru oamenii politici în a vedea cât de mult se puteau apropia de
această limită şi care erau rezultatele pe care le puteau realmente obţine prin negocierile făcute
sub presiunea enormă a unei explozii finale marcând intrarea în cel de-al Treilea Război
Mondial. Iată, pentru memoria dumneavoastră, o altă imagine, cea a crizelor care au reprezentată
o primejdie serioasă pentru pacea lumii..
Fiecare dintre aceste crize ale epociii contemporane s-a finalizat prin stabilirea unei
noi„linii roşii”, geografice evident, dar şi la nivelul comportamentului şi aspiraţiilor politice
de control de teritorii şi zone de influenţă. Iată de ce, după căderea Cortinei de Fier, marea
întrebare în toate cancelariile politice ale lumii a fost de a se şti dacă în noul tip de ordine
internaţională care se spera să fie caracterizat doar de principiile libertăţii regăsite în lumina
principiilor democratice, aveau să mai apară asemenea linii de demarcaţie.
A existat pentru un timp iluzia că, având în SUA unica super-putere a lumii şi în situaţia de a a
acţiona ca un „jandarm mondial‖, lucrurile aveau să se rezolve în acest sens, mai ales că toate
statele provenite din fost imperiu sovietic şi sateliţilor săi, îşi manifestau deschis fie dorinţa de
intrare în alianţele politice şi militare ale spaţiului euro-atlantic, fie să colaboreze deplin cu
acestea pentru instaurarea unei lumi cu noi reguli de supravieţuire. În consecinţă, foarte puţini au
fost cei care ascultau cu real interes mesajele continue ale Rusiei privind nevoia de negociere, în
numele propriilor sale interese naţionale, ale extinderii în valuri succesive ale NATO şi UE către
est, prezentate de Federaţia Rusă drept ameninţări directe la propria sa supravieţuire.
Raţiunile erau multiple: experţii occidentali vorbeau atunci despre Rusia drept o fostă super-
putere militară, dotată cu armament învechit şi în mare parte inutilizabil, cu un moral al trupelor
la un nivel foarte scăzut datorat condiţiilor economice mai mult decât precare şi lipsei de
antrenament, dar şi problemelor socio-economice interne de mare anvergură. De unde concluzia
logică asupra unei lipse de apetit real pentru aventuri militare externe sau gesturi de forţă majore
sau cu o semnificaţie strategică globală. Imaginea de putere a lumii se recentra deci, la modul
definitiv, pe cea a SUA şi misiunii sale globale de securitate.
...Departamentul Apărării afirmă că misiunea politică şi militară a SUA în epoca de după
Războiul Rece va fi să se asigure că nu se va permite apariţia nici unei supra-puteri rivale în
Europa occidentală, în Asia sau în teritoriile fostei URSS. Acest document confidenţial este în
favoarea ideii unei lumi dominate de o singură supraputere, a cărei poziţie poate fi perpetuată de
un comportament constructiv şi de o forţă militară suficientă pentru a disuada orice ţară sau grup
să pună sub semnul întrebării poziţia de lider a SUA...se sugerează că SUA pot lua în considerare
şi extinderea angajamentelor de securitate către ţările Europei de Est şi de Vest, asemănător celor
oferite Arabiei Saudite Kuweitului şi celorlalte state arabe din Golful Persic...
Defense Planning Guidance, Departamentul pentru Apărare al SUA, 1992 (condus în acel
moment de Dick Cheney, devenit vice-preşedinte al SUA în perioada preşedenţiei lui George
Bush Jr.)
De cealaltă parte însă, Federaţia Rusă îşi va stabili, treptat dar foarte limpede, propria sa doctrină
de securitate naţională, răspuns direct la ideea că ar putea fi scoasă de la masa de joc a
negocierilor prin pierderea statutului său de supra-putere şi, implicit, al influenţei asupra unor
zone considerate ca vitale pentru supravieţuire. În acest sens, Jean Geronimo (autorul unei cărţi
excepţionale Gândirea strategică rusă – războiul călduţ pe tabla de şah eurasiatică) remarcă
faptul că, în ciuda percepţiei occidentale din perioada imediat după căderea Cortinei de
Fier,„recenta conjunctură mondială modifică percepţia rusă asupra vecinătăţii apropiate
(regionale: spaţiul fost sovietic) şi îndepărtat (internaţional: spaţiul eurasiatic). În acest sens,
trebuie să reamintim că Rusia consideră în continuare Comunitatea Statelor Independente (CSI)
drept propriul său spaţiu istoric, plasat doar sub propria sa tutelă politică. Să reamintim că CSI
cuprinde 99% din teritoriul fostei URSS...şi reprezintă ultimul simbol politic al fostului imperiu
comunist. În consecinţă, în continuarea spiritului politicii sovietice şi în calitate de supra-putere
mondială cărei-i revin oarecare responsabilităţi, Moscova exrcită o gardă de securitate
permenentă asupra acestui teritoriu asociată, uneori, cu o formă de paternalism protector în
raport cu fostele republici sovietice... ‖
Era inevitabil ca aceste două tipuri de viziuni caracterizate de foarte mulţi comentatori drept
expresii ale unei gândiri moderne de tip post-imperial, să intre la un moment dat în colizune,
încercând, de o parte şi de alta, să constituie o linie de demarcaţie care, în caz de transgresare, să
fie considerată drept „încălcare a liniei roşii‖ să provoace măsuri diverse de retorsiune. Punctul
vizibil de ciocnire este linia statelor considerate de UE drept parte a Parteneriatului Est ic şi
presupunând şi o viitoare previzibilă integrare pe termen lung în spaţiul euro-atantic. De cealaltă
parte, Rusia defineşte mişcarea drept imposibil de acceptat din punctul de vedere al intereselor
sale de securitate, aplicând o primă măsură ofensivă, anexarea Crimeei. Anulând astfel întregul
edificul de securitate constuit prin Acordurile de la Helsinki care se bazau pe principiul
inviolabilităţii frontierelor.
Apare însă un element nou. Mai precis reapare un tip de joc folosit, ca argument teoretic şi
practic, de către Hitler pentru anexarea unor teritorii...La o zi după anexarea Crimeei, Serghei
Lavrov, ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, a afirmat că Rusia va continua să protejeze cu
toate puterile sale interesele conaţionalilor săi de oriunde s-ar afla ei. Nu a populaţiilor de
origine sau limbă rusă, ci a conaţionalilor, termen care presupune recunoaşterea automată
a unei cetăţenii ruse care le dă dreptul la o protecţie extinsă şi care, în caz de referendum,
poate justifica acceptarea unei cereri de reunificare cu patria-mamă. Extensia precedentului
din Crimeea este posibilă şi credibilă , iar dacă atenţia se îndreptată acum către Transnistria şi
Găgăuzia. Mai există şi alte scenarii căci mai există şi în alte zone populaţii ruse care ar putea
urma linia deschisă de referendumul organizat de separatiştii din Crimeea.
Desigur, acum, toată lumea priveşte cu mare îngrijorare la masarea de trupe ruseşti la graniţa de
est a Ucrainei şi la raportul total disproporţionat de trupe în cazul unui conflict (probabil oare în
cazul în care regiunile rusofone din sud-est îşi vor proclama şi ele independenţa?)... dar
întrebarea este dacă situaţia nu poate servi drept detonator pentru mişcări similare şi în alte zone
ale CSI. Mai ales, mare atenţie, în zona strategică de importanţă colosală a Mării Caspice.
Trimiţând, în consecinţă, spre următoarea etapă a unui posibil scenariu în care evenimentele la
care asistăm acum să nu fie decât un preludiu prin care se intră în faza finală a marelui proiect de
restructurare a ordinii mondiale şi rebalansare a axei de putere, fapt prevăzut atât de strategii
americani cât şi cei de cei ruşi, anticipat corect şi de analiştii şcolii chineze. Căci, în definitiv,
care este miza finală a acestui joc care, cu siguranţă, nu poate fi unul de tip win-win şi ar putea
marca decisiv acest mileniu ? Despre aceasta, într-un material următor.
Repoziţionarea blocurilor politico-militare:
doar războiul vorbelor?
Cristian Unteanu, 27 martie 2014, 12:38
http://adevarul.ro/international/europa/repozitionarea-blocurilor-politico-militaredoar-razboiul-
vorbeloro-1_5333fc5c0d133766a8456bb7/index.html
Ne întoarcem oare la încordarea specifică Războiului Rece, cu subsecventele sale bătălii
ideologice şi, mai ales, cu o repornire deja anunţată a cursei înarmărilor şi repoziţionării forţelor
militare pe axa Est-Vest? Cu ce riscuri? Cine urmează să le plătească?
Iată o hartă care spune mai mult decât mii de cuvinte, căci aceasta este formula actuală în care se
pune problema supravieţuirii întregii structuri de putere, politică, economică, de alianţe, de după
cel de-al Doilea Război Mondial; se redefineşte în acest moment raportul de forţe care pe care s-
a structurat dialogul de până acum între spaţiul euro-atlantic şi cel
eurasiatic.
Poziţiile marilor actori au evoluat spectaculos în mai puţin de un deceniu, de la perioada
deschiderii unor linii de cooperare reale şi instituţionalizate între NATO şi Federaţia Rusă (dar
şi, în paralel, între UE şi Rusia), până la actuala tensiune care urcă exponenţial, totul culminând
cu declaraţia de ieri a Secretarului General al NATO privind viitoarea întărire a structurilor
NATO amplasate pe flancul de est al Alianţei ca răspuns la ameninţările directe reprezentate de
mişcările recente ale Rusiei.
Nu cu mult în timp în urmă (dar înainte de criza din Ucraina), un document foarte interesant era
publicat pe un site specializat francez, prezentând cele trei opţiuni posibile „scenarii de evoluţie
unilaterală‖ ale devoltării poziţiei NATO:
1. Scenariul status quo; rămâne modalitatea firească de evoluţie pe termen scurt
datorită caracterului politic sensibil al subiectului şi al motivaţiei imediate pentru o
formulă de retragere. Nu este o întâmplare că expresiile cele mai des întâlnite la
NATO atunci când se evocă tema armelor non-strategice în Europa sunt „Let
sleeping dogs lie‖ sau „Don’t rock the boat‖...dar, pe termen mediu, lucrurile ar
putea evolua în alt mod.
2. Scenariul „renaşterii”; s-ar putea realiza în urma apariţiei unei ameninţări
militare semnificative în zona de vecinătate a Europei (Rusia, Iran). Scenariul
acesta s-ar putea concretiza printr-o decizie deliberată de reînnoire a „flotilei
nucleare” a NATO odată cu ajungerea sa la termenul de expirare (începutul
deceniului viitor), începerea studiilor privind înlocuirea bombei B-61 cu o
rachetă aeropurtată şi, în cazul unei ameninţări ruse, repunerea în cauză a
principiului celor„Trei NU“ (în consecinţă, apare posibilitatea refolosirii
fostelor baze pentru armament nuclear ale Pactului de la Varşovia)
3. Scenariul „declinului asimetric”; ar presupune o continuare a mişcării de declin
a dispozitivului nuclear al NATO fără compensarea aşteptată din partea rusă...ceea
ce ar putea deveni realitate în trei formule:
a. Continuarea reducerii numărului de ţări cu baze unde se află armament nuclear
(suprimarea bazelor americane din Belgia, Olanda, Germania şi Turcia), rămânând active
doar cele din Italia şi Marea Britanie.
b. „semi-denuclearizarea‖ NATO odată cu încetarea sistemului de riscuri şi
responsabilităţi partajate. Concret: încheierea rolului nuclear a puterilor aliate cu menţinerea
rolului nuclear al USAF sau, invers, încetarea implicării nucleare a americanilor şi
menţinerea celui al europenilor
c. denuclearizarea completă a NATO. Posibilă în cazul aplicării unei noi norme
internaţionale privind non-proliferarea destinată limitării riscurilor ca actuala postură a
NATO să fie imitată pe viitor de unul sau mai multe state. O asemenea acţiune normativă ar
putea fi de ordin minimalist (fără arme nucleare pe teritoriul unei ţări non-nucleare) ceea ce
ar permite staţionarea de armament nuclear american pe teritoriul britanic sau maximalistă
(fără arme nucleare pe teritoriul altei ţări).
Evident, răspunsul este acum dat.
Ceea ce este interesant de văzut este dacă noua mişcare de întărire a flancului estic al Alianţei
va duce şi la apariţia de noi elemente de sprijin logistic care să dubleze proiecţia scutului
anti-rachetă, acum cu o posibilă valoare defensivă şi în raport cu mişcări ofensive ruse. Iată,
în acest moment, cum arată harta amplasării elementelor scutului care trebuie să devină pe
deplin operaţional până în 2018.
Cu o atenţie deosebită, până acum, pentru statele baltice...
...dar, în noul context, cu o extensie previzibilă de activitate şi implantare operaţională pe tot
flancul de est, cu o atenţie deosbită spre arealul Mării Negre, devenit, în doar câteva
săptămâni, unul dintre locurile fierbinţi ale planetei, mai ales datorită mult invocatelor
mişcări care să vizeze Transniistria şi apropierea de gurile Dunării, obiectiv strategic de
maximă importanţă pentru strategii militari ai NATO şi Rusiei deopotrivă.
Cauza directă o reprezintă anexarea Crimeei şi mobilizările importante de trupe ale Rusiei la
graniţa cu Ucraina, dar îngrijorările privind politica rusă de întărire a prezenţei sau/şi
influenţei sale militare în lume datează de mai mult timp, aşa cum o demonstrază această altă
hartă prezentând această realitate la nivelul anului 2008...hartă interesant de coroborat cu
prima, cea care prezintă situaţia de confruntare posibilă a celor două blocuri, NATO-
Organizaţia de Cooperare de la Shanghai.
Pe de altă parte, în viziunea rusă, extinderea NATO nu a încetat să fie o problemă majoră,
tratată drept ameninţare directă la interesele naţionale de securitate, construind de câţiva ani
un propriu sistem performant anti-rachetă, dar şi schimbând în mod semnificativ structurile
de forţe (mai ales în zona unităţilor militare de intervenţie rapidă şi trupelor speciale),
întărind sectorul occidental în imagine în oglindă a ranforsării NATO.
Dublând mesajul militar de unul de propagandă, acuzând NATO şi SUA în primul rând de
escaladă militară care să ducă inevitabil spre un conflict nuclear. Iată, ca exemplu, o
asemenea hartă a provocărilor americane realizată de o organizaţie franceză apărând
solidaritatea şi progresul internaţional...
Atenţie însă şi la existenţa unor foarte bine dotate baze militare ruse în foste republici
sovietice, acum membre ale CSI (aveţi o imagine a stării de fapt din 2007, nu foarte mult
modificată în acest moment) şi organizaţiei militare integrate acesteia, legate de Rusia prin
tratate de asistenţă militară reciprocă, toate regăsindu-se în Clubul Shanghai, realitate
geopolitică, economică dar şi militară cu valenţe de extensie deosebit de importante şi care
sunt acum potenţate de ridicarea masivă a imaginii lui Putin ca lider providenţial în Rusia.,
fapt confirmat de recentele sondaje de opinie.
Iată, la nivelul anului trecut, capacitatea militară a Rusiei...
....şi structura de comandamente a NATO în Europa (SACEUR)...
Din nefericire, am ajuns din nou în situaţia de a produce din nou asemenea hărţi, dovadă că
evoluţia spre destindere şi cooperare poate fi pusă oricând nu numai sub semnul întrebării,
dar chiar grav periclitată de un tip de gândire neo-imperială, cu riscuri directe pentru pacea
lumii. Să urmărim în continuare cum, chiar în aceste zile, fără nici un fel de îndoială, axa de
putere a lumii se deplasează, formându-se (sau restabilindu-se) un mai vechi raţionament
bazat pe forţă, impunerea forţei sau ameninţarea cu forţă. Cine vor fi actorii care, în final, se
vor aşeza la masă şi oare ce vor decide?