PERSONALITATEA PREADOLESCENŢILOR CARE

STUDIAZĂ UN INSTRUMENT

Încă din Antichitate filozofii au manifestat un interes aparte pentru

cunoaşterea personalităţii umane şi se recomanda ca în educaţie să se ţină seama

de particularităţile individuale ale copiilor.

Mai târziu, în sec. XVII- XIX, pedagogii au demonstrat practic că reuşita

educaţiei este condiţionată de aceleaşi particularităţi individuale ale copiilor,

luând în considerare şi particularităţile de vârstă.

Vârsta învăţământului gimnazial este cea a preadolescenţei sau a

pubertăţii (10-14 ani), când creşterea şi maturizarea anatomico-fiziologico-

comportamentală se produc într-un ritm mai accelerat.

Sub aspect anatomic, sistemul muscular nu se dezvoltă corespunzător, ceea

ce duce la o scădere a rezistenţei fizice; oasele cresc în lungime apărând uneori

dezvoltarea disproporţională ducând la o stare de nervozitate, de nemulţumire de

sine.

Sub aspect fiziologic, glandele cu secreţie internă se maturizează, proces

care duce la o serie de neplăceri (dureri de cap, de dinţi).

Sub aspect comportamental se remarcă un interes sporit pentru

vestimentaţie, apare interesul pentru sexul opus şi totodată primele sentimente de

iubire.

Cu toate acestea, tipul fundamental de activitate pentru perioada pubertăţii

rămâne învăţarea şi instruirea, teoretică şi practică. Diferenţa dintre perioada

primară şi cea gimnazială, din punct de vedere al contribuţiei formative, constă în

1

faptul că, în anii de gimnaziu domeniile de studiu se diversifică şi sunt predate de

profesori cu competenţe diferenţiate pe obiective. Acest lucru duce la sisteme de

cerinţe şi de evaluare diferite. În general, notele şcolare cunosc o curbă de scădere,

calificativele nu mai există, iar notele în cifre au o scară mai largă de apreciere.

Efectele psihice ale acestui aspect duc la achiziţionarea unor modalităţi

diferite de a învăţa, la dezvoltarea de preferinţe şi la mobilizarea aptitudinilor, la

alimentarea motivaţiilor mai diversificate pentru învăţare şi la o mai atentă

autoevaluare şi sondare a propriilor forţe de competiţie, de încercare de

autocunoaştere.

Aceste dificultăţi de adaptare a capacităţilor de învăţare creează şi o mai

atentă cerinţă internă de constituire de obiective, o mai puternică implicaţie în viaţa

interioară a viitorului şi implicit, a idealurilor. De asemenea, capacitatea de creaţie

devine o stare psihică ce se caută de către puberi, fapt promovat social prin diverse

competiţii şi concursuri şcolare.

Se cunosc cazuri de precocitate surprinzătoare în diverse domenii:

literatură, pictură etc. Muzica a cunoscut, de asemenea, numeroase lucrări de

precocitate valoroase. Este bine cunoscut geniul timpuriu al lui Mozart,

Mendelshon Bartholdy a compus la numai 12 ani „Visul unei nopţi de vară”,

Şostakovici, la aceeaşi vârstă a scris „Simfonia nr.1”, iar Enescu avea la o vârstă

fragedă numeroase lucrări originale.

Puberii sunt interesaţi de excursii, vizite la locuri istorice, dar şi de reviste

sportive, culturale, de literatură sau de science fiction. Prin toate acestea, puberul

devine un consumator de cultură.

Pubertatea este o perioadă intensă de dezvoltare a personalităţii, când

tendinţa de maturizare este mare, atracţia către necunoscut este tentantă iar setea de

cunoaştere este nelimitată. Această sete de cunoaştere orientată către artă, literatură

fereşte copilul la această vârstă de a avea preocupări antisociale.

2

Profesorul de muzică poate atrage copiii către studiul pianului sau a altui

instrument, poate oferi o alternativă a petrecerii timpului liber şi chiar poate

influenţa în mod direct conduita lor. Pentru a realiza această influenţare, se impune

cunoaşterea personalităţii elevilor de către profesor.

Personalitatea umană, ca ramură psihologică extrem de complexă şi cu

determinări multiple este greu de definit, până în prezent numărul definiţiilor

depăşind cifra de o sută. Cele mai multe definiţii relevă caracterul specific uman,

unitar al personalităţii, legatura ei strânsă cu condiţia, cu determinarea biologică şi

socială.

"Personalitatea este felul propriu, caracteristic de a fi al cuiva, prin care se

distinge ca individualitate ansamblul de trăsături morale şi intelectuale prin care se

remarcă o persoană."1

Noţiunea de personalitate se referă la organizarea interioară, unitară şi

individualizată a însuşirilor psihofizice, a structurilor cognitive şi aptitudinale, a

capacităţilor individului care îi determină o adaptare specifică la mediu. O

personalitate se caracterizează prin aproximativ 12000 de trăsături. Esenţializate în

clase trebuie să se aibă în vedere: trebuinţele, interesele fundamentale, aspiraţiile,

aptitudinile, temperamentul şi caracterul.

Personalitatea este rezultat al acţiunii celor trei structuri dinamice de bază:

temperamentul, aptitudinile şi caracterul.

Temperamentul este latura dinamico-energică a personalităţii, care asigură

energia necesară, echilibrul şi mobilitatea proceselor necesare de excitaţie şi

inhibiţie, punându-şi amprenta pe întreaga viaţă bio-psihică şi comportamentală a

omului.

1 Popescu-Mihăeşti, Alexandru-Probleme fundamentale ale instruirii şi educării, Editura Introl, Rânmicu-Vâlcea, 1993

3

Pornind de la cele trei însuşiri ale procesului de excitaţie şi inhibiţie

(intensitatea, echilibrul si mobilitatea) I.P. Pavlov a stabilit următoarele tipuri de

temperament: tipul puternic neechilibrat (coleric), tipul echilibrat mobil (sanguin),

tipul puternic echilibrat - inert (flegmaticul) şi tipul slab (melancolicul).

Colericul, datorită predominării excitaţiei, este neechilibrat, oscilând între

entuziasm exagerat, ceea ce duce la consum foarte mare de energie şi abandonarea

iniţiativei, urmată, de cele mai multe ori de stări depresive, de neîncredere în

forţele proprii. Colericii sunt de obicei agitaţi, impulsivi, nestăpâniţi, încăpăţânaţi,

agresivi, cu tendinţe de dominare. Lipsa de rezistenţă la efort impune dozarea

acestuia şi propunerea unor scopuri care să nu depăşească posibilitatea de realizare

în condiţii normale de muncă.

Datorită risipei în mod necontrolat a surplusului de energie, colericul trebuie

capacitat în direcţia studiului perseverent asigurând controlul eficient şi continuu al

acestei activităţi. O grijă deosebită trebuie manifestată pentru organizarea

activităţii copiilor colerici, dat fiind instabilitatea emoţiilor, a sentimentelor şi

intensitatea cu care se desfăşoară ele.

Sanguinul este un tip puternic, echilibrat, optimist, curajos, sensibil, energic

şi mobil, bine dispus, rapid în mişcări, rezistent la efort.

Învaţă uşor, însă tot atât de uşor intervine şi procesul uitării. Se plictiseşte

repede, are tendinţe spre superficialitate, trecand cu uşurinşă de la o activitate la

alta. Copiii sanguini sunt sociabili, influenţabili, superficiali, nu se pot concentra.

Deşi s-a spus că sanguinul este temperamentul ideal, totuşi este necesară educaţia

pentru a preîntâmpina formarea unor trăsături negative de caracter şi a le dezvolta

pe cele pozitive. Sanguinicul poate fi speculat de profesor formându-i interese

stabile pentru a contracara lipsa de stabilitate a conduitei.

Flegmaticul se caracterizează prin predominarea inhibiţiei, fiind

echilibrat, calm, liniştit, calculat, meticulos, răbdător, muncitor, perseverent

4

însă lipsit de iniţiativă şi entuziasm. Reflexele condiţionate se formează mai

greu, fiindu-i necesară depunerea mai multor eforturi în procesul însuşirii

cunoştinţelor, dar acestea, odată asimilate, sunt durabile. De obicei,

flegmaticul este un tip închis, rece, puţin sociabil, însă, prin educaţie poate

deveni destul de productiv şi om de acţiune pe care se poate conta.

Flegmaticul poate fi ajutat de profesor în masura reuşitei de a-i consolida o

motivaţie cu care să-şi depăşească încetineala care-1 caracterizează.

Melancolicul este un tip slab, nerezistent la eforturi, interiorizat,

trist, timid, retras, nesigur, cu sentimentul inferiorităţii, neîncrezător în

forţele proprii. Nu rezistă la stări tensionale, dar este serios, conştiincios,

sensibil, supus. Melancolicul are nevoie de stimulent care să-i confere

încredere în forţele proprii, ferit de eforturi exagerate ca intensitate şi durată.

Lăsaţi fără sprijin educativ devin pesimişti, nesociabili, cu complexe de

inferioritate, consumându-se datorită eşecurilor.

Temperamentul poate fi diagnosticat prin diferite metode: observarea

modului cum învaţă şi se comportă elevii, cum vorbesc şi se mişcă prin studierea

emotivităţii şi expresivităţii, a capacităţii de muncă şi de rezistenţă.

Profesorul trebuie să aibă o atitudine extrem de nuanţată de la elev la elev

având în vedere temperamentul specific. Un elev timid va fi încurajat şi ajutat să

progreseze la învăţătură, în timp ce altul vioi, va fi angajat în activităţi

suplimentare şi interesante pentru a nu se plictisi.

Trebuie menţionat faptul că "tipul" nu este determinant pentru valoarea

personalităţii şi că nu există temperament pur. Chiar dacă predomină trăsăturile

unui singur temperament fiecare persoană are şi trăsături ce aparţin altui

temperament. Cercetările psihologice au demonstrat că trăsăturile de temperament

nu sunt date odată pentru totdeauna şi că ele se pot ameliora prin educaţie calificată

şi desfăşurată în mod sistematic.

5

Pentru aceasta profesorul trebuie să cunoască foarte bine trăsăturile fiecărui

tip de temperament pentru a-i atribui elevului acele trăsături care î1 caracterizează,

şi pentru a-1 ajuta în mod eficient.

Aptitudinile sunt însuşiri psihofiziologice bazate pe un sistem de operaţii

cu ajutorul cărora executăm activităţi cu multă rapiditate şi cu un grad înalt de

eficienţă.

Trebuie menţionat că aptitudinile nu se moştenesc, nu se transmit genetic.

Ele se întemeiaza pe anumite premize native: însuşiri de tip nervos, particularităţi

ale analizatorilor, dispoziţii preoperaţionale şi coordonative.

În funcţie de tipurile de procese la nivelul cărora se manifestă, le putem

clasifica în următoarele categorii:

a) aptitudini senzoriale (acuitatea vizuală şi auditivă, rapiditatea

percepţiilor, simţul ritmic);

b) aptitudini psihomotorii (rapiditatea şi supleţea mişcarilor, coordonarea şi

precizia acestora, mobilitatea corpului) ;

c) aptitudini intelectuale cu grade diferite de complexitate:

- aptitudini generale (inteligenţa, aptitudinea şcolară);

- aptitudini specifice (artistice, tehnice, organizatorice, etc).

Aptitudinea şcolară este bazată pe spirit de observaţie dezvoltat, capacitate

de a memora logic şi cu rapiditate un material, atenţie concentrată, gândire şi

imaginaţie constructivă.

Ea se formează în procesul învăţării, prin exersarea inteligenţei generale în

cadrul studierii diferitelor obiecte de învăţământ.

Esenţa tuturor aptitudinilor intelectuale este inteligenţa. Inteligenţa este o

aptitudine generală care constă într-un sistem de operaţii ca instrumente de

6

cunoaştere, înţelegere şi invenţie a soluţiilor, de rezolvare a unor probleme în

scopul adaptării la mediul socio-cultural.

Omul inteligent îşi organizează rapid cunoştinţele anterioare, sesizează

relaţiile dintre obiecte şi fenomene, operează cu informaţii anticipând răspunsuri la

situaţii noi.

Orice act inteligent se apreciază după posibilităţile de prelucrare a

informaţiilor, de elaborare originală a concluziilor, de înţelegere a unei

problematici cât mai largi, mai nuanţate şi mai abstracte.

Caracterul. Pentru o dezvolatare armonioasă a personalităţii elevilor,

profesorul trebuie sa le cunoască caracterul exprimat prin ansamblul de trăsături

care se manifestă în activitatea individului în mod stabil. Aceste trăsături cuprind

atitudinea elevului faţă de sine, de instrument, de profesori şi colegi.

Profesorul trebuie să cunoască manifestările de voinţă pentru a îndruma

gradul de energie exprimat prin trăsături ca: hotărâre, curaj, spirit de iniţiativă,

gradul de organizare rezultat din spiritul de disciplină, prin încredere şi stăpânire

de sine.

Caracterul însumează cele mai importante particularităţi ale personalităţii.

Procesul formării şi punerea în valoare a aptitudinilor depind şi de caracter.

În creatie, omul trebuie să fie perseverent, tenace, să fie animat de idealuri înalte.

De asemenea, manifestările temperamentului sunt modificate sub influenţa

caracterului. Astfel, sub impulsul unor scopuri superioare, colericul işi stăpâneşte

pornirile impulsive, melancolicul câstigă încredere în forţele sale etc.

În afara celor trei structuri dinamice de bază (temperamentul, aptitudinile şi

caracterul), în formarea personalităţii mai intervin următoarele trăsături: interesul,

aspiraţiile, idealul.

7

Interesul este o formă superioară de motivaţie, manifestată în orientarea

selectivă şi durabilă spre anumite obiecte sau activităţi în scopul explorării lor în

raport cu trebuinţele şi dorinţele acestuia.

Preadolescenţa este vârsta curiozităţii, atracţiei spre necunoscut, a explorării

intensive şi a spiritului critic. Acesta se dezvoltă odată cu însuşirea sistemului de

valori prin studiul sistematic al disciplinelor de învăţământ. Dacă la vârsta de

11-12 ani explorarea are un caracter predominant intuitiv, iar interesul cognitiv nu

este prea bine conturat, în jurul vârstei de 14-15 ani, pe măsura creşterii capacităţii

de abstractizare şi generalizare, interesele devin mai stabile, iar gradul lor de

selectivitate creşte paralel cu nivelul de aspiraţie şi de motivaţie al elevilor.

Aspiraţiile sunt tendinţe, năzuinţe sau dorinţe conştientizate cu o cotă

valorică crescută de performanţă şi de autorealizare. Nivelul de aspiraţie al unei

persoane exercită influenţe mari asupra dezvoltării intereselor şi a aptitudinilor,

conferindu-le o doză mare de eficienţă, iar unele decizii sunt luate sub presiunea

aspiraţiilor.

Idealul este ţelul suprem sau modelul de perfecţiune (intelectuală, morală,

estetică, specială) către care tinde o persoană, sau, după cum preciza J. Piaget, este

un sistem de valori ce constituie un tot, deci orice scop final al acţiunilor. Atât

idealul de viaţă cât şi aspiraţiile stimulează permanent dezvoltarea aptitudinilor şi

a inteligenţei.

Personalitatea este o rezultantă a acţiunii factorilor ereditari, fiecare individ

fiind dotat congenital cu anumite comportamente instictive neînvăţate, şi cu o

experienţă de viaţă dobândită printr-un mod individual de a recţiona la influenţele

exterioare. Aceştia reprezintă factorii interni. De asemenea, personalitatea este o

8

rezultantă a influenţelor mediului social, (educaţia fiind influenţa cea mai

organizată), care constituie factorii externi.

Ereditatea este o însuşire biologică pe baza căreia se transmit caracterele

unei specii de la ascendenţi la descendenţi.

Prin ereditate se transmit trăsături generale ale speciei umane ca: structura şi

conformaţia anatomică, un anumit metabolism, o anumită structură şi debit al

glandelor cu secreţie internă, reflexele necondiţionate (alimentar, de orientare, de

apărare, etc.), care fac posibilă adaptarea la mediul extern din prima zi de viaţă.

Tot prin ereditate se transmit şi unele insuşiri individuale caracteristice

individului ca: greutatea masei corporale, conformaţia feţei, culoarea părului, a

ochilor, a pielii etc.

Acest patrimoniu genetic cu care se naşte omul este cunoscut sub numele de

genotip, însă, nici un conţinut psihic nu se moşteneşte.

Înclinaţiile, aptitudinile, cunoştinţele, trăsăturile morale fac parte din

ansamblul de caractere dobândite, din fenotip.

Fondul nativ constă în dispoziţiile înnăscute sau predispoziţii care conţin,

pe de o parte, particularităţi ale activităţii nervoase superioare, care fac ca

fiecare individ să aiba o anumită "fire", un anumit temperament, iar pe de altă parte

particularităţi anatomo-fiziologice ale organelor senzoriale: acuitatea vederii,

auzul muzical care poate ajunge până la sesizarea tuturor înălţimilor sunetelor (auz

absolut) etc.

Dispoziţiile înnăscute (predispoziţiile) sunt doar premise naturale ale

dezvoltării psihice. Rolul însuşirilor moştenite de la părinţi nu este determinant

pentru dezvoltarea psihică, pentru care important este creierul uman.

Plasticitatea generală a scoarţei cerebrale, funcţiile analitice ale creierului,

maturizarea sistemului nervos central, echilibrul şi mobilitatea proceselor

9

fundamentale de excitaţie şi inhibiţie sunt baze anatomo-fiziologice pe care se

structurează inteligenţa şi aptitudinile în procesul învăţării.

Toate acestea sunt, ca şi predispoziţiile, premise ereditare ale dezvoltării

psihice, care, în primii ani de viaţă ai copilului au un caracter nediferenţiat. Mai

târziu, sub influenţa condiţiilor de mediu şi de educaţie se formează însuşiri psihice

şi profiluri morale diferite. Se pare că, în domeniul aptitudinilor artistice,

ereditatea are un rol mai pronunţat decât în alte domenii. Un exemplu îl constituie

familia Bach, în cadrul căreia au existat treisprezece muzicieni pe parcursul a

cinci generaţii.

Dacă ereditatea oferă o serie de premise naturale, mediul este acela care

oferă condiţii şi dă conţinut personalităţii, omul devenind "om" numai prin

prelucrarea fondului nativ sub acţiunea influenţelor sociale.

Mediul este constituit din totalitatea condiţiilor naturale (mediul geografic)

şi a celor socio-culturale.

Mediul geografic influenţează dezvoltarea şi sănătatea omului prin câmpul

geomagnetic, prin climă, relief, radiaţii şi poluare.

Mediul socio-cultural permite umanizarea şi socializarea individului

biologic uman prin asigurarea condiţiilor materiale de civilizaţie, de cultură,

exercitându-şi influenţa prin relaţii interumane, instituţii, tradiţii, concepţii, stiluri

de viaţă etc.

Şi mediul geografic exercită o oarecare influenţă asupra dezvoltării psihice.

Dar mediul socio-cultural are un rol deosebit de important în formarea omului ca

personalitate. Din cadru mediului socio-cultural o influenţă decisivă o are familia,

unde copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspiraţii,

idealuri, sentimente, convingeri, trăsături de voinţă şi de caracter.

“Familia este cea dintâi şcoală a copilului şi contribuţia pe care o aduce la

10

educaţia acestuia poate favoriza sau îngreuia acţiunea educativă a şcolii”.2

Un alt rol în influenţarea copilului pe plan socio-cultural îl are şcoala, prin

reprezentanţii săi, profesorii.

Am observat în munca desfaşurată la clasă, că o parte dintre elevi preferă

stilurile muzicale aflate la modă în defavoarea celor tradiţionale care au o valoare

incontestabilă. Acest lucru nu trebuie interzis elevilor fără a le da o explicaţie, fără

a-i face să înţeleagă diferenţa dintre o muzică bună (fie ea şi modernă) şi un kitsch.

Pentru aceasta, repertoriul elevilor trebuie să cuprindă piese de genuri muzicale

variate, selecţionate cu multă grijă pentru a aprofunda modele de bună calitate

(muzica populară, latino-americană, jazz, ragtime, muzica uşoară etc.). Astfel,

însuşindu-şi partiturile copii pot aprofunda muzica autentică, originală, lăsând la o

parte manifestările kitsch.

În cadrul acţiunii formative unitare a celor trei factori- ereditate, mediu,

educaţie, educaţia are rolul principal, ea fiind factorul determinant al dezvoltării

umane, în special al dezvoltării structurilor psihice. Educaţia face parte din

influenţele externe exercitate asupra omului care au ca finalitate formarea

personalităţii umane. Prin educaţie, copilul asimilează cultura şi civilizaţia epocii,

valorile sociale.

Educaţia formulează finalităţi clare propunându-şi să realizeze performanţe

tot mai înalte în procesul modelării fiinţei umane, al umanizării acesteia.

Educaţia conturează modalităţi concrete de valorificare a resurselor

eredităţii şi mediului, creând cadrul structural în care se realizează influenţele

formative organizate.

Deşi educaţia este factor hotărâtor al formării personalităţii, ea reprezintă

2 Popeangă, Vasile şi Ţîrcovnicu, Victor- Pedagogie generală manual pentru anii II şi III, licee pedagogice, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974

11

numai un element al unui ansamblu de factori prin care se realizează personalitatea

multilaterală.

Toate funcţiile sunt exercitabile. Fiecare om are rezerve biopsihice să înveţe

mai mult. De aceea în cadrul procesului educativ se pune un accent mai mare pe

maturizare şi învăţare decât pe dispoziţii ereditare şi mediu.

A descifra trăsăturile predominante ale personalităţii unui elev, a înţelege şi

a identifica motivele care îl determină să acţioneze într-un mod sau altul şi a

prevede la ce ne putem aştepta de la el înseamnă a-1 cunoaşte din punct de vedere

psihologic. Cunoaşterea psihologică este necesară pentru a asigura caracterul

diferenţiat al instruirii şi educării personalităţii elevilor.

Profesorul trebuie să surprindă faptele relevatoare ale acţiunilor elevului, să

le interpreteze, să-i descopere dominantele de personalitate şi în funcţie de aceste

lucruri să aplice modul de comportament adecvat.

Pentru cunoaşterea şi caracterizarea psihopedagogică a elevilor,

profesorul are la dispoziţie un grup de metode care îi permit studierea

fenomenelor psihologice în evoluţia lor.

Observaţia este metoda cea mai sigură în cunoaşterea elevului. Această

metodă este folosită pentru a cunoaşte capacitatea intelectuală a elevilor, calităţile

proceselor cognitive, aptitudinile şi interesele, convingerile, trăsăturile de caracter

şi temperament, etc. Elevul poate fi observat la clasă, în recreaţie, pe stradă, la

audiţiile organizate de profesorii cu care studiază instrumentul principal etc.

Observarea activă a conduitei elevului, extrăgând ce este definitoriu şi

caracteristic lui, este procedeul aflat la îndemana oricărui profesor.

Conversaţia este o altă metodă de cunoaştere a elevului, fiind utilizată

12

pentru a constata experienţa de viaţă a elevilor, anumite convingeri, sentimente,

motivaţii, nivelul de cultură generală etc. Convorbirea poate fi liberă, spontană sau

dirijată, fără a avea un aspect de interogatoriu. Intervenind modificări în evoluţia

elevului, nici această masură nu este suficientă pentru a se ajunge la un

psihodiagnostic complet şi exact.

Mintea şi ochiul profesorului trebuie să cântărească mereu comportamentul

nuanţat al elevului, delimitând faptul relevator şi cel comun lipsit de semnificaţii

pedagogice.

Fiecare act comportamental exprimă o variabilă psihică: inteligenţă,

temperament, aptitudine, caracter, motivaţie, afectivitate, etc. Numai după un

numar de verificări ale unei ipoteze se poate spune că a fost descoperită o

dominantă sau alta a personalităţii elevului.

În practica muncii consacrate studierii şi cunoaşterii elevului se pot

folosi cu bune rezultate: caietul profesorului şi fişa psihopedagogică a

elevului.

Iritabilitatea şi instabilitatea afectivă, timiditatea şi anxietatea, nesiguranţa şi

complexele de inferioritate manifestate la preadolescenţi sunt de multe ori

rezultatul unor şocuri emoţionale suferite în familie sau în şcoală. Atitudinea caldă,

binevoitoare a profesorului, respectul şi îndrumarea discretă prin sugestii îmbinate

cu o exigenţă echilibrată au un efect pozitiv şi energizant la această vârstă când

experienţa de viaţă şi criteriile de autoapreciere corectă sunt limitate. Fiind capabil

de raţionamente ipotetico-deductive, preadolescentul îşi poate însuşi cu uşurinţă

valorile culturii, dezvoltându-şi în acelaşi timp conştiinţa şi condiţia morală.

13