Partidele Politice in Epoca Moderna, Sbarna

5/13/2018 Partidele Politice in Epoca Moderna, Sbarna - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/partidele-politice-in-epoca-moderna-sbarna 1/25

151

SISTEMUL PARTIDELOR POLITICE DIN ROMÂNIA

ÎN EPOCA MODERNĂ

Prof. univ. dr. GHEORGHE SBÂRNĂ

Obiective

Cursul î şi propune să analizeze, principalele curente, tendin ţ e şiorient ă ri, concretizate în partide politice care s-au afirmat pe parcursul perioadei cuprinse între Revolu ţ ia de la 1821 şi MareaUnire din 1918.

Evolu ţ ia evenimentelor istorice, activitatea grupă rilor şi pozi ţ ia partidelor fa ţă de chestiunile ce s-au aflat în centrul confrunt ă rilor din societatea românească în acest interval de timp, sunt prezentate înmă sura în care servesc ca argumente demonstrative şi sus ţ ină toare înexplicarea substan ţ ei doctrinei politice, a valorii şi eficien ţ ei ideilor programatice privind strategia şi tactica în ac ţ iunile politice din

epoca modernă .

I. ÎNCEPUTURILE PLURALISMULUI POLITIC

Geneza ideilor şi curentelor politice moderne sunt strâns legatede criza structurilor medievale şi de cadrul geopolitic în care ŢărileRomâne erau constrânse să se manifeste pe scena politică interna-ţională. O particularitate inevitabilă a acestora la sfâr şitul sec. alXVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea o constituie încercarea de a seinspira sau sincroniza cu direcţiile dezvoltării politice şi ideologice alelumii europene, îndeosebi occidentale, adoptând idei şi doctrinecristalizate iniţial în această zonă.

Mărturiile timpului remarcă creşterea interesului pentru cunoaş-

terea revoluţiei franceze cu ideile ei înnoitoare şi afirmarea tot maiinsistenţă a tendinţei de emancipare de sub dominaţia fanariotă. Anul1791 marchează începutul elabor ării memoriilor boierimii liberale,adresate marilor imperii limitrofe: Rusia, Austria, Turcia. Ele aveau să continue şi în prima parte a secolului al XIX-lea, când se cristalizează în jurul ideilor reformatoare şi de emancipare expuse, primele înjghe- bări organizatorice firave sub formă de „partidă” sau grupări politice.



152

După revoluţia de la 1821, mişcarea de idei a „partideinaţionale” se revigora în direcţia accentuării necesităţilor de schimbare nu numai în latura naţională şi politică, ci şi în nevoile sociale deansamblu. Documentul cel mai relevant din acest punct de vedere eraaşa-numita Constitu ţ ie a că rvunarilor din 1822, al cărui principalautor a fost Ionică Tăutu. Ea întruchipează spiritul încă timid, anemicexprimat, dar de netăgăduit al liberalismului, care va germina în

curentele liberale şi naţionale din perioada următoare, culminând cuacţiunea şi programele revoluţiei de la 1848.În manifestarea fenomenului politic românesc din această

perioadă nu va lipsi nici afirmarea ideii conservatoare strâns legată deinteresele marii proprietăţi funciare. Revelator era în acest sensmemoriul lui Mihail Sturdza din februarie 1923 adresat consulului rusMinciaky. „Orice schimbare operată în principiul unui guvernământ – scria el – este privită ca o inovare. Şi orice modificare a acestor principii subminează aproape întotdeauna instituţiile consacrate delegitimitate şi cărora succesiunea secolelor le-a imprimat un caracter indelebil”. Prin urmare, schimbarea semnifica un atentat la legiti-mitate, la tradiţie, la raporturile consacrate de acestea.

Formula conservatoare exprimată de Mihail Sturdza are o nuanţă categorică, radicală şi de lungă durată.

Era de fapt formula unui mare boier ce beneficia de toateavantajele condiţiei privilegiate, pe care le apăra prin insistenţa ideiide legitimitate, de tradiţie, de consacrare istorică. Sursa privilegiilor seafla în for ţa marii proprietăţi funciare şi în raporturile clădite pe ea.

În mod direct, pledoaria lui Sturdza era îndreptată împotrivaConstitu ţ iei că rvunarilor , prin care reprezentanţii micii boierimi,urmărind egalitatea de tratament în viaţa politică cu marea boierime, puneau în discuţie un şir întreg de idei şi deziderate care semnificau o breşă în ordinea politică şi constituţională a societăţii. Totodată seenunţau cu tărie principii liberale, precum: egalitatea de tratament„înaintea pravilei”, accesul la slujbe pe bază de merit, respectarealibertăţii persoanei, introducerea unor reguli în sistemul obligaţiilor ţăr ănimii etc.

Avântul liberalismului în perioada dintre cele două revoluţii estestrâns legat de o remarcabilă dezvoltare cultural-spirituală. În acestr ăstimp, Ţările Române au ajuns să dispună, prin preocuparea stă-ruitoare a unor patrioţi luminaţi, de o generaţie cultă cu o pregătire lanivel european în diferite domenii ale ştiinţelor umaniste, exacte sauinginereşti. Această generaţie tânăr ă, la mijlocul sec. al XIX-lea,



153

trebuia să fie în măsur ă să preia conducerea ţării în toate ramurilevieţii publice. Exponenţi, prin excelenţă ai liberalismului, ei au pregătit şi declanşat revoluţia de la 1848, elaborându-i programul şimotivând justeţea luptei pentru cauza naţională, ca şi pentru libertateatuturor categoriilor lor sociale. Totodată, ei au fost principalii promo-tori ai modernităţii, oameni de cuget, de cumpănire, de iniţiative şiacţiuni bine gândite. „Deviza scutului nostru – afirma Ion Heliade-

R ădulescu – va fi una şi aceeaşi: echilibru antitezelor. Şi prin urmare:dreptul şi datoria, autoritatea şi libertatea, guvernul şi poporul,conservaţia şi progresul etc., vor afla acelaşi respect, din parteanoastr ă, aceeaşi apărare, acelaşi cult, pe cât vor fi în echilibru, iar laîntâmplare de a învinge o parte, vom trece de partea acelei învinse,spre a susţine echilibrul. Cu aceeaşi datorie şi ardoare vom susţine şilibertatea şi poporul şi progresul”.

Formaţi la şcoli şi universităţi occidentale, îndeosebi franceze,cu legături externe puternice, grupurile de fruntaşi ai revoluţiei înambele Principate, s-au constituit în comitete naţionale sau revolu-ţionare. Ele au apărut în prima fază a revoluţiei cu numele de „partidliberal”, denumire concordată cu programul de reforme adoptate, dar care în realitate nu reprezenta decât grupări politice incipiente pentruun veritabil partid modern. Calificativul de liberal , purtat de grupul deconducători revoluţionari, alterna adesea cu acela de naţional, pentruca chiar în desf ăşurarea revoluţiei să se cumuleze ambele nume dena ţ ional şi liberal . Îmbinarea celor doi termeni în titulatur ă na ţ ional – liberal ă se afirmă în Ţara Românească în desemnarea politiciidesf ăşurată de conducătorii revoluţiei aflate la cârma guvernamentală.Prin această individualizare în raport cu boierimea conservatoare saumoderată era şi mai pregnantă.

Anii de după înă buşirea revoluţiei de la 1848 au deschis caleaunor noi afirmări a partidei naţionale, alcătuită din diferite grupări politice, de la liberalii radicali, moderaţi şi democraţi, până la conser-vatorii democraţi, în condiţiile în care naţiunea română din cele două Principate era chemată prin Adunările ad-hoc, să se pronunţe cu privire la viitoarea organizare internă. Alegerea deputaţilor pentru

aceste adunări consultative de la Bucureşti şi Iaşi, în cursul anului1857, a prilejuit o aprigă înfruntare între adepţii ideilor liberale şi boierii conservatori preocupaţi ca procesul unionist să nu le afecteze privilegiile sociale şi politice. În cadrul campaniei politice pentruconstituirea Adunării ad-hoc în Ţara Românească au luat fiinţă primele nuclee liberale la nivel central şi local.



154

Principalii lideri ai partidei naţionale, desemnaţi ca deputaţi, audominat lucr ările Adunării ad-hoc din Moldova şi Muntenia, întruniteîn toamna anului 1857, care au pregătit Unirea, şi prin ideile lor, auimprimat conţinutul de bază al documentelor adoptate. Opţiunileacestor organisme au fost sintetizate de Mihail Kogălniceanu înMoldova şi de I. C. Br ătianu, Constantin Creţulescu şi C. A. Rosetti ş.a.în Ţara Românească.

În etapa următoare a luptei pentru Unire din ultima parte a anului1858, în ambele Principate, partida naţională a avut un rol însemnat în pregătirea alegerilor pentru desemnarea domnitorului. Dubla alegere alui Al. I. Cuza a reprezentat rezultatul str ălucit al generaţiei paşoptistecuprinse în grupările politice reunite în scopul soluţionării unei proble-me fundamentale a existenţei istorice a românilor: Unirea Principatelor.

După actul istoric de la 24 ianuarie 1859, în spectrul politicromânesc se manifestă o serie de confruntări în principal între adepţiiliberalismului şi ai conservatorismului, dar şi tendinţe divergente înrândul grupărilor liberale cu privire la diferite probleme. Dar promo-vând naţionalismul, constituţionalismul şi pluralismul politic, doctrinaliberală în curs de închegare se interferează în aceste aspecte cu ceaconservatoare. Viziunea politicii conservatoare poseda şi ea uneleelemente de liberalism, dar chiar în punctele de tangenţă cu acesteaapăreau deosebiri de pondere. Astfel, în timp ce grupările liberaledoreau să extindă principiile de libertate şi egalitate până la bazasocietăţii, cele conservatoare vroiau să le limiteze la vârful acesteia.

În mod esenţial, doctrina liberală se opunea ireductibil celeiconservatoare, prin promovarea unei largi deschideri spre emancipareaşi împroprietărirea ţăr ănimii şi înzestrarea ei cu drepturi politice.Disputa s-a purtat îndeosebi în cadrul Corpului legiuitor unde preponderenţa conservatorilor a împiedicat rezolvarea problemeistatutului ţăr ănimii, ceea ce i-a determinat pe liberali să-i înfrunte prioritar în direcţia construcţiei instituţional-politice a statului.

În timpul domniei lui Cuza nu s-a ajuns la o închegare a marilor partide, continuând însă să existe cele două orientări generale, liberală şiconservatoare ale celor implicaţi în activităţi politice, aceştia alcătuind

grupări, mai mult sau mai puţin închegate şi statornice. Excepţie de laaceastă situaţie o f ăcea gruparea liberalilor radicali, supranumiţi şi„roşii” în fruntea cărora se situau I. C. Br ătianu şi C. A. Rosetti, având ostructur ă ierarhică mai bine definită, cu ramificaţii mai ales în oraşele şitârgurile din Muntenia şi o bogată activitate publicistică, îndeosebi pringazeta „Românul” şi „nucleul dur” sau „albii” al conservatorilor, strânsîn jurul puternicei personalităţi a lui Barbu Catargiu.



155

Noul stat naţional era confruntat în plan politic şi de contradicţiafundamentală izvorâtă din existenţa Corpurilor legiuitoare de la Iaşi şiBucureşti, dominate de conservatori, adepţi ai schimbărilor lente şilimitate şi puterea executivă dirijată de Cuza ce întruchipa ideeatransformării şi modernizării societăţii româneşti din temelii. De aicişi manifestarea încă de la început a două tendinţe opuse de guvernare: personală şi parlamentar ă. Majoritatea grupărilor politice liberale şi

conservatoare erau adepte ale modelului occidental, parlamentar deguvernare, în timp ce domnitorul Cuza, înfruntând numeroase greutăţiîn formarea guvernelor şi a adoptării reformelor necesare, înclina totmai mult spre instaurarea unei domnii personale.

Această intenţie a devenit şi mai evidentă după dispariţia prinasasinare în vara anului 1862 a lui Barbu Catargiu,care formase primulguvern unic al Principatelor.

Folosindu-se de acest prilej, Cuza avea să inaugureze practicaducerii la putere a unor formaţiuni de centru, liberal moderate, înfrunte cu Nicolae Kretzulescu şi apoi cu Mihail Kogălniceanu.

Într-o atare perspectivă, în viaţa politică românească îşi face loco coaliţie de o factur ă aparte, formată din liberalii radicali ai lui I. C.Br ătianu şi C. A. Rosetti, precum şi liberalii moderaţi ce aveau înfrunte pe Ion Ghica, care au pus mai presus de orice, lupta pentruapărarea regimului constituţional. Ei şi-au găsit aliaţi în acest sens, peconservatorii din jurul lui D. Ghica şi Lascăr Catargiu, punând bazelea ceea ce s-a numit în epocă „monstruoasa coaliţie”, cu scopulîmpiedicării instaur ării unei domnii personale. Această alianţă s-aîntărit după lovitura de stat de la 2 mai 1864, prin care erau dizolvateinstituţiile politice create prin prevederile Convenţiei de la Paris dinaugust 1858.

Scoase din viaţa politică, aceste grupări opoziţioniste aveau să aducă în prim-plan necesitatea unei acţiuni nemijlocite pentrur ăsturnarea lui Cuza şi înlocuirea lui cu un principe str ăin, dorinţă înscrisă de altfel în hor ărârile Adunărilor ad-hoc.

După înlăturarea lui Cuza la 11 februarie 1866, grupărileliberale, cu excepţia „cuziştilor”, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, şi

o parte a conservatorilor au fost preocupate de edificarea unui regimmonarhic-constituţional.

Apreciată ca una dintre cele mai avansate ale timpului său,Constitu ţ ia din 1866 reflectă prin principiile care au inspirat-o şi prin prevederile ei compromisul dintre for ţele care acţionau pe scena vieţii politice din România – liberalii şi conservatorii. Pe de o parte se



156

observă înscrierea unor largi drepturi şi liberatăţi individuale şicetăţeneşti, însoţite de o mulţime de enunţuri democratice, consemnatedeclarativ, dar f ăr ă o specificare a măsurilor de garantare a lor. Pe dealtă parte, Constituţia adoptă un sistem electoral bazat pe un censfoarte ridicat, care în mod practic a scos în afara vie ţii politice, areprezentării parlamentare, masa covâr şitoare a populaţiei ţării.

O dată cu instalarea la conducerea ţării a principelui Carol I şi a

adoptării Legii fundamentale se deschideau grupărilor liberale şiconservatoare perspective favorabile de guvernare şi viaţa politică intra pe f ăgaşul regulilor constituţionale. Dar greutăţile aplicăriiacestui sistem modern nu vor întârzia să apar ă. Spectrul politiccontinua să fie alcătuit în linii mari ca şi în perioada anterioar ă. Cuexcepţia grupării liberal-radicale, care era cea mai activă şi extinsă îndoar jumătate de ţar ă, celelalte grupări politice erau numericeşterestrânse şi dispersate, ajungândadeseori la nivelul unor simpleasociaţii. Desigur că această situaţie se datora în bună parte şisistemului electoral censitar care f ăcea ca lumea politică românească,sau lumea „cetăţenilor activi” ai ţării să se reducă la câteva zeci de miide persoane din care nu lipseau veleitarii şi ambiţioşii.

Viaţa politică agitată din primii ani de domnie a lui Carol I(1866-1871), când la conducerea ţării se vor schimba 10 guverne şi sevor efectua circa 30 de remanieri, avea să evidenţieze slă biciunilegrupărilor politice ce nu erau capabile să formeze majorităţi parlamen-tare omogene. Ca atare, există o luptă aprigă între puterea executivă şicea legislativă pentru supremaţie în stat. În aceste condiţii s-a născutîn noiembrie 1867, ideea care a devenit, din păcate, o practică petermen lung, de „influenţă morală” şi de presiune administrativă, înfapt, veritabile în ingerinţele electorale, care să asigure guvernelor suportul legitimităţii. De acum, adevăratul centru al puterii politice eraguvernul, care îşi asigura mai totdeauna (după 1871), prin organizareaalegerilor, majorităţile convenabile în Parlament. Consultareaelectoratului avea o importanţă secundar ă şi nu f ăcea decât să acrediteze un fapt împlinit. Mecanismul politic avea o desf ăşurareaproape invariabilă, începutul pornea de la consultarea de către

monarh a partidelor politice, care, atunci când înţelegea că este cazulsă schimbe formaţia politică de la putere, numea un nou guvern, iar acesta organiza alegeri parlamentare pe care noua administraţie lecâştiga cu exactitate şi chiar cu mari majorităţi. Această realitate l-adeterminat pe fruntaşul junimist P. P. Carp să afirme public că în România nu erau guverne parlamentare, ci parlamente guverna-



157

mentale, iar într-o împrejurare politică să se exprime foarte semnifi-cativ „Daţi-mi Puterea şi vă dau Parlamentul!”.

O dată cu venirea la putere a guvernului conservator, condus deLascăr Catargiu în martie 1871 în România celei de-a doua jumătăţi asecolului al XIX-lea, are loc nu numai cristalizarea stabilităţii guver-namentale, dar şi progresiva concentrare a marilor formaţiuni careaveau să domine viaţa politică până la primul r ăzboi mondial.

Formarea partidelor politice moderne în ultimele decenii ale sec.al XIX-lea, după modelul Europei occidentale, devenise o necesitate pentru progresul societăţii româneşti. „Nici un partid politic nu se naşte – scria Constantin R ădulescu-Motru – dacă nu se simte trebuinţă de el,dacă nu e precedat de anume condiţiuni care să-l facă necesar”. În acestsens se pronunţa şi Ion I. C. Br ătianu într-un discurs rostit în Parlamentîn decembrie 1905: „Partidul Naţional – Liberal a r ăsărit ca expresiuneaunei nevoi mari şi reale a statului şi neamului nostru. El s-a f ăcut, rând pe rând, organul de execuţie al necesităţilor vitale ale României şi primanevoie la care a trebuit să r ăspundă, care pe toate le precedă şi pe toatele rezumă, de la care şi-a luat chiar numele lui de na ţ ional – liberal , afost nevoia de a asigura existenţa naţională a românilor”.

II. PARTIDE GUVERNAMENTALE

1. Partidul Naţional – Liberal a fost înfiinţat la 24 mai /5 iunie1875, în Bucureşti. Preşedinţii lui au fost: Ion C. Br ătianu (până în1882-1883 împreună cu C. A. Rosetti şi singur până în 1891), DimitrieC. Br ătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I. C.Br ătianu (1909-1927), iar apoi de Vintilă I. C. Br ătianu, I. G. Duca şiConstantin I. C. Br ătianu.

Membrii marcanţi ai partidului până la 1918 au fost: AnastasieStolojan, Mihail Pherekyde, Eugeniu Stătescu, Nicolae Fleva, VasileLascăr, Petre S. Aurelian, Mihail G. Orleanu, Spiru Haret, ConstantinDissescu, Emil Costinescu, Vasile G. Mortun, Alexandru G. Radovici,Constantin Stere, George Diamandi, Toma Stelian.

Ca organe centrale de presă a avut: „Românul” (13 februarie

1866 – 9 iulie 1884), „Voinţa naţională” (10 iulie 1884 – 13 aprilie1914), „Viitorul” (14 aprilie 1914 – martie 1938). Un rol însemnat îndezvoltarea doctrinei liberale l-a avut şi revista „Democraţia”, apărută în 1913 prin grija Cercului de Studii al Partidului Naţional – Liberal.Guvernele formate de Partidul Naţional – Liberal până la Marea Unireau fost: Guvernul condus de Manolache Costache Epureanu (27 aprilie



158

– 23 iulie 1876), Guvernul condus de I. C. Br ătianu (24 iulie 1876 – 5aprilie 1881), Guvernul condus de Dumitru C. Br ătianu (10 aprilie – 8iunie 1881), Guvernul condus de I. C. Br ătianu (9 iunie – 20 martie1888), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (4 oct. 1895 – 19noiembrie 1896), Guvernul condus de Petre S. Aurelian (21 noiembrie1896 – 26 martie 1897), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (31martie 1897 – 30 martie 1899), Guvernul condus de Dimitrie A.

Sturdza (14 februarie 1901 – 20 decembrie 1904), Guvernul condus deDimitrie A. Sturdza (12 martie 1907 – 27 decembrie 1908), Guvernulcondus de Ion I.C. Br ătianu (27 decembrie 1908 – 28 decembrie1910), Guvernul condus de Ion I. C. Br ătianu (4 ianuarie 1914 – 11decembrie 1916), Guvernul condus de Ion I. C. Br ătianu (11decembrie 1916 – 26 ianuarie 1918).

Partidul Naţional – Liberal, constituit în 1875 prin perfectareaunei coaliţii între diversele curente liberale care aveau în spatele lor oexperienţă relativ îndelungată de apropieri, contacte şi colabor ări,reunea în rândurile sale reprezentanţii noii clase a burgheziei dindiverse domenii de activitate economică şi intelectuală, adepţi aivalorilor liberalismului, ai modernizării societăţii româneşti.Documentele programatice ale curentelor liberale de după unire, celedin 1863, 1867 şi apoi cel din 1875 al Partidului Naţional – Liberal audefinit momentul naţional ca unul constitutiv al identităţii lor. Este dereţinut ideea care va ocupa un loc dominant în doctrina liberală, potrivit căreia partidul îşi asumă o misiune naţională, iar pe de altă parte se consider ă purtătorul intereselor generale ale naţiunii. Această misiune o concepe în perspectiva progresului societăţii. De aicideschiderea partidului faţă de propăşirea economică, de reformeînscrise pe linia de modernizare a societăţii, de promovare aintereselor păturilor mijlocii prin intermediul dezvoltării comer ţului,industriei, al unor organisme de credit financiar-bancare.

Dacă programul din 1875 avea un caracter foarte general,excelând ca expuneri de principii ce purtau urma condeiului mareluiom politic Mihail Kogălniceanu, noul program adoptat la Congresulde la Iaşi din noiembrie 1892 era expresia voinţei noului preşedinte al

partidului, D. A. Sturdza de autor de acte programatice. Păşind peurmele ilustrului înaintaş f ăr ă a atinge stilul şi profunzimea ideilor acestuia, D. A. Sturdza, s-a implicat substanţial în elaborarea noului program. Pentru prima oar ă în program se înscrie „sufragiul universalcu reprezentaţiunea propor ţională”, ideal pe care partidul tindea să-lrealizeze prin reforme treptate. În problema agrar ă, esenţială pentru



159

societatea românească, se prevedea crearea de instituţii care să înlesnească cumpărarea de proprietăţi particulare şi o îmbunătăţire alegii învoielilor agricole. În program erau preconizate o suită demăsuri în direcţia ridicării învăţământului, pentru organizarea armatei, pentru protejarea comer ţului, industriei, agriculturii, descentralizareaadministrativă, inamovibilitate judecătorească şi stabilitatea funcţiona-rilor publici, dezvoltarea oraşelor ţării.

După 1892 şi până la 1906 în practica şi cugetarea PartiduluiLiberal se observă o stagnare a preocupărilor de înnoire. Programuldin 1906 relua în bună parte obiectivele înscrise în 1892, dar nu maiamintea de votul universal, deziderat îndepărtat, ci numai de „indepen-denţa votului”. Se constată în acest timp şi apropierea în interiorul partidului a unor curente naratoare exprimate mai ales de tinerii libe-rali. Ideile lor, mai cu seamă în privinţa votului universal, sunt expri-mate în gazeta ce purta acest nume.

R ăscoalele ţăr ăneşti din 1907 i-au determinat pe liberali să-şirevizuiască programul şi să dea o atenţie prioritar ă chestiunii agrare.Preluând puterea politică a ţării la 12 martie 1907, guvernul liberal, înnumele partidului şi al monarhului, a propus: desfiinţarea trusturilor arendăşeşti, arendarea proprietăţilor statului direct la ţărani, care vor primi ajutor de la băncile populare, uşurarea învoielilor agricole,înfiinţarea Casei Rurale ş. a.

Suflul primenirii se pregătea şi la vârf, în special după graveleevenimente din 1907 şi după preluarea şefiei partidului de către Ion I.C. Br ătianu. Statura impunătoare a figurii sale politice se relevă convingător mai întâi în aşa-zisa „er ă a reformelor” din anii 1913-1914. Mai întâi trebuie amintit programul din ianuarie 1911, în carechestiunea agrar ă era din nou considerată „de că petenie”. Programulanunţa şi intenţia de aadopta Constituţia „noilor necesităţi ale socie-tăţii”. Iar în adoptarea reformei electorale se vedea „mijlocul cel maieficace de a solidariza toate for ţele naţiunii şi de a asigura armoniasocială”. În partea finală se sublinia ideea că „adevărata democraţieînsemnează cârmuirea poporului prin sine însuşi”.

La Congresul partidului din octombrie 1913 cele două reforme

electorală şi agrar ă au fost adoptate şi trecute apoi în programul deguvernare din 1914. Evenimentele r ăzboiului aveau să le treacă în plansecundar, pentru că în vara anului 1917 într-o formulă mult radicalizată,votul universal şi împroprietărirea ţăranilor să fie trecute în Constituţie.

În cadrul Partidului Naţional – Liberal, în marea guvernareîncepută în 1876 şi-au f ăcut loc şi unele nemulţumiri care s-au soldat



160

cu desprinderea unor grupuri ce îşi vor lua titulatura de partid. Astfella 10 ianuarie 1880 George G. Vernescu punea bazele PartiduluiLiberalilor Sinceri, având ca principali colaboratori pe VasileBoerescu, Nicolae Ionescu şi Dimitrie Gianni. Purtătorul de opinie alnoului partid va fi gazeta „Binele public”, editată în perioada 29noiembrie 1878 – 17 martie 1884. El s-a sprijinit pe moşieri cu vederiliberale, comercianţi, intelectuali. Făr ă să aibă un program bine

conturat, acest partid se pronunţa asupra unor chestiuni concrete, precum: înlăturarea neajunsurilor din calea comer ţului, instituirea uneimai bune administraţii, împiedicarea major ării impozitelor ş.a.

S-a evidenţiat prin luările de poziţii în Parlament, în întruniri publice şi prin articole publicate în gazeta partidului. În ac ţiunea sa publică contra guvernului condus de I. C. Br ătianu, s-a apropiat deliberalii moderaţi conduşi de Mihail Kogălniceanu şi, treptat, dePartidul Conservator. Toate aceste formaţiuni se concentrau în martie1883 în „Opoziţia Unită”.

În noiembrie 1885 s-a desprins din Partidul Naţional – Liberalfratele şefului guvernului, Dimitrie C. Br ătianu care împreună cucâteva personalităţi politice însemnate: M. Kogălniceanu, PetreGridişteanu, George Mârzescu, George D. Pallade, înfiinţează Partidul Liberal – Democrat. Organul de presă era „Naţiunea”,editată în perioada 17 iunie 1882 – 26 septembrie 1891. Baza socială anoului partid a fost restrânsă, fiind formată din elemente burghezeîndeosebi din oraşele Bucureşti, Iaşi şi Piteşti, nemulţumite deguvernarea liberală a lui I. C. Br ătianu. De altfel începutul dezidenţeiera legată de îndepărtarea de la conducerea guvernului, pentru ca apoiîn cadrul Partidului Liberal – Democrat să organizeze în Parlament şiîn afara lui acţiuni contra primului ministru şi a conducerii sale tot mai personale. În perioada 1885-1888 acest partid a fost deosebit de activîn acţiunea opoziţiei de r ăsturnare a guvernului. Dar n-a putut profitaîn urma acestei căderi, deoarece el s-a destr ămat, în condiţiile acţiuniide refacere a unităţii Partidului Naţional – Liberal, declanşate după trecerea sa în opoziţie în primăvara anului 1888.

În anii de guvernare a Partidului Naţional Liberal o mare parte a

prevederilor programelor au fost concretizate în activitatea politică şilegislativă. Anul 1876 a însemnat începutul celei mai întinse în timpguvernări liberale, până în 1888, în care s-au cuprins evenimentemajore, de cea mai mare însemnătate pentru progresul societăţiiromâneşti. Mai târziu, I. C. Br ătianu a condus ţara în evenimentelecomplexe ale R ăzboiului pentru Independenţă. A realizat mai multe



161

obiective economico-sociale şi politice: crearea Băncii Naţionale(1880); legea învoielilor agricole (1882); revizuirea Constituţiei(1884) prin care numărul colegiilor la Camer ă se reduce de la patru latrei şi sporeşte numărul deputaţilor şi senatorilor; legea pentruîncurajarea industriei naţionale (1887).

În timpul acestei guvernări, România s-a proclamat Regat(1881), iar în planul politicii externe s-a alăturat Triplei Alianţe

(1883). Dorinţa consolidării operei de „înf ă ptuiri istorice” l-au împinstreptat pe I. C. Br ătianu la practici autoritare care erodau tot mai multgrupul de susţinători şi sporeau atacurile Opoziţiei Unite. În faţaenergicelor manifestări ale Opoziţiei dirijate de conservatori, la 20martie 1888, I. C. Br ătianu a demisionat. Într-un manifest către alegă-tori din 11 septembrie erau invocate incontestabilele înf ă ptuiri:„Comparaţi Ţara de mai înainte cu cea de azi. Judeca ţi progresele ceea a f ăcut în doisprezece ani de guvernare a Partidului NaţionalLiberal. Întrebaţi-vă care partid politic a mai f ăcut în ŢaraRomânească ceea ce au f ăcut liberalii...”

În opoziţie, liberalii şi-au ref ăcut treptat rândurile, dar după moartea lui I. C. Br ătianu, în 1891, şi scurta şefie a fratelui său Dumitru,mort şi el în anul următor, şefia lui D. A. Sturdza, în ciuda hărniciei şi adevotamentului său, a suferit o serie de slă biciuni. Guvernarea liberală din anii 1895-1899 a fost fr ământată, marcată şi de unele insuccese în politica internă şi externă, ceea ce a determinat şi disensiuni interneîntre care cea mai puternică a fost a drapeliştilor (după numele ziarului„Drapelul”) de sub conducerea lui P. S. Aurelian. Acesta chiar a formatun guvern în perioada 21 noiembrie 1896 – 26 martie 1897. Aflaţi înopoziţie după 1899, liberalii au revenit curând la conducere deoarececonservatorii n-au putut scoate ţara dintr-o gravă criză financiar ă.Preluând cârma ţării în februarie 1901, guvernul liberal a introdus unregim sever de economii şi impozite. Acum s-a practicat politica „prinnoi înşine”, formulă care va defini esenţa politicii economice aPartidului Naţional – Liberal. În martie 1907 din nou liberalii au fostîndemnaţi să preia puterea pentru a pacifica ţara cuprinsă de r ăscoalaţăranilor. Înă buşind revolta sătenilor în rândul cărora s-au înregistrat mii

de mor ţi şi r ăniţi, guvernul liberal a căutat soluţii pentru atenuareanemulţumirii ţăranilor.

La cumpăna celor două veacuri XIX şi XX aripa stângă a partidului din ce în ce mai activă, se întăreşte prin cuprinderea înrândurile sale a fruntaşilor P.S.D.M.R., aşa-numiţii „generoşi”.Sprijinit de Ocultă şi de stânga liberală, Ion I. C. Br ătianu îl



162

înlocuieşte pe D. A. Sturdza în decembrie 1909 la conducerea partidului. Astfel, în opoziţie, în anii 1910-1913, Partidul Naţional – Liberal îşi pregăteşte un nou program de guvernare, mai radical decâtcele de până atunci, înscriind ca prioritate cele două reforme:electorală şi agrar ă şi evident modificarea Constituţiei. Dar procesulde reforme este oprit de izbucnirea primului r ăzboi mondial.Problemele externe devin acum prioritare. După doi ani de neutra-

litate, România intr ă în r ăzboi alături de Antantă pentru realizareamarelui deziderat al unităţii naţionale. În condiţiile insucceselor militare din toamna lui 1916, guvernul condus de Ion I. C. Br ătianu s-alărgit cu reprezentanţii Partidului Conservator – Democrat. Cele două partide au colaborat şi în Parlament în discutarea reformelor agrar ă şielectorală şi votarea revizuirii Constituţiei în iunie 1917. După mai puţin de o lună de la acest succes al liberalilor în plan intern, problemele militare au acaparat din nou preocupările guvernului. Prinmarile bătălii de la Măr ăşti, Măr ăşeşti şi Oituz, armata română a reuşitsă salveze invadarea Moldovei de către trupele Puterilor Centrale, dar ieşirea Rusiei din r ăzboi în octombrie 1917 a silit România să pornească pe calea păcii separate cu inamicul. În aceste împrejur ări, laînceputul anului 1918, guvernul I. I. C. Br ătianu a demisionat şi a lăsatloc unei noi formaţiuni ministeriale pentru a negocia cu PuterileCentrale şi a încheia pacea.

Convins că până la urmă, victoria va fi de partea Antantei, preşedintele Partidului Naţional – Liberal şi-a convocat principaliicolaboratori din guvern, înainte de a fi prezentat regelui demisia, pentru a le obţine sprijinul pentru viitoarea strategie, tactică politică pecare o concepuse şi care consta într-o acţiune care să salveze dinastia,fiinţa de stat şi armata şi la momentul potrivit al desf ăşur ăriievenimentelor, România să-şi poată relua locul alături de aliaţi. Acest punct de vedere a fost împărtăşit de toţi miniştri liberali.

2. Partidul Conservator

Partidul Conservator a luat fiinţă sub aspect strict organizatoric

la 3 februarie 1880, în Bucureşti, în realitate însă existenţa grupărilor şi a multor elemente ale doctrinei conservatoare se măsura în decenii.La conducerea partidului s-au aflat: Manolache Costache Epureanu(1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino(1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914),Alexandru Marghiloman (1914-1925). În rândul membrilor marcanţise găseau: Alexandru Lahovari, general Ioan Emanoil Florescu,



163

Dimitrie S. Niţescu, Mihail G. Cantacuzino, Dimitrie A. Grecianu,Constantin Garoflid. Organele centrale de presă au fost: „Timpul” (15martie 1876 – 17 martie 1884; 13 noiembrie 1889 – 14 decembrie1900), „Epoca” (16 noiembrie 1885 – 14 iunie 1889; 2 decembrie1895 – 13 februarie1901), „Conservatorul” (15 decembrie 1900 – 15noiembrie 1914), „Steagul” (14 noiembrie 1914 – iulie 1922).

Guvernele formate de conservatori au fost: Guvernul condus de

Theodor Rosetti (23 martie – 12 noiembrie 1888), Guvernul condus deTheodor Rosetti (12 noiembrie 1888 – 26 martie 1889), Guvernulcondus de Lascăr Catargiu (29 martie – 3 noiembrie 1889), Guvernulcondus de general George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie1891), Guvernul condus de general Ioan Em. Florescu (21 februarie – 25 noiembrie 1891), Guvernul condus de Lascăr Catargiu (27noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895), Guvernul condus de GheorgheGr. Cantacuzino (11 aprilie 1899 – 7 iulie 1900), Guvernul condus dePetre P. Carp (7 iulie 1900 – 13 februarie 1901), Guvernul condus deGheorghe Gr. Cantacuzino (22 decembrie 1904 – 12 martie 1907),Guvernul condus de Petre P. Carp (29 decembrie 1910 – 28 martie1912), Guvernul condus de Titu Maiorescu (14 octombrie1912 – 31decembrie 1913), Guvernul condus de Alexandru Marghiloman (5martie – 24 octombrie 1918).

Partidul Conservator s-a sprijinit îndeosebi pe marii proprietaride pământ, pe burghezia comercială şi desigur pe un segmentimportant al intelectualităţii. Ca şi la liberali şi la conservatori, bazasocială a manifestat o oarecare mobilitate în condiţiile specificeevoluţiei vieţii politice româneşti în epoca modernă. Din punct devedere organizatoric, partidul era structurat pe cluburi. Nucleulconducător era clubul politic central din Bucureşti, alături de careexistau cluburile cu reşedinţa în centrele de judeţ.

Mişcarea şi doctrina conservatoare a căutat să valorifice o serie deidei, de repere comportamentale specifice conservatorismului, îngeneral: ataşamentul la tradiţie înţeleasă ca normă comportamentală, decolectivităţi clădite pe relaţii consacrate de datină, de cultur ă, de ceea ceţine de rutină şi tradiţie. De aici se desprindea şi constatarea că există

însemnate dificultăţi în asimilarea de către societatea românească anoilor forme burgheze, în ultimă instanţă a neputinţei fonduluiautohton de a încorpora noul. Titu Maiorescu a pus în circulaţie„teoria formelor f ăr ă fond”. „Mobilităţii instituţiilor şi persoanelor prin care Partidul Liberal a crezut că va realiza progresul – se subliniaîn Programul din 1880 al Partidului Conservator – opunem stabilitatea



164

instituţiilor şi a persoanelor şi progresul măsurat, dar continuu”.Intervenţionismul de stat era calea prin care poporului trebuia să i sedea, ca să nu fie el nevoit să cear ă, dar să i se dea totdeauna cumăsur ă. Reformele moderate erau socotite cele mai potrivite pentru păstrarea armoniei sociale.

Programul „Era nouă”, expus în 1881 de P. P. Carp în Parla-ment, a fost reluat şi adoptat oficial de junimişti în 1888, pe care va

căuta să-l aplice în guvernarea începută în acel an. În plan economic,conservatorii au încurajat mai ales industria mică şi meseriile, dar nus-au opus sporirii industriei, ba mai mult au adoptat tarife vamale protecţioniste şi o importantă lege de încurajare a acestui domeniu în1912. S-au preocupat cu rezultate dintre cele mai bune de adminis-traţia ţării. În plan social doctrina conservatoare susţinea ideea că însocietatea românească erau doar două clase: moşierimea şi ţăr ănimea,restul – burghezii, meseriaşii, lucr ătorii, intelectualitatea – nefiinddecât pături intermediare. Treptat această viziune se va schimba, prinrecunoaşterea burgheziei şi muncitorimii drept categorii sociale active.Preocuparea de că petenie a Partidului Conservator a r ămas invariabilapărarea intereselor moşierimii, ameninţată deopotrivă de reformeleliberale, şi de puternica presiune ţăr ănească. Evoluţia socială şi politică va deveni tot mai îngrijor ătoare după r ăscoala din 1907, cândîntregul proces reformator se radicalizează. Când în 1913 liberaliiaprobă expropierea şi votul universal, conservatorii nu opun rezistenţă,dar se str ăduiesc să reducă în mod substanţial efectele aplicării practice.Sub presiunea evenimentelor în vara anului 1917 ei acceptă modificareaConstituţiei ce înscrie principiile de aplicare a celor două reforme. Toată această evoluţie rapidă şi radicală evidenţia faptul că rolul şi rostulPartidului Conservator se apropie de final. El va face după Marea Unireeforturi de adoptare la noua situaţie, dar f ăr ă şanse de izbândă.

În sfera teoriei şi practicii conservatoare s-a cuprins şi PartidulConstituţional (Junimiştii), creat la 1 mai 1891 la Bucureşti, având ca preşedinte pe Petre P. Carp, iar ca personalităţi marcante pe Titu Maio-rescu, Theodor Rosetti, Menelas Ghermain, Iacob Negruzzi, AlexandruMarghiloman. Organele de presă centrale au fost: „Constituţionalul” (15

iunie 1889 – 14 decembrie 1900), „Era nouă” (8 octombrie 1889 – 25iunie 1900), „Epoca” (13 februarie 1901 – 17 aprilie 1907).

Nucleul acestui partid l-a constituit gruparea junimistă, înche-gată în ultimii ani ai domniei lui Cuza, ca o societate liberală, a uneigeneraţii de distinşi intelectuali, care nu respingeau nici ideeaaccesului la nivelurile politice superioare prin cultur ă. De aceea, din



165

toamna anului 1871, ea se afirmă şi ca o grupare politică în cadrulcurentului conservator, cu reprezentanţii în Parlament şi în guvernulcondus de Lascăr Catargiu. Deşi împărtăşeau, în linii mari, acelaşi patrimoniu doctrinar conservator, gruparea junimiştilor, care s-amenţinut tot timpul restrânsă, a început din 1881 să se individualizeze prin acţiuni separate de vechii conservatori şi să devină în cursulanilor un element dizolvant al Partidului Conservator. Programul lor

„Era nouă”, atât de dezbătut în discursurile rostite şi în articolele publicate de Petre P. Carp şi Titu Maiorescu plecau de la ideea că modernizarea României s-a f ăcut „de sus în jos, nu de jos în sus” şi, prin urmare, n-a fost o democratizare reală, ci a fost o creaţie a politicii elitei conducătoare. Divergenţele cu vechii conservatori s-aumenţinut, f ăr ă a se ajunge la o ruptur ă definitivă, nici când au cultivatlegături strânse cu liberalii în anii 1883-1886, îndeosebi pe problemele politicii externe. În primăvara anului 1888 sunt aduşi de rege laguvern, pentru scurtă perioadă, ca apoi să colaboreze la guverneleconservatoare din anii următori. Dar, au continuat să r ămână organi-zată separat de Partidul Conservator, până în 1907 când ambiţia luiP. P. Carp a fost satisf ăcută, devenind şeful tuturor conservatorilor.Prin fuziunea produsă, junimiştii reintr ă în disidenţă, adoptândtitulatura de Partid Conservator.

Un partid de o factur ă aparte aflat pentru scurt timp în coabitarecu Partidul Conservator a fost Partidul Liberal – Conservator, creatla 17 martie 1884 în Bucureşti, de cei doi oameni politici, Lascăr Catargiu, George Vernescu care au devenit concomitent preşedinţiinoului partid. Alături de ei s-au aflat personalităţi marcante, precum:general Ioan Em. Florescu, Alexandru Lahovari, general GeorgeManu, Nicolae Blaremberg, Petre Gr ădişteanu, Emil Protopopescu-Pake. Organul central de presă era „România” (18 martie 1884 – 29martie 1892). Programul adoptat era în fond un acord de principii întreconservatorii lui Lascăr Catargiu şi liberalii „sinceri” ai lui GeorgeVernescu şi cuprindea o serie de generalităţi, precum: „progres treptat şisănătos”, „justiţie şi siguranţa proprietăţii”, îmbunătăţirea administraţiei,desfiinţarea cheltuielilor de lux, încurajarea iniţiativei private ş. a.

Acest partid a fost o creaţie artificială, f ăr ă coeziune internă,menit să sporească opoziţia contra guvernului I. C. Br ătianu. După constituire, Partidul Liberal – Conservator a devenit formaţiunea politică în jurul căreia s-a dezvoltat activitatea „Opoziţia Unită”, până la căderea guvernului în martie 1888. În martie 1889 şi februarie 1891,Partidul Liberal – Conservator a format două guverne de scurtă durată



166

conduse de Lascăr Catargiu şi respectiv Ioan Em. Florescu şi a participat la altele tot mai de nuanţă conservatoare. Fiind creat pentrur ăsturnarea liberalilor de la putere, o dată scopul atins, legăturile dintre păr ţile componente au slă bit până la desprindere când liberalii„sinceri” s-au apropiat de Partidul Naţional – Liberal, care au fuzionatîn martie 1892, iar conservatorii şi-au ref ăcut propriile rânduri.

Partidul Conservator, dincolo de fr ământările sale interne, când s-a

aflat la guvernare a realizat, în principal, o oper ă de consolidare aachiziţiilor politice liberale, a reformelor deja înf ă ptuite. „Ceea ce seimpune acum generaţiei noastre – se scria bunăoar ă în Aspectul că trealeg ă tori din septembrie 1888 – este organizarea temeinică a ţăriiînlăuntrul cadrului constituţional”. De aceea, domeniul predilect în careconservatorii legiferează este cel administrativ, deşi nu lipsesc nici legice vizează sistemul financiar, organizarea muncii industriale etc.

Alcătuirea şi aplicarea doctrinei conservatoare româneşti s-aînscris în modul ei specific pe coordonatele progresului şimodernizării societăţii româneşti, a afirmării tot mai pregnante aorganizării politice a românilor pe linie naţională în vederea împliniriimarelui ideal al Unirii.

3. Partidul Conservator – Democrat

Partidul Conservator – Democrat este cel de-al treilea partid deguvernământ din istoria modernă a României. El a luat fiinţă la3 februarie 1908 la Bucureşti sub preşedenţia lui Take Ionescu, care ar ămas la conducerea partidului până la sfâr şitul vieţii. În rândulmembrilor marcanţi s-au aflat: Alexandru A. Bădăr ău, Constantin G.Dissescu, Nicolae Xenopol. Gazetele centrale ale partidului au fost:„Ordinea” (27 ianuarie 1908 – 30 ianuarie 1913), „Acţiunea”(31 ianuarie 1913 – 14 noiembrie 1916), „Evenimentul” (14 noiembrie 1916 – 1 decembrie 1918).

Noul partid s-a născut din neînţelegerile din rândul conser-vatorilor conduşi de P. P. Carp, dar şi din ambiţiile lui Take Ionescude a edifica o nouă structur ă politică cu deschidere spre spectrul social

şi capabilă să guverneze ţara. El s-a bazat pe un electorat format dinavocaţi, profesori, medici, funcţionari, proprietari mici şi mijlocii şichiar mari proprietari. Programul partidului a fost impus în cadrul maimultor conferinţe ţinute în diferite oraşe ale ţării şi la Congresul deîntemeiere. Esenţial era, după expresia lui Take Ionescu, „aşezareaideilor conservatoare pe temelia democratică; înţeleasă în practicavieţii politice, ca o cale de mijloc între liberalismul avântat şi



167

conservatorismul închistat, adică „nici reacţionarism, nici revo-luţiune”. În anii următori programul a suferit modificări şi nuanţăristrâns legate de conjunctura politică. După ce liberalii au lansat proiectul de reforme şi de revizuire a Constituţiei în 1913, PartidulConservator – Democrat a înscris lărgirea corpului electoral şi laexpropiere, dar restrânsă la cumpărarea de către stat a tuturor moşiilor apar ţinând instituţiilor politice şi de utilitate şi vânzarea către ţărani în

loturi mici.Ţinând seama de evoluţia evenimentelor, după declanşareamarelui r ăzboi, în septembrie 1914, Take Ionescu, conducătorul prestigios al partidului, a renunţat la toate rezervele de până atunci şi aîncheiat o alianţă cu Acţiunea Naţională a lui Nicolae Filipescu,desprinsă din Partidul Conservator, prin care a subordonat chestiuneareformelor interne rezolvării marii probleme a desăvâr şirii unităţiinaţionale a românilor. De aceea, în iunie, în Parlamentul de la Iaşi,Partidul Conservator – Democrat a votat revizuirea Constituţiei cu prevederea înf ă ptuirii celor două reforme.

Bucurându-se de o largă popularitate şi manevrând cu abilitateîntre cele două partide de guvernământ, Partidul Conservator – Democrat i-a silit pe conservatori, în 1912, să-i accepte la guvernare.În anii neutralităţii a desf ăşurat mari acţiuni în Capitală şi în ţar ă pentru intrarea României în r ăzboi alături de Antantă. La 11 decembrie 1916 partidul condus de Take Ionescu a intrat în guvern cu patrureprezentanţi alături de liberalii lui Ion I. C. Br ătianu, asumându-şialte responsabilităţi în conducerea ţării, atât de greu încercate în aceiani. După demisia guvernului, Take Ionescu, alături de alţi oameni politici şi de cultur ă, a pus bazele, la Paris, în vara anului 1918,Consiliului Naţional al Unităţii Naţionale, pe care l-a condus şi a căreiactivitate, a fost pusă total în slujba idealului naţional al Marii Uniri.

III. PARTIDE PARLAMENTARE

1. Partidul Naţionalist – Democrat

Partidul Naţionalist – Democrat a fost înfiinţat la Bucureşti, la23 aprilie 1910. Preşedenţia partidului a apar ţinut deopotrivă lui Nicolae Iorga şi Alexandru C. Cuza în anii 1910-1920. În rândulmembrilor marcanţi îi găsim pe: Vasile M. Kogălniceanu,D. Munteanu-Râmnic, C. Ifrim, Ion Zelea Codreanu.

Organul central de presă a fost „Neamul Românesc” (1906-1940). Partidul a găsit audienţă în rândul studenţilor, profesorilor,



168

preoţilor, învăţătorilor, avocaţilor, funcţionarilor, în general în cadrulunor cercuri intelectuale ataşate valorilor culturale naţionale,încrezătoare în uriaşa personalitate a lui Nicolae Iorga. O intelec-tualitate care căuta căile spre o schimbare în societate, nemulţumită defenomene pe care le punea pe seama neorganizării micii burgheziiromâneşti. Ea traducea, într-un fel, dificultăţile acestor pături,insuccesele lor de ordin economic, căutându-le nu o dată acolo unde

de fapt nu se aflau r ădăcinile lor adevărate: în precaritatea condiţiilor generale ale economiei, în nivelul restrâns al circulaţiei mijloacelor deschimb, în îngustimea operaţiilor de piaţă şi în starea vegetativă atârgurilor şi oraşelor din România, în special ale celor din Moldova.Se manifestă interes pentru soluţionarea problemei agrar-ţăr ăneşti însensul întregirii loturilor ţăr ăneşti şi a ridicării condiţiei material-culturale a sătenilor. Aceste idei erau cuprinse în programul din 1910,alături de prevederi pentru protejarea comercianţilor, meseriaşilor şiindustriaşilor români din teritoriile aflate sub ocupaţii str ăine, cât şi pentru o politică de apropiere de statele balcanice. Este de menţionatcă A. C. Cuza a căutat să imprime acestui partid şi o politică antisemită, neîmpărtăşită decât în mică măsur ă de savantul NicolaeIorga. Multe dintre ideile cuprinse în programul partidului au fostsusţinute şi de la tribuna Parlamentului, începând din 1914, când ceidoi oameni politici sunt aleşi deputaţi.

2. Partidul Democrat – Radical

Dintre partidele politice situate în stânga cadrului politic,caracteristic era Partidul Democrat – Radical condus de George Panu.Alături de el, membrii marcanţi erau: Alexandru A. Bădăr ău,Constantin C. Bacalbaşa, Grigore N. Macri. Organul central de presă afost: „Lupta” (19 iulie 1884 – 31 noiembrie 1895). În rândulnumărului restrâns de aderenţi grupaţi în cluburile politice dinBucureşti şi Iaşi se aflau îndeosebi elemente intelectuale provenite din burghezia mică şi mijlocie adepte ale liberalismului radical.

În suita ideilor programatice se aflau înscrise prevederi, precum:

introducerea votului universal, îngr ădirea şi restrângerea prerogativelor regale, exercitarea deplină a libertăţilor constituţionale,impozit progresiv asupra capitalului şi veniturilor, cu scutiri pentru păturile sărace, instrucţie gratuită, acordarea de pământ şi unelte delucru ţăranilor de către stat, modificarea legii tocmelilor agricole,fixarea unui minim de salariu pentru lucr ătorii de toate categoriile,fixarea prin lege a duratei zilei de lucru ş. a. George Panu a adunat în



169

jurul său şi al gazetei „Lupta”, elementele liberale care alături de„Opoziţia Unită”, au acţionat în anii 1885-1887 pentru r ăsturnareaguvernului liberal. În anii următori, radicalii împreună cu socialiştii auiniţiat acţiuni pentru afirmarea în forul legislativ a unor revendicări deinteres social – democrat general privind o serie de chestiuni, precum: problema ţăr ănească, organizarea magistraturii, învăţământul ş.a.Versalitatea lui George Panu a dus în cele din urmă la dispariţia

partidului de pe scena politică. Radicalismul n-a reuşit să croiască unf ăgaş în întreaga evoluţie a vieţii politice din România.

3. Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România

Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România a fostcreat la 31 martie 1893, la Bucureşti. În rândul conducătorilor s-auimpus: Ioan Nădejde, Vasile G. Mostun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan C. Frimu, Mihail Gheorghiu Bujor, Cristian Racovski.Organele centrale de presă au fost: „Munca” (25 februarie 1890 – 23 octombrie 1894), „Lumea Nouă” (2 noiembrie 1894 – 1 octombrie1900), „România Muncitoare” (1 ianuarie – 19 iunie 1902, 5 martie1905 – 11 septembrie 1914), „Lupta zilnică” (12 septembrie 1914 – 15august 1916). Partidul afirma în programul din 1893 că este „repre-

zentantul politic al proletariatului din România” şi că „apăr ă şireprezintă interesele tuturor claselor oprimate ale naţiunii”. El asusţinut un nou model al dezvoltării sociale, bazat pe principiilesocialismului. De pe această platformă Partidul Social – Democrat şi-aconstruit tactica şi strategia, a conceput, în consecinţă, acţiunea şi s-araportat la partidele politice guvernamentale faţă de care se consideraîn opoziţie de principiu. Dincolo de idealul proiectat într-o perspectivă îndelungată, el a elaborat o platformă de revendicări denumite ime-diate, în sensul că se puteau realiza chiar în marginea societăţii date, platformă care avea un pronunţat caracter democrat. Socialismul camişcare politică şi curent de idei n-a reuşit, în condiţiile României,să-şi formeze o bază socială puternică şi să devină un factor influent alvieţii politice. Lipsa unei platforme industriale evoluate şi a unui

proletariat numeros, caracterul dispersat al acestuia, nivelul scăzut detrai, absenţa unei legislaţii ocrotitoare a muncii, lipsa unor tradiţii deorganizare – toate acestea au constituit impedimente în calea formăriiunei ample mişcări socialiste şi sindicale.

Mişcarea socialistă nu a putut să se afirme, în consecinţă, ca ofor ţă parlamentar ă. A reuşit numai la sfâr şitul secolului al XIX-lea să trimită 1-2 deputaţi în Parlament. El şi-a păstrat totuşi o influenţă în



170

rândurile unor categorii de muncitori şi a desf ăşurat o activitate de propagandă prin presă, prin adunări şi mitinguri. Conduita generală a partidului era similar ă cu orientarea Partidelor socialiste şimuncitoreşti din Europa centrală şi apuseană. În 1899, mai mulţi lideriimportanţi ai partidului, supranumiţi „generoşi”, au trecut în Partidul Naţional – Liberal. Cei r ămaşi au încercat să refacă partidul, trecând prin mai multe forme de organizare premergătoare cercurilor

socialiste, a Uniunii socialiste, pentru ca în 1910, să finalizeze efortulde un deceniu, prin reîntemeierea Partidului Social Democrat dinRomânia, ce se declara continuator al vechii r ădăcini socialiste.

În afara partidelor guvernamentale şi parlamentare în viaţa politică românească, s-a manifestat şi tendinţa de a pune bazele unui partid ţăr ănesc, care să r ăspundă pe cât posibil nevoilor adevărate aleţăr ănimii. Iniţiativa întemeierii unei partide ţăr ăneşti a apar ţinutînvăţătorului Constantin Dobrogeanu-Argeşla care s-a alăturat şiAlexandru Vălescu în noiembrie 1892. Organul de presă era „Gazetaţăranilor” (8 noiembrie 1892 – 1899). Organizarea era influentă prin preoţi şi învăţători în unele sate din judeţele Argeş, Muscel, Olt şiVâlcea. Ea nu avea o structur ă de partid. Programul era orientat îndirecţia susţinerii cauzei ţăranilor, prin împroprietăriri din pământurilestatului, drept de vot direct pentru toţi ştiutorii de carte şi indirect pentrutoţi ceilalţi, sau vot universal. Se pronunţă în favoarea domniei legilor,descentralizării administrative, pentru promovarea unei politicieconomice echilibrate ş.a. În 1895, Partida Ţăr ănească a ales doideputaţi în Parlament. După destr ămarea acestei prime structuri de sinestătătoare a ţăr ănimii, în septembrie 1906, acţiunea este reluată deVasile N. Kogălniceanu şi Alexandru Vălescu, redactorul „GazeteiŢăranului”, dar eforturile lor au fost anihilate de marea r ăscoală din anulurmător. În anii premergători primului r ăzboi mondial, susţinătorii ceimai fermi ai ţăr ănimii au fost învăţătorii satelor. Din rândul lor se vaevidenţia învăţătorul Ion Mihalache, devenit preşedinte pe ţar ă aAsociaţiei Învăţătorilor care va porni o nouă organizare a unui partidţăr ănesc de masă, dar izbucnirea r ăzboiului i-a întrerupt activitatea.

IV. PARTIDELE POLITICE DIN PROVINCIILE ROMÂNEŞTIAFLATE SUB STĂPÂNIRE STR ĂINĂ

1. Partidul Naţional Român din Transilvania

Partidul Naţional Român din Transilvania a fost format la12 mai 1881, la Sibiu. Preşedenţia partidului a fost asigurată de:



171

Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma (1882-1883), GeorgeBariţiu (1884-1888), Ioan Raţiu (1889-1890), Vincenţiu Babeş (1890-1902),Gheorghe Pop de Băseşti (1903-1919). În rândul membrilor marcanţi seaflau: Eugen Brate, Iuliu Caroianu, Vasile Goldiş, Vasile Lucaciu,Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop. Organele centrale de presă au fost: „Tribuna” (14 aprilie 1884 – 16 aprilie 1903), „Lupta” (24decembrie 1906 – 1 decembrie 1910), „Românul” (1 ianuarie 1911 – 28

februarie 1916, 26 octombrie – 31 decembrie 1918).Partidul Naţional Român s-a născut din dorinţa naţiunii românedin Transilvania de a-şi apăra propriile interese. El a fost organizatorulşi îndrumătorul luptei împotriva asupririi str ăine, pentru apărareafiinţei naţionale a românilor, de aceea s-a bucurat de un larg sprijin înrândul tuturor categoriilor sociale.

Primele iniţiative organizatorice au apărut ca o reacţie împotrivadualismului austro-ungar instaurat în 1867. La 7 februarie 1869 s-au pus bazele la Timişoara, Partidului Naţional al Românilor din Banat şiUngaria, iar la 7-8 martie acelaşi an, la Miercurea Sibiului s-a creatPartidul Naţional al Românilor din Transilvania. Fiecare dintre celedouă partide îşi avea propria tactică faţă de Dieta maghiar ă. Primul – activismul, al doilea – pasivismul. Două evenimente majore au găsitunificarea mişcării naţionale. Cel dintâi, r ăzboiul pentru independenţă,cel de-al doilea, politica brutală de maghiarizare declanşată deguvernul de la Budapasta. Conferinţa naţională din 12 – 14 mai 1881de la Sibiu a pus bazele Partidului Naţional Român, care a pus la locde frunte în programul său necesitatea redobândirii autonomieiTransilvaniei, la care se adăugau dezideratele esenţiale: introducerealimbii române în administraţie şi justiţie, numirea de funcţionariromâni în teritoriile locuite de populaţia majoritar ă românească,revizuirea legii naţionalităţilor din 1868 ş. a. Această orientare gene-rală aşezată pe linia tactică a pasivismului a fost însoţită de acţiuniorganizatorice şi propagandistice care au urmărit dezvoltarea şi întă-rirea legăturilor permanente cu Ţara, prin conferinţe politice, presă,memorii, prin sprijinirea asociaţiilor şi societăţilor culturale. După alcătuirea unui Memorial în 1882, menit să înf ăţişeze situaţia reală a

românilor din monarhia dualistă, care a avut un larg ecou în opiniaeuropeană, guvernul maghiar a ripostat accentuând tendinţele demaghiarizare: conducerea P.N.R. a trecut la organizarea unei mişcărimai ample şi mai dinamice. Punctul culminant al acesteia a fost în1892, când a fost înaintat Cur ţii de la Viena un Memorandum, ceanaliza în mod cuprinzător situaţia românilor din Austro – Ungaria,



172

dezvăluind inumanele abuzuri şi silnicii ale guvernanţilor. Oficia-lităţile ungare au întemeiat un proces fruntaşilor Partidului NaţionalRomân la Cluj, finalizat cu condamnarea acestora. Dar această mişcare memorandistă a pus într-o lumină vie întreaga solidaritate acomunităţii româneşti, for ţa de afirmare asentimentelor sale identitare,maturitatea conştiinţei naţionale. Etapele ulterioare ale mişcăriimemorandiste au fost, după un relativ reflux al acesteia, etape de

consolidare, de reorientare tactică spre activismul politic, de sporire acapacităţii de afirmare şi a influenţei în mase a P. N. R. În acest sens,Conferinţa naţională a partidului din 1905 a adoptat noul program careînscrie revendicări într-o formulare clar ă şi fermă, precum:recunoaşterea individualităţii politice a naţiunii române şi asigurareadezvoltării sale etnice şi constituţionale, aplicarea în practică a legii cu privire la egala îndreptăţire a naţiunilor asuprite în folosirea limbiimaterne în administraţie, justiţie, şcoală, armată, vot universal,libertatea presei etc. De acum toate bătăliile politice purtate dereprezentanţii P.N.R. în Parlamentul de la Budapesta sau în afara luise revendicau de la acest program. Activitatea deputaţilor a fostdublată şi de raţiuni populare contra legilor tot mai opresive aleguvernanţilor. După declanşarea primei conflagraţii mondiale, Partidul Naţional Român şi-a suspendat activitatea nevrând să se angajeze faţă de autorităţile dublei monarhii. În condiţiile iminentei pr ă buşiri aImperiului austro-ungar la 12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al partidului, întrunit la Oradea, a adoptat Declaraţia care proclamadreptul la autodeterminare al naţiunii române şi necesitatea convocăriiunei Adunări Naţionale care să hotărască viitorul Transilvaniei,declaraţie expusă de Al. Vaida-Voievod în Parlamentul de laBudapesta la 18 octombrie. Constituirea Consiliului Naţional RomânCentral la 12 noiembrie, format dintr-un număr egal de reprezentanţiai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social – Democrat,marca momentul decisiv al trecerii la pregătirea sub toate aspectele aMarii Adunări Naţionale de la Alba- Iulia de la 1 Decembrie 1918, ceva consfinţi actul Marii Uniri.

2. Partidul Naţional Român din BucovinaPartidul Naţional Român din Bucovina a fost înfiinţat la 7 martie

1892. Preşedinţii partidului au fost: Iancu Zota (1893-1896), VarteresPruncul (1896-1897), Iancu Lupul (1897-1899), George Popovici(1900), Iancu Flandor (1908-1910). În rândul membrilor marcanţi seaflau: Modest Grigorcea, Constantin Isopescu, Victor Stârcea, Valeriu



173

Bodnărescu, Constantin Morariu. Organele centrale de presă au fost:„Gazeta Bucovinei” (14 mai 1891 – 6 aprilie 1897), „Patria” (14 iulie1897 – 21 aprilie 1900), „Deşteptarea” (2 septembrie 1900 – noiembrie 1904), „Apărarea naţională” (17 octombrie 1906 – 29 septembrie1908), „Românul” (16 octombrie 1908 – 4 februarie 1909), „Patria”(7 februarie 1909 – 27 noiembrie 1910), „Viaţa nouă” (6 ianuarie1912 – august 1914). Partidul Naţional din Bucovina se declara ca

reprezentant al tuturor categoriilor de români. Doctrinar pleda pentru„menţinerea autonomiei Bucovinei” şi pentru „individualitatea eiistorică şi politică”, pentru autonomia Bisericii Ortodoxe, dezvoltareaînvăţământului în limba română, folosirea limbii române înadministraţie şi organele judecătoreşti ş.a. Acest program a fost reluatşi înnoit în mai multe rânduri şi îmbogăţit în tot cursul activităţii practice a deputaţilor români în Parlamentul de la Viena, în presă şi înîntruniri politice. Un succes important a fost dobândit, imediat după înfiinţarea partidului, la alegerile pentru Dieta Bucovinei, cândromânii au obţinut mai mult de o treime din mandate. Aceasta le-a permis să acţioneze mai organizat în cadrul „Clubului naţional” pentru promovarea programului adoptat. Curând aveau să apar ă şinemulţumiri în rândurile partidului, tinerii politicieni, considerând că activitatea conducătorilor este lipsită de energie, au creat un nou partidcu tendinţe radicale, ce îşi propunea să aşeze „politica partiduluinostru pe baze adevărat naţionale”. Autorităţile austriece adoptă mă-suri aspre în primăvara anului 1899, împotriva românilor, concretizateîn expulzări, restrângerea libertăţii presei, pedepse împotrivastudenţilor ş. a. Dar în august 1900, într-o mare adunare popular ă laCernăuţi, gruparea „românilor tineri” au pus bazele Partidului Poporal Naţional Român din Bucovina, care în fond continua activitateavechiului partid. Acum, se afirmă în rândul deputaţilor din Dietă,Iancu Flandor care formulează critici aspre la adresa guvernuluiBucovinei, pentru starea economică şi socială grea, ca şi pentru politica de deznaţionalizare. În anii următori partidul trece prin situaţiidificile şi este înfrânt în alegerile din 1904, an în care se şiautodizolvă. În octombrie 1908 se constituie Partidul Creştin Social

Român din Bucovina în fruntea căruia este chemat Iancu Flandor. Laînceputul anului următor, acest partid îşi reia numele iniţial de Partidul Naţional Român din Bucovina. Este anul în care deputaţii reuşesc să obţină înfiinţarea unei catedre de istorie naţională la Universitatea dinCernăuţi, al cărei prim titular ajunge istoricul Ion Nistor. Nu vor lipsidisensiunile politice, în anii următori, care uneori aveau să aducă şidivizări de poziţii orientativ-doctrinare: naţională, democratică şi



174

conservatoare. Dar acestea vor fi depăşite şi partidul avea să-şimenţină unitatea şi să acţioneze în interesul românilor până în august1914 când îşi încetează activitatea ca urmare a izbucnirii mariiconflagraţii mondiale.

3. Partidul Naţional Moldovenesc

Partidul Naţional Moldovenesc a fost înfiinţat la 3 aprilie 1917,

la Chişinău. Preşedintele activ a fost Pavel Gore, iar preşedintele deonoare Vasile Stroescu. Printre membrii marcanţi s-au aflat:Pantelemon Halippa, Ioan Pelivan, Teofil Iancu, Ion Buzdugan.

Organul central de presă a fost „Cuvântul moldovenesc” (martie1917 – martie 1918).

Se cuvine a aminti că Basarabia a fost cea mai vitregită parte aspaţiului istoric românesc. Viaţa naţională, aproape stinsă în exterior datorită autocratismului rusesc, crunt şi intolerant, la orice manifestarea libertăţii, se păstra totuşi vie în afundurile sufleteşti ale românilor basarabeni. Scânteile ei s-au aprins o vreme în anii de intensefr ământări ai revoluţiei din 1905-1907 din Rusia. Activitatea publicistică, formele de manifestare culturală şi religioasă, închegareaunor tendinţe politice şi a unor proiecte de acţiune vădeau că sub

învelişul tăcerii se păstrau vii potenţialităţile unei mişcări apte să asigure resurecţia vieţii naţionale.Un deceniu mai târziu, în volbura evenimentelor revoluţionare

din Rusia anului 1917, la Chişinău a putut să se nască acest partid cuun nucleu de intelectuali, la care s-au alăturat oameni din toatecategoriile; de la proprietari până la studenţi şi militari. Deşi nudispunea de o organizare bine conturată, Partidul Naţional Moldove-nesc a acţionat cu succes în direcţia imprimării unei orientări naţionalerevoluţiei din Basarabia în anii 1917-1918, pornind de la ideea că ceadintâi şi cea mai importantă cucerire a revoluţiei ruse era eliberarea popoarelor de sub dominaţia cruntă a Rusiei ţariste. Revendicărilesociale înscrise în program erau condiţionate în mod firesc de cele cucaracter naţional în care la loc de frunte era „dobândirea celei mailargi autonomiii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şieconomice aBasarabiei”. Toate legile privind Basarabia urmau să fieîntocmite şi aprobate de Sfatul Ţării, în concordanţă cu tradiţiilelocale. Se prevedea introducerea limbii române în şcoală, autonomia bisericii şi ţinerea slujbei în limba română, efectuarea serviciuluimilitar în interiorul Basarabiei, formarea de funcţiuni de stat din„sânul poporului şi în limba poporului”.



175

În anul 1917 şi începutul lui 1918, Partidul Naţional Moldo-venesc a fost iniţiatorul şi organizatorul primelor congrese aleostaşilor, învăţătorilor, preoţilor, studenţilor, al cursurilor de învăţătoriîn limba română, al introducerii alfabetului latin. Toate aceste măsuriau creat cadrul favorabil desf ăşur ării evenimentelor din Basarabia careau culminat cu decizia luată de Sfatul Ţării, ca organ reprezentativ deunire cu ţara la 27 martie 1918.

Structurile politice care s-au afirmat în epoca modernă, de la primele grupări închegate la începutul secolului al XIX-lea, până la partidele guvernamentale, parlamentare sau aflate sub opresiunestr ăină, din preajma primei mari conflagraţii mondiale, au oferitoamenilor politici şi în general intelectualilor de cele mai diverseopinii şi tendinţe cadrul de susţinere şi promovare a unor idei, programe în slujba progresului continuu al societăţii româneşti, a cărei primă cerinţă era desăvâr şirea unităţii naţionale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Bulei, Ion, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator , Bucureşti, 1987.

Hurezeanu, Damian, Partide şi curente politice în România în 1821-1918,Bucureşti, 2000.

Scurtu, Ioan; Alexandrescu, Ion; Bulei, Ion; Mamina, Ion, Enciclopedia de

istorie a României, Bucureşti, 2002.R ădulescu-Zoner, Ştefan; Cliveti, Gheorghe; Onişoru, Gheorghe, Şandru,

Dumitru; Stan, Apostol, Istoria Partidului Na ţ ional – Liberal ,Bucureşti, 2000.

Date post:	15-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	nane-dragos
View:	357 times
Download:	0 times

Partidele Politice in Epoca Moderna, Sbarna

Documents