LUCRARE DE LICENTA

1

Cuprins

Introducere

Sectiunea 1 . Consideraţii teoretice cu privire la parlamentarism si

democratie

1.1 Parlamentarismul-un concept cheie

1.2.Notiunea de democratie

1.3.Parlamentarismul in Romania-scurt istoric

Sectiunea 2.Relaţia executiv – legislativ

2.1 Clasificarea sistemelor politice

2.2.Pro si contra actualului bicameralism

2.3.Unicameralismul - solutia optima?

Concluzii

Bibliografie

2

Introducere

"Democraţia este un sistem politic prost, cel mai bun, însă, dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum" - Winston Churchill

Încă din primele decenii ale apariţiei formelor de civilizaţie, oamenii au simţit nevoia

de organizare. Fie că ne gândim la polis-urile specifice Greciei Antice, fie că ne referim la

marile imperii coloniale, sau la marile monarhii absolutiste, putem vorbi fără îndoială de

forme de organizare specifice societăţilor ce s-au născut, evoluat sau conservat de-a lungul

istoriei.

În această succintă lucrare mi-am propus să aduc în discuţie conceptul de democraţie,

privit din perspectiva teoriei politice, observând aspectele sale generale, evoluţia,

problematicile ce i se impun, precum şi provocările ce i se ivesc în orizontul teoretic, dar şi

practic.Democraţia este un fenomen fără îndoială complex, a cărui analiză a provocat

neîncetat de-a lungul timpului filosofi, care au încercat propunerea de modele ideale de

democraţie, istorici, care îi analizează dezvoltarea, ascensiunea sau declinul, sau politologi

care încearcă să ofere răspunsuri şi explicaţii empirice referitoare la fundamentele afirmării,

funcţionării, menţinerii sau răspândirii democraţiei.

Încă de la începuturile dezbaterilor asupra politicii şi a sistemului politic, un rol

important l-a avut discuţia asupra regimului politic şi a formelor de guvernare, preocuparea

pentru descifrarea guvernării şi pentru activitatea de organizare a acesteia, pentru relaţiile

între diversele puteri şi instituţii din cadrul statelor.

Considerăm că aceste concepte sunt deosebit de importante şi dezbaterile asupra lor

foarte actuale, de aceea acest articol îşi propune să se axeze pe studiul conceptelor de

prezidenţialism şi parlamentarism. Este foarte dificil să găseşti o definiţie exhaustivă prin care

să înţelegi termenii de regim politic şi formă de guvernare, nu pentru că ei nu ar fi fost

analizaţi şi comentaţi de-a lungul istoriei intelectuale a omenirii, ci dimpotrivă. Ei au făcut din

cele mai vechi timpuri obiectul analizelor teoretice şi practice, dar până astăzi nu s-a ajuns la

o poziţie comună asupra clasificării acestora. Vom vedea în continuare că unii autori tratează

aceste concepte ca doi termeni diferiţi, alţii realizează o echivalenţă între ei sau chiar cu alte

concepte (ex. Sistem politic).

3

Sectiunea 1 . Consideraţii teoretice cu privire la parlamentarism si

democratie

1.1Parlamentarismul-un concept cheie

Parlamentarismul pare să fie, la o primă vedere, un termen cu multe conotaţii. Dacă

luăm definiţia mai largă a parlamentarismului putem cuprinde astfel toate sistemele care

dispun de un parlament — indiferent ce poziţie şi ce sarcini are parlamentul în sistemul

respectiv. Nazismul a îndeplinit această condiţie, la fel şi Uniunea Sovietică de pe vremea lui

Stalin, Spania condusă de Franco sau România lui Ceauşescu. Democraţiile occidentale

îndeplinesc la fel de mult clauzele acestei noţiuni ca şi ţările în curs de dezvoltare cu sisteme

autoritare. Această accepţiune largă a termenului a ajuns astfel de neutilizat.

”Ar trebui să se vorbească despre parlamentarism doar în contextul sistemelor

democratice. De aceea, trebuie ca mai întâi să deosebim între sistemele democratice şi cele

nedemocratice. Încercările de a delimita ale sistemele democratice de cele nedemocratice sunt

vechi. Ele s-au făcut remarcate încă din antichitate, impulsuri notabile fiind înregistrate mai

ales din partea lui Aristotel. Pe parcursul secolului XIX şi mai ales în secolul XX s-au produs

anumite schimbări care fac ca aceste tipologii mai vechi să devină cu totul impracticabile.

Acea diferenţiere - foarte populară odată - între monarhie şi republică şi-a pierdut astăzi din

forţa de expresie. Cel puţin în ceea ce priveşte marile democraţii occidentale, la ale căror vârf

se mai află şi astăzi monarhi — vezi Marea Britanie, Belgia, Spania, Olanda sau statele

scandinave, şefii statului şi-au pierdut mult din puterea lor de odinioară, deosebindu-se astăzi

de preşedinţii din celelalte sisteme parlamentare doar prin ereditatea funcţiei lor. Pe de altă

parte, nazismul şi stalinismul  — ajutate mult de apariţia mijloacelor moderne de comunicare

în masă — au dezvoltate mecanisme de conducere şi de opresiune care nu pot fi nici ele

comparate cu practicile dictaturilor din trecut. În anii treizeci ai secolului XX au apărut

primele încercări de identificare a particularităţilor regimului nazist şi stalinist. Aceste

încercări au dus la diferenţierea dintre sistemele totalitare, autoritare şi democratice.

În literatura de specialitate, raporturile dintre legislativ şi executiv şi raporturile

intraexecutive (dintre preşedinte şi prim-ministru sau/şi prim-ministru şi membrii guvernului)

au reprezentat o constantă a cercetărilor comparative. În special după 1970, dar mai ales după 4

1990, analiza comparativă a formelor de guvernare a statelor lumii a cunoscut o dezvoltare

puternică, datorată în special noilor transformări la nivel mondial: ne referim la ceea ce

Huntington3 numea „al treilea val de democratizare”, proces în care un număr considerabil de

state din Europa, America Latină, Africa şi, mai târziu, din fostul bloc sovietic au trecut de la

un regim nedemocratic la un regim democratic.”1

” În mod invariabil, trecerea de la un regim nedemocratic la un regim democratic

presupune o perioadă de tranziţie, urmată de o perioadă de consolidare democratică4. Un

element fundamental în aceste procese de transformare a societăţii îl constituie forma de

guvernare asumată normativ, mai exact edificiul constituţional care stabileşte cum este

organizată puterea politică în stat şi care sunt raporturile de putere dintre actorii instituţionali

care reprezintă puterea executivă şi actorii instituţionali care reprezintă puterea legislativă. 

Procesul alegerii unei forme de guvernare de către un stat se înscrie în cadrul mai larg al

problematicii raporturilor dintre cele trei puteri ale statului, aşa cum raporturile dintre cele trei

puteri se înscriu în problematica şi mai largă a funcţionării democraţiilor şi a consolidării

democratice. Discuţiile teoretice cu privire la formele de guvernare şi la aranjamentele

constituţionale din cadrul statelor democratice au urmărit cu precădere identificarea şi

prezentarea diferenţelor dintre parlamentarism şi prezidenţialism sau analiza, din perspectivă

comparativistă, a unuia dintre cele două sisteme.

În ceea ce priveşte parlamentarismul, esenţa acestei forme de guvernare constă în faptul

că parlamentul este suveran. Spre deosebire de formele de guvernare prezidenţiale care

divizează puterea între legislativ şi executiv, parlamentarismul se bazează pe împărţirea

puterii între legislativ şi executiv. Sunt considerate sisteme parlamentare monarhiile

constituţionale şi republicile în care preşedinţii sunt aleşi de către Parlament. Modelul ideal de

parlamentarism este cel al Marii Britanii.

Studiile cu privire la parlamentarism, prezidenţialism şi semiprezidenţialism au urmărit să

definească cele trei concepte, să identifice principalele trăsături ale fiecărei forme de

guvernare şi au analizat practica politică şi dispoziţiile constituţionale din numeroase state ale

lumii, situate pe toate continentele. Scopul fundamental a fost acela de a identifica avantajele

şi dezavantajele fiecărei forme de guvernare, pentru a stabili care aranjament constituţional

1 Dumitru Lepădatu, Politologie, partea a II-a, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1993, pag.64..

5

este mai potrivit pentru consolidarea democraţiei, creşterea stabilităţii şi eficienţei

guvernamentale.

Rezultatele cercetărilor întreprinse nu au fost însă unitare. Unii au considerat că

parlamentarismul are mai multe avantaje decât prezidenţialismul şi, astfel, parlamentarismul

ar fi cea mai potrivită formă de guvernare pentru consolidarea democraţiei.”2

1.2.Notiunea de democratie

„Pentru a face o scurtă trecere în revistă a evoluţiei definirii conceptului de

democraţie, este necesar să expunem ideile unor autori referenţiali în ceea ce priveşte studiul

asupra democraţiei, idei la care subscriu şi eu în realizarea acestei lucrări.

Termenul de democraţie este un concept care a apărut cu aproximativ două mii patru

sute de ani în urmă, în Grecia antică. Acest concept era unul politic, astfel democraţia însăşi

era o democraţie politică. Însa conceptul acesta de democraţie politică a evoluat mult de-a

lungul istoriei, regăsindu-l astăzi într-o formă difuză şi incosistentă ce variază de la stat la

stat, funcţie de nivelul economic, de condiţiile sociale, sau de practicile politice existente. De

aceea, democraţia este greu de definit şi identificat în spectrul politic contemporan. În general,

când vorbesc despre democraţie ca regim politic, cetăţenii obişnuiţi înţeleg acel sistem politic

în care sunt respectate drepturile omului, există alegeri libere universale şi alternanţa la

putere. Dar, atât teoretic cât şi practic, lucrurile diferă în realitate.

Democraţia poate fi definită generic ca referindu-se la cârmuirea populară sau la

suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ, sau la o guvernare participativă

directă, sau chiar la guvenământul de tip republican, sau constituţional, altfel spus la

guvernământul conform legii.”3Sensul etimologic al democraţiei îl putem regăsi în Grecia

antică, aşa cum spuneam şi în rândurile de mai sus, acesta însemnând – foarte simplu –

domnia sau puterea poporului: domnia majorităţii. Bineînţeles, sensul conceptului de

democraţie a suferit numeroase schimbări căpătând diferite forme pe parcursul istoriei, dar

esenţa conceptului a rămas neschimbată.

În diferitele sale forme, putem observa democraţia cu aspectele sale teoretice aşa cum

le găsim în modelul clasic atenian, în ideile lui Rousseau, sau ale lui Marx sau putem observa

2 Idem pag. 60 – 613 Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 153.

6

democraţia aşa cum este ea prezentă în variantele contemporane la Schumpeter, la Dahl, la

Hayek sau Sartori. De menţionat este faptul că la ultimii autori intervine şi influenţează

puternic gândirea politică de tip liberal, teoria democraţiei căpătând astfel o serie de implicaţii

majore. Dar să revenim la ceea ce ne interesează şi să explicăm succint aceste forme şi

aspecte ale democraţiei asa cum au fost ele de-a lungul timpului.

”Trăsătura esenţială a democraţiei ateniene a fost dată de participarea nemijlocită a

cetăţenilor în cadrul procesului decizional necesar gestionării problemelor existente în

comunitate. Participarea directă la viaţa politică a cetăţenilor atenieni cu drepturi politice era

un element esenţial în viaţa acestora. Atenianul nu lua parte la dezbaterile politice doar

ocazional, ci tot timpul când trebuia să fie luată o decizie. În afară de faptul că participarea

directă la viaţa politică era un drept, era şi o obligaţie. Pericle, un om politic de seamă al

Atenei, considera că o „constituţie [...] este numită democraţie deoarece puterea nu este în

mâinile unei minorităţi, ci aparţine întregului popor”4. Pe de altă parte, Platon susţinea că

poporul trebuie cârmuit de către cei mai înţelepţi, pentru că, dacă cetăţenii se vor lăsa ghidaţi

de propriile idei, aceştia vor putea cădea în anarhie, distanţându-se de obiectivele firesc

propuse. Observăm astfel că democraţia specifică Greciei antice se baza pe participarea

ridicată a cetăţenilor la viaţa politică, puterea fiind în mâinile poporului.

Trecând de la antichitate la epoca medievală, democraţia va fi influenţată de apariţia

dreptului natural şi a contractualismului. John Locke vedea guvernarea perfectă obţinută prin

consimţământul dat de cetăţeni pentru cei care au drepturi politice. Prin aceasta se poate

observa o primă încercare de reprezentativitate a cetăţenilor prin democraţie. Pentru Rousseau

conceptul de democraţie avea o semnificaţie diferită, acesta arătând faptul că ideea de

democraţie nu are nicio legătură cu ideea de reprezentativitate politică pentru că „deputaţii

poporului nu sunt şi nici nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu sunt decât mandatarii lui şi nu pot să

hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul în persoană este nulă; nici

nu este lege”5. Rousseau vedea ca cel mai potrivit mod de guvernare, acel mod care permite

tuturor cetăţenilor, prin voinţa generală a comunităţii, să se implice în viaţa politică şi publică,

la elaborarea legilor, în adunări periodice cu un caracter general. Bineînţeles, acest lucru era şi

este în continuare unul aproape imposibil, filozoful francez fiind deseori revendicat atât de

teoreticienii regimurilor autoritare, cât şi de cei ai regimurilor liberale.

4David Held, Modele ale democraţiei, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, p. 30.5 Jean-Jacques Rousseau, Contractul Social, Ed. Moldova, Iaşi, 1996, p.163.

7

La fel ca Rousseau, Marx, care teoretiza o democraţie în care cetăţenii să îşi câştige

libertatea, considera că trebuie să dispară organizarea socio-politică ce ar fi stat la baza

folosirii omului ca pe un instrument, sa dispară clasele sociale, astfel înlăturându-se aşa-zisa

putere de clasă. În genere, acestea erau mijloacele prin care Marx credea că se poate ajunge la

democratizarea deplină a societăţii. Sartori a criticat logica propusă de Marx argumentând că

„dacă descriem comunismul ca „democraţie comunistă” atunci putem spune ca Marx dorea o

democraţie fără stat, care să guverneze singură, fără coerciţie şi fără structuri verticale, fără

probleme de putere sau conflicte de orice fel – pe scurt, îşi imagina cea mai primitivă,

simplistă şi idilică administrare în comun a existenţei comunitare”6.

Variantele contemporane ale democraţiei sunt mai plauzibile şi chiar au fost puse în

aplicare unele dintre ele, sub diferite forme, mai ales după al II-lea Război Mondial şi după

prăbuşirea regimului comunist. Astfel, Schumpeter – adept al unei democraţii de tip elitist,

vede în democraţie un soi de aranjament instituţional ce este pus în practică pentru a se ajunge

la anumite decizii politice, prin care indivizii să dobândească puterea de a decide prin

intermediu unei luptei competitive, scopul fiind acela de a câştiga votul populaţiei.

Sartori susţinea în celebra sa lucrare Teoria democraţiei reinterpretate că, în cele din

urmă, comportamentul politic al indivizilor depinde de ideea generală despre ceea ce este,

ceea trebuie să fie şi ceea ce poate fi democraţia. Când se susţine faptul că un sistem politic

este mai democratic sau mai puţin democratic decât altul, evaluările indivizilor depind de ceea

ce consideră a fi adevărata democraţie. Mulţi teoreticieni au încercat să definească

democraţia exact după comportamentul lor politic, aşa cum arată Sartori.

Tot Sartori ilustrează existenţa democraţiei printr-o condiţionare: dacă relaţia dintre

cei guvernaţi şi cei care guvernează se supune principiului conform căruia statul este în slujba

cetăţenilor, şi nu cetăţenii sunt la cheremul statului, guvernul există pentru popor, şi nu invers

atunci există democraţie. Tot în continuarea acestei idei, Abraham Lincoln intr-un discurs la

Gettysburg din 1863. a oferit o caracterizare memorabilă a democraţiei spunând că aceasta

este „o guvernare a poporului, de către popor, şi pentru popor”. Aceste afirmaţii oferă o

perspectivă sugestivă asupra democraţiei, chiar dacă în literatura de specialitate pare simplistă

în raport cu mecanismele actuale ale democraţiei. Conceptul de democraţie a evoluat, după

cum am precizat, şi sub aspectul politic aceasta poate îmbrăca mai multe forme, având în

vedere faptul că, la fel ca şi politica în general, şi democraţia se bazează pe relaţia dintre

6 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Edit. Polirom, Iaşi, 1999, p. 365.8

guvernanţi şi guvernaţi. Din aceste relaţii putem desprinde cu uşurinţă mai multe tipuri de

democraţie, pe care le vom prezenta succint în cele ce urmează.

Democraţia poate fi privită ca o formă politică ce a demonstrat de-a lungul timpului o

mare capacitate de adaptare la diferite condiţii impuse de istorie, o mare capacitate de

învăţare, precum şi un însemnat potenţial de transformare în timp, funcţie de anumiţi

factori.Din ceea ce am observat în ideile autorilor ce au fost expuse în rândurile de mai sus,

putem afirma că în umbra conceptului de democraţie de alfă ideea de suveranitate a poporului,

sua a majorităţii cetăţenilor: autoritatea supremă în interiorul unei societăţi, trebuie să revină

indivizilor ce formează societatea, şi nu unor elite sau minortăţi oligarhice sau unui singur

individ care să deţină puterea deplină.

Democraţia, aşa cum o vede şi Adrian Paul Iliescu în una din lucrările7 sale, presupune

în ultimă instanţă ca puterea să aparţină demos-ului. James Madison, precizează Iliescu, unul

dintre creatorii democraţiei americane spunea că „poporul este singura sursă legitimă de

putere şi în popor îşi are originea carta constituţională în virtutea căreia primesc împuterniciri

diferitele sectoare ale puterii”.

Cu toate acestea în democraţiile statelor moderne este evident că poporul nu poate

exercita puterea direct şi nemijlocit, de aceea au luat naştere anumite forme de organizare

politică care presupun o anumită „profesionalizare” a politicii. Astfel democraţiile moderne

au început să se bazeze pe o delegare a puterii şi a conducerii de la majoritate (de la demos),

către o minoritate profesională de politicieni. Cu alte cuvinte poporul transferă prin vot

puterea (legislativă şi executivă) unor politicieni aleşi pe o perioadă determinată. Aceştia din

urmă pot fi consideraţi drept „reprezentanţi” ai celor ce i-au ales. De aici şi denumirea unei

prime forme de democraţie: democraţia reprezentativă sau democraţia parlamentară (se mai

numeşte şi aşa deoarece de obicei puterea este transferată prin vot unui organ suprem, şi

anume legislativul care poartă numele de Parlament, Adunare Naţională sau Congres).”8

1.3.Parlamentarismul in Romania-scurt istoric

O prezentare succintă a istoriei parlamentarismului în România

evidenţiază dificultăţile creării statului democratic românesc, în condiţiile

unei societăţi preponderent rurale, care s-a despărţit de tradiţiile

7 Adria-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Edit. BIC ALL, Bucureşti, 2002, p. 148.8 David Held, Modele ale democraţiei, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, p. 30.

9

sistemului feudal târziu şi cu mare greutate. Începuturile sistemului

parlamentar se leagă de chiar istoria formării statului român modern, în

condiţiile în care prin Convenţia de la Paris din 1858, realizată în baza

Tratatului de la Paris din 1856, ce punea capăt Războiului Crimeii, se

stabilea crearea pentru Valahia şi Moldova a câte unei Adunări elective.

” Într-un context politic intern şi internaţional complicat, al intenţiilor

domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a moderniza societatea românească,

dar şi de a o conduce folosind metode cezariste, apare „Statutul

dezvoltător al Convenţiei de la Paris” (1864) care consacră principiul

bicameralismului, prin înfiinţarea Corpului Ponderator, alături de Adunarea

Electivă. Legea electorală introdusă simultan cu instituţia parlamentară de

tip bicameral împarte alegătorii în două categorii, după criteriul averii,

respectiv alegătorii direcţi, categorie în care erau incluse persoanele care

plăteau o contribuţie de cel puţin 4 galbeni, aveau vârste de peste 25 de

ani, ştiau carte, şi alegătorii primari, categorie în care erau incluse

persoanele care nu ştiau carte, dar care îşi plăteau contribuţia la veniturile

statului.

După forţarea abdicării domnitorului Al. I. Cuza, în mod transpartizan

elitele politice paşoptiste au adoptat sistemul parlamentar bicameral,

având ca model Constituţia belgiană din 1831. Parlamentul, alcătuit din

Adunarea Deputaţilor şi Senat devine singurul organ legislativ, având rolul

de a bloca eventuale tendinţe spre autoritarism. Votul cenzitar a fost

menţinut până la finalul Primului Război Mondial. Votul universal, introdus

în noiembrie 1918 a produs schimbări importante în viaţa politică a

României interbelice. Prin Constituţia din 1923 se menţine sistemul

bicameral, se întăresc funcţiile parlamentului, fiind exprimat principiul

separaţiei puterilor în stat. Legea fundamentală din 1923 consacră

principiul monarhiei constituţionale, întărind concepţia potrivit căreia

puterea emană de la naţiune, iar membrii Parlamentului reprezintă

naţiunea. Constituţia Regelui Carol al II-lea, din februarie 1938, care

marchează instituirea unui regim de factură dictatorială, păstrează în mod

formal principiul bicameralismului, dar puterile şi legitimitatea

Parlamentului sunt drastic limitate.

10

După îndepărtarea regimului comunist, prin metoda revoluţionară,

România revine pas cu pas la tradiţiile democratice, bicameralismul fiind

reafirmat prin Decretul-Lege nr. 92 din martie 1990, privind alegerea

Parlamentului şi a Preşedintelui României. Ulterior, Constituţia din 1991

defineşte principiile parlamentarismului românesc şi a organizării sale

bicamerale, prevederi care au fost însă modificate parţial în urma

amendării legii fundamentale din anul 2003.

Spre deosebire de alte state, începuturile sistemului constitutional în Tarile Române sunt

legate de redactarea si sanctionarea Regulamentelor Organice, ulterioare Tratatului de la

Adrianopol din 1829. În primii ani ai deceniului cinci al secolului al XIX- lea un grup de

intelectuali români care si-au desavârsit studiile în Occident (printre care si Ion Câmpineanu)

au început redactarea unui model constitutional care însa a ramas la stadiul de proiect.

Proclamatia de la Islaz din 1848 este considerata drept prima constitutie româneasca.

Spiritul parlamentului bicameral îsi face aparitia în urma Tratatului de la Paris, care a

condus la separarea puterilor în stat, în cadrul caruia puterea legislativa era executata colectiv

de catre Domn si Adunarea Electiva (deputati alesi pe o perioada de sapte ani). Urmatorul pas

în domeniul parlamentarismului este reprezentat de “Statutul dezvoltator al Conventiei de la

Paris”, conform caruia puterile statului erau încredintate domnitorului si Reprezentantei

Nationale, aceasta din urma fiind alcatuit din Senat si Adunarea Deputatilor.

Constitutia din 1866 conserva principiul bicameralismului, desi existau unele voci

(amintim pe I.C. Bratianu), care militau pentru unicameralism. Astfel, legiuitorii erau

Principele si Reprezentanta Nationala (Camera inferioara având prerogative aditionale fata de

Senat, prin dreptul de configurare a bugetului de stat, dupa modelul ulterior al

bicameralismului britanic, unde Camera Comunelor avea largi atributii în materie financiara

si bugetara).”9

Situatia structurala a puterii legislative nu se schimba cu aparitia Constitutiei din 1923,

însa legea fundamentala promulgata de regele Carol al II-lea în 1938 dezechilibreaza balanta

dintre Monarh si Reprezentanta Nationala, în sensul ca forul legislativ are puteri limitate în

comparatie cu Suveranul. Prin Decretul de lege nr. 2278 din iulie 1946 se ajunge la

parlamentarism monocameral, sistem desavârsit prin promulgarea Constitutiei din 1948, care

9 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1998,pag. 123.

11

schimba atât structura cât si denumirea organului suprem legislativ: Marea Adunare

Nationala. Unicameralismul a dainuit pâna la elaborarea si sanctionarea Decretului-Lege nr.

92 din martie a anului 1990, care este un act normativ privind alegerea Parlamentutul si a

Presedintelui României, când dupa o pauza îndelungata, se revine la traditia bicamerala a

forului legislativ românesc (cele doua Camere purtând denumirea de Senat si Camera

Deputatilor).

Fara îndoiala ca în momentul adoptarii Constitutiei din 1991, societatea româneasca nu

era pregatita sa încredinteze întreaga putere legislativa unui Parlament format dintr-o singura

camera, de teama revenirii la o noua forma dictatoriala. Membrii puterii constituante din acel

moment au ajuns la concluzia ca solutia optima este Parlamentul bicameral. Totusi, în

urmatorii ani, îndeosebi dupa promulgarea Constitutiei revizuite în 2003, s-a pus în discutie

necesitatea abolirii bicameralismului, în favoarea unui sistem monocameral.

” Această prezentare sintetică a istoriei parlamentarismului din

România evidenţiază faptul că organizarea bicamerală a puterii legislative

se confundă practic cu procesul de construire a statului român modern, iar

opţiunile dictatoriale sau totalitare s-au manifestat fie prin transformarea

Parlamentului într-o instituţie cu rol ornamental (sub Carol al II-lea), fie

prin organizarea unicamerală a acestuia, simultan cu anihilarea

principiului separaţiei puterilor în stat (perioada comunistă).

12

Sectiunea 2.Relaţia executiv - legislativ

2.1 Clasificarea sistemelor politice

Clasificările curente ale sistemelor democratice, în funcţie de mecanismele

constituţionale care reglementează raporturile între puterea legislativă şi puterea executivă,

recunosc existenţa a două mari categorii de organizări politice: prezidenţiale (prototip SUA)

şi parlamentare (prototip Marea Britanie). În 1980, Maurice Duverger a descris un al treilea

tip de ,,regim” (termen preferat de unii autori, în locul celui de sistem politic), numit semi-

prezidenţial, caracteristic celei de-a cincea Republici Franceze.

Dincolo însă de rigiditatea modelelor teoretice şi de faptul că acestea au mai mult o

valoare didactică, s-a constatat că foarte puţine ţări corespund întocmai uneia sau alteia dintre

tipologii. Practic, numai Statele Unite reprezintă prezidenţialismul autentic şi numai Regatul

Unit parlamentarismul pur. Majoritatea republicilor din Europa (inclusiv Franţa) se

plasează ,,undeva între” cei doi poli teoretici, mai aproape de unul sau de celălalt. Franţa

însăşi este un caz interesant, în opinia unor autori acest sistem comportându-se ca unul

prezidenţial atunci când Preşedintele Republicii şi Adunarea Naţională au aceeaşi culoare

politică şi ca unul parlamentar în cazul coabitării. Continuând nuanţările, ar fi poate mai

sugestiv din punct de vedere constituţional şi politic să spunem, de exemplu, că Federaţia

Rusă este 80% regim prezidenţial şi 20% parlamentar (convenţional, o numim republică de tip

prezidenţial), că Finlanda, Portugalia, Irlanda, Polonia sau România sunt mai aproape de un

13

regim parlamentar decât de unul prezidenţial (oscilând între 50-65% caracter parlamentar),

chiar dacă au preşedinte ales prin vot universal şi le numim republici semi-prezidenţiale, iar

Germania, Ungaria şi Italia sunt foarte aproape de parlamentarismul britanic (80-90%), cu

diferenţa că şeful statului nu dobândeşte această calitate pe linie ereditară ci prin votul

parlamentului, având, în consecinţă, o implicare politică mai consistentă decât suveranul

Regatului Unit. Este evident însă faptul că, dincolo de relativismul ei, exprimarea în procente

nu poate fi decât aproximativă (am folosit aceste valori doar pentru a sugera nuanţele) iar un

asemenea calcul ar complica foarte mult analiza sistemului, producând dificultăţi cu privire la

procedura de cuantificare a caracterului prezidenţial sau parlamentar. Din acest motiv,

preferăm să utilizăm termenul ,,semi-prezidenţial” pentru cele mai multe republici europene,

exceptându-le bineînţeles pe cele care sunt foarte aproape de una din cele două extreme ale

axei.

Să urmărim, în continuare, reperele teoretice care definesc regimul prezidenţial, respectiv

pe cel parlamentar. În opinia lui Arend Lijphart, există trei criterii de comparaţie clare,

unanim acceptate (criterii principale), şi încă trei care ar putea fi luate în considerare, deşi nu

întrunesc consensul abordărilor în materie: criterii secundare (Lijphart, 2000).

Primul criteriu major se referă la răspunderea politică a executivului. Prin executiv, se

înţelege cabinetul sau guvernul condus de un prim-ministru, premier, cancelar sau preşedinte

al consiliului de miniştri (denumiri folosite pentru şeful guvernului în regimurile

parlamentare), respectiv preşedinte în cele prezidenţiale. În cadrul sistemelor parlamentare,

executivul răspunde politic în faţa parlamentului, ceea ce înseamnă că, atât pentru a instala

cât şi pentru a demite un guvern este necesar votul parlamentului: de învestitură în primul

caz, de neîncredere (moţiune de cenzură aprobată) în al doilea caz. În sistemele prezidenţiale,

executivul (în fapt, preşedintele) răspunde politic numai în faţa naţiunii, mandatul său

având durată fixă, precizată în textul constituţiei.”10

Al doilea criteriu face referire la modalitatea de alegere (desemnare) a şefului

executivului. În regimurile parlamentare, şeful executivului (primul-ministru) este desemnat

prin votul membrilor parlamentului, în timp ce în regimurile prezidenţiale şeful executivului

(preşedintele) este ales prin vot universal.

10 Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Editura Institutului European, Iaşi, 2002,pag. 233.

14

A treia diferenţă majoră, în opinia lui Arend Lijphart, constă în caracterul procesului

decizional din interiorul executivului.” Parlamentarismul se asociază cu guverne (cabinete)

colegiale, bazate pe decizie colectivă (explicaţia constă în faptul că fiecare membru al

guvernului se bucură de încrederea parlamentului, în multe cazuri învestirea unui guvern fiind

rezultatul unei coaliţii în care miniştrii reprezintă diferite forţe politice). Prezidenţialismul este

caracterizat, din această perspectivă, de cabinete cu decizie necolegială, unipersonală. În

SUA, de exemplu, membrii executivului (mai concret ai administraţiei prezidenţiale) sunt un

fel de consilieri ai preşedintelui pe probleme specifice, decizia politică aparţinând însă

exclusiv preşedintelui.

În afara acestor trei diferenţe majore, mai pot fi descrise încă trei criterii, pe care Lijphart

le vede secundare. Apartenenţa liderilor politici la executiv şi/sau legislativ este primul dintre

acestea: în sistemele prezidenţiale, nici o persoană nu poate aparţine simultan puterii

legislative şi celei executive (cea mai clară separaţie este în SUA), în timp ce sistemele

parlamentare permit acest lucru (mai mult chiar, în Marea Britanie toţi membrii cabinetului

sunt parlamentari). După unii, această caracteristică a prezidenţialismului ar fi un avantaj şi un

argument pentru o mai clară separaţie a puterilor în stat, alţi autori considerând, dimpotrivă,

că legătura umană şi politic-instituţională realizată prin ,,includerea” cabinetului în forul

legislativ (sau, în funcţie de perspectiva din care privim lucrurile, prin ,,desprinderea” unui

grup din legislativ şi învestirea lui cu atribuţii executive) ar fi în beneficiul unei guvernări mai

eficiente, care poate exprima, într-o manieră coerentă, o voinţă politică majoritară. Cu alte

cuvinte, vorbim despre diferenţa între separarea rigidă a puterilor în cadrul

prezidenţialismului şi separarea suplă a puterilor, combinată cu o intensă colaborare

(interferenţă) a lor, în cazul organizărilor cu caracter predominant parlamentar.

Dizolvarea parlamentului este un alt criteriu care deosebeşte regimurile parlamentare

de cele prezidenţiale. În cazul celor dintâi, şeful executivului (premierul) poate decide

dizolvarea legislativului (pentru a echilibra, constituţional, dreptul parlamentului de a demite

guvernul prin moţiune de cenzură), în timp ce în situaţia a doua, preşedintele nu poate dizolva

parlamentul (ca răspuns la imposibilitatea legislativului de a demite un preşedinte cu

legitimitate democratică).

În fine, al treilea criteriu se referă la structura puterii executive. Parlamentarismul este

asociat cu distincţia între şeful statului (funcţie simbolică, de reprezentare) şi şeful

15

guvernului (care deţine adevărata putere executivă), în timp ce prezidenţialismul presupune

ca preşedintele (şeful statului) să fie în acelaşi timp şi şeful guvernului.

Aceste trăsături constituie, într-o prezentare punctuală, cadrul teoretic general al

regimurilor parlamentare şi prezidenţiale. Întrucât modelele clasice nu reuşeau să acopere o

mare parte a sistemelor politice naţionale (în primul rând Franţa nu corespundea nici unuia

dintre ele, deşi unii autori au considerat a cincea Republică drept una prezidenţială, afirmaţie

valabilă în spiritul, nu şi în litera teoriei!), la începutul anilor `80 s-a simţit nevoia

introducerii unei noi categorii. În acest sens, Maurice Duverger descrie în 1980, aşa cum am

menţionat anterior, ,,regimul semi-prezidenţial”, reconceptualizat în 1992 de Shugart şi

Carey sub denumirea de ,,regim premier-prezidenţial” .

Care este, în principiu, definiţia semi-prezidenţialismului (spunem ,,în principiu” fiindcă

există deosebiri chiar şi între sistemele cuprinse în această categorie)? În esenţă, este vorba de

combinarea alegerii preşedintelui prin vot universal, specifică prezidenţialismului american,

cu răspunderea guvernului în faţa parlamentului, preluată de la modelul parlamentar

britanic. Rezultă, în consecinţă, un executiv dual (compus din preşedintele republicii şi

guvernul condus de un prim-ministru).

Întrebarea pe care o pune Lijphart, în acest caz, lansează o adevărată dezbatere în

interiorul sistemelor semi-prezidenţiale: ,,cine este adevăratul şef al guvernului – preşedintele

sau primul ministru? Preşedinţii austriac, islandez şi irlandez sunt slabi, deşi sunt popular

aleşi, şi aceste trei democraţii operează mai mult ca sistemele parlamentare ordinare. Acelaşi

lucru se aplică şi în cazul Portugaliei […] Cazul francez este mai problematic.” (Lijphart,

2000)”11

De ce este cazul francez mai problematic? Explicaţia rezidă în discrepanţele apărute între

prerogativele constituţionale ale preşedintelui, importante dar nu decisive, şi influenţa politică

reală a şefului statului, care are ultimul cuvânt în numeroase ,,situaţii guvernamentale”. Aşa

cum vom vedea la analiza detaliată a puterii executive în diferite sisteme, preşedintele francez

nu are dreptul (teoretic) de a revoca primul-ministru, dar recurge frecvent la această practică

politică, în special atunci când are majoritatea parlamentară de partea sa şi este considerat

liderul de facto al executivului. De altfel, autori francezi reputaţi precum Raymond Aron sau

Maurice Duverger apreciază că Franţa se comportă ca sistem prezidenţial sau ca sistem

11 Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţionalcomparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 21 – 22.

16

parlamentar, în funcţie de relaţia preşedintelui cu majoritatea din Adunarea Naţională.

,,Preşedintele Republicii este autoritatea supremă atâta timp cât are majoritatea în Adunarea

Naţională; dar el trebuie să abandoneze realitatea puterii în favoarea primului ministru,

dacă vreodată un alt partid decât al său are majoritatea în Adunare” (Aron, 1982). Din

1962, când a fost introdusă –prin referendum- alegerea preşedintelui francez prin vot

universal, au existat mai multe perioade de coabitare: 1986-1988 (preşedinte Mitterand -

premier Chirac), 1993-1995 (preşedinte Mitterand – premier Edouard Balladur), respectiv

1997-2002 (preşedinte Chirac – premier Lionel Jospin).

”Influenţa suplimentară, non-constituţională, a preşedinţilor asupra sistemelor semi-

prezidenţiale decurge fie din asocierea unei majorităţi parlamentare de aceeaşi culoare

politică, fie din personalitatea puternică şi prestigiul social al preşedintelui (de exemplu,

generalul Charles de Gaulle, care îşi impunea voinţa prin practica referendumului, sau Urho

Kekkonen în lunga sa preşedinţie finlandeză, între 1956-1981, în timpul căreia a recurs la

demiterea primului ministru fără să aibă această prerogativă şi fără măcar să fie contestat!)

sau, pur şi simplu, din tradiţia puterilor nelimitate ale şefului statului (Rusia, Turcia, ţările

din Europa Centrală şi de Est).

Combinând aceste variabile cu particularităţile constituţionale ale republicilor semi-

prezidenţiale europene, rezultă o diferenţiere a intensiţătii rolului preşedintelui. Duverger face

chiar o paralelă între puterea constituţională a preşedintelui şi puterea reală, decurgând din

practica vieţii politice în ţara respectivă. Se constată, din tabelul prezentat, că sunt situaţii în

care un preşedinte relativ puternic din punct de vedere constituţional are o pondere scăzută în

practică (Islanda), şi situaţii inverse, în care influenţa efectivă a preşedintelui este mai mare

decât ar rezulta strict din textul constituţiei (Franţa).

Din păcate, analiza lui Duverger nu ,,prinde” noile republici semi-prezidenţiale din ţările

postcomuniste (Polonia, România, Bulgaria, Federaţia Iugoslavă etc.), dar şi aici s-ar putea

observa, cu siguranţă, decalaje importante între cele două planuri, cu un plus de influenţă al

Preşedintelui în practica politică. Referindu-ne strict la situaţia din România, putem sesiza cu

uşurinţă că influenţa politică a preşedintelui, foarte mare la începutul anilor `90 (când

România se comporta mai degrabă ca o republică prezidenţială), a început să scadă spre

sfârşitul deceniului, în timpul mandatului lui Emil Constantinescu, şi (fenomen interesant dar

nu lipsit de explicaţii) continuă să scadă şi după 2000, deşi preşedinte a redevenit Ion Iliescu.

Putem deduce de aici că, în afara factorilor menţionaţi, mai pot acţiona şi alţii: contextul

17

politic, apropierea de final a ultimului mandat constituţional al preşedintelui, personalitatea

primului ministru, eventuale transformări survenite în cultura politică etc.

Să urmărim acum câteva aspecte specifice legate de funcţionarea sistemelor

prezidenţiale şi parlamentare, despre care am afirmat că reprezentau, înainte de

conceptualizarea modelului semi-prezidenţial, reperele clasice în definirea şi compararea

sistemelor politice.12

Stabilitatea executivului reprezintă una dintre cele mai importante caracteristici ale

guvernământului de tip prezidenţial. Durata fixă a mandatului primit în alegeri de şeful

executivului, durată prevăzută în textul constituţiei, face ca preşedintele SUA să nu poată fi

înlăturat din funcţie de către Congres (decât în condiţii excepţionale, prin procedura numită

impeachment, dar nici atunci pentru prestaţia sa politică), în timp ce şefii executivelor din

Marea Britanie şi Germania răspund politic în faţa parlamentelor din ţările lor, putând să-şi

piardă funcţia oricând, dacă majoritatea membrilor legislativului doresc acest lucru. Riscul

unei eventuale instabilităţi guvernamentale, oricum puţin probabilă în condiţiile unor culturi

politice responsabile, este diminuat prin procedura ,,votului de neîncredere constructiv”,

prevăzut în constituţiile din Germania şi Spania. Acest tip aparte de moţiune de cenzură

implică, pentru demiterea guvernului, nu numai formarea unei majorităţi parlamentare

împotriva cabinetului (condiţie suficientă în cele mai multe sisteme politice din Europa) ci şi

o alternativă concretă pentru noul guvern, adică un candidat pentru funcţia de prim-ministru

care să întrunească acceptul ,,moţionarilor”. ”Fireşte, a doua condiţie este mult mai greu de

îndeplinit decât prima, necesitând negocieri prelungite între putere şi opoziţie pentru găsirea

unui înlocuitor, ceea ce face ca demiterea cabinetului în exerciţiu să devină un eveniment

extrem de rar. Spre exemplificare, ultima dată când procedura votului de neîncredere

constructiv a fost aplicată cu succes în Germania a fost în 1982, când Helmut Kohl l-a înlocuit

pe cancelarul Schmidt.

În comparaţie cu prezidenţialismul, regimurile parlamentare par să instituie instabilitatea

executivului (datorată răspunderii politice pe care guvernul o are în faţa legislativului şi

posibilităţii demiterii cabinetului prin moţiune de cenzură), caracteristică mai mult teoretică

decât practică, aşa cum am văzut. Totuşi, mergând pe linia teoriei constituţionale,

instabilitatea executivului conduce, în mod firesc, la flexibilitatea sistemelor parlamentare,

12 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, volumul 2, Editura Nemira, Bucureşti,1996, pag. 376.

18

cu o relaţie mult mai ,,sensibilă” între executiv şi legislativ, cu interferenţa, colaborarea sau

confruntarea lor directă. Vorbim inclusiv de posibilitatea unui conflict între cele două puteri,

pentru că nu numai parlamentul poate demite cabinetul, dar şi executivul poate dizolva

legislativul, provocând alegeri anticipate.

Rigiditatea, respectiv flexibilitatea regimului se vede cel mai bine în timpul crizelor,

reflectând modul în care sistemul în cauză reuşeşte să depăşească, practic, diferitele tipuri de

crize cu care se confruntă. Regimurile prezidenţiale depăşesc foarte greu crizele politice

generate de contestarea preşedintelui, datorită rigidităţii de care vorbeam, iar încercările de

a-l înlătura din funcţie pe şeful executivului capătă accente dramatice. Fie că preşedintele

demisionează (lucru nemaiîntâlnit de la gestul lui Nixon din 1974, în urma ,,Afacerii

Watergate”), fie că refuză iar Camera Reprezentanţilor începe procedura de punere sub

acuzare ca primă etapă din impeachment (vezi scandalul Clinton - Monica Lewinski), întregul

sistem politic suferă un cutremur de proporţii în care acuzaţiile, anchetele, capetele sacrificate

sau ,,dezvăluirile senzaţionale” din presă afectează însăşi credibilitatea democraţiei şi a

concepţiei politice americane. Dimpotrivă, în cazul regimurilor parlamentare, crizele

politice sunt mai puţin dramatice şi durează, de obicei, mai puţin, soldându-se cu alegeri

anticipate sau cu schimbarea cabinetului. Sunt cunoscute chiar exemple de democraţii stabile,

consacrate (vezi Italia postbelică) în care căderea guvernului aproape că nu mai miră pe

nimeni –au fost 54 de asemenea crize guvernamentale după 1945 încoace!- iar sistemul, în

ansamblul său, nu are prea mult de suferit, nici ca performanţă, nici ca şi credibilitate.

Complementaritatea regimurilor prezidenţiale şi parlamentare se regăseşte şi în

modalitatea de alegere a şefului executivului, aşa cum am văzut în criteriile formulate de

Lijphart. Alegerea prin vot universal (direct sau indirect) a preşedintelui, respectiv

desemnarea de către parlament a premierului stau la originea tuturor celorlalte caracteristici

menţionate anterior, de care se leagă în mod logic. Legitimităţii democratice a preşedintelui

SUA i se opune răspunderea politică a premierului britanic în faţa Parlamentului, prima

situaţie conferind independenţă constituţională şi un mandat de patru ani asigurat (cu

posibilitatea ca naţiunea americană să mai acorde încă un mandat preşedintelui, dacă se

consideră mulţumită de prestaţia acestuia), a doua situaţie echivalând cu o permanentă ,,dare

de seamă” a cabinetului în faţa legislativului şi cu necunoaşterea, practic, a duratei

mandatului, care poate fi oricând întreruptă prin voinţa majorităţii parlamentarilor.

19

Care din cele două situaţii este mai democratică şi mai eficientă? În privinţa primei părţi a

întrebării, este limpede că alegerea şefului executivului de către popor stă sub semnul

principiilor fundamentale ale democraţiei, presupunându-se că cetăţenii ştiu pentru cine

votează şi de cine doresc să fie reprezentaţi. Din fericire (sau din păcate?) personalizarea

politicii în era televiziunii face ca alegătorii să fie bombardaţi cu imagini ale candidaţilor,

confecţionate în laboratoarele profesioniste ale unor agenţii specializate. Acesta este un lucru

bun şi un lucru rău în acelaşi timp: bun pentru că ar trebui să asigure, în mod normal, o mai

atentă cunoaştere a candidaţilor, o legătură directă între candidat şi alegător şi

responsabilizarea candidatului ales, rău pentru că introduce în ecuaţia votului multe variabile

subiective (notorietatea şi charisma candidatului, factor care favorizează ,,vedetele” în faţa

unor candidaţi necunoscuţi, tineri dar poate mai bine pregătiţi, forţa financiară a grupului de

interese din spatele candidatului, capacitatea tehnică a staff-ului de a pune în valoare punctele

tari ale prezidenţiabilului şi de a distruge imaginea contracandidatului). În plus, odată ce a

fost ales, preşedintele va conduce administraţia timp de patru ani, indiferent că o face bine sau

rău, că înşeală sau confirmă aşteptările celor care l-au votat. Legitimitatea democratică pe care

a câştigat-o în alegeri este suficientă pentru a-l instala la conducerea executivului pe durata

întregii legislaturi.„13

De partea cealaltă, votul în favoarea unor opţiuni politice majore, consacrate, clar

conturate din punct de vedere doctrinar (de exemplu: opţiunile conservatoare, laburistă sau

liberal-democrată în Marea Britanie, opţiunile creştin-democrată, social-democrată sau

liberală în Germania), dă o direcţie politică bine definită pe durata legislaturii, urmând ca

executivul să pună în aplicare această opţiune politică. Dacă o face bine, are încrederea

parlamentului, dacă se depărtează de programul iniţial, pierde încrederea parlamentului şi un

alt cabinet îi va succeda, cu misiunea de a îndrepta lucrurile în direcţia dorită de majoritatea

parlamentară.

În privinţa celei de-a doua părţi a întrebării, legată de eficienţa guvernării, personal cred

că nu se poate identifica o regulă strictă privind asocierea vreunui mod de alegere a şefului

executivului cu eficienţa crescută a cabinetului pe care acesta îl conduce, şi într-un caz şi în

celălalt istoria consemnând prestaţii excepţionale şi eşecuri lamentabile. Până la urmă,

rezultatul depinde în mare măsură de inspiraţia şi responsabilitatea cu care partidele

americane îşi desemnează candidaţii la Preşedinţie, iar în Europa de felul în care marile

13 Giovanni Sartori, Ingineria constituţională comparată, Editura Mediterana 2000,Bucureşti, 2002, pag. 97 – 100

20

partide îşi aleg (în interiorul lor) liderul care va prelua, după alegerile parlamentare, şefia

guvernului.

Separaţia puterilor este un alt criteriu care deosebeşte regimurile prezidenţiale de cele

parlamentare. Rigidă în primul caz, suplă în cel de-al doilea, separaţia puterilor exprimă, în

practica politică, raporturile executiv-legislativ din perspectiva limitării atribuţiilor conferite

fiecăreia dintre ele. Aşa cum am afirmat în primul capitol, şcoala constituţionalist-federalistă

americană a instituit cea mai exigentă separare a responsabilităţilor executive de cele

legislative, punând în practică istoricul checks and balances. Acuzat la început de

posibilitatea provocării unor blocaje în luarea deciziilor, criticat dar şi apreciat deopotrivă de

autori consacraţi, principiul checks and balances a confirmat în ultimii două sute de ani

speranţele care s-au pus în el, prin instituirea unui sistem profund democratic, a cărui

principală preocupare tinde să fie limitarea continuă şi reciprocă a puterilor politice, fie ele de

natură executivă sau legislativă. Pentru a exemplifica temerile şi speranţele legate de separaţia

foarte strictă a prerogativelor în sistemul american, menţionăm afirmaţiile lui

Bagehot: ,,mutuala independenţă conduce la un mutual antagonism între executiv şi

legislativ”, respectiv Montesquieu: ,,prin forţa lucrurilor…ele vor fi obligate să se mişte în

concert”. (Montesquieu, 1964)

”În regimurile parlamentare, separaţia puterilor este acceptată din punct de vedere

constituţional, dar sistemul politic este astfel construit încât cabinetul şi parlamentul sunt puse

în situaţia de a interfera intens, de a colabora şi (câteodată) de a-şi aplica măsuri punitive,

mergând până la demiterea guvernului prin moţiune de cenzură sau dizolvarea forului

legislativ de către şeful executivului. Din acest punct de vedere, viaţa politică în sistemele

parlamentare este mai activă, mai intensă, mai tumultuoasă. În Europa (dominată de

sisteme parlamentare şi semi-prezidenţiale) se face mai multă politică decât în SUA,

partidele sunt mai influente, mai puternice, dialogul guvern-parlament este o componentă

importantă a politicii de zi cu zi. Dincolo de Atlantic, cultura politică pragmatică, simplă

şi ,,expeditivă” a americanilor pune accentul mai mult pe aspectele executive ale politicului,

pe prestaţia individuală a politicienilor şi mai puţin pe voinţa sau disciplina de partid.

Numărul partidelor este un factor important de care depinde formarea cabinetului, relaţia

executiv-legislativ şi apoi modul în care se realizează separaţia puterilor, acest număr fiind la

rândul său influenţat, aşa cum vom vedea în capitolul consacrat partidelor, de sistemul

electoral al ţării respective. În sistemele bipartidiste, caracteristice ţărilor cu vot majoritar

21

uninominal (SUA şi Marea Britanie) funcţionează regula ,,câştigătorul ia totul” (sau, după

exprimarea preferată de britanici, `first past the post’, adică funcţia este câştigată de cel care

trece primul ,,linia de sosire”), în timp ce în sistemele multipartidiste de tipul Germaniei

(rezultate din sisteme electorale cu reprezentare proporţională) întâlnim o dispersie a

reprezentării parlamentare, ceea ce provoacă o încordare a relaţiei parlament-cabinet.

Fireşte, un guvern se simte mult mai bine şi este mult mai stabil într-un sistem bipartidist, în

care dispune de o majoritate parlamentară clară, formată de propriul partid. Aşa se face că în

Regatul Unit premierul îşi impune voinţa politică fără probleme, atât în cabinet cât şi în

parlament, fiind liderul partidului majoritar. Într-un asemenea sistem, după alegeri, elita

partidului câştigător (reprezentată de miniştrii cabinetului nou format) adoptă strategia

guvernamentală şi elaborează politicile sectoriale, în timp ce colegii lor de partid, care ocupă

locurile din spatele sălii (backbenchers), nu îndeplinesc decât o simplă formalitate, votând

disciplinat pentru a aproba voinţa executivului. Opoziţia, în acest caz, foloseşte tribuna

parlamentului doar pentru a exprima public alte opţiuni politice şi pentru a se pregăti în

vederea viitoarelor alegeri.

Mult mai complicate sunt lucrurile într-un sistem multipartidist de tip european-

continental, rezultat dintr-o formulă electorală proporţională sau mixtă. Cum nici un partid nu

obţine, de obicei, majoritatea absolută în parlament, devine necesară formarea unei coaliţii

de 2-3 partide, câteodată şi mai multe, în funcţie de gradul de fragmentare a spectrului

parlamentar. Guvernele de coaliţie sunt supuse ,,stresului” politic intern şi unor presiuni

parlamentare incomparabil mai mari, supravieţuirea lor fiind condiţionată de negocieri lungi

şi complicate, în care fiecărei părţi trebuie să i se dea satisfacţie. În acest caz, guvernului nu-i

este îngăduită nici o marjă de libertate, programul coaliţiei fiind legea de urmat, iar de

impunerea categorică a voinţei cabinetului în faţa parlamentului (aşa cum se întâmplă în

Marea Britanie) nici nu poate fi vorba. Guvernele de coaliţie sunt întâlnite în majoritatea

covârşitoare a ţărilor europene.

Concluzionând, vom spune că relaţia executiv-legislativ reprezintă elementul

fundamental care, alături de sistemul electoral, defineşte portretul regimurilor parlamentare,

semi-prezidenţiale sau prezidenţiale. Fără a formula judecăţi de valoare în privinţa celor trei

tipuri de regimuri democratice, autorul se limitează la a arăta că fiecare dispune de virtuţi şi

puncte vulnerabile, că fiecare din ele, pentru a fi performant, trebuie să intre în rezonanţă cu

matricea culturii politice dominante, că interdependenţa instituţii politice - cultură politică

este motorul dezvoltării, eficientizării şi modernizării oricărei democraţii.

22

2.2.Pro si contra actualului bicameralism

Calitatea unei democraţii este dată atât de reprezentativitatea

instituţiilor cât şi de eficacitatea lor, reală şi percepută. Între

reprezentativitatea şi eficienţa unei instituţii politice se stabileşte un

raport dinamic, în sensul în care o slabă eficacitate, fie ea chiar şi

percepută, are efecte şi asupra reprezentativităţii (a celei politice în

principal). Rezultatul slabei reprezentativităţi politice a instituţiei

parlamentare va avea, mai devreme sau mai târziu, şi consecinţe

constituţionale, în sensul adaptării sistemului politic la cerinţele

electoratului. În urma referendumurilor consultative din anul 2009 privind

trecerea la parlamentul unicameral şi reducerea numărului total al

parlamentarilor la maxim 300, societatea românească se află în

faţa unor opţiuni importante privind structura regimului său politic.

Premisa corectă de la care trebuie plecat în reforma regimului politic

din România trebuie să fie aceea că eficienţa instituţiei parlamentare este

condiţionată de mai mulţi factori. Depinde de raporturile dintre majoritate

şi minoritate, de stabilitatea politică a relaţiilor dintre putere şi opoziţie.

De asemenea, este determinată de mecanismele şi regulile organizării şi

funcţionării Parlamentului şi, nu mai puţin important, de profesionalismul

şi etica parlamentarilor. Aşadar, analiza instituţiei parlamentare nu poate

fi rezumată la disputa unicameralism versus bicameralism, ci ea trebuie să

cuprindă şi elemente privind modul de îndeplinire a misiunilor pentru care

a fost creată. Dacă în acest capitol ne propunem să răspundem la

întrebarea „România are nevoie de un parlament unicameral sau de unul

bicameral?”, în capitolul al doilea studiem instituţia parlamentară din

perspectiva interacţiunilor sale cu puterea executivă.

” Importanţa Parlamentului în procesul legislativ este ilustrată nu doar

prin faptul adoptării proiectelor de legi cu care este sesizat de Executiv,

cât şi prin posibilitatea, ce-i este recunoscută, de iniţiativă legislativă prin

intermediul propunerilor avansate de deputaţi şi senatori (art.73). În alţi

23

termeni, Parlamentul, spre deosebire de puterea judecătorească, nu este o

putere “pasivă” ce reacţionează la sesizarea unui terţ, ci, dimpotrivă,

poate decide şi prin autoinvestire. Competenţa normativă a Parlamentului

nu se limitează la adoptarea de legi,

întrucât prin Constituţie (art.64) intră în atribuţia Parlamentului adoptarea

de hotărâri şi moţiuni.

În comparaţie cu alte sisteme politice, instituţia controlului

parlamentar asupra Executivului este atrofiată în România. Miniştrii nu

răspund cu adevărat în faţa Parlamentului,

decât în mod colectiv, prin instituţia drastică a moţiunii de cenzură.

Moţiunile simple sunt folosite şi pentru a compensa ineficienţa întrebărilor

şi interpelărilor. Primul ministru nu se prezintă decât sporadic în faţa

Parlamentului pentru a răspunde întrebărilor parlamentarilor

În legătură cu reprezentativitatea instituţiei parlamentare, legea

fundamentală consacră atât organe direct reprezentative cât şi organe

indirect reprezentative, stabilind o “ierarhie” a

celor dintâi. Astfel, art.58 din Cosntituţia României declară Parlamentul

„organ reprezentativ suprem al poporului” detaşându-l de alte organe

alese prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat. În primul rând de

Preşedintele României, instituţie în legătură cu care nu mai este utilizat

adjectivul „suprem”. Parlamentul şi Preşedintele României beneficiază de

o paritate de legitimitate determinată de alegerea potrivit aceloraşi

criterii, dar această posibilă contradicţie este rezolvată în textul

Constituţiei prin neadmiterea suprapunerii (ci doar a conlucrării)

atribuţiilor Parlamentului cu cele ale Preşedintelui României şi nici ale

acestor autorităţi publice cu cele ale Guvernului.”14

Din dorinţa de a împiedica eventualele excese revoluţionare ale unei

Camere, Legea fundamentală a României din 1991 a creat un parlament

repetitiv, prin existenţa a două adunări simetrice în competenţe. Iar când

între cele două Camere există divergenţe, procedura medierii instituie

ad-hoc o a treia Cameră.

14 Alexandru Athanasiu, „Parlamentul”, in Sfera Politicii, ianuarie 199424

Potrivit textelor constituţionale şi legilor electorale din România,

metoda de alegere este

similară pentru cele două Camere, prin vot universal, direct şi secret. Deşi

ideea iniţială, cuprinsă în Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990, era ca

Senatul să reprezinte judeţele, în practică, nu există nicio diferenţă în

modul de alegere şi reprezentare între senatori şi deputaţi,

în afara normei de reprezentare mai mare pentru senatori. Competenţele

celor două Camere au

fost până la modificarea Constituţiei din 2003 identice. De asemenea,

durata mandatului tuturor parlamentarilor este aceeaşi: patru ani. Formula

de organizare a sistemului parlamentar din România este denumită, din

aceste motive, bicameralism perfect, sau simetric. România

reprezenta astfel un caz unic în Europa, formula de organizare a

parlamentului fiind aceea în

care Camerele nu se pot echilibra în mod real între ele, deoarece aveau

aceleaşi competenţe şi

sunt conduse de aceeaşi majoritate parlamentară.

Constituţia modificată în 2003 include şi prevederi pentru

departajarea competenţelor celor două Camere, fără a depăşi însă stadiul

bicameralismului simetric. Prima schimbare adusă este cea referitoare la

ordinea sesizării Camerelor, Constituţia realizând o ierarhizare a acestora.

Camera Deputaţilor are calitatea de primă Cameră sesizată în

domeniul proiectelor de legi şi propunerilor legislative pentru ratificarea

tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce

rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele

legilor organice în privinţa contenciosului administrativ, organizarea şi

funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor

judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, organizarea

generală a învăţământului etc. (art.75). De asemenea, Guvernul îşi

exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către

Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată (art.74, al.3).

A doua modificare importantă este limitarea timpului în care prima

Cameră sesizată trebuie să se pronunţe, în termen de 45 de zile. Pentru

25

coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile.

În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau

propunerile legislative au fost adoptate din oficiu, fără dezbatere (art.75,

al.2).

Parlamentul României, în forma sa bicamerala, are cu siguranta anumite avantaje, unele

chiar motivând alegerea adunarii legiuitoare constituante din 1991. În primul rând, se poate

vorbi despre evitarea concentrarii puterii în Parlament prin împartirea ei între doua Camere,

care datorita similitudinii lor, se împiedica reciproc în impunerea vointei într-un mod

autoritar. Altfel decât într-un parlament bicameral, în care una dintre camere îsi poate impune

vointa în detrimentul celeilalte, bicameralismul egalitar din România îsi propune în esenta

realizarea unui echilibru între cele doua forte.

În al doilea rând, calitatea normelor juridice adoptate de Parlament creste datorita

deliberarii succesive în cele doua camere (dublu examen).Practic, e preferabila o “complicatie

folositoare unei simplitati daunatoare”.

În al treilea rând, separarea puterilor în stat e mai bine asigurata de un Parlament

bicameral. Acest aspect se desprinde din însasi definitia parlamentului bicameral, care

porneste de la premisa ca autoritatea legiutoare a tarii este “separata” în doua camere. Acest

aspect nu este lipsit de consecinte, controlul asupra executivului, de exemplu, realizându-se

mult mai eficient prin doua camere decât prin intermediul uneia singure. Pe de alta parte,

totusi, bicameralismul prezinta o serie de dezavantaje în ceea ce priveste modalitatea de

elaborare si adoptare a legilor. Sistemul bicameral din România are ca efect îngreunarea

procesului legislativ datorita procedurii anevoiase de adoptare a legilor, fiecare propunere

legislativa trecând prin fiecare camera a Parlamentului. Acest aspect nu raspunde cerintelor

societatii în procesul de globalizare, care impune adoptarea rapida a legilor, la fel cum nu

raspunde nevoii de a institui într-un timp cât mai scurt norme menite sa aduca solutii

problemelor care nu suporta amânare. Daca avem în vedere, de exemplu, criza financiara si

economica actuala, consideram ca solutiile ce se impun în materie legislativa trebuie adoptate

fara niciun fel întârziere.

În alta ordine de idei, absenta unor diferente efective de atributii între Camere face ca

efectul de ponderare dorit de legiuitorul constituant sa fie redus si aproape inexistent,

separarea organica a Parlamentului fiind, din acest punct de vedere, artificiala. Din aceasta

26

perspectiva, Parlamentul României are doar formal o structura bicamerala, dar în esenta

functioneaza la fel ca un parlament cu o singura camera.”15

2.3.Unicameralismul - solutia optima?

Asa cum am mentionat anterior, unicameralismul a fost recent invocat de figuri de pe

scena politica româneasca, acestia facând apel la simplitatea sa si justificarea deplina a

aplicarii sale într-un stat unitar precum România. In timp ce bicameralismul este inerent

statelor federate (a se vedea celebrele exemple ale S.U.A., Germaniei sau Elvetiei), acesta este

stramutat inutil intr-un stat unitar, unde avantajele sistemului bicameral sunt evident

surclasate de functionalitatea monocameralismului.În România, bicameralismul este apreciat

de unii specialisti ca fiind distorsionat si hibrid din urmatoarele doua motive: desi pentru a se

putea vorbi de un bicameralism clasic este nevoie ca fiecare camera sa aiba atributii proprii,

precum si alegerea lor sa se realizeze pe baza unor criterii distincte, conform Constitutiei tarii,

niciuna din aceste diferentieri nu sunt respectate. In ciuda faptului ca unele voci sustin

vehement trasaturile pozitive ale bicameralismului în context autohton (evitarea concentrarii

puterii in mâinile unui pol politic, îmbunatatirea calitatii procesului legislativ si controlul

eficient asupra executivului), acestea ignora lipsa substantiala de atributii concret diferite

pentru cele doua Camere, care îsi înclina activitatea spre un bicameralism egalitar si costisitor.

Natura elitista a “Camerei Superioare”, prezenta în multe state cu parlament bicameral este

inexistenta in România, iar notele discordante între cele doua Camere parlamentare sunt

aproape insesizabile: Senatul este mai restrâns sub raport numeric decât Camera Deputatilor;

exista o diferenta între vârsta minima pentru ocuparea unui fotoliu de senator (33 de ani),

respectiv de deputat (23 de ani). Pentru a simula imperturbabila functionalitate a

bicameralismului, art.75 din Constitutie realizeaza o distribuire între cele doua Camere a

materiilor susceptibile de legiferare, precum si o inopinata împartire a dezbaterii si adoptarii

proiectelor de lege sau a propunerilor legislative într-o “prima”, respectiv o “a doua” lectura.

”Teoretic, se urmareste astfel celeritatea procesului legislativ si înlaturarea anevoioasei

proceduri de mediere ce poate surveni în caz de dezacord. La o privire mai atenta însa, se

15 Juan Linz, „Presidential or Parliamentary Democracy: Does It Make a Difference?”, înJuan Linz şi Arturo Valenzuela (eds.), The Failure of Presidential Democracy. Baltimore:The Johns Hopkins University Press, 1994, pp. 6-22.

27

observa ca aceste prerogative distincte conduc la unele concesii greu de admis. Spre exemplu,

mecanismul functional îndrituieste Camera sezizata în prima lectura sa se pronunte într-un

termen general de 45 de zile; în caz de depasire a acestui termen, se considera ca proiectul de

lege sau propunerea legislativa a fost adoptata în camera respectiva, urmând sa fie trimisa în

cea de-a doua Camera pentru o decizie definitiva. În acest caz, vointa uneia dintre camere

ramâne paradoxal neexprimata, Parlamentul functionând ca unicameral. Un alt oximoron al

bicameralismului ramâne acordarea unei protectii egale atât deputatilor, cât si senatorilor, în

materie de incompatibilitati si imunitati parlamentare.

Nu degeaba se pune problema (in)utilitatii bicameralismului într-un stat care tine cu

dintii de traditia anacronica a sistemului bicameral conservat de Constitutiile adoptate pâna în

1948. Paranteza din perioada comunista (atunci când, asa cum am mentionat anterior, unicul

organ legislativ era Marea Adunare Nationala, a carei functionare independenta a fost desigur

contestata) este unul din argumentele ridicate de politicieni împotriva reinstaurarii

monocameralismului. Ori nu trebuie trecut cu vederea faptul ca state precum Bulgaria,

Croatia, Ungaria, Portugalia, Finlanda, Danemarca, Suedia, Grecia, Ucraina, Islanda, Serbia,

Peru, Venezuela, Noua Zeelanda, sau China au optat pentru sistemul unicameral.

Argumentele favorabile acestui sistem sunt indivizibilitatea suveranitatii si preponderenta

organului legislativ asupra executivului -în speta, revocarea posibilitatii executivului de a se

baza pe una dintre camerele legislative pentru a contracara rezistenta întâmpinata de cealalta

camera. Desigur, acestora li se adauga vaditele diminuari ale costurilor, celeritatea procesului

legislativ si transparenta deciziilor.

Nu în ultimul rând, România nu se confrunta cu o populatie masiv eterogena, problema

care revendica bicameralismul în state precum Belgia sau Elvetia. In mod evident, ambele

sisteme prezinta avantaje si dezavantaje si ramâne la latitudinea fiecarui stat sa opteze pentru

propriul bine. Ca adepti ai traditiei sistemului bicameral, suntem o exceptie în sud-estul

Europei, din pacate una sublima din punct de vedere teoretic, dar fara fond.”16

16 Arend Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de Guvernare şi funcţionare în 36 de ţări,Editura Polirom, Iaşi, 2000, pag. 120 – 121.

28

Concluzii

Modelele de parlamentarism ilustrate la începutul lucrarii au câteva trasaturi distincte

care au contribuit la implementarea lor cu un important succes si la categorisirea lor drept

modele de parlamentarism. Pe de o parte, în Anglia se poate vorbi de o practica îndelungata a

bicameralismului, care i-a conferit un prestigiu remarcabil, dar si de abilitatea intelectuala si

de conducere a unor personalitati remarcabile. Desi este un stat relativ tânar, Finlanda a

implementat cu succes un sistem monocameral în care guvernarea este exercitata de oameni

de stat capabili, recunoscuti de studii de specialitate pentru competenta si respectabilitatea de

care dau dovada. Întrebarea de al carui raspuns am încercat sa ne apropiem în studiul nostru

este: ce fel de sistem parlamentar i se potriveste României? O mentiune preliminara în acest

sens trebuie facuta, si anume faptul ca sistemul parlamentar din România se apropie foarte

mult de ceea ce unii autori numesc “bicameralism unicameral”.

Punctul nostru de vedere este ca România ar trebui sa se îndrepte ori spre un

bicameralism clasic, bine conturat (camere alese dupa modalitati diferite, care sa beneficieze

de atributii distincte, criterii diferite de selectare a membrilor celor doua camere), ori spre un

model de unicameralism (similar celui finlandez în care comisiile de specialitate au un rol

important), la fel ca alte state europene, în care parlamentul monocameral este perfect

functional. Desigur, pentru ca oricare dintre aceste modele sa fie viabil în România este

necesar sa fie îndeplinita o conditie esentiala: mularea sa la particularitatile formei de

guvernare românesti, precum si reevaluarea portretului candidatilor eligibili pentru un fotoliu

în Parlament – este esential ca aceste persoane sa fie de o calitate politica si morala

extraordinara pentru a se realiza un progres veridic în ceea ce priveste organul reprezentativ al

statului român. Credem cu tarie ca într-un sistem unde oamenii de stat au o constiinta politica, 29

civica si morala ridicata, precum si pregatirea necesara, implementarea unuia din aceste

modele are din start o sansa de succes.

Bibliografie

Almond, Gabriel, Powell Bingham, Comparative Politics: a Theoretical Framework, 2nd Ed., New York, Harper Collins College Publishers, 1996

Blondel, Jean, “Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies” în Canadian Journal of Political Science, nr. 2 (Iunie), 1968

Boc, Emil, Separaţia puterilor în stat, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2000

Chrimes, S.B., English Constitutional Theory, New York, Oxford University Press, 1978

Constituţia (Legea Fundamentală a) Germaniei

Constituţia Franţei

Constituţia României

Constituţia Statelor Unite

Dahl, Robert, A Preface to Democratic Theory, Chicago, University of Chicago Press, 1956

Dahl, Robert, Modern Political Analysis, New York, Prentice Hall, 1976

Day, Alan, Directory of European Union Political Parties, Londra, John Harper Publishing, 2000

Dearlove, John şi Saunders, Peter, Introduction to British Politics, Cambridge, Polity Press, 1991

Deleanu, Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Fundaţia “Chemarea”, Iaşi, 1992

Deleanu, Ion, Vasilescu, Florin, Constituţia României – comentată şi adnotată, Bucureşti, Ed. Monitorul Oficial, 1992

Dick, Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Teora, 2001

Duculescu, Victor, Călinoiu Constanţa, Duculescu Georgeta, Drept constituţional comparat, Lumina Lex, Bucureşti, 1996

Duverger, Maurice, Le System politique francais, Paris, PUF, 1980

Duverger, Maurice, Le systeme politique francais, Paris, PUF, 1985

Duverger, Maurice, Les Partis Politiques, Paris, Colin, 1951

Duverger, Maurice, Political Parties: Their Organization and Activity in the Modern State, 3rd

Ed., Londra, Methuen, 1964

Easton, David, The Political System: an Inquiry into the State of Political Science, 2nd Ed., New York, Alfred A. Knopf, 1971

30

Gallagher, Michael, Laver, Michael, Mair, Peter, Representative Government in Modern Europe, 2nd Ed., New York, McGraw-Hill, 1995

Grosser, Alfred, The Western Alliance: European-American Relations since 1945, Londra, Macmillan, 1980

Hancock, Donald (editor), Politics in Western Europe, Londra, Chatam House, 1993

Huber, John şi Powell, Bingham, “Congruence between Citizens and Policymakers in Two Visions of Liberal Democracy”, nr. 3, 1994

Iliescu, Adrian-Paul, Socaciu, Mihai-Emanuel, Fundamentele gândirii politice moderne, Iaşi, Ed. Polirom, 1999

Iliescu, Adrian-Paul, Solcan Mihail-Radu (editori), Limitele puterii, Bucureşti, Ed. ALL, 1994

Inglehart, Ronald, The Silent Revolution: Changing Values and Political Styles Among Western Publics, Princeton University Press, 1977

Inter-Parliamentary Union, Parliaments of the World, 1976

Lijphart, Arend, Democracies: Patterns of Majoritarian and Consensus in Twenty-One Countries, New Haven, Yale University Press, 1984

Lijphart, Arend, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Iaşi, Ed. Polirom, 2000

Mansbridge, Jane, Beyond Adversary Democracy, New York, Basic Books, 1980

Meny, Yves, Government and Politics in Western Europe, 2nd Ed., Oxford University Press, 1993

Mihuţ, Liliana, Introducere în ştiinţa politică, Cluj-Napoca, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, 2001

Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere de Armand Roşu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1964

Mungiu-Pippidi, Alina, Politica după comunism, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2002

Nugent, Neill, The Government and Politics of the European Union, 3rd Ed., Londra, Macmillan, 1994

Păun, Nicolae, Istoria construcţiei europene, Cluj-Napoca, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, 2000

Rae, Douglas W., The Political Consequences of Electoral Laws, New Haven, Yale University Press, 1967

Riker, William, Liberalism against Populism: A Confrontation between the Theory of Democracy and the Theory of Social Choice, San Francisco, Freeman, 1982

Sartori, Giovanni, Parties and Party Systems: a Framework for Analysis, Cambridge University Press, 1976

Seliktar, Offra, “Israel: Fragile Coalitions in a New Nation” în Eric C. Browne şi John Dreijmanis, Government Coalitions in Western Democracies, New York, Longman, 1982

Shugart, Matthew Soberg şi Carey, John M., Presidents and Assemblies: Constitutional Design and Electoral Dynamics, Cambridge University Press, 1992

Steiner, Jurg, “The Principles of Majority and Proportionality” în British Journal of Political Science, nr. 1, 1971

31

Tănase, Gheorghe, Separaţia puterilor în stat, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1994

 

32