A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 1

Cap. 1 GRÂUL – DESCRIERE

1.1 Cerealele şi importanţa lor în alimentaţie

Producţia de cereale şi tehnologiile de prelucrare a acestora au fost supuse, de-a lungul

dezvoltării civilizaţiei umane, unei continue perfecţionări şi adaptări la nevoile de hrană ale

populaţiei, servind îmbunătăţirii nivelului de trai.

Cerealele au constituit din toate timpurile una din sursele principale de hrană ale omului,

ceea ce a făcut ca istoria prelucrării lor să se confunde cu istoria omenirii şi a culturii sale materiale.

Cerealele sunt plante agricole care se cultivă pentru obţinerea boabelor. Principalele cereale

cultivate în România sunt: grâul, porumbul, orzul, ovăzul, secară, meiul, sorgul şi hrişca. Cerealele

fac parte din familia Graminee, iar datorită conţinutului ridicat de amidon, mai poartă şi denumirea

de produse agricole amidonoase. Boabele acestor cereale conţin zaharuri, proteine, vitamine, săruri

minerale şi grăsimi, substanţe necesare atât în alimentaţia omului, cât şi a animalelor. Valoarea lor

alimentară ridicată se datorează faptului că raportul dintre cantitatea de substanţe proteice (substanţe

care conţin azot) şi neproteice (zaharuri şi grăsimi) este aproape de cel necesar unei alimentaţii

normale; totodată ele pot fi folosite în alimentaţia zilnică în cantităţi destul de mari.

Cerealele mai des utilizate în industria de morărit şi panificaţie sunt grâul, porumbul, secara

şi orzul.

Industria morăritului produce diferite sortimente de făină de grâu, secară, porumb, necesare

consumului alimentar. Materiile prime utilizate pentru obţinerea acestora sunt boabele de cereale,

care au un conţinut ridicat de amidon.

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 2

1.2 Rolul şi importanţa grâului în alimentaţie

Grâul, împreună cu orzul, sunt considerate cele mai vechi plante cultivate. În urma unor

cercetări arheologice s-a constatat că grâul se cultiva în Egipt acum 3000 de ani, paiele acestora

fiind utilizate la compoziţia zidurilor de cetăţi din acele timpuri, iar boabele de grâu s-au păstrat în

mormintele faraonilor. Grâul face parte din familia Graminee, genul Triticum.

În ţara noastră se cultivă următoarele soiuri de grâu:

grâu comun sau grâu moale – folosit la obţinerea făinii pentru : pâine, biscuiţi, produse

de franzelărie, patiserie;

grâu tare (dur) – din care se obţine făina pentru paste fainoase.

Bobul de grâu (fig. 1.2) este format din învelişul fructului sau pericarpul, stratul aleuronic,

embrionul, barba şi corpul făinos sau endospermul. Pericarpul este format din trei straturi suprapuse

şi anume: epicarpul, mezocarpul şi endocarpul.

Figura 1.1 – Structura morfologică şi chimică a bobului de grâu

Tabelul 1.1

Proporţia diferitelor părţi anatomice ale bobului de grâu

PĂRŢILE ANATOMICE VALORI, % MAXIME MEDII MINIME

Endosperm 83,69 81,14 78,33 Embrion 4,00 3,15 2,22

Stratul aleuronic 9,48 6,79 3,25 Înveliş 10,28 8,92 8,08

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 3

În compoziţia sa, grâul conţine amidon, albumine, minerale, substanţe grase (lipide) şi

substanţe nedigestibile (celuloză şi hemiceluloză).

Tabelul 1.2

Compoziţia chimică a grâului la 100 g

NUTRIENŢI UM CANTITATE

Valoare energetică cal 339

Lipide g 2 Carbohidrati g 73

Proteine g 14 Colesterol mg 0

Vitamina A UI 9 Vitamina C mg - Vitamina E mg 0,8 Vitamina K mcg 1,9

Tiamină mg 0,4 Riboflavină mg 0,2

Niacină mg 6,4 Vitamina B6 mg 0,3

Vitamina B12 mg 0 Acid pantotenic mg 1

Calciu mg 34 Fier mg 3,9

Magneziu mg 138 Fosfor mg 346 Potasiu mg 405 Sodiu mg 5 Zinc mg 2,9

Selenium mcg 70,7

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 4

Cap. 2 TEHNOLOGIA DE MĂCINARE A GRÂULUI

2.1 Evoluţia tehnologiilor de măcinare a grâului

Având în vedere rolul şi importanţa grâului în alimentaţie se poate spune că simultan cu

evoluţia civilizaţiei umane a avut loc şi o evoluţie, respectiv o perfecţionare a tehnologiilor de

prelucrare a acestuia. În continuare se va prezenta un scurt istoric al acestei evoluţii, cu precizarea

aspectelor de noutate şi situaţia actuală a celor mai complexe şi performante tehnologii.

Producerea făinii din cereale a constituit la început o preocupare casnică, fiecare familie

dispunând de unelte necesare măcinării cerealelor. Unele dintre aceste unelte primitive de obţinut

făină sunt urluitoarele şi piuliţele.

Urluitoarele realizau măcinarea cerealelor prin frecarea acestora între o piatră de

dimensiuni mai mari, cu o suprafaţă plană şi o piatră cu dimensiuni mai mici, care era deplasată cu

ajutorul braţelor. Piuliţele se întâlneau în Egiptul antic, şi erau formate dintr-o piatră cu o adâncitură

centrală, în care cerealele se mărunţeau prin lovire de către o piatră alungită prin mişcări repetate ale

braţelor.

Figura 2.1 – Urluitoare

În Roma antică, măcinarea cerealelor se făcea cu ajutorul morilor cu pietre (fig. 1.11), care

realizează măcinarea cerealelor prin frecarea acestora între o piatră mobilă şi una fixă. Acţionarea

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 5

pietrelor era iniţial manuală, prin forţa braţelor cu ajutorul mânerelor, iar mai apoi cu ajutorul

tracţiunii animalelor, a roţilor cu apă şi a vântului.

a) manuală b) cu tracţiune animală

Figura 2.2 – Piatră romană

Până la începutul secolului al XIX-lea moara era echipată cu un sistem mecanic simplu,

format dintr-o roată hidraulică, care antrenează o pereche de pietre de moară. Boabele de grâu sunt

zdrobite prin frecarea dintre piatra superioară care se învârte pe piatra inferioară, care este imobilă.

Boabele sfărâmate sunt astfel transformate în făină grosieră, care este evacuată de forţa centrifugală

de la exteriorul pietrelor de moară direct pe planşeu.

a) Vedere generală b) schema de funcţionare a morii cu pietre

Figura 2.3 – Moară de grâu din secolul al XVIII-lea

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 6

Începând din 1841, morile cu piatră sunt înlocuite treptat cu morile cu valţuri. Schema unei

mori cu valţuri din anii 1930 este prezentată în figura 2.4. Moara este structurată pe trei secţii: A –

secţia de condiţionare a grâului; B – secţia de măcinare; C – secţia de ambalare depozitare produse

finite.

Figura 2.4 – Schema funcţională a unei mori cu valţuri de la 1930

2.2 Operaţiile tehnologice premergătoare măcinării grâului

În alimentaţia omului produsele de panificaţie şi pastele făinoase (obţinute din făină –

produsul finit din moară) ocupă un loc important, circa 15-30% din totalul alimentelor consumate.

De asemenea, produsele secundare rezultate în industria morăritului – tărâţa şi germenii –

constituie materia primă pentru prepararea multor alimente.

Întreprinderile de morărit, indiferent de materia primă prelucrată şi de capacitatea de

producţie, sunt alcătuite din următoarele secţii, fiecare având un rol bine definit în desfăşurarea

procesului tehnologic:

silozul de cereale;

secţia de curăţire şi condiţionare;

moara propriu-zisă;

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 7

secţia de omogenizare;

secţia de ambalare şi depozitare;

laboratorul de analize fizico-chimice;

secţia de întreţinere şi reparaţii;

conducerea tehnico-economică a unităţii,

Procesul de transformare a cerealelor în făină şi subproduse se desfăşoară după următoarea

schemă tehnologică:

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 8

Figura 2.5 – Fluxul tehnologic de obţinere a făinii

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 9

2.2.1 Recepţia şi depozitarea grâului

Recepţia grâului se face în principiu pe două direcţii: recepţia cantitativă şi recepţia

calitativă.

Recepţia cantitativă are drept scop verificarea prin cântărire a cantităţii de materie primă

constituită în loturi, care soseşte la unitate în scopul prelucrării. Echipamentele tehnice folosite la

recepţia cantitativă sunt cântarele.

Recepţia calitativă are drept scop, stabilirea principalilor indicatori calitativi care

caracterizează lotul de cereale ce urmează a fi descărcat la unitatea de prelucrat. Recoltarea

probelor se efectuează de către laboratorul autorizat, folosind echipamente specifice, precum scafa

sau diferite tipuri de sonde (sonda pentru saci, sonda efilată, sonda cilindrică, sonda conică, sonda

pneumatică).

Figura 2.6 – Sondă cilindrică pentru prelevarea probelor

După recepţia cantitativă şi calitativă, cerealele sunt depozitate în silozurile unităţilor de

morărit, pe cât posibil pe loturi separate, caracterizate prin valori apropiate ale indicilor calitativi.

Păstrarea grâului în depozite trebuie să comporte o grijă deosebită, întrucât până la prelucrare se pot

produce modificări negative ale produsului, care atrag după ele pierderi deosebit de mari.

De asemenea, materialele folosite în construcţia silozurilor, a pasarelelor şi a uşilor către

pasarele sunt în general neinflamabile.

2.2.2 Omogenizarea cerealelor

Omogenizarea poate fi făcută manual sau cu ajutorul omogenizatoarelor.

Omogenizarea manuală constă în formarea unui con, care apoi se împrăştie din centru

către margini, formându-se un pătrat sau un dreptunghi de grosime uniformă. Se formează din nou

un con care se împrăştie, repetându-se operaţia de două-trei ori.

Omogenizarea cu ajutorul omogenizatoarelor se realizează cu ajutorul mai multor tipuri

de omogenizator-divizoare cum ar fi:

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 10

omogenizatorul divizor cu deschideri multiple;

omogenizatorul divizor de tip canadian;

omogenizatorul divizor conic.

2.2.3 Curăţarea şi condiţionarea masei de cereale

Cerealele sosite la întreprinderile de prelucrare, înainte de a fi depozitate, sunt supuse mai

întâi unei precurăţări făcute cu scopul eliminării parţiale a unor corpuri străine grosiere şi a prafului.

Principalele însuşiri morfologice care se au în vedere pentru separarea corpurilor străine

sunt:

forma, care poate fi: sferică, ovală, alungită, plată, cu muchii etc.;

starea suprafeţei, respectiv structura învelişului, după care corpurile străine se pot

împărţi în: corpuri cu suprafaţa netedă, cu denivelări, cu zbârcituri, cu peri.

Figura 2.6 – Separator – aspirator

Impurificarea cerealelor cu corpuri metalice se poate realiza în faza de transport sau de

manipulare în magazii şi silozuri. Atât cerealele, cât şi produsele intermediare şi finite sunt supuse

impurificării pe toată perioada de manipulare.

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 11

Figura 2.7 – Separator electromagnetic cu bandă

Separararea pietrelor din masa grâului se realizează cu echipamente specializate care

combină principiul de separare-sortare după masa specifică a particulelor cu separarea-sortarea după

însuşirile aerodinamice ale acestora.

Separarea impurităţilor în funcţie de forma lor Se realizează cu ajutorul unor utilaje

specifice, numite trioare. Acestea pot fi de formă cilindrică, spirală, cu discuri sau cu palete. Triorul

cilindric este un utilaj care ajută la pregătirea grâului pentru măcinare prin separarea impurităţilor de

formă sferică sau apropiată de acestea, precum măzărichea, neghina şi spărturile. Trioarele cilindrice

se împart în trei grupe: trioare normale, trioare de mare capacitate şi ultratrioare.

a) separator gravimetric pentru îndepărtarea

pietrelor

b) triorul pentru separarea impurităţilor în

funcţie de forma lor

Figura 2.8 – Separatoare pentru impurităţi

Descojirea cerealelor reprezintă procesul tehnologic de îndepărtare a impurităţilor fine

(particule de praf, microorganisme, respectiv spori de mălură sau tăciune) aflate pe suprafaţa

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 12

boabelor. Curăţarea suprafeţelor şi a învelişului cerealelor se realizează în uscat şi după spălare, cu

ajutorul maşinilor de descojit. Descojirea se poate realiza în două moduri: descojire moale şi

descojire intensivă.

Condiţionarea hidrică sau hidro-termică este un procedeu de tratare a cerealelor în faza de

pregătire pentru măcinare, cu ajutorul umidităţii sau cu ajutorul unor combinaţii de umiditate cu

căldură.

2.3 Măcinarea grâului şi operaţiile post-măcinare

2.3.1 Generalităţi

Pentru produsele cerealiere operaţia se numeşte măcinare, iar pentru produsele mai mari şi

cu duritate ridicată se numeşte concasare sau sfărâmare.

Măcinarea cerealelor se realizează folosind procedee care au la bază operaţiuni de presare,

forfecare, frecare şi lovire. Presarea, forfecarea şi frecarea acţionează în general concomitent, se

condiţionează reciproc şi au rolul principal în procesul de măcinare. Măcinarea prin acest procedeu

se numeşte măcinare complexă.

a) presare b) frecare c) forfecare d) lovire

Figura 2.9 – Moduri de realizare a mărunţirii

Utilajele şi echipamentele folosite pentru măcinarea cerealelor se numesc mori. Cele mai

utilizate mori sunt: morile cu ciocane, care realizează o granulaţie grosieră, morile cu bile, cu

ajutorul cărora se obţin produse cu o granulaţie fină prin lovirea şi frecarea boabelor de corpurile de

măcinare şi morile cu valţuri, care au ca principiu de funcţionare măcinarea complexă.

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 13

a) moară cu ciocane b) valţ dublu

Figura 2.10 – Instalaţii de măcinare

2.3.2 Clasificarea tipurilor de măcinări

Complexitatea operaţiei de măcinare creşte prin faptul că separarea particulelor de înveliş

nu trebuie făcută cu pierderi de părţi din endosperm care să rămână ataşate de acestea. Operaţia de

măcinare impune, pe de o parte, o cât mai intensă purificare a părţilor de endosperm, iar pe de altă

parte, o valorificare la maximum a materiei prime, respectiv, dacă este posibil, o recuperare totală a

conţinutului de endosperm din bob. Dacă se urmăresc aceste două aspecte, măcinarea poate fi

simplă sau foarte complexă.

Prin măcinare simplă se renunţă fie la puritatea făinii obţinute (eliminarea cât mai completă

a particulelor de înveliş), fie la valorificarea intensă a potenţialului din bob. Cu cât se va încerca să

se obţină un procent mai mare de făină din aceeaşi cantitate de materie primă, prin mijloace tehnice

mai simple, cu atât calitatea făinii va fi mai slabă.

Privită din acest punct de vedere, măcinarea apare cu diferenţieri şi pe această bază s-a

încercat să se facă o împărţire a sistemelor de măcinare, care să indice pe de o parte gradul de utilare

tehnică şi complexitatea procesului, iar pe de altă parte, nivelul calitativ al produselor finite care pot

fi obţinute prin sistemul de măcinare respectiv.

Astfel măcinările se împart în:

măcinare plată;

măcinare repetată.

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 14

Prin măcinare plată se înţelege operaţia de prelucrare a cerealelor prin acţiunea organele de

lucru ale unui utilaj oarecare de măcinat (piatră, valţ, moară cu ciocane). Regimul de lucru al acestor

maşini trebuie să fie atât de strâns, încât printr-o singură trecere cerealele să fie transformate într-un

produs suficient de mărunţit.

Prin măcinare repetată, după cum indică şi denumirea procesului, se înţelege că produsul

finit - făina - se obţine ca urmare a unei acţiuni repetate din partea unei maşini de măcinat, prin care

produsul este trecut succesiv. Înainte de a intra la o nouă maşină, produsul obţinut, ca efect al

acţiunii maşinii anterioare, în majoritatea cazurilor, se separă prin cernere în diferite fracţiuni,

inclusiv făină, care, cu excepţia acesteia, se dirijează spre alte maşini de sfărâmat sau sortat în

continuare.

Măcinarea repetată se împarte în măcinare repetată simplă şi măcinare repetată dezvoltată.

Măcinarea repetată simplă este un proces în urma căruia rezultă o făină cu indici calitativi

inferiori. Acest tip de măcinare apare la majoritatea morilor cu regim prestator, unde se foloseşte un

număr mic de valţuri, precum şi un număr restrâns de cerneri.

Măcinarea repetată dezvoltată este un proces complex, care presupune repetarea succesivă

a prelucrărilor boabelor de cereale. Se împarte în câteva faze tehnologice distincte, cum ar fi:

şrotarea, divizarea, desfacerea, curăţarea grişurilor şi a dunsturilor şi măcinarea propriu-zisă. Din

acest punct de vedere, în cadrul acestui sistem de măcinare apar două procedee :

măcinarea semiînaltă, care este prevăzută numai cu o parte din fazele tehnologice

posibile (şrotare, măcinare, curăţare restrânsă a grişurilor). Acest tip de măcinare

este folosit frecvent pentru obţinerea făinurilor de extracţie directă - făină neagră

sau semialbă;

măcinarea înaltă, care este prevăzută cu toate fazele tehnologice necesare asigurării

celei mai bune calităţi de făină, însoţită şi de un randament maxim în ceea ce

priveşte folosirea părţilor valoroase din bobul de cereale.

Noţiunea de extracţie exprimă cantitatea de produs finit ce se poate extrage dintr-o anumită

cantitate de materie primă. Extracţia se poate exprima prin două cifre limită sau procentual.

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 15

Figura 2.11 – Fragmente din bobul de grâu rezultate la şrotare

2.3.3 Operaţiile principale ale procesului de măcinare

Prin măcinare se urmăreşte să se distrugă integritatea boabelor de cereale, pentru a se

separa apoi particulele de endosperm, libere, pe cât posibil, de particulele de înveliş. După aceasta,

particulele de endosperm sunt transformate prin zdrobire în particule fine de făină.

Acest proces se bazează pe diferenţa de structură a celor două părţi componente ale bobului

(endospermul şi învelişul). Endospermul fiind friabil se poate sfărâma uşor, în timp ce învelişul,

datorită structurii lui fibroase, rezistă mai bine, fără să se fărâmiţeze, la eforturile de forfecare şi

compresiune la care este supus între tăvălugii valţului.

Cu toată această diferenţă de structură existentă între înveliş şi endosperm, datorită faptului

că învelişul este puternic aderent de endosperm (concrescut), operaţia de separare a acestor două

părţi nu se poate realiza printr-o simplă sfărâmare. De asemenea, datorită formei bobului (alungită -

ovală şi cu şănţuleţ longitudinal la grâu şi secară), nu poate fi aplicat cu succes nici un procedeu

fizic care să ducă rapid şi fără pierderi de endosperm la separarea acestor două părţi componente ale

bobului.

Măcinarea bobului de grâu presupune parcuregerea următoarelor operaţii

Şrotarea – este faza tehnologică în care are loc zdrobirea şi mărunţirea treptată a

boabelor sub formă de particule de dimensiuni diferite şi detaţarea endospermului

de înveliş;

Sortarea (cernerea) – este faza în care particulele de endosperm obţinute la şrotare,

cu o granulozitate mai mare dacât a făinii , se supun unei sortări pe clase de mărime.

La sortarea prin cernere, se obţin funcţie de mărime, două fracţiuni:

o fracţiune care trece prin orificiile sitei – cernut;

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 16

o fracţiune care nu trece prin orificiile sitei – refuz.

Curăţirea grişurilor şi a dunsturilor – urmăreşte pregătirea particulelor

intermediare pentru transformare în făinuri de calitate superioară. Grişurile rezultate

în fazele tehnologice anterioare conţin în masa lor o cantitate de făina şi învelişuri

sub formă de particule independente, ce trebuie separate şi dirijate în diferite puncte,

corespunzătoare calităţii lor. Cernerea se realizează dupa mărime şi masă specifică,

deci folosind maşinile de cernut combinate cu acţiunea aerului.

Desfacerea grişurilor – este faza tehnologică prin care se urmăreşte desfacerea unor

particule provenite din faze anterioare, în vederea separării particulelor de

endosperm curat şi detaşării particulelor de înveliş. Desfacerea se realizează prin

acţiunea valţurilor asupra particulelor de griş.

Măcinarea propriu-zisă – este faza în care toate particulele provenite din

endosperm sunt transformate în făinuri, iar resturile de înveliş rămân sub formă de

tărâţe. Deci, măcinarea este faza în care prin mărunţirea fină mult mai activă a

griţurilor ţi a dunsturilor se obtine masa principală de făină.

2.3.4 Controlul calităţii produselor măcinate

În industria morăritului scopul prelucrării grâului este acela de a obţine produse principale

(făinuri) şi produse secundare (tărâţa, germeni) de calităţi bine stabilite.

Controlul făinii, executat la sfârşitul procesului de măcinare, se face pentru a înlătura unele

abateri de la condiţiile de calitate. Controlul se realizează practic printr-o nouă cernere cu site apoi

un control cu magneţi, efectuat pentru a îndepărta eventualele particule metalice şi în final un

control cu entolecterul pentru a depista şi distruge insectele şi ouăle acestora.

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 17

Cap. 3 STANDARDIZAREA PRIVIND PRODUSELE DE MORĂRIT

Pentru a obţine produse finale care să fie date spre consum oamenilor, grâul supus

măcinării trebuie sa respecte anumite norme de calitate şi siguranţă alimentară.

Siguranţa alimentară nu este negociabilă şi alături de calitate, reprezintă condiţia esenţială

de acceptare şi de menţinere a ofertei de produse alimentare pe piaţă.

Siguranţa alimentară presupune asigurarea igienei alimentare pe întregul lanţ al procesului

de producţie, de la materia primă până la consumatorul final; este responsabilitatea tuturor celor

implicaţi în lanţul alimentar şi face ca riscul contaminării să fie redus la minim sau eliminat.

Producătorii din industria morăritului sunt obligaţi să utilizeze numai grâu care să

corespundă parametrilor de calitate prevăzuţi în standarde, specificaţii tehnice şi norme sanitare în

vigoare.

Verificarea calităţii produselor alimentare pe toate fazele procesului tehnologic de

fabricaţie, începând cu materiile prime, până la obţinerea produsului finit şi depozitarea acestuia este

obligatorie şi se realizează de către personalul de specialitate, responsabil cu controlul calităţii.

Principalii indici de calitate analizaţi sunt:

conţinutul de gluten. Proteinele glutenice contribuie la vâscozitatea aluatului şi

elasticitatea acestuia;

indicele de cădere. Este un indicator care exprimă intensitatea activităţii α-amilazice

din grâu iar pentru valori mai mici de 160 lotul de grâu este nepanificabil.

Analizele de laborator care se efectuează pentru determinarea indicilor de calitate ai grâului

pentru panificaţie din sectorul morăritului trebuie să fie conform SR ISO 7970/2001 - Grâu.

Specificaţii, iar metodele de determinare ale acestora sunt prezentate astfel:

Cereale şi produse cerealiere. Determinarea umidităţii (Metoda de referinţă practică)

SR ISO 712/1999;

A. Morăritul – obţinerea făinii, materie primă la fabricarea pâinii 18

Cereale şi produse cerealiere. Determinarea umidităţii (Metoda de referinţă

fundamentală) SR ISO 711/1999;

Cereale. Determinarea densităţii în vrac, denumită ―masa pe hectolitru― SR ISO

7971-2/2002;

Determinarea indicelui de cădere SR ISO 3093/1997;

Determinarea conţinutului de impurităţi SR ISO 7970/ 2001.

Alţi parametri de calitate ai grâului şi făinii sunt determinaţi prin următoarele metode

standard:

Cereale şi leguminoase. Determinarea infestării ascunse cu insecte. Principii

generale SR ISO 6639-1/1996;

Cereale şi leguminoase. Determinarea infestării ascunse cu insecte. Prelevare probe

SR ISO 6639-2/1996;

Cereale şi leguminoase. Determinarea infestării ascunse cu insecte. Metode de

referinţă SR ISO 6639-3/1996;

Cereale şi leguminoase. Determinarea infestării ascunse cu insecte. Metode rapide

SR ISO 6639-4/1996;

Grâu. Determinarea conţinutului de gluten şi a indicelui de deformare; calculul

indicelui glutenic STAS 6283/1-1983;

Cereale şi leguminoase. Determinarea masei a 1000 de boabe SR ISO 520/2002;

Cereale. Determinarea conţinutului de proteină brută STAS 6283-4/1984;

Cereale. Determinarea indicelui de sedimentare (Testul Zeleny) SR ISO 5529/1998;

Grâu. Determinarea sticlozităţii STAS 6283-2/1984 etc.