Ospăţul solemn - banaterra.eu fileCumpănit în mişcări, cu gestul domol şi vorba reţi-nută,...

IIOONN JJUURRCCAA RROOVVIINNAA

OOssppăăţţuull ssoolleemmnn

Condamnat la libertate 1

Mircea M. Ionescu2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiJURCA-ROVINA, ION

Ospăţul solemn : poeme / Ion Jurca Rovina ; pref.: Alexandru Ruja. - Bucureşti : Palimpsest, 2016

ISBN 978-606-8478-29-6

I. Ruja, Alexandru (pref.)

821.135.1-1

Editor: Ion Cocora

© Editura Palimpsest© Ion Jurca Rovina

Redactor de carte şi copertă: Dana Pocea

Tehnoredactor: Alexandru Petrea

IIOONN JJUURRCCAA RROOVVIINNAA

OOssppăăţţuull ssoolleemmnnpoeme


Editura PALIMPSEST,Bucureşti, 2016

Mircea M. Ionescu4

PPrreeffaaţţăă

Cumpănit în mişcări, cu gestul domol şi vorba reţi-nută, care se incendiază arareori, dar arde cu intensitate îndiscuţii reciproc pasionale, Ion Jurca Rovina este, acum, nudoar autorul unor volume, ci al unei ample scrieri, fixând re-pere statornice în roman şi povestire, în lirică şi dramaturgie.Plasarea şi glisarea în zone de creaţie diversă nu mai poatereprezenta o surpriză la un scriitor de tenacitatea şi talentullui Ion Jurca Rovina.

Un mod de diversificare a creaţiei literare ne oferă IonJurca Rovina prin două volume de poezie Tânguirea icona-rilor (1996) şi Ospăţul solemn (1998), unite acum într-o pa-noramă poetică, la care se adaugă o semnificativă Elegie.Tânguirea iconarilor cuprinde peste şaizeci de poeme, ceeace arată (şi numeric) că nu mai este o întâmplare, ci un modde a trăi plenar prin literatură. Cele patru părţi – Dubla pos-tură (pg.11-32), Evadarea în zbor (pg.33-35), Tânguirea ico-narilor (pg.56-70), Scrisoare din vid (pg.72-98) – nedeli-mitate pe secţiuni în prezentul volum, includ şi poezie datată,permiţând o încadrare temporală, de la primele creaţii (1964)spre cele dintr-un timp care încheie selecţia (1983). Dinmodul în care sunt scrise aceste poezii, dovedind talent şi vi-ziune culturală, nu putem fi siguri că ele ar fi doar expresiaunui timp al poeziei (recte, al tinereţii, care, se ştie, este o vâr-stă poetică), ci credem că exprimă o opţiune în creaţia lite-rară, aceea de a crea complex, în mai multe genuri literare.Real şi imaginar, ironie şi sarcasm, bâlci şi seriozitate alter-nează în poezie, într-o dorinţă de a cuprinde ipostaze com-plexe: „Era într-o joie de foc? / într-o vineri cu salcâmiialbaştri de îngeri?/ prin bâlciul sonor, panglicar, eu ştiam


preţul inelelor şi-al cărţilor vechi de noroc,/ prin bâlciulsonor, panglicar,/ cu zarafii băut-am, scuipându-i pe pântec,/lăutarilor lipit-am pe frunte bancnote/ să verse din strune de-lire.../ Şi bâlciul sonor, panglicar, se sparse vecernic, amar./O, blestemata măturătorilor horă! Era într-o joie de foc?într-o vineri cu salcâmii albaştri de îngeri? în ce zi, în ceoră?/ Marele veac suna apelul la proră.” (Apelul).

Sunt straturi interferente în cele trei cicluri, care ex-primă o stare, dar şi o experienţă existenţială, ce trebuiefixată în versuri. Discursul poetic al lui Ion Jurca Rovinaurmează să reliefeze deci starea şi experienţa; şi mai puţinatenţia acordată cuvântului. Expresia poetică este, nu rareori,dură, în volute expresioniste, revărsare a unui tempreramentuneori dezlănţuit, tumultuos, alteori retractil, ursuz, ferin-du-se de lovitura dură cu lumea. Postura poetică poate fi şide sfidare, dar şi de acceptare: „Sfidând prăpastia abruptă/dintre un gând înalt/ şi marea-mi disperare,/ trecui prin ci-mitirul meu/ de tropi şi de cuvinte/ virgină pustietate/ cemă-mbâcsi cu asprele-i arome/ de vis şi înălţime.../ Şi-apoiieşii în lume: duhnind a zbor şi-a prăbuşire”. (Dubla pos-tură). Tensiunea vine din această stare tranzitorie, nu dile-matică, ci, mai mult, contradictorie. Zborul şi prăbuşireastau alături, despărţite doar de o fină şi imperceptibilă gra-niţă. Nu este mult până la înălţare, dar nici până la prăbuşire.Poezia lui Ion Jurca Rovina traduce liric zbuciumul acesteiexperienţe existenţiale. Zbor, agonie, prăbuşire, scepticism,abisal, blestem, vid sunt cuvinte ce intră în sinteza titlurilorpoeziei, marcând un sens al demersului poetic. „Nu-i de mi-rare că uneori mirosim prea puternic a pustiire,/ Luna ne cu-treieră moartă,/ planetele vecine nu ne dau vreun semn,/ vreoundă singură de viaţă,/ ci, dimpotrivă, ni se arată căscate ci-mitire./ Nu putem sângera un pas în Cosmos/ fără a întrezăriimensul deşert/ din împrejurul nostru./ Aşa încât suntem unfel de cădelniţă vie în rotire,/ la lumânarea soarelui, în spa-ţiala pustiire./ Câteodată, degete extrem de fine/ de firele că-delniţei zvâcnesc sublim.../ atunci, în ardere, a iubiremirosim.” (Degete extrem de fine)

Ion Jurca Rovina66

Tânguirea iconarilor – o sintagmă patinată, cu valoripolisemantice, tânguirea implică puţin dor, dar şi puţin regret,jeluire, dar şi compătimire. Cuvântul are o încărcătură muzi-cală ce descătuşează (provoacă) reacţii afective. Nu tânguio-sul glas de clopot vibrează în această poezie, ci tânguiosulglas al vieţii, trăită între dramatismul pragmatic şi idealita-tea fericirii. Carte regăsită, Tânguirea iconarilor a ieşit,maiorescian vorbind, dintr-un timp al ei, când putea să mo-deleze şi să contribuie la impunerea unei atitudini poetice.

În Ospăţul solemn atitudinea lirică se schimbă. Nu deo dezlănţuire pantagruelică este vorba aici, ci de o lirică dis-cretă, uşor confesivă, structurată filigranat pe subţiri şi finefile de viaţă. „Printre cireşii acestei primăveri/ unul spre altulalergăm/ şi nu ne întâlnim... / E prea multă floare, / şi veşni-cia care ni se scutură în sânge oarbă.” „Astăzi florile de sal-câm m-au întrebat, nu ştiu, / le-am murmurat numele tău/ şis-au scuturat, ştiu cum, / am căzut lângă apă / şi m-am rugat/la o icoană de abur şi fum.” „Astăzi preschimbă-te în înger/şi-mi stai de veghe/ până mă prefac în rugăciune/ şi te chem/în biserica unei lacrimi/ de lumină.”

Ospăţul solemn este, de fapt, un amplu poem despredragoste în secvenţe dispuse polifonic şi muzicalizate simfo-nic. Dacă ar fi să decodificăm semantica titlului, pătrunzândîn simbolistica sa, atunci solemnitatea este dată de intensita-tea coordonatei muzicale a secvenţelor poetice. „E adevăratcă atunci când trupurile noastre cântă/ muzele în tăcere se des-fată/ leneşe, nepăsătoare/ aruncându-ne oasele pe fereastră?”În privinţa sensului cuvântului ospăţ (din lat. hospitium), el searpropie mai mult de cel al neologismelor simpozion şi ban-chet, decât de celelalte cuvinte din familia lexicală destul debogată. Acest sens ridică la un alt nivel planul meditativ, tri-mite mai mult spre spiritualizare. De altfel, planul confesivşi cel meditativ se întretaie în volum. Poeziile volumului nuau titlu, fiind doar numerotate pe structuri mari (ianuarie –decembrie) şi pe secvenţe (1 - 366). Fixarea pe lunile şi zileleanului este evidentă. Integrarea sentimentului individual înmarea mişcare a timpului dă amplitudine viziunii. „Şi deodată

Ospăţul solemn 77

iubirea / nu ne mai ţine de mână/ e nebună/ ne soarbeîntr-un vârtej/ şi ne aruncă oasele/ la câinele Lunii/ flă-mândă.” „Te vei întoarce spre mine/ în răsărit/ mă voi în-toarce spre tine/ în apus/ precum soarele şi luna/ două păpuşidin poveste/ care se urmăresc deasupra/ pământului nostru/de insecte.”

Acest jurnal liric al iubirii psalmodiază în vers legă-nat, în ritm melodios, sacadat, ori continuu, în tonalităţi lu-minoase ori cu accente umbrite. Este o percepere dinunghiuri diverse a unui sentiment complex, cum este cel aliubirii. „Nu conteni să te încânţi/ nu conteni - / din harpazilei, virgine/ răpit-am şoptirea/ şi, curată, cântarea, dintine.” Iubirea vine mereu, catarctic, reazem şi sens al exis-tenţei, sprijin în prăbuşire sau germen al trăirii extatice. „Eşticatargul de speranţă/ de care cu funii de zile mă leg/ să numă izbesc peste valuri/ de sirenica stâncă-a tinereţii/ pe lângăcare mi-e trecerea acum.” „Cum stăm îndelung îmbrăţişaţi/parcă am fi o cupă de veşnicie - / nu cumva pentru aceastăprea-plină cupă de extaz/ însetatul timp în goană ne-a creat/pentru ca apoi în cioburi să ne sfarme/ între dinţii lui de du-rerea noastră însetaţi?”. Urmărind notaţiile lirice pe zileleanului, poezia urcă şi spre zone meditative, transgresând rea-lul imediat.

Elegie pentru un sărut se leagă de Ospăţul solemn,prin fine fire subterane, fiind, deopotrivă, un tandru poemal iubirii, o psalmodiere lirică pe imaginea fiinţei iubite, darşi o acută meditaţie asupra trecerii ori a răscumpărării fiin-ţiale prin artă. „O să mă cauţi /într-un cuvânt,/ în frunza carezboară în cer,/ lângă copacul înclinându-şi /cu înfiorarecreanga /să-ţi sărute genunchiul, /o să mă cauţi cu toamna/când se scutură /fără frunză /cuvântul.[...] Cartea, /cu noirostiţi în oracol,/se scrie, /primeşte cuvântul,/ el este întru-parea mea, /primeşte cuvântul, /în el am pus sărutul /să-ţicuprindă, /miraculoasă, fiinţa. /Atât de fericit, doamnă,/îngemănat cu arta /mă doare în tine /iubirea /în mine mădoare /cartea. ”

Alexandru Ruja

Ion Jurca Rovina88

Ospăţul solemn 99

TTâânngguuiirreeaa iiccoonnaarriilloorr

Ion Jurca Rovina1100

AAppeelluull

EEra într-o joie de foc?într-o vineri cu salcâmii albaştri de îngeri?Prin bâlciul sonor, panglicar, eu ştiampreţul inelelor şi-al cărţilor vechi de noroc,prin bâlciul sonor, panglicar,cu zarafii băut-am, scuipându-i pe pântec,lăutarilor lipit-am pe frunte bancnotesă verse din strune delire...Şi bâlciul sonor, panglicar,se sparse vecernie, amar.O, blestemata măturătorilor horă!era într-o joie de foc?într-o vineri cu salcâmii albaştri de îngeri?în ce zi, în ce oră?Marele veac suna apelul la proră.

Ospăţul solemn 1111

MMăăttuurrăăttoorruull ccoossmmiicc

MMătură neostenit trotuare, mătură resturi de coji, mătură mucuri şi stele, mătură colb şi petale, mătură-amintiri, mătură vântul, de-a valma.

lată,-l zărescprin fereastra deschisăcum trecepe stradă,cum treceprin cosmos,cu mătura lui -pendulă de ceas,pendulă de ceasinfernală....


CChheellnneerruull ddiivviinn

CCe pescar pândeşteşi smulge dintr-un zvâcnetdragostea din piepturile noastre,peşte?Cine-ntinde darul cu harşi ni-l ia diavoleşte?De vină noi suntemori chelnerul divincare solemn în cer ne pune masa,apoi coboară săgeată printre stelepe pământşi calculând ne taxează pofta şi setea, în îngerori, după cum ne e răspunsul, în demonpreschimbându-şi masca?


MMoonnoolloogg

NNu-şi mai deschide sufletul iar scena pe care să se joace drama... nu e sufleur, actorii dormşi gândurile strâng obloanele la reflector; păianjeni sfârtecă lumina...

Mai e cineva să tragă de pe podea cu sânge până la cer cortina?


PPaappaaggaalluull

DDe câte ori ascult bănuitor Timpul - clocotind de fantome -în creanga minţiideodată mi se atârnă-un papagalşi nu-mi mai dă cu vorbele-i prosteşti răgaz.

Vino cu mineşi-am să te plimb pe stradă, papagal, iar când te-i molipsi de alte vorbe mari,te-oi vinde într-un loc şi vei gusta şi tu din viaţa lui Esop.

Vino cu mineşi-am să te vând pe-un ban,eu să mă-mbăt cu vin,tu să te-mbeţi cu vorbe, papagal.


DDeevvaassttaarree

CCreşte inima sentimentalăcapul se rostogoleşte-n hohot peste ea...Timpu-mi aruncă-n mânăcraniulşi-n craniuTimpul cascălipind acea vocală A,flegma lui universală, neagrăde gândirea mea...Iar din fotoliul meu de marmurăprivesccum printre gratii de hohot lung şi des mâna mi se retrage albă lăsându-mi craniul singurpe patul închisoriicu gândul scăpat în Univers.

11 iunie 1968


DDeezzeecchhiilliibbrruu

DDin creanga minţiiîmi cântă în silabe o cucuveaiar cinevasă nu se mai întoarcă din mine a plecat şi parcăînnebunesc treptat şi ciudat îmi ard acum abia cuvintele pe plac.


ÎÎnncchhiissooaarree

AAm evadat dintr-o închisoare de dogme şisentimente -

intimă aventură care-mi mai arde, scamă de viaţă neprinsă de tăciune, firea zvârlită peste lume -şi-acum, din depărtare,-aceeaşi închisoare fantastică cetate necucerită-mi pare... şi nu ştiu: clopotul cetăţii, clopotu-aventurii fac să-mi plângă-n inimă vulturii?

1964


AAuuttoonniimmiicciirree

FFiecărei neîngăduite înălţări i-am bănuit un turn şi fiecărui turn un clopot decât restriştea mea cu sunetul mai bun.

Şi-acum, când mii de clopote se prăbuşesc pe inimă vuind, neruşinat privesc propria-mi momâie-n mormanul de ruine...

Ce verosimil steag pe-nchipuita-mi înălţime!

9 iunie 1968


SSttyyxx

SSe metaforizează globulele în sânge. Devin feştile bandajele sentimentale, galbencreşte din minedorul de pod peste Styx...Dar impalpabil, alăturimi se opreşteprivind în lume,Timpul,care, apoi, atât de simplu, îmi împinge cu talpa în metafora trecerii, cu bandajele arse, trupul.

Însingurată tare, fiinţa meacaută un pod peste Styx... să mai rămân, să mai rămân, să mai exist?...


UUllttiimmuull ssppeeccttaattoorr

PPaharul cu vinul teribil, un vers de-amărăciune, butoiul sfătos de iluzii, spumosul cu preţul minciunii, o cană cu setea de-aseară, ultima dragoste cu disperare...

m-am îmbătat... sunt beat şi-aud cum Dracu doar din jilţul lui - păducheria lumii -cu palme de-ntuneric m-aplaudă blazat.

1966


BBlleesstteemm

ÎÎncet, ca un blestem, aduc în mine lucruri vreascuri pentru un foc al iadului intern, la care mă încălzesc din fotoliul meu cu un surâs suprem.

Îmi voi zvârli pe jar în fierăria vremiiplozii frunţii refuzaţi din belşug -sunt una din fiinţele de prisos care spun ceva numai atunci când ard ori se distrug.


VVeessttiitt

VVestit de-aş fi, mi-aş câştiga în tagmă adolescenţi şi-ndeosebi poeţii să răsădim cireşii nopţile şi plopiiacolo unde-n colbul mediocru sau chiar pe câte-un soclu se coc în pânze de păianjeni cotoi neurastenici.


MMeettaammoorrffoozzăă

PPe rana eclipsatăun colţ de soare,mijitul corn de lunăşi-un furnicar de stele...un braţ răpind dintr-o imagineo scamăşi alte simboluri demodate, sfârşind cu-ncercănata lumânare...

Am ars în mine atât arhaic vis până-am ajuns o rană pe care-o bandajează cu eclipseun Dumnezeu învins.


DDuubbllaa ppoossttuurrăă

SSfidând prăpastia abruptădintre un gând înaltşi marea-mi disperare,trecui prin cimitirul meude tropi şi de cuvinte -virgină pustietatece mă-mbâcsi cu asprele-i aromede vis şi înălţime...

Şi-apoi ieşii în lume:duhnind a zbor şi-a prăbuşire.


TTuullbbuurrăă--ttee ppâânnăă llaa ccăăuuttaarree

TTulbură-te până la căutareniciodată nu pleca,păşeşte până în dreptul uşii,lasă cheia să cadădin mâna ta...Te vei întoarce,din drumul orişicare,fără inimă şi fără stea...Tulbură-te până la căutareniciodată nu pleca,de pe întâia puntete-i despărţi de tineşi, neurmându-te,te vei cunoaşte-un Altulîn care auzi-veicum e lovit şi măcinat Înaltul.


CCăăddeerree îînn ssiinnee

NNu-mi mai amintesc cine a îngenuncheat în mine ieri Prietenul dubluîmi vorbeşte nemaipomenit că eu sau el mi-a căzut în sânge cu genunchiul meu, nu-mi mai amintesc... semnul doar al genunchiului căzut prea desîn nisipul sângelui îl regăsesc mereu.


OO,, LLoorreelleeii

ÎÎntr-o noapte, acolo,cu stânci în mare,când eu îi spuneamcă vom arde,iar ea picuradin cuvinte silabe,din ceruri, arcadeşi peştii cântaucu delfinii în valuri,când toţi lăcrimam în pahare,într-o noapte, acolo,la buza mării, amară,când eram de aceeaşi lumină,când eram de altă ţară,când eram, când erai,o, Lorelei, Lorelei !...


CCiiuuddaattuull ccââiinnee

CCiudatul câinelegat la noi de oasene latră împreună,ne linge timpul de pe mâini,ne-mbrăţişează,plânge-ncetşi singur el ne recunoaşte...

Ciudatul câine legat la noi de oase ne linge inima de răni, latră-n depărtări şi scheaună cu lacrimi pe lanţurile noastre.


PPiirraammiiddaa

SStrămoşii se vaită în plantecă le stăm peste oase,că bem şi mâncămdin gurile lor,sângele, inima lor,cu mâinile lor noduroase;iar peste noi se depun generaţii,ca într-un zid cărămida...

Se înalţă sau se prăbuşeşte, enormă, piramida?


FFlluuvviiuull lluummiinniiii

SSpre fluviul luminiiclorofila îşi îndreaptă tulpina,orbii, mâna,sufletul căzut în disperare îndreaptă strigătul lui de fiară...

În fluviul luminii pescarii prind peşti albi şi, uneori, cranii îmbrăţişate de petale.


RRaagg mmăăggaarriiii

NNu s-a spus nici o înserare,nu s-a cerut nici o candelă,nu s-a topit în dangătnici un clopot,nimeni n-a ieşit cu plopiiîn întâmpinare;orele rostogolesc stropi maride-ngândurare...

Ce cauţi printre biserici? rag măgariiîn ale sufletului meu altare...


DDeeggeettee eexxttrreemm ddee ffiinnee

NNu-i de mirare că, uneori,mirosim prea puternic a pustiireLuna ne cutreieră moartă,planetele vecine nu ne dau vreun semn,vreo undă singură de viaţă,ci, dimpotrivă, ni se aratăcăscate cimitire.Nu putem sângera un pas în cosmosfără a întrezări imensul deşertdin împrejurul nostru.Aşa încât suntem un fel decădelniţă vie în rotire,la lumânarea soarelui,în spaţiala pustiire.Câteodată, degete extrem de finede firele cădelniţeizvâcnesc sublim...atunci, în ardere, a iubire mirosim.

13 ianuarie 1970


PPrriivviinndd dduuppăă mmooaarrttee

NNe vom preface flori şi copaci, râme, fluturi, ne vom preface îngeri sau draci,păsări vom ajunge, broaşte, ruine,flori, strigoi ne vom întoarce,oameni niciodată nu ne vom mai întâlni.Ne vom lovi de înalt, vom muţi între pietre,vom respira cu pământul, vom înstela cu cerul,oameni niciodată nu ne vom mai privi.Vom alerga prin păduri, iepuri şi vulpi,prin oraşe ne vom pândi şobolani şi pisici,vulturi şi corbi ne vom ucide,oameni niciodată nu ne vom mai regăsi.Ce scurtă ardere, ce veşnică stingere,ce mântuire, ce universală crimă! Fără îndurare,o altă fiinţăse hrăneşte cu mine.

1 februarie 1970


SSuuggeessttiiee ccuu aassttrree

AAstrele sunt nişte închipuiri ciudate chipuri suferinde în turma de lumini din Univers.Parcă ar fi steme pentru ţinuturi pustii,ceasuri, busole, simboluri...Fatalităţi iluminate,vehicule demente ale infinitului!...Totuşi sunt creaţia cuiva,pulsul lui în haosul absurd şi neînvins.Mie îmi place să cred că astrelesunt ochii unei minţice caută stând pe margine de haoso cetate.Cu siguranţă, pe noi, atât de invizibili,nu ne zăresc...Să le facem cu mâna,poate... poate...vor purta ochelari pentru furnici într-o noapte.

15 aprilie 1970


OOaammeenniiii,, ppee ssccuurrtt

DDupă ce se trezesc, oamenii pe ei înşişise caută o zi întreagă.Dimineaţa, stilaţi şi solemni,ţin să se vadă neapărat în oglindădar nicidecum nu fac lucrul acestacu toţii la fel.Majoritatea la un tic se rezumă.

Oricum, odată aflaţi în liftul dimineţii,oamenii se grăbesc spre împărăţia zilei lor.Acolo, se plictisesc, strănută, beau şi mănâncă,iubesc, se ceartă, înşeală, urăsc,strigă, dau din coate, se îmbrâncesc,se îmbrăţişează, amorţesc, se înalţă, se prăbuşesc,joacă teatru, preacurvesc, diavoli, îngeri,se porcesc, sugrumă, varsă sânge, lacrimi,umilesc, se roagă, chiuie,se rotesc şi acestei maşinării cu roţi imense,cu rotiţe văzute şi nevăzute,memoria lor jertfesc.Dar şi uitând, oamenii se caută -cu aceeaşi ardoare - pe ei înşişi, mereu.


Când soarele trage obloanele zileioamenii se întorc acasă unde,cu gesturi simple, se leapădă de ei,apoi cad neimportanţi în somn,dar numai până la venirea viselorîn care trăiesc o altă viaţă,şi aparent dormind, oamenii se cautăîn disperare liberă pe ei înşişi,lăsându-şi fiecare trupul cu capul pe pernăşi plecând cu prima veste prin noapte...Până dau cu mâna de ei înşişişi de dunga tare de pat,bucuroşi că drumul despărţirii, necurat,cu îngerul de mână, prin stele şi neant afund,s-a încheiat cu întoarcere, rotund

3 ianuarie 1970


EEvvaaddaarreeaa îînn zzbboorr

DDacă într-o zi, aşa, pe neaşteptate, din prea multă invidie faţă de păsări ori de prea curat zbor în vis, ne-ar creşte la toţi aripi, s-ar întâmpla ceva nemaipomenit -pe scena cerului.s-ar juca spectacolul Universului, unic...

Comedia ar începe de la locul de decolare.De pe stradă, din grădină, de pe terasă,de pe acoperiş, din maşini, din trenuriar zbura oameni - ca nişte gâşte ori cocoride mari dimensiuni.S-ar speria găinile şi câinii,toate domesticile şi sălbăticiunile ar intra în văgăuni...

Cerul ar vibra de ţipete şi râgâituri aerul ar sughiţa, apele ar fugi iar munţii s-ar piti, scena dintre pământ şi cer ar fiun vuiet de infern.Doamne, tu cred că ţi-ai strângeoastea de îngeri cu iatagane şi săbii.


Nu, cred că mai bine le-ai da pacesă se zbenguie, de-a păsările în cârdurisă se joace...

Uite ce s-ar mai întâmpla:unii ar face atac de cord şi ar murifericiţi, cu capul pe o aripă,frumoasele ar zbura deasupra unui lac-oglindă,bărbaţii s-ar umfla în pene şi-ar face salturimortale cu mâinile în buzunare,într-o oră s-ar da bătălii pentru spaţii de zbor.Unii vor renunţa să mai dea din aripi,câţiva vor sta la pândă pe sol,vor fi prăbuşiri, dar se vor alegeşi zburători încântaţi;burtoşii se vor ţine cu degetul de buric,copiii vor lua un căţelsă-l schelăie lângă bunic,şi câte minuni, între oamenii cu aripi,nu s-ar mai putea închipui, de pildăcă un sobor s-ar întrebacum poate fi acceptat zborul fără permis.Nu e nevoie, Doamne, să fie proscriscăci oricum zborul ne-ar îmbătaşi ar râde invizibil de noilăsându-ne să ne ardem aripileprecum miticul Icarşi ne-ar trânti fără pene de pământpe burtă, să ne simţim lungul nasului,iar când ne-am întoarce cu ochii spre cer,am recunoaşte că nu ni s-a datsă fim păsări...


Dar nu-i nimic, dacă în viaţă, visători,nu vom prinde măcar un vehicul interstelar,după moarte, sufletului nostru,în timp ce va călători în Univers,prin abisul cu gropi pustiişi necunoscute astre,îi vor creşte aripile imensecare, în zborul lui nemuritor,îl vor trece, cu doru-i netihnit,şi peste un pisc iluminatde infinit.

Şi abia atunci din nemurirea lui se va întoarceobosit, vindecat de zbor şi de angoase să se odihnească, dezbrăcat de aripi, în pământ, la noi lângă oase.

2 martie 1970


PPaattiinnaajj

CCu feţe crispate şi zâmbete falsefacem piruete şi întoarceri, topim cu patina suprafaţa gheţii, rece, zvâcnim cu sângele din noi artezian. Pe neaşteptate, ne pierdem echilibrul înalt şi scoatem o piruetă nouă de scandal.Iată-ne pe pârtia neagră ca un zar de zăpadă mai albi. Ne îndepărtăm într-o fugă de patină şi ne întoarcem într-un dans nostalgic cu frunzele pe umeri, pe inimă cu fluturi coloraţi de ani.

Patinăm de frumuseţe, patinăm de urât,patinăm de viaţă, patinăm de sete şi foame de spaţiu. Patinăm în funii moi de aer, patinăm... ce dracu, patinăm sau ne-nvârtim zadarnic?Patinăm aiurea, patinăm cu sens patinăm mai bine, patinăm mai prost, trebuie să patinăm şi morţi.

31 ianuarie 1970


BBaallaaddăă

SS-a luminat cu sânge, cu munţi şi brazi, cu iarbă... Mioarele urcă şi coboară şi strănută călbază. Mierlele plâng, răguşite, scuipă triluri în izvoare.

Solzi de fumumbresc această arie bolnavă. Focuri de şerpi şi legende. Bursucii şi vulpile se ruinează, O, bieţii lupi, vor ajunge şi ei, prin păduri, în cor să se roage.

4 ianuarie 1970


PPrreevveessttiirree ccuu oorroollooggiiuu

NNe vom întoarce din nord, din vest, din sud, din est, din punctele cardinale ale planetei vom paraşuta în triunghiul vinovăţiei din casa arsă, cu tăciuni, vom sufla din nou în stele şi iar ne vom aprinde jarul din cămine. Cu orele din cumpănirea omenirii vom reveni la orologiul nostru natal şi el va bate trezirea turnurilor, a oamenilor cosiţi pe margini de canal. Şi iar vom arcui sprâncenele de vise mari, o, cum vom tropăi în camere de var şi vom închide uşa pe coşmar şi-n casă bătrânul orologiu va bate să-şi spargă de secunde fericita limbă.

Vor fi şi din aceia care se vor întoarce cu limba în gură - strâmbă.

20 aprilie 1970


MMoorraarrii ccuu ssaacciiii ggooii

MMorari de făină, morari de fum,morari de aer, morari albaştri,morari de nimic, tot mai staţila mine sub streşină, cu sacii goi pe dric?

Mori cu roţi de soare, mori cu roţi de umbră, blestemate hore, măcinări de gânduri, morile macină fără voia noastră. Mori de vânt, mori de apă, pe puntea dintre cer şi pământ morarii tac şi aşteaptă.

Morari de foc, morari de ciment, morile sunt universul dement şi macină din dăruirea noastră. Morari mârşavi, morari de ieri, de azi, de mâine, morari de joi, de vineri, morari de veşnicie, fără leac tot mai staţi la mine sub streşină, cu sacii goi în veac?

26 ianuarie 1970


SSffiiddaarree

VVoi fi în continuare prezentfără nici un apella datoria existenţei.Mă voi striga singur în Universşi-mi voi răspunde cu vocea de basori de tenor, în batjocură,de undeva, de după un copac,sau chiar din primul rând:pre-zeent!Dovadă că exist,fără să ţin la ritualul apeluluineapărat, privind la clovneriace se joacă în prezent.

26 ianuarie1970


DDeessttiinn,, ddiinn îînnttââmmppllaarree

CCând am ieşit pe uşa sufletului în labirintul căruia urma să fiu găsit cu oasele în lanţuri? Când am evadat din lagărul şi din abisul meu?

M-a tras cineva anume? Minune, întâmplare? Ştiu doar că unde trebuia să cad în celula mea fumegă, ca un înger, în alb.

22 aprilie 1970


BBiinneeîînnţţeelleess

IIubirea nu e decât un ceas purtat de cer, de inexistent, de părere, de slăbiciunea ochiului, de înduioşarea fiinţei în eter. Un ceas cu cadran albastru, cu minutar de aur, un ceas ciudat, oval, însetat de ore, şchiopătând, răpus de timp la interval, reluând apoi tic-tacul cu limba scoasă, nepăsător de spaţiu.

Un ceas nepotrivit cu altul, văzut, aşa deodată, de-amândoi, neînţeles, adus pe masă şi uitat apoi...

3 ianuarie 1970


ÎÎnnggeerruull ppeeddeeppssiitt

NNoaptea, când trist călător îmi şopteam: „sunt singur în cer şi pe pământ”, Îngerul mi-a căzut la picioare cu o eşarfă de sânge, noaptea,dintr-un cer deschis ca o fereastră...

Aripile-i erau de noroi şi de stele, dinţii muşcau băşici de spumă, buzele vinete sărutau epileptic pământul sau poate Universul de care şi eu mă ţineam, părea un câine divin în turbare, un câine înaripat...

De spaimă m-am prefăcut în strigăt: „Îngere curat, cine te-a lovit şi te-a azvârlit din înalt?”Atunci, mânios catapultând, cu foc şi spumă de cer albastrum-a împroşcat...Când am deschis ochii, nu se mai vedea, „a zburat - mi-am zis - turbatul".


Potaie blândă, singurătateaîmi lingea sufletul şi mâna.Mi-am ridicat privirea sfios spre cer.în fereastra deschisă, îngerul meuse lumina cu luminăşi când de pe chipul lui cel sfântînlătura ultima dâră de pământ,îmi făcu semn de reproş cu degetulşi generos îmi aruncă batista luicu o stea,după care brusc închise fereastra să înţeleg că izbirea lui nocturnă de pământ ar fi fost din vina mea... Javră afurisită, singurătatea mâna cu batista îngerească îmi muşca.

6 ianuarie 1970


PPiissiiccaa ttoorrccâânndd

CCa un răsărit pe buza mării sexul femeii ne însoreşte chipul,zâmbetul ei ne zburdă blânziîn miei,sânii ne răsfaţă neastâmpăraţi în copii,picioarele ne coboară în câini.Ce blândă întrupare de fiară,ce domestică dezvelirepe blana de vulpelângă căminunde pisica albă toarcedobermanul negrucu privirile la prietena luizeiţa căţea.

lată femeiape care gândul n-o poate ierta iar mâna o pradă călătorind cu gura mea.

Învinşi, ne cucereşteşi ne transformă, cum ne atinge,


în fraţişi ucigaşişi adormim în palma ei iertaţi, căci are suflet mare şi bun sora noastră în rugă întinsă cu Dumnezeu, cu noi şi cu Satan deodată şi pe rând.

Pisica miaună -s-a excitat torcând.

17 martie 1970


DDuuppăă ccee aamm mmuuşşccaatt ddiinn ssffiinnţţeenniiaa ttaa

AAm venit lângă genunchiul tău,linguşitoare palmasărută pielea piciorului spre sex.Repet acest atât de comun şi unic gest,şi nu mă sfiesc de-ntregul Univers,precum îl repetă din instinct -de la Adam, maimuţoiul- bărbatul.la Eva-i desfrunzită sub buricpe picioarele ei împletiteori despărţite în unghi cosmic...(Doamne, uită-te şi tula creaţia ta un pic!)

Spune-mi de ce mă privescca strugurii copţi sânii?în ochii lor îmi văd şi noaptea aburindplămânii.

Iată, mă retrag îmblânzit, după ce am muşcat tare,fără perdeadin sfinţenia tahuiduit violentde icoana mea - omenirea.

17 martie 1970


FFeemmeeiiaa îînn nneeggrruu,, pprriinnttrree ffiiaarree

AAm răsunat de o tristeţe mai veche până la cădere de frunze. Atunci a trecut femeia în negru şi trebuia să plouă până la putrezirea veşmintelor.

Petece, petece ude se sfârtecau şi cădeau de la umeri spre pântec, spre picioare.Femeia îndoliată ascunde o rază orbitoare,bănuiam şi vedeam prin tristeţe, dar mai era nevoie de ploaie, ce piele impertinent de albă!

Femeia în negru acum trece prin codriprintre fiare,albind orbitoareparcă-mi trimite dinspre buzăo rază, cu mâna pe sânparcă îmi mulţumeşte pentru ploaie,


în timp ce ultimul petec negrui se desprinde de călcâiiar din tristeţea mea ultima frunzăca o lacrimă cadelângă femeia goală

şi eu mă prefac în fiară.

18 martie 1970


PPlluuvviiaallăă

PPloua pe buze, ploua pe sărut...din copaci ploua, din cer sau din alt tărâm?Ploua pe dinţi, ploua pe mâini,fraţi ai ploii, nu ştiam de unde plouă pe plămâni.Pe rinichi ploua, pe ficat, pe sânge şi pe oase,ploua pe suflare, inima bătea în stropi de ploaie,coastele ni se topeau, ploua pe soare,ochii, ochii se roteau cu nori pe steleSufletele, ce era cu sufletele noastre?nu cumva plouau din alt tărâm chiar ele?

29 aprilie 1970


TTâânngguuiirreeaa iiccoonnaarriilloorr

DDesigur, nu ne vom spânzura,nu ne vom pricinui prea mari cucuieîn conştiinţă,dar nici nu vom renunţa la dorinţa de a ne smulge din legi, din citate, în mlaştina vremii scufundându-ne tot mai adânc, pe nesimţite.

Îngerii meschinăriei vom deveni cu aripile frustrate de culoare şi biruinţă, vom cânta în cor după baghete false, nu vom avea curajul sângerării noastre.

Desigur, nu ne vom tăia arterele,ci ne vom sinucide dregându-ne gâtlejeledupă sirene confecţionatedin cauciucul cizmelorşi nu ne vom zbura creierii,ci vom acţiona după comenzilede la butoanele unei tarabe cancerizate-n plămânul istoriei.


Vom fi eroii crimei lente, unelte pentru aşezarea în vetre a genunchilor ţării, vom fi iconarii cu mâinile scuipate.

13 ianuarie 1970


MMoottiivv ffuuttuurriisstt

MM-am despărţit de eul meu,m-am despărţit de voicare îmi spuneţi cum, sângerând,Poetul s-a atârnat în funiedupă ce şi-a tras un glonţ în frunte,dar, domnilor tovarăşi, nepotrivitşi blestemat vă mărturisesc:m-am despărţit amarde ţara în care nu e nimeni treaz.Ţara aceasta dormind din rădăcinăîn visul meu s-a întinsnegru, nehotărnicit coşmar.

8 ianuarie 1970


CCaa ppee uunn mmiieell ddee PPaaşşttii

VViaţa cui jertfimluminii mai puternice din zori?cunoaşteţi, pe undeva, pe-aproape,vreun suflet de prisos,sau, ceva mai departe, trup cerut de morţi?Poate, careva din zonele abstracteori poate, unul întors de prin războaie...Al cui e rândul la jertfă,pentru ca soarele în saltul luipeste ţară dinspre maresă spumege mai luminos?Latră, potaie!Am un mare post, poate de ministru -mare lucru să urci pe un cadavru! Rostiţi-vă în cor: pe cine jertfim în zori soarele să urce cu razele de aur în amiază şi din înalt să lumineze până în cea mai adâncă văgăună din voi sau vă temeţi de vulpile şi dihoriice-au să vă iasă cu boturile arse pe ochi şi pe gură?


Fiţi liniştiţi, s-a sfâşiat poetul. Azi din zenitu-i astrul ceresc, cu stropi sângerii în raze, caverna ţării vindecător va lumina.

Mâine dimineaţă, pe cel care cu primul vers scriind se răsfaţă prindeţi-l de craci şi-l beliţi ca pe un miel de Paşti.

27 ianuarie 1970


AAggoonniiee,, CCeezzaarr

TTrecurăm, Cezar, prin orgii de vorbe, credeam că trecem şi noi Rubiconul. Fiecare simţea în dreapta lui un Cezar şi fiecare înainta către pieire singur. Murirăm fără a da vreo luptă cândva, nici nu eram o oaste, ci dezertori oribili. Nu vor veni deasupra noastră corbii. Fără să stea prin noi vreun dram istoric, ne-or ocoli devastatorii de cadavre, precum în viaţă ne ocoliră cerşetorii. Trecurăm, Cezar, prin orgii de vorbe, credeam că trecem şi noi Rubiconul.

21 ianuarie 1970


AAbbiissaall -- PPooeettuull((JJuurrnnaall))

De ce scrii toate acestea când ştii că nu ţi se vor publica?

SScriu să-mi uit ciroza sufletului,să vomit contemporanele greţuri.Scriu să nu scuip în mine.Scriu pentru că nu pot zburacu statuia lui lisus peste acoperişurişi să dezlănţui o ploaie de cuie.

(11 ianuarie 1970)

**

Poet, istorie, neamBateţi tobele pe burţi, pe buricedomnilor tovarăşi aveţimenirea sacrăde a croi istorie

din pielea acestui neambateţi tobele


Poetul vă priveştedin fereastra neantuluiprin binocluneamul lui de poet!de ce nu serveşte delirul istoricbateţi tobele pe burţi, pe buricebateţi cu dinţiitrebuie să acoperiţi glasul poetului care din fereastra neantului vă acuză bateţi tobelece spunea poetul înainte de-a zbura pe geam?

**

Din Jurnal (ce-am mai prins să notez) bateţi... cuvintele... menire poet contemporan (trebuie bătut tare să nu se mai audă decât...) democraţi, liberali, ţărănişti, istorie comuniştii, socialiştii înjură legionari. Închisori, canal (asta am şters) tobele convertesc poet contemporanun picior în partea dorsală picior stelarsă vă treziţi înare şi abisul cocini de proci(am greşit vrând să scriu porci, gândindu-măla proroci) ţinându-vă cu mâinilecele două degete votânde de (cur trebuie să fi strigat poetulîn bătaia tobelor cu sufletul pur în neant.


Nu credeţi? pot să vă arăt caietul, scrie negrupe alb, şi când va învia în mâini cu carteablestemului întregsă elibereze cuvântul).

14-15 ianuarie 1975

**

Afurisită mai e şi vremea aceasta a nimicului, a neîntâmplării. Parcă înalţi ceva cu gândul, dar când îţi priveşti mâinile nimicul foieşte în palme şi-l simţi prin oase bătând ca vântul a nemurire singur...

Ţi-e urât să treci prin ţara ta fără cuvânt...

Priveşti cum papagalii scot sunete entuziaste ce-i gâdilă de plăcere în gâtlej...

Prin ploaie de nimicmergi învelit în pelerine de scârbăchircit în umilinţă aici...

Printre pânze sfâşiate de fulgere şi furtuni sufletul ţi se roagă pentru pulbere şi foc, pentru potop deschije...

Ura ce te desparte de tine şi de ţara prin care treci fără cuvânt


se prinde în minutarele ceasurilor care ţes cu răbdare timpul...

8 februarie 1970

**

Mi-e lehamite de mine, personajul din scenă. Refuz să mai joc această comedie în care eu, spectator, mă fluier cu patru degete, mă huidui cu propria greaţă de ţara lui Papură Vodă.În pământul natal, în limba patriei, parcă aş fi un papagal dresat să papagalicească vorbe de bâlci din aceeaşi parasilabică Odă.

Poete, îţi detest tristeţea şi trama. Dă-le cuvintelor tale peste gură altfel tu şi ele veţi fi uimiţi umiliţi în idol-politiceasca destrăbălare precum o curvă în garda com-militară. Nu vezi că eşti inutil în această dinamitată carieră literară? Poli-ideo-dema-go zornăie în jurul tău lanţuri şi lacăte... Taci şi adună-ţi pentru rugăciune cuvin-tele-fiare.Şi nu crezi, poete, că de prea multă speranţă ai să înnebuneşti? Caraghios ce eşti! La ce mai joci tragi-comedia asta? Nici te mai aplaud, nici te mai fluier, suferinţa ta mi-a devenit insuportabilă, spectacolul interior mai are doar un singur spec-tator. Dă-l afară! Deşi el e unicul martor care-ţi îngăduie să-ţi verşi în Univers veninul cu care ţi-ai otrăvi şi ţara, în viziunea ta acum - închisoarea.Dumnezeu să te ierte, căci va trebui să mă blestemi, poete.

14 februarie 1970


**

Aş păşi peste graniţa ţării dacă această cântare s-ar rosti dintr-un turn mai înalt, dacă umilinţa îndurată aici ar avea, în sfârşit un preţ.

Mi-aş părăsi închisoarea, dar nu m-ar înghiţi oare în burta lui bătrânul continent?

Îngenunchez nehotărât în răscruce se aude furtună, o nouă încercare, e rândul să fulgere grindină cu sânge.

28 februarie 70

**

„Eşti abisal, poete!"i-a scris violenta zet-ics.„Poţi să-ţi tai venele, să te spânzuride Steaua polară anonim,noi cu ciment şi cărămizişi nu cu neant construim.”

(1971)

P.S. Acum spânzură-te dumneata, violenta.Când clădirea concepută în eprubetăşi se prăbuşeşte în hău,înghite-i, în timp ce sfoara te sugrumă,praful de vorbe goale şi de cretă.(acum).


Acesta este poetul tânărpe care l-am lăsatsă se sinucidă în cuvânt.Acum eu doar îi readuc strigătuldisperat din acei ani de închisoareîntr-un ecou întors din neant.Recitindu-l, am învăţatsă-i spun încet rugăciuneace mi-a lăsat-o prin testamentîn sertarul lui săracştiind că eulepădându-mă de elo să trec de biblicul cucuriguşi odată şi odatăo să-mi fac din evadarea luiintrării în iertarepoartă.(azi)


SScceeppttiicciissmm

VVestea s-a întins prin secunde,s-a oprit în minute,s-a rotunjit în oreşi s-a prins în ciorchinii zilelordin calendar:Timpul îmi va trimite din veşnicia lui un dar.

Un ceas de aur, un vis real,un paşaport de trecere liberă (un text epocal?)

Ştiu, câte n-ai avea din cutia ta,domnule Timp,să-mi dăruieşti cândva...dar până atunci mi-ar fi urgentăo vorbă scrisă la masa meapecetluită clarprecum că nu e totul în zadar.

4 ianuarie 1970


OOmmuull ccuu ddoouuăă ssiiccrriiee

SSunt un risipitor de gânduri. Palmele îmi foiesc nimicul prin oase îmi bate cu nemurire vântul.Deseori, din agonie, mă trezeşte poetulsă aprind în el cu un dinte cuvântul.Într-o seară, s-a urcat cu picioarele, afurisitul, pe mine şi mimând un râs de demon mi-a strigat:„Iată, peste trup ţi se surpă sufletul cu scârbă.O să pieri singur, dedublat. Când - nu se ştie, dar sigur e,zice ţopăindu-mi pe omoplat, o să ai nevoie de două sicrie”. „Ştiu, i-am replicat:Cel din cer e pentru tine.” „Nu, frate, eu sunt nemuritor -îmi spune, prea mândru, luându-mi talpa de pe spate -tu, bădie, te duci pe două căi în marea veşnicie”.

15 februarie 1970


ZZiiuuaa îînn ccaarree vviinn ppooeeţţiiii

ZZiua în care vin poeţiicerul coboară şi în albastrul lui se deschide o fereastră albă prin care se vede în Univers, se vede cum apare o caravană ce duce oase şi biblioteci.

Ştiind că sunt socotiţi sensibili, slabi, zadarnici şi bizari, îngeri biblici, fraţi cu demoni, poeţii nu se arată la chip, în coloană ei călătoresc sub burta cămilelor din cărţi.

Ziua în care vin poeţii nu e o zi orişicare n-are dată fixă-n calendar... Dar poate că poeţii au venit, nu-i vedeţi, nu-i auziţi? Atunci mai aşteptaţi.Cum? un semn mai clar, după astre?Posibil, dar mai sigurîntoarceţi-vă şi vă uitaţi la copii -


ei trag poeţii de sub burţişi de sub copiteşi-i strigă pe nume vii,ca fraţi ai lor mai mari,şi descarcă de pe cămile biblioteci.

Priviţi: când copiii stau cu coatele pe a cerului deschisă fereastră caravana cu demoni şi îngeri se apropie de casa voastră.

21 aprilie 1970


CCoobboorrâârree ffaannttaassttiiccăă

CCoboram albaştri,Coboram din ceruri, deveneam mai galbeni, însă oraşul cu lume-n carnaval era spre verde, era în roşu, portocaliu era şi negru,iar noi cădeam prea albi.Cocoşii sângerau şi cântul lortrezea amiezi de jarîn răget melancolic de măgari.Oraşul se-nvârtea multicolor în carnaval,iar noi din ceruri, în zdrenţele albastre,loc pe pământ n-aveam.


DDoouuăă ppăăppuuşşii

TTu eşti de ceară, eu sunt de vată,două păpuşi ce dansează pe sfoară.Ne-am întâlnit într-un circ de rouăşi, apropiindu-ne, la ureche ne-am spus:„Noi vom evada în soare"şi o noapte întreagăam fugit pe cer până dimineaţa -când am căzut, zărindu-l, în mareşi lângă buza lui de sânge,în sărut cu spuma Afroditei, în albastru,parcă zeificaţi deodată, iarăşi ne-am spus:„Vrem să nu se mai joace nimeni cu noi,să nu ne mai ia nimeni drept păpuşide ceară şi de vată...”Dar din sărutu-i cu marea, soarelea ţâşnit coloană de foc, în cupolăşi în balansu-i sfericşi-a azvârlitpe cer strălucitorul disc,iar noi ne-am trezitîn săgeata orbitoare-a luminii lui, pe nisip.

Şi iar am simţit că suntem traşi de aţă, două păpuşi spânzurate pe fir de speranţă.


„Ne iubim”, am strigat, întorşiresemnaţi în circul gol de rouă.Şi iată ne smulg pe amândoi deodatăcei care cu noi, râzând, se joacă.Tu eşti de ceară, eu sunt de vată,două păpuşi ce nu mai vor să sarădecât împreună, trase de aceeaşi sfoară.


SSccuurrttaa îînnttrruuppaarree

Lui CiprianAAşa, ca pe un tăiş de vis, mă striga...„Ţi s-a părut”, mi-am spus,„şi nu deschide ochii la un ecoude auz în gol”.însă vocea cu şoaptă dureroasă, blândă, parcă iar...şi pleoapele ridic de pe lumina ochilorîn întunericsă pipăi cu privireaaceastă dulce strigare a cuivacare mă cheamă -în pânza nopţii nimic,nu prinde formă nici măcarvreo undă mişcătoare...Nimic. Tăcere surdă.Timpanul meu o fi visat,auzul meu o fi visatcă aude...Tac, în mine tac şi-n gânduri, ochii vreau să-nchid, vocea mă străpunge, sar


cu frica deodat...noaptea, ca un râu,la mine pe fereastră fuge -trupul meu şi duhulpare-a mi le trage -mă prind buimac de-un nasture,apoi, de pat,de-afară vocea-n vaier mă atinge.

Râul nopţii şi-a topit izvorul, a sosit cu râul ei lumina „Hei, de ce fugi? de ce înaintea zorilor mă strigi?" Nimeni!

Nu se poate, zori şi noapte, nu se poate, a dat un semn şi a fugit afarăsau a fugit chiar pe fereastrăîn mine; oarede teama dimineţii,oare de frica luminii?De ce n-o fi venit,de-a vrut să prindem vorbă,mai devreme-n noapte?O fi sol de soartă tristăori de veste bună?

Ori poate-a-ntârziat de astă datăori poate mai revine...


Mă simt de parcă la ora asta de îngemănare eu m-aş fi întrupat în altul să-mi dau de ştire despre mine.


SSccrriissooaarree ddiinn vviidd

ÎÎn fiecare seară trebuie să te chem, să îngenunchez în mine şi să aştept... încet-încet, în privire se stârneşte arătarea, parcă mai am o zare şi dacă o înlătur, încep să te văd...Dar înaintea ochilor răsare depărtarea care îşiseamănă câmpurile şi hotarele,orizonturi de galben se sparg... Doamne, acumse zăreşte, cu luminile şi statuile, oraşul,aud chiar pianul cu şoaptele paşilor tăi venind...Cu fruntea ridicată spre cer, înlăturarea ultimeidistanţe implor.Se apropie oraşul şi poate am să te smulg din el privirilor acum, a-cum...oraşul se preface fiordic rotund, apoi iluzie de astru în nordul nocturn...

Nu cumva tu eşti aceea în raza lunii de pe drum?

Noaptea întreagă te-am chemat, în nesomn, în bătăile singure din piept, în gândurile care te-au gândit, în catedrala cerului m-am rugat cu infinit, până în zori când am regăsitîn aburul durerii din pălmi


chipul tău apropiat... Abis!o rază intrând pe geam oglindacu umbre mi-a scris.

Nu cumva tu eşti aceea care aduce lumina zilei îngenunchind?

Depărtarea mi-e haină, mă înfăşor, cu ea din zori şi până-n seară şi le aştept la margine de aşteptare...Vin anii şi-mi trec cu umbra ta pe braţe, deşertul de nisip sângerează ca un infinit şi din cer pe pământ trage cortine de timp...

Nu cumva tu eşti aceea care le ridică pe rând şi mi te arăţi că vii cu paşii şoptind prin universuri de vid?


DDuurraattăă

MMirajul să prindă durată, încet să ne urce în sânge, cu noroc să ne bată, apoi şi el să se bucure, să petreacă,să ne ungă cu blestem -îţi facem, Doamne, o biserică,şi ne sfinţeşteşi ne miruie cu un strop demiracol,iubirea şi lăcaşul să le ridicăm miraculoase, sub ochii prea miraţi ai genuniişi ai stelelor clevetitoare,până la tine, suuussus, în pridvor,sub o boltă de cer infinitşi atunci facă-se voia ta,precum spre înalt ne-ai zidit.


FFiioorr sseennttiimmeennttaall

SSunt singur, ca dracu, iubito... Sorb cu nesaţ o cupă de bucurie amarăşi-mi înfăşor mai strâns pe lângă sufletşalul meu de-nsingurare...se pune frig şi mare plăcere îmi facesă mă-ncălzesc din suferinţa mea nouă...Aşa o să te caut într-o searăşi-o să-ţi vorbesc de mine fără vreun rost,Până se ia de pe durere-un strop de rouăşi atunci o să-ţi spun, neprihănit şi vinovat:sunt fericit că n-am trecut pe lângă tine străin,că am avut atâta noroc,că am luat cu mine bucuriepentru o viaţă de ger,că oricând de pe pământmă pot proiecta lângă tine pe cer,că şalul meu de-nsinguraree sufletul tău moale,că tot ce e viaţă şi visşi fără tine atât de bine mă doare!...


LLeeggăămmâânntt

BBlestemul e că toată lumea se îmbrăţişează, nici pe noi nu ne iartă de această obişnuinţă nefastă, şi noi suntem îmbrăţişaţi de alţii, şi nu avem cum să ne desfacem-din gândurile lor, din braţe, din legi, din înrudiri, suntem prinşi până la oase - şi chiar dacă se desfac din strânsoare toţi găsesc o altă menghină să se strângă mai tare...Să-i spunem atunci iubirii să ne lege cu braţele ei, cu ale noastre, cât mai strâns, să ne treacă un fir de oţel ceresc prin trupuri, prin oase, să ne ţină mereu ferecaţi, să nu ne mai dezlege legându-ne alţii. Ce ai de spus? Oricum, sufletele nu ni le pot despica dacă firul ceresc ni le-a pătruns.


AAnnoottiimmppuull aalltteeii iiuubbiirrii

MelanieiAAzi, cireşiis-au trezit din somn, din iarnă; am ieşit din viscol, soarele mi-a stat în inimă pe creangă;mugurii cuprind cu ochii mici înaltul,azi, miraţi, cireşii mă găsiră altul...

Primăvară, anotimp de crimă, azi, cireşiibăut-au de două ori lumină: când au înflorit, - din cer, când s-au mutat la geamul altei iubiri, -din mine...


NNuummaaii ssaallccââmmiiii

NNe strecoară în nas miros de florisalcâmii,e vineri,copilăria ne-am adus între noiîn creanga ruptă şi purtatălângă inimi.Seară; purtăm în ochiciudate cumpeni,ne sărutăm pe dinţişi râdem,numai salcâmii,într-un mai cu vineri,îşi pradă floareaşi creanga ne-o întindşi se întorc în ceruri singuri.


PPee mmaarrggiinneeaa lluummiiii

MMi-e sufletul căzut pe marginea lumii,nu te cheamă, nu te aşteaptă...Blestemat singur să suferecu zbor şi cer,cade mereu de susde-acolo unde te înalţă...Tu eşti imnul lui, triumful acela scurt,tu eşti zbuciumul lui prea mult.Mi-e teamă pe marginea lumii, mi-e teamăde Universul fără ochii tăide pământul fără îmbrăţişarea ta,de apăde soare,pe marginea lumii călcâiul meu...Să nu lunec în hăupe marginea lumii visez că visezcă braţul tău se ţine de umărul şi zborul meu.


TTrraannddaaffiirr îînnfflloorriinndd

DDacă vezi un trandafir înflorind nu sufla spre el privirea ta de nea, gândeşte-te că s-ar putea să fie un strop din sângele meu metamorfozat în floare să-ţi înfioreze trecerea prin clipa-ţi de ofrandă trecătoare.


FFrruummuusseeţţee ttaarrddiivvăă

DDe ce te uiţi atât de minunat,de minunată,aproape minunându-te?Aşteaptă mai bine zorii,cântul cocoşilor, răsăritulsă te trezeşti în mareea luminii...soarele meu s-a fost aruncat din boltă,prea greu, prea adâncs-a prăbuşitşi se stinge scânteind în mine.Dacă ţi-aş putea metamorfoza prima lacrimăîntr-un soare eternn-aş ezita...Da, privindu-mă minunat aproape minunându-te cât de minunată -în atâta zădărnicie!


EExxaallttaarree

SSe apropie clipa când în sângele tăutrandafirii vor înroura divin cupape care o beau cu exaltare -fie-mi această clipă de beţiela judecata de apoimarea acuzare,precum că, întrecând măsura,cu vorbe şi altare,te-am metamorfozat, iubito.în viţă nobilă,cu sâni ca strugurii de soi.


PPaarraabboollăă ccuu şşeerrppii

ÎÎntr-o zi, doi şerpi se iubeauîn tăcere, ascunşi sub ramuri şi frunzese iubeau din toţi solziicând el, şarpele, spuse:„eşti caldă,"„Iar tu eşti fierbinte,"şerpoaica-i şoptea,.„sărută-mi o buză, un dinte,muşcă-mi un sân"„încolăceşte-mă, şerpoaică a mea"„şarpe iubit, m-ai trădatCu femeia pe care-o ai muşcat'„cu femeia cu măruldar şi tu, năpârco,"„şi eu cu bărbatul necurat"„mă învenini, şerpoaică"„hei, te iubesc, şarpele meupreacurat,învenină-mă dulce, până în vintre şi-n băşica de sub dinte"„ah, să ieşim în lumină,avem venin să îndulcim o lumeşi parcă s-a mai luminat


de când ne iubimnoi doi şerpicu adevărat."Şi au plecat iubindu-sepe un drum cu praf,„Miroşi a iarbă şi a flori de maişi ai răsuflet de Lună plină, în mers"„ai galop de armăsar în zbor,e prea mult praf,să ne ducem în stele,"„şerpoaica mea,de-acolo căzurămpedepsiţi de trădare.ne-ar bate îngerii, nebuniicu floare"„atunci,în mare"„s-a născut Afrodita şi e spumaînvolburată"„pe o insulă, undeva...."„întreg pământu-i locuit"„să ne urcăm în Soare"„nu suntem destul de reci şi ne arde"....„şarpe drag, uite doi oamenistau lângă noi vorbind"„nu-s periculoşi,ei sunt duhurile noastremascateînvenindu-se şi ele cu dor."„iubitule, când se iubesc şi oamenii-s şerpi"„iubito, şi şerpii sunt oamenicând stau încolăciţi"


„şi noi ce suntem acum?"„femeie eşti, şerpoaica mea,„şarpe eşti, bărbatul meu,"„eşti caldă"„iar tu eşti fierbinte"Şi tot aşa se dezmierdauîntr-o zi doi şerpicare se iubeauîntâi la umbră, apoi la soareîn mijlocul drumuluinepăsători de luminăşi lumecare ziceau ei le seamănă-n iubire de minune...Vaai, soarta care trăgeainvidioasă roata, uuuusoarta marii lor iubiripecetluită fu,căci roata le rupseunuia spinarea,celuilalt coada...dar nu lăcrimară ca şerpi,precum murirăpe la apus de soareci, pe urmă, ca oameniîn care iar se prefăcură,pe la răsărit,dar fiecare -în altă trăsură.


OO ppoovveessttee ffăărrăă ssffâârrşşiitt

ÎÎntr-o noapte,de raza unei stele deşteptat,am făcut un pas peste marginea mea.Sub talpă simţeam tare, în năriîmi intra aerul, precum o ceaţă,am mai făcut un pas şi iatăsub aceeaşi rază de steam-am văzut cum am plecat,ca dintr-o inexpugnabilă cetate,din mine...Parcă o croire de frunze mi se aşternea sub picioare, ademenitoare, cucernică, moale, şi am păşit mai departe, în spate, am auzit un suspin de om ţintuit în vis,nu m-am întors, când o mână mă trăgea spre o cascadă de lumină - o coadă de cometă ce mă ducea....

Smuls din timp, am uitat să revinla vreme acasă (cum făcusem altădată) în cetatea mea de carne şi de oase, şi m-a surprins dimineaţa ieşit


fără mine, întrupatul, în lume... Călătorit prin lumină, mi se făcu singurătate şi voii să mă întorc dar nici vorbă de drum, nici nu fusese, s-a şters, se fermecase... E sigur: nu mă voi mai întâlni,măcar într-un vis, într-o privire. Se va face propria casă pământ. Şi eu?inundat de atâta luminăal cui mă tot caut şi sunt?Nu ştiu, există o poveste fără sfârşit.

1983


JJoocc ccuu îînnttrreebbăărrii mmeettaaffiizziiccee

TTimpul culege din mine bucuriasau eu culeg din el doar fructul oreicând se întoarce către lumină floareaşi către floare cerulşi către cer privirea?Oare şi Universul înstelat priveşte fericitTimpul care-a pornit şi-i aşteptat din infinit?Şi oare cine trebuie să vinăîn mine fericit se uită?...Atât să-mi fie biruinţacât Timpul care trececulege din mine bucuria-mi Timpului ce va să vină? Sau stau cu clipa fericirii singur şi cu fructul oreicând se întoarce către lumină floarea şi către floare cerul şi către cer...cine să se mai întoarcă dar către cercând fructul a şi căzut deodată-n varul zilei?ci unde mă tot uitcând Universul înstelat se uită şi poate că e fericit pentru Timpul care-a pornit din infinit acum când eu îl aşteptşi care ajunge când eu nu mai mă voi bucura?...

1973


SSiinngguurrăăttaatteeaa ssâânnggeelluuii

MM-am izbit de zidul lumiişi m-am trezit cu sângele singur.

Am văzut râul sângelui de care toţi fugeau uitândcă el izvorăşte din ei,fugeau cu izvoarele sângeluipeste ierburi şi pietremurmurând neînţelesul secundelorsinguri.

Ca sângele, vă spun, nu e nimeni atât de singur, nici fruntea, nici ochiul, nici urechea, nici degetul, nici gândul...poate doar Cuvântul când se naşte -sângerându-l.el, izvor de sângerare singur.


IInniimmăă

EEu te-am blestematsă-mi fii carte...şi te-am dat la tipăritură...Împădurindu-ţi foile,când am ajuns la frunze,am picurat peteşi-abia se mai văd florile...

De mă surprinde-o vestela pagina albă,cu lumânarea arsă,eu am să plec o vremeşi-am să te laspe masă.


DDiinn ppiieepptt mmii--aauu ccrreessccuutt

DDin piept mi-au crescutplopi peste culmesunt plopii fără pământfără umbrefalnici fără vreun rostsunt plopii fără tulpină,şi frunzefoşnind doar ararecând duhul meubatedinspre Universcând vânturi mă dordinspre aripi de-nsingurarecând nimeni nu se mai aude-n minedoar căderea stropilor ce morpe limbile de clopote-ndulcinddurerea unui plop cu vers arare.


PPooeemmuull

UUltimul romantic într-o searăfu încercuit şi cantonat de ploioase tari şi nervi de salahorine rămâne prieten versulşi se-mparte pentrucât pofteşte fiecarevers de hrană, vers de setee destul când stăm proptiţi de cerşi lovim cu şpiţul mucul de ţigarănimeni nu crâcneşteultimul romantic într-o searăfu încercuit şi cantonat de ploiorice pierdere-ntre noiar deschide porţi la-Nsingurarenimeni nu recităpreferăm să facem din tăcere o ţigară gândurile curg direct în vers dulcea scrisa-ne povarăe Poemul - o coloană de care ne legarăm cu centuri şi stăm cioplind silabe liberi, sus în Univers.



OOssppăăţţuull ssoolleemmnn


IIaannuuaarriiee

TTu prima-mi vii în gândul dimineţiişi însorit mi se deschide anul.Din somn, de la fereastră,întâmpinându-te, cireşulîn sânge-mi s-a mutat cu floare, —ce an începedin bucuria luminii, Doamne?

2Semn de întrebare-i ziua,fără tine, afară, cerul e gri cu var,sufletu-mi – batistă albă –îl ştergeîn cleştarul aerului clarsă te vezi, când vii, de azi.

3Din două numere, mereu…cu mine mă adun, din mine te scazi,cu eul rămas trec în înmulţire,tu mă împarţi –două operaţii, repetabile cuiva dăruite rezultate două,


mereufericitul rest rămânând-ne nouă.

4Pe această strălucire de soare îţi scriucu dăruirea ce-mi curge din lumină, cu noriiîn baia cerului, albă, cu raza privirii carepe foaia ruptă din steaua singură asearăchipul îţi desenează.Poartă-mi cu tine această zi atât de trează.

5Când vii, sfidezi poezia,dar împacă-te cu această vie fiinţă neîntrupatăcare te aduce-n mine din orice depărtareşi ne ţine în cuvintele ei când gerul ne însingură singurătatea.

6 Azi parcă îmi şopteşti primăveri,frunzele iernii sunt atât de verzi,fructele se nasc,sâmburii strigă în carne.

7 În timp ce noi mir de lumină trecem prin vămi,sfinţii, surâzând,ne servesc libertatedin preţul de taină.


8Inelul iubirii nu-ţi stă pe degetci pe gândul din aer,şi zăpada îţi toarce melancoliacu degetul vântuluiîn vaier.

9Sărutul e miez din fruct,din noi:două fructe, iarna,se sărutăpe buzele noastre, neîntrerupt.

10Soare cald,neliniştea-mi trează,de ce dai cu fulare-n primăvară?ştiu, ai vrea să sângerezi cu pumnulun nor de zăpadă.

11Ziua nu pleacă seninădacă nu-mi ucizi în palma eibucurie.Acum, în stelele nopţiiziua întârzie –ai lăsat seara în marginea eişi ai fugit cu lumina la mine.


12Ne căutăm în zorisă ne sorbim prima licăriredin privirişi stropul de neantdin clipa de rouă.

13Zilele fatale deschid răni pe carenumai zile de învieri, când vin,ni le vindecă pentru alte zilecu săbii în mâini.

14Fericirea abia gustată se pierde în neant,ci bine că ne plantăm în stele,împerecheate seminţede ierburi şi durere.

15 Mijloc de lună, plin ca o cupă,amforă de clipe ţi-e trupul –o ridic trofeu deasupra aureihrănitului din tine eu.

16Singuri, heruvimii iernii, în flori de ger,stau retraşi pe creanga acestei vineri,numai unul sabia-i de argint


tainic o întinde poetului –oare în palma îngereştii zilece i-a dictat cu vârful sabieide noi să scrie?

17Am trăit o zi în plus,plecând prea înainte, în timp.e ca şi cum am cădea în amintire,fără a şti acum ce ne aduce din azi, din ieriadevăratul mâine.

18Zi a zăpezii,imensitatea lăcrimează alb,întind palma gânditoare spre tine –ce blând o pătrunde viscolirea!

19Poftim libertatea,precum o cupă prea plină, bea!îţi torn şi libertatea mea,bea libertate,beaşi îţi îmbată sângelelibersă mă ningă.

20Nu mai plec,azi, lângă trupul tău,pe foaia iernii albă


cu mâna mea închei un pactnici măcar un pas de gând în Univers,fără braţul tăusă nu mai fac.

21Parcă mă înfăşor cu un şal caldde călătorie –sufletul tău pe care-l portcând gerul viscoleşte fericitîn oasele îndrăgostitului din mine.

22Te-ai îndepărtat ori numai soarele s-a dus spre sud?dacă albastrul coboară şi mi se uită pe fereastrăoare ceva din taină am să pierd?

23De nu ne-am ucide surâsulblândul surâs în care ursitoareleîşi scaldă ziua plânsul.

24Ia un semn de întrebareşi coboară spre noi o stea –cu razele ei întâlnindu-ne oareîşi va creşte lumina în slăvisau neatinsă îşi va urma rotirea recenepăsătoare la îndoială şi teamăşi la flacăra emoţiei din coastele noastre?


25Mă muşcă astăzi cerulca un câine –şi muşcătura ta…ce mult sânge!

26Iubirea fără speranţă-isuferinţa orbului…noi orbim în noiîn fiecare netrăită clipăun fir de lumină.

27Aşteptare tăcută,împarţi cu mine umbrachiar pe jumătate,gândurile vin în vertebrele noastresă se mintă.

28Eşti fulguire de zăpadătrecută în mine să viscoleascăşi alb să ardă.Ce iarnă întrupată!Ninge cu voluptate –azi am ieşit amândoicu Dumnezeu pe stradă.

29Întreţine această ispităde sfinţenie înfrigurată


cu îngenunchieri fericitepe lacrimi de taină.

30 „Nu uita florile cerului,nu uita oasele noastre,în aceeaşi grădină,în aceeaşi noapte…”Nu înţeleg:parcă mi-ai şopti ca în viaţă,de dincolo de moarte.

31Te-am lăsat să citeşti în mine ca într-o carte şi ai plecat –ai luat cu tine clipa care te întoarce?


FFeebbrruuaarriiee

ZZiua în care gândesc în gândul tău,ziua în care intri în umbra meaşi eu păşesc în pasul tău, androgin,împlinise-va-n iubire eulîn eu dispărând.

33Bucuria ne stă în îndoieli –te-ai trezit în mine,şi, azi, în răsăritde două ori îndoielii mă voi fi dăruit.

34Neţărmurită lumină,parcă o gură de ceruri suntemnoi şi sufletele noastrestând în Universde la amiază, la cină.

35Sufletul ia de pe masă suflet,trupul de pe masă ia trup,cu o cupă bem din sânge prefăcutul vin,


cu altă cupă din lumină bem sânge –ne hrănim…

36Dacă mi-ai fi cupă,dar cupă îmi eşti,închin şi te umplu cu tinede câte ori sorbindu-măte verşi.

37 Iartă-mă că ţie mă închin –vreau să mă căiescşi n-am iubiredecât în faţa tapentru umilinţă.

38Unul de celălalt ne ţinemşi când fiinţa ne cade în neant –de-atâta unireşi trupurile noastrede noi se despart.

39Duminica ne prinde de mână şi ne însoţeşte,o zi sfântă a fugit din calendar,e nebună! va fi băut în zorirăsăritul din noi.

40În amurg, chipul


mi-ai spălat cu sărutul pe cer –o noapte albă, cu soarelepe genunchii tăi, în nois-a sfinţit.

41Dinspre ieri spre azicineva din fiinţa ta m-a trecut –oare eu sunt cel care ieriam fost întunericşi azi m-am înstelat?

42Zilele trăiesc din regăsirea luminii;săgeată prin cerc de uitareiubireae ziua luminii din noicât timp o regăsim.

43Astăzi, nefăţarnic,am discutat cu mine,în contradicţie cu dreptul moral,despre dreptul divin al iubiriişi am înserat în hotelul stelar cu tine.

44De câte ori ne regăsim în calendarse face vineri –ziua care ne pătrunde taina şi ne cinsteşte păcatul divin.


45Melancolia bătută ca un cui în osul nopţiimă luminează,mâna ta pe frunte ar smulge gândul de pe cruce.

46Iarăşi călătorie spre tine mi se vesteşte ziua,heraldică duminicăîn şa rece de centaur.

47Glasul tău vindecă vocale,dar vestea reaîmbolnăveşte cuvântul –vorbeşte-mi să-l pot vesti.

48Suferim timpul ce ne desparte,în pieţe, ceasulrăstigneşte între iubiţi distanţe.

49Cea mai de preţ bijuterie?râd şi între sâniîţi las medalion un înger singurcitindu-ţi o lungă,nesfârşită rugăciune.


50De atâta înger şi rugăţi se învenină sânii –învie şerpi în frunzeşi vine Dumnezeu, în cer ascuns,la noi pe buze.

51Cred că pot muşca dintr-un mărde veşnicie numai cândşarpe sunt – îndurat de tine.

52Ca o veste, primăvaraintră dezgolită în iarnă,e atât de verde vântul, –ai venit înflorind prin zăpadă.

53Duminica lângă tinee duminică-n oglindă –şi lumii pe suprafaţa-i cenuşievăd numai albul de veghe al nuferilor.

54E fals, iluzie, că zilele revin,dacă pierdem o zi, în noi gol găsim –e nerepetabilă clipa, dar ai alb aşternutul zilnics-o primeşti?


55Aştept ziua să se deschidăcu tine în mirări de rouă –aceasta îmi este iluzia,cu ea străbat orele prin mine,cu ea mă strig nopţii, care a pornit şi vine,în prag.

56Se întâmplă să nu regăsesc o zi –dacă tu treci prin ea când lumina-şi cerne ştiu că mi-o aduci în înviere.

57Ce întrebare –dacă şi iubirea, obosită, adoarme?iar mai departe: şi cum ne visează ori ce coşmaruri are?

58Şi ce îşi notează iubireaîn jurnal despre noi?ori el are filele albe?

59Un strop de uitarecade astăzi din cerpe cearceaful undetrebuia să înflorim.


60Cu această unică zi, pătrară,ne regăsim în corectarea orelortimpului din noice ordonat se sfarmă.


MMaarrttiiee

NNu e nici iarnă,e numai o pătură de oboseală –ne iubim într-un somn de iarbă.

62Dorinţa, şi ea visătoare,te dezbracă şi te ningealbă la mine pe mâini –sărut şi mănânc zăpadă.

63Iubirea ne poate mereu regăsi dacă uitarea nu-i prinde vreo strigare –Dăinuire, ce prăpastie zideşti lângă tine?

64Cel mai curat e gândul neprihănitul gând negândindc-ar putea fi şi el convertitde gândul trădării zâmbind.

65Păpuşa – poftim un dar pentru tine,


să te joci de-a neuitarea,învaţ-o să viseze în locul tăunemurirea.

66Lumină în surâsul trupuluisă-ţi fie eşarfacu care îmi atingi umărulcând cobori cu soare în braţespre mine.

67Întoarce-te din iluziete apropie în mirajazi să ne spălăm în etercu salivă şi cu vin amar.

68Dacă te-ai scălda în valul bucurieice se înalţă din mineîn mările cerului Afrodităte-ai vedea, înspumată, venind…

69Parcă-mi eşti un descântpe care încep să-l rostescseara, dimineaţapretutindeni, oricând.

70Nu pleca, iarsă mă rog de întoarcerea ta –


uite, îţi trimit un sol spre veşnicie în noaptea asta doamna Nemuriresă nu mai stingă nici o stea.

71Nu conteni să te încânţi,nu conteni – din harpa zeiţei virginerăpit-am şoptireaşi, curată, cântarea, din tine.

72Am pornit să izbesc cu piciorulcoşul vânzătorului de flori,dar m-am oprit în faţa lacrimilorde pe trandafiri – şi brusc din vism-am trezit – parcă erau ochii tăi aşteptând.

73Am să-ţi ies în calechiar înaintea paşilor mei,lângă trandafirul îngenuncheat.

74Să bem culoarea sângelui,acesta e vinuldin paharul cerului singur.

75Lângă genunchiul tău virginDumnezeu mă strânge de mânămurmurând.


76Mai ţine, Doamne,această sfântă ispităsub pecetea tainei tale-n Universiar noi, când ne înfiori păcatul,te iertăm.

77Un sărut – după ce cu dragostene-am răstignit în noi –un sărut,semn că am revenit prin cerdin infern.

78În ziua de joi,apelul -voi striga şi iubireaîn fiecare joi,cât timp strigăriirăspunde măcar ecoulori firul de singurătatecrescut din noiîn iarbă.

79Din icoanăo fecioară se roagă –pentru nu ştiu care acum ori pentru amândoi –se înzăpezeşteşi ne înalţă ziua biserică albă.


80În locul unde lumina săgetată prin noine sărutăîngenuncheată calearăstigniţi înviem.

81Numai cât ne doreşte,numai atât, steaua noastrăcerul din noi ni-l ilumineazăcu raza-i curată.

82Stea ni se arată prin destincă noi prin legământ nu vom porni călătoriaîn care povară să ne fim.

83Iată o zi fără sens,un creuzet înlăuntrul căruiagândesc şi cad,mi-e teamăşi divinitate pierdutăîn timpul gol, ce vine,bolnav te proiectez.

84Plătim totuşi în viaţădarul cu care ne naştem


ori apoi ni se dă –şi eu plătesc acest tezaurprefăcut în iubirecu moneda făurităde fierarii durerii, în mine.

85Eşti catargul de speranţăde care cu funii de zile mă legsă nu mă izbesc peste valuride sirenica stâncă-a tinereţiipe lângă care mi-e trecerea acum.

86Din păcate, îngerii nu ne salvează,ci doar rămân lângă noi cuminţi şi albide pază,până când ne facem scrum.

87Poftim, îţi fac o bucurie:astăzi inima mi-e floare –stropeşte-o cu roua sângelui tăudimineaţa când se scutură fluturii de raze.

88 Babele citesc spre Paşti Psaltireaprimăvara stă de vorbă cu Înviereamă temsă nu se hotărască pentru păcatul din noivreun blestem.


89Şoaptele ne sunt de ajuns să ne clădim credinţa,să aprindem o flacără iubiriiîn turle, mai sus,până când de buzene adorm cuminţi.

90Câtă dorinţă, atâta taină –stupii din noi îndulcesc mierea cu spaimă.

91Fiecare iubire duce cu ea un mistercare, odată trădat, ucide –nu te întoarce,s-ar putea să descoperiurme de sânge.


AApprriilliiee

CCoboară-mă, aprilie,din icoana altarului din mine,în floarea zilelor tale –vinovat de primăvară –să îngenunchezcireşilor din calea iubiteicerându-le o lună de iertare.

93Îngerul cu sabia,îngerul care ne trece steaua prin vidne sângerează inimile –e timpul când trebuie să înflorim.

94Ce a fost azi cu noi ?primăvară, desigur, înviem…un anotimp cu miere şi floribuze dulciînviem în catedrale.

95Parcă aş avea dreptul să te aştept


până se întorc florile în grădini,eu, cel care, în ascuns,pândeşte fructulcu miros de pradă.

96Ce făurim astăzi din albastru?o oază, o insulă, o veşniciesau o rochie transparentă, bleu-ciel ?ştiu: fragilul, inexistentul, precum un cer,unicul nostru inel.

97 Repetăm ziua de ieri – luni –o să ne înşelăm cuminţică de azi, marţi, nu mai sfidăm cetateaşi nu ne mai facem din nopţile ei umbre de nebuni.

98Reumatism – clipele de indiferenţăadunate în suflet şi oasecaută-mă în braţe şi mă învieprin acest aprilie cu lacrimi fericiteîn mugurii cireşilor singuri.

99Primăvara, sinucigaşă,urcă soare de vară-n zenitşi deodată, ca într-un blestem,peste catedrală cadavre cad de ger –iubire, la învierea ta, mă tem.


100Există o zi în care trebuie să ne rugămpentru durată, pentru taină,o zi în care din umilinţăsă înflorimpentru norocul ce ne vegheazăe vineri şi stăm în genunchisub aceeaşi rază.

101Printre cireşii acestei primăveriunul spre altul alergămşi nu ne întâlnim…E prea multă floare,şi veşnicia care ni se scuturăîn sânge oarbă.

102Din iluzie mă întorc bolnav.parcă aş traversa un spital;aştept să vii cu un cireşpe cerul alb.

103O zi în care nu te-am adus în verso filă albădupă care porneşte prin vânt cuvântulce trebuia să-ţi şoptească un sens,o silabă, înainte de a fipe crucea poemului înscris.


104O păpuşă e bolnavă,o păpuşă aduce mâncare şi amândouă, triste,se leagănă în târg pe aceeaşi sfoară –de care lumea ne trage, oarbă.

105Evadare din bâlciul schilozilor…cad să-ţi regăsesc chemarea şi pleoapa îngerului pe care a scăpat-o din cer când m-a fulgerat la sânul tăuîn infern.

106O zi de dragoste ne poate daun semn de amăgire fericită –înainte de-a pleca,mai taie-mi o felie din această clipă.

107Eule-înger, cui să mă rog?Aripile tale nu mă mai înalţăor ai obosit de atâtea vineri?Cădem şi ne târâm cu iubirea în noi,pe frânghii.

108Un râu albastru, săgeată,curge prin soare,se revarsă în lumină, cascadă, –tu prăbuşeşti în mine speranţe.


109Uneori norocul te aduce târziuîncât eu am ajuns cu minemult prea departe.

110Zile senine în cer,din eter cineva fulgerăteama în mine şi încetcu mâna ta curatămângâie neînţelesul etern.

111De un semn are nevoie şi în această ziprea tăinuită iubireacare ne cere din priviri ofrandăo razăchiar dacă lumina-i din noisângerează.

112Ploaia s-a dus fulger în sus,priveşte: cerul e plâns,nu are pentru noi curcubeu –nu e scris, sub arcu-i multicolor,azi ne săgetăm într-un zeu.

113Ce sete de şarpe în gând!scaldă-te cu flori în râul mângâiat de piatră însetarea să mi se prefacă,cu plânsul pietrei, în apă.


114De dimineaţă, soarele călătoreştecu mine senin spre amiazădă-mi ochii tăi să vezi,din mine, azi, ce limpedese vede singurătatea în lume.

115Întinde mâna, înlăturăvălul acestei zile anonimeşi coboară surâsul tăusă lumineze în fereastrastrăinului din mine.

116Zorii Învierii.Prin ploaie de îngerigândul îmi pleacă spre tine.Îngenunchez în altarul dimineţiişi mă rog când lumea trece cu paşte:Iisuse, binecuvântează iubireaşi iartă-i, în biserica noastră din fecioară zămislită,preacurata vină!

117Ne dorim…Apropierea oprită, fecioarăare un gust al ei, de fruct mustosşi cină răstignită de Christos.


118O stea, fericito, la noaptedin arderea sufletelor noastreşi lumina din oase,o stea, în oftatul cerului,se va naşte.

119În aprilie, parcăm-aş întâlni cu tineîn decembrie –e ca un gol imensprin care eu alergsă-ţi pun în palmăo floare îngheaţată, de cireş.

120Neliniştea începecând se stinge îndepărtat mirajulşi nisipul ne muşcă de tălpişi ne mai vedem în oglinzi de deşertoaze-n albastru sângerânde.

121Nici măcar un înger nu are cum cuprindenemăsurarea timpuluişi eu mai sper ca la tine pe genunchi,peste veşnicie, chiar astăzisărutul înviere să-mi ajungă.


MMaaii

AAş vrea să rămân, mai presus, senin,dar cum să-mi sculptez în lutul îndoieliiun soare?doar dacă te-ai preface în palma mea înrourată rază sub ploi de mângâiere.

123Un gând aruncat peste bordînoată prin aer şi val înspre tine.În larg o să ceară să-ţi fie catarg.Ai grijă, când se va lepăda de mine,va cânta cocoşul dintr-al Afroditei val.

124Ce se întrupează din şoaptele noastre:un fluture alb, o mare albastră,o stea, un fir de iarbă?ori un somn adânc de cenuşăîn care Pasărea Phoenix absentează?

125Şi ce ni se naşte din bucuria trupului


dacă e luna mai: o primăvară?Îţi spun: aici o să ne culegem,în fericita floare – decolteul iubiriiunde fructele înfometaţi ne visează.

126Ne scăldăm în izvoare,ne ungem cu smirnă de stele,parcă am fi două lumânăriîn mâinile noastre de rouă.

127Fii prada mea în cuvânt,în biserica lui, icoană,să pot instaurarugăciunea literelorşi îngenuncherea sfintei silabe.

128Un înger, vineri, şapte mai,bea lapte de floare lângă noi –întreabă-l: de ce atât de cumintene toarnă în pahare rai?

129Schimbă-te în cer şi apă,mi te aratăAfrodită sub văl de Fecioară –Zeul păcatului din minepe amândouă vă iartă.

130În curând o să părăsim castelelede nisip,


în curând o să ne trezim pe plajasângelui cu scoicile din rană.

131Nervii trag de noi şi ne doare.Aşteptăm. Ei de ce nu au un pahar de răbdare?le vom da să bea libertate,dar să nu mai tragă de noi, ca de fiare.

132Cer senin, stropit cu nori,pe plaja fierbinte din minetrupului tău întins, de zeiţă,nepăsător şi moale,i se coace sexul în căpşunile din soare…muşcă, Doamne!

133 Ţipătul pescăruşului scutură salcâmiiîn paharele ciocnite de valuri.Pe strada unde ne-am iubit în picioarene mai latră o javrăcu salivă şi Lună bolnavă.

134Parcă îmi faci din rană aripă...Frunză de cer, miez de buze,lacrimă de ţâţe,aud cum zbor din palmele tale,tăciune.


135Dezleagă-mă: când iubim,de ce ne întrebăm câtă dumnezeiree în noi, câtsuntem noi în el, Dumnezeu, când în braţele lui sfâşiaţine strigăm?

136Un oftat din şoaptene va rămâne pe pâine, pe inimă,pe mâini, pe ultima privire,chiar şi pe cuvântul care va evadadin noi, devastatca dintr-o răscitită carte.

137Spune primăveriisă nu-mi mai taie mieii şi maciiîn sângeşi lacrimii tale îi spunesă nu-mi mai sângereze plecareacireşii înfloriţi se vor aprinde.

138Gândurile mi s-au făcut garduri,mai am un şarpe care le sare –o să-ţi muşte urmele…otrăvitoare-i cărareacare cu mersul tău mă împresoară.


139Te aştept lângă stâlpul din nori,poate ai să treci prin cer sau prin ploi.Simt cum mă doare pământul,am obosit...trimite-mi măcar un fulgerpână în ziua de-apoi.

140 Astăzi florile de salcâmm-au întrebat, nu ştiu,le-am murmurat numele tăuşi s-au scuturat, ştiu, cum,am căzut în genunchi lângă apă şi m-am rugatla o icoană de abur şi fum.

141Flori de salcâmpe albul lor de marmură, parcă,vreau să-ţi transcriu testamentulpe care, pe când te mângâiam, mi l-am scris,în palmă.

142Îngerii bat toaca în caisne vom întâlnisă topim crucea dintre noitrup pe truprăstignindu-ne.

143Paharul trebuie sorbit


la beţia cinei de azi –îl vom plătidupă crucificare.

144În cameră, pe masăfelia de pepene galbenneatinsămâna îmi coboară spre coapsa tade mireasăpe cearceaful alb din grădiniabia culeasă.

145Azi am dejunat cu desfătaredin fructul de tine întinssub cuvertura de razeşi pleoapa lui Dumnezeuîntredeschisă.

146Pe farfuria de argintce acum mi-o aducise află şi sufletul tăuîncarnat pentru hrană.

147Sub încântarea privirilorte dezbracde hainele de praf şi minciună,dar când să încep sfinţirea trupului tăucu lacrimă de veşnicie,


o fiară pleacă din minecu gura mea să te sfâşie.

148Inelul logodnei sexului tăuamână nunta brăţării de sângeşi îndulceşte păcatultăinuit pentru vestire.

149Ca un născut la tine în sângetrăiesc fără nici un adevăr,şarpe lăsat de îngerisă spună rugăciuniîn trupul tău.

150Ziua de azi –punte peste prăpastie,voi trece pe scândura ei de luminăcu umbra ta de mână.

151Numai eu te înalţ din cer în cer,rămâi în miezul acestui mistersă te atingă cu buza mea Divinul.

152Lună mai,cu florile în fructe du-te, lună mai, lehuzăprecum încet petala sânului muşcatmi-o desprinzi de pe buză.


IIuunniiee

DDestinul meu stă liniştit de vorbă cu tine – ţi-a spus că trebuie să-ţi scoţidin gându-micuţitulînaintea ultimului strop de sânge?

154În iunieCalea Lactee se revarsă peste umerii tăi şi strugurii sânilorcascadăcu buzele mele.

155Azi ţi-am intrat lumină în lacrimăşi ţi-a răsărit pe pleoapăo stea.

156Din zăpadă şi spumăarătându-ţi suav întrupareaîn altarul gurii melecineva sfinţeşte salivă.


157Două păpuşi care se leagănă,se întreabă, se prind în braţe,se dezmiardă, se zgârie,două păpuşi care se le-a-gă-nă –nu suntem noi, nu...ci, cumva, spaima noastră Ge-a...geamănă.

158Duminică – şarpe de aşteptare,nu mai sunt sigur pe calendarevai, ce rimă banală naşte atâta iubire,dragă fecioară!

159Interpretez această notaţie fugară:„Zi fără început,când cerul cade în sânge” –ca pe o funie îmbiată de mâna ta pentru spânzurare.

160Treaptă, pas, uşăparcă bat stropi mărunţidin lacrima ta.

161Cineva, nebunul, bâlbâitul,în jocul nostru viseazăcum din noi îşi duce şoapta la gură Infinitul.


162Verde, ca o mare verde, pământul,ca o păşune cerul, aiurea,doar undeva, într-un strop indecis de zenit,oglinda cu icoana ta –mi-e teamă să nu se spargăsub visul unui fir ceresc de iarbă.

163Exact în răscrucea dintrecalea astrală ascunsăşi sabia drumului ce ne desparteîngerul ne apăru scriind cu degetulîn aer –semn că e scris să ne scrie, totuşi,în carte?

164Paşii tăi cuminţiaburesc în tălpile mele oglinzişi numără fire de iarbă.

165Închină, aceasta este ziua mea –cu numărul norocului pe dosşi-al fericirii fără sens,închină cu paharul cerului,întors.

166Ne vom înălţa pe oasele noastreşi pe stâncile de jad din vise –prinde-mă de mână să-ţi citesc


ce-am scris pe foaia cerului de-o săptămână.

167Aş vrea să-mi culeg din singurătatespaimaşi să ţi-o pun în palmătrandafir –sângele meu eliberat de frig.

168Să ne facem din durere imn de bucurie?Numai când ne ducem lacrimaîn roua ierbilor din sânge.

169Astăzi e joi,să ne tăiem fiecare o feliede dorinţă şi să ni le dăruimascultând cum ne hrănimunul din celălalt...şi dacă mai cere vreunul, apoi.

170Doamne, dacă mai ai un îngertrimite-mi-lcei de până acum s-au stinsîn cascadele ochilor ei.

171Nu pleca, ştii că odată cu tine


plec şi eu din sângeşi mai rămân doar în oaseşi în singurătatea de pe masă.

172Desenez cu tineicoane…Ziua-i biserica unde azi ne unimca într-o lumânare.

173Pomului vieţii tulpina o sărut,simt pielea trupului tăucum se coace în fruct.

174Să ne hrănim, iubito,cum ne-am hrănit din priviri,din sărut ori din sex,să ne hrănim din cuvinte –aceste atât de utile trâmbiţela ospeţele aducerii aminte.

175Ci ne hrănim din noiflămânzi săraci din smirna noastrăînviaţi.

176Iartă-mă că exist


şi cad în faţa ta să mă ridic din cenuşă:am stea într-un osşi aripă în scrumul din uşă.

177Trimite-ţi, Doamne, un eusă guşti prin el buza cupeipe care mi-ai întins-o prea plină,poate mai punem o doză de durereşi de mister şi o sfinţim cu nebunie.

178Am pierdut o zi, iar când am regăsit-o,se prefăcuse, să ne caute peste ani,stafie de lumină.

179Îmbătat de zoriun fluture sărută roua ucisă de talpa ta ieşită cu oftatul în grădină.

180Uită-te cum te clatiniîngemănată în ochii meişi te îndepărteziprin ploaia de lacrimimergând cu tine.


181Spui că sărutul meu pleacăîntr-o lungă călătorieprin celulele sângelui tău,dar simţi cum mi se întoarce pe buzeîn săgeata pe care arcaşul cu aripi moio trece de mii de ori prin noi?

182Un câine prin toate aceste zilelatră de parcă nu mai latră doar cântă de n-ar mai fi câine cântăreţ la stele – singurătatea mea, iubito, se topeşte în nebunie.


IIuulliiee

UUn eu violatore vineriaştept cu nervii pe cruci să-ţi aduc din floare sânul în fruct.

184În a doua parte din anîn a şaptea lună o rază coaptă în miezul zileimuşcămne dor dinţii, dar râdem –în coşul de merene culege râsul un zeu.

185E iulie şi nu tot ce aşternpe hârtie,precum aroma ta în dulce fruct,învie,dar bate în Cuvânt o boare de varăca o uitată nemurire.

186Spune-mi: când soarele te coace pe nisip,


în celula de aramă a pielii talenu umblu şi eucu o lampă de seară?

187Statura ţi-am spălat cu privireaîn absenţă.Parcă stăteai pe un fir de nisip şi muşcai dintr-un sâmburede amintirecu un zâmbet afrodit.

188Senzaţia aceasta că timpulfără tine sună, atingându-l, a golmă ţine treazsă aud trupul tău pe plajămurmurându-mă în oftatul valurilorizbindu-se de mal.

189Poate astăzi vii să mă rog în tinepentru icoanăsau pentru cea născută din spumasângelui tău, –poftim, primeşte-o, Doamne, zeule,pe mările tale, înzeită fecioară.

190Desperechere, dă-mi îngemănare.Mă leagăn între două depărtate maluricu trupul tău…


mă balansez cu tine în cer şi în genune,iulie, iulie mă pogoară în mările depărtărilor din mine.

191 Astăzi preschimbă-te în îngerşi-mi stai de veghepână mă prefac în rugăciuneşi te chemîn biserica unei lacrimide lumină.

192Te-am eliberat din gând, din braţe,poartă-ţi ochii peste lume poate mă zăreşti venind într-o viitoare amintire.

193 O zi cu orizonturi revărsate peste margini, nu te-am zărit nici într-un nor,nici într-un cer, nici în oglinda-ţi din mine,dacă vii am să cred că te întorci din veşnicie.

194 Te scriu în semn,codific sinceritatea.Adevărul e că săgeata, azi,s-a întors săgetându-măîn cuvânt. Lacăt sfânt.


195Zi sub a cărei cifrăsimbolic, nu se poate întâmpladecât o vânzare…Şi între noi oare?Iisuse, parcă mă întrebde pe cruce!

196Plecăm din noi azi, întorcându-ne joi,adică, mâine, cu o cupă de soare,tu şi eu…Razele luminii de se vor sfârşi,vom arde noi până într-o joicând vom pleca după o cupăde amândoi.

197Fii liniştită, în iuliese coace mărul cu muşcătura taşi a meadupă ce şarpele Domnuluini se va închina.

198Sol, un papagal dinamintiremi s-a aşezatîn palmă – senzaţie rece,de parcă timpul se întoarcecu şoapta taîntr-o pasăre de gheaţă.


199Te caut unde n-am pus semnsă-ţi ating urmaunde n-am lăsat cuvânt.Zădărnicie,ce tristeţe de la flacăra ta s-a aprins!

200Seara, prin grădinivin cu noi amintiri şi luminica nişte învierineatinse murind.

201Bucură-te, –să nu ne întunece,cum trece vajnic,Timpuluii-am pus candelăCuvântul.

202 Sărut norul care călătoreştedimineaţa spre mare –poate până la amiazăo să-ţi atingă în nisip trupul cu umbra buzei mele ca o ploaie din infinit.

203 Te văd cum viiaducându-mi în privire


în lungă zio luminăce nu s-ar mai sfârşi…vezi,câtă risipă divină!

204Înfăşurată în nisipamforă veşnică eştiîncolăcită de nimic.

205Eu îţi sunt îngerul serii, de ceară –noapte, de noapteîn somnul trupului tăumă topesc într-un vis de fiară.

206Nu e nimic,cerul e croit din aripişi aşteptaretocmai de aceeao să ne facem şi noi zborulîntr-o zi când cerul arde.

207Într-un pahar de amar,dulce-i picăturacând cupa buzelor noastrese umple.


208 Mă rog umbrei tale să mă iertedacă eu, îmbrăţişându-te,cu umbra mea o împreun –în iubire, ca şi în lumină,umbra îşi urmează stăpânul.

209 Dacă braţele noastre, încercuindu-ne,nu s-ar mai desface,dar braţele cad de fiecare dată pe lângă noi, în infinitşi se întorc peste timpca nişte aripicu miros de nisip.

210Zile fără noi,fără trup,zile a căror luminăn-am sărutat-o la tinepe genunchi.

211 Caută-mă în vocalele pietrelorlovite de ploiunde te aştept astăzipentru dezbrăcarea de noi.

212Coborâţi în noi dinspre genunchispre umeri, în noi


ne strigăm şi ne proslăvimeului – demon – înger,parcă ne înălţămsă cădem din cer amândoiîntr-unul singur.

213Mă rog lângă fereastrace o deschizi în surâs,înviat în minepentru cuvântul nescris.


AAuugguusstt

SS imbolic august,plai edenic,creste în afrodite valuri,aisberg călătorind spre noi sirenic.

215 Ceas de speranţă.Singuri înrugăciunea razelorde dimineaţă.

216 Fulger în noi,Ne lepădăm de pământ,plouă viaţă.

217Ne-am spălat pe dinţio lună să plecăm după o clipăde nebunie.

218 Cu înaltul din ochi


visăm să ne atingem cerul,iluzie cu aripi,miroase a cenuşăde după despărţire.

219Galaxii lactee,ploi de ere,stânci de jadînmormântează sirene,leagă-mă, să trec senin,de catargul unei nopţi adâncide vară.

220Aseară, pe o pagină a ceruluiam semnat cererea noastrăpentru aventură,dimineaţă, în răsărit, soareleavea chip de parafă.

221Prin grinduri de zimţi,printre suliţi de stânci –castele de sfinţi,parcă am fi cu raiul din noiizgoniţipentru adamice suferinţi.

222De intruşi şi blasfemieocroteşte-ne altarul, piatră albă,


într-un ochi de cearăo să-ţi lăsămo lacrimă de apă vie.

223Nu privi în urmă:prăpastia ne schimbă cerulîn propria-i oglindă.

224Ne uităm din pragul casei la o stâncă;Luna coboară, ca într-un lac,în cascada lacrimii noastrepeste noaptea vuind adâncă.

225 Ni se face dor de noiîn piatră,parcă te-aş culcaîn veşnicia ei,sculptată.

226 Taină, atât de adâncă taină –suntem ascunşi într-o cetateunde caii pasc lângă apeînsinguraţi ca o carte.

227Amintiri – azi, ieri –stele urcând din lacuri,zarurile noastrearuncate în cer.


228În miez senin de zimuşcăm o felie de iluziemustindu-ne amaru-i fruct pe buze.

229Cum limpezesc privireaoamenii cu fânul…noi cosim singuri visulînnebunindu-l.

230Se aude Universuldescuindu-şi poarta,cerul se deschide,eu mă înalţ în tinepână când numai nesfârşitulîn braţe ne mai ţine.

231Dacă stâncile pot fi şi invizibile,domnule magister,atunci dragostea poate fi o stâncăiar cine o urcă arareduce un Sisif în spinare?

232Şi mai am o întrebare:de ce lângă flacăra purăhrănită în taină cu ceară din noiDiavolul aşază discret, de rezervă,un cazan cu smoală?


233Ne iese îngerul în zare,dacă vrea să ne întoarcă acasăspune-i că mai avem o noapte albăsă i-o dăruim cearceaf pentru fecioare.

234Intră seara în piatră ca într-o fereastrăcerul, marmură stelată,ielele dezbracă,priveşte, lângă noi aiurităa înviat o piatrăşi netăcând nebunastâncilor ne povesteşte.

235Trezeşte-te –cineva ne-a luat izvorul de luminăşi întunecându-ne pleacă…

236Prin unda lacului cu neaireal proscristu, icoana mea, treceaiînzăpezită cu albastrude abis.

237Nu cumva cascada vorbitoarece rostogoleşte izvoarele din cer


e sufletul nostrucoborând lacrimile Domnuluiîn infern?

238De drum, după cum ne-a şoptit,stânca albă ne dăo rădăcină de steacând trecem imponderabiliunul prin celălalt,să ne ţinem în Univers de ea.

239Draga mea,mi-a şoptit, nebun, îngerulcă un fir din energia iubirii noastrel-a conectat aseară la propria stea.

240Un vis dacă te-aduce noaptea de mânăeu te voi adormi pe pleoapa mea tremurândăîntr-o dimineaţă virgină.

241Dă-mi suferinţa înapoilângă trâmbiţa de argints-o aşez în cuvânt.

242Noaptea în care dormeam îmbrăţişaţi în mantia-i albastră


plecând s-a prefăcut în piatră.

243Mă rog cum te rugaila un ciob de lună-n plaicu Dumnezeu sorbinddin cupa pietrei noastre rai.

244Iar singurătăţii prea romantic de mă daite voi simţi trecând din mineca un rai iluzieîn gândul care moare… Să te mai prind în şoaptă,fii crucea mea, biserică de rouăşi lacrimă de piatră!


SSeepptteemmbbrriiee

SSeptembrie blândne absorbimîn galben de fructe şi frunzeşi mustimgust de sâmbure pe buze.

246Ne culegemcu propriile palmedin rugăciune,fructene scuturăm peste noi în icoane.

247Primeşte această dăruirede trupşi intră în argintăria toamneicu melancolii de fruct.

248O frunză de nisip,adă-mi şi un val liniştit,ne degustăm cu vinul în vânt.


249Marea o orchestră cu delfini,poftim, bea cântec din această scoică,trupul să-ţi pregăteşti pentru searăharpă.

250Cu albastrul măriipe care l-au cules în priviriobosiţi pescăruşii te cuprindşi cu strigătul lorîn noi înviind.

251Te aştept în lumina unui strugure,în castelul lui de frunzecalcă încet, desculţă,cu sânii în şoaptă,cu roua din vii mă atinge.

252Ideea aceasta de fruct...cum ţi se pare :pentru a degusta din noi un dulce minutsau pentru restul din paharne-am născut?

253Este noapte când pentru noi


se însingură prunii,e noaptea după care dimineaţa,ca prin minune, nebuniise vindecămâncând din palmele noastre prune.

254Aş trimite un înger cu struguri la tine,dar cred că trecând prin vie directun vers m-ar îngenunchea lângă buzele taleperfect.

255E timpul nătâng –marea s-a îmbătat de scoici viile plângun recviem de frunzene îmbrăţişează prin târgcastanele bat clopote pe caldarâmvinul învie izvorând,dă-mi-l pe acest septembrieprin scuturarea sânilor, blând.

256Muşcă din mărul toamneimuşcăîncolăcindu-mă –ai în dinţii mâinilor talefructul căzutsă răsădească în tine vânt.


257Azi e ziua care va plecaîn infinitsă ne arunce la noapteprintre nori de îngeri cu tăvi de argintfructul oprit.

258Ai văzut? întreaga noastră noapte tropicalăa ars –a fost vreun nebuncare mâncând sâmburi prin cera aprins un chibrit şi a dat focfrunzelor de eucalipt.

259Trecutul ne-a hărăzit,prezentul ni-e hrană,din ziua ce ne mai vinemai avem de luatun prezent cu trecut de otravă.

260E adevărat că atuncicând trupurile noastre cântă,muzele în tăcere se desfatăleneşe, nepăsătoarearuncându-ne oasele pe fereastră?

261Adevărat îţi spun,tu eşti mic daimonul–înger


căruia mă rogsă mă lase în iadul acestablestemând.

262Cum ţi se ascunseră sânii în strugurişi îi culeg în şoaptesă îi aud cântândpe arcuşul dinţilorla noapte!

263Te pierd cu fiecare mângâiereîn septembrie precum dimineaţa în razeroua luminii blânde căzute de pe stele.

264Lângă albă glezna taînfloreşte un strop de sânge –să fie ultimul meu sol ucis de minciună?

265Te adulmecă un cerb de aerdin plămânul meu –miroase a tine atât de melancolic în preajmă mişcareaîncât aştept să te întrupezidintr-o cădere târzie de frunză.


266Cum stăm îndelung îmbrăţişaţi parcă am fi o cupă de veşnicie –nu cumva pentru această prea-plinăclipă de extazînsetatul timp în goană ne-a creatpentru ca apoi în cioburi să ne sfarmeîntre dinţii lui de durerea noastră înstelaţi?

267Gândul a rămas de genunchiul tău încolăcit,ştie, şarpele, că voi revenisă mă închin sub mărul sfântîn lacrima buzei cu un cuţit.

268Din trupul tău când muşcprea sfântul fructca un izvor prin şira spinăriiîmi curge prea curatărugăciunea.

269Trăim din şoaptele noastrecum ele se întrupează în noi –ca într-un ceaslovce zi şi noapte se scrie spre ultima pagină, albă.


270 Ce fructe minunate suntempentru stră-îngerii acestui septembrie!Când vor începe să cânte să le punem în struguricâte un sâmbure de cucutăde mâna lor în sângele nostrusemănată şi crescută.

271Ai braţele reci –culege în palme rouădar mângâie cerulcând spre iarbă te apleci.

272Îmi spune ceva toamna:că obosita noastră strajătainane va scoate răbdătoareîntr-o răscruce de undeşi astrele de ierine stau în drum opuse.

273Nu ne vom hrăni din noipână la epuizare –lasă, în acest septembrie blând,strugurii sânilorsă-mi atingă plămâniişi respiraţia tristului gând.


274Septembrie, de mâine,ultima cifră a anuluimi se înmulţeşte cu ea însăşi –îţi spun într-un strugure,nici iubita-mi nu ştiecât mă însingură această îndepărtarede eaîn înmulţire.


OOccttoommbbrriiee

DDe ziua venirii pe lume, în Univers nici un semn –ar fi de-ajuns umbra ta.

276Statuia-ţi fecioarăîntr-un struguretârziu de toamnă însorită lăcrimează.

277Privirea mea aniversându-ţi atât de desgenunchiiluminii lorse roagă.

278Împătimite, tremurânde,mâinile tale deschidferestrele –priveşte în noapteşi ascultă cum


eşarfele de brumă ne înfăşoarăşi ne descântă o amânată veste.

279Aşteptarea e puntea pe care vii şi începe să cântecând o sărută paşii tăi.

280Dacă nu mi s-ar face setedacă n-aş dori să şi sorbpaharul pe care mi-l umpli –stau într-un genunchişi torn în mine dor.

281Numai clipa poartă sabie,numai ea ca un fulger despică,iar cu sânge luminează, –mi-e teamă de îmbrăţişarea noastrăîn icoană.

282Îngerul cu noroc ne-a dat azi semn de veghesărind să-mpiedice-o secundă timpulde zăvorul tainei –cerul şi-a dat sărutul pământului din noi.

283Puteam ieşi dintre paznicisfâşiaţi;


a fost o oră sfântă –oare un Dumnezeusă fi dejunat cu noi?

284Poate am învăţat să trecem singuripe margine de toamnă unde şi zorii din lumânărisângerează.

285Şi deodată iubireanu ne mai ţine de mânăe nebună ne soarbe într-un vârtejşi ne aruncă oasele la câinele luniiflămândă.

286Am căzut în genunchiîntr-un ochi de rouăşi m-am ridicatţinând în palmă firul din părul tăuprefăcut în iarbă.

287Iarăşi din mâna ta un fruct –de parcă mi-ai răsări în miez de cuvânt.


288De parcă te-ai fi rupt din veşniciesă murmurăm într-un sărut,de parcă unul altuia ne dăm împrumut.

289 Ce toamnă păgână!hei, blând îngere, dă-ne un semnchiar dacă bucuros cu vesteade stei ceresc o să ne însângeri.

290O întoarcere prin via culeasăne aduce aminte:şi noi vom bea din cupa cu vin –otrava duhului divindin noi sfinţită.

291Laooconic, în timpşi statuile morşi altarele-n noi –roagă-tenu mai am un cersă te mint.

292Calea Purgatoriului ne va trece prin singurătateca printr-un cuţit.


293Când mă vei elibera de speranţăstropi de povesteploile-mi vor picurape un visaruncat pe fereastră.

294Nu doar despărţirea definitivăori uitarea pe vecieci pedeapsa sublimă:să fim decapitaţi de iubireîn fiecare dimineaţă.

295Există, prietenă dragă,o zicând ne ghilotinăm fericiţisă ne iubim mai dureros iubirea.

296Chiar şi al nostru înger într-o bună vinerine va trâmbiţa pedeapsacrucificându-ne în cerpe fiecare singur.

297Spune după mine :,,Ia-mi, Doamne, paharul iubiriisau mai amână-l până am tăria


chiar eu să mă spăl pe mâiniuitându-mă la spinii de pe mine.”Spune, să ne facem blestemul rugăciune.

298Cum pasărea în colivieşi noi cu aripi ne izbim de gratiile noastre,de invizibile zboruri visate.

299 Ca într-un pustiusimt în tălpi nisipîn creier necruţătoarea razădin zenit, şi azi în priviri îmi aparioază – curată lacrimă de infinit.

300Poftim o floaresă nu se ofilească aşteptareasă fie vieca lama de cuţit sub mângâiereîn palma tacând vii prin ploaie.

301Parcă pornesc eu spre tine –gândul acesta triste al meu


sau e gândul acestui octombriecare plecând mă latră?

302În luna mea de struguri storşi cu must de melancoliede ce nici şoapta tanici duhul ceruluinu mă îmbie?

303Îngere – chip al iubirii,nu cumva tristeţeae tronul tău?văd prin ceruri căutându-temâna lui Dumnezeu.

304Gând de şarpe îmi întindesabie cu venin –sărută-mi gândulchiar dacă pe mine mă ucide.

305După acest octombrie divinazi aş bea din palma taamfora trupului tăude strigăt plin.


NNooiieemmbbrriiee

DDouă fire de iarbă se ceartăploaie recete văd înflorindsub umbrela de ceaţă.

307În cuvinte făuritede ce nu te mai vând?te înfăşor în tăcereadin miezul dureriisculptând.

308Pasăre ţi-e sufletulcu aripile-i moi eu mă cuprindşi când te înalţişi când în sângele meu cazi.

309Văd peste o creastăcorb deasupra mearotindu-se prosteşte şi când precum în viste strâng în braţe


corbul orbindvorbeşte.

310E timpul, tu înger prefăcut în ea,să te arăţi, să te ştiu,mi s-a făcut în mine dorprin mâna ei de sabia ta.

311Nu, în van nu e nimeni atâtdin el însuşi cum e viscolulde ivit –spre tine în noiembrie venindparcă aş fi un altarcu neant viscolit.

312Azi bucuria magnifichrănindu-se din noine-a scăldatcu izvor de lacrimădin strigătul ei.

313Nu ne mai încredem în mâineci în necunoscutul de azinepierdut –umblă lumina prin noidupă fulgerfără ore şi scut.


314Iarăşi timpul ne ceartă se aude până la cer –tu înţelegi?îmbrăţişează-mă, o să fim serviţipe o felie de soartă.

315Îmi fuge în tâmplă tăcereaşi te vorbeşte;s-a înfruptat destul din taina noastrăşi acum ne bârfeşte iubireadumnezeieşte.

316Cumva şi cuvintele au murit –lângă icoana taîn genunchigândul se îngândureazămut.

317Zi de vineriobsesia mea cu îngeriatât de singurde parcă iubindu-mă tumă spânzuri.

318Ai văzut cum ziua aceastafără nici o veste de la tine


trece goală, hipnoticăprin noapte?te caută, până îmi dăpe buza zorilor, rece,sărutul de moarte.

319 Acum ştiu:aşteptarea oboseşte valurile –poţi să te naşti în vedenia meaunde marea scuipă din spumăzeiţa.

320N-ai auzit că, excitată,marea azi dimineaţăa înghiţit un pescăruş?eu visamscufundându-te din minemai adânc.

321Iubire în taină?anonimatfără amintiri, fără testamentşi fără un cuvânt la mareleadio –imposibilsă te fi cunoscut.


322De ce laşi să se instalezeliniştea acum în noiembrie?În gând parcă mi-a intratun viruscare trage după elrenunţarea,în sania lui călătorescsinucigaş cu sângelepe chiciură şi brumă.

323În sfârşit, mă bucur –azi am reînviatlângă mărul buzei talecu şarpeleşi cu Domnul la vânat.

324Nici îngerulnu te va mai păzici demon va fugicând cu vintrele tale-mivei procrea în braţepustiire.

325„Dumnezeule, se vor încheiazilele şi n-am iubitîndeajuns!” am zis şi mi-am legat gândulde trupul tău –funia mea de proscris.


326Te vei întoarce spre mineîn răsărit,mă voi întoarce spre tineîn apus,precum soarele şi lunadouă păpuşi din poveste.

327Puritatea tazidit-am în cuvânt –nisipfără sânge, carne, oaseşi cer îngenuncheatîn cruce,vânt… vânt…

328Ascult cuvintele ochilor tăi,muzicale tăceri,ascult şi nu înţelegacest albastruîn mineinfinit…

329Ca două floriînflorimşi ne scuturămîn floare,Doamne,nu ţi-e fricănu te doare?


330Azi, cu prima zăpadăîn noiembriete înfăşor,se topesc fulgii de râs,am nevoie de sânii tăineaua cerului cu florisă o sărut.

331Un an întreg am căutatîn rază, în ger, în înger,în cuvânt…în străluminarea trupului tăuam murit.

332Nu, nu se stingeci numai în somn cade iubireaoboseşte şi preferă să ne viseze,adică să nu ne mai atingă.

333Ninge, ninge,noiembrie nesuferit…Prea devreme la ferestremirajul tău –călătoresc spre tinesingur între fulgişi cu albul lor mă mint.


334În cearceaful sângelui meunu te mai înfăşori,şoapta ta în umărn-o mai aud,doar creierul într-un gândnătângte paşte din plânsulunui ochi visând.

335Noiembrie indus,nu ştiu dacă tu ai fost cu minecât te-am necuprins,poate că iubirea pentru ea însăşi m-a luminat, mai presus.


DDeecceemmbbrriiee

CC ăutam ziua aceeaîn decembrie,cum te aşteptam să viicu peceteascoaterii ei din calendar!

337Cu pecetea mirajului tăuîn decembrie…Ningea prin minepe cadavrul anuluialb.

338Un zeu de zăpadăîmi stă pe pervaz –zeiţa mea blândă, oştirile gerului vin,însetează-le de sânge caldşi dă-mi puterea să mă predau cohortelor neanticecu har.

339Chiar în decembrieard


iar tu, – cu cenuşade ieriîn palmele-ţi reci de azi...

340Ucigaşă, iubireacu sabia-i de-argint lucidăvineîn umăr tăindu-măşi de lângă genunchiul meucu trupul tău viu pe sabie pleacă…Crima îmi rămâne mie pe braţe.

341Ne-am hrănit unul din celălalt,neiertatpână la devastare, –ne-au mai rămas peste anstarea de înstelare a cărniişi oasele fericite,înviinde.

342Dacă ţi-aş vedea gândulcum îmi priveşte icoanaîn altarul bisericii din trupul tăuaş putea crede că stau pe crucea vie, –tu, –însângeratul întru înviereeu.

343Îmbrăţişarea de azine pătrunde cu raza


fiinţei fiecăruia din noi,îmbrăţişarea de mâinene va căuta cu fulgerprin ploi.

344O să te aud dezgropândcu palmele-ţi mici, din întuneric, ziuaşi-am să şoptesc nopţii eternesă asculte, înviindu-măo clipă, cumdin degetele-ţi firave, –fire de iarbă, –mă strigă pe nume lumina.

345Până şi daimonul meus-a ospătat îndeajunscu icoana ta în biserica-i din mine –e vremea să treci în vitraliu,cu răsărituri şi apusuri sângerii,chipul tău apocaliptic, de virgină.

346Te voi rostogoli,fecioară de zăpadă,în eu-mi unic din sânge –am zis eu, celălalt, stăpânpe ceasul planetar, bărbatul,şi am rămas într-o fereastrăde sine-mi singur.


347Unde mai eşti în decembrie ?în vinul care mă învinge,în floarea de cireş din aprilieîn fructul verii cu vinăori în oştirea geruluicare mă cuprinde?

348Vezi, cu bucuria de azieu clădesc pentru mâinepiramida durerii…

349Timpul ce vinene va aduce din urmăsingurătatea memoriei –îmbrăţişează-mi prezentul acelaacum, în decembrie,în sania de zăpezile trecerii în cer troienită!

350Fă un bulgăre de zăpadăşi azvârle-l de azi mai departe –când vom ajunge cu neaua acestui decembrieîn braţe, el în undăde râu se va prefaceiar noi, într-o filă de carte.


351Adevărat, noi ne iubimpe faţa cealaltă a zilei –întinde cearceaful,nevăzută ne este îmbrăţişarea,doar dacă cineva, din unghi revers,complicene-ar privi din Univers.

352Închidem tainaprivind prin geamul vineri,ne suntem doar în noi văzuţi –de parcă printr-un misteriubirea, vorbind în vis,sufletele pentru ofrandănouă ni le-a promis.

353Atâta rugăciune-i de spus,în altar nici tu nu eştinici eu nu-sne închinăm în biserica fiecărui sărutcu lumânări de şoapte pe buzecu sângele inimii din acelaşi cuvânt.

354Binecuvântării iubirii mă rogchiar dacă ţie de azigenunchii îţi ating


închinându-măde pe crucea însingurării.

355Or şi acum în decembriesunt vinovat de primăvară –păşeşti pe covor de zăpadăţesut din flori de cireşculese de mâinile melesă-ţi sărute moi tălpileiarnă de iarnă.

356Teamă de moarte?chiar şi iubirea se teme –poate de aceea azia îngenuncheat lângă un fulgde nea venit lângă noipe fereastră.

357Celui ce-mi duce gândulîn cuvântte dăruiesc, să nu te pierd –până când eu însumidăruirii vin la rând.

358Nu vezi că înşelător de dulceîmi ucizi – sărutându-i –fulgii din împăcata cu mine ninsoare?mi-e ca o blândă înjunghierecu buze şi lacrimi de fiară.


359Parcă n-aş şti că într-o bună zise va sfârşi între noi veşnicia –cu un braţ de cuvinte voi fugipe o linie ferată într-o steasă-ţi scriu din Universcât de tristă, unde ne ţinu,pe cealaltă faţă-i ziua.

360Naşte iubirea pruncul durerii –ţine-l în braţe,plecăm în pustie.

361Clipă de clipădoi într-o funie de fericire,bate-n ceasuri anul –poţi petrece,iubiriialtu-i este calendarulşi ora pentru carene leagă s-o iubim de moarte.

362Dar cum trecură zilele ?fii liniştită,ziua noastrăcu romboedrice cuarţuriprin clepsidră curge –


ia-mi palmaşi spală-ţi tristeţeadintre anicu roua de pe amintiri.

363Ne vom sacrifica într-o zişi altarul, în şoaptele ceruluinu ne vom mai întâlni,chiar dacă ne zidimcu ziua-n piramidă.

364„Cum vă veţi rupe din voi?”Continua spirală,ce vrea, de ce se roteşteîn vârtej ne tot întreabăîntrebarea întrebărilor?răspunsul răspunsurilornu suntem oaresfâşiaţii de mâine, noi?

365Decembrie, rogu-te,fă să ningă –cineva scrie,are nevoie de hârtie albă,fii blând, minunată veste:cuvintele luiiubirea, şi fără noi,


din primăvară-n iarnă,şi fără nimeni,vor să o cuprindăîn altă taină,la altă cină.

366Ce singur ne pleacă nouă anul!Primeşte poemul acestascris pe genunchi, retras în Univers,cu roua-i de pe sângede nefericitul nostru poet.



EElleeggiiee ppeennttrruu uunn ssăărruutt


CCu tine, doamnăMă scriu cu tine pe icoană pe firul de iarbă mă scriu în toamnă cu tine pe o castană,un cuvânt pentru iarnă,ne scriem primăvarăpe zăpadă,scrie-mă tu pe cer,eu te scriu pe infinit,trece-mă acum pe sărutdouă litere pe ochi eudouă pe buze tu,ne scriem tu şi eu, ce dumnezeu,ne scriem pe ore cu silabele în secunde,mă scriu cu tine pe niciunde,culegem cu literedestinul în noi, parcă ne-ar scrie iubirea cu sărutul ei pe buzele tale doamnă.


NNu te-am chemat nu am venit am aşteptat să-mi crească dorul într-un strop de infinit

acoperă-te cu săruturilepe care ţi le dau în cuvânt ocrotită şi în vis de ger şi de vânt

lasă-te în zbor spre cer de pe pământ şi ascultă, dacă pe lângă tinecineva trece nu-l întreba de când a plecat şi unde sunt.


MMi-a ieşit din coastă un înger şi a început să culeagă lumină îngerul erai tu culegeai sufletul meu prefăcut pentru tine grădină divină.


CCe ploaie fermecatăaleargă spre noi prin vânt eu întineresc deodată tu vii din cer pe pământ.


AAzi te sărut cu un cuvânt într-un punct unde doarme îngerul pe vis,câtă sete de tine în cuvântatâta înviereîn mine s-a scris.


SSă ne povestim în noi, între cei trişti, alungaţi din rai, cu ochii luminaţi să ne privim cuminţi oricât de goi.


CCe singur, parcă am plecat dintr-o iubire şi am înserat cu apusul în braţe, luminat între zi şi noapte de o dulce nesfârşire.


OO să mă cauţi într-un cuvânt, în frunza care zboară în cer, lângă copacul înclinându-şi cu înfiorare creanga să-ţi sărute genunchiul, o să mă cauţi cu toamna când se scutură fără frunză cuvântul.


DD ă-mi lacrima s-o pun într-un strop de infinit, cineva dintr-o stea să-mi lăcrimeze veşnicie cu lumina din privirea ta.


VVreau să simt apropierea noastră,să dezbrac aerul,cum venim unul spre celălaltîn rugăciune, goi, tu şi eu,să ne sărute, când ajungem strigând în noi, Dumnezeu.


SSuflet pereche ne-a întâlnit pe marea în valuride Timp plutind amândoi într-o barcă pe care se lasăalbatrosul din zborul lui, lovit cu aripa de vânt.


FFie-ţi îmbrăţişarea curată, în biserica inimii tale am îngenuncheat pentru iertare,sufletul tăunevăzut în icoana cuvântului îl sărut.


ÎÎncet şi linsărutul blând în adânc deschis de unde îngerulse înalţă oftând,„îngerul sunt eu”ai strigat,sfânt, precum sărutuleu sunt,cuvântul care ne desprinde clipa cu noi în zbor îngemănat de pe pământ.


OOare atât de frumoşiîn noi să ne fi scris? să nu sfidăm destinul, poate că el să ne fi ales iar tu,când atât de fericiţiam înflorit,cu Dumnezeusă te fi înţeles.


UUn strop de iubire,draga mea, ţine-l în palmă o clipă, cât bate veşnicia peste noi din aripă.


II-am spus singurătăţiisă nu se îndrăgostească de tine şi a sărit să mă sfâşie.Credeam doar că îmi este ca o platoşă androgină,dar nu ştiam că odată cu noisingurătatea paharul închină.


TTe-am îndrăgit prea mult, spune-mi sau dă-mi un semn din mine eu cel fericitsă-ţi dăruiesc solemn o lacrimă de infinit.


ÎÎmi eşti amarăîn toamnă, te sărut în vin simt o sete rară fulgerată de destin, doamnă.


DD ă-mi-te cu farmec înstelată, îl chem pe Dumnezeu să iasă din Cuvânt să-i luminăm o clipă vecia pe pământ.


ÎÎntr-un punct din noi într-un cuvânt din vers cu un sărut pe margine de Univers ţine-mă, doamnă, cineva cade prin mine cu sărutul tău în infinit.


DDe ce îngemănată în cuvânt m-ai îndrăgostit de trup?lângă genunchii tăi am şezut fulgerat de sărut, de ce mi-ai spus că dacă ne întâlnim în noi se aprinde, stelară, lumina? la uşa sufletului tău eu cu Dumnezeu am bătutşi l-am atins amândoicu acelaşi sărut.


AAtât de dragă,reală, păşind alăturea de mine, îngemănată lumină, astăzi tu abia venită, fericirea mea, mi te arăţisteaua mea pierdută.


LLângă statura ta rosti poetul sfânta-i Rugăciune pentru sărut, tu o ascultai cu mine la o cafea,intram în tăcereamândoi cu harşi barul se prefăcea deodatăsanctuar.


CCa pe un psalm acolo ţi-am citit rugăciunea mea în sanctuar:

„Coboară-ţi în sărutul meu genunchii în rouă lăcrimată tălpile îţi scald coapsa ţi-o cuprind cu buza însetată până îţi ajung oftatul cald.

Îi dau prelung sărutul, Doamne, de câte ori, trup în trup, îngemănată sfânt, cu strigătu-i de fericire, ecou în infinit, cerul tău deschide.

Ca pe un dar primeşte, doamnă, sărutul meu profanşi pe statura ta, cu har îl poartă, pentru iubire sacră,talisman.”


CC u piciorul tău pe genunchivreau să beau promisul nostru vin talpa să-ţi sărut,sorbind încet întreg paharul cu destin.Mai toarnă, Doamne,de mine, pe întruparea ei închinându-isărutul meu curat,fericit şi drept, să mă despart.


AAm să ucid poetul,nu te teme, draga mea,am să-i prefac în talismanpe trupul tăucuvântul şi în sanctuar sărutul.


AA bătut la uşa din mine- deschide, mi-a zis, trebuie să plec degrabă - cum? e seară de iarnăcu vânt şi zăpadă - tu m-ai trezit, fulgul din privirea ta mă duce la doamna, în iarnă, a mai zis şi a zburat afară.

E iubirea mea, primeşte-o,mi-a furat sufletulla plecare,cu el a ajuns la tine în iarnă.

Iubeşte-mi iubireadoamnă,iar sufletul aşază-mi-l, pereche ţie,în sanctuarul ei ofrandă.


UU n strop de infinit trimit în primăvarăsărutului tău,când în floarea din cireşi e atâta înviereşi în mine atâta dorde înalt,de parcă aş scutura cerul de stele, atâta lumină-am dorit din infinit pe pământ să-ţi aduc în sărutul iubiriidoamnă, ucis pe buzele tale cu îngerul în vis.


AAm vrut să învăţsă te iubesc cum n-am iubit, amară sfântă nebunie, înţelege, doamnă,suflete scump,la o cafea amară vreau tristeţea să mi-o sting,cu farmec din cuvânt şi sărut cu nesaţ în clipa fericiriisă pot să te înalţ.


FF ără aripa tazbor în infinit să mai culeg iubire.Aşteaptă-mă cobor să bem o cafea şi iarăşi fug în infinit, e atâta iubire, dragă doamnă, veşnicia putem s-o bem la cafea, fără să atingi prin farmec clipa din tristeţea mea.


SSărutul, doamnă sărutul, de undeva m-a strigat Dumnezeu, pe buzele tale cu sărutul meu să-i scriu Cuvântul.


SS crie pe sufletu-mi greucu mâna ta din îmbrăţişare,cu degetele din cuprinderea arare,scrie cu literele din strigare, am să-ţi culeg cuvintele în cartea care învie ca prin miracolcu sufletele noastre perechepentru sacra citire,scrie-mi cuvântul oracol să se scrie cu tine ararecartea care mă doare.


ÎÎn cuvinte cu val de metafore, Afrodită în spumă şi spermă cu sărutul cerului erotic, în cuvinte cu înspumare eternă ţi-am întrupat frumuseţea să mă ucizi cu glas de sirenă.


SS ărută-mi sufletul dimineaţa ori când se arată Luceafărul seara, când vorbeşte cu tine o stea şi cuvântul ei îi luminează înviereape buza ta.


MM ai rămâi cu mine în versam în cuvânt atâta răsfăţ iubire am, doamnă, mai rămâi şi ucide-mă cumva ca într-un fericit ospăţ.


CCartea, cu noi rostiţi în oracol,se scrie, primeşte cuvântul, el este întruparea mea, primeşte cuvântul, în el am pus sărutul să-ţi cuprindă, miraculoasă, fiinţa. Atât de fericit, doamnă, îngemănat cu arta mă doare în tine iubirea în mine mă doare cartea.



EEppiilloogg


AAzi am trecut prin cercu farfuria noastră de argintnu ştiu: un înger, un daimon, un corbsau cine mi-o cere, oares-o arunc într-o steaori din cer s-o lasîn nefinit, în abissă ne deschidă cale de argintfarfuria noastrădin care cu noi ne-am hrănit?Poftim, Iubire, dacă tu mă strigi,atârn-o pe un perete în muzeul tăude neant, mărturiecă din farfuria noastră,preacurat iubindu-ne tu odat'ca la un dejun apocalipticcu noi te-ai desfătat.



CCuupprriinnssPPrreeffaaţţăă //55

TTâânngguuiirreeaa iiccoonnaarriilloorr //99

AAppeelluull //1111MMăăttuurrăăttoorruull ccoossmmiicc //1122CChheellnneerruull ddiivviinn //1133MMoonnoolloogg //1144PPaappaaggaalluull //1155DDeevvaassttaarree //1166DDeezzeecchhiilliibbrruu //1177ÎÎnncchhiissooaarree //1188AAuuttoonniimmiicciirree //1199SSttyyxx //2200UUllttiimmuull ssppeeccttaattoorr //2211BBlleesstteemm //2222VVeessttiitt //2233MMeettaammoorrffoozzăă //2244DDuubbllaa ppoossttuurrăă //2255TTuullbbuurrăă--ttee ppâânnăă llaa ccăăuuttaarree //2266CCăăddeerree îînn ssiinnee //2277OO,, LLoorreelleeii //2288CCiiuuddaattuull ccââiinnee //2299PPiirraammiiddaa //3300FFlluuvviiuull lluummiinniiii //3311RRaagg mmăăggaarriiii //3322DDeeggeettee eexxttrreemm ddee ffiinnee //3333PPrriivviinndd dduuppăă mmooaarrttee //3344SSuuggeessttiiee ccuu aassttrree //3355OOaammeenniiii,, ppee ssccuurrtt //3366EEvvaaddaarreeaa îînn zzbboorr //3388


PPaattiinnaajj //4411BBaallaaddăă //4422PPrreevveessttiirree ccuu oorroollooggiiuu //4433MMoorraarrii ccuu ssaacciiii ggooii //4444SSffiiddaarree //4455DDeessttiinn,, ddiinn îînnttââmmppllaarree //4466BBiinneeîînnţţeelleess //4477ÎÎnnggeerruull ppeeddeeppssiitt //4488PPiissiiccaa ttoorrccâânndd //5500DDuuppăă ccee aamm mmuuşşccaatt ddiinn ssffiinnţţeenniiaa ttaa //5522FFeemmeeiiaa îînn nneeggrruu,, pprriinnttrree ffiiaarree //5533 PPlluuvviiaallăă //5555TTâânngguuiirreeaa iiccoonnaarriilloorr //5566MMoottiivv ffuuttuurriisstt //5588CCaa ppee uunn mmiieell ddee PPaaşşttii //5599AAggoonniiee,, CCeezzaarr //6611AAbbiissaall -- PPooeettuull //6622SScceeppttiicciissmm //6688OOmmuull ccuu ddoouuăă ssiiccrriiee //6699ZZiiuuaa îînn ccaarree vviinn ppooeeţţiiii //7700CCoobboorrâârree ffaannttaassttiiccăă //7722DDoouuăă ppăăppuuşşii //7733SSccuurrttaa îînnttrruuppaarree //7755SSccrriissooaarree ddiinn vviidd //7788DDuurraattăă //8800FFiioorr sseennttiimmeennttaall //8811LLeeggăămmâânntt //8822AAnnoottiimmppuull aalltteeii iiuubbiirrii //8833NNuummaaii ssaallccââmmiiii //8844PPee mmaarrggiinneeaa lluummiiii //8855TTrraannddaaffiirr îînnfflloorriinndd //8866FFrruummuusseeţţee ttaarrddiivvăă //8877EExxaallttaarree //8888PPaarraabboollăă ccuu şşeerrppii //8899OO ppoovveessttee ffăărrăă ssffâârrşşiitt //9922JJoocc ccuu îînnttrreebbăărrii mmeettaaffiizziiccee //9944


SSiinngguurrăăttaatteeaa ssâânnggeelluuii //9955IInniimmăă //9966DDiinn ppiieepptt mmii--aauu ccrreessccuutt //9977PPooeemmuull //9988

OOssppăăţţuull ssoolleemmnn //9999

IIaannuuaarriiee //110011FFeebbrruuaarriiee //110099MMaarrttiiee //111166AApprriilliiee //112233MMaaii //113300IIuunniiee //113377IIuulliiee //114444AAuugguusstt //115522SSeepptteemmbbrriiee //115599OOccttoommbbrriiee //116677NNooiieemmbbrriiee //117744DDeecceemmbbrriiee //118822

EElleeggiiee ppeennttrruu uunn ssăărruutt //119911

CCuu ttiinnee,, ddooaammnnăă //119933NNuu ttee--aamm cchheemmaatt //119944 MMii--aa iieeşşiitt ddiinn ccooaassttăă //119955 CCee ppllooaaiiee ffeerrmmeeccaattăă //119966AAzzii ttee ssăărruutt //119977 SSăă nnee ppoovveessttiimm îînn nnooii //119988 CCee ssiinngguurr,, ppaarrccăă aamm pplleeccaatt //119999 OO ssăă mmăă ccaauuţţii //220000 DDăă--mmii llaaccrriimmaa ss--oo ppuunn //220011 VVrreeaauu ssăă ssiimmtt //220022 SSuufflleett ppeerreecchhee //220033 FFiiee--ţţii îîmmbbrrăăţţiişşaarreeaa //220044 ÎÎnncceett şşii lliinn //220055OOaarree aattââtt ddee ffrruummooşşii //220066UUnn ssttrroopp ddee iiuubbiirree //220077


II--aamm ssppuuss ssiinngguurrăăttăăţţiiii //220088TTee--aamm îînnddrrăăggiitt pprreeaa mmuulltt //220099 ÎÎmmii eeşşttii aammaarrăă //221100DDăă--mmii--ttee //221111 ÎÎnnttrr--uunn ppuunncctt ddiinn nnooii //221122 DDee ccee îînnggeemmăănnaattăă îînn ccuuvvâânntt //221133 AAttââtt ddee ddrraaggăă //221144LLâânnggăă ssttaattuurraa ttaa //221155 CCaa ppee uunn ppssaallmm aaccoolloo ţţii--aamm cciittiitt //221166 CCuu ppiicciioorruull ttăăuu ppee ggeennuunncchhii //221177AAmm ssăă uucciidd ppooeettuull //221188AA bbăăttuutt llaa uuşşaa ddiinn mmiinnee //221199UUnn ssttrroopp ddee iinnffiinniitt //222200 AAmm vvrruutt ssăă îînnvvăăţţ //222211FFăărrăă aarriippaa ttaa //222222SSăărruuttuull,, ddooaammnnăă //222233 SSccrriiee ppee ssuufflleettuu--mmii ggrreeuu //222244ÎÎnn ccuuvviinnttee //222255 SSăărruuttăă--mmii ssuufflleettuull //222266 MMaaii rrăămmââii ccuu mmiinnee //222277 CCaarrtteeaa //222288

EEppiilloogg //222299

AAzzii aamm ttrreeccuutt pprriinn cceerr //223311



Date post:	23-Oct-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	5 times
Download:	0 times

Ospăţul solemn - banaterra.eu fileCumpănit în mişcări, cu gestul domol şi vorba reţi-nută,...

Documents