LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator: Absolvent:

Conf. Univ. Dr. Vasile Ciocan

–2009-

OSCE SI NATO INSTITUŢII

INTERNAŢIONALE IMPLICATE ÎN

PREVENIREA ŞI SOLUŢIONAREA

CONFLICTELOR

Coordonator: Absolventă:

Prof. Univ. Dr. Ciocan Vasile

-2009-

CUPRINS:

CAPITOLUL I: OSCE ŞI NATO în mediul de securitate european ….…..1

1.1. Introducere în temă şi consideraţii generale………..…………..…….…...1

1.2. Definirea conceptului de securitate………………..……..………….….....2

1.3. Rolul instituţiilor în structurile de securitate: UE, NATO, OSCE, ONU....3

1.4. Rolul instituţiilor in managementul şi prevenirea conflictelor………....…5

CAPITOLUL II: NATO……………………...………..………..….………..12

2.1. Originile NATO…………………………………….………………..….12

2.2. Organizare şi structură…………………………………..……….…..….14

2.3. Extinderea NATO…………………………………….……………..…..20

2.4. Evoluţia NATO……………………………………………….……..…..23

2.5 Noul concept strategic………………………………...…………...….…26

2.6 Procesul de luare a deciziilor……………………………………....……29

2.7. Capacitatea de apărare şi gestionarea crizelor…………………..….…...33

CAPITOLUL III: OSCE…………………………………………………….37

3.1. Introducere…………………………………….…………………………37

3.2. Structuri si instituţii din cadrul OSCE…………………..……………….40

3.3. Procesul de luare a deciziilor…………………………………………….43

CAPITOLUL IV: SPAŢIUL EUROPEAN SI NOILE PROVOCĂRI …..48

4.1. Noul mediu de securitate în Europa……………………………..…….…...48

4.2. Relaţiile OSCE-NATO……………………………………....……….…….56

4.3. Viitorul: competiţie sau colaborare?…………………………….…….…...60

CONCLUZII…………………………………………………….…………….62

BIBLIOGRAFIE:……………………………………………….…………….66

ANEXA 1..…………………………………………………………………….

ANEXA 2………………………………………………………………………

ANEXA 3………………………………………………………………………

ANEXA 4………………………………………………………………………

ANEXA 5………………………………………………………………………

CAPITOLUL I: OSCE şi NATO în mediul de securitate european

1.1. Introducere în temă şi consideraţii generale

Pe plan internaţional, lumea traversează o situaţie fără precedent, fiind profund marcată

de acţiunile iraţionale ale unor forţe ce promovează terorismul ca mijloc de divizare a

comunităţii internaţionale si de slăbire a stabilităţii mondiale în general. Caracterul global al

luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară, dar neaşteptată si cel mai puţin

dorită, a fenomenului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă şi atitudine al tuturor

democraţiilor. Lărgirea spectrului de riscuri neconvenţionale, diversificarea tipologiei crizelor şi

conflictelor generează provocări multiple, care necesită reacţii multidirecţionale, bazate pe

1

mobilitate, diversitate, coerentă şi complementaritate, atât în spaţiul intern, cât şi în cel

internaţional al statelor.

Începutul secolului al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale mediului de

securitate. Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă, iar fenomenul globalizării se

afirma tot mai mult ca fiind ireversibil cu dificultăţi economice, sociale şi politice asociate

procesului de tranziţie spre societatea bazată pe principiile democraţiei şi ale economiei de piaţă,

care pot genera destule riscuri la adresa securităţii statelor din regiune.

Evoluţia, in general pozitivă a securităţii globale în ultimul deceniu a confirmat succesul

acţiunilor şi stabilitatea pot fi numai rezultatul cooperării multidimensionale a comunităţii

internaţionale, în principal prin punerea în valoare a dialogului în cadru insituţionalizat şi prin

activitatea rolului decisiv pe care marile organizaţii internaţionale îl au în definirea stării de

securitate a lumii.

În ceea ce priveşte mediul politic european, acesta a trăit transformări dramatice după

prăbuşirea comunismului, reconstrucţia europeană şi extinderea spaţiului său de valori si

principii spre zona din spatele “ Cortinei de Fier”, devenind cel mai important reper al lumii de

azi. Evident, noile democraţii europene îşi propun reintegrarea în universul de discurs şi valori

al lumii libere în toate dimensiunile sale: politică, economică, de securitate, de protecţie a

drepturilor omului, culturală, ecologică etc, cu tot ce înseamnă acest proces la nivel de

construcţie legislativă şi instituţională. A rămâne astăzi în afara proceselor de integrare

europeană este un risc pe termen lung pe care nici una din tinerele democraţii nu şi-l poate

permite, fără a periclita grav interesele de securitate si dezvoltare a popoarelor lor.

Ca răspuns la aceste probleme, lucrarea de faţă îşi propune să analizeze conjuctura

actuală a mediului de securitate prin prisma instituţiilor competente, care acţionează în scopul

prevenirii şi soluţionării conflictelor pe plan european.

2

1.2. Definirea conceptului de securitate

În opinia specialiştilor în studii de securitate ( Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde ),

conceptul modern de securitate include 5 factori cumulativi; securitate unei entităţi statale este

asigurată dacă se ţine cont de fiecare dintre următoarele 5 componente:

Componenta politică a securităţii, componenta militară, componenta economică, componenta

societală şi cea ecologică. Problematica securităţii nu se confundă cu funcţionarea normală a

statului pe aceste dimensiuni, ci se referă numai la ameninţările care, prin dimensiunile

menţionate, pun în pericol însăşi existenţa statului. Securitatea politică se refera la stabilitatea

organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernământ şi a ideologiilor care le legitimează.

Componenta militară a securităţii priveşte interconexiunea următoarelor 2 niveluri: al armelor

ofensive şi al capacităţilor defensive ale statelor, împreună cu percepţia statelor despre intenţiile

celorlalţi participanţi la viaţa internaţională. Securitatea economică priveşte accesul la resurse,

finanţare şi pieţe necesare pentru a susţine nivele acceptabile ale dezvoltării şi puterii statului.

Când vorbim despre securitate societală, ne referim la menţinerea, în cadrul unor condiţii

acceptabile pentru a permite procesul de evoluţie, a identităţii naţionale colective, a modelelor

tradiţionale ale limbii, culturii, religiei şi obiceiurilor unui popor. După cum evoluează

evenimentele, unele dintre cele mai mari probleme pentru securitatea europeană le va pune

componenta societală, datorită situaţiilor existente in Bosnia-Herţegovina, Transnistria,

Macedonia, Kosovo, Belarus, Muntenegru, iar mai nou, prezenţa tot mai pregnantă a grupărilor

teroriste în statele occidentale dezvoltate. Securitatea mediului înconjurător priveşte păstrarea la

nivel local a biosferei planetare, ca suport esenţial al sistemului de care depind toate celelalte

activităţi umane.

În accepţiunea Grupului de la Copenhaga, regulile de securitate au următoarele

caracteristici1, oglindite perfect de construcţia europeană:

- au în componenţă două sau mai multe state;

- aceste state constituie o grupare geografică coerentă;

- relaţia intre statele respective este marcată de interdependenţa din punctul de

vedere al securităţii, în sens pozitiv sau negativ, dar care este oricum în mod

semnificativ mai puternică intre statele respective decât cea dintre ele şi alte

entităţi din afara comunităţii;

- modelul securităţii interdependente trebuie sa fie profund şi durabil.

1 www.mie.ro

3

1.3. Rolul instituţiilor în structurile de securitate: UE, NATO,

OSCE, ONU.

De aceea, în continuare vom prezenta instituţiile care au ca principală activitate

menţinerea securităţii în mediul european, şi nu numai ( vezi anexa 1). Într-un context

internaţional adesea schimbător, NATO deţine un rol esenţial în întărirea securităţii euroatlantice

după încheierea „războiului rece”. Rolul său politic este în creştere, îndeosebi după adoptarea la

summit-ul de la Washington, din 1999, a unui nou concept strategic al Alianţei. Pe baza unei

forţe de negociere sporită substanţial în ultimul deceniu, NATO a deschis şi a dezvoltat

parteneriatul politico-militar, cooperarea şi dialogul consolidat cu alte state, a manifestat interes

şi receptivitate continuă, reafirmate recent, pentru primirea de noi membrii. De asemenea, a

colaborat cu alte organizaţii internaţionale; angajamentul, exemplificat în Balcani, pentru

prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, inclusiv prin operaţiuni de sprijinire a păcii –

toate acestea reflectă hotărârea Alianţei Nord-Atlantice de a modela mediul internaţional de

securitate şi de a întării pacea şi stabilitatea zonei euroatlantice.

ONU, OSCE şi UE au adus contribuţii deosebite la securitatea şi stabilitatea

euroatlantică2. Consiliul de Securitate al ONU are în continuare o răspundere recunoscută şi

invocată în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, deţinând în anii următori un rol

important în edificarea securităţii şi stabilităţii mondiale – lucru confirmat, în mod simbolic, şi în

conferirea în anul 2001 a Premiului Nobel pentru Pace Organizaţiei Naţiunilor Unite şi

secretarului ei general.

OSCE, reprezentând cea mai cuprinzătoare instituţie regională de securitate din Europa,

care include totodată Canada şi S.U.A. , joacă un rol esenţial în promovarea păcii şi stabilităţii, în

întărirea securităţii prin cooperare şi în promovarea democraţiei şi drepturilor omului în întreaga

emisfera nordică a planetei. De altfel OSCE s-a manifestat îndeosebi în domeniile diplomaţiei,

prevenirii conflictelor, managementului crizelor şi reabilitării post conflict.

Uniunea Europeană, la rândul ei, a adoptat decizii importante şi a dat un nou impuls

eforturilor sale de întărire a securităţii şi dimensiunii de apărare. Dezvoltarea unei politici

externe şi de securitate comune include definirea progresivă a unei politici comune de apărare.

Asemenea politică, preconizată de Tratatul de la Amsterdam, urmează sa fie compatibilă cu

politica de securitate comună şi de apărare instituită prin Tratatul de Washington. În acelaşi timp

Uniunea Europeană este tot mai mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituţionale

2 www.mapn.ro strategia de securitate a României

4

interne, precum şi de eficienţa dezbaterilor declanşate pe tema viitorului. Interesele şi obiectivele

de securitate ale statelor europene nu sunt însă generatoare de stări conflictuale, mediul de

securitate fiind influenţat pozitiv de procesele de integrare europeană şi euroantlantică, de

extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează valorile democraţiei şi economiei

de piaţă, de adâncirea colaborării regionale. Riscurile apariţiei unei confruntări militare

tradiţionale pe continentul european s-au diminuat semnificativ. Totuşi, persistă fenomene de

instabilitate şi criză la nivel subregional şi tendinţe de fragmentare, marginalizare sau izolare a

unor state. Uniunea Europeană trece astfel printr-un profund proces de reformă internă

concomitent cu derularea procedurilor pentru primirea de noi membrii. Progresele în evoluţia

politicii externe şi de securitate comune, implicarea şi soluţiile alese de organizaţiile

internaţionale şi europene în rezolvarea situaţiilor dificile de pe continent demonstrează ca

Europa se pregăteşte să îşi asume un rol substanţial în arhitectura propriei securităţi, inclusiv în

cea de apărare, şi să ofere modele de aşezare, pe baze raţionale, echitabile, a relaţiilor dintre state

şi naţiuni, prin armonizarea intereselor lor. Toate pentru a consolida securitatea continentală.

1.4. Rolul instituţiilor în managementul şi prevenirea conflictelor

În prezent nu există o terminologie unică şi coordonată care ar descrie operaţiunile de

menţinere a politicii. Totuşi, conceptele folosite astăzi au multe în comun şi reflectă specificul

diferitelor tipuri de operaţiuni de menţinere a păcii. Efectiv, toate clasificările cunoscute împart

aceste operaţiuni în 3 grupe:

1) acele care angajează în primul rând metode no-violente de acţiuni ale forţelor armate (

diverse forme de monitorizare ) cu scopul de a susţine eforturile politice şi

diplomatice de soluţionare a conflictului;

2) acele care combină metodele politice cu operaţiuni active ale forţelor armate de

menţinere a păcii dar care, totuşi, nu întreprind operaţiuni combative;

3) acelea care implică utilizarea forţei, inclusiv acţiuni combative, pentru impunerea

păcii, în comun cu eforturi politice sau chiar în absenţa acestora.

Menţinerea Păcii – un termen comun pentru diferite tipuri de activităţi precum:

soluţionarea conflictului, prevenirea escaladării conflictului, stoparea sau prevenirea acţiunilor

militare, menţinerea legii şi ordinii în zona de conflict, acţiuni de ordin umanitar, restaurarea

5

instituţiilor sociale şi politice, funcţionarea cărora a fost periclitată de conflict, restaurarea

condiţiilor de bază pentru viaţa de toate zilele.

Trăsătura caracteristică de bază a operaţiunilor de menţinere a păcii este că ele sunt

purtate în baza unui mandat al ONU sau al unei organizaţii regionale, funcţiile căreia includ

menţinerea păcii şi securităţii regionale. Sursele de limbă engleză denumesc aceste operaţiuni

„peace operations” (operaţiuni pacificatoare) (S.U.A.) sau „peace support operations”

( operaţiuni de menţinere a păcii ) (NATO). Operaţiunile pacificatoare sunt subdivizate după

cum urmează3:

Operaţiuni ( Acţiuni ) de Prevenire a Conflictului – sursele de limbă engleză

determină aceste operaţiuni ca „sprijin militar al diplomaţiei” ( S.U.A. ) sau „misiuni de

prevenire a conflictelor” ( NATO). Scopurile acestor operaţiuni sunt: prevenirea deteriorării

situaţiei într-o zonă conflictuală internă sau internaţională, prevenirea acţiunilor armate;

soluţionarea conflictului. Metode no-violente, diplomatice joacă un rol principal în atingerea

acestor scopuri şi includ: medierea, ajutorul la organizarea negocierilor, elaborarea şi

implementarea soluţiilor de compromis pentru întregul conflict sau componente separate ale

situaţiei conflictuale (diplomaţia preventivă).

Bunele servicii – sunt acţiuni întreprinse de un stat, o organizaţie internaţională sau

oficialităţi politice sau publice proeminente de a ajuta părţile implicate în conflictul armat,

internaţional sau intern să stabiliseacă contacte directe pentru începerea negocierilor care vor

soluţiona conflictul. Aceste servicii se încheie la scurt timp după începutul negocierilor.

Medierea – este purtarea negocierilor de către un stat, o organizaţie internaţională sau

oficialităţi politice sau publice proeminente cu scopul de a stopa conflictul sau de a reglementa

unele aspecte ale acestuia (schimbul de prizonieri, protejarea persoanelor civile, etc.). Mediatorul

transmite propunerile unei părţi celeilalte. Suplimentar, mediatorul poate face propriile

recomandări despre posibilele modalităţi de soluţionare a conflictului. Pe parcursul acestor

operaţiuni, rolul forţelor de menţinere a păcii sunt:

stabilirea şi menţinerea contactelor dintre părţile armate opuse cu scopul de a stabili şi

edifica încrederea;

asigurarea securităţii structurilor politice abilitate cu funcţii de menţinere a păcii;

prevenirea şi stoparea incidentelor care ar putea implica grupările armate ale forţelor

opuse, iar ca rezultat a distruge procesul de reglementare paşnică a conflictului;

garantarea acordului de încetare a focului4.

3 Marcel Gara, Implicarea OSCE în soluţionarea conflictului transnistrian, Studiu elaborat în cadrul proiectului IPP, Managementul conflictelor Chişinău 2001, pag.74 op.cit., pag.7

6

O modalitate importantă de utilizare a forţelor armate pentru menţinerea păcii este

dislocarea preventivă a forţelor colective (sau internaţionale) de menţinere a păcii în zonele

posibile sau actuale de escaladare a tensiunii. O astfel de dislocare preventivă poate de asemenea

juca un rol important politic şi psihologic în procesul de reglementare paşnică a conflictului,

deoarece forţele de menţinere a păcii sunt percepute ca garant că nici una din părţi nu va dori sa

obţină o victorie militară prin încălcarea armistiţiului, stoparea negocierilor, etc.

Putem aminti în continuare, fără a detalia, alte acţiuni pacificatoare, cum ar fi: operaţiuni

de restabilire, menţinere şi impunere a păcii, operaţiunile de reconstrucţie post-conflictuală,

acţiuni umanitare sau operaţiuni de poliţie.5

Operaţiuni de menţinere a păcii în cadrul OSCE

Compartimentul referitor la menţinerea păcii în Documentul Final al Summitului CSCE

de la Helsinki (1992) poate fi, pe drept, considerat ca unul dintre cele mai inovatoare concepte

apărute în rezultatul Summitului. Deşi negocierile acestui compartiment s-au dovedit a fi

îndelungate, iar uneori şi dificile, ele au rezultat într-un document cuprinzător care deschide uşa

într-un domeniu total nou de activităţi, atât pentru OSCE ,cât si pentru alte organizaţii. El

permite OSCE, ca organizaţie regională, să iniţieze operaţiuni de menţinere a păcii şi să implice,

dacă este cazul, alte organizaţii europene ori transatlantice în aceste operaţiuni.

Compartimentul ce ţine de menţinere a păcii6 este o parte integrantă a capitolului

Documentului de la Helsinki referitor la alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi supravegherea

crizelor (paragrafele 17-56). El este divizat într-un număr de secţii: primele paragrafe ţin de

principiile generale de menţinere a păcii ale OSCE, urmate de paragrafele referitoare la lanţul de

comandă, Şeful Misiunii, momente financiare şi se sfârşeşte cu paragrafele referitoare la

cooperarea cu organizaţiile regionale şi transatlantice.

Chiar primul paragraf al compartimentului defineşte menţinerea păcii ca element

operaţional al capacităţii CSCE de prevenire a conflictelor şi managementului crizelor. El

accentuează caracterul complementar al operaţiunilor de menţinere a păcii şi caracterul politic al

soluţionării conflictelor unde operaţiunile de menţinere a păcii sunt menite să sprijine eforturile

de soluţionare politică a diferendului. În cadrul negocierilor acestui paragraf s-a considerat

5 op.cit., pag. 196 Petre Anghel, Instituţii europene şi tehnici de negociere în procesul integrării, Universitatea Bucureşti, 2003

7

necesar de a sublinia că operaţiunile de menţinere a păcii nici odată nu vor fi un rezultat in sine,

dar vor susţine metodele politice de soluţionare a crizelor.

Paragraful următor este unul de o importanţă similară deoarece descrie varietatea

existentă de activităţi de menţinere a păcii. În conformitate cu stipulările acestui paragraf,

menţinerea păcii poate varia de la misiuni mici de observare şi monitorizare până la dislocare de

forţe armate care pot avea scopuri dintre cele mai diverse, monitorizarea încetării focului fiind

unul dintre cele mai evidente. Paragrafele 19-21 se axează pe relaţiile cu ONU şi stipulează că

operaţiunile de menţinere a păcii ale OSCE vor derula în conformitate cu prevederile Capitolului

VIII al Cartei ONU. Mai mult ca atât, CSCE a fost declarată aranjament regional (sau

organizaţie regională) în sensul Capitolului VII al Cartei ONU. Textul paragrafului 25 al

Documentului Final de la Helsinki stipulează: “ Reafirmând angajamentul faţă de Carta

Naţiunilor Unite semnatare a căreia sunt Statele noastre, noi declarăm ca CSCE este un

aranjament regional în sensul Capitolului VII al Cartei ONU”.

În această capacitate, ea serveşte drept o legătură importantă dintre securitatea europeană

şi cea globală. Drepturile şi responsabilităţile Consiliului de Securitate rămân complementare

intacte. CSECE va lucra împreună cu ONU în special în prevenirea şi soluţionarea conflictelor.

Deci, la baza considerării OSCE drept un aranjament regional se află prevederile Articolelor 33,

52 şi 53 ale Cartei ONU.

Preşedintele Consiliului de Securitate într-o declaraţie de la 18 ianuarie 1993 a menţionat

importanţa de a considera CSCE drept un aranjament regional în sensul Capitolului VII al Cartei

ONU. Consiliul salută rolul CSCE şi Comunităţii Europene în implementarea acţiunilor bazate

pe rezoluţiile Consiliului. Secretarul General al ONU în “Agenda pentru Pace” menţiona că

organizaţiile regionale au în multe cazuri un potenţial care trebuie utilizat în astfel de acţiuni ca

diplomaţia preventivă, menţinerea păcii, făurirea păcii, reabilitarea post-conflictuală şi pleda

pentru acţiuni regionale ca moment de descentralizare, delegare a împuternicirilor şi cooperare

cu ONU în aceste domenii.

Paragrafele următoare până la 25 enumeră principiile generale ale operaţiunilor de

menţinere a păcii în cadrul CSCE: paragraful 22- Operaţiunile de menţinere a păcii nu vor

cuprinde acţiuni de constrângere, paragraful 23- Operaţiunile de menţinere a păcii necesită

consimţământul tuturor părţilor implicate, paragraful 24- Operaţiunile de menţinere a păcii vor fi

conduse imparţial. Următoarele paragrafe ţin de procedurile generale de conducere a

operaţiunilor de menţinere a păcii. Este important de menţionat că decizia de a organiza o

operaţiune de menţinere a păcii trebuie luată prin consens de către Consiliul de Miniştri al CSCE

sau de Comitetul Înalţilor Funcţionari. Comitetul va exersa şi controlul politic al operaţiunii. În

conformitate cu paragraful 30, decizia de iniţiere a unor operaţiuni de menţinere a păcii trebuie

8

să fie luată doar atunci când toate părţile implicate şi-au exprimat dorinţa de a coopera şi inter

alia- a fost stabilit un acord durabil şi efectiv de încetare a focului.

Operaţiunile de menţinere a păcii trebuie să fie bazate pe un mandat clar şi precis. În baza

acestui mandat se elaborează termenii de referinţă care definesc modalităţile practice şi

determină necesităţile de personal ţi alte resurse. În sfârşit este important de menţionat că

personalul unei operaţiuni este pus la dispoziţie de către statele participante (fapt care, dacă este

cazul, nu exclude asistenţa din partea organizaţiilor internaţionale) şi că părţile implicate vor fi

consultate în legătură cu ţările care vor contribui cu personal.

Capitolul doi se referă şa lanţul de comandă şi în special şa rolul Centrului de Prevenire a

Conflictelor de la Viena, crearea grupurilor ad hoc pe lângă Centrul de Prevenire a Conflictelor.

O altă problemă dificilă a fost ultima propoziţie a paragrafului 39 care ţine de componenţa

grupurilor ad hoc. Un număr de ţări, printre care si membrii CE ( Consiliul de Export), au dorit

să limiteze componenţa grupurilor ad hoc la Troika CSCE şi ţările donatoare de personal.

Pericolul era că în caz contrat s-ar deschide uşile în grupurile ad-hoc ţărilor implicate în conflict,

fapt care ar putea periclita, de la bun început, activitatea acestora. Formularea actuală a acestei

propoziţii pare a nu fi ideală, dar reprezintă formularea de compromis şi se citeşte: “ De regulă

grupurile ad-hoc sunt create din reprezentanţii preşedenţiei precedente şi următoare, statele

participante donatoare de personal pentru misiune şi statele participante care fac alte contribuţii

practice semnificative la operaţiune.” Paragrafele 43-45 se referă la Şeful Misiunii, cel care

efectuează controlul operaţional pe teren. Şeful Misiunii este responsabil faţă de Preşedintele în

exerciţiu al OSCE, deşi el totodată consultă şi primeşte îndrumări de la grupul ad hoc de la

Viena.

Compartimentul aranjamentelor financiare (paragrafele 45-51) stipulează principiul de

distribuire a costurilor operaţiunii între toate ţările membre conform cotei de distribuţie. În

acelaşi compartiment este menţionată posibilitatea creării unui fond special pentru organizarea

unei sau altei operaţiuni.

În sfârşitul textului documentului se axează pe problema cooperării regionale şi

transatlantice. Principiul de bază, după cum este stipulat în paragraful 52, prevede ca OSCE

poate beneficia de resursele şi experienţa sau consultările tehnice ale unor organizaţii precum

UE, NATO, WEU şi că ar putea solicita implicarea acestora în derularea operaţiunilor de

menţinere a păcii.

La propunerea delegaţiei Federaţiei Ruse, în ultimul moment, a fost adăugată o propoziţie

care se referă la mecanismul de menţinere a păcii al CSI. Acest mecanism este bazat pe acordul

semnat la Kiev la 20 martie 1992 intitulat “ Grupurile de Observatori Militari şi Forţe Comune

de Menţinere a păcii ale Comunităţii Statelor Independente.” Articolul 6 al acestui acord

9

stipulează că Statele Participante ale acestui acord, pot, în conformitate cu obligaţiunile sale care

derivă din Carta Naţiunilor Unite şi alte acorduri internaţionale precum şi cele semnate între ele,

dă consimţământul la participarea personalului civil şi militar al Grupului de Menţinere a Păcii în

eforturile de menţinere a păcii ale structurilor CSCE şi în conformitate cu deciziile Consiliului de

Securitate.

Operaţiuni în cadrul NATO

Menţinerea unei capabilităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective pentru apărarea

comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate al Alianţei. Împreună cu solidaritatea

politică, rămâne esenţa capacităţii Alianţei de a preveni orice încercare de a face uz de forţă sau

de intimidare şi garantează faptul că o agresiune militară directă împotriva Alianţei nu ar putea

avea sorţi de izbândă. Tendinţa statelor membre de a contribui la menţinerea păcii , securităţii şi

prevenirii conflictelor îşi găseşte expresie în art.1, conform căruia Părţile se obligă „ să

soluţioneze orice diferend internaţional, în care ele nu ar putea fi implicate, prin mijloace

paşnice, într-un aşa mod ca pacea şi securitatea şi jurisdicţia internaţională să nu fie periclitate, şi

să se abţină, în relaţiile lor internaţionale, de la ameninţarea sau aplicarea forţei, în orice mod, ce

nu corespunde scopurilor Naţiunilor Unite”.

O destinaţie preventivă o au si prevederile art.2 al Tratatului, în care se menţionează ca

„ Părţile vor contribui la dezvoltarea ulterioară a relaţiilor internaţionale paşnice şi prietenoase

prin întărirea instituţiilor lor libere, prin aducerea unei înţelegeri mai bune a principiilor în baza

cărora se fundamentează aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de stabilitate si

bunăstare”. În partea finală a acestui articol, participanţii la Tratat convin că vor căuta să elimine

conflictul în politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea economică între

unele sau toate statele participante.

Apărarea colectivă a membrilor săi este fundamentală pentru credibilitatea sa şi pentru

securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic. Părţile afirmă că „sunt gata pentru unificarea

eforturilor sale in vederea apărării colective şi a păstrării păcii şi securităţii.” Prevederile

esenţiale referitoare la securitatea colectivă a Părţilor se conţin in art.5 al Tratatului „Părţile

convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora din ele în Europa sau America de Nord

va fi considerat drept un atac împotriva tuturora, şi în consecinţă, ele convin că dacă un atac are

loc, fiecare din ele, în exercitarea dreptului său la autoapărare individuală sau colectivă,

recunoscut de art.51 al Cartei Naţiunilor Unite, va asista partea sau părţile astfel atacate,

întreprinzând, individual sau în ansamblu cu alte Părţi, acţiuni pe care le crede necesare, inclusiv

utilizarea forţelor armate, în vederea restaurării şi menţinerii securităţii regiunii Nord Atlantice.

10

Orice atac armat de acest fel şi toate măsurile întreprinse, ca rezultat al acestuia, imediat vor fi

raportate Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor fi stopate când Consiliul de Securitate va

lua măsurile necesare pentru restaurarea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.”7

Capabilităţile militare eficiente pentru întregul spectru de circumstanţe previzibile constituie

baza capacităţii Alianţei de a contribui la prevenirea conflictelor şi la managementul crizelor prin

operaţiuni non-Art.5 de răspuns la crize. Aceste misiuni pot fi extrem de solicitante şi pun mare

preţ pe aceleaşi calităţi politice şi militare, cum ar fi coeziunea, instruirea multinaţională sau

planificarea detaliată în avans, esenţiale şi pentru situaţii sub incidenţa Art.5.

Pe lângă aceasta, în art.4 Părţile îşi asumă obligaţia de a se consulta reciproc atunci când

„integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea unuia dintre state este ameninţată.”

Este foarte important faptul că în art.7 al Tratatului, Părţile recunosc responsabilitatea primară a

Consiliului de Securitate al ONU pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. În acest

sens, acţiunile NATO în fosta Iugoslavie până in martie 1999 se încadrau în prevederile acestui

articol, de fiecare dată fiind autorizate de hotărârile primite de către Consiliul de Securitate al

ONU. După un şir de dezbateri în noiembrie 1998, Adunarea Parlamentară a NATO a votat cu

marea majoritate de voturi că Alianţa Nord Atlantică nu are nevoie de mandatul Naţiunilor Unite

pentru a întreprinde acţiuni militare în afara teritoriului asupra căruia acţionează Tratatul, aceasta

în opinia autorului fiind în contradicţie cu prevederile Cartei ONU. În acest sens, nu-şi găsesc

argumentare juridică legala bombardamentele Iugoslaviei de către forţele NATO în martie- iunie

1999.

Politica Alianţei de sprijinire a controlului armamentelor, dezarmării şi neproliferării va

continua să joace un rol major în realizarea obiectivelor de securitate ale Alianţei. Aliaţii caută să

întărească securitatea şi stabilitatea la cel mai redus nivel al forţelor în concordanţă cu

capacitatea Alianţei de a asigura apărarea colectivă şi de a îndeplini întregul său spectru de

misiuni. NATO, ca organizaţie, acorda o deosebită importanţă continuării valabilităţii şi deplinei

implementări de către toate părţile semnatare ale Tratatului CFE, considerându-l ca un element

esenţial în asigurarea stabilităţii spaţiului euroatlantic8.

Gestionarea crizelor, aşa cum este ea înţeleasă azi, reprezintă un nou mod de abordare a

securităţii în cadrul Alianţei. Ţinând seama de natura total diferită a riscurilor cu care NATO se

confruntă, gestionarea crizelor de către Alianţă are în prezent la bază trei elemente care se susţin

reciproc: dialogul, cooperarea cu alte state şi menţinerea capacităţii de apărare colectivă a

NATO. (vezi Anexa 4). Toate aceste elemente sunt concepute astfel încât crizele care afectează

securitatea euro-atlantică să poată fi evitate sau rezolvate în mod paşnic.

7 Manualul NATO, ediţia 2001, pag.318 www.mapn.ro despre NATO

11

Consultarea între ţările membre NATO joacă un rol fundamental în gestionarea crizelor şi

are o importanţă deosebită în perioadele de tensiune şi criză. În astfel de situaţii, trebuie ca

guvernele statelor membre să poată să se consulte imediat şi în mod permanent, pentru ca

deciziile rezultate de pe urma unui consens să poată fi adoptate în mod rapid cu privire la

măsurile ce vor fi luate în domeniul politic, pe plan militar şi în ceea ce priveşte situaţiile de

urgenţă din domeniul civil. Astfel consultarea intensivă necesară se efectuează în principal în

cadrul Consiliului şi al Comitetului de planificare a apărării, care sunt asistate de Grupul de

coordonare a politicilor, Comitetul politic, Comitetul militar şi Înaltul Comitet pentru

planificarea în situaţii de urgenţă civilă.

De asemenea, mai pot interveni, în caz de necesitate, şi alte comitete ale NATO.

Practicile şi procedurile care trebuie prin urmare să fie aplicate constituie dispozitivul de

gestionare a crizelor. Mijloacele materiale cerute Alianţei de proces, şi în special sistemele de

telecomunicaţii, sunt asigurate de Centrul de situaţii NATO, care funcţionează 24 de ore din 24.

La intervale regulate sunt organizate exerciţii comune cărora li se asociază capitalele naţionale şi

Comandamentele NATO. Acestea au ca obiectiv testarea şi perfecţionarea procedurilor de

gestionare a crizelor. Comitetul Operaţiunilor şi al Exerciţiilor Consiliului (COEC) este acela

care coordonează aranjamentele, procedurile şi mijloacele utilizate pentru acest domeniu şi care

coordonează, de asemenea, activităţile de gestionare a crizelor împreună cu ţări partenere. Dat

fiind importanţa contribuţiei ţărilor partenere în această direcţie, gestionarea crizelor este în

acelaşi timp unul din domeniile de activitate stabilite în cadrul Programului de lucru al

Parteneriatului pentru Pace şi figurează în problemele individuale de parteneriat. Activităţile

prevăzute cuprind expuneri şi consultări, stagii de gestionare a crizelor, participarea statelor

partenere la un exerciţiu anual de gestionare a crizelor la nivel NATO şi elaborarea unor

documente generice privind gestionarea crizelor destinate ţărilor partenere. Gestionarea crizelor

este de asemenea considerată ca fiind un domeniu de consultare şi cooperare în cadrul Actului

fondator privind relaţiile bilaterale, cooperare şi securitate dintre NATO şi Federaţia Rusă,

precum şi în cadrul Cartei de parteneriat specifice între NATO şi Ucraina.

CAPITOLUL II: NATO

2.1. Originile NATO

12

Din 1945 până in 1949, confruntate cu nevoia stringentă de reconstrucţie economică,

ţările Europei de Vest şi aliaţii lor nord americani, au privit cu îngrijorare politicile şi metodele

expansioniste ale URSS-ului. După îndeplinirea angajamentelor lor din timpul războiului de a-şi

reduce efectivele de apărare şi de a-şi demobiliza forţele, guvernele din Vest au devenit din ce în

ce mai alarmate deoarece devenea clar faptul că guvernarea sovietică intenţiona să-şi păstreze

forţele militare la întreaga capacitate. Mai mult decât atât, prin perspectiva ţelurilor ideologice

declarate ale Partidului Comunist Sovietic, era evident că apelurile la respectarea Cartei

Naţiunilor Unite şi la respectarea acordurilor internaţionale asupra cărora se convenise la

sfârşitul războiului nu vor garanta suveranitatea naţională sau independenţa statelor democratice

confruntate cu ameninţarea unei agresiuni externe sau a subversiunii interne. Impunerea formelor

nedemocratice de guvernare şi represiunea opoziţiei active şi a libertăţilor şi drepturilor civice şi

fundamentale ale omului în multe ţări din Europa Centrală şi de Est ca în alte părţi ale lumii s-au

adăugat la aceste temeri.

Între 1947 şi 1949, o serie de evenimente dramatice politice au dus până la limită aceste

probleme. Aceste evenimente includ ameninţări directe la suveranitatea Greciei, Norvegiei,

Turciei şi a altor ţări din Europa de Vest, ocuparea Cehoslovaciei în iunie 1948 şi blocarea

ilegală a Berlinului care a început în luna aprilie a aceluiaşi an. Semnarea Tratatului de la

Bruxelles, în martie 1948, a marcat hotărârea celor 5 ţări din Europa de Vest- Belgia, Franţa,

Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie- de a dezvolta un sistem de apărare comună şi de a întări

legăturile dintre ele într-un mod ce le va permite să facă faţă ameninţărilor ideologice, politice şi

militare la adresa securităţii lor.9

Negocierile cu Statele Unite şi Canada au condus la crearea unei singure Alianţe Nord

Atlantice bazate pe garanţii de securitate şi angajări reciproce între Europa şi America de Nord.

Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale

Tratatului de la Bruxelles să se alăture procesului. Aceste negocieri au culminat cu semnarea

Tratatului de la Washington din aprilie 1949, care a condus la înfiinţarea unui sistem de

securitate comun bazat pe parteneriatul dintre aceste 12 ţări. În 1952, Grecia şi Turcia au aderat

la Tratat. Republica Federală Germană s-a alăturat Alianţei în 1955, iar în 1982 şi Spania a

devenit membru NATO.

Alianţa Nord Atlantică a fost fondată pe bazele unui Tratat semnat între state membre,

care s-au alăturat lui în mod liber, fiecare dintre ele în urma unor dezbateri publice şi în urma uni

proces parlamentar. Tratatul conţine drepturile lor individuale, dar şi obligaţiile lor internaţionale

în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite. Tratatul angajează fiecare ţară membră în împărţirea

9 Manualul NATO, ediţia 2001, pag.29

13

riscurilor şi responsabilităţilor, dar şi a ţărilor semnatare să nu intre într-un alt angajament

internaţional care ar putea contraveni Tratatului.

2.2. Organizare şi structură

Consiliul Atlanticului de Nord

Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) este investit cu autoritate politică şi puteri

decizionale reale şi este alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai tuturor ţărilor membre, care se

reunesc cel puţin o data pe săptămână. Consiliul se reuneşte şi la nivel mai înalt, respectiv al

miniştrilor Afacerilor Externe, miniştrilor Apărării sau al şefilor de guvern, dar exercită aceleaşi

puteri decizionale şi autoritare, iar statutul şi validitatea hotărârilor sale sunt aceleaşi indiferent

de nivelul reuniunii. Consiliul joacă un rol important în raport cu opinia publică şi difuzează

declaraţii şi comunicate care explică marelui public şi guvernelor ţărilor care nu sunt membre ale

Alianţei, orientările şi deciziile sale.

Consiliul este singurul organism al Alianţei al cărui autoritate derivă explicit din Tratatul

Atlanticului de Nord, în termenii căruia a primit însărcinarea de a crea organisme subordonate.

Astfel, au fost constituite numeroase comitete şi grupuri de planificare pentru a sprijini

activitatea Consiliului sau pentru a-şi asuma responsabilităţi în domenii specifice cum ar fi

planificarea apărării, planificarea nucleară sau problemele militare.

Consiliul oferă, aşadar, guvernelor ţărilor membre un for unic pentru consultări de scară

largă asupra tuturor problemelor legate de securitatea lor, fiind cel mai important organism de

decizie din cadrul NATO. Toate cele 26 state ţări membre NATO au aceleaşi drepturi de a-şi

exprima opiniile la discuţiile Consiliului. Deciziile luate prin consens sunt expresia voinţei

colective a guvernelor statelor membre. Toate guvernele ţărilor membre participă la elaborarea

orientărilor de către Consiliu, sau sub autoritatea acestuia în consens, regulă pe care se bazează

toate deciziile.

Fiecare guvern este reprezentat în Consiliu de un Reprezentant permanent cu rang de

ambasador, secundat de personal politic şi militar sau de delegaţii la NATO, de dimensiuni

variabile. Când Consiliul se reuneşte în această formulă este denumit „ Consiliul Permanent”.

Bianual şi uneori mai frecvent, Consiliul se reuneşte la nivel ministerial, fiecare naţiune fiind

reprezentată de ministrul Afacerilor Externe. Reuniunile Consiliului se pot desfăşura şi în sesiuni

14

ale miniştrilor Apărării. Reuniunile la vârf, cu participarea şefilor de stat şi de guverne, au loc

atunci când trebuie examinate probleme deosebit de importante sau în momente cruciale pentru

evoluţia politicii de securitate a Alianţei.

Cu toate că ritmul normal al şedinţelor Consiliului este de cel puţin una pe săptămână, în

caz de necesitate, el poate fi convocat foarte rapid. Reuniunile sale sunt prezidate de Secretarul

General al NATO sau, în absenţa sa, de Secretarul General Adjunct.

Ambasadorului sau Reprezentantului Permanent cu cea mai lungă învestitură în cadrul

Consiliului i se conferă titlul de Decan al Consiliului. Îndeplinind în principal o funcţie de

ceremonie, Decanul poate fi solicitat să joace un rol oficial mai specific, de exemplu în

convenirea întâlnirilor şi discuţiilor în timpul alegerii unui nou Secretar General. La reuniunile

ministeriale ale miniştrilor Afacerilor Externe, rolul de Preşedinte onorific este conferit, pe rând,

în ordinea alfabetului englez şi pe o durată de un an, unuia dintre miniştrii Afacerilor Externe din

ţările membre. Ordinea ierarhică în Consiliul Permanent este stabilită în baza duratei serviciului,

dar la reuniunile Consiliului la orice nivel, Reprezentanţii permanenţi sunt aşezaţi în ordine

alfabetică, a statelor, conform alfabetului englez.

Aceeaşi procedură este urmată în întreaga structura de comitete a NATO. Problemele

examinate şi deciziile luate la reuniunile Consiliului se referă la toate aspectele activităţilor

Organizaţiei şi se bazează adesea pe rapoartele şi recomandările pregătite, la cererea Consiliului,

de către comitetele din subordine.

Atât reprezentanţii naţionali, cât şi Secretarul General pot aduce în discuţie diferite

probleme. Reprezentanţii Permanenţi acţionează conform instrucţiunilor primite din ţările lor şi

furnizează colegilor lor informaţii şi explicaţii asupra punctelor de vedere şi poziţiilor adoptate

de propriile guverne.

În acelaşi timp, ei îşi informează propriile guverne asupra punctelor de vedere exprimate

şi poziţiile luate de alte guverne, comunicându-le noile evoluţii şi ţinându-le la curent cu situaţia

obţinerii consensului asupra subiectelor sau domeniilor importante în care punctele de vedere

naţionale sunt divergente. Atunci când trebuie luate hotărâri, acestea trebuia adoptate în

unanimitate şi de comun acord. Nu există vot sau hotărâre luate pe baza majorităţii. Fiecare ţară

reprezentată in Consiliu sau în oricare dintre Comitetele sale subordonate îşi păstrează deplină

suveranitate şi întreaga responsabilitate a propriilor decizii.

Activitatea Consiliului este pregătită de comitetele subordonate cu responsabilităţi pentru

domenii specifice ale politicii Alianţei. O mare parte a acestei activităţi implica acţiunea

Comitetului politic la nivel înalt (SPC), alcătuit din Reprezentanţii Permanenţi adjuncţi, uneori,

în funcţie de temă, sprijiniţi de experţi naţionali corespunzători. În astfel de cazuri, Comitetul

este cunoscut sub denumirea de SPC (R). Comitetul politic la nivel înalt are responsabilităţi

15

specifice în pregătirea majorităţii declaraţiilor şi comunicatelor publicate de Consiliu şi se

reuneşte anterior întâlnirilor ministeriale în scopul elaborării unor astfel de texte ce sunt trimise

Consiliului spre aprobare. Alte aspecte ale activităţii politice pot fi abordate de Comitetul politic

obişnuit, alcătuit din consilieri politici din cadrul delegaţiilor naţionale.

Atunci când Consiliul se reuneşte la nivelul miniştrilor Apărării, ori abordează probleme

de apărare şi chestiuni legate de strategia de apărare, alte comitete superioare, cum ar fi Grupul

executiv de lucru, pot fi solicitate ca principale organe de consultanţă. Dacă pe agenda de lucru a

Consiliului se află probleme financiare, pentru pregătirea activităţii Consiliului va fi însărcinat

Biroul Superior pentru Resurse ori Comitetul militar sau civil pentru buget. În funcţie de tema

discuţiei, respectivul Comitet superior cu responsabilităţi în domeniul de referinţă, îşi asumă

rolul de coordonator în prevenirea reuniunilor Consiliului şi se conformează hotărârilor

Consiliului.

Secretariatul Consiliului este format de personal din cadrul departamentelor şi birourilor

corespunzătoare ale Secretariatului internaţional şi în particular, din cadrul Secretariatului

Executiv, care îndeplineşte un rol coordonator în asigurarea executării mandatelor Consiliului şi

în înregistrarea şi difuzarea deciziilor acestuia. Secretarul Executiv este şi Secretarul

Consiliului.10

Comitetul Militar

În scopul asistării şi sprijinirii Consiliului Atlanticului de Nord, a DPC (Comitetul de

Planificare a Apărării) şi NPG ( Grupul de Planificare Nucleară) asupra problemelor militare,

ofiţerii superiori îndeplinesc funcţia de Reprezentanţi militari naţionali la NATO şi cea de

membri ai Comitetului militar în sesiune permanentă, sub autoritatea unui preşedinte ales

(CMC). Ca şi organismele politice decizionale, Comitetul militar se întâlneşte regulat la nivel

înalt şi anume, la nivel de şefi de stat major (CHOD). Islanda, care nu deţine forţe militare, este

reprezentată la astfel de întâlniri de către un oficial civil.

Comitetul este cea mai înaltă autoritate militară a NATO, desfăşurându-şi activitatea sub

autoritatea politică generală a Consiliului, a DPC şi NPG. La nivel cotidian, activitatea

Comitetului militar este desfăşurată de reprezentanţii militari, acţionând în numele şefilor de stat

major din ţările lor. Ei acţionează în calitate naţională, reprezentând interesele fundamentale ale

ţărilor lor, în acelaşi timp rămânând deschişi la negocieri şi discuţii, astfel încât consensul să

poată fi realizat. Aceasta implică adesea compromisuri, atunci când atingerea acordului este în

1 0 Ibidem, pag. 159

16

interesul Alianţei ca întreg şi serveşte la promovarea scopurilor politice şi obiectivelor sale

globale. În consecinţă, reprezentanţii militari au suficientă autoritate pentru a abilita Comitetul

militar să-şi îndeplinească sarcinile şi să ia decizii prompte.

Comitetul este însărcinat cu recomandarea spre atenţia autorităţilor politice a NATO a

acelor măsuri considerate a fi necesare pentru apărarea comună în aria de acţiune a NATO. Rolul

său principal este de a oferi îndrumare şi consiliere asupra politicii şi strategiei militare.

Consiliază Înaltele Comandamente ale NATO asupra problemelor militare, ai căror reprezentanţi

participă la întâlnirile sale, şi este răspunzător în faţa Consiliului de gestionare generala a

problemelor militare ale Alianţei, precum şi de funcţionarea eficientă a agenţiilor Comitetului

Militar. Comitetul ajuta la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei şi realizează o

evaluare anuală a forţei şi capacităţilor ţărilor şi zonelor ce prezintă un risc la adresa intereselor

NATO. În plus, responsabilităţile sale pe timp de criză, tensiune sau război, sunt acelea de a

călăuzi Consiliul şi Comitetul pentru planificarea apărării cu privire la situaţia militară şi de a

face recomandări asupra utilizării forţei militare, aplicarea planurilor de recrutare şi elaborarea

unor reguli corespunzătoare de angajament.

Comitetul militar se întâlneşte în fiecare joi succedând întâlnirile regulate de miercuri ale

Consiliului, astfel încât să poată urmări cu perseverenţă deciziile Consiliului. În practică,

întâlnirile pot fi, de asemenea, convenite ori de câte ori se consideră a fi necesare, atât Consiliul

cât, şi Comitetul militar întâlnindu-se mult mai frecvent decât prevede orarul săptămânal. Ca un

rezultat al rolului Alianţei în Bosnia-Herţegovina, al adaptării interne şi externe a structurilor

Alianţei, al dezvoltării parteneriatului şi cooperării cu alte ţări şi al creerii de noi instituţii care să

supravegheze aceste evoluţii, frecvenţa întâlnirii tuturor organismelor Alianţei de luare a

deciziilor a crescut considerabil.

Comitetul militar se reuneşte în mod normal în sesiunea la nivelul şefilor de Stat Major

(CHODS) de trei ori pe an. Două dintre aceste întâlniri ale

Comitetului Militar au loc la Bruxelles, iar cealaltă este găzduită de una din ţările NATO,

prin rotaţie.

În cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) şi al Parteneriatului pentru

Pace (PfP), Comitetul Militar se întâlneşte regulat cu ţările partenere ale EAPC/PfP, la nivel de

reprezentanţi militari naţionali(lunar) şi la nivel CHODS (bianual), în scopul dezbaterii

problemelor legate de cooperarea militară.

Preşedintele Comitetului Militar ( CMC) este ales de către şefii de Stat major şi

desemnat în funcţie pe o perioadă de trei ani. El acţionează exclusiv în calitate internaţională şi

autoritatea sa este delimitată de Comitetul Militar, în faţa căruia este răspunzător pentru

îndeplinirea obligaţiilor sale. În mod normal, el prezidează toate reuniunile Comitetului Militar.

17

În absenţa sa, atribuţiile îi sunt preluate de către preşedintele-adjunct al Comitetului Militar

(DCMC). Preşedintele Comitetului Militar este atât purtătorul său de cuvânt, cât şi

reprezentantul acestuia. El conduce activităţile zilnice ale Comitetului şi reprezintă Comitetul în

expunerea directivelor şi liniilor de acţiune necesare, adresate Directorului Statului Major Militar

Internaţional. De asemenea, el reprezintă Comitetul Militar la reuniunile la nivel înalt, cum ar fi

cele ale Consiliului Nord-atlantic, Comitetului pentru planificarea apărării şi Grupului de

planificare nucleară, în calitate de consilier pe probleme militare. Prin funcţiile sale, preşedintele

Comitetului Militar are, totodată, un rol public, fiind şi principalul purtător de cuvânt pe

probleme militare al Alianţei, în contactele cu mass-media. Efectuează vizite oficiale şi

reprezintă Comitetul Militar atât în ţările Alianţei, cât şi în cele cu care NATO urmăreşte să

dezvolte legăturile stabilite în cadrul Programului Parteneriatului pentru Pace, al Consiliului

Parteneriatului Euro-Atlantic, Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia, Comisiei NATO-

Ucraina, Grupului de cooperare mediteraneană şi Iniţiativei pentru Europa de sud-est. În acelaşi

timp, este şi Preşedintele colaborator al Corpului de consiliere academică al Colegiului de

Apărare al NATO11

Seretarul General

Secretarul General este un alt oficial internaţional, numit de către guvernele ţărilor

membre ca Preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru planificarea

apărării şi al Grupului pentru planificare nucleară, precum şi preşedinte de drept al altor înalte

comitete ale NATO şi Secretar General şi şef executiv al NATO . De asemenea, el este

Preşedintele Parteneriatului euro-atlantic şi al Grupului de Cooperare Mediteraneană, dar si

Preşedinte asociat ( împreuna cu reprezentantul Rusiei şi reprezentantul ţărilor NATO,

funcţionând ca preşedinte onorific) al Consiliului permanent comun NATO-Rusia. În acelaşi este

şi preşedinte asociat, împreună cu reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO-Ucraina.

Secretarul General este însărcinat cu promovarea şi dirijarea procesului de consultare şi

decizional în cadrul Alianţei. El poate propune teme de discuţie şi elemente de decizie şi este

abilitat să-şi folosească bunele oficii în caz de diferend între ţările membre. Este însărcinat cu

conducerea Secretariatului internaţional şi este principalul purtător de cuvânt al Alianţei, atât în

relaţiile externe cât şi ţin comunicarea şi contactele cu guvernele membre, cât şi cu mass-media.

Locţiitorul Secretarului General îl asistă pe Secretarul General în exerciţiul funcţiei sale şi îl

înlocuieşte în caz de absenţă. Prezidează Grupul operativ la nivel înalt pentru controlul

1 1 Ibidem, pag. 153-154

18

armamentelor convenţionale, Grupul executiv de lucru, Comitetul NATO pentru apărare aeriană,

Consiliul consultativ comun, comitetul mixt pe probleme de proliferare, precum şi un număr de

Grupuri ad hoc şi de lucru.

Secretarul General este responsabil cu conducerea Secretariatului internaţional ca întreg

şi are sub autoritatea sa directă un Cabinet privat şi Biroul Secretariatului General. Secretariatul

internaţional este format din reprezentanţi ai ţărilor membre şi serveşte Consiliul, precum şi

Comisiile şi Grupurile de lucru subordonate lui, dar şi Consiliul parteneriatului euro-atlantic,

Consiliul permanent comun NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina şi Grupul de cooperare

mediteraneană. El acţionează, atât ca secretariat, cât şi ca personal de consultanţă politică şi

operaţională şi funcţionează permanent, abordând o largă varietate de probleme relevante pentru

Alianţă şi pentru ţările partenere.12

Reprezentanţi permanenţi şi delegaţiile naţionale

Fiecare ţară membră este reprezentată în Consiliul Atlanticului de Nord de un Ambasador

sau un reprezentant permanent, asistat de o delegaţie naţională alcătuită din consilieri şi

funcţionari care reprezintă ţările lor in diferite comitete ale NATO. Delegaţiile, prin multe dintre

caracteristicile lor, sunt asemănătoare micilor ambasade. Amplasarea lor în sediul Cartierului

General al NATO le permite să menţină un contact uşor şi rapid, formal şi informal, atât între

ele, cât şi cu serviciile Secretariatului Internaţional al NATO şi cu reprezentanţii ţărilor

Partenere.13

2.3. Extinderea NATO

Continuarea procesului de extindere NATO a fost decis de Summit-ul de la Washington

de către şefii de state şi guverne ai Alianţei, de aceea s-a aprobat de către Consiliul Atlanticului

de Nord (NAC) un Plan de Acţiune pentru aderarea la NATO. Conform prevederilor acestuia,

porţile NATO rămân deschise pentru noi membrii, conform articolului 10 al Tratatului

Atlanticului de Nord. Planul de Acţiune stabileşte un dialog intensificat cu ţările candidate la

admiterea în Alianţă şi un program concret de activitate care să sprijine aceste ţări în eforturile

lor pentru a putea deveni membri în viitor. Programul oferă ţărilor aspirante la statutul de 1 2 Ibidem 12, pag. 245-2461 3 Ibidem, pag. 255

19

membru al NATO o listă de activităţi din care ele pot să selecteze pe acelea pe care le consideră

cele mai preţioase spre a le sprjini eforturile în această direcţie. Participarea la activităţile P.f.p.

şi EAPC rămâne esenţială pentru ţările care doresc să-şi adâncească implicarea politică şi

militară în activitatea Alianţei.

Orice decizie de a invita o ţară aspirantă să înceapă convorbirile necesare admiterii în

NATO vor fi făcute pe baza unei analize individuale a fiecărui caz în parte. Participarea la

programele prevăzute în Planul de Acţiune în vederea aderării la NATO nu implică nici un fel de

limite de timp prestabilite pentru luarea unei decizii privind admiterea şi de asemenea nu implică

acordarea nici unei garanţii vreunuia din statele aspirante. Programul poate fi considerat însă o

listă de criterii pentru accederea la condiţia de membru al Alianţei.

Planul de acţiune pentru Aderare, care este o manifestare practică a politicii uşilor

deschise, cuprinde patru capitole:

probleme politice şi economice

probleme militare şi în legătură cu apărarea

resurse

securitate

probleme legale

Pentru fiecare capitol sunt prevăzute problemele ce pot fi discutate şi sunt scoase în

evidenţă mecanismele prin care pregătirea fiecărei ţări aspirante pentru a deveni membră a

NATO poate fi realizată în condiţiile cele mai bune.

Fiecărei ţări candidate i se solicită să pună la punct un program anual naţional referitor la

pregătirea în vederea unei posibile admiteri în Alianţă, stabilind obiective clare ale procesului de

pregătire, conţinând informaţii referitoare la paşii deja făcuţi, autorităţile responsabile pentru

fiecare activitate, iar acolo unde se poate, un plan de lucru cu privire la anumite probleme

specifice ale acestor pregătiri. Programul individual constituie un element de bază pentru NATO

pentru a urmări şi evalua progresul ţărilor aspirante şi de a le sprijini în acest proces. Toate

şedinţele de analiză vor avea loc în cadrul Consiliului Atlanticului de Nord şi în alte organisme

abilitate. NATO desemnează o echipă condusă de un asistent al Secretarului General, un asistent

al directorului Statului major militar internaţional, un şef de departament ori un reprezentant al

unuia dintre aceştia, care va participa la şedinţele de analiză.

În fiecare an Alianţa va elabora un raport detaliat pentru fiecare ţară aspirantă în parte,

Cuprinzând aprecierile privind progresul făcut în fiecare domeniu prevăzut în programul

individual naţional de pregătire în vederea aderării. Acest document constituie baza de discuţii

purtate de Consiliul Atlanticului de Nord cu fiecare ţară în parte. De asemenea, aprecierile din

raport facilitează identificarea unor direcţii ulterioare de acţiune, dar rămâne la aprecierea

20

fiecărei ţări în parte să ia masurile practice necesare adâncirii şi dezvoltării direcţiilor de acţiune

identificate.

În ceea ce priveşte problemele politice şi economice, ţările aspirante trebuie să se

conformeze principiilor de bază prevăzute în Tratatul Atlanticului de Nord, cum ar fi democraţia

şi libertatea individuală. De asemenea se cere ţărilor aspirante la aderarea la NATO să-şi rezolve

disputele internaţionale utilizând mijloace paşnice, să demonstreze hotărârea de a respecta statul

de drept şi drepturile omului, de a rezolva disputele etnice şi cele teritoriale prin mijloace paşnice

conform principiilor OSCE şi de a urmări menţinerea unor relaţii de bună vecinătate, de a stabili

controlul democratic şi cel al puterii politice civile asupra forţelor armate, de a se abţine de la

ameninţarea cu utilizarea forţei şi de la utilizarea acesteia în conformitate cu scopurile

Organizaţiei Naţiunilor Unite, de a contribui la dezvoltarea unor relaţii internaţionale paşnice şi

prieteneşti, să sprijine şi să fie angajate în Consiliul Parteneriatului Euro- Atlantic( EAPC) şi în

Parteneriatul pentru Pace (PfP), să demonstreze hotărâre şi angajare în promovarea stabilităţii şi

bunăstării prin libertate economică, justiţie socială şi responsabilitate în protecţia mediului.

După aderarea la NATO, statele aspirante trebuie să-şi unească eforturile, alături de

ceilalţi membri, în vederea realizării apărării colective, prezervării păcii şi securităţii, să menţină

eficacitatea Alianţei prin partajarea responsabilităţilor, costurilor şi beneficiilor, să dovedească

bună credinţă în realizarea consensului necesar în toate problemele ce necesită o rezolvare în

comun de către Alianţă, să participe fără reţineri la procesul de consultare din cadrul NATO şi la

procesul de luare a deciziilor în problemele politice şi de securitate ce privesc Alianţa, să

dovedească hotărâre în continuarea procesului de extindere a NATO, conform Tratatului de la

Washington şi Declaraţiilor făcute de şefii de state şi de guverne participanţi la Summit-urile de

la Madrid şi Washington.

Ţările aspirante vor explica în ce măsură politica pe care o practică este adaptată astfel

încât să reflecte consideraţiile făcute de NATO şi in acelaşi timp să demonstreze dorinţa lor şi

capacitatea de a răspunde exigenţelor NATO, inclusiv celor cuprinse în conceptul strategic

adoptat la Summit-ul din aprilie 1999 de la Washington. Ţările aspirante vor furniza în fiecare an

informaţii referitoare la starea economiei (atât o analiză la nivel macroeconomic, cât şi la nivel

microeconomic), la modul de construcţie a bugetului statului, şi la deciziile politice adoptate în

scopul dezvoltării economiei. Ţările aspirante vor fi în măsură să contribuie din punct de vedere

militar la apărarea colectivă şi la noile misiuni stabilite de Alianţă, în acelaşi timp luând măsuri

pentru optimizarea capacităţii lor militare.

Participarea fără restricţii la operaţiile P.f.P. este componenta esenţială, în măsura în care

aceasta va strânge şi mai mult legăturile cu Alianţa, ajutându-le să se pregătească pentru o gamă

21

cât mai diversificată de misiuni. Noii membrii ai NATO trebuie să fie pregătiţi să-şi asume

roluri, riscuri, responsabilităţi dar şi beneficiile securităţii şi apărării colective.

După admiterea în organizaţie, noii membrii îşi vor asuma pe deplin responsabilităţile

prevăzute în conceptul strategic, vor pune la dispoziţia Alianţei forţele şi mijloacele necesare,

vor participa în structura militară integrată a NATO cu forţele şi mijloacele stabilite, vor

participa la procesul colectiv de planificare a apărării, vor participa la activitatea agenţiilor

NATO, vor sprijini pe deplin programele P.F.P. şi dezvoltarea unor relaţii cu statele care nu sunt

membre NATO, vor urmări realizarea standardizării şi în primul rând a interoperabilităţii.

Implementarea problemelor militare şi în legătură cu apărarea vizează ajutarea ţărilor

aspirante de a-şi dezvolta capabilitatea militară, inclusiv o interoperabilitate perfecţională, în

măsura sa contribuie în mod real la eficacitatea Alianţei, demostrând astfel că aderarea la NATO

este o decizie corectă şi potrivită pentru toate ţările respective.

Ţările aspirante vor fi în măsură să solicite şi să aplice Programul de Parteneriat

Individual, pentru a-şi putea concentra participarea la P.f.P. pe probleme esenţiale pentru

calitatea de membru a Alianţei. Anual, NATO va organiza coordonarea asistenţei bi şi

multilateral acordată de către Alianţă. Aspiranţii vor stabili obiectivele precise de îndeplinit în

cadrul planurilor individuale, a căror îndeplinire să poată fi comensurată, pe baza consultărilor

avute de către NATO cu fiecare ţară aspirantă în parte.

Ca un semn de transparenţă, ţările aspirante vor fi încurajate să facă schimb reciproc de

documente individuale de pregătire pentru aderare, de asemenea ţările aspirante vor fi invitate să

participe la anumite faze ale exerciţiilor NATO, atunci când Consiliul Atlanticului de Nord

hotărăşte că acest lucru este posibil. Statele aspirante vor utiliza tehnologia de simulare pentru

procesul de pregătire şi antrenare a forţelor.

Referitor la utilizarea resurselor, ţările ce aspiră la statutul de membru al NATO vor aloca

suficiente resurse bugetare astfel încât să-şi poată asuma obligaţiile reieşite din calitatea de

membru NATO, în eventualitatea aderării la Alianţă.

Referitor la admiterea NATO, ţările aspirante vor aloca suficiente resurse bugetare pentru

aplicarea deciziilor luate de Alianţă, vor participa la activităţile desfăşurate şi pentru a căror

desfăşurare, fondurile se alocă în comun, cu partea stabilită la nivelul Alianţei,, vor participa în

structurile militare ale Alianţei. Implementarea tuturor acestor măsuri se va face prin

mecanismele deja existente, inclusiv prin P.f..P.

În ceea ce priveşte problemele de securitate, ţările aspirante vor pune în aplicare

suficiente măsuri de protecţie conform procedurilor NATO, pentru a asigura securitatea celor

mai importante informaţii.

22

Personalul ţărilor va fi pregătit prin cursuri speciale, referitoare la probleme de personal,

documente, securitate industrială şi securitatea informaţiilor. Referitor la probleme legale, ţările

aspirante se vor familiariza cu aranjamentele legale şi acordurile specifice NATO , care de altfel

reglementează cooperarea dintre ţările Alianţei. Aceasta va determina ţările aspirante să-şi

armonizeze legislaţia internă în concordanţă cu realizarea compatibilităţii cu regulile şi normele

NATO.14

2.4. Evoluţia NATO

După publicarea Declaraţiei de la Roma au fost luate măsuri adiţionale la întâlnirile

ministeriale ale miniştrilor de Externe şi Apărare şi prin Sesiunea Permanentă a Consiliului

Atlanticului de Nord referitoare la procesul viitor de adaptare şi transformare a Alianţei. Trei

domenii de activitate merită o menţionare specială şi anume cadrul politic instituţional creat

pentru dezvoltarea relaţiilor dintre NATO şi partenerii săi de cooperare din Europa Centrală şi de

Est, dezvoltarea cooperării în sferele de apărare şi militare, rolul NATO în domeniul

managementului situaţiilor de criză şi menţinerea păcii.

În primul rând , în contextul instituţional creat, primul eveniment semnificativ a fost

întâlnirea inaugurală a Consiliului de Cooperare Nord Atlantică care a avut loc pe 20 decembrie

1991, cu participarea miniştrilor de externe sau a reprezentanţilor ţărilor NATO şi a şase ţări din

Europa Centrală şi de Est ca şi a statelor baltice. Rolul NACC a fost să faciliteze cooperarea în

domeniile securităţii şi problemelor înrudite cu aceasta între ţările participante , la toate nivelele

şi să supravegheze procesul de dezvoltare mai strânsă a legăturilor instituţionale , dar şi a

legăturilor neoficiale dintre ele. Cele 11 state pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, care formează

Comunitatea Statelor Independente ( CSI), au devenit participanţi ai acestui proces în martie

1992. Georgia şi Albania s-au alăturat procesului în aprilie şi iunie 1992, şi în 1997, când NACC

a fost înlocuit de Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), erau 22 de parteneri ai

cooperării la Parteneriatul pentru Pace/ NACC. Cooperarea NACC a fost implementată pe baza

planurilor de lucru stabilite iniţial anual, dar din 1995, cuprind doi ani. Consiliul Parteneriatului

Euro-Atlantic a dus acest proces cu un pas practic mai departe şi a dezvoltat un Plan de Acţiune

EAPC pentru 1998-2000 ca bază pentru lucrările viitoare.

În al doilea rând, în sferele de apărare şi militare, miniştrii Apărării ai NATO s-au întâlnit

cu partenerii de cooperare pentru prima dată pe 1 aprilie 1992 pentru a reflecta asupra căilor de

1 4 Ibidem, pag. 255

23

aprofundare a dialogului şi de a promova cooperarea asupra problemelor care sunt de competenţa

lor.

Comitetul Militar şi-a ţinut prima şedinţă în sesiunea de cooperare pe 10 aprilie 1992.

Şedinţe regulate cu partenerii de cooperare au loc acum atât la nivel de miniştrii ai apărării, cât şi

in forumul Comitetului Militar. În paralel, împreună cu aceste întâlniri multilaterale, sunt

dezvoltate contactele bilaterale şi cooperarea între miniştrii apărării şi la nivel militar.

În al treilea rând, pe fondul crizelor din fosta Iugoslave şi din alte zone, în ultimii ani, a

crescut atenţia în privinţa rolului NATO în domeniul managementului situaţiilor de criză şi

menţinerii păcii şi în mod deosebit asupra sprijinului organizaţiei pentru activităţile vizând

păstrarea păcii în fosta Iugoslavie.

Cooperarea şi consultările în NACC au fost deschise, dar concentrate în special asupra

problemelor legate de politică şi securitate, menţinerea păcii, abordări conceptuale ale

controlului armelor şi dezarmării, probleme de planificare a apărării şi militare, concepte

democratice despre relaţiile civil-militare, transformarea producţiei defensive pentru scopuri

civile, cheltuielile de apărare, cooperarea ştiinţifică şi probleme de apărare legate de mediu,

răspândirea informaţiilor despre NATO în ţările partenere de cooperare, consultaţii de planificare

politică, precum şi coordonarea civil-militară a managementului traficului aerian.

În ianuarie 1994, la summit-ul Consiliului Atlanticului de Nord de la Bruxelles, NATO a

lansat o iniţiativă pe termen lung de cooperare cu NATO, cunoscut drept Parteneriat pentru Pace.

Parteneriatul s-a dezvoltat de atunci într-o componentă fundamentală de securitate în zona euro-

atlantică şi ocupă un rol central în organizaţia de astăzi. Invitaţia la Parteneriat pentru Pace a

fost adresată tuturor statelor participante în Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică (NACC) şi

altor state participante la Conferinţa de Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), state ce sunt

capabile şi doritoare să contribuie la acest program.

Invitaţia a fost acceptată de 27 state. Activităţile asumate de fiecare partener sunt bazate

pe Programele Individuale de Parteneriat elaborate în comun. La Sintra, în mai 1997, NACC a

fost înlocuit de Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), al cărui scop era să lanseze un

nou stagiu al cooperării. Principiile EAPC au fost dezvoltate în strânsă colaborare între Alianţă şi

parteneri şi a început prin Documentul fundamental EAPC.

Adoptarea Documentului fundamental EAPC a semnalat hotărârea celor 44 ţări

participante de a creşte cooperarea politică şi militară dintre ele şi un nou nivel calitativ.

Documentul a reafirmat angajamentul comun al ţărilor membre pentru a întări şi extinde

stabilitatea şi pacea în zona Euro-Atlantică.

24

Valorile împărtăşite şi principiile care subliniază acest angajament sunt stabilite în

Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace. EAPC oferă de fapt un cadru general pentru

consultaţiile legate de securitate şi politică şi pentru cooperare îmbunătăţită în Parteneriatul

pentru Pace.

În decembrie 1997, EAPC a aprobat Planul de Acţiune EAPC pe 1998-2000, reflectând

dorinţa membrilor EAPC de a dezvolta un parteneriat mai puternic şi operaţional între ei. Unul

din ţelurile accentuate ale Planului de Acţiune este de a oferi consultaţii legate de politică,

securitate şi cooperare în cadrul EAPC, o atenţie şi profunzime şi mai mari, precum şi de a creşte

transparenţa în statele membre.

Miniştrii de Externe EAPC au semnat şi ei principiul de înfiinţare a unui Centru de

Coordonare Euro-Atlantică pentru reacţie la dezastre şi a unei Formaţiuni Euro-Atlantice pentru

reacţie la dezastre.

EAPC oferă oportunităţi pentru consultaţii multilaterale orientate către găsirea de soluţii,

pentru o cooperare practică îmbunătăţită, pentru consultaţii şi cooperare sporită asupra

problemelor regionale, pentru transparenţă şi încredere în problemele de securitate între toate

statele membre EAPC. Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic reţine două principii importante

care au sprijinit succesul cooperării dintre aliaţi şi parteneri: în primul rând inclusivitatea, în ceea

ce priveşte oportunităţile de consultare politică şi cooperare practică ce va fi deschisă pentru toţi

aliaţii şi partenerii în mod egal; în al doilea rând, mecanismele de autodiferenţiere, adică

partenerii vor fi capabili să decidă individual asupra nivelului şi zonelor de cooperare cu Alianţa.

În conformitate cu aceste principii, EAPC se poate reuni în sesiune plenară sau în format

limitat între Alianţă şi grupuri de ţări partenere pentru a se concentra asupra problemelor

funcţionale sau, pe bază ad-hoc, asupra problemelor regionale respective.

Numărul de activităţi cooperative asumate sub auspiciile EAPC a crescut şi el. Bazate pe

principiile incluziunii şi autodeterminării, acestea includ activităţi ce vizează probleme ale

economiei de apărare, ştiinţei, probleme legate de mediul apărării, cooperarea pentru menţinerea

păcii şi pregătirea pentru urgenţe civile. Parteneriatul pentru Pace intensificat rămâne, în mod

evident, un element de cooperare practică, în domeniile militare şi în cele legate de apărare, în

interiorul cadrului flexibil al EAPC. Multe ţări partenere au stabilit şi misiuni diplomatice şi

birouri de legătură la NATO, care contribuie semnificativ la comunicaţiile şi contactele în toate

sferele.

Din când în când, în anumite momente ale istoriei sale, Alianţa se reuneşte la nivel înalt,

cu participarea şefilor de stat şi guvern. Prezenţa preşedinţilor şi prim-miniştrilor la astfel de

întâlniri şi participarea lor directă la procesul de luare de decizii prin consens, atrage atenţia

opiniei publice asupra acestor întâlniri şi le conferă o semnificaţie istorică mare.

25

Summit-ul de la Madrid din iulie 1997 a fost un eveniment marcant, martor al realizării

iniţiativelor majore asumate de Alianţă în precedenţii 5 sau 6 ani. În acelaşi timp, a anunţat

trecerea la o fază nouă şi dificilă în dezvoltarea NATO, în care structurile şi politicile inovatoare,

introduse pentru a răspunde noilor circumstanţe, vor fi încercate şi puse în practică. Sarcina

liderilor Alianţei la Madrid a fost să definească trăsăturile esenţiale ale politicii viitoare a

Alianţei ca întreg şi să asigure integritatea şi coerenţa acesteia. La summit-ul de la Madrid,

extinderea angajamentului Alianţei spre transformări interne şi externe a fost demonstrată total

prin măsurile concrete pe termen lung ce acoperă toate domeniile cheie, începerea discuţiilor de

aderare şi semnarea unei politici a „ uşilor deschise” pentru aderarea viitoare, deschiderea unui

nou capitol în domeniul relaţiilor NATO – Rusia, formarea şi sporirea parteneriatului cu Ucraina,

intensificarea dialogului cu ţările mediteraneene, progres în ceea ce priveşte Identitatea

Europeană şi Apărare în cadrul NATO şi definirea structurii militare de comandă radical

reformată a Alianţei.

Această agendă încărcată reprezintă organizaţia de astăzi, care este capabilă să-şi asume

noi responsabilităţi fără să-şi prejudicieze sarcinile tradiţionale şi să-şi întemeieze rolul său viitor

pe abilitatea sa dovedită de ase adapta la evoluţia nevoilor în domeniul securităţii15

2.5. Noul concept strategic

Toate conceptele adoptate de NATO, de la înfiinţare şi până către sfârşitul anilor ’80,

erau, în principal, cunoscute, dar s-a discutat foarte puţin, în detaliu, despre ele. Guvernele

naţionale ale ţărilor membre dispuneau de instrucţiuni şi puncte de referinţă clare şi de tot ce

era necesar pentru activităţile de planificare militară, dar lucrurile acestea nu se adresau

publicului larg. Această configuraţie era impusă de acele vremuri şi reflectă realităţile

Războiului Rece, divizarea politică a Europei şi situaţia ideologică şi militară conflictuală

care a caracterizat relaţiile dintre Est şi Vest timp de mai mulţi ani.

La reuniunea de la Londra din iulie 1990, şefii de stat şi de guvern din ţările membre

ale NATO au convenit asupra necesităţii de a adapta Alianţa Atlantică la noua si

promiţătoarea eră ce se deschisese în Europa, odată cu prăbuşirea sistemului comunist.

Reafirmând principiile fundamentale pe care Alianţa se bazează încă de la crearea sa,

ei au aprecia că evenimentele care se desfăşurau în Europa vor avea largi urmări asupra

configuraţiei spaţiului uro-atlantic şi modalităţilor de a realiza, pe viitor obiectivele de 1 5 Ibidem, pag. 276

26

securitate şi apărare comună. Se simţea nevoia unor schimbări strategice fundamentale, care

însemnau, de fapt, un nou început pentru Alianţă, adică o NATO reînnoită şi reconfigurată.

Ca deosebire, ei au declanşat o reexaminare strategică aprofundată, rezultatul fiind un

nou Concept strategic al Alianţei ce va fi adoptată la reuniunea a Consiliului Nord-Atlantic

ţinută la Roma pe 7 şi 18 noiembrie 1991.

Având prea puţine asemănări cu anterioarele concepte, el sublinia cooperarea cu foştii

adversari, în locul confruntării, dar adăuga obligaţia specifică de a depune eforturi pentru

extinderea şi întărirea securităţii în întreaga Europă. O data cu acest nou concept, a început şi

procesul de transformare a NATO dintr-o alianţă militară, într-o alianţă de securitate şi

apărare. O astfel de alianţă se cerea cunoscută şi extinsă.

Pentru prima dată, Conceptul strategic al Alianţei a fost publicat, fiind deschis

discuţiilor şi comentariilor parlamentelor, specialiştilor în securitate, jurnaliştilor şi publicului

larg.

Conceptul strategic adoptat la Roma definea, în capitole distincte: contextul

strategic, determinat de noul climat strategic şi de sfidările şi riscurile la adresa securităţii;

obiectivele şi funcţiile de securitate ale Alianţei, insistându-se pe natura Alianţei şi pe

sarcinile fundamentale ale acesteia; o concepţie largă asupra securităţii, bazată pe dialog,

cooperare, apărare colectivă, precum şi pe gestionarea şi prevenirea conflictelor; orientări

pentru apărare, ce vizau noua structură de forţe, misiunile şi dispozitivul militar al Alianţei,

determinate de caracteristicile forţelor convenţionale şi nucleare ale NATO.

Noul Concept strategic al Alianţei reafirma caracterul defensiv al NATO şi voinţa

membrilor săi de a-şi apăra securitatea, suveranitatea şi integritatea lor teritorială, dar şi

intenţia de a participa la gestionarea crizelor şi conflictelor, la asigurarea securităţii în spaţiul

euro-atlantic. El orienta politica de securitate a Alianţei, bazată pe dialog, cooperare şi pe o

apărare colectivă eficientă, astfel încât să menţină securitatea, apelându-se la nivelul cel mai

scăzut de forţe militare pe care îl permit nevoile de apărare.

În finalul textului Conceptului strategic al Alianţei adoptat în 1991, se aprecia că

strategia NATO va rămâne îndeajuns de suplă pentru a putea ţine seama de orice nouă

evoluţie a situaţiei politico-militare, mai ales de progresele înregistrate în procesul afirmării

unei identităţi europene de securitate, precum şi de schimbările care ar interveni în riscurile

de securitate pentru Alianţă. Se preciza că, pentru aliaţi, Conceptul strategic va sta la baza

acţiunilor ulterioare privind politica de apărare a Alianţei, conceptele sale operative,

dispozitivele de forţe convenţionale şi nucleare şi sistemul colectiv de planificare a apărării.

În 1997, liderii NATO au fost de acord cu reexaminarea şi actualizarea Conceptului,

astfel încât acesta să reflecte schimbările din Europa survenite de la adoptarea lui, dar au

27

reconfirmat, în acelaşi timp, hotărârea Aliaţilor privind apărarea colectivă, legătura

transatlantică şi oferind garanţia că strategia NATO este adaptată complet la provocările

secolului XXI. În cadrul Alianţei s-au depus eforturi deosebite pentru încheierea analizei

noului mediu strategic de securitate şi revizuirea corespunzătoare a conceptului, până în

momentul începerii Summit-ului de la Washington ,în aprilie 1999. Aprobarea Conceptului a

necesitat consensul, în privinţa conţinutului şi a limbajului acestui document, din partea

tuturor ţărilor membre ale Alianţei. Conceptul strategic NATO aprobat la Washington în

1999 lărgea aria de intervenţie a Alianţei, diversifica misiunile şi funcţiile ei, accentuând

astfel caracterul NATO de organizaţie de securitate şi apărare.

Conceptul Strategic, fiind declaraţia oficială a scopurilor şi funcţiilor NATO şi

reprezentând, la cel mai înalt nivel, cadrul instrucţiunilor asupra mijloacelor politice şi

militare care trebuie folosite pentru atingerea obiectivelor sale, confirmă, în varianta sa din

1999, faptul că scopul esenţial şi durabil al Alianţei este acela de a garanta libertatea şi

securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare. El afirmă valorile democraţiei,

drepturilor omului şi literei legii şi exprimă angajamentul Aliaţilor nu numai faţă de apărarea

comună, ci şi faţă de realizarea păcii şi stabilităţii zonei euro-atlantice extinse.

Conceptul strategic16 adoptat la Washington în 1999 defineşte şi el, în capitole

distincte:

o obiectivul şi misiunile Alianţei, bazate pe securitate, consultare,

descurajare şi apărare, gestionarea crizelor şi parteneriat.;

o perspectivele strategice determinate de un mediu strategic în evoluţie şi

de ameninţările şi riscurile la adresa securităţii;

o modul de abordare a securităţii în secolul XXI, incluzând, ca elemente

esenţiale legătura transatlantică, menţinerea capacităţilor militare ale

Alianţei, Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare, prevenirea

conflictelor şi gestionarea crizelor, parteneriat, cooperare şi dialog, precum

şi extinderea şi controlul armamentelor, dezarmarea şi nonproliferarea;

o orientări pentru forţele Alianţei, cu referire la principiile Strategiei

Alianţei, dispozitivul Forţelor Alianţei pentru a răspunde cu eficacitate la

exigenţele întregii game de misiuni impuse de caracteristicile forţelor

convenţionale ţi nucleare.

Chiar dacă, în general, instituţiile nu sunt dispuse totdeauna să revadă documentele pe

care le consideră fundamentale, NATO a demonstrat că a fost deschisă modificării strategiei

sale pentru a reduce permanent discuţia dintre concepţia strategică şi realitate.

1 6 Ibidem, pag. 277

28

Cu evenimentele de la 11 septembrie 201 şi 11 martie 2004, operaţiunile din

Afghanistan şi Irak, menţinerea unor stări conflictuale în spaţiul ex-iugoslav, implicarea

NATO în combaterea terorismului, prefigurarea unei noi Alianţe reflectată, printre altele, şi

de transformarea Comandamentului Aliat pentru Europa într-o altă structură, denumită

Comandamentul Aliat pentru Operaţiuni, şi crearea Forţei de Reacţie NATO, cât şi lărgirea

Alianţei ci alte 7 state membre, printre care şi România, la 29 martie 2004, sunt elemente

suficiente care conduc, cel puţin teoretic, la faptul că la Summit-ul de la Istanbul Alianţa

Nord-Atlantică va adopta un nou concept strategic.17

Niciodată, în întreaga sa istorie, Alianţa Nord-Atlantică nu a rămas cramponată de

principii şi concepte care nu mai corespundeau realităţilor. Încă de la înfiinţare, NATO nu a

dovedit numai putere şi solidaritate, ci şi o imensă capacitate de adaptabilitate, realism şi

flexibilitate, comportându-se ca o adevărată organizaţie de securitate. Putem vorbi despre

NATO ca fiind o fizionomie a celei mai puternice forţe politice, miliare şi de securitate care a

existat vreodată pe această planetă.

2.6. Procesul de luare a deciziilor

Într-o alianţă formată din state suverane independente, atitudinea acesteia nu poate fi

definită şi aplicată decât dacă fiecare din guvernele ţărilor membre este informat complet cu

privire la marile direcţii şi la intenţiile celorlalţi, precum şi referitor la principiile care le

inspiră. Din acest motiv consultările politice trebuie să aibă loc în mod regulat, cu precădere

pe baza dezbaterilor, înainte ca ţările să ia decizii.

Consultarea politică în cadrul NATO18 a început în mod sistematic încă de la prima

reuniune a Consiliului în septembrie 1949, la scurt timp după intrarea în vigoare a Tratatului

Atlanticului de Nord. De atunci, a fost întărită şi adaptată noilor evoluţii. Forumul principal

de consultare politică rămâne Consiliul. Reuniunile sale se desfăşoară cu un minim de

formalism, iar discuţiile din cadrul acestora sunt deschise şi directe.

Secretarul General, în calitatea sa de preşedinte, joacă un rol important în deliberările

acestuia şi este principalul reprezentant şi purtătorul de cuvânt, atât în contactele cu diferite

guverne, cât şi vis-a-vis de opinia publică.

Consultări regionale au loc, de ademenea şi în cadrul altor instanţe, toate

împuternicite de Consiliu, Comitetul politic la nivel înalt, şi la alte niveluri, Grupul de

1 7 Ibidem, pag. 42-441 8 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 155

29

coordonare a direcţiilor orientărilor, grupurile de experţi regionali , grupuri politice ad hoc de

lucru, Grupul consultativ al politicii atlantice şi alte comitete speciale au jucat un rol direct

pentru a facilita consultarea politică şi toate joacă un rol direct în facilitatea consultării

politice între guvernele ţărilor membre. Ca şi Consiliul, ele sunt ajutate în activităţile lor de

Secretariatul internaţional, stabilit de Secretarul General al NATO şi de Statul Major militar

internaţional, care acţionează sub autoritatea directorului său şi este însărcinat să sprijine prin

intermediul acestuia activităţile Comitetului militar.

Consultarea politică între membrii Alianţei nu vizează numai evenimentele care se

desfăşoară în zona Tratatului Atlanticului de Nord, căci, din ce în ce mai mult, acele

evenimente care se produc în afara acestei zone au implicaţii pentru Alianţă, şi figurează deci

pe agenda Consiliului şi comitetelor subordonate. Mecanismul consultativ al Alianţei este cu

uşurinţă disponibil şi larg utilizat de ţările membre în astfel de cazuri, chiar dacă NATO ca

alianţă nu este în mod direct vizată. Consultarea le permite acestora să stabilească în mod

rapid domeniile în care o acţiune coordonată poate fi întreprinsă în interesul securităţii şi al

stabilităţii.

Necesitatea de a consulta nu se limitează numai la problemele politice. Consultări

serioase se desfăşoară şi în alte domenii,. Procesul este continuu şi se desfăşoară, atât în mod

informal cât şi formal, cu un număr redus de amânări şi inconveniente, datorită prezenţei

celor 16 delegaţii naţionale la sediul NATO. El permite, la nevoie, reunirea rapidă, a

reprezentanţilor tuturor guvernelor implicate, cu scopul unei dezbateri intense cu privire la

probleme deosebit de importante sau urgente. Consultarea în cadrul Alianţei îmbracă forme

multiple. La nivelul de bază, este vorba de un simplu schimb de puncte de vedere şi de

informaţii. La un alt nivel, ea constă în a comunica măsurile sau deciziile pe care guvernele

le-au luat deja sau se pot declara dispuse să le ia şi care au implicaţii directe sau indirecte

asupra intereselor aliaţilor.

Ea poate, de asemenea, să servească, drept notificare prealabilă cu privire la măsurile

sau deciziile care trebuie să fie reţinute de guverne, cu scopul ca acestea să poată primi

aprobarea sau să facă obiectul observaţiei din partea altor ţări. Ea poate include dezbateri

vizând obţinerea unui consens cu privire la politicile care vor fi adoptate sau la măsurile care

vor fi luate în paralel. În fine, ea este menită să permită ţărilor membre să ajungă la acorduri

colective sau la acţiunile de ansamblu ale Alianţei.

Consultări cu privire la probleme politice pertinente au de ademenea loc în mod

regulat cu ţările partenere în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA),

precum şi cu Rusia, în principiul în cadrul Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia

(CCP), CU Ucraina, în cadrul Comisiei NATO-Ucraina, şi cu participanţii la Dialogul

30

Mediteranean NATO în cadrul Grupului de cooperare mediteraneană. Principiile de

funcţionare ale acestor instanţe se inspiră din acelea care stau de multă vreme la baza

consultărilor din cadrul Alianţei propriu-zise şi consultările se desfăşoară cu aceeaşi

deschidere şi în acelaşi spirit de cooperare. Rolul fiecăreia din aceste instituţii este descris

mai detailat în alte capitole. În final, consultările dintre NATO şi oricare participant activ al

Parteneriatului pentru Pace sunt prevăzute pentru cazul în care acest partener ar percepe o

ameninţare directă la adresa integrităţii sale teritoriale, a independenţei sale politice sau a

securităţii sale.

Bazându-se în luarea de decizii comune pe principiul consensului, membrii Alianţei

protejează experienţa şi concepţiile individuale, beneficiind de mecanisme şi proceduri care

le permit să acţioneze în comun într-un mod rapid şi decisiv, atunci când circumstanţele cer

acest lucru. Datorită consultărilor şi schimburilor zilnice de informaţii, reprezentanţii ţărilor

pot, dacă este nevoie, să se reunească în termen scurt, adesea cunoscând deja preocupările

respective ale acestora, pentru a adopta direcţii comune.

În caz de necesitate, ei străduiesc să depăşească divergenţele dintre ţările lor, pentru

ca să poată fi întreprinse acţiuni comune cu toată forţa conferită de deciziile adoptate de toate

guvernele ţărilor membre. Aceste decizii traduc prin urmare voinţa comună a ţărilor de a le

pune integral în practică. Astfel se conferă forţă şi credibilitate deciziilor care pot fi dificile

din punct de vedere politic sau care se lovesc de exigenţe contradictorii în materii de resurse.

Toate ţările membre ale NATO participă din plin la cooperarea politică din cadrul

Alianţei şi sunt de asemenea ataşate prevederilor Tratatului Atlanticului de Nord, şi în special

angajamentului reciproc enunţat de articolul 5- considera un atac armat îndreptat împotriva

uneia sau mai multor părţi, ca fiind un atac îndreptat împotriva tuturor- care simbolizează

caracterul indivizibil al securităţii lor.19

Modul în care a evoluat Alianţa permite totuşi să se ţină seama de variaţiile nevoilor

şi politicilor ţărilor membre în cadrul Alianţei. Această supleţe se manifestă în diferite

moduri. Diferenţele pot să se refere uneori în mare parte la aspecte legate de procedură şi nu

suscită în acest caz nici o dificultate. Islanda, de exemplu, nu dispune de forţe armate şi daca

vrea, se lasă reprezentată în instanţele militare ale NATO de un civil. În alte cazuri,

diferenţele privesc mai mult aspecte legate de fond. Franţa membru fondator al Alianţei, în

1949, s-a retras din structura militară integrată a NATO în 1966, rămânând membră cu

drepturi depline a structurilor politice ale acesteia. Spania aderase la Alianţă în 1982, dar

1 9 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 156

31

potrivit rezultatelor unui referendum naţional organizat în 1986, rămăsese în afara structurii

militare integrate ale Alianţei.

La Summit-ul de la Madrid, din 1977, Spania a anunţat că este dispusă să participe

activ la noua structură de comandă a Alianţei, după ce se va conveni asupra acesteia. În

decembrie 1997,a apărut un acord cu privire la noua structură de comandă, în general, şi cu

privire la felul, numărul şi amplasamentul cartierelor generale în particular. În comunicatele

acestora de sfârşit de an, miniştrii de externe şi ai apărării şi-au exprimat satisfacţia la ideea

că Spania va lua parte la noua structură militară şi la noua structură de comandă asupra cărora

se convenise recent.

De asemenea, pot exista diferenţe între ţările membre ale NATO pornind de la situaţia

lor geografică, politică, militară sau constituţională. De exemplu participarea Norvegiei şi a

Danemarcei la dispoziţiunile militare ale NATO trebuie să respecte legislaţia acestor ţări,

care nu autorizează staţionarea armelor nucleare sau de forţe străine pe teritoriul naţional pe

timp de pace. Într-un alt context, se poate ca aranjamentele militare elaborate la nivel

regional să determine intervenţia numai a forţelor ţărilor direct interesate sau în măsură să

participe în zona unde se desfăşoară o astfel de activitate. Este cazul, mai ales, al unităţilor

furnizate de unele ţări Forţei Mobile a ACE (Comandamentul Aliat al Europei) şi Forţele

Navale Permanente ale NATO20.

2.7. Capacitatea de apărare şi gestionare a crizelor

Planificarea apărării NATO se bazează pe principiile fundamentale ale securităţii

colective în ansamblul ei, solidaritatea politică între ţările membre, întărirea colaborării şi a

legăturilor între ele, în toate domeniile în care cooperarea serveşte interesele tuturor şi ale

fiecăruia în parte, repartiţia rolurilor şi responsabilităţilor, recunoaşterea angajamentelor

reciproce, voinţa de hotărâre comună, de a menţine un număr suficient de forţe armate care să

sprijine strategia şi politica Alianţei. În contextul politic şi strategic actual al Europei, mai mult

decât în trecut, Alianţa nu va reuşi să menţină pacea şi să prevină războiul decât dacă practică

eficient o diplomaţie preventivă şi o gestionare a crizelor care ameninţă securitatea. Aspectele

politice, economice, sociale şi de mediu ale securităţii şi stabilităţii capătă deci o importanţă din

ce în ce mai mare.

Dimensiunea de apărare a Alianţei rămâne esenţială şi fundamentală şi contribuie atât

la menţinerea stabilităţii în Europa, cât şi la gestionarea crizelor. Reorganizarea forţelor

Alianţei după sfârşitul Războiului Rece permite în prezent NATO să reacţioneze la o gamă

2 0 Ibidem, pag. 156

32

mult mai mare de situaţii. Cu toate acestea, menţinerea unui potenţial militar suficient şi

voinţa clar exprimată de a acţiona în comun pentru apărare comună sunt esenţiale pentru

îndeplinirea obiectivelor Alianţei în materie de securitate. În ultimă instanţă acest potenţial

asociat cu solidaritatea politică urmăreşte să prevină orice formă de constrângere sau de

intimidare, precum şi să împiedice ca agresiunea militară îndreptată împotriva Alianţei să fie

vreodată percepută drept o opţiune cu o şansă cât mai mică de succes şi să protejeze Europa

în ansamblul ei, de consecinţele oricărei ameninţări la adresa Alianţei.

În ceea ce priveşte importanţa şi natura contribuţiei statelor membre NATO la

apărarea colectivă, acestea îşi păstrează întreaga lor suveranitate şi libertate totală de acţiune.

Cu toate acestea, caracteristicile structurii de apărare a NATO cer ca guvernele să ţină seama

în deciziile lor de interesele globale ale Alianţei. În acest sens, acestea vor trebui să respecte

procedurile convenite cu privire la planificarea apărării, care oferă metodele şi mecanismele

de evaluare a forţelor necesare punerii în practică a politicilor Alianţei, coordonării planurilor

naţionale de apărare şi elaborării obiectivelor de planificare a forţelor care răspund intereselor

întregii Alianţe. Planificarea are în vedere mai mulţi factori21, în special noul cadru politic, de

evaluările comandanţilor NATO cu privire la forţele adecvate îndeplinirii misiunilor lor, de

evoluţie a tehnologiei, de importanţă a unei reparaţii echitabile a rolurilor, riscurilor şi

responsabilităţilor din sânul Alianţei, precum si posibilităţile economice şi financiare ale

diferitelor ţări. Acest proces permite examinarea comună, a tuturor elementelor pertinente,

relevante în vederea utilizării optime a resurselor naţionale colective alocate apărării.

Un schimb anual de informaţii cu privire la planurile ţărilor, asigură o coordonare

strânsă între serviciile Secretariatului internaţional şi Statului Major militar internaţional,

între autorităţile militare ale NATO şi guvernele ţărilor membre. Acesta permite compararea

intenţiilor fiecărei ţări cu nevoile globale ale NATO şi, în caz de necesitate, adaptarea

acestora din urmă la noile direcţii politice ministeriale, la exigenţele modernizării şi

schimbările care afectează rolurile şi responsabilităţile forţelor în general.

Toate aceste aspecte sunt în mod constant examinate şi fac obiectul unui studiu în

fiecare fază a ciclului planificării apărării. O reexaminare a procesului de elaborare a

planurilor NATO de apărare a fost efectuată în cadrul adaptării Alianţei. Concluziile au fost

ratificate de miniştrii ţărilor membre în iunie 1997. Un proces unic, coerent a fost demarat

pentru a permite NATO să creeze în continuare forţele şi capacităţile necesare îndeplinirii

realizării întregii game de misiuni ale Alianţei. Este vorba în special de a sprijini operaţiile

2 1 Cristian Barna, „SUA, lider mondial în combaterea terorismului” www.securitystudies.ro

33

care ar putea fi conduse de Uniunea Europei Occidentale (UEO), în cadrul Identităţii

Europene de Securitate şi Apărare.

Tot în acest cadru, procesul permite în sânul Alianţei, ca toţi aliaţii europeni să fie

ajutaţi să elaboreze propriile lor planuri, referitoare la modul de desfăşurare a operaţiunilor

conduse de UEO.

În ultimii ani, procesul de elaborare a planurilor de elaborare a avut ca punct de

plecare Conceptul strategic adoptat în 1991 care prezintă în linii generale obiectivele Alianţei

şi mijloacele de realizare ale acestora. Miniştrii apărării prezintă la un interval de doi ani,

informaţii mai amănunţite, în cadrul unui document intitulat „Direcţia ministerială”22

Această recomandare oferă direcţii pentru planificarea apărării, în general, şi

planificarea forţelor, în particular. Ea are în vedere factorii politici, economici, tehnologici şi

militari care ar putea influenţa evoluţia forţelor şi capacităţile statelor aliate, definind

priorităţile şi domeniile de preocupare care trebuie să inspire în primul rând autorităţile

militare ale NATO, atunci când acestea îşi stabilesc obiectivele de forţe, precum şi ţările care

planifică în mod individual. Ea dezvoltă planuri privind forţele şi capacităţile cerute, atât

pentru apărarea colectivă, cât şi pentru situaţiile neprevăzute de articolul 5 al Tratatului de la

Washington.

Se asemenea, ea prezintă, dacă este necesar, indicaţii privind cooperarea cu alte

organizaţii. După reexaminarea procesului de elaborare a planificării apărării, Directiva

ministerială cuprinde în prezent o secţiune distinctă care conţine direcţiile politice ale Uniunii

Europei Occidentale (UEO), care definesc câmpul probabil de aplicare al operaţiunilor

conduse de aceasta. Fiind implicaţi toţi aliaţii, alte elemente noi ale directivei ministeriale ţin

seama în acelaşi timp de cerinţele UEO. Pornind de la această directivă, sunt stabilite

obiective specifice de planificare pentru forţele armate ale fiecărui stat membru. Este vorba

de „Obiectivele forţelor” care sunt valabile în general pentru o perioadă de şase ani sau mai

mult în anumite cazuri. La fel ca şi Directiva ministerială, acestea sunt actualizate din doi în

doi ani.

Planificarea aliată a apărării este examinată în fiecare an, iar miniştrii apărării fac

recomandări asupra acestuia într-un program, numit „Evaluarea anuală a apărării”. Ca

răspuns la un Chestionar pentru planificarea apărării (DPQ- Defence Planning

Questionnaire), difuzată în fiecare an, guvernele statelor membre îşi pregătesc şi prezintă

Alianţei planurile proprii cu privire la forţele şi estimările lor în materie de cheltuieli de

apărare pentru cei cinci ani de desfăşurare a studiului. Evaluarea anuală a apărării este

2 2 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 158

34

concepută pentru a evalua contribuţia statelor membre la apărarea comună în funcţie de

posibilităţile acestora şi de constrângerile respective şi cadrul Obiectivelor forţelor stabilite.

Este vorba în final de redactarea unui plan comun pentru forţele NATO care să fie

baza planurilor acestuia privind apărarea pentru o perioadă de cinci ani. Evaluarea apărării a

fost adaptată ca parte a procesului de examinare a planificării apărării NATO. În anii impari,

toamna, va fi efectuată Evaluarea limitată privind apărarea pe baza chestionarului cu privire

la planificarea apărării. În anii pari, toamna se va face o evaluare totală. În mod normal,

actualizarea va avea dimensiuni restrânse şi nu va ţine seama decât de modificările

importante survenite în planurile fiecărui aliat. Răspunsurile ţărilor la Chestionarul cu privire

la planificarea apărării sunt examinate simultan de Secretariatul internaţional (SI) şi de

autorităţile militare NATO. Secretariatul internaţional redactează proiectul „Capitole pe ţări”,

pentru membrii organizaţiei. Aceste capitole scot în evidenţă, în detalii, toate divergenţele

nerezolvate între Obiectivele forţelor NATO şi planurile ţărilor, inclusiv gradul de

compatibilitate ale planurilor naţionale la cerinţele operaţiunilor conduse de UEO. Acestea

indică dacă statele au respectat sau intenţionează să-şi respecte angajamentele cu privire la

forţe pe anul în curs. Toate lacunele sunt explicate, iar eforturile naţionale sunt evaluate prin

raportarea la capacităţile şi limitele respective. Proiectele privind capitolele pe ţări sunt

completate de evaluările înalţilor comandanţi ai NATO, axate pe capacităţile forţelor, în

funcţie de cerinţele şi misiunile operaţionale ale acestora. În anii „de actualizare” proiectele

privind „Capitolele pe ţări” şi evaluările MNC vor fi actualizate, având în vedere doar

schimbările semnalate comparativ cu anul precedent.

Proiectele capitolelor pe ţări sunt studiate în cadrul unor “examinări multilaterale”.

Obiectul acestora din urmă este să determine în ce măsură ţările şi-au îndeplinit

angajamentele cu referitoare la forţe, pe anul în curs. Ele urmăresc mai ales să elimine

eventualele diferenţe între planurile ţărilor cu privire la forţe şi obiectivele sau planurile

NATO în acest domeniu.

Totodată, ele au menirea de a determina în ce măsură planurile unor anumite state

aliate ar putea fi utilizate pentru a răspunde cerinţelor operaţiunilor conduse de UE şi de a

contribui la armonizarea planificării apărării a diferitelor ţări aliate.

În baza, „Capitolelor pe ţări” şi a unei evaluări a Comitetului Militar, este înaintat

Comitetului de planificare a apărării un Raport general. Aceasta recomandă adoptarea de

către miniştrii apărării ai ţărilor aliate, a planului privind forţele NATO , valabil pentru o

perioadă de cinci ani şi examinează echilibrul, fezabilitatea şi acceptabilitatea planului

privind forţele. De asemenea cuprinde secţiuni cu privire la respectarea de către ţări a

35

angajamentelor lor pe anul în curs, precum şi o evaluare a progreselor realizate în materie de

obiective globale în domeniul liniilor directoare incluse în direcţia ministerială, inclusiv

acelea referitoare la cerinţele operaţiunilor conduse de UEO.

După ce a fost aprobat de către Comitetul de planificare a apărării, Raportul general ar

putea în acelaşi timp, sa ofere Uniunii Europei Occidentale posibilitatea de a se pronunţa în

funcţiile de propriile ei necesităţi, cu privire la aspecte de planul privind forţele NATO pentru

o perioadă de cinci ani. În anii de „actualizare” va fi un întocmit un Raport general care să

descrie în linii generale consecinţele globale ale oricărei schimbări importante în planurile

aliaţilor. Vor fi luate dispoziţii similare pentru consultările cu UEO în ceea ce priveşte

Raportul general cu privire la Evaluare a apărării în întregime. În cadrul consultărilor

Alianţei, sunt necesare consultări suplimentare „în afara ciclului” cu aliaţii atunci când o ţară

intenţionează să-şi modifice în mod sensibil, angajamentele şi planurile aprobate de miniştrii

cu ocazia mecanismului de Evaluare a apărării şi a Obiectivelor privind forţele. Această

cerinţă este valabilă şi atunci când calendarul adoptării de decizii naţionale, împiedică

studierea acestora în cadrul următoarei Evaluări a apărării.23

În ceea ce priveşte rolul jucat de aliaţii europeni ai NATO în domeniul combaterii

terorismului, în urma evenimentelor din 11 septembrie 2001 acesta s-a manifestat mai mult la

nivel bilateral, decât multilateral.

În ciuda faptului că NATO este una din cele mai insituţionalizat alianţe create

vreodată, având o experienţă de decenii în dezvoltarea de legături strânse între membrii săi,

Statele Unite au ales să nu utilizeze capacitatea de ripostă a NATO în organizarea campaniei

antiteroriste împotriva regimului taliban şi a bazelor logistice ale Al Qaeda din Afganistan,

contribuţia Alianţei fiind limitată la asigurarea spaţiului aerian al statelor membre NATO şi

desfăşurarea flotei în Estul Mării Mediterane, pentru a descuraja organizaţiile teroriste să

folosească aceste rute de tranzit sau să atace unele facilităţi ale NATO din această regiune.24

De menţionat că după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, SUA şi Franşa au

convenit de comun acord, că nu există nici un motiv pentru modificarea Conceptului

Strategic al NATO adoptat în 1999, cea mai recentă declaraţie a scopului şi strategiei

NATO, pentru că acest demers ar fi generat dezbateri interminabile cu privire la rolul NATO

convenindu-se doar reinterpretarea acestei strategii pentru a include lupta împotriva

terorismului ca o sarcină principală, care afectează securitatea tuturor statelor membre.

2 3 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 1582 4 Constantin Mostolfei, Evoluţia conceptului strategic al Alianţei articol www.presamil.ro

36

CAPITOLUL III. OSCE

3.1. Introducere

OSCE a fost înfiinţată în 1975 la Helsinki, sub denumirea de conferinţa pentru Securitate şi

Cooperare în Europa. De atunci, s-a extins mult, cuprinzând în prezent 55 de state membre ale

Europei, Americii de Nord şi a întregii zone CSI. Cele mai importante activităţi extinse în cadrul

celor 3 dimensiuni ale OSCE sunt cele care privesc sfera politico-militară, umană şi economică

şi de mediu.

Ca multe alte organizaţii internaţionale, şi OSCE a cunoscut o serie de schimbări radicale

după căderea Zidului Berlinului, iar la începutul anilor ’90 au apărut noi oportunităţi de

dezvoltare în cadrul sferelor sale de influenţă. Alături de ONU, UE şi NATO, OSCE s-a implicat

în reconstrucţia Balcanilor, a Europei de Est şi a zonei CSI.

OSCE este în primul rând un instrument prin care se asigură pacea, stabilitatea şi

cooperarea strânsă între diferitele state membre. OSCE reprezintă, poate, singura arenă politică

unde aproape toate ţările din Eurasia şi din America de Nord se reunesc şi discută, de pe poziţii

egale, chestiuni cheie privind securitatea, stabilitatea şi dezvoltarea în cadrul acestei arii

geografice extinse. În contextul OSCE, Uniunea Europeană, Statele Unite şi Rusia sunt parteneri

egali. Numărul mare de membri ai OSCE asigură, de asemenea, faptul că toate statele care

doresc în mod activ să transforme societăţile lor în societăţi mai democratice, mai stabile mai

paşnice şi mai prospere primesc asistenţă şi informaţii în acest sens25.

Dorinţa şi oportunitatea de a elabora „un model de securitate comună şi globală pentru

Europa secolului XXI” a fost recunoscută pentru a OSCE la propunerea Rusiei. Modalităţile de

exercitare prevăzute pentru acest model au fost formulate în termeni vagi şi prudenţi. Totuşi, le-

au fost incluse în Capitolul VII al Hotărârilor de la Budapesta din 1994, care însă nu precizează

sensul sau conţinutul practic al cuvântului „model”. Se indică doar că obiectivul vizat era

elaborarea unui „concept de securitate”. Se subliniază, de asemenea, că modelul îşi va avea ca

sursă de inspiraţie „principiile OSCE”, precum şi dispoziţiile Cartei de la Paris şi Documentele

de la Helsinki 1992, referitoare la securitatea comună şi globală. Mandatul de la Budapesta

2 5 www.osce.org

37

angajează însăşi Statele participante de a elabora un model de securitate precum şi să deschidă o

„discuţie largă şi aprofundată” asupra tuturor aspectelor problemei. Plus la aceasta, afirmă că o

astfel de discuţie „nu va afecta cu nimic dreptul inerent al fiecărui stat participant de a alege liber

sau de a modifica aranjamentele sale de securitate, inclusiv tratatele de alianţă cât şi evoluţia

lor”, ceea ce semnifică că cele spuse nu vor putea frâna eforturile extinderii NATO. Textul omite

referinţele la „arhitectura europeană” şi nu indică decât că alte organizaţii pentru securitate din

regiune vor contribui la acest proces.

Chiar având aceste rezerve şi limite, hotărârea adoptată de Conferinţa de examinare de la

Budapesta nu poate fi neglijată. În rezultat, cele spuse ar putea mobiliza Statele participante să

formuleze un anumit grad de precizie obiectivele securităţii în Europa şi să ajusteze în măsura

posibilităţilor mijloacele OSCE scopului formulat. Modelul ar putea să doteze OSCE cu o

identitate de securitate, introducând o oarecare clarificare la arhitectura securităţii europene.

Discuţiile asupra modelului au început în martie 1995, la prima reuniune a Consiliului

Superior al OSCE. În decursul perioadei de vară 1995 Comitetul permanent a decis să

încredinţeze examinarea problemei unui grup neformal de compoziţie deschisă, astfel problema

fiind inclusă în ordinea de zi a Seminarului de la Viena, care a avut loc la 18 – 19 septembrie

199526.

În baza lucrărilor efectuate, Consiliul Ministerial de la Budapesta a estimat în decembrie

1995 că problema Modelului de Securitate va fi menţinută în ordinea de zi a Consiliului Superior

până la Summit-ul de la Lisabona din 1996, va fi tratat de un „Comitet al Modelului de

Securitate” ce va funcţiona sug egida Consiliului Permanent şi va fi obiectul a noi seminare.

Odată deschise, discuţiile asupra Modelului au demonstrat o profundă divergenţă asupra

aspectelor fundamentale ale problemelor. În majoritatea lor, statele participante au înaintat ideea

de a negocia „o nouă ordine de securitate europeană”, a cărei principii vor fi formulate într-o

Cartă care ar conţine garanţiile securităţii. Ele s-au pronunţat, de asemenea, împotriva jurisdicţiei

de angajare a OSCE în materie de securitate, au refuzat ideea precum că Modelul ar putea să

sugereze o oarecare ierarhie între organizaţiile pentru securitatea din regiune sau de a le atribui

un rol bine determinat. Acest ultim punct s-a dovedit a fi cel mai sensibil: el atingea problema

opoziţiei ruse la lărgirea NATO precum şi al dezacordurilor franco-americane referitoare la

interacţiunea NATO-UEO şi la relaţia NATO-OSCE.

În consecinţă, statele participante au constatat că ar putea să convină asupra conceputului

de bază al Modelului, asupra necesităţii de a stabilii o listă prealabilă a riscurilor relativ la

securitate în regiunea OSCE şi, în sfârşit, asupra principiului de îmbunătăţire a cooperării între

OSCE şi organizaţiile pentru securitate existente. Ca rezultat, Statele participante au admis că

2 6 Manualul NATO, ediţia 2001, pag.334

38

Modelul trebuie să fie bazat pe un concept al securităţii globale, indivizibil şi cooperativ. Statele

participante au tratat în formă provizorie şi pe baza unui proiect prezentat de către Preşedintele

Ungariei o listă neformală a riscurilor şi parametrii securităţii (politico-militare, dimensiunea

umană, economică, socială, al mediului) care afectează regiunea OSCE.

Statele participante au estimat că soluţiile expuse în Model, ca răspuns la riscurile în

cauză, trebuie să ţină cont nu numai de sursele proprii ale OSCE, dar şi de acele oferite de

ansamblul de organizaţii, structuri şi aranjamente de securitate care operează pe continent (de la

ONU până la Pactul de stabilitate). În această perspectivă s-au expus că întinderea cooperării

între OSCE cu alte organisme va trebui să fie efectuată în baza principiilor „avantajului

comparativ”, complementarităţii, precum şi a evoluţiei interne în condiţiile transparenţei şi

democraţiei depline.

3.2. Structuri şi instituţii din cadrul OSCE

OSCE a fost şi este în mod tradiţional un forum pentru consultare şi negociere

între statele membre. Ea are câteva instituţii (vezi Anexa 6) care negociază deciziile şi obligaţiile

care sunt apoi impuse statelor prin decizie politică. Principalele instituţii sunt27:

1. Reuniunile la nivel înalt (summit-urile) – se desfăşoară cu participarea

şefilor de state ori de guverne ale ţărilor participante. Ele stabilesc priorităţile

şi asigură orientarea generală la nivel politic. Şefii de state ori de guverne

evaluează situaţia în zona OSCE şi asigură liniile directoare de acţiune pentru

funcţionarea organizaţiei şi a structurilor sale permanente. Între 1975 şi 1999

s-au desfăşurat 6 summit-uri ale CSCE - OSCE28.

La reuniunea de la Helsinki (30 iulie – 1 august 1975) s-a adoptat „Actul Final de

la Helsinki”, care a analizat 3 aspecte principale: securitatea în Europa, cooperarea în

domeniul ştiinţific şi economic şi cooperarea în domeniul umanitar. De asemenea, s-au

stabilit principiile care ghidează relaţia dintre statele membre, s-au introdus măsurile de

creştere a încrederii în domeniul militar, au fost elaborate metodele prin care statele să-şi

rezolve diferendele existente între ele prin metode paşnice. S-au stabilit bazele cooperării

în domeniul ştiinţific, al tehnologiilor, al mediului şi al activităţilor cu caracter umanitar.

2 7 Petre Anghel, Instituţii europene şi tehnici de negociere în procesul aderării, cap. XI, Universitatea Bucureşti, 2003, p.157.2 8 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 334

39

La Summit-ul de la Paris (19 – 21 noiembrie 1990) a fost adoptată „Carta de la

Pari pentru o Nouă Europă”, care marchează în mod oficial sfârşitul Războiului Rece şi

începutul instituţionalizării CSCE. A fost semnat Tratatul cu privire la forţele armate

convenţionale în Europa (C.F.E) de către 22 de state membre ale CSCE şi s-a stabilit

înfiinţarea Biroului pentru Alegeri Libere la Varşovia, mai târziu denumit Biroul pentru

Instituţii Democratice şi Drepturile Omului.

La Summit-ul de la Helsinki (9 - 10 iulie 1992) a fost adoptat documentul

„Sfidările schimbării”. CSCE a fost declarată o instituţie regională de securitate în sensul

capitolului VIII din Carta ONU; a fost creată instituţia înaltului comisar pentru

minorităţile naţionale, şi a fost înfiinţat Forumul pentru Securitate şi Cooperare şi

Forumul Economic. Ca urmare a crizei din Iugoslavia, acest stat a fost suspendat din

CSCE.

La Summit-ul de la Budapesta (5 – 6 decembrie 1994) a fost adoptat documentul

intitulat „Spre un parteneriat adevărat într-o nouă eră”. A fost schimbată denumirea

CSCE în OSCE, reflectând faptul că CSCE nu mai era pur şi simplu o conferinţă. A fost

lansat codul de conduită referitor la aspectele politico-militare ale securităţii.

Şi, în fine, la Summit-ul de la Lisabona (2 – 3 decembrie 1996) a fost adoptată o

declaraţie de politică generală, „Declaraţia de la Lisabona referitoare la modelul

cuprinzător de securitate în Europa în secolul XXI”; de asemenea a fost aprobat „Cadrul

pentru Controlul armamentului şi dezvoltarea unui program al forumului pentru

securitate şi cooperare”.

2. Reuniunile pentru trecere în revistă – aceste reuniuni preced şi pregătesc

summit-urile. Aici sunt examinate toate activităţile OSCE, precum şi fazele

sau etapele necesare spre a întării organizaţia. Aceste reuniuni sunt de

asemenea utilizate spre a finaliza negocierea unor documente, decizii şi

declaraţii care urmează a fi adoptate la summit-urile ce urmează să aibă loc.

Iniţial, aceste reuniuni au fost destinate trecerii în revistă a modului în care

statele pun în aplicare întreaga gamă a obligaţiilor pe care şi le-au asumat.

Hotărârile acestor reuniuni au fost reţinute sub numele de concluzii, care

asigurau noi obligaţii membrilor. În absenţa unor structuri permanente ale

CSCE, reuniunile pentru trecerea în revistă au reprezentat coloana vertebrală a

procesului Helsinki. Datorită unor programe foarte cuprinzătoare şi datorită

aplicării regulii consensului, procesul de negociere a devenit foarte încet şi

anevoios, făcând ca durata reuniunilor să fie foarte lungă. Reuniunea de la

Belgrad a durat între 4 octombrie 1977 şi 9 martie 1978. Cea de la Madrid a

40

durat între 11 noiembrie 1980 şi 9 septembrie 1983, iar cea de la Viena între 4

noiembrie 1988 şi 19 ianuarie 1989.

În „Carta de la Paris pentru o Nouă Europă” adoptată în anul 1990 s-a hotărât ca

reuniunile pentru trecerea în revistă să aibă loc din 2 în 2 ani şi să dureze maximum 3

luni.

3. Consiliul Ministerial (iniţial numit Consiliul de Miniştrii) – în perioada

dintre summit-uri, puterea de decizie în problemele curente aparţine

Consiliului Ministerial, care este compus din miniştrii de externe ale statelor

membre. Consiliul Ministerial se reuneşte cel puţin odată pe an, dar nu în anul

în care se desfăşoară summit-ul, spre a analiza aspectele procesului de

securitate relevante pentru OSCE, a analiza şi evalua activităţile desfăşurate

de organizaţie, asigurând astfel îndeplinirea obiectivelor principale stabilite în

cadrul summit-urilor, a lua deciziile curente necesare. Reuniunile Consiliului

Ministerial ajută la menţinerea legăturii dintre deciziile politice luate la

summit-uri şi funcţionarea cotidiană a organizaţiei. Consiliul Ministerial a fost

înfiinţat prin „Carta de la Paris pentru o Nouă Europă”, în anul 1990 sub

denumirea de „Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe”. Rolul important al

acestei structuri a fost reafirmat atât la Summit-ul de la Helsinki din anul

1992, cât şi la Summit-ul de la Budapeste din anul 1994.

4. Consiliul Superior (iniţial Consiliul Funcţionarilor Superiori) – Consiliul

Superior se reuneşte la nivel de directori din ministerele afacerilor externe ale

statelor membre. El a fost constituit spre a pregătii aplicarea deciziilor luate de

Consiliul Ministerial, iar în perioada dintre sesiunile Consiliului Ministerial să

supravegheze coordoneze şi să exercite managementul problemelor curente

ale OSCE. Ca şi Consiliul Ministerial, Consiliul Superior, iniţial denumit

Consiliul Funcţionarilor Superiori, a fost una dintre instituţiile stabilite prin

Carta de la Paris, hotărându-se ca el să se reunească de două ori pe an la

Praga, iar în plus, o data pe an, ca Forum Economic.

Din anul 1997 Consiliul Superior s-a reunit numai ca Forum Economic. În plus

faţă de reuniunile ordinare, Consiliul Superior se poate reuni, în situaţii de urgenţă, pe

baza aşa numitului „Mecanism Berlin”. Între anii 1991 şi 1994 s-au ţinut 4 reuniuni

determinate de situaţii de urgenţă, generate de crize din fosta Iugoslavie şi o reuniune

consacrată situaţiei din Nagornâi-Karabakh.

5. Consiliul Permanent (iniţial Comitetul Permanent) – are sediul la Viena şi

este principala structură având ca activitate de bază desfăşurarea consultărilor

41

politice şi derularea procesului de luare a deciziilor în toate problemele de

competenţa OSCE. Este responsabil de desfăşurarea activităţilor cotidiene ale

organizaţiei. Membrii Consiliului Permanent sunt reprezentanţii permanenţi la

OSCE ai ţărilor membre. Ei se reunesc săptămânal la Centrul pentru Congrese

Hofburg, din Viena. În afară de aceste reuniuni săptămânale reprezentanţii

permanenţi mai participă şi la alte activităţi, precum schimburi de opinie,

şedinţe ale diverselor comitete, întâlniri neoficiale. Periodic, Consiliul se

reuneşte la nivelul directorilor direcţiilor politice din ministerele afacerilor

externe ale ţărilor membre.

6. Forumul pentru Cooperare în domeniul Securităţii – Forumul pentru

Cooperare în domeniul Securităţii e format din reprezentanţii ţărilor

participante la OSCE, care se reunesc săptămânal la Centrul pentru congrese

din Palatul Hofburg din Viena, pentru a negocia şi a se consulta în legătură cu

măsurile şi vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în Europa. Obiectivele

principale ale forumului sunt: desfăşurarea de negocieri asupra controlului

armamentelor, dezarmării şi măsurilor referitoare la creşterea încrederii şi

securităţii; desfăşurarea consultărilor şi a cooperării în probleme legate de

securitate; reducerea în continuare a riscului izbucnirii unor conflicte; punerea

în aplicare a măsurilor asupra cărora s-a căzut de acord.

Forumul este în plus responsabil pentru implementarea măsurilor de creştere a

încrederii şi securităţii, ţinerea reuniunilor anuale referitoare la evaluarea rezultatelor

aplicării deciziilor luate şi discutarea şi clarificarea informaţiilor schimbate între statele

participante la OSCE, precum şi de pregătirea unor seminarii referitoare la doctrina

militară.

Înfiinţarea Forumului pentru Cooperare în domeniul Securităţii prin Documentul

Final al Summit-ului de la Helsinki din 1992 a lărgit competenţa OSCE în domeniul

controlului armamentului şi dezarmării pe baza unui program cuprinzător pentru acţiune

imediată. La Summit-ul de la Lisabona din 1996 a fost adoptat un nou program cadru

referitor la controlul armamentelor.

3.3. Procesul de luare a deciziilor

În cadrul OSCE toate structurile destinate negocierii şi luării deciziilor funcţionează

aplicând regula consensului. Consensul este înţeles în sensul absenţei oricărei obiecţii din partea

statelor participante la adresa deciziei respective.

42

Procesul de luare a deciziilor cuprinde 3 nivele29. Summit-urile reprezintă cel mai înalt

nivel de orientare politică şi de luare a deciziilor pentru organizaţie. Între summit-uri puterea de

luare a hotărârilor aparţine Consiliul Ministerial care ia măsurile necesare pentru ca OSCE să

acţioneze în sensul stabilit prin scopurile şi obiectivele politice stabilite la summit-uri. Consiliul

Permanent este forumul pentru consultarea periodică pe o bază permanentă şi pentru luarea

deciziilor ce privesc activitatea cotidiană curentă a OSCE. Această structură cuprinzând 3 nivele

ierarhice este completată periodic din reuniuni specializate, ca de exemplu cele ale Forumului

Economic, sau ale Forumului de trecere în revistă a celor decise la Summit-uri.

Procesul de luare a deciziilor este coordonat de către preşedintele executiv, care este

responsabil de stabilirea programului şi organizarea activităţii structurilor funcţionale ale

organizaţiei. În anumite circumstanţe, foarte clar stabilite, deciziile pot fi luate fără aplicarea

regulii consensului. Consiliul Ministerial ţinut la Praga în ianuarie 1992 a decis că pot fi luate

măsurile necesare, fără consimţământul statului în cauză, în situaţia unor încălcări clare şi

grosolane ale angajamentelor pe care membrii OSCE şi le-au asumat. Această decizie este aşa-

numitul principiu al „consensului minus unu”. Prima aplicare a principiului „consensul minus

unu” a urmat imediat, în 1992, în legătură cu conflictul din fosta Iugoslavie şi a constat în

suspendarea Iugoslaviei compusă din Serbia şi Muntenegru din OSCE. O altă excepţie de la

regula consensului este principiul „consens minus doi”. Conform acestui nou principiu, adoptat

la Consiliul Ministerial de la Stockholm din 1992, Consiliului Ministerial poate recomanda la

două state participante, care se află în dispută, să apeleze la consiliere din partea unui terţ (stat

sau organizaţie internaţională), indiferent dacă cele două state în cauză au obiecţii sau nu în

legătură cu decizia respectivă. Până în prezent această procedură nu a fost încă utilizată.

Pe măsură ce Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a evoluat spre forma

instituţionalizată reprezentată de organizaţie, în cadrul său s-au dezvoltat mai multe instituţii şi

structuri care permit luarea măsurilor necesare implementării şi dezvoltării măsurilor stabilite de

statele participante30.

1. Preşedintele executiv – este investit cu responsabilitatea generală pentru

măsurile executive şi pentru coordonarea activităţilor curente ale OSCE.

Aceste responsabilităţi includ: coordonarea activităţii structurilor şi

instituţiilor OSCE, reprezentarea organizaţiei în exterior, supervizarea

activităţilor referitoare la prevenirea conflictelor, managementul crizelor şi

măsurile necesare pentru trecerea de la faza de conflict la cea post conflictuală

(respectiv la starea de pace). Postul de preşedinte executiv este deţinut prin

rotaţie de unul din miniştrii de externe ai statelor membre, aceasta 2 9 www.osce.ro – despre OSCE3 0 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 340

43

schimbându-se în fiecare an. Preşedintele executiv este asistat în îndeplinirea

obligaţiilor şi a atribuţiilor sale de preşedintele executiv care l-a precedat,

precum şi de cel care îi va succeda. Aceste trei persoane oficiale constituie un

triumvirat denumit oficial „troika”, utilizând un termen rusesc ce se referă, în

sensul propriu, la atelajul specific rusesc cu trei cai înhămaţi în linie.

Preşedintele executiv formează comitete şi grupuri de lucru ad hoc şi poate

denumi reprezentanţi personali pentru a se ocupa de soluţionarea unor crize

sau situaţii conflictuale. Originea instituţiei preşedintelui executiv trebuie

căutată în Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, din 1990 care prevede că

ministrul de externe al ţării gazdă a lucrărilor OSCE, va prezida Consiliul de

Miniştrii (ulterior denumit Consiliul Ministerial). Documentul Final al

Summit-ului de la Helsinki din 1992 a consacrat în mod oficial funcţia de

preşedinte executiv. (vezi Anexa 2)

2. Secretarul General – acţionează în calitate de reprezentant al Preşedintelui

executiv şi în sprijină pe acesta în toate activităţile ce au drept scop

îndeplinirea obiectivelor organizaţiei. Atribuţiile Secretarului general includ:

- managementul structurilor şi activităţilor desfăşurate de OSCE;

- pregătirea, împreună cu Preşedintele executiv, a reuniunilor organizaţiei;

- asigurarea punerii în aplicare a deciziilor luate de OSCE;

- aducerea la cunoştinţa opiniei publice şi a mas media a politicii şi activităţilor

desfăşurate de organizaţie;

- menţinerea contactului cu alte organizaţii internaţionale;

- în calitate de şef al administraţiei OSCE avizează în legătură cu implicaţiile

financiare ale tuturor proiectelor OSCE şi asigură luarea unor măsuri de

economie, de personal şi de resurse de natură logistică, la nivelul tuturor

structurilor şi instituţiilor componente ori subordonate;

- ia măsuri ca toate misiunile şi instituţiile OSCE să acţioneze în conformitate

cu regulile proprii ale organizaţiei; raportează organelor de conducere politică

ale OSCE despre activităţile desfăşurate de secretariat şi misiunile stabilite de

organizaţie şi pregăteşte raportul anual al acesteia.

Postul de Secretar general a fost înfiinţat la reuniune Consiliului OSCE de la

Stockholm în 1992. Secretarul general este numit de către Consiliul Ministerial pe termen

de trei ani.

3. Secretariatul – sub conducerea Secretarul general, asigură sprijinul

operaţional pentru organizaţie şi are sediul la Viena, fiind asistat de un birou

44

cu sediul la Praga. Atribuţiile secretarului implică: sprijinul activităţilor

practice, desfăşurate în teren de către OSCE; menţinerea contactului cu alte

organizaţii internaţionale, atât interguvernamentale, cât şi neguvernamentale;

asigurarea, din punct de vedere tehnic, a desfăşurării tuturor reuniunilor,

conferinţelor şi şedinţelor OSCE, inclusiv în ceea ce priveşte serviciul de

translaţie; asigurarea serviciilor administrative, financiare şi de personal

necesare tuturor structurilor OSCE.

Secretariatul, imediat după constituire în anul 1991, a fost stabilit la Praga şi

ulterior mutat la Viena, în anul 1993. Secretariatul OSCE are în structura sa

organizatorică următoarele entităţi31:

Biroul Secretarului general – sprijină Secretarul general în îndeplinirea atribuţiilor sale

de manager general şi administrator. Biroul oferă asistenţă în domeniile: sprijin executiv,

informaţii publice şi presă, asistenţă juridică şi audit intern.

Centrul pentru Prevenirea Conflictelor – este responsabil pentru sprijinirea

Preşedintelui executiv în îndeplinirea sarcinilor sale specifice în domeniul avertizării timpurii, al

prevenirii conflictelor, managementul crizelor şi revenirea la normalitate în faza post-

conflictuală, precum şi urmărirea zilnică a îndeplinirii deciziilor luate la toate nivelurile ierarhice

ale organizaţiei. Pe baza orientărilor stabilite de Secretarul general Centrul pentru Prevenirea

Conflictelor asigură asistenţa de specialitate atât Preşedintelui executiv cât şi structurilor

funcţionale ale OSCE. El este însărcinat şi cu menţinerea legăturilor cu alte organizaţii

guvernamentale si neguvernamentale.

Este de asemenea responsabil de asigurarea personalului necesar şi pregătirea

corespunzătoare a acestuia pentru toate misiunile din teren ale organizaţiei. Ţine o evidenţă clară

a tuturor misiunilor în curs de execuţie ale OSCE. Ţine de asemenea în evidenţa schimburilor de

informaţii în domeniul militar şi asigură sistemul de comunicaţii necesar organizaţiei. Sprijină

din punct de vedere tehnic organizarea unor seminarii şi mese rotunde.

Departamentul pentru Administraţie şi Operaţii – răspunde de politica de personal, de

serviciile administrative, de organizarea uniunilor şi conferinţelor, inclusiv în domeniul

translaţiei, de activitatea de documentare şi protocol, incluzând Biroul din Praga şi arhivele

organizaţiei. Este responsabil de probleme bugetare şi financiare şi de implementarea

informaticii. Asigură sprijinirea acţiunilor desfăşurate în teren, din toate punctele de vedere, a

misiunilor OSCE.

Biroul din Praga al Secretarului – asigură asistenţa în domeniul informaţiilor publice,

adăposteşte o parte importantă a arhivelor OSCE şi acţionează în domeniul diseminării

3 1 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 336 – 337

45

documentelor şi informaţiilor oficiale ale OSCE, găzduieşte o parte din cercetătorii aflaţi

temporar la sediul organizaţiei, asigură asistenţă în organizarea reuniunilor ţinute la Praga, în

special a celor ale Forumului Economic.

Toate activităţile şi instituţiile OSCE sunt finanţate din contribuţiile făcute de către statele

participante, în concordanţă cu o repartiţie făcută pe baza deciziilor statelor membre. OSCE

utilizează aproximativ 250 de persoane salariate (din care 180 în cadrul secretariatului) în cadrul

instituţiilor proprii. În afară de acestea organizaţia utilizează mai mult de 2500 de persoane

angajate pe o perioadă determinată, în cadrul misiunilor practice desfăşurate în teren. Cea mai

mare parte a bugetului OSCE este destinată îndeplinirii misiunilor din teren. Pe măsură ce OSCE

şi-a dezvoltat capacitatea operaţională şi bugetul organizaţiei a fost mărit, de la 289 milioane de

şilingi austrieci în anul 1994 (aproximativ 22,23 milioane dolari americani) la 1220 miliarde

şilingi austrieci (93,84 milioane dolari americani) în anul 1998. În 1997 a fost introdusă o a doua

repartiţie a contribuţiilor statelor membre pentru a asigura finanţarea proiectelor de amploare ale

OSCE (de exemplu Misiunea în Bosnia-Herţegovina). De la 1 ianuarie 1999 bugetul OSCE este

exprimat în uro. (vezi Anexa 3)

Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului – are ca atribuţii principale:

o promovarea alegerilor democratice, în special prin monitorizarea procesului

electoral;

o - asigurarea sprijinului practic în consolidarea instituţiilor democratice şi a

drepturilor omului şi în întărirea instituţiilor societăţii civile şi a domniei legii;

o - contribuţia la avertizarea timpurie şi la prevenirea conflictelor, în special prin

monitorizarea aplicării angajamentelor asumate de state în domeniul drepturilor

omului şi a altor obligaţii referitoare la dimensiunea umană a securităţii regionale.

Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului îşi are rădăcina în Biroul pentru

Alegeri Libere înfiinţat în anul 1990 prin Carta de la Paris pentru o Nouă Europă. În 1992

Consiliul Ministerial al OSCE a hotărât transformarea acestei instituţii conform configuraţiei

sale.

Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale – OSCE a creat postul de Înalt Comisar

pentru Minorităţi Naţionale în anul 1992, prin Actul Final al Summitu-lui de la Helsinki, în

scopul de a asigura un răspuns adecvat şi rapid, tensiunilor etnice care pot să se transforme într-

un conflict într-o zonă din regiunea statelor membre. Înaltul Comisar pentru Minorităţile

Naţionale funcţionează ca un instrument al diplomaţiei preventive: el identifică şi ia măsurile

necesare detensionării unor situaţii conflictuale generate de tensiuni inter etnice care pot pune în

pericol pacea, stabilitatea unor subregiuni şi a unor state membre ale organizaţiei. Sediul

Înaltului Comisar este la Haga, Olanda.

46

Reprezentantul pentru libertatea mass-media – misiunea reprezentantului pentru

libertatea mass-media este de a acorda asistenţă guvernelor statelor membre în domeniul

asigurării unor surse de informare libere, independente şi pluraliste pentru opinia publică, ceea ce

este esenţial pentru însăţi existenţa unei societăţi libere şi deschise, într-un cuvânt pentru

modelul democratic al oricărei forme de guvernământ. Spre a-şi îndeplini sarcina, reprezentantul

pentru libertatea mass-media este autorizat să monitorizeze situaţia şi evoluţia acesteia în statele

membre şi să solicite guvernelor naţionale, să respecte întru totul principiile şi obligaţiile

specifice OSCE.

Adunarea Parlamentară a OSCE – este constituită din mai mult de 300 de parlamentari

din statele participante, având scopul de a promova implicarea mai afectivă şi mai profundă în

procesul pan-european, cu obiectivul declarat de a realiza în viitor o structură interparlamentară.

Adunarea Parlamentară are sediul la Copenhaga.

Curtea pentru Conciliere şi Arbitraj – acest organism a fost înfiinţat prin Convenţia

referitoare la Conciliere şi Arbitraj în cadrul OSCE, semnată în decembrie 1992 şi care a intrat în

aplicare în decembrie 1994, după depunerea a douăsprezece instrumente de ratificare de către

statele membre. Ea a fost constituită cu scopul de a găsi o rezolvare disputelor care îi sunt supuse

spre analiză de către statele OSCE. Procedura de bază este concilierea, dar la nevoie se utilizează

şi arbitrajul. Curtea de Conciliere şi Arbitraj prezintă câteva caracteristici unice, ce nu mai sunt

întâlnite la alte structuri ale OSCE. În primul rând, ea este mai curând o structură adiacentă a

OSCE decât o instituţie a acesteia, deoarece la ea nu participă toate statele membre ale

organizaţiei, ci numai acelea care au depus instrumentele de ratificare şi au agreat soluţia de a

deveni membre ale Curţii şi să contribuie financiar la cheltuielile aferente funcţionării acesteia.

În al doilea rând, contrar procedurilor standard ale OSCE, dar respectându-le pe acelea ale

tuturor curţilor internaţionale de justiţie, funcţionarea sa se bazează pe un tratat internaţional în

formă juridică completă. În al treilea si ultimul rând, Curtea nu este o structură permanentă, ci

mai curând o listă de nume de arbitrii şi persoane cu rol conciliator, la care se apelează atunci

când o dispută este supusă Curţii, ocazie cu care se constituie o Comisie ad-hoc de Conciliere

sau un tribunal de arbitraj ad-hoc32.

CAPITOLUL IV. Spaţiul European şi Noile Provocări

4.1. Noul mediu de securitate în Europa

3 2 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 340 - 342

47

Mediul de securitate al secolului XXI este caracterizat de transformări substanţiale, care

necesită adaptarea criteriilor clasice de analiză a securităţii internaţionale. Noile provocări la

adresa securităţii, generate de suprapunerea unor fenomene precum globalizarea si fragmentarea,

se adaugă unor forme clasice de riscuri şi vulnerabilităţi regionale. Se menţin focare de tensiune

tradiţionale, dar modul lor de dezvoltare este influenţat în mod intrinsec de apariţia unor riscuri

neconvenţionale şi transfrontaliere, precum terorismul, crima organizată şi proliferarea armelor

de distrugere în masă.

Unele grupuri de state au intrat într-o etapă post-industrială de dezvoltare, în vreme ce

altele se află într-o perioadă de tranziţie politică şi economică spre modernitate. În anumite

regiuni a crescut numărul „societăţilor fragile” şi, implicit, inabilitatea acestora de a controla

evoluţiile de pe teritoriile naţionale proprii.

Abordarea riscurilor neconvenţionale după încheierea antagonismului bipolar impune

necesitatea dezvoltării unor noi tipuri de solidaritate internaţională. Transformările profunde ale

începutului de secol se află într-o relaţie de proporţionalitate directă atât cu creşterea rolului

comunităţii internaţionale în prevenirea conflictelor, managementul şi soluţionarea crizelor, cât

şi cu extinderea geografică a procesului de democratizare.

Evoluţiile post-11 septembrie 2001 au accentuat faptul că abordarea securităţii prin

prisma strictă a factorului militar nu mai este suficientă. Condiţia sine qua non pentru un

management cooperativ al securităţii nu este reprezentată doar de reformele instituţionale, ci şi

de principiile indivizibilităţii securităţii, transparenţei şi angajamentului global şi regional al

comunităţii internaţionale.

Principalele procese generatoare de securitate în plan continental sunt lărgirea NATO şi a

Uniunii Europene. La acestea se adaugă dezvoltarea formelor de cooperare subregională, precum

şi tendinţele de dezvoltare a unor sisteme de management al crizelor, prin coordonarea

organizaţiilor cu responsabilităţi în domeniu (ONU; NATO; EU; OSCE). De asemenea, în noul

context de securitate, adaptarea şi transformarea NATO va conduce la configurarea unor noi

parteneriate şi forme de cooperare, precum şi la crearea unor instrumente specifice de

contracarare a riscurilor neconvenţionale.

Rădăcinile schimbării care au transformat harta politică a Europei pot fi găsite în câteva

evoluţii datate în anii ’60 – ’70, care aveau să aducă implicaţii pe termen lung. Au fost multe

aspecte ale acestor evoluţii dar se evidenţiază în mod deosebit trei evenimente33 şi anume:

adoptarea de către Alianţă, în decembrie 1967, a doctrinei Harnel, bazată pe politici paralele de

menţinere a unei apărări corespunzătoare, simultan cu încercarea de relaxare a tensiunilor din

3 3 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 61

48

relaţiile EST – VEST, introducerea – în anul 1969 – de către guvernul Republicii Federale

Germane a doctrinei „Ostpolitik” a cancelarului Willy Brandt, creată să aducă un suflu mai

pozitiv relaţiei cu ţările Europei de Est şi cu Uniunea Sovietică având în vedere constrângerile

lor, şi adoptarea în august 1975 a Actului Final CSCE de la Helsinki, care a stabilit noi standarde

pentru discutarea problemelor drepturilor omului şi a introdus măsuri pentru creşterea încrederii

reciproce dintre EST şi VEST.

O serie de evenimente importante similare au marcat cursul relaţiilor EST – VEST în anii

’80. Acestea au inclus desfăşurarea în Europa de către NATO a Forţelor Nucleare de rază medie,

urmând deciziei cu pistă dublă în decembrie 1979 privind modernizarea nucleară şi controlul

armelor. Tratatul de Washington care a urmat, semnat în decembrie 1987, care a dus la

eliminarea focoaselor terestre INF american şi sovietic pe o bază globală, semnele timpurii ale

schimbării în Europa de Est, asociate cu urmarea şi recunoaşterea, în ciuda regresului de mai

târziu, a mişcării sindicatului independent „Solidaritatea” din Polonia, în august 1980,

consecinţele invaziei sovietice asupra Afganistanului în decembrie 1979 şi ultima retragere a

forţelor sovietice din Afghanistan în februarie 1989, precum şi nominalizarea în martie 1985 a

lui Mihail Gorbaciov drept Secretar General al Partidului Comunist Sovietic.

În martie 1989, în cadrul CSCE, s-au deschis la Viena negocieri noi promiţătoare vizând

controlul armelor, între 23 de ţări membre NATO şi ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia,

negocieri vizând şi reducerea forţelor convenţionale în Europa. Summit-ul NATO ţinut la

Bruxelles la sfârşitul lui mai 1989 pe acest fond a avut o semnificaţie specială. Două declaraţii

majore ale politicii Alianţei au fost publicate, anume o declaraţie care să marcheze a 40-a

aniversare a Alianţei, stabilind obiective şi politici menite să ghideze aliaţii NATO în timpul

celui de al cincilea deceniu al cooperării lor, şi un Concept Comprehensiv al Controlului

Armelor şi Dezarmării.

Declaraţia de la Summit-ul din 1989 a inclus multe evenimente extrem de importante.

Recunoaşterea schimbările ce se petreceau în Uniunea Sovietică, dar şi în alte ţări est-europene,

sublinia abordarea Alianţei privind învingerea tendinţelor de divizare a Europei şi atingerea

obiectivului său pe termen lung pentru formarea unei ordini drepte de pace în Europa. Declaraţia

reitera nevoia continuă pentru credibilitate, pentru forţe de intimidare eficiente şi pentru o

apărare adecvată şi semnarea iniţiativei în trei părţi a preşedintelui american George W. Buh

pentru controlul armelor, urmărind: a). o accelerare a negocierilor de la Viena; b). reduceri

semnificative în categoriile adiţionale de forţe convenţionale şi c). reduceri majore a personalului

militar al SUA şi Uniunii Sovietice staţionat în afara teritoriului lor naţional. Declaraţia Summit-

ului a stabilit o agendă largă pentru extinderea cooperării EST – VEST în alte domenii, pentru o

49

acţiune asupra provocărilor globale semnificative, pentru măsurile create să întâmpine

obiectivele pe termen lung ale Alianţei.

Dezvoltările de la sfârşitul anilor ’80, dezvoltări de semnificaţie majoră pe întreg

continentul european şi pentru relaţiile internaţionale, au continuat ca un întreg odată cu trecerea

anului34. La sfârşitul anului 1989 şi în săptămânile de la începutul anului 1990 se făcuse un

progres semnificativ către reforma sistemelor politice şi economice din Polona şi Ungara. În

RDG, Bulgara, Cehoslovaca şi, după o luptă amară, în România se făcuse oricum paşi către

libertate şi democraţie, paşi care au depăşit aşteptările. Promisiunea ţinută mai mult de 40 de ani

de a pune capăt divizării Europei şi odată cu ea divizării Germanei, a căpătat un înţeles real odată

cu deschiderea zidului de la Berlin din noiembrie 1989. Dincolo de simbolul fundamental al

acestei căderi, ţările membre ale Alianţei au privit acest eveniment ca parte a unui proces mai

larg care să conducă spre o Europa întregită şi liberă. Procesul era, ca şi cum, departe de a fi

încheiat şi a întâmpinat numeroase obstacole şi nesiguranţe, dar totuşi a fost un proces rapid şi

dramatic. Au avut loc, sau au fost planificate, alegeri libere în multe ţări din Centrul şi Estul

Europei, diviziile precedente erau depăşite, instalaţiile de represiune de la graniţe erau

dezmembrate şi în mai puţin de un an, pe 3 octombrie 1990, a avut loc, cu sprijinul comunităţii

internaţionale şi cu acordul guvernului sovietic, unirea celor două Germanii, pe baza unui tratat

internaţional şi a alegerii democratice a întregului popor german.

Atât faptul în sine, cât şi planul de reformă au creat schimbări pozitive în relaţiile dintre

ţările din Europa Centrală şi de Est şi comunitatea internaţională, deschizând astfel un nou dialog

îmbunătăţit între Est şi Vest, care a oferit o speranţă reală în locul fricii şi confruntării şi

propunerii practice de cooperare în locul polemicilor şi stagnării.

Asemenea schimbări nu au fost realizate fără dificultate şi pe măsură ce evenimentele din

interiorul fostei Uniuni Sovietice şi din alte state din Europa Centrală şi de Est au fost

confirmate, puteau lua naştere noi temeri legate de stabilitate şi securitate. Cursul abrupt al

reformelor din Uniunea Sovietică a condus la noi provocări şi la probleme interne acute. Mai

mult decât atât, perspectiva economică nefastă şi dificultăţile majore trăite în multe din ţările din

Europa Centrala şi de Est în tranziţia de la un guvern autoritar şi o economie planificată central,

la democraţia pluralistă şi la piaţa liberă, se combină făcând prognoza politică nesigură şi subiect

de permanentă revizuire.

În tot timpu acestei perioade, NATO a continuat să joace un rol cheie, oferind un cadru

pentru consultare şi coordonare a politicilor ţărilor sale membre pentru a elimina riscul crizelor

care ar putea dăuna intereselor de securitate comună. Alianţa şi-a dus la bun sfârşit eforturile sale

de a îndepărta dezechilibrele militare, de a crea o deschidere mai mare în probleme militare, de a

3 4 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 64 – 65

50

clădi încrederea prin acorduri radicale, dar echilibrare şi verificare în ceea ce priveşte controlul

armelor, verificarea aranjamentelor, şi prin contacte crescute la toate nivelurile.

La Summit-ul de la Londra din iulie 1990, prin declaraţia pe cel mai lung termen emisă

de când NATO a fost fondată, şefii de stat şi guvern au anunţat paşi majori în transformarea

Alianţei în mod compatibil cu noul mediu de securitate şi cu eliminarea confruntării dintre Est şi

Vest. Ei au înaintat oferte guvernelor Uniunii Sovietice şi ţărilor din Europa Centrală şi de Est

pentru a-şi stabili legături diplomatice cu NATO şi pentru a se îndrepta spre o nouă relaţie bazată

pe cooperare. Declaraţia se profilase cu o lună mai devreme când miniştrii de externe ai NATO

se întâlnise în Scoţia şi făcuseră un pas extraordinar prin emiterea „Mesajului din Turnberry”,

înaintând o ofertă de prietenie şi cooperare cu Uniunea Sovietică şi cu toate celelalte ţări

europene. Anunţul făcut de preşedintele Gorbaciov în iulie 1990, prin care anunţa acceptarea

participării Germaniei unificate la Alianţa atlantică, a fost în legătură evidentă cu natura pozitivă

a acestui „Mesaj” şi cu propunerile şi angajamentele substanţiale făcute de guvernele Alianţei la

Londra.

Declaraţia de la Londra includea propuneri de dezvoltarea cooperării în multe domenii.

Conducătorii şi reprezentanţii ţărilor din Centrul şi Estul Europei au fost invitaţi în cartierele

generale ale NATO de la Bruxelles. Au avut astfel loc mai multe asemenea vizite şi s-au stabilit

aranjamente pentru contacte permanente la nivel diplomatic. Secretarul General NATO a vizitat

Moscova imediat după Summit-ul de la Londra pentru a comunica liderilor sovietici propunerile

conţinute în Declaraţie şi hotărârea Alianţei de a se folosi în mod constructiv de noile

oportunităţi politice deschise.

O declaraţie comună şi un angajament la non-agresiune a fost semnat la Pari în noiembrie

1990, în acelaşi timp cu semnarea Tratatului despre Forţele Convenţionale în Europa şi cu

publicarea, de către Statele membre CSCE, a „Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă”.

Declaraţia Comună a pus capăt reacţiilor adverse şi a reafirmat intenţia semnatarilor de a se

abţine de la ameninţări şi de la folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei

politice a oricărui stat în conformitate cu obiectivele şi principiile Cartei ONU şi a Actului Final

de la Helsinki. Toate celelalte state participante în CSCE au fost invitate să se alăture acestui

angajament.

Într-un interval scurt de timp, au fost stabilite noi contacte militare, incluzând discuţii

intensificate asupra forţelor şi doctrinelor militare. S-a înregistrat un progres în ceea ce priveşte

acordul „Cer deschis”35, care permite survolarea teritoriului naţional pe o bază reciprocă, cu

scopul de a creşte încrederea şi transparenţa vis-a-vis de activităţile militare. Au fost iniţiate

discuţii care se clădeau pe Tratatul CFE de reducere a forţelor convenţionale de la Atlantic până

3 5 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 66 – 67

51

la Munţii Ural, inclusiv măsuri adiţionale de limitare a efectivelor militare în Europa. S-a ajuns

la un acord privind intensificarea procesului CSCE dar şi în ceea ce priveşte fixarea de noi

standarde pentru stabilirea şi păstrarea societăţilor libere.

Au fost luate măsuri pentru a înlesni procesul CSCE, care înregistrase deja un progres

anterior în sporirea încrederii reciproce ce urma a fi instituţionalizată pentru a oferi un forum

pentru un dialog politic mai larg într-o Europă mai unită. În domeniul intern, NATO a început un

proces pe termen lung de revizuirea strategiei sale pentru a o adapta noilor circumstanţe.

În ciuda cursului pozitiv al multora dintre aceste dezvoltări, se pot ridica foarte rapid şi în

circumstanţe neprevăzute alte ameninţări la adresa stabilităţii, aşa precum invazia Kuveitului de

către Irak, de pe 2 august 1990 şi urmarea ulterioară a evenimentelor din zona Golfului au

demonstrat-o. Forţa de coaliţie formată sub comanda Statelor Unite pentru a înfrânge invazia, nu

a implicat în mod direct NATO, dar solidaritatea care a fost dobândită în interiorul NATO

privind conflictul, a jucat un rol semnificativ. Ţările membre NATO au folosit intens forumul

Alianţei pentru consultări politice încă de la izbucnirea crizei şi a avut un rol proeminent în

sprijinirea eforturilor Statelor Unite pentru ajungerea la o soluţie diplomatică. Când această

variantă a eşuat, contribuţia directă a statelor membre NATO la Forţa de Coaliţie şi experienţa

lor în împărţirea activităţilor şi muncii împreună în interiorul NATO au jucat un rol important.

Mai mult decât atât, în conformitate cu acţiunile ce-i reveneau Alianţei însăşi, elemente ale

Forţei Mobile ale ACE (Comandamentul Aliat din Europa) al NATO au fost trimise în Turcia

pentru a demonstra angajamentul de apărare colectivă a Alianţei, în baza articolului 5 al

Tratatului Atlanticului de Nord, în eventualitatea unei ameninţări externe la adresa securităţii

Turciei, rezultând în urma situaţiei din Golf36.

În mod semnificativ, unitatea în scop şi opoziţia hotărâtă manifestate de comunitatea

internaţională faţă de acţiunile întreprinse de Irak, au oferit o dovadă pozitivă a transformării

care avusese loc în relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Occident. Beneficiile rezultate din

stabilirea unor contacte mai bune şi a cooperării crescute între ele erau astfel, în mod clar,

evidente. Această recunoaştere timpurie a intereselor reciproce cu privire la securitatea şi

stabilitatea întregii zone euroatlantice a contribuit la evoluţia ulterioară pozitivă a relaţiilor

NATO – Rusia, culminând în 1997 cu semnarea documentului Actului Fondator NATO – Rusia.

Pericolele inerente rezultate din criza din Golf au reîntărit hotărârea alianţei de a

îmbunătăţii şi dezvolta nivelul cooperării sale cu ţările din Europa Centrală şi de Est, ca şi cu alte

ţări, în conformitate cu obiectivele stabilite de şefii de stat şi de guvern ai Alianţei în Declaraţia

de la Londra.

3 6 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 64

52

Această hotărâre a fost reîntărită ulterior de evenimentele din 1991, inclusiv datorită

paşilor făcuţi de guvernul sovietic vis-a-vis de statele baltice, vizând dreptul lor propriu de a-şi

stabili independenţă, deteriorarea situaţiei şi izbucnirea ostilităţilor în Iugoslavia, ce au condus la

dezarmarea Federaţiei Iugoslave, însăşi încercarea de lovitură de stat din Uniune Sovietică, din

august 199137.

În timp ce statele rămân principalii actori în relaţiile internaţionale, ele suferă de

asemenea de pierderi de suveranitate, funcţii şi putere, este de părere S.P Huntington38.

Instituţiile internaţionale îşi revendică acum dreptul de a judeca şi de a constrânge în ceea ce

acestea fac pe teritoriul lor. În Europa, instituţiile internaţionale şi-au asumat importante funcţii

exercitate anterior de către state, iar puternicele birocraţii internaţionale au fost create pentru a

exercita control direct asupra cetăţenilor. Şi totuşi, în mod global a existat o tendinţă a

guvernelor de stat de a pierde puterea prin evoluţie în favoarea entităţilor regionale, provinciale

si locale39. În multe state, inclusiv în cele din lumea dezvoltată, există mişcări regionale care

promovează autonomia efectivă sau secesiunea. Guvernele statelor au pierdut, într-o măsură

considerabilă, abilitatea de a controla circulaţia banilor înăuntrul şi în afara ţărilor lor şi au

dificultăţi crescânde în a controla circulaţia ideilor, tehnologiilor, bunurilor şi oamenilor.

Frontierele statelor au devenit pe scurt, din ce în ce mai permeabile. Toate aceste evenimente i-

au făcut pe mulţi să vadă sfârşitul gradual al greului stat „minge de biliard” care, în mod

semnificativ, a fost regula începând cu Tratatul de la Westfalia din 1648, iar apariţia unei ordini

internaţionale variate, complexe, multistratificate, seamănă mult mai bine cu cea din timpurile

medievale.

Conform celor patru paradigme propuse de S.P Huntington40, avem de-a face cu un haos

veritabil. Ultima din cele patru, această paradigmă a haosului se apropie tot mai mult de realitate.

Totuşi, a privi lumea prin prisma celor opt civilizaţii sau prin tradiţionalele clasificări NORD –

SUD, EST – VEST presupune o optică uşor superficială. Nu trebuiesc excluse considerentele

culturale, etnice şi sociale, dar în primul rând economice. Dacă predicţiile lui Huntington au fost

perfect integrate în realităţile sfârşitului de secol XX, acum avem nevoie de o nouă perspectivă

pentru începutul secolului XXI, atât din punct de vedere civilizaţional, cât şi din punct de vedere

al securităţii internaţionale.

3 7 Manualul NATO, ediţia 2001, pag. 35 - 363 8 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet, Bucureşti 1998, pag. 473 9 Ibidem, pag. 474 0 Ibidem, pag. 38 – 49

53

Şi totuşi, nu putem exclude paradigma civilizaţională „pentru lumea pe cale de

dispariţie”41 ilustrată în evenimentele din 1993 şi până acum, evenimente ce au condus la un lung

şi apăsător război tăcut între cei mai importanţi actori ai scenei mondiale42.

În ceea ce priveşte ameninţările care au condus la conflictele rezultate între aceste state

sau între grupări generatoare de riscuri, puteam identifica o serie de cauze. Sursele conflictului

între state şi grupări aparţinând diferitelor civilizaţii sunt, în mare măsură, cele care întotdeauna

au generat conflicte între grupări: controlul popoarelor, teritoriilor, bogăţiei şi al resurselor,

aceasta reprezentând capacitatea de a impune valorile, cultura şi instituţiile proprii unei alte

grupări. Totuşi, conflictul între grupările marxism-leninism şi democraţia liberală în ceea ce

priveşte ideologia laică pot fi cel puţin dezbătute, dar nu şi rezolvate. Diferenţele de interese

materiale pot fi negociate şi adesea risipite prin compromis într-un care nu o pot face problemele

culturale.

Pe fondul prăbuşirii sistemului comunist, o anumită euforie a generat concepţia despre o

casă comună europeană a cărei securitate colectivă urma să fie asigurată de către OSCE. În

câţiva ani acest sentiment s-a transformat în scepticism (unii folosind termenii de pragmatism şi

realism)43, astfel că securitatea colectivă europeană s-a transformat în asigurarea unei cooperări

între instituţiile de securitate externe (ONU, UE, UEO, OSCE şi NATO). După cum scria

Keohane, s-a văzut că noua ordine europeană nu era nici ordine, şi cu atât mai puţin europeană.

De asemenea, s-a constatat că securitatea nu mai înseamnă doar îndepărtarea pericolului

de război (angajând deci dimensiunea politico-militară), ci eliminarea unor surse de ameninţare

„neclasice” 44 : dereglarea mecanismului economico-financiar, poluarea, criza resurselor de

materii prime şi energie, conflictele etnice, terorismul. Putem vorbi în aceste condiţii de două

tipuri de riscuri45: asimetrice şi transnaţionale.

Riscurile asimetrice cuprind acele strategii sau acţiuni deliberat îndreptate

împotriva unui stat, care folosesc procedee diferite în lupta clasică, vizând atacarea punctelor

vulnerabile ale societăţii civile, dar care pot afecta direct sau indirect şi forţele armate. Ele se

referă la:

expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste

proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor

nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor şi a altor

mijloace letale neconvenţionale;

4 1 Ibidem, pag. 524 2 Ibidem, pag. 544 3 Liviu-Petru Zăpîrţan, Relaţii Internaţionale, Editura Studia, Cluj-Napoca 2001, p. 454 4 Ibidem, p.454 5 www.mapn.ro- strategia militară

54

războiul informaţional

izolarea statutului în cauză în societatea globală, bazată pe informaţie, din

cauza lipsei infrastructurii specifice.

Astfel de riscuri includ întreruperea fluxului esenţial de informaţii, propagarea unei

imagini deformate privind o societate democratică, modul de respectare a tratatelor sau

acordurilor internaţionale, limitarea accesului la resursele strategice, degradarea mediului şi

existenţa în proximitate a frontierelor naţionale a unor obiective cu un grad ridicat de risc.

Riscurile transnaţionale, după cum o arată şi denumirea, depăşesc graniţele dintre

state.

Unele din acestea pot fi generate de grupuri care promovează separatismul sau

extremismul; altele îşi au originea în disputele inter-etnice, în rivalităţile religioase şi

încălcarea drepturilor omului. Crima organizată, traficul ilegal de droguri, arme şi de

materiale strategice reprezintă riscuri noi. Evenimentele recente evidenţiază consecinţele

nefaste ale fluxurilor masive de refugiaţi.

În perioada 1990-2000, au avut loc, pe plan mondial, un număr de 56 de conflicte

armate majore, localizate în 44 de zone diferite. Cele mai multe dintre aceste conflicte s-au

produs în perioada 1990-1994 când numărul anual al conflictelor armate majore s-a situat

între 30 şi 33, iar cel mai mic număr de conflicte s-a înregistrat în anii 1996-1997, cu 23,

respectiv 19 conflicte.

Din totalul menţionat mai sus pentru perioada 1990-2000, doar trei conflicte au avut

un caracter interstatal: conflictul dintre Irak şi Kuwait (1990); conflictul dintre India şi

Pakistan (2000); şi conflictul dintre Eritrea şi Etiopia (2000).

În celelalte 53 de cazuri a fost vorba de conflicte interne, determinate de lovituri de

stat sau de expediţii militare vizând cucerirea unui anumit teritoriu. Într-un număr de 14

cazuri s-a consemnat şi intervenţia unor forţe străine în sprijinul uneia dintre părţi.

Anul 2001 a fost marcat de atacul terorist asupra New York-ului, urmat de atacarea

grupărilor religioase talibane din Afganistan de către o coaliţie internaţională condusă de

SUA. Operaţiunile militare internaţionale au continuat în Afganistan în anii 2002-2003, fără

a se putea cunoaşte data încheierii acestora. Anul 2002 a cunoscut la nivel mondial 37 de

războaie, toate fiind în principiu războaie civile, dar implicând adesea şi forţe aparţinând

altor state.46

4 6 Liviu Mureşan , Adrian Pop, Florin Bonciu, „Poltica europeană de securitate şi apărare” – element de influenţare a acţiunilor României în domeniul politicii de securitate şi apărare”, Institutul European din România, Bucureşti 2004

55

Astfel, creşterea interdependenţei dintre state a globalizat şi ameninţările la adresa

securităţii (vezi Anexa 5), încât securitatea naţională se leagă pe orizontală de securitatea

celorlalţi (de la vecinătatea imediată la scară planetară), iar pe verticală angajează „în jos”

acţiunea grupurilor sociale şi chiar a indivizilor, şi „în sus” relaţia dintre state în forme

instituţionale de securitate colectivă. Un nou regim de cooperare internaţională trebuie să se

pună în lucru.

4.2. Relaţiile OSCE-NATO

Recenta dezvoltare a strânsei cooperări dintre OSCE şi NATO poate fi considerat unul

dintre cele mai semnificative tipare ulterioare Războiului Rece din cooperarea

interorganizaţională.

Începând cu anul 1966, OSCE şi NATO s-au angajat în extinderea procesului de

cooperare politică şi interacţională. Au avut loc întâlniri frecvente între conducerile celor două

organizaţii. Spre exemplu, oficialii OSCE participă cu regularitate la întâlnirile NATO, cum ar fi

cele ale Comitetului Politico-Militar, în vreme ce Secretarul General al NATO (sau unul dintre

reprezentanţii lui) participă la întâlnirile OSCE.

În ultimul deceniu, NATO traversează o perioadă de tranziţie caracterizată de modificări

de substanţă la nivelul conducerii strategice, precum şi adaptare a misiunilor şi capacităţilor

sale. Această situaţie solicită noilor state membre să îşi adapteze şi intensifice reformele interne,

pentru a se putea integra într-o organizaţie aflată ea însăşi în proces de transformare. Noile

riscuri necesită alianţe strategice şi soluţii multinaţionale pe termen lung. Adaptarea NATO

poate fi poziţionată într-un context instituţional mai larg în care instituţiile cu responsabilităţi în

domeniul securităţii ( ONU, NATO, OSCE şi UE ) îşi consolidează capacităţile proprii de

prevenire şi gestionare a crizelor.

Cele două organizaţii monitorizează implementarea sancţiunilor şi verificarea controlului

armelor din Balcani. Forţa de Implementare NATO (IFOR) şi Forţa de Stabilizare (SFOR) au

asigurat un suport vital pentru operaţiunile de teren din Bosnia şi Herţegovina: securitatea

personalului OSCE şi asistenţă materială şi de resurse umane pentru a susţine alegerile.

Cooperarea este foarte strânsă în Kosovo. În timpul misiunii de verificare OSCE în Kosovo

(octombrie 1998- martie 1999), personalului s-a axat pe sinergia cu NATO care opera controale

aeriene. Forţele NATO din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei au fost implementate în

paralel cu desfăşurarea controlorilor OSCE în Kosovo. Acum, misiunea OSCE din Kosovo

56

deţine strânse legături cu ţările Kosovo ( KFOR ), care are ca atribuţie asigurarea unui mediu

sigur în vederea desfăşurării activităţilor comunităţii internaţionale în Kosovo.

De asemenea, există şi un schimb de informaţii regulat asupra implementării măsurilor de

sporire a încrederii şi securităţii (CSBM) între Secretariatul OSCE şi Secţia de Verificare a

Secretariatului NATO. Fiind singurul forum în care se regăsesc toate ţările Europei, alături de

Canada şi SUA, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa ( OSCE ) reprezintă un

element cheie al arhitecturii europene de securitate.

OSCE s-a dovedit a fi un cadru lărgit pentru cooperare în domenii precum drepturile

omului, libertăţile fundamentale, democratice, preeminenţa dreptului, securitate şi cooperare

economică. Alianţa a sprijinit activ procesul CSCE/ OSCE încă de la crearea sa, şi a fost unul

dintre susţinătorii instituţionalizării procesului CSCE din 1990. La reuniunea la vârf din

noiembrie 1991 de la Roma, Alianţa şi-a reafirmat sprijinul pentru procesul CSCE şi a redefinit

rolul ce revenea celor două structuri, CSCE şi Alianţa, în dezvoltarea dialogului şi cooperării în

Europa, ca fiind complementar. Recunoscând că securitatea Alianţelor nu poate fi separată de

cea a celorlalte state din Europa, Alianţa consideră dialogul şi cooperarea între diferite instituţii

din domeniul securităţii ca un factor important în eliminarea crizelor şi prevenirea conflictelor.

Importanţa pe care NATO o acordă CSCE a fost mai puternic subliniată la Oalo în iunie

1992. Miniştrii Afacerilor Externe ai Alianţei şi au declarat disponibilitatea de a sprijini

activităţile de menţinere a păcii întreprinse sub responsabilitatea OSCE, inclusiv prin punerea la

dispoziţie a resurselor şi expertizei Alianţei. Această decizie importantă a deschis calea pentru

cea mai amplă interacţiune între NATO şi OSCE mai ales în contextul noilor sarcini ale Alianţei,

precum şi a operaţiunilor de menţinere a păcii.

Din decembrie 1991, dialogul şi cooperarea NATO cu ţările partenere din Centrul şi Estul

Europei, şi din fosta Uniune Sovietică s-au desfăşurat în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-

atlantică (NACC). NACC a dat rezultate vizibile într-un număr important de domenii, precum

promovarea relaţiilor de bună vecinătate, dezarmare şi cooperare pentru menţinerea păcii.

Procesul şi-a adus o contribuţie substanţială la întărirea cooperării dintre Aliaţii NATO şi ţările

Partenere, sprijinind astfel rolul OSCE în aceste domenii.

Un parteneriat mai puternic şi mai operaţional a început între NATO şi partenerii săi în

1997, când locul NACC a fost luat de Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC). EAPC

a devenit cadru complet pentru cooperare între NATO şi ţările partenere, incluzând Parteneriatul

pentru Pace (PpP), pe care a condus-o spre un nivel calitativ nou. O nouă structură denumită

Comitetul de cooperare politico-militară/ Grupul ad-hoc pentru cooperare în menţinerea păcii,

funcţionând în cadrul EAPC, s-a dovedit a fi o legătură importantă cu OSCE. Un reprezentant al

Preşedinţiei OSCE participă regulst la reuniunile acestui Comitet făcând o prezentare în linii

57

mari a preocupărilor curente ale OSCE care prezintă relevanţa pentru grup. Aceste întâlniri

formale prezintă o importanţă deosebită în domeniul menţinerii păcii. Ele sunt dovada evidentă a

complementarităţii şi transparenţei ce caracterizează dezvoltarea cooperării în domeniul

menţinerii păcii, care se regăseşte în cadrul preocupărilor EAPC şi PpP.

De la Summit-ul de la Budapesta din decembrie 1994, OSCE a fost implicată într-o

dezbatere amplă şi completă asupra tuturor aspectelor securităţii cu scopul de a elabora un

concept de securitate pentru secolul XXI.

În decembrie 1996, în Declaraţia făcută după Summit-ul de la Lisabona asupra unui

model complet şi comun de securitate pentru Europa sec.XXI şefii de stat şi de guvern ai OSCE

au reafirmat că securitatea europeană solicită cooperarea şi o coordonare mai strânsă între state

participante şi între organizaţiile europene şi transatlantice. Ei şi-au exprimat, de asemenea,

intenţia de a întări cooperarea cu alte organizaţii de securitate. În acest sens, Alianţa a contribuit

la dezbaterile din cadrul OSCE asupra modelului de securitate. În declaraţia de la Madrid din

1997 asupra securităţii şi cooperării euro-atlantice, şefii de stat şi guvern ai NATO au calificat

OSCE drept cea mai completă organizaţie europeană de securitate. Ei au subliniat rolul esenţial

pe care OSCE îl are în crearea unui mediu de securitate, pace şi stabilitate în Europa şi au

evidenţiat importanţa principiilor şi angajamentelor adoptate de către OSCE ca fondator al

dezvoltării structurilor de securitate cooperativă şi cuprinzătoare din Europa.

La Madrid, NATO şi-a exprimat de asemenea sprijinul susţinut faţă de activitatea OSCE

în elaborarea unui model comun de ecuritate pentru Europa secolului XXI şi pentru ideea

dezvoltării unei Carte europene de securitate în conformitate cu deciziile luate cu ocazia

Summit-ului OSCE de la Lisabona din 1996.

Conceptul comun pentru dezvoltarea cooperării între insituţiile de sprijin reciproc, aşa

cum a fost acceptat la reuniunea ministerială de la Copenhaga din decembrie 1997 a trasat o listă

de principii şi angajamente pentru dezvoltarea cooperării între organizaţiile şi insituţiile de

susţinere reciprocă în cadrul Platformei pentru securitate cooperativă. În cadrul organizaţiilor şi

instituţiilor din care fac parte, statele participante s-au angajat să acţioneze pentru aigurarea

adeziuni organizaţiilor şi instituţiilor respective la Platformă. Ca o primă categorie de măsuri

luate în vederea dezvoltării cooperării dintre OSCE şi organizaţiile şi insituţiile respective,

conceptul comun sugerează păstrarea unor contacte periodice, inclusiv întâlniri, în vderea creării

unui cadru de dialog permanent, a unei transparenţe mai mari şi a unei cooperări mai pracice.

Aceasta implică apariţia unor funcţionari de legătură sau a unor puncte de contact,

reuniunile adecvate şi alte contacte destinate unei mai bune familiarizări instrumentale de

prevenire a conflictelor specifice fiecărei organizaţii. NATO şi OSCE şi-au dezvoltat relaţiile de

cooperare pe baza Conceptului comun.

58

În cadrul Forumului OSCE pentru Securitate şi Cooperare (FSC), ţările membre NATO,

împreună cu alte state participante, au prezentat mai multe propuneri fundamentale privind

probleme cum ar fi schimbul de informaţii asupra planificării apărării, neproliferarea şi transferul

de arme, cooperarea şi relaţiile militare, schimbul global de informaţii şi măsurile de stabilizare

ce trebuie luate în situaţii de criză locală. Între 1993 şi 1995, toate aceste propuneri au contribuit

la dezvoltarea unui număr important de documente ale OSCE. Alianţa a mai făcut propuneri

pentru revizuirea măsurilor pentru creerea încrederii şi securităţii (CSBM) conţinute în

Documentul Viena al OSCE şi aceasta a contribuit la completarea unei versiuni revăzute şi

îmbunătăţite a acestui document, adoptat în Decembrie 1994 (Documentul Viena 1994).

Domenii de cooperare politică

În Bosnia-Herţegovina Forţa de Implementare a NATO (IFOR) şi succesoarea acesteia,

SFOR (vezi Anexa 4), au cooperat strâns cu OSCE pentru implementarea Acordului de pace de

la Dazton. IFOR a sprijinit OSCE în pregătirile alegerilor din septembrie 1996 şi şi-a oferit

suportul logistic şi de securitate pe timpul alegerilor, care s-au desfăşurat fără ca vreun incident

major să aibă loc. SFOR a sprijinit, de asemenea, OSCE în planificarea şi coordonarea alegerilor

municipale din 1997.

Atât IFOR, cât şi SFOR au sprijinit OSCE într-un mod mult ai practic în contextul

implementării Articolului II (CSBM) şi Articolului IV (aranjamente sub-regionale de control al

armamentelor) din Acordul de la Dayton. Cele două structuri, IFOR şi SFOR au asistat OSCE

prin informarea despre depozitele de arme. SFOR a oferit, de asemenea, sprijin logistic pentru

implementarea controlului armamentelor, având exemplu transporutul armelor grele din depozite

în locurile de reducere47

Cu toate că rolul OSCE al Alianţei Nord-Atlantice şi a altor organizaţii interguvernamentale ce

contribuie la un cadru mai lărgit de securitate euro-atlantică este destul de clar, cooperare

practică şi sprijinul reciproc între acestea devine tot mai necesar.

4.3. Viitorul : competiţie sau colaborare?

Cel puţin în teorie, OSCE şi NATO nu trebuie să se afle în competiţie. NATO ar trebui să

rămână la baza pe care aliaţii îşi construiesc apărarea colectivă, iar dezvoltarea capabilităţilor

OSCE ar trebui să permită ţărilor europene să contribiie mai mult la propria lor securitate şi să 4 7 Manualul NATO, Ediţia 2001, p. 341

59

îndeplinească misiuni acolo unde Statele Unite nu doresc să devină sau să rămână implicate.

Evident, diviziunea exactă a sarcinilor între cele două organizaţii, ar trebui de asemenea să

reflecte natura fiecărei crize şi felul intervenţiei necesare. Operaţiile care necesită o prezenţă

militară considerabilă, de exmplu pentru separarea unor armate aflate în conflict,, ar trebui să

rămână, pentru moment în sarcina NATO.În contrast, OSCE ar trebui să îşi canalizeze mai

curând eforturile spre misiuni de menţinere a păcii, acţiuni umanitare şi de îndepărtare a

urmărilor dezastrelor decât spre dislocarea de forţe de mari dimensiuni, la distanţe mari, capaile

să desfăşoare operaţii combatante. Totodată, dislocarea unei forţe internaţionale de poliţie în

situaţii de criză sau pentru a preveni colapsul autorităţilor locale s-ar putea deseori dovedi vitală

în vederea evitării necesităţii ulterioare de a recurge la acţiuni militare.

Încă de la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut, diplomaţia europeană în

domeniul gestionării crizelor a căzut rareori în sarcina unei singure instituţii. Două sau mai multe

instituţii au fost destinate să coopereze, generând astfel o combinaţie sporită de presiuni şi

stimulente pentru rezolvarea crizelor. Acesta a fost, de exmplu, cazul în fosta Republică

Iugislavă a Macedoniei, unde Uniunea Europeană, NATO şi OSCE au acţionat împreună încă de

la începutul conflictului, ceea ce a avut un efect deosebit asupra încetării acestuia. Mai mult

chiar, războiul împotriva terorii condus de Statele Unite a adăugat un număr sporit de actori, în

special agenţii de informaţii, şi a scos în evidenţă importanţa coordonării între aceştia48

Secolul XXI consacră formula structurilor şi organizaţiilor de securitate interconectate. În

cadrul abordării securităţii prin cooperare, transformarea în curs de desfăşurare a NATO va avea

de asemenea un impact asupra asupra relaţiilor OSCE-NATO. Întrucât NATO îşi reformează

structurile şi politicile pentru a combate noile noile ameninţări cum ar fi terorismul internaţional,

interesul Alianţei se va reorienta gradual, acordând mai puţină atenţie gestionării crizelor. Drept

urmare, OSCE s-ar putea să fie nevoită să-şi extindă ambiţiile şi să-şi dezvolte capabilităţi

suplimentare. În plus, deoarece capacitatea Uniunii Europene de gestionare a crizelor este în

creştere, UE şi NATO vor trebui să realizeze o diviziune a sarcinilor mai sistematică, care va

face necesară coordonarea mai strânsă a politicilor şi priorităţilor de securitate ale celor două

organizaţii. Într-adevăr, declaraţia comună a UE şi NATO privind ESDP (Dezvoltarea Politicii

Europene de Securitate şi Apărare) documentul revoluţionar al UE şi NATO din decembrie

2002, este clar în ceea ce priveşte nevoia de a menţine o interacţiune reală între cele două

organizaţii într-o gamă largă de aspecte. Însă datorită mediului de securitate tot mai incert, putem

formula ipoteza unei colaborări mai strânse între NATO şi OSCE, ca instituţii de prevenire şi

soluţionare a conflictelor în ceea ce priveşte spaţiul european.

4 Lionel Ponsard, Începutul unei noi ere de securitate?, articol www.nato.in

60

CONCLUZII

Provocările induse de mecanismul globalizării, suprapunerea acestuia cu tendinţele de

regionalizare, dar şi de fragmentare, au condus la noi tensiuni şi factori de risc. Aşa cum am

atătat în Capitolul IV, există la nivel global, şi implicit european, o gamă largă de ameninţări şi

de forme de manifestare a acestora la adresa securităţii statelor: tensiuni etnice, trafic de

droguri şi fiinţe umane, substanţe radioactive, criminalitate organizată, instabilitate politică a

unor zone sau reîmpărţirea în sfere de influenţă. Discrepanţele tot mai accentuate la nivelul

dezvoltării economice, dezvoltate tot mai intens în condiţiile progresului tehnologic fără

precedent, stârnesc grave crize sociale, frustrări şi nemulţumiri În aceste condiţii, odată cu

multiplicarea perpetuă a actorilor non-statali pe scena internaţională creşte şi complexitatea

procesului de luare a deciziilor în politica externă şi de securitate a statelor. Prin urmare, aşa cum

această lucrare îşi propune să arate, acestor sfidări trebuie să li se răspundă prin noi forme de

solidaritate capabile să gestioneze orice factor de risc ce ar putea periclita siguranţa statelor.

Astfel, devine tot mai evident că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi

înfăptuite numai prin cooperare internaţională, şi nu prin competiţie. Aceste colaborări trebuie să

se manifeste nu numai în situaţii limită, cum ar fi cele create în urma atacului armat asupra SUA

din 11 septembrie 2001, ci în tot contextul problematic al lumii de azi: economic, social,

financiar. Doar o nouă reconsolidare a statelor lumii, înfăptuită la nivelul organizaţiilor

internaţionale, poate contracara terorismul şi celelalte provocări sau riscuri nonmilitare.

În ceea ce priveşte obiectivele şi interesele de securitate europene, după o analiză

anterioară, sunt de părere că acestea nu sunt generatoare de stări conflictuale, tocmai datorită

faptului că mediul de securitate este pozitiv influenţat de procesele de integrare europeană şi

61

euroatlantică, de extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează aceleaşi valori

democratice şi ale economiei de piaţă, de întărire a cooperării inter-regionale. Având în vedere

evenimentele din secolul XX, se poate spune că riscurile apariţiei unei confruntări tradiţionale pe

continentul european s-au diminuat semnificativ. Apariţia unor organisme precum NATO şi

OSCE au contribuit enorm la menţinerea unui mediu de securitate activ şi stabil. Dar totuşi

persistă stările de instabilitate şi criză la nivel subregional, dar şi tendinţe de fragmentare,

marginalizare sau izolare a unor state. Ţările din Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est se

confruntă cu dificultăţi economice, sociale şi politice, asociate procesului de tranziţie spre

societatea democratică. Însă progresele arătate în ultimul capitol, demonstrează că Europa

înregistrează progrese în ceea ce priveşte evoluţia securităţii comune, tocmai prin dorinţa

afirmată a statelor ei de a fi parte integrată a unor organisme internaţionale de prevenire şi

soluţionare a conflictelor. Rezolvarea soluţiilor dificile de pe continent, demonstrează că Europa

se pregăteşte să îşi asume un rol substanţial în arhitectura propriei securităţi, inclusiv în cea de

apărare, şi să ofere modele de aşezare, pe baze echitabile, raţionale, a relaţiilor dintre state şi

naţiuni, prin armonizarea intereselor lor.

În opinia mea, aceste forme de solidaritate şi cooperare internaţională sunt singurele arme

pe care statele europene le pot folosi împotriva oricărui factor de risc la adresa securităţii lor.

Evenimentele de la 11 septembrie încoace ne-au învăţat că tradiţionala împărţire în sfere de

influenţă a fost înlocuită cu o definiţie mult mai eluzivă a inamicului, fără o identitate, o graniţă

sau o morală precisă. Atacurile teroriste, chiar şi cele de pe teritoriul european (Madrid, 11

martie 2004), ne aduc aminte că pericolul este real şi că trebuie adoptată o poziţie fermă pentru a

stopa orice acţiune de subminare a mediului de securitate european. Aceste evenimente ar putea

fi, de asemenea, considerate ca un impuls la adresa transformării securităţii globale chiar, cu

impact pe termen lung asupra relaţiilor complexe dintre naţiunile-state tradiţionale şi actorii non-

statali, generând o redistribuire a regulilor şi rolurilor pe scena internaţională.

Ţări precum Polonia, România, ţări baltice, Ungaria, Bulgaria se află la graniţele

civilizaţiei şi trebuie să îşi asume un rol civilizator. Însele aceste ţări sunt de fapt noi teritorii

câştigate democraţiei şi civilizaţiei. Ele sunt un fel de zonă intermediară, nu încă sufiecient

integrată euro-atlantic, dar capabilă să înţeleagă procesele prin care recent a trecut. Orcum ţărilor

estice li se cere să fie un fel de leaderi ale ţinuturilor de graniţă şi să îşi asume un rol de zonă

tampon sau filtru protector.

Pentru a încerca infuzia unei doze de claritate sporite, nu este nimic condamnabil în

împărtăşirea experienţei şi a lecţiilor învăţate de pe urma tranziţiei şi reformelor politice şi

economice. Dimpotrivă, ţările din Europa Centrală şi de Sud –Est au datoria morală să ajute şi să

asiste la rândul lor ţările mai de la Eat, şa cum la rîndul lor au beneficiat de ajutorul ţărilor mai

62

de la Vest. Este în fond şi interesul celorlalte ţări candidate la UE să proiecteze stabilitate poltică,

să promoveze democraţia şi să susţină procesele de dezvoltare economică din ţările din

vecinătatea imediată sau mai îndepărtată, a căror subdezvoltare sau instabilitate ar putea avea un

impact negativ asupra propriilor evoluţii interne. Proiectarea stabilităţii şi încurajarea

democraţiei şi economiei de piaţă în ţările din Caucaz şi din nordul Mării Negre este o misiune

responsabilă şi întrutotul lăudabilă. Totuşi, transformarea Estului în partea mai întunecată a

Europei şi transformarea ţărilor de la frontierele zonei „negre” în cordoane de securitate induce

prea pregnant ideaa cetăţii asediate de barbarii din est.

Ca o concluzie, se poate spune că actuala arhitectură de securitate europeană reflectă

trăsăturile esenţiale ale mediului geopolitic în care se derulează:

o tranziţia către sistemul internaţional multipolar, competiţia între puteri în spaţiul

euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor;

o adâncimea integrării în UE;

o tenativele Federaţiei Ruse de a menţine statutul de mare putere pe arena mondială

şi de a ocupa poziţii cheie în structurile europene de securitate

Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, acestea fiind

condiţionări complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi

edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Poltica de securitate

bazată pe cooperare (specifică OSCE), renunţarea la orice idee de a impune

stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în

vederea prevenirii conflictelor în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării

armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potenţialelor conflicte,

punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei.

Apărarea şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi securitatra bazată pe cooperare, pe

de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii

internaţionale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarităţii, în organizarea

securităţii europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate

multietajat: UE, OSCE, NATO şi ONU. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste

nivele va depinde de specificul sarcinilor de securitate avute în vedere. Necesitatea

unei corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituţii de securitate devine mai

evidentă ca oricând.

Evoluţiile în UE, competiţia dintre UE şi NATO, dar şi cea dintre NATO şi

OSCE, posibilitatea ca interesele naţionale ale unor state occidentale să prevaleze

63

asupra celor comune, evaluarea securităţii de pe poziţii ideologice şi nu financiare,

lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante, sunt principalii factori

care influenţează edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene.

Anumite ţări au sugerat formarea unei forţe de securitate la nivel european. Totuşi, o

asemenea forţă ar fi dificil de coordonat, fiindcă fiecare stat are o tradiţie în păstrarea

secretelor ce privesc securitatea naţională şi agenţiile de spionaj proprii.

Progresele instituţionale, evidenţiate în capitolele anterioare (II şi III), dau o

formă concretă contribuţiei europenilor la securitatea euro-atlantică. Nivelul de

interoperabilitate pe care se întemeiază relaţiile între OSCE şi NATO dă conţinut

capacităţii europene colective de gestionare a crizelor.

Viitorul mediului de securitate european depinde de cooperarea dintre cele

două mari instituţii de securitate, fără a neglija (fapt absolut nerealist) şi importanţa

vitală a celorlalte prezenţe absolute, indispensabile securităţii europene: ONU şi UE.

64

BIBLIOGRAFIE:

1. Anghel Petre, “Instituţii europene şi tehnici de negociere în procesul

integrării”, Universitatea Bucureşti, 2003

2. Chebeleu Traian, “Organizaţii internaţionale” Note de curs, Oradea, 1998

3. Garaz Marcel, ” Implicarea OSCE în soluţionarea conflictului transnistrian,

Studiu elaborat în cadrul proiectului IPP, Managementul conflictelor”,

Chişinău, 2001

4. Goldstein Joshua S. ” International Relations”, brief second edition,

Longman Pearson, Washington D.C., 2004

5. Huntington Samuel P., ”Ciocnirea civilizaţiilor”, Editura Antet, Bucureşti

1998

6. Jhale Louis, ”The elements of world order. Essays on International

Politics”, University Press of America, New York-London, 1996

7. Kegley W. Charles Jr. ”The new global terrorist. Caracteristics, causes,

controls”, Prentice Hall, 2003

8. Kegley W. Charles Jr., Razmonds A. Gregory, ” The global future. Abrief

intriduction to world politics”- part three : The politics of global security,

Thompson, UK, 2005

9. Manualul NATO, ediţia 2001

65

10.Michaels C. William, ”No greater threats. America after september 11th and

the rise of a national security state”, Algora Publishing, New York, 2003

11.Mureşan Liviu, Pop Bonciu, Adrian Florin, ” Politica europeană de

securitate şi apărare- element de influenţare a acţiunilor României în

domeniul politicii de securitate şi apărare”, Institutul European din România,

Bucureşti, 2004

12.Zăpârţan Liviu Petru, ”Relaţii Internaţionale”, Editura Studia, Cluj-Napoca

2001

Surse Internet:

13.www.mae.ro , despre OSCE

14.www.mapn.ro /strategia de securitate/

15.www.mapn.ro /strategia militară/

16.www.mapn.ro /despre NATO/

17. www.mie.ro

18.www.nato.int , articol Ponsard Lionel, “Începutul unei noi ere de securitate?”

19.www.presamil.ro , articol Mostolfei Constantin, ”Evoluţia conceptului

strategic al Alianţei”

20.www.securitystudies.ro , articol Barna Cristian, ” SUA,lider mondial în

combaterea terorismului”

66